România Mare, nr. 1674

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Prin procreație, naști un copil. Prin educație, naști un om.

CORNELIU VADIM TUDOR

Omul Davos

În perioada 16-23 ianuarie a.c. va avea loc, la Davos, în Elveția, reuniunea a anuală a forumului economic internațional care va pune lumea la cale.

La propriu. Anul acesta, citez din ziarenews.ro, „principalele teme de discuții pentru Davos 2023 vor include: 1. Crizele energetice și alimentare în contextul unui nou sistem pentru energie, climă și natură; 2. Inflație ridicată, creștere scăzută, economie cu datorii ridicate în contextul unui nou sistem de investiții, comerț și infrastructură; 3. Dificultățile industriei în contextul unui nou sistem de valorificare a tehnologiilor de frontieră pentru inovarea și reziliența sectorului privat; 4. Vulnerabilități sociale în contextul unui nou sistem de muncă, abilități și îngrijire; 5. Riscuri geopolitice în contextul unui nou sistem de dialog și cooperare într-o lume multipolară. În cele 400 de sesiuni și grupuri de lucru la Davos, s-a discutat (și) despre obiectivele de

Dezvoltare Durabilă ale Organizației Națiunilor Unite. Mesajul a fost că toți lucrează pentru guvernarea globală și controlul digital. Se spune că omenirea a ajuns astăzi într-un punct critic de inflexiune, iar numărul mare de crize necesită acțiuni îndrăznețe. De aceea, Soros îi aduce la aceeași masă pe liderii politici și oamenii de afaceri, ca să stabilească în detaliu pașii de urmat. În realitate, elita de la Davos se joacă de-a găsitul soluțiilor pentru problemele pe care tot ea le-a creat. Invitații lui Soros și Schwab au fost instruiți să susțină o formă globalistă de guvernare nealeasă de nimeni, în care afacerile unui grup restrîns sînt forța motrice. La ce să ne așteptăm de la Davos 2023? La o nouă rundă de anunțuri globaliste care vor provoca alte și alte ravagii, fără a remedia, de fapt, nimic. Soluțiile elitei sînt predictibile – identitatea digitală, CBDC-urile (criptomonedele controlate de băncile centrale) și eliminarea emisiilor de carbon”. (continuare în pag. a 16-a) Nicu Marius Marin, antreprenor HORECA

REDESCOPERIREA LUI EMINESCU (15 ianuarie 1850-15 ianuarie 2023) Totdeauna... 15 ianuarie

Ce introducere să fac atunci cînd este vorba despre Eminescu?

Ce cuvinte să aduc în fața cititorului spre a-i stîrni un nou interes în a-l cunoaște pe Eminescu? Dar, mai sînt români, în anul 2023, care să nu răspundă afirmativ la întrebarea „Știți cine a fost Eminescu?”.

Poate, spre nevinovata surprindere a unora, în unele straturi sociale, un răspuns cu „DA!”, se mai lasă așteptat, numele și figura literară a Poetului Național fiind dincolo de orizontul intim de cunoaștere și de percepere a multor conaționali. În afară de această surprinzătoare variantă (scuzabilă, sub aspectul peiorativ al ignoranței), mai putem întîlni un soi de „revoltați” împotriva unor valori (și a unor etape din Cultura noastră Națională), care neagă talentul și perenitatea lui Eminescu – cunoașteți blesfamia cu „scheletul din debara”! O a treia categorie ar fi aceia care sînt „sictiriți” de Cartea de Poezie (în general, de orice carte, cultura lor actuală limitîndu-se la TikTok), păcat că unii dintre aceștia, de formație intelectuală, cînd aud de citit îi apucă amețeala!

Desigur, rîndurile de față nu se adresează niciunei categorii din cele incriminate, din

simplul motiv că – deși contraofensiva neomarxiștilor în literatura autohtonă e din ce în ce mai persuasivă – milioane de români îl știu pe Eminescu, cei care l-au citit măcar în parte, mulți care îi păstrează cărțile de poezie la loc de cinste, în casă, și să nu-i omitem pe cei împătimiți în versul eminescian și, mai nou, am constatat o aplecare mai profundă, și tot mai largă, asupra textului jurnalistic al fostului redactor de la „Timpul”.

Chiar dacă am încercat un răspuns succint la întrebarea de mai sus, nedorind extrapolarea subiectului pe latura negaționismului eminescian (poate, dacă voi avea spațiu, spre finalul acestui articol, voi concretiza cîteva deraieri nu numai de la bunul-simț, dar și de la o minimă deontologie), rămîn la acest nivel, avînd certitudinea că, atît acum, cît și în viitor, statuia poetului și jurnalistului Eminescu, statuia românului Eminescu, nu va putea fi dată jos de pe soclul Național, acolo unde a fost instalată pe merit, pe exemplara operă literară, pătrunsă de la un capăt la altul de cel mai pur sentiment de iubire de Țară și de oamenii ei. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

173 de ani de la nașterea Poetului Național

Lui Eminescu

Voi nu mă ştiţi, fireşte, luminăţia voastră, pe-atunci eram sămînţă, sau nici măcar atît, umblam prin labirintul trupesc al unor oameni din care unii, poate, vă vor fi şi văzut.

Știu doar că-n ziua-n care voi v-aţi născut pe lume, trei magi cu guri de aur, călăuziţi de-o stea, s-au pogorît din munţii Moldovei să vestească un prunc domnesc cu fruntea heraldică şi grea.

O super-novă, parcă, a explodat în iarnă a fost şi un cutremur de tei în univers (aceste semne, toate, le-au scris, de fapt, bătrînii prin pravilii şi cazanii, cu seve de neşters). Și aţi crescut ca feţii-frumoşi şi eraţi geamăn cu candela de miere a limbii româneşti, aud că fiinţa voastră lăsa prin aer urme de forma unui clopot oceanic tras de peşti.

Aţi păstorit o ţară, apoi, cu sceptrul minţii bătut tot în luceferi, argint şi-onihinos, şi astfel, cum Danubiul ne străjuieşte sudul la nord stă duhul vostru cel sfînt şi mînios.

Luminăţia voastră, voi nu mă ştiţi, fireşte, îngăduiţi-mi, însă, a mă-nchina la voi, să vă ating cu buze evlavioase dreapta, picioarele bolnave în mirt să vi le-nmoi. Şi orice vas de sînge din trupul meu nevrednic în clipa cînd se lasă la chei, în zori de zi, să îl botez cu vinul cel vechi al slovei voastre fără de care, Doamne, nici c-aş putea trăi. Îngăduiţi-mi, dară, să vă urez din suflet somn lin, şi raiul dulce, şi cugetu-mpăcat – încolo, neamul vostru e bine şi v-ascultă aşa cum se cuvine s-asculţi de-un împărat!

CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1674 l ANUL XXXIV l 10 – 16 IANUARIE 2023 l 24 PAGINI l 6 Lei

2

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Poliţia ţărănistului Dejeu a declanşat vînătoarea de români F Singurii insti­gatori sînt U.D.M.R.-ul şi Guvernul Ciorbea. F Plouă cu brotăcei F Emil Constantinescu a refuzat să ia parte la un bairam al lui Pavel Abraham-hamham! F Cum au fost dezvirginate personalităţile noastre politice

PARTEA A IV-A F În decurs de numai o lună, PRO TV i-a luat senatorului Vadim 3 interviuri (Vlad Sterescu, Cristina Trepcea, Mădălina Iancu) dar nu a difuzat nici o secvenţă. În consecinţă, preşe­dintele P.R.M. îl anunţă pe Adrian Sîrbu, directorul dubiosului post de Televiziune, că nu va mai colabora, sub nici o formă, cu PRO-TV. F „România salută Europa“ – acesta este genericul unui grandios spectacol itinerant, realizat şi sponsorizat de maestrul Constantin Duțu, care va fi prezentat în luna august în Italia, Franţa şi Germania. De remarcat faptul că față de această manifestare la care îşi dă concursul Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti, Ion Caramitru a manifestat nu numai dezinteres, ci un total dispreţ. Acest playboy bătrîn şi sîsîit va rămîne ca un ministru al Culturii mai slab decît Suzana Gâdea şi mai periculos pentru Ţară decît a fost Mihai Dulea... F Foametea a început să facă ravagii sub Guvernul trilingv (cele 3 limbi sînt româneşte, ungureşte şi idiş). O femeie din judeţul Arad a dat de mîncare copiilor săi nişte ciuperci în lipsă de altceva – numai că acestea s-au

Detalii inedite din viaþa lui George Bacovia, scriitorul toamnei eterne Printre cei care au avut încredere în mine încă de la început și m-au ajutat a fost și Agatha GrigorescuBacovia. Am cunoscut-o în vara anului 1967, cînd abia intrasem la Filosofie. Atunci l-am întîlnit și pe fiul ei și al lui George Bacovia, pe nume Gabriel. Un omuleț chinuit și bolnav. Mai tîrziu, în anii ʼ90, ajunsese aproape un cerșetor, l-am ajutat cu bani, i-am dăruit o mașină de scris și, văzînd că se apropie iarna și n-are ce îmbrăca, i-am dat și un palton de-al meu. Apoi, bunul Gabriel a „adormit lîngă părinții săi”.

Dar, despre tatăl lui vreau să vorbesc. Incontestabil, un geniu poetic. „Din 30 de cuvinte, Bacovia a făcut o operă magnifică” – îmi spunea, uneori, Eugen Barbu. În cartea memorialistică „Bacovia. Viața Poetului”, văduva lui descrie o scenă curioasă, din care reiese că delicatului creator îi cam plăcea să tragă la măsea: „Într-o după amiază a fost invitat la redacție, mi se pare pentru onorariu. Se însera și nu mai venea. L-am așteptat cu mare emoție. Veta se culcase. Am stat cu lumina aprinsă, pînă la trei din noapte. Plouase și cerul se înseninase, spuzit de stele. La fereastra dinspre stradă erau trase numai perdelele, nu și storul. Mă lăsasem îmbrăcată pe marginea divanului. Începuse să mijească zorile. O mașină stopă la poartă și, în liniștea deplină, se auziră glasuri iritate. Cineva spunea: «Aici, mă, auzi? Aici, pe poarta asta, imbecilule!». Mă cuprinse spaima. Ce mai e și asta?, mi-am zis. Stinsei repede lumina și privii pe geam.

- Intră, mă imbecilule, n-auzi? Deschide poarta!

Erau și alte glasuri, mormăite, dar acela detuna. Deodată, am recunoscut glasul unui cunoscut director de ziar, așa cum l-am auzit odată urlînd și în redacție la niște telefoane. Mașina se îndepărta. Ieșii binișor în curte, mă îndreptai spre poartă. L-am văzut pe poet rezemat de stîlpul de la intrare. Îl luai în casă. Se culcă și adormi destul de repede. Se făcuse ziuă. Am închis ferestrele și am rămas ca de obicei, cînd mi se întîmplau lucruri atît de neobișnuite, fără să pot dormi. Nu știam cum să procedez... Să-l întreb ce a fost, să aștept să-mi spună...

Nu-mi plăceau indiscrețiile, dar o lămurire trebuia. A doua zi după-masă, la cafea, îmi povesti singur: - Aseară, de la redacție, grupul de scriitori cu care am venit acasă a fost de părere să merg cu ei să luăm o bere.

La masa lor au mai venit și alții; s-au pus pe băutură: vin, vermuturi, nu mai știu ce. Spre ziuă, ai văzut cum m-au adus acasă. O tăcere grea plutea între noi.

dovedit a fi otrăvitoare. Micuţii – în vîrstă de 7 luni, de 8 ani şi de 11 ani – ca şi nefericita lor mamă au fost internaţi în stare gravă la Spitalul Judeţean din Arad.

Din păcate, bebeluşul a trecut în stare de insufici­ ență hepatică, speranţele de supravieţuire fiind nule.

F Ziarul „Curierul Național“ publică Scrisoarea Deschisă adresată ministrului de Interne Gavril Dejeu (cam prea în centrul atenţiei e pensionarul ăsta), Scrisoare care aparţine unui fost deţinut politic, Gheorghe Alexandru Stroici, descendent al ilustrei familii de boieri români, care l-a dat pe Luca Stroici.

Pînă și acest om venerabil, care nici nu-l cunoaște pe marele român George Păunescu, îi cere ţărănistului cu fața schimonosită de boală (ce l-o durea pe moşneguțul ăsta? pancreasul? mațul gros? varicele esofagiene?) să înceteze cu prigonirea românilor: „Nu-l cunosc pe dl.

George Constantin Păunescu, dar şi pentru mine şi, din cîte văd, pentru alţii, a devenit tot mai clar că hărţuiala neomenească la care este supus este comandată politic. (...) Am 75 de ani şi sănătatea şubredă. Pentru mine nu mai contează foarte mult ce se întîmplă, dar refuz să cred că voi vedea, acum,

Caseta cu bijuterii

- Grozavi sînt la beție ziariștii ăștia! Și ce scandalagii!

Ce gură mare! – spuse ca pentru sine. Era calm. O beție fină aduce o inspirație aleasă, draga mea!

- Acesta e rostul bețiilor?! – i-am răspuns ironic.

- Crezi că nu? Vinurile rele, falsificate, stricate te otrăvesc, te înnebunesc. Au dreptate doctorii. Dar vinurile bune, nu!

Din fericire, printre cei ce îl aduseseră acasă fusese și Cezar Petrescu, mare admirator al lui Bacovia. Îi recitase versurile la întîlnirea din ajun, recitase și poetul.

S-au sărutat și și-au adus aminte cu toții de șezătoarea care avusese loc la Piatra Neamț, în 1924. Atunci, mai mulți scriitori și gazetari trecuseră pe la Bacovia, la Bacău, și-l luaseră cu ei la Piatra, la o șezătoare literară.

Făceau parte din grupul acela Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, George Topîrceanu, Ion Marin Sadoveanu și alții. Bacovia citise foarte inspirat din poeziile sale. Apoi, l-au condus la Bacău și nu se mai văzuseră decît întîmplător, pînă în seara cu pricina.

Poetul se simțea vesel după acea petrecere, deși era decepționat de felul cum se despărțiseră”.

Casanova la curtea lui Frederic cel Mare Casanova e primit, într-o zi, de Frederic al II-lea, în parcul Palatului Sans-Souci (Fără Griji). Regele, mai mult ca sigur, homosexual. Își alungase soția de la Curte și se înconjurase de soldați de gardă foarte arătoși, niște zdrahoni de aproape 2 metri. La un moment dat... „Se opri înaintea mea, mă măsură din cap pînă-n picioare și pe urmă, după cîteva clipe de tăcere, îmi spuse: - Știți că sînteți un bărbat frumos?”.

Era o manieră discretă de a-i face curte unui aventurier italian înalt de 1,86 m (enorm pentru vremea aceea!), căruia i se dusese faima de „bărbat al tuturor femeilor și femeie a tuturor bărbaților” (cum se spunea și despre Iulius Cezar). Abia după ceva timp Casanova primește o propunere de slujbă din partea temutului învingător al Războiului de 7 ani. Propunere inacceptabilă, însă, pentru orgoliul și visele acestui om, totuși, de anvergură.

Iată ce povestește Casanova în „Memoriile” sale, care îl fac să fie – conform unor istorici literari – cel mai mare scriitor italian, după Dante Alighieri: „Trecuseră vreo cinci, șase săptămîni de la ciudata mea convorbire cu monarhul, cînd Lordul Marshall îmi vesti că majestatea sa îmi acordă un loc de preceptor în noul corp de

RM

în ultimii mei ani de viață, revenind practicile din anii ’45-’58, cu hăituiri, cu descinderi, cu arestări abuzive ş.a.m.d., după cinci decenii de comunism“.

Surse din interiorul Spitalului Fundeni ne-au informat că ilustrul pacient s-ar putea să aibă nevoie de o operaţie pe cord deschis aşa cum au suportat, nu de mult, și generalii Vasile Ionel și George Ioan Dănescu. F Delirul monarhist al ziarului „Ziua“ a atins apogeul. Priviţi titlu de articol, scos din burtă: „La depunerea Jurămîntului Militar, un ceremonial care a uimit și a bucurat – Jandarmii au defilat vechiul pas al Armatei Regale Române“ (?!) Tare nebun mai eşti, Stănescule, dacă aleargă şobolanii prin creieraş în halul ăsta. F Referindu-ne la explozia de pe Aeroportul Militar din Craiova, unde au decedat 16 oameni, generalul Dan Zaharia a zis: „La Craiova nu trebuia să moară mai mult de 3 persoane“. Ce vorbeşti, jupîn Zahario? Nu trebuia să moară nici un om, dacă te interesează. Sau poate ai şi matale ca și Ciumara un plan la morţi? F Revista „Ţara“ a întocmit un clasament neoficial al celor mai bogate „vedete“ de la PRO-TV: 1) Florin Călinescu; 2) Andreea Esca; 3) Cristina Ţopescu; 4) Mihai Călin. Salariul mediu al celor 4 se învîrtește, se pare, în jurul sumei de 2.000 de dolari pe lună (circa 15 milioane de lei de căciulă). Dar în afară de leafă ei mai au şi alte cîştiguri. De pildă, pentru o zi de filmare Mihai Călin a cerut 500 de dolari, ca să aibă de unde să scadă, în final producătorii plătindu-i 300 de dolari...

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 1 august 1997) cadeți pomeranieni pe care tocmai l-a înființat. Erau cincisprezece, nici mai mulți, nici mai puțini, și dorea să le dea cinci preceptori: în felul acesta fiecare urma să aibă cîte trei elevi, cu șase sute de scuzi leafă și cu masa la cadeți. Preceptorii erau datori să-i urmeze ori să-i însoțească pe cadeți peste tot, chiar și la Curte, în haine cu ceaprazuri. Trebuia să mă hotărăsc fără zăbavă, căci ceilalți patru își luaseră slujba în primire și majestății sale nu-i plăcea să aștepte. Îl întrebai pe Lordul Keith unde e colegiul și-i făgăduii să-i dau răspunsul a doua zi. Mi-a trebuit, împotriva firii mele, mult sînge rece, ca să nu rîd la o propunere atît de năstrușnică venită din partea unui om altminteri atît de cuminte; și mai mare îmi fu însă uimirea cînd văzui cum erau găzduiți cei 15 nobili din bogata Pomeranie: vreo trei-patru săli aproape pustii, cîteva odăi spoite cu var, cu cîte o sărăcie de pătuț, o masă de brad și două scaune din același lemn; tinerii cadeți, toți între 12 și 13 ani, murdari, nepieptănați și încliftați într-o uniformă ponosită care le vădea cît se poate de bine mutrele de țopîrlani și de țărănoi. Erau de-a valma cu cei 4 preceptori, pe care-i luai drept slujitorii lor și care se holbaseră la mine cu niște mutre tîmpe, neîndrăznind să-și închipuie că eu aveam să fiu noul lor coleg. În clipa cînd era să-mi iau rămas bun pe vecie de la toată această puștime, unul din preceptori se uită pe fereastră și strigă: «Vine regele, călare!». Nu-l puteam ocoli șimi părea bine, altminteri, să-l mai văd încă o dată, mai ales aici. Majestatea sa se urcă cu prietenul lui, Icilius, își aruncă ochii peste tot, mă vede și nu-mi spune o vorbă. A trebuit să-mi mușc buzele ca să nu pufnesc în rîs cînd l-am văzut pe marele Frederic înfuriindu-se că zărește o oală de noapte care ieșea puțin de sub pat și în care mai erau încă urme ale unor anume necurățenii.

Scena aceasta dezgustătoare mi-a fost de ajuns: am șters-o frumușel și m-am dus la Lordul Marshall, arzînd de nerăbdare să-i mulțumesc pentru nemaipomenitul noroc pe care era să mi-l hărăzească cerul prin mijlocirea lui. Bunul moșneag începu să rîdă cînd îi povestii în amănunt scena la care fusesem martor. Îmi spuse că bine fac că nu primesc o asemenea slujbă, dar că trebuie totuși să merg să-i mulțumesc regelui înainte de a pleca din Berlin. Mărturisindu-i că nu-mi face nici o plăcere să mă prezint la un om care fusese atît de ciufut cu mine, luă pe seama lui să-i înfățișeze majestății sale mulțumirile mele și refuzul meu”.

CORNELIU VADIM TUDOR („Parfumuri și culori”)

RM

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

3

bani să-şi întreţină mama, a cărei vedere slăbise Istorii puțin știute  Istorii puțin știute cîştige îngrijorător.

Constantin Baraschi, un sculptor uitat Constantin Baraschi s-a născut pe 17 noiembrie 1902 la Cîmpulung și a devenit unul dintre cei mai cunoscuți sculptori români în perioada interbelică. Printre operele sale se află două altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, două basoreliefuri pentru fațada Institutului Botanic din Capitală și ansamblul statuar Fîntîna Modura de pe Aleea Cariatidelor (numită la acel moment Aleea Restaurației) din Parcul Herăstrău, ce ducea spre Pavilionul Regalității, ridicat pentru a marca Luna Bucureștiului.

Lucrarea a fost realizată în 1939, dar a fost distrusă în anii ‘50 pentru a face loc statuii lui I.V. Stalin. Grupul statuar amplasat astăzi la intrarea în Herăstrău a fost realizat de sculptorul Ionel Stoicescu în 2006, pe baza imaginilor operelor inițiale și a unei cariatide originale ce a fost descoperită în Cimitirul Bellu. Baraschi este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Sahia și George Coșbuc din Parcul Carol I, al celor 15 panouri decorative cu tematică astrologică de pe blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, al monumentului Kilometrul 0 din fața Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București, al Monumentului Eroilor de la Predeal, al statuilor lui V. Conta, A.D. Xenopol (singura care mai există astăzi) şi Titu Maiorescu, ridicate la Iaşi.

Lucrarea din Piața Sf. Gheorghe era descrisă astfel de presa vremii: „În mijlocul unui vast cerc de piatră albă este aşezată o bilă neagră de proporţii impunătoare. Lucrată din marmură neagră, această sferă cu un diametru de circa 3 metri reprezintă locul kilometrului 0. Sfera de marmură este aşezată pe o stea cu zece colţuri, tot de marmură neagră. Între colţurile stelei se află un frumos mozaic, reprezentînd stemele celor zece provincii ale ţării. În interiorul cercului de piatră albă care înconjoară monumentul se află scrise numele principalelor oraşe ale ţării, cu distanţa exactă în kilometri, pornind de aici, de la kilometrul 0. Numele oraşelor sînt scrise în dreptul provinciei din care fac parte, în raza de deschidere a celor două colţuri de stea ce cuprind mozaicul cu stema şi numele regiunei. Oltenia, Muntenia, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Bucovina, Transilvania, Maramureşul, Banatul şi Crişana îşi au toate principalele oraşe înscrise pe bordura de piatră, cu indicaţia kilometrică exactă, pornind de la kilometrul 0 din Piaţa Sfîntul Gheorghe. Deasupra sferei de marmură urma să fie aşezată statuia Sfîntului Gheorghe, opera sculptorului Baraschi, care a fost aşezată, pînă la urmă, în Parcul Regele Carol al II-lea (actualul Herăstrău).

Acum, cei care se ocupă de acest monument care va înfrumuseţa una din cele mai frumoase pieţe ale Capitalei vor decide ce statuie ar trebui să fie aşezată pe acest loc simbolic”, scria, în 1940, revista „Ilustrațiunea română”. Kilometrul 0 a fost restaurat după 1989 și a fost inaugurat pe 9 iunie 1998, în locul sferei de marmură neagră fiind amplasat un glob pămîntesc realizat din bronz de sculptorul Ioan Bolborea.

Baraschi şi-a închinat peste 40 de ani din viaţă creaţiei artistice. Din anul 1924, artistul a fost prezent cu lucrări de sculptură la saloanele oficiale, a organizat expoziţii personale în ţară, a participat la numeroase expoziţii de artă plastică în străinătate, a fost profesor la Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” și este autorul unui „Tratat de sculptură” (două volume) publicat în anul 1962.

Sculptorul a încetat din viață pe 22 martie 1966, la vîrsta de 63 de ani. Profesorul Dan Simionescu, un cercetător remarcabil al istoriei literaturii române vechi, scria în acele zile: „Ca să împărtăşiţi sentimentele plăcute şi duioase izvorîte din amintirile mai îndepărtate despre Constantin Baraschi, ar trebui să vă reprezentaţi imaginea Cîmpulungului (Argeş, Muscel), unde ne-am născut amîndoi pe aceeaşi stradă, el la 17 noiembrie 1902, venind pe lume cu 25 de zile înaintea mea.

Am fost, deci, prieteni şi vecini de mahala, mahalaua Olarilor, de cînd am putut să ne ţinem pe picioare, de cînd ne-am putut juca împreună. Casa lui cu pereţi de paiantă azi a început să se strice, dar atunci era o casă în stil ţărănesc, văruită curat de mîinile harnice ale mamei lui. Era o casă ca la munte, cu pridvor, de-a lungul camerelor cu muşcate care rîdeau pe palimar.

Coana Zoe, mama lui Baraschi, născută Muşetescu, era dintr-o veche familie get-beget cîmpulungeană.

Oameni cinstiţi, muncitori, săraci. Vecinătatea casei lui Baraschi erau olarii cartierului. Cu atenţie încordată urmărea copilul Baraschi cum olarul Copăescu, cel mai maistru dintre ei, crea cele mai variate forme de vase şi obiecte decorative de artă populară, îşi făcea o plăcere ajutîndu-l la frămîntarea argilei si la prepararea vopselelor.

Acesta a fost universul în care s-a mişcat copilul Baraschi. În şcoala primară am fost colegi de bancă, dar acum s-a adăugat un prieten nou, scriitorul atît de cunoscut şi drag tuturor, Tudor Muşatescu, care, după tată, era din familia ţărănească Muşat, din comuna Măţău (5 km spre est de Cîmpulung) şi nu era rudă cu Muşeteştii din Olari. Cei trei prieteni eram temperamente total deosebite, poate de aceea prietenia noastră a durat armonioasă şi fără întreruperi, pentru că ne completam unul pe altul. Constantin – Titi îi ziceam noi – terminînd şcoala primară, a intrat la şcoala comercială, iar eu şi Tudor Muşatescu am urmat liceul, însă timpul liber, vacanţele eram mereu împreună pe Grui şi pe Flămînda, un platou şi un deal între care stă Cîmpulungul, în vale udat de Rîul Tîrgului. Pe aceste înălţimi ne jucam liberi şi neînfricaţi şi am învăţat să iubim cununa de munţi de la Iezer şi Păpuşa Mateiaş şi Piatra Caselor (lîngă Dragoslavele) pînă la Leaota.

Mama lui Baraschi, văduvă, l-a crescut pe copil cu acul. Era o mică lenjereasă. Muncea din greu, dar două mii nu ajungeau ca să răzbească greutăţile vieţii.

Copilăria lui a fost chinuită şi plină de privaţiuni. Era un copil inteligent, vioi şi nu suporta să fie nedreptăţit şi umilit. Într-o zi, l-a trimis Coana Zoe cu lenjeria lucrată la prefectul judeţului. Acesta i-a trimis vorbă să aştepte în bucătărie. După o lungă aşteptare, apăru prefectul, îi aruncă rufele în obraz strigîndu-i (citez cuvînt de cuvînt din ce povestea Baraschi): «Spune-i mă-tii să deschidă ochii cînd coase nasturii la betelia ismenelor, că mă strîng peste burtă».

Venind acasă cu pachetul de rufe, Constantin spuse mamei lui: «Mamă, dacă mai lucrezi de azi înainte, să ştii că am să mă spînzur».

Din acel moment, simultan cu şcoala, Baraschi a Fîntîna Modurei și Aleea Cariatidelor. Originalul realizat de Constantin Baraschi în 1939 început să lucreze ca să

Picta cutii, semne de carte, coup-papier-uri pe care le vindea librăriei Staicu din Cîmpulung. În clasă, unii profesori se supărau cînd îl vedeau că, în loc să ia notiţe, modela sub bancă portretele lor. Profesorul bucovinean D. Scurei, elev al lui Aron Pumnul la Cernăuţi, coleg si prieten al lui Eminescu, a fost, fără să ştie, primul model al lui Baraschi, care i-a făcut un bust foarte reuşit. Primul atelier de sculptură al lui Baraschi a fost pupitrul băncii din şcoală. De atunci, a fost încurajat de Scurei şi de profesorii Gh. Sapcaliu, D. Baciu, Alex. Muşatescu. Această elită a corpului didactic din Cîmplung a înţeles că Baraschi nu era un copil obişnuit şi a intuit de atunci pe marele sculptor de mai tîrziu.

Baraschi a dat iama prin luturile olarilor vecini, a preparat material de modelat din pămîntul argilos al Gruiului şi s-a aşezat cu pasiune să lucreze sculptură. Şi astăzi în curtea casei din Cîmpulung se află nişte bolovani aduşi de pe Rîul Tîrgului pe care Baraschi i-a cioplit în chip de oameni. Fireşte, sînt realizări primitive, dar se citesc în ele vigoarea şi pasiunea artistică de mai tîrziu. În Cîmpulung trăia şi lucra marele pictor Nicolae Grant, care în acuarele şi ulei a pictat natura, străzi şi monumente pitoreşti ale oraşului.

Din generozitate pentru tinerii talentaţi, dar săraci, din iubire pentru artă, Grant adună în jurul lui discipoli pe care i-a orientat în pictură (N. Patraulea, I. Fleşariu).

Baraschi era fericit să-i facă mici servicii – adică să-i poarte şevaletul, să-i spele pensulele – pretext ca să poată sta cît mai mult pe lîngă maestrul Grant, ca să prindă şi să înveţe cum se amestecă vopselele, cum se aplică pe pînză şi astfel a intrat Baraschi şi în taina artei picturale. Grant îl îndrăgeşte ca pe copilul lui şi-i dă explicaţii cu o bunăvoinţă excesivă, caracteristică nobleţii caracterului şi măiestriei acestui mare pictor.

Ceea ce cultivase nativ ca măestrie artistică la Cîmpulung desăvîrşeşte sistematic şi ştiinţific la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti. Era în toamna anului 1921. Vorbea cu recunoştinţă de maeştrii lui, în mod special de Frederic Storck şi Dimitrie Paciurea.

Fără nici un ban, dar stimulat de un curaj şi o voinţă uluitoare, pleacă în 1927 la Paris, cu speranţa că i se va trimite bursa obţinută prin concursul de care a beneficiat, pare-mi-se, doi ani. Se înscrise ca student, însă deja format, la Academia Julian, unde a audiat lecţiile lui Bouchard, dar mai ataşat se simţea Baraschi de Şcoala liberă la «Grande Chaumiere» (L’Ecole libre de la Grande Chaumiere), pe care o conducea Antoine Bourdelle (1861 - 1929). Întors în ţară, Baraschi a introdus în atelierul său de lucru de la Bucureşti şi Cîmpulung ceva din atelierul lui Bourdelle: atenţia pentru monumental, încurajarea începătorilor, o atmosferă degajată de glumă şi veselie şi, mai presus de toate, pasiunea de a munci. Muncea mult, fără să ţină seama de inima lui bolnavă; muncea pentru pasiunea creaţiei, dar şi pentru că avea nevoie să-şi asigure existenţa. (…)

Iubea copiii, pe care i-a imortalizat cu feţe senine, privirea sus, spre lumină, spre izbîndă. S-a spus adesea că Baraschi a fost un zgîrcit. Nu era un risipitor. Sînt în măsură să precizez adevărul. Mi-a satisfăcut odată dorința de a-i aranja biblioteca şi dosarele lui de hîrtii personale. I-am clasat, cu acest prilej, numeroase scrisori de mulţumiri şi recunoştinţe din partea celor bolnavi, de la foştii lui colegi loviţi de vreo nenorocire. În sărbători încărca maşina cu pachete pe care le lăsam, împreună cu Ion, şoferul lui, la diferite persoane. Era iute la mînie pentru că, întrebuinţînd propriile-i cuvinte, nu suporta să fie «călcat… pe coadă». Atunci parcă se pornea taifunul, dar se liniştea imediat, mînia trecea tot aşa de repede, pentru că nu era un om ranchiunos.

Mobilizator, cînd era sănătos, antrena la muncă şi iniţiative creatoare pe colaboratorii din jurul lui. Pe toţi îi trezea la viaţă, la voie bună, la optimism. Glumea, dar simultan amesteca pămîntul pe care trebuia să-l modeleze. L-am văzut înfăşurînd statui mari în saci uzi, l-am văzut ridicînd statui, dar de multe ori l-am văzut şi punînd mîna pe inimă”.

Dosaresecrete.ro

4

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

RM

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Nici o zi fără Mihai Eminescu

Am scris în ultimii ani cîte o tabletă de ziua de naștere și de cea a morții celui mai drag poet al românilor din toate timpurile, Mihai Eminescu. Și am făcut-o pentru că așa mi-a dictat sufletul, considerînd că Mihai Eminescu este trupul și inima poporului român, prin tot ce a scris, cu patos și iubire, despre neamul românesc și despre țarinile cu cerul albastru și grîne dătătoare de pîine albă... Poezia sa se cuvine a fi memorată și dusă mai departe, prin viu grai, spre alte generații și timpuri viitoare... Pentru că el e mai român decît mulți dintre românii din zilele noastre, motiv pentru care memoria lui trebuie păstrată vie în rîndul școlarilor și al studenților. Și asta, pentru că vedem că, în ultima vreme, s-a ales praful cam de tot ce-i românesc aici, ba mai mult, românii au ajuns să fie sclavi în țara lor. Ceea ce s-a întîmplat în istoria României postdecembriste este un lucru fără precedent. Nimeni nu mai vorbește despre doinele noastre, adevărate nestemate create de înaintași care se îndeletniceau cu

aratul pămîntului, cu mulsul oilor în țarcuri, cînd luna răsărea pe coamele munților împăduriți, pe care astăzi străinii le-au transformat în surse de făcut bani pentru ei. În doinele acelea se simțea vocația geniului poporului român. Din ele, inegalabilul Mihai Eminescu și-a adăpat sufletul și pana întru așezarea numelui său pentru vremuri nemuritoare, nemurind prin toată floarea poeziei sale, în care licărește scînteia geniului. Pentru că Mihai Eminescu a cultivat toate genurile literare, posedînd o vastă cultură... Toate acestea au avut o influență aparte la formarea conștiinței sale artistice. În vremurile noastre nu se mai întîmplă ca poeții noștri să fie pasionați de folclor, ei nu se mai simt atrași de acest tezaur al poporului nostru, nici de istorie, ori de alte științe... Ba mai mult, lipsa de cultură poetică le îngreunează scrisul, se simte acest lucru nu doar în producțiile lor literare, ci și în felul lor de a fi, mulți nefiind capabili să depășească nivelul compunerilor școlărești. Nu mai vorbim de dezinteresul față de lectură, pentru o informare generală asupra fenomenului literar, lucru care contravine celor cu titluri academice, pe care și le însușesc cu tot mai puține merite... La Eminescu, dragostea de carte a fost prioritară în existența sa pămînteană. Nimeni nu-i poate nega cultura uriașă și nici creația, care este simbolul scriitorului implicat, prin scrierile sale, în viața socială și politică a țării. Un merit în plus de a-i îmbrățișa opera

și de a-i împărtăși ideile, mai ales cînd vine vorba de lupta pentru adevăr și dreptate. Scriind despre Mihai Eminescu, o facem din dorința de a trezi interesul poeților români față de tot ceea ce ține de hărnicia acestui popor. Numai prin voința și devotamentul lor se poate crea un fenomen patriotic național care să desăvîrșească viitorul tinerei generații, astfel încît aceasta să nu se mai dezrădăcineze de fibra strămoșească și să lupte cu convingere împotriva a tot ce este ostil românilor. În pofida cîrcotașilor care stau și mănîncă semințe pe marginea șanțului, nepăsători la haosul din țară, creat de o orînduire pusă pe jaf, tot mai mulți români sînt mîndri de poeții lor care, din păcate, peste veacuri, vor fi uitați la umbra timpului. Noi pe Mihai Eminescu îl evocăm în orice moment, pentru că ne-a învățat gustul pîinii literare, de care nu ne vom dezice niciodată, dimpotrivă, ne vom pune pavăză în fața oricărei vrăjmășii la adresa lui. Prin urmare, fie binevenit pentru români sloganul: Nici o zi fără Mihai Eminescu! Este o propunere, nicidecum o obligație...

Cine știe, procedînd astfel, poate vom deveni mai buni și mai înțelepți față de viitorul țării noastre. Mihai Eminescu este lecția nemuririi neamului românesc, iar sloganul nostru să devină faptă de închinăciune pentru fiecare român, acasă la el, și nu în altă parte a lumii. Aici are de toate... Aici e casa lui... Aici, pentru el și semenii lui, se află Grădina Maicii Domnului în poezie!

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Fănuș Neagu, fotbalul și Securitatea

Scriitor consacrat în perioada comunistă, recunoscut pentru inventivitatea limbajului, Fănuș Neagu a fost un mare pasionat de fotbal. Era un admirator al sportivilor, iar prietenia cu dinamovistul Cornel Dinu a fost de natură frățească. Scriitorul a și semnat prefața autobiografiei fostului fotbalist. Asemenea prietenii s-au cimentat cu ajutorul vinului, care reunea deseori la aceeași masă actori, cîntăreți, fotbaliști și scriitori, în perioada comunistă. „Pe atunci plăteau scriitorii …”, notează Cornel Dinu în cartea sa, Zîmbind din iarbă, București, Editura Minerva, 2007.

Discret polemic, în epoca celei mai amare limbi de lemn din istoria noastră modernă, Fănuş Neagu a readus în memoria cititorilor farmecul unic al limbajului: cronicile sportive fănuşiene sînt ferestre spre normalitatea comunicării, spre libertatea de exprimare şi spre frumuseţea limbii române. Securitatea a remarcat această arie largă de mișcare a scriitorului și l-a trecut sub observație. Dosarul său din arhivele Securității este masiv și cuprinde cinci volume. Fănuș Neagu era un personaj popular, dar și destul de critic la adresa regimului politic, iar reacțiile și relațiile sale erau monitorizate. Tangența cu lumea fotbalului nu rămîne neglijată. De fapt, un motiv pentru care scriitorul era monitorizat rezida chiar din modul în care Fănuș Neagu folosea presa sportivă pentru a-și exprima nemulțumirile la adresa societății: „Este singurul loc unde îmi pot îngădui polemică liberă și unde pot spune unele lucruri pe față, pe care altminteri nu am cum să le spun. Ce, în presa noastră se poate scrie că se linge talpa șefilor? Că stăpînește incompetența? Eu scriu despre fotbal, dar toată lumea înțelege că este vorba de cu totul altceva”, ar fi spus Fănuș Neagu.

Vorbele sale au fost argumente pentru declanșarea urmăririi.

Scriitorul devenise obiectivul Grădișteanu Vasile. Numele de cod era luat după numele localității în care acesta se născuse în 1932, Grădiștea de Sus.

Cunoscut ca suporter al echipei Rapid București, Fănuș Negu asista la multe meciuri din tribune.

Securitatea îl monitoriza pe scriitor și în deplasările pe care le făcea pentru a asista la meciurile Rapidului. Iată cîteva aspecte dintr-o vizită a lui Fănuș Neagu la Torino în decembrie 1967. În Italia, campioana României juca împotriva lui Juventus. Din delegație mai făceau parte scriitorii Ion Băieșu și Gheorghe Tomozei, dar și cîțiva jurnaliști. Ajunși la Torino, scriitorii au început să scoată în evidență lipsurile României comuniste în dialoguri ironice, notează sursa Securității. Tomozei spunea: „Nu văd, fraților, o casă de cultură a tineretului. Nu văd o coadă la carne. Asta-i curată dezorganizare … ”.

Fănuș Neagu răspunde : „Nu vă luați după reclamele luminoase și după casele astea mari și frumoase. Totul este de carton. Satele lui Potemkin? Știți voi …”.

Fănuș Neagu își găsea pe stadion surse de inspirație.

Le făcea rost prietenilor de bilete la meciuri. Scria mult despre sport, iar Alex Ștefănescu povestea că „tipografii se adunau în fiecare noapte în jurul linotipistului care culegea cronica sportivă a lui Fănuș Neagu și o citeau”. Voiau să fie primii care savurează cuvintele talentatului autor. În prefața cărții „Cronici de carnaval”, apărută în 1972, Fănuș explica pasiunea lui pentru fotbal: „Eu, cînd eram mic și voiam să fiu mare, credeam că voi ajunge un fotbalist celebru. Dar n-am ajuns decît cronicar (cine m-o fi lucrat?!)”.

Cartea conține cronici sportive în care se regăsesc numeroase ironii și aluzii la lucrurile care nu îi conveneau. Textele sale ating multe teme sociale. Spre exemplu, veșnica problemă cu mersul trenurilor este întîlnită frecvent: „Am înțeles de ce toate trenurile dinspre Moldova sosesc cu întîrziere de cîte șapte sau 10 ore în Gara de Nord”; „Nu-ți vine să-ți atîrni ranița în spinare ca să pornești la Sinaia sau Predeal, cînd știi că vei călători într-un picior”; „Cel mai greu meci l-am susținut acum o săptămînă cînd m-am decis

să plec spre Marea Neagră și-am avut ideea neghioabă să nu plec pe jos, ci cu trenul. La casa de bilete am pierdut trei zile, toți nasturii de la haină și o sanda romană, dar de material plastic. În tren n-am avut loc – știți, eu țin cu Rapidul și mi-au dat un tichet cu număr aiurea – pînă la Lehliu am stat între tampoane, la Lehliu s-a deschis vagonul-restaurant, dar, toate scaunele fiind ocupate din timp de rudele ospătarilor, am fost îmbrîncit de colo-colo vreo 20 de minute, pînă cînd șeful vagonului – suflet ales – s-a milostivit de mine și mi-a zis: auzi mă, suie-te-n spinarea mea sau într-o frapieră”. Și exemple de acest fel pot fi extrase din aproape fiecare cronică. Articolele lui Fănuș Neagu tratează probleme diverse ale societății din acea vreme, de la arbitri bătuți în ligile inferioare, la cenzura din presă. Nu lipsesc micile sale războaie, cum ar fi cele cu Cristian Țopescu sau cu suporterii echipei UTA. Aceste cronici îl făceau pe scriitor să se simtă cît mai liber, cît mai viu. Nimeni nu a scris mai frumos în România despre aceşti ,,frumoşi nebuni ai stadioanelor”. Unora le-a prelungit existența în legendă. Pe unii i-a idealizat, cu alţii a măturat pistele stadioanelor. Un antrenor cu care a polemizat îndelung ,,nu a fost botezat cu toată apa”.

Duminica cu fotbal este o ,,sărbătoare păgînă”. Meciul e ,,un mic carnaval”, o nemaipomenită sărbătoare a tinereţii, plină de patimi şi de vorbă dulce. Cînd meciul e prost, el devine ,,sărbătoare decapitată” sau o ,,duminică buzată” pentru care ,,trebuie să scoţi valuri de sîrmă ghimpată pe gură”, sau ,,duminică rîioasă”.

Un meci trucat e ,,puţin zugrăvit cu sprînceană”.

Campionatul intern e ,,apa leneşilor” în care se joacă ,,în dorul lelii”.În cronicile lui Fănuş Neagu fotbalul e ,,religie, industrie şi iad”. Fotbalul ,,se hrăneşte cu carne de prinţ şi cerşetor”, e ,,taina noastră cea de toate zilele”.

Surse: contributors.ro; obiectivbr.ro

RM

5

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Mihai Eminescu a fost și a rămas creștin ortodox

Pentru Acad. Zoe DumitrescuBușulenga (1920-2006), Mihai Eminescu a constituit iubirea constantă a vieții sale.

Această mare Profesoară, încă neegalată pînă astăzi, face o analiză de extraordinară profunzime privind universul de gîndire și simțire al marelui poet. A scris mult despre întreaga operă a lui Eminescu, dar parcă sufletul și puterea sa intelectuală de pătrundere se revarsă în studiul „Eminescu între credință și cunoaștere”, tipărit cu binecuvîntarea I.P.S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, la Editura Arhiepiscopiei, Suceava, 2005. Această mare personalitate a culturii românești și universale, Academician, care și-a exprimat credința ortodoxă strămoșească îmbrăcînd haina monahală, primind numele de Maica Benedicta, „împămîntenită” în Cimitirul Mînăstirii Putna, nu departe de locul de odihnă al lui Ștefan cel Mare și Sfînt, și-a legat spiritul de „spațiul Moldovei de nord (care) păstrează și astăzi reputația unui teritoriu încărcat de aura credinței” – cum însăși se exprimă. În acest sens, studiul de numai 18 pagini, cu o pătrundere de care numai o mare personalitate de cultură, dublată de om al Bisericii putea să dea dovadă, aducînd lumină în ceea ce privește credința lui Eminescu, în contextul atît de vast al întregii gîndiri și opere, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.

Acesta e căutător de absolut (cum îl numește marea eminescologă italiană Rosa del Conte) „în viață, în gîndire și-n creație, cu cele mai înalte registre ale cunoașterii /.../ Și, în căutările lui înfrigurate, pătimașe, liricul admirabil a pendulat între filosofii, s-a confundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetînd necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme”. Ca orice mare gînditor, chiar ca om, e o ființă din care nu lipsesc contradicțiile generate, în cea mai mare măsură, de înzestrările și acumulările atît de vaste, care determină polaritate. Și cel care cunoaște cultura germană poate n-a fost străin de celebrele cuvinte ale lui Goethe: „Două suflete locuiesc în pieptul meu /.../ unul vrea să se despartă de celălalt”.

Totuși, în ființa romanticului român a rămas, chiar dacă uneori, aparent, nu i-a acordat atenția cuvenită, sufletul de creștin ortodox.

Așa cum au subliniat toți cei cu respect pentru adevăr și cu aplicație de cercetători științifici, încă de copil, Mihai a fost crescut, a trăit în atmosfera credinței ortodoxe, avînd legături strînse cu Biserica și monarhismul. Se știe că surorile mamei sale au fost călugărițe, mătușa Fevronia fiind prezentă la botezul său, ducîndu-l apoi, de mute ori, la Schitul Agafton. În felul acesta, chiar înainte de a merge la școală, i s-au imprimat în ființă rînduielile, slujbele și cîntările bisericești. O importanță deosebită pentru evoluția sa le-au avut învățăturile de la preotul satului: acesta l-a inițiat și în buchile vechilor scrieri bisericești, care i-au imprimat vechea tradiție ortodoxă a neamului românesc. Priceperea cu care descifra textele vechi l-a uimit pe savantul Moses Gaster (1856-1939), renumit colecționar de manuscrise evreiești și ebraice (colecție mutată, la izbucnirea celui de al doilea război mondial, la Londra, unde în 1899, înființase Federația Sionistă Engleză), pe care-l consulta și de la care împrumuta materiale. Adîncirea acestor texte i-au imprimat de timpuriu admirația pentru Biserica Națională, sentiment care nu se va stinge, va gesta în sufletul său. Matricea structurii eminesciene a absorbit atmosfera satului cu obiceiuri, cîntece populare, cu frumusețile naturii – pădurea și lacul imprimîndu-se în ființa sa. Tot aici, de timpuriu, s-a întîlnit cu iubirea și cu moartea. Trăiește durerea pierderii Elenei – o adolescentă, față de care a simțit primii fiori ai iubirii. Aceasta generează în gîndul său, în care deja se întîlneau, întrebări, îndoieli asupra sensului vieții. Un intelect atît de receptiv și cuprinzător și-a extins tot mai mult orizontul informației, al culturii, mai ales în timpul studiilor de la Viena și Berlin din anii 1869 – 1874, cînd a trecut „prin lumea cugetării

lui un material enorm de informații – istorice și filosofice, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte – precizează marea Profesoară. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea. Dintre toate disciplinele însă, filosofia a fost cea care l-a absorbit. De la gîndirea indiană la presocratici, la Platon, stoici și eleați, la gnostici și neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel și filosofii romantici Fichte și Schelling, a citit enorm, a meditat și, mai tîrziu, și-a însușit unele puncte de vedere, fie în note, fie adesea în operă”. În gîndire a acumulat filosofia lui Kant, care l-a atras mai mult decît Schopnhauer. De fapt, încă înainte de studiile universitare, începuse traducerea Criticii rațiunii pure a lui Kant și avea s-o termine în străinătate, demonstrînd puterea de a transgresa limitele cunoașterii comune a celui care, încă din adolescență, demonstrează o extraordinară cuprindere a gîndirii. Își punea întrebări rar întîlnite la un muritor. În desfășurare forțelor lăuntrice ale minții lui atotcuprinzătoare care asimilase și ideile kantiene, își face loc îndoiala în legătură cu sensul existenței, conceput de regulile, normele, rînduielile credinței, mai ales că se întîlnise cu iubirea și moartea, încă din adolescență.

Iubirea angelică, sortită lumii celeste, raiului, sugerat, de timpuriu, în poezia sa, prin imagini strălucite „care prevestesc viitoarele călătorii printre stele ale eroilor eminescieni”, generează alt ecou în ființa sa: respinge ideea răsplății paradisiace pentru asemenea îngeri.

Pierderea iubirii date de Dumnezeu înseamnă moartea sufletului, pierderea credinței. Cerul însuși se transformă în mormînt. Astfel, cealaltă latură, apărută în ființa sa, respinge ideea răsplății paradisiace. Antinomia propriilor gînduri le resimte în chip dramatic, forța îndoielii apăsînd asupra separării celor două idei și înclinarea spre una dintre ele, dar e conștient de cea bună?

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune Gîndurile-mi rele sugrum cele bune...

Cînd sorii se sting și cînd stelele pică, Îmi vine a crede că toate-s nimică.

(Mortua est) În ultima strofă contestă sensul lumii, totuși apare nuanța îndoielii: Au e sens în lume? Tu, chip zîmbitor Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu, Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Nesiguranța se strecoară în exprimare: Au e sens în lume? – adică Oare... Același sens se desprinde din condiționalul de (dacă): De e sens într-asta... Deci, concluzia ar fi acceptată doar dacă moartea ar fi singurul sens al vieții.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga consideră că aceasta e perioada titanismului poetului, asemănător celui al Sturm und Drang-ului german. Dar, din sufletul rebelului, care aspiră spre libertate absolută, n-a dispărut niciodată îngerul iubirii, mormîntul Elenei, pe care nu-l poate uita, cuprinzînd totul – cerul și pămîntul... armonizînd întregul univers. Pentru el, iubirea e „sufletul vieții mele” (Floare albastră), iar iubirea a fost „principiu cosmic armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist” (Scrisorile IV și V). Cu sufletul și mintea rătăcite în vaste universuri, între a fi și a nu fi, între viață și moarte, „descripția vieții fără credință e sfîșietoare, cu adînci dureri existențiale”. Astfel, versurile de dragoste de după 1877 sînt încurajate de aura unei tristeți fără leac. Dar, cu cît în universul său de cunoaștere se îmbină antinomiile, în sufletul său ajung să se armonizeze. În ființă se păstrează structura zidită în copilărie și-n adolescență, răsună, în sufletul său, ca niște clopoței de argint, colindele De dragul Mariei Și-al Mîntuitorului Lucește pe ceruri O stea călătorului.

Călătorul, pe drumul scurt al vieții, este el însuși, căruia și Paștile, cu solemnitatea Învierii lui Hristos, îi inspiră o poemă solemnă, scrisă tot în 1878 – Învierea – cu tradiționalele formule bisericești: Christos au înviat din morți, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcînd-o, Lumina ducînd-o Celor din morminte.

Dar „tensiunea teribilă” la care a fost supus de structura sa interioară, „divizată și contradictorie” răzbate încă din poeziile sale. Zoe DumitrescuBușulenga reproduce fragmente dintr-un poem mai puțin cunoscut – „Bolnav în al meu suflet”, din care cităm următoarele versuri: Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav, Cu mintea depravată și geniul trîndav, Închin a mea viață la scîrbă și-ntristare Și-mi tîrîi printre anii-mi nefasta arătare, Prea slab pentru-a fi mare, prea mîndru spre-a fi mic – Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic... „Nu cunosc pagină existențială mai disperată în toată poezia lumii” – scrie marea Profesoară, „dar și atîta umilință și dispreț de sine. /.../ Deznădejdea izbucnește dintr-o sinceritate sfîșietoare”, se exprimă un suflet disperat. Dar din disperarea aceasta, crește lumina sădită în sufletul său de educația dată în casă și la Schitul Agafton de mătușile sale, revine la poeziilerugăciuni – adevărate imnuri care vibrează de sfințenie și pioșenie în fața Tatălui Ceresc și a Fecioarei Maria la care se roagă pentru izbăvire. Ea e „Crăiasa lumii, cea care deține taina vieții și a morții”. Și parcă ne trezim și noi murmurînd Rugăciunea pe care și Preafericitul Papă Ioan Paul al II-lea a citit-o în Biserica de la Vatican, care se termină cu versurile: Privirea-Ți adorată Asupră-ne coboară O, Maică Preacurată Și pururea Fecioară Maria! „Cu cîtă dragoste, scrie Marea Profesoară, cu cîtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al desnădejdii spre Maica Sfîntă”: Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; O, Maică Sfîntă, pururea Fecioară, În noaptea gîndurilor mele, vină!

Chiar și atunci cînd în creația sa poetică își exprimă suferința și îndoiala, cînd, cu gîndirea sa încearcă să cuprindă universul ființei și neființei, pierzîndu-se în absolut, rugăciunea îi aduce mîntuire. Rugăciunea care are un rol esențial. Este posibilitatea prin care omul comunică direct și personal cu Dumnezeu, intră în dialog cu Forța Supremă a universului – cum ne lămurește Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, la Simpozionul Internațional de Teologie, „Importanța rugăciunii în viața eclesială a credincioșilor”, care a avut loc în perioada 1-13 oct., 2022, la Palatul Patriarhiei din București, (Cf. Ziarul LUMINA, 11 noiembrie 2022, p.9). Cu același prilej, Preasfîntul Părinte Ieronim, Episcop al Daciei Felix, subliniază faptul că „rugăciunea permite omului adresarea directă către Dumnezeu, devenind, în mod nemijlocit, scară către cer”. Sau, după cum ne luminează, cu înaltul său cuvînt, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Rugăciunea aduce multă iubire sfîntă în inimă, ne unește cu Dumnezeu, ne ajută să înfruntăm greutățile /.../ e biruința asupra înstrăinării omului de Dumnezeu, de sine însuși și de semeni, e izvor de comunicare și devine viața vieții noastre, prin cuvînt, prin Logos. Rugăciunea este, în egală măsură, a inimii și a minții”. Deci, cel care se roagă la Dumnezeu, la Hristos, la Maica Domnului, este un credincios, nu un ateu, pentru că această confesiune „aduce bucurie sfîntă în viața sa, ea exprimă puterea Credinței așa cum și-a exprimat-o și Mihai Eminescu – geniul tutelar al culturii românești, al credinței noastre ortodoxe, al neamului românesc“.

Dr. Elis RÂPEANU

6

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale

Eminescu și... universalitatea sa (I)

Coborîtor din neamul nostru de păstori și plugari, poetul Eminescu s-a înălțat, la 80 de ani de la moarte, în lumea stelelor nemuritoare, acolo unde i se află locul firesc.

Evoluția lui Eminescu spre universalitate, care coincide cu procesul răspîndirii operei în întreaga lume, a fost lentă și sigură, datorită cuprinzătoarei, uimitoarei platforme de idei și sentimente pe care se înalță creația lui (Este tradus în peste 25 de limbi). Dintr-un articol al conf. univ. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, unul din marii noștri eminescologi, mi-am luat cîteva notițe relevante în acest sens. De pildă, scrie aceasta, momentul în care un creator intră în conștiința universală este acela al apariției marilor studii despre el și operă. Atunci se trece la explorarea universului său de gîndire și simțire, la studiul comparat al temelor, motivelor și la concluziile care stabilesc înălțimea zborului său de imaginație, adevărul palpitant al vieții cuprinse în operă și, mai cu seamă, puterea și poezia cuvîntului ce exprimă toate aceste lucruri. ... La Veneția, în 1964, o întîlnire internațională, un Convegno (convenție, conferință) Eminescu, stabilește pentru întîia oară, printr-o participare românească și mondială, caracterul de universalitate al creației poetului, așezată fără emfază, cu simplitate, alături de Dante, Goethe și alți mari scriitori ai lumii.

De altfel, ,,Buletinul Eminescu!”, ce apărea la Roma semestrial, cu începere din 1967, continua acest spirit al primului Convegno, de afirmare a interesului crescînd față de poetul român, de consemnare a celor mai noi studii și cercetări de eminescologie. Inițiatoarea, împreună cu un

SĂMÎNȚA BUNĂ

Ia aminte!

Motto: „Înțeleptul ascultă sfaturile” – Proverbe 12.15

grup de eminenți profesori și oameni de știință italieni, era Rosa del Conte, titulara catedrei de limbă și literatură română de la Universitatea din Roma, autoarea unei deosebit de profunde cercetări monografice asupra poetului român, intitulată ,,Eminescu o dell’ assoluto” și apărută în 1961.

Giuseppe Ungaretti (1888-1970), fostul președinte italian al Comunității Europene a Scriitorilor, scriind odată despre Eminescu, îl alătura lui Dante, Leopardi, Vigny, Rimbaud și conchidea: ,,Poet cu sentimentul chinuit și ars pînă la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul din cei mai mari poeți ai timpului său și ai tuturor timpurilor, Eminescu rămîne pentru totdeauna unul din maeștrii cuvîntului poetic profund inspirat”.

Iar Bernard Shaw, prefațînd o traducere în limba engleză a versurilor eminesciene, exclamă, uimit de lectura neobișnuită, că ar dori să găsească un Delacroix pentru a o ilustra și un Berlioz pentru a o transpune în sunet. ... Acesta a fost ceea ce s-a prefigurat ca fiind numai începutul unei grandioase traiectorii viitoare a ascensiunii luceafărului poeziei românești – EMINESCU! (va urma) LILIANA TETELEA

Din Bucureştii de altădată

Palatul Adina Woroniecka de la Şosea ºi soarta prinţesei transformată de comuniºti în Cenuºăreasă (II) „Prințesa era seducătoare, foarte cultivată, o amfitrioană perfectă. Vorbea la perfecție engleza, franceza și germana. Prințul Jean (Jan) Woroniecki era un gînditor, un filozof, un tres grand seigneur, un teosof, mai bine zis”. Conform mărturisirilor lui Mircea Nasta, Palatul mediteranean de la Șosea a costat, cu tot cu teren, 4.000.000 de lei, o sumă importantă pentru 1940, an în care Palatul a fost dat în folosință. „Mătușa mea și-a dorit un apartament într-

RM

un palat și arhitectul Alexandru Zaharia l-a realizat (...). În ziua de 1 mai 1940 s-a pus piatra de temelie (…). Știu exact locul și adîncimea la care a fost îngropat un tub de periuțe de dinți: în colțul fundației dinspre strada arh. Ion Mincu. În tub s-au pus doi-trei bani de aur și un papirus cu semnăturile noastre”, mărturisește Mircea Nasta în volumul „Convorbiri cu Narcis Dorin Ion”. În 1940, Prințul și Prințesa Woroniecka s-au mutat din micul Palazzo de pe strada Atena (Take Ionescu, azi) în cel de pe Kiseleff și asta pentru că două blocuri nou construite le umbreau proprietatea. S-au mutat cu toate obiectele de valoare care înfrumusețau vechea reședință. Conform mărturisirilor lui Mircea Nasta, soții Woroniecki vor lua cu ei o masă de piatră, două uși din fier forjat și ușa sculptată cu blazoanele familiei, tabloul „Coborîrea de pe cruce”, un vas de Sevres albastru de un metru înălțime care trona pe un piedestal, o copie după un tablou celebru de Jusepe de Ribera, „Sfîntul Sebastian“, un tablou de G. D. Mirea, „Femeia cu beretă”, care o reprezenta pe Bessie, prima soție a lui Take Ionescu.

● Nu te vei teme de judecata altora, dacă te vei judeca pe tine însuți potrivit Cuvîntului lui Dumnezeu. ● Nu-ți pierde niciodată speranța!

Nici un nor, oricît ar fi de negru, nu poate întuneca pe veci soarele dragostei divine. ● Cînd vorbești, gîndește-te și la cei care te ascultă. Ce seamănă omul prin vorbire, aceea va secera (Galateni 6.7). ● Bunătatea nu se termină. Cu cît împarți mai mult din ea, cu atît mai multă se revarsă asupra ta (Eclesiastul 11.1). ● Mai bine să greșești fiind prea bun, decît fiind prea aspru. ● Trăim o singură dată. Așa că, dacă putem arăta bunătate față de cineva, dacă putem face un bine cuiva, trebuie să o facem acum. ● O ceartă lungă dă pe față, de obicei, că nici unul nu are dreptate. ● Nu uita! Cei din jur vor fi de acord cu felul tău de gîndire atunci cînd vei gîndi ca ei. ● Ca să ai liniște, renunță la ceva. ● Nu-ți începe ziua în grabă. Stai de vorbă cu Dumnezeu!

În primii ani de după instaurarea regimului comunist, Palatul nu va fi naționalizat, însă proprietarilor li se va rechiziționa treptat fiecare încăpere. Palatul va deveni Școală Populară de Artă, apoi în clădire se vor muta, pe rînd, un ofițer de securitate pe nume Sima, care o reclama pe Prințesa Woroniecka pentru că dădea meditații, iluzionistul Josefini și Eugen Jebeleanu cu consoarta. În ultimii săi ani din viață, Prințesa Adina Woroniecka a reușit să îi aducă în apartamentul cîndva al ei pe Hrandt Avakian, un mare colecționar de artă românească, europeană și, mai ales, extrem - orientală, și pe Beatrice Avakian, sora lui Hrandt. Palatul va deveni o vreme Muzeul „Hrandt Avakian“. În prezent, „Palatul din Kiseleff, nr. 7 este degradat, neîngrijit și închis de mai bine de 10 ani.

Nepotul prințesei Adina Woroniecka, Mircea Nasta, după un proces de aproape 10 ani de redobîndire a proprietății, l-a vîndut. Din nefericire, pentru mai toate proprietățile istorice redobîndite de cei în drept după anul 1989, statul român nu a introdus și o clauză prin care să îi oblige pe noii proprietari să le întrețină și să le trateze măcar cu o minimă decență”, mărturisește arhitectul Mădălin Ghigeanu.

Mario Antico, un avocat italian stabilit în România de mai bine de 14 ani, a cumpărat casa lui Take Ionescu și Micul Palazzo și intenționează să le conserve și reabiliteze. „Palatul a fost preluat într-o stare deplorabilă.

Cred că a fost distrus intenționat. Vorbim de bazinul de apă care era folosit pe vremuri pentru a aduce apa la sera privată. A fost distrus intenționat, din cîte am înțeles, lucru care a dus la o mare inundație. Au fost compromise atunci elemente de arhitectură și de structură. În ultimii 2 ani, noi ne-am ținut de proiectul nostru, am obținut aprobări și acolo va fi o Școală Italiană, după cum știți eu sînt administratorul Școlii Italiene Aldo Moro din București. Vom muta în Palat o parte din cursuri, ba chiar s-ar putea să facem și un liceu, un liceu de limbi străine, dar în special de italiană, unul recunoscut de Ministerul Învățămîntului din Italia”.

Sfîrșit B365.ro

RM

7

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

File de istorie Mihai Eminescu –

„Expresia integrală a sufletului românesc“

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.(MIHAI EMINESCU)

15 ianuarie 1850 - data de naştere a poetului nostru naţional MIHAI EMINESCU. Era anul pus sub semnul disitinctiv al planetei Venus, care în „limba părinţilor din părinţi” se numea Luceafărul.

La 15 ianuarie 2023 se împlinesc 173 de ani de la naşterea unui „astru ţîşnit din adîncurile cerurilor din Răsărit, ca o mărturie despre o civilizaţie tănără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă traditie” (Rosa Del Conte).

Dumnezeul geniului a rînduit poporul român ca, la mijloc de ianuarie, în fiecare an, să aibă cea mai aleasa sărbătoare de suflet.

De mai bine de un secol și jumătate, Mihai Eminescu domină cultura românească. A devenit o veritabilă „instituţie naţionala” şi „expresia integrala a sufletului românesc” (N. Iorga). Poetul nostru naţional şi-a clădit opera pe unitatea dintre două postulate: Existenţa Fiinţei identificată cu Veşnicia (DUMNEZEU), prin care voia să ajungă la descoperirea eternităţii, a infinitului, a îngerului și fecioarei din mitologia românească. Fiinţa reală definită ca vremelnicie, care să pună în evidenţă frumuseţea lumii, farmecul şi adevărata vrajă a vieţii pe Pămînt -„ESENŢA DĂINUIRII ESTE IUBIREA”.

Cea mai ,,acută” problemă era determinarea raporturilor dintre Dumnezeu și lumea reală în care trăim. Totuşi, a fost ,,însetat” de Absolut şi mai cu seamă poetul unei viziuni cosmice. „Acestei exigenţe îi este subordonată întreaga sa lume lirică, la acea viziune se îndrumă toate compunerile lui, chiar şi acelea care pot sa pară numai un tablou idilic sau o pură efuziune muzicală”.

De fiecare generație, poetul naţional a fost apreciat şi ca poet universal. S-a scris foarte mult despre Mihai Emincscu şi opera sa. Şi astăzi se încearcă descifrarea miracolului eminescian. Care sînt „izvoarele” ce au provocat „trezirea” geniului eminescian? Ce forţe au determinat dezlănţuirea acestuia?

Pe pămîntul plin de seve nepieritoare al Ţării de Sus a Moldovei s-a născut Mihail, al şaptelea copil din cei 11 ai familiei Gheorghe Eminovici. Mama poetului, Ralu, provenea dintr-o familie de oameni ,,bisericoși”, cu multe „feţe” călugăreşti. Era o femeie tăcută şi visătoare, cu zîmbet „dureros” pe gură, evlavioasă şi înţeleaptă „cum nu mai era alta”. Avea un suflet plin de bunătate şi „plin de adoraţie şi ascultare” faţă de bărbatul ei.

Tatăl poetului, Gheorghe, era o fire veselă, plină de fermitate, atît în vremuri bune, cît şi în vremuri grele. Înzestrat cu o memorie fenomenală, era în stare să redea „toate amănuntele” din viața oamenilor însemnaţi din țara Moldovei. „Avea darul vorbirii şi un aşa de mare meşteşug de a istorisi, că zile şi nopţi nu ţi s-ar fi urît a-1 asculta”. Se exprima în cea mai curată şi mai aleasă limbă românească. Cunoştea bine limbile polonă, rusă şi ruteană și vorbea binişor franceza şi germana. „Avea planuri mărețe pentru copiii săi şi preţuia pe nemţi cu deosebire” (G. Călinescu).

Mediul sătesc, plin de tradiţii populare, era ideal pentru a sădi dragostea pentru cîntecele populare şi lăutăreşti. De timpuriu, în sufletul lui Mihai i s-a imprimat folclorul ca o „limbă a sentimentului”. „Cînta frumos cîntece populare şi avea un glas dulce de-ți dădeai şi cămaşa să-l asculţi” (G. T. Kirilescu). „Cînta doine din Ardeal, aşa cum le cîntau mocanii” (Dumitru Teleor). Cîntecul popular - „băutura de aur, limpede şi înmiresmată” a folclorului nostru va ocupa un loc primordial în „peisajul” spiritual eminescian. „Şcoala Ipoteştilor” va deveni pentru Mihai „cartea deschisă a naturii şi tradiţiei de înţelepciune populară, izvorul nesecat al prospecţiunii pămîntului, arborilor, păsărilor, animalelor, florilor, miresmelor etc.” cu care se va încărca lirica eminesciană. „Fiind băiet, păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lîngă izvor, /Iar braţul

drept sub cap eu mi-1 puneam,/ S-aud cum apa sunăncetişor,/ Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Şi un miros venea adormitor/ Astfel ades eu nopţi întregi am mas/ Blînd îngînat de-al valurilor glas”.

La vîrsta de 8 ani, Mihai e trimis să studieze la Cernăuţi. Era un „băieţel mărunt şi îndesat, pîrlit la față de aerul de ţară şi foarte curăţel. Părul mare dat peste ceafă, fruntea lată şi ochii mari, umerii obrajilor puţin ieşiţi îi dădeau încă de pe atunci acel aer tipic al poetului”. În perioada 1858-1865, sub îndrumarea lui Aron Pumnul (patriot ardelean revoluţionar), Mihai Eminescu acumulează „cunoştinţe docte şi definitive pentru care alte minţi s-ar fi trudit ani în şir”. Ştia de acasă slova chirilică şi învăţa lecţiile „de-a dreptul din cărţi vechi - negreşit cronici, pe care le avea de la Ipoteşti sau din Biblioteca lui Aron Pumnul”. Citeşte şi învaţă temeinic „Lepturariu rumânesc”. Obţine informaţii despre întregul scris românesc de la Coresi, Varlaam, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, la scriitorii contemporani. „Universitatea” lui Aron Pumnul a însemnat pentru Mihai „a doua şcoală a vieţii” unde i s-a dezvoltat dragostea de neam, de limbă, de obiceiuri etc. Este captat şi de teatru. Înţelege că teatrul este o supremă artă de exprimare a inteligenţei unui popor. Seară de seară însoţeşte trupele lui Vlădicescu-Tardini, Mihail Pascaly, Iorgu Caragiale în turneele prin țară. Era „aci actor, aci poet dramatic, aci regizor, aci maestru de cor, aci sufleur” (Mite Kremnitz). „Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă” (Alexandru Vlahuţă). Este pregătit să simtă şi să trăiască tot ce era autentic românesc.

Din vara anului 1863, în viaţa lui Mihai apare un sentiment nou în sufletul său. Fiind precoce, are o iubită, Casandra - o fata de 18 ani, cu ochi mari şi „părul negru-n coade”, de o „înfăţişare sălbatică cu distincţie de zînă a pădurii şi de o frumuseţe verginală” (Gh. Bogdan Duică). În iarna anului 1863, familia Gheorghe Eminovici este „zguduită” de un eveniment tragic. Moartea lui Ilie, fratele poetului, va provoca o suferinţă fără margini. Mihai se retrase în sine, încercînd să afle sensul vieţii! Ce rol avea Dumnezeu în viaţa oamenilor? După puţin timp, suferinţa lui Mihai este amplificată... La 20 ianuarie 1864, moare şi iubita sa. Dispariţia iubitei îi va „săpa” în suflet nu cîteva versuri, ci aproape 20 de poeme. Va înţelege relaţia dintre iubire și suferinţă! Mihai era în stare să devină un „potir microcosm” cu toate lacrimile de bucurie şi de suferinţă și de înălțare ale poporului nostru. S-a „mistuit” cu întreaga sa fiinţă în fiecare vers pe care l-a scris. Poetul va imprima poeziei sale o muzicalitate „de o frumuseţe şi profunzime inconfundabile. Este nevoie de muzică divină (...) pentru a compune muzică pe versuri de Eminescu” (George Enescu).

Mihai şi-a modelat întreaga existenţă după mesajul divin: ESENŢA DĂINUIRII ESTE IUBIREA. Omenirea trebuie să ştie că iubirea este o formă supremă de existență. Luceafărul este o minunată transpunere artistică pornind de la sublimul text vechi în limba greacă - Prologul Evangheliei lui Ioan - apostolul iubirii.

Luceafărul doreşte „a se întrupa” să-şi „rumpă” inima din cer și s-o aducă să lumineze pămîntul pentru a dărui iubirea pămîntenilor. Cu geniul său, Mihai a năzuit

totdeauna sa cuprindă în iubirea sa pe toţi oamenii: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfînt/ Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pămînt”. Pentru deplină armonie, poetul vrea să „deştepte” iubirea în sufletul femeii iubite, încercînd s-o aprindă de focul, de farmecul sfînt: „Căci este umbra blîndă a iubirii cei de veci/ Ce trece cu întreaga-i putere pe cînd treci”. Şi vrăjmaşii trebuie să se bucure de iubirea noastră: „Ş-aceluia Părinte să-i dai coroană scumpă/Ce-o să asmuțe cîinii, -ca inima-mi s-o rumpă,/ Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă/ Îndură-te, Stăpîne, şi dă-i pe veci viaţă!”.

Poetul naţional şi-a „asumat” soarta însăşi a pămîntului şi a oamenilor ţării sale. S-a identificat total cu spaţiul naţional şi cu „timpul românesc”.

Adică a strîns în sine, ca într-un receptacol absolut, istoria românească. Cu puterea geniului a creat un timp al remanențelor, un timp mitic, în care se integrează tot ceea ce i se pare demn să rămînă în veşnicie din neamul românesc. Din macrotimp a extras cele mai vrednice personagii ale istoriei după care neamul nostru trebuie să se orienteze ca să poată dăinui la înălţimea trecutului. Întreaga creaţie a poetului naţional este marcată, de la un capăt la altul, de patriotism adevărat: „Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare pînă în zilele noastre.

O iubim sans phrases (...); dar o iubim fără a-i cere în schimb nici chiar încrederea ei, atît de lesne de indus în eroare, nici chiar iubire, înnădită azi la lucruri străine şi la oameni străini. Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra veacurilor şi s-ar şterge din memoria tututor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi ţarii vom stărui, fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacului”. Mihai Eminescu şi-a „clădit” o Românie a tuturor românilor.

A gîndit și a trăit Unirea cea Mare înainte ca ea sa fie realizată.

Ce-ţi doresc eu ție, dulce Românie, / Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăție,/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viața în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie,/Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Prin creaţia sa, poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, a devenit un „astru” ce formează o „galaxie întreagă” de simţire omenească. Fiecare dintre noi, din generaţie în generaţie, purtăm în sine „ceva” din scînteia de geniu a spiritului eminescian.

Cu opera lui MIHAI EMINESCU începe „vîrsta” matură a culturii româneşti. „Literatura poetică românească va începe Secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmîntului cugetării româneşti” (Titu Maiorescu). În studiul „EMINESCU sau despre Absolut”, apreciat de acad. prof. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga ca „unul din cele mai strălucite care s-au scris vreodată”, celebra cercetătoare italiană, Rosa Del Conte, ne oferă o imagine superbă, de neegalat, a poetului nostru naţional: „Eminescu non è un fiore raro, sbocciato quasi per miracolo da un seme, portato, per caso sul suolo di Dacia dai soffio dei venti occidui; è un astro sgorgato dalle profondità dei cieli d’Oriente a testimonianza d’una civiltà giovane e nuova, ma radicata in un passato di antica cultura e di severa tradizione. Come quella del suo Luceafăr, anche la sua luce, prima di giungere fino a noi, ha percorso un lungo cammino”. (Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămînţă adusă din întîmplare pe solul Dacici de suflarea vînturilor apusene; este un astru ţîşnit din adîncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tînără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă pînă la noi, o cale lungă).

Se verifică pe deplin de ce EMINESCU ,.se cere citit cu bucurie proaspătă de fiecare dată, la orice dată” (Ion Rotaru).

TUDOR GHINEA

8

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

RM

Însemnări inedite • Însemnări inedite • Însemnări inedite neprevăzut: regina Maria a hotărît să-şi consulte mai fratele dacă admite prezenţa la Bruxelles a celui O neobișnuită prietenie epistolară – Olahus și Erasmus (II) întîi ce scrisese „Elogiul nebuniei sau cuvîntare spre lauda

Printre darurile trimise de Nicolaus Olahus lui Erasmus se numără şi o linguriţă şi o furculiţă, obiecte rare la acea vreme, mai ales în Apus, unde nu pă­trunsese obiceiul rafinat practicat în sudestul byzantin: „Să nu le consideri ca pe un dar, preciza Nicolaus Olahus Erasmus de Rotterdam într-o altă scrisoare, ci doar un mijloc de a-ţi aduce aminte de mine cînd prînzeşti sau cinezi“. Totodată îl informează că va pleca la Bruxelles, pentru că regina Maria urmează să fie numită regentă a Ţărilor de Jos. Şi de acolo se va strădui să-i fie de folos lui Erasmus în orice împrejurare. Începînd din 1531, la Bruxelles s-a înfiripat o curte spre care gravitau mulţi bărbaţi de valoare. Nicolaus Olahus stăruia ca Erasmus să se întoarcă în patria lui, în mijlocul poporului din care pornise, aşa după cum el însuşi ar fi vrut, de bună seamă, să se poată întoarce în ţara eliberată de sub jugul otoman.

Răspunsul lui Erasmus din 19 decembrie 1531 este plin de o adîncă semnificaţie: „Eu nu m-am îndoit niciodată de deosebita bunăvoinţă a lui Olahus faţă de mine şi nu stă cîtuşi de puţin în obiceiul meu să măsor prietenia după amabilitatea scrisorilor. Desigur, sînt şi aceia care vor, eventual, binele lui Erasmus.

De la prieteni ca tine este, desigur, plăcut să primeşti scrisori, dar ştiu să şi aştept dacă nu primesc, fiindcă de sufletul lor sînt sigur. Ţie nu-ţi cer altceva decît să continui a fi Olahus, pentru că acest nume cuprinde toate binefacerile prieteniei“. În ceea ce-1 priveşte pe el, Erasmus dă asigurări că „nu o dată m-am gîndit să mă întorc în Brabanţia“. N-a făcut-o pînă în acel moment fiind îndemnat la aceasta de prieteni care i-au demonstrat că acolo lucrurile sînt tulburi, iar sănătatea lui e şubredă. În aceeaşi scrisoare, Erasmus îi recomandă pe un prieten, Laevinius Panagathus, rugîndu-l să-i găsească o slujbă la curte şi să se folosească de el ca profesor pentru limba greacă. Nicolaus Olahus acordă tot sprijinul protejatului lui Erasmus.

Scrisoarea de răspuns a lui Nicolaus Olahus este o piesă foarte „ad rem“: prietenii care-l sfătuiesc să rămînă la Frieburg nu trebuie să fie ascultaţi fiindcă vorbesc din egoism; stările de lucruri din Brabanţia nu sînt mai primejdioase ca în alte ţări; casa cumpărată poate fi vîndută cu cîştig bun; drumul de reîntoarcere în patrie îi este larg deschis şi asigurat. „Alţii fac mari jertfe ca să trăiască liniştiţi în patria în care s-au născut şi au crescut, şi nu rîvnesc decît să slujească patria cu virtutea şi învăţătura cu care sînt înzestraţi“. Urmează argumente nu lipsite de strategie, dar care într-o anumită măsură par a fi o pledoarie pro domo. „Din scrisorile tale se pare că apreciezi curăţenia şi sinceritatea sufletului meu de prieten. Tocmai pentru că mă lauzi pentru această sinceritate, îţi scriu aşa ca unuia care aş dori ca şi prietenii mei să nu aibă faţă de mine altă purtare decît cea pe care o am eu faţă de voi“. Încheie patetic: „Sănătate şi dă-mi de ştire ce ai de gînd sau, mai degrabă, cînd să te aştept aici. Iubeşte-mă şi trimite-mi un răspuns“.

La numai douăsprezece zile, Erasmus răspunde cu una dintre cele mai lungi scrisori ale lui. Reproşurile pe care le face brabanţilor se referă la clasa dominantă şi la preoţime. Ele aveau accente amare şi prevesteau marile conflicte social-politice care aveau să izbucnească, peste cîteva decenii, în Ţările de Jos. „La voi, în Brabanţia, domnesc călugării, un soi de oameni cum nu se poate mai imbecili şi mai sălbatici.

Mă consideră duşman fiindcă le-am arătat în ce constă adevărata pietate. Ei doresc ca poporul să trăiască în ignoranţă. Prezenţa mea nu le-ar impune tăcere, i-ar

aţîţa. Sînt înarmaţi cu edicte îngrozitoare. Călugării vor să mă piardă. Regina e mărinimoasă, dar are grijile domniei mele care sînt puţine. Împăratul, după ce a cules recolta, a lăsat-o să strîngă spicele. Starea sănătăţii mele este atît de şubredă încît nu suportă supunere nici traiul în comun. Împăratul nu s-a Nicolaus Olahus putut impune dominicanilor spanioli; cu atît mai mult nu poate face aceasta regina“.

Fraza din urmă se referă la teama pe care prinţul umaniştilor o nutrea faţă de supliciile sălbatice ale Inchiziţiei, care tot timpul l-a urmărit cu străşnicie.

Afară de aceasta, sănătatea continuă să-i fie şubredă.

Totuşi se gîndeşte să trimită un om de încredere să-l informeze exact asupra stărilor de lucruri din Brabanţia şi să-i pregătească locuinţa. „Nu ai, prietene Olahus, de ce să-mi ceri iertare pentru sinceritatea ta. Sinceritatea aceasta atît de adîncă mi-a făcut plăcere pentru că ea reflectă un suflet binevoitor şi neprefăcut“. Şirul epistolelor se deapănă, prinzînd episoade din viaţa şi lumina de gîndire a celor doi mari umanişti ai Renaşterii. Erasmus se plînge că-i lipseşte vinul burgund, iar vîntul şi frigul îl ţintuiesc la pat. Dacă asta e starea sănătăţii lui, cu ce-ar mai putea fi folositor acum reginei? Corpul lui nu e slab, ci fragil. Nu se poate întoarce la Bruxelles, dar vrea, cu orice preţ, să-şi păstreze prietenul: „Tu, Olahus ai meu, continuă să fii ca tine însuţi şi de cîte ori vei avea răgazul desfată-ne cu scrisorile tale“.

La 7 februarie 1532, Olahus revine cu adevărate reproşuri. „Dă-ne de ştire cînd vii şi spune-ne precis ce vrei. Am aflat că ai primit scrisori nu numai de la împărat, ci şi de la regele Franţei, care a poruncit să fii primit în oricare oraş ţi-ai alege în regatul său. Dacă este aşa, însemnează că tu nu vrei să-ţi vezi niciodată patria şi prietenii pe care îi ai aici. Poate că mi te-a răpit lăcomia ta după vinul burgund, dar te asigur că asemenea vin avem şi noi aici, alături de altul care nu e cu nimic mai prejos... Fie că te întorci, fie că rămîi acolo unde te găseşti, dacă socoteşti că este mai bine pentru situaţia şi vîrsta ta, să-ţi aminteşti de mine şi să mă consideri cu totul al tău“.

Dar dorul de patrie aprinsese inima lui Erasmus cu o flacără tot mai puternică. Ia o mare hotărîre: va pleca.

Cere însă ajutor material, avans din pensia care nu i se plătise de mai mulţi ani în discreţie absolută fiindcă „felurite sînt capcanele oamenilor“.

Vestea a produs mare bucurie în inimile celor de la Bruxelles. Numai că acum a apărut un impediment

Statuia lui Nicolaus Olahus, din Sibiu

prostiei“. Teologii, „buruiana rău mirositoare“, cum îi poreclise umanistul, nu-l puteau suferi printre dînşii.

Spuneau chiar cu spaimă: „Unde Erasmus învinge, Luther dărîmă“.

Olahus a căutat să biruie orice piedică. A intervenit chiar la curtea din Madrid ca să obţină consimţămîntul şi bunăvoinţa împăratului. Aşa se face că în vara anului 1534 Erasmus era dispus să asculte povaţa prietenului său: „Am pregătit îmbrăcămintea şi caii.

Aştept momentul po­trivit pentru a închiria corabia şi corăbierii ca să pot pleca. Dar timpul îmi e nefavorabil. Februarie s-a purtat rău, la fel ca martie, duşmanul de moarte al bătrînilor, iar vara întreagă a fost asemănătoare cu martie. Aşa că am socotit că ar fi mai bine să plec ceva mai tîrziu acolo unde doresc în cel mai înalt grad decît să grăbesc o moarte inevitabilă, fiind slăbit şi istovit“. Asigură că va veni curînd, dacă nu va interveni ceva nou.

Din păcate, acel „ceva nou“ a intervenit, în scrisoarea din 25 februarie 1534, după ce precizează că e bolnav şi că şi-a făcut testamentul, Erasmus izbucneşte furios: „La Antwerpen s-a publicat o carte a unui măscărici oarecare, incult şi prost, nărod şi rău, care mă înjură cu insulte îngrozitoare. Dacă se îngăduie acolo unor astfel de oameni să facă tot ce le place, nu ştiu dacă ar mai fi de vreun folos să mă întorc“.

Nicolaus Olahus dă un răspuns plin de tact şi de bun simţ. îl critică pe Henric al VIII-lea, regele Angliei, pentru purtările lui; îl informează că volumul tipărit la Antwerpen nu va fi pus în vînzare, iar librarul va fi pedepsit. Şi îl consolează: „Dacă principii nu sînt lipsiţi de bîrfitori, cu atît mai puţin nu vei fi nici tu... de aceea, dragul meu Erasmus, n-ai de ce-ţi amîna întoarcerea ta, aşa cum ai hotărît mai înainte şi fiindcă mi-ai promis mie, reginei şi altor ocrotitori ai tăi, întoarce-te la sfîrşitul lui aprilie sau cît poţi mai curînd, ca nu cumva, dacă faci altfel, să fii acuzat de nestatornicie şi să-şi facă cine ştie ce părere despre mine care am lucrat pentru tine, am făcut întotdeauna ce am putut, ce a trebuit în interesul tău, mînat de cele mai sincere şi mai curate sentimente“.

Dar de data aceasta, Erasmus a fost cuprins de o durere groaznică, care-i paraliza toată partea stîngă a trupului şi n-a putut ieşi din casă aproape cinci luni. „Îmi aminteşti, prea iubitul meu Olahus, despre stăruinţele tale în legătură cu mine. Nu am uitat cît de mult şi în cîte privinţe îţi sînt dator. Numai de-aş putea să-ţi arăt recunoştinţa printr-un serviciu cît de mic“. Corespondenţa dintre cei doi prieteni (cel puţin atît cît este cunoscută) se încheie cu scrisoarea din 25 iunie 1534, trimisă de Olahus. Din cuprinsul ei se poate deduce că acesta îşi pierduse nădejdea de a-l vedea pe Erasmus întors în patrie. În schimb, anunţă că e posibil să se întoarcă el, Olahus, acasă. Exclamă entuziasmat: „Nimic nu mi-ar face o bucurie mai mare.

Patria, prietenii, fraţii şi cei ce sînt legaţi de mine mă îndeamnă să mă întorc“.

Erasmus a murit la 12 iulie 1536. Pentru cinstirea lui, Nicolaus Olahus a scris patru epitafuri în limba latină, respectiv de 80,12, 6 şi 2 versuri, precum şi unul în greceşte, care a avut mare răsunet printre contemporani.

Nicolaus Olahus a părăsit Ţările de Jos abia în 1541.

Corespondenţa dintre românul Nicolaus Olahus de la Argeş şi olandezul Erasmus Desiderius de Rotterdam are o valoare biografică, literară şi istorică unică. Ea înfăţişează o prietenie sinceră, rar întîlnită; completează, în mod fericit, cunoaşterea mai aprofundată a preocupărilor, a gîndurilor, a firii lor.

Ea este în acelaşi timp o fîşie de lumină proiectată asupra problemelor epocii şi asupra multor personaje din Renaştere, pe cît de influente, pe atît de meschine.

Sfîrșit CORNELIU ALBU

RM

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (159) Arta (7)

Sculptura (5) În anul 2011 al erei noastre, aceste două situri erau considerate cele mai vechi situri ceramice din lume Acestea sînt mai vechi cu cîteva milenii decît renumitele situri japoneze Simomouchi și Odai Yamamoto, care datează din 1700 – 1.500 î.Chr. Tot în sudul Chinei, în Zengpiyan, provincia Guangxi, cioburile datate cu C14 corespund perioadei 13.080 – 12.730 î.Chr. Sînt vase cu fund plat folosite de vînători-culegători itineranți.

Neolitic. Mii de situri arheologice descoperite în China au determinat specialiștii din diferite discipline să ia în considerare un mare număr de culturi din Neoliticul chinez, care evoluează fiecare în ritmul său, cu trei zone culturale majore: bazinul Fluviului Galben pînă la Fluviul Albastru; estul Marii Cîmpii; nord-estul țării. În prezent există un registru amplu de studii privind ceramica culturilor Yangshao, Longshan și Majiayao, în nord-vestul Chinei. Ghivecele din teracotă neolitică sînt ceramică lucrată cu grijă, fără ajutorul strungului, apoi lustruite și vopsite. În această perioadă începe să se folosească un strung lent. Se folosește pămînt fin și colorat, care se depune sub bazinele de decantare, dar și pigmenți minerali, în cultura Majiayao. Decorațiunile sînt în formă circulară, expunînd motive care punctează suprafața curbată a volumului, atît cu spirale curbe „de stea“, cît și cu motive cu accentuări drepte. Cultura Majiayao folosește deja un material pe bază de caolin, care oferă piese ceramice albe. Cultura Longshan se distinge prin forme care vor servi ca model pentru bronzurile din dinastia Shang/Yin și prin matricea extraordinară a ceramicii sale „coajă de ou“.

Epoca bronzului. Elitele culturale din dinastiile Shang/Yin și Zhou canalizează eforturile meșterilor spre prelucrarea bronzului, arta ceramică fiind afectată.

Acum, obiectele ceramice sînt tot mai simple, dacă nu chiar grele și fără ornamente. Ulterior, ceramica

Bolile și Istoria (37) Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (7) Dar, chiar şi în zilele cînd, conştient sau nu, Rasputin distrugea credibilitatea regimului şi încrederea populaţiei în regim, sfaturile sale nu erau întotdeauna proaste, deoarece „omul sfînt“ venit de pe plaiurile îngheţate ale Siberiei avea acel bun simţ şi acea intuiţie, specific ţărăneşti. De-a lungul anului 1914, el a pledat pentru urgentarea distribuirii de cantităţi suficiente de hrană trupelor de pe front şi populaţiei civile şi a avertizat că, dacă solicitarea nu va fi îndeplinită, soldaţii şi oamenii simpli vor avea mult de suferit şi vor stîrni răzmeriţe.

Profeţia se va dovedi corectă, căci revoluţia din martie 1917, de la Petrograd, avea să izbucnească tocmai printre oamenii obligaţi să stea zile întregi la cozi la alimente.

Dacă ţarina nu ar fi fost atît de dependentă de Rasputin, poate că influenţa lui malefică nu ar fi fost atît de puternică, şi în altă ordine de idei, majoritatea ţăranilor nu se arătau mai impresionaţi de zvonurile despre orgiile călugărului decît de faptul că unul dintre ai lor reuşise să treacă de bariera reprezentată de nobili, spre a-i vorbi, de la egal la egal, „tătucului“ ţar.

Dar cum să explicăm uimitoarea abilitate a lui Rasputin de a opri hemoragiile care-i provocau ţareviciului Alexei dureri îngrozitoare şi îi primejdiau viaţa? Era el în legătură cu medicii Curţii, care îi destăinuiau momentul propice pentru a interveni? Avea acces la „remediile tibetane“ furnizate de un alt şarlatan ce se dădea mare doctor, pe nume Peter Badmaiev? Se ajuta de hipnoză, ori de bioenergie? Intuise oare posibilitatea că toate bolile, chiar şi hemoragiile incontrolabile, să aibă o cauză psihosomatică şi să se poată vindeca printr-un tratament psihiatric? Sau era pur şi simplu noroc, hazard pur, ceea ce el făcea? Nu vom ştii niciodată răspunsul la

9

din Perioada „Statelor Combatante“ încearcă să transpună efectele grafice ale lacului și bronzurilor cizelate, încrustate cu cupru, argint sau pietre prețioase, prin efecte curioase ale picturii, așezate după ardere și foarte fragile. Dinastia Qin vede apariția, parcă printr-o „generație spontanee“, a unei ceramici statuare naturaliste, prin faimoasa „Armată de teracotă“ din mausoleul Împăratului Qui Shihuang, unificatorul Chinei. Aceste piese sînt obținute prin turnare și asamblare. Mormintele dinastiei Han au nenumărate scene obținute prin turnare, dar acum cărămizile care alcătuiesc pereții mormintelor sînt acoperite cu frize, cu diferite scene avînd diverse personaje, cu schițe de spații, copaci etc. Sînt prezente vaze cu vitrine, mai mult sau mai puțin transparente, de culoare verzuie, datorită oxizilor de cupru diluați în apă. Și această modalitate, folosită pentru reprezentări ale oamenilor, animalelor și clădirilor care însoțesc decedatul la ritualul de înhumare, este o temperare a excesului din trecut, cînd, la înmormîntări, se practicau chiar sacrificii umane.

Hecatombele din dinastia Shang/Yin sînt înlocuite de înhumarea figurinelor mingqi, despre care am amintit.

Dacă ne referim la gresie cu vitrina verde, acesta este un material ce evocă jadul, un joc de tonuri verzui sau maronii și nuanțe mai mult sau mai puțin translucide. Începînd cu dinastia Han, apoi Epoca „Trei regate“, aceste gresii au „pătura celadon“.

Evul Mediu. Olarii din Dinastia Tang au stăpînit perfect, în prima jumătate a Secolului al VIII-lea, efectele materialelor spumante cu trei culori – maro, galben și verde – ale căror utilizări sînt multiple și deseori inspirate din motive din Asia Centrală. În cadrul comerțului cu Imperiul Tang, Orientul Mijlociu favorizează utilizarea de motive albastre, populare în rîndul acestor neamuri. Această primă „cremă albă“ cu motive albastre sub o vitrină transparentă, anticipează cu 500 de ani ceea ce va fi specific ceramicii din dinastia Yuan-mongolă, cînd va predomina porțelanul alb cu motive albastre. Și gresia care le servește ca suport a fost amestecată cu caolin încă din Secolul al III-lea; este o gresie porțelanată. Parțial vitrificată, ea este compusă dintr-un lut conținînd o mare cantitate

de cadin și ars la temperatură mare. Este acoperit cu un înveliș propriu-zis, care conține caolin. Începînd cu a doua jumătate a Secolului al VIII-lea, olarii chinezi îmbunătățesc tehnica fabricării. Gresia porțelanată cu glazură verde va fi numită ulterior, de către occidentali, celadon. Fără a fi un material la fel de prețios ca aurul, argintul sau jadul, aceste piese ceramice din celadon erau utilizate în primul rînd de către cărturari, dar și de curțile aristocratice. Culoare verde transparentă, cu faimoasele piese de celadon din Yaozhou, a cîștigat în frumusețe grație decorațiunilor ușor incizate și aplicate în forma „trepte de scară“. Celadonul s-a bucurat de un succes rapid, bucurîndu-se chiar de interesul împăratului Song Huizong care a favorizat fabricarea obiectelor de celadon. Piesele de celadon erau decorate, în general, cu modele elegante – bujori sau bambuși, scene de viață cotidiană.

Evoluția către porțelan. Această evoluție a început foarte devreme și s-a făcut treptat, datorită mai multor factori care au apărut în dinastia Han – rata de alumină și silice, reducerea impurităților, temperaturile ridicate.

Anumite proto-celadonuri prezintă caracteristici pentru care, în prezent, sînt considerate porțelanuri. În perioada „Cinci Dinastii“ apare ceramica Xing. Acest tip de ceramică se fabrica în provincia Hebei. În ochii europenilor, acest tip de ceramică apare ca fiind porțelan, deoarece obiectele sînt albe, translucide și rezonante.

Dar acestea sînt destul de distincte de porțelanurile reale fabricate în China de Sud. Cele mai frumoase piese se fabrică între începutul Secolului al VIII-lea și începutul Secolului al IX-lea. Sînt obiecte utilitare, nu ceramică funerară. Ele nu au decor. Materialul de bază este caolinul, alb după preparare. Glazura care conține feldspat conferă obiectelor un aspect alb rece. Această pătură crapă și formează „picături“ ușor albăstrui. Împreună cu piesele de celadon, ceramica Cizhou din sudul Chinei fabrică porțelan alb-albăstrui, ars la temperatură ridicată, cu un corp dur și fin și o glazură strălucitoare. Faima acestei ceramici s-a întins pînă în Golful Persic. (va urma) Christina Meiţă-Tang

aceste întrebări, dar faptul esenţial este că ţarina era ferm convinsă de puterile „supranaturale“ ale lui Rasputin.

Există dovezi că ţarul nu împărtăşea obsesia soţiei sale. Nicăieri în jurnalul său, ori în scrisorile trimise, el nu aduce vorba despre vreo presupusă putere extrasenzorială a bizarului călugăr. În schimb, om profund religios, ţarul atribuia vindecarea de la Spala administrării acelei „ultime împărtăşanii“. Nicolae îl privea pe Rasputin ca pe un mujic oarecare. „Este doar un rus bun, credincios şi sărac cu duhul“, scria el. „Cînd mă simt asaltat de griji, îmi face plăcere să vorbesc cu el, pentru că invariabil, după aceste discuţii, am o senzaţie de pace interioară extraordinar de plăcută“. Ţarul, care primea periodic rapoartele poliţiei secrete, temuta Okrana, trebuie să fi ştiut mai mult decît Alexandra despre viaţa scandaloasă a auto-intitulatului călugăr, şi probabil era deranjat de influenţa extraordinară pe care acest om, simplu şi bun, dar peste măsură de desfrînat, o avea asupra ţarinei. Oamenii de la Curte vorbeau chiar despre o discuţie purtată de ţar cu unul dintre curtenii favoriţi, amiralul Nilov, care avusese curajul să-l întrebe cît va mai tolera atitudinea insolentă a lui Rasputin. „Mai bine Rasputin, decît istericii anarhişti şi comunişti“, ar fi răspuns Nicolae. În iulie 1914, cînd războiul cu Germania devenise iminent, Rasputin se afla acasă, în sătucul său siberian, în convalescenţă după ce fusese înjunghiat, în timpul unuia dintre obişnuitele sale chiolhanuri. La aflarea veştilor despre mobilizarea generală a armatei ruse, el a telegrafiat imediat la Ţarskoe Selo: „Tătucul ţar să nu pornească la război, căci acest război va fi pieirea Rusiei şi a familiei imperiale şi veţi pierde pînă la ultimul om“.

Citind telegrama, Nicolae s-a mîniat şi a rupt-o imediat în bucăţi. El dorea să preia imediat comanda armatei pe care o îndrăgea atît de mult şi doar după numeroase insistenţe a acceptat să predea conducerea Marelui Duce Nicolae Nicolaevici, cel mai experimentat militar din familia imperială. Dar războiul a mers prost pentru

armata rusă, nepregătită, flămîndă şi prost echipată.

Uriaşa încleştare de la Tannenberg, dintre 26 şi 30 august 1914, a salvat Franţa de la invazie, prin faptul că i-a obligat pe germani să trimită mai multe divizii pe frontul răsăritean, dar a provocat în acelaşi timp grele pierderi ruşilor. Practic, armata lor regulată a fost zdrobită aici, iar lipsa muniţiilor şi a armamentului a împiedicat refacerea puterii militare ruseşti. Deşi Rusia a obţinut cîteva victorii neaşteptate împotriva Austriei, ea nu a putut ţine piept formidabilei maşinării de război prusace. Pînă în august 1915, cea mai mare parte a teritoriului polonez ce fusese deţinut de ruşi trecuse deja în stăpînirea germanilor şi aproape patru milioane de ostaşi ruşi îşi pierduseră viaţa, fuseseră răniţi sau luaţi prizonieri. Furios, ţarul a decis să preia imediat comanda supremă, în ciuda sfaturilor miniştrilor săi, dar încurajat asiduu de Alexandra. Înflăcărarea cu care ţarina a sprijinit această acţiune absurdă, deşi de înţeles din partea unui autocrat ca Nicolae, a fost desigur dictată de convingerea că soţul ei nu trebuie să fie niciodată al doilea om în imperiul moştenit de la strămoşii săi, că nu trebuie să se încreadă decît în forţele proprii şi nu în alţii. Cuplul imperial coresponda, de obicei, în limba engleză, indiferent că era vorba despre scrisori sau telegrame. Pe 24 iunie 1915, Alexandra îi scria lui Nicolae, care inspecta linia frontului: „Iubitul meu, trebuie să te faci ascultat şi să le aminteşti tuturor că tu eşti Ţarul şi că poţi face orice doreşti. Trage folos din poziţia pe care o ai şi arată-le celorlaţi că ai un cuvînt de spus şi o voinţă puternică şi că nu eşti condus de N. (Marele Duce Nicolae) şi de anturajul său, care să-ţi dirijeze mişcările şi cărora să le ceri mereu permisiunea pentru acţiunile tale.

Acum, condu-ţi singur armata, fără ajutorul nimănui şi binecuvîntează-i cu prezenţa ta pe toţi“. (va urma) Frederick Cartwright Michael Biddiss

10

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cum să le închidem gura la unguri

... Doi nebuni frumoși și fericiți ai marilor orașe, ca să prarafrazez un roman celebru... ... Nebunul de Mircea Daneliuc și filmele sale, care s-au făcut atît de greu și au ieșit cumplit de greu pe piață.

Cauza a fost absența unei zone-tampon între natura sa de artist slujitor al adevărului și rigorile cenzurii oficiale. ... Și nebunul de Constantin Barbu, profesorul acela de Literatură Română de la Craiova, care, de vreo 20 de ani, o ține gaia-mațu cu ideea cum că Eminescu ar fi murit de tînăr, asasinat de masoneria germano-austroungară de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, la data de 15 iunie 1889 în Spitalul ,,Caritatea” de pe Strada Plantelor 1, din București, proprietatea doctorului Șuțu, dar, de fapt, proprietatea comunității iudaice din România. Cică el, un singur om, și articolele sale, publicate în Ziarul ,,Timpul” ar fi împiedicat semnarea tratatului românogermano-austro-ungar, care era atît de secret, încît regele Carol I ar fi păstat pentru sine portofoliul Externelor. Se pare că și fiorosul cancelar Bismarck ar fi simțit ceva, motiv să amenințe cu războiul dacă cineva dintre români sau ceva ar zădărnici semnarea documentelor. Și cum lear fi stat pe urmă lui Carol I, Maiorescu, PP Carp sau Brătianu fără cap?

Dar ce era cu Tratatul acela? În urma pierderii războiului franco-german din 1871-1872, francezii n-au mai deținut hegemonia politică, economică și militară asupra Europei. Și, pe cale de consecință, România, o țară atît de mică, se trezise fără apărare în fața imperiului rus, care, ca și astăzi, reprezenta un pericol uriaș pentru întreaga Europă. Despre îndepărtata Americă se știau prea puține, deși trecuseră aproape 4 secole de la descoperirea ei de către Columb. Dar și Turcia visa la hegemonie, chiar dacă se afla într-un război neîntrerupt cu rușii. Dar dacă s-ar fi ivit vreun cîștig, ar fi lăsat războaiele pe altă dată și s-ar fi aliat cu ei. Dacă așa stăteau lucrurile, cum de nu știa și Eminescu de tratativele ultrasecrete de la Viena? Ba știa, că era bine informat și apucase să publice cîteva articole în Ziarul ,,Timpul”. (,,Și mai potoliți-l odată pe Eminescu!”). El ar fi fost de acord cu semnarea înțelegerii tripartite, dar nu și cu principala condiție pusă de aliați: ,,Ne unim cu voi doar dacă renunțați la Banat, Transilvania și Bucovina!”. Unde am mai auzit noi vorbele astea? Aha: ,,Ne dați economia, și intrați în UE și NATO...”. Admitem orice, dar să nu vă atingeți de Transilvania!, clama Eminescu. Peste 1 an, în 1884, împlinindu-se 100 de ani de la asasinarea lui Horea, Cloșca și Crișan, Eminescu se gîndea chiar la un război cu austro-ungarii pentru eliberarea Transilvaniei și, în perspectivă, renașterea Daciei Mari. Și pentru acest obiectiv începuse înarmarea populației românești de dincolo de munți. Cancelaria de la Viena era informată zide-zi de spionii care mișunau la București, și eliminarea lui Eminescu, suprimarea Ziarului ,,Timpul” precum și desființarea Societății ,,Carpații” ar fi contribuit hotărîtor la detensionarea situației.

Chestiunea aceasta de natură istorică și politică, precum și desfășurarea evenimentelor care au dus la asasinarea lui Eminescu le tot discuta Constantin Barbu pe vremea cînd era invitat la Dan Diaconescu sau la alte televiziuni. El și alți oameni de litere informați și cu o inimă bătînd românește în piept. Dar acum, sub Iohannis – de cînd cu globalizarea și ,,transformarea României dintr-o colonie, pe vremea lui Băsescu, într-o țară ocupată militar și administrată din străinătate”, cum spunea istoricul Corvin Lupu de la Universitatea din Sibiu, un oaspete obișnuit la ,,Nașul-Tv” – tot ce seamănă a patriotism, naționalism și suveranitate trebuie nimicit fără milă. Iar indivizi precum acești profesorași indezirabili să fie lichidați pînă la ultimul.

Nu însă și pe internet, unde sînt invitați să conferențieze pe teme istorice românești, și ei, dar și alții, tot mai mulți, din fericire. Așa cum s-a înntîmplat pe data de 27 noiembrie 2017, cînd Constantin Barbu a conferențiat la Biblioteca Centrală Universitară din ClujNapoca sau pe 16 mai 2021 la ,,Nașul-Tv”, ca invitat al ziaristului Pompiliu Diplan.

Dacă vreodată mi-ar sta în putință să finanțez un film artistic despre moartea lui Eminescu, l-aș pune pe exegetul Constantin Barbu să scrie scenariul și dialogurile, iar ca regizor l-aș alege pe Mircea Daneliuc. Și conform

datelor contractuale, este liber să-și distribuie nevasta, pe Cecilia Bârbora, în orice rol va dori, dar nu și în Katalin Marossy, soția lui Ioan Slavici, o muiere imposibilă, și ea spion austro-ungar (,,Domnule Maiorescu, veniți și luați-l pe Eminescu de pe capul meu, că a înnebunit!”), subalterna soțului, colonel în rezervă în armata austroungară și cu dublă cetățenie româno-maghiară, vorbitor de germană și maghiară încă de copil, nume românosîrbesc, un cosmopolit în toată regula, care nu se putea să nu-l supravegheze și el pe Eminescu și apoi să-i raporteze lui Maiorescu tot. La procesul său din 1919, cînd fusese condamnat pentru spionaj și trădare, fiindcă se arătase pe față progerman, Ioan Slavici s-a apărat spunînd că, de fapt, el fusese pro-maghiar și se rugase să cîștige războiul forțele aliate, atît de muncitoare și de disciplinate, spre binele românilor din Transilvania. Cît despre colaborarea sa la ziarul bilingv ,,Bucharester Tageblatt” - ,,Gazeta Bucureștilor”, mișcarea aceasta fusese dictată numai de cauze obiective, fiindcă fusese dat afară de la școala lui Teteleșanu din comuna Măgurele, și să nu moară de foame împreună cu numeroasa-i familie, se angajase gazetar la foaia nemțească, singura care îi deschisese ușa. Cum săși fi vîndut țara, cînd el era sărac-lipit?, se apărase Ioan Slavici în fața instanței. ... Pentru rolul Katalinei Slavici, mă gîndesc să o chem pe Mioara Ifrim, actrița care în 1989 o interpretase, cu atîta naturalețe, pe Tinca Vartic, țiitoarea lui Creangă, impresionînd pe toată lumea, mai ales prin vorbirea ei cumplit de moldovenească, imposibilă uneori, mai ales pe Calea Victoriei, ea, o bucureșteancă get-beget. Era foarte tînără pe atunci Mioara Ifrim, a mai făcut și alte roluri, dar nu s-a mai ridicat la înălțimea interpretării din filmul lui Nicolae Mărgineanu. De aceea cred că, la talentul ei uriaș, ar putea să facă și acest personaj odios, vorbind cu accentul unguresc atît de imposibil. ...Doi artiști nebuni, căci numai ei l-ar putea reda pe Eminescu așa cum a trăit și a murit în 1889...

Nu vreau să mi se reproșeze că am început să scriu lung, cînd conciziunea îmi impune să fiu scurt. Prin urmare, dați-mi voie să consemnez telegrafic opiniile cărturarului Constantin Barbu, exprimate pe rețeaua internetului, privitoare la vechimea românilor în acest colț de lume. Dar, mai întîi, să vă prezint noua sa carte de vizită, spre a ne lămuri cu cine avem de-a face. Membru plin în Academia Franceză de Științe și Arte din Paris, vicepreședinte al Academiei Tomitane din Constanța, membru fondator al Universității ,,Ovidiu” din Constanța. În schimb nu mai este profesor universitar la Craiova, pe motiv că se teme să fie didacticist.

Așadar: ● La Constanța se găsește un tezaur de documente în 24 de limbi și adunat din 74 de arhive, care privesc vechimea românilor pe acest pămînt, cam 8.000 de ani î.Chr., în Paleolitic, dar nu se găsesc bani pentru tipărirea lor. Multe dintre ele și-au găsit locul în cele 100 de volume ale impresionantei lucrări: ,,Monumenta Romaniae Historia”. Dar la Constanța se mai află alte cîteva mii de documente despre Transilvania, Bucovina, Banatul, Basarabia și Dobrogea, pămînturi românești populate încă de pe vremea străromânilor, adică pelasgoiliro-traco-geto-dacilor, dar nu se găsesc bani pentru tipărirea lor. ,,Dați-mi bani!, a strigat în deșert acad.

Constantin Barbu, să scot 5.000 de volume pe care să le risipesc în toată Europa și în America, și le închid gura ungurilor pentru totdeauna cu pretențiilor lor idioate”.

O parafrază la puțin cunoscutele cuvinte rostite de Mihai Viteazul către Papa Clement al VII-lea: ,,Dă-mi bani și-ți intru în Istanbul!”.

Ce documente au Teodosie Tomitanul și Constantin Barbu? Citiți și vă cruciți (vorba lui Vadim): ● ,,Torna, torna, fratre!” (Sec. VII d.Chr.), prima atestare a formării Limbii Române. ● Actul de cumpărare a Transnistriei de către mai mulți boieri ai domnitorului moldav DucaVodă. ● Doi voievozi traci, care au stăpînit Bucovina pînă în 1078. ● Un manuscris de la 450 al lui Zosimos cu proprietățile românilor din sudul Basarabiei. ● O hartă a Daciei din vremea lui Burebista, care avea graniță pe Nipru. ● Timotei, primul Mitropolit al Sciției Minor, contemporan cu Sf. Pavel. (Și Patriarhul Iulian se opune înființării Mitropoliei la Constanța, pe motiv că n-am avea tradiție, ajunge doar Episcopia condusă de preaînaltul

episcop Teodosie Tomitanul.) ● Biblioteca de la Vatican ­ vinde cópii color ale manuscriselor de acolo cu 25.000 de euro bucata. ● De la Evanghelios (298) și pînă la Iachint (1359), o seamă de Mitropoliți s-au tot perindat la Tomis. ● Și Angela Merkel știa cît de vechi sîntem pe acest pămînt: ,,De ce, Andrei, vreți voi, românii, să fiți mici, cînd puteți fi mari?”, se adresa ea lui Andrei Marga. ● Integrala ,,Cantemir” se găsește în documentele păstrate la Moscova (în vreo 75 de lăzi) și la Vatican. ,,Hronicul vechimii româno-moldo-Vlahilor” este adevărata istorie a românilor. ● Acad. Constantin Barbu știe unde sînt osemintele lui Mihai Viteazul. ● Oroles, al doilea rege dac al Transilvaniei în anul 300 d. Chr. ● Păi, dacă americanii se mîndresc cu vechimea lor de 275 de ani, noi, românii, avem 30.000 de ani, cum mai sîntem? ● Între anii 101102 și 105-106 ungurii mîncau iaurt din lapte de cămilă prin Mongolia. ● Pe la anul 100, Sf. Andrei îi creștina pe români. Ne-am format ca popor și ne-am creștinat în același timp. ● Degeaba se dă Kelemen Hunor maghiar, căci părinții lui erau turci. Se trage din turcii care au făcut Ungaria pașalîc în 1526. ● Ungurii vor universități în limba lor în Transilvania? Mai întîi, să-și facă o pușcărie în ungurește și mai vorbim. ● Dionisie Exiguul-Ion Casssian-Sf. Andrei, înainte mergători ai Ortodoxiei Românești, cea mai veche din lume. ● Așa o fi?

Cică academicianul Răzvan Teodorescu s-a opus ridicării în București a unei Columne de 52 m înaintea celeia de la Tg. Jiu. De ce? Fiindcă și academicienii sînt la fel: dacă nu-și iau partea, nu semnează nimic. ● Iată, cu documente doveditoare, cartea de vizită a lui Mihai Viteazul: locțiitor al împăratului Rudolf al II-lea, guvernator al Transilvaniei, voievod al Moldovei și voievod al Țării Românești. C. Barbu știe unde îi sînt osemintele. ● Există la Constanța acte cu voievozii români ai Transilvaniei (între anii 800 și 1263) și voievozi ai Dobrogei (298-1359). ● Orgoliul și iubirea de țară vin din carte multă. Prostia și lașitatea, din neștiință.

Constantin Barbu este de toate: și arhivist, și scriitor, și filolog, și poliglot, și istoric literar, și eminescolog.

Dar membru al Academiei Române nu este, chiar dacă a publicat peste 1.000 de cărți. Păi, cum să fie dacă ponegrește Academia Română cum că ar fi un cuib de securiști, plagiatori și corupți. Numărîndu-le, el zice că ar fi descoperit în cele 10 volume ale Istoriei României, editată de Academia Română, fix 165 de pagini copiate cuvînt cu cuvînt din te-miri-unde. Avem președinți ai Academiei care au plagiat fără rușine, dar dețin funcții înalte. Alți 2 academicieni s-au vîndut pe cîte 2.500 și 3.000 de euro, ca să dea Roșia Montană la străini. În această privință, exegetul nostru eminescian se aseamănă cu poetul Cincinat Pavelescu, care a dedicat o epigramă veninoasă Regelui Ferdinand și Reginei Maria, după care se plîngea că perechea regală îl persecută îngrozitor, interzicîndu-i accesul în București ca magistrat: ,,Ferdinand de cînd e rege,/ Ce să zic, nu prea alege/ Nici la vin, nici la femei./ Dar regina bea Știrbey”. ● Fiindcă 25 de ani avusese aprobare să cerceteze manuscrisele lui Eminescu de la Academie, exegetul C. Barbu a ajuns la niște performanțe incredibile: - știe pe dinafară aceste manuscrise; - știe viața lui Eminescu pe zile, ore și secunde. (Doar scriitorul Petru Vintilă i-ar mai fi putut ține piept cu cartea lui despre viața poetului, dar notată cotidian și începînd cu vîrsta de 16 ani pînă la moarte); - știe buletinul meteo, mersul trenurilor și prețul trăsurilor din București din ziua de 28 iunie 1883; - deține ciornele tratatelor secrete dintre România, Germania și Austro-Ungaria din 1883. ● ,,Să-l scoatem pe Eminescu din nămolul de la Bellu, tot publică autorul o mai veche și ciudată idee. (Dar nu e singurul, căci și istoricul G. Iscru dorește mutarea poetului de lîngă Caragiale, care îi făcuse un mare rău, știți infamia cu Veronica...). Îi spălăm osemintele cu vin, le ungem cu untdelemn și le mutăm într-un sicriu din argint. Sicriul îl îngropăm la temelia Catedralei Neamului, lîngă osemintele martirilor de la Niculițel. Dar se opune Patriarhul care s-ar dori el lîngă martiri...”. ● Mai știe și cîte linguri și furculițe avea PP Carp, cumpărate cu banii obținuți ca participant la complotul împotriva lui Eminescu. ● Iată trei luptători pentru cauza Ardealului, declarați de austro-ungari drept nebuni: Avram Iancu, Eminescu și Andrei Șaguna. Nici Academia Română și nici Casa Regală n-au dorit să cumpere ,,Monumenta Romaniae Historica”, pe motiv că nu prezintă interes. Oare de ce?

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ipoteză stranie: Mihai Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849?

Istoria oficială literară ne învaţă că Mihai Eminescu s-a născut pe data de 15 ianuarie 1850. De ce? Pentru că aşa apare în actul de naştere din mitrica aflată la Biserica Uspeni cu hramul Adormiri Maicii Domnului din oraşul Botoşani, părinţi fiind Gheorghe Eminovici şi soţia lui, Raluca Iuraşcu. Şi este singura dată cu acoperire documentară. Însă e posibil ca aceasta să fie o dată de naştere falsă.

Conform lucrării lui N. Petraşcu – „Mihai Eminescu” – apărută în anul 1934 (lucrarea poate fi consultată online pe site-ul Bibliotecii Centrale Universitare Cluj-Napoca), adevărata dată de naştere a lui Mihai Eminescu ar fi 20 decembrie 1849, aşa cum se poate citi dintr-o însemnare scrisă de mîna poetului pe un registru al „Convorbirilor Literare”. „Într-un registru în care membrii societății literare «Junimea» și-au însemnat data și locul nașterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mînă a lui Eminescu în dreptul numelui său: «20 decembrie 1849, Botoșani», și deasupra este chiar intercalat sfîntul «Ignat», pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie” – ne spune Titu Maiorescu în „Eminescu şi poeziile lui”. Această dată e confirmată de o altă însemnare a tatălui său pe psaltirea pe care trecea naşterile copiilor săi. Acolo stă scris: „Astăzi 20 Decembrie 1849, 4 ceasuri 15 minute evropeneşti, s-a născut fiul nostru Mihai”. Însă, această psaltire n-a fost descoperită, ci a fost susţinută de fratele poetului, Matei. Iar fără acoperire documentară, data nu a fost acceptată de istoria literară.

N. Petraşcu spune în aceeaşi lucrare faptul că „credinţa noastră este că Eminescu s-a născut la 20 decembrie 1849; deosebirea de 25 zile dintre această dată şi cea de 15 ianuarie 1850 din actul de naştere ar putea proveni din faptul că actul de naştere a fost transcris după botezul copilului, cîtva timp după naştere, adică din memorie”.

Data de 20 decembrie 1849 ar putea fi cît mai aproape de realitate din următorul motiv: data botezului lui Eminescu, ce apare tot la Biserica Uspeni din Botoşani, este 21 ianuarie. Or, potrivit tradiției creștinești, după cum a fost dus Mîntuitorul Isus Christos la templu la 40 de zile, copiii se botează cît mai aproape de 40 de zile de la data nașterii.

Lumea regilor şi culisele ei Dinastii europene, pe scurt (3) LIECHTENSTEIN – Originari din Austria Inferioară. Au fost scăpaţi din vedere cu prilejul lichidării enclavelor din Europa postnapoleoniană şi se strecoară şi aici printre degete.

MAREA BRITANIE (Windsor) – Casa Windsor se numeşte aşa abia de la 1917. Mai înainte s-a chemat Saxa-Coburg, şi mai înainte Hanovra. Casa Hanovra, la rîndul său, a venit la putere cu ocolişuri, cînd britanicii s-au descotorosit de dinastia lor catolică, Stuart. Aceştia îi înlocuiseră pe Tudori, al căror strămoş normand Wilhelm cucerise şi unificase Anglia în 1066.

Credincioşii genealogi de curte, însă, susţin că ar fi demonstrat că, dincolo de schimbările dinastice, toţi monarhii englezi se trag dintr-o prinţesă a evreilor - şi, astfel, direct din regele David - ajunsă în Irlanda cîndva, în zorii istoriei.

MONACO (Grimaldi) – Familie de piraţi din Genova.

NORVEGIA (Schleswig-Holstein) – Paradoxal, una dintre cele mai vechi şi totodată cele mai tinere monarhii.

Pe vremea „oamenilor Nordului” (normanzi), a fost cucerită Normandia, iar de acolo şi Anglia, în 1066. În Secolul al XV-lea, Norvegia a devenit dependentă de Danemarca, iar în Secolul al XlX-lea de Suedia. Odată cu creşterea nemulţumirii, uniunea cu Suedia a fost încheiată

Străbunicul poetului – Alexa Potlov – a fugit din Rusia în Moldova

În anul 2019, a fost publicată cartea lui Cezar Onesim – „Genealogia lui Mihai Eminescu din satul Călinești Cuparencu-Suceava: noi contribuții documentare” – apărută la Editura Miseno (Șcheia-Suceava). O carte foarte interesantă, ce aduce la lumină noi informaţii despre înaintaşii marelui poet. El era un moldovean bucovinean, care, prin ascendentul său, bunicul Vasile Eminescu (Eminovici), stabilit ulterior la Călinești Cuparencu, și prin părinții săi, este român prin obîrșia sa. Însă, chiar dacă strămoşii apropiaţi ai lui Eminescu erau români (părinţii, bunicii), totuşi se poate specula pe marginea naționalității unora dintre ascendenții mai îndepărtați, fiind posibilă existența unui sînge slav.

Astfel, Matei Eminescu, fratele lui Mihai, spunea la un moment dat că: „Mama Raluca/ Rareșa era a patra fată a stolnicului Vasile Iurașcă din satul Joldești și a Paraschivei, născută Donțu. Acest Donțu era muscal, dacă nu cumva cazac. Numele lui adevărat era Alexa Potloff, fugit, nu știu pentru ce caz politic din Rusia, și pripășit pe malul Siretului…”.

Aşadar, străbunicul lui Mihai Eminescu, Alexa Potlov, e foarte posibil să fi fost rus…

Gheorghe Eminovici (1812-1884) și Raluca Eminovici (1816-1876). Pictură în ulei de Anton Zigri

Eminescu, în unele din poeziile sale cu caracter politic (ca de exemplu seria de „Scrisori”), ne vorbeşte din poziţia sa socială – un biet poet venit de la ţară, ce se revoltă împotriva claselor sociale asupritoare. Însă, familia lui Eminescu era chiar atît de sărmană? S-ar părea că nu. Pentru că, în conformitate cu un articol de pe site-ul dragusanul.ro, aflăm că, prin mama sa (Raluca Iuraşcu), poetul Mihai Eminescu s-ar înrudi cu mari familii boereşti (Ureche, Cuza, Russo) şi s-ar trage din însuşi… Ioan Tăutul, marele logofăt de pe timpul lui Ştefan cel Mare!

Astfel, un anume Stratul Iuraşcu, pe care docu­ mentele îl confirmă şi drept „Iuraşcu, vătav prin 1650” şi care, în 12 noiembrie 1690, încă mai trăia, este tatăl Tofanei Iuraşcu, mama lui Ion Iuraşcu şi surorii lui Tofana, nemăritată, deci „săracă de bărbat”, şi care, în

16 februarie 1721, îl înştiinţa pe vărul ei Cuza Spătar că „a luat nişte acte de moşie”, doar ca să „n-aibă dumnealui nici un cabalîc pentru aceste zapise căte liam luat noi la mîna noastră”.

Ion Iuraşcu, menţionat de documentele moldoveneşti în 5 februarie 1752 şi în 6 mai 1761, cînd, bătrîn şi bolnav, trăia la Vaslui, se afla, pe la 1770, împreună cu feciorul său, Toader, pe moşia Brătenii, a stolnicului Sandul Ilie, din ţinutul Başeului, în părţile Botoşanilor, în vreme ce un alt fiu al său, Grigoraş Iuraşcu, încerca demersuri pe lîngă voievodul Ioan Teodor Vodă şi pe lîngă ruda lui, „Ioniţă Cuza biv Vel Stol., giudecătoriu”, pentru recuperarea părţilor de moşii vasluiene ale străbunilor săi răzeşi.

Străbunicul matern al lui Mihai Eminescu este unul dintre cei doi fii ai lui Ion Iuraşcu, Toader, care locuia prin părţile Dorohoiului, ca administrator de moşii, sau Grigoraş, care rămăsese în Vaslui. Ţinînd cont de faptul că, pe atunci, se năştea Vasile Iuraşcu, la Hotin (nu există dovezi, ci doar spusele Ralucăi Iuraşcu), bunicul Ralucăi este mai probabil Toader Iuraşcu, care îşi găsise slujbă în apropierea Hotinului, şi al cărui fiu avea să fie tot administrator de moşii, în acelaşi ţinut al Botoşanilor.

Ioan Tăutul se trăgea dintr-o familie din cele mai vechi ale Moldovei. El a fost un om de un caracter original şi de o mare capacitate. Politic îndemînatic, cunoscînd prea bine limbile grecească, latinească şi poloneză, el dobîndi favorul lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei, care îi dete Logofeţia mare, ministerul cel mai însemnat al ţării şi îl întrebuinţa în mai multe ambasade.

Lovendal.ro

paşnic în 1905 şi a fost ales (!) un rege propriu: prinţul Carl al Danemarcei, care, reînnoind tradiţia regilor de demult, s-a numit de atunci „Haakon al VII-lea”. Nepotul său, Harald al V-lea, domneşte din 1991.

PORTUGALIA (Braganza) – Un descendent nerezultat din căsătorie (vulgo, bastard) al ducilor burgunzi a întemeiat în Secolul al XIV-lea casa Avis, sub domnia căreia Portugalia a devenit cea mai importantă putere maritimă din Europa. După stinge­rea dinastiei Avis, ţara intră sub dominaţia Spaniei - pînă la puciul ducelui de Braganza (1640), al cărui clan a domnit pînă în 1910. Pretendentul actual la tron, Duarte de Braganza, este căsătorit, foarte simpatic, total nepretenţios şi nu prea carismatic.

PRUSIA (Hohenzollern) – What goes up, must come down. Ramura familiei care a părăsit leagănul suab ca să dea lovitura (mai întîi burgravi ai Nürnbergului, apoi principi electori de Brandenburg, apoi regi ai Prusiei şi în cele din urmă împăraţi ai Imperiului German creat în 1871) a rămas cu mîinile goale din 1918. Ramura familiei rămasă în Suabia este astăzi considerabil mai avută.

ROMÂNIA (Hohenzollern) – Provine (asemănător Bulgariei) din masa de faliment a Imperiului Otoman. În acest caz, tronul nu a revenit unui Coburg, ci unui Hohenzollern. Ultimul rege, Mihai 1,1-a răsturnat în 1944 pe dictatorul Antonescu, a primit comunişti în guvern, care la rîndul lor l-au răsturnat în 1947. Căsătorit cu o Bourbon, a locuit pe malul Lacului Geneva.

RUSIA (Romanov) – Monarhie şi în prezent, cu deosebirea că acum nu mai domnesc Romanovii (ca

între 1613 şi 1917), ci Putin şi curtea sa. Cum tînjesc după grandoare, foşti generali şi membri ai comitetului central fac astăzi pelerinaje la Madrid, la marea ducesă Maria Vladimirovna, actuala şefă a familiei, ca să se „înnobileze”. Ce-ar fi dacă Rusia s-ar întoarce cît se poate de oficial la regimul monarhic, pentru a da putinocraţiei splendoarea dorită? Oricum, vechea stemă de stat o au deja, la fel şi un pretendent la tron, marele duce George (n. 1981).

SAXONIA (Wettin) – Pe patul de moarte, August cel Puternic a spus: „Întreaga mea viaţă a fost un singur şi mare păcat”. A avut nenumărate metrese (cele mai iubite: Aurora, contesă suedeză, şi Fatima, sclavă turcoaică), a lăsat în urmă patru sute de copii nelegitimi şi a făcut din Dresda una dintre cele mai magnifice metropole din lume. În 1918, cînd descendentul său, Frederic August al III-lea, a fost detronat, a pronunţat cuvintele memorabile: „Vedeţi-vă de rahatul vostru singuri!”.

SPANIA (Bourbon) în Evul Mediu, Spania era formată din emirate arabe, cucerite apoi peu à peu de Castilia. Prin căsătoria dintre Ioana a Castiliei cu Filip cel Frumos, s-a reuşit alianţa cu Imperiul Habsburgic.

Ioana şi-a regretat atît de mult soţul după moarte, încît 1-a îmbălsămat şi cina în fiecare seară cu el. A rămas în istorie drept „cea Nebună”. După Războiul succesiunii (1701-1714) nu au mai domnit Habsburgii, ci Bourbonii. Şi asta, cu o scurtă întrerupere, pînă astăzi.

Sfîrșit ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Se trage poetul din Ioan Tăutul, marele logofăt al lui Ştefan cel Mare?

Eminescu – imaginea tutelarã a Culturii Române

REDESCOPERIREA LUI EMINESCU (15 ianuarie 1850-15 ianuarie 2023)

(urmare din pag. 1) Titlul însuși se vrea o exprimare simbolică, substantivul „redescoperirea” făcînd referire la noile valențe (literare și epice) pe care le descoperim ori de cîte ori recitim opera eminesciană. În plus de această revelație, Eminescu chiar poate fi redescoperit, la propriu, avînd norocul să lecturăm versuri inedite sau note, însemnări și amintiri despre Eminescu, așa cum am avut eu norocul să găsesc la un anticariat din București un volum de excepție: „Omagiu lui Mihail Eminescu. Cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa – 15 ianuarie 1850 – 16 iunie 1889 – 16 iunie 1909“, București Atelierele grafice SOCEC&Co., Societatea Anonimă. Galați 1909.

Sub aceste auspicii – ale unui Eminescu perpetuu, descoperit și redescoperit de cei care-l iubesc și-i venerează opera, sub cele mai diverse fațete ale expresiei sale umane și artistice – vom parcurge rîndurile următoare cu o temă relativ nebătătorită în ceea ce se scrie despre Mihai Eminescu, nu numai la 15 ianuarie. Pentru mine, ca și pentru mulți români, totdeauna e 15 ianuarie...

eminesciene, unde o mare filă din Istoria Literaturii Române ne este redată într-o formă de „relief”, pe care, dacă am avea medalia în mînă și am palpa-o, am simți răsuflarea vie a poetului, gata să ne lumineze cu versul „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”...

Prima medalie (prima emisiune) s-a realizat imediat după moartea Poetului, în 1889, cînd un grup de prieteni și oameni de suflet din dulcele tîrg al Ieșilor a avut inițiativa și a comandat, în afara Țării, această primă dovadă a trecerii lui Eminescu prin viață – imortalizată în metalul unor medalii. O caracteristică aparte a acestei medalii este aceea că este o medalie uni-față, avînd, deci, doar avers, reversul prezentînd o formă plată. Dacă am descrie acestă primă medalie comemorativă am face-o astfel: în partea centrală este reliefat chipul lui Eminescu, copiat după modelul fotografiei din 1887, poză executată într-un atelier foto din Botoșani, din care ne privește chipul unui Eminescu obosit, marcat de suferință. Deasupra capului, circular, stă scris: „MICHAIL EMINESCU”, iar în centrul medaliei, într-o parte și în cealaltă, apar anii 1849 și 1889 (după cum se poate observa, apar două greșeli: una de limbă – literele C și L, în plus, și o greșeală de datare – 1849, în loc de 1850). Mai completez faptul că Medaliile comemorative – medalia era confecționată în 3 variante: un omagiu in memoriam Prima medalie comemorativă bronz, argint și argint aurit.

Cît a trăit, Eminescu a cunoscut dedicată lui Mihai Eminescu A doua medalie a fost ocazionată și soarele și umbra pomului vieții, de evenimentul amintit la începutul exegeții și eminescologii au tot acestui articol (comemorarea de la Galați, cu prilejul scormonit prin cei 39 de ani ai poetului, aducînd împlinirii a 20 de ani de la moartea Poetului), la suprafață date, întîmplări și evenimente – trăiri organizată, bineînțeles, de autoritățile gălățene. colective, dar și intime ale poetului – care au avut Iată, din presa vremii, Apelul gălățenilor pentru darul să ni-l facă mai cunoscut sau, uneori, doar să ne această comemorare: „Comitetul de organizare a sugereze cadrul viral în care ar fi putut evolua poetul, comemorării poetului Eminescu din Galați, în urma scriitorul, jurnalistul, îndrăgostitul Mihai Eminescu. ofertei librăriei Șaraga din Iași transmisă prin D-l Cum o parte dintre aceste date sînt marcate, în Magistrat George Angelescu, membru al Comitetului, continuare, de controverse istoriografice sau de a hotărît baterea unei medalii comemorative în interpretare diferită a realității, cei care-l avem în amintirea celor 20 de ani de la moartea poetului. În inimă pe Eminescu ne-am refugiat la umbra poeziei acest scop s-a lansat un apel. Medalia comemorativă lui, doar acolo fiind siguri că România stă – mai stă va fi de 40 mm. și va cuprinde: a) pe avers: chipul poetului cu inscripția încă – sub acoperișul de aur al versului eminescian.

Eminescu, 1850-1859.

Un capitol aparte din amintirea Poetului îl b) pe revers: o ramură de lauri și o liră cu constituie medalistica eminesciană – grație unor semeni de-ai noștri care, de-a lungul celor 134 de următoarea strofă din poezia «La steaua»: «Icoana celei ce-a murit ani de la moartea sa nedreaptă, la diferite praguri Încet pe cer se sue, ale comemorării Poetului, au bătut medalii adecvate, Era pe cînd nu s-a zărit, emisiunile acestor medalii jalonînd drumul printre Azi o vedem și nu e». contemporani al Luceafărului Poeziei Românești.

Chipul poetului va purta pe cap o cunună de laur, Cum o asemenea activitate nu este un lucru ușor de realizat (atît din punct de vedere artistic, cît după cum el însuși și-a exprimat dorința în una din și financiar), aceste medalii vechi se pot număra poeziile sale: «Voiu, cînd mi-or duce îngerii săi pe degete – acest aspect, însă, sporind valoarea Palida-mi umbră în albul munte, intrinsecă a medaliei propriu-zise, cît și importanța Să-mi pui cununa pe-a mea frunte evenimentului. Și să-mi pui lira sub căpătîi».

Pentru că cele mai apreciate asemenea medalii sînt cele mai vechi, să începem cu acestea, prilej care ne oferă posibilitatea să constatăm o preocupare mai constantă a iubitorilor de Eminescu din trecut, în raport cu ultimele decenii, cînd lipsa de oglindire a grijii contemporanilor pentru omagierea lui Eminescu și prin emisiuni de medalii comemorative este destul de vizibilă (și dureroasă, aș completa eu). Urmărind cu atenție portretele imortalizate în metal, grafica și textele adiacente de pe aceste medalii, constatăm cu plăcere că ne aflăm în fața unei originale enciclopedii

Aversul și reversul medaliei „Eminescu – 1909“

Medaliile vor fi bătute în bronz aurit, argintat, aurit fin, argintat antic, bronz oxidat argintat și aur curat. Prețurile vor fi:1; 2,50; 20 și 200 lei. Prisosul provenit din vînzarea acestor medalii se va depune la fondul ce se va strînge pentru înălțarea unei statui marelui poet”. Într-adevăr, medalia a fost fabricată așa cum prevedea acest Apel, cu ceva în plus: un răsărit de soare sub strofa amintită, și o datare – „GALAȚI 1909”. Curios este faptul că și pe această medalie este reprodus chipul poetului după o fotografie cu trăsături de om în suferință – este vorba de portretul lui Eminescu, făcut la Iași, în anii 1884-1885. În 1939, la semicentenarul morții Poetului, Monetăria Națională îmbogățește moștenirea medalistică eminesciană cu două lucrări noi: o medalie și o plachetă (ambele uni-față). Medalia era simplă – chipul din tinerețe al Poetului, cu scrisul circular „EMINESCU”, și era fabricată din bronz și din argint. Modelator – Ioana Bassarab. Bustul de pe plachetă reprezenta figura clasică a lui Eminescu, cu privirea spre stînga, în partea de jos avînd înscris „M.EMINESCU”. Lucrarea este confecționată din bronz, avîndu-l ca modelator pe Gh. Stănescu.

Epoca comunistă a fost perioada în care Eminescu era promovat asiduu, poeziile lui cu tematică patriotică (vezi „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”), sau cele cu iz social (vezi „Împărat și proletar”), au lărgit cu mult spațiul în care cultura românească îl omagia pe Poet, inclusiv prin mijlocirea unor emisiuni de medalii comemorative. Astfel s-au petrecut lucrurile în anul 1964, cu prilejul comemorării a trei sferturi de veac de la moartea Poetului. În acest an au fost bătute, nu una, ci trei medalii, toate în stil reprezentativ pentru omagierea lui Eminescu în Cultura și Educația vremii respective.

Prima dintre cele trei mi se pare și cea mai reușită din punct de vedere artistic: pe avers apare bustul lui Eminescu din anii maturității (cu mustață), cu o privire căutătoare, spre partea stîngă. Reversul ne atrage privirea prin cunoscuta semnătură artistică a Poetului, așezată în cîmpul central al medaliei, încadrată, sus și jos, de datele-reper: „1889” și „1964”. Pe marginea circulară, explicația: „75 DE ANI DE LA MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU”, între începutul și sfîrșitul acestui înscris fiind reliefat un ornament artistic.

Această medalie era confecționată din bronz, și l-a avut ca modelator pe Haralambie Ionescu.

Cea de-a doua medalie din acest triptic al anului 1964 reflectă momentul cultural al acelor decenii, cînd Eminescu era socotit (și promovat, ca atare) ca Poetul total al Poporului Român. Iată descrierea: Avers – chipul tînăr al Poetului, cu chica în vînt și cu fruntea înaltă, boltită; Revers: în jumătatea superioară a cîmpului, semicircular: „MIHAIL EMINESCU”, și orizontal, pe două rînduri: „GENIAL POET AL POPORULUI ROMÂN”. Dedesubtul acestui înscris, pe centru, o făclie cu raze care despart cele două borne de hotar ale lui Eminescu, milesimile „1850” și „1889”.

Jos, pe curbura reversului, o ramură de laur.

Medalia era din bronz, modelator fiind Șt.

Grudinschi. A treia medalie din acest an a fost, de fapt, una dublă, deoarece era închinată celor doi foști prieteni, decedați în același an: Mihai Eminescu și Ion Creangă.

medalie de tombac, dacă știi să pui în valoare pagini de Carte, cu prilejul unor astfel de comemorări! Și pe alte medalii sînt reproduse versuri din opera lui Eminescu, precum sînt cele emise de Casa Centrală a Armatei, de secția Bîrlad a Societății Numismatice Române etc., acest procedeu configurînd perimetrul literar în care a excelat Mihai Eminescu, versurile alese fiind în deplină consonanță cu atmosfera creată de asemenea comemorări, unde este chemat spiritul lui Eminescu, în cea mai pură asimilare a acestuia de către Medalie închinată celor doi buni prieteni M. Eminescu reprezentanții epocii contemporane. și I. Creangă, decedați în același an Pentru că nu am mai consemnat la fiecare este reprodus un citat din Arghezi: „FIIND FOARTE lucrare în parte, vin acum și completez ROMÂN, EMINESCU E UNIVERSAL”. La medalia cu date tehnice: medaliile erau confecționate din Secției Botoșani a aceleiași societăți, se remarcă materiale precum: bronz, aluminiu, tombac (aliaj emblema UNESCO, sub care apare legenda: „MARI de cupru cu zinc). Ca artiști plastici, modelatori – ANIVERSĂRI 1989”, după care, în cîmpul central, creatorii acestor miniopere de artă – în afara celor este așezată semnătura de arabesc a lui Eminescu menționați pînă acum, în text, mai apar următorii: Eminescu, la centenar înconjurată cu laurii victoriei. Tot Secția Botoșani scoate Th. Radivon, N. Culluri, Vasile Gabor, Gh. Adoc, N. ... Și, a venit anul 1889 – centenarul morții lui o plachetă cu o singură față, dar încărcată de simboluri Pascu.

O emisiune de medalii mai aparte a avut loc în Eminescu. Într-adevăr, efervescența generată de cu semnificații pliate pe momentul comemorativ. această comemorare a avut o reprezentare bogată în Cîmpul dreptunghiular al acestei lucrări este dominat anul 2000, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea lui ceea ce privește arta medalistică închinată marelui în partea dreaptă de bustul poetului, avînd dedesubt o Eminescu, atunci cînd acest an a fost declarat „Anul Poet, deși, nici pe linia manifestațiilor culturale, liră, o pană și o frunză de laur. În partea stîngă, pentru Eminescu”, Ministerul Culturii reușind să obțină adecvate momentului, nu am stat rău (dar acest subiect echilibrarea imaginii generale, este prezentată o scenă includerea de către UNESCO, pe listele persoanelor nu face obiectul materialului de față, deși ar merita). alegorică din poemul „Luceafărul”. Între aceste două sărbătorite pe plan mondial, a lui Mihai Eminescu.

Dacă pînă acum am notat inițiativa particulară sau de imagini principale, urmate de semnătura poetului, au Această medalie comemorativă a fost instituită ca decorație, fondurile necesare fiind grup, în preocuparea de a bate medalii comemorative fost scrise două strofe din finalul Luceafărului: „Dar nu mai cade ca-n trecut asigurate de către Ministerul Culturii, cu chipul lui Eminescu, de data aceasta s-au implicat În mări din tot înaltul: ministrul Adrian Iorgulescu. Medalia instituții la nivel național, specializate în așa ceva, cu Ce-ți pasă ție, chip de lut a fost confecționată din argint, parțial artiști speciali și cu fondurile necesare, în prim-plan Dac-oi fi eu sau altul? aurit, Monetăria Statului bătînd 210 situîndu-se Societatea Numismatică Română, cu asemenea medalii-decorație, acesta unele dintre secțiile sale, în colaborare cu Monetăria Trăind în cercul vostru strîmt fiind, după Ordinul Național „Steaua Statului.

Norocul vă petrece.

României”, a doua decorație aflată în Nominalizînd aceste fonduri de cultură, care Ci eu în lumea mea mă simt uz la acea dată. nu l-au uitat pe Eminescu nici după un secol de Nemuritor și rece.”

Desigur, cu diferite prilejuri (în la dispariția sa pămînteană, găsim Societatea Și această plachetă este sub emblema special, la împlinirea unor cifre Numismatică Română (sediul central), urmată de rotunde de la nașterea sau de la Secțiile Botoșani, Suceava, Bîrlad, Casa Centrală UNESCO, cu legenda: „MARI a Armatei (Cercul Militar Național de astăzi), cărora ANIVERSĂRI” – „CENTENARUL Medalie ce are ca bază tema moartea lui Eminescu), au mai fost „Putna lui Ștefan cel Mare“ și alte emisiuni de medalii, plachete li s-au alăturat Societatea de Științe Filologice din MIHAI EMINESCU”.

O medalie cu reversul în două și insigne dedicate marelui poet și Republica Socialistă România și, ultima pe listă, variante, devenind, prin acest fapt, un unicat, a bătut jurnalist român, din a doua jumătate a Secolului al Asociația Filateliștilor din România. După cum se Secția Suceava a Societății Numismatice Române.

XIX-lea, existînd chiar un club al colecționarilor de poate constata, o gamă largă de instituții, cu funcții diferite în promovarea culturii, au pus umărul și Ingeniozitatea artistului modelator Constantin astfel de obiecte. În acest material am pus accentul pe au încununat cum se cuvine Centenarul morții lui Dumitrescu s-a materializat în luarea ca bază a temei cele dintîi medalii bătute în cinstea și în memoria lui „Putna lui Ștefan cel Mare”, avînd, în Eminescu, fiind sigur că, cu cît ne întoarcem privirea Eminescu. Admirînd fotografiile cîmpul central, Mînăstirea Putna, cu spre acel trecut, cu atît înțelegem mai bine oamenii acestor medalii și plachete, legenda semicirculară: „SERBAREA din jurul lui Eminescu și societatea în cadrul căreia observăm varii modalități de DE LA PUTNA 1871”. Sub mînăstire – Poetul a creat. Aura trecutului apropiat de timpul și de exprimare atît portretistică, cît și un sul de hrisov, desfășurat, cu urmă­ locul în care a trăit și a creat Eminescu ne înnobilează grafică a acestor lucrări, trăsătura torul citat din Eminescu, așezat sufletul și mintea cu icoana dorințelor și suferințelor comună fiind chipul poetului, deasupra semnăturii sale: Poetului Național. în diferite ipostaze fizionomice, „SERBAREA DE LA PUTNA ARE Rămînînd în atmosfera și în lumina create de acest la care sculptorii medelatori șiSĂ FIE ÎNTRUNIREA NAȚIUNEI trecut de care scriam mai sus – pentru că am enumerat au dat frîu liber inspirației, dînd ROMÂNE ÎN SUVENIRILE TRE­CU­ primele medalii bătute în memoria lui Eminescu – cred la iveală interesante combinații TULUI ÎN ÎNSUFLEȚIREA PRE­ că cea mai nimerită încheiere este să facem un recurs la de imagini și înscrisuri, de unde ZENTULUI ȘI ÎN SPERANȚELE ceea ce am intitulat „Redescoperirea lui Eminescu”, nu lipsesc unele din cele mai VIITORULUI” (o variantă). cu un citat din istoricul ieșean A.D. Xenopol, rînduri frumoase versuri eminesciene. În centru, pe toată lungimea ce fac parte dintr-un răspuns al istoricului la invitația Pentru cititorii revistei diametrului medaliei, apare un vas în gălățenilor de a scrie ceva, cu prilejul comemorării a „România Mare” voi alege formă de cupă, cu picior și două toarte, 20 de ani de la moartea Poetului (atunci cînd a fost cîteva dintre aceste nestemate ornat în filigran. Sub vas, semicircular, bătută cea de-a doua medalie – Eminescu): „Cinste din anul Centenar al morții lui este anunțat produ­cătorul acestei piese vouă, gălățenilor! Ați luat cei dintîi inițiativa Mihai Eminescu, cu rugămintea minunate: „SECȚIA NUMISMATICĂ sărbătoririi marelui geniu național al poeziei. Mide a da frîu imaginației, pentru SUCEAVA”, „1871”. Pe marginea ați cerut mie, prietenul și unul din cei mai mari a trăi aievea revelația poeziei circulară, înconjurînd vasul, ni se admiratori ai lui Eminescu, să scriu ceva despre eminesciene renăscută din destăinuie un crîmpei aproape uitat volumul vostru. O fac cu atît mai mare plăcere, cu lucirea mată a unei medalii din Istoria glorioasă a Bucovinei: cît, prin acest frumos început, dovediți că Galațiul comemorative. „URNA DE LA PUTNA CU PĂMÎNT este nu numai un centru mare de viață materială, Încep cu medalia bătută Medalie din anul 1964, care îl DIN TOATE PROVINCIILE ROM­ ci că și răsunetul celei intelectuale găsește în el un la București, de Societatea atesta pe M. Eminescu drept NEȘTI” (a doua variantă). Iată o puternic ecou. După voi s-a deșteptat toată lumea Numismatică Română, la care, Poet total al Poporului român lecție de Istorie cuprinsă într-o simplă spre sărbătorirea marelui poet”. dedesubtul unui Luceafăr stilizat,

14

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

RM

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Prinţesa Roxandra: o descendentă a Sturzeştilor la curțile europene (II) Darul ţarului (II)

Curtea rusă s-a mutat apoi la Paris, un adevărat vies­par diplomatic. Aici, Alexandru I iniţiază Sfînta Alianţă (26 septembrie 1815) în­tre Rusia, Austria şi Prusia, al cărei act de constituire a fost redactat de Alexandru Sturdza, de Capodistria şi de a cărei alcătuire se părea că n-a fost străină nici Roxandra. În 1816, ea revine în Rusia. La Petersburg îl va reîntîlni pe contele Albert Gaetan Edling, ultimul descendent al unei vechi familii austriece, născut în 1771, la castelul familiei, Heidenschaft, în Alpi. Fusese numit mareşalul Curţii de la Weimar şi o întîlnise pe Roxandra la Leipzig, în 1813, în suita ţarinei. La Congresul de la Viena, pentru că îl atrăsese pe duce alături de ţar, Alexandru I îl decorase cu ordinul „Sf. Ana”, clasa I, şi-1 numise „consilier intim”. Edling leagă o prietenie trainică cu Roxandra, finalizată prin cununia lor în 1818.

După căsătorie au plecat la Weimar, unde contele demisionează din funcţia de mareşal al Curţii.

Călătoresc la Dresda şi Florenţa, revenind în 1820 în Rusia. După demisia Roxandrei din funcţia de doamnă

de onoare, s-au stabilit la Odessa.

Cu acest prilej, ţarul le-a dăruit moşia de la Manzîr, de 10.000 de deseatine de pămînt, în județul Tighina, cea mai fertilă regiune a Basa­rabiei. Roxandra, prin amintita scrisoare semnalată de Sever Zotta, mulţumea ţaru­lui pentru moşia dă­ ruită în Basarabia şi îl asigura de un „foarte respectuos ataşament”, începe un alt ca­pitol în viaţa ei. Departe de Curte, s-a consacrat, alături de soţul său, transformă­rii domeniului într-o exploatare agricolă model.

Va construi o şcoală pentru copiii săraci, o biserică cu casă parohială, un spital, lîngă Odessa, un orfelinat şi va strînge, din donaţii, 40.000 ruble pentru ridicarea unei mînăstiri de maici. Îşi împărţea viaţa între organizarea acestor aşezăminte şi administrarea moşiei, între acte de caritate si căldura căminului său.

Trecea însă prin momente dificile. În 1825 o boală de inimă i-a şubrezit sănătatea şi a plecat la cură la Karlsbad. La întoarcere, află că ţarul, care se afla la Taganrog, se îmbolnăvise subit. S-a grăbit să-l viziteze, dar nu-1 mai găseşte în viaţă (Alexandru I moare în noiembrie, în condiţii obscure, dînd naştere legendei că

Despre filme și gangsteri cu actorul român Edward G. Robinson

- Foarte drăguț din partea d-tale că ai venit să mă vezi. Am primit tot felul de ziariști și mă simt fericit că pot strînge mîna unui compatriot.

Inutil de a vă descrie stupefacția mea la auzul acestor cuvinte pronunțate de un actor celebru într-o românească perfectă.

- Ca să schimb puțin din banalul interview, îi spusei eu, v-aș ruga sămi vorbiți de d-voastră.

Un interviu inedit - Sînt născut în București, îmi declară Robinson, în „Robinson e un om foarte simplu (e curios cum strada Cantemir, am urmat școala la «Carolina și lacob toți artiștii din America sînt simpli), cordial, surîzător, Loebel» dacă îmi aduc bine aminte; la vîrsta de 10 ani lipsit de acea ferocitate arătată în filmele sale, vorbește am părăsit țara împreună cu familia mea plecînd în America (notă: Ed Robinson avea la data interviului 43 la perfecție franceza, germana și... românește. de ani). Părinții mei voiau să mă facă avocat sau comerciant. Am fost însă atras către scenă. Am jucat tot repertoriul de Ibsen, Strindberg. Cariera mea teatrală a început imediat după război. Am debutat într-o piesă patriotică, «Sous le Fue», unde interpretam trei roluri de soldați: francez, englez și belgian. Piesa aceasta a avut un mare succes la New York și imediat după aceea mi se propuse să joc versiunea americană Edward G. Robinson în vizită la Studiourile Buftea, alături a piesei franceze «Un trou de Amza Pelea în timpul filmărilor peliculei „Dacii“, în anul 1966 dans le mur». Știați că Edward G. Robinson, unul dintre cei mai populari actori din anii de glorie ai cinematografului, s-a născut în cartierul bucureștean Dudești? Distins în anul 1973 de Academia Americană de Film cu un Oscar onorific pentru întreaga sa activitate, actorul american de origine română Edward G. Robinson este clasat de Institutul American de Film pe locul 24 în topul vedetelor de sex masculin din cinematografia americană. Marele actor a jucat în 40 de spectacole de succes pe scenele Broadway-ului și în mai mult de 100 de filme, de-a lungul unei cariere de aproape șase decenii. Deși este recunoscut ca fiind personificarea ideală a „gangsterului american” pe marile ecrane, Edward G. Robinson a întruchipat în rolurile jucate de-a lungul timpului o gamă largă de tipologii umane.

s-ar fi substituit altei persoane şi s-ar fi retras în Siberia, unde ar mai fi trăit mulţi ani sub o falsă identitate).

La marginea mării Încoronarea lui Nicolae I în 1825 o îndepărtează şi mai mult de Curte. În 1837, într-o scrisoare din Manzîr, arăta: „Sînt bucuroasă că am părăsit oraşul. Aici co­ pacii, animalele şi oamenii mei se bucură de prezenţa mea. Sufletul se linişteşte în singurătate, imaginaţia se înviorează la acest izvor al naturii”.

Urmează alte lovituri: în 1839 moare mama sa, iar în 1841, soţul ei, contele Edling – împrejurări care-i agravează boala. Pleacă la Paris, revenind, apoi, la Odessa unde, în ciuda agravării bolii, ţine casa deschisă zilnic. La 16 ianuarie 1844, fără vreun semn anume, se va sfîrşi din viaţă. Va fi îngropată la Odessa, la marginea mării, la conacul Ciznevici, elogiată mişcător de fratele Alexandru care o considerase a doua lui mamă, soră, prietenă şi sfătuitoare.

Viitorul domnitor Mihail Sturdza, văr primar al fraţilor Sturdza din Rusia, se afla în corespondenţă cu Alexandru, de fiecare dată exprimîndu-şi omagiile pentru verișoara Roxandra si soţul ei, cunoscîndu-i „calităţile care-o disting”. Corespondenţa dintre cei doi a dus la alcătuirea cele­brei genealogii a Sturdzeştilor, comandată de domnitorul Mihail Sturdza în 1842, cu prilejul căsătoriei Mariei, fiica lui Alexandru, cu prinţul Gagarin. Alexandru Sturdza dorea să-i dea numele său micului Alexandru Gagarin, născut de Maria, deoarece nu avea alţi urmaşi. Cu el va începe ramura prinţilor Gagarin-Sturdza din Rusia.

Sfîrșit CĂTĂLINA OPASCHI

- Cum ați ajuns la film?

- Am jucat acum 5 ani o piesă de gangster, «Le Rackets», și după un succes imens pe Broadway am plecat în turneu. După o reprezentație la Los Angeles mi s-a făcut propunerea să turnez un film într-un rol identic cu acela interpretat în piesă. Pe vremea aceea începu voga filmelor de gangsteri. Lesne de înțeles că am acceptat imediat și n-am stat pe gînduri... Și nu regret... lată-mă deci «teribilul gangster». Filmele acestea mi-au făcut o oarecare popularitate în lumea adevăraților gangsteri. Am primit numeroase scrisori de la celebrii gangsteri, scrisori de felicitare, însă și de amenințare ca să nu exagerez, dîndu-mi oarecare lămuriri asupra mentalității lor. Aceste lămuriri mi-au fost de mare folos. Am multe relațiuni cu adevărații gangsteri, nu vreau însă să se creadă că sînt un «vraie de vrai»…

- Vă mai aduceți aminte de București?

- Cum nu! Calea Văcărești, Dudești, strada Bradului... O coincidență nostimă: cînd eram copil, mă jucam adesea cu camarazii mei de-a «hoții și vardiștii».

Devenisem «temut» prin loviturile de pumni ce le dădeam... Devenisem un fel de spaimă a cartierului... bineînțeles printre copii. Cine se gîndea atunci că voi deveni în filme tipul reprezentativ al gangsterilor, pe care pe vremea mea îi numeam pur și simplu «hoți»?

Cine se gîndea atunci că astăzi voi face uz de pumni ca acum 33 de ani cînd umpleam strada și maidanurile cu strigătele noastre...

- Mai aveți rude în țară?

- Nu, am avut un frate care a murit în timpul războiului în Armata română.

- Ca încheiere trebuie să vă fac o destăinuire...

Numele meu nu este Edward G. Robinson, ci Edy Goldenberg, născut în cartierul Dudești din București.

Scrieți în revista d-voastră, pe care aș dori s-o primesc regulat, că n-am uitat pe prietenii mei din copilărie și acei ce-și reamintesc sau au cunoscut acum 33 de ani la școala «Carolina și Jacob Loebel» pe un oarecare Edy Goldenberg, să știe că el este astăzi Edward G. Robinson. Spuneți că n-am uitat româneasca și că la New York am mulți prieteni români. Regret că n-am timp, altfel aș fi venit în țară pentru cîteva zile...”.

Sursa: Art. „Ed Robinson”, Henry Doru, revista „Realitatea Ilustrată”, 1936

RM

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

(

pO V E S T I A D E V A R A T E Pe plaiurile Loviştei... (III)

15

Stanciul, ajuns la bătrîneţe, fusese supus la chinuri grele şi îşi pierdu două moşii printr-o nelegiuită judecată ce, cu proporţii mai modeste şi fără moarte de om, se asemăluește cu vestita şi dramatica pricină desfăşurată o jumătate de veac mai tîrziu între Cantacuzini şi Stroe Leordeanu. Astfel reintrau Ohneştii şi Băneştii în stăpînirea celor doi fii mai tineri ai logofătului Stanciu. Dintre cei doi fii mai mari, Eftimie moştenise Tigvenii, care de la el trecură fiicei sale, soţia lui Badea Vlădescu, al cărui fiu Grigore, cununat cu mare serbare de către vodă Brâncoveanu, luă numele de Tigveanu şi fu străbun al bunicei noastre. Ivascu, fratele cel mai mic al lui Eftimie, este şi el străbun al nostru, căci după fiica unică a fiului său şi soţie a căpitanului Balotă se trage Safta, mama bunicului nostru Dincă. Acest Ivaşcu, ca fiu mai mic, rămase după obiceiul ţărei la căminul strămoşesc în Cepari. El ni se înfăţişează întîia oară înainte de 1625, ca copil la nunta surorei sale cu Bratul vel Comisul, „cînd au fost îmbrăcat în dulama de zarba pe trup căptuşită cu atlaz roşu“. Ajuns la vîrsta bărbătească el se arătă destoinic şi viteaz. Precum se cerea pe acele vremuri, fu trimis de Vodă, după împrejurări, cînd cu însărcinări de solie, cînd cu oştire la război. El s-a dus astfel din partea lui Constantin vodă Cîrnul (1654-1653), la 7 mai 1655 la castelul de la Ernut în Ardeal la Rákóczi (Gh. Rákóczi II: 1648-1660), cu mitropolitul Ignatie, cu Preda Brâncoveanu şi alţi boeri, pentru a cere ajutor contra semenilor răzvrătiţi; iar doi ani în urmă la cîmpul Bengăi, ca mare armaş, împreună cu Preda vornicul Brâncoveanu și cu Radu stolnicul Fărcăşanu, înfrînaseră în luptă pe Hrizea, pretendentul la domnie, care din nou se sculase cu oaste împotriva lui Constantin Şerban vodă şi îl duseră prins la domnitor care îl spînzură pe o roată cu doisprezece tovarăşi ai săi.

Mai apoi, în 1663, septembrie 23, Ivaşcu căzu vitejeşte în bătălia de la Ersekujvăr, unde mersese ca mare serdar, comandant al cavaleriei în oas­ tea lui Grigore Ghica vodă (1660-1664) împotriva austriecilor şi astfel rămăsese stingher în Curtea de Argeş mormîntul soţiei sale, jupăneasa Chiajna care pînă la 1875, cînd se desfiinţaseră vechile morminte din biserica reclădită, odihni lîngă Stana, fiica lui Neagoe Basarab, alături de lespedea care acoperea trupul trunchiat de cap al lui Radu de la Afumaţi şi care înfăţişa pe domnitorul eroic, călare, cu sabia în mînă şi cu mantia în vînt.

Mai în sus pe Topolog, cula din Şuiei, adevărată cetate – arsă în 1916 – fusese martoră şi ea la numeroase drame în cursul veacurilor. Într-însa, pe vremea lui Mircea voevod Ciobanul, Dolofanii, nepoţii lui Manea din Dristor, „s-au sculat cu pizmă şi au tăiat pe Vlad portarul – feciorul lui Şuică vornicul de la Şuiei – şi i-au luat toate bucatele lui şi ale fraţilor lui făr’ de ştirea Mircei vodă şi prinzînd oamenii care ţineau cărţile lor pentru moşii, pe care cu multă muncă muncindu-i și încă cu foc arzîndu-i,

Cula „Sultănica“ din Șuiei

le-au luat cărţile acestor ocine de închinăciune şi de cumpă­rătoare încă şi 11 cărţi de moşii şi pentru satele şi pentru ţiganii lor“. Tot în această culă, două veacuri mai tîrziu, alţi tîlhari pătrunseră după un îndelung asediu. Ei sparseră cu greu uşile legate cu fier, în al căror lemn elastic, de plută moale, tăeturile securilor se reînchideau după fiecare lovitură şi pînă să poată răzbi în casă, mai mulţi fură scoşi din luptă de gloanţele ce trăgea prin metereze pe Brătianu, pe care le turnau la focul din vatră soţia şi cumnata sa, topind tot ce avea de plumb în casă. Dar la urmă, cînd tîlharii izbutiră să răzbată în culă, tot pe acelaşi jăratic, roşiră fiarele cu care chinuiră cumplit pe nenorocitul lor prins, strîns în ştreanguri ude ca să-l silească să mărturisească unde își ascunsese banii. De asemenea aci, vreo jumătate de veac înaintea călătoriei mele, fusese adus, sîngerînd şi trăgînd să moară, pe o targă purtată de voinici plăeşi tovarăşii săi obicinuiţi de vînătoare, Mihai Brătianu poreclit „Cojocel“, urmat de ceata harcaşilor îngroziţi şi de falnica haită a copoilor. Acest frate mai mare al lui Dincă îşi petrecuse viaţa în codrii Loviștei, vînînd în opinci şi în cojoc caprele şi fiarele sălbatice pînă cînd a fost astfel răpus, sfîşiat de un urs.

De pe vremea lui Adaman, boerul lui Basarab cel Bătrîn, străvechea culă, moştenită din generaţii în generaţii, n-a mai fost niciodată înstrăinată prin vînzare. În ea, cînd arse, locuiau doi tineri ţărani Brătieni – veri ai noştri și din moşia ei o părticică a revenit surorei mele Pia; iar în vremea lui Vlad Ţepeş o stăpînea, cu tot întinsul ei cuprins, Badea din Şuiei cu feciorii lui, Șuică Vornicul și fraţii săi despre care Radu cel Mare, în hrisovul său din 1505, zice: „Nevoitu m-am şi eu nu numai această oblăduire a o cîrmui, ci şi pentru cei drept credincioşi care mult neau slujit şi de nimica n-au băgat seamă nici vrăjmaşilor mei au dat dosul, încît nici sîngele lor nu l-au părtinit a-l vărsa pentru Domnia mea, ci, ca o rădăcină bună şi scumpă sădire, bun rod au rodit. Drept aceea am dăruit domnia mea acest cu totul cinstit şi bine închipuit. Şi prea cinstit carele este peste toate cinstele daruiilor acestor de acum acest hrisov al domniei mele prea cinstitului boerului domniei mele jupîn Badea de la Şuiei cu feciorii lui“.

Ca mulţi alţii din neamul său, cum a trăit astfel a şi murit Şuică. În lungul pomelnic de la Govora el e arătat printre acei ucişi de „Agareani“ în vremea lui Radu de la Afumaţi – viteazul domnitor care în 20 de bătălii se război împotriva turcilor. În curs de două veacuri, opt strămoşi ai tatălui meu (ştiu că) au perit de moarte violentă: Albu visternicul, ucis de saşi; Şuică vornicul, ucis de turci; Vlad portarul, ucis de Dolofani; Pîrvu vistiernicul, tăiat de Mihnea voevod; Ivascu armaşul, în război cu nemţii; Dumitru clucerul, tăiat de seimenii revoltaţi sub Matei voevod; Grigore vistierul şi Şerban comisul, tăiaţi de catanele nemţeşti. Şi cîţi vor mai fi alţii al căror fel de moarte nu-mi e cunoscut.

Călări pe mici cai de munte cutreierarăm astfel lunca în sus şi în jos, de la Tigveni pînă la Sălătruc, împreună cu Slăvescu şi prietenul nostru Dinu Păianu, elev proaspăt intrat la Şcoala de poduri din Paris, precum îl arăta tuturor şapca lui nouă cu două ciocane încrucişate, pentru care îl zeflemiseam că nu o scotea din cap nici cînd se culca.

La bîlciul anual de la Rudeni, în pajiştea de lîngă noile case ale lui Dumitru Brătianu cu turnuri ce îi dau în ochii ţăranilor chip de mînăstire, întîlnirăm mulţime de bărbaţi şi de femei voioase şi în haine de sărbătoare. E îndeosebi frumos tipul şi portul ţărănimei de pe Topolog şi în genere al celei din munţii Argeşului, în trăsăturile ei regulate şi fine, cu ţinuta ei ageră şi elegantă, cu vorba ei aleasă și demnă.

Sfîrșit ANASTASIE IORDACHE, MARIAN ŞTEFAN

Poarta Soarelui

Țara Loviștei

16

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Omul Davos

(urmare din pag. 1) Știm ce fac ei, am văzut coincidența petrecută în 1971, cînd s-au înființat ei și brusc toate au luat-o razna în economia occidentală. Aș vrea să vă prezint pe scurt profilul lor uman, deși sînt convins că mulți dintre dumneavoastră v-ați dat deja seama ce fel de poame sînt. În 1804, în poezia „Cîntecul ultimului Menestrel”, scriitorul Walter Scott se întreba dacă oamenii cu suflete atît de moarte încît nu au simțit niciodată dragostea de patrie mai pot respire încă, iar Samuel Huntington îi răspunde în extraordinarul său articol intitulat „Suflete moarte, deznaționalizarea elitelor Americii”, astfel: „Da, numărul de suflete moarte este mic, dar este în creștere în rîndul elitelor de afaceri, profesionale, intelectuale și academice ale Americii”.

Deținînd, în cuvintele lui Scott, „titluri și putere”, ei au, de asemenea, legături în scădere cu națiunea americană. Întorcîndu-se în America dintr-o direcție străină, nu este probabil să fie copleșiți de sentimente profunde de angajament față de „țara lor natală”.

Atitudinile și comportamentul lor contrastează cu patriotismul copleșitor și identificarea naționalistă a restului publicului american. Un decalaj major crește în America între sufletele moarte sau pe moarte din elitele sale și publicul său „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru America”. Acest decalaj a fost temporar ascuns de mitingul patriotic de după 11 septembrie. În absența unor atacuri comparabile repetate, totuși, forțele dominante și fundamentale ale globalizării economice fac probabil ca deznaționalizarea elitelor să continue.

Globalizarea implică o extindere uriașă a interacțiunilor internaționale între indivizi, corporații, guverne, ONG-uri și alte entități; creșterea numărului și dimensiunii corporațiilor multinaționale care investesc, produc și comercializează la nivel global, și multiplicarea organizațiilor, regimurilor și reglementărilor internaționale. Impactul acestor evoluții diferă între grupuri și între țări. Implicarea indivizilor în procesele de globalizare variază aproape direct în funcție de statutul lor socio-economic. Elitele au interese, angajamente și identități transnaționale mai multe și mai profunde decît non-elitele. Elitele americane, agențiile guvernamentale, întreprinderile și alte organizații au fost mult mai importante în procesul de globalizare decît cele din alte țări. Prin urmare, există motive pentru ca angajamentele lor față de identitățile naționale și interesele naționale să fie relativ mai slabe. (...) Ideile și oamenii transnaționali se încadrează în trei categorii: universaliste, economice și moraliste. Abordarea universalistă este, de fapt, naționalismul american și excepționalismul dus la extrem. Din această perspectivă, America este excepțională nu pentru că este o națiune unică, ci pentru că a devenit „națiunea universală”. S-a contopit cu lumea prin venirea în America a oamenilor din alte societăți și prin acceptarea pe scară largă a culturii și valorilor populare americane de către alte societăți. Distincția dintre America și lume dispare din cauza triumfului puterii americane și a atracției societății și culturii americane. Abordarea economică se concentrează pe globalizarea economică ca o forță transcendentă care sparge granițele naționale, fuzionează economiile naționale într-un singur întreg global și erodează rapid autoritatea și funcțiile guvernelor naționale. Această viziune este predominantă în rîndul directorilor corporațiilor multinaționale, al marilor ONG-uri și al organizațiilor comparabile care operează la nivel global și în rîndul persoanelor cu competențe, de obicei de natură foarte tehnică, pentru care există o cerere globală și care sînt astfel capabili să urmeze cariere în mișcare din țară în țară. Abordarea moralistă condamnă patriotismul și naționalismul ca forțe malefice și susține că dreptul

internațional, instituțiile, regimurile și normele sînt moral superioare celor ale națiunilor individuale.

Angajamentul față de umanitate trebuie să înlocuiască angajamentul față de națiune. Această viziune se regăsește printre intelectuali, academicieni și jurnaliști.

Transnaționalismul economic își are rădăcinile în burghezie, transnaționalismul moralist în inteligență.

Corporațiile americane care operează la nivel global își recrutează forța de muncă și directorii lor, inclusiv cei de top, fără a ține cont de naționalitate. CIA, a spus unul dintre oficialii săi în 1999, nu mai poate conta pe cooperarea corporațiilor americane așa cum a fost în stare să facă cîndva, deoarece corporațiile se consideră multinaționale și s-ar putea să nu considere că este în interesul lor să ajute guvernul SUA. Naționalismul a dovedit greșit conceptul lui Karl Marx despre un proletariat internațional unificat.

Globalizarea se dovedește corectă în observația lui Adam Smith conform căreia, în timp ce „proprietarul de pămînt este în mod necesar un cetățean al țării în care se află proprietatea sa... proprietarul acțiunilor este în mod propriu un cetățean al lumii și nu este neapărat atașat unui anumit tip de țară”. Cuvintele lui Smith din 1776 descriu felul în care oamenii de afaceri transnaționali contemporani se văd pe ei înșiși.

Rezumînd interviurile lor cu directori ai 23 de corporații multinaționale americane și organizații nonprofit, James Davison Hunter și Joshua Yates concluzionează: „Cu siguranță aceste elite sînt cosmopolite: călătoresc prin lume, iar domeniul lor de responsabilitate este lumea. Într-adevăr, ei se văd ca «cetăţeni globali». Din nou și din nou, i-am auzit spunînd că se considerau mai degrabă «cetățeni ai lumii» care se întîmplă să poarte un pașaport american decît ca cetățeni americani care lucrează într-o organizație globală. Ei posedă tot ceea ce este implicat în noțiunea de cosmopolit. Sînt sofisticați, urbani și universaliști în perspectiva și angajamentele lor etice. Împreună cu «elitele globalizate» din alte țări, acești directori americani locuiesc într-o «bulă socio-culturală» în afară de culturile națiunilor individuale și comunică între ele într-o versiune a englezei de științe sociale, pe care Hunter și Yates o etichetează «vorbire globală»”.

Observați cîtă dreptate avea Smauel Huntington în martie 2004, cînd scria acest articol, și cum observațiile sale asupra societății americane se aplică astăzi societății pămîntene. Recunoașteți sper, în descrierile lui, fragmente din discursurile multor politicieni de acum, în special ale lui Schwab, „tartorele” W.E.F. (World Economic Forum) Pe aceeași temă a globalizării scrie în săptămînalul conservator britanic The Spectator, Samuel Gregg, membru al Institului american pentru cercetări economice. Articolul este intitulat „De ce nu e nebunesc să te opui Forumului Economic Internațional?”. El ne prezintă ideile acestor băieți cu gulerele albe de la Davos care se visează dumnezeii planetei, idei care, pe scurt, vizează transformarea societății umane întruna corporatistă. Adică? Uite așa, cum scrie Gregg: „Întreaga planetă are nevoie de un nou «contract social» pentru a remodela starea viitoare a relațiilor globale, direcția economiilor naționale, prioritățile societăților, natura modelelor de afaceri și gestionarea unui bun

comun global”. Asta e o listă destul de mare. Dar ce adjective, întreb, ar trebui folosite pentru a descrie o țintă care își propune să coordoneze reorganizarea a 8 miliarde de suflete, 195 de țări, relații internaționale, politică socială în general și o economie globală de 104 trilioane de dolari? Cuvinte precum „delirant” și „megaloman” îmi vin în minte. Un concept-cheie pentru viziunea lui Schwab despre o lume resetată este „capitalismul părților interesate”. În cartea sa din 2021, „Stakeholder Capitalism: A Global Economy that Works for Progress, People and Planet”, Schwab îl definește ca „o formă de capitalism în care companiile nu doar să optimizeze profiturile pe termen scurt pentru acționari, dar să caute crearea de valoare pe termen lung, ținînd cont de nevoile tuturor părților interesate și ale societății în general”.

Schwab își dorește crearea „omului nou”, despre care am mai scris și eu, un om nou corporatist care să nu aibă iubire de patrie, ci doar de profit. Corporatismul, dacă nu știți prea bine ce înseamnă acest termen, fie pentru că lucrați ori ați lucrat la stat sau sînteți antreprenori, este echivalentul comunismului în forma sa stalinistă dictatorială, pe scurt – împotriva libertății.

Samuel Gregg ne explică foarte bine asta în articolul din The Spectator: „Totul este despre formarea și apoi menținerea unui consens asupra politicilor economice și sociale. Din acest motiv, corporatismul nu face față bine disidenței. Într-adevăr, descurajează orice punere sub semnul întrebării a consensului, indiferent dacă problema este reprezentată de cotele de impozitare sau de schimbările climatice. Limbajul corporatismului, precum cel al WEF al lui Schwab, poate fi unul al consultării coordonate, dar agenda este una a controlului. Căci ceea ce contează este armonizarea vederilor, oricît de absurdă ar fi ideea și sau cît de mare ar fi costul libertății. Acest lucru nu numai că generează gîndire de grup. Încurajează marginalizarea celor care contestă consensul. Dacă aveți rezerve cu privire, să zicem, la granițele deschise, nu vă mirați dacă sînteți calificat ca xenofob. Dacă refuzați să vă sindicalizați forța de muncă, probabil că veți fi etichetat drept fundamentalist al pieței care își tratează angajații ca pe simple obiecte”.

Revin acum la agenda WEF de anul acesta, unde, scriam la începutul acestui articol, că se va lucra la conceptul guvernării globale și la cel al controlului digital. De ce? Fiindcă o corporație are nevoie de o conducere globală, care să coordoneze totul în mod unitar. Dacă ar fi deștepți, dar nu sînt, și-ar da seama că dictatura nu a funcționat niciodată mult timp atunci cînd a fost impusă și că s-a sfîrșit întotdeauna prost pentru cei care au inițiat-o și au întreținut-o.

Dacă v-ați întrebat în ultimii ani ce e cu deciziile acestea nebunești și anormale pe care le iau oamenii politici care conduc marile state sau uniuni de state ale lumii și de ce se lipesc etichete de xenofob, naționalist, extremist etc., așa cum am scris și eu, acum veți înțelege că sînt mici fragmente ale planului ce deja se derulează în vederea transformării societății umane într-una corporatistă în care nimeni să nu miște în fața conducerii superioare de partid și de stat. Stat global, desigur. Cum putem să ne opunem acestei transformări? Exact așa cum se opun cetățenii occidentalii care atunci cînd au fost la urne au ales un partid ca al Giorgiei Meloni în Italia, sau au șubrezit autoritatea președintelui Macron, unul dintre absolvenții școlii de vară a WEF, în parlamentul francez – adică să aducem la cîrma statelor oameni care să nu fie asemeni sufletelor moarte formate la școala de la Davos și care acum conduc lumea.

Omul Davos – cum l-a numit Samuel Huntington – are sufletul mort, fiindcă se închină banului și nu lui Dumnezeu, iar o societate condusă de asemenea oameni nu poate fi decît una care-și duce existența în umbra morții din care ne-a scos odată Christos. Nu este cazul să ne reîntoarcem acolo.

RM

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

Actualitatea pe scurt

● Agenția UE de control al bolilor are vești bune și vești proaste cînd vine vorba de XBB.1.5, subvarianta coronavirusului poreclită Kraken, care face ravagii în America și îi ține pe epidemiologi în alertă. Vestea proastă este că Kraken se răspîndește repede, însă vestea bună este că mai durează un pic pînă să facă ravagii în Europa, relatează Politico. Miercuri, responsabilul OMS, Maria Van Kerkhove, a declarat că Agenţia de sănătate a UE este preocupată de cît de repede înlocuieşte subvarianta Kraken alte variante aflate în circulaţie. În SUA, a trecut de la 4% din cazurile secvenţiate la 40% în cîteva săptămîni, potrivit coordonatorului pentru COVID-19 al Casei Albe. Cu toate acestea, nu se ştie încă dacă provoacă o infecţie mai severă. ● Catherine Mayer, biograful regelui Charles, consideră că volumul „Spare”, al prințului Harry, ar putea crea probleme monarhiei britanice, însă implicațiile „absolut catastrofale” ale atacurilor asupra comportamentului familiei regale al ducelui de Sussex sînt ignorate. Aceasta susține că furia față de rasismul, misoginia și bogăția în familia regală pot submina consimțămîntul public pentru o monarhie, relatează The Guardian. „Este probabil ceva care va marca începutul sfîrșitului monarhiei și despre asta ar trebui să discutăm. Este important, avînd în vedere lipsa de încredere în stat în acest moment și o ascensiune a politicii de dreapta”, a spus Mayer.

Aceasta consideră că acuzațiile de agresiune, rasism și misoginie, aduse de prințul Harry Casei Regale, precum și diferența de clasă susținută de monarhie se vor combina în cele din urmă pentru a produce o scădere a susținerii cetățenilor pentru familia regală, dacă nu sînt abordate problemele. ● Premierul Nicolae Ciucă anunță printr-un mesaj postat pe Facebook faptul că rata de absorbție a fondurilor europene a crescut în 2022 de la 50% la 71%. „Anul trecut, în România au intrat 5,4 miliarde euro prin Politica de Coeziune, care însumează programele de investiții strategice. Adunînd și banii veniți prin PNRR, România a primit în 2022 de la Bruxelles un total de 11,3 miliarde euro, cea mai mare valoare de la admiterea în UE pînă acum”, a scris premierul. Pentru anul în curs, țara noastră are capacitatea de a obține o performanță similară, consideră Nicolae Ciucă, care adaugă că, la sfîrșitul acestui an, putem atinge un grad de absorbție de aproximativ 95%, rată care va fi un procent-record pentru România. ● Un tablou din chihlimbar, un cuțit militar, o replică a drapelului de luptă din 1822, un stilou marca Poenari, monede se află printre bunurile primite de președintele Klaus Iohannis în 2022, cu titlu gratuit, cu prilejul unor acțiuni de protocol. Valoarea totală a cadourilor primite în 2022 de șeful statului este de 4.753 euro (23.515 lei), conform listei bunurilor primite cu titlu gratuit cu prilejul unor acțiuni de protocol și depuse la Comisia de evaluare din cadrul Administrației Prezidențiale, informează Agerpres.

Cel mai scump cadou primit de președintele Iohannis a fost un tablou din chihlimbar reprezentînd cupola templului lui Solomon din Ierusalim cu ramă din lemn, în valoare de 1.125 euro (5.565,83 lei). Cele 26 obiecte primite de președintele Klaus Iohannis în 2022 cu prilejul unor acțiuni de protocol au rămas în patrimoniul Administrației Prezidențiale. ● Anul 2023, la fel ca 2022, va fi important pentru explorarea spaţială. Unul dintre evenimentele notabile este lansarea misiunii europene Juice, care va studia Jupiter şi cele trei mari luni îngheţate ale acestei planete, Ganymede, Callisto şi Europa, ce ar putea ascunde oceane sub suprafaţa lor. Echipată cu zece instrumente şi condusă de Agenţia Spaţială Europeană (ESA), sonda Juice îi va ajuta pe oamenii de ştiinţă să obţină mai multe informaţii despre modul în care s-au format planetele gigantice gazoase şi lunile acestora, dar şi despre capacitatea lor de a susţine viaţa, scriu EFE și Agerpres. Fereastra de lansare este programată pentru aprilie, sonda urmînd să ajungă la Jupiter în iulie 2031. ● Miliardarul american Bill Gates avertizează că nepoții noștri vor moșteni o lume „dramatic mai rea”, dacă omenirea nu

va lua măsuri ferme împotriva uneia dintre cele mai mari amenințări cu care se confruntă – schimbările climatice – relatează CNBC. Gates a lansat noul său avertisment într-o scrisoare deschisă publicată pe blogul său în contextul în care acesta a aflat recent că va deveni bunic.

Bill Gates afirmă că răspunsul liderilor mondiali de astăzi față de schimbările climatice va avea un impact crucial pentru generațiile viitoare. „Pot rezuma soluția la schimbările climatice în două propoziții: trebuie să eliminăm emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial pînă în 2050. Vremea extremă deja provoacă mai multe suferințe și dacă nu ajungem la emisii nete zero copiii noștri vor crește într-o lume care este dramatic mai rea”, a scris el. Miliardarul în vîrstă de 67 de ani a admis însă că atingerea acestui obiectiv „va fi unul dintre cele mai grele lucruri pe care oamenii le-au făcut vreodată”. ● Președintele Klaus Iohannis va primi Premiul „Franz Werfel” pentru drepturile omului al Fundației „Zentrum Gegen Vertreibungen”. Conform publicației sașilor stabiliți în Germania „Siebenbuerger Zeitung”, laudatio va fi ținut de fostul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Ceremonia va avea loc la invitația președintelui Fundației, Christean Wagner. Prin ceremonia de decernare a premiului, juriul Premiului „Franz Werfel” pentru Drepturile Omului „onorează activitatea amplă și diversă a Președintelui României, care a luptat pentru drepturile omului în diferite funcții, în special pentru minoritățile din țara sa și din întreaga Europă”. Sursa citată menționează că meritul lui Klaus Iohannis este faptul că „România s-a poziționat întotdeauna în vestul politic al Europei și a promovat calea integrării europene”. Premiul „Franz Werfel” pentru drepturile omului este acordat o dată la doi ani unor persoane, inițiative sau grupuri ale căror acțiuni „trezesc un sentiment de responsabilitate față de încălcarea drepturilor omului prin genocid, expulzare sau distrugerea deliberată a grupurilor naționale, etnice sau religioase”, mai arată publicația. ● Papa Francisc a criticat vineri, cu prilejul liturghiei Epifaniei Domnului, confortul societăţii moderne, care, în opinia Suveranului Pontif, este nociv, informează DPA. „În fiecare zi, atmosfera în care trăim oferă sedative pentru suflet”, a spus Suveranul Pontif. Papa Francisc a enumerat consumerismul, seducţiile plăcerii, dezbaterile, precum şi idolatria bunăstării. „Toate par să ne spună «Nu gîndi prea mult, lasă lucrurile aşa cum sînt, bucură-te de viaţă!»”. În cuvîntarea sa, Papa a inclus şi un fragment dintr-o omilie rostită de predecesorul său, Papa emerit Benedict al XVI-lea, care a fost înmormîntat joi în bazilica Sfîntul Petru, scrie Agerpres. ● Uniunea Europeană a început anul cu o ședință pe tema adoptării unei abordări comune a luptei împotriva Covid-19. Pare un déjà-vu. Într-o perioadă în care restricţiile COVID-19 au fost relaxate, UE a început anul cu o întîlnire pe tema adoptării unei abordări comune în contextul creşterii numărului de cazuri de infectare în China, după ce Beijingul şi-a inversat politicile stricte zero COVID. Discuţiile nu au condus la rezultate cu caracter obligatoriu, a relatat vineri platforma media enr. China nu doreşte să fie etichetată drept răspînditorul mondial de COVID, dar, la fel ca în urmă cu trei ani, lipsa de transparenţă cu privire la datele privind propagarea bolii în rîndul populaţiei sale a determinat mai multe ţări occidentale să adopte măsuri de precauţie prin impunerea testării celor care sosesc din China. La întîlnirea de miercuri, statele membre UE nu au reuşit să cadă de acord cu privire la testarea obligatorie, dar au emis în schimb o recomandare fermă. ● Un deputat norvegian a anunţat vineri că a propus candidatura şefului NATO, compatriotul său Jens Stoltenberg, la Premiul Nobel pentru Pace 2023, evidenţiind rolul său în faţa Rusiei în războiul din Ucraina, relatează AFP. „Stoltenberg merită premiul pentru rolul său exemplar în calitate de secretar general al NATO într-o perioadă dificilă pentru Alianţă: ofensiva brutală şi neprovocată împotriva unei ţări vecine paşnice”, a scris pe pagina sa de Facebook Christian Tybring-Gjedde, reprezentant al dreptei populiste anti-imigraţie în Parlament. Fost premier

17 laburist al Norvegiei, şeful NATO, „a înţeles din primele momente gravitatea şi semnificaţia agresiunii ruse pentru toate ţările care îşi bazează guvernarea pe democraţie şi libertăţi”, a adăugat el. ● Comentatorii ruşi încep să glumească pe seama faptului că adevăratul președinte al Rusiei nu ar fi Vladimir Putin. Șeful grupului de mercenari Wagner, Evghenii Prigojin, care vineri a fost filmat în timp ce își lua rămas bun de la foștii deținuți care și-au executat contractele în Ucraina, este considerat noul președinte al Rusiei. Yaroslav Trofimov, de la Wall Street Journal, scrie: „Comenta­ torii ruşi încep să glumească pe seama faptului că numele adevăratului preşedinte rus începe cu P şi se termină cu N, dar nu este Putin”. ● România se află în topul ţărilor cu cea mai mare creştere a preţurilor de producţie din Uniunea Europeană, cu 45%. „Aceste scumpiri au fost puse pe seama faptului că preţurile din România au crescut cu rate mai mari decît în celelalte ţări din UE. Noi nu am ştiut să ne protejăm economia, producţia autohtonă de aceste scumpiri care intervin la nivel internaţional. Să nu uităm un lucru esenţial, aproximativ 70% din inflaţia pe care o simţim vine din creşterile preţurilor la energie şi gaze. Ceea ce e un paradox pentru că noi ne producem aproximativ 80% din aceste utilităţi aici în ţară cu firmele de stat româneşti”, a declarat analistul economic Adrian Negrescu. În opinia acestuia, vinovaţii sînt cei care decid politica energetică. motiv pentru care toţi producătorii din România au fost nevoiţi să plătească costuri de 3 sau chiar 4 ori mai mari la rate. „Nu am ştiut să avem grijă de economia noastră, de sistemul nostru economic”, a mai adăugat Adrian Negrescu la Antena 3 CNN. ● ​​În fiecare zi, Bloomberg face un top al celor mai bogați 500 de pămînteni. Bloomberg Billionaires Index actualizează datele pentru fiecare miliardar la sfîrșitul fiecărei zile de tranzacționare în New York. În weekendul 7-8 ianuarie în top 500 nu am avut nici un român inclus. Cel mai bogat om al planetei rămîne Bernard Arnault, proprietarul conglomeratului LVMH (Moët Hennessy Louis Vuitton). Este mai bogat decît Elon Musk sau Jeff Bezos, averea lui fiind de circa 175 miliarde de dolari. Arnault este un om retras și puțin cunoscut în afara Franței și, pe lîngă faptul că este cel mai bogat pămîntean, președintele LVMH Bernard Arnault este și un pianist bun. Celebru, dar și controversat, pe locul al doilea în top se situează Elon Musk (avere calculată de Bloomberg la 126 miliarde de dolari). Poziția a treia este ocupată de un miliardar extrem de discret – Gautam Adani – despre care, în ciuda spectaculoasei sale averi (117 miliarde de dolari), se știu foarte puține lucruri. El e descris ca un om de afaceri discret, care își păstrează viața privată și micile pasiuni departe de ochii publicului. Adani a investit în domeniul energiei regenerabile, aero­porturilor și companiilor media. Următoarele poziții din top sînt ocupate de Warren Buffett (111 miliarde de dolari), Jeff Bezos (109,3 miliarde de dolari), Bill Gates (108 miliarde de dolari), Larry Ellison (95 miliarde de dolari) și Mukesh Ambani (86,8 miliarde de dolari). ● Președintele Vladimir Putin a lăudat sîmbătă, într-un mesaj de Crăciun, Biserica Ortodoxă Rusă pentru sprijinirea forțelor Moscovei care au invadat Ucraina, relatează Reuters. Kremlinul a emis mesajul lui Putin după ce liderul rus a participat singur la o slujbă din Ajunul Crăciunului, în interiorul unei catedrale a Kremlinului, în loc să se alăture altor credincioși. În mesajul său, însoțit pe site-ul Kremlinului de o imagine cu el stînd în fața icoanelor, Putin a spus că vede Biserica Ortodoxă Rusă ca pe o forță importantă de stabilizare a societății într-un moment pe care l-a prezentat ca pe o ciocnire istorică între Rusia și Occident cu privire la Ucraina și alte probleme. „Organizațiile bisericești prioritizează sprijinirea războinicilor noștri care participă la operațiunea militară specială (în Ucraina). O astfel de muncă masivă, complexă și cu adevărat altruistă merită respect sincer”. Vineri, Putin a ordonat o încetare a focului de 36 de ore cu ocazia Crăciunului ortodox pe rit vechi, dar Kievul a respins-o ca pe un truc al Moscovei de a cîștiga timp și de a se regrupa, iar bombardamentele nu au încetat.

R.M.

18

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

Un punct de vedere

Cum a fost suprimată libertatea de exprimare în Occident

Republicanul George Bush Jr. și democrații Barack Obama și Joe Biden au distrus libertatea de exprimare în Occident. Toți trei au reușit să-i facă pe principalii reprezentanți ai mass-media simpatizanți și promotori ai ideologiei lor comune. În două decenii, presa a închis ochii la tot ceea ce contrazice discursurile oficiale ale Washingtonului și s-a complăcut în absurditatea situației. Jacksonianul Donald Trump a făcut din restaurarea libertății de exprimare punctul central al campaniei sale din 2024. În prezent, este singurul candidat care se poziționează astfel. Joi, pe 15 decembrie 2022, candidatul Donald Trump a ținut primul său discurs electoral. Și-a impus ca prioritate să restabilească libertatea de exprimare în Statele Unite, în timp ce dezvăluirile lui Elon Musk (de pe Twitter) și ale America First Legal Foundation atestă că toate informațiile sînt manipulate. Ne putem gîndi la ce vrem despre Trump, mai ales că el a făcut obiectul unei campanii de defăimare la nivel mondial de la alegerea sa în 2016, împiedicîndu-ne să evaluăm în mod corespunzător acțiunile sale, dar este clar că, începînd cu 11 septembrie 2001, el a pus întrebările corecte. „Dacă nu avem libertate de exprimare, atunci nu avem o țară liberă. Simplu”, a spus el la începutul videoclipului său. „Dacă acest drept fundamental este lăsat să piară, atunci restul drepturilor și libertăților noastre se vor prăbuși ca niște piese de domino.

Unul cîte unul, se vor destrăma”. El a reiterat că este necesar să se facă distincția între dreptul platformelor la protejarea și imunitatea conținutului expus, dacă acestea doar le transmit fără să fie conștiente de ele, de responsabilitatea lor, adică dacă își permit să le noteze sau să le cenzureze. În acest al doilea caz, cei care publică trebuie să fie urmăriți penal în același mod cum sînt și autorii mesajelor difuzate. „În ultimele săptămîni, rapoarte explozive au confirmat că un grup sinistru de birocrați de stat, tirani din Silicon Valley, activiști de stînga și mass-media corporatistă depravată au conspirat pentru a manipula și a reduce la tăcere poporul american”, a declarat Trump. „Ei au lucrat împreună pentru a suprima informațiile vitale despre orice, despre alegerile pentru sănătatea publică. (…)

Cartelul cenzurii trebuie demontat și distrus, iar acest lucru trebuie să se întîmple imediat”, a adăugat el.

11 septembrie 2001 Minciuna generalizată a început în Occident cu descrierea atacurilor de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite. Încă din primele minute ale evenimentului, mass-media, fără a efectua o investigație, au identificat vinovatul. Mai tîrziu, un reporter BBC a asigurat că Tower 7 tocmai ce se prăbușise în decurs de cîteva minute chiar în spatele său. În acea zi, în timp ce unii jurnaliști americani au descris cu mai multă relevanță și gîndire critică ceea ce au văzut, doar un singur om a îndrăznit să spună la televizor că ceea ce spun autoritățile este fals.

Dezvoltatorul imobiliar Donald Trump a fost cel pentru care primele două turnuri nu ar fi putut să se prăbușească sub impactul avioanelor care le-au lovit. Știa cu atît mai bine aceste lucruri pentru că lucrase cu arhitecții care au construit World Trade Center la acea vreme. Donald Trump a fost suficient de inteligent pentru a explica

faptul că autoritățile trebuie să aibă motive de securitate națională pentru a ascunde adevărul de public. Șase luni mai tîrziu, eu nu am avut aceeași putere de a publica bestseller-ul mondial „L’Effroyable Imposture”.

Din acea perioadă îmi amintesc de un jurnalist de la o revistă americană de mare tiraj care a venit să-mi ia interviu la Paris. Cînd i-am arătat că, dacă avioanele ar fi lovit turnurile, nu s-ar fi prăbușit ca într-o demolare controlată, ci în lateral, el a răspuns că nu are nici o opinie pentru că nu era expert în această chestiune. Îmi amintesc, de asemenea, că editorul unei reviste foarte mari din SUA m-a sunat să-mi explice că nu poate publica nimic, dar că mă susține.

O minge de plumb a căzut în Occident. Anii care au urmat, cu „remodelarea Orientului Mijlociu extins”, au fost o lungă serie de minciuni. O operațiune a Pentagonului a fost prezentată drept o serie de intervenții împotriva dictaturilor sau împotriva războaielor civile.

Washingtonul a distrus oamenii pentru o cauză bună.

Nu am ezitat nici o clipită să ne prefacem că Irakul a avut a treia cea mai mare forță militară din lume și arme de distrugere în masă; că Muamar Gaddafi și Bashar al-Assad au fost dictatori etc. Aceste evenimente au reprezentat începutul unui Fact Checking (unei verificări) de amploare. La comandă, mass-media publica sub eticheta de informații adevărate niște lucruri incredibile.

Cotidianul Le Monde a publicat calcule absurde, oferind garanții că totul era clar și logic. Apoi au venit insultele.

Cei care gîndeau erau numiți „complotiști” și acuzați că sînt extremiști ideologici. Doi jurnaliști de frunte au publicat o carte la comandă pentru a se asigura că, în cazul în care nu au existat resturi de la un Boeing la Pentagon, a fost pentru că aeronava s-a prăbușit întrun „post orizontal” (sic). Toate aceste absurdități s-au perpetuat de-a lungul ultimelor decenii.

Campania din 2016 împotriva jacksonienilor Dezbaterea pe care am inițiat-o la nivel mondial a fost deosebit de lungă și a început în Statele Unite. În 2004, un intelectual renumit, David Ray Griffin, a decis să scrie o carte pentru a contrazice afirmațiile mele și a descoperit cu uimire că am avut dreptate. În 2016, ca o mare surpriză, Donald Trump a preluat Partidul Republican și a fost ales președinte al Statelor Unite.

Presa aservită a interpretat aceste alegeri drept o victorie a populismului asupra rațiunii. Dar atunci de ce poporul american l-a urmat pe un astfel de om, dacă nu pentru că el a refuzat minciuna dominantă?

Din cauză că Donald Trump a fost investit de Partidul Republican, deși nu era republican, a fost organizată o vastă campanie bipartizană pentru a-i distruge imaginea.

A început chiar înainte ca acesta să intre la Casa Albă.

A fost orchestrată la nivel internațional de David Brock și a costat cel puțin 35 de milioane de dolari. Pentru prima dată, presa occidentală l-a descris pe președintele ales al Statelor Unite ca fiind rasist și a cerut înlăturarea acestuia înainte de a face prea multe daune. Timp de patru ani, nici una dintre deciziile sale importante nu a fost transmisă în presă, ci doar scandaluri și zvonuri despre certurile din echipa sa. Ați auzit de decretul prezidențial de excludere a CIA din Consiliul de Securitate sau de încetarea finanțării pentru jihadiști?

RM

Politica externă a președintelui Trump a fost descrisă ca fiind nebunia inconsecventă a unui singur om care acționa conform principiilor unei școli de gîndire, cea a președintelui Andrew Jackson. Ați auzit să se spună altceva despre el în afară că e rasist?

Alegerile prezidențiale din SUA din 2020 Alegerile prezidențiale din 2020 sînt la fel de importante ca atacurile de la 11 septembrie 2001.

Legătura dintre cele două nu are nimic de-a face cu evenimentul în sine. Problema nu este cine a trișat sau cum, ci că nu există transparență. Voturile a mai mult de jumătate dintre alegători au fost numărate fără a fi îndeplinite cerințele de transparență ale unei democrații. Întreaga lume a fost martora unor alegeri opace într-o țară care pretindea a fi un exemplu de democrație. Nimeni nu știe rezultatul real al acestor alegeri. Totuși, această opacitate a dus la capturarea Capitoliului de către demonstranții pașnici, după ce poliția l-a aruncat intenționat pe unul dintre ei de la cîțiva metri înălțime pentru a-l ucide.

Pandemia de Covid-19 din 2020-2021 În timpul pandemiei de COVID-19, administrațiile Biden și von der Leyen și-au indus în eroare, în mod deliberat, alegătorii. Ei au cunoștințe depline despre minciunile răspîndite, despre știrile false și despre presupusele cifre care arătau că: ● „Vaccinurile anti-COVID” (ARN mesager) protejează împotriva transmiterii virusului (lucru pe care producătorii nu l-au afirmat niciodată); ● „Vaccinurile anti-COVID” (ARN mesager) sînt recomandate femeilor însărcinate; ● „Vaccinurile anti-COVID” (ARN mesager) protejează copiii (care contractează doar ocazional această boală); ● „Vaccinurile anti-COVID” (ARN mesager) nu au efecte secundare vizibile, indiferent de vîrsta și starea pacienților (deși provoacă atacuri de cord grave la bărbații sub 40 de ani); ● Nu există nici un tratament eficient pentru COVID-19, altele decît vaccinurile occidentale (în timp ce multe alte state au folosit medicamente în stadiu incipient sau și-au dezvoltat propriile vaccinuri).

Unii interpretează aceste intoxicații ca fiind o incompetență, alții drept corupția companiilor farmaceutice. Prea puțin contează: în ambele cazuri, Occidentul s-a aruncat în minciuni pentru că mijloacele sale de comunicare sînt cenzurate.

Organizația cenzurii de stat Documentele Twitter (Twitter Files) dezvăluite de noul său proprietar, Elon Musk, au fost publicate, iar e-mailurile Agenției de Sănătate Publică din SUA (CDC), obținute de asociația americană America First Legal Foundation, atestă că administrația Biden a controlat în secret și, ocazional, a cenzurat toate mesajele schimbate pe Facebook, Twitter, YouTube, Instagram, WhatsApp și Hello din întreaga lume.

Pentru a face acest lucru, Washingtonul a avut complici străini. Președintele Biden a înființat o agenție de cenzură: Consiliul de Guvernare a Dezinformării. A dizolvat-o oficial în fața criticilor, dar ea continuă sub un alt nume. Agenția este dedicată cenzurii informațiilor despre „naționaliștii integrali” ucraineni și despre crimele regimului Zelenski. Ne intoxică cu acțiunile Rusiei și Chinei, astfel încît să nu percepem schimbarea lumii împotriva Occidentului.

Este clar că ascensiunea populismului este mai presus de toate un răspuns popular la extinderea cenzurii, mai întîi în SUA, și apoi în întregul Occident.

Libertatea de exprimare și, prin urmare, democrația este moartă, ucisă de cei care au avut responsabilitatea de a o proteja. Eforturile lui Donald Trump, dacă vor avea succes, vor restabili libertatea de exprimare, dar nu și democrația. E prea tîrziu. Lumea s-a schimbat. În ultimii 20 ani, egalitatea minimă între cetățeni a dispărut: diferențele de venit s-au înmulțit cu peste 1000, iar clasele de mijloc au fost parțial distruse. În aceste condiții, un nou regim politic trebuie inventat și poate fi construit numai în interesul tuturor, dacă toată lumea are libertatea de exprimare.

Thierry Meyssan (voltairenet.org)

RM

19

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

Doza de sãnãtate

Nuropatia și Terapia VacuMed Intermitent

Neuropatiile se poziționează, în ultimii ani, în centrul cercetărilor efectuate în domeniul medical. Tot mai mulți români suferă de neuropatie – o degradare a țesutului nervos, care împiedică transmiterea de impulsuri nervoase. În funcție de nervii afectați, întîlnim simptome diverse: ● Nervii sensibili duc informația de la piele spre creier și poartă date legate de temperatură, durere, sensibilitate. Cînd acești nervi sînt atinși, apar simptome precum mîncărime, usturime, sensibilitate la atingere, dureri de mîini sau de picioare, amorțeli. Cele mai multe neuropatii duc la o sensibilitate mărită la atingere. ● Nervii motorici leagă sistemul scheletal de creier și coordonează contracturile musculare. Cînd fasciculele nervoase sînt atinse, neuropatia se manifestă prin crampe sau fatigabilitate. ● Nervii autonomi/ sistemul neuro-vegetativ dirijează funcționalitatea organelor interne. La îmbolnăvirea acestor nervi pot să apară probleme în sistemul gastric (în general legate de digestie) și la vezica urinară (lichidul nu se elimină cum trebuie sau jetul are întreruperi sau este foarte slab).

Neuropatiile au mai multe cauze, cea mai des întîlnită fiind diabetul, zahărul fiind răspunzător de distrugerea fasciculelor nervoase. De asemenea, abuzul de alcool, medicamente, boli infecțioase (borelioză), radiații, chimioterapie.

Pentru o bună funcționare a nervilor, vitamina B este esențială, deoarece, pe lîngă formarea celulelor de sînge,

este, de asemenea, răspunzătoare și de formarea învelișului mielitic, este vitală în susținerea sistemului hormonal și în formarea neurotransmițătorilor. În practică întîlnim multe situații în care corpul nu poate asimila vitamina B sau alte minerale și vitamine, iar un mare ajutor în acest caz este oferit de terapiile medicinei energo-informaționale. Prin programe special oferite în acest domeniu computerizat, corpul pacientului aflat în terapie transmite energetic informații legate de lipsa unor minerale sau vitamine și reglează energetic asimilarea nutrienților și metabolismul dereglat. Readucerea corpului în balanța energetică, la nivel de celulă, organ, sistem, reprezintă succesul terapiilor.

Mai nou, în terapiile oferite de centrul german DermaVital din București se practică cu mult succes terapia VacuMed Intermitent, folosită de peste 30 de ani în medicina spațială. În condiții de imponderabilitate, circulația sîngelui la nivelul membrelor inferioare s-ar face cu mare dificultate dacă nu s-ar folosi această terapie o dată la 10 ore. Aplicația constă într-o alternanță ritmică de presiune negativă și pozitivă asupra membrelor inferioare. A nu se confunda cu presoterapia, des întîlnită în centrele de recuperare sau remodelare corporală.

Prin terapia VacuMed se obține un joc de presiune asupra vaselor sanguine, cu modificare ritmică de calibru, avînd drept consecință efecte vasodilatatoare și stimulatoare asupra schimburilor de oxigen și nutrienți,

să creadă că este un descendent al acestei ilustre O istorie a farselor (284) lumea familii. Capelan al contelui de Northumberland şi apoi

Farsa unor exploratori la Polul Nord (4)

Realizarea sa, ca şi cea a lui Cook, a fost remarcabilă.

Probabil că a ajuns foarte aproape de Pol, poate chiar la 160 km de el. Dar acest om impulsionat cu fanatism de obsesia lui este la fel de nedemn de încredere ca şi Cook.

Dacă nimeni nu s-a apucat să-i verifice calculele şi dacă nu exista nici un punct de reper care să demonstreze că şi-a atins obiectivul, de ce să nu fi minţit Peary cînd spunea că a reuşit, în special faţă de cei care nu au rezistat greutăţilor întîmpinate pe parcursul expediţiei? Fusese atît de greu să scape de mamă. Merita să reuşească!

Cît îl priveşte pe Henson, într-un articol din BostonAmerican, el povestea cum, împreună cu doi eschimoşi, fusese „martor la dezamăgirea” liderului lor, după ce Peary făcuse bilanţul progresului înregistrat de la ultima tabără (mai tîrziu, s-a afirmat că această tabără se afla la doar 10 km de Pol). „Era grav şi deprimat“, scria Henson care, uimit de refuzul lui Peary de a vorbi, 1-a întrebat: „Ei bine, domnule Peary, acum suntem la Pol, nu-i aşa?“ Peary a răspuns: „Presupun că nu putem jura cu mîna pe inimă că suntem exact la Polul Nord“, apoi, brusc, şi-a exprimat surpriza de a se afla atît de aproape. Dar cînd Henson i-a strîns mîna liderului său, „o rafală de vînt i-a aruncat ceva în ochi... şi cu ambele mîini acope-rinduşi privirea, ne-a dat ordinul de a nu-1 lăsa să doarmă mai mai mult de patru ore.” După care: „Din momentul în care am ştiut că ne aflăm la Pol, comandantul Peary aproape că nu a mai vorbit cu mine.”

Dacă Peary a falsificat ultimii 160 km, el a ştiut-o, chiar dacă nimeni altcineva nu.

Fals, sau licență poetică?

Uneori se pare că aproape toată lumea din Marea Britanie a Secolului al XVIII-lea era capabilă să falsifice poezii antice. Chatterton, Ireland, Macpherson, Morganwg – şi putem continua, în 1765, cînd Macpherson îl înfuria pe Johnson, a apărut volumul Relicvele poeziei engleze străvechi, o antologie de materiale (inclusiv faimoasa „Baladă a lui Chevy Chase“) cu o aşa-zisă vechime de patru sau cinci secole, culese din tradiţia orală. Dar, mai mult ca sigur, doar un sfert din aceste poezii erau cu adevărat străvechi, restul fiind scrise de Thomas Percy, un episcop al Bisericii Angliei (1729-1811).

Fiul unui băcan din Bridgnorth, pe nume Piercy, el şi-a luat numele mai elevat de Percy şi, bucuros, a lăsat

al regelui George al III-lea, el înaintase pe scara ierarhică ecleziastică devenind decan de Carlisle şi, în final, episcop de Dromore. Un adevărat erudit care deja publicase volume de poezie chinezească, norvegiană şi ebraică, fusese tentat la un moment dat să-l demaşte pe George Psalmanazar, dar „m-am răzgîndit, ţinînd seama de vîrsta şi sărăcia autorului”. Poate că a păstrat tăcerea şi datorită faptului că propriul lui volum de falsă poezie medievală era pe punctul de a fi tipărit. Nu avea nevoie de griji în plus. Deşi cîteva persoane şi-au dat seama de prefăcătorie, societatea literară a lui Johnson din Londra a îmbrăţişat nerăbdătoare antologia Relicve drept o nouă armă în războiul ei împotriva lui Macpherson şi a altor scoţieni parveniţi. Una era ca acel groaznic băiat de fermier din zonele muntoase ale Scoţiei să treacă fraudulosul volum Fingal drept adevărată capodoperă lirică, şi altceva era în cazul lui Percy – un episcop, autor de poeme englezeşti – ca atare, au fost primite cu multă căldură. Să fie Relicve un fals? Desigur că nu! Doar licenţă poetică!

Un farsor modest (1) Puţine persoane din lumea ştiinţifică americană au fost surprinse cînd faimosul J. Fortescue din San Diego a refuzat să participe la un banchet dat în onoarea lui sau să accepte personal premiul Fleischmann în valoare de 10.000 de dolari pentru rezultate remarcabile în domeniul cercetării drojdiei de bere. Recunoscut pentru stilul de viaţă retras, preferînd să-şi continue fără încetare activitatea în domeniul poliomielitei, al obiceiurilor sexuale în rîndul bărbaţilor americani și al altor obiecte misterioase, Fortescue (preşedinte al Comitetului Internaţional de Igienă şi un înfocat specialist în micologie) s-a bucurat de un serial biografic strălucitor în ediţia din 1936 a anuarului Who’s Who in San Diego; de asemenea, în revista San Diego Medical Society a apărut despre el un reportaj realizat de către unul din puţinii colegi care îl cunoşteau bine, doctorul în medicină Clifford Graves.

Una dintre realizările sale remarcabile s-a petrecut în timpul prohibiţiei, strict din raţiuni ştiinţifice: după ce a trecut graniţa mexicană în Tijuana, pentru a efectua muncă de teren în berăriile locale, a descoperit că una din băuturile tradiţionale, cervezas, nu conţine calorii.

Moment în care, producătorii din San Diego s-au grăbit s-o promoveze ca băutură dietetică. (va urma) STUART GORDON

deschide noi căi vasculare și îmbunătățește drenarea limfei și circulația venoasă. Atrage mai mult sînge în partea inferioară a corpului, pentru ca în faza pozitivă sîngele din partea inferioară a corpului să fie pompat eficient spre partea superioară.

VacuMed este recomandat în afecțiuni vasculare periferice, arterite, insuficiență circulatore venoasă, limfedem; grăbește vindecarea rănilor, ulcerelor varicoase din cauze diabetice. Este foarte util în toate afecțiunile ortopedice postraumatice (fracturi, entorse, luxații, rupturi de ligamente sau musculare, recuperare după protezare de șold sau genunchi). În medicina sportivă, este folosit în scop profilactic, recuperator.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Umbre 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Autoarea piesei simfonice ,,Umbre” (Doina Marilena) – Eroina romanului ,,Umbra șoimului de zăpadă”, scris de Gabriel Iuga; 2) Umbră (fig.) – Fiecare cu umbra lui; 3) Ne-a lăsat volumul de schițe ,,Sub cerul umbrei mele” (Vasile) – Poet prezent în temă cu titlurile ,,La umbra păpădiilor!“, ,,Umbra!“ și ,,Cu umbra în lăstar” (George); 4) ,,Scutier la umbra clipei”, volum liric scris de acest poet autohton (Nicolae); 5) Domoale – Oana Pellea – Nicolae Grigorescu; 6) Pronume personal – Emil Gârleanu – Unde!; 7) Adrian Păunescu – Dramaturg spaniol, autorul piesei ,,Umbre de vis” (Miguel de); 8) Actriță americană, protagonista peliculei ,,În umbra fericirii” (Irene) – Neplăcut la gust; 9) Crescut în zăvoi – Regizorul filmului ,,Drum în penumbră” (Lucian); 10) Actriță italiană, protagonista filmului ,,În umbra violenței” (Mariangela) – Eleganță.

VERTICAL: 1) ,,Omul care și-a pierdut umbra” peliculă cu acest actor spaniol în rol titular (Francisco) - ,,Umbre bătrîne”, titlu din volumul liric ,,Rătăciri”, scris de acest poet român (Ion); 2) Estimată și după umbra soarelui – Fuge și de umbra lui; 3) Autorul volumului ,,Oameni în umbra Ceahlăului” (ion) – Curge la umbra piramidelor; 4) În consecință – Localitate în Germania; 5) Urmă de pe front – Morfeu indigen; 6) Curs mediu! – Poetul pătimirii noastre, de la care ne-a rămas volumul ,,Din umbra zidurilor” (Octavian) – În plin zbor!; 7) Fabulist antic grec, autorul titlului ,,Soarele și umbra” (620-560 î.Chr.) – Face umbră în livadă; 8) Bună la inimă – Celebru scriitor francez prezent în context cu romanul ,,Umbra destinului” (Alexandre); 9) Umbra soarelui – Autoarea volumului ,,Umbra Casandrei” (Lucia Olaru); 10) Vine cu umbra înserării – Prenume masculin turcesc.

DICȚIONAR: UNNA; ORUC GH. ENE Dezlegarea careului ,,REDUSE” 1) INEFCIENT; 2) MATURAT – AI; 3) ATE – ILICIT; 4) GURITA – OVA; 5) IR – NARAT – N; 6) NAMETE – ICI; 7) ALIC – TATA; 8) T – SARITURI; 9) IMITA – ARAT; 10) INTERESATE.

20

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

RM

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI Domniei Sale, Elogiu lui Tudor din Vladimiri (II) Domnului Eminescu...

Revoluţia de la 1821 marchează începutul epocii moderne în Istoria României, ale cărei momente de vîrf aveau să fie apoi Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, Războiul de Independenţă din 1877 – 1878, Unirea cea mare şi veșnică din 1918 – 1919 şi epopeea declanşată în ziua de 23 August 1944. Este de la sine înţeles că Tudor n-ar fi putut strînge o oaste atît de numeroasă (se estimează că ea trecea de cifra de 20.000 de oameni) dacă stin­ dardul sub care lupta nu ar fi avut o dublă coloratură: naţională şi socială. Pe plan militar, Tudor a sintetizat tradiţia medievală a războiului popular, cu inovaţia armatei permanente, de militari de profesie. Amploarea armată a mişcării s-a datorat, în primul rînd, încorporării semi-generalizate care s-a produs în ţară pe bază de adeziune şi entuziasm popular fără margini, precum şi constituirii unor adevărate gărzi civice şi redute de apărare care au luat naştere în fiecare localitate intrată sub autoritatea revoluţiei, în vederea asigurării ordinii şi unei posibile retrageri.

Astfel, se poate considera că Revoluţia de la 1821 este o piatră de temelie pentru începuturile armatei române moderne – entitate naţională de care urma să avem atîta nevoie în cursul încleş­tărilor supreme care ne-au încercat fiinţa timp de peste 100 de ani de atunci înainte.

Pornită într-o strînsă relaţie cu Eteria grecească, revoluţia românilor avea să-şi adune treptat şuvoaiele într-o matcă proprie şi inconfundabilă.

Tudor nu a fost, după părerea noastră şi a altor autori, membru activ al organizaţiei greceşti. El şi-a păstrat lucid atît angajamentele faţă de aceasta, dar şi, mai cu seamă, posibilităţile de a acţiona nestingherit în direcţia intereselor naţionale româneşti.

Evenimentele istorice propriu-zise sînt foarte bine cunoscute, acum, la aproape 160 de ani de la petrecerea lor. „Răzbunător al Daciei” – aşa scria diplomatul englez Koch că se intitula Tudor Vladimirescu la acea oră din existenţa Europei. Este neîndoielnic că marele oştean şi patriot avea un viu simţămînt al romanităţii în întreg ansamblul ei, în pofida vremelnicei despărţiri a celor trei ţări surori.

Atît în Moldova, cît şi în Transilvania, revoluţia condusă de el a avut ecouri dintre cele mai fericite.

Iată o expresie a mîinii frăţeşti pe care Tudor o întindea moldovenilor, sub forma unei epistole din 5 aprilie 1821, în care el adresa un apel limpede la luptă înfrăţită: „ca unii ce sîntem de un neam, de o lege... Urmează să ştim cele ce se fac acolo şi să le vestim carte de aici ca fiind la un gînd şi într-un glas cu Moldova, să putem cîştiga deo­potrivă drepturile acestor prinţipaturi, ajutorîndu-ne unii pe alţii”.

Este emoţionantă, de asemenea, proclamaţia pe care o rosteau românii ardeleni prin tîrguri: „Se face înştiinţare, că de către răsărit, s-a ridicat un crăiuţ, cui e numele Toderaş, întîi cu puţină oaste, dar din zi în zi sporeşte; pînă acum s-au adunat cîteva sute şi mii. Dumnezeu i-o fi asupra, că vrea să facă dreptate şi acuma-i în Ţara Românească, isprăveşte lucrul cu boierii şi de s-o sfîrşi lucrul bine acolo, pînă la Paşti, o da şi într-acoace... ca să facă şi aicia dreptate“. Pentru a ne face o idee

despre flacăra nădejdii pe care Tudor a aprins-o în inimile fraţilor săi români de peste munţi, iată spre exemplificare un fragment dintr-o scrisoare adresată de consulul austriac la Bucureşti către şefii săi din Viena: „...spiritul de libertate şi independenţă pe care Tudor şi ostaşii săi îl insuflară românilor aspri şi necăjiţi (mă tem) să nu cuprindă – ca o boală molipsitoare – şi pe românii din Transilvania...“. În acel timp, mai erau în viaţă mulţi dintre participanţii şi martorii direcţi ai răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan, iar duhul acestor martiri era încă foarte viu şi prevestitor de furtuni. Aşa, după cum scria şi acad. Ştefan Pascu, românii ardeleni au participat activ, ca voluntari, în oastea de panduri. Corespondentul ziarului „Wiener Allgemeine Zeitung” afirmă că la intrarea în Cerneţi oastea lui Tudor avea 1.500 de oameni „în cea mai mare parte dezertori din Transilvania”. Între ardeleni, fireşte, o figură luminoasă în oastea lui Tudor era dascălul Gheorghe Lazăr. Acesta, după cum spunea Heliade, „era în toate zilele binevenit la Cotroceni unde Tudor era asediat cu oastea sa, era consultat adesea la întăriturile ce se făceau lagărului”. Iar Christian Tell scria că: „Lazăr învăţa pe oamenii lui Tudor cum să facă afeturile şi cum să dea cu tunul.

Pandurii ziceau: staţi să vie neamţul să îndrepte tunul.

Neamţul era Lazăr“. Este un adevăr indiscutabil că prin reverberaţiile puternice născute în Ardeal şi Moldova, prin legăturile directe avute de revoluţionari cu românii din celelalte provincii, marea mişcare a lui Tudor a contribuit din plin la desăvîrşirea procesului de făurire a conştiinţei comune a tuturor fiilor patriei, operă dificilă şi sublimă, care avea de atunci încoace să parcurgă etape superioare pe drumul ireversibil al triumfului idealurilor noastre sacre de libertate, unitate şi propăşire naţională. Revoluţia condusă de Tudor a avut ecouri largi şi peste graniţe. Principatele române şi celelalte ţări din sud-estul Europei puteau acum şi era in perios necesar să găsească forme tot mai eficiente de zdruncinare a stabilităţii Imperiului otoman. În urma acestor mişcări centrifuge, care au cutremurat din temelii anacronicul imperiu, poporul grec, de pildă, avea să-şi dobîndească independenţa la anul 1824.

Personalitatea lui Vladimirescu a stîrnit reacţii dintre cele mai interesante într-o serie de ţări ale continentului. Într-un ziar englezesc el este numit „Campion al Dreptăţii”. Alţii, pe alte meridiane, îl comparau cu Cromwell sau cu Tomasso Anielo. Ajunsese, într-un timp uluitor scurt, un om temut şi respectat, hulit şi iubit – ca o covîrşitoare personalitate istorică. Karl Marx scria, reliefînd valoarea extraordinară a personalităţii marelui oltean: „Tudor Vladimirescu era patriot român. El nu s-a adresat boierimii, ci ţăranilor. Cum a auzit cele dintîi mişcări ale lui Ipsilanti, a şi chemat la arme pe ţăranii din munţii Olteniei. Coborît cu dînşii la Craiova, adună poporul şi îi făcu cunoscute planurile de eliberare. În cîteva zile era stăpîn pe întreaga Craiova... Ţăranii alergau în masă în jurul său”.

Moştenirea lui Tudor Vladimirescu este pentru noi, românii, sfîntă. Cel care la vîrsta de 40 de ani intra triumfător în Bucureşti cu o sabie aurie în mînă, în semn de belşug, şi care peste un timp dădea proclamaţii incendiare şi alcătuia arzur o mare frumuseţe lingvistică

El, steaua ce a răsărit Din miezul sfînt al lui Gerar, Se uită peste vremi grăbit, Semeț, atent și temerar.

El, voievodul poeziei, Luceafărul nestins și neuitat, Privește peste vatra României – Tărîmul sfînt și binecuvîntat.

El, Eminescu Mihail Poetul cel făr’ de pereche, Sărută azi ca un copil Icoana țării în genunche.

Poporul drept îi mulțumește, Prin ochii lui privește-n viitor, O țară sfîntă simte românește Prin versul lui nepieritor!

Preot Emil Nedelea Cărămizaru

nestemată, cel care a plătit cu viaţa cutezanţa lui vulturească de a visa la binele poporului român şi a fost pomenit cu cinste de marile spirite ale veacului său şi ale celui în care trăim, a intrat în Pantheonul naţiei ca un Erou legendar. Noi, toţi cei care simţim şi năzuim româneşte, îl venerăm pe marele bărbat pentru fiecare cuvînt şi acţiune a sa, pen­tru tăria de a fi îmbrăcat, conştient, „cămaşa morţii” pentru tot ceea ce a însemnat el în redeşteptarea dem­ nităţii naţionale. Aflat la loc de cinste şi împodobit cu lauri în programele de luptă ale tuturor revoluţionarilor care l-au urmat, Tudor a constituit un exemplu strălucit atît pentru paşoptişti, cît şi pentru unionişti, atît pentru făuritorii independenţei de stat, cît şi pentru corifeii mişcării muncitoreşti.

Astăzi, mişcarea condusă de Tudor este interpretată just, ca o revoluţie autentică, nu de import, ci pur românească, constituind un moment de cotitură în lupta pentru libertate şi dreptate socială, pentru scuturarea jugului dominaţiei străine şi afirmarea drepturilor naţionale ale poporului român. Pilda exemplară de curaj şi spirit vizionar a lui Tudor este obiect de studiu pentru tinerele generaţii, numele lui este purtat astăzi de prestigioase redute culturale şi de învăţămînt, există o mare decoraţie care îi poartă numele, spiritul lui este prezent pretutindeni şi va dăinui de-a pururi. Fie-ne îngăduit, stimaţi cititori, să ne plecăm frunţile, în semn de pios omagiu, acum, la bicentenarul naşterii sale. El a fost şi va rămîne unul dintre voievozii noştri neînduplecaţi, de vigoarea Oltului, Dunării şi Carpaţilor, voievozi fără de care noi n-am mai fi vorbit astăzi limba românească cea cu atît de dulci rădăcini latineşti, n-am mai fi avut, poate, hotarele de astăzi, iar umanitatea nu ne-ar fi cunoscut în adevărata şi demna noastră întruchipare. Lacrima de sub ochiul stîng al lui Tudor, suspendată şi ţinută în frîu de bărbăţia lui demnă, n-a mai căzut. A căzut însă, ca un blestem reformator, profeţia pe care o făcea el, în dimineaţa trădării sale, din cerdacul Goleștilor tuturor acelor putregaiuri care l-au vîndut: „Sîngele meu pe capul copiilor voștri!“. Justițiară, Istoria i-a făcut dreptate lui Tudor. (1980) Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR

RM

21

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Globul de cristal

Nu mă refer la faptul că planeta noastră e fragilă ca un glob de cristal, deși e adevărat, ci la globul de cristal în care ghicesc vrăjitoarele. Astfel, la finalul anului precedent a fost clar pentru toată lumea că „operațiunea specială” a rușilor nu se va opri, ci din contră, deși eu consider că își atinseseră scopurile legate de demilitarizarea și denazificarea Ucrainei. Oricum, în 2014, cînd rușii au intrat în Crimeea, le-am spus turiștilor cu care eram în mașină în acea zonă că, dacă rușii vor face vreodată prostia de a se lua în piept cu occidentalii, acela va

fi ultimul lor război. Dacă vor pierde sau vor cîștiga – nu știm, deși la cum arată situația acum pe teren se pare că laurii le stau aproape. Aș vrea să vă arăt ce au ghicit în globul de cristal de la BBC niște specialiști în ale războiului din Ucraina.

Primul dintre ei este Michael Clarke, director asociat al Institutului de Studii Strategice din Exeter, Marea Britanie, care e de părere că felul în care se va desfășura anunțata ofensivă a rușilor ne va spune cum se va termina războiul. (continuare în pag. 22) N.M.

EDITORIAL

Tomberoanele Istoriei

Motto: ,,Poporul român e condus de niște flotanți a căror patrie întîmplătoare e România”. MIHAI EMINESCU

ETICH

E TA

Intermarium…

…este un vechi proiect polonez de pe vremea mareșalului Józef Piłsudski, care-și dorea să realizeze, între Marea Adriatică, Marea Neagră și Marea Baltică, o formă modernă de uniune statală, în timp ce lucra pentru dezintegrarea Imperiului Rus (iar mai tîrziu a Uniunii Sovietice), în constituenții lui etnici. Dacă s-ar fi realizat aceste planuri, cea mai mare parte a Europei Centrale s-ar

fi transformat într-o „a treia Europă”, care ar fi trebuit să fie invulnerabilă la amenințările dușmanilor tradiționali din est și din vest ai Poloniei – Germania și Rusia.

Visul lui Piłsudski nu era pe placul nici uneia dintre părțile implicate, iar sovietele au făcut uz de influența lor pentru a împiedica planul. Aliații occidentali se temeau că o Germanie și o Rusie slăbite nu ar fi fost capabile să plătească reparațiile și obligațiile de război, iar balanța de putere în Europa ar fi fost destabilizată în mod fatal de acțiunile unite ale noilor state independente.

O versiune tîrzie a acestui concept a fost pusă pe tapet de ministrul interbelic de externe polonez Józef Beck, unul dintre protejații lui Piłsudski. (continuare în pag. 23) MARIUS MARIN

Pe la începutul anilor ’90, în calitate de membru fondator și vicepreședinte al Asociației Victimelor Magistraților din România, m-am prezentat la un birou de pe Calea Victoriei din București, unde lucrau două avocate, cea care părea a fi șefă numindu-se... Monica Macovei.

Era un fel de birou de informații pentru cetățenii care doreau să dea Statul Român în judecată la Curtea Europeană de la Strasbourg, numai că subsemnatul era interesat cum să dea respectiva instanță în judecată. Totul pleca de la faptul că petițiile cetățenilor români erau mînărite în stil securistic tot de funcționari români, care făceau ce făceau pînă cînd doleanțele românilor ajungeau pe linie moartă. Mai mult, petiționarii erau sfătuiți să nu traducă misivele către Înalta Curte de Justiție, pentru că acest lucru urma să fie făcut de funcționarii români angajați acolo.

Acum, vă dați seama ce traduceri făceau ăștia acolo și cum dosarele erau trimise, val după val, spre respingere? Culmea este că aceste aspecte nu au fost contestate de cele două avocate, numai că Monica Macovei a sărit puțin cam arsă: ,,Cum să dai Curtea de la Strasbourg în judecată, domnule dragă? Așa ceva nu se poate, este o mare prostie!”.

Oricum, nu mi-a fost greu să înțeleg că acel mic birou făcea parte dintr-o rețea securistică, total paralelă cu noțiunile de Adevăr, Dreptate și Lege. Nu m-a mirat nici faptul că, în timp, Monica Macovei a ajuns ministru al Justiției românești, postură din care a spus: ,,Toți magistrații români ar trebui expertizați sub aspect moral, profesional, intelectual și chiar medical”. Păi, cine te-a oprit, madam, să faci asta în momentul în care ai ajuns la vîrful Justiției românești? Cam în aceeași situație s-a aflat și Valeriu Stoica, alt ,,justițiar” de poveste, care mi-a spus verde-n față: ,,Nu-mi imaginam că în Justiția românească sînt atît de mulți tîmpiți!”. Ce să mai zic de Traian Băsescu, care a concluzionat sec: ,,Justiția românească este nefuncțională!”. Desigur, dacă ar fi mers cum trebuie, demult ar fi fost arestat pentru flota dispărută. Și, dacă veni vorba de Băsescu, un nemernic în adevăratul sens al cuvîntului, pe care l-am cunoscut personal în diferite ipostaze, hai să vă spun ce decizie a luat pe vremea cînd a fost Primar General al Capitalei.

Totul pleacă de la faptul că, în mod continuu, Uniunea Europeană a monitorizat Justiția românească, aceasta fiind considerată piatra de moară a întregii societăți. La un moment dat, s-a anunțat că José Manuel Durao Barroso, președintele Comisiei Europene, urma să facă o vizită oficială, motivul deplasării fiind, evident, tot dezastrul din Justiția românească. În aceste condiții, noi, cei din cadrul Asociației Victimelor Magistraților, am solicitat o aprobare pentru mitingul pe care urma să-l facem cînd venea Barroso, dar Băsescu a spus NU: ,,În loc să ascundem gunoiul sub preș, voi vreți să-l scoateți la vedere pentru Barroso?”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

RM

Un om, o viaÞă, o epocă

Îngerii răniți ai evenimentelor din decembrie 1989 (II)

Am intitulat acest program umanitar „Orfanii Revoluției”. Dar sînteți voi, cu adevărat, orfani? Nu ați simțit că lumea vă înconjoară cu dragoste? Nu v-ați simțit ocrotiți de acei părinți din ceruri, care s-au prăpădit doar din viața pămîntească? Ei sînt, în permanență, îngerii voștri păzitori. Pe noi ne ajută foarte mult spiritele tutelare ale celor care ne-au fost rude dragi și apropiate, care nu mai sînt, dar care ne priveghează de sus.

Personal, am inima întotdeauna îndoită cînd mă întîlnesc cu voi. Ajung din ce în ce mai des și mai dureros la concluzia la care a ajuns un înaintemergător, cele­brul filozof al Antichității grecești Socrate, care, la întrebarea, „Ce știi despre lume?”, a spus, în final: „Știu că nu știu nimic”. Cîtă istorie am învățat, cîtă filozofie, cîtă sociologie, cîtă carte – și tot ajung la concluzia că nu știu nimic. Avem, cu toții, o tablă de valori, profesorii, dascălii, maeștrii noștri spirituali ne învață o anumită ordine a lucrurilor. Ne învață ce înseamnă binele, frumosul, moralitatea, adevărul, cinstea – dar uite în ce junglă trăim! Poate că asta e voința lui Dumnezeu, de a ne încerca, de a ne vedea credința și de a ne pregăti pentru un plan pe care îl are El cu noi și pe care numai El îl cunoaște.

Acestea fiind spuse, dați-mi voie să vă asigur de dragostea Fundației „România Mare” – încă o dată și încă o dată – și să strig apelul. Uitați ce frumoase sînt darurile de la Moș Nicolae, acest protector și al orfanilor, și al tuturor celor născuți din dragoste. În greaca veche, Nicolae înseamnă Biruitorul Popoarelor, Nike Laos. Dar, cîtă zeflemea există la

noi, latinii din Balcani! Din gloriosul nume Nicolae am făcut Nae, sau Nicky. Din Constantin, care a fost împăratul creștin al Byzanțului, am făcut Costică, bunăoară, sau Titi. Din Sfîntul Dumitru numai la noi se putea naște un Mitică. Din marele Apostol Ioan a rezultat Nelu, sau cine știe ce alte forme derivate și ciudate. Din Vasile, care vine din byzantinul Bazileus, împărat, la noi derivă Sile, sau Lică. Se poate glosa mult pe tema asta. Un avocat francez, la începutul Secolului XX, care sosise la București pentru a vorbi în favoarea unor străini și împotriva Statului Român, a spus ceva ce avea să devină motto la capodopera lui Mateiu Caragiale, fiul lui I.L. Caragiale, „Craii de Curtea Veche”: „Ce vreți, sîntem aici, la porțile Orientului, unde nimic nu este prea grav”. El a zis à la légère. Totul este luat în zeflemea. Acel avocat avea să devină, după cîțiva ani, președinte al Republicii Franceze, Raymond Poincaré, și el ne-a ajutat mult la făurirea României Mari.

Cadourile sînt cu mătase Tricoloră și cu beteală argintie pentru Pomul de Crăciun, pe care, în curînd, îl vom împodobi. În aceste pachete veți găsi și cîteva dintre ultimele mele apariții editoriale. Este vorba de o carte de aforisme – „Îngerul rănit” – și ce bine vi se potrivește vouă această sintagmă, care provine de la un tablou pe care, în 1995, l-am văzut în Muzeul Prado din Madrid, tabloul unui pictor finlandez prea puțin cunoscut. El a fost zugrăvit în 1903 și se intitula, repet, „Îngerul rănit”. Am luat acea imagine, am așezat-o pe coperta cărții mele și, deși inițial ea avea un alt titlu, am adaptat cartea la acea pictură, care m-a

impresionat profund. Voi sînteți astfel de îngeri răniți. Prin curățenia voastră morală, prin sfințenia voastră, prin puterea voastră de copii spartani care cunosc încercările și vicisitudinile vieții, îi rușinați pe nemernicii care fac viața tot mai grea întregii societăți românești. De asemenea, alături de „Îngerul rănit” aveți și o carte prefațată de amicul meu Fănuș Neagu, intitulată „Distihuri”; este un gen literar mai rar cultivat, format numai din două versuri, dar veți întîlni multe cugetări creștine, care sper să vă fie, măcar unele dintre ele, devize în viață, pentru că le-am scris din adîncul inimii. Le-am trăit mai întîi, m-au obsedat zile și nopți de-a rîndul, pînă le-am așternut pe hîrtie.

Acestea fiind spuse, cu Biblia pe masă, cu aceste lumînări în trei culori, care dau un farmec magic, de sărbătoare, manifestării noastre, avînd în vedere că decembrie este luna cadourilor și că ne apropiem de Sărbătorile de Iarnă, dați-mi voie, după cum spuneam, să strig catalogul. Încă o dată vă îndemn: cînd aveți probleme la școală, în familie sau de altă natură și nu găsiți o instanță la care să apelați, veniți cu încredere la noi. Noi sîntem a doua familie a voastră. Au mai venit dintre voi, i-am ajutat cît am putut și vă asigur că putem destul de mult, în probleme de genul acesta. Știți unde ne găsiți, orice chestiune aveți și pare de nerezolvat, apelați la mine cu încredere. Dați-mi voie să vă urez succes la învățătură, multă sănătate și Sărbători Fericite. La Mulți Ani! Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (Alocuțiune rostită miercuri, 6 decembrie 2006)

Globul de cristal

convenită în mod oficial în cadrul discuțiilor tehnice, după progresele devastatoare ale Ucrainei pe cîmpul de luptă. Puterile învingătoare – Ucraina, Marea Britanie, SUA – vor modela o nouă arhitectură de securitate internațională”. Părerea mea e că visează cu ochii deschiși. Mai fac și eu asta uneori, cînd mă gîndesc ce bine ar fi să fie motorina 4,5 lei sau la cum vor veni anul ăsta valuri, valuri de turiști străini în România pentru a revigora agențiile de incoming; diferența este că eu nu sînt om de știință și analist, ci un om ca toți ceilalți, drept urmare îmi mai permit „derapaje”.

Al treilea „ghicitor“ în globul de cristal al BBC este Barbara Zanchetta, de la Departamentul de Studii de Război King’s College din Londra, care crede că „costurile războiului, atît materiale, cît și umane, ar putea rupe nivelul de angajament al elitei politice ruse.

Cheia va fi în interiorul Rusiei. Războaiele trecute, în care calculul greșit a fost un element crucial, cum ar fi Vietnam pentru Statele Unite sau Afganistan pentru Uniunea Sovietică, s-au încheiat doar în acest fel.

Condițiile politice interne s-au schimbat în țara care calculase greșit, făcînd ieșirea – fie «onorabilă» sau nu – singura opțiune viabilă. Acest lucru se poate întîmpla, totuși, numai dacă Occidentul rămîne ferm în sprijinul său pentru Ucraina, în fața presiunilor interne crescute legate de costurile războiului. Din păcate, aceasta va continua să fie o luptă politică, economică și militară de lungă durată. Și pînă la sfîrșitul anului 2023, cel mai probabil, va fi încă în desfășurare”. Cît despre negocierile de pace, acestea sînt sumbre, fiindcă pentru un potențial acord de pace, cerințele de bază ale cel puțin unei părți trebuie să se schimbe și nu există nici o dovadă că acest lucru s-a întîmplat sau că se va întîmpla în curînd, conchide Zanchetta.

Al patrulea „ghicitor” este Ben Hodges, fost general comandant în Armata Statelor Unite în Europa, care spune că „este prea devreme pentru a planifica o paradă a victoriei la Kiev, dar nu există nici o îndoială în mintea mea că ucrainenii vor cîștiga acest război, probabil în 2023. Lucrurile se vor mișca mai lent în

timpul iernii, dar nu există nici o îndoială că forțele Ucrainei vor fi mai capabile să facă față decît cele ale Rusiei datorită tuturor echipamentelor de iarnă care vin din Marea Britanie, Canada și Germania. Pînă în ianuarie, Ucraina ar putea fi în măsură să înceapă faza finală a campaniei, care este eliberarea Crimeei. Știm din istorie că războiul este un test al voinței și un test al logisticii. Cînd văd determinarea poporului și a soldaților ucraineni și situația logistică care se îmbunătățește rapid pentru Ucraina, nu văd alt rezultat decît o înfrîngere a Rusiei”. Generalul este convins de victoria Ucrainei bazîndu-se pe tehnica modernă de luptă pe care le-o trimit americanii, britanicii și germanii.

Ultimul „ghicitor” e David Gendelman, expert militar cu sediul în Israel, doar că acesta ne arată ce dorește să obțină fiecare parte: rușii vor să toace forțele ucrainene, iar acestea să-și cucerească poziții care să le permită tăierea coridorului continental rus spre Crimeea și punerea în pericol a întregului flanc nordic al liniei de front ruse.

Recapitulînd, doi dintre ei sînt convinși de victoria Ucrainei datorită determinării trupelor și a armamentului superior, iar ceilalți trei așteaptă să vadă ce va aduce ofensiva rusă, speră ca Armata Roșie să se întoarcă acasă la presiunea străzii și ne explică ce intenționează beligeranții.

Eu cred că rezultatul așteptatei ofensive ruse ne va oferi cadrul pentru sfîrșitul acestui război, fiindcă nu-i văd pe ucraineni aruncînd prea curînd armata rusă în Marea Azov, cu tot armamentul occidental pe care-l au. De asemenea, nu-i văd pe ruși abandonînd teritoriile pe care le-au ocupat și nici abandonînd lupta pe modelul american din Vietnam și Afganistan, decît dacă trupele NATO se duc peste ei și pătrund în Moscova. Cum așa ceva nu cred să fie posibil, continui să cred că situația de pe front va determina sfîrșitul războiului, fiindcă ambele părți au ajuns în punctul în care nu mai pot da înapoi decît dacă pierd pe cîmpul de luptă.

(urmare din pag. 21) Citez: „Ambele părți au nevoie de o pauză, dar ucrainenii sînt mai bine echipați și motivați să continue și ne putem aștepta să mențină presiunea, cel puțin în Donbass. În jurul Kreminnei și Svatove sînt foarte aproape de o mare descoperire care ar arunca forțele ruse la 40 de mile înapoi la următoarea linie naturală defensivă, aproape de locul unde a început efectiv invazia lor în februarie. Ofensivele ucrainene ar putea, totuși, să se oprească în sud-vest, în urma recuperării Hersonului. Trecerea pe partea de est a rîului Nipru pentru a face presiune asupra legăturilor rutiere și feroviare vulnerabile ale Rusiei în Crimeea ar putea fi prea solicitantă. Dar posibilitatea ca Kievul să lanseze o nouă ofensivă surpriză nu poate fi niciodată exclusă. Pentru 2023, momentul-cheie va fi soarta ofensivei de primăvară a Rusiei. Putin admisese că aproximativ 50.000 dintre soldații din trupele nou mobilizate sînt deja pe front; ceilalți 250.000 dintre cei tocmai mobilizați se pregătesc pentru anul viitor”.

Prin urmare, este război, dar unul care e posibil să încline balanța spre partea rusă, dacă aceasta va avea succes în primăvară.

Andrei Piontkovsky, om de știință și analist în Washington DC, susține în același articol BBC că „Ucraina va cîștiga prin restabilirea completă a integrității sale teritoriale pînă cel tîrziu în primăvara anului 2023”. Acesta se bazează pe determinarea ucrainenilor de a cîștiga și pe „viteza cu care NATO poate livra un nou pachet de arme militare de asalt (tancuri, avioane, rachete cu rază lungă de acțiune), care va schimba jocul. Mă aștept ca Melitopol să devină punctul-cheie de luptă în următoarele luni (poate săptămîni). După ce au preluat Melitopol, ucrainenii se vor muta cu ușurință în Marea Azov, întrerupînd efectiv liniile de aprovizionare și comunicații către Crimeea. Capitularea Rusiei va fi

RM

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

Intermarium…

(urmare din pag. 21) El s-a gîndit la o uniune a Europei Centrale care ar fi inclus Cehoslovacia, Ungaria, Scandinavia, statele baltice, Italia, România, Bulgaria, Iugoslavia și Grecia, statul astfel creat urmînd să se întindă de la Marea Baltică la Marea Neagră, de la Oceanul Arctic la Marea Mediterană. Un asemenea stat, cu o populație de 150 de milioane de oameni, ar fi beneficiat de o politică externă comună și ar fi avut puterea să reziste atacurilor Germaniei naziste în vest și Uniunii Sovietice în est.

Conceptul a mai fost pus în discuție după dispariția hegemoniei Uniunii Sovietice în Europa de Centrală și de Răsărit, sub diferite denumiri, între care amintesc „Intermarum” sau „Intermarium” („Międzymorze” în limba latină). O versiune a acestei idei vedea o asemenea federație ca parte a Uniunii Europene. Intermarium ar fi putut să asigure protecție statelor membre împotriva dominației statelor mai bogate și mai puternice din Uniunea Europeană. În iulie 2016, la scurt timp după votul Brexit, Polonia a revigorat și adaptat proiectul strategic Intermarium, dezvoltîndu-l într-o formulă de coeziune în cadrul UE și NATO cu state din interiorul și din exteriorul organizațiilor, care cuprinde zona „Trei Mări”, între Mările Adriatică, Neagră și Baltică. Primul summit al acestei formule a avut loc în 2016 la Dubrovnik, în Croația.

Iată că un plan extrem de benefic pentru cei din Europa Centrală nu a fost pus în aplicare fiindcă ar fi deranjat interesele puterilor occidentale și, desigur, pe ale

Tomberoanele Istoriei (urmare din pag. 21) Cu toate acestea, mitingul a avut loc și nu pe stradă sau în vreo piață, cum intenționam la început, ci direct la Aeroportul Otopeni, chiar lîngă pistă. Ne-am dotat și cu stație de amplificare, boxe cît un frigider de mari, ca la nuntă, iar pancartele au fost imense, cît lenjeriile de pat, ca să poată fi citite de Barroso chiar din avion, cînd ateriza.

Ce să mai zic de Emil Constantinescu, care îl aștepta pe mai marele european cu ochii bulbucați și gălbejit la față, neimaginîndu-și că lozincile noastre puteau fi atît de dure: ,,Sîntem judecați de infractori!”, sau ,,Dreptatea este o carte/ Dumnezeu a fost zețar/ Iar Justiția românească/ O greșeală de tipar”.

Oricum, erau vremurile în care Institutul Național de Statistică a făcut publică următoarea concluzie: ,,Justiția ocupă locul doi în topul Corupției” (sic!), iar Corneliu Vadim Tudor a scris: ,,Demisia! Cărați-vă cu toții/ Demisia! Cît mai puteți s-o dați!/ Asta nu-i justiție, la braț cu hoții,/ E jurămîntul pe care-l încălcați!”.

Acum, să nu credeți că Manuel Barroso era considerat de români un mare om, vreun erou planetar sau european de viță nobilă. Nu, Barroso era un nimeni, așa cum a fost și înainte de a fi numit în funcție și cum este și acum, cînd nu s-a mai auzit nimic de el. Cînd a coborît atunci din avion, toată lumea îl huiduia, caterinca era maximă, iar jandarmii se uitau mai mult după sticlele cu cerneală, că Emil Constantinescu fusese deja ținta unor astfel de „arme” democratice.

Legat de aceste aspecte nu cred că ați uitat că UE este un fel de repetiție generală pentru instaurarea la nivel planetar a Noii Ordini Mondiale, care, printre principiile sale de organizare și funcționare, îl are și pe acela în care se spune că ,,în funcțiile de prim rang – președinți, miniștri, parlamentari, tot soiul de șefi și directori - să fie numiți numai pramatii, lichele, incompetenți, trădători, hoți, corupți, recidiviști penali, analfabeți, ca la o adică să fie ușor de îngenunchiat sau scoși din funcție“.

Revedeți în minte filmul ultimilor 33 de ani ai conducerilor politice din România și veți constata numai personaje caricaturale demne de tot disprețul, care ne-au întors țara în urmă cu puțin 50 de ani. Aceleași concluzii le veți trage și în privința Comisiei Europene, în care, între fostul președinte, Manuel Barroso, și actuala șefă europeană, Ursula von der Leyen, nu există nici o diferență, adică vai de steaua lor...

Dacă nu credeți, haideți să aflăm cine este Ursula von den Leyen, cea care conduce, astăzi, Europa, considerată a fi ultimul mare cadou pe care Angela Merkel l-a făcut Uniunii, după dependența de gazul rusesc. După cum vedeți, ăștia se numesc între ei, după chipul și asemănarea lor, nu după votul cetățenilor europeni, față de care ar trebui să dea socoteală zi și noapte. Oare cum putem

23

rușilor. Proiectul a ajuns să fie de interes în prezent, fiindcă Dumnezeu nu doarme și a aranjat lucrurile de așa natură încît noi, amărîții Europei, să putem pune la punct acest plan împreună cu celelalte națiuni. Din cauza războiului declanșat de Vladimir Putin – război care e posibil să ducă la prăbușirea ireversibilă a Rusiei, așa cum am spus și eu de cîteva ori – zona Europei Centrale a devenit extrem de importantă în economia continentului. Vesticii au descoperit că avem și resurse, și inteligență, și poziție strategică.

Statele din această zonă au constatat, la rîndul lor, că fiecare avea conexiuni bune pe șosea, pe cale ferată și prin conducte de gaz și petrol cu fostul spațiu sovietic, dar că legăturile dintre ele erau precare sau inexistente.

Prin urmare, s-au propus proiecte care să rezolve această problemă, două dintre ele fiind de interes și pentru noi, așa cum aflăm dintr-un articol Deutsche Welle din 21 iunie 2022.

Este vorba despre „Rail-2-Sea, care vizează dezvoltarea și modernizarea unei linii de cale ferată lungă de 3.663 km care să lege portul polonez de la Marea Baltică, Gdansk, de portul românesc de la Marea Neagră, Constanța. Traseul va traversa Polonia, Slovacia, Ungaria și România, iar această cale ferată urmează să fie folosită atît în scopuri civile, cît și militare. Termenul inițial de finalizare a legăturii GdanskConstanța era 2029, dar războiul din Ucraina ar putea grăbi lucrurile”. De asemenea, vorbesc despre „Via Carpathia, autostrada care ar trebui să lege portul lituanian la Marea Baltică, Klaipėda, de Constanța și de Salonic, portul grecesc la Marea Egee, trebuia să fie gata în 2025, dar după cum spunea Klaus Iohannis, legătura poate fi făcută mai repede, folosind drumuri rapide și bucăți de autostradă care sînt deja gata”.

Probabil vă întrebați în ce stadiu se află aceste proiecte.

Ei bine, același articol citat mai sus ne răspunde la întrebare:

„Cu toate că România a sprijinit declarativ ideea conexiunilor dintre statele situate între mările europene, practic nu a făcut mai nimic și nici pînă azi nu există o autostradă care să lege Estul țării de Vest sau Nordul de Sud, iar infrastructura de cale ferată a fost lăsată în paragină în mod voit în ultimii 30 de ani. Cînd premierul Ungariei, Viktor Orban, a propus linii ferate de mare viteză care să lege Transilvania de Ungaria, România a rămas tăcută, iar trenurile românești merg la fel de încet ca acum mai bine de 100 de ani. Apoi, Bucureștiul, fără să spună că refuză să facă o conductă revers, care să ducă gaz din România în Ucraina, a tergiversat proiectul sine die. De altfel, gazoductul Iași-Chișinău, proiectat cu un diametru meschin să nu poată transporta prea mult combustibil, pare să fie, deocamdată, gol, iar conexiunile pe calea ferată cu Ucraina și Republica Moldova se fac greoi, din cauza ecartamentului diferit, dar și pentru că cele mai noi soluții tehnice nu au fost încă importate”.

Că politicienii noștri sînt foarte slabi și străini de interesele țării care le plătește salariile și le oferă toate celelalte avantaje care decurg din înaltele poziții pe care le au în stat, știam. Ce mă îngrijorează este că nu există încă nici un conducător care să poată prelua frîiele și să facă o politică inteligentă în beneficiul nostru. Din cauza asta vom ajunge să ne atingem interesele naționale prin intermediul intereselor altora, cum sînt americanii, care au interesul să-i calce în picioare pe ruși și pentru asta au nevoie de noi, de polonezi, de bulgari, de cehi, întrun cuvînt de statele ce formează zona dintre mări. Pentru asta au tot interesul să ajute dezvoltarea acestui proiect punînd la bătaie toate resursele pe care le au pentru ca întreaga regiune să devină mai puternică, mai sigură și mai prosperă.

califica gestul Comisiei Europene conduse de Ursula care, atunci cînd i s-au cerut contractele semnate cu Big Pharma pentru vaccinurile anti-COVID, a trimis atît presei, cît și europarlamentarilor zeci de pagini cu datele reale acoperite cu cerneală neagră? Inclusiv acolo unde era vorba de prețurile plătite în numele tuturor țărilor din UE pentru fiecare doză de vaccin. Dar cum a ajuns doamna vor der Leyen în fruntea bucatelor UE? Credeți că este unul dintre marii specialiști în macroeconomie ai lumii sau că este o vizionară deosebită, vreun mare gînditor care poate duce UE pe nebănuite culmi? Nicidecum, madam von der Leyen este, pur și simplu, o neica-nimeni, un politruc tipic, doar că a avut norocul să se nască la Bruxelles, în 1958, nu la Ghimpați sau la Caracal.

După terminarea liceului, a studiat economia, între 1977 și 1980, la Göttingen și la Münster, dar se pare că respectivele studii n-au fost duse la bun sfîrșit, că altfel ne-ar fi spus și la ce facultăți le-a efectuat și ce diplomă a primit. Oricum, e o situație asemănătoare cu a lui mister Funeriu al nostru, care se lăuda că posedă 2-3 licențe universitare, dar cînd mass-media l-a întrebat unde a absolvit Bacalaureatul a dat un răspuns prolix, din care s-a dedus că diploma respectivă a fost obținută la Paris, undeva, a doua stradă la dreapta.

Revenind la von der Leyen, m-a surprins faptul că în CVul domniei-sale se spune că, în anul 1978, adică în perioada în care se zice că a studiat la Göttingen și la Münster, a studiat și în cadrul London School of Economics. Acum, să fim bine înțeleși: școala londoneză, evident că nu este una de cîteva luni și nici măcar de un an, dar nu știu pe cine poate păcăli Ursula cu aceste mențiuni biografice, chiar și în cazul în care și-a făcut o poză la intrarea în cadrul instituției respective. Mai departe, după ce a dat-o-n-bară cu studiul economiei, Ursula s-a apucat de medicină, pe care, zice-se, a studiat-o între anii 1980 și 1987, la Medizinische Hochschule Hannover. Și-a dat licența în 1988, dar nu a pasionat-o nici asta prea mult. A lucrat, totuși, cît de cît, vreo patru ani, în același institut de medicină, ca medic-asistent, dar a făcut asta pentru obținerea doctoratului. Adevăratul job în carieră a apărut în 1998, cînd avea vîrsta de 40 de ani și cînd a devenit membru în staff-ul academic al aceleiași universități de medicină, dar nu se știe cu ce s-a ocupat exact. În rest, doamna von der Leyen s-a implicat în politică, mai precis din 1990, neîntrerupt, în cadrul Uniunii Creștin Democrate (CDU), din Germania. A mers pînă-ntr-acolo încît a ajuns ministrul Afacerilor Sociale, Familiei, Femeilor și Problemelor de Familie și chiar ministru al Apărării în Germania.

Așadar, pînă aici, nimic senzațional, nimic de reținut, care să ne facă să credem că avem de-a face cu un politician de excepție. Acest lucru îl știa și doamna în cauză, motiv pentru care și-a completat CV-ul, la capitolul ,,Carieră profesională și academică”. Așa am aflat că între 1992 și 1996 a trăit în Stanford, California, Statele Unite ale Americii, dar acolo n-a studiat, n-a predat, n-a făcut nimic altceva decît

să trăiască lîngă una dintre marile universități ale lumii.

Mai precis, acolo a fost cooptată de adepții Noii Ordini Mondiale, care au îngenuncheat-o, i-au spălat creierii și au instruit-o în așa fel încît să trăiască și să acționeze ca într-un turn. Tot în SUA i s-a promis că va ajunge regina Europei, ceea ce s-a și întîmplat în data de 16 iulie 2019, moment în care ne-a demonstrat și cît de pupincuristă este, declarînd: ,,N-am experimentat niciodată o cooperare atît de intensă, de încredere și de detaliată cu Casa Albă”.

Cam așa ceva, mai mult ca sigur, a spus și Florin Cîțu, spre exemplu, care a ,,studiat” și el tot în America, iar peste ani a ajuns prim-ministrul României. Pe același calapod a fost croit și Emil Constantinescu care, pe vremea cînd era profesor de geologie la București, s-a dus să studieze rocile tocmai în Munții Stîncoși din America, iar mai apoi a ajuns Președintele României.

Exemple de acest gen sînt cu carul, de la Laura Codruța Kövesi, Daniel Morar, Monica Macovei, Renate Weber, pînă la Mircea Geoană ș.a., toți școliți pe afară, cu burse Sörös, și ajunși mai apoi în funcții de prim-rang.

De aici și concluzia că, în România, ca de altfel în mai toate țările de pe Glob, puterea nu ajunge în mîinile celor pe care popoarele îi vor. Prin urmare, așa-zisele alegeri democratice nu sînt decît niște cacealmale, ușor de sesizat, dar păcat că oamenii încă nu s-au trezit. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Ca bieți moștenitori frauduloși,/ Sîntem niște pierduți, niște năuci,/ Morminte de părinți și de strămoși/ Au și ieșit la drum și plîng pe cruci” (,,În România zgomotului mult”).

Oare ce președinți de stat sînt acei indivizi care declară cu seninătate că ,,Nu pot să acționez că nu am pîrghii” (Ion Iliescu), ,,M-au învins Serviciile!” (Emil Constantinescu), ,,Justiția este nefuncțională” (Traian Băsescu) sau ,,Țara a eșuat!” (Klaus Iohannis)? Ce mai, niște neputincioși, niște hahalere, slugi fidele intereselor globaliste sau, mai precis, niște pramatii și lichele, după cum prevăd Protocoalele de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale.

Ce este de făcut în această situație? Simplu: ceea ce a făcut socrul meu atunci cînd a observat că pisica din gospodărie stătea cocoțată pe gard și închidea ochii cînd vedea trecînd prin curte vreun șoricel. Fără să stea mult pe gînduri, omul a pus mîna pe o coadă de ciocan și a aruncat cu ea înspre pisică, zicînd: ,,Pentru că nu-ți faci treaba ca lumea, ia-o pe-asta!”.

Vedeți ce simplu este, frați români? Ce, nu aveți cozi de ciocan sau de topor? Luați un par din gard, o furcă, o coasă, și hai să-i facem pe ăștia să plece acolo unde s-au școlit. Ce mai, teroarea nepăsării și a prostiei lor ne-a ajuns la os, nu mai putem răbda, mai ales că trăim vremuri în care ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!” – 2014).

24

Nr. 1674 l 10 – 16 ianuarie 2023

POLITICĂ

GEOPOLITICĂ

Numeroase specii de animalele și plantele se sting pe toată planeta. Cum amenință asta umanitatea?

În decembrie 2022, la summitul de mediu COP15 de la Montreal, în Canada, aproape 200 de țări din întreaga lume au semnat un acord istoric pentru protejarea naturii. Participanții au fost de acord să lupte activ împotriva dispariției animalelor și plantelor, precum și să restabilească biodiversitatea, deziderat pentru care urmau să fie alocate zeci de miliarde de dolari. Cu toate acestea, omenirea nu și-a îndeplinit promisiunile anterioare. Drept urmare, distrugerea ecosistemelor a căpătat o amploare catastrofală, iar în prezent sute de mii de specii sînt pe cale de dispariție. De asemenea, oamenii vor trebui să sufere consecințele.

Documentul semnat la Montreal presupune că pînă în 2030, 30% din suprafața planetei va deveni zonă naturală protejată, iar 30% din ecosistemele de coastă și marine degradate vor fi restaurate. Pentru a păstra biodiversitatea, autoritățile statelor cu economii dezvoltate s-au angajat să aloce 30 de miliarde de dolari – așa că speră să prevină cea mai gravă distrugere în masă a ființelor vii prezisă de oamenii de știință încă de pe vremea dinozaurilor. Cu toate acestea, termenii acordului nu s-au potrivit pentru toți participanții la summit. Astfel, reprezentanții Republicii Democratice Congo, Republicii Camerun și Republicii Uganda au cerut crearea unei organizații separate de Global Environment Facility (GEF) pentru a primi mai multe finanțări pentru conservarea biodiversității. Cert este că fondurile de la GEF merg în principal către China, Brazilia, Indonezia, India și Mexic, în timp ce țările africane, ce posedă păduri tropicale și specii de animale unice, nu au suficienți bani pentru a le salva.

Statele Unite au refuzat să semneze acordul, iar autoritățile de la Washington au promis 600 de milioane de dolari către GEF și, de asemenea, intenționează să adere la obiectivul acordului de a proteja 30% din teritoriu pînă în 2030, dar acest lucru nu este susținut de documente. Este de remarcat faptul că în 1992 țara nu a semnat Convenția privind diversitatea biologică de la Rio de Janeiro. Experții consideră că această poziție a Statelor Unite este eronată, întrucît refuzul unui jucător major de a participa la un acord internațional poate submina motivația altor state. Între timp, situația necesită urgent un răspuns: rata pierderii biodiversității în lume a crescut dramatic în ultimele decenii. În fiecare an, populația de animale sălbatice de pe planetă este redusă cu aproximativ 2,5%.

Acest lucru se datorează distrugerii habitatelor naturale, răspîndirii speciilor invazive (plante și animale care sînt toxice sau periculoase pentru alte specii, cum ar fi hogweed și gîndacul cartofului de Colorado), poluării solului, aerului și apei, schimbărilor climatice globale, pescuitului excesiv și vînătorii necontrolate.

Yucca cu frunze scurte, care crește în sud-vestul Statelor Unite, a ajuns pe cale de dispariție din cauza schimbărilor climatice

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

RM

Potrivit Fondului Mondial pentru Natură (WWF), în ultimii 50 de ani, populațiile de mamifere, păsări, amfibieni, reptile și pești din întreaga lume au scăzut cu aproape 70%. Dintre continente, America Latină are cea mai mare rată – 94%. Vertebratele de apă dulce au fost printre cele mai afectate, cu o scădere medie de 83%.

Potrivit estimărilor ONU, aproximativ un milion de specii de animale și plante sînt pe cale de dispariție – multe dintre ele ar putea dispărea de pe planetă în următoarele decenii. Peste 40% dintre amfibieni și aproape 33% dintre coralii care construiesc recife, mai mult de o treime din toate mamiferele marine și aproximativ 10% dintre insecte sînt în pericol de dispariție.

Mai mult moarte decît vii Extincția din cauza crizei climatice a fost prevăzută pentru 30% din plante (20,3 mii specii). Potrivit Muzeului Național de Istorie Naturală al Instituției Smithsonian din Statele Unite, magnoliile, un grup de cicade, familia de chiparoși, inclusiv sequoia și ienupăr, precum și o familie de conifere numite araucariaceae, sînt amenințate.

Dintre animale, WWF observă că delfinul de rîu roz amazonian este în pericol de dispariție, a cărui populație din rezervația Mamirahua din Brazilia a scăzut cu 65% din 1994 pînă în 2016; leul de mare australian (numărul de indivizi a scăzut cu 64% din 1977 pînă în 2019); rechinii oceanici și raze – ale căror populații au scăzut cu 71% din 1971. Marsuina din California este sub amenințare și mai mare – în urmă cu 20 de ani existau aproximativ 600 de indivizi de astfel de cetacee, iar acum au mai rămas aproximativ o duzină. „De fapt, stăm și ne uităm la modul în care această specie se stinge”, a spus Andrew Terry, director de conservare a biodiversității la Societatea Zoologică din Londra (ZSL). Tigrul de Sumatra, urangutanul Kalimantan, koala australieni, hornbills și salamandrele sînt, de asemenea, în pericol de dispariție.

Principalul factor al dispariției pinguinilor, potrivit cercetătorilor, va fi topirea ghețarilor pe fundalul încălzirii globale. Pinguinii se reproduc în timpul iernii antarctice și au nevoie de gheață de mare solidă pentru a cuibări din aprilie pînă în decembrie. Dacă marea îngheață mai tîrziu sau se topește înainte de timp, atunci păsările nu își vor putea finaliza ciclul reproductiv. În plus, dezvoltarea turismului și a pescuitului în Antarctica prezintă riscuri semnificative pentru pinguinii împărați, care sînt privați de principalele lor surse de hrană. Odată cu inacțiunea omenirii, o soartă similară așteaptă pînă la sfîrșitul secolului 97% din speciile de animale și plante de pe continent, prevăd biologii. Acestea includ plante cu flori, mușchi, licheni, nevertebrate, microorganisme și sute de mii de păsări marine.

Topirea ghețarilor din Arctica a afectat deja populația de urși polari – aceștia ar putea dispărea pînă la sfîrșitul acestui secol. Din cauza schimbărilor climatice, gamele naturale de animale s-au fragmentat, indivizii au ajuns în comunități mici, formate în principal din rude, și au devenit predispuși la incest. Simo Maduna, om de știință la Institutul Norvegian de Cercetare Bioeconomică (NIBIO), a explicat că urmașii rezultați din astfel de

relații vor primi mai des trăsături recesive și își vor pierde capacitatea de a supraviețui. Criza climatică a afectat și dieta urșilor polari. Nu au pe cine să vîneze: numărul focilor a scăzut, iar acum prădătorii sînt nevoiți să mănînce păsările marine și ouăle lor. De asemenea, amenințată cu dispariția este și zebra lui Grevy din Kenya, care este considerată cea mai rară din lume.

Din iunie pînă în septembrie 2022, 2%, sau 40 de reprezentanți ai acestei specii de animale, au murit din cauza lipsei de hrană pe fondul secetei. În total, 3.000 de astfel de indivizi trăiesc pe planetă, dintre care 2.500 sînt în Kenya.

Cazurile de moarte în masă a animalelor devin, de asemenea, o amenințare pentru pierderea biodiversității.

Unul dintre cazurile recente de mare profil a fost moartea a 2.500 de foci, care au fost aruncate pe malul Mării Caspice în Dagestan. Ministerul Resurselor Naturale a numit factorii naturali principalul motiv pentru animalele pe cale de dispariție, dar este posibil ca focile să fi fost otrăvite cu gaze toxice. Nu este prima dată cînd astfel de catastrofe au loc în Rusia. În decembrie 2020 și în mai 2021, în Daghestan au fost găsite peste 200 de foci moarte. Apoi moartea focilor s-a explicat prin căderea în mrejele pescarilor și braconierilor – conform experților, primăvara animalele coboară spre sud, unde se încurcă în plasele de pescuit și nu pot ieși. În plus, experții admit un astfel de motiv pentru moartea în masă a focilor ca poluarea mării și bolile virale. Potrivit experților, numărul focilor caspice nu depășește 100.000 de indivizi. Dacă moartea în masă a focilor continuă, specia poate dispărea în 15-20 de ani, prevăd oamenii de știință.

Promisiuni deșarte Oamenii de știință sînt convinși că indivizii sînt responsabili pentru pierderea biodiversității în lume, deoarece majoritatea factorilor negativi sînt asociați cu activitățile lor. ONU a subliniat că trei sferturi din spațiul terestru și aproximativ 66% din mediul marin au suferit schimbări puternice din cauza activităților umane.

Robert Watson, președintele Platformei inter­ guvernamentale de știință-politică pentru biodiversitate și servicii ecosistemice (IPBES), consideră că ecosistemele de care depind oamenii și alte specii se deteriorează mai repede ca niciodată. „Distrugem însăși bazele economiei noastre, privîndu-ne de mijloace de trai, de securitate alimentară, de sănătate și de calitatea vieții pentru oamenii din întreaga lume”, a declarat acesta.

Cu toate acestea, problemei biodiversităţii nu i se acordă atenţia cuvenită în comunitatea mondială, concentrîndu-se, deşi fără prea multe progrese, pe economisirea de la încălzirea globală şi trecerea la surse regenerabile de energie. Este semnificativ faptul că nici unul dintre cele 20 de obiective stabilite la ultimul summit pentru biodiversitate desfășurat în Japonia nu a fost atins pe deplin pînă acum. După cum a remarcat Andrew Terry, omenirea nu a făcut absolut nici un progres în încetinirea ratei de dispariție a speciilor.

ONU prezice că tendințele actuale de distrugere a ecosistemelor și pierderea biodiversității vor submina 80% din celelalte Obiective de Dezvoltare Durabilă – îngreunînd umanitatea să lupte împotriva sărăciei și a foametei, să ofere sănătate optimă și acces la apă curată, să construiască orașe viabile și să suporte consecințele schimbărilor climatice.

Aceste obiective abia sînt îndeplinite: peste un miliard de oameni de pe planeta noastră trăiesc în sărăcie extremă, fără apă curentă în casă, fără acces la educație și medicamente, iar dezastrele naturale datorate încălzirii globale au devenit mai frecvente – distrug așezările umane, subminează siguranța alimentară și provoacă moartea a mii de oameni.

N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.