România Mare, nr. 1675

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

cornELIU VADIm TUDor

Văzurăți, mă?

Am folosit înadins această expresie populară care exprimă satisfacția pe care o simți atunci cînd un terț îți face dreptate în disputa cu adversarul tău. Te bucură că „s-a arătat pricea”, cum ziceam cînd eram copii, și că asupritorul tău sau mincinosul a fost dovedit. După doi ani în care, prin social-media și în societate, am fost nevoiți să suportăm oprobiul și jignirile uneori grobiene ale „vacciniștilor” – în fapt, oportuniști fără multă judecată și cultură – cineva a scăpat pe internet dovada necesară că vaccinurile ARN mesager sînt un eșec. Un eșec care ucide oameni.

Citesc pe site-ul lui Bogdan Iacob, inpolitics.ro, un articol legat de dezvăluirea fostului purtător de cuvînt al Ministerului Sănătății, Bogdan Oprea, care a adus la cunoștința publicului un raport al Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea împotriva COVID-19 (CNCAV), publicat pe site-ul vaccinare-covid.gov.ro, din care reiese faptul că minunatele vaccinuri au avut efecte secundare în cazul a 41.486 de persoane, printre acestea numărîndu-se alergii, paralizii faciale,

miocardite și pericardite. Același lucru îl revelă și un articol din Epoch Times, citînd medicii patologi de la Spitalul Universitar Heidelberg din orașul omonim, Germania, care au publicat dovezi directe ce arată modul în care oamenii au murit după vaccinarea ARNm. Pe măsură ce această echipă de șase oameni de știință evoluează în studiul lor, acești pacienți vaccinați cu ARNm au suferit leziuni cardiace, deoarece inimile lor au fost atacate de propriile lor celule imunitare. Acest atac autoimun asupra propriilor celule ale inimii provoacă atîtea bătăi pe minut încît, odată ce tahicardia s-a instalat în mod neașteptat, persoanele în cauză au murit în cîteva minute.

Articolul „Caracterizarea histopatologică bazată pe autopsie a miocarditei după vaccinarea anti-SARS-CoV-2” a fost publicat pe 27 noiembrie 2022 în revista „Clinical Research in Cardiology”, jurnalul oficial al Societății Germane de Cardiologie. Echipa de cercetare a autopsiat 25 de victime de diferite vîrste care au fost găsite moarte la domiciliu, la doar 28 de zile de la vaccinare.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

SACRIFICAREA ȘI TRĂDAREA ROMÂNIEI

(1)

Destin sau blestem?

De peste 2000 de ani teritoriul pe care, azi, îl numim România – pe atunci avînd o întindere mai mare – n-a cunoscut liniștea aproape niciodată, cîmpiile, munții și apele atrăgînd hoarde și neamuri de aiurea, în dorința acestor străini de a prăda sau de a cuceri aceste pămînturi roditoare. Căutînd date elocvente în Istorie, cu greu am găsit perioade de liniște, de pace și de muncă înfloritoare, poate doar sub regele Burebista (82 - 44 î.Chr.), cel care a pus bazele statului geto-dac, cunoscut sub numele de DACIA, stat întins între Munții Haemus (Balcani) – Carpații Păduroși – litoralul de Nord al Pontului Euxin (Marea Neagră) – Tyras (Nistru) – cursul mijlociu al Dunării și Margus (Morava). Chiar și atunci cînd Burebista a intervenit în conflictul dintre Caesar și Pompei, cu sprijin pentru cel din urmă, prin înfrîngerea lui Pompei, atacul romanilor era iminent, noroc cu uciderea lui Caesar (48 î.Chr.): „Și tu, Brutus?”.

trebuit să suporte cele două confruntări cu legiunile lui Traian (101 - 102 și 105 - 106), Împăratul Traian reușind să cucerească Dacia, pe care a transformat-o în provincie romană, cu urmările cunoscute, pînă la retragerea aureliană (271 - 275).

Cîteva secole, aceste meleaguri au cunoscut năvălirea popoarelor „barbare”, care au luat și au distrus tot ce-au găsit mai bun în fuga copitelor cailor. Luptînd și suferind, suferind și luptînd, poporul (de-acum) daco-roman, începînd să se organizeze în formațiuni politice cu caracter statal, numite cnezate, ducate și voievodate, a rezistat presiunii acestor sute de ani de năvăliri, jertfele, individuale și colective, ținînd vie lumina dragostei de pămîntul în care s-au născut.

Iarnã româneascã

Iarna românească prinde iar a-și fierbe alambicul alb de vrăji și bucurii țara-i încrustată în smarald și jerbe fildeșul zăpezii cade din tării în Carpați domnește pacea milenară cerbii poartă-n frunte nestemate vii prin văzduh își lasă urmele de ceară veverițe roșii, vrăbii argintii

Sub ivoriul iernii, unde-i cald și bine încolțește lancea grîului cel nou soarele își strînge aurul în sine rar topind pe lume cîte un lingou în adînc de scorburi parcă scînteiază flăcări de-alabastru peste vechi comori iar pe creste ninse vulturi stau de pază la hotarul dintre patrie și nori

Și în orice casă preacinstită, iată tihna și ospățul sînt de-acum în toi iarna asta pare binecuvîntată semne bune are anul pentru noi aibe tot poporul bucurii supreme jimbla și mai albă, vinul princiar purpură și aur picure din steme să veghem mai aprig piatra de hotar

Liniștea acestor locuri n-a durat prea mult, cel mai de seamă urmaș al lui Burebista, Decebal (87 - 106), în timpul căruia civilizația geto-dacilor cunoscuse cea mai mare înflorire și dezvoltare, a

Secolul al XIII-lea vine cu noi suferințe pentru români, Regatul Ungar (după venirea hunilor în Europa și așezarea în Cîmpia Panonică, în anul 896) cucerește Transilvania, iar în 1437 nobilimea maghiară, împreună cu sașii și secuii, constituind „UNIO Trium Nationum” – o uniune în urma căreia românii au fost excluși de la conducerea politică, biserica ortodoxă fiind scoasă în afara legii, forțînd trecerea la catolicism.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Țării noastre scumpe, fără de prihană dragostea să-i fie înstelat veșmînt din înalt de poartă maramureșeană pînă la Danubiul legendar și sfînt să trăiască veșnic scumpa Românie pacea ne-nflorească dulce pe obraz fie ca de-a pururi lumea să ne știe ca pe-un neam de oameni harnic și viteaz! corn ELIU VADI m TUD or

România pitoreascã

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Noi am avut dreptate: steagul de la Cluj e o provocare horthystă F Poulică Frînarul, de la FMI F Boda trişorul, Bebe turnătorul F Virgil AsztalosMeleşcanu F Victor Ciorbea şi Ciocciolina s-au dezvirginat reciproc

PArTEA I

F Vara anului 1997 este extraordinar de ploioasă, fără precedent în ultima sută de ani. Se poate spune, cu un umor trist, că România, alături de întreaga Europă, s-a integrat direct în Atlantic. F În ultima vreme Victor ciorbea a prins o păsărică din zbor şi repetă papagaliceşte formula „stabilizarea macroeconomică“. Acest personaj crede că dacă el este macrocefal se pricepe la macroeconomie, dar se înşeală, fireşte.

F Preşedintele P.r.m. s-a ţinut de cuvînt şi i-a premiat pe cei 3 români patrioţi care au dat jos steagul Ungariei Mari de pe Agenţia de Spionaj a Budapestei la Cluj-Napoca. În ciuda minciunilor debitate sistematic de T.V.R., TELE 7 abc, PRO TV şi chiar Antena 1, pînă la urmă adevărul n-a putut fi ascuns la nesfîrşit: steagul acela trebuia dat jos și scos în piaţa publică, nu pentru că era al Ungariei, ci tocmai pentru că nu era al Ungariei, ci al horthysmului revanşist. S-au mai amestecat şi doi papagali, pe nume Niciu şi Diaconu, cică experţi în heraldică, declarînd că steagul e bun, l-au verificat ei, stema a fost aplicată, după Trianon, 1920. Păi ce Ţară îl arbora atunci, mă, pușlamalelor? Vă spunem noi: Ungaria horthystă! Ia cercetaţi voi dacă, după Diktatul de la Viena, n-a fluturat aceeaşi zdreanţă, ca şi voi... Rămîne de văzut ce semnale va primi Adrian Severin, care a girat, cu prezența şi alocuţiunea lui, arborarea unui steag provocator, care amintea de sfîrtecarea teritorială a româniei. Întrebat cu privire la stema respectivă (care nu există pe drapelul actual și autentificat al Ungariei, prezent şi la o n.U.) consulul Bitay a făcut pe prostul. Atunci ce reprezintă mă, fekete-pekete, stema respectivă? O fi decupată din cearşaful tău de honved adolescent? F În orice caz, rămîne cum am stabilit: ungurii nu ştiu decît de ciomag! Ei nu sînt un neam ca oricare altul, le place ori să călărească, ori să fie călăriți. Dar decît să plîngă mămițica noastră, mai bine să plîngă mămițica lor, așa că staţi pe-aproape, fraţilor, fiindcă dacă mai fac mult pe nebunii, le-o tragem, scurt, în barbă!

F Atmosferă furioasă în Ministerul Educaței Naţionale, într-un raport înmînat ministrului Virgil Petrescu (tare urît mai e băiatul ăsta!) inspectorul-șef Vasile Bărduță (să ne ia şi ăsta de puță, ca și Lucian Mîndruță) o reclama pe o doamnă, care i-a făcut albie de porci şi pe ministrul plin (Petrescu) şi pe ministrul gol (Diaconescu): „Principalele acţiuni şi comportamente ale numitei Ludu Marilia, care afectează, în egală măsură instituția dar mai ales funcţia şi persoana dumneavoastră şi care au ca surse propria sa incompetenţă şi satisfacţie delirantă de a inventa situaţii tensionate, se referă la: * discreditarea ministrului Învăţămîntului prin afirmaţii vădit intenţionate de a coborî personalitatea acestuia sub nivelul ridicolului – «este un Bulă, fricos şi naiv, fără opinie, lipsit de experienţă», de care s-a îngrijit personal să nu fie otrăvit de duşmani cu diverse plante pentru ceaiuri, pentru care a desfiinţat aparatura cu care secretarul de stat Florin Diaconescu îi asculta convorbirile, căruia îi dă de mîncare să nu i se facă rău, aşa cum s-a mai întîmplat şi apoi a fost adus la viaţă de funcționara de la documente secrete; * discreditarea secretarului de stat prin vorbe jignitoare plasate în zone de maximă recepţie – «secretarul de stat, sau Bulică cel de jos, este un analfabet, fără grade didactice, un securist înregimentat în structuri de tip mafiot, cu definitivatul luat pe uşa din dos, titularizat fictiv pe o catedră din Bucureşti, care a introdus în minister sistemul de interceptare a convorbirilor»“. Halal educaţie, în Ministerul

Educaţiei! Ce-ar trebui să înveţe copiii din toată bălăcăreala asta?! F Un titlu ciudat a apărut în ziarul „Sport XXI“: „Avram Iancu pe patru roţi“. Ne-am frecat la ochi, cu vată de sticlă, să ne dăm seama dacă visăm au ba. Da, era adevărat. Săracul Crăişor al Munţilor, numai pe patru roţi nu ajunsese! Pînă la urmă,ne-am lămurit că ar fi vorba de „tradiţionalul Raliu Avram Iancu“. Ce legătură o avea însă Eroul Revoluţiei Române de la 1848 cu o cursă automobilistică, nu putem pricepe. Propunem celor care diriguiesc sportul românesc să mai lanseze şi alte iniţiative, concursuri, turnee, racordate neapărat la Istoria Naţională: Turul Biciclist Burebista; Turneul de lupte greco-romane Ştefan cel Mare; Memorialul de oină Mihai Viteazul; Campionatul Mondial de Table Constantin Brâncoveanu etc. F Deşi au pornit la drum concomitent şi au fost angajaţi la „Cronica Română“ de acelaşi şlefuitor de talente, Horia Alexandrescu – tinerii Marius Tucă și Dan Diaconescu n-au avut parte de acelaşi destin. Unul a făcut o carieră strălucită, fiind talentat, cinstit şi patriot, altul a zbîrcit-o rău de tot, fiind exact invers. Tucă e şef la „Jurnalul Naţional“, care tipăreşte cca. 70.000 de exemplare, Diaconescu e şef la „Oglinda“, care trage numai 700 de exemplare. Primul e român, al doilea e ţigan, dar hai să zicem că etnia nu contează, fiindcă sînt atîţia tuciurii talentaţi. Un joc de cuvinte foarte nostim naşte Marius Tucă în editorialul intitulat „Vine, vine lichidarea, se aşterne-n toată Ţara“. „E unul, Poul Thomsen, negociator-şef al F.M.I., care face instrucţie cu guvernanţii români. Mi se plimbă Poulică cu mîinile în buzunare pe la Bucureşti, ajutîndu-l, cică, pe Victor Ciorbea să restructureze, să lichideze ce a mai rămas din economia Ţării. Ce-o vorbi cu ăi guvernanţi, ce le-o spune, numai Victor Ciorbea pare a ști. O ști însă, Thomsen ăsta al nostru – că e deja al nostru – că la un moment dat reforma era cît p-aci să înceapă în România?“ Nu, el nici nu ştie chestia asta, dragă Tucă, fiindcă el se comportă ca Sucă, copchilul zăbăuc al lui Veta a lui Zăpăcitul: se plimbă și vorbeşte cu mîinile în buzunare, scărpinîndu-se, probabil la ouă, precum făcea etnicul găgăuţ Gogu Rădulescu (amantul Anei Blandiana, la care poeta a trimis emisari, în 1990, să rupă toate dedicaţiile pe care i le-a dat ea pe cărți). Ignoră complet presa română, care l-a aşteptat cîteva ore la ieşirea din Guvern, dar el nu s-a ostenit să rostească nici măcar diplomaticul „No comment“, uitîndu-se la ziariştii noştri ca viţelul la poarta nouă (de unde vine expresia asta? foarte simplu: viţelul cînd vine seara de la păscut, cu mă-sa, vaca vacilor, şi cu ta-su, boul boilor, are surpriza să constate că stăpînul a schimbat poarta în timpul acesta, dar el nu ştie, că de-aia e viţel, și crede în forul lui interior că a greşit gospodăria! Nu ne-am mira dacă Poulică Spătarul ăsta chiar şi-ar bate joc de Guvern, ca Sucă de nea marin, dînd ordin miniştrilor să prindă toate pisicile din cartier, să le bage picioarele în coji de nucă umplute cu smoală, apoi să le dea drumul pe acoperişul Palatului Victoria, să răpăie mîțele pe tablă ca mitralierele. Hai noroc, Poulică, tu eşti adevăratul primministru al româniei! F Tot din „Jurnalul Naţional” aflăm o întîmplare de importanţă istorică; în anul 1995 a avut loc prima sciziune în P.D.S.R., cînd Iosif Boda a încercat să-l trişeze la poker pe Bebe Ivanovici! Aşa ceva e inadmisibil, carevasăzică nici voievozii noştri n-au permis turcilor ca să măsluiască în mod samavolnic cărţile de joc, păi ce, aşa ţine figura? Haida-de, le trăgea Ştefan cel Mare o papară ca la Podul Înalt, cît despre Vlad Ţepeş, ce să mai vorbim: dacă s-ar fi întîmplat să prindă pe unul cu vreun as pe cracul şalvarilor (sau şalvarului, nu ştim dacă există singular la verbul asta)

ori cu nişte zaruri plumbuite la jocul de babaroase, ca să dea ei, osmanlîii, numai 6-6, atunci era prăpăd, le arata imediat o cîrjă à la clinton, sau un sceptru prezidenţial, ori chiar o antenă de satelit şi ce se mai zărea pe-acolo, le ascuţea bine de tot, şi-i trăgea în țeapă pe păgîni, ca să nu-şi mai bată joc de Bobor, fiindcă Boborul ăsta rabdă multe, dar o singură chestie nu acceptă: să-l tragi în piept la poker, șeptic, popa-prostu’ sau barbut. Dar, să ne întoarcem la Bebe Ivanovici, care a povestit „Jurnalului Naţional” fazele trădării ungureşti: „Boda a încercat să mă usuce de bani. L-am prins cu șase cărți în mînă. L-am făcut nemernic şi trişor, iar el m-a ameninţat că mă face praf în faţa lui Ion Iliescu dacă suflu vreo vorbă“. Cumplite fapte, într-adevăr! La ora aceea, unul era deputat, celalalt, ambasador în Elveţia. Iosif Boda ar fi avut o singură scuză: dacă cele 6 cărți pe care le palma ar fi fost exemplare ale lucrării „Revoluţie şi Reformă“ de Titanul din Olteniţa. Sau cărţile de socialism știinţific ale lui Ovidiu Trăznea şi copilul său rahitic, Virgil AsztalosMeleşcanu. Dar nu, ele erau cărți de joc, adică exact cum e mai rău. Vezi, Ioşka, cum eşti? De ce ai vrut să-l trişezi pe Bebe? Bebe de ce nu te-a trişat pe tine? Sau poate crezi că n-ar fi putut avea şi el 6 cărți, pe mînecă? Ohooo, nu-l cunoşti: nu 6 cărți, ci 30.000 de certificate de revoluţionar punea pe masă, chinta roială, te făcea la pielea goală (adică „lăptăreasă“, în limbaj cacademic) şi te-ar fi compromis politic definitiv. Acum, faptele sînt consumate. A venit c.D.r cu şi mai multe cărți, toate false, şi a cîştigat partida. Ăştia da, cartofori! F Un băieţică nu tocmai sănătos, care ne sufoca la Conferinţele de Presă, şi îi făcea o curte enervanta Polianei Cristescu, este Cristian Sandu. Nu se ştie încă dacă a fost cointeresat sau nu, dar voiajorul din preajma lui Tudor Mohora sare în apărarea marelui infractor Gh. Atudoroaie şi scrie în ziarul „Ultima oră“: „În păienjenişul țesut de spionajul budapestan a căzut, din păcate, şi un om onest cum este senatorul Corneliu Vadim Tudor. Potrivit aceleiaşi surse din S.R.I. acţiunea de urmărire informativă de care s-a plîns domniasa nu avea scopul de a anihila Partidul Româria Mare care de altfel a intrat cu brio în Parlament şi se află în creştere de popularitate, ci de a preveni şi contracara acţiunile Budapestei“. Cristi Nebunul trage cu tunul! – parcă așa suna un vers de Homer Dacă am înțeles noi bine, atunci cînd ungurul Astztalos îi imprima la telefon pe patrioţii români Vadim și Funar, el prevenea, de fapt, acţiunile Budapestei! Atunci cînd acelaşi Asztalos s-a zbătut ca un şarpe călcat de căruţă, pentru a-i ridica imunitatea senatorului Vadim şi a sparge P.U.n.r.-ul el trecuse deja la faza superioară, de contracararea acţiunilor Budapestei. Iar în momentul în care i-a asmuţit pe nemernicul de Atudoroaie şi pe sifiliticul de Mirescu să distrugă nu numai viaţa de familie a senatorului, ci şi întregul P.r m prin cele mai scelerate invenţii – el atinsese apogeul luptei de combatere a spionajului maghiar. Dar, Asztalos nu s-a mulţumit cu apogeul, el a mai dat şi un supliment de zel şi patriotism: a furat, efectiv, la calculatorul Biroului Electoral Central, circa 400.000 de voturi ale P.r m El ar fi vrut să fure mai multe, pentru a împiedica intrarea acestui partid în Parlament, dar slugile lui de la B.E.C. n-au marșat la o ticăloşie de asemenea proporţii, ar fi fost ceva prea gogonat, poate că ar fi fost contestate alegerile şi s-ar fi revoltat lumea. De altfel, foarte curînd vor ieşi la iveală nelegiuirile politice ale Şarpelui cu Ochelari, iar lumea se va cutremura! Pînă una-alta, opinia publică ia cunoştinţă de tîlhăriile lui economico-financiare, de tip mafiot, pentru care, indiferent cîte dosare de şantaj va agita, el va înfunda puşcăria foarte curînd.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 8 august 1997)

Istorii pu ț in ș tiute 

Istorii

pu ț in

Japonia: ceremonia ceaiului (I)

Textul pe care îl publicăm în continuare constituie o sugestivă introducere într-una din cele mai vechi şi semnificative tradiţii ale culturii japoneze: cha-noyu sau „ceremonia ceaiului“. Apărută, după cum se pare, la orăşenii din Sakai, odată cu naşterea culturii orăşeneşti şi cu tendinţa de formare a unor oraşe libere faţă de dominaţia feudală, extinsă şi oficializată în Secolul XV de şogunul Ashikaga Yoshimasa, rafinat protector al artelor, perfecţionată prin ritualul stabilit în Secolul XVI de unul dintre marii ei maeştri, Senno Rikyu, ceremonia ceaiului a dobîndit o reputaţie universală odată cu cartea „The Book of Tea” („Cartea ceaiului”), pe care a publicat-o, în limba engleză, în 1906 – în plin proces de occidentalizare, deschis de restauraţia Meiji – Okakura Kakuzo, liderul mişcării de reanimare a vechii picturi şi culturi japoneze.

Fragmentul publicat în continuare se referă amplu la legendele pătrunderii ceaiului din China în Japonia, la semnificaţia filozofică a ceremoniei, legată de afirmarea budismului japonez zen, ca şi la întrepătrunderea dintre ceremonia ceaiului şi evoluţia artelor – de la arhitectura sobră a încăperii în care are loc ritualul pînă la pictura rafinată a ceştilor de ceai.

Componentă de bază – împreună cu ikebana, arta aranjării florilor – a culturii tradiţionale japoneze, chano-yu, în formele sale variate practicate, constituie şi astăzi o pîrghie de educare a tineretului în spiritul virtuţilor seculare ale naţiunii şi de contracarare a penetraţiei moravurilor „societăţii de consum“.

În acelaşi timp, ceremonia ceaiului pătrunde şi în programele turistice destinate vizitatorilor străini, ceea ce face ca, în acest caz, să-şi piardă treptat străvechea solemnitate riguroasă a atmosferei creatoare de calm şi reflecţie. Este destinul tradiţiilor populare care, în toate ţările, sînt văduvite, prin comercializarea contemporană, de sensurile filozofico-sociale iniţiale, spre a deveni simple teme de spectacol şi curiozitate.

Supărarea lui Daruma

Literal, cha-no-yu înseamnă „apă fierbinte pentru ceai”, dar uzanţa îndelungată a expresiei i-a înnobilat sensul, adăugîndu-i un înţeles cu încărcătură estetică. În aria de manifestare a ceremoniei ceaiului își dau întîlnire mai toate modalităţile de expresie ale simţirii japoneze, de la sobrietatea, simplitatea şi discreţia rafinată a gesticii, pînă la sugestiile generoase din plastica niponă. Toate, la un loc, se întrepătrund în ceremonia ceaiului, pentru a dezvălui sufletul japonez interiorizat, meditativ, bucuros de echilibru, pe linia stăpînirii de sine, a neviolentării bunului gust, amator de culori calde şi pastelate, de tăceri expresive.

De la ce porneşte ceremonia ceaiului? Pentru a explica cum s-a născut arbustul de ceai, fantezia înaintaşilor orientali a imaginat o legendă. Un sfînt hindus, pe nume Daruma (Dharma), ducîndu-şi existenţa de pustnic după obiceiul Secolului al VI-lea, era obligat de credinţa sa să vegheze, noapte de noapte, şi să-şi rostească rugile neîncetat. În cele din urmă, oboseala l-a învins şi călugărul a căzut într-un somn profund. E lesne de închipuit supărarea lui Daruma cînd s-a trezit a doua zi în zori şi şi-a dat seama că păcătuise faţă de canoanele austere ale religiei. Şi-a îndreptat necazul spre propriile-i pleoape, socotindu-le vinovate că s-au închis, doborîte de somn. Le-a tăiat si le-a azvîrlit cu dispreţ în ţărînă. Atunci s-a produs miracolul. Din fostele pleoape ale lui Daruma a crescut arbustul ale cărui frunze, opărite, ofereau licoarea capabilă de a-l ţine treaz pe oricine ar fi dorit să

ș tiute seminţe. Plantaţiile sale de la Uji (de lîngă Kyoto) au devenit locul de unde s-a recoltat multă vreme, pînă în zilele noastre, ceaiul cel mai bun din Japonia. Ulterior, în prefectura Shizuoka, s-au plantat mulţi arbuşti, aproape la fel de valoroşi. Alte variante ale istoriei ceaiului în Japonia pretind că primele seminţe ar fi fost aduse în anul 805 de faimosul Dengyo Daishi, călugăr budist, sau că, abia în Secolul al XII-lea, preotul budist Myoe ar fi semănat seminţe de ceai la Togano O, din apropiere de Kyoto, de unde ar fi fost transplantate la Uji.

vegheze nopţi de-a rîndul. Cha-no-yu se practică folosind numai ceaiul verde (ocha). Arbustul, Thea sinensis, are frunzele veşnic verzi, bogate în cafeina, teobromină, tanin, uleiuri eterice etc. Face flori albe, parfumate, cu miros plăcut. Începe să producă după al treilea an, dar recolta cea mai bogată de frunze se obţine în intervalul cuprins între vîrsta de cinci și zece ani a arbustului. Primul cules are loc la sfîrşitul lui aprilie sau începutul lui mai şi durează aproape o lună. Culesul următor se face în lunile iunie şi iulie. Frunzele se pot culege şi mai tîrziu, dar se obţin recolte calitativ inferioare. Deci pentru prepararea ceaiului se folosesc numai frunzele, nu şi florile.

Ceaiul a fost importat în Japonia din China, ca medicament, abia prin Secolul al IX-lea, deşi pe continentul asiatic era cunoscut de foarte multă vreme. Abia din veacul al XII-lea planta a început să capete virtuţi ceremoniale în Japonia și ceaiul să fie băut de tot mai multă lume. Antichitatea chineză sesizase calităţile ceaiului şi îl preţuia pentru puterea de a învinge oboseala, de a întări voinţa, a desfăta sufletul şi a corecta vederea. Începînd din Secolul al IV-lea şi al V-lea apare pentru prima oară termenul cea, folosit de chinezii care trăiau în preajma Fluviului Albastru (Yangtze). Ei îşi denumeau băutura favorită foarte poetic, „spuma jadului curgător“, şi preparau ceaiul în diverse moduri: fie treceau frunzele prin aburi fierbinţi, fie le striveau şi le amestecau cu orez, cu sare, cu coji de portocale sau cu lapte, cu ceapă ori mirodenii. Parte din obiceiurile străvechi se mai păstrează, izolat, în Tibet si Mongolia. În Secolul al VIII-lea, poetul chinez Lu Vuh a scris un prim tratat în trei volume despre ceai, intitulat „Ciaking”, ceea ce ar însemna „Scriptura ceaiului”. China traversa atunci perioada dinastiei Tang (618907). Ţara făcea cunoştinţă cu un început de codificare a legilor şi regulilor servirii ceaiului. Lu Vuh recomanda să se înlăture orice adaos la frunzele de ceai. Singurul pe care îl accepta era sarea. Poetul a cîștigat protecţia împăratului Taisung (763 - 779) şi a dobîndit faimă de maestru. Ucenicii săi în arta preparării ceaiului, numeroşi şi pricepuţi, au dus mai departe tradiţia.

Mai tîrziu, ceaiul a căpătat statut de ceremonial şi şi-a făurit un ritual aparte, amănunţit, relativ complicat, care va sta la originea ceremoniei ceaiului din Japonia veacului XV. Pînă atunci, cronicile nipone au înregistrat –mai mult ca pe nişte ciudăţenii –faptul că în anul 729 împăratul Shomu al epocii Nara (710 - 794) a oferit, în castelul său din Nara, un „banchet“ cu ceai la o sută de călugări, că în anul 801 călugărul Saicho a adus din China nişte seminţe de ceai şi că, după anul 1191, Yeisai Zenji, un călugăr reîntors din China de Sud, unde studiase budismul zen, a adus, şi el, alte

Fast şi rigoare

Japonia a dezvoltat viitoarea ceremonie a ceaiului la început la curtea imperială şi printre aristocraţi şi ulterior în rîndul populaţiei. În Secolul al XIII-lea, călugărul Eisai (1142-1215) a reuşit să-l determine pe şogunul Minamoto Sanetomo, care a domnit între anii 1203 şi 1218, să renunţe la patima beţiei pentru a trece la băutul ceaiului. Eisai a scris pentru şogunul său chiar şi o broşură, intitulată „Despre efectul salvator al degustării ceaiului”. Ceremonialul recomandat de el rămînea de esenţă religioasă pentru că, în timpul degustării ceaiului, se ardea tămîie, iar tamburinele şi celelalte instrumente de percuţie îşi rosteau glasul ciudat, la fel ca în templele budiste. Cu timpul, băutului ceaiului i s-au adăugat diferite divertismente, cum ar fi aşa-zisul „concurs al ceaiului” (tocha), care consta în ghicitul varietăţii şi calităţii ceaiului gustat. Pentru a se amplifica fastul şi strălucirea momentului, degustătorii erau răsplătiţi din belşug.

După anul 1330, prima fază a evoluţiei ceremoniei ceaiului (să o numim „medico-religioasă“) a fost depăşită şi înlocuită cu o fază a „luxului“. Secolul XIV a asistat la ceremonii de mare somptuozitate, la adevărate festivităţi ale curţii imperiale, ori de cîte ori se bea ceai. Daimyoii, vasalii şogunului, participau zi de zi la ceremonia ceaiului, desfăşurată în încăperi decorate fastuos, aşezaţi pe canapele căptuşite cu piei de animale exotice, de tigri şi leoparzi. Pereţii străluceau de ţesături fine, brocarturi alese, tablouri budiste. Vasele folosite erau din aur şi din argint. În aer pluteau miresme fine, gustările constau din trufandale, rarităţi marine, păsări miraculoase, dulciuri rafinate, începutul întrunirilor îl făceau concursul şi ghicitul speciei de ceai oferite, cîştigătorul fiind răsplătit cu generozitate. În veacurile următoare, a intervenit rigoarea; în Secolul XV, ceremonia ceaiului a fost codificată așa cum, cu mici adăugiri, o cunoaştem şi astăzi. S-a intrat în a treia fază de evoluţie, cea numită „estetică“. Un rol important în acest sens l-a avut preotul budist Murata Juko, care a pronunţat pentru prima oară expresia chano-yu. Principiile stabilite de el au fost completate şi îmbunătăţite mai tîrziu de maestrul Sen no Soyeki sau Rikyu (1521-1591). Înaintea lui, şogunul Ashikaga Yoshimasa s-a pasionat într-atît de ceai, încît a abdicat din funcţie şi s-a consacrat ceremoniei, petrecînduşi timpul în palatul Ginkakuji din Kyoto, întovărăşit de favoriţii săi, preoţii budişti Shuko şi Shino. Se spune că Shino a născocit o lingură specială, de unde şi tradiţia, între rafinaţi, de a-şi fabrica fiecare cîte o lingură personală. Şogunul l-a însărcinat pe Soami să întocmească reguli pentru a fi respectate ca ceremonial, dar abia lui Rikyu, care a activat sub ocrotirea şogunului Tomi Hideyoshi (1536-1598), i se datorează ritualul propriu-zis. El a înfiinţat prima „casă de ceai“; pînă la Rikyu, ceremonia ceaiului avea loc în încăperile palatelor. În anul 1587, Hideyoshi a adunat în palatul său din Fushimi pe cei mai mari cunoscători în ale ceaiului (printre ei se afla şi Rikyu), pentru a se sfătui şi a formula codificarea regulilor cha-no-yu-ului. De aici, cha-no-yu, ca artă de sine-stătătoare, va polariza interesul multor japonezi şi va dirija destinul estetic al altor arte tradiţionale (ikebana, grădinăritul peisagistic, ceramica, arhitectura, pictura, literatura etc.), devenind o chintesenţă a culturii japoneze, o religie a artei vieţii, o preamărire a curăţeniei și desăvîrșirii. (va urma)

COSTIN MURGESCU

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Nostalgii de flăcări geroase

Ninge cu petale de nea strălucitoare din fiecare ungher al cerului, pecetluit cu nori argintii... Oamenii deapănă amintiri la o cană cu vin, cu arome de viață lungă, devenind cîntece de bucurie și alinare la gura sobei, să crape inima în toți diavolii vîrîți la hibernare în ciulinii tăvălugiți de vîntul prevestitor de nopți fără lună... Totul a devenit un peisaj creat în voia sorții, cu ninsori din cele mai catifelate, aranjate parcă de zborul cucuvelelor, bufnițelor și huhurezilor, în miez de noapte smolită de cîntecul lor, gata în orice moment să încropească, după datini, corul întregirii naturii în toate cele... S-a așternut o zăpadă pufoasă, în care aerul respiră nostalgii de flăcări geroase din iernile de altădată... Sănii cu clopoței trec pe uliți înălțînd maluri uriașe de nea pe lîngă garduri, iar crengile pomilor fac semne, ca niște mîini uriașe, zorind caleștile trase de bidivii spre coame de munți, întru tradiție și poezie... Iarna cerne nori pufoși de amiezi protocolare între ziua de ieri - cînd moina poetică învăluia totul în jur,

iar soarele nu mai prididea a-și lustrui straiele în vaduri în care apele fremătau între trestii, dimpreună cu fetele morgane chemîndu-și ursitoarele să le facă de dragoste – și ziua de azi, cînd iarna viscolește nesățioasă peste întreaga fire. Totul parcă se transformă într-o energie făcătoare de sindrofii și iubiri cu miez de pepene de calendar nou, întru botezul Domnului... Aud printre sălciile cu lăstarii înghețați peste noapte, prinși în cleștele viscolului, cum o ceată de iepuri sapă la rădăcina de morcovi sub zăpadă, spre o năpîrlire firească, cînd le va veni vremea... Pînă atunci mai e destul timp ca apa din rîuri să nu se mai reverse cu greabănul strîmb, sleită fiind de puteri și vlagă, pe sub covoarele groase de gheață ale iernii. Învăluită în perdelele cerului cocoțat pe vîrfuri de dealuri și pajiști, vremea se întrece cu veșnicia oamenilor din toate timpurile, fără să înțeleagă de unde și pînă unde s-a ivit un spectacol așa de frumos, de doinit din toți rărunchii, pentru romantice petreceri cu bucurii alese și inimă de jar, chiar dacă toate acestea se află în stăpînirea viscolelor fără preget. Și încep să-mi fac socotelile poetice, pe unde să merg și să petrec cît mai mult timp în atmosfera atîtor lucruri frumoase, ca momente de viață create, în prezența mea, atît de neînsemnată ca om, de universul căruia îi aparțin prin cuvîntul și vrerea lui Dumnezeu, prin rugăciunea Sa de mare luminator al vieții pe pămînt. Mă uit în jurul meu, minunîndu-mă de

142 de ani de la na º terea poetului Ion Minulescu

„Romanțe pentru totdeauna“ (I)

Ion Minulescu s-a născut la București, pe 6 ianuarie 1881, la doar o săptămînă după ce tatăl său, Tudor Minulescu, murise chiar în seara de Revelion. La scurt timp după aceea mama lui s-a mutat la Slatina, copilul a urmat școala primară și gimnaziul la Pitești, dar a dat examenul de Bacalaureat în 1899, la pensionul particular „Brânză și Arghirescu” din București.

Doi ani mai tîrziu, tînărul a plecat la Paris pentru a studia dreptul, dar, intrînd în contact cu boema artistică, și-a schimbat planurile, a renunțat la studiile juridice și s-a concentrat pe activitatea literară. Acolo a luat cunoștință cu literatura simbolistă, citind cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertrand, Lautréamont, Verlaine, Rimbaud. După numai patru ani s-a întors în țară, iar în 1905 a publicat cîteva fragmente de proză din ,,Jurnalul unui pribeag” în revista ,,Viața nouă”. Următorul an, în 1906, Ion Minulescu a început să publice o parte din versurile ce vor compune ,,Romanțele pentru mai tîrziu” în revista Viața literară a lui Ilarie Chendi și tot în această perioadă a început prietenia sa cu Dimitrie Anghel.

Pe 11 aprilie 1914, scriitorul s-a căsătorit cu profesoara de desen Claudia Millian, și ea poetă, cei doi avînd o fiică, pe Mioara Minulescu, ce va deveni artist plastic. În perioada războiului, între 1916 și 1918, soții Minulescu s-au refugiat la Iași, au revenit în 1919 la București și au devenit unul dintre cele mai mondene cupluri ale epocii interbelice.

Dintre cele patru domenii în care s-a manifestat creativitatea lui Ion Minulescu (poezia, povestirea, dramaturgia și publicistica), primele două i-au asigurat pînă acum prezența în conștiința publicului și aprecierea sa.

Minulescu se așeza, evident, pe linia care marca procesele ce aveau loc în societatea românească, urbanizarea și europenizarea accentuate de intrarea decisă a țării în circuitul capitalist. Cititorii săi potențiali erau intelectuali, funcționari, mici meseriași, aflați la cel puțin a doua generație de citadini. Așa cum notează criticul literar Vladimir Streinu (1902-1970), acești cititori ,,îl selectează dintr-o dată. Minulescu e cel mai recitat poet al epocii”.

Rescriind cîntecele de lume ale lui Anton Pann, întrun decor de oraș deja mare, Ion Minulescu este ,,un tip caragialian, tînărul muntean volubil, facil emotiv,

acest peisaj mirific al iernii, o iarnă de vis, unde vîntul cîntă ca la harpă prin crengile copacilor, melodiind cu dor de lună la pătrar și gonind spre tufișurile unde iepurii și-au săpat culcuș pe covorul de nea senină, visînd grădini cu varză înfoiată și morcovi dulci... Ah, și-i Boboteaza, e gerul Bobotezei... Și ninge întru singurătatea mea, în care ascult, la gura sobei, cum vuiește pădurea din apropiere cea mai frumoasă poemă a naturii. Ca martor la toate acestea, mă supun fără crîcnire capriciilor acestei ierni virgine ca o chilie cu ferestrele scăldate în raze de binecuvîntări divine.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

incapabil de a lua ceva în serios, producător neobosit de mofturi” – scria G. Călinescu.

Cel mai de seamă cronicar interbelic, Pompiliu Constantinescu, văzut ca un ,,barometru literar” al acelei epoci, a definit astfel rolul poeziei minulesciene: ,,D. Minulescu trece deodată de la industria patriarhală a liricei sămănătoriste la sensibilitatea și cadrul urban. Locul țărăncii idilice și al iubitei sentimenale și clorotice îl ia femeia fatală, melancolia eminesciană devine spleen baudelairian, harta României e schimbată cu harta celor cinci continente, carul cu boi și orizontul Bărăganului e părăsit pentru corăbii, iahturi și vapoare cu orizonturi misterioase și exotice; mirosul prea simplu al florilor de fîn este părăsit pentru parfumuri tari, căpița cu fîn și decorul naturii e un cadru incomod pentru iubire, care se va oficia de acuma în alcovuri voluptuoase, tapetate cu covoare moi și cu tablouri moderniste; moartea însăși nu se va mai presimte în orizontul teluric al Mioriței, ea fiind o abandonare în cavouri transatlantice și în spații lichide”. Și criticul adaugă: ,,Versul său eliberat era o ingeniozitate tipografică, iar modalitatea de a formula, pe ton ridicat, embleme și deziderate noi nu putea să displacă unei literaturi obișnuite să vocifereze. Iată punctele de contact ale minulescianismului cu spiritul poetic al vremii, care-l fac accesibil publicului și criticii oficiale”.

Rînd pe rînd, Ion Minulescu este numit de alții un ,,umorist sentimental”, un poet de tip jovial, cu temperament ,,extravertit și simpatic, predispus la vorbărie și glumă”, construind chiar poezii cu poantă, contestîndu-i-se apartenența simbolism.

(va urma) r m

Ion Minulescu, Claudia Millian și fiica lor (1675)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nemuritorii ºi epigrama

Gheorghe Păun – Academicianul epigramist (I)

E greu să exprim în cîteva rînduri atașamentul acestui mare savant –matematician și informatician de talie mondială – față de noi, cei din breasla epigramiștilor. De multe ori am avut în mijlocul nostru asemenea personalități, Profesori, Academicieni, oameni cu cele mai înalte funcții care gustă și apreciază umorul, erau apropiați de noi, dar simțeam că, de la înălțimea lor de excelențe, se apleacă asupra noastră cu simpatie, chiar cu admirație. Ei, bine! (e o expresie tot mai frecventă în adresare, azi), alături de noi, Domnul Gh. Păun devine un confrate egal cu noi, și noi, egalii săi, ceea ce contează e mînuirea condeiului ascuțit, un lucru care ne solidarizează, ne face să uităm că e Academician, membru al colectivelor editoriale a peste 25 de reviste internaționale, membru titular al Academiei Europei ș.a. Cu alte cuvinte, e epigramist ca și noi, și ceea ce contează e creația, vîna, talentul și rodul lui pus pe hîrtie. Și, slavă Domnului, prin epigramele publicate, i-a întrecut pe mulți dintre noi.

epigramei românești”. Mulțumiri și plecăciune, înalt Om de spirit, pentru cinstea pe care o faceți acestei specii literare și celor care îi dedică mintea, studiul, talentul, condeiul.

Dar aș vrea să am odată Și o zestre fără fată!

Academicianul Gh. Păun e legat de neam nu numai prin filonul său de umorist, ci și prin rădăcinile ancestrale. S-a născut pe 6 decembrie 1950, în Cicănești (județul Argeș), într-unul din cele patru sate ale comunei Bărăști, care, alături de Mioarele, Urechești și Cicănești, armonizează localitatea aflată pe dealuri înalte, între păduri, cu ieșire numai spre Sud. Primul sat atestat a fost Bărăști, denumire care, etimologic, exprimă loc neted între două ape. De fapt, localitatea apare documentar în actul din 15 iunie 1565, prin care Petru cel Tînăr întărește proprietățile logofătului Ivan. Petru cel Tînăr, care a domnit în perioada 25 septembrie 1559 – 8 iunie 1568, era fiul lui Mihnea Ciobanul și al Doamnei Chiajna – fiica lui Petru Rareș (de aceea i se spunea și Răreșoaia). A fost numit ,,cel Tînăr”, pentru că la urcarea pe tron încă nu împlinise 13 ani.

Aceasta este originea marelui Român care, cu mintea, s-a înălțat în sfere inabordabile oamenilor de rînd, dar cu sufletul și cu spiritul, cu tot ce-l definește ca om, a rămas român și, azi, confrate de-al nostru

Datorită acestor rădăcini, dar și chemării, date de Dumnezeu, pe care s-a străduit s-o onoreze, Academicianul Gh. Păun abordează și epigrama care mocnea în istețimea sa. În plus, ca om de înaltă cultură, cu școli urmate pe vremea cînd școala era școală, își exprimă opinia despre acest gen românesc de scriere, ilustrat de zburdalnica și, uneori, răutăcioasa epigramă, și promovează studiile de specialitate în domeniu: a publicat, cîțiva ani, în numere la rînd, articolele desprinse și concentrate, cuprinse în volumul EPIGRAMA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ (592 p.) – rodul muncii de documentare, timp de 14 ani, finalizat cu obținerea ,,primului doctorat din țară și din lume” (cf. Șt. Cazimir) în materie de epigramă. Ba, mai mult, cum toate materialele au fost publicate în revista de cea mai înaltă cultură CURTEA DE LA ARGEȘ, al cărei fondator și redactor-șef este, la rubrica intitulată ,,La curtea epigramei”, a redactat și a publicat cele mai importante studii privind istoria universală și istoria românească a epigramei, afirmarea și înflorirea ei, privind personalități în domeniu, în volumul purtînd același titlu: LA CURTEA EPIGRAMEI, Biblioteca revistei Curtea de la Argeș, Ed. Tiparg, Pitești, 2021 (392 p.), cu un Cuvînt înainte (al editorului) de însuși Gh. Păun, care se încheie astfel: ,,O carte care face elogiul umorului și inteligenței, limbii române și

Realizările în domeniul literar ale acestui savant demonstrează că, pentru domnia sa, umorul este o stare nativă. Preocuparea constantă pentru știința care l-a propulsat printre NEMURITORI (Academicieni), adîncirea în studiul matematicii și al informaticii nu i-au atenuat chemarea profundă de a scrie, de a se afirma ca literat. Evoluția spre epigramă a fost pregătită de scrierile apărute săptămînal în ziarul local ARGEȘ EXPRES. De fapt, în tot ce a scris – note de călătorie, articole de presă, eseuri, poezii, romane, se simte umoristul, neastîmpărul condeiului care inserează în text anecdote, butade, vorbe de duh, expresii populare, alături de judecăți științifice, îmbinînd stilul academic cu vorbirea omului de rînd care zeflemisește, devine năstrușnic, chiar miștocar. Omul trăitor cu gîndirea și preocuparea în sferele înalte simte nevoia imperioasă de a se topi printre muritori –dar și atunci adie în atmosferă ,,boabe de rouă” asimilate de NEMURITORI, ,,ceasornicarul de curcubeie”. Un asemenea autor era pregătit să lunece spre epigramă, deși dumnealui spune că a-nceput să scrie acest gen năzbîtios de umor ,,dintr-un ambiț, poate din mai multe” – primul fiind acela de a-i înțepa pe veleitarii care mîzgălesc, pe hîrtie, în general 4 versuri șchioape, ca pe niște graffiti și au impresia – chiar pretenția – că scriu epigrame. Iată una din viitoarele lui epigrame în care-l atacă dur pe grafoman: Îi propun, văzînd cum scrie –Și n-o spun cu rea credință –Să le-aștearnă pe hîrtie De unică folosință.

Titlul primului volum de epigrame, publicat în 1911 la Editura Tiparg din Pitești, îmbină original denumirea rubricii de caricaturi din ziarul ARGEȘ EXPRES, intitulată Cactus, susținută de Cucu Ureche încă din decembrie 1999, cu ,,mai tînăra rubrică de epigrame” – Ghimpe de veghe – susținută deja de autor, rezultînd Cactus de veghe. Urmează al doilea volum, publicat în 2014, și al treilea, în 2016, toate cu același titlu, demonstrînd, după cum se confesează, că l-a cucerit ceasornicăria scrierii epigramei, autorul fiind și ceasornicar, și cel care întoarce și potrivește ceasul să meargă în ritm tic-tac sau tac-tic (iambic sau trohaic), să arate, fără abatere, ora exactă și să sune deșteptarea cînd e pritocită poanta. Și nu-i poate ierta pe cei care publică maculatură:

Cartea de curînd ieșită În ediție luxoasă

Ar fi și mai valoroasă

Dacă n-ar fi tipărită.

Citind antologii în domeniu, a ajuns la concluzia că epigrama se face la bătrînețe, atunci cînd oamenii au acumulat înțelepciune, sînt mai toleranți cu păcatele lor (rar cu ale altora) și, ca pensionari, n-au ce face. În felul acesta, își petrec timpul scriind epigrame (gen scurt, ușor de înjghebat), omorînd timpul și copila pe care vor s-o seducă în anii senectuții. Da, e adevărat, spunem și noi, epigramiștii, în majoritate, sînt de vîrsta a treia, dar mulți s-au afirmat plenar încă din tinerețe și/sau la maturitate. Să ne gîndim la Ion Ionescu-Quintus care, la 21 de ani (în 1896), a publicat cel mai valoros volum de epigrame din cîte s-au publicat pînă atunci. De altfel, e pe buzele confraților epigrama: Fete fără zestre sînt Cîte vreți pe-acest pămînt,

Iată alți epigramiști foarte tineri, tineri și maturi cuprinși în EPIGRAMA (1938-1943) lui Virgiliu Slavescu (1884-1960): Aurel Iordache și Ion mioc (19 ani), Ion Larian Postolache (22 de ani), Ștefan Tropcea (23 de ani), Leonida Secrețeanu și Apollo Bolohan (24 de ani), Gh. Belei (27 de ani), mircea Pavelescu (30 de ani), Aurelian Păunescu (44 de ani). Să nu-l uităm pe viitorul Academician Gabriel Țepelea care a debutat editorial tot la 21 de ani, la fel ca tatăl ,,Quintușilor” (Mircea și Nelu) amintit mai sus. Totuși, marea majoritate a mînuitorilor condeiului ascuțit se încadrează în vîrsta a treia. Să ne gîndim la foștii noștri contemporani Al. Clenciu (1913-2000) cu o bogată și valoroasă operă epigramatică... îmi trece prin minte...

Doamna Ics, smerită față, De cînd e n-a dus-o greu Că s-a descurcat în viață Încurcîndu-se mereu...

și N. Ghițescu (1919-2002), doctorul care-și mînca pacienții (era medic veterinar): Dimineața, pe răcoare, Cînd te scoli fără efort Și nimic nu te mai doare, Să fii sigur că ești mort.

Academicianul Gh. Păun a reușit să-i cunoască pe confrați și, asigurîndu-și autoironia, constată: Poate greșesc, dar nu insist, Dar am exemplul personal: Nu am văzut epigramist Să nu se creadă genial.

Este omul care s-a înălțat pe culmile culturii și ale științei, românul care a privit, cu pătrundere și cu neastîmpăr spiritual, lumea de la picioarele Dealului Olarilor și de la picioarele sale. E cel cu condei ascuțit și jucăuș care a publicat în ARGEȘ EXPRES, după cum am precizat, ,,vederile” apărute săptămînal și adunate în volumele I și II sub titlul VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR, începînd cu 9 ianuarie 2013, pînă pe 9 iulie 2014 (77 de ,,bucăți”). Cu neastîmpăr spiritual, care nu putea fi departe de epigramist, privește lumea printr-un ,,fel de lentile măritoare, care focalizează pe te minunezi ce colțișoare ale lumii din jur și de dincolo de jur”, simțind ,,relaxarea pe care ți-o dă foșnetul frunzelor de salcie” de sub care privește lumea. Sînt ,,bucăți” umoristice, în general, de înalt nivel cultural, cu expresii din toate zonele limbajului, plus altele inedite, aspecte care-l includ pe matematician în tagma filologilor. Și se destăinuie: ,,Colecționez pentru a dărui” (vol.II, p. 95). Consideră că și în bancuri ,,umorul face valoarea unei glume... Seamănă cumva (s.n.) cu epigramele reușite unde, la fel, cititorului i se sugerează ceva, apoi strănutul poantei finale (expresia circulă în breaslă) îl trimite în cu totul altă direcție”. Și, deși amintește de aceste două ,,soiuri” de creații umoristice – una populară și alta cultă, exemplele date sînt niște ,,perle într-un rînd, un rînd și jumătate” ce pot fi încadrate atît în literatura orală, chiar de bășcălie, cît și în formulările apropiate de aforisme. Cîteva exemple cu paradoxuri, trăsnăi logice, planuri care se suprapun și se contrazic etc., culese ori înjghebate de cel pe care noi, epigramiștii, îl considerăm onorantul nostru confrate:

* Somnul previne îmbătrînirea – mai ales dacă te prinde la volan.

* Cel mai mic stat din lume. Statul de plată.

* Legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil.

* Toate ciupercile sînt comestibile. Măcar o dată.

* Portofelul celor neatenți coboară cu o stație înaintea lor.

Un asemenea condei care-și însușește, pe parcurs, și armonia prozodiei clasice, a patru versuri, devine născător de epigrame. (va urma) Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Eminescu și... universalitatea sa (II)

Eminescu ne este strămoș de neam absolut, și nici un român nu se poate sustrage descendenței lui stelare. Prin el ne identificăm spiritualitatea și valoarea culturii noastre printre națiunile lumii. Va trebui să nu uităm nici o clipă că el este Durerea Românească. Reflecția privitoare la specificul național al operei lui este evidentă. Căci Eminescu este poetul mileniilor românești, în număr de două, lăsîndu-le la o parte pe cele nenumărabile. ,,Pentru împăratul-poet, cum scria C.D. Zeletin (1935-2000) în cartea sa Gaură-n cer, stelele bat în lac pentru a-i lumina adîncul, nu suprafața, împăratul-poet se cutremură descoperind din ce imense depărtări temporale i s-au ivit în suflet atît cînturile (Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!), cît și iubirea mistuitoare (Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Și plini de suferinți/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinții din părinți)”... Și același autor nota: ,,De la Nistru pîn’ la Tisa, cîte dureri nu s-ar alina, cîte zbuciumuri nu s-ar potoli, sacre entuziasme nu s-ar aprinde, cîte rosturi nu s-ar alcătui din nou în matca ruptă de viituri, dacă i s-ar striga măriei sale: «Tu la Bellu nu mai sta!»”.

Dincolo de valoarea în sine, poezia lui Eminescu se descoperă prin revelație, ca în cele sfinte. Ea este valoroasă pentru că poate fi descoperită, de către fiecare și în orice secundă, astfel că totdeauna e alta, deși rămîne aceeași. În asta constă eternitatea ei. În ce mă privește, ori de cîte ori nu m-am mai regăsit, cînd mi-am simțit sufletul rănit, cînd m-am simțit pierită, în nopțile ce păreau că nu se mai sfîrșesc, am căutat alinare în poezia lui Eminescu. Și ea m-a ajutat, alături de rugăciunile îndreptate către Domnul, să mă refac, după o grea pierdere, totdeauna mai pură, mai bună. Ca soarele de după ploaie și sufletul după plîns. De aceea trebuie să ne închinăm la el ca la icoana Absolutului Românesc, fiindcă

doar așa ne pătrunde pacea sufletului, iar păcatul grijii de multe lucruri din viața noastră ne va părăsi... Despre marele nostru poet, prof. dr. Victor Crăciun scria în ,,Flacăra lui A. Păunescu” (nr. din martie 2013): ,,Eminescu este cel mai de seamă poet, ideologul românității, creator al limbii naționale libere, șlefuitor de conștiințe de neam și apărător al demnității și drepturilor noastre, cel care a întrupat aspirațiile tuturor românilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. Nici un alt publicist al epocii nu a susținut cu atîta forță, pe baze documentare și ale specificului etnic, integritatea românității așa cum a făcut-o Eminescu. Eminescu este părintele spiritual al României moderne, unificatorul ei în conștiință”.

Pe de altă parte, este îngrijorător ,,dezgustul” afișat al unora care contestă insistent mitul lui Eminescu și-l consideră un ,,poet defazat, un romantic care plictisește, un prozator nul și un publicist inutil pentru lumea noastră care merge în sensul Europei”. Acestor tipuri de impostură, regretatul academician Eugen Simion le-a contrapus citate edificatoare din Emil Cioran care, între altele, scria în 1974: ,,Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape disprețuit... Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cît am mers noi în înfrîngere. Numai atunci vom putea afirma că sîntem demni de Eminescu”.

Sfîrșit

Din Bucure ş tii de altădată

LILIAnA TETELEA

Oameni şi locuri în Bucureştii lui Isac Peltz

Despre prozatorul Isac Peltz (12 februarie 1899 - 10 august 1980) au scris numeroși critici și cronicari literari din perioada interbelică (G. Călinescu, E. Lovinescu, N.D. Cocea, Perpessicius, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu), și nu numai. E. Lovinescu îl numește „cel mai mare urzitor de tristeți” și, analizîndu-i opera, n-a șovăit a evoca numele lui Balzac. Mai tîrziu, N. Steinhardt observă că, mai degrabă decît de autorul „Comediei umane”, Peltz pare inspirat de „neobositul povestitor Dickens”. „Ca și pentru acesta, specifice îi sînt nu atît realismul și epica stringență cît mai ales duioșia, umorul, o anumită combinație de ironie, blîndețe, zîmbet fără de acreală și foartă multă compasiune pentru eroii săi”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului. „Ca și Dickens, Peltz privește ciudățeniile oamenilor cu amuzantă comprehensiune; păcatele lor, cu nădejdea că vor fi iertate următor căinței și luînd aminte că nu au fost săvîrșite cu voită și aprigă răutate, ci mai curînd din necunoaștere, naivitate ori neatenție; ușurătatea lor, cu o neasprime conștientă de nevoința aruncării cu piatra de către cei ce înșiși nu sînt perfecți”.

în care scriitorul și-a rafinat stilul, în lucrări precum: „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan” (1929), „Horoscop” (1932) sau „Amor încuiat” (1933). În „Calea Văcărești”, autorul explorează mediul cartierului evreiesc al capitalei de la începutul Secolului al XX-lea și pînă după Primul Război Mondial, narațiunea avînd drept nucleu drama unei familii. Optica prin care se oglindește frămîntarea familiei (și a mahalalei) e a personajului central: Ficu.

motto: „Și voi, taților, nu provocați la mînie pe copiii voștri, ci creșteți-i în disciplina și în învățătura Domnului” –Efeseni 6.4

Renumitul psihiatru austriac Alfred Adler, doctor și psiholog, păstra încă vie în memorie amintirea unei experiențe pe care o trăise în copilărie. Ea ilustrează influența pe care o are încurajarea asupra comportamentului, precum și a capacității de învățare a copilului. Adler nu avea rezultate bune la matematică și profesorul lui chiar le-a comunicat părinților că băiatul „nu le avea cu matematica“. I-a sfătuit să îl retragă de la școală și să-l dea să învețe meseria de cizmar și să nu aibă așteptări prea mari de la el. Deși părinții nu au îmbrățișat convingerea profesorului, totuși Adler și-a pierdut în aceea perioadă interesul pentru școală și a picat examenele. A decis apoi să îi arate profesorului său că poate mult mai mult, ajungînd în scurt timp primul din clasă, fără să mai înregistreze alte eșecuri școlare. Avem în acest exemplu un îndemn pentru părinți și pentru dascăli de a-i încuraja și ajuta pe copiii noștri să se ridice atunci cînd au căzut, să se simtă persoane cu potențial, care pot izbîndi în viață. Încurajarea ajută mai mult decît compătimirea. „Stai departe de oamenii care îți micșorează ambiția. Oamenii mici întotdeauna fac asta. Cei cu adevărat mari te fac să te simți că și tu poți deveni mare“ (Mark Twain).

personaj, Peltz excelează în redarea unor tablouri evocatoare din viața cartierului, a locurilor în care putea fi martor la trăirile imediate ale oamenilor și la agregarea comunității, precum „hala de vechituri”, „lumea anonimă a ceainăriilor, a cîrciumilor”, „a locurilor unde se adunau poeţii și visătorii altei lumi, mai drepte, mai bune”.

Prin darul scriitoricesc, Peltz reușește să trezească în mintea cititorului emoția, compătimirea ori înduioșarea pentru personaje sale. În ansamblu, opera reflectă trăirile autorului și o „viziune cumpătată, blajină, nițel sfătoasă, nițel isteață, nițel îndrăgostită a existenței”. Despre el însuși, Peltz declara în anul 1933: „Sînt autodidact. N-am diplome. N-am şcoală. Am doar şcoala vieţii şi diavolul scrisului, din copilărie. La etatea de 12 ani, cînd începusem să-mi cîştig existenţa (biet slujbaş întrun birou comercial), jertfeam nopţile hîrtiei”. Anul 1933 îi aduce consacrarea, prin romanul „Calea Văcărești”, performanța fiind rezultatul unui parcurs îndelungat

Prin întrepătrunderea dintre destinul familiei și al altor membri ai comunității se reliefează o amplă frescă socială, cu personaje care mai de care mai pitorești. Accentul este pus pe autenticitate, pe conflicte reale, pe tot ceea ce alcătuia tumultul vieții într-un cartier peste care se abate suferința. Iar tenta autobiografică este evidentă. „Ficu sînt eu, dar personajul cel mai important al cărții este Esther. Adică mama, răpusă în floarea vîrstei. (...) Acestei sfinte figuri am vrut să-i aduc, prin scrierea romanului, smeritul meu omagiu (...). Am vrut să eternizez, mai cu seamă, chipul mamei”. Totodată, „copil al uliței evreiești”, „născut și crescut în mijlocul acestei lumi, cunoscîndu-i elanurile și deprimările, familiarizat cu fiecare dramă consumată în curțile, hanurile și casele lipsite de lumină și de bucurii, mi-am propus să realizez o carte valabilă prin fabulație și documentare, o operă de fixare pe hîrtie – în timp și spațiu – a figurilor binecunoscute din cartierul acela al Bucureștiului de altădată”.

Pe lîngă portretul unor membri ai familiei, cărora le-a păstrat în roman numele și traiectoria vieții, Peltz nu l-a uitat pe „profesorul dr. Gerota (în carte Gruescu), atenţia dezinteresată cu care a examinat-o pe mama, omenia lui adînc impresionantă”, dar nici pe negustorii ambulanţi, „pe acești cavaleri rătăcitori prin toate uliţele Bucureștilor” sau pe isteţul hanului în care a copilărit, Alfred, „aventurier fără noroc, neaderînd la suferinţe, flămînd, adesea, dar nerenunţînd la zîmbet”. Mai mult decît conturarea fiecărui

Descrierea „halei de vechituri” („hala de antichităţi şi mobile de ocazie”) din Piața Sf. Vineri, pe Calea Văcărești, dar și a împrejurimilor, cu variate prăvălii, îi ocazionează autorului pagini alese, din care spicuim un fragment: „Calea Văcărești ardea sub soarele după-amiezii, ascuțit. Nu plouase de mult, prin cartier mergea vestea că va fi foamete și nevestele prăvăliașilor dormeau cu capul în piept, în dosul tejghelei. Căldura verii se dovedise sălbatică. Trecătorii rari, cu pălăria în mînă, căutau umbră pe marginea trotuarelor aprinse. Aveau înfățisarea unor halucinați sau unor cheflii de-abia descinși din cîrciumi. În fața prăvăliei lui Haimovici, mese goale. Înăuntru puțină răcoare și doi clienți, perceptorul și hahamul din Mămulari. (...) Peste drum, în «hala vechiturilor», căldura a dezbrăcat oamenii de haină și i-a melancolizat. Stau negustorii în fața compartimentului lor, aproape indiferenți la întrebările clientului cu barbișon, dornic să cumpere o pendulă «care cîntă». Nu se mai supralicitează, nu se mai înjură, bătîndu-se cu pumnii în piept, nici măcar la taifas nu mai stau familiile lor. (...) În hală se găseau de toate: cărți, bastoane, șireturi de ghete, farfurii, gulere, dulapuri, paturi străvechi obiecte de preț sau fără nici o valoare, un amestec spăimîntător de artă și grotesc. Negustorii cercetau casele care lichidau, pe soții care divorțau sau pe boierii hotărîți să-și schimbe mobila. Aveau o privire vie, știau repede cum vor sfîrși tocmeala și nu-i întrecea nimeni în dovedirea sacrificiului pe care îl fac, consimțind să plătească atît și atît. (...) Azi, din pricina căldurii, nimeni nu mai proiectează vreo cumpărare, nimeni nu caută să se înțeleagă cu vecinii asupra «partidelor» anunțate (...). Azi, în după-amiaza aprinsă de iunie care se vestește numai foc, limbile sînt legate, brațele moi, ochii lipiți parcă de gene. Perceptorul și hahamul au ieșit de mult din bodega lui Haimovici, alți clienți au intrat și nimeni nu s-a mai oprit la vreo baracă, în hală, să întrebe de prețul manșetelor de cauciuc sau a etajerei cu rafturile descleiate”.

File de istorie

Mircea cel Bătrîn – cel mai viteaz

şi mai ager dintre principii creştini

„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Johannes Leunclavius – care a trăit în Secolul al XVI-lea şi a scris o istorie a Imperiului Otoman, care conține informații prețioase despre Țările Române și istoria lor în Secolele XV și XVI – , Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani (în perioadele 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 și ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418), remarcîndu-se ca un excelent conducător, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și ca un adevărat creștin, lăsînd în urma sa mai multe lăcașe de cult. A izbutit în cele mai crîncene confruntări militare, dar a fost şi un strălucit diplomat, atît în relațiile cu Ungaria și Polonia, cît și cu Imperiul Otoman. Pentru toate aceste motive, Mircea cel Bătrîn a rămas în istorie ca una dintre cele mai importante personalităţi ale luptei creștinilor în spaţiul balcanic, iar domnia sa a însemnat peste trei decenii de lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești.

Mircea cel Bătrîn, sau Mircea cel Mare, s-a născut în anul 1355, fiind fiul lui Radu I (și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron) din dinastia Basarabilor, domn al Țării Românești între anii 1377 și 1383, şi al doamnei Calinichia (doamna Ana sau Anca), a doua soţie a lui Radu I şi a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei. Mircea cel Bătrîn însemna, în fapt, „Mircea cel Vechi” (adică din bătrîni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, adică, în limbaj de cancelarie medievală, primul domnitor cunoscut cu acest nume. Fiindcă Țara Românească nu obișnuia să numeroteze domniile, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în Secolul al XVI-lea.

După moartea lui Dan I, fratele său după tată, Mircea îi ia locul pe tron, la 23 septembrie 1386, într-o perioadă în care Țara Românească se afla, pe de-o parte, în plin proces de dezvoltare, de consolidare a economiei, armatei, administrației și a Bisericii, iar pe de altă parte, se afla în faţa tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, dar şi ale Imperiului Otoman, aflat în plină extindere în Balcani.

Mircea cel Bătrîn a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine, cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Administrația este organizată centralizat, punînduse accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții, iar Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea, şi este înzestrată cu arme și întărită prin cetăți ridicate în punctele strategice ale țării.

Un mare merit al domnitorului îl reprezintă numeroasele biserici şi mînăstiri construite pe întreg cuprinsul țării, viitoare centre de cultură, marcate prin activitatea de seamă a copiștilor și caligrafilor şi prin întemeierea unor remarcabile școli de pictură religioasă. Trebuie spus, aici, că începînd cu anul 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, avînd astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

În plan extern, Mircea cel Bătrîn a realizat alianțe solide, menite să păstreze independența țării, mai ales cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, o relaţie care era bazată pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman.

În acest sens, la 7 martie 1395, tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrîn cu regele Sigismund conținea clauze reciproc avantajoase.

O altă alianţă a fost încheiată cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din anul 1389 şi, prin intermediul acestuia, încheia şi o alianţă cu regele Vladislav al IIlea al Poloniei, îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în eventualitatea în care acesta din urmă ar

la întemeiere, mii de călugări vieţuind aici, iar dintre aceştia s-au detaşat ierarhi ajunşi în funcţii importante, dar şi oameni de cultură remarcabili. La Mînăstirea Cozia a luat fiinţă prima şcoală de copişti şi caligrafi din Ţara Românească şi tot acolo a trăit şi primul imnograf român, Filotei, mare logofăt al Țării Românești.

Conform unei legende, se pare că la originea construirii mînăstirii se află o „arătare Dumnezeiască” care i s-ar fi dezvăluit voievodului Mircea cel Bătrîn (Mircea cel Mare). Legenda spune că în timpul unui război pornit de Mircea împotriva ungurilor (sau împotriva otomanilor conform altor interpretări), şi-a stabilit ca sediu al oştii un loc de pe Valea Oltului, denumit „Bivolarilor”. În timp ce dormea în cortul domnesc instalat pe pajiştea din faţa muntelui, voievodul a avut un vis în care i s-ar fi ivit o „arătare Dumnezeiască”, iar a doua zi, dis de dimineaţă, voievodul a hotărît ridicarea, pe acel loc, a unei mînăstiri.

Aşadar, între anii 1387 și 1388, a avut loc ridicarea mînăstirii, un sprijin important în zidirea acestui sfînt lăcaş avîndu-l Nicodim, duhovnic al domnitorului şi stareţ al mînăstirilor Vodiţa şi Tismana. Pe o inscripţie aflată la Cozia scrie că: „Această sfîntă biserică, unde se prăznuieşte hramul Prea Sfintei şi Începătoarei de viaţă troiţe, este zidită în temelie de blagocestivul răposatul Domn Io Mircea Voevod cel Bătrîn”.

fi pornit un război cu una din cele două țări. Mircea a întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țări din sudul Dunării, în scopul prevenirii expansiunii otomanilor. Însă mai toate măsurile preventive, strategice, împotriva pericolului otoman, au fost sortite eşecului, mai ales după ce Mircea a intervenit în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării.

În anul 1395, Baiazid I „Fulgerul” a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate de circa 40.000 de soldați, Mircea cel Bătrîn opunîndu-i o armată de doar 12.000 de oșteni. La 17 mai 1395, armata Țării Românești înfrînge avangarda otomană în Bătălia de la Rovine, însă după o altă luptă dată lîngă Argeș, Mircea pierde tronul și se retrage în Transilvania, în locul său otomanii instalîndu-l pe tron pe Vlad.

În 25 septembrie 1396, Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, încheie lamentabil cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar, după dezastrul de la Nicopole. Abia după încă un an, şi cu sprijinul militar al lui Sigismund de Luxemburg, Mircea îşi recucereşte tronul, după bătălia de pe Rîul Ialomița.

În vara anului 1402, după înfrîngerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk, la Ankara, a urmat o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, iar Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor, reuşind, în anul 1404, să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea dar şi să îl sprijine militar pe Musa Celebi, fiul lui Baiazid I, să devină sultan. După moartea acestuia, însă, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrîngă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.

Pentru a evita ofensiva sultanului, Mircea semnează spre sfîrșitul domniei, în anul 1415, un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur şi a trimiterii, drept ostatic, ca garanţie, a unui fiu al său.

Mircea cel Bătrîn a trecut la Domnul la 31 ianuarie 1418, fiind înmormîntat la Mînăstirea Cozia, ctitoria sa de preţ – care avea să servească drept necropolă domnească pentru familia sa – , la 4 februarie, într-un sarcofag de piatră construit după modelul celor apusene. I-a urmat, la conducerea Ţării Româneşti, fiul său Mihail I. * * *

Mînăstirea Cozia a fost construită pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, la îndemnul Sfîntului Cuvios Nicodim de la Tismana, duhovnic al lui Mircea „întru cele Dumnezeieşti”. Una dintre cele mai autentice nestemate ale arhitecturii bisericeşti autohtone, Mînăstirea Cozia înseamnă o moştenire spirituală şi artistică nepreţuită în istoria poporului român, în cei peste 600 de ani de

La 18 mai 1388 a avut loc slujba de sfinţire a mînăstirii, ţinută chiar de Nicodim, iar ca stareţ a fost desemnat ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii sfîntului de la Tismana. Este interesant faptul că, iniţial, denumirea lăcaşului era „Mînăstirea Nucet”, de la cuvîntul pecenego-cuman „Koz”, care înseamnă nucă, aluzie la caracterul regiunii, care era cunoscută datorită cultivării nucilor. Ulterior, mînăstirea a primit numele de „Cozia”, după denumire muntelui aflat în vecinătate. Biserica mare a fost pictată în frescă, între anii 1390-1391.

În anul 1520, Gavriil Protul descrie mînăstirea, în Viaţa Sfîntului Nifon, în care se arată că: ,,Aceia mînăstire avea locuri fără gîlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume, şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un rîu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi, şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă… am văzut cu achii noştri acel loc şi i-am zis pămîntul făgăduinţei”.

Către începutul Secolului XX, sfîntul lăcaş a fost practic desfiinţat, devenind, pe rînd, temniţă – începînd cu anul 1880, apoi azil – din anul 1893, şi cazarmă, iar pe perioada Primului Război Mondial, biserica a fost transformată în … grajd pentru cai. Despre desfiinţarea mînăstirii şi transformarea ei în temniţă, scria cu mînie însuşi Mihai Eminescu, care la 12 septembrie 1882 aşternea cîteva rînduri extrem de tăioase în Ziarul Timpul: „Cozia, unde e îmormîntat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amîndouă malurile Dunării pînă-n mare, Cozia, unde e îmormîntată familia lui Mihai vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal ca vechime cu țara – ce-a devenit aceasta? Pușcărie !”.

În anul 1903, arhitectul Petre Antonescu subliniază pentru prima dată importanţa edificiului bisericesc de la Cozia, arătînd că acesta „reprezintă tranziţia între stilul byzantin copiat exact la noi după acela al bisericilor greceşti din veacul al XIII-lea (Teotocos din Constantinopol şi Sfinţii Apostoli din Salonic) şi între stilul byzantin împămîntenit cu totul în ţara românească”.

Începînd cu anul 1928, mînăstirea a intrat din nou într-un amplu proces de restaurare, iar în anul 1936, mormîntul voievodului Mircea cel Bătrîn a fost acoperit cu o nouă piatră funerară, pe care au fost aşternute cuvintele lui Iorga: ,,Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea (…) ctitor al acestui sfînt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418”. La 15 mai 1938, piatra de mormînt a fost înlocuită cu o alta, adusă din Bulgaria, pe care scrie: ,,Aici odihnesc rămaşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”. Surse: rADIoromAnIAcULTUrAL.ro

Mînăstirea-Cozia

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Cum a fost asasinat I.G. Duca

Noaptea Revelionului 1933-1934 a fost o noapte de doliu. Atmosfera obişnuită sărbătoririi Anului Nou lipsea de astă dată. Opinia publică românească şi de peste hotare a fost șocată de vestea tragicei scene din gara Sinaia. I.G. Duca, primulministru al României, fusese ucis. „Execrabilul asasinat, a cărui victimă a fost primul-ministru, a produs o profundă consternare în rîndurile tuturor categoriilor sociale din România“ – scria ziarul „Adevărul“. Peste 400.000 de cetăţeni au venit în funebru pelerinaj, pentru a saluta pe premierul I.G. Duca pe catafalc şi a-şi exprima astfel aversiunea faţă de ucigaşi – agenţi ai hitlerismului.

„Dumneata şi Titulescu

v-ați iscălit moartea”

De la dizolvarea Gărzii de Fier, filmul evenimentelor conduce rapid şi nemijlocit la actul asasinării primului-ministru. Căpeteniile gardiste scriu lui I.G. Duca, la începutul lui decembrie: „D-ta şi Titulescu v-aţi iscălit moartea“. Cum şi cine 1-a asasinat pe I. G. Duca? Unde duc firele complotului? Şefii Gărzii de Fier erau iniţiatorii crimei, sau ea a fost un act al unor legionari anarhici? Într-o comunicare către doi subalterni apropiaţi, Codreanu vorbea în ajunul asasinării premierului de „unitatea de măsură – mormîntul“ şi de „200 de morminte necesare biruinţei“. El se ascunsese un timp în casa generalului Cantacuzino-Grănicerul din Capitală. Fiind descoperit, a fost prevenit de Puiu Dumitrescu – secretarul particular al regelui, să dispară. Unde? „Căpitanul“ Corneliu Zelea Codreanu, care a dispărut cu 2-3 ore înainte de miezul nopţii din 9 decembrie, cînd a fost hotărîtă interzicerea Gărzii de Fier, se afla în siguranţă de luni de zile în strada Simonide, la d-na Crăciunescu, verişoara d-nei Lupescu. „Căpitanul” trecea pentru azil pragul unui duşman al mişcării legionare sau al unui prieten? Va mai trece şi alt prag „interzis“, al vilei colonelului Gabriel Marinescu, om de încredere al regelui, numit, la instaurarea lui Carol, prefect al Poliţiei Capitalei. Era şi acesta un aspect al duplicităţii camarilei regale, al oscilaţiilor şi cochetăriilor politice, extrem de primejdioase pentru ţară. Din umbra tăinuitelor şi sigurelor adăposturi, Codreanu păstra legătura cu generalul Zizi Cantacuzino, prefectînd planul de acţiune pentru uciderea primului-ministru.

Casa lui Duca era ţinta scrisorilor de ameninţare cu moartea, unele trimise chiar de C. Codreanu şi Z. Cantacuzino. Ultimul, rudă cu Duca, îi scria direct că în curînd va fi ucis. Făptuitorii crimei? Constantinescu, Belimace şi Caranica. Despre fizionomia lor morală? Primul se remarcase cu numai cîteva zile înainte, prin înjunghierea primarului unei comune din judeţul Făgăraş, unde candida în alegeri. Sinaia a fost punctul terminus al atentatelor contra lui Duca. Au încercat să-l suprime acasă, au încercat să-l ucidă pe străzile Capitalei. La 27 decembrie, s-a hotărît suprimarea lui Duca după plecarea lui de la preşedinţia Consiliului de Miniştri. Maşina ce-l transporta luînd altă direcţie, tentativa de atentat n-a izbutit.

Implicaţiile crimei au rămas pînă astăzi învăluite în mister

În ziua de 29 decembrie, cînd şeful guvernului a plecat la Sinaia, pentru a se prezenta în audienţă la rege, asasinii, perfect informaţi, se aflau în gara oraşului de munte, mult înainte de sosirea trenului. Purtau asupra lor un adevărat arsenal: revolvere St. Etienne, de calibrul 8 mm, un revolver semiautomat de 11 mm şi 17 petarde, care detunau cu zgomot de obuz. Pentru garanţia reuşitei, executorii aveau să fie însoţiţi de conducătorul gardist Virgil lonescu.

„Am vrut să-l omorîm la sosire“, declara la proces ucigaşul. L-a împiedicat nu atît paza premierului, cît

faptul că era însoţit de unii oameni politici ca Dinu Brătianu. Atentatorii şi-au luat mai tîrziu prînzul la un local în faţa hotelului „Palace“, apoi şi-au reluat pregătirile în jurul peronului gării. Caranica avea fixat locul din partea de nord a staţiei, Nichi (Constantinescu) la mijloc, în dreapta uşii principale, ferit într-o nişe, iar Belimace în partea de sud a staţiei, unde era garat vagonul ministerial în tot acest timp. Siguranţa –potrivit relatărilor făcute de şeful ei, Eugen Cristescu, lui Armand Călinescu imediat după asasinarea lui Duca – cunoştea intențiile Gărzii de Fier, iar primul-ministru fusese prevenit. Însăşi persoana atentatorului era cunoscută. „Organele subalterne au fost însă lipsite de vigilență în ziua atentatului“. Audienţa la palatul Peleş a durat între orele 16-18. Şeful guvernului urma să se înapoieze în Bucureşti, tot cu trenul, la ora 9 şi 15 minute seara. Cum trenul a avut o întîrziere de 50 de minute, premierul a fost încunoştiinţat de acest lucru, aşa că a sosit în gară la ora 10 fără 5 minute.

Automobilul era oprit nu în dreptul vagonului ministerial, ci mai departe, aşa încît spre a ajunge la vagon, premierul trebuia să parcurgă întreg peronul. În asemenea situaţie nu putea scăpa de glonţ, fiind ţinta celor trei. Însoţit de dr. Costinescu și cîțiva prieteni politici, Duca a trecut prin holul gării, îndreptîndu-se spre vagon. Făcuse doar cîţiva paşi pe peron în semi întunericul gării, ca niciodată de slab luminată. O petardă a explodat pe neaşteptate. O perdea de fum... O mînă a prins umărul lui Duca, alta i-a lipit în ceafă gura unui revolver. Asasinul, pe nume Constantinescu, a tras cinci gloanţe unul după altul. Cînd a scăpat din mîna care-i prindea umărul, premierul s-a prăbuşit pe peron: era mort. În fugă, criminalul mai trage focuri de armă. Dr. Costinescu va fi rănit. Stupoare printre toţi din jur. Personalul staţiei, pasagerii erau înmărmuriţi. Incredibil. Şi totuşi, pe dalele peronului zăcea cu capul zdrobit primul-ministru al ţării. Împrejurările în care a avut loc asasinatul au făcut obiectul multor controverse și supoziţii. În acest cadru, n-au lipsit unele aluzii şi chiar referiri mai directe la răspunderile regelui şi ale unor colaboratori apropiaţi ai săi. Asupra acestor aspecte complicate şi tenebroase, istoricii îşi continuă investigaţiile. Liderul liberal se pronunţase categoric contra revenirii în țară a lui Carol și a favoritei sale, Elena Lupescu. În manifestul liberalilor subsemnat de Duca, se scria fără echivoc: „Proclamarea lui Carol, rege, este cea mai mare crimă contra naţiunii române“. După urcarea pe tron a lui Carol, Duca a rămas ostil veleităţilor regelui de atotstăpînitor al vieţii politice româneşti. Desemnarea lui Duca drept prim-ministru şi apoi dizolvarea Gărzii de Fier printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, şi nu prin decret regal, îndrepta de bună seamă ascuţişul furiei şi complotul gardist spre liderul liberalilor, ceea ce-i deschidea regelui perspectiva de a scăpa de un indezirabil. Acest aspect al problemei n-a rămas neobservat unor cronicari ai timpului. Mărturii şi documente, ulterioare procesului din 1934, vin să întărească aceste elemente atît de necesare în judecarea unor evenimente. O notă discordantă a făcut în aceste momente, în afara grupărilor prohitleriste, Carol al IIlea. În memoriile sale, C. Argetoianu notează textual: „Ce nu se ştie, e cît de urît s-a purtat regele faţă de mort şi de familia lui. Îndată după atentat s-a telefonat la Foişor, și s-au cerut instrucţiuni. Regele ar fi vrut să fie imediat expediat cadavrul la Bucureşti; explicîndui-se însă că erau anumite pregătiri de făcut, a admis să fie aşezat provizoriu într-o sală de jos a Castelului Peleş, lîngă camerele servitorilor, unde corpul neînsufleţit al primului său sfetnic a stat pînă a doua zi. Nici nu s-a dus să-l vadă, nici n-a trimis o floare...“. În procesul ce a avut loc ulterior, făptaşii direcţi ai crimei contra lui Duca au fost trataţi cu indulgenţă, iar conducătorii grupării gardiste, care au organizat din umbră atentatul, au fost achitaţi. Corneliu Codreanu, „dispărut“ un timp, va apare în ziua de 25 martie la poarta Tribunalului Militar, unde se judeca procesul, cerînd să fie introdus în sală. Aflase

că din porunca regală vor fi condamnaţi numai cei trei asasini. În dezbaterile procesului, pe lîngă demascări şi condamnări ale politicii teroriste şi de trădare naţională a Gărzii de Fier, s-au făcut auzite şi glasuri ale unor politicieni reacţionari (Al. Vaida-Voevod, Gh. Brătianu şi alţii), care tindeau să-i justifice pe criminali şi renegaţi.

Indignare în opinia publică internaţională

Le Petit Journal comenta: „Nu mult după atentatul împotriva cancelarului Dollfuss, uciderea Preşedintelui Consiliului de Miniştri român a aruncat o lumină vie asupra metodelor teroriste întrebuinţate de către imitatorii străini ai mişcării hitleriste“. „A trebuit să intervie amestecul unor elemente străine şi importul unor doctrine fabricate în afară – scria ziarul francez L’Ordre din 31 decembrie 1933 – pentru ca să-şi facă apariţia asasinatul politic. Personalitatea victimei face să reiasă lămurit scopurile pe care le urmăresc hitleriştii în România, prin această Gardă de Fier...“. La rîndul său, Journal des Debats nota în aceeaşi zi că „în vreme ce Hitler oferă tuturor pacte de neagresiune, acţiunea hitleristă se insinuiază pretutindeni”. Ziarul englez Financial Times reliefa că „nu este pentru nimeni un secret că dizolvarea organizaţiei Gărzii de Fier din România e determinată de creşterea mişcării naţional-socialiste din Germania“.

Organe de presă cehoslovace, polone şi din multe alte ţări, s-au ocupat, de asemenea, pe larg de semnificaţia evenimentului. Ziarul cehoslovac Prager Presse, din 3 ianuarie 1934, releva că la doliul naţional pentru tragica moarte a lui Duca participă „toţi aliaţii României“. Secretarul general al Societății Națiunilor, Avenol, într-un mesaj adresat guvernului român, declara că, prin asasinarea lui I.G. Duca, forul internaţional a pierdut „un prieten sincer şi devotat“.

La Berlin – satisfacţie

În acelaşi timp, din Germania soseau rezonanţele satisfacţiei şi încurajării pentru elementele legionare asasine. Unul din multele exemple îl constituie scrisoarea trimisă de un mare capitalist din DortmundBrüklerhof, pe nume R. M. Lauversiek, prin care aducea felicitări generalului Cantacuzino, pentru faptul că a fost eliberat în procesul atentatului contra lui Duca. Mărturisind că „Garda urmăreşte în România aceleaşi scopuri ca şi mişcarea hitleristă din Germania“, scrisoarea se încheia cu cuvintele: „Domnule general, eu nu am decît o singură dorinţă, aceea ca cei trei condamnaţi să fie graţiaţi cît mai curînd sau eliberaţi cu forţa. Gărzii de Fier îi urez deplin succes“.

Există şi date de o valoare excepţională pentru înţelegerea rolului hitleriştilor în evenimentele date. În arhiva Serviciului secret român din perioada de care ne ocupăm se află un document în care se arată că la 23 iunie 1934 a avut loc, la departamentul secţiei a IV-a din Ministerul Afacerilor Străine german, o consfătuire secretă, convocată urgent de Alfred Rosenberg şi la care au fost invitaţi special: Rudolf Hess – şeful secţiei externe a partidului nazist, Heinrich Himmler – şeful poliţiei secrete, precum şi alte căpetenii hitleriste specializate în diversiuni şi atentate. Obiectul consfătuirii: modul cum se îndeplinea acţiunea nazistă în România. S-a discutat punct cu punct felul de executare a acestui plan, pentru care „se alocase un fond de 750.000 mărci germane aur“, bani ce „fuseseră încasaţi“. S-au adus critici violente pentru neîndeplinirea unor puncte din „programul fixat“, care privea persoana lui Nicolae Titulescu, a ministrului de externe francez, Louis Barthou, venit în vizită la Bucureşti la începutul lunii iunie 1934, precum și „factorul constituţional“ (adică regele).

Ulterior, sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor, autorii atentatului de la Sinaia au primit chiar în închisoare cea mai înaltă „decoraţie“ legionară. Agenţii hitlerişti şi-au continuat actele odioase; sub gloanţele lor, au căzut şi alţi prim-miniştri, precum şi numeroşi patrioţi antifascişti din România.

În perspectiva istoriei, a acestei „învăţătoare a vieţii“, s-a văzut limpede unde au putut duce acţiunile trădătoare ale agenturii hitleriste din România.

GHEORGHE MATEI

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (160)

Arta (8) Ceramica (2)

Stăpînirea utilizării și compoziției fondantului, asociat cu caolinul, pentru a-l face mai plastic și pentru a reduce temperatura la fabricare, precum și utilizarea cuptoarelor mai eficiente, sînt factori care produc în mare cantitate un porțelan alb și glazurat, rezistent și sonor. Porțelanul ajunge la forma sa perfectă în dinastia Yuan-mongolă. S-au păstrat pînă în prezent două vaze albastru-albe, care fuseseră dăruite ca ofrande la un templu daoist. Culoarea albastră a acestui tip de porțelan provine de la cobaltul adus din Orientul Mijlociu. În această epocă, în ceramica chineză apar ca decor arabescuri și chiar versete din Coran, ceea ce arată că porțelanurile erau destinate exportului în lumea arabo-musulmană. Desigur că o bună parte a exportului era destinat și Europei. Acum, principalul centru al producției de porțelan chinezesc este orașul Jingdezhen, care funcționează pînă în prezent.

Ceramica Tang. După cum am meționat în numeroase rînduri, Dinastia Tang a fost o „Epocă de Aur“, dinamică, deschisă spre exterior prin dezvoltarea Drumului Mătăsii. Arta ceramică Tang a fost exportată pe scară largă pînă în Egipt, Kenya etc. În Epoca Tang au înflorit renumitele tipuri de ceramică Xing și „sancai“. Porțelanul fin s-a dezvoltat și a fost din ce în ce mai apreciat. Datorită utilizării oxidului de cobalt, în Dinastia Tang meșterii au experimentat un stil cu totul nou de ceramică, care va avea mare succes în dinastiile Yuan-mongolă, Ming și Qin-manciuriană – și anume caremica albastră-albă.

„Porțelanul“ Xing. Sub Dinastia Tang, cele mai ridicate temperaturi atinse de cuptoare au permis apariția cvasi-porțelanurilor fine și translucide, a căror suprafață

Bolile și Istoria (38)

Regina Victoria

și prăbușirea monarhiei ruse (8)

Din 5 septembrie 1915, cînd Nicolae a părăsit Ţarskoe Selo spre a prelua comanda trupelor şi pînă pe 20 martie 1917, ziua de dinaintea arestării sale, la Moghilev, putem urmări cursul tragic şi aproape incredibil al evenimentelor din ultimele luni ale ţarismului, prin intermediul scrisorilor dintre suveran și soţia lui. Acestea constituie una dintre cele mai uimitoare şi mai importante surse ale arhivelor istorice ruseşti. Dar nu putem înţelege sensul acestor misive fără a fi conştienţi mai întîi de dependenţa totală a familiei ţariste faţă de singura persoană care i-ar fi putut reda sănătatea adoratului lor fiu.

Pe 4 septembrie 1915, Alexandra îi scria soţului său, cerîndu-i să o aştepte la cartierul general al armatei ruse: „Nu te teme pentru ce a rămas înapoi... Iubitule, sînt aici, nu rîde de soţioara ta prostuţă, dar ea poartă pantaloni pe dedesubtul rochiei”. Nicolae era încîntat: „Chiar mă gîndeam, soţioara mea, cînd vei vrea să-l sprijini pe bărbăţelul tău, acum, că este departe? Ce păcat că nu-ţi poţi îndeplini datoria de a conduce ţara în lipsa mea pentru un timp mai îndelungat, sau cel puţin pe toată durata războiului!“. Pe 10 septembrie, Alexandra accepta „misiuna“ încredinţată: „O, inimioara mea, sînt atît de mişcată că îmi doreşti ajutorul. Întotdeauna sînt gata să fac totul pentru tine, doar că nu-mi place să mă amestec undeva fără să mi se ceară“. Prin asemenea cuvinte copilăreşti, puterea supremă asupra Rusiei era încredinţată ţarinei, în vreme ce ţarul se ocupa exclusiv de problemele militare. Iubind puterea, Alexandra a acceptat cu bucurie, fără însă a renunţa să se mai lase dominată de Rasputin.

Scandalul în jurul acestui personaj bizar nu a devenit o problemă stringentă pînă cînd ţarina nu s-a implicat în rezolvarea unor probleme guvernamentale, la sfîrşitul lui 1915. Ţarul îşi începuse domnia hotărît să

netedă evoca jadul alb și care emitea un sunet muzical. Există foarte puține urme ale atelierelor care au produs aceste piese remarcabile. Potrivit poeților chinezi din Epoca Tang, porțelanurile Xing aveau „luciul argintului și albul zăpezii“. Printre cele mai frecvente obiecte de porțelan Xing se numără vaze și ceainice cu gura scurtă, care atestă importanța Artei Ceaiului. Ceramica „sancai“. Ceramiștii din Tang foloseau frecvent glazuri care conțineau plumb, a căror origine datează din Perioada „Statelor Combatante“. Ceramica Tang „trei culori“ se numește astfel datorită culorilor folosite: galbenul provine din oxidul de fier (ars prin oxidare), verdele provine din oxidul de cupru, iar violetul provine din mangan. În Epoca Tang, meșterii au introdus o nouă culoare importantă, albastrul, obținut din oxid de cobalt importat din Orientul Mijlociu. Ceramica Tang a fost influențată și de ceramica din Persia dinastiei Sasanide. Ceramica „trei culori“ – fie că este vorba despre vaze, figurine etc. –prezintă un aspect foarte special: glazurile de plumb curgeau în timpul arderii, ceea ce producea efecte cu atît mai interesante, cu cît uneori nu acopereau decît o porțiune din obiectul ceramic, restul păstrînd culoarea crem naturală. Contrar a ceea ce sugerează denumirea „trei culori“, cele mai frumoase statuete Tang conțineau uneori pînă la o duzină de culori diferite. În Epoca Tang, cuptoarele care produceau ceramică „trei culori“ se aflau în provinciile Nenan, Hebei, Shaonxi, Shanxi și Hunan. Figurile yong fac parte din „bunurile funerare“. De obicei, au dimensiuni mici și reprezintă dansatori cu mîneci largi și lungi sau muzicanți, ori chiar doamne de la Curte în costume complicate. Aceste figurine mici sînt, în general, monocrome și nu necesită glazură. Uneori sînt sculptate, pentru a rafina decorul. Teracota folosită are o culoare crem palid. Există figuri yong mai importante, cum ar fi statuetele bărbaților și ale femeilor călare, ale vînzătorilor ambulanți sau ale conducătorilor de cămile, care prezintă adesea un tip europoid și nu chinezesc. Printre cele mai mari statuete funerare sînt funcționari publici, miri, războinici, „păzitori ai mormintelor“, „regi cerești“ protectori.

menţină principiile autocraţiei, dar, în preajma revoluţiei din 1905, el a acceptat să facă un compromis, convocînd o formulă parlamentară cunoscută sub numele de Duma Imperială. Alexandra nu putea suferi această instituţie din două motive. În primul rînd, deputaţii săi solicitaseră o anchetă publică asupra comportamentului scandalos al lui Rasputin, încă din 1911. În al doilea rînd, însăşi existenţa unui organism politic ales implica un control asupra autorităţii pînă atunci absolute, deţinute de soţul ei şi, mai grav, ameninţa să pună sub semnul întrebării şi o eventuală domnie autocratică a ţareviciului Alexei. Teama ei bolnăvicioasă pentru viaţa acestuia din urmă se transformase într-o dorinţă acerbă de a-i asigura o domnie solidă, asemeni altor monarhi absolutişti. Din această perspectivă, ţarina dorea ca Nicolae să aibă tăria predecesorilor săi, Ivan cel Groaznic sau Petru cel Mare, să fie un tiran aspru care să transmită puterea totală urmaşilor. În scrisorile sale, ea reia mereu această temă: „Pentru binele copilului, trebuie să fim fermi şi neînduplecaţi, căci altfel moştenirea sa va fi înspăimîntătoare. Deja caracterul său puternic îl îndeamnă să nu se plece în faţa altora, ci să fie propriul său stăpîn“. „Trebuie să încredinţăm lui Alexei o ţară puternică şi de aceea să nu ne arătăm slabi, altminteri el va avea o domnie plină de necazuri, încercînd să îndrepte ce am stricat şi să strîngă frîiele pe care noi le-am lăsat prea slabe“. „El are o voinţă puternică şi un caracter plin de tărie, nu lăsa lucrurile să-ţi scape printre degete, pentru ca Alexei să fie nevoit să ia totul de la capăt“. Dădăcit astfel, nu-i de mirare că slabul Nicolae a comis atîtea greşeli, în ultimele sale luni de guvernare.

Arhitectura și monumentele (1)

Din timpuri străvechi, arhitectura chineză – care se bazează pe principiul construcției fără ziduri de susținere sau fundație – face apel la materiale perisabile specifice unui climat umed: bambus, cărămidă și chirpici. Arhitectura chineză veche este o artă a lemnului și a cărămizilor. Arhitectura chineză antică este atît de importantă, încît este privită ca o componentă fundamentală în sistemul arhitectural mondial. Faptul că această arhitectură utiliza material perisabil, explică de ce vestigiile antice sînt foarte rare, cu excepția de remarcat a mormintelor și a fortificațiilor întărite cu piatră. De-a lungul istoriei sale multimilenare, China a reușit să își formeze propriul stil arhitectural bazat pe sculptura în lemn și cărămidă, construcții pe pămînt ramificate, clădiri spectaculoase cu arc curb etc. Marele Zid Chinezesc, Mausoleul primului Împărat Qin Shihuang, unificatorul Chinei sau Orașul Interzis, sînt doar cîteva exemple ale impresionantei arhitecturei clasice chineze. Menționăm că, începînd cu Dinastia Tang, un mic număr de edificii-pagode, poduri – au început să fie construite din piatră și chiar din metal, ceea ce le-a ajutat să se păstreze pînă în zilele noastre. Caracteristicile Arhitecturii clasice chineze. Una dintre cele mai distinctive trăsături ale Arhitecturii clasice chineze este utilizarea cadrului de lemn. Indiferent de destinația sa, structura unei clădiri –palat, templu, pavilion de recreere – constă în stîlpi de lemn. Aceștia sînt plasați pe o lespede de piatră, aflată la cincizeci de centimetri adîncime în sol și formează aproape întotdeauna un dreptunghi. Încă din dinastia Shang/Yin, stîlpii celor mai importante construcții erau protejați de umiditate la bază de către o acoperitoare metalică. Din această epocă timpurie datează forma specială a schelăriilor chineze, susținute nu de console, ci de tiranți și arbaletgrieri. La opera arhitecturală, chinezii au adăugat sculpturile și picturile, cu intenția de a o face mai frumoasă și mai atractivă.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Nicolae era de acord cu descrierea făcută de soţia sa Dumei: „Stürmer, după cum spui şi tu, reprezintă întradevăr, un motiv de îngrijorare nu doar pentru deputaţi, dar vai, mi-e teamă că pentru întreaga ţară, care nu-l vede cu ochi buni! Mi-e teama că va trebui să renunţe la funcţia sa, pentru ca noi să avem linişte“. Pe 22 noiembrie, ţarul l-a demis pe Stürmer atît din funcţia de premier, cît şi din cea de ministru de Interne şi l-a numit prim-ministru pe fostul ministru al Transporturilor, A. F. Trepov, spre dezamăgirea Alexandrei: „Despre Trepov trebuie să-ţi spun că nu-l sufăr deloc şi nu pot avea faţă de el aceleaşi sentimente calde pe care le aveam pentru Goremîkin sau Stürmer... iar dacă el nu are încredere în noi sau în Prietenul nostru, lucrurile vor merge foarte rău. I-am cerut lui Stürmer să-l înveţe cum trebuie să se poarte cu Gregori şi să-i asigure permanent protecţia“. (va urma)

F REDERIC k C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

La începutul războiului, prim-ministru în Rusia era un bătrîn şi viclean birocrat, pe nume Goremîkin, care susţinea că miniştrii nu trebuie să fie mai presus decît lacheii, în ochii ţarului. Totuşi, el nu a ezitat să critice decizia ţarului de a prelua comanda armatei, fapt pentru care a fost demis, pe neaşteptate, pe 2 februarie 1916, spre a fi înlocuit de maestrul de ceremonii al Palatului, B. V. Stürmer, o personalitate ştearsă și maleabilă. Nu există nici o îndoială că Alexandra a făcut această propunere, întrucît tot ţarina îl numise anterior ministru de Interne, la sfatul lui Rasputin, tovarăş de orgii cu Stürmer! Din păcate pentru Rusia, acest om slab habar nu avea despre îndatoririle sale de premier şi nici nu se chinuia să-şi bată capul cu rezolvarea problemelor stringente cu care ţara se confrunta. Şi chiar de-ar fi fost un individ capabil, numele său, cu rezonanţe teutonice, era de-ajuns spre a-l face suspect în ochii ruşilor, care se arătau convinşi că Stürmer era de fapt un spion german, hotărît să-l determine pe ţar să încheie pace separată cu Puterile Centrale. Duma a lansat un atac virulent împotriva lui, la începutul lui noiembrie. După ce-l descrisese deja ca pe un om „devotat, onest, sigur“, pe 7 noiembrie 1916 Alexandra îl înştiinţa pe Nicolae: „pentru calmarea spiritelor în Dumă, Stürmer a fost nevoit să se declare bolnav şi să plece pentru trei săptămîni să-şi îngrijească sănătatea. El este un semnal de alarmă pentru această instituţie colcăind de revoluţionari şi de comunişti, pentru această casă de nebuni! L-am sfătuit pe Stürmer să dispară şi, în decembrie, cînd lucrurile se vor mai linişti, să-si reia funcţia“.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Gastronomie la borcan: popas în lumea murăturilor

Par nişte alimente cumva banale şi stinghere, mai ales pe mesele celor avuţi. Controversate, condamnate şi adulate în egală măsură, murăturile au o vechime impresionantă, care se apropie de începuturile omenirii. Astăzi sînt nelipsite nu doar de pe mesele gurmanzilor, ci şi din cămările celor care nu-şi pot închipui răzbaterea prin asprimile iernii fără ajutorul unor borcane sau (după posibilităţi) butoaie de murături. Acre, astringente, sărate, sau chiar dulci în unele cazuri, murăturile ne îmbie să le cunoaştem istoria şi rostul! Poftă la citit!

Printre butoaie, borcane şi… pămînt

Nu se poate stabili cu exactitate momentul în care oamenii s-au apucat să conserve legume şi fructe în amestecuri lichide sărat-acre. Cele mai multe studii de specialitate consideră că primele legume murate au fost castraveţii. Aceştia au început să fie selectaţi şi cultivaţi în India Antică acum circa 4.000 ani. Din acele vremuri, primele forme de comerţ organizat au contribuit la răspîndirea castraveţilor în bazinul fluviului Tigru, unde străvechea civilizaţie a mesopotamienilor se pare că a fost prima care s-a bucurat de delicioşii castraveţi muraţi. Cu toate că noi asociem aceste produse culinare îndeosebi frigului şi anotimpului rece, murăturile au apărut cumva paradoxal în regiuni calde, iar rostul lor principal era acela de a prezerva fructe şi legume într-un climat umed, sau uscat, dar caracterizat întotdeauna de temperaturi ridicate.

Cei vechi nu puteau măsura cu exactitate în fiecare sezon proporţia de sare necesară pentru ca murăturile să-şi menţină o consistenţă tare şi un gust delicios. Acest aspect depindea de calitatea, densitatea şi tipul de sare comercializat din surse diferite. Pentru a rezolva problema, reţetele medievale recomandau ca saramura pentru murături să conţină atîta sare încît „un ou să plutească deasupra”. Metoda în sine se pare că

Despre Martha Bibescu s-au scris multe. Se scrie încă, iată! Se va ma scrie, cu siguranţă, pentru că subiectul e departe de a fi epuizat. Era frumoasă, cultă, bogată – ,,toate la un loc pentru o singură fiinţă sînt un păcat de neiertat”, definiţie dată de un om care a iubit-o cu toată puterea, Christopher Birdwood, lord Thomson of Cardington. Mulţi, însă, şi-au făcut o profesie din a-i enumera iubirile.

Ea însăşi coborîtoare din Mavrocordaţi, s-a căsătorit la 15 ani cu descendentul unei familii ilustre, prinţul George Valentin Bibescu.

George Valentin Bibescu

Jurnalele ei spun cît l-a iubit şi cîtă dezamăgire a trăit tînăra femeie, alături de acest bărbat. Frumos, fabulos de bogat, încăpăţînat, adulat de o mamă pentru care nimic altceva nu exista, George Valentin Bibescu este un om capricios, infidel şi egoist care o va privi pe Martha ca pe o decoraţie: odata primită, nu mai e rîvnită! Atît! Martha l-a definit perfect: ,,A crezut toată viaţa că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb”.

Emanuel Bibescu

La 17 ani, privirile Marthei, dezamăgită de eşecul începutului de căsnicie, se îndreaptă către Emanuel Bibescu, vărul princiarului ei soţ. Nefericită alegere! Pasionat de istoria artei şi de vechile catedrale ale Franţei, exemplar masculin construit ireproşabil, prieten al lui Marcel Proust, Emanuel Bibescu respinge amorul pasionat al tinerei verişoare. Este un enigmatic, marcat de inteligenţă, bun-simţ si superioritate morală. Atitudinea lui rezervată şi melancolică reprezintă o adevărată provocare pentru exuberanta Martha. Ea îi scrie rînduri aprinse, Emanuel îi impune să fie „cuminţi”. A doua mare

ducea în cele din urmă la prezervarea murăturilor pe parcursul lungilor ierni de odinioară, cu precizarea că „trebuiau scoase din butoaie cu cîteva zile înainte, şi ţinute în apă rece, pentru a ieşi sarea cea multă din ele“.

Înapoi la castraveţi, merită reţinut că aceste legumele prezervate sub formă murată sînt menţionate de două ori în Vechiul Testament (Numere 11:5 şi Isaia 1:8). În jurul anului 850 înainte de Christos, însuşi Aristotel lăuda efectele curative ale castraveţilor muraţi, iar celebra Cleopatra, regina Egiptului susţinea că secretul frumuseţii sale rezida într-o bună măsură şi în consumul frecvent de castraveţi muraţi.

Însăşi descoperirea şi chiar denumirea Americilor are o strînsă legătură cu murăturile. Cum, în acele vremuri, marinarii care efectuau curse lungi erau predispuşi scorbutului, maladie care este favorizată de lipsa vitaminei C din alimentaţie, Columb a luat inspirata decizie de a-şi aproviziona echipajele cu butoaie pline cu murături. Tot el este cel care a introdus castraveţii în Lumea Nouă, şi i-a cultivat chiar în premieră pe Insula Haiti. Cel care l-a aprovizionat pe Columb cu murături pentru expediţia care a schimbat lumea a fost de fapt un negustor de murături din Sevilla, pe numele său Amerigo Vespucci. Numele negustorului a fost preluat astfel de cele două continente.

În perioada medievală, murăturile au avut rol deopotrivă de condiment şi gustare între mese în Anglia. Iar marele Shakespeare face cîteva trimiteri la ele în opere precum „Antoniu şi Cleopatra”, „Furtuna” sau „A douăsprezecea noapte”. Mai departe pe firul istoriei neaşteptate a murăturilor descoperim că agricultorii olandezi stabiliţi în New York cultivau castraveţi pe terenurile unde astăzi se află cartierul Brooklin. Nimeni altul decît Napoleon Bonaparte ţinea murăturile la mare preţ, conştient de efectul preventiv şi curativ asupra sănătăţii soldaţilor săi. În acest scop, marele strateg nu

Oameni şi epoci

Iubirile Marthei Bibescu (1)

În micul cimitir de la Menars, alături de Emilia, unica fiică a lui Napoleon, pe vechiul domeniu al familiei soacrei sale, își doarme somnul de veci Martha Bibescu, prințesa care a trăit o viață fascinantă. A murit cu convingerea că ,,E mult prea puțină dragoste pe lume!”, dar și cu dorința împlinirii unui crez ca o profeție: ,,Va veni o vreme cînd acest popor, care n-a fost cunoscut pînă acum, va fi luat în seamă”.

Martha Bibescu s-a născut la Bucureşti - în 1886 zic unii, în 1888 spun alţii - dar a fost una dintre fiicele Nimfei Europa. Mai iute de mînă, Franţa şi-a însuşit-o în detrimentul surorii ei mai mici şi mai naive, România. Pe piatra de mormînt, epitaful sună ca o sentinţă: scriitoare franceză

dezamăgire. Este o lecţie aspră pentru tînăra prinţesă care învaţă că e mai bine să se facă iubită fără a iubi neapărat. Printul wilhelm, moștenitorul tronului Germaniei În 1909, prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei se îndrăgosteşte de Martha. Atît de mult încît îi scrie lui George Valentin Bibescu cerîndu-i privilegiul de a coresponda cu soţia lui, „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Marthei nu-i făcuse decît impresia că e o „vulpe argintie pe întinsul zăpezii” cînd îl văzuse prima dată. Cu toate acestea, o săptămînă petrecută în luna mai a aceluiaşi an alături de Wilhelm al Germaniei va rămîne un reper al vieţii ei. Nu va uita niciodată momentul cînd a trecut, în maşina prinţului, pe

s-a codit să ofere echivalentul a 250.000 de dolari din prezent oricui ar fi reuşit să descopere metode cît mai eficiente de a prezerva alimentele.

Multe culturi nu s-au limitat doar la conservarea legumelor şi fructelor. Chiar şi alimentele mult mai perisabile au fost prezervate prin diverse metode, unele dintre aceestea făcînd şi astăzi parte din cultura tradiţionaă a multor comunităţi şi chiar civilizaţii umane. Alături de afumare, sărare şi uscare la vînt sau soare, o metodă mai aparte constă în îngroparea şi fermentarea produselor alimentare pînă cînd acestea se transformă în delicatese cu miros insuportabil pentru mulţi, dar comestibile. Merită amintite, deci, ouăle îngropate în pămînt, o delicatesă a gastronomiei chinezeşti, carnea de rechin îngropată de comunităţile din Islanda precum şi peştele îngropat şi lăsat să fermenteze puţin, o practică încă întîlinită în Scandinavia. La fel, scoţienii scufundau vase cu unt în mlaştini şi le lăsau să fermenteze acolo timp de şapte ani, după care untul era numai bun de consum. Eschimoşii inuiţi îngroapă şi în zilele noastre cantităţi mari de carne de balenă, focă sau păsări marine.

Românii

şi murăturile

Istoria murăturilor la români este una veche şi interesantă fără doar şi poate. Cum aceste meleaguri au fost renumite din cele mai vechi timpuri şi pentru zăcămintele lor de sare (ajunge doar să cauţi toponimele autohtone care conţin cuvintele ocnă, sararie, sărat), iar varza era cultivată şi apreciată de strămoşii getodaci, murăturile au fost dintotdeauna parte componetă a gastronomiei locale dezvoltate în spaţiu carpatodanubiano-pontic.

În încheierea acestui scurt dar apetisant periplu prin lumea alimentelor prezervate la borcan şi butoi, merită să ne reamintim că murăturile ne-au însoţit şi ajutat dintotdeauna de-a lungul istoriei, fiind un atribut principal al iernilor autohtone, în prezent tot mai calde şi din ce în ce mai puţin temperate. Strămoşii noştri leau pus la loc de cinste alături de vinul roşu, ţuica fiartă şi alte tării mai crîncene, pentru ajutorul lor de nepreţuit pe drumul digerării şi mistuirii cîrnaţilor, jumărilor, caltaboşului, tobei, sarmalelor, fripturilor cele grele şi altor daruri ale porcilor din cămara hibernală!

DESCOPERA.RO

sub poarta Brandenburg. Înconjurată de flori, asaltată de scrisori şi telegrame, în împrejurări în care puţine femei s-au aflat la vîrsta ei, Martha îl priveşte doar ca pe un adolescent amorezat. Este flatată, dar nu îndrăgostită. Jurnalele ei o demonstrează. Martha se lasă adorată, spunîndu-şi în gînd: ,,Domnind peste el, domnesc peste un imperiu”. Avea puţin peste 20 de ani!

Charles Louis de Beauvau Craon (1) În 1908, considerată „plictisitoare” de soţul ei, Martha trăise în interior imens pentru cei 23 de ani ai ei. Din această trăire se născuse cartea „Cele opt paradisuri” pe care Academia Franceză i-o premiază. Numai că, odată cu această primă recunoaştere, viaţa o ironizează din nou pe Martha: Emanuel, tocmai el!, îi prezintă pe, cel care avea să fie bărbatul vieţii ei. Descendent al vechii aristocraţii franceze, cu un arbore genealogic ale cărui rădăcini coborau în istorie pînă la 1500, cultivat, cu maniere perfecte, bărbatul înalt cu ochi albaştri şi mîini frumoase îi va marca existenţa. Lipsit de rezerve, direct, plin de iniţiativă, Beuavau Craon are asupra Marthei un efect la care ea se aştepta cel mai puţin. Pasiunea, reprimată pînă acum, se dezlănţuie. Martha îşi pune problema divorţului atît de imperios solicitat de Charles Louis. Împrejurările ţin cu el: George Valentin Bibescu contactase un sifilis care provoacă Marthei o îndreptăţită oroare. Aveau un singur copil, o fată. Numele princiar apunea. Martha refuză orice relaţie cu George Valentin. Beauvau Craon o iubea. Avea de ales între a-şi păstra poziţia de femeie etern înşelată sau de a deveni stăpîna unui întins domeniu nobiliar cu două castele şi soţia unuia dintre cei mai rîvniţi burlaci ai Franţei începutului de veac, dar blamată social.

(va urma)

Sursa: LECȚIADEISTORIE RO; HISTORIA RO

România de lîngã noi – România realã

SACRIFICAREA ȘI TRĂDAREA ROMÂNIEI (1)

(urmare din pag. 1)

Cu timpul, din toate punctele cardinale apar vrăjmașii românilor, care vor să stăpînească pămînturile noastre. De-abia înființate, statele feudale românești, Țara Românească, Moldova și Dobrogea trebuie să lupte împotriva cuceritorilor din vecinătatea lor: Basarab I îl bate pe regele Ungariei, Carol I Robert de Anjou, la Posada (noiembrie, 1330); Mircea cel Bătrân (13861418); Iancu de Hunedoara (1441 - 1456); Vlad Țepeș (1448, 1456 - 1462, 1476); Ștefan cel Mare (14571504) au ridicat armatele împotriva năvălirii Imperiului Otoman. Ștefan cel Mare îl învinge pe regele Ungariei, Matei Corvin, la Baia (decembrie 1467), după care, în 1497, se opune lui Ion Albert, regele Poloniei. Secole de-a rîndul, toate cele trei Țări Românești au gemut sub jugul străin, nu contează cum s-a numit acesta: unguresc, turcesc, habsburgic sau, în Est, rusesc. Consemnate în cronici, aceste cuceriri ilegale, doar prin forța armelor, stau mărturie acelor vremuri negre. Atît de hrăpăreți au fost europenii cu care, astăzi, ne mîndrim că ne sînt parteneri în Uniunea Europeană, încît, între 1718 și 1739, Imperiul Habsburgic a ocupat Oltenia, în 1775 ocupînd și Bucovina. Să mai adăugăm și Basarabia, răpită de ruși (cu concursul Porții), în 1812. Cu toate aceste vicisitudini, la răscruce de vînturi și de Imperii, românii și-au păstrat, în acele timpuri tulburi, organizarea statală proprie, în contrast cu multe popoare din Europa. Cel mai concludent exemplu în a proba afirmația de mai sus este următoarea adnotare istorică: dacă, în 1390, în Europa de Sud-Est existau 19 state, în anul 1500, ca urmare a cuceririlor otomane, mai scăpaseră doar 7 cu acest statut, dintre care 3 erau Țările Românești. Țineți minte această paradigmă, pentru că ne vom aminti de ea în capitolul următor al acestui articol.

Pentru a nu mai zăbovi în interiorul acestor secole întunecate pentru Poporul Român, să amintim, pe fugă, despre cîteva borne de hotar ale Istoriei ultimilor 200 de ani: Revoluțiile de la 1848; Unirea Principatelor de la 1859; Războiul de Independență de la 1877; intrarea în Primul Război Mondial (4 august 1916); Marea Unire de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918); intrarea în cel deal II-lea Război Mondial (21 iunie 1941), întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste (23 august 1944); epoca așa-zisă socialistă – cu etapele ei (1947-1889); răsturnarea regimului comunist (decembrie 1989); aderarea României la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007).

Plecînd de la aceste date istorice, pe care nu le poate tăgădui nici cel mai înverșunat oportunist, să

trecem la justificarea titlului acestui articol, moment în care, printrun simplu paralelism, orice român de bun-simț va putea să stabilească singur locul și modul în care actualii conducători ai României au sacrificat și au trădat Țara! Din rîndurile de mai jos se va vedea „schema”, la vîrf, a politicienilor de la București, cu abandonarea (benevolă sau la ordin?) a țării lor și a propriului Popor, în virtutea unui crez politic fals, generat de o slinoasă slugărnicie națională și de o ipocrizie maximă – ambele deraieri politice conducînd, iremediabil, la binomul mortal: SACRIFICARE –TRĂDARE.

România – stat independent sau colonie?

În spațiul public se vehiculează, pe bună dreptate, o sintagmă care ar trebui să trezească în români anumite resentimente – anume, „România a devenit o colonie”. Unii cred că se exagerază în acest sens, alții analiști politici o acceptă și o enunță ca atare. Desigur, pentru a fi în linia Dicționarului, România nu este o colonie de tip clasic, adică se poate citi printre rînduri în definiția de dicționar: „Teritoriu sau țară, de regulă slab dezvoltată, aflată sub dominația unei puteri străine – metropolă – și caracterizată prin ocupația militară, guvernare și administrare străină, privarea, totală sau parțială, a populației autohtone de drepturi și libertăți cetățenești, însușirea de către metropolă a celei mai mari părți a venitului național”. Citiți cu atenție și aplicați la situația României, următoarele părți din definiție: „sub dominația unei puteri străine” (la noi sînt mai multe asemenea puteri); „ocupația militară” (cu cele cîteva mii de militari străini, din bazele militare de pe pămînt românesc, dar care nu mai sînt stăpînite de România: Deveselu, Kogălniceanu, Cîmpia Turzii, Cincu etc., orice stat străin, interesat, poate provoca schimbări politice și sociale, dacă dorește); „guvernarea și administrarea străină” (întradevăr, guvernul este autohton, și administrația, la fel, numai că vîrfurile politicii de pe Dîmbovița au ajuns în sistem prin mașinațiuni politice indecente, dirijate din afară, și cu măsluirea rezultatelor votului – a se revedea ceea ce am demonstrat în serialul „Opt ani degeaba”, cu privire la ascensiunea fulminantă a actualului președinte, Klaus Iohannis; de asemenea, situația murdară de la ultimele alegeri pentru Primăria sectorului 1, București). Toate statele lumii își elaborează legi și norme (constituțiile, în primul rînd) prin care își declamă independența statală și teritorială ca un prim demers în asigurarea existenței statului respectiv. Nici România n-a făcut rabat de la acest principiu. Chiar în prima Constituție, cea votată la 30 iunie 1866, sub domnia lui Carol I, la art. 1 se prevedea: „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România”, iar la art. 2 se stipula: „Teritoriul României este inalienabil. Limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decît în virtutea unei legi”.

Următoarea Contituție, și mai modernă, cea din anul 1923, era și mai clară în problematica pe care o discutăm. Iată primele trei articole, importante atît prin poziționarea lor în cuprinsul Constituției, cît și prin elocvența formulării unor principii de Drept internațional. Art. 1: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”; Art.2: „Teritoriul României este nealienabil. Hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decît în virtutea unei legi”; Art.3: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populațiuni de gintă străină”. Dar ce-avem noi cu 1866 și cu 1923, pot întreba cîrcotașii. Dacă-i așa, hai să deschidem actuala Constituție a României, unde vom găsi rezolvări și mai apăsate, în problema discutată. De pildă, art. 1 (al.1), definește: „România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. Buun, tocmai ceea ce aveam nevoie: România – Stat suveran și independent – întocmai ce încalcă politicienii de astăzi, în frunte cu Președintele Țării, cu Parlamentul și cu Guvernul! Citind mai departe din „Cartea de căpătîi a Țării”, ne încurcăm și mai mult în citate cuprinse în Constituție și votate în Parlament doar pentru a fi scrise pe o foaie de hîrtie. Nu mai departe, art. 2 definește suveranitatea: „Suveranitatea națională aparține poporului român” – iată o încurajatoare afirmație care, însă, prin demonetizarea ei, în aplicarea în practică, „prin organele sale reprezentative”, a devenit o minciună cu M mare, un dezechilibru național pe care-l simțim și-l trăim cu toții, într-un timp al așa-ziselor obligații rezultate din acordurile cu UE și cu NATO.

De ce nu vede conducerea Statului că aceste obligații, asumate în summit-uri festive, cu atingeri „prietenești” pe umăr, au devenit distrugătoare pentru Statul Român și pun în pericol tocmai articolul din Constituție de care scriam mai devreme, cel cu Suveranitatea? Pentru că, tot stînd cu ochii pe Google, Facebook, Instagram, TikTok, politicienii nu mai pun mîna pe carte; în contextul subiectului abordat în acest articol cred că ar fi nimerit să le reamintim ce se înțelege prin cuvîntul SUVERANITATE, după care să comparăm citatul cu realitatea din Țara noastră. Deci Suveranitate (în Drept): „Atribut inerent, inalienabil și indivizibil al statului, constînd în supremația puterii de stat în interiorul hotarelor sale și în independența ei în relațiile cu alte state”.

Mai citiți încă o dată definiția de mai sus și nu va fi greu să disjungeți textul de realitate, în situația actuală a României cînd, cu acte în regulă, străinii (persoane fizice, societăți comerciale, chiar instituții și organizații statale) dețin o mare parte din avuția națională – întocmai cum se definea o caracteristică a unei colonii, adică prin „însușirea de către metropolă a celei mai mari părți din venitul național”. Atîta timp cît părți însemnate din avuția națională au ajuns în mîinile străinilor (în multe cazuri, prin aranjamente oneroase, prin corupție, cum a scris presa în ultimii ani, mii de pagini): petrol, telefoane, combinate

Europa la 1500

industriale, apa de băut, bănci, păduri, pămîntul arabil (peste 40% din suprafața de circa 9 milioane de hectare), în curînd și calea ferată va ajunge să fie exploatată din afară – CFR-ul urmînd să fie desființat – despre ce suveranitate mai poate fi vorba?

Ce Constituție?

Ce avuție națională?

Ce suveranitate?

Ce stat Național?

Toate aceste precepte pălesc și chiar se topesc în fața ordinelor și obligațiilor venite din partea unor entități suprastatale, așa cum sînt UE și NATO! Atît de mult a orbit clasa politică românească, atît de mult este aservită unor puteri străine (bineînțeles, pentru a căpăta „firmanul” mult dorit, care le aduce profituri nemuncite și îi propulsează mai presus de Lege!), încît această practică pare că s-a înrădăcinat atît de adînc în conștiința acestor politicieni, încît numai un cataclism natural le mai poate schimba felul de viață. Cînd îi vezi cum se ploconesc în fața mai-marilor unor țări occidentale și SUA, cînd le curg balele din gură atunci cînd au „onoarea” să dea mîna cu vreun neicanimeni dintr-acele guverne, cînd îi vezi cum semnează fără pic de rușine și de frică legi antiromânești sau contracte care scot la mezat avuția Poporului Român (a Poporului, nu a familiilor și neamurilor acestora), îți vine să crezi că au căpiat, nu mai au responsabilitatea faptelor personale. Nu mai sînt întregi la minte!

Altă explicație logică nu există!

Întorcîndu-mă la întrebarea: „Destin sau blestem?”, care se referea, în principal, la perioadele de cotropire a celor trei Țări Românești de diferite hoarde sau state, pe diferite trepte ale Istoriei, răspunsul închide în el un fapt care, în antiteză cu situația actuală, scoate și mai pregnant în evidență sacrificarea și trădarea României de cei pe care i-am ales să o conducă. Iată explicația: în timp ce, în acele vremuri de restriște, asuprirea, spolierea, batjocora etc., veneau din partea acelor năvălitori nemiloși, niște cete de bandiți internaționali, sau din partea unor state hrăpărețe, care fuseseră seduse de bogăția solului și subsolului Țării noastre, astăzi – spre rușinea noastră – aceste fenomene sînt generate chiar de conaționalii noștri, cei care formează actuala clasă politică! Cu atît mai dureros este faptul, și mai greu de înțeles, cu cît sacrificarea și trădarea propriei Țări vin din interiorul Țării, de la alde Iohannis, Ciucă, Ciolacu, Gorghiu și toată pleiada de guvernanți și politicieni (cu puține excepții), care, fie au contribuit direct la acest fenomen, fie au aprobat, în mod tacit (și laș) măsurile care au adus România în starea actuală...

România sau Ucraina?

Întrebarea de mai sus este ruptă din inima mea. Nu credeam vreodată că am să trăiesc zilele în care, într-un context dramatic pentru soarta Poporului Român – cu grave probleme politice și sociale, cu

apăsătoarea pandemie de Covid, cu o creștere vertiginoasă a prețurilor și a taxelor și impozitelor, cu o rată a inflației record, cu oameni care mor de foame și de frig, în timp ce împrumuturile Guvernului au depășit jumătate din PIB – nu credeam că actuala clasă politică românească o să fie capabilă să pună semnul inegalității între România și o țară vecină, semnul cu minus fiind de partea propriei țări! Oricît îi bănuiam de slugărnicie, de ploconire, de arivism, de alte și alte nelegiuiri, nu mă puteam duce cu gîndul că, după intrarea Ucrainei în război, dragii noștri politicieni vor intra într-o fibrilație politico-umană (falsă) și vor abandona rezolvarea problemelor capitale în care se zbate România, în favoarea rezolvării unor probleme interne ale unui alt stat!

Vreau să fiu explicit de la început: mă doare și pe mine inima atunci cînd văd suferințele poporului ucrainean, în urma unor bombardamente din partea atacatorului rus. Sînt om și, desigur, am sentimente umane, între care, cel de întrajutorare este mereu viu. Ridic aceste considerente în virtutea celor ce voi scrie, în continuare, și, mai ales, să îndepărtez o acuză probabilă, cea de „putinist”! De aici, însă, pînă la abandonarea țării tale (în unele probleme de viață și de moarte) în favoarea rezolvării unor probleme interne ale altui stat, în condițiile (le voi arăta mai jos) în care, chiar acel stat – prin conducerea lui – își amplifică durerea și autodistrugerea, este un drum parcurs de clasa politică românească, nefiresc, este o viziune străină propriului Popor, care ne înjosește și ne provoacă unele resentimente față de poporul ucrainean nevinovat!

Pentru că problema este de o complexitate (politică, socială și militară) covîrșitoare, inducînd și idei xenofobe (false) și, pentru a fi înțeles de cititorul de rînd, necunoscător al unor amănunte istorice (sau uitate) –evenimente pe care le propun ca argumente în susținerea ideilor acestui articol, voi proceda la readucerea la lumină a unor întîmplări și documente istorice, lămuritoare și exemplificatoate.

Așa cum spuneam mai devreme, pentru a putea fi admisă în NATO și în UE, România a făcut o serie de compromisuri, unele care produc grele consecințe și astăzi, fără ca vreo personalitate din clasa politică autohtonă să încerce să remedieze greșeala. Dimpotrivă, compromisurile se înmulțesc, ajungînd pînă la semnificația titlului articolului de față.

1. În 1992, România a semnat Tratatul cu Bulgaria, consfințind pierderea, la 7 septembrie 1940 (la presiunea Germaniei și Italiei) a celor două județe din sudul Dobrogei: Durostar și Caliacra;

2. La 14 septembrie 1996 s-a semnat, la Timișoara, Tratatul cu Ungaria, document în care a fost introdusă Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în problematica națiunilor, ceea ce ne-a dat multă bătaie de cap cu UDMRul. Ca urmare directă, tot în luna septembrie 1996, Ungaria adoptă înșelătoarea Declarație de la Budapesta, prin care se proclamă autonomia teritorială pe criterii etnice, pentru ungurii de peste hotare (culmea – semnată și de regele Mihai!);

3. La 2 iunie 1997 a fost semnat, la Neptun, „Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”, în urma căruia România a „cedat” (prin

semnătura președintelui de atunci al României, Emil Constantinescu) Ucrainei – de bună voie de data aceasta – pămînturile luate cu japca de fosta Uniune Sovietică (Basarabia, Ținutul Herței și Insula Șerpilor) sau de Austria (Bucovina). Pînă să ajungem la obedienta atitudine actuală a conducerii României, de a „salva Ucraina”, cu orice preț, să vedem ce avem de luat noi de la țara vecină, Ucraina. Pentru acest lucru propun să apelăm la Istorie și să nu procedăm după ureche, dominați de emoții de circumstanță, ceea ce ne-ar dăuna la aflarea adevărului și la punerea lui în contrapondere cu cerințele exagerate ale unui Zelenski urcat pe piedestalul (fals) al salvării, de către el, a Europei din ghearele rusului Putin. Succesiunea unor evenimente ne vin în ajutorul acestei demonstrații. Să o urmărim, deci.

1. La 22 decembrie 1989, Uniunea Sovietică a declarat nul și neavenit Pactul secret RibbentropMolotov, fapt ce aducea Uniunea Sovietică la frontierele din anul 1938;

2. La 1 decembrie 1991, Ucraina (fosta Republică Socialistă Sovietică Ucraina) și-a declarat independența, denunțînd acordul de aderare la URSS, din 30 decembrie 1922. Prin urmare Ucraina de astăzi NU este succesoarea fostei URSS, aceasta căpătînduși independența în vechile hotare și în vechile teritorii. Firesc ar fi fost ca, în acel moment, fosta Republică Sovietică Ucraina să iasă din „indiviziunea” cu ceea ce a intrat în anul 1922, mai concret, fără ceea ce nu i-a aparținut niciodată: Basarabia, Bucovina de Nord, Insula Șerpilor, Ținutul Herței, sudul Basarabiei.

3. La 26 decembrie 1991, Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, încetînd să mai existe în formatul celor 15 Republici Unionale. Astfel, juridic, teritoriile de mai sus ar fi trebuit să revină în sînul patriei-mamă – România –în hotarele stabilite prin Tratate internaționale de Pace;

4. Basarabia lui Ștefan cel Mare n-a fost niciodată pămînt rusesc; Bucovina lui Eminescu n-a fost niciodată pămînt ucrainean. În această privință Statul Român ar fi trebuit să-și întemeieze dreptul său pe art. 59 din Tratatul de Pace cu Austria, semnat la 10 septembrie 1919 la Saint Germain-en-Laye, în care Austria declara că „renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile asupra fostului ducat al Bucovinei”.

Ce vreți mai clar decît atît?

Profitînd, însă, de slăbiciunea (ah, tot slăbiciune, sau, deja, renunțare – adică trădare?) conducerii României de după 1989, Ucraina a făcut pe mortul în păpușoi, făcîndu-se stăpînă pe teritorii ce nu-i aparțin, tratîndu-i pe cei 500.000 de români rămași în teritoriu ca pe niște tolerați. Iată pentru cine se sacrifică, azi, România, conducerea de la București mergînd pînă acolo încît să implice Țara într-un conflict armat cu Rusia, doar de dragul de a juca în hora NATO!

Despre manipulări, trădări, abandon național și alte asemenea fapte antinaționale, în episodul următor. (va urma)

Principatele Române, 1866-1881

Județele și regiunile istorice ale României Mari după 1926

Jurnal de front • Jurnal de front

Asaltul Königsbergului (I)

„I-am înfăţişat pe eroii noştri în zilele cînd abia primeau botezul focului, cînd mai urmau încă primele clase ale şcolii aspre a bătăliilor. Sper că voi izbuti să descriu şi lunile, anii de război în care victoria îi va însoţi neîncetat pe anevoiosul lor drum de luptă”. Cu aceste cuvinte îşi încheia mareşalul I.H. Bagramean (18971982), Erou al Uniunii Sovietice, volumul memorialistic „Aşa a început războiul”, apărut şi în versiune românească, în 1974, la Editura militară. Şi mareşalul Bagramean şi-a respectat promisiunea. În 1977, Editura militară din Moscova i-a publicat al doilea volum de amintiri, intitulat „Aşa am cucerit victoria”.

În preajma războiului, pe atunci colonel, Bagramean absolvise Academia Marelui Stat Major şi, după o perioadă de funcţionare ca profesor la aceeaşi Instituţie, fusese numit şef al secţiei operaţii şi locţiitor al şefului de stat major al Regiunii militare speciale Kiev, transformată din prima zi a războiului în Frontul de sud-vest. În această calitate, el a participat la dramatica operaţie de apărare a Ucrainei sovietice, din vara anului 1941, împotriva forţelor principale ale Grupului de armate german „Sud”, comandat de feldmareşalul Rundstedt. Cu toată rezistenţa eroică, datorită superiorităţii covîrşitoare a inamicului, trupele sovietice au fost nevoite să cedeze capitala Ucrainei şi să se retragă pe un aliniament situat la est de Nipru. Lupta dîrză a unităţilor Frontului de sud-vest, dintre care o parte au fost încercuite, a jucat un rol important în zădărnicirea planurilor Wehrmachtului de a distruge statul sovietic printr-un război fulger şi a temporizat ofensiva germană pe direcţia Moscova.

Însemnările autorului din primul volum prezintă un interes deosebit şi datorită faptului că el se numără printre puţinii şefi militari din conducerea Frontului de sud-vest care au supravieţuit dramaticelor evenimente de la sfîrşitul lunii septembrie 1941. În al doilea său volum memorialistic, „Aşa am cucerit victoria”, mareşalul Bagramean consemnează evenimentele militare la care a participat în calitate de comandant de armată şi de front, începînd din anul 1942 şi pînă la înfrîngerea definitivă a Germaniei naziste. Din acest volum, oferim cititorilor cîteva fragmente, care prezintă una dintre operaţiile importante desfăşurate de trupele sovietice în ultima parte a războiului, şi anume cucerirea Königsbergului, oraş-fortăreaţă, vechea capitală a Prusiei – leagănul militarismului german. Mai întîi, însă, este necesară o prezentare de ansamblu a situaţiei militare în acest sector al frontului sovietogerman în ultimele luni dinaintea încheierii războiului în Europa.

Între 13 ianuarie şi 25 aprilie 1945 trupele sovietice au desfăşurat o ofensivă de mari proporţii, intrată în istoriografia militară sovietică sub denumirea „Operaţia din Prusia Orientală“, la care au participat Frontul 2 bielorus (Rokossovski), Frontul 3 bielorus

(Cerneahovski, apoi Vasilevski) şi o parte a trupelor Frontului 1 baltic (Bagramean). În cursul desfăşurării acestei operaţii, Grupul de armate german „Nord“ a fost fracţionat în trei grupări izolate: „Heilsberg“, „Königsberg“ şi „Semland“. Pentru lichidarea lor, în cadrul general al operaţiei din Prusia Orientală, trupele sovietice au executat trei operaţii ofensive distincte. Operaţia ofensivă Königsberg a fost executată în zilele de 6-9 aprilie 1945 de către Frontul 3 bielorus, comandat de mareşalul Vasilevski, avîndu-l ca locţiitor pe generalul de armată Bagramean. Aici se impun cîteva explicaţii. Din iunie 1942 A.M. Vasilevski era şeful Marelui Stat Major, funcţie pe care practic o exercita locţiitorul său, generalul A.I. Antonov, întrucît A.M. Vasilevski (ca şi G.K. Jukov), fiind şi reprezentant al Comandamentului suprem, era permanent însărcinat să coordoneze acţiunile a două sau mai multe fronturi. La 18 februarie 1945, al treilea comandant de front cădea în luptă, după M.P. Kirponos şi N.F. Vatutin. Este vorba despre generalul de armată I.D. Cerneahovski (39 ani), comandantul Frontului 3 bielorus, cel mai tînăr dintre comandanţii de front sovietici. Războiul nu-i cruţă nici pe marii comandanţi. A.M. Vasilevski, aflat în Prusia pentru coordonarea acţiunilor din zonă, raportează Comandamentului suprem că a preluat funcţia respectivă, în care este apoi confirmat şi în care va rămîne pînă la sfîrşitul lunii aprilie 1945 (în iunie 1945 va fi numit comandant-şef al celor trei fronturi ce vor acţiona în Extremul Orient împotriva Japoniei). La 22 februarie, pentru a asigura o conducere unitară a acţiunilor din Prusia Orientală, Comandamentul suprem sovietic decide transformarea Frontului 1 baltic, comandat de generalul de armată Bagramean, în Gruparea „Semland“ şi includerea ei în Frontul 3 bielorus, I.H. Bagramean rămînînd comandant al grupării şi locţiitor al comandantului Frontului 3 bielorus. La sfîrşitul lunii aprilie 1945 mareşalul Vasilevski este chemat urgent la Moscova şi I.H. Bagramean preia funcţia de comandant al Frontului 3 bielorus. După război, I.H. Bagramean a comandat trupele Regiunii militare baltice, a fost şeful Academiei Marelui Stat Major, adjunct al ministrului apărării, inspector general al Forţelor armate sovietice.

Un insucces se ţine minte (1)

Împreună cu generalul V.V. Kurasov, şeful meu de stat major, i-am raportat lui A.M. Vasilevski consideraţiile generale cu privire la concepţia acţiunilor şi planul asaltului Königsbergului. Cînd am discutat constituirea grupării de forţe, mareşalul a propus ca lovitura principală să fie executată cu Armata 43. M-a surprins această soluţie: Armata 43 ar fi trebuit transferată de la aripa dreaptă a frontului la centru, în timp ce Armata 39 era deja aproape de Königsberg, venind dinspre nordvest. Fireşte, mi-am exprimat îndoiala în legătură cu oportunitatea unei asemenea regrupări, în plus, în toate operaţiile ofensive precedente, Armata 39 acţionase bine. Din cîte ştiam, Vasilevski îl aprecia foarte mult pe I.I. Liudnikov (comandantul Armatei 39). Ce determina atunci o asemenea hotărîre?

– La pregătirea asaltului, mi-a explicat mareşalul, trebuie să ţinem seama şi de factorul psihologic. Vă aduceţi aminte ce s-a întîmplat la 19 februarie?

Am înţeles că se referă la regretabilul insucces al Armatei 39 – care nu reuşise să împiedice joncţiunea garni-

zoanei germane a Königsbergului cu gruparea din peninsula Semland – şi am răspuns afirmativ.

– Cred că nici personalul armatei n-a uitat acest insucces, a continuat mareşalul. Probabil că el a generat o anumită neîncredere în forţele proprii. Din fericire, Armata 43 n-a trecut prin asemenea momente. De aceea, am hotărît ca rolul principal în asaltul Königsbergului să-i revină ei şi Armatei 11 de gardă. Şi apoi, Ivan Hristoforovici, aveţi în vedere faptul că pe măsura lichidării grupării de la Heilsberg, voi putea să vă transfer o armată sau chiar două, cu mijloacele lor de întărire. Prima va fi probabil Armata 2 de gardă, care trebuie adusă la aripa voastră dreaptă, ceea ce va înlesni înlocuirea şi concentrarea Armatei 43 pentru asaltul Königsbergului dinspre nord-vest.

Fireşte, am fost de acord cu această soluţie.

Luîndu-şi rămas bun, mareşalul mi-a comunicat un fapt îmbucurător: la asaltul Königsbergului va participa întreaga aviaţie din Prusia Orientală: Armatele 1 şi 3 aeriene, aviaţia Flotei baltice şi mari unităţi din Armata 18 aeriană, care pînă atunci acţionase ca aviaţie cu acţiune îndepărtată (în total aproape 2.500 aparate). În plus, la distrugerea forturilor cetăţii va participa artileria de foarte mare putere din rezerva Comandamentului suprem.

Astfel, în prima decadă a lunii martie, a început activitatea complexă de pregătire a asaltului fortăreţei Königsberg. Trebuia să rezolvăm numeroase probleme noi, întrucît pînă atunci nu acţionaserăm niciodată împotriva unui oraş-cetate atît de mare ca Königsbergul, pe care Hitler căuta să-l menţină cu orice preţ. O deosebită complexitate prezenta pregătirea trupelor, ele urmînd să rupă o apărare ce se sprijinea pe numeroase forturi, cazemate, construcţii masive, deosebit de rezistente, amenajate pentru apărare, felurite obstacole şi baraje împotriva tehnicii de luptă şi infanteriei. Destule piedici ridica şi instruirea comandanţilor. În localităţi mari e greu să te orientezi, tot timpul există pericolul de a acţiona împotriva trupelor proprii, menţinerea cooperării între unităţile atacatoare şi cele de sprijin pune probleme dificile. Pentru ca trupele să acţioneze precis, trebuia să amenajăm în spatele frontului fortificaţii asemănătoare şi să antrenăm acolo unităţile.

Pentru pregătirea comandanţilor a fost construită o machetă la scara 1:3000, care reproducea, în cele mai mici detalii, fortificaţiile de pe centurile defensive exterioară şi cea interioară ale oraşului, cu dispunerea unităţilor inamice, inclusiv sistemul focului tuturor categoriilor de armament, marcarea barajelor antiinfanterie şi antitanc şi a cartierelor şi construcţiilor izolate, amenajate pentru apărare. Deosebit de clar erau reprezentate forturile cetăţii, în plus, a fost pregătit şi multiplicat în numărul de exemplare necesar un plan al oraşului, cu un sistem unic de numerotare a cartierelor şi tuturor obiectivelor importante. Macheta, realizată deosebit de expresiv, mi-a permis ca în zilele de 9 şi 10 martie să repartizez misiunile comandanţilor de armate, de corpuri şi de divizii. Uneori aveam pur şi simplu impresia că ne aflăm în cartierele şi pe străzile pe unde în curînd vor trebui să se avînte trupele noastre. Deşi fortăreaţa fusese construită cu mult înainte de acest război şi nu mai corespundea cerinţelor momentului, în ultimii ani comandamentul hitlerist o modernizase şi pregătise temeinic şi oraşul pentru rezistenţă îndelungată. (va urma)

Traducere realizată de Al. COVALIU

Mareșal I.H. Bagramean

Trupe în tranșee în timpul bătăliei de la Königsberg

Istoria

culorii „de

Cobalt, indigo, azuriu, cien, turcoaz, regal, marin, metalic, închis sau deschis, electric sau decolorat, albastrul nu a fost regăsit ca un pigment din vremuri preistorice, însă putem afirma cu certitudine că a existat dinaintea omului – cerul și apa, percepute ca un albastru indispensabil vieţii. Multă vreme, albastrul n-a avut nici măcar nume; în „Odiseea”, Homer descrie marea ca fiind de culoarea „vinului închis”. Culoarea cea fără de nume și, aparent, cea fără de timp este culoarea căminului nostru, Planeta Albastră. Omul i-a descoperit treptat frumuseţea și însemnătatea, fiind adoptată la curţile regale sau regăsită în icoane, devenind mai apoi parte a nonconformismului masculin –James Dean și ai săi „blue jeans”. În 2020, albastrul clasic, pur, imaculat, sobru și rece a fost declarat de către Pantone culoarea anului.

Trecînd pe repede-nainte prin cronologia omenirii, am putea spune că albastrul s-a născut odată cu luxul. Din descoperirile de pînă acum reiese că omul preistoric nu și-a dorit sau nu a putut să aducă în peșteră culoarea cerului – aruncaţi o privire peste desenele rupestre, să zicem de la Altamira, și veţi găsi doar nuanţe pămîntii, amestecate cu roșu și negru.

nu mã uita“

vitralii colorate cu cobalt, care, în combinaţie cu lumina soarelui, se transformau într-un albastru spectaculos. De altfel, Secolul al XII-lea a asociat albastrul cu divinitatea și smerenia, fiind folosit adesea în icoane, pentru vestimentaţia Fecioarei Maria.

Mulţi specialiști, dar și simpli iubitori de artă spun că pictura bisericească și albastrul au atins perfecţiunea chiar în România, în Moldova mai exact. Frescele care îmbracă pereţii exteriori ai Mînăstirii Voroneţ sînt unice în lume: prin reprezentare, tehnică, dar mai ales prin culoare. Ctitorie a lui Ștefan cel Mare, mînăstirea ridicată în 1496 a creat un nou reper al artei monahale: Albastrul de Voroneţ. Sutele de sfinţi și îngeri, inspiraţi din pictura byzantină, fac astăzi din lăcașul de cult moldovenesc un obiectiv al patrimoniului mondial UNESCO.

„Cel mai rafinat si mai frumos albastru”

Albastrul egiptean

Primul semn de albastru îl găsim abia în Egiptul Antic și în Mesopotamia, undeva în perioada 3000-2500 î.Chr. O vreme, egiptenii și-au găsit izvorul de albastru în lazurit – cunoscut mai degrabă sub denumirea de lapis lazuli, o piatră semipreţioasă, un amestec de minerale pe care îl scoteau din subteranul afgan. Lazuritul era folosit pentru bijuterii sau recipiente, devenind atît de îndrăgit încît a decorat masca mortuară a lui Tutankhamon. Importarea frumoasei pietre devenise însă prea scumpă pentru egipteni, așa că oamenii lor de știinţă au realizat primul pigment artificial de albastru –o combinaţie de dioxid de siliciu, var, cupru și un alcalin, toate amestecate la aproximativ 900 de grade Celsius. Noua substanţă era folosită pentru vopsit orice tip de material și era întrebuințată în special pentru decorurile și statuetele funerare, albastru fiind considerat de egipteni benefic pentru protejarea morţilor de spiritele rele. Albastrul își poate trece astfel în portofoliu și una dintre operele de artă-simbol ale Orientului Antic, mai precis a Babilonului: Poarta zeiţei Ishtar, ridicată în 575 î.Chr. la ordinele regelui Nabucodonosor al II-lea. Recent, cercetătorii au descoperit că albastrul egiptean strălucește la contactul cu lumina fluorescentă, fiindule astfel mai ușor să autentifice și să dateze astfel de obiecte.

Culoarea artificială a egiptenilor a făcut înconjurul lumii și, după mai bine de un mileniu și jumătate, era folosită de către greci și romani. Grecii au folosit albastrul mai degrabă în arhitectură și în sculptură, fiind regăsit pe frizele templelor sau pe statui. Romanii, pe de altă parte, erau mai riguroși în privinţa cromaticii: clasa muncitoare purta de obicei hainele albastre, pe cînd alb, roșu sau negru erau rezervate nobililor. Albastrul a fost o vreme asociat cu popoarele barbare: Iulius Cezar mărturisea că germanii şi celţii își vopsesc feţele albastre pentru a speria inamicii. Orișicît, albastrul a fost folosit din abundenţă de către romani pentru decorarea caselor, iar pentru asta stă mărturie orașul Pompei.

„Precum în cer, asa si pe pãmînt”

Odată cu trecerea timpului, cu definirea religiilor, creștinii au căutat divinitatea în preaînaltul cerului – în infinitul albastru. Și așa se face că Evul Mediu religios a fost definit de această culoare și, în 1140, realiza un nou punct de referinţă în artă: albastrul de Saint-Denis. Pentru renovarea Catedralei de la Saint-Denis, din nordul Parisului, stareţul Suger a folosit pentru geamuri

Venise timpul cînd omul se dorea mai aproape de divinitate. În arhitectură, dorinţa s-a identificat cu goticul, iar în rîndul politicii, hainele au făcut oamenii. Ludovic al IX-lea a fost primul rege al Franţei care a ales pentru vestimentaţia sa culoarea albastră. Adus din minele din Afganistan, pigmentul folosit de către nobilii medievali era puternic, aprins, bogat – „cel mai rafinat și mai frumos albastru”, așa cum a descris lapis lazuli Marco Polo. Denumirea i-a rămas albastru ultramarin, din latinul ultramarinus (dincolo de mări) și, pînă în 1826, cînd a fost inventat un pigment sintetic identic, a rămas cea mai costisitoare culoare folosită atît pentru haine, cît și de pictorii renascentiști. Se spune că nici marele Michelangelo nu a avut bani să-și achiziţioneze culoarea, iar Johannes Vermeer nu și-a putut vedea altfel „Fata cu cercel de perlă” – dar pentru albastrul turbanului, atît de necesar, şi-a băgat în mari datorii familia.

Tot în perioada medievală, în China se năștea o nouă pereche de culori: alb-albastru. Artizanii chinezi abandonează faimosul albastru închis al dinastiei Han și se reinventează. Adevărate opere de artă, realizarea porţelanurilor chinezești a fost posibilă datorită combinaţiei dintre măiestrie și negoţ. Negustorii islamici aduceau cobaltul din Persia, iar chinezii îl potriveau cu albul pur al porţelanului, realizat din caolinit. Un timp, majoritatea vaselor, extrem de scumpe, de altfel, erau transportate și vîndute înapoi în Orientul Mijlociu – așa că nu este de mirare că multe dintre porţelanurile medievale cu motive islamice sînt made în China. Începînd cu finalul Secolului al XIV-lea, obiectele alb-albastre începuseră a fi vîndute masiv în Europa, asta pentru ca, mai tîrziu, în Secolul al XVII-lea, tiparele chineze să reprezinte una dintre caracteristicile noului curent Rococo – pe atunci, ceea ce purta numele de chinezărie, Chinoiserie, era un obiect valoros, lucrat cu migală, care respecta tradiţia asiatică.

Albastru militãresc

Prima armată care a avut uniformă albastră a fost cea comandată de Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg, ca mai apoi culoarea să fie adoptată, în 1701, de către Prusia. La finalul Secolului al XVIII-lea, albastru devenea pentru americani culoarea revoluţiei – patrioţii pe care George Washington îi conducea în Războiul de Independenţă aveau uniforme bleumarin cu ocru, combinaţie care a rămas oficială pînă în 1902. Albastrul, în diferite nuanţe sau combinaţii, nu a lipsit nici din uniforma franceză.

Dacă Gărzile Franceze ale lui Ludovic al XVIlea purtau albastru cu o dungă roșie, Garda Naţională formată după căderea Bastiliei a rămas doar cu bleumarin, îndeplinind dorinţa comandantului Lafayette, camarad al lui Washington. Nici venirea lui Napoleon nu a schimbat mare lucru – el renunţase la multe dintre doctrinele Revoluţiei Franceze, însă nu și la albastru. În acea vreme, textilele erau vopsite cu indigoul obţinut din plante, tehnică și resurse monopolizate de Marea Britanie. Și cum englezii interziseseră comerţul cu Franţa, Napoleon a trebuit să fie mulţumit cu un albastru mai slab calitativ, obţinut din drobușor. Astfel, uniforma francezilor a fost cu jachetă albastră și pantaloni roșii, asta pînă în 1915, cînd și-au dat seama că sînt prea vizibili pe cîmpul de luptă. Pînă astăzi, albastrul face parte, într-un fel sau altul, din mai toate uniformele militare, cel mai adesea fiind asociat cu trupele de marină.

Albastru din vîrf de pensulã, „culoarea divinã“

De la începutul Secolului al XVIII-lea și pînă aproape la jumătatea Secolului al XIX-lea, oamenii de știinţă au concurat în descoperirea pigmenţilor sintetici de albastru. În 1709, chimistul Johann Jacob Diesbach a găsit una dintre formulele perfecte – albastrul Berlin, cunoscut apoi drept albastru de Prusia. Culoarea a devenit vedetă începînd cu deceniul 20 al Secolului al XIX-lea, cînd a fost adusă în Japonia și folosită de pictorul Hokusai. Rînd pe rînd, tonurile de albastru își găseau resurse artificiale. Poate și acesta este unul dintre motivele pentru care această culoare definește epoca modernistă în pictură – Monet, Manet, Renoir și Van Gogh. Cine nu s-a îndrăgostit de albastrul din Gara lui Monet sau al Umbrelelor lui Renoir, dar mai ales de cerurile lui Van Gogh? Acesta din urmă îi scria fratelui său: „Albastrul cobalt este o culoare divină și nimic nu poate crea o atmosferă atît de frumoasă”. Ca să transmită emoţie, artiștii au ales albastrul și în Secolul XX, perioada albastră a lui Picasso fiind un reper artistic incontestabil. Ruși, francezi, nemţi, toţi puneau albastrul în lumina reflectoarelor. Matisse nota în jurnalul său: „Un anumit albastru îţi poate străpunge sufletul”.

Culoarea rebelului fãrã cauzã

În materie de haine, în Secolul XX, albastrul înlocuise negrul costumelor bărbătești. Însă nu aici avea să își capete adevăratul renume. În 1873, Levi Strauss, un emigrant german din San Francisco, scoate la vînzare un tip de pantaloni scorţoși, dar confortabili, vopsiţi cu pigment indigo – blue jeans. Destinaţi iniţial muncitorilor, pantalonii au fost preluaţi repede pe coperta interbelică a revistei „Vogue”. În 1955 apărea filmul „Rebel fără cauză”, iar James Dean, îmbrăcat cu blue jeans, tricou alb și geacă de piele, seta ora în materie de modă masculină. Imediat după cel de-al II-lea Război Mondial, albastrul a fost adoptat de mai toate organizaţiile internaţionale: Uniunea Europeană, NATO, ONU, UNESCO. Albastrul este infinit, asta e sigur. La fel și istoria lui, căci în rîndurile parcurse am punctat doar momentele definitorii, cînd culoarea a fost relevantă cu acţiunile petrecute. Ajunși în prezent, albastrul rămîne, așa cum îl știm dintotdeauna, pe buzele tuturor: „Blue is the warmest colour” („Albastrul e culoarea cea mai caldă”).

H ISTORIA.RO

Johannes Vermeer, „Fata cu cercel de perlă” (1665)

Poarta zeiței Ishtar, Babilon , , ,

Văzurăți, mă?

(urmare din pag. 1)

Specialiștii au analizat la microscop țesutul cardiac pentru a afla de ce acești oameni au murit din cauza tulburărilor de ritm în condițiile în care nu aveau o boală cardiacă aparentă subiacentă. Citez: „Descoperirile noastre stabilesc fenotipul histologic al miocarditei asociate vaccinării letale. Fenotipul histologic înseamnă observarea directă a țesutului microscopic”.

Mai mult, un alt document aparținînd CNSAS, scos la iveală de jurnalista Anca Alexandrescu, dovedește faptul că, cel puțin din luna aprilie a anului 2021, această instituție a avut cunoștință de efectele secundare ale vaccinului Astra Zeneca, fiindcă în el scrie că: „Prin adresa Agenției Naționale a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România (ANMDMR), nr. 6027E/23.03.2021, ne sînt aduse la cunoștință măsurile întreprinse de ANMDMR și compania Astra Zeneca Pharma SRL pentru înștiințarea profesioniștilor din domeniul sănătății cu privire la riscul de tulburări de trombocitopenie și de tulburări de coagulare în asociere cu administrarea vaccinului COVID produs de Astra Zeneca”.

O să vă întrebați probabil de ce sînt așa de importante aceaste știri, dat fiind faptul că vaccinurile și medicamentele au în general efecte secundare. Consider că sînt importante, fiindcă ele dovedesc faptul că am fost mințiți cu nerușinare de marile trusturi de presă și de conducătorii țării noastre, care ne-au repetat în mod obsesiv că vaccinurile sînt sigure și ele ne imunizează contra acestui virus. Dacă au făcut acest lucru din neștiință atunci jurnaliștii să se apuce de păscut oile, iar politicienii să-și dea demisia și să se facă văcari, fiindcă e clar că nu au ce căuta în fruntea noastră. Dacă au fost dezinformați, jurnaliștii să se ducă tot la oi cum spuneam mai sus, fiindcă nu au verificat și nu și-au documentat știrile, așa cum se presupune că învață la școală sau cum ar trebui să le sugereze conștiința, iar politicienii să-și sancționeze subordonații.

Unul dintre politicienii care ne-a mințit este chiar președintele României, care pe 19 octombrie 2021, cînd oamenii mureau pe capete în România, ne spunea următoarele: „Dragi români, vaccinarea este singura soluție care vedem că funcționează în toate statele în care pandemia a fost semnificativ redusă prin vaccinarea populației în proporție covîrșitoare. Este în același timp și argumentul suprem împotriva tuturor celor care, contestînd cu premeditare sau din ignoranță vaccinurile, sînt indirect responsabili și vinovați de suferința semenilor pe care, chipurile, încearcă să îi salveze de efecte secundare adverse imaginare (s.n.). Vaccinurile anti-COVID sînt sigure și eficiente, la fel cum și formele severe și decesele cauzate de această boală sînt reale și dramatice. Conspirațiile și teoriile fake news fac extrem de mult rău celor încurajați să refuze tocmai soluția care le-ar putea salva viața”. Păi, dacă Serviciile de informații ale țării nu i-au spus adevărul domnului Johannis, rușine lor, iar dacă i l-au spus, atunci acesta ar trebui să demisioneze urgent și să se ducă... de unde a venit. Adică la Sibiu.

Nu numai la noi s-a întîmplat ca presa și politicienii să ascundă adevărurile incomode despre vaccinurile miraculoase, ci și peste Ocean, unde World Street Journal scrie sub titlul „Mașina de cenzură Covid de la Casa Albă” despre „e-mailurile recent lansate care arată modul în care oficialii constrîng companiile de social media să respecte linia guvernului”. Astfel, ziariștii de la publicația amintită scriu că: „Documentele recent lansate arată că administrația de la Casa Albă a jucat un rol major în cenzurarea americanilor pe rețelele de socializare. Schimburile de e-mail între Rob Flaherty, directorul de media digitală al Casei Albe, și directorii rețelelor sociale demonstrează că unele companii au pus în aplicare politici de cenzură Covid ca răspuns la presiunile necruțătoare și coercitive din partea Casei Albe – nu în mod voluntar”. Mai departe, cei doi autori, Jenin Younes și Aaron Kheriaty, concluzionează: „Aceste e-mailuri stabilesc un model clar: domnul Flaherty, reprezentantul Casei Albe, își exprimă furia față de eșecul companiilor de cenzurare a conținutului legat de Covid, spre satisfacția sa. Companiile își schimbă politicile pentru a răspunde cererilor sale. Drept urmare, mii de americani au fost reduși la tăcere pentru că au pus sub semnul întrebării narațiunile Covid aprobate de guvern.

Doi dintre reclamanții din Missouri, Jay Bhattacharya și Martin Kulldorff, sînt epidemiologi pe care mai multe platforme de social media i-au cenzurat la cererea guvernului pentru că și-au exprimat opinii care erau bine întemeiate din punct de vedere științific, dar divergeau de la linia guvernamentală – de exemplu, că în cazul minorilor și adulților cu boli naturale imunitatea față de infecția anterioară nu are nevoie de vaccinuri Covid. E-mailurile făcute publice prin procese anterioare, cererile din Legea privind libertatea de informare și eliberarea de către Elon Musk a fișierelor Twitter au scos deja la iveală un regim de cenzură extins care implica Casa Albă, precum și Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, Departamentul pentru Securitate Internă, Biroul de Investigații și alte agenții. Guvernul a ordonat companiilor de tehnologie să elimine anumite tipuri de materiale și chiar să cenzureze anumite postări și conturi. Din nou, acestea au inclus mesaje veridice care pun la îndoială eficacitatea măștilor și provoacă mandatele vaccinului Covid-19”.

Asta dovedește faptul că în toată lumea a existat o mișcare coordonată de a convinge populația să se vaccineze, deși erau cunoscute efectele secundare ale vaccinurilor, extrem de periculoase pentru sănătatea și viața oamenilor. Dacă îmi aduc aminte de toate lăturile care mi s-au aruncat în cap pe social media pentru cămi exprimam îndoielile cu privire la vaccin, jignirile și insultele pe care le-am primit chiar de la unii cunoscuți, nu mi-ar ajunge timpul să le scriu și nu pot să nu observ că aceeași rețetă de a băga pumnul în gură se aplică acum celor care se îndoiesc de faptul că ceea ce fac americanii si europenii din conducerea UE, cu privire la războiul din Ucraina, e și drept, e și bun.

Cine a coordonat această mișcare? Ziarul Politico a făcut, împreună cu WELT, o amplă anchetă privind activitatea a patru firme foarte mari avînd în capul listei fundația Bill si Melinda Gates, care au lucrat îndeaproape cu guvernele SUA și UE oferindu-le consultanță în lupta cu COVID. Iată ce scriu cei de la ziarul german: „În timp ce zeci de organizații globale de sănătate au participat la răspunsul mondial contra Covid, investigația Politico și WELT s-a concentrat asupra acestor patru organizații din cauza conexiunilor dintre ele – atît Gavi, cît și CEPI au primit finanțare de bază de la Fundația Bill & Melinda Gates – și pentru că împreună au jucat un rol esențial în consilierea guvernelor și a OMS. OMS a fost importantă pentru ascensiunea grupurilor la putere. Toți aveau legături de lungă durată cu organismul global de sănătate. Consiliile de conducere ale CEPI și Gavi au un reprezentant special desemnat al OMS. Există, de asemenea, o ușă rotativă între angajarea în grupuri și munca pentru OMS: foștii angajați OMS lucrează acum la Fundația Gates și CEPI; unii, cum ar fi Chris Wolff, director adjunct al parteneriatelor naționale la Fundația Gates, ocupă funcții importante. O mare parte din influența grupurilor față de OMS provine pur și simplu din bani. De la începutul pandemiei în 2020, Fundația Gates, Gavi și Wellcome Trust au donat peste 1,4 miliarde de dolari OMS – o sumă semnificativ mai mare decît cea oferită de majoritatea celorlalte state membre oficiale, inclusiv Statele Unite și Comisia Europeană, conform datelor furnizate de OMS. «Trebuie să vă amintiți că, atunci cînd aveți de-a face cu Fundația Gates, este aproape ca și cum ați avea de-a face cu o altă țară importantă în ceea ce privește donațiile lor către aceste organizații globale de sănătate», a spus un fost oficial înalt în domeniul sănătății din SUA. Lucrînd îndeaproape cu OMS, cele patru grupuri au jucat un rol central în crearea unei inițiative cunoscute sub numele de «Accesul la instrumentele Covid-19 Accelerator sau ACT-A», care s-a concentrat pe asigurarea și furnizarea de teste, tratamente și doze de vaccin la nivel scăzut și mediu. COVAX – un consorțiu special operat de Gavi, CEPI și UNICEF – este pilonul inițiativei ACT-A”.

În acest fel, ni se confirmă toate lucrurile pe care mulți dintre noi le-am simțit și le-am susținut, deși curentul principal de opinie ne cataloga drept nebuni și criminali. Tuturor celor care ne-au batjocorit și ne-au umilit fiindcă aveam altă opinie decît a majorității și eram oi negre nu albe, le putem spune „Văzurăți, mă?”, deși nu vom rezolva nimic cu asta. Pe oamenii care au murit și probabil vor mai muri sau vor avea probleme de sănătate din cauza acestui vaccin criminal, nu-i mai întoarce nimeni la viață, iar pe vacciniștii de ieri nu-i mai interesează oricum, fiindcă acum au treabă cu „Slava Ucraina”.

Legalizarea cannabisului, pe agenda UE

Comisia Europeană urmează să se pronunțe asupra unui plan al Germaniei de legalizare a producției și consumului de cannabis, decizie care va avea impact asupra întregii Uniuni Europene. Guvernul german a anunțat încă din octombrie 2022 un plan de legalizare a cannabisului, nu doar prin dezincriminarea consumului, ci și prin reglementarea producției și comercializării. Planul contravine legislației UE existente, însă în cazul în care Comisia Europeană își va da acordul, fiecare stat membru va putea adopta decizii similare, fără să mai riște o procedură de infringement declanșată de la Bruxelles.

Germania cere o legalizare completă a cannabisului

Legalizarea marijuanei a fost o promisiune electorală a două dintre partidele care fac parte din coaliția de guvernămînt de la Berlin, Verzii și liberalii, iar proiectul a fost asumat apoi și de social-democrații cancelarului Olaf Scholz. Ministrul Sănătății Karl Lauterbach afirma că planul este menit să pună capăt existenței pieței negre a cannabisului, eliminînd și un risc la adresa sănătății publice. Astfel, guvernul german ar urma să permită deținerea unei cantități de 20-30 de grame de către persoanele care au împlinit 18 ani. Cannabisul ar urma să fie produs în Germania, iar fiecare producător și distribuitor ar urma să primească o licență. Tinerii între 18 și 21 de ani ar urma să aibă acces doar la cannabis cu un conținut mai redus de THC, substanța activă, întrucît aceasta poate afecta, în cazul consumului excesiv, dezvoltarea intelectuală a adolescenților. „Prin dezincriminarea cannabisului, vrem să asigurăm o protecție mai bună a copiilor și tinerilor, precum și o protecție a sănătății publice”, spunea Lauterbach, citat de Euractiv

Numai că planul are nevoie de aprobarea Comisiei Europene, întrucît pune în discuție normele Uniunii Europene privind piața unică și combaterea consumului de droguri. Pînă acum, țările europene s-au dovedit foarte conservatoare în ce privește consumului de cannabis, în multe dintre ele fiind interzisă și utilizarea sa în scopuri medicinale.

Însă acum Germania forțează Comisia Europeană să se pronunțe explicit în această chestiune. Lauterbach a precizat deja că fără acordul CE planul guvernului său nu poate fi aplicat. Marea necunoscută este dacă oficialii de la Bruxelles vor decide să sprijine o schimbare de politică fără precedent în Uniunea Europeană.

Comisia Europeană, pusă în fața unei decizii fără precedent

Politico.eu notează că UE trebuie să ia o decizie întrun context internațional care tinde către liberalizare, manifestat prin legalizarea în scop medicinal și recreativ în mai multe țări, printre care Canada, Mexic, Africa de Sud, Thailanda precum și în din ce în ce mai multe state din SUA. În Europa, doar cîteva state, printre care Olanda și Portugalia au dezincriminat consumul recreațional de cannabis, iar Malta și Luxemburg se pregătesc și ele să facă acest pas. Deși Olanda este cunoscută pentru așa-numite coffee shops de unde poate fi cumpărată marijuana în mod legal, producția și distribuția este încă interzisă legal, iar acest lucru a generat o piață neagră înfloritoare.

Un subiect controversat

În cazul în care CE va aproba planul Berlinului, legalizarea din Germania ar putea fi urmată de decizii similare ale altor state europene, cu efect de domino în întreaga Uniune. De exemplu, Liga Verde din Finlanda a anunțat că urmărește subiectul pentru a elabora propriile politici privind legalizarea în această țară nordică. Chiar și în eventualitatea în care CE ar respinge planul Germaniei, se deschide calea pentru lansarea unei dezbateri privind consumul de cannabis la nivel european și posibilitatea unor schimbări în acest domeniu. FAnATIk.ro

Actualitatea pe scurt

● Joe Biden, președintele SUA, a declarat stare de catastrofă majoră în California, unde noi intemperii sînt aşteptate după trei săptămîni de precipitaţii fără precedent, care au făcut deja cel puţin 19 victime, informează Agerpres, citînd AFP. Un important val de ploi şi de ninsori în regiunile montane a afectat sîmbătă numeroase zone din California, cel mai populat stat american, ale cărui soluri sînt deja saturate cu apă. NWS se aşteaptă la „inundaţii dezastruoase” în valea de joasă altitudine a rîului Salinas, o importantă regiune agricolă situată la sud de Golful San Francisco. „Încă nu s-a terminat”, a avertizat într-o conferinţă de presă guvernatorul din California, Gavin Newsom, care a precizat că deşi ploile vor scădea în intensitate, solurile sînt îmbibate cu apă şi riscurile de inundaţii rămîn importante. California este obişnuită cu condiţiile meteorologice extreme, iar furtunile de iarnă sînt frecvente. În schimb, o astfel de succesiune de fenomene extreme este ieşită din comun. Deşi este dificil să se stabilească o legătură directă între aceste furtuni în serie şi schimbările climatice, unii dintre oamenii de ştiinţă explică în mod regulat că încălzirea climei sporeşte frecvenţa şi intensitatea fenomenelor meteorologice extreme. ● Premierul japonez Fumio Kishida a avertizat că „Asia ar putea fi Ucraina de mîine”, transmite AFP. El a făcut această declarație sîmbătă, la Washington, la încheierea unui turneu în ţările G7, relatează Agerpres. Fumio Kishida a spus că le-a comunicat liderilor ţărilor membre ale G7 „sentimentul său puternic de criză în materie de de securitate în Asia de Est”. „Lecţia de învăţat din Ucraina este că securitatea Europei şi cea a regiunii indo-pacifice sînt inseparabile”, a afirmat premierul Japoniei într-o conferinţă de presă, a doua zi după întîlnirea cu preşedintele american Joe Biden. ●Au fost descoperite noi documente confidențiale la reședința președintelui SUA, Joe Biden, transmite Agerpres. Mai exact, cinci noi pagini de documente confidenţiale au fost găsite într-o cameră adiacentă garajului de la reşedinţa privată a preşedintelui american din Wilmington, statul Delaware, est, a anunţat sîmbătă Casa Albă. Aceste documente, care datează din timpul vicepreşedinţiei lui Joe Biden, au fost găsite după sosirea la faţa locului, joi seara, a avocatului preşedinţiei Richard Sauber, precizează acesta într-un comunicat. Documentele se adaugă altor dosare găsite în această reşedinţă privată, a căror existenţă a fost dezvăluită joi de Casa Albă, precum şi altor documente confidenţiale descoperite în noiembrie anul trecut într-un birou din Washington. Casa Albă a informat că „un număr mic de documente confidenţiale” despre activitatea lui Joe Biden cînd era vicepreşedinte (2009-2017) au fost găsite miercuri seară în reşedinţa privată a acestuia din Wilmington, fiind depozitate într-un garaj şi într-o cameră adiacentă. O lege din 1978 îi obligă pe preşedinţii şi vicepreşedinţii americani să transmită Arhivelor Naţionale toate email-urile, scrisorile şi alte documente de lucru. ● Preşedintele Joe Biden îşi arată îngrijorarea față de modul în care industria de tehnologie colectează datele personale ale populaţiei. Acesta le solicită celor din Congres să adopte o lege care să tragă la răspundere Big Tech. „Industria americană de tehnologie este cea mai inovatoare din lume. Sînt mîndru de ceea ce a realizat și de mulți oameni talentați și dedicați care lucrează în această industrie în fiecare zi. Dar, la fel ca mulți americani, sînt îngrijorat de modul în care unii din industrie colectează, împărtășesc și exploatează cele mai personale date ale noastre, adîncesc extremismul și polarizarea în țara noastră, înclină terenul de joc al economiei noastre, încalcă drepturile civile ale femeilor și minorităților și chiar ne pun copiii în pericol”, a spus Biden conform WSJ Opinion. ● Compania petrolieră Exxon ar fi avut cunoștințe foarte precise legate de efectele industriei petroliere asupra încălzirii globale, dar a continuat să-și protejeze afacerile, arată o investigație The Guardian. O mulțime de documente interne și documente de cercetare au stabilit anterior că Exxon știa despre pericolele încălzirii globale cel puțin din anii 1970, iar alte organisme din industria petrolieră știau despre acest risc chiar mai devreme, din jurul anilor 1950. Ei s-au mobilizat cu forță și cu succes

împotriva științei pentru a bloca orice acțiune de reducere a utilizării combustibililor fosili. Oamenii de știință ai Exxon au fost extrem de preciși în proiecțiile lor din anii 1970, prezicînd o curbă ascendentă a temperaturilor globale și a emisiilor de dioxid de carbon, care este aproape de a se potrivi cu ceea ce s-a întîmplat de fapt, în timp ce lumea s-a încălzit într-un ritm care nu a mai fost văzut de milioane de ani. ● Putin „își va numi succesorul în acest an, apoi se va retrage la palatul său cu bară de striptease de la Marea Neagră”, spune fostul redactor de discursuri al liderului de la Kremlin. Putin se va retrage în curînd în bîrlogul său de 1 miliard de lire sterline de la Marea Neagră, potrivit lui Abbas Gallyamov, fostul său redactor de discursuri, între anii 2000 și 2010. Cei din cercul Putin nu l-ar mai vedea ca pe un „garant al stabilității” și sînt alarmați de ascensiunea lui Evgheni Prigojin, șeful grupului de mercenari Wagner, devenit din ce în ce mai puternic. Deși deocamdată Wagner este loială Kremlinului, ar putea totuși să se întoarcă împotrivă dacă consideră că elita a eșuat, a susținut Abbas Gallyamov. Susținătorii lui Putin s-ar teme să fie măcelăriți cu barosul lui Prigojin, pedeapsa extrajudiciară dată soldaților săi condamnați la închisoare care refuză să lupte sau încearcă să dezerteze în Ucraina. ● Fondul Monetar Internaţional afirmă că economia globală va avea „un nou an dificil”, că inflaţia se încăpăţînează să nu scadă, dar că nu se aşteaptă la scăderi economice masive, ca în 2022. Directorul general al instituţiei financiare internaţionale, Kristalina Georgieva, a precizat că 2023 va fi un nou an „dificil” pentru economia mondială, iar inflaţia va rămîne la un nivel ridicat, dar cu toate acestea nu se aşteaptă la un an în care FMI să îşi revizuiască, de mai multe ori, prognozele de creştere, cum s-a întîmplat în 2022, exceptînd cazul în care vor apărea evoluţii surprinzătoare. „Creşterea continuă să încetinească în 2023. Cele mai pozitive elemente ale imaginii de ansamblu au legătură cu rezilienţa pieţelor muncii. Atît timp cît oamenii au un loc de muncă, chiar dacă preţurile sînt ridicate, oamenii cheltuie şi asta ajută performanţele economiei”, a spus Kristalina Georgieva la o întîlnire cu jurnaliştii, organizată joi seara la sediul FMI de la Washington, conform Agerpres. Georgieva a adăugat că FMI nu se aşteaptă la retrogradări majore, chiar dacă cifrele finale nu au fost încă decise. „Asta este vestea bună”, a subliniat directorul FMI. ● După ce a abandonat politica „zero COVID”, China se confruntă cu un val uriaş de decese. Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Statele Unite denunţă China că nu prezintă situaţia reală. Aproape 60.000 de persoane au murit de COVID în China de cînd țara a abandonat brusc politica sa strictă de „zero COVID” la începutul lunii decembrie, a declarat sîmbătă un oficial medical din cadrul Comisiei Naționale de Sănătate (NHC), într-o conferință de presă la Beijing, scrie CNN. Organizația Mondială a Sănătății și Statele Unite au acuzat China că „subestimează” gravitatea epidemiei actuale, în timp ce înalți oficiali din domeniul sănătății la nivel mondial au cerut Beijingului să împărtășească mai multe date despre răspîndirea explozivă a COVID în China, unde au apărut rapoarte privind spitalele și casele funerare copleșite. ● Un nou mormînt antic, aparţinînd probabil unei soţii regale din cea de-a 18-a dinastie egipteană, din care au făcut parte Akhenaton şi Tutankhamon în urmă cu aproape 3.500 de ani, a fost descoperit recent în oraşul Luxor, supranumit Teba faraonilor, au anunţat sîmbătă autorităţile din Egipt, citate de AFP. Mormîntul regal a fost descoperit de cercetători egipteni şi britanici pe malul vestic al Nilului, unde se află celebra Vale a regilor, iar săpăturile arheologice sînt încă în curs de desfăşurare, a declarat Mostafa Waziri, directorului Departamentului de Antichităţi Egiptene, într-un comunicat. Interiorul mormîntului se află „într-o stare proastă de conservare”, cu „numeroase construcţii şi inscripţii distruse de inundaţiile din Antichitate, care au umplut camerele mortuare cu sedimente nisipoase şi calcaroase”, a adăugat arheologul egiptean Mohsen Kamel, citat în acelaşi comunicat. Egiptul a prezentat în ultimele luni mai multe descoperiri majore, realizate în principal în nectropola Saqqara, la sud de Cairo. ● Bun e vinul românesc. Cu un consum mediu anual per capita de cca. 25 de litri și o producție în jurul cifrei de 4.5 milioane de hectolitri în 2021, România ocupă locul 13 în lume la

capitolul consum și este al șaselea mare producător al Europei, potrivit datelor Organizației Internaționale a Viei și Vinului. Pe plan local, sînt active peste 250 de crame, iar cea mai mare parte a producției de vin românesc, în proporție de peste 90%, rămîne pe piața internă, consumatorul român preferînd producțiile autohtone în detrimentul celor de import. Vinurile albe rămîn în continuare cele mai consumate pe plan local, reprezentînd aproximativ jumătate din cantitatea consumată. Pe plan secund în preferințele românilor se situează vinurile roșii (30%), fiind urmate de cele rosé (20%). ● Cîntăreţul de operă spaniol Placido Domingo este vizat de noi acuzaţii de hărţuire sexuală, formulate de o cîntăreaţă spaniolă în cadrul unei emisiuni de televiziune difuzată duminică, la trei ani după ce afirmaţii similare l-au determinat să îşi ceară scuze şi i-au afectat cariera, transmite Reuters. În cadrul unei anchete din 2020, peste 30 de cîntăreţe, dansatoare, muziciene, profesoare de canto şi membre ale echipelor de producţie au declarat că au fost martore sau s-au confruntat în ultimele trei decenii cu un comportament inadecvat din partea lui Domingo, în prezent în vîrstă de 81 de ani. Domingo a negat că ar fi comis vreo faptă greşită. Cea mai recentă acuzaţie a venit din partea unei cîntăreţe care nu a dorit să îşi dezvăluie identitatea. Învăluită în întuneric, ea a declarat la canalul de televiziune La Sexta din Spania că Domingo i-ar fi cerut voie să o atingă într-o sală de spectacole din Spania la începutul Secolului XXI. Altă dată, el ar fi încercat să o sărute, a spus ea. „Unul dintre primele lucruri care ţi se spun este să nu te urci singură în lift cu Placido Domingo”, a declarat femeia pentru canalul de televiziune La Sexta. ● Serviciile de informații americane examinează peste 500 de rapoarte despre obiecte zburătoare neidentificate, așa-numitele OZN-uri, a detaliat un raport publicat joi, 12 ianuarie, care indică faptul că, deși multe se dovedesc a fi drone sau baloane, natura a aproximativ o sută dintre ele rămîne necunoscută. Cel puțin 247 de fenomene aeriene neidentificate au fost semnalate de la ultimul raport al Direcției Servicii de Informații (DNI), din iunie 2021, care indica la acea vreme că studia deja 144 de astfel de cazuri. La acest număr se adaugă 119 cazuri de apariții misterioase de aeronave, dezgropate din vechile înregistrări acumulate pe parcursul a două decenii, pentru un total de 510 incidente, potrivit raportului, relatează Le Point preluat de Rador. Majoritatea noilor fenomene au fost observate de piloții US Navy și US Air Force, notează US Intelligence. Dintre aceste incidente, aproape 200 au avut o explicație complet banală. Acestea s-au datorat baloanelor, dronelor sau poluării aerului, adică păsărilor, evenimentelor meteorologice sau pungilor de plastic care zburau purtate de vînt. Alte fenomene însă nu au nici o explicație, conform rezumatului DNI, o versiune neconfidențială a raportului prezentat Congresului. Acestea sînt supuse unei examinări intense de către Pentagon, agențiile de informații americane și NASA, fără teama că ar fi vorba despre vehicule extraterestre, ci de teama capacităților de spionaj necunoscute ale țărilor rivale. „Fenomenele aeriene neidentificate continuă să reprezinte un risc pentru siguranța aviației și reprezintă o potențială amenințare de colectare de informații” din țările inamice, subliniază raportul. ● O întîlnire între Harry şi restul familiei regale britanice ar fi luată în considerare înainte de încoronarea lui Charles III, în mai, în încercarea de a atenua tensiunile după lansarea cărţii de memorii „Spare”, a informat ziarul britanic The Sunday Times. „Toate părţile vor trebui să fie flexibile, dar este posibil, se poate repara”, a spus o sursă apropiată regelui şi lui Harry, citată de ziarul de duminică, care evocă posibilitatea unei întîlniri între Harry, tatăl lui, Charles, şi fratele William, înainte de încoronarea din 6 mai. Cartea lui Harry, intitulată „Spare“ („Rezervă”), a avut un debut extraordinar în librării. Fiul cel mic al lui Charles III nu cruţă pe nimeni, mai ales pe fratele său mai mare, pe care el îl descrie drept „cel mai bun duşman”. Oficial, Palatul Buckingham păstrează tăcerea de la lansarea cărţii, ceea ce nu-i este favorabil. Dar, potrivit sursei citate de Times, „trebuie să meargă mai departe şi să rezolve problema pînă în aprilie”. „Regele trebuie să aibă drumul liber înainte de încoronare”, potrivit sursei citate. Conform unei alte surse citate de ziar, Harry şi Meghan trebuie invitaţi la încoronare pentru ca disputa de familie să nu devină o „distragere a atenţiei” care să umbrească ceremonia. r m

Ordinea mondială s-a schimbat deja în 2022

Este o constantă în istorie: schimbările sînt rare, dar bruște. Cei care plătesc prețul sînt de obicei ultimii care le văd venind, dar le percep prea tîrziu. Spre deosebire de imaginea statică din Occident, relațiile internaționale au fost răsturnate în 2022, în principal în detrimentul Statelor Unite, Regatului Unit și Franței, adesea în beneficiul Chinei și Rusiei. Cu ochii țintiți pe Ucraina, occidentalii nu percep redistribuirea cărților. Este rar ca relațiile internaționale să fie date peste cap așa cum au fost în 2022. Și asta nu s-a terminat. Procesul început nu se va opri, chiar dacă evenimentele îl vor tulbura și, eventual, îl vor întrerupe pentru cîțiva ani. Dominația Occidentului, adică atît a Statelor Unite, cît și a fostelor puteri coloniale europene (în principal Regatul Unit, Franța și Spania) și asiatice (Japonia) își atinge capătul. Nimeni nu se mai supune unui lider, inclusiv statelor care rămîn vasale Washingtonului. Toată lumea începe acum să gîndească pe cont propriu.

Nu sîntem încă în lumea multipolară pe care Rusia și China încearcă să o creeze, dar vedem că aceasta se construiește. Totul a început cu operațiunea militară rusă menită a pune în aplicare Rezoluția 2202 a Consiliului de Securitate și de a proteja populația ucraineană în ansamblu de guvernul lor „naționalist integral”. Cu siguranță, acest eveniment nu este deloc ceea ce se percepe în Statele Unite, Uniunea Europeană, Australia și Japonia. Occidentalii sînt convinși că Rusia a invadat Ucraina pentru a-și schimba granițele cu forța. Cu toate acestea, nu este nici ceea ce a anunțat președintele Vladimir Putin, nici ceea ce a făcut armata rusă, nici modul în care s-au desfășurat evenimentele. Să lăsăm deoparte întrebarea cine are dreptate și cine greșește. Totul depinde dacă sîntem conștienți de războiul civil care sfîșie Ucraina de la demiterea președintelui ales democratic, Viktor Ianukovici, în 2014. Occidentalii care uită de cei 20.000 de morți în acest război nu își pot imagina că rușii au vrut să oprească acest masacru. Deoarece nu cunosc acordurile de la Minsk, pe care Germania și Franța le-au garantat totuși alături de Rusia, nu pot considera că Rusia a pus în practică „responsabilitatea de a proteja”, pe care au proclamat-o Națiunile Unite în 2005. Cu toate acestea, fostul cancelar german Angela Merkel și fostul președinte francez François Hollande au susținut public că au semnat Acordurile de la Minsk, nu pentru a pune capăt războiului civil, ci, dimpotrivă, pentru a cîștiga timp și a înarma Ucraina. Aceste două personalități se felicită pentru că au prins Rusia în capcană în timp ce o acuză că poartă singura responsabilitate pentru războiul actual. Nu este de mirare că acești doi foști conducători se mîndresc cu duplicitatea lor în fața opiniei publice, cu toate acestea cuvintele lor în alte părți ale lumii sună diferit.

Pentru majoritatea umanității, occidentalii își arată adevăratele intenții: ei încearcă întotdeauna să împartă restul lumii și să-i prindă în capcană pe cei care vor să fie independenți; ei vorbesc despre pace, dar stimulează războaie. Este greșit să ne imaginăm că cei mai puternici vor întotdeauna să-și impună voința altora. Această atitudine occidentală este rareori împărtășită de alți oameni. Cooperarea și-a dovedit valoarea mult mai mult decît exploatarea și revoluțiile pe care le generează. Acesta este mesajul pe care chinezii au încercat să-l răspîndească evocînd

relații „win-win”. Nu trebuia să vorbească despre relații comerciale corecte, ci să se refere la modul în care guvernau împărații Chinei: atunci cînd un împărat dădea un decret, trebuia să se asigure că acesta este urmat de guvernatorii fiecărei provincii. Le-a arătat că nu i-a uitat oferindu-le fiecăruia cîte un cadou.

În zece luni, restul lumii, adică majoritatea covîrșitoare, și-a deschis ochii. Dacă, pe 13 octombrie, ar fi fost 143 de state care să urmeze narațiunea occidentală și să condamne „agresiunea” rusă, ele nu ar mai fi majoritare în Adunarea Generală a Națiunilor Unite pentru a vota așa astăzi. Votarea, pe 30 decembrie, a unei rezoluții prin care se cere tribunalului intern al ONU, Curtea Internațională de Justiție, să declare drept „ocupație” violarea teritoriilor palestiniene de către Israel este o dovadă în acest sens. Adunarea Generală nu mai este resemnată cu dezordinea occidentală a lumii. 11 state africane, aflate pînă acum pe orbita Franței, au făcut apel la armata rusă sau la o companie militară privată rusă să le asigure securitatea. Ei nu mai cred în sinceritatea Franței și a Statelor Unite. Alții sînt conștienți de faptul că protecția occidentală împotriva jihadiștilor merge mînă în mînă cu sprijinul occidental pentru jihadiști. Aceștia sînt îngrijorați public de transferul masiv de arme destinate Ucrainei către jihadiștii din Sahel sau către Boko Haram pînă la punctul în care Departamentul American al Apărării a desemnat o misiune de urmărire pentru a verifica ce se va întîmpla cu armele destinate Ucrainei; doar un alt mod de a îngropa problema și de a preveni amestecul Congresului în aceste scheme întunecate.

al Rusiei. Ea nu înțelege prea multe despre afacerile ucrainene, dar știe că viziunea ei despre organizarea relațiilor internaționale poate vedea lumina zilei doar dacă Rusia va triumfa. Prin urmare, China nu dorește să lupte alături de Rusia, dar va interveni dacă este amenințată.

În Orientul Mijlociu, Turcia, membră a NATO, joacă un joc subtil la jumătatea distanței dintre aliatul său american și partenerul său rus. Ankara a înțeles de multă vreme că nu va integra niciodată Uniunea Europeană și, mai recent, că nu se mai poate aștepta să-și refacă imperiul asupra arabilor. Prin urmare, se adresează statelor europene (cum ar fi bulgarii, maghiarii și kosovarii) și statelor asiatice (cum ar fi Azerbaidjan, Turkmenistanul, Uzbekistanul, Kazahstanul și Kîrgîzstanul) de cultură turcă (și nu de limba turcă precum uigurii chinezi). Drept urmare, Ankara se împacă cu Damascul și se pregătește să părăsească Occidentul spre Est. Sosirea Chinei în Golf, cu ocazia summitului de la Riad, a răsturnat raporturile în această regiune a lumii. Statele arabe au văzut că Beijingul era rezonabil, că le ajuta să facă pace cu vecinii persani. Totuși, Iranul este un aliat de o mie de ani al Chinei, dar aceasta din urmă îl apără fără excese. Ei au măsurat diferența cu occidentalii care, dimpotrivă, nu au încetat din 1979 să-i dezbine și să se opună. India și Iranul lucrează din greu cu Rusia pentru a construi un coridor de transport care să le permită comerțul în ciuda războiului economic occidental (prezentat în Occident ca „sancțiuni”, deși acestea sînt ilegale în dreptul internațional). Deja Mumbai este conectat la sudul Rusiei și în curînd cu Moscova și SanktPetersburg. Acest lucru face ca Rusia și China să fie complementare. Beijingul construiește drumuri în Eurasia de la est la vest, Moscova în funcție de longitudini. China, pentru care acest război este un dezastru care îi perturbă planurile de a reconstrui Drumul Mătăsii, nu a acceptat niciodată narațiunea occidentală. Ea este o fostă victimă a Rusiei care, în Secolul al XIX-lea, a luat parte la ocupația Tianjin și Wuhan (Hankou), dar știe că Occidentul va face orice pentru a le exploata pe amîndouă. Își amintește de ocupația ei trecută pentru a fi conștientă că destinul ei este legat de cel

Această reorientare a lumii este foarte vizibilă în instituțiile guvernamentale. Occidentul a umilit Rusia în Consiliul Europei pînă cînd Moscova a părăsit-o. Spre surprinderea lor, Rusia nu se oprește aici. Ea lasă rînd pe rînd toate acordurile încheiate în cadrul Consiliului Europei, în tot felul de domenii, de la Sport la Cultură. Occidentalii își dau seama brusc că s-au lipsit de un partener generos și cultivat. Ar trebui să continue în toate celelalte organizații interguvernamentale, începînd cu Națiunile Unite. Este o poveste veche a relațiilor vesto-ruse, care se întoarce la excluderea Moscovei din Liga Națiunilor în 1939. La acea vreme, sovieticii, îngrijorați de un posibil atac nazist asupra Leningradului (SanktPetersburg) au cerut Finlandei să poată închiria Portul Hanko, însă negocierile prelungindu-se, au invadat Finlanda, nu pentru a o anexa, ci pentru a-și plasa marina în Hanko. Acest precedent este predat astăzi ca un exemplu al imperialismului rus, deoarece însuși președintele finlandez Urho Kekkonen a recunoscut că atitudinea sovieticilor era „de înțeles”. Înapoi la Națiunile Unite. Excluderea Rusiei ar putea fi posibilă numai după ce a fost adoptată o reformă a Cartei de către Adunarea Generală. A fost posibil în octombrie, dar nu astăzi. Acest proiect este însoțit de o reinterpretare a istoriei și naturii ONU. Este asigurat că aderarea la Organizație interzice războiul. Aceasta este o prostie. Aderarea la ONU necesită „menținerea păcii și securității internaționale”, dar bărbații fiind ceea ce sînt, autorizează folosirea forței în anumite condiții. Uneori, această autorizație devine chiar o obligație sub „responsabilitatea de a proteja”. Este exact ceea ce face Rusia pentru populațiile din Donbass și Novorusia. Rețineți că Moscova nu este oarbă și a dat înapoi pe malul drept (partea de nord) a orașului Herson. Statul major rus s-a retras în spatele unei granițe naturale, rîul Nipru, considerînd imposibilă apărarea cealaltă parte a orașului împotriva armatelor occidentale și asta în timp ce populația întregului oraș solicitase prin referendum aderarea la Federația Rusă. Nu a existat niciodată o înfrîngere a Rusiei la Herson, dar asta nu îi împiedică pe occidentali să vorbească despre „recucerirea” ei de către regimul Zelensky. Mai presus de toate, funcționarea ONU este ascunsă de interogarea consiliului executiv al Consiliului de Securitate. La înființarea Organizației, a fost vorba de recunoașterea egalității dintre fiecare stat în cadrul Adunării Generale și de a da marilor puteri ale vremii capacitatea de a preveni conflictele în cadrul Consiliului de Securitate. Acesta nu este locul democrației, ci al consensului: nici o decizie nu poate fi luată acolo fără acordul fiecăruia dintre cei cinci membri permanenți. Ne prefacem că sîntem surprinși că nu putem condamna Rusia, dar am fost surprinși că nu am condamnat Statele Unite, Regatul Unit și uneori Franța pentru războaiele lor ilegale din Kosovo, Afganistan, Irak și Libia? Fără dreptul de veto, ONU va deveni o adunare absolut ineficientă. Cu toate acestea, această idee cîștigă teren în Occident. Mai mult, ar fi absurd să credem că China, principala putere comercială mondială, va rămîne într-o ONU din care Rusia, principala putere militară mondială, ar fi fost exclusă. Beijingul nu va juca garanția unei operațiuni împotriva aliatului său, fiind convins că moartea sa va fi preludiul. Iată de ce rușii și chinezii pregătesc alte instituții pe care le vor manifesta doar dacă ONU va fi distorsionată, dacă se va transforma într-o adunare monocromatică și își pierde astfel capacitatea de a preveni conflictele. Percepem că singura cale de ieșire posibilă este ca occidentalii să accepte să fie doar ceea ce sînt. Dar acum nu pot. Ei distorsionează realitatea în speranța de a-și menține secolele de hegemonie. Acest joc s-a terminat atît pentru că sînt obosiți, cît și pentru că restul lumii s-a transformat THIERRy MEySSAN, jurnalist francez (Art-emis.ro)

Doza de sãnãtate

Gingivita, paradontita și paradontoza, din perspectiva medicinei energo-informaționale

Din păcate, gingivita și parodontita nu sînt, deocamdată, privite de medicină ca ceea ce reprezintă cu adevărat – o bombă cu ceas, care poate duce, în timp la grave probleme de sănătate. Inflamații ale gingiilor, neglijate devin cronice și pot constitui una din cauzele majore ale multor dureri din organism. În tratamentul acestor afecțiuni accentul trebuie focusat pe flora intestinală, chiar dacă pacientul nu acuză neplăceri în această direcție. Este recomandat ca pacientul în cauză, pe lîngă tratamentul stomatologic, să urmeze și un tratament non-invaziv, o sanare a întregului organism axată pe refacerea mucoasei intestinale și readucerea întregului microbiom în echilibrul simbiotic.

Atît maxilarul superior cît și cel inferior sînt legate, prin fiecare dinte, cu cîte unul sau mai multe organe. Astfel:

● Maxilarul inferior are legătură directă cu ficatul, intestinul subțire, rinichii/ suprarenalele, intestinul gros, sistemul hormonal, circulație.

● Maxilarul superior are legătură directă cu stomacul, inima, plămînii, vezica biliară, pancreasul,

O istorie a farselor (285)

Un farsor modest (2)

Ceea ce nu au promovat producătorii din San Diego a fost ceea ce nu ştiau; şi anume că J. Fortescue exista doar în mintea doctorului Rawson Pickard, un patolog din La Jolla, California. El şi prietenii lui însetaţi, inclusiv Clifford Graves, îl inventaseră pe singuraticul om de ştiinţă într-un bar din Tijuana în noaptea în care declaraseră existenţa, pe plan local, a unui tip de bere fără calorii. În creionarea profilului acestui om de ştiinţă, ei s-au inspirat din personalitatea juristului britanic Sir John Fortescue (1385-1479), omul care afirmase primul principiul conform căruia e mai bine să scapi fiind vinovat decît să fii pedepsit cînd eşti nevinovat. De atunci, Fortescue a devenit faţadă pentru festele lui Pickard şi ale prietenilor săi – inclusiv invenţia unui inexistent Comitet Internaţional de Igienă, timp de aproape treizeci de ani, pînă cînd Pickard a murit, în 1963.

„Pietrele călătoare“

În 1865, farsorul Dan De Quille a publicat în revista Virginia City Territorial Enterprise un articol complex despre „pietrele călătoare“ găsite în munţii Pahranagat din Nevada. El povestea cum acestea, avînd proprietăţi magnetice, se atrăgeau reciproc şi se strîngeau în grupuri. Studiul a beneficiat de atîta credibilitate, încît oamenii de ştiinţă din America şi Europa l-au asediat pe autor cu mii de întrebări. Scrisorile nu se mai opreau. Se spune că P. T. Barnum i-a oferit 10.000 de dolari pentru o parte din aceste pietre. Sute de persoane doreau mostre. Un bărbat şi-a exprimat dorinţa de a deveni partenerul lui De Quille. Realismul articolului a ricoşat împotriva lui De Quille atît de intens încît, după treisprezece ani, sătul de atîtea întrebări, a mărturisit, tot în cadrul ziarului, că: „nu am văzut sau auzit niciodată despre asemenea pietre diabolice, cum ar fi pietrele călătoare de la Pahranagat – deşi bănuim că ar trebui să existe aşa ceva undeva în lume“.

Se părea, aşadar, că sosise sfîrşitul pietrelor călătoare. Totuşi, în 1892, paisprezece ani mai tîrziu, De Quille le-a reinventat în cadrul rubricii sale din cotidianul Daily Tribune din Salt Lake City. Descriindu-şi motivele pentru care singur îşi denunţase articolul drept o farsă, şi spunînd că între timp ştirea călătorise la antipozi pentru a deveni „pietrele călătoare din Australia“, el continua să recunoască, sincer, cum:

splina, intestinul subțire. Dereglarea legăturilor energetice dintre organe și maxilare se observă mai întîi prin diferite dureri de dinți sau inflamații ale gingiei. Chiar și în cazul sîngerărilor la spălatul pe dinți este bine să fie urmărit maxilarul de unde provin sîngerările. A trata numai dinții, fără a acorda atenție organului sau sistemului din care face parte în legătura energetică directă cu maxilarul, este o greșeală. În vest, chiar și înainte de efectuarea unor implanturi dentare, stomatologii folosesc sau trimit pacienții la colegii care lucrează cu aparate de medicină energoinformațională. Sînt programe speciale destinate pregătirii gingiei pentru un implant. Pivotul este mult mai bine acceptat de gingie, iar după încheierea tratamentului de implantare procedura devine un succes. Sînt tratamente moderne, personalizate în funcție de informația energetică a fiecăruia, destinate atît copiilor, cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă.

La puţin timp după ce am negat existenţa pietrelor călătoare, am început să primesc dovezi că astfel de pietre au fost, cu adevărat, găsite în centrul Nevadei. Printre cei care le descoperiseră şi deţineau astfel de pietre se află Joseph E. Eckley, în prezent tipograful de stat din Nevada. Eckley mi-a spus de mai multe ori că a avut în posesie o grămadă de astfel de pietre în timp ce era cetăţean al oraşului Austin, ţinutul Lander. Le procurase din ţinutul Nye de pe un deal plin, pe dinafară şi pe dinăuntru, cu geode. Majoritatea geodelor conţineau cristale de diferite culori. Acestea nu sînt de tipul călător. Acelea care par să fie înzestrate cu viaţă sînt nişte mici noduli de metal.

Şi aşa mai departe. De Quille amintea şi o scrisoare de la J. M. Woodworth, care văzuse multe astfel de pietre în ţinutul Humboldt, California. Acestea erau: „de mărimea ouălor de pitpalac“. Păstrate în recipiente de sticlă, ele îşi menţineau calităţile magnetice la infinit. Aruncate pe o masă sau pe o suprafaţă netedă, „vor alerga una spre alta în mai puţin de treizeci de secunde şi ultima care ajunge la grămadă, sărind 30-40 cm, se va lipi de celelalte oriunde nimereşte“.

Farsa lui De Quille este probabil una dintre puţinele în care autorul, retractîndu-şi mărturisirea că farsa lui este o farsă, îi face pe oameni să mai creadă încă o dată în ea.

Schema Ponzi (1)

În jurul anului 1900, un escroc din Brooklyn pe nume William Franklin Miller a inventat sarlatania cunoscută sub denumirea de „schema piramidală“. Intitulată, la început, „de la Peter la Paul“, în 1919 a apărut un alt şarlatan care a pus-o în practică atît de bine, încît, de atunci, a fost botezată după el: schema Ponzi.

Un pasionat înrăit de jocuri de noroc şi un filfizon, la vîrsta de optsprezece ani părăseşte Italia şi se îndreaptă spre New York. Carlo Ponzi nu a crezut niciodată într-un trai cinstit. Ca ospătar, a economisit destui bani prin înşelătorie, „umflînd“ notele de plată, ca să poată ajunge în Canada. Aici lucrează într-o bancă, dar nu se poate abţine: completează prea multe cecuri false folosindu-se de conturile clienţilor băncii şi ajunge la închisoare. Eliberat în 1919, în ciuda cazierului său, devine funcţionar al unei companii de import-export din Boston.

(va urma)

STUART GORDON

Diagnosticarea energetică însoțită de un buletin de analize durează aproximativ 50 de minute și este urmată de recomandarea terapiilor care se impun, efectuate în același centru. Dacă pacientul are nevoie de diferite forme de recuperare după accidente, protezare de șolduri sau de genunchi, dureri de spate sau cervicale, picioare neliniștite, neuropatii, luxații, entorse, rupturi de ligamente sau musculare – în aceste cazuri sînt recomandate terapiile cu VacuMed Intermitent.

La cererea celor interesați se poate diagnostica aura energetică a pacientului și statutul energetic al fiecărui organ în parte, știut fiind faptul că boala debutează în cîmpul energetic al fiecăruia.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Factor de creștere;

2) Dispusă să dispună; 3) Agent de circulație;

4) Vila din Centru! – Dat jos de la ... putere;

5) Fac drumul înapoi – Scor strîns!; 6) Vine bine făcută... de la stadion; 7) Capitol dintr-o carte de duzină din literatura de anticipație – Solist de frunte; 8) Valuri, valuri – Slujit; 9) Tip de poartă veche (pl.) – Antenele din sat; 10) A realizat contactul cu primul satelit.

VERTICAL: 1) Înțepată bine; 2) Formă de sondaj – Contrazis; 3) Organe active la război – Mișcare de sus în jos; 4) Lucrează fără spor (pl.) – Primele clase!; 5) Nu îți intră în grații –Soluție de bază; 6) Înscrise la cuvînt; 7) Moale la țesut – Mămăligă moale; 8) Se bat la hotare – Responsabil cu imaginea; 9) Vîrf de oțel! –Trasă pe roată; 10) Diferență de valoare – Ce-i scris și-n frunte pus.

Dezlegarea careului ,,UMBRE”

GH. ENE

1) ROTARU – ANA; 2) ARATARE – OM; 3) BARAN – SURU;4) A – ARAGON – R; 5) LINE – OP – NG; 6) EU – EG – DE; 7) AP – UNAMUNO; 8) DUNNE – AMAR; 9) ARIN – BRATU; 10) MELATO – SIC.

MÎNDRIA DE A

Noi mărturii despre 1821

Recent au fost descoperite noi şi preţioase mărturii despre Revoluţia de eliberare naţională şi socială din Ţara Românească, de la 1821, despre eroul ei, Tudor Vladimirescu. Ele vin să se adauge în chip fericit suitei de manifestări şi evenimente prin care întregul nostru popor omagiază împlinirea a 160 de ani de la desfăşurarea acestui memorabil act de mîndrie naţională, care marchează începutul României moderne.

Este vorba, în primul rînd, despre partitura şi manuscrisul unui imn original, cu caracter laic, descoperite la schitul Strehareţ (jud. Olt) de către neobositul cercetător al istoriei noastre vechi, Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei. Datat în anul 1820 şi scris de prietenul şi sfetnicul lui Tudor, episcopul Ilarion al Argeşului (versurile, în număr de 44) şi de un anume Pavel (muzica), se presupune că acest imn a fost una dintre formele spirituale care au pregătit revoluţia, fiind, alături de celebrul „Mugur, mugurel“, un cîntec mult îndrăgit de panduri. Tulburătoare prin melosul său românesc, care urcă din profunzimile istoriei, cu reflexe de doină, lucrarea are o importanţă excepţională mai cu seamă datorită versurilor sale, care anticipează unirea celor trei ţări române, însufleţind pandurii şi poporul pentru realizarea acestui măreţ ideal al românilor dintotdeauna.

De menţionat că versurile imnului erau cunoscute, ele fiind scrijelite pe una dintre cele patru coloane ale pridvorului bisericii Antim din Bucureşti. Coloană care, printr-o ingenioasă personificare poetică, „vorbeşte“ despre celelalte trei surori ale sale: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. A fost găsit, totodată, un inel de argint aurit – se presupune că bijuteria a servit drept sigiliu în cancelara lui Tudor Vladimirescu. Deosebit de interesantă este prezentarea miniaturală care figurează pe cameea fală, de culoare roz, a inelului: o femeie care rupe cătuşele, ridicînd ochii şi braţele către o stea, precum şi inscripţia „1821“. Cercetătorii apreciază că aceasta este prima alegorie a României modeme, servind ulterior ca simbol pentru revoluţionarii şi pictorii paşoptiști. (1981)

Oameni şi arbori

Nu vom înceta niciodată să înălţăm imnuri de slavă acestui pămînt fără seamăn. Nicăieri în lume nu poate mai bine şi mai frumos pentru noi decît în acest sanctuar românesc, în vatra milenară a strămoşilor noştri şi a acelora care vor veni după noi. Izvor nesecat de poeme, soclu gigantic pe care se înalţă statuia de bronz a patriei, pămîntul nostru este darul miraculos pe care ni l-a făcut la naştere natura-mamă. „Ţara românilor – spunea Nicolae lorga – este ţara românilor, pe toată întinderea sa şi cu tot dreptul sacru care se cuprinde în ea“. Pămîntul acesta ne-a dat din zorii istoriei şi pînă astăzi logosul de miere şi puterea nebiruită de a înfrunta arşiţa şi viscolele istoriei, de a ne găsi identitatea de popor unic sub soare. Aici, toate anotimpurile sînt frumoase, zilele şi nopţile au un farmec al lor nepereche, iar clipele se varsă foşnitoare în fluviul eternităţii. Aici, pe şesurile de aur zugrăvite de purpura macilor, în căldările virginale ale munţilor şi pe grumajii ca de bouri molcomi ai dealurilor, pe întinderea apelor de argint topit şi în pacea de început de lume a pădurilor, acest popor a zidit edificiile unei civilizaţii fără de moarte.

Am poposit în aceste frumoase zile de toamnă românească într-un ţinut al pădurilor. Poate că dintre toate formele geomorfologiee şi de viaţă, pădurea este cea mai apropiată de sufletul nostru. Pledează pentru această idee o multitudine de lecţii aspre ale istoriei, de la dacii care se ţineau alipiţi de munţi – daci montibus inhaerent – după cum grăia anticul Florus, şi pînă la luptele pentru eliberarea patriei în cel de-al II-lea Război mondial, din pădurile de la Mărgineanca şi Predeal, Băneasa şi Păuliş. Toţi voievozii noştri de seamă au ştiut, după tradiţia împămîntenită a locurilor, să se sprijine de umărul de frate al codrului. A devenit o pildă clasică în acest sens izbînda lui Ştefan cel Mare şi plăieşilor săi asupra invadatorilor, în Codrii

Cosminului. În limbaj ştiinţific, pădurea este principalul stîlp de rezistenţă al biosferei, fiind un factor important pentru echilibrul biotopului şi al ecosistemelor. În limbajul inimilor noastre însă ea este mai mult decît atît – e fiinţa vie care face trecerea de la pămînt la popor, e misterul primordial al existenţei noastre istorice, leagănul şi refugiul neamului în vremuri de restrişte, e semnul vertical al demnităţii şi permanenţei noastre pe aceste plaiuri muiate în legendă. Lemnul acestor păduri, de o esenţă nobilă, era cunoscut şi apreciat încă din cele mai vechi timpuri. În lucrarea sa „Pădurea românească – din cele mai vechi timpuri pînă astăzi“, istoricul Constantin C. Giurescu invoca în sprijinul acestor adevăruri o inscripţie romană în care e vorba, după toate probabilităţile, despre exporturi de lemn dacic în Egiptul antic... Apoi, nu mai puţin celebre sînt utilizarea lemnului nostru la construcţia Canalului de Suez şi Canalului Panama, ca şi prestigiul internaţional de care se bucură astăzi produsele noastre pe toate meridianele lumii.

Jefuiţi şi despuiaţi au fost codrii noştri, de-a lungul veacurilor, de mîinile lacome ale exploatatorilor, fie ei străini sau localnici. Aceste practici condamnabile, care ne-au vlăguit pămîntul de aurul său verde, îl făceau pe minunatul voievod al Unirii, Alexandru Ioan Cuza, să fie profund impresionat de „jaful continuu practicat în pădurile statului“, drept pentru care el avea să înfiinţeze primele pepiniere forestiere de la noi din ţară. Exploatarea era atît de crudă şi iraţională încît se ajunsese, către sfîrşitul secolului trecut, la situaţia paradoxală ca un moşier să-şi vîndă pădurea către societatea străină „Goetz“, cu preţul de... un leu copacul!

Se poate spune că această aşezare a luat naştere, ca şi multe alte localităţi forestiere ale ţării, datorită pădurii. Prin urmare, lemnul poate da naştere nu numai la hîrtie, opere de artă, unelte şi mobilier, ci şi la aşezări, schimbînd fundamental destinul oamenilor. Atestată documentar pentru prima dată la anul 1429, printr-un hrisov emis de Cancelaria voievodului Dan al II-lea, comuna Mîneciu este alcătuită din nouă sate de oameni harnici şi gospodari. Imensa pădure care o înconjoară era cunoscută sub numele de pădurea Filipeasca, toţi cei nouă munţi pe care se întinde fiind la începutul acestui secol în posesia unui singur om, moşiereasa de tristă memorie Elena Creţulescu. Au rămas faimoase în epocă procesele purtate de ţăranii dezmoşteniţi cu Societatea forestieră Drajna, ca şi virulentele pamflete scrise în presă de Victor Eftimiu la adresa proprietarului de gazetă Stelian Popescu, avocat şi coacţionar al societăţii... De la un singur proprietar, cît avea pe atunci, şi pînă la aproape 13.000 de astăzi, care sînt locuitorii comunei, este o cale lungă şi glorioasă. Este aceeaşi cale pe care au străbătut-o toate aşezările patriei, cu averile lor mişcătoare şi nemişcătoare, în anii construcţiei socialismului în România, întreaga suită de transformări petrecute în viaţa patriei a fost marcată şi aici de mutaţii adînci. Astfel, cine ar fi putut bănui în trecutul nu prea îndepărtat că aceste pîlcuri de cătune subcarpatice vor avea în anul 1981 o producţie globală industrială de 150 de milioane de lei? Cine ar fi bănuit că planul de investiţii pe acelaşi an va fi de 100 de milioane de lei, că sătenii şi copiii lor vor avea case atît de noi şi de frumoase, că vor beneficia de o şcoală modernă, cu opt săli de clasă, de dispensar, farmacie, magazine spaţioase şi bine aprovizionate? Chiar în zilele în care realizam prezentul reportaj era dată în folosinţă o nouă staţie de alimentare cu apă de la priza barajului. Care baraj, veţi întreba? Ei, bine, hai să o dezvăluim şi pe asta, la Mîneciu se construieşte în prezent o puternică hidrocentrală care va acoperi necesarul de energie electrică al acestei întregi zone sub-montane. Şi, pentru că tot am vorbit despre modernizările petrecute pe aceste plaiuri, unde odinioară „topul” tehnic era deţinut de topoare, ţapine şi joagăre primitive, vă invit, dacă aveţi drum prin frumoasa staţiune Cheia, să contemplaţi imaginea selenară, sau ca de centru spaţial, a antenelor parabolice ale staţiei de telecomunicaţii „Intersatelit“.

Astăzi, pe întreaga planetă se află patru miliarde de hectare de păduri, dintre care peste 6 milioane de hectare cresc în România. Este o avere incomensurabilă, reprezentînd un sfert din suprafaţa ţării, pe care avem datoria civică să o apărăm şi conservăm. Aici, în spaţiul cuprins ca într-o fibulă de mercur de apele Teleajenului şi Telejenelului, soarele făureşte acum comori nestemate.

Ceea ce rămâne

Amintitile copilăriei ucid pandemia, Îți topesc curajul, semeția

Și oricît ți-ar fi de greu

Înalță rugă către Dumnezeu.

Vei învinge clipe-stihii

Veșnicia din tine se va trezi...

Să nu uiți să iubești, orice-ar fi, Lumina cu surîs de copii.

Păstrează-ți inocența de copil, zvăpăiat

Chiar dacă la infinit s-a tot repetat

Și lasă-ți lira spre a-ți aminti

Că, deși, obișnuit rămîi UNICAT.

Simțind COPILĂRIA-n primăvară

De ÎNVIERE, clipa ce măsoară

Cu timpul rătăcit printr-un azil

Cît ai rămas, în suflet, de copil!

Pe unde te mai copilărești...

COPILĂRIE?

LIVIU ZANFIRESCU

Într-o largă paletă cromatică, de la verde şi brun, pînă la degradeuri de galben, cinabru şi vişiniu, podoabele firii înaltă un imn emoţionant acestei ţări suverane, oamenilor săi minunaţi. În rouă şi aburii de sepia ai dimineţii, în cristalinul ochiului de cerb şi în petalele untişorului înflorit se răsfrînge, în toată albăstrimea sa, cerul liber al patriei.

„Un om fusese-o frunză şi numai om cu om

Au izbutit să crească şi să se facă pom

Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure

Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit-pădure“.

Neîndoielnic, versurile argheziene îşi află împlinirea şi aici, în nordul meleagurilor Prahovei, ca şi pe toată întinderea patriei. Cresc şi aici oameni minunaţi, ca ing. Ion Dinlescu, directorul exploatării, Gheorghe Despan, inginerul-şef, meşterul Ion Soare şi mulţi alţii, pe care nu cred că am să-i uit vreodată.

Oameni şi păduri. Păduri şi oameni. Ca şi pădurile, oamenii aspiră aici spre lumină şi creştere dreaptă, ca şi pădurile ei regenerează continuu, înnoindu-şi viaţa, cugetul şi înfăţişarea. Şi tot ca şi pădurile, ei cresc cu demnitate în zariştea cosmică a istoriei. Folclorul nostru este plin de heraldica arborilor. Arbori între care bradul joacă rolul predominant, fiind, din cele mai vechi timpuri, legat de ceremoniile căsătoriei şi clădirii caselor, naşterii, trecerii în nefiinţă şi obiceiurilor de iarnă. Nu întîmplător, sculptorul nostru naţional Constankin Brâncuşi a realizat în lemn primele variante, din anul 1918, ale Coloanei infinitului – monument închinat celor căzuţi în războiul pentru întregirea patriei, care se inspiră din aşa numiţii stîlpi funerari şi stîlpi ai cerului creaţi de artiştii anonimi încă din timpuri arhaice. Nu putem uita, de asemenea, o serie de arbori intraţi pe porţile nemuririi, străjuind umbrele vizionare ale marilor noştri eroi: stejarul lui Ştefan, gorunul lui Horea, teiul lui Eminescu!... Personal, am rămas entuziasmat de un plop uriaş, de patru ori secular (care este, după socotelile mele, cam de vîrsta lui Mihai Viteazul), monument al naturii, aflat (grăitoare coincidenţă) la numai cîţiva paşi de casa memorială de la Vălenii de Munte a unuia dintre tribunii demnităţii naţionale – Nicolae Iorga. Între acest splendid exemplar de „plopus negri“ şi bătrînul învăţător Nicolae Ionescu, în vîrstă de 94 de ani, erou al luptelor de la Mărăşeşti şi vajnic propagandist al ideilor naţionale, nu este, la urma urmei, decît o diferenţă de regn.

Pădurile, plămîni ai pămîntului. Oamenii, zeii lucrători ai acestui pămînt. Învaţă oamenii de la arbori şi arborii de la oameni, sfătuindu-se între ei, împrumutîndu-și unii altora cîte ceva din măreția lor simplă, susținînd dimpreună propileele mîndriei naționale. În esență, Tricolorul se înalță și se înfășoară în jurul unei crengi viguroase de stejar, care, în chip simbolic, este însuși poporul român! (1981) cornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

E Occidentul pregătit pentru un război lung?

Așa cum ne așteptam cu toții, războiul din Ucraina va continua multe luni de acum înainte. Participanții au declarat că nu se vor da bătuți, cu mica observație că americanii au făcut o declarație care este considerată a fi o portiță de scăpare: vor sprijini Ucraina în tot ceea ce își va dori ea. Cu alte cuvinte, dacă președintele Zelenski va accepta un conflict înghețat sau pierderi teritoriale, americanii îl vor susține. Spun că e o portiță, fiindcă președintele Ucrainei ar putea fi convins de susținători să își dorească pacea, sub diferite motive, chiar dacă ea nu va fi una fără pierderi

teritoriale. Poate mă înșel sau poate nu am înțeles bine limbajul diplomatic, dar istoria ne va arăta dacă zic bine sau nu. Marea problemă este dacă cetățenii occidentali, din UE și din SUA, vor mai susține sau nu acest război, fiindcă deocamdată scaunele puternicilor lumii depinde de votul lor, iar ei vor ști să asculte de vocea poporului. Voce care poate fi persuadată să spună și ceea ce trebuie, nu neapărat ceea ce-și dorește cu adevărat. Afirm acest lucru bazîndu-mă pe experiențele anterioare.

(continuare în pag. 24) n m

ETICHETA

Psihopații

Acesta e un subiect pe care vreau să-l tratez de multă vreme și iată că a venit momentul. Consider că psihopații sînt o categorie de persoane extrem de toxice, greu de dovedit și mai ales de pedepsit. Sînt oameni care uneori ne fac mult rău prin atitudinile și comportamentele lor, aducîndu-ne la disperare, golindu-ne de energie și distrugîndu-ne pacea. Am să citez din enciclopedia warbletocouncil. org cîteva lucruri despre psihopatie și

psihopați, ca să-i putem recunoaște mai ușor, să înțelegem de ce fac anumite lucruri și astfel să ne putem proteja de acțiunile lor. De cele mai multe ori, consider că înțelegerea celuilalt ne scutește de o mulțime de probleme, fiindcă pricepînd mecanismele care-i determină comportamentul putem fi îngăduitori cu el și evităm astfel consumul nervos.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți” –NAPOLEON BONAPARTE

Este evident faptul că lui Napoleon Bonaparte nu i-a fost greu să tragă concluzia de mai sus, mai ales că a simțit pe propria piele cît a suferit Franța după eșecurile sale militare. Mulți spun că Napoleon a fost un geniu în mai multe domenii (militar, juridic, politic), fiind capabil, după cum se povestește, să facă mai multe lucruri în același timp. Așa o fi fost, doar că toate acele acțiuni, lucruri, idei nu aveau nimic pozitiv, benefic în ele, dimpotrivă. Păi, cît de genial poți fi încît să trăiești în Franța și să declari că vrei să cucerești Rusia? Probabil, în genialitatea sa, omul pusese ochii pe Alaska și ce și-a zis: Trebuie să o iau spre est, o tai prin Rusia și, după ce cuceresc Kievul și apoi Moscova, ce mai rămîne - doar o fugă de cal pînă crapă fierea-n el. Așadar, mare om, mare caracter acest Napoleon Bonaparte, căruia francezii i-au clădit un imens mausoleu, în care, dacă intri, parcă te furnică pe șira spinării, îți dau lacrimile, mai ales cînd îți aduci aminte cum și-a dat el mantaua unui soldat înfrigurat care, mai mult ca sigur, a murit pe font, lăsînd acasă o văduvă și cîțiva orfani. Chiar mă întreb: Germania i-a făcut lui Hitler vreun cavou aurit? Că doar a făcut și el două războaie mondiale, ale căror efecte se resimt și acum. Este adevărat că într-un astfel de caz nici nu mai trebuie să treci pragul respectivului monument funerar, pentru a te apuca frisoanele. E suficient să-l vezi din depărtare că, instantaneu, te apucă bîțîiala, cu care ai șansele să te pricopsești pe viață. În tot acest context, putem vorbi și despre Anglia, plină și ea de capete năpădite de întuneric, așa-zise genii care, în lipsa internetului și a tik-tok-ului, făceau războaie, dar nu așa cum le făcea Napoleon, legat la ochi și plecat în necunoscut. De fapt, Anglia nu se războia cu nimeni, se lupta ea cu ea, și nu 2-3 ani, ci continuu. Astea le învață și elevii la ora de istorie, ca fapte mărețe, adică mărețe ca timp, de 30 de ani sau de 100. Pentru impresie artistică, aceste interminabile bătălii au căpătat denumiri absurde, sugerînd mai degrabă povești de dragoste, cum ar fi ,,Războiul celor două roze” (Războiul de 30 de ani). Păi, dacă englezii își striveau creierii între ei cu buzduganele, timp de 30 de ani și numeau toată nebunia asta un conflict al rozelor, este clar că balamucul s-a inventat în Anglia. Sau poate în Franța, Germania, ori în centrul Europei, unde au avut loc Cruciadele, unde s-a inventat ghilotina și unde s-a practicat inchiziția secole de-a rîndul.

Se pare că epoca medievală s-a vrut mai presus de cea antică, în care imperiile apăreau și dispăreau tot prin războaie, care mai de care mai sîngeroase. Ce mai, războiul a fost, mai tot timpul, primordiala preocupare a marilor puteri statale. De-a lungul istoriei, nu a existat nici un an fără război. Legat de asta, Romulus Vulpescu, care își propusese să scrie o istorie a omenirii pe zile, mi-a spus la un moment dat: ,,După o documentare prealabilă de cîțiva ani, am constatat că titlul cel mai potrivit al acestei lucrări ar fi «Istoria războiului», și asta din simplul fapt că nu a existat zi de la Dumnezeu în care să nu se ascută săbiile sau să se tragă cu tunul”. Chiar și în prezent vedem cum, la anumite evenimente, în loc să se lanseze baloane colorate sau să se dea drumul porumbeilor albi, se trage cu tunul – 21 de salve, obicei rămas de la Comuna din Paris, 1871.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN

Psihopații

(urmare din pag. 21)

Profilul psihologic al unui psihopat „se caracterizează printr-un deficit în controlul impulsurilor, absența sentimentelor de vinovăție sau rușine și probleme de adaptare la normele sociale și morale. Unele dintre simptomele sale observabile sînt: manipularea, minciuna, afecțiunea superficială, relațiile scurte sau comportamentele criminale timpurii. Învățarea identificării trăsăturilor de personalitate psihopatică este importantă, deoarece am putea interacționa cu o persoană cu această tulburare fără să o știm. Psihopații manipulează adesea alte persoane pentru a obține ceea ce își doresc fără scrupule, iar relațiile cu aceștia sînt adesea foarte toxice și dăunătoare fiindcă o persoană psihopată nu are empatie. Adică, de obicei, nu simte emoție pentru oamenii din jur și nici nu are remușcări dacă la un moment dat face pe cineva să sufere fizic sau psihologic”.

Robert Hare, doctor în psihologie și cercetător în domeniul psihologiei criminale, a întocmit o listă de trăsături numite „Lista de verificare a psihopatiei Hare”, cu scopul identificării persoanelor cu această tulburare. Haideți să le parcurgem împreună.

1. Psihopații au farmec, sînt vorbăreți, dar și superficiali. Pot fi ascultători atenți; se prefac că manifestă empatie față de cealaltă persoană, astfel încît aceasta să își dezvolte încrederea în ei și să devină vulnerabilă, astfel încît mai tîrziu să o poată manipula după bunul plac. Toate acestea sînt doar o mască. Psihopații se prezintă foarte bine, foarte convingător. Îi fac pe alții să creadă că au cunoștințe foarte profunde în multe domenii, cînd o analiză mai detaliată a informațiilor pe care le furnizează arată că sînt doar superficiale.

preț oamenii din jurul lor pentru cîștigul personal. Uneori, strategiile de manipulare utilizate sînt foarte elaborate; alteori sînt destul de simple. Indivizii acționează întotdeauna foarte nepăsător și indiferent. Uneori, ei folosesc pseudonimele pentru a-și menține anonimatul și pentru a-i putea înșela mai ușor pe alții. Îi văd pe ceilalți ca fiind excesiv de creduli, ceea ce le oferă un motiv să-i înșele și să-i manipuleze.

6. Nu au remușcări sau sentimente de vinovăție. Psihopații nu par preocupați sau interesați de consecințele acțiunilor lor sau de efectele comportamentului lor asupra celorlalți. Uneori pot verbaliza sentimentele de vinovăție pentru a încerca să fie empatici, dar acțiunile lor nu se potrivesc cu ceea ce spun. Dacă intră în contact cu instanțele judecătorești, consideră de obicei că sentința care le-a fost dată este nedreaptă sau disproporționată, arătînd o apreciere nerealistă a gravității faptelor și o atribuire externă a acțiunilor lor. Sînt oameni care și lui Dumnezeu ar fi în stare să-I spună că i-a judecat greșit.

7. Lipsiți de emoții și sentimente profunde. Persoanele cu psihopatie suferă de o sărăcie a emoțiilor și o varietate foarte limitată de sentimente. Pe scara emoțională și sentimentală a unui psihopat nu putem găsi altceva în afară de resentimente, furie, stări emoționale superficiale de autocompătimire, atidini îngîmfate și grandioase, resentimente și indignare. În multe ocazii, acești oameni au mari dificultăți în a descrie ceea ce simt.

13. Lipsa de obiective pe termen lung. Incapacitatea sau eșecul persistent de a dezvolta și de a realiza planuri pe termen lung este o altă caracteristică a acestor indivizi. Existența lor este de obicei nomadă, fără o direcție sau un scop. Ei nu își fac griji cu privire la viitor și nici nu-l iau în considerare; trăiesc de la o zi la alta și, deși își pot exprima intenția sau dorința de a ajunge să aibă o slujbă importantă, nu fac nimic pentru a o obține. Toate acțiunile descriu obiective pe termen scurt.

14. Impulsivitate. Comportamentul psihopaților nu este de obicei premeditat, este mai degrabă neplanificat. Au dificultăți serioase în a rezista tentațiilor, a face față frustrărilor și impulsurilor momentului. Ei tind să acționeze spontan, fără a cîntări avantajele și dezavantajele a ceea ce vor să facă sau consecințele pe care le va aduce pentru ei sau pentru ceilalți. Adesea, își vor schimba planurile, se vor despărți de partener sau vor renunța la serviciu brusc și fără explicații.

15. Iresponsabilitate. Această caracteristică a psihopaților se referă la neîndeplinirea repetată a obligațiilor și responsabilităților, cum ar fi neplata facturilor sau nerespectarea promisiunilor. Comportamentele iresponsabile ale psihopaților îi pot pune pe alții în pericol (de exemplu, conducerea unui autovehicul sub influența alcoolului).

16. Incapacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor. Aceste persoane au întotdeauna o scuză pentru a-și explica comportamentele. Își neagă responsabilitățile și atribuie lucrurile care li se întîmplă unor cauze externe (societate, familie, sistemul juridic).

2. Sînt foarte încrezuți. Psihopații au o viziune destul de hiperbolizată despre ei înșiși, abilitățile și valoarea lor. Ei tind să fie încăpățînați și aroganți și cred că sînt superiori celorlalți oameni. Asta implică faptul că, dacă au o problemă, circumstanțele lor actuale sînt rezultatul ghinionului sau al unor evenimente care nu pot fi controlate de ei, ori ale unor altor persoane, adaug eu. Cu alte cuvinte, nu sînt ei de vină, ci altcineva sau altceva.

3. Indisciplinați Acești oameni prezintă o nevoie excesivă și cronică de stimulare nouă și incitantă, ceea ce îi determină să facă acțiuni riscante. Persoanele cu această tulburare de personalitate tind să aibă o disciplină scăzută atunci cînd vine vorba de îndeplinirea sarcinilor, deoarece se plictisesc cu ușurință. Nu pot rezista mult în același loc de muncă, de exemplu, sau nu pot finaliza sarcini pe care le consideră de rutină. Le este greu să-și păstreze atenția asupra activităților care sînt monotone sau care nu le interesează. Psihopații argumentează aceste obiceiuri spunînd că le place să profite de oportunități sau să accepte provocări. Aceste motivări sînt o caracteristică a lor, fiindcă sînt specialiști în a găsi motive să nu facă ceva.

4. Mint la fel cum respiră. Gradul de minciună patologică poate varia de la moderat la mare. În mod moderat, acești indivizi sînt pur și simplu vicleni, înțelepți. În forma extremă, sînt înșelători, umbroși, manipulatori și fără scrupule. Minciuna și înșelăciunea sînt o parte esențială a interacțiunilor psihopaților cu ceilalți. În afară de prefigurarea cunoașterii în multe domenii, ei fac promisiuni pe care ulterior nu reușesc să le respecte și afirmații care sînt în contradicție cu comportamentul lor. Atunci cînd este descoperită o minciună, pur și simplu reinventează povestea sau adaugă elemente pentru a o face să pară mai credibilă.

5. Manipulatori. Psihopații manipulează cu orice

8. Insensibilitate. Acest articol descrie o lipsă generală de sentimente față de oameni și o atitudine rece, respingătoare, desconsiderată și lipsită de tact față de ei. Acești indivizi par total incapabili să se pună în pielea altora și să-și imagineze suferința, din cauza manipulărilor și minciunilor lor. Dacă reușesc vreodată să aprecieze că alții suferă din cauza lor, nu este niciodată o apreciere afectivă, ci una pur logică, intelectuală. Psihopații sînt egoisti și respingători. Disprețul pe care îl simt față de alți oameni îi determină să se descrie ca „singuri”, „selectivi în privința oamenilor”.

9. Leneși și paraziți. Psihopatia îi conduce pe acești oameni să depindă de ceilalți într-un mod intenționat, manipulator, egoist și exploatator. Această dependență este cauzată de lipsa de motivație, disciplina foarte scăzută și incapacitatea de a-și asuma responsabilitatea. Aceștia pot folosi amenințări pentru a rămîne dependenți din punct de vedere financiar de familia sau cunoștințele lor sau pot încerca să pară victime și demni de sprijin și ajutor. Acești oameni vor folosi orice scuză pentru a nu fi nevoiți să lucreze și să cîștige bani pentru ei înșiși. Folosirea altora pentru a se susține și a supraviețui constituie un model persistent în viața lor, nu este rezultatul circumstanțelor din acel moment.

10. Deficitul de control emoțional. Psihopații au multe expresii de iritabilitate, enervare, nerăbdare, agresivitate și abuz verbal: nu-și pot controla în mod adecvat furia. Se supără ușor pe subiecte neimportante care nu sînt adecvate din punct de vedere contextual. Izbucnirile lor de furie sînt adesea scurte și sînt afectate negativ de alcool.

11. Comportament sexual promiscuu. Relațiile persoanelor cu această tulburare se caracterizează prin faptul că sînt scurte, numeroase, simultane, ocazionale, informale și nediscriminatorii. Adesea au o istorie de a încerca să forțeze pe cineva în relații și sînt vizibil mîndri de cuceririle lor sexuale.

12. Probleme de comportament. De multe ori, psihopații afișează o mare varietate de comportamente disfuncționale înainte de vîrsta de 13 ani, cum ar fi furtul, minciuna, vandalismul, hărțuirea, activitate sexuală timpurie, incendii, abuz de alcool sau fuga de acasă. Toate aceste comportamente duc adesea la expulzarea din școală sau institut și pot duce la probleme cu poliția.

17. Relații scurte. Avînd în vedere incapacitatea lor de a-și menține obiectivele pe termen lung, relațiile interpersonale și de dragoste sînt inconsistente și de scurtă durată (mai puțin de un an).

Cred că articolul meu de astăzi v-a lămurit multe dintre comportamentele unor oameni cu care, poate, interacționați din cînd în cînd sau frecvent. Înțelegîndu-le veți ști cum să vă feriți de ele pentru a nu fi răniți, iar dacă vreți să citiți un roman ce are în centru acțiunile unor astfel de oameni, vă recomand „Cercurile” de Ștefan Mușat, pe care-l găsiți sub formă de carte electronică.

Unde găsim cele mai multe comportamente psihopate? În lumea politică desigur, însă acolo multe dintre ele sînt dictate de interese de moment și de nevoia de a cîștiga putere și, mai ales, bani, nu dintrun comportament înnăscut. Psihopații necunoscuți, cei care trăiesc și se învîrt printre noi, sînt mai periculoși decît cei bănuiți de toate lumea. Spun „bănuiți” și nu „dovediți” fiindcă, pentru a dovedi un comportament psihopat, e nevoie de monitorizarea atentă și de lungă durată a persoanei, cît și de documentarea temeinică a faptelor, vorbelor și acțiunilor acesteia, de corelarea lor, pentru a evidenția caracteristicile enumerate în acest articol.

Ce medic sau ce om își va pierde ani din viață pentru a da în vileag un psihopat? Foarte puțini și doar dacă scopul este acela de a preveni acțiuni care pun în pericol viețile sau avutul oamenilor, de aceea majoritatea acestor indivizi scapă nepedepsiți pentru afectarea vieților celor din jur pe care și-i aleg drept victime, iar cînd le vine pedeapsa, așa cum ați citit, nu vor conștientiza că sînt vinovați considerînd că li se face o nedreptate; fără această acceptare a vinovăției, orice pedeapsă e inutilă. Totuși, justiția divină, singura care acționează întotdeauna fără greș, îi ajunge și-i pedepsește.

Dacă ați avut de suferit de pe urma unui astfel de om și doriți să-l pedepsiți, consider că cel mai bine ar fi să nu mai interacționați cu el deloc sau, dacă acest lucru nu este posibil fiindcă e parte a familiei sau a cercului dumneavoastră de prieteni, atunci limitați cît se poate de mult contactul cu el. Un psihopat nebăgat în seamă suferă, fiindcă e mîndru și se crede buricul pămîntului, iar dacă nu i se permite să-și exercite influența supra „țintei”, o abandonează și își caută altă victimă.

Omenirea, la cheremul nebunilor

(urmare din pag. 21)

Trăim vremuri în care oamenii politici se simt complet stînjeniți dacă presa îi întreabă ceva ce nu are legătură cu termenul de război. Pentru ei, conflictul militar constituie cel mai pur oxigen și cea mai gustoasă hrană. Ăsta este și motivul pentru care, atunci cînd nu sînt războaie, politicienii inventează noi conflicte, acesta fiind singurul lucru la care se pricep.

Cîndva, Stalin a fost întrebat de un jurnalist american ce părere are despre pacea și ajutorul reciproc între popoare, dar instantaneu, Iosif Vissarionovici a rămas perplex. Motiv pentru care interlocutorul a cerut să i se spună dacă nu cumva întrebarea a produs un oarecare deranj, iar Stalin i-a replicat sec: ,,Întrebarea este inofensivă, răspunsul mă deranjează!”. Sau, altfel spus: ,,Cine vrea pace, trebuie să lupte pentru a încheia un război” (Hitler). Adică inventăm războaie ca să vrem pace, iar apoi alte războaie, că pacea nu este cum am vrut noi. Legat de asta, oare ce pace a vrut să instaureze Napoleon Bonaparte în Egipt, în anul 1798, cînd soldații francezi au aflat că o cămilă poate scuipa pînă la 10 metri distanță și cînd au tras cu puștile mai mult în crocodilii care erau să-i mănînce pe malurile Nilului?

La fel de mirobolantă este și atitudinea de astăzi a lui Iohannis, care a spus: ,,Vrem pace în zonă, motiv pentru care vom ajuta Ucraina cu armament și îl vom învinovăți pe Putin de faptul că nu avem bani pentru mărirea pensiilor!”. Să nu uităm că tot Iohannis, în timp de pace, a concluzionat că ,,Țara a eșuat!”, așa că nici nu mă mai gîndesc acum, pe timp de război, în ce hal a ajuns România. Dar oare România, ca stat, mai există? Spun asta pentru că orice reacție sănătoasă, fermă, obiectivă și cu iz patriotic a dispărut cu desăvîșire. Parcă ne rugăm ca sfîrșitul apocaliptic să vină cît mai curînd, deviza divină ,,Precum în cer, așa și pe pămînt” nemaifiind de actualitate. Deși ,,Dumnezeu a creat omenirea în șase zile, iată că, în a șaptea zi, omenirea l-a negat pe Dumnezeu” (Corneliu Vadim Tudor). Chiar și chipul omului nu mai are nimic în comun cu cel al Domnului, deși sînt mulți ipocriți care susțin în van că le-a crescut puf de îngeraș pe umeri. Uitați-vă la Biden, Macron, Attali, Bill Gates, Ursula von der Leyen, Zelenski, Rothschild, Zuckerberg, Schwab, Sörös, David Rockefeller, Iohannis, Ciucă, Ciolacu ș.a., toți adepți ai idealului de înfăptuire a unei Noi Ordini Mondiale, dar, în realitate ,,Totu-i invers decît ni se spune/ Se destramă Țări, se pun la zid/ Se ucid bătrîni în rugăciune/ Se dă Nobel pentru genocid” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Prăbușirea Occidentului”).

Milenii la rînd, omenirea a trăit numai în nenorociri, războaie, două mondiale, imperii, dictaturi, inchiziții, colonizări, pandemii, bombe atomice, deci un fel de Iad pe pămînt, iar acum autorii acestor mizerii susțin că fac ordine, și asta sub genericul ,,Prin haos, la ordine!”, adică ,,Noi ne batem joc de voi, pînă ne veți ruga să vă salvăm!”.

În acest context, se vede clar că ONU, UE, OMS, NATO, Banca Mondială etc. se potrivesc mănușă cu Turnul Babel, pe care Dumnezeu l-a sfărîmat în doi timpi și trei mișcări. A se observa că toate aceste entități internaționale au fost înființate exact de aceleași state care au nenorocit omenirea: Franța, Germania, SUA, Anglia ș.a., sediile acestora aflîndu-se în aceleași țări, așa cum organele de conducere sînt și ele tot ale lor.

Așadar, mereu planuri peste planuri și idei peste idei, numai că acești ciocli planetari (a se citi... CRIMINALI!) vor să suprime CREDINȚA, SĂNĂTATEA și EDUCAȚIA omenirii, ceea ce, în România, aproape că s-a realizat, cu contribuția deplină a amețiților din capul statului. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Și de-a lungul și de-a latul,/ Și cu sila, și cu dorul,/ Doamne, ăsta este statul/ Care și-a ucis poporul!” (,,Din cotloane birocrate”) sau altfel spus: ,,Cioclilor apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,/ Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!/ Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții,/ Ne-ați îngenunchiat

sub biruri și ne-ați pus sub pază sfinții” (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”).

Oricum, ,,Novus ordo seclorum” (O nouă ordine pentru secole), sloganul forței revoluționare a Iluminaților, este pe punctul de a deveni certitudine, și ea se va produce fără pic de opoziție, pentru că ,,În perioada pregătitoare instalării Noii Ordini Mondiale va avea loc o dezarmare treptată și divizată” (Alice Bailey, ,,Manifestarea ierarhiei”, 1925).

Păi, ce pretenții să mai avem acum, cînd Iohannis ne-a anunțat că ,,Țara a eșuat!” și cînd belele sînt cît casa și se produc în cascadă? ,,Se pare că națiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu sună deloc a bine” (Adrian Pintea). Evident că această nepăsare condamnabilă a dat frîu liber politicienilor, care au călcat pe greblă continuu. Dar să nu uităm că ,,Greșelile politicienilor sînt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni, iar viitorul țării întregi se împiedică pentru zeci de ani înainte” (Mihai Eminescu). Iată de ce, acum, ,,România e sat fără cîini/ Țară vraiște și flămîndă,/ Istoria a scăpat-o din mîini/ Imperiile stau încă la pîndă” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Românie, sat fără cîini”). Tot Vadim spunea: ,,Am intrat în Uniunea Europeană, dar, de fapt, am intrat într-un computer care ne va număra și firele de păr din cap”.

La drept vorbind, ceea ce au făcut acești nebuni cu țara și viețile noastre seamănă leit cu povestea unei echipe de constructori, care trebuia să finalizeze o lucrare, numai că s-a întîmplat ceva neprevăzut. Arhitectul și șeful de șantier au fost chemați la o ședință, motiv pentru care planul construcției i s-a dat lui Bulă, devenit astfel șeful provizoriu al șantierului. După ce a analizat schița, Bulă a început să dea ordine în dreapta și în stînga, toți le executau fără cîrtire, și treaba mergea ca unsă. La puțin timp după finalizarea lucrării, au apărut și cei doi care plecaseră la ședință. Văzînd construcția, ambii au rămas uluiți, mai-mai să cadă din picioare, văzînd un puț foarte adînc, pe fundul căruia strălucea un bec imens. Totul părea bine lucrat, numai că Bulă privise planul invers și, în loc de construcția unui far, a rezultat un puț. Ei bine, cam așa lucrează și politicienii români de astăzi care, prin diverse comentarii, sînt numiți reptilieni, batracieni, saurieni etc. Dar cel mai bine și pe înțelesul tuturor i-a definit Dan Puric: ,,Majoritatea clasei politice românești este formată din maimuțe, viermi, șobolani și lipitori”. Și asemenea specimene s-au răspîndit în toată lumea. Ce mai, pute planeta de proști, criminali și nebuni de legat. Chiar așa: unde l-ați încadra, spre exemplu, pe Iohannis, cel care ne-a trădat și umilit continuu? Credeți că acest individ este întreg la minte, din moment ce s-a aliat cu Biden, Ursula, Macron, Zelenski și alții de teapa acestora?

De reținut și faptul că peste 90% din massmedia planetară a îngenunchiat în fața Noii Ordini Mondiale, știrile lor fiind de tot rîsul:

Ziua I: ,,Ucraina își recucerește teritoriile ocupate”.

Ziua a II-a: ,,Rusia a bombardat masiv întreaga Ucraină”.

Ziua a III-a: ,,La Kiev s-au aprins beculețele bradului din Piața Publică. Slava Ucraina!”.

Ziua a IV-a: ,,Tîrgul de Crăciun din Kiev a fost bombardat de ruși”.

Ziua a V-a: ,,Biden a promis că va da rachete Ucrainei”.

Ziua a VI-a: ,,Zelenski și țara sa duc lipsă de armament”. No comment!

Oricum, ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par,/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare./ Nu vă este clar? Vin vremuri de coșmar!” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Apocalipsa nu dă telefon”). Se pare că întreaga omenire a ajuns la cheremul nebunilor de tot soiul, și cu așa ceva nu este de glumit, motiv pentru care să luăm cu toții aminte: ,,Spada ce nu se-mplîntă-n pieptul stăpînilor și al vinovaților/ Străpunge adînc inima sărmanilor și a nevinovaților” (Paul Éluard).

Elitele

politice și economice se întîlnesc la Davos, în cel mai complex context din ultimele decenii

Elitele politice şi economice mondiale se reunesc în această săptămînă la Davos cu ambiţia de a „coopera într-o lume fragmentată” şi de a aborda războiul din Ucraina, dereglarea climatică şi globalizarea aflată într-o criză existenţială. Ediţia de anul acesta a Forumului Economic Mondial (WEF) în staţiunea de ski din Alpii elveţieni „se desfăşoară în contextul geopolitic şi geoeconomic cel mai complex din ultimele decenii”, a remarcat la un briefing de presă preşedintele WEF, Borge Brende, citat de AFP

Pandemia COVID-19, conflictele comerciale între China şi SUA, precum şi războiul din Ucraina au contribuit în ultimii ani la multiplicarea liniilor de fractură geopolitică şi au alimentat politicile protecţioniste. „Una din cauzele principale ale acestei fragmentări este o lipsă de cooperare” şi ea se traduce prin „politici pe termen scurt şi egoiste”, spune cu regret fondatorul WEF, Klaus Schwab, care vorbeşte despre „un cerc vicios”. Unii au început chiar să se întrebe despre viitorul globalizării, care de o jumătate de secol se află în centrul filosofiei susţinute la Davos.

A existat un moment „de speranţă de revenire la vechea normalitate, care era acest fel de lume globalizată”, explică Karen Harris, economistă la societatea de consultanţă Bain&Company. „Cred că admitem astăzi că această epocă este pe punctul să se încheie”, chiar dacă vor mai fi menţinute cooperări „în jurul unei mici serii de chestiuni”, anticipează ea. „Chiar şi combaterea schimbărilor climatice devine o bătălie mai izolaţionistă”, observă Karen Harris, dînd în acest sens exemplul Legii de Reducere a Inflaţiei (Inflation Reduction Act - IRA) adoptate de SUA, ce prevede ajutoare substanţiale pentru companiile implantate în Statele Unite în sectorul vehiculelor electrice sau al energiilor regenerabile, dar chiar şi taxe pe carbon la graniţe, taxe ce vor fi aplicate de asemenea în UE

La aproape un an după lansarea invaziei ruse în Ucraina, acest conflict şi efectele sale asupra politicilor energetice mondiale şi de apărare vor ocupa o mare parte a dezbaterilor de la Davos.

În timp ce ruşii lipsesc pentru al doilea an la rînd, ucrainenii vor avea o delegaţie prezentă la forum, iar preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski va interveni acolo prin videoconferinţă. O ocazie pentru ei să se adreseze sutelor de figuri politice marcante, cum ar fi cancelarul german Olaf Scholz, secretarul general al ONU, Antonio Guterres, sau cel al NATO, Jens Stoltenberg, celor circa 600 de şefi de companii, numeroşilor reprezentanţi ai mass-media şi ai societăţii civile, ONG-urilor, cercetătorilor şi chiar unor staruri precum actorul Idris Elba sau soprana Renée Fleming. De altfel, Olaf Scholz este singurul lider din G7 care va participa în această săptămînă la summit, cancelarul german urmînd să vorbească pe scena principală pentru a doua oară de la preluarea mandatului său, în 2021, transmite CNBC

Nu este pentru prima dată cînd la summit participă puţin lideri din puternica uniune politică G7. În ultimul deceniu, uneori doar doi sau trei au ajuns în pitoreasca staţiune montană elveţiană, iar în 2017 doar Theresa May din Marea Britanie şi-a făcut apariţia, deşi summitul l-a atras pe preşedintele chinez Xi Jinping. Motivele lor de absenţă implică adesea probleme mai presante care sînt abordate acasă. Dar marchează un declin faţă de anii mai recenți. Recordul a fost în 2018, cînd şase dintre cei şapte lideri din G7 au participat. Printre aceştia s-a aflat şi fostul lider al SUA, Donald Trump, care a participat de două ori în timpul mandatului său, spre deosebire de predecesorul său Barack Obama, care nu a participat niciodată.

Schimbările climatice se prefigurează ca un alt subiect cheie, organizatorii forumului dorind ca dezbaterile să-şi aducă o contribuţie pentru următoarea serie de tratative internaţionale în cadrul COP28, reuniune ce va avea loc la sfîrşitul anului în Emiratele Arabe Unite. Activiştii caută la rîndul lor să profite de forumul de la Davos pentru a le reaminti ţărilor bogate şi companiilor energetice nevoia de finanţare a tranziţiei energetice a ţărilor în dezvoltare şi de a plăti pentru pagubele produse de catastrofele naturale ce însoţesc dereglarea climei.

Totuşi, la fel ca în fiecare an, activitatea cea mai importantă la Davos se va desfăşura în culise, unde politicieni, investitori şi directori de companii profită de prezenţa lor în acelaşi loc pentru a avea discuţii în afara cadrului oficial al conferinţei. „În patru zile, într-o suită privată, ei pot face mai multe afaceri decît în cîteva luni de zboruri în jurul lumii”, spune jurnalistul american Peter S. Goodman, autorul unei cărţi publicate anul trecut cu titlul „Davos Man, How the Billionaires Devoured the World” („Omul Davosului: Cum au devorat miliardarii lumea”). Potrivit lui Goodman, contribuţia cea mai importantă pe care Davos ar putea s-o aducă ar fi să împingă spre o reformă a fiscalităţii mondiale, în vederea diminuării inegalităţilor.

Karen Harris speră şi ea că la Davos vor avea loc „discuţii sincere” asupra implicaţiilor rezultate din evoluţiile economiei mondiale, nu doar pentru SUA, Europa sau China, ci şi „pentru pieţele emergente, care sînt adesea perdantele evoluţiilor economice”.

SPOTMEDIA.RO

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

E necesar un altfel de Nürnberg

Cum arunci sub preş un scandal? Cu un alt scandal. Cui pe cui se scoate! Peste Raportul „Ro vaccinare - Misiune îndeplinită” ziariştii au aruncat, la ordin, scandalul proxeneţilor Tate, nutreţ pentru a se pierde din vedere tema Covid care a încheiat socotelile cu viaţa multor români. Degeaba murmuraţi acum, vaccinaţilor, şi staţi ca iepuraşul fricos aşteptînd efectele adverse ale vaccinului! Îmi pare rău de voi, mai ales de cei care au fost obligaţi prin natura serviciului să se vaccineze! Dar, „ciocu’ mic”! Aţi mîncat mici pe gratis în Obor, aţi primit vouchere de 100 de lei şi alte privilegii! Din aceste pricini de mîndrie vă fereaţi de nevaccinaţi ca de ciumă. Vă mai amintiţi de cea mai mare monstruozitate a isteriei pentru vaccinare? Bradul de Crăciun de la Palatul Copiilor Bucureşti, împodobit de nişte sceleraţi, în stil demonic, în exclusivitate, cu 19.000 de doze din vaccin. Împotriva acestor oameni cu deviaţii mintale nu se inventează un vaccin? Antivacciniştii şi nevaccinaţii au fost timp de doi ani huliţi, dezonoraţi, privaţi de demnitate în societate, la serviciu ameninţaţi cu şomajul, li se creau culoare speciale de intrare şi ieşire în magazine şi instituţii, de parcă erau leproşi. Cine îndrăznea în 2020, 2021 şi începutul lui 2022 să conteste siguranţa şi eficienţa vaccinurilor era etichetat conspiraţionist, era cenzurat şi discreditat. Şi eu, subsemnata, pentru protestele împotriva vaccinării din editoriale am primit porţia consistentă de cenzură şi înjurătură. Se ştia dinaintea administrării vaccinului despre efectele adverse, dar acestea au fost acoperite cu dîre

negre, rămînînd şi acum secrete oficiale! Medici competenţi şi cu cinstea la purtător din întreaga lume au organizat conferinţe la nivel mondial, au tras serioase semnale de alarmă cu privire la gravitatea serului de vaccinare. Circulau pe net filmuleţe demonstrative ale acestor medici care avertizau asupra scopului şi periculozităţii vaccinului. Totuşi, mulţi naivi i-au catalogat pe antivaccinişti drept zvonişti, conspiraţionişti, i-au pus la zidul infamiei şi au dat fuga la porţia serului periculos, îndemnaţi de propagandiştii siniştri, la indicaţiile preţioase ale OMS: Iohannis, Arafat, Tătaru, Cîţu, Gheorghiţă, Jurma, Musta, Gelu Dumincă şi alţi vînduţi care s-au vaccinat în faţa televiziunilor, nu cu vaccin, ci cu vitamine, probabil, pentru a convinge populația. Iată că de la conspiraţie la adevăr e cale scurtă! La fel se va întîmpla şi în Ucraina cu Zelenski, cînd se va dovedi că şi-a tîrît populaţia în război şi pribegie pentru senilul Biden şi clanul lui. Se va dovedi că tot ceea ce se prezintă pe piaţă ca adevăr în legătură cu Putin este manipulare pe placul aceluiaşi unchiaş ramolit, corupt, util doar „Marii resetări”, criminal de război, dus cu pluta de butonarii Casei Albe.

E Occidentul pregătit pentru un război lung?

(urmare din pag. 21)

Aceeași întrebare și-o pune și cotidianul The World Street Journal, într-un articol publicat în 13 ianuarie și semnat de de Yaroslav Trofimov, autor și jurnalist italian născut în Ucraina, care este corespondent-șef pentru afaceri externe la publicația amintită. Citez: „Pînă acum, așteptările Rusiei privind discordia între susținătorii Ucrainei nu s-au materializat. Europa și-a rupt dependența de energia rusă cu durere limitată și fără cataclisme politice. Pe măsură ce toate economiile occidentale majore au crescut în 2022, în ciuda perturbărilor, consensul din spatele furnizării de arme la Kiev s-a consolidat. Cu toate acestea, cu Rusia anunțînd o mobilizare a sute de mii de soldați în octombrie și trecîndu-și economia pe picior de război, timpul ar putea fi de partea Moscovei. Pînă acum, nici SUA, nici Europa nu au făcut ajustările, în special în producția militară, care sînt necesare pentru susținerea Ucrainei într-un război care s-ar putea prelungi cîțiva ani. «Ideea că un război convențional clasic major în Europa ar putea dura atît timp cît unul dintre cele două războaie mondiale nu este ceva pentru care sîntem încă pregătiți», spune Bruno Tertrais, director adjunct al Fundației pentru Cercetare Strategică, un think-tank din Paris. Chiar dacă rezistența societăților europene a fost remarcabilă, nu poate fi considerată de la sine înțeleasă”.

Îi împărtășesc cu totul părerea. Nu știm ce rezerve de arme mai au rușii, dar știm sigur că au scăpat de toate rablele din decada ʼ60 - ʼ70 pe care le aveau prin depozite, avînd acum ocazia să-și repornească industria militară pentru a produce arme moderne și mult mai eficiente. Îmi amintesc că au și resurse atît pentru a aduce pe front un mare număr de militari care să-și copleșească inamicul, cît și pentru a alimenta tancurile, avioanele și camioanele de care au nevoie în luptă. Despre asta scrie și WSJ, astfel: „Pe termen lung, aritmetica privind numărul soldaților funcționează în avantajul Moscovei, deoarece Rusia are de 3,5 ori populația Ucrainei. Chiar dacă Rusia pierde doi soldați pentru fiecare soldat

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Gheorghiţă, scos de la şefia Comitetului Naţional de Coordonare a Activităţilor privind Vaccinarea şi numit comandant al Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. dr. Agrippa Ionescu”, drept răsplată, şi Arataf trebuie judecaţi şi încarceraţi, nu decoraţi de schiorul-biciclist-navetist, cum s-a întîmplat cu Arafat. Ăsta trebuia demult arestat pentru celebrele izolete devenite invizibile şi uriaşele prejudicii aduse statului român. Arestaţi-i pe Arafat cu celebrele izolete şi uriaşele fraude! La fel şi Gheorghiţă, Musta, Jurma, Iohannis, Cîţu, pentru oamenii legaţi de paturi şi arşi de vii în spitalele incendiate. Oare cum or fi luat foc? Au dat vina pe buteliile de oxigen! Unde sînt procesele-verbale de constatare ale pompierilor? Acum nu se mai aprind spitalele… Coincidenţe? (...) Înspăimîntător şi condamnabil este faptul că şi acum datele oficiale manipulează din nou, rata de raportare fiind ajustată prin diminuarea numărului de cazuri reale de reacţii grave, mutilări pe viaţă şi morţi subite. Vaccinul n-a oprit Covidul. Nici nu fusese creat pentru asta. Putin a fost cel care a reuşit. Tot Putin a oprit şi vaccinarea! Odată cu debutul războiului, Covidul a dispărut de pe paginile principale ale ziarelor şi ecranelor tv! Fără Putin, vacciniştii ar fi obligat acum la doza a opta! Statul român, prin „dispărutul” Cîțu, achiziţionase vaccinuri de miliarde de lei. Să ne amintim că în noiembrie 2021 guvernul PNL-USR-UDMR a încercat să introducă legea vaccinării obligatorii. Dacă nu începea „Operațiunea din Ucraina”, caricatura de recensămînt, efectuat la comandă externă pentru informare externă din România, număra, poate, sute de mii de persoane în minus.

MARIA DIANA POPESCU (Art-emis.ro)

Victimele vaccinării sînt mult mai numeroase decît „zgîrcitele” raportări oficiale. Au murit mult mai mulţi români, recensămîntul confirmă procentual acest fapt. Şi nu din cauza Covid, ci a vaccinului. România se află pe primele locuri la numărul morţilor Covid şi post Covid neraportate, înaintea Chinei, Indiei etc. Rata mortalităţii este un real „succes” al vaccinării din „Ro vaccinare - Misiune îndeplinită”, un raport fals, pentru care pionul Valeriu american: „Calculul asupra muniției și armelor este mai complicat. Ucraina folosește obuze de artilerie de 155 mm furnizate de Occident, de aproximativ două ori mai mult decît sînt fabricate de SUA și aliați, spun analiștii militari. La această rată a focului, Kievul ar putea aduce rezervele americane și europene la niveluri critice la un moment dat în această vară sau toamnă”. Adică exact ce comentam cu altă ocazie – rușii le golesc aliaților depozitele de armament și, dacă le-ar trece prin cap să intre în război direct cu ei, aceștia nu ar mai avea cu ce să se apere. „Pînă atunci – scrie Trofimov – Rusia – cu concentrarea sa unică asupra războiului – ar putea fi capabilă să-și extindă propria producție de muniție pentru a ține pasul cu ritmul luptei. SUA și aliații investesc, de asemenea, în noi linii de producție de muniție, dar este puțin probabil ca acestea să facă o diferență majoră pînă anul viitor, creînd un decalaj potențial periculos între puterea de foc a Ucrainei și a Rusiei în a doua jumătate a anului 2023. «Nu ar trebui să subestimăm Rusia. Ei mobilizează mai multe trupe, lucrează din greu pentru a achiziționa mai multe echipamente, mai multe muniții și și-au arătat dorința de a suferi cu adevărat, dar de a continua războiul», a spus secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg. Nu există nici un indiciu că președintele Putin a schimbat scopul general al războiului său brutal împotriva Ucrainei. Așa că trebuie să fim pregătiți pentru termen lung”.

ucrainean ucis, tot își îmbunătățește puterea relativă. Pînă acum, spun oficialii occidentali, decesele Rusiei pe cîmpul de luptă sînt comparabile cu cele ale Ucrainei”. Americanii, inamicii principali ai Rusiei – fiindcă e clar că ei susțin cu tehnologie și sfaturi armata ucraineană – au declarat că au cam ajuns la fundul... depozitelor de armament modern și, pentru a-l reumple, au nevoie de piese care nu se produc neapărat la ei acasă, ci prin alte colțuri de lume, cum e spre exemplu Taiwan. Nu știu cît de dornici sînt să moară prin Ucraina, așa cum nu au fost nici atunci cînd a fost vorba de Vietnam sau Coreea. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, în SUA și UE, funcționează legile democrației, ceea ce nu prea pot spune despre Rusia și nici despre Ucraina. Iată opinia jurnalistului WSJ despre asta: „În timp ce Congresul a autorizat cu greu, în luna decembrie a anului trecut, o finanțare de 44,9 miliarde de dolari pentru a sprijini războiul din Ucraina, probabil suficientă pentru următoarele nouă luni, cu noul control republican asupra Camerei Reprezentanților e posibil ca noi pachete de ajutor militar și civil pentru Kiev să fie mai complicat de finanțat. (...) «Dacă timpul curge în avantajul Moscovei, este în interesul Occidentului să crească substanțial sprijinul pentru Ucraina în următoarele luni, renunțînd la precauția excesivă care a caracterizat pînă acum livrările de arme», spune mareșalul aerian în retragere Edward Stringer, fost șef de operațiuni la Statul Major al Apărării Britanice. «Prin continuarea hrănirii cu picătura suficientă pentru ca Ucraina să nu piardă, ceea ce face Occidentul este doar să prelungească războiul», spune Air Marshal Stringer. Fie că ne dăm seama sau nu, Rusia a aruncat o mănușă către Occident. Și, chiar dacă propriile noastre trupe nu luptă acolo, sîntem investiți temeinic în acest conflict și trebuie să oferim materialul necesar pentru a-l cîștiga”.

După părerea mea, cel mai bun lucru (pe care nu mi-l doresc, fiindcă înseamnă moarte și distrugere în Europa) pe care Occidentul ar trebui să-l facă pentru a anihila Rusia este a se implica în război și a se opri la Moscova. Comentînd livrarea de arme occidentale către Ucraina, iată ce mai spune corespondentul ziarului

Așadar, ce ar fi de făcut în aceste condiții? Ivo Daalder, un fost ambasador al SUA la NATO, care conduce Consiliul pentru Afaceri Globale din Chicago, spune în același ziar american că „aliații ar trebui să înceapă deja să se pregătească pentru a integra majoritatea controlată de guvern a Ucrainei în instituțiile occidentale, fără a aștepta încheierea războiului” Adică sugerează exact ceea ce spuneam și eu la începutul acestui articol: că teritoriul liber de ruși al Ucrainei ar trebui integrat în UE și NATO așa cum se găsește, pentru că sfîrșitul războiului s-ar putea să certifice actuala stare de fapt, anume aceea că Donbass și Lugansk vor rămîne inamicului. Dacă va fi așa sau nu, vom vedea. Însă pînă atunci e cale lungă.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.