România Mare, nr. 1676

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Ceasul ne arată doar trecerea timpului. Valoarea timpului ne-o arată oglinda.

CornELIU VADIm TUDor

De cealaltă parte a baricadei

Pînă acum, în articolele mele am inserat diverse puncte de vedere prezentate de presa occidentală, în special de cea anglo-americană, toate referitoare la războiul din Ucraina. Am procedat astfel fiindcă am considerat că este în beneficiul nostru să cunoaștem intențiile „alor noștri”, și nu pe ale inamicului. Astăzi am să trec „de cealaltă parte a baricadei” ca să observăm împreună narativele inamicului, cum se spune mai nou.

Voi cita în special din cunoscuta agenție rusească de știri TASS, ca să vedem cu toții ce părere au rușii despre acest al III-lea Război Mondial. Voi începe cu o declarație din 19 ianuarie, a ambasadorului rus la Washington, care a comentat declarațiile purtătorului de cuvînt al Departamentului de Stat

Diplomația – în slujba

De ce Diplomația?

al SUA, Ned Price, despre posibilitatea efectivă a forțelor armate ucrainene de a lovi peninsula Crimeea folosind arme americane: „Putem afirma că retorica oficialilor americani este Departamentul de Stat, prin afirmații de genul «Crimeea este Ucraina», și că Forțele Armate ale Ucrainei pot folosi arme americane pentru a-și proteja teritoriul; împinge, în esență, regimul de la Kiev să comită atacuri teroriste în Rusia. Auzind astfel de remarci de la Washington, criminalii de la Kiev vor simți din nou o permisivitate totală“.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Unirii

Dacă acum 5 ani sărbătoream împlinirea primului veac de la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia – eveniment ce a generat o efervescență pe măsură, inspirînd multe condeie să scrie pagini memorabile la adresa marelui Act Național, activitate în care s-a încadrat și „România Mare” cu serialul intitulat, sugestiv, „ROMÂNIA – 100” – nu vom uita niciodată „izvorul” acestei Mari Uniri – data de 24 Ianuarie 1859 – Unirea Principtelor Române. Iată că, trecînd cu 14 ani peste un secol, 24 Ianuarie 1859 rămîne prima filă din răbdătorul calendar al formării și desăvîrșirii Statului Unitar Român, filă din marea

Principatelor române

Carte de Istorie a Poporului Român care, deși îngălbenită, cu fiecare nou ianuarie ne chemă la meditație și la întoarcere în timp.

Pornind de la acest deziderat, mai ales întrun an cu o serie de provocări și încercări (în plan național, dar și în plan extern), retrăirea unor secvențe din epopeea realizării Unirii Principatelor Române – cu extindere anterioară și posterioară a actului propriu-zis – constituie o datorie morală și profesională a fiecărui jurnalist îndrăgostit de Istorie, cu precădere de Istoria României. Desigur, nu este obligatoriu să ne aliniem toți, an de an (nu numai în zilele cu soroc, ci de cîte ori simțim chemarea străbunilor) asupra unor evenimentereper, în nașterea, formarea și devenirea noastră ca Popor, ca Națiune, ca Țară.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Balada celor doi domnitori

A fost odată, ca niciodată, Cînd trăia Moș Ion Roată, Și cînd Cuza, Domnitorul, Ieșea să-și vadă poporul, La cîmp, la obor, cu alaiul, Să vadă cît mai este mălaiul, Și brînza, și laptele, și untul, Să vadă cum se lucrează pămîntul, Dacă jupînii mai mint au mai fură, Dacă, poate, cineva îl înjură. Chiar deghizat mergea, să vadă Supușii dacă-s buni sau stau la sfadă. Pe cei care-nșelau, cei fără frică, Cuza-i prindea și cu ocaua mică, Și-i pedepsea stricîndu-le cîntarul, Să vadă negustorii cum e amarul!

Hei, și tot mergînd așa, prin lume, Stătea de vorbă, chiar la glume

Cu oamenii de rînd – țărani de-a dreptul –Ca-ntr-un sondaj, Cuza-nțeleptul, Să simtă Țara, casa și ogorul, Cerca eșantioane cu poporul.

Și, tot mergînd așa, din poartă-n poartă, În față îi apare Moș Ion Roată Plin de obidă, cu căciula-n mînă, Își pleacă fruntea pînă la țărînă, Și, din căciulă, ca dintr-o strînsoare, Scoase o jalbă, așa, ca o scrisoare, Și-ntinse mîna Domnului cu dînsa, Cu ochii roșii de atîta plînsa!

– Ce-i, Moș Ioane? – zise Cuza Fără să bănuiască și acuza.

– Ce gînd te-aduce cu o jalbă-ncoace, Cumva, muierea nu-ți dă pace?

– Măria Ta, muierea mea-i de treabă, Nici dacă plec, nici dacă vin, nu-ntreabă. Alta-i durerea mea, mărite Domn, Că eu, de-atuncea, nu mai am nici somn!

– Hai, spune, Moș Ioane, care-i treaba, Că am de mers, și să nu stau degeaba!

– Păi, iaca, Măria Ta, durerea: M-am plîns vechilului cu foncierea, Că e prea mare, că tot o rădică, Și noi, după un an, luăm nimică!

Copiii noștri sînt flămînzi și goi, N-avem nici sare, și nici păpușoi!

Și-n loc s-asculte-al meu necaz, Vechilul mă scuipară pe obraz, Și ne-aruncară, ca și-alte dăți, sudalme!

Spuse Ion, cu lacrimile-n palme.

Cu chipul blînd și pasul apăsat, Cuza-l îmbrățișează pe bărbat, Și, într-un gest nemaivăzut în Țară, Cuza-l sărută pe obrazul lui de ceară, Și-i spuse Cuza: Du-te la vechil

Cu fală și curaj, nu așa, tiptil,

Și spune-i că unde te-a scuipat – ce modă!

Te-a sărutat acuma Cuza Vodă!

Dacă-ar fi fost Iohannis și nu altul, Știți cum s-ar fi scris istoria cu scuipatul?

Dacă nu știți, nu are nici un haz, Vă spun acuma, eu:

L-ar fi scuipat și pe-alălalt obraz!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Noi am avut dreptate: steagul de la Cluj e o provocare horthystă

F Poulică Frînarul, de la FMI F Boda trişorul, Bebe turnătorul F Virgil Asztalos-Meleşcanu

PArTEA A II-A

F Scandalos de necistit comentariul pe care l-a publicat în „Evenimentul zilei“ un oarecare Ioan Anghel, pe tema tentativei de linşare a preşedintelui Filialei P.R.M. Covasna: „Poliția Municipiului Sfîntu Gheorghe nu a constatat că cei doi patroni l-ar fi vătămat corporal pe Agrigoroaie“ (?) Şiacum vine batjocura: „Agrigoroaie nefiind în stare acum să respire decît pe o singură nară“ (?!) Ce golan, acest Anghel! Să ia în zeflemea drama unui om care face ceea ce ar trebui să facă, de aproape 8 ani, autorităţile statului: şi anume să ţină piept barbariei ungureşti. În nara aia să-ţi băgăm noi un belciug, porcule. Dar, în „Evenimentul zilei“ pot fi citite şi lucruri spectaculoase: „Explozia unui butoi cu bere: un mort şi patru răniți“. Cică un tînăr de 17 ani, Pavel Dulceanu, din comuna Șcheia, s-a dus la nunta unor consăteni, a deschis un butoi cu bere, dar acesta a explodat fiindcă era sub presiune. Aşa o fi? Un butoi viu, cu bere, este Alex. Ştefănescu, şi uite, el nu mai explodează. Sau, cine ştie, poate că i se vor astupa orificiile... F Titlul săptămînii a apărut în „Curierul National“: „Cînd ministrul Tăriceanu, fost vînzător de automobile, face pe vraciul, bolnavii se pot îndrepta spre cimitir, încet-încet, să nu se creeze panică“. Rămîne cum am vorbit în decembrie 1996: acest Tăriceanu este un simbol perfect al Guvernului româno-maghiar, prostia şi fudulia lui sintetizînd toate deficiențele fîrtaţilor din Cabinetul Ciorbea F Na, că facem ce facem şi tot la Silly-boy ne întoarcem. Aşa după cum vă amintiţi, săptămîna trecută am publicat o anchetă referitoare la prima experienţă amoroasă a unor persoane publice. În interviul pe care Alcibiade, adică mandea, 1-am luat primului-ministru Victor Ciorbea, era invocat, la un moment dat, numele unei tinere unguroaice, Ilonka. Nu mică ne-a fost mirarea să ne pomenim zilele trecute cu Ilonka la sediul redacției. Ştiţi cine era? Nimeni alta decît Ciocciolina! Am crezut că ni se usucă bîrzoiul de emoţie! După toate formalităţile necesare (controlul paşaportului, poze de familie etc.) ne-am convins că juna Ilonka nu era alta decît Ilona Staller, cunoscută ulterior sub numele de Ciocciolina În aceste condiţii a avut loc următorul dialog:

ALClBIADE: Mda, lucrurile par să se clarifice. De ce ne vizitaţi? CIOCCIOLINA: Pentru că în interviul pe care l-a acordat Victor Ciorbea s-au strecurat o serie de inexactităţi. De pildă, el zice că la vîrsta de 14 ani s-a dat cu moţopina pe Muntele Găina, suferind un grav accident, aşa că a stat în formol, timp de 2 ani, la Muzeul Ţării Crișurilor.

ALCIBIADE: Și ce, nu-i adevărat? CIoCCIo-

LInA: Nu e, fiindcă pe el l-a lovit calul cu copita în cap şi a fost declarat mort pentru Patrie. A nimerit şi la Muzeu, ce-i drept, dar n-au putut să-l țină în borcănel, fiindcă se obişnuise, pungaşul, să bea formol. Tata era paznic acolo şi mereu îmi spunea: de cîte ori intra un grup de vizitatori, Victoraș scotea capul din borcan, ridica un păhăruț plin cu formol și zicea: „Hai noroc! Gîl-gîl-gîl-gîl!“. Normal că lumea a protestat, fiindcă şi vizitatorii ăştia erau oameni, aşa că pofteau şi ei nişte tărie, şi uite-așa se încingeau nişte chefuri ca la balamuc, îl duceau pe Toduț al nostru pe braţe. ALCIBIADE: Unde îl duceau?

CloCCIoLInA: Unde să-l ducă? La grajd, evident, ca să-l izbească armăsarul ăla şi în partea cealaltă, pentru echilibrarea situației. Numai că animalul era o corcitură între cal şi măgar, adică catîr, şi degeaba îl ţinea tot satul pe Toduț cu partea dreaptă, bestia aia dădea din copite, mînca jăratic şi o dată se răsucea pe

copite şi mi-l pălea tot în stînga. ALCIBIADE: Poate că era un catîr stîngaci... CIOCCIOLINA: Unde ai mai văzut dumneata un animal stîngaci? După vreo 10 tentative nereuşite, am mai izbutit să-l stăpînim pe Toduț, care s-a sculat de jos şi a grăit către catîr: „Ascultă, frate, io mi-s moț, după cum ştiți! Ce te tot legi de mine, sau te-o fătat mumă-ta în țintirim la Săpînța, unde i-o murit Morții sămînta? Dacă nu eşti capabil să nimereşti ținta, lasă-l pe altul, ca să mă compenseze medical, și zi mersi că acest complex zootehnic n-a fost încă privatizat prin lichidare!“. ALCIBIADE: Înţelepte vorbe, pentru un copil de 14 ani. CIoCCIoLInA: Aaa, păi nu mai avea demult 14 ani, acum era judecător, pentru că el își făcuse și studiile între timp. ALCIBIADE: Şi catîrul ce-a zis? CIoCCIoLInA: Catîrul ca catîrul, ce să zică, şi el? Nici una, nici două, a făcut cîteva piruete înșelătoare şi l-a trăznit pe Victoraş tot în colțul stîng. Atunci, calmul proverbial al acestui om a luat sfîrşit și cu o viteză fulgerătoare, Toduţ s-a ridicat în aer precum Bruce Lee şi Chuck Norris, a dat un strigăt de luptă tipic artelor marțiale asiatice, din care n-am înţeles decît „Yamaguci! Curge mucii! Miauuu! Miorlauuu!“, i s-au făcut şi ochii oblici şi s-a gălbejit la figură, pentru ca într-o fracţiune de secundă să-l lovească şi el, din întoarcere, pe catîr, cu călcîiul, iar în cădere l-a muşcat de organul genital pînă a strigat: „Văleleu, mămucă!“. ALCIBIADE: A vorbit măgarul! CIOCCIOLINA: Cum o să vorbească măgarul? Ciorbea a strigat: Pînă aici mi-a fost. Vezi bordura asta din căpățîna mea? Normal că o vezi, că nu eşti chioară, tu eşti numai nimfomană. Ei, bine, sub ea se află o placă de metal, dar asta nu e o placă obişnuită, ci un cifru. Ascultă-mă acum cu atenţie: dacă îmi vei răsuci capul de 7 ori la stînga şi imediat de 3 ori la dreapta, după care să-mi întorci urechile de 24 de ori în sensul acelor de ceasornic, iar în final să mă tragi de limbă o dată şi bine, atunci codul cifrului e în mîna ta şi se va deschide un mic seif, în care e toată comoara mea“. ALCIBIADE: Săracul om! S-a gîndit să vă facă un viitor... I-aţi urmat indicațiile?

CIoCCIoLInA: La început, n-am fost în stare, fiindcă mă pufnise rîsul. „Nu te rîde, Ciocciolino, că te bate Securitatea pentru educaţia pe care ţi-au dat-o măta şi tac-tu, ştii bine că io mi-s moţ“. Atunci, cînd am văzut că se ia de mămiţica şi de taica, m-am inervat pe el şi am început să umblu la cifru. Din păcate, nenorocitul era prea slăbit, astfel încît la a 15-a răsucire a urechilor n-a mai rezistat, a scos limba mai devreme decît era planul, şi a bolborosit printre spume: „Stimaţi compatrioţi, apar astăzi în fața dvs. pentru a vă anunţa – am ajuns la orgasm, exact cum mi-au cerut organismele internaţionale! Trăiască prietenia dintre Churchill şi Göring!“ Pînă 1a urmă, cu chiu, cu vai, am izbutit să-i desfac seiful. ALCIBIADE: Devine palpitant! Primul seif uman din istorie! Și comoara? CIoCCIoLInA: Ce comoară? Gărgăunii din capul lui! În spatele plăcii se aflau cîteva fise de telefon, două capace de bere şi un medalion cu fotografia tovarăşului Janoş Kadar. Toduț rîdea ca tălîmbul: „Ai văzut? Pentru tine le-am strîns, probează-le, să le stăpînești sănătoasă şi să-ți poarte noroc în viață!“. În vremea aia au trecut pe acolo nişte Vînători de Munte, care mînuiau o stație goniometrică, într-adevăr, ceea ce l-a făcut pe Victor Ciorbea să intre în trepidații. Deodată, ne-am pomenit că din capul lui răsună, ca dintr-un difuzor, cîntecul recruților: „Cînd am plecat în Armată/ Mîndra m-a condus la poartă/ Şi m-a sărutat îndată/ Şi m-a sărutat îndată!“. Numai că atunci cînd ajungea la versul cu poarta, Toduț intervenea şi el și dădea pe gură ce învăţase la Facultate, la cursurile

profesorului Valeriu Stoica: „La popa la poartă/ E-o pisică moartă/ Cine-o rîde şi-o vorbi/ S-o mănînce coaptă!“. ALCIBIADE: Dar, cum de v-aţi schimbat numele din Ilonka în Ciocciolina? CIOCCIOLINA: Foarte simplu: Ciocciolina vine de la Ciorbea, e limpede. Un singur lucru mă oftică, nenică: de ce-a zis el că eu am rămas gravidă cu Akoş Birtalan? ALCIBIADE: Chiar aşa; nu-i adevărat? CIoCCIoLInA: Nu-i e ruşine măgarului? Cum o să rămîn cu okoşul ăla cu mustaţă-n furculision? Singurul om cu care am rămas însărcinată este Gheorghe Funar, cioban adevărat, din Popor, care a spălat cu sînge ruşinea drapelului unguresc. Atunci cînd m-a văzut prima oară, Ghiţă mi-a zis, cu figura lui serioasă şi imperturbabilă: „Ascultă, cetăţeanco, vrei să fii consula mea?“ F În „Curierul Naţional“, Radu Filip a publicat o anchetă foarte dură: „Ifosele televizate nu ţin loc de aparenţe juridice şi nici de probe: Pavel Abraham, Gheorghe Mocuța şi Doru Ioan Cristescu fac cariera pe seama ilegalităţilor comise în cazul George Păunescu“. F Titlul săptămînii a apărut în „Evenimentul zilei“: „Mămăligă – capturat cu focuri de armă“. Cine zicea că Mămăliga nu face explozie? F Ca întotdeauna, noi vrem să păstrăm o cumpănă dreaptă a lucrurilor. L-am criticat pe ministrul de Interne, Gavril Dejeu, atunci cînd a greşit (e mic şi el!), dar îl lăudăm acum pentru curățenia pe care s-a decis să o facă la Clubul Dinamo. Acolo e o cangrenă veche, de vreo 7 ani... F Emoţionant documentarul închinat cîinilor, difuzat de TVr 1 în dimineuţa zilei de duminică. F După multe rătăciri şi meandre, generate de spiritul contorsionist al caracterului său de gînditor, octavian Paler s-a dat pe brazda, amintindu-și, totuși, că nu-l cheamă nici Zigu Ornea, nici Sammy Damian. În editorialul intitulat „Despre fobii“, publicat vineri, 1 august, pe pagina I a „României libere“, el îi umileşte pe proprii săi lefegii, Virgil Lazăr şi Andrei Burileanu, luînd apărarea patrioţilor români Vadim şi Funar: „De ce Funar şi Corneliu Vadim Tudor sînt «extremişti», iar românofobii sînt doar «radicali»? Cum să-mi explic grija de a observa «extremismul» doar printre români?“. Bravo, Paler, să fie aceste rînduri Adeziunea ta de înscriere în P.r m , bine că ți-ai găsit şi tu locul, la 71 de ani... F Ştiaţi că Alcibiade, adică măndel, face uneori şi epigrame? Iată ultimul lui distih, consacrat vizitei în România a lui Bill Clinton: „Ce-nseamnă oare Bilanţ?/ E un Bill ţinut pe... lanţ!“ F Scandalul împroprietăririi ilegale cu pămînt începe să ia amploare. Cine apare pe tabele cu terenuri şi la Snagov, şi la Dobroieşti? Nimeni altul decît Dide Puşcărie, care face pe anchetatorul şi revoluţionarul. Cine deţine nu mai puţin de 3 terenuri în 3 zone diferite, la Snagov, Corbeanca şi Pantelimon? Patronul de la Sexy Club, proxenetul şi mafiotul Costel Constantin. Printre profitori se află şi juristul Sorin Moisescu, prieten din tinereţe cu preşedintele Emil Constantinescu, devenit între timp şeful suprem al fantasmagoriei numite Consiliul Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate F Presa ne informează că Ticu Dumitrescu ameninţă cu greva foamei, în măsura în care Parlamentul nu va vota Legea privind accesul la dosarele Securităţii. Interesant, ar fi primul limbric din Istorie care refuză hrana... F Pornit cu surle şi tobe (asta este expresia corectă, pentru că trîmbițele sînt tot surle), ziarul PRO Sport a ajuns să vîndă acum numai 15 mii de exemplare. Ne pare rău pentru Ovidiu Ioanițoaia, dar se pare că l-a luat gaia... F În continuare, printre cele mai bune restaurante din Poiana Braşov sînt Coliba Haiducilor (Viorel Nica), Cabana Ruia (Ioan Matei), Cabana Postăvaru (Gh. Blendea), Şura Dacilor (Alexandru Indrican), Echitaţia (Angela și Gh. Florea), Cabana Junilor (Stoica Nistor) Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 8 august 1997)

Istorii pu ț in ș tiute  Istorii pu ț in

Japonia: ceremonia ceaiului (II)

Clocotul apei şi dansul bilelor

După codul stabilit de Rikyu, cha-no-yu-ul are loc în aşa-numita „casă a ceaiului“ (sukiya), ceva mai mult decît cît o colibă, cu aer auster, o construcţie fragilă, care sugerează, prin materialul folosit (lemn, paie, bambus), provizoratul. Există şi o grădină a ceaiului, împărţită arbitrar într-o porţiune exterioară şi una interioară. În exterior, adică lîngă intrare, se află o construcţie modestă destinată aşteptării (machiat), în care oaspeţii (poftiţi din timp la ceremonie, cu cel puţin două-trei zile înainte) se aşază cu calm pe banchete, după ce au mulţumit pentru invitaţie, şi aşteaptă pînă ce sosesc toţi invitaţii. De aici, ei străbat o potecă îngustă, roji, nu mai lungă de 10-15 m, presărată din loc în loc cu pietre. Grădina prin care au trecut participanţii la ceremonia ce va urma, nu mai mult de cinci la număr, are în mod obligatoriu cîteva elemente caracteristice: arbuşti şi pomi din specii pal colorate, plante cu frunză verde perenă (bambuşi, ferigi, pini), lampioane tradiţionale vechi, din piatră, invadate de muşchi si licheni, în așa fel încît cromatica locului este foarte odihnitoare, deloc stridentă. Trecerea prin grădină reprezintă o introducere pentru pătrunderea în lumea interiorizată, austeră și rafinată a viitoarei ceremonii. Intrarea în chashitsu, sala de ceai, se face printr-un spaţiu îngust şi scund, avînd un rost bine definit. Strecurîndu-te prin acest orificiu, trebuie să laşi afară sabia (samuraii, precum ştim, purtau odinioară cîte două săbii zdravene) şi să-ţi pleci capul în semn de umilinţă. Cei aflaţi în chashitsu deveneau, în aceste condiţii, pe deplin egali. Sala de ceai este o încăpere aproape goală, fără mobilier, dotată numai cu un rulou atîrnat pe perete şi, eventual, o ikebana adecvată anotimpului. În mod tradiţional, camera avea aproximativ 9 m2, dar, în unele împrejurări, suprafaţa s-a restrîns pînă la 4 m2, ceea ce creează participanţilor o și mai mare intimitate. Podeaua este scobită într-o parte, pentru fixarea instalaţiei de încălzit apa. Alături, o încăpere şi mai mică, de fapt o tindă, numită mizuya, este destinată spălării şi depozitării vaselor folosite la ceremonie. Cu cît obiectele întrebuinţate sînt mai vechi, cu atît sînt mai preţioase. Cu două excepţii: polonicul din bambus, de formă cilindrică, care trebuie să fie întotdeauna nou, şi prosoapele de pînză albă, nefolosite pînă atunci. Cutiile pentru păstrarea pulberii de ceai, lăcuite în negru, adevărate bijuterii, sînt adăpostite în săculeţi speciali din mătase. Linguriţa uşor turtită, cu care se ia din cutii pulberea de ceai pentru a fi pusă în bolul invitatului, este şi ea, în marea majoritate a situaţiilor, din bambus. Bolul pentru ceai şi ceştile au dimensiuni variabile, mai mari sau mai mici, în funcţie de momentul ceremoniei. Sînt fabricate dintr-un porţelan alb, știut fiind că fondul alb păstrează cea mai îmbietoare nuanţă a ceaiului, cea verde-oliv. Se mai foloseşte şi un soi de pămătuf din bambus (asemănător cu un bătător de ouă), cu ajutorul căruia se amestecă ceaiul. Două feluri de vase pentru apă, ceainice, un recipient cu jăratic, tava pentru cărbuni, un alt vas din fontă, în care se fierbe apa, nişte bile din metal care se aşază pe fundul vasului de fontă, suporturi pentru adăpostirea vaselor – iată tot atîtea alte obiecte modeste, dar absolut funcţionale, ajutătoare în desăvîrşirea ceremonialului.

ș tiute (curtoazia o cere!), exprimînd în formule standardizate sau născocite pe moment întreaga admiraţie pentru aroma băuturii, pentru decoraţia de pe ceşcuţe, forma și desenul unui obiect sau altul care a servit la ceremonial. Unii încearcă să stabilească atelierul unde a fost făurit ceainicul, provenienţa ustensilelor... Hainele participanţilor nu se abat nici ele de la regula simplităţii. Kimonourile au culori discrete şi sînt marcate cu blazonul familiei. Invitaţii poartă asupra lor un evantai şi un pachet minuscul de şerveţele de hîrtie. Nimic din ce reprezintă îmbrăcămintea nu constituie obiectul admiraţiei celorlalţi. Elogiile sînt îndreptate numai şi numai spre casa de ceai şi spre abilitatea gazdei de a împlini ceremonialul după canoanele stabilite.

Cha-no-yu are patru momente principale în desfăşurarea ei, pe o durată de aproximativ patru ore. Primul este kaiseki, după denumirea mîncării frugale oferite oaspeţilor în scurta perioadă de 15-20 de minute, cît timp aceştia aşteaptă sosirea gazdei. Momentul slujeşte la stabilirea ierarhiei invitaţilor. Se desemnează chiar cine va fi oaspetele de onoare (cel mai vîrstnic sau cel cu situaţia socială mai pregnantă). După şederea în machiat, gazda îşi conduce invitaţii pe poteca roji spre locul de spălare, traversînd grădina, în pragul chashitsuului lumea se descalţă, îşi schimbă şosetele, intră și admiră în tăcere ruloul atîrnat pe perete. Liniştea este deplină. După ce fiecare şi-a ocupat locul cuvenit, se aud clocotul apei care fierbe şi dansul bilelor de metal de pe fundul vasului, special aruncate acolo, pentru a da naştere unor zgomote discrete și liniştitoare.

În al doilea moment al ceremonialului, nakadachi, intervine o pauză, în care invitaţii ies şi aşteaptă pe banca de lîngă casa de ceai. Bătaia în gong (dora) vesteşte momentul următor, cel mai însemnat, aşanumitul gozairi. Oaspeţii se spală din nou pe mîini şi îşi clătesc gura cu apă curată, apoi reintră. Între timp, gazda a înlocuit ruloul şi a aşezat o ikebana. După indicaţiile rămase de la Rikyu, sînt preferaţi bobocii unei flori mature. Încăperea a fost luminată mai mult, prin culisarea paravanelor, în aşa fel încît gesturile lente, studiate şi sugestive ale gazdei să poată fi urmărite pînă în cel mai mic amănunt. Stăpînul casei intră, purtînd cutia de ceai în mîna dreaptă şi pămătuful, linguriţa, împreună cu ştergarul alb din pînză, în mîna stîngă. Apa fiind fiartă, nu rămîne decît să se prepare ceaiul prim, cel gros ca o pastă, numită koicha (pentru el se folosesc frunzuliţele unor arbuşti între 27 şi 70 ani), în cupa cea mai mare. Din ea vor bea pe rînd toţi cei prezenţi, începînd cu gazda, bineînţeles fiecare ştergînd buza bolului cu şerveţelul de hîrtie pe care îl are asupra sa. Toate gesturile se fac cu multă grijă şi cu o lentoare fascinantă, în admiraţia celorlalţi. Acum se înregistrează adevărata măiestrie, în poezia mişcării braţelor, a degetelor, în înclinaţia capului sau în direcţia privirii.

De la patru ore la jumătate de oră

Încheierea ceremonialului este marcată de al patrulea moment, care constă în prepararea şi băutul ceaiului subţire (usucha), pregătit din frunzele unui arbust în vîrstă de 3-15 ani. Spre deosebire de momentul anterior, acest ceai se serveşte în boluri mai mici, fiecare invitat avîndu-l pe al său. În tot timpul cît beau usucha (aproximativ o oră), oamenii meditează liniştiţi, detaşaţi de lumea înconjurătoare. Unii întrerup tihna celorlalţi

Ca şi în alte arte japoneze, în evoluţia ceremoniei ceaiului întîlnim mai multe şcoli, toate provenite din trunchiul familiei maestrului Rikyu. Cele mai însemnate, în număr de trei, existente şi astăzi, sînt fondate fiecare de către un nepot al lui Rikyu. Cursurile se fac cu maeştri de seamă, profesionişti ai acestei arte.

Ceremonia ceaiului se practică astăzi în cîteva momente ale zilei, fiecare purtînd un nume distinct: ceaiul de la răsăritul soarelui (între 3 şi 6 dimineaţa), ceaiul de dimineaţa, care începe la ora 6 vara, ceaiul de amiază (între orele 11.30 şi 16), ceaiul conversaţiei de seară, cu începere de la ora 18, sau ceaiurile în ocazii cu totul speciale, cum ar fi privitul florilor, al lunii etc. În zilele noastre, ceremonia şi-a redobîndit popularitatea, după o oarecare perioadă de eclipsă şi după ce s-au încercat unele modernizări, fără a se schimba însă nimic din esenţa artei. De pildă, s-a admis ca ritualul să aibă loc nu numai în interiorul sălii de ceai, ci şi afară, pe bancheta de aşteptare, sau, pentru amatorii mai grăbiţi, timpul afectat ckano-yu-lui a fost comprimat la jumătate de oră. Se păstrează neştirbit obiceiul ca, la trei-patru zile de la ceremonie, foştii invitaţi să trimită în scris gazdei cîteva cuvinte de mulţumire. Cei mai scrupuloşi se prezintă personal şi aduc recunoştinţa lor, tradiţie numită horei. Popularitatea crescîndă a artei ceaiului a făcut ca şcoala cea mai importantă, Urasenke din Kyoto, să deschidă nu mai puţin de 11 sucursale în SUA, Brazilia şi Argentina. Pentru occidentalii care domiciliază în Japonia, a luat fiinţă o organizaţie denumită „Ceremonia ceaiului internaţional”, cu sediul în Tokio. Acolo au loc demonstraţii practice, iar amatorii primesc toate explicaţiile necesare pentru o desăvîrșită aplicare a principiilor artei ceaiului.

În lumea niponă, spiritul cha-no-yu este atît de înrădăcinat, încît expresii legate de ceai definesc psihologia şi comportamentul individului. De pildă, japonezul spune despre cineva nepoliticos, insensibil sau chiar grosolan că este „lipsit de ceai“, iar despre altul care se comportă zgomotos și fără tact că are „prea mult ceai“. Trebuie să mai subliniem un detaliu. În Japonia se bea foarte mult ceai, dar numai la ocazii aparte se recurge la ceremonia cha-no-yu. În rest, folosindu-se un ceai inferior, bancha, el se oferă, fierbinte, celui care vine să repare ceva în casă sau vizitatorului ocazional, se bea în birourile din marile bănci şi instituţii, în pauzele de lucru etc. Licoarea este stimulentă, tonifiantă şi trece bine examenul de paleativ spiritual, aşa cum în Occident cafeaua a devenit tradiţională.

Sfîrșit

TABLETĂ DE SCRIITOR

De fiecare dată, de la început!

De cînd mă știu mi-am visat un soare-răsare al meu, cu hergheliile lui de raze dăruindu-se poemelor mele, cu fructe de dor și mîngîieri în nopțile-mi de neliniști... Îmi pare că a trecut un secol în care m-am scăldat în apa sfîntă, adunată pe îndelete de la streșinile ochilor mei, din copilărie, cînd am suferit de insomnii. Să scap de ele, din cînd în cînd dădeam fuga la marginea codrului cu arborii legați întru frăție unii cu alții, cu crengile lor, tremurînd la fiecare adiere de vînt, ca într-un joc de flori și bucurii alese, așa cum trăiau flăcăii din satul meu duminica, la horă. Și mă bucuram de murmurul frunzelor care se legănau, sub strălucirea stelelor ce își urau viață veșnică în răcoarea lor cosmică, pe bolta ca o pajiște de cerneală albastră. Nu mă gîndeam atunci la Pitagora, nici la Newton, la Beethoven, nici vorbă... Mă gratulam la umbra nopții, de bună seamă, cu gîndul la o întîlnire fulger cu o fragă răscoaptă la nouă cuptoare cu jăratic de vreme blajină, în cîntec de graur. Și dintr-o margine în alta, trăiam în gînd sfințit cu rouă de pe cumpăna fîntînii dornice de-a rămîne aninată cît mai sus, în universul lumii sale, croit de meșteri lemnari, fără a pretinde careva ceva. Știam că dorul de viață îmi aparține și se afla în mine

pentru că eu singur mi l-am adoptat, întru cunoaștere de sine și bucurie divină. Am făcut-o pornind de la ceea ce am și ceea ce sînt, cu asemănări și deosebiri firești, cu iubiri și imperfecțiuni pe care mi le asum ca fiind dărnicia pildelor naturii. Acolo au luat naștere atîtea povești de sămînță roditoare întru bucurii și mîngîieri la orele amiezii, cînd razele soarelui sînt mai mult decît binefăcătoare pentru înțelepciunea unei existențe de invidiat... Bucuriile se măsoară în frumusețea florilor de toate soiurile, purtătoare de parfum îmbietor la drumeții alese, cele pe care le visez de cînd mă știu, cu tot ce înseamnă crezul și faptele mele pămîntești. Nu vreau să greșesc, realitatea nu poate fi alta decît așa cum ne-o construim, ca percepție a lumii care ne înconjoară, dar mai ales după cum știm a ne făuri lumea propriilor sentimente de bine, prin iubire și trăiri la foc încins de melancolii proaspete. Și uite așa, viața, în concretețea sa, se naște din doruri aprinse, ce cresc și sporesc din milioanele de gînduri care ne străbat. Iar fiece gînd are în el filozofia proprie, înțeleasă ori nu, care îți oferă, prin iubire, puterea continuă de a fi un învingător în toate cele și perseverență în atingerea scopului propus. Ah, cît de departe e clipa aceea și cît de aproape e dorul de tine, copac cu ochi seculari de lumină, să te întîlnesc la ritualul strîngerii, într-un nemaiîntîlnit buchet, a celor mai frumoși bujori. Pentru acest eveniment mă rostesc în toate cuvintele de bun venit în această grădină, în care totul e perfect datorită perfecțiunii tale, zeiță din vremuri legendare... Și vremea e numai bună de scris cu ape de

142 de ani de la na º terea poetului Ion Minulescu

„Romanțe pentru totdeauna“ (II)

Succesul relativ rapid al poeziilor lui Minulescu este evocat și în interviul apărut în ,,Ilustrațiunea română”, în 1938, în care poetul e invitat să ofere propria explicație:

,,O oră cu poetul Ion Minulescu, acasă la el, înseamnă o călătorie retrospectivă în trei sferturi de veac. 30 de ani s-au împlinit de la apariţia Romanţelor pentru mai tîrziu, dar poetul respiră parcă eterna tinereţe a boemei pe care a trăit-o. A boemei Parisului de acum patru decenii şi a boemei bucureştene din care, azi, au mai rămas doar răzleţe imagini.

Te afli în casa poetului Ion Minulescu sub acoperămîntul împătimitului de frumuseţe. Nu voi enumera operele străine şi româneşti, glorii ale plasticei aninate în cadre pe pereţi, icoanele pe sticlă ale Făgăraşului, sfeşnice aduse de peste hotare cu flăcăruia amintirilor arzînd nevăzută pentru noi. Făptura lui populară, trecînd pe aria unei șansonete, fluierate distrat sub pălăria mare, fularul, veşnicul fular minulescian, trecînd strada ca o pasăre ciudată, te primeşte acasă cu aceeaşi dinamică, sufletească, umplîndu-ţi sertarele minţii cu atîtea amintiri, vorbe de duh şi săgetîndu-te cu zîmbetul de mare copil al poetului.

Cînd amintirile au tăcut pentru o clipă, am întrebat:

– Care este sentimentul pe care-l încercaţi la împlinirea acestor trei decenii de cînd a pornit ritmul Romanţelor pentru mai tîrziu?

– Parcă nici nu-mi vine să cred că de la apariţia primului meu volum de versuri, Romanţe pentru mai tîrziu, au trecut 30 de ani. Mă dă de gol, însă, versul «Era prin anul una mie şi nouă sute opt… îmi pare» din «Romanţa noului venit», cu care începe primul meu volum de versuri. Recunosc clar că oricît de tinere miar părea romanţele mele pentru mai tîrziu, astăzi ele mă îmbătrînesc totuşi cu 30 de ani. Şi cînd mă gîndesc că în anul cînd apăruseră depăşisem un sfert de veac din viaţă… În schimb, mă mîngîi cu generozitatea aşa-ziselor spirite de elită, care, de cîte ori mă ascultă rostindu-mi versurile în public, mi-acordă parcă anume circumstanţe atenuante, graţie cărora mă simt mult mai tînăr decît sînt cu adevărat.

– Care este secretul acestui succes cu un ecou, care de altfel nu-şi află sfîrşit?

– Secretul acestui fericit fenomen intim constă probabil în modul cum înţeleg eu să-mi pun în valoare producţia poetică. Un magazin de pietre preţioase, dacă nu are şi o vitrină somptuoasă în care îşi expune marfa din interior, dă faliment. Aşa se întîmplă şi cu versurile noastre care, oricît de valoroase ar fi ele din punct de vedere artistic, citite numai prin volumele în care au fost publicate sau recitite pe la festivităţi culturale, de către autorii lor, pur şi simplu papagaliceşte, rămîn aceleaşi litere moarte sau, cel mult, rezonanţe fără ecou, şi atîta tot. Cînd le rostim însă, nuanţîndu-le după personalitatea ideilor din fraze, versurile noastre se animă parcă şi, căpătînd aripi ca şi zburătoarele pămîntului, în loc să se piardă în vînt fără nici o urmă, se rotesc agresive în jurul sufletului colectiv al auditorilor în somn, pînă ce pătrund în el ca într-un buzunar în care pînă atunci nu s-ar fi găsit nimic de preţ. Iată în ce constă așazisul secret profesional al versificatorilor cu valută forte. Un prieten căruia îi explicam odată mecanismul succesului în public, al unui versificator care posedă

cristal curgînd alene pe sub pălăria copacilor solitari, ce pîndesc cu ochii lor verzi-argintii, de pe maluri ierboase. În ele se regăsește întreg universul meu, de foaie vede de ghindă căzută pe cărări cu cearșafuri de frunze, spre liniștile mele din vremuri trecute... Și mă fac vinovat că prea adesea am trecut pe sub norii cerului, fără să iau aminte că dorul începe odată cu primii pași făcuți în viață, dinspre necunoaștere spre cunoaștere, sau alte cele derivații de liniște și bucurie interstelară. De fiecare dată, însă, de la început, ca premisă a viitorului necunoscut, am anticipat că viața, de multe ori, îți ține speranțele pe jar.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

darul de a vorbi tot aşa de bine după cum ştie să îl scrie, întrebîndu-mă pe un ton de glumă «ce are a face scripca cu iepurele?» i-am răspuns: Adevărat… n-are nimic de a face scripca cu iepurele, mai ales cînd nu-ţi convine să vezi decît o scripca la dreapta şi un iepure la stînga. Dar cînd faci un efort de imaginaţie să vezi iepurele călare pe scripcă sau s-auzi scripca modulînd năzuinţele sufleteşti ale iepurelui poet, nu te mai gîndeşti la clasica laşitate a iepurelui, ci numai la sonoritatea unor armonii nebănuite pînă atunci. – Atunci versul nu poate fi citit în intimitate cu glasul minţii? Versul trebuie oare numai spus şi turnat în auz ca sunetul apelor?

Ediția definitivă a cărții (1927)

– Dacă mi se permite să mai adaug ceva, pe înţelesul tuturor nedumeriţilor asupra soartei versurilor fără succes sau a celor de o valoare dubioasă, dar pline de răsunet în marele public, voi afirma că de cele mai multe ori cioclul unor anume versuri este chiar autorul lor care, neştiind cum să le însufleţească după ce le-a creat din lut, lasă această sarcină delicată pe seama editorilor lipsiţi şi de suflet, şi de simţul frumosului. Aceştia, în loc să le aşeze acolo de unde ar trebui să privească omenirea, adică în vîrful unei cruci de biserică, pe culmea unui munte cît mai aproape de cer, se grăbesc să le înmormînteze cu dricuri de clasa I în cimitirele depozitelor de volume cu filele netăiate încă, dar pe coperte cu banderole pompoase - «Ultima noutate literară» sau «Marele succes literar al anului în curs». Iată се-aş fi avut de spus despre Romanţele pentru mai tîrziu după treizeci de ani de la apariţia lor, cînd, recunoască orice om de bună credinţă, deşi s-au epuizat în trei ediţii consecutive şi, actualmente, nu se mai găsesc pe piaţă, ele continuă să trăiască, iartă-mi-se lipsa de modestie, ca şi cum ar fi fost intitulate «Romanţe pentru totdeauna», în ciuda celor cîţiva confraţi ai mei care au avut norocul să fie tipăriţi şi în «ediţii definitive»” (O oră cu Ion Minulescu, 1938). (va urma) r m

Muzeul „Ion Minulescu“

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nemuritorii ºi epigrama

Gheorghe Păun – Academicianul epigramist (II)

În cele trei volume de epigrame, purtînd titlul comun CACTUS DE VEGHE, Academicianul Gh. Păun mărturisește că a lucrat pe text pentru a asigura cursivitate firească și armonie catrenului, precum și ingeniozitate poantei. Epigrama adevărată, reușită, prin alcătuirea ei, prin ingeniozitatea ideii manevrate ,,la modul șmecheros”, conferă armonie și n-are nevoie să fie cîntată, ea cîntă singură. Autorul se confesează: ,,Am dondănit și redondănit epigramele alese, (...) am cedat în fața voluptății (s. în text) de a da cu ghimpele (în politicieni, deci se iartă)... Asta e, că doar nu un înger a scris, ci un muritor”. Da, zicem și noi, dar nu un muritor de rînd, ci unul înzestrat cu inteligență în manevrarea elementelor lexicale pe care le supune voinței lui, în pritocirea poantei...

nepotul de frate al lui Cincinat, scrie într-o epigramă că lui șperțulescu trebuie să-i faci cererea în scris pe o hîrtie de o sută), prima lecție de șoferie e cea în care se învață cum se înjură la volan, ușurarea leului, din spinarea căruia s-au suprimat multe zerouri, concursurile cu mai puțini concurenți decît premii, nelipsita soacră etc. Și, dacă totul se face cu artă, epigramistul intră în istorie:

Calea spre celebritate

Nu se face cu programă –

Unii cară fapte-n spate, Alții-s trași de-o epigramă - așa cum e pomenit Radu D. Rosetti, cu bețivul care ascultă sfatul medicului:

Doctorul i-a spus odată

Să nu bea prea mult lichid –El l-a ascultat îndată

Și de-atuncea bea solid.

Dar, cum vorba lungă – timpul pierdut al cititorului, să trecem la exemple, la epigramele în care întîlnim diversitate de aspecte, comportamentul deviant, viciile politice etc. Surpriza cititorului avizat constă în faptul că opiniile autorului coincid, în majoritate, cu ale sale. Astfel, ca mulți dintre confrați, Gh. Păun îi înțeapă, cu precădere, pe proști:

Gîndul e la mintea cloștii, Dar îl spun în amănunt:

Dumnezeu iubește proștii, Altfel n-ar prăsi cîți sînt.

E evident caracterul aforistic al acestui catren. În cronica scrisă la volumul ,,Ieșirea din labirint”, pe care l-am realizat în 2011, Gh. Păun scria: ,,În apropierea relației cu epigrama și eseul, aforismul a fost cultivat de mulți scriitori și gînditori (cine-i poate deosebi?)”. E clar că viitorul aforistician (credem noi) e convins de afinitatea dintre epigramă și aforism – forme literare scurte, construite pe contradicție, aluzie, jocul de cuvinte, cu idei ingenioase. Ele explorează cotidianul, dar și universalul, superficialul, precum și ceea ce este profund, particularul și generalul, ca o misterioasă picătură de diamant în care contrariile încetează a mai fi percepute ca atare. Ambele antrenează spiritul la exercițiul paradoxului aparent, la exercițiul poantei – subînțeleasă ca aforism, devoalată drept surpriză la epigramă –, jocul de cuvinte asociindu-se adesea cu intenția morală. Autorul scrie vizînd, în primul rînd, umanul, din solidaritate cu semenii – după cum consideră și Gh. Păun. El trăiește ce scrie, își devoalează eul într-un fel de dialog cu cititorul, dialog numit, în critica literară franceză, dialog monologat sau monolog dialogat Această devoalare a eului, în epigrame și în aforisme, întărește caracterul liric al acestor specii literare. De altfel, a căpătat extindere și epigrama aforistică, adică acea epigramă fără titlu, de natură aforistică, în care poanta ingenioasă e purtătoare de tîlc, de acea concluzie surprinzătoare care-l implică pe autor. Iată cum este simulată naivitatea prin ciocnirea verbelor antonime și prin forma cu iz popular arhaic, ce adaugă o nuanță de solemnitate:

Poate cineva a-mi spune –Garantez că nu-i un test –Cum atîți copii minune

Cresc în ani și scad în rest?

Tematica operei sale epigramatice e diversă și, uneori, bătătorită, cu subiecte comune, dar tratate la modul original, astfel încît e greu de cuprins în cîteva pagini. De pildă: cererea care se-ndeplinește doar dacă e-nsoțită de plic (Mircea Pavelescu,

Dar, epigramiștii, consideră Gh. Păun, au și un mare păcat:

Vă spun ce văd, că nu rezist –

La contre chiar de mă aștept:

Nu s-a născut epigramist

Să nu pretindă că-i deștept Regretatul Eugen Albu (1940-2022) de la Cluj avea altă problemă:

Cu omul neșcolit și prost

Nu lupt că n-are nici un rost,

Dar duc o luptă colosală

Cu prostul care are școală.

Ce te faci însă cînd toleranța celor puși în frunte să vegheze, superficialitatea, îngăduința față de nonvaloare s-au extins și în acest domeniu (ca, de altfel, peste tot)? Cînd, așa cum scrie și epigramistul matematician, E inflație de premii/ Și e lipsă de valoare? Cînd și rostul criticilor literari s-a schimbat? Iată un posibil răspuns privind prezentarea unui volum nou:

Înc-o carte? Chiar ești mare!

Nu mi-o da că n-o citesc, Dar, de ai cumva lansare, Cheamă-mă și-am să vorbesc.

Nu le iartă nici pe ,,domnișoarele” înzorzonate, cu pieile mai mult goale: Opt brățări, cercei, inele, Zurgălăi sclipind aulici... Presupun că printre ele Sînt brățări și antipurici.

Acest catren îmi amintește o epigramă pe care am dedicat-o unei domnișoare care se fîțîia printre coloanele de la Sala Palatului, într-un pantalonaș asemănător cu un slip, dezvăluind o parte dintr-o bucă. (Ce, nu putem scrie, într-un text decent, cuvîntul bucă? Nu știți că vine din latinescul bucca - obraz și, în română, se mai spune și azi bucile obrajilor, apoi au coborît, mult mai jos, la bucile ,,fundului”? În franceză a dat bouche – gură, la fel, în spaniolă – boca, în italiană – bocca etc.)

Cu minijupa faci lipeli, Împrăștii aere domnești, Da-i mult mai important s-o speli Decît s-o tot aerisești.

Cînd e vorba de pereche, mă rog, ca majoritatea perechilor ocazionale de azi, îl înțeapă și pe el, dar țepii cactusului tot pe ea o vizează, cînd ambilor le ard numai ochii:

Doamne, ochii cum le ard –Între ei e un acord:

El o mîngîie pe cord, Ea îl pipăie pe card.

Autorul n-o uită nici pe soacră – motiv deosebit de frecvent în epigramă, nelipsit nici de pe crucile din Cimitirul vesel de la Săpînța. E personajul despre care Gh. Păun scrie:

Dacă-n vizită nu vine, Bucuria-i cea mai mare, Dar de vine pe la mine, Bucuria-i la plecare.

Mi-amintesc de Al. Misiuga (1924-2009), de la Bistrița, care-i și mai neîndurător:

A murit de moarte bună

Căci a strîns-o Dumnezeu Înainte cu o lună

Ca s-o strîng de gît și eu!

Alt motiv care circulă prin epigrame și nu putea lipsi nici la Gh. Păun, cu o poantă originală, e dentistul:

Să-mi repare prompt dantura

Am deschis de voie gura; Vremea cînd veni de plată, Am rămas cu ea căscată.

Ca femeie, după gîndul bărbaților, am zis: Pe dentistul meu natura

L-a-nzestrat c-un har perfid:

Dînsul îmi închide gura

Cînd mă pune s-o deschid.

Epigramistul pătrunde cu ochiul în toate cotloanele societății de azi. Nu uită situația în care au ajuns universitățile știute, la care s-au adăugat cele particulare, situația doctoratelor etc. Iată ce scrie despre un parlamentar multi-doctor:

Are titluri și valoare –Două megadoctorate –Silitor nevoie mare, Face-acum și-o facultate.

Constatăm că, în aceste vremuri bulversate și bulversante, condeiul ascuțit nu mai zvîcnește cu poante șugubețe, vesele, ci a crescut numărul epigramelor înrudite cu aforismul: Cin’ se-aseamănă se-adună, Dar algebra e fudulă: Două nule împreună Dau ca sumă tot o nulă.

Acest adevărat epigramist – Acad. Gh. Păun, care și-a asociat spiritul cu țepii cactusului, a-nțeles că țepii nu pot fi împrumutați, ei trebuie să crească din carnea catrenului. Și, în cele trei volume publicate, forța epigramelor e amplificată de ilustrațiile ingenioase ale lui Nicolae (Cucu) Ureche, prezente pe toate paginile fără soț. Prin imaginile sugestive, precum și prin textele care le însoțesc, dublează umorul catrenelor. Nu lipsesc nici bancurile, atît de frecvente la români, demonstrînd abilitatea întoarcerii ideii: cînd ea îi spune că se va culca cu el după căsătorie, el îi răspunde că așteaptă pînă cînd dumneaei se va căsători.

E greu să prezinți, într-un articol, contribuția acestui mare om de cultură (matematicianul și-a îmbogățit spiritul și cu multă cultură umanistă) la zestrea epigramei românești. Sperăm, totuși, că, în mare, am demonstrat valoarea de epigramist a Domnului Academician Gh. Păun, la care vîrful săgeții ,,răsare dintre cuvinte ca să domine împrejurimile”. Cum de curînd (la 6 decembrie 2022) a-mplinit 72 de ani, îi urăm La mulți ani! și îl rugăm să nu mai spună că, după ce a realizat al treilea volum de epigrame, își va potoli condeiul. Condeiul căsătorit cu zburdalnica epigramă nu poate să divorțeze. Deci, ne exprimăm convingerea că Domnul Academician nu va dezerta, va servi în continuare, cu arma înghimpată a cactusului, cauza epigramei românești. Așteptăm noul volum.

Sfîrșit Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Mușuroiul cu furnici

Din copilărie a trecut o veșnicie, însă n-am uitat ziua în care mama m-a mustrat că, alergînd, am călcat, pe cîmp, un mușuroi cu furnici. Pămîntul afînat s-a împrăștiat, și am văzut, agitîndu-se speriate, mii de furnici negre ce purtau în spate cîte un sac alb, proviziile pe care cu trudă le-au adunat. Cu sacul în spinare, căutau salvare. Nu mi-a păsat că le-am călcat și am alergat mai departe, fără să-mi dau seama că am comis o dramă. Eu eram Mare, iar ele erau Mici - niște furnici, și ce dacă le-am strivit?! Cu nepăsare, am alergat în continuare, însă mai tîrziu imaginea lor mi-a apărut ca o remușcare, gîndindu-mă mereu cît le-a fost de greu să care sacul în mușuroi, iar eu, cu nepăsare, le-am călcat în picioare. Cînd calci în picioare chiar și o furnică, Cerul se răzbună. Acum, după o viață de muncă, sînt și eu o furnică strivită, adică o ,,defavorizată”, dată la o parte. În fîntîna anilor, încet, încet, simt că mă înec și, deși am ochii deschiși, nu reușesc să văd. Întunericul de ieri s-a mutat în prezent, cînd stau lipită de aragaz, fără să-mi mai pese de factură, pentru un strop de căldură. Să ne trăiești, primare Nicușoare, dar pălărioara ta e totuși mult prea mare!

Fără îndoială, încercăm din viață să „mușcăm“ speranță, ca din pîinea caldă. Acum, cînd sap în zidul amintirilor, mă afund încet, încet, în regret. Aș vrea să dau timpul înapoi, cînd visele erau în toi, acum, însă, m-am trezit și nu mai sper nimic, tremur de frig. În libertate poți face de toate și mai speri să nu pleci spre Nicăieri, căutînd să anulezi curba din spațiu în favoarea liniei drepte pentru a găsi un numitor comun, ca în suflet să intre o rază de soare, nu o pală rece de vînt. Tăind felie cu felie din viață, mai speri să nu ajungi în veșnicia neagră, care ne îngheață.

Mai-marilor noștri nu le pasă, în vilele lor luxoase au

de toate, apă caldă și căldură – nu se tem că le intră frigul în oase, în timp ce tu ești vinovat că ești - așa cum s-au exprimat - un biet ,,defavorizat”, și nu ieși din mai repede din sistem, după cum a preconizat cel ce pensia ne-a tăiat, fie-i numele uitat!

Am aflat de la televizor că, în anii de pandemie, cînd am fost ținuți în casă și divizați în vaccinați și nevaccinați, în magazine intrînd pe culoare diferite, unul pentru cei ascultători și altul pentru ,,ciumați”, producătorii de vaccinuri, alături de magnații altor companii din diverse domenii, s-au îmbogățit peste măsură. Iar aceștia din urmă au continuat să înregistreze profituri uriașe și în anul care tocmai s-a încheiat, cu războiul alăturat, cu efectele sancțiunilor din energie și perturbările din economie. Iar în tot acest timp, peste 90% din populația lumii a sărăcit, banii lor intrînd în conturile celor putred de bogați, nesătui de averi și de putere.

Acum, fiind și eu o frunză în vînt, călcată în picioare din greșeală, nimic nu mă mai doare, trăiesc între OAMENI și FIARE...

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Povestea uneia dintre cele mai vechi străzi din Bucureşti – Strada Franceză

Chiar în inima Bucureștiului, sau în „buricul tîrgului”, cum se mai spune, se află (deloc surprinzător) una dintre cele mai cunoscute și mai vizitate străzi din întregul oraș. Este vorba despre Strada Franceză, o bucată din Bucureștiul de odinioară care și-a păstrat farmecul și a rămas la fel de importantă și în ziua de azi – face parte totuși din Centrul Istoric și leagă Piața Unirii de Calea Victoriei. Desigur, rolul și denumirea străzii s-a schimbat de-a lungul anilor, astfel că vă prezentăm povestea Străzii Franceze. Pe malurile Dîmboviței din zona Pieței Unirii se spune că a început istoria Bucureștiului, acesta fiind locul unde s-a așezat ciobanul Bucur, potrivit legendei. Aici s-a dezvoltat și a crescut de-a lungul timpului „inima” orașului, locul de unde se dădea ora exactă în toate mahalalele Bucureștilor.

Strada Franceză se află chiar la intrarea în Centrul Istoric al Bucureștiului, în apropierea Curții Domnești, locul unde a fost stabilită cetatea de scaun în jurul Secolului al XV-lea. Strada a fost deschisă cu ocazia mutării cetății de scaun aici de la Tîrgoviște. Strada Franceză de astăzi era denumită inițial „Ulița Domnească”. Totuși, la acea vreme strada Lipscani purta același nume, cele două străzi de azi fiind una și aceeași pe atunci. Strada a cunoscut mai multe denumiri de-a lungul anilor, precum „Ulița care duce spre poarta de sus a Curții Domnești” sau „Ulița de la banul Văcărescu”.

Reședința bogatului Ienăchiță Văcărescu, ridicată undeva în a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, se afla undeva la începutul Podului Mogoșoaiei, mai exact între străzile Marconi și Rîureanu din prezent. Casa lui Ienăchiță Văcărescu a fost demolată în Secolul al XIXlea, în imediata apropiere fiind ridicată casa Sigmund Prager, care a fost transformată în magazinul „Sora”.

Strada a mai purtat și denumirea de „Podul cel Mare din Curtea Veche”, în Secolul al XVIII-lea, în timp ce un secol mai tîrziu era cunoscută sub numele

de „Podul Curtea Veche” sau „Ulița Curții Vechi”. Denumirea de „Franceză” provine de la faptul că aici a locuit, în anul 1798, primul consul al Franței la București, Ėmile Gaudin. Desigur, străzii i s-a mai spus și „Ulița ișlicarilor”, deoarece aici își aveau acești negustori și confecționeri atelierele și tarabele.

Pentru o mai bună organizare a orașului, de-a lungul anilor au fost realizate mai multe planuri urbanistice. Potrivit planului realizat în 1780 de căpitanul austriac Franz Sultzer, Strada Franceză era marcată drept o uliță acoperită cu lemn. De asemenea, planul realizat de sublocotenentul Ferdinand Ernst prezintă faptul că aici se aflau Biserica Sfîntul Dumitru, Biserica Buna Vestire din Curtea Veche și Biserica Sfîntul Anton. Mai mult, traseul frumoasei străzi Franceze a mai fost demarcat de-a lungul anilor și în planul maiorului-inginer Vladimir de Blaremberg din 1842, respectiv planul din 1848 al baronului maior inginer Rudolf Arthur Borroczyn, care a notat strada drept „Ulița Franțuzească”, și planul maiorului D. Pappasoglu din 1871, unde regăsim Strada Franceză sub denumirea de Strada Carol.

De-a lungul secolelor rolul și configurația străzii au fost modificate, însă traseul său prin oraș a rămas același – pornește de la Piața Unirii, delimitează, alături de Strada Șelari, Piața Sfîntul Anton, trece pe lîngă locurile unde se afla Cetatea Domnească și traversează străzile Șepcari, Căldărari și Șelari – toate străzi cu vechime, unde odinioară se practica arta diverselor meșteșuguri și negoțuri. Datorită poziționării sale, Strada Franceză s-a bucurat de un tratament special în evoluția Bucureștiului. Fiindcă se află chiar lîngă Curtea Veche, strada a fost printre primele care au fost iluminate: la început, în 1830, cu felinare cu „untdelemn”, pentru ca mai apoi să fie printre primele străzi iluminate cu felinare cu gaz aerian. Totodată, Strada Franceză a fost printre primele străzi din București care a fost pavată cu piatră cubică, în anul 1867. Același an a adus aici și pe negustorul ceh Carol Patzac, care deschide aici unul dintre cele mai populare

SĂMÎNȚA BUNĂ

Coborîre periculoasă

motto: „Plata păcatului este moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viața veșnică în Christos Isus” – Romani 6.23 Vremea era frumoasă și pîrtia în cele mai bune condiții. Aveam un singur gînd: să ajung cît mai repede posibil pe pîrtie. Mottoul meu era clar: primul în vîrf și ultimul care părăsește pîrtia. Dar, după puțin timp, dintr-o mică neatenție am scăpat de sub control placa de snowboard și am căzut. Mă durea stomacul și mi s-a făcut rău. Dar m-am gîndit că va trece. După cîteva minute eram din nou la teleschi.

A urmat cea mai dificilă coborîre din viața mea. Mă țineam cu greu pe placa de snowboard și am căzut de cîteva ori. Cînd am ajuns în cele din urmă la baza pîrtiei, a trebuit să recunosc faptul că aveam nevoie de ajutor. Apoi totul s-a derulat foarte repede. După o scurtă vizită la medic am fost dus imediat la spital cu un elicopter de salvare. Diagnosticul: sîngerări interne severe. Doctorii mi-au spus direct că, dacă aș mai fi coborît încă o dată, acea coborîre s-ar fi încheiat fatal. Am fost șocat! În spital am avut timp să cuget, chiar am putut face o paralelă la accidentul meu: păcatele pot fi comparate cu o cădere. Așa cum cel care practică snowboardingul a căzut cel puțin o dată, tot așa fiecare om a păcătuit cel puțin o dată. Astfel ne-am rănit de moarte. Versetul de astăzi ne spune care este consecința nedreptăților noastre: moartea! Astăzi încă putem fi vindecați de Isus Christos, Doctorul divin!

și mai apreciate magazine de cărnuri și mezeluri din București. Produsele sale erau atît de apreciate încît erau trimise atît în provincie, cît și la clienți din Germania sau Elveția.

Nu putem să discutăm despre Strada Franceză fără să amintim, de pildă, despre clădiri precum Hanul lui Manuc sau Biserica Sfîntul Anton. De asemenea, aici se află și casa familiei Hașdeu, la numărul 14. Se spune că în acest imobil au locuit Bogdan Petriceiu Hașdeu și soția sa, dar și că aici s-ar fi născut cunoscuta Iulia Hașdeu. Numărul 11 adăpostește casa M.Russu, o clădire impresionantă datorită simetriei, îngustimii sale și unicului balcon. O clădire similară din punct de vedere arhitectural există și la numărul 20. La numărul 13 (ironia sorții) se află un imobil de care se leagă o mulțime de legende urbane. Potrivit poveștii, aici a fost, în urmă cu mai bine de-un secol, un orfelinat unde erau adunați de pe străzi copiii amărîți, fără familie și casă, și erau ținuți aici. La un moment dat aici erau găzduiți în jur de 200 de copii. Condițiile erau crîncene. Cel care deținea orfelinatul, Stavrache Hagi-Orman, nu îi îngrijea pe cei mici, îi punea să muncească în condiții mizere, pe perioade de timp îndelungate. De asemenea, cei mici nu primeau nici necesarul de mîncare și apă, astfel că trecătorii mai auzeau gemete și țipete, dar și cum unii copii strigau după apă sau ceva de îmbucat. Din păcate, nu de puține ori cei mici erau munciți pînă cînd într-un sfîrșit mureau, astfel că locul este considerat bîntuit de sufletele celor care au fost chinuți în acest orfelinat.

File de istorie

Unirea Principatelor Române – prima etapă în crearea statului unitar român modern

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci cînd s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. A urmat Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească.

Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmînd să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrînd și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române pînă atunci. Practic, Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă. Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existînd temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei. Astfel, din toamna anului 1858, s-a trecut la organizarea alegerilor.

Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. În anul 1835 îşi ia diploma de Bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor, de unde îşi va înainta demisia în 1840.

La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca, fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza).

În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rînduri. A luat cuvîntul la adunarea de la Hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerînd înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării, arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza, s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Sabia de paradă a lui Cuza

Pentru a cunoaşte povestea acestei preţioase săbii, mărturie a unei pagini din istoria relațiilor româno-sîrbe, să ne întoarcem în timp. Astfel, la sfîrşitul anului 1862, trecerea, pe teritoriul Principatelor Unite. a unui convoi compus din 500 de care cu arme şi muniţii venite din Rusia şi avînd ca destinaţie Serbia, a ridicat numeroase probleme de natură diplomatică. Consulii englez şi austriac au fost primiţi de Cuza, care a afirmat că nu are date despre acest convoi. Ministrul de Externe al Turciei, Ali Paşa, a ordonat reprezentantului Porţii în Comisia Europeană a Dunării să ceară domnului român sechestrarea armelor, acţiune la care s-au alăturat consulii austriac şi englez. Domnul Unirii nu s-a lăsat intimidat şi, cu abilitatea sa diplomatică, a tergiversat luarea unei decizii, cu toate că presiuni au venit şi din partea Franţei şi Prusiei.

La jumătatea lunii decembrie, transportul (40.000 de puşti, 10.000 de carabine, 30.000 de pistoale etc.) nu numai că nu a fost oprit, dar a trecut

La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza. În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stîrnind mînia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale. În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizînd astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Constituția adoptată la 1 iulie 1866 consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România. Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859

Al. I. Cuza se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bîrlad. A învăţat pînă în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail

Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covurlui (în 1849-1851 şi 1855-1856), director al Ministerului de Interne (în 1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856 este numit pîrcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnitorului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.

Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pîrcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza, care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (18591866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mînăstirești, reforma agrară, a învățămîntului –, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise, şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun, din cauza situaţiei politice din cel moment. În anii următori, răpus de boală, Cuza se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg, unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vîrsta de 53 de ani. Este înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. r.m.

Dunărea, la sîrbi. Pentru protejarea şi tranzitarea în bune condiţii a carelor, domnitorul român a luat măsuri de ordin militar. Au fost concentrate trupe pe Dunăre, nu doar demonstrativ, avînd ordin să apere, prin lupta la baionetă şi cu artileria, trecerea carelor la sîrbi (care concentraseră şi ei în zonă 8.000-10.000 de soldaţi). Otomanii aveau la Vidin 5.000 de soldaţi, dar nu au atacat convoiul.

Un prieten sigur în vremuri nesigure

După trecerea convoiului, ofiţerii români care protejaseră transportul au fost invitaţi la un banchet dat în cinstea lor, la Raduevatz, unde li s-a făcut o primire deosebită. La scurtă vreme, armata română a primit în semn de recunoştinţă din partea guvernului sîrb 24 de tunuri, iar domnitorul Alexandru Ioan I a primit o delegaţie de ofiţeri care i-a înmînat, din partea principelui Mihail Obrenovici, o sabie de paradă, lucrată întrun atelier vienez.

Lama poartă inscripţia semnificativă AMICUS CERTUS IN RE INCERTA (Prieten sigur în vremuri nesigure). Mînerul îl înfăţişează pe Sf. Andrei (patronul Serbiei), la picioarele căruia se află un leu şi un vultur (simbolizînd Serbia şi România) luptîndu-se cu un şarpe (simbolizînd Turcia). Teaca, terminată printr-un cap de leu, este împodobită cu sute de diamante şi smaralde. Pe ea apar monogramele lui Cuza şi Obrenovici. Sabia a fost purtată de Cuza la deschiderea sesiunii Corpurilor Legiuitoare la 15 noiembrie 1863. Sabia, simbol al prieteniei între două popoare, reflectă atitudinea şi gîndirea politică a creatorului statului modern român în raport cu marile puteri. Tranzitul armelor sîrbeşti pe teritoriul Principatelor Unite a avut ca urmare apropierea relaţiilor de colaborare între statele român şi sîrb, un exemplu reprezentîndu-l deschiderea, la începutul anului 1863, la Bucureşti şi Belgrad, a agenţiilor diplomatice similare reprezentanţelor diplomatice ale unor state suverane. Sabia de paradă poate fi admirată printre exponatele aflate la Muzeul Național Cotroceni.

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Despre întemnițatul din Turnul Temple (I)

În 1810, sosea la Berlin un oarecare Carol-Wilhelm Naundorff, de profesie ceasornicar. Paşaportul indica vîrsta de 43 ani, dar posesorul lui arăta de vreo 25. Intrigate, autorităţile prusace l-au reţinut pe Naundorff pentru cercetări. Condus în faţa guvernatorului Berlinului şi, apoi, a preşedintelui Poliţiei de stat, Naundorff a făcut o mărturisire stupefiantă. S-a recomandat drept Ludovic de Bourbon, duce de Normandia, fiul regelui Ludovic al XVI-lea, detronat de Revoluţia franceză din 1789-1794, şi al Mariei Antoaneta. Or, despre Ludovic de Bourbon se ştia că murise în timp ce se afla închis în Turnul Temple. Mărturisirea nu făcea, deci, decît să sporească enigma ce se născuse în jurul acestui caz.

Acum cîţiva ani, revista „Magazin istoric” a găzduit, în paginile sale, în traducere, un fragment dintr-o lucrare a lui Louis Hastier, reputat specialist în istoria Franţei din Secolul al XVIII-lea, fragment intitulat „Cine a murit în Turnul Temple?”. În cartea amintită, istoricul francez aducea cîteva elemente foarte precise. Închis, în 1792, împreună cu părinţii săi, în turnul mînăstirii Temple din Paris, ulterior, despărţit de ei şi supus unui tratament dur, plin de privaţiuni şi brutalităţi, tînărul prinţ, fire şubredă şi bolnăvicioasă, a murit – conform versiunii oficiale – suferind de scrofuloză, la 8 iunie 1795, în vîrstă de zece ani. Deşi acelaşi Hastier – în urma concluziilor la care ajunsese pînă atunci istoriografia – nu excludea total ipoteza evadării Delfinului (titulatura oficială a moştenitorului tronului, în Franţa) din Turnul Temple, el conchidea, aproape categoric: „În consecinţă, sîntem nevoiţi să constatăm că nici o mărturie despre prezenţa lui Ludovic al XVII-lea în afara închisorii Temple, după data încarcerării lui, nu a putut fi reţinută“.

Ciudăţenii şi lacune la dosar

Subiectul, plin de mister şi de aceea extrem de controversat, a suscitat interesul a numeroşi istorici, de-a lungul celor două secole cît au trecut de la evenimente. Încă din a doua jumătate a secolului trecut, De Beauchesne, La Sicotiere, Henri Monin,

R. Chantelauze au exprimat părerea că tînărul prinţ a murit în închisoare, în 1795. Alţii, în schimb, precum A. Denoreuil, H. Granville, Morel de Saint Didier, R. Reicher-Sgradi, au îmbrăţişat ipoteza substituirii şi evadării ducelui de Normandia. Numeroase documente privind această enigmă zac încă necercetate la Biblioteca Naţională din Paris, la arhivele parohiale din Versailles sau la cele ale departamentului Seine-et-Oise. În ultimii ani, investigarea unor noi fonduri arhivistice şi, uneori, reinterpretarea celor vechi au furnizat cîteva idei „în premieră“ cu privire la destinul lui Ludovic al XVII-lea. Dar, deocamdată, cîte va cuvinte despre deţinutul din Turnul Temple.

Născut la 27 martie 1785, la Versailles, Ludovic de Bourbon, viitorul Ludovic al XVII-lea, a fost martorul principalelor evenimente ale revoluţiei burgheze din 1789-1794: cucerirea Bastiliei, abolirea privilegiilor feudale, marşul parizienilor asupra Versailles-ului, insurecţia populară de la Paris, în urma căreia a fost abolită monarhia etc. Arestată, familia regală a fost închisă în Turnul Temple. După executarea lui Ludovic al XVI-lea şi a Mariei Antoaneta, Delfinul a fost închis singur în camera sa şi, de atunci, ştirile contradictorii s-au succedat cu repeziciune. S-a afirmat că ar fi evadat, că ar fi fost înlocuit cu un băiat de aceeaşi vîrstă, că a fost otrăvit, că înnebunise etc. Aceste zvonuri l-au determinat pe contele de Frotte, care emigrase la Londra, dar se reîntorsese la Paris, în februarie 1795, să renunţe la planul de a-l salva pe întemniţatul de la Temple.

Într-o lucrare de sinteză, apărută la Paris, în 1980, „Crimes et secrets dʼÉtat: 1785-1830”, Robert Ambelain susţine că băiatul mort în Temple, la 8 iunie 1795, nu putea fi Ludovic de Bourbon. Delfinul a evadat din închisoare, continuă istoricul francez, în urma unui complex de împrejurări, fiind înlocuit apoi cu un copil de vîrsta sa. Probele lui Ambelain în sprijinul acestei versiuni, coroborate cu altele, găsite de alţi autori, ne permit să ne declarăm de acord, cel puţin parţial, cu istoricul francez. După părerea lui, marea enigmă constă în ce s-a întîmplat cu prinţul după ce a fost scos din închisoare. Actul de deces, redactat abia la patru zile de la constatarea morţii, la 12 iunie, este o piesă foarte importantă la dosar. Cei patru medici semnatari constată: „Ajunşi la etajul II, într-un apartament... am găsit, într-un pat, corpul neînsufleţit al unui copil, care ni s-a părut că avea în jurul a zece ani şi despre care comisarii ne-au spus că este cel al defunctului Ludovic şi pe care doi dintre ei l-au recunoscut ca fiind copilul pe care îl hrăneau de cîteva zile”. Ciudat este că nici unul dintre cei care l-au cunoscut bine pe micul prizonier – sora lui, Marie Charlotte de France, soţii Simon, în a căror îngrijire a fost prizonierul, şi cîţiva membri ai Convenţiei naţionale – nu au fost convocaţi pentru a identifica, la 8 iunie, cadavrul.

Cincizeci de ani mai tîrziu, nepoata doctorului Dessault, de la spitalul Hotel-Dieu din Paris, nota că, în 1795, cînd unchiul său a fost chemat să-l consulte pe tînărul Ludovic, „i s-a prezentat un copil pe care nu l-a recunoscut ca fiind Delfinul. Or, înainte de arestarea familiei regale, îl văzuse de cîteva ori...“. Cercetările întreprinse în 1816, în cimitirul Sainte-Margueritte, au scos la lumină un schelet aparţinînd unui copil de 15 ani, şi nu de 10, cît avea Ludovic al XVII-lea la moartea sa.

„Un secret care poate zgudui Europa“

Teza substituirii şi evadării celui ce trebuia să fie regele Franţei se susţine şi ea pe cîteva piese: a) în corespondenţa sa, sora Delfinului notează că, la 19 ianuarie 1795, a auzit un zgomot puternic din camera fratelui ei, „de parcă se înlocuia parchetul“;

b) autorităţile revoluţionare au luat măsuri de schimbare zilnică a gărzilor însărcinate cu paza turnului. De ce? De asemenea, ele au interzis legăturile între prinţ şi sora sa. De ce? La mijloc era numai teama ca prizonierul să nu evadeze sau aceea de a nu se face o descoperire senzaţională?; c) extrem de surprinzător a părut un ordin al Convenţiei din 12 iunie 1795, în care se spunea: „Capet-fiul să fie căutat toate drumurile ţării“. De ce? Doar era mort de patru zile... În cercurile diplomatice europene au circulat, în acei ani, fel şi fel de zvonuri cu privire la soarta lui Ludovic de Bourbon. „Se spune că micul rege e mort. Nu cred un cuvînt din toate astea“, scria, în octombrie 1794, Carolina de Neapole (sora Mariei Antoaneta, deci mătuşa Delfinului) marchizei de Osmond. În însemnările sale, făcute la Koblenz, unde se concentrase opoziţia contrarevoluţionară, cavalerul Prade de Lamze scria: „Nimeni nu crede de fapt acest lucru (moartea Delfinului). Cert este că Ludovic al XVII-lea nu mai este în Temple. Nu se ştie însă unde se ascunde“. Istoricul Robert Ambelain lansează o idee originală, extrem de discutabilă. El afirmă că cizmarul Antoine Simon, pe care Convenţia îl însărcinase cu educarea revoluţionară a prinţului, a fost agent al opoziţiei regaliste. Aduce ca sprijin pentru aserţiunea sa, pe de o parte, grija deosebită a familiei Simon faţă de odrasla regală; pe de alta, unele documente diplomatice. În raportul unui agent diplomatic secret la Paris, transmis, la 5 martie 1794, ambasadorului Spaniei la Veneţia, se arăta: „De mult timp acest Simon este dintre ai noştri şi ne informează în detaliu despre cele ce se întîmplă...“.

Personalităţi politice marcante din perioada Revoluţiei franceze au fost – se pare – implicate în această misterioasă afacere. În mai 1794, în cercurile diplomatice pariziene circula zvonul – neconfirmat total – că însuşi liderul dictaturii iacobine, Maximillien Robespierre ar fi vizitat în secret Temple, de unde l-a condus pe prinţ la Meudon (comună în departamentul Seine-et-Oise, arondismentul Versailles). Se pare că la asta se referea Naundorff, într-o scrisoare adresată ducelui de Berri, la 18 septembrie 1818: „Dacă vă mai îndoiţi cu privire la identitatea mea, adresaţi-vă surorii infamului Robespierre“. Ambelain consideră că cea mai clară confirmare a rolului jucat de familia lui Robespierre în afacerea din Turnul Temple este faptul că Restauraţia a acordat – lucru surprinzător – surorii incoruptibilului o pensie considerabilă. Să fie această generozitate o expresie a „gratitudinii“ familiei regale faţă de rolul jucat de Robespierre în condamnarea lui Ludovic la moarte? Greu de crezut. Gestul simboliza, probabil, cu totul altceva, mult mai profund şi tainic.

Josefina de Beauharnais, soţia lui Napoleon Bonaparte şi împărăteasă a Franţei între 1804 şi 1809, a cunoscut, şi ea, numeroase detalii despre enigma din Turnul Temple. Naundorff, ceasornicarul sosit la Berlin în 1810, a declarat că, în 1798, cînd avea 13 ani, a făcut o călătorie la Leogane, în insula Martinica, unde, ciudată coincidenţă, mama Josefinei deţinea o proprietate. Un alt personaj important al Europei care, se pare, aflase ştiri despre soarta lui Ludovic al XVIIlea, a fost ţarul Alexandru I al Rusiei. La ce altceva să se fi referit el cînd, în 1814, după o întrevedere cu Josefina la palatul Malmaison, îi declara prinţului Trubeţkoi: „Dragă prietene, am aflat un secret tulburător. Nu ţi-l pot încredinţa, dar cred că poate zgudui Europa...“. Dubiile în legătură cu succesiunea la tronul Franţei, în cadrul familiei de Bourbon, reies cu pregnanţă din lectura unora dintre clauzele secrete ale Tratatului de la Paris, din 30 mai 1814. „Deoarece înaltele puteri contractante aliate nu au certitudinea morţii fiului lui Ludovic al XVI-lea, situaţia Europei şi interesele publice cer ca ele să-l impună la putere în Franţa pe Ludovic-Stanislas-Xavier, conte de Provençe, cu titlul de rege, dar cu condiţia ca regentul regatului în următorii doi ani să stabilească care trebuie să fie adevăratul suveran al Franţei...“. (va urma) mIHAI mA n EA

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (161)

Arta (8)

Arhitectura și monumentele (1)

Cele mai vechi clădiri din China datează din timpul dinastiei Shang/Yin. Aritectura chineză are propriile sale principii de bază ca aspect și structură, astfel încît de-a lungul secolelor au fost create minuni arhitecturale, realizate de meșteri talentați și inteligenți. Așa cum am meționat, arhitectura clasică chineză se bazează în primul rînd pe lemn. Este obișnuit să găsești stîlpi de lemn, grinzi și buiandrugi, care sînt folosiți pentru a forma cadrul clădirilor (n.n.: buiandrug – element de construcție, alcătuit dintr-o grindă de susținere așezată deasupra unei porți, a unei uși sau a unei ferestre). Pe de altă parte, pereții servesc drept separare a încăperilor, dar cu particularitatea că, în realitate, nu suportă greutatea construcției în întregime, așa cum este obișnuit la alte stiluri arhitectonice. Aceasta este o caracteristică unică a arhitecturii clasice chineze. Trebuie menționat faptul că lemnul necesită metode specifice pentru a transforma decorația într-o pictură arhitecturală. O mare parte construcțiile și clădiririle de mare relevanță ale Patrimoniului chinez au tavanele colorate în smalț, iar ferestrele de un design rafinat, modele frumoase de flori pe stîlpii de lemn, care toate reflectă înalta măiestrie și imaginația bogată a constructorilor chinezi. În tradiția arhitecturii chineze, în general, nici o clădire, cu excepția prăvăliilor, nu conținea ferestre care să se deschidă spre exterior, ci numai spre grădini și curți interioare. Vederea pe care o ofereau aceste ferestre făcea parte din arhitectura clădirii. Departe de a fi naturală, aceaste este, contră, construită, prevăzută, amenajată. Din acest aranjament, unde se ține seama de aranjamenmtele naturale ca vegetația sau pietrele, s-a născut Arta grădinilor. Scopul artei grădinilor nu este de a oferi spre contemplare o bucățică de natură, ci din contră, să alcătuiască din elementele pe care le

Bolile și Istoria (39)

Regina Victoria

și prăbușirea monarhiei ruse (9)

Trepov şi-a păstrat funcţia pînă în ianuarie 1917, cînd a fost înlocuit de ultimul premier ţarist, prinţul Nicolai Goliţîn, pe care Bernard Pares îl descrie drept un „boier de modă veche, onest şi muncitor, dar cu o sănătate şubredă, ce făcea parte, ca adjunct, din comitetul caritabil organizat de ţarină“. Goliţîn, înspăimîntat de propunerea făcută, a încercat să o refuze, argumentînd că este prea bătrîn şi prea bolnav spre a-şi mai asuma o asemenea responsabilitate, dar nu a putut nesocoti porunca imperială. Oricum, bătrînul curtean nu ar fi trebuit să se arate îngrijorat, pentru că nici el, nici Trepov nu contau prea mult în ecuaţia puterii, în aceste ultime zile ale ţarismului. Ţarina şi Rasputin găsiseră deja un partener ideal spre a-şi completa triumviratul, în persoana lui A. D. Protopopov, iniţial ministru fără portofoliu, apoi ministru al Internelor.

La prima vedere, Protopopov părea o alegere excelentă, căci el fusese vicepreşedintele Dumei, deci putea acţiona ca un factor de cooperare între această instituţie şi familia ţaristă. Dar de fapt, el nu făcuse o figură prea bună nici în acest post, pe care îl datora tot insistenţelor Alexandrei. Cu ani în urmă, Protopopov suferise de sifilis şi apelase la şarlatanul Badmaiev şi la „leacurile tibetane“ ale acestuia, remedii care probabil că au fost folosite cu succes şi de Rasputin, pentru tratarea ţareviciului. Există numeroase dovezi care par să ateste că Protopopov ar fi suferit de o formă cerebrală, de sifilis terţiar. De altfel, mulţi funcţionari care lucraseră cu el îl considerau nebun în toată regula. Ca ministru de Interne, îşi petrecea timpul întocmind planuri fanstatice şi irealizabile, ilustrate prin schiţe, hărţi şi tabele complicate, pentru reformarea armatei, a guvernului şi a întregului imperiu. Protopopov se deranja rareori să participe la şedinţele de cabinet şi dădea dovadă de tact, ţinîndu-se departe de Dumă.

are la dispoziție un fel de chintesență a ceea ce ne oferă natura în totalitatea sa. Rememorînd capitolul „Locuința tradițională chineză“, trebui să menționăm că aspectul unui complex de curți este specific pentru China clasică. Aici, structura principală este situată pe axa centrală a terasei; structurile considerate mai puțin importante sînt situate la stînga și la dreapta. Întregul design al acestui tip de clădire este simetric. Stilul arhitectural chinezesc este închis și deschis totodată. Decorațiunea, peisajul este diferit în fiecare încăpere. În mod similar, din interiorul ferestrelor nu există două ferestre din care vederea să fie mereu aceeași.

Stilurile antice de arhitectură chineză. Cel mai important stil arhitectural chinez este Arhitectura imperială. Este un tip de arhitectură care include palate imperiale, grădini și mausolee. Acest stil arhitectural adoptă frecvent o simetrie axială, cu intenția de a reflecta supremația puterii imperiale. Astfel, există clădiri cu o axă centrală înaltă, majestuoasă, în timp ce restul construcțiilor constă din elemente mici și simple. Arhitectura grădinii. Grădinile chinezești sînt renumite pentru varietatea lor și pentru înalta măiestrie cu care sînt construite. Există diverse tipuri de grădini, dar, pretutindeni, meșteșugul se îmbină cu arta. Arhitectura religioasă. În general arhitectura religioasă, mai ales cea budistă, urmează stilul arhitectural imperial. Astfel, o mare mînăstire budistă are, de obicei, un coridor frontal, unde se află o imensă statuie a lui Buddha. Pe lîngă un coridor mare, se află, de obicei, alte statui ale lui Buddha sau ale unor sfinți budiști. Aceste construcții religioase au adesea pagode, care pot adăposti relicve sacre ale lui Buddha. Cele mai vechi pagode au, de obicei, patru fețe, iar cele mai „moderne“ tind să aibă opt laturi.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Deși obiceiul de a ridica marginile acoperișurilor templelor, palatelor și, ulterior, ale reședințelor particulare nu se impune decît începînd cu Dinastia Tang, conferind acoperișurilor chineze o înfățișare atît de caracteristică, machete din teracotă găsite în morminte din dinastia Han indică faptul că, pentru acoperiș, coama este ridicată din ambele părți, după o formă pe care o numim, în general, „formă de pagodă“. Regulile feng-shui-ului/ale geomanției sînt respectate în măsura posibilului. Orientarea ideală cere, în principiu, ca ușa principală a clădirii și a sălii de onoare să fie orientate către Sud, care, în tradiția chineză, este principalul punct cardinal. Există, desigur, nerespectări ale regulii, compromisuri și chiar încălcări flagrante. În orice caz, se consemnează că în dinastia Han, cărturarul Wang Fu ia în derîdere toate aceste precauții, subliniind că „fastul și nefastul, reușita și eșecul nu depind nicidecum de ușile și ferestrele unei case“. Am menționat deja de ce există atît de puține clădiri vechi în China. Doar Marele Zid Chinezesc, restaurat în numeroase rînduri, datează din Antichitate. Următoarele epoci, pînă la dinastia Ming, au lăsat puține vestigii. De exemplu, singurele clădiri care datează din Dinastia Tang sînt templele din peșteri – ca la Dunhuang din provincia Gansu sau Longmen din provincia Henan – sculpturile monumentale – ca Faleza celor O Mie de Buddha din Jinan, provincia Shandong – pagodele/turnurile de piatră – în Quanzhou, provincia Fujian – sau podurile de piatră, precum cel din Zhaozhou, provincia Hebei. Lîngă Lacul Dongting, în provincia Hunan, există pînă în zilele noastre un pavilion care datează din Dinastia Tang, fiind un renumit obiectiv turistic. Cu toate acestea, anumite constante din tradițiile arhitectonice chineze, prezentate în ansamblurile arhitecturale care datează din epoci ulterioare Dinastiei Tang, precum cele de la Kaifeng, provincia Henan, de la Chengdu, provincia Sichuan sau chiar de la Beijing, dau o impresie generală comparabilă cu aceea pe care o avem din primele amintiri de călătorie ale europenilor în China, din Secolul al XIII-lea, cel mai renumit dintre ei fiind Marco Polo. Reprezentările picturale anterioare ne ajută să ne formăm o imagine asupra arhitecturii chineze vechi, iar machetele de teracotă din dinastia Han, de care am amintit, ne oferă elementele precise care o caracterizează.

Ţarul şi-a exprimat deseori îndoiala că menţinerea, într-o funcţie atît de importantă, a unui astfel de lunatic, ar fi o măsură înţeleaptă. Pe 10 noiembrie 1916, el îi scria soţiei sale: „Îmi pare rău pentru Prot – este un om bun şi cinstit – dar sare veşnic de la o idee la alta, este incoerent şi nu se poate concentra asupra nici unui lucru. Am observat asta încă de la început. Se spune că în urmă cu cîţiva ani ar fi suferit de o boală ruşinoasă (pentru tratarea căreia ar fi apelat la sfatul lui Badmaiev). Să las în mîinile unui asemenea personaj comanda afacerilor interne, în timpurile grele pe care le trăim, mi se pare prea riscant... Dar te rog să nu-l tîrăşti pe Prietenul nostru în această afacere încîlcită. Responsabilitatea îmi aparţine în totalitate şi ca atare vreau să iau eu însumi decizia şi să am deplină libertate de acţiune“. Dar ţarul nu era deloc liber să acţioneze, aşa cum îşi imagina, întrucît Rasputin decisese deja că Protopopov nu trebuia demis! Alexandra a intreprins, pentru a-l salva pe iresponsabilul ministru, demersuri susţinute pe lîngă soţul ei: „Te implor să nu te grăbeşti spre a-l schimba pe Protopopov acum – este un om de mare caracter şi ne este loial. O, iubitule, poţi să ai încredere în mine! Poate că nu sînt destul de inteligentă, dar am o intuiţie care nu dă greş şi asta ajută deseori la luarea unor decizii importante, mai bine decît o poate face creierul. Nu demite pe nimeni pînă nu vom sta personal de vorbă, te implor, lasă lucrurile aşa cum sînt şi le vom discuta împreună în curînd. Protopopov îl venerează pe Prietenul nostru şi va fi binecuvîntat. Nu este nebun, cum se zvoneşte, şi nu el, ci soţia lui a apelat la Badmaiev, pentru a-şi trata nevrozele. Linişteşte-mă, promite-mi că vei ierta, căci doar pentru tine şi pentru Copilul nostru lupt“.

Ţarul, soţia sa şi Rasputin deveniseră deja, în toamna lui 1916, cele mai nepopulare figuri pentru toate clasele sociale din Rusia. Iar această ură pe care ruşii o resimţeau faţă de cei trei se acumulase doar în ultimele optsprezece luni. Fuseseră făcute numeroase încercări de a-i deschide ţarului ochii asupra adevărului despre Rasputin. Mama sa, cîteva Mari Ducese, ambasadorii Franţei şi Marii Britanii, preşedintele Dumei, toţi insistaseră pe lîngă el să scape de Rasputin şi „să-l azvîrle în mocirla de unde s-a ridicat“. Marele Duce Pavel, unchiul favorit al Alexandrei, şi chiar însăşi sora mai mare a ţarinei, Marea Ducesă Elisabeta, au căutat, de asemenea, să o scape de influenţa malefică a lui Rasputin. Ei au încercat să o facă a înţelege că amestecul său în chestiunile militare dădeau impresia că ţarina îi ajută de fapt pe germani, trădînd astfel Rusia. (va urma)

F REDERIC k C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

Alexandra aranjase deja să-i facă o vizită soţului ei, la Moghilev. Pe 12 noiembrie, la două zile după ce a scris această scrisoare, ea a sosit la cartierul general al ţarului, unde a rămas preţ de trei săptămîni. Nu a fost uşor să-l convingă că are dreptate în privinţa lui Protopopov, întrucît Nicolae a fost neobişnuit de aspru şi de îndărătnic cu ea. I-a spus că lumea îl dispreţuieşte pe acest fanfaron nebun şi că toţi îl vor acuza pe ţar dacă Protopopov va continua să fie menţinut în cadrul guvernului. Ţarina l-a rugat să fie ferm, dar în acelaşi timp „iscusit şi înverşunat“, spre a dovedi tuturor că el este stăpînul care nu ţine cont de zvonurile şi vociferările mulţimii. Mai presus de orice, credea ţarina, trebuie să aibă deplină încredere în Rasputin. Nu cu mult timp înainte de această discuţie, Alexandra îi scrisese soţului ei: „O, iubitule, mă rog atît de profund la Dumnezeu să te facă să simţi şi să-ţi dai seama că Grigori este păzitorul nostru, dacă nu ar fi fost El nu ştiu ce m-aş fi făcut. El ne-a salvat, prin rugăciunile Sale şi prin sfaturile înţelepte pe care ni le-a dat. Credinţa Lui este tare ca stînca şi numai El ne ajută, în aceste vremuri tulburi“. Trebuie să observăm că Rasputin nu mai este doar „Prietenul“ familiei ţariste, ci capătă, în mintea plină de superstiţii a ţarinei, conotatiile divinităţii, de vreme ce Alexandra se referă la el folosind întotdeauna pronumele scris cu majuscule. Pe 4 decembrie, ziua cînd Alexandra se întoarce spre Ţarskoe Selo, Nicolae, cuprins de remuşcări pentru modul aspru în care o tratase, îi scrie, cerîndu-i iertare şi anunţînd-o că voinţa ei, de a-l păstra în post pe incapabilul Protopopov, va fi îndeplinită.

B.P. Haşdeu acuzat de imoralitate publică

În curînd, se vor împlini 160 de ani de cînd în Revista ,,Lumina” a apărut nuvela ,,Duduca Mamuca”, scrierea lui B.P. Hașdeu, care a stîrnit un uriaș scandal în lumea literară. Acest eveniment care a tulburat întreaga societate, împărțind-o în două tabere, a rămas, pînă azi, întîiul proces literar românesc.

Desigur, polemici pe chestiuni literare, mondene sau politice, procese de calomnie prin presă, ba chiar și dueluri cu spada sau cu revolverul, în păduricea unde avea să se ridice Hipodromul de la Băneasa, aveau să izbucnească în lumea literară și după momentul Hașdeu, antrenînd nume de rezonanță din societatea românească de ieri și de azi.

Se știe că scriitorii sînt ființe excesiv de orgolioase și nu admit să primească lecții de la oricine, le sare țandăra din nimic și, pentru cel mai neînsemnat afront, izbucnesc certuri, polemici furtunoase, ba și bătăi în vreo cîrciumă sau la sediul Uniunii, chiar s-a întîmplat cîndva între poeții Mircea Dinescu și Florian Mugur. Tot din acest motiv, preventiv, poetul Cezar Ivănescu umbla cu o rangă asupra lui, disimulată în husa unei umbrele. Despre chemările în instanță sau în fața unui juriu întrunit ad-hoc în sediul Uniunii, circulau chiar bancuri. Se cunoaște războiul prelung dintre Eminescu și C.A. Rosetti, ,,Bulbucații ochi de broască”. Sau dintre același Eminescu și Macedonski, care se detestau reciproc. Ori procesul lui Caragiale din 1901-1902, acuzat de plagiat de către ziaristul Caion. La fel și Sadoveanu mai tîrziu. În 1919, după război, întîlnindu-se pe Calea Victoriei, Nicolae Iorga l-a acuzat pe Ioan Slavici de pactizare cu inamicul și trădare de țară și l-ar fi scuipat în obraz. Slavici s-a șters cu batista și a ridicat bastonul. Macedonski a făcut pușcărie pentru atitudinea sa antidinastică. Dar cînd a primit ,,Bene Merenti”, a devenit cel mai înfocat fan al majestății sale. Nimeni n-a uitat de epigrama veninoasă a aceluiași Macedonski, adresată lui Eminescu în 1883. Numiții Arghezi și Slavici n-au stat un an la Văcărești tot pentru ,,trădare de țară”? Același Arghezi și Ion Barbu nu s-au luat de la un cățel? Sau Camil și Lovinescu, de la niște vorbe? Tot pușcărie pe considerente adiacent politice a făcut și avocatul și memorialistul Petre Pandrea. Prima oară, pentru că i-a apărat pe comuniști, lovind în liberali. Mai tîrziu, Ana Pauker l-a ascuns la Periprava, că apărase niște călugărițe, acuzate de simpatii legionare. Și odată deschis robinetul dezvăluirilor, teamă mi-e că numărul scriitorilor acuzați de toate nenorocirile ar putea crește exponențial.

Dar să revenim la B.P. Hașdeu, avînd grijă să nu omitem anul 1871, cînd a dezlănțuit o polemică zgomotoasă cu cercul ,,Junimii”, pornind de la teoria ,,Artă pentru artă”, lansată de Maiorescu, pe care Hașdeu, adeptul teoriei ,,Artă cu tendință”, o respingea. Atunci Hașdeu a plasat în Revista ,,Convorbiri literare” o poezie cu un clenci, ,,La noi e putred mărul”, care l-a făcut pe Eminescu să exclame înciudat: ,,Am pățit-o, ne-a păcălit Hașdeu!”.

La peste 40 de ani după eveniment, mulți foști elevi de-ai scriitorului aveau să-și amintească: „Am uitat cum se numea nuvela, dar nu și procesul. Știți cum s-a apărat Hâjdeu? A venit cu toată literatura pornografică din Antichitate și modernă, cu toți marii poeți și prozatori, și ceasuri întregi a citit bucăți piperate din toți autorii, încît toți procurorii și judecătorii ziceau întruna: «Destul, destul, ne-ai convins!». Dar d-l Hâjdeu nu s-a oprit, ne-a făcut demonstrația completă cum că «Duduca Mamuca» ar putea figura în colecția pentru educarea tinerelor fete, față de grozăviile pe care le citise. D-l Hâjdeu a fost achitat...”.

Astăzi, drogurile și alcoolul, libertinajul deșuchiat, perversiunile și propaganda cu schimbarea de sex au devenit materie de studiu în școli încă din clasa I, sub denumirea de ,,Educație sanitară”. De aceea te întrebi: unde sînt paginile imorale din nuvela ,,Duduca Mamuca” și care a fost mobilul real că tînărul profesor

profesorului Hașdeu, că prea lipsea de la cursuri. Pe urmă, a intervenit disputa ,,Artă pentru artă”/,,Artă cu tendință”, care a degenerat într-o polemică întinsă pe mai mulți ani, căci Maiorescu era lipsit de scrupule cînd cineva avea să-i tulbure orgoliul fără margini. Așa se face că nu s-a sfiit să-și atace chiar și vechii prieteni, Eminescu, Creangă, Caragiale.

Prin studiul ,,Direcția nouă în poezia și proza română”, publicat în ,,Convorbiri literare” (1871), Maiorescu își bătea joc de cărturarii ardeleni, exilați la Iași în jurul lui Simion Bărnuțiu de frica autorităților austro-ungare, care îi urmăreau pentru participarea la revoluția din 1848 din Transilvania. Toți erau adepții scrierii etimologice în Limba Română, în timp ce Maiorescu pleda pentru scrierea fonetică, adică scriem cum vorbim, și avea dreptate. De fapt, el voia să le plătească o poliță sus-numiților cărturari care, instigați de Simion Bărnuțiu, îl acuzaseră, cam fără probe, de întreținerea unor relații imorale cu o profesoară de la școala de fete din Iași. Printre martorii acuzării se număra și foarte tînăra doamnă Veronica Micle, care l-ar fi auzit pe domnul director ciocănind la ușa profesoarei și somînd-o: ,,Décidez-vous!”. Dar de unde știi ce gînduri avea domnul director cu domnișoara?, a întrebat-o judecătorul. Și Veronica, scrie G. Călinescu, i-ar fi răspuns pe mutește, arătîndu-și verigheta.

de gimnaziu Hașdeu a fost chemat în fața instanței de judecată sub acuzația de imoralitate? Pentru că pasajul cel mai de condamnat din această bucată, cel în care studentul Toderiță își invită iubita la o seară romantică, sub clar de lună, puțină muzică și miros de regina-nopții, nu conține nimic imoral. A-a, că se subînțelege altceva, mai fățiș sau doar subliminal, asta e treaba cititorului. Și dacă ținem cu tot dinadinsul să condamnăm pe cineva, vinovată este hoașca de mamă a fetei, de 60 de ani, trecută prin ciur și prin dîrmon, care îl face praf pe tînăr cu talentele ei: ,,Nu așa, dragule... ia, așa...”. Ca să nu mai vorbim că Hașdeu n-a prea fost un original cu tema aleasă, căci, începînd chiar din Antichitate, comedia lumii s-a bazat pe acest procedeu, qui pro quo, în care cineva este confundat cu altcineva, comicul de situație, sau contrastul dintre aparență și esență. Ați uitat cumva de frumoasa și virtuoasa Alcmena, soția lui Amfitrion, regele Tebei? Zeus îi tot dădea tîrcoale, dar ea nu și nu, că își iubește bărbatul. Atunci Zeus a recurs la un șiretlic mortal: cînd Amfitrion era plecat la război, i-a luat chipul și tot a sedus-o. Tema aceasta am întîlnit-o într-un roman dinspre noi, ,,Întoarcerea lui Casanova”, în care bătrînul curtezan se deghizează în tînărul și seducătorul logodnic al unei superbe domnișoare... (S-a făcut și un film cu Alain Delon care, bătrîn-bătrîn, dar tot scoate dracii dintr-o hangiță, de se aude în tot ținutul...) Sau într-o povestire de tot hazul a lui Jaroslav Hașek, unde o baborniță care tot spăla dușumeaua unei cîrciumi și nu zicea nici pîs cînd un soldat beat o tot provoca trăgîndu-i palme peste fund. Enervat, sare pe ea, și închipuiți-vă ce figură face văzînd că fata cîrciumarului este, de fapt, mă-sa mare. În cazul lui Hașdeu, acuzația de ,,vătămare scandaloasă a moralității publice” venea nu numai de la oamenii legii, dar era și urmarea unei acțiuni concertate a mai multor comitete școlare formate, printre alții, de A.T. Laurian, V.A. Urechia, Davilla, Cr. Tell. Grupul era condus din umbră de foarte tînărul, dar influentul T. Maiorescu, rectorul Universității și directorul Gimnaziului din Iași.

Puțini mai știu azi că disputa dintre Hașdeu și Maiorescu avea rădăcini mai adînci și s-a întins pe mai multe decenii, chiar dacă, în interval, au intervenit vremelnice reconcilieri. Și orgoliul nemăsurat al celor doi îi împinsese la fapte reprobabile. Prima neconcordanță de natură ideologică și culturală apăruse încă din copilărie (să nu uităm că Hașdeu și Maiorescu erau cam de același leat, primul născîndu-se în 1838, iar celălalt în 1840). Primul era francofil, al doilea, ca și toată gruparea junimistă din care făcea parte, germanofil. Mai apoi, fisura se lărgise cînd Maiorescu, rectorul Universității și directorul Gimnaziului din Iași, îi tăiase din salariu

Pe de altă parte, și Hașdeu contribuise la iscarea controversei, prin aceea că, probabil invidios pe succesul ,,Junimii”, dar și pus pe șotii, considera că gruparea prea își dădea importanță academică, din moment ce nu știa nimic despre ,,legislația literară”(!). Motiv pentru a pune în circulație o farsă, ,,Eu și Ea (din Gabliz)”, semnată M.I. Elias: ,,Ca o liră fără sunet,/ Ca un fulger fără tunet,/ Ca un rîu fără murmur,/ Ca o pasăre tăcută,/ Ca o casă ce stă mută/ Și pustie împrejur...”. Aceasta era prima ocazie prin care putea ataca ,,lipsa de gust și vigilență” a lui Maiorescu și junimiștii săi, pe care îi învinovățea de cosmopolitism, în dauna istoriei și literaturii naționale. Puțină vreme după aceasta, pe 11 august, marele enciclopedist publica în ziarul său, ,,Columna lui Traian”, articolul ,,Un rămășag”, în care explica restul farsei: ,,Am cîștigat secretul farsei cu rămășagul. Era de ajuns o fantasmagorie evreonemțească, cu Gabliz în cap, cu Elias în coadă, și un înșiră-te mărgărite la mijloc, dar nici o idee, nici o simțire, nici o inspirație românească pentru ca «Eu și Ea» să placă d-lui Tit-Liviu...”.

Alt motiv care a dus la încordarea relațiilor dintre Hașdeu și Maiorescu a fost deosebirea dintre conceptul etic și cel estetic, văzute în perspectivă istorico-literară mai largă. Vorbind și de ecourile oarecum anecdotice ale procesului, nu putem să nu amintim că în cercul ,,Junimii” poveștile cu perdea sau fără (,,Pe ulița mare” sau pe ,,Ulița mică”, în care Creangă nu avea rival) erau deosebit de gustate. Chiar și Maiorescu zîmbise, dar mai mult să nu fie bănuit de ipocrizie. De fapt, bătăliile acestea de ordin ideologic între etic și estetic se duceau și în paginile altor publicații din cele trei provincii românești, care informau că în toată literatura europeană se poartă asemenea discuții. În 1937, Mircea Eliade a publicat pledoaria lui Hașdeu de la proces, subliniind că acest eveniment a însemnat începutul pătrunderii și la noi a curentului realismul literar, cu forma lui cea mai avansată, naturalismul. Dacă în 1863 Hașdeu a fost acuzat de imoralitate publică, cu timpul s-a căzut de acord că ,,nu e imoral a scrie despre lucruri nemorale”. El chiar a comentat acest aspect: ,,Un romanist, un poet, un istoric sînt portretiștii realității. Vinovați-s ei oare zugrăvind-o cum ea este? (...) Iată teoria școlii realiste în literatură (...)”. Surprinzător, chiar și Maiorescu a admis această teorie în studiul său, ,,Comediile d-lui Caragiale”.

Cu toate acestea, deși justiția l-a achitat pe Hașdeu, nereținînd în seama sa infracțiunea de imoralitate, totuși Ministerul Cultelor îl destituie din învățămînt. Dar, cu sprijinul lui Al. I. Cuza, pleacă la București, unde continuă activitatea enciclopedică începută la Iași.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Henri Matisse, pictorul francez care a transpus ia românească pe pînza sa

Henri Matisse (31 decembrie 1869, Le CateauCambrésis, Franța – 3 noiembrie 1954, Nisa, Franța) este unul dintre cei mai apreciați și mai importanți pictori ai Secolului XX. Cunoscut pentru decupajele sale – imagini copilărești pe care le-a tăiat din hîrtii în culori puternice – Matisse și-a dorit ca arta lui să transcendă întunericul și violența epocii moderne, ceea ce, în vremea sa, i-a atras adesea renumele unui artist populist și nu neapărat al unuia serios. La începutul carierei sale, a fost un rebel și un revoluționar – unul dintre primii artiști care a intervenit asupra regulilor artei occidentale pentru a o aduce în lumea modernă.

Întorcînd spatele celor 500 de ani de tradiție academică, Matisse a devenit primul artist de avangardă al secolului trecut, stilul și picturile sale fiind considerate atît de șocante, încît era ridiculizat de toată lumea, de la criticii de artă contemporani cu el și publicul care-i vedeau lucrările în expoziții, pînă la colegi pictori.

Matisse s-a apucat de pictură la o vîrstă destul de tîrzie. Atunci cînd a luat în mînă o pensulă pentru a-i face cunoștință cu pînza și culorile, avea 21 de ani. Pasiunea de care se legase era în contradicție cu aspirațiile burgheze ale familiei sale (și chiar ale profesorilor săi – Matisse, în acea vreme, studia Dreptul, pregătindu-se pentru meseria de avocat), astfel că următorii 15 ani i-a petrecut chinuindu-se din cauza nesiguranței financiare, îndurînd drame și trebuind să facă față mai multor scandaluri devenite atît de notorii, încît a ajuns să fie cunoscut drept „fiara sălbatică”, opera lui amenințînd chiar valorile civilizației occidentale.

Prietenia cu românul Pallady

La Paris, ajuns la Academia Julian, s-a împrietenit cu Albert Marquet și Theodor Pallady, de care l-a legat o frumoasă prietenie și care i-a dăruit cîteva ii românești ce aveau să reprezinte un simbol în mai multe tablouri

Oameni şi epoci

Iubirile Marthei Bibescu (2)

Charles Louis de Beauvau Craon (2)

Lucrurile se precipită. Martha se clatină în principiile ei descoperind că impetuosul aristocrat francez îi este egal intelectual, adică exact ceea ce dorise mereu de la un bărbat.

Îl iubea de trei ani, el ameninţa cu sinuciderea, mama lui intervenise „ca în cea mai proastă farsă bulevardieră” cerîndu-i să nu mai „abuzeze” de fiul ei, iar contesa de Caraman Chimay, rigida mamă a lui George Valentin, o imploră să nu-şi părăsească soţul.

Dezorientată, traumatizată sufleteşte, Martha alege să se retragă o vreme la o mînăstire din Alger. Cel care taie nodul gordian este chiar George. Printr-o telegramă trimisă pe drum şi primită la Marsilia, o anunţă că a cumpărat de la verii lui Brâncoveni Mogoşoaia, locul pe care ea şi-l dorea demult, şi i-o dăruieşte. Răvăşită, tentată de Mogoşoaia şi urmarită de zvonul că lui Charles Louis i s-a găsit în urgenţă o soţie, Martha ajunge în Alger, la mînăstirea unde stareţă era prinţesa călugărită Ioana Bibescu. O aştepta însă o lovitură de teatru: Ioana Bibescu îşi încălca jurămîntul şi dezbrăca rasa carmelitelor, îndrăgostită de Emil Combes, premierul francez. Avea 40 de ani şi se călugărise la 18, el avea 65 şi era anticlerical convins. Martha revine în ţară. Nu va mai încerca niciodată să-l părăsească pe George.

Christopher Birdwood, Lord Thomson of Cardington

Încercînd cu disperare să uite de Charles Louis, trimis de familie într-o călătorie în Lumea Nouă, în viaţa Marthei apare Christopher Birdwood, ataşat militar la legaţia Marii Britanii, omul care i-a oferit iubirea vindecătoare. Calm, stăpînit, disciplinat, englezul ascundea cu artă latura idealistă şi romantică a firii sale.

ale sale. Începînd cu anul 1899 a studiat pictura în atelierul lui Eugène Carrière, experiență care l-a influențat pe Matisse în arta sa picturală, acesta renunțînd la tradiționalele peisaje și devenind captivat de impresionism. Mai apoi, se descătușează de conformismul pictural, descoperind și explorînd cu îndrăzneală o cromatică deosebită, accentuată, vie, uneori chiar dură, intrigantă pentru cei care erau obișnuiți cu o coloristică mai „așezată”. Așa a luat naștere fauvismul, un curent care nu a rezistat mult în timp, dar al cărui reprezentant a fost Henri Matisse.

Bluza românească pictată de Matisse

Impresionat de frumusețea și autenticitatea portului românesc pe care Matisse îl cunoscuse datorită iilor pe care Theodor Pallady, prietenul său, i le făcuse cadou, s-a apucat să folosească elemente reprezentative iilor tradiționale în picturile sale. Astfel, primul tablou cu inspirație românească a fost realizat în 1940, la Nisa, după o muncă de 6 luni, lucrarea numindu-se „La blouse roumaine”/„Bluza românească”, expusă pînă în prezent la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Chiar dacă în perioada în care l-a pictat și l-a expus, tabloul a atras atenția prin coloristică și compoziție, personajul feminin care îmbrăcase ia românească avînd chipul șters, lumea artistică știa că pictura era reprezentată de o rusoaică născută în Siberia, Lydia Delectorskaya, asistenta şi modelul artistului, muza lui Matisse, mai tînără cu 40 de ani decît el. Fata ajunsese în Franța ajutată de o mătușă, după ce, la vîrsta de 12 ani, rămăsese orfană de ambii părinți.

După o tentativă eșuată de a studia medicina la Sorbona, Lydia, pentru a se întreține, a practicat mai

Are răbdarea de a o aştepta pe Martha să se vindece, are tăria de a o iubi dincolo de zîmbetul ei îndepărtat, adresat mereu unui absent, îi este alături în cel mai greu moment al vieţii ei: moartea tatălui său, Ion Lahovary. Zile în şir, închisă la Posada, nu l-a primit decît pe el. Christopher Birdwood aducea în viaţa ei ceva unic – tactul. Arta de a şti cînd şi ce să spui şi, mai ales, cînd să taci. „Kit”, cum îi spunea ea, nu cerea nimic. Îi era doar alături, iar Martha era prea obosită. Într-o seară cu trandafiri, la Mogoşoaia, devine amanta lui. Pe toată perioada războiului, ea va depinde practic de sprijinul lui, înfuntînd împreună acuzaţiile tot mai frecvente de spionaj.

În 1917, Emanuel se sinucide. Fusese atins, se pare, de o boală miserioasă. Martha, aflată în zilele acelea la Saint Morritz, suferă cumplit. Va scrie în jurnalele ei despre cel dus: „El m-a învăţat să am sentimente. Nu avusesem decît idei”.

În 1919 o regăsim purtîndu-i lui Charles Louis aceeaşi dragoste şi bucurîndu-se de iubirea lui Kit, devenit Lord Thomson of Cardington. Strălucea în viaţa pariziană. Era prezentă la toate marile dineuri. Şi totuşi noaptea, singură, în camera ei, îşi spune cu sinceritate: Charles Louis a fost „adevărata mea dragoste”. Tocmai se întorsese de la un dineu unde stătuse alături de Lordul Thomson!

În toamnă, George Valentin vine să-i ceară divorţul, oferindu-i în schimb „un fluviu de bani” şi mărturisindu-i în stilul său brutal: ,,Îmi eşti dragă şi tu, fireşte, dar nu îndeajuns încît să-mi petrec restul vieţii alături de tine!”. Martha refuză, îi promisese soacrei ei pe patul de moarte că nu-l va părăsi niciodată. A fost ultima oară cînd s-a vorbit despre divorţ în viaţa Marthei.

Henry Bertrand Léon de Jouvenel

În 1923 primeşte pentru a doua oară Premiul Academiei Franceze, de data aceasta pentru „Izvor. Ţara sălciilor” şi devine ţinta iubirii lui Henry Bertrand Leon de Jouvenel. La 47 de ani, fostul soţ al scriitoarei Colette era „o forţă a vieţii” cum nota Martha. Ea avea cu zece ani mai puţin şi era copleşită de pasiunea pur fizică pentru Jouvenel. Maestru al cuvîntului, agresiv, ambiţios şi

multe meserii, fiind dansatoare și figurantă în filme, pe Matisse întîlnindu-l în 1932, la Nisa, an în care i-a devenit asistentă. Artistul a fost atît de atras și fascinat de tînăra lui secretară, încît între 1935 și 1939 a pictat-o în sute de tablouri, schițe și desene. Lydia a avut un rol foarte important în viața maestrului, iar prezența ei a cauzat numeroase și grave probleme în căsnicia lui cu Amelie care, pînă la urmă, a cedat presiunilor psihologice și l-a părăsit pe Matisse din cauza Lydiei.

Sfîrºitul

Începînd cu 1918, Henri Matisse se mută la Nisa, oraș în care va trăi pînă la finalul vieții sale, locuind în hotelul Regina, aflat în apropierea muzeului care avea să fie înființat și să-i poarte numele și lîngă celebra mînăstire franciscană Notre Dame. În 1941, Matisse a fost diagnosticat cu cancer duodenal. După operația pe care a suferit-o, au apărut complicații care l-au ținut la pat timp de trei luni, perioadă în care a avut nevoie de îngrijiri medicale suplimentare oferite de asistenta medicală Monique Bourgeois. Între cei doi s-a legat atunci o relație de prietenie, Matisse fiind atras de faptul că Monique prezenta un interes aparte pentru artă. Legătura dintre ei s-a rupt în momentul în care asistenta a decis, în 1946, să devină călugăriță, în continuare, avînd grijă de el și oferindu-i sprijinul de care avea nevoie nimeni alta decît veșnica și iubita muză, Lydia.

Henri Matisse a murit pe 3 noiembrie 1954, la vîrsta de 84 de ani, în urma unui atac de cord, fiind înmormîntat în cimitirul Mînăstirii Notre Dame de Cimiez de lîngă Nisa, acolo unde, patru ani mai tîrziu după trecerea sa în neființă, a fost înmormîntată și Amélie, soția lui. Lydia Delectorskaya a murit pe 16 martie 1998, la vîrsta de 88 de ani, la Paris, și a fost înmormîntată în cimitirul din Pavlovsk, Sankt Petersburg.

DESCOPERA.RO

egoist, acesta era un celebru vînător de femei. Legătura lor a durat trei ani furtunoşi, presăraţi cu infidelităţile lui. Cu toate acestea, efectul asupra Marthei a fost unul pozitiv – a făcut-o mai feminină şi mai puţin arogantă. Se descoperă vulnerabilă în mîinile unui bărbat puternic şi fără scrupule, este pasionată fizic, are emoţii ieftine în aşteptarea unui telefon şi nutreşte dorinţe necunoscute pînă atunci. Jouvenel nu seamănă cu nici unul dintre bărbaţii din viaţa ei şi, pînă cînd temperamentalul orator şi om politic a considerat-o prea puternică şi pretenţioasă pentru gustul lui, Martha a avut timp să se descopere pe sine într-o lumină nouă.

Mogoșoaia

Cu toate acestea, o iubire a traversat nealterată viaţa Marthei Bibescu. Una singură – iubirea pentru Mogoşoaia. Banii ei, cîştigaţi de pe urma vînzării moşiilor Lahovary şi de pe urma publicării cărţilor, energia, inteligenţa, bunul gust, simţul artistic au mers acolo, între zidurile micului palat de lîngă Bucureşti. A iubit Mogoşoaia cu toată inima.

Prima noapte a lucrărilor de reconstrucţie a dormit lîngă schele, într-un cort! În 1945, Mogoşoaia îi este luată. După 33 de ani, a plecat de acolo cu doar cîteva lucruri personale şi fără să gîndească măcar ca nu va reveni vreodată.

Iubită de regi - Ferdinand al României îi făcea lungi vizite la Mogoşoaia, Alfonso XIII al Spaniei o vizita incognito la hotel, ţarul Bulgariei îi spusese odată, îngrijorat pentru sensibilitatea ei: ,,Cîte zile veţi petrece alături de vitele mele?” (bulgarii, adică!) - această femeie a ştiut să păstreze prietenii la fel de profunde ca şi iubirile. Abatele Mugnier, confidentul şi duhovnicul ei odată cu trecerea la religia catolică, n-a ezitat pînă la 92 de ani să-şi consilieze fiica spirituală. A fost cel mai puternic reazem al sufletului ei de-a lungul vremii. Winston Churchill nu i-a refuzat nici sfatul, nici prezenţa ori de cîte ori a putut. (va urma)

Sursa: LECȚIADEISTORIE RO; HISTORIA RO

De aici a pornit România

Diplomația – în slujba Unirii Principatelor române

(urmare din pag. 1)

Poți aborda subiecte „incendiare”, precum „epopeea” fraților Tate, sau scandalul legat de volumul prințului Harry, sau cine cu cine s-a mai întîlnit pe Dorobanți – fiecare e liber să plonjeze în mediul care-l atrage, neținînd seama de efectele actului de creație...

Întorcîndu-ne la semnificația zilei de 24 Ianuarie 1859, astfel cum reiese din intertitlu, tot scriind despre acel moment de răsărit al Statului Român, în care am urmat izvoarele istoriografice ale acestui act – cu cele două etape: Iași (5 ianuarie) și București (24 ianuarie

1859) – cu reliefarea personalității Domnitorului ales, Alexandru Ioan Cuza, m-am gîndit că ar fi benefic pentru cititori să abordez problematica Unirii Principatelor și prin prisma Diplomației și a celor care au activat pe acest tărîm destul de imprevizibil și de alunecos. Astfel, vom fi martorii desfășurării de forțe umane însemnate, loc și timp, în care pregătirea, cunoașterea politicii internaționale a momentului, îndrăzneala –toate acestea dublate de o inteligență constructivă și de cunoașterea amănunțită a unor limbi de circulație mondială – „ingrediente” care au contribuit efectiv la realizarea și recunoașterea de către Marile Puteri a actului național de la 24 Ianuarie 1859.

De ce Diplomația?

În primul rînd, pentru că vom cunoaște artizanii acestei activități speciale – personalități de seamă și în alte domenii de referință, și, în continuare, pentru a putea face comparație între ce a însemnat Diplomația românească la jumătatea Secolului al XIX-lea, în comparație cu dezastrul actualei Diplomații...

Înainte de 1859

Diplomația românească, manifestată sub diferite forme și cu mijloace diferite, a scris pagini interesante cu mult înainte de anul de grație 1859. Dincolo de alte momente remarcabile din viața celor trei Țări Românești, pe timpul cînd acestea erau state diferite, ca organizare politică și administrativă, cînd arta diplomatică și-a făcut simțită prezența, istoriografia noastră remarcă anul revoluționar 1848, ca un prag de la care activitatea diplomatică (în formule variate) s-a afirmat pregnant, aducînd contribuții reale la realizarea Programului Revoluționar din toate cele trei Țări Românești.

Unirea și Independența fiind dezideratul comun al Revoluțiilor de la 1848, cum conjunctura internațională a momentului respingea sfera de acțiune a capilor Revoluției, se impunea angajarea și a unor forțe externe în ceea ce însemna evaluarea sprijinului din afara țării, în deplină concordanță cu Regulamentele internaționale.

Așa cum apreciază istoricii, Revoluția de la 1848 – prin

angrenarea unor entități internaționale și prin ecoul în presa timpului – a inaugurat o nouă etapă – una de bun augur – în Istoria Diplomației Românești, punînd fundamentul unei diplomații active și moderne, al cărei țel sublim îl constituie o viziune de întindere imediată, medie și îndepărtată: Unirea Principatelor, dobîndirea Independenței și – visul culminant – Marea Unire a tuturor teritoriilor în care trăia populația de naționalitate română.

Pentru îndeplinirea obiectivelor Revoluției, Guvernul Provizoriu de la București a inițiat legături directe cu o serie de capitale europene, acolo trimițînd emisari competenți, cu cerințe concrete (memorii și proteste în apărarea Revoluției și a dreptului legitim de emancipare națională). Astfel de mesaje au ajuns în cancelariile unor state precum Anglia, Austria, Franța, Prusia, Turcia, Rusia, precum și în aulele Adunării Naționale Franceze, Parlamentului de la Londra, Parlamentului german, scopul fiind acela de a „internaționaliza” cauza română, prin impunerea unor revendicări menite să conducă la îndeplinirea obiectivelor Revoluției propriu-zise. Înfrîngerea Revoluției Române și ocuparea armată a Principatelor de către cele două Imperii, Otoman și Rus, n-au dus nicidecum la slăbirea propagandei pentru unire, unul dintre artizanii speranței românești fiind marele patriot Nicolae Bălcescu, al cărui crez sintetiza un demers diplomatic original: „Unirea națională este singurul principiu de viață, singurul principiu de mîntuire pentru noi. Nu puteam fi fericiți fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și noi românii nu putem fi puternici pînă cînd nu ne vom uni cu toții în unul și același scop politic”. Și, ancorat în concretul politic al timpului, revoluționarul și istoricul Bălcescu continuă: „Astăzi dar, e vremea ca moldovenii și muntenii să ne aducem aminte că sîntem români, să ne strîngem împreună inimă lîngă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile într-o singură voință”.

presa vremii, nominalizîndu-l, în primul rînd, pe Nicolae Bălcescu, prezent la Debrețin, Pesta și Seghedin, la Paris și la Londra; a lui Gheorghe Magheru, Al. Papiu Ilarian, Augustin Treboniu Laurian la Viena, a lui Dumitru Brătianu la Londra (unde a fost reprezentantul emigrației române în Comitetul Democratic European); la Paris fiind prezenți C.A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell; a lui Nicolae Golescu la Atena; a lui Răducanu Rosetti, Ion Bălăceanu, Theodor Rășcanu la Constantinopol (bineînțeles, lista numelor și a localităților nu este completă).

O caracteristică foarte interesantă a capacității fruntașilor revoluționari de la 1848, de a transforma o înfrîngere într-o armă pentru viitoarele pregătiri pentru unire, a fost aceea că, împrăștiați în Europa, după înfrîngerea armată a Revoluției, pașoptiștii n-au încetat să lupte pentru a impune dorințele și voința Poporului Român. Astfel de cazuri au fost semnalate de

Acțiunea pașoptiștilor în rîndul diasporei românești, coroborată cu reacția pozitivă a unor personalități din țările respective, precum și ecoul propagat în presa occidentală au ținut trează opinia publică internațională și „în priză” cancelariile din Europa, cu privire la politica de unire a Principatelor Române, chiar dacă ostilitatea unor state, care nu voiau să piardă un teritoriu care le aducea venituri, creștea odată cu valul de speranțe al românilor în Unire. În conceptul unor state europene, emanciparea politico-socială din Principatele Române ar fi trebuit să aibă loc în condiții cu totul și cu totul nefavorabile Poporului Român, în spațiul politic european vehiculîndu-se chiar unele idei utopice, bineînțeles, incompatibile cu Programul revoluționarilor de la 1848 –deci, inacceptabile. Cei care luptaseră la 1848 n-ar fi acceptat niciodată acordarea așa-zisei independențe a Principatelor Române, dar sub protecție străină. În această variantă se înscriau politicile Austriei și Rusiei, iar (ca o glumă?) generalul otoman Omer Pașa se visa rege al Daciei, fapt pentru care își „aranjase” un trecut genealogic derivat din sînul Romei!

Cancelariile europene, măcinate de conflicte interstatale și preocupate să „rezolve” situația Principatelor Române, nu doreau ca aceste Principate să iasă de sub suzeranitatea marilor puteri, politica lor viza doar schimbarea „stăpînului”, tratînd Poporul Român ca pe o masă de manevră care, lipsită de capii Revoluției (expatriații din Țară, după înfrîngerea Revoluției din 1848), nu va fi capabilă să răstoarne o nouă ordine mondială dictată de aceste puteri. Așa cum reiese din documentele studiate, un grup de țări (Anglia, Austria, Franța, Turcia) au aprobat un fel de „Credo al Diplomației europene”, cu privire la Pace (1854), document unde, la primul punct, se prevedea înlocuirea protectoratului țarist asupra Principatelor Române cu o politică de „garanție” a marilor puteri europene. De fapt, era o stipulare scrisă a ceea ce se practica mai de demult, însă ceea ce se preconiza nu era în asentimentul revoluționarilor de la 1848. Faptul că, într-un document semnat de patru mari puteri europene, la punctul numărul 1 se tratează, în perspectivă, chestiunea politică a Principatelor, se putea deduce și ca o stare pozitivă, anume că Principatele

Congresul de Pace de la Paris, februarie-martie 1856

Române sînt în prim-planul diplomației europene, într-un fel de stand-by (cum ne-am exprima în zilele noastre), așteptînd timpul propice pentru dezideratul final: Unirea.

Principatele Unite, după Congresul de Pace de la Paris

Politica națiunilor Europei era într-o continuă mișcare și căutare, marile puteri încercînd să-și rezerve un loc în față, în confruntările directe sau căutînd efectul unor uniuni provizorii, de multe ori cu scopuri secrete, diametral opuse. Moldova și Țara Românească, urmărind alte țeluri decît marile puteri europene, au trăit momente de speranță, în urma Congresului de Pace de la Paris, din februarie-martie 1856. Acest Congres, întrunit după Războiul Crimeii, avea drept scop instrumentarea unor noi baze în ordinea europeană, cu principala sarcină – îngrădirea puterii rusești și a influenței acestui Imperiu în partea de sud-est a continentului. Desigur, așa cum au arătat rezultatele, cele 7 puteri participante: Franța, Marea Britanie, Imperiul Habsburgic, Prusia, Rusia, Sardinia și Imperiul Otoman, și-au arătat interesele, lupta purtînduse pentru anihilarea extinderii Rusiei și modificarea statutului Turciei, în raport cu statele europene, inclusiv cele două Principate Române. Pentru acestea, Congresul de Pace despre care se face vorbire a constituit o punte spre realizarea idealului Unirii, problema Principatelor fiind pusă în dezbatere de către ministrul de Externe al Franței, contele Walewski. Primul cîștig a fost acela că s-a prevăzut desființarea protectoratului rusesc și înlocuirea acestuia cu o garanție colectivă a Marilor Puteri. Deși se păstra suzeranitatea otomană, măsura anunțată anterior crea cadrul național de pregătire, pe alte planuri, a momentului Unirii.

Pentru că acesta era singurul deziderat al românilor, urmărit în tot noianul de manifestări ale politicii europene – pregătitrea Unirii celor două Principate – divergența opiniilor celor șapte mari puteri, fiecare urmînd anume interese strategice ale politicii lor externe, a avut darul să creeze confuzie și să accelereze acțiunile propagandistice ale unioniștilor, în țările în care se aflau. Însă acum, în contextul acestui material, nedorind să detaliem prea mult atitudinea Marilor Puteri, în detrimentul părții pozitive a acestui Congres, trebuie să recunoaștem că urmările lui, concretizate prin Convenția de la Paris, schimbau radical situația Principatelor, această Convenție fiind, de fapt, o Constituție impusă din afară, chiar dacă nu în viziunea totală a dorinței celor două Principate, prin unele măsuri a pregătit terenul pentru ceea ce avea să se întîmple în iarna lui 1859.

Ordonată pe articole, Convenția ne tăia orice elan de la primul articol, care prevedea unirea parțială a celor două Principate, sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, și, ceea ce are mai deranjant, cele două țări „unite” rămîneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Alte ptrevederi, însă, precum garantarea autonomiei Principatelor, formarea unei miliții (armate) comune și altele, mențineau vie speranța unirii de facto a celor două țări.

Constatîndu-se inegalitatea prevederilor Convenției de la Paris, Diplomația românească și-a reactivat emisarii, aceștia avînd avantajul cunoașterii atitudinii Marilor Puteri față de Principate, în timpul lucrărilor acestui Congres, precum și a conținutului Convenției amintite. În acest cadru este relevată acțiunea lui Nicolae Golescu care, după ce s-a adresat lui Walewski (ministrul francez de Externe), întocmește un Memoriu pe care îl înaintează plenipotențialilor Franței, Angliei și Sardiniei, document în care, prin explicații coerente și pragmatice, demonta unele hotărîri luate cu privire la Principate, extrapolînd importanța Unirii Principatelor Române în contextul stabilității viitoarei politici europene. Această acțiune devine și mai complexă cînd, la jumătatea lunii martie 1856, același Nicolae Golescu, căruia i se adaugă Grigore Cantacuzino, Ioan Filipescu, Pericle Ghica și arhimandritul Ioasafat, trimit un memoriu Împăratului Napoleon, memoriu în care punctul central se referea la originea viitorului prinț al Principatelor.

Scrierile din epocă consemnează indiscutabila opoziție din partea Marilor Puteri, precum și reconcilierea venită, de pildă, din partea Franței. Edificatoare în acest sens este poziția corectă (din punctul de vedere românesc) a ministrului de Externe al Franței, același Walewski, care, plin de curaj, în plenul Congresului, propunea ca acest for să proclame Unirea Principatelor Române! Bineînțeles, au sărit, ca arși, delegații Austriei și Turciei, care își vedeau periclitate interesele de stăpînire, în continuare, a părți din cele două Țări Românești.

Astfel cum s-a putut constata pînă acum, efectul Congresului de Pace de la Paris, în ceea ce privește evoluția pașilor spre Unirea Principatelor, poate fi citit cel puțin în două chei, corespunzătoare celor două direcții preconizate: o Unire incompletă și sub doi domnitori (iar în cazul că se admite un singur domnitor pentru ambele Principate, acesta să fie de origine străină). Din acest dualism al soluțiilor revoluționarii aflați încă în țări occidentale au tras concluzia cea mai veridică: în lupta pentru Unire nu se pot baza totalmente pe sprijinul din afară, demersul și tot programul trebuia să aibă o solidă susținere din interior – singura cale spre realizarea supremului țel –Unirea! Scăpate de sub umbrela Imperiului rus, cele două Țări Românești rămăseseră tot sub o astfel de umbrelă politică, deși sub o altă denumire – cea a Imperiului Otoman, fapt care, celor care crezuseră că acest Congres va desțeleni drumul spre visata Unire le crease o stare dublă: speranță și dezamăgire.

Cei mai îndîrjiți în a-și impune punctul de vedere erau pașoptiștii de la fața locului, adică din capitala Franței, care, cu mult înainte de data începerii Congresului pentru Pace făcuseră demersuri către Poartă spre a le da voie să se repatrieze, însă fără rezultat. Imperiul Otoman se temea de prezența acestor revoluționari în teritoriile Principatelor, intuind înrîurirea acestor patrioți asupra mișcărilor unioniste din Țara Românească și din Moldova. Tocmai pe această temă, în aprilie 1856, românii din Paris, printre care C.G. Cantacuzino, Constantin Esarcu, Arhimandritul Iosafat, E. Romallo, A. Berindei, D. Berindei, au scris un nou Memoriu adresat ministerului de Externe francez cerînd, cu insistență, permisiunea de întoarcere în Țară, ridicînd și semne de întrebare asupra onestității celor care vor ajunge să guverneze în Principetele Române, cînd va fi pus în practică punctul din hotărîrea Congresului de la Paris care reglementa constituirea Adunărilor Ad-Hoc și funcționarea acestora.

Trasă parcă la indigo cu cea din zilele noastre, poziția Austriei demonstra un radicalism feroce, cum bine se înțelegea din replica ambasadorului Austriei la Constantinopol, rostită în fața omologului său francez, în zbuciumatele zile ale Congresului, cu referire la susținerea de către delegația franceză a formării Principatelor Române: „După o astfel de încurajare dată pretențiilor românești, cum s-ar putea închipui că ele să se oprească acolo? Dar aceasta nu e în firea românească! Românii ar găsi atunci suzeranitatea Porții o rușine și o injustiție (...) ar fi amenințat Austria pînă în măduva oaselor”. Atît a fost de nesimțit statul austriac (precum și cel de azi), încît toate intervențiile celorlalte țări nu au reușit să-l înduplece să-i elibereze pe românii izgoniți de Revoluția de la 1848, decît după aproape 10 ani, în 1857, numai după plecarea trupelor austriece din Principate...

Reîntoarcerea în Țară a exilaților a dat un nou impuls luptei pentru Unire, experiența internațională a acestora și vocația lor pașoptistă au făcut să se constituie nuclee în jurul repatriaților, atitudinea lor fiind molipsitoare pentru ceilalți, mai ales că mulți dintre cei întorși din exil au intrat în cele două divanuri ad-hoc, avînd, acum, posibilitatea să genereze un nou val de unionism, pregătind pentru vot

propuneri legislative, legitime și benefice Unirii. Cei veniți din afară n-au găsit în Țară un loc gol, dimpotrivă, cei rămași sau cei veniți mai devreme din exil au ținut aprinsă flacăra Unirii. Numai pomenindu-le numele acestora și ne dăm seama de efervescența dirijată spre îndeplinirea misiunii unioniste: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dimitrie Rallet, I.I. Filipescu, Al.G. Golescu-Negru, C.A. Rosetti, acesta din urmă propunînd constituirea, la Iași și București, a unor comisii de propagandă și a unor comitete ale Unirii, dînd, astfel, o direcție organizatorică muncii de pregătire a Unirii.

A doua conferință de la Paris, din mai 1858, după confruntări între cele două tabere, a elaborat un statut care s-a vrut a definitiva organizarea celor două Principate, baza rămînînd Convenția din 1856, cu unele îmbunătățiri, Principatele Române rămînînd, totuși, sub suzeranitatea Porții și sub garanția Marilor Puteri. Așadar, nici de data aceasta nu s-a realizat o concordanță între diplomația occidentală și cea românească, țelurile finale ale celor două entități fiind total diferite. Totuși, Convenția de la Paris, ca rezultat al acestei Conferințe, a fost realmente exploatată de reprezentanții Diplomației românești (dejucarea alegerilor false din Moldova, din iulie 1857; specularea articolului 3 din Convenția din 1856, care prevedea alegerea unor domni separați în cele două Principate – fără a preciza faptul că nu poate fi vorba de una și aceeași persoană – lucru determinant în propunerea de alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în cele două Principate).

Încununarea unei activități colective, avînd, însă, în frunte corifeii Unirii – alegerea lui Alexandru Ioan Cuza atît în Moldova (5 ianuarie 1859), cît și în Țara Românească (24 ianuarie 1859) – a deschis o nouă pagină în Diplomația românească, aceasta fiind acum apanajul Domnitorului, iar reprezentanții noii școli a acestei diplomații fiind, în mod oficial, trimișii Principatelor Unite Române în cancelariile occidentale, acolo unde au avut reprezentarea diplomatică a Țării lor. Costache Negri, Ion Alecsandri și Teodor Callimachi, trimișii oficiali ai Principatelor Unite la Constantinopol, Paris și Belgrad, alți trimiși extraordinari ai Domnitorului la Cancelariile Europene (Paris, Londra, Torino, Viena, Berlin), au pus bazele tinerei Diplomații românești, reprezentînd cu cinste noul stat apărut pe harta Europei la jumătatea Secolului al XIX-lea. Interesant de reținut este faptul că, mulți dintre pașoptiștii care au fost pe baricadele Diplomației românești, pînă în 1859, au făcut parte, după Unire, din Guvernul Cuza Vodă, așa cum a fost cazul lui Vasile Alecsandri (cel dintîi prim-ministru al Guvernului Principatelor Unite), Christian Tell, Nicolae Golescu, Ion Filipescu, Mihail Kogălniceanu (ajuns prim-ministru).

Fiind la început de drum, luînd locul metodelor de dinainte de Unire (acțiuni individuale, scrisori, memorii, manifestări în fața unor diplomați străini etc.), noua Diplomație românească și-a consolidat într-un timp relativ scurt poziția în Europa, spiritul pașoptist fiind regăsit, într-o formă nouă, în anii următori, cînd arta diplomatică românească a triumfat în consolidarea

Unirii de la 24 Ianuarie 1859, pregătind Marea Unire de la Alba Iulia, de peste 59 de ani.

Bibliografie: Enciclopedia României; Enciclopedia Diplomației românești; „Românii la 1859 – Mărturii”; „Lupta românilor pentru unitate națională”; „1848 la români”; Nicolae Bălcescu: „Opere”; Dan Berindei: „Din începuturile Diplomației românești moderne”; „Epoca Unirii”; și altele.

Notă: Partea a doua a articolului „Sacrificarea și trădarea României“ va fi publicată în următorul număr al revistei noastre. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Jurnal de front • Jurnal de front

Asaltul Königsbergului (II)

Un insucces se ţine minte (2)

Chiar în centrul Königsbergului, pe malul înalt al rîului Pregel, dominînd oraşul şi împrejurimile, era aşezat un vechi castel regal, în care se cuibăriseră cîteva mii de fascişti. Tot oraşul era înţesat de baricade, abatize, puncte de sprijin şi noduri de rezistenţă. În toate pieţele, la intersecţii, în scuaruri şi parcuri fuseseră construite cazemate, îngropate tancuri şi tunuri de asalt. Toate aceste fortificaţii erau apărate de 130.000 de hitlerişti, hotărîţi să lupte pînă la ultimul cartuş. Această oştire uriaşă dispunea, pe lîngă multe altele, de 4.000 de piese de artilerie şi peste 100 tancuri şi tunuri de asalt.

La 15 martie am prezentat mareşalului Vasilevski planul operaţiei. Înainte de a-l aproba, el a trimis un raport lui LV. Stalin, în care expunea esenţa planului şi solicita suplimentarea stocurilor de armament, tehnică de luptă şi muniţii. În seara de 17 martie A.M. Vasilevski mi-a comunicat telefonic că planul a fost aprobat. Iniţial s-a stabilit ca operaţia să înceapă la 28 martie, apoi termenul a fost amînat pentru începutul lui aprilie.

Cele mai chinuitoare minute

Pe 5 aprilie, spre seară, a încetat în sfîrşit să plouă. Vasilevski a ordonat să se execute cercetarea prin luptă, care trebuia să preceadă pregătirea de artilerie, şi m-a rugat să plec la Armata 43 a generalului A.P. Beloborodov, care dădea lovitura principală asupra Königsbergului dinspre nord-vest.

În zori am sosit la punctul ei de comandă, amenajat pe o colină împădurită, pe care se profila vizibil o clădire solidă cu etaj, probabil conacul vreunui moşier prusac. Colina oferea un cîmp de vedere excelent. Întrunul dintre copacii înalţi fusese amenajată o platformă de observare, protejată pe trei laturi cu tăblii de oţel. În apropiere, tot în copaci, fuseseră amenajate încă două platforme pentru aviatori şi artilerişti, care urmau să corecteze de aici loviturile aviaţiei şi focul artileriei. În subsolul clădirii se instalase o grupă operativă din statul major al armatei.

Colonelul V.V. Turantaev, şeful secţiei operaţii, m-a condus la comandantul armatei, care se afla într-o încăpere de la etaj. Pereţii clădirii erau foarte groşi, iar golurile ferestrelor fuseseră astupate cu saci de nisip. Beloborodov privea atît de absorbit prin luneta stereoscopică, încît n-a observat sosirea mea.

– Nu credeţi că e riscant să aveţi un punct de observare atît de vizibil pentru inamic? – am întrebat eu cu voce tare.

Generalul se răsuci pe scaun, mirat, şi, văzîndu-mă, se ridică energic, îmi strînse mîna cu putere şi spuse:

– Grupa operativă se află la subsol. Dacă ne bombardează artileria grea, putem coborî şi noi imediat. Cît priveşte proiectilele de calibru mijlociu, nu prea avem de ce ne teme.

Considerînd că m-a liniştit, comandantul armatei a început să-mi raporteze cum se desfăşoară cercetarea prin luptă. Din spusele lui rezulta că inamicul căuta să menţină cu orice preţ primul aliniament de apărare. Cu toate acestea, în cîteva sectoare, batalioanele înaintate reuşiseră să pătrundă în dispozitivul advers şi să îmbunătăţească baza de plecare la atac. Artileriştii introduceau corectivele necesare în planul focului. Între timp, începuse să se lumineze de ziuă. Apropiindumă de ocularele lunetei stereoscopice, am început să examinez cu atenţie panorama oraşului. Contururile Königsbergului abia se distingeau prin ceţurile dimineţii. Deasupra oraşului pluteau nori vineţii.

– Nu vom putea folosi aviaţia! – am oftat cu amărăciune.

– N-avem ce face, replică Beloborodov. Toată nădejdea e în zeul războiului. Sper totuşi că avioanele de asalt vor intra în luptă. Piloţii lor s-au obişnuit să acţioneze pe orice vreme.

Am cerut legătura cu punctul de comandă al frontului şi abia am apucat să-i raportez lui Vasilevski rezultatele cercetării, că din partea opusă a oraşului a ajuns pînă la noi un zgomot surd, care creştea rapid în intensitate. M-am uitat la ceas, era ora 9. Şi imediat s-a auzit un şir de explozii de proiectile grele. „Katiuşele” anunţau începerea pregătirii de artilerie la Armata 11. În urma lor s-a auzit glasul tunurilor grele. Deşi distanţa era mare, geamurile clădirii vibrau la exploziile proiectilelor de artilerie grea.

– Auziţi, Aleksandr Mihailovici? – l-am întrebat pe mareşal.

– Excelent concert, răspunse satisfăcut Vasilevski. Păcat că nu participă şi aviaţia.

Exploziile neîntrerupte ale proiectilelor fumigene pe toată întinderea frontului inamic indicau că, în scurt timp, sub protecţia vălului ce se forma, vor porni la atac infanteria şi tancurile. Oare vor reuşi trupele de asalt să străbată fîşia de baraje şi să pătrundă în apărarea duşmanului? Au început cele mai chinuitoare minute. Vocile atacatorilor nu ajungeau pînă la noi, iar din cauza vizibilităţii proaste, ostaşii abia se distingeau chiar şi prin binoclu. Trebuia să aşteptăm rapoartele de luptă de la corpuri. Şi le aşteptam cu sufletul la gură. Beloborodov nu lăsa receptorul din mînă.

– Cum merge? – întreba el din minut în minut ba pe unul, ba pe altul dintre comandanţii de corpuri. Răspunsurile erau însă monosilabice şi imprecise:

– Înaintează! Atacă!

Prima veste îmbucurătoare a venit de la generalul Lopatin (comandantul Corpului 13 de gardă), ale cărui divizii acţionau la centrul dispozitivului Armatei 43.

– Unităţile lui Krasnov şi Tîmcik au pătruns în apărarea inamicului şi ocolesc fortul nr. 5. Duşmanul rezistă cu înverşunare.

Cînd i-am raportat lui Vasilevski că a început atacul, el a spus ca pentru sine:

– De nu s-ar împotmoli la forturi... Daţi ordin primelor eşaloane să nu se oprească, să ocolească forturile; eşaloanele doi să le blocheze, să le arunce în aer şi să lichideze garnizoanele.

Bombardiere de noapte – ziua (1)

Luînd legătura cu generalul Pokrovski (şeful statului major al Frontului 3 bielorus), am aflat că şi Armata 11 acţionează cu succes. Diviziile Corpului 16 de gardă, comandat de Guriev, atacau în sectorul fortului nr. 9, pe care puseseră stăpînire încă înainte de începerea ofensivei. De aceea aici se realizase de la început o pătrundere adîncă. Şi rapoartele de la Armata 50 erau încurajatoare: unităţile ei înaintau încet, dar sigur, către fortul Gneisenau. O situaţie mai grea se crease la corpurile de la flancuri, care trebuiau să atace frontal forturile 8 şi 10, deosebit de puternice.

Dar, nu încăpea îndoială, începutul era bun. Acum

trebuia accelerat ritmul înaintării. Aviaţia ne-ar fi putut ajuta foarte mult, de aceea am încercat să aflu de la mareşalul Novikov (comandantul Forţelor aeriene militare sovietice) cîte aparate reuşise să trimită în luptă. N-am apucat să intru în legătură cu el, că pe deasupra noastră a trecut o patrulă de avioane de asalt.

– Se pare că au pornit, răsuflă uşurat Beloborodov. Cu aviaţia ne va fi mai uşor.

La un moment dat, în timp ce discutam cu comandantul armatei unele probleme de conducere a trupelor, în apropiere detună o explozie asurzitoare. Am simţit o lovitură destul de puternică în umărul stîng şi, proiectat de suflul exploziei într-un colţ al încăperii, am dus instinctiv mîinile la ochi, pentru a-i feri de praf şi cioburi. Cînd, după cîteva clipe, i-am deschis încet, mi-a venit inima la loc: vedeam, deci ochii rămăseseră nevătămaţi. Capul mă durea, urechile parcă erau înfundate cu vată. Am privit în jur. Unda de şoc, provocată de explozia unui proiectil ce pătrunsese în peretele clădirii, zvîrlise afară şi cercevelele ferestrelor şi sacii de nisip, făcînd geamurile ţăndări. Eu şi Beloborodov am scăpat cu uşoare contuzii. La punctul de comandă pierderile produse de bombardamentul de artilerie erau neînsemnate.

Cînd i-am raportat lui Vasilevski cele întîmplate, el mi-a spus cu reproş:

– Putea fi mult mai rău. Beloborodov n-a fost prea inspirat în stabilirea punctului de comandă. Bine că v-aţi ales numai cu atîta...

El ne-a ordonat categoric să lucrăm numai în încăperile de la subsol, iar pentru observare să folosim platforma amenajată în copac.

Între timp, ofensiva armatei lui Beloborodov se desfăşura conform planului. În dimineaţa de 7 aprilie vremea s-a îmbunătăţit simţitor: deasupra oraşului, învăluit în flăcări şi fum, a apărut soarele. Cum s-a ridicat ceaţa, corpul de aviaţie de vînătoare al generalului Ivanov s-a năpustit asupra aerodromurilor inamicului, blocîndu-le. Aproape concomitent oraşul a fost atacat de avioanele de asalt, care au lovit în primul rînd tunurile antiaeriene.

La 9.30, după o pregătire de artilerie scurtă, dar puternică, cele trei armate au reluat asaltul. Ziua a doua a operaţiei se deosebea însă radical de prima. Supremaţia aviaţiei sovietice era totală. La ora 10, 246 de bombardiere au lovit de trei ori succesiv oraşul şi trupele din peninsula Semland, care încercau să vină în ajutorul Königsbergului.

Pentru a intensifica la maximum loviturile din aer, mareşalul Novikov se hotărî să întreprindă o acţiune deosebit de îndrăzneaţă: să folosească în timpul zilei bombardierele grele ale aviaţiei cu acţiune îndepărtată, care, de regulă, acţionau noaptea. El îi telefonă lui A.E. Golovanov (comandantul aviaţiei cu acţiune îndepărtată), cerîndu-i părerea, dar mareşalul încercă să se eschiveze, argumentînd că viteza mică şi capacitatea redusă de manevră vor face din aceste aparate o pradă uşoară pentru vînătorii fascişti.

– Nu vă fie teamă! – îl întrerupse iritat Novikov. Am să vă dau o escortă de 125 de avioane de vînătoare. Nici un „Messer” nu va îndrăzni să le atace. În plus, aviaţia de asalt și artileria nu vor permite tunurilor antiaeriene să tragă nici un singur foc...

Golovanov voia probabil să-şi mai exprime unele îndoieli, dar Novikov spuse hotărît:

– Într-un cuvînt, aţi înţeles misiunea. Organizaţi decolarea pentru orele 13. Precizaţi obiectivele cu tovarăşul Hriukin. Raportaţi cînd sînteţi gata. (va urma)

Traducere realizată de Al. COVALIU

Şampania – vinul civilizaţiei.

Scurtă incursiune

în istoria licorii pe plaiurile mioritice (1)

Șampania este arhicunoscută și apreciată pentru combinația între zgomotul deschiderii, spuma generoasă și gustul înțepător cu arome diverse, toate fiind asociate cu desfășurarea unui eveniment fericit. Istoria șampaniei este, în general, cunoscută, aceasta fiind produsă încă din Secolul al XVII-lea, dar amprenta principală aparține călugărului Dom Pierre Pérignon. Metodele de fabricație și de producere nu s-au schimbat prea mult în timp, însă a evoluat tehnica. Mai nou, termenul clasic – șampanie – poate fi folosit doar de francezi, în timp ce restul lumii utilizează formula „vin spumant”. Mai puțin cunoscut este, însă, începutul fabricării șampaniei de către întreprinzători români. Este drept, în România sfîrșitului de secol XIX au venit investitori străini în domeniul vinificației – cei mai mulți de origine germană (Rhein, Mott) – care au introdus în producție (sau au importat) această băutură alcoolică și acidulată.

șampania „Capșa”, „pe care toată lumea o aprecia ca fiind cea mai bună șampanie românească”. Tot în acea perioadă, Basilescu a transformat uzina de bere în fabrică de șampanie și își listează tot portofoliul industrial la Bursa de la Bruxelles, de unde obține un substanțial capital.

Lucrurile merg bine pînă în 1916, șampania produsă din viile Urlațiului devenind din ce în ce mai apreciată și... mai vîndută. Înainte de intrarea României în război împotriva Imperiului Austro-Ungar (15 august 1916), Basilescu avea în cramele de la Urlați 70.000 de sticle de șampanie și 163.000 de litri de vin, la care se adăuga și recolta ce abia aștepta să fie culeasă. În depozitele fabricii din București se aflau 300.000 de sticle goale de șampanie, cu dopurile, agrafele și zahărul necesare finalizării îmbutelierii.

Războiul

Inițiativa autohtonă a aparținut unui om predestinat, inteligent, a cărui memorie publică este prezentă și în Bucureștiul de azi: Nicolae Basilescu. Acesta s-a născut la Urlați, județul Prahova (1 ianuarie 1860), și a urmat studii de Drept la București, finalizate cu un doctorat la Paris (1884). A ales să devină cadru didactic universitar, inițial la Universitatea din Iași (1892), apoi la cea din București (1896), unde a evoluat pînă la funcția de decan al Facultății de Drept. Prin căsătorie ajunge să dețină moșia Măicănești-Grefoaicele din nord-vestul Capitalei (circa 300 de hectare), pe care în următorii ani o lotizează și vinde peste jumătate (155 de hectare). Investește într-o fabrică de bere, una de malț și alta de cărămidă, intuind dezvoltarea acestor ramuri economice. În paralel, originea sa i-a permis să aprecieze și să dezvolte viticultura. Vinurile sale din moșia Dealu-Mare – Urlați erau distribuite, în primul rînd, Casei Capșa, apoi către alți angrosiști, restaurante, hoteluri etc. Fiind un om cu o gîndire deschisă, plin de idei și de planuri de afaceri realiste și naționale, este atras de Partidul Național Liberal, a cărui deviză economică era „Prin noi înșine”. Calitățile oratorice dublate de realizările personale impun alegerea sa ca deputat atunci cînd liberalii cîștigă alegerile legislative. Dar, de la jumătatea Secolului al XIX-lea, în Europa a apărut filoxera, un dăunător care a venit din America de Nord și a afectat iremediabil culturile de viță-devie. Au fost distruse, pe rînd, marile plantații de vițăde-vie din vestul Europei, apoi a ajuns în centrul continentului, iar în final și în România. După un deceniu de la apariția filoxerei în spațiul românesc, viile autohtone aproape că nu mai existau.

În 1898, Basilescu a început replantarea a 50 de pogoane cu viță-de-vie americană pentru a-și revitaliza industria viticolă. Următoarea problemă a fost distribuția vinului, care a rămas în crame un an, doi și a trebuit vîndut la prețuri derizorii. Încercînd să găsească soluții la vînzarea stocurilor de vin, lui Nicolae Basilescu i-a venit ideea să le proceseze și să le transforme în șampanie. Potrivit propriei mărturii –„norocul m-a ajutat, căci, după multe căutări, am găsit în fine pe omul care putea să realizeze idealul meu: pe specialistul champenois Paul Poittvin”.

Apariţia şampaniei „Capşa“

În 1910 au avut loc primele încercări, cu vinuri din soiul Pinot Alb, care au dat „excelente rezultate”. În etapa următoare, 50 de pogoane au fost plantate cu soiurile Pinot Alb și Riesling, „care dau cele mai fine vinuri pentru șampanie”. Anul următor s-au cumpărat sticle speciale pentru îmbuteliere și accesoriile necesare, astfel că în 1912 a apărut pe piață

Ofensiva Armatei Române în nord, spre Transilvania, este un succes, însă înfrîngerea de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), aflată în sud, duce la panică și la decizii pripite luate la cel mai înalt nivel politic și militar. Contraofensiva Armatei a IX-a germane, venită în ajutorul trupelor austro-ungare, nu poate fi stăvilită doar cu eroism, și inamicul se revarsă, în final, din Transilvania spre Oltenia, apoi spre Muntenia.

Ofensiva germano-bulgară de la sud de Dunăre ne împinge, încet dar sigur, spre nordul Dobrogei, cu tot cu aliatul rus, care nu prea își arăta dorința de a lupta cu frații slavi. Bătălia pentru București (30 noiembrie - 3 decembrie 1916) consfințește înfrîngerea armatelor române în fața celor germano-austro-ungare-bulgaro-turce. Familia regală, Guvernul, Parlamentul, instituțiile, arhivele și o parte semnificativă a populației se refugiază în Moldova. Între aceștia s-a aflat și Nicolae Basilescu, deputat liberal, care și-a abandonat averea imobilă în mîinile inamicului. Inamicul, ca orice dușman redutabil, avea lista cu cei care au promovat alianța României cu Anglia și Franța și, în paralel, au criticat vehement Germania și Austro-Ungaria. La început au identificat casa Basilescu, au ocupat-o, apoi i-au devalizat-o, au ars cărțile, au distrus mobilierul și au furat tot ce se putea. Cele trei fabrici au fost transformate în spitale veterinare, iar biserica pe care o ctitorise a devenit lazaret pentru prizonierii ruși. Totul, în 1918, înainte de retragerea trupelor germane din București, a fost distrus și lăsat în ruine.

În timpul Războiului de Întregire, deputatul Nicolae Basilescu a fost trimis de prim-ministrul Ionel Brătianu cu misiuni diplomatice la Petrograd (capitala Imperiului țarist), Paris și Londra. „Am făcut propagandă cu vorba și cu condeiul pentru țara noastră, scriind sute de articole

Rhein, unul dintre principalii competitori ai șampaniei Basilescu

în cele mai mari ziare rusești, englezești, franceze și elvețiene și publicînd trei volume mari pentru apărarea țării, toate acestea cu propria mea cheltuială”, își amintea peste ani parlamentarul.

România reintră în război contra Puterilor Centrale (7 noiembrie 1918), astfel că primul Război Mondial se încheie cu românii aflați în ofensivă împotriva trupelor germane (9 noiembrie 1918). Bucuria încetării focului este urmată de tristețea și de dezamăgirea față de urmările războiului și ale ocupației inamice. La revenirea acasă, Basilescu a găsit doar dărîmături și paragină, iar fabrica de șampanie „totalmente desființată”. Practic, tot ce a fost în depozite a fost luat de concurentul Rhein, susținut de autoritățile germane de ocupație. În contrapartidă, „beneficiarul” a produs vin spumos pentru conaționalii săi, punîndu-și eticheta pe produsul fabricii Basilescu.

„Cu nădejde în Dumnezeu, m-am pus la muncă...”

În România Mare, deputatul liberal avea două soluții: prima, să continue activitatea politică și să ocupe posturi guvernamentale, funcții bănoase, eventual să reprezinte statul în diverse consilii de administrație, sau, a doua variantă, să încerce să-și refacă stabilimentele industriale antebelice. A ales a doua variantă, cu următorul ideal: „Am crezul că pentru un profesor de Economie Politică ar fi fost o rușine de a trăi lîngă acest morman de ruine, că era o datorie pentru mine, către țara mea, către școlarii mei – a căror pildă vie eu trebuie să fiu –, să rechem din nou la viață toate aceste mari opere pe care dușmanul, pentru a mă pedepsi de campania ce o duceam contra lui, le ruinase înadins. Și, cu nădejde în Dumnezeu, m-am pus la muncă...”.

Cu sprijinul oferit de Banca Sindicatului Agricol Ilfov a scos din paragină cele 100 de pogoane de vie din Urlați - Dealu Mare, care au fost repuse pe rod. Dar producția de vin, deși de calitate și în cantități mari, s-a lovit de aceleași greutăți ca și în trecut privind distribuția și comercializarea. Clientul principal a rămas Casa Capșa, unde vinul și șampania produse de Basilescu erau oferite consumatorilor sub brand propriu: Grand Capșa (1920), Capșa (1921), Riesling Capșa, Clos Bob Capșa, Capșa Rouge și Pelin Capșa.

A revenit în actualitate ideea de a revitaliza industria șampaniei. Atunci cînd Ministerul de Finanțe a scos la licitație fostele fabrici de bere și malț (ambele în Bucureștii Noi), Basilescu le-a răscumpărat cu ajutorul financiar al Băncii Marmorosch-Blank. Prin această acțiune a obținut „cele mai vaste și frumoase pivnițe și localuri pentru această industrie”. Un alt sprijin a venit de la Societatea Națională Creditul Industrial, care i-a împrumutat 3.000.000 de lei, însă doar 500.000 de lei în numerar, restul în sticle, dopuri și alte materiale necesare îmbutelierii șampaniei. Restaurarea tehnică a procesului de fabricație s-a realizat împreună cu Casa de Saint Marceaux din Reims (Franța), care primea 10% din vînzarea produsului finit.

Sticlele speciale au ajuns în România în 1925, astfel că primul lot de șampanie autohtonă a apărut pe piață în februarie 1927. Dar, în lipsa unor campanii de promovare – reclame, agenți de vînzări, contracte ferme cu hoteluri, restaurante sau alte stabilimente –, pînă la finalul anului s-au vîndut doar 9.460 de sticle. În paralel, competitorii săi – sasul Rhein și germanul Mott –, care au colaborat activ cu dușmanii și ocupanții României în Războiul de Întregire, nu au fost trași la răspundere pentru colaboraționism prin bunăvoința Regelui Ferdinand.

Monarhul a semnat un decret de amnistie în acest sens pentru toți ticăloșii, fie ei spioni, propagandiști sau colaboraționiști. Mai mult, după 1920, cei doi s-au integrat fără mustrări de conștiință în societatea autohtonă și au beneficiat de linii de credit extrem de generoase de la instituțiile statului român. Acestea au oferit 8.000.000 de lei pentru Rhein, respectiv 3.000.000 de lei pentru Mott, bani cu care cei doi și-au dezvoltat industriile de vinificație.

(va urma)

HISTORIA.RO

De cealaltă parte a baricadei

(urmare din pag. 1)

„Riscurile de escaladare a conflictului vor crește, a spus Antonov, citat de serviciul de presă al ambasadei. Între timp, potrivit aceluiași diplomat rus, jurnaliştii americani suţin o asemenea atitudine a administraţiei SUA şi justifică loviturile regimului de la Kiev împotriva Crimeei”. Mai departe, se arată în același articol: „«Se spune că MLRS HIMARS american, precum și vehiculele de luptă ale infanteriei Bradley, ar putea fi folosite în viitor pentru a lansa ofensiva în direcția Crimeei. Comentatorii cred naiv că Rusia nu va răspunde la atacurile de pe teritoriul său», a menționat el. Ar trebui să fie clar pentru toată lumea – vom distruge orice arme furnizate regimului lui Zelensky fie de Statele Unite, fie de NATO”, a subliniat Antonov.

Cum vedeți, pentru ruși Crimeea e Rusia, iar orice atac asupra ei va declanșa războiul de apărare al patriei, război care în ultimii 200 de ani a avut succes și în fața lui Napoleon și a lui Hitler. Diplomatul rus a mai subliniat că „alimentarea Ucrainei cu materiale din SUA sau din alte țări NATO nu va duce decît la o creștere a victimelor civile și va crea dificultăți suplimentare în fosta republică sovietică. Gîndiți asupra tezelor președintelui Rusiei, Vladimir Putin. Este pur și simplu imposibil să înfrîngi Federația Rusă. Victoria va fi a noastră”, a conchis Antonov.

Observați faptul că el vorbește despre Ucraina ca despre o fostă republică sovietică, iar asta, în opinia mea are implicații mai adînci decît adevărul istoric. Sînt sigur că între ucraineni și ruși există legături strînse după ce au muncit împreună în cadrul aceleiași țări, au avut același dușman comun – SUA și au gîndit la fel. Îmi vine greu să cred că generații de ruși și ucraineni care au crescut împreună nu au un fond comun de valori și chiar de amintiri și se pot urî de moarte. Apoi, siguranța cu care Antonov afirmă că țara lui pur și simplu nu poate fi învinsă transmite la nivel social și politic un semnal puternic că rușii se vor bate pînă își vor atinge obiectivele.

În continuare, spicuiesc dintr-o revistă a presei ruse cîteva articole publicate în aceeași zi, în care se vorbește despre faptul că „Rusia se concentrează asupra industriei de apărare în mijlocul operațiunii speciale, înalți oficiali ai Ministerului de Interne ucrainean au fost uciși într-un accident de elicopter, iar NATO nu anticipează că acest conflict din Ucraina se va încheia în curînd”. Dacă ziariștii ruși consideră că se află „la mijlocul războiului din Ucraina”, înseamnă că vom mai avea încă un an de război pînă la sfîrșitul preconizat de ruși. Adică, după mult trîmbițata ofensivă rusă din primăvară o să ne îndreptăm spre negocierile de pace, conform celor sugerate de ei. Pînă atunci să vedem ce scriau, pe 19 ianuarie, ziarele rusești.

Cotidianul Vedomosti: „Putin numește industria de apărare cel mai important factor în operațiunea specială. Președintele Vladimir Putin s-a întîlnit miercuri cu lucrătorii de la Uzina Obukhov din Sankt Petersburg și a subliniat importanța activităților complexului militar-industrial ca unul dintre motivele victoriei în operațiunea militară. Ratele producției de arme din Rusia vor continua să se accelereze pe tot parcursul anului”. Potrivit preşedintelui, „din perspectiva victoriei, care este inevitabilă, sînt cîteva lucruri care nu au dispărut şi care stau la baza victoriei noastre. Aceasta include unitatea și solidaritatea rușilor și, în general, a poporului rus multinațional, curajul și eroismul luptătorilor noștri în operațiunea militară specială și pe linia frontului și, desigur, munca complexului militar-industrial, întreprinderi ca a ta, și oameni ca tine și întreaga economie”, a spus el. Putin a adăugat că problema acordării unei amînări a recrutării lucrătorilor complexului militar-industrial este în curs de revizuire și poate fi abordată în viitorul apropiat. Mai departe, se arată că „Ritmul producției

de arme este în creștere, dar acestea nu se pot extinde în cîteva luni pentru a echipa pe deplin formațiunile create în urma mobilizării parțiale și, în același timp, a compensa pierderile”, a declarat ziarului o sursă din industria de apărare. „Pregătirea și echiparea unităților este în desfășurare”, a menționat Viktor Murakhovsky, redactor-șef al revistei Arsenal of the Fatherland

Două chestiuni am reținut de aici: faptul că poporul rus multinațional este unit și solidar și faptul că ritmul producției de arme crește pentru a înlocui pierderile. Ați auzit pe undeva că ritmul producției de arme din SUA și UE este în creștere? Eu nu. Am auzit însă de faptul că din depozitele de armament ale SUA și UE pleacă arme spre Ucraina. Adică se golesc. Mai departe.

Nezavisimaya Gazeta scrie: „Înalți oficiali ai Ministerului de Interne ucrainean au murit într-un accident de elicopter. Miercuri dimineață, un elicopter în care se afla ministrul Afacerilor Interne al Ucrainei, primul său adjunct și secretarul său de stat s-a prăbușit în apropierea unei grădinițe din Brovary, regiunea Kiev. Ca urmare, 17 persoane au fost ucise și alte 30, inclusiv copii, au fost rănite. Potrivit oficialilor de securitate ucraineni, se analizează toate scenariile posibile. Experții înclină spre echipamentul defect ca fiind cea mai probabilă cauză a accidentului, dar nu au exclus posibilitatea unui sabotaj. Kievul ar putea încerca să folosească situația pentru a da vina pe Rusia și a obține acces la noi arme. Serviciul de Securitate ucrainean a deschis o anchetă preliminară în urma accidentului. Există mai multe explicații posibile pentru catastrofă, inclusiv o încălcare a regulilor de zbor, o defecțiune tehnică a elicopterului sau încercări premeditate de a distruge vehiculul. Avînd în vedere realitățile actuale, cea mai realistă cauză a accidentului pare să fie o defecțiune a echipamentelor, a declarat expertul militar rus Yuri Knutov. Service-ul tehnic în Ucraina este insuficient și adesea nu există suficiente piese de schimb sau sînt fabricate folosind produse contrafăcute. Cu toate acestea, nu poate fi exclusă posibilitatea unui sabotaj. Expertul consideră că Rusia a fost puțin probabil implicată în incident, deoarece armata rusă nu ar folosi rachete la o distanță atît de mare, iar trimiterea unei forțe de sabotaj în interiorul teritoriului ucrainean ar fi inacceptabilă. În plus, era necesară cunoașterea rutei elicopterului, care a fost ținută secretă. Cu toate acestea, potrivit lui Knutov, regimul de la Kiev ar putea încerca să dea vina pe Rusia pentru ceea ce s-a întîmplat pentru a-și crea un mediu mai favorabil la summitul Ramstein de vineri și pentru a obține o aprovizionare cu noi sisteme de apărare aeriană, precum și cu tancuri grele de la NATO”.

Observați repetarea ideii de sabotaj, sugerînd că nu toți ucrainenii sînt de partea lui Zelenski și că tehnica folosită de armata ucraineană e una depășită și prost întreținută. De asemenea, avertizează societatea rusă asupra încercării folosirii de către adversar a acestui accident pentru a obține arme și tancuri grele de la NATO.

Despre încheierea conflictului, același ziar rus spune că „NATO nu se așteaptă la încheierea rapidă a conflictului din Ucraina. Confruntarea armată dintre Rusia și Ucraina este puțin probabil să se încheie în 2023, ceea ce înseamnă că NATO ar trebui să-și extindă sprijinul pentru Kiev, au declarat părțile la o reuniune a comitetului militar al alianței la Bruxelles. Țările membre NATO sînt împinse să mărească semnificativ cheltuielile pentru apărare și să facă schimbări pentru ca acestea să faciliteze războiul în era digitală. Reuniunile Comitetului Militar NATO sînt de obicei urmate de adoptarea unor decizii care afectează toți membrii blocului. Și de această dată, șefii de stat major s-au întîlnit timp de două zile înainte de a noua conferință Ramstein, unde NATO este așteptată să ia o decizie privind aprovizionarea armatei ucrainene cu tancuri Leopard-2. Mai multe țări sînt dispuse să le transfere,

dar numai cu aprobarea țării producătoare, Germania. Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, a încurajat membrii Comitetului Militar al NATO să fie pregătiți pentru creșterea bruscă cheltuielilor pentru apărare și producția de arme. El a spus că a depășit cifra de 2% din PIB pe care statele membre ale alianței ar trebui să o cheltuiască pentru nevoile de apărare, a cerut îmbunătățirea capacității de producție a NATO pentru arme și muniții și a folosit conflictul ucraineanrus ca o lecție. Geoană a avertizat, de asemenea, asupra subestimării capacității militare a Rusiei și a sfătuit pe toată lumea să se pregătească pentru un conflict lung. NATO, în alți termeni, se așteaptă să sufere o restructurare radicală. Organizația evoluează acum într-un bloc militar cu drepturi depline, cu un potențial inamic și obiective de atins”.

Mi se pare foarte interesantă exprimarea „țările membre NATO sînt împinse să mărească cheltuielile”, fiindcă sugerează că nu toate își doresc creșterea cheltuielilor militare în beneficiul SUA, astfel încît sînt constrînse să o facă, de unde posibile fisuri în blocul militar. Le indică cetățenilor să stea liniștiți, că inamicul nu e la fel de unit și solidar ca poporul multinațional rus, iar asta ar putea ajuta la înfrîngerea sa.

O atenție deosebită se alocă normalizării relațiilor dintre Beijing și Washington, ne relevă ziarul Kommersant care scrie despre faptul că „Secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, va vizita Beijingul la începutul lunii februarie, așa cum au convenit liderii americani și chinezi la conferința G20 de la Bali, potrivit Departamentului de Stat al SUA. China a confirmat, de asemenea, pregătirile pentru vizită, care va fi prima încercare de a repara relațiile dintre Washington și Beijing, care au atins minimul anul trecut. Fostul secretar de stat Henry Kissinger din Davos a cerut, de asemenea, reluarea dialogului dintre cele două superputeri”. Rușilor le-ar place foarte tare ca cele două superputeri actuale să fie în conflict, fiindcă asta le-ar aduce lor un profit și probabil de aceea monitorizează atent situația.

Din articolele presei ruse reiese clar faptul că opinia publică locală și-a dat seama că operațiunea lor specială s-a transformat într-un război contra SUA, lucru pe care Serghei Lavrov îl declară pentru TASS: „Occidentul condus de SUA nu permite Ucrainei să ia propriile decizii și decide pentru Ucraina fără participarea Kievului. Auzim adesea afirmații din Occident că «nu se poate spune un cuvînt despre Ucraina fără Ucraina». Dar, de fapt, Occidentul ia decizii pentru Ucraina”, a spus Lavrov, vorbind la conferința de presă anuală despre rezultatele diplomației ruse în 2022. „Ei au interzis deja președintelui ucrainean Volodimir Zelensky să ajungă la un acord cu Rusia la sfîrșitul lunii martie. Occidentul a decis pentru Ucraina și a făcut-o în numele Ucrainei fără Ucraina”, a menționat înalt diplomatul rus. Vorbind despre negocierile din martie 2022, cînd Moscova a susținut inițiativa propusă de Kiev privind soluționarea conflictului, Lavrov a subliniat că Occidentul a fost cel care „a reținut Ucraina cu asprime”. „De atunci, mulți reprezentanți occidentali au recurs la diverse tonuri în numeroase ocazii, spunînd că este încă prea devreme pentru a reveni la negocieri, deoarece Ucraina trebuie să fie aprovizionată cu mai multe arme pentru a putea relua discuțiile din poziții mult mai puternice”, a adăugat ministrul rus Lavrov a mai spus că Moscova va răspunde serios oricărei propuneri demne de remarcat înaintate de Statele Unite.

În concluzie, rușii sînt convinși de victoria lor în războiul din Ucraina, (așa cum e și presa angloamericană de victoria coaliției democratice) pe care îl duc contra SUA și estimează că îl vor încheia în următoarele 12 luni. O să vedem dacă va fi așa sau nu și promit că pe viitor am să citesc și articole din presa rusă pentru ca astfel să avem imaginea completă a situației de pe frontul din Ucraina.

Actualitatea pe scurt

● Preşedintele Consiliului European, Charles Michel, le-a cerut liderilor din blocul comunitar să avanseze cu discuţiile privind folosirea celor 300 de miliarde de euro reprezentînd activele confiscate ale Băncii Centrale a Rusiei pentru reconstrucţia Ucrainei, a relatat luni Financial Times, citat de Reuters. Michel a spus că vrea să analizeze ideea de a administra activele confiscate ale Băncii Centrale a Rusiei pentru a genera profituri, care ar putea fi apoi folosite pentru eforturile de reconstrucţie, a precizat cotidianul. Este o chestiune de justiţie şi dreptate şi trebuie făcută în acord cu principiile de drept, a precizat preşedintele Consiliului European în interviu. Uniunea Europeană a blocat în noiembrie rezerve ale Băncii Centrale a Rusiei în valoare de 300 de miliarde de euro pentru a sancţiona Moscova din cauza invaziei din Ucraina. ● Austria îşi menţine veto-ul faţă extinderea Spaţiului Schengen, atît timp cît acesta „nu funcţionează”, a afirmat cancelarul Karl Nehammer înaintea unei vizite în Bulgaria, cerînd „sprijin deplin pentru Bulgaria şi România şi măsuri concrete din partea Comisiei Europene pentru întărirea protecţiei frontierei externe a UE”, a transmis sîmbătă agenţia austriacă APA. „Atît timp cît spaţiul Schengen nu funcţionează, şi, spre exemplu, Germania desfăşoară controale la frontiere cu alte state membre Schengen precum Austria, la fel cum procedează şi multe alte state europene, nu putem extinde acest Spaţiu. Veto-ul Austriei rămîne, de aceea, în vigoare, pînă cînd situaţia se va schimba fundamental”, a declarat cancelarul Karl Nehammer, potrivit unui comunicat citat de agenție. ● Ceremonia de încoronare a regelui Charles al III-lea va avea loc pe data de 6 mai, se va desfășura pe parcursul a trei zile şi va reflecta dorinţa de o viaţă a lui Charles de a fi „un rege al oamenilor”. Astfel, în ceremonii vor fi incluşi refugiaţi, va fi multă diversitate, iar voluntarii vor avea un rol important. De asemenea, prinţul Harry şi Meghan Markle, deşi vor fi invitaţi, nu vor avea acces în balconul regal. „Încoronarea va avea rădăcini tradiţionale, va avea un serviciu religios în centru, dar va reflecta şi Marea Britanie diversă, modernă, de azi. Momentele importante sînt destinate să se adreseze unui public cît mai larg. Vom avea spectacole de lumini, în speranţa că vom reuşi să iluminăm Marea Britanie după cîţiva ani foarte grei”, a transmis o sursă din palatul Buckingham pentru Daily Mail. Regina-consort Camilla va fi încoronată în acelaşi timp cu Regele Charles, de către Arhiepiscopul de Canterbury, într-o mişcare care este complet împotriva tradiţiilor. Ba mai mult, în locul hainelor tradiţionale de încoronare, Regele ar putea purta uniforma militară, pentru a fi în ton cu vremurile. Încoronarea regelui Charles al IIIlea este primul astfel de eveniment în Marea Britanie după mai bine de 70 de ani. ● Situația devine tot mai penibilă pentru Joe Biden, după ce, la reședința familiei sale, au fost descoperite noi documente clasificate. Potrivit unui comunicat de presă al avocatului președintelui Joe Biden, justiția din SUA a găsit în această săptămînă încă şase documente confidenţiale în reşedinţa familiei preşedintelui Biden din statul Delaware, scrie AFP. „Departamentul de Justiţie a intrat în posesia unor documente (...) relevante pentru investigaţia sa, inclusiv şase elemente constînd în documente“ clasificate, în timpul unei percheziţii, vineri, în reşedinţa preşedintelui, a anunţat avocatul Bob Bauer. În ultimele luni, mai multe documente, care datează din perioada în care Joe Biden era vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, au fost găsite la locuința familiei sale din Wilmington (Delaware) și la un centru de studii din Washington. ● Peru și-a închis faimosul sit istoric Machu Picchu pe fondul protestelor antiguvernamentale, în timp ce Uniunea Europeană a condamnat răspunsul poliției la tulburările sociale ca fiind „disproporționat”. „Închiderea rețelei de trasee incașe și a cetății Machu Picchu a fost dispusă din

cauza situației sociale și pentru a menține siguranța vizitatorilor”, a declarat Ministerul Culturii într-un comunicat, sîmbătă. Închiderea cetății Inca a survenit în momentul în care oficialii au anunțat că un alt protestatar a fost ucis, ceea ce a dus la numărul total de morți la 45 de protestatari și un ofițer de poliție. Manifestanții au ieșit în stradă la începutul lunii decembrie, cerînd demisia noului președinte peruan Dina Boluarte. UE a condamnat răspunsul guvernului la tulburări, spunînd că poliția a folosit „forță disproporționată” împotriva protestatarilor. „UE solicită guvernului și tuturor actorilor politici să ia măsuri urgente pentru a restabili calmul și pentru a asigura un dialog incluziv cu participarea societății civile și a comunităților afectate, ca o cale de ieșire din criză”, au declarat oficialii UE într-un comunicat. ● Stratul de ozon al Pămîntului se reface, anunţă Organizaţia Naţiunilor Unite. Potrivit specialiştilor, în următorii 40 de ani, acesta ar putea ajunge la consistenţa iniţială, cea din jurul anului 1980, cînd au început să apară primele goluri. Această evoluţie pozitivă vine ca urmare a multor acorduri internaţionale privind scoaterea din producţia globală a substanţelor chimice care afectau stratul de ozon, începînd cu Protocolul de la Montreal, din Canada, în 1989, considerat astăzi a fi cel mai de succes acord semnat vreodată în privinţa mediului. Analizele arată că, de atunci, au fost eliminate aproximativ 99% din substanţele chimice care afectau stratul de ozon, iar primele semne de refacere au apărut după anul 2000, scrie Rador. Dacă această politică se păstrează, stratul de ozon de deasupra Antarcticii va reveni la consistenţa iniţială în jurul anului 2066, deasupra Arcticii în jurul anului 2045, iar deasupra restului globului chiar mai devreme, în jurul anului 2040. Cercetătorii spun că succesul şi evidenţa efectelor pozitive în privinţa stratului de ozon arată că omenirea poate evita distrugerea mediului natural, iar industria poate să elimine şi celelalte substanţe care accelerează încălzirea globală. ● Statele Unite ale Americii au desemnat grupul rus Wagner drept „organizație criminală transnațională”, crescînd presiunea asupra armatei private ruse care luptă în Ucraina. „Wagner este o organizație criminală care continuă să comită atrocități pe scară largă și abuzuri ale drepturilor omului”, a declarat purtătorul de cuvînt al Casei Albe pentru securitate națională, John Kirby. Casa Albă a publicat, de asemenea, imagini cu un transport de arme din Coreea de Nord despre care spunea că are scopul de a ajuta la întărirea forțelor Wagner în timp ce luptă cot la cot cu trupele rusești în Ucraina. Anterior, administrația Biden a acuzat Coreea de Nord că furnizează arme Rusiei. „Aceste acțiuni recunosc amenințarea transcontinentală pe care o reprezintă Wagner, inclusiv prin tiparul său continuu de activități criminale grave, și vor urma mai multe”, a spus Kirby, conform AlJazeera. În decembrie, Wagner a depus în Rusia o documentație în care a declarat ca obiect de activitate „consultanţa în management”, fără a menționa activităţile paramilitare, potrivit ministerului britanic al Apărării. Grupul dispune în prezent de circa 50.000 de luptători în Ucraina, unde a devenit o „componentă-cheie” a războiului declanşat de Federația Rusă în februarie 2022, mai precizează ministerul Apărării din Marea Britanie. ● Miniștrii Apărării din țările NATO, alături de alți parteneri ai coaliției occidentale, s-au întîlnit vineri la baza americană de la Ramstein, aflată pe teritoriul Germaniei. Noi ajutoare ce depășesc, ca valoare, cîteva miliarde de dolari, au fost anunțate cu ocazia celei de a 8-a reuniuni a donatorilor militari pentru Ucraina. Numai Statele Unite au promis echipamente în valoare de 2 miliarde și jumătate de dolari. În schimb, ministrul german al Apărării a declarat că nu s-a luat o decizie la Ramstein cu privire la livrarea de tancuri Leopard 2 în Ucraina. Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski le-a spus liderilor militari din cele peste 50 de state participante că, în acest moment, timpul este principala armă a Rusiei, iar

livrările de sisteme de apărare aeriană și tancuri în Ucraina trebuie grăbite. De exemplu, Finlanda va trimite echipamente în Ucraina în valoare de peste 400 de milioane de euro. Din motive de securitate, premierul Finlandei a decis să nu spună despre ce este vorba, dar președintele Ucrainei a mulțumit pentru armele grele și muniția ce vor veni. Departamentul de Stat al SUA a anunțat că noul pachet de sprijin pentru Ucraina va conține, printre altele, aproximatv 150 de vehicule de luptă, inclusiv blindate, Bradley și Stryker, sprijin suplimentar critic de apărare aeriană pentru Ucraina și rachete sol-aer, precum și muniții suplimentare pentru NASAMS. Polonia trimite și ea tunuri antiaeriene şi 70.000 de obuze, iar Guvernul Olandei ia în calcul trimiterea de avioane de luptă F16 dacă Ucraina va cere, a explicat ministrul de Externe olandez. Însă, toate acestea trebuie să ajungă în Ucraina cît mai repede posibil, le-a spus președintele Ucrainei liderilor militari. „Războiul început de Rusia nu permite întîrzieri. Și eu pot să vă mulțumesc de sute de ori, și ar fi categoric nedrept să nu o fac dat fiind ce am realizat pînă acum, dar sute de mulțumiri nu sînt sute de tancuri”. ● Olanda intenționează să închidă anul acesta cel mai mare zăcămînt de gaze naturale din Europa, din cauza problemelor de siguranţă, a informat duminică publicaţia britanică Financial Times, citînd oficiali guvernamentali. Guvernul vrea să închidă pînă la 1 octombrie zăcămîntul Groningen, care timp de mai multe decenii a fost cel mai mare din Europa, dar la care producţia a fost redusă în anii 2010 din cauza cutremurelor, potrivit Agerpres. Autorităţile vor monitoriza situaţia, pentru a vedea dacă după această iarnă va exista un deficit de aprovizionare cu gaze pe continent, şi, dacă va fi nevoie, zăcămîntul ar putea rămîne operaţional pînă în octombrie 2024, a declarat pentru Financial Times Hans Vijlbrief, secretar de stat în Ministerul Minelor. ● Un aliat apropiat al președintelui Vladimir Putin a declarat weekendul trecut că livrările de arme ofensive către Kiev care amenință teritoriile Rusiei vor duce la o catastrofă globală și amenință că Rusia ar putea folosi armele de distrugere în masă, relatează Reuters. „Dacă Washingtonul și țările NATO furnizează arme care vor fi folosite pentru a lovi civilii din orașe și vor încerca să pună stăpînire pe teritoriile noastre, așa cum amenință, acest lucru va duce la măsuri de represalii folosind arme mai puternice”, a declarat Viaceslav Volodin, președintele Dumei, Camera inferioară a parlamentului rus. ● După ce a devenit primul produs lactat din România protejat la nivel european, telemeaua de Ibănești va obține certificare și la nivel mondial. Producătorii spun că va fi primul produs românesc ce obține recunoaștere internațională. Telemeaua de Ibănești este făcută cu lapte colectat doar de la ferme din localitățile Ibănești, Hodac și Gurghiu din județul Mureș, iar ingredientul său special, spun producătorii, este o saramură care se găsește în stare naturală în satul Orșova din comuna Gurghiu. O fîntînă cu apă sărată alimentează, printr-o conductă, un bazin de 12 mii de litri de unde producătorul acestui tip de brînză și producătorii locali iau saramura naturală pe care o folosesc atît la producerea brînzeturilor, cît și pentru conservarea unor produse din carne. ● Papa Francisc este aşteptat în Congo între 31 ianuarie şi 3 februarie, unde va efectua prima vizită a unui Papă în această ţară după anul 1985. Vizita Papei Francisc în Republica Democrată Congo va reaminti lumii că nu trebuie ignorate conflictele care durează de decenii, ce afectează ţara bogată în minerale şi distrug vieţile a milioane de oameni, a declarat trimisul Vaticanului la Kinshasa, scrie Reuters. „Congo care îl primeşte astăzi pe Papa nu este aceeaşi cu cea care l-a primit pe Papa Ioan Paul al II-lea acum 38 de ani”, a declarat pentru Reuters Ettore Balestrero, trimisul Vaticanului la Kinshasa. „Din păcate, sînt războaie şi conflicte care continuă. El vine să consoleze oamenii, el vine să vindece răni care încă sîngerează”, a spus Balestrero. r m

Ne-au luat și aerul!

motto: „Din zei de-am fi scoborîtori,/ C-o moarte tot sîntem datori!/ Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori moş îngîrbovit;/ Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori cîinenlănţuit” (George Coşbuc, „Decebal către popor”).

Zilele trecute, pe 17 ianuarie 2023, mergeam pe strada unei localități a „Olteniei de sub munte” – bucată a României Mari, unde istoria și credința românilor, tradiția, formele unui relief variat marcat cu locuri inconfundabile își dau mîna pentru a evidenția bogăția neprețuită a Daciei milenare. Este zona țării unde se află cele mai multe mînăstiri, schituri și biserici vechi, veritabile monumente istorice și arhitecturale, se află o parte din istoria Țării.

Era amiază. Un zumzet ciudat, puternic… altfel decît al unui elicopter obișnuit m-a ajuns din urmă, Două elicoptere de transport trupe, piese de artilerie și alte componente militare grele Boeing CH47 Chinok a trecut pe deasupra, au survolat localitatea de la nord la sud, apoi s-au îndepărtat. Oricine știe că astfel de „piese” nu se află în dotarea a ceea ce a mai rămas din Armata României de dinainte de ʼ89, ci aparțin trupelor de ocupație. Cu o zi înainte, cineva dintr-o așezare din apropierea localității îmi relatase că pe la orele 2 noaptea a fost trezit de cîinii din curte care lătrau insistent. A ieșit din casă și… cerul era plin de avioane care survolau zona.

Am cerut părerea unui aviator militar profesionist… și răspunsul (prin care îmi doream să fiu contrazis) nu mi-a plăcut deloc. Pe „cerul patriei” zboară după reguli numai de alții știute, dar de românii neîntrebați și îngrijorați, neacceptată, o gamă largă de „zburătoare” americane și NATO, militare, desigur, nu curse civile de transport.

Ce caută aceste „zburătoare” în România? Să ne apere? Să credă cine vrea! Prezența lor demonstrează că au acordul nemernicilor care au condus/conduc România de peste 33 de ani și nu au reuşit decît să

distrugă, fără a da socoteală. Occidentul ne-a luat nu doar pămînturile străbune, nu doar bogățiile solului și subsolului Țării, ne-a luat pădurile, ne-a luat pînă și aerul și nu e departe ziua cînd ne va anula și dreptul de a respira. Căile ferate, drumurile naționale și cerul patriei „s-au îmbogățit” cu tot soiul de ustensile ale zeilor Marte și Ares: arme de asalt sofisticate, tancuri, transportoare blindate, avioane Boeing E3 Sentry AWACS [chipurile, pentru „protecție” (a cui? –n.a.)], avioane de vînătoare, unități de rachete… bașca „Fermele animalelor” de la Kogălniceanu, Deveselu și alte locații din teritoriu.

Marionetele globaliștilor fixate cu pioneze în posturile decizionale ale Coloniei Corporatiste sub Ocupație Militară Străină (C.C.O.M.S.) numită (încă) România susțin la ordin satanic-globalist un saltimbanc pus pe tronul statului artificial Ucraina. Un saltimbanc și un stat – dușmani declarați ai românilor – vor să fim aruncați într-un război care nu este al nostru. Au acordul clovnilor de la Cotroceni, de la „Victoria” și de la Parlament, care trebuie înlocuiți urgent cu români patrioți adevărați.

Pentru „Operațiunea Ucraina” hoardele globaliste l-au numit criminal pe Putin, dar președinții americani de la al II-lea Război Mondial încoace cum pot fi numiți pentru milioanele de oameni uciși în războaiele SUA și dezastrele rămase în urma agresiunilor? Cine a dat Americii dreptul de a fi jandarm mondial și ce caută SUA în coasta Rusiei? Oare vor românii ca pămîntul strămoșilor să ajungă Vietnamul, Irakul, Afganistanul, Iugoslavia, Libia, Siria… anului 2023? Pentru ce și de cine au fost împuterniciți măscăricii din conducerea României să se umilească și să angajeze poporul român în „reconstrucția Ucrainei”? Doar pentru că așa au primit ordin? Cine i-a împuternicit pe măscăricii din conducerea României să livreze armament gratuit și resursele de siguranță ale Țării unui stat neprieten? Cine i-a

Oxfam: „Miliardarii și marile concerne sînt cîștigătorii crizelor“

Potrivit unui studiu, bogăția și sărăcia extremă au crescut simultan pentru prima oară în ultimii 25 de ani. Cîștigătorii pandemiei și ai crizei energetice sînt super bogații lumii și marile concerne.

De la începutul pandemiei, miliardarii lumii – reprezentînd 1% din populația planetei – și-au adjudecat două treimi din creșterea totală a averilor, menționează raportul „Survival of the Richest” („Supraviețuirea bogaților”), dat publicității cu ocazia Forumului Economic Mondial de la Davos. În timp ce milioane de oameni nu știu cum să-și asigure alimentele și să-și achite facturile la energie, crizele i-au fericit și mai mult pe cei care oricum figurau în topul celor mai avuți, menţionează organizaţia Oxfam, autoarea documentului.

Averea totală a miliardarilor lumii a crescut zilnic în medie cu 2,7 miliarde de dolari americani. Pentru fiecare dolar american pe cap de locuitor cîștigat în plus de restul celor 90 de procente din populația

lumii, un miliardar a cîștigat în medie 1,7 milioane de dolari. În Germania, tendința este chiar mai pronunţată, adaugă organizația critică la adresa capitalismului. Aici 81 de procente din întreaga creștere a averilor, înregistrată în 2020 și 2021, au intrat în conturile acelui 1 procent reprezentînd cel mai bogat segment al populației.

În multe țări africane oamenii nu mai pot cumpăra alimente din cauza prețurilor ridicate

Concomitent, conform Oxam, cel puțin 1,7 miliarde de oameni trăiesc în țări în care inflația este mai mare decît evoluția salariilor. Aproximativ fiecare al zecelea om de pe planetă flămînzește – adică aproximativ 828 de milioane de persoane. De remarcat şi că 60% din populația înfometată a lumii este reprezentată de femei. Potrivit Băncii Mondiale, asistăm la cea mai mare creștere a inegalității de după cel de-al II-lea Război Mondial. Ministrul federal al Dezvoltării, Svenja Schulze, afirmă că evoluția este periculoasă. Deosebit de alarmant este decalajul dintre bogați și săraci, care se adîncește la nivel mondial. „Pandemiile, conflictele și, nu în ultimul rînd, războiul de agresiune al Rusiei ne-au făcut să dăm înapoi cu mulți ani în ceea ce privește combaterea sărăciei şi a foametei, în timp ce bogații au devenit și mai bogați”, a spus oficialul federal. „Dacă nu reducem inegalitățile la nivel mondial, nu vom putea depăși perioada de criză”, spune Schulze, subliniind importanţa unei „plase de siguranță socială pentru a proteja oamenii în cazul pierderii veniturilor sau a locuinței, în cazul incapacității de muncă sau al perioadei de creştere a copiilor”.

împuternicit pe măscăricii din conducerea României să arunce România în război cu Rusia? Nici președintele României, nici Parlamentul României, nici Guvernul României nu au competența să ia astfel de decizii.

Nu javrele-slugi, nu hoții, nu plagiatorii, nu „aleșii”, nu mafia pandemică, nu depopulatorii planetei au căderea să hotărască soarta României. Numai un referendum poate răspunde ce vrea poporul român.

Și pentru că zilele trecute a fost ziua Poetului Național Mihai Eminescu, trebuie să-i dăm din nou dreptate pentru ce spunea: „Patriotismul nu este numai iubirea pămîntului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară. (…) Oameni care au comis crime grave rămîn somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”.

Puținele forțe național-suveraniste rămase

în C.C.O.M.S. vă spun: voi, militari americani, francezi, olandezi, germani… și alte naționalități, poporul român nu vă vrea aici. Luați-vă bagajele și plecați la voi acasă! Românii vor pace, nu război cu Rusia, sens în care dictonul latin „Vox populi, vox Dei!” („Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu!”) spune că cetățenii României vor referendum!

ION MĂLDĂRESCU (Art-emis.ro)

Impozite și taxe mai mari pentru miliardari

Averile miliardarilor au sporit vertiginos în 2022 ca urmare a creșterii profiturilor în domeniile alimentar și energetic. Raportul arată că „95 de concerne alimentare și energetice și-au dublat profiturile anul trecut. Din cele 306 miliarde de dolari americani reprezentînd profituri excedentare, 257 de miliarde de dolari americani (84%) au ajuns în buzunarele acționarilor”.

Că toată lumea profită de pe urma reducerilor de taxe acordate miliardarilor este un mit, subliniază Oxfam. Mai degrabă lipsesc încasările la buget acolo unde este cea mai mare nevoie de ele. Țările cu cele mai mici venituri cheltuiesc acum de patru ori mai mult pentru rambursarea datoriilor decît cu asistența medicală. Trei sferturi din guvernele lumii plănuiesc să micșoreze cheltuielile în sectorul public, cum ar fi educația și sănătatea, cu un total de 7,8 mii de miliarde de dolari în următorii cinci ani.

Ca soluție pentru ieșirea din criză, Oxfam solicită taxe mai mari pentru persoanele care dețin averi uriașe. Facilitățile fiscale acordate decenii la rînd acestei categorii și marilor concerne au dus la accentuarea inegalității. În unele țări, cei mai săraci oameni sînt vizaţi de cote de impozitare mai mari decît miliardarii.

Oxfam mai susţine că la nivel mondial numai 4% din încasările la bugete reprezintă impozitul pe avere. În cazul Germaniei, organizația pentru dezvoltare pledează pentru introducerea unui impozit pe veniturile neobișnuit de mari produse în perioada crizei energetice. Profiturile excedentare ar trebui impozitate, în opinia reprezentanților organizației, cu cel puțin 50%. În plus ar trebui reintrodusă taxa pe avere și ar fi necesară o taxă unică pe averile mari. Banii ar putea fi investiți în educație, sănătate și sistemele de securitate socială.

DW.COM

Doza de sãnãtate

Singurătatea nu înseamnă izolare

Chestiunea singurătății și a dezavantajelor acesteia în viața fiecărui individ este o temă subiectivă, astfel că fiecare se poate obseva și analiza. Cele mai importante legături sociale, dar și sufletești se creează între partenerii de viață, părinți și copii, socrii și nurori/ gineri, nepoți/ verișori, vecini, prieteni, colegi de muncă/ de școală etc. Majoritatea oamenilor au nevoie de companie, mai ales după încetarea activității profesionale. Cînd omul nu se mai integrează într-o oarecare măsură în comunitate, într-un timp scurt încep să apară dezechilibre la nivel psihic și mai apoi fizic.

Specialiștii caracterizează singurătatea ca fiind o discrepanță între ceea ce își dorește individul de la o relație socială și ceea ce este pregătit emoțional să investească în această relație. Singurătatea nu este sinonimă cu izolarea, ci este, mai degrabă, o trăire subiectivă; omul se poate simți singur chiar și într-un mediu social apropiat. Izolarea socială poate fi practic măsurată. Printre întrebările pe care trebuie să și le pună cel care se simte singur se numără: Cît de des simt că îmi lipsește o persoană anume? Cît de des

O istorie a farselor (286)

Schema Ponzi (2)

Operînd cu mai multe cupoane internaţionale de răspuns (prin care clienţii străini puteau răspunde cererilor fără a-i costa nimic, răscumpărînd cuponul în schimbul timbrelor de la oficiile lor poştale), într-o zi, Carlo s-a luminat brusc cînd, primind un cupon din Madrid, a descoperit că acolo timbrele valorau un cent american, pe cînd în New York valorau zece cenţi.

Deghizîndu-se în consilier de investiţii, le-a promis potenţialilor săi investitori că le poate dubla banii în trei luni dacă ei cumpărau cantităţi mari de cupoane poştale în ţări străine şi apoi le aduceau în America pentru a le vinde cu profit. Schema a funcţionat. În decurs de nouăzeci de zile, investitorii iniţiali si-au dublat banii –direct din buzunarele noilor investitori care, auzind de această schemă de afaceri inedită, au venit grămadă la Ponzi, oferindu-i bani lichizi. În cinci luni de zile, peste un milion de dolari aterizau săptămînal în birourile grandioase ale lui Ponzi. Modul exact în care cupoanele cumpărate în străinătate de către sutele sale de agenţi erau răscumpărate cu bani lichizi în Statele Unite rămînea secretul lui. Schimbarea de timbre poştale în bani era ilegală – oficial. Dar, fără îndoială, nu a avut probleme în a convinge pe cineva, undeva, că regulile sînt menite a fi încălcate cînd parfumul banilor pluteşte în aer.

Înainte de încheierea primului an, Ponzi conducea o limuzină bej şi era atît de căutat de potenţialii investitori, încît – conform unei variante – ori de cîte oprea la semafor, era acoperit de un potop de bancnote aruncate prin geamul coborît al maşinii. Fără îndoială, vremea rea de afară nu reprezenta nici un impediment pentru adepţii săi! Aclamat de mulţi drept „cel mai mare italian dintre toţi”, Ponzi cumpără o serie de terenuri şi proprietăţi şi, în curînd, îşi construieşte o vilă la ţară, cu piscină şi pivniţă cu vinuri alese. Dar nici o piramidă nu rezistă la nesfîrşit.

În august 1921, după ce un reporter de la Boston Globe demasca escrocheria, soseşte şi sfîrşitul imperiului. Plătind înapoi 15 milioane de dolari din cele 20 de milioane pe care le escrocase în primul an, Ponzi a fost arestat, acuzat de fraudă de către tribunalul federal şi trimis după gratii pentru cinci ani de zile. După eliberare este din nou arestat, acum de către statul Massachusetts şi încarcerat pentru şapte ani. Din închisoare, Ponzi le-a scris personal celor 40.000 de creditori ai săi, dar cînd în 1934 şi-a terminat de ispăşit pedeapsa, avea să fie întîmpinat de o mulţime de oameni înrăiţi, strigînd că îi doresc moartea. Poliţia deabia a reuşit să îndepărteze protestatarii; singura soluţie era deportarea lui Ponzi. Aşadar, înapoi în Italia, unde a murit singur şi aproape sărac, lăsînd în urmă doar numele lui, asociat cu o mare escrocherie – schema Ponzi.

mă simt uitat de cei apropiați? Metodic, singurătatea și izolarea se analizează distinct.

Topul persoanelor care se simt singure este condus de bărbații și femeile necăsătorite. Singuratatea poate fi moștenită, fiind caracterizată printr-o predispoziție a dorinței de a fi singur. Oamenii înconjurați de prieteni sînt rar singuri. Un lucru este clar: singurătatea poate fi cauza izolării sociale.

Sîntem ființe energetice și funcționăm pe bază de energie, astfel că fiecare celulă din corpul nostru are memorie și conștiință. Energia trebuie să curgă în corpul nostru ca un „pîrîu de munte” curat și zglobiu.

Medicina energo-informațională se bazează în diagnosticarea energetică și în terapii pe informația energetică a pacientului. În terapiile pe care le oferim (diagnosticarea energetică) ne axăm pe scoaterea pacientului din starea în care se află. Terapia în sine, care îi îmbunătățește starea de sănătate, și discuțiile cu psihologul terapeut reușesc să îl aducă pe pacient într-o

Vînătorul de fantome

De meserie comis-voiajor, Harry Price, vînător englez de fantome, a devenit un membru proeminent al Societăţii de Cercetare a Fenomenelor Paranormale (SPR). Spiritual şi cu o imaginaţie bogată, era, de asemenea, competitiv, ambiţios, doritor de faimă şi uşor irascibil. Astfel de trăsături îi deranjau pe mulţi dintre colegii săi mai conservatori, unii denunţîndu-l, după moartea lui, drept un şarlatan.

Aceste acuzaţii îşi au originea în anii ’20 cînd, împreună cu mediul austriac Rudi Schneider, Harry a colaborat cu un anume baron von Schrenk-Notzing – un personaj atît de dubios, încît era cunoscut de multă lume drept „baronul Shrink-at-Nothing“. Acuzat de falsificarea de fotografii cu spirite, furia lui Price a servit drept combustibil şi pentru alte ostilităţi iscate ulterior în urma interesului demonstrat faţă de parohia Borley. Construită în 1863 în apropiere de Sudbury, comitatul Essex, parohia a devenit obiectul investigaţiilor lui Price în 1929; după care, şi-a cîştigat reputaţia de „cea mai bîntuită casă din Anglia“ – pînă în momentul în care a ars, zece ani mai tîrziu, Price a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-şi dovedească teoria. Fenomenele descrise de el includeau o trăsură-fantomă, un călugăr fără cap, o fantomă de călugăriţă, spiritul unui fost vicar, alături de lumini stranii, clopote care cîntă singure şi apă ce se transformă în cerneală. „Cel mai autentic caz de vînătoare de fantome din cronicile cercetării în domeniul paranormalului“, spunea Price –dar după moartea lui, afirmaţiile i-au fost luate în bătaie de joc de către trei foşti colegi de la SPR. În Raportul Borley (1956), aceştia au pretins că Price inventase dovezi îngropînd el însuşi oase şi schelete, producînd efecte auditive în întuneric prin mototolirea foilor de celofan ş.a.m.d. Afacerea a ajuns într-un punct în care avea mai puţin de-a face cu parohia Borley şi mai mult cu integritatea lui Price. Totuşi, din nou, în astfel de cazuri fenomenele implicate sînt atît de complicate încît este uşor să te îndoieşti de sănătatea mintală şi/ sau de onestitatea celor care le investighează. Price era antipatizat nu doar pentru faima sa de vînător, dar şi pentru trecutul lui social, pentru imaginaţia debordantă şi pentru cazul Shrenk-Notzing. Era însă vorba şi de mult snobism; rămîne greu de spus dacă pretenţiile lui Price au fost evaluate în mod corect. Subiectivismul şi prejudecăţile ce au influenţat această anchetă sînt sugerate de faptul că un raport ulterior al societăţii SPR, întocmit de Robert Hastings – O examinare a „raportului Borley“ (1969) – care lua în considerare punctele slabe din argumentele aduse împotriva lui Price, nu a fost niciodată publicat separat şi nici nu a beneficiat de publicitate.

(va urma)

STUART GORDON

stare de comunicare și să-i trezească dorința de a ieși din izolare. Fiecare om are nevoie de o speranță, de o „luminiță” de care să se poată agăța sau după care să se ghideze. Perioada pe care o traversăm este destul de nesigură. Omenirea a trecut printr-o pandemie care a lăsat urme adînci în sănătatea fizică și psihică a multora. Mai mult, s-a dovedit că imunitatea locuitorilor planetei este în derivă. În ciuda dezvoltărilor existente în domeniul medicinei clasice, chimia în sine scoate omul din criză, după care acesta are nevoie de terapii blînde de refacere la nivel fizic, emoțional și psihic. Numai o medicină integrativă, care tratează ființa umană în totalitate, poate echilibra organismul persoanei bolnave.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Display

ORIZONTAL: 1) Încurcată în fața unui fapt; 2) A fost... pomenit în povești – De prost gust; 3) Marii clasici; 4) Alifie de uz intern! –Strictul necesar; 5) Îl bate vîntul – Fără șanse de evidențiere; 6) Viciu ascuns! – Construcție... terminată; 7) Negru de supărare – Gest necugetat; 8) Epuizat în cele din urmă! – Intrate în lumea viselor; 9) Ca o vulpe... din fire – Coadă de topor!; 10) Personaje legendare – Supliment... de viteză.

VERTICAL: 1) Înștiințare oficială; 2) Responsabil cu lumina; 3) Concurent la lungime – Tipic bisericesc – Răsărit de soare!; 4) A bate la porți străine – Întorși pe parcurs; 5) Manipulată... din spate; 6) Limite de itinerar! – Prinsă cu alta; 7) Trecuți la o gradație inferioară – Stinsul luminii; 8) Vin imediat; 9) Debutante de talent! – Aflat în viață; 10) Cursă cu circuit... închis – Cu multă siguranță.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,EVOCĂRI”

1) STIMULATOR; 2) AUTORITATE; 3) TRECATOR – S; 4) IL – ATENUAT; 5) RACI – R – SR; 6) I – ATLETICA; 7) ZODIE – E –UN; 8) APE – SERVIT; 9) TURCI – CATE; 10) ASELENIZAT.

MÎNDRIA DE A

PATRIA

Este dificil să teoretizezi un simţămînt atît de grav şi sacru cum e iubirea de ţară. Ea este, deopotrivă, limbajul pietrelor din sanctuarele dacice, dar şi zgomotul bulgărilor de pămînt peste trupul Eroului necunoscut, este borna de hotar pe care arşiţa şi furtunile veacurilor au aşternut somptuozităţi de bronz, dar şi steaua care revarsă aur în calea spre eternitate a unui popor. Frumos glăsuia unul dintre tribunii deşteptării naţionale, Octavian Goga, despre semnele de nobleţe cu care generaţia sa a slujit idealurile naţionale: „Era, domnilor, ideea naţională, fluidul magnetic al acestei unanime resurecţiuni, o literatură care răscolea sufletul poporului românesc şi fixa valorile lui, o volbură pornită din adîncurile de jos năzuind spre culme... Cu o frenezie nestăvilită se rostogolea pretutindeni valul biruitor, noi nu eram decît martorii unui proces istoric, îndeplinind porunca fatală a vremilor...”. Acei sublimi eroi nu neau lăsat, aşadar, numai moştenirea unei ţări întregite, dar şi o strălucită ideologie a raportării la neam şi la patrie, o întreagă strategie a captării energiilor mai multor generaţii contemporane către estuarul triumfului. Ei au fost proorocii zorilor care aveau să năvălească, din făptura şi vorba lor de tunet ieşea la lumină, spiritualizată, esenţa demnităţii naţionale care fusese înăbuşită timp de aproape două milenii. Istoria însăşi îşi trecea arcuşul ca un fulger peste cutia de rezonanţă a pieptului lor vitejesc. Fireşte, în condiţiile contemporaneităţii, ale sfîrşitului de veac şi de mileniu, cînd însăşi patria s-a înnoit fundamental, şi modul nostru de a ne raporta la ea este întrucîtva altul, mai nou, mai complex, mai profund politic. Care este dominanta vieţii noastre naţionale, spre ce dimensiuni evolutive ne îndreptăm, cum îi pregătim pe aceia care nu peste mult timp vor conduce destinul patriei şi se vor afla în prima linie a făuririi istoriei, a unei civilizaţii superioare în vatra României? Indiferent de modul în care ne vom dezvolta şi de nivelul de trai, indiferent de conjuncturile internaţionale atît de labile şi de falşii profeţi ai federalizării mondiale, ai ştergerii graniţelor dintre state, noi, fiii acestui popor mîndru, trebuie să avem de-a pururi convingerea fermă că patria se cere iubită şi apărată din răsputeri, că atîta timp cît ea va exista vom exista şi noi, şi că nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de doctrine înşelătoare, şantajuri şi presiuni imperialiste. Nicolae Iorga, cu graiul său cel înflorit, scria în prevestitorul de urgie an 1939, cîteva rînduri nespus de actuale, care tulbură încă: „Reapare în forma cea mai crudă vechea teorie că statele mici n-au dreptul la independenţă, că ele cad în spaţii vitale şi se pot mărgini pe hartă ca să se ştie în al căruia din statele mari trebuie să cadă... Dar, după biruinţa principiului naţional, statele, cît de mici, sînt naţiuni. Iar naţiunile sînt o formă organică a umanităţii. Nici o metodă nu le poate nimici, cum ele nu sînt rezultate din exerciţiul unei metode. Ele sînt născute, iar nu făcute. Şi de aceea, ele vor asista, desigur, la meritata pedeapsă a apăsătorilor”. (1980)

IUBIREA DE PATRIE (I)

Are limba aceasta a noastră, poate în mai mare măsură decît alte graiuri, o proprietate rară: aceea de a scoate la iveală, pe solul său generos, o seamă de cuvinte mănătoare pomilor plini de roade. Pentru că limba mană este cea mai mare rezervaţie arheologică în castrele sale însufleţite stratificîndu-se milenii întregi de civilizaţie. Din nefericire, nu toţi înţelegem că o sursă de mîndrie ar trebui să fie pentru noi pildă. Printr-o veche şi păguboasă mentalitate, copiii studiază la şcoală limba latină la capitolul „limbi străine”, cînd, normal, ea este limba noastră maternă... Există vorbe pline încă de sensuri şi parimii, care-şi apleacă crengile deasupra unor vaste teritorii spirituale. Nu îndrăznesc o interpretare semantică, dar ele, prin marea forță

pe care o degajă, prin energiile aluvionare captate din inimile oamenilor şi întoarse lor mai bogate, înapoi, par a avea printre celelalte cuvinte o nobleţe princiară. Ele sînt înnăscute cu flori de crin, constituind, prin ele însele, poeme electrizante. Oare cine nu vede în vorbele cu alese rădăcini latineşti – patrie, părinţi, libertate, pîine, pace etc. – nu numai semne şi convenţii lingvistice, menite a ne facilita contactul verbal şi viaţa de zi cu zi, ci şi, mai presus de toate, simboluri vii, cu proprietăţi miraculoase, ale existenţei întregului popor?! Ele, aceste mine de litere şi simţiri, sînt brodate în fir de aur pe brocartul purpuriu al inimii, odată pentru totdeauna, şi nimeni, în vecii vecilor, nu ni le va putea smulge de aici. Fără îndoială, aşa cum există o filozofie a istoriei, există şi o filozofie a cuvintelor. Îngăduit fie-i poetului să le elogieze ca pe nişte testimonii de mare preţ pe care ni leau lăsat înaintaşii şi harul lor creator, ca pe nişte stropi de miere denşi, de cea mai pură esenţă, încrustaţi în fagurele pieptului. Ele sînt materia primă a muncii scriitoriceşti şi, aşa după cum sculptorul îşi caută bine marmura în care vrea să lucreze, lutierul – lemnul de rezonanţă al pădurii, iar pictorul – culorile zograficeşti, tot astfel creatorul de versuri îşi află în asemenea cuvinte un minereu sacru. Ele sînt vorbe în jurul cărora experienţa istoriei şi psihologia socială comună milioanelor de anonimi din popor, au făcut să graviteze, ca roiurile de fluturi fosforescenţi, pleiade întregi de cuvinte şi idiomuri. Ele sînt fascinante prin plurivalența virtuţilor şi pasiunilor pe care le descătuşează în oameni, în numele lor se fac jurăminte şi se săvîrşesc fapte legendare, cu ele pe buze ne naştem şi murim, ele polarizează şi conduc spre izbîndă stări de lucruri care la prima vedere transcend şi scapă de sub controlul cuvintelor, existînd independent de ele, în sfîrşit, pe umerii lor hieratici, ca o răsuflare imaterială a larvei de stea, se află în echilibru, ca pe nişte cariatide antice, însăşi Planeta spirituală a ţării. Ele au fost nucleii vitali, revenind pînă la obsesie, ai marilor texte însufleţitoare ale cugetului romanităţii: hrisoavele, pravilele şi daniile iluminaţilor voievozi, proclamaţiile revoluţionare, biblioteca vie a Şcolii ardelene, imnurile incendiare de tipul lui „Deşteaptă-te, române!” şi al „Puilor de lei”, care puneau pe tot ce mişcă în ţara asta o cocardă Tricoloră.

Luaţi aminte la poveţele frumoase ale preacinstitului boier cărturar, dumnealui Iordache Golescu, la începutul secolului trecut, apud. Aurel C. Popovici, text pe care am dori să-l repunem în circulaţie (deşi fragmentat din motive de spaţiu), mai cu seamă în folosul tinerei generaţii, dată fiind grandoarea şi părinteasca sa înţelepciune pilduitoare: „Iubirea de patrie e patima cea mai cinstită, ca o datorie firească ce-ţi aduce cinstea cea mai mare. Unde vorbă multă pentru ţara noastră este, acolo nimic spre folosul ei. Ca în ţara ta, nicăieri nu poţi găsi nici tată, nici mamă, nici frate, nici soră, nici măcar un prieten. Cu credinţă să slujeşti puterea ţării tale, şi pentru ea să te jertfeşti, la orice întîmplare. Nimic alt în lume nu-i mai dulce şi mai dorit decît ţara ta... Toţi deopotrivă să pătimim pentru ea că toţi noi împreună sîntem o ţară. Ţara noastră este muma noastră...”. Sînt fraze scrise acum aproape două secole, în tiparul lingvistic cu parfum de epocă şi afumătură de sfeşnic, turnate în acel „şirag de piatră rară, pe moşie revărsată”, după cum glăsuieşte binecunoscuta poemă a lui Al. Mateevici. Este numai unul dintre exemplele modului în care cărturarii noştri patrioţi, din toate timpurile, au înţeles să sublimeze în cuvinte torţa de-a pururi vie şi fără prihană a iubirii de ţară. Poate tocmai de aceea, mai mult decît cultura altor neamuri, spiritualitatea românească, prin ceea ce are ea mai durabil, este eminamente politică. Permanenţa ideii de patrie, slujirea tenace a idealurilor de independenţă, unitate şi propăşire naţională, credinţa neasfinţită în triumful înalt şi în drepturile imprescriptibile ale suflării româneşti – iată magma fierbinte, iată soarele la lumina căruia s-au pîrguit roadele geniului românesc. Tot ceea ce s-a creat mai valoros în istoria noastră a servit, implicit, la înălţarea statuii patriei. De la întîile incizii ceramice, unelte şi sanctuare dacice, pînă la dverele, lavrele şi

Oþară pierdută

Ce vremuri fără formă și culoare! Parcă trăim un gri la nesfîrșit, Prea multe vorbe se rostesc sub soare, Dar goale sînt și mor spre infinit

Prea multe vorbe fără consistență, Înţelepciunea s-a uscat în om, Sîntem flecari perfecţi prin excelenţă, Zombificaţi de ştiri şi telefon

Sîntem drogaţii timpului prezent, Ce ne drogăm cu circul mediatic, Avem un apetit spre faliment, Încarceraţi în mitul mioritic

Ce semănăm aceea vom culege, Şi nepăsarea ne va fi amară, Că ciorditorii mai presus de lege Au transformat în SRL o ţară

Se fură azi la cel mai ’nalt nivel, Cu legi pentru hoţie făurite, Primim orice, obedienţi de fel, Ne mulţumim cu vorbe potrivite

Ne vom trezi probabil prea tîrziu, Provinciali lăsați pe dinafară, Popor cu viitorul cenușiu

Ce am avut și am pierdut o țară.

MARIUS BUDĂRĂSCU (Extras din volumul „E vremea trezirii“)

evangheliarele ferecate în aur şi argint ale Evului Mediu, de la epitafurile dantelate în stelă funerară ale cohortelor şi alaelor romane împămîntenite aici, şi pînă la porţile de rai, din lemn sculptat, ale nordului maramureşan, de la „Mioriţa”, oraţiile de nuntă, colindele şi celelalte monumente de limbă, pînă la cocoşii stilizaţi şi coloana infinită a marelui oltean care a revoluţionat gîndirea spaţială a sculpturii, de la tratatul de înţelepciune săpat de Neagoe Basarab în stînca limbii române, în imediata vecinătate a zăganilor, florilor de colţ şi caprelor de munte din Carpaţi, pînă la eternitatea plăsmuiriler lui Cantemir şi Hasdeu, Eminescu şi Caragiale, Iorga şi Sadoveanu, Enescu şi Blaga, Grigorescu şi Arghezi ş.a.m.d. Avem cu ce să ne mîndrim. Ele, toate aceste minţi, de o excepţională înzestrare şi toate aceste zidiri perene se află la loc de cinste în patrimoniul naţiei, nu numai din punct de vedere axiologic, al carurii lor valorice, ci şi pentru că poartă un numitor comun, un cod de taină prin care ni le facem accesibile şi le purtăm mai departe. Ei, toţi cei dinaintea noastră, cărora le datorăm astăzi existenţa demnă şi liberă a României pe harta lumii, au crezut cu tărie în ceva numai al lor, în luceafărul de ziuă care avea să răpună odată, cu suliţele razelor sale, toate cortegiile de nori. Zi şi noapte, an de an, secol de secol, nădejdea comună de a trăi în libertate, frăţie şi belşug a lucrat pentru binele patriei, aidoma unei ape mai mult subterane decît la suprafaţă, cu meandre, sorburi şi cataracte prăvălite în adîncuri. Pînă într-o bună zi cînd va ieşi pentru totdeauna la lumină, biruitoare, cu o personalitate şi forţă revendicativă mai puternice decît Dunărea dezlănţuită, rupînd şi ultimele sloiuri de gheaţă, intrînd pe sub Arcul de Triumf al libertăţii în matca de glorie ce i se cuvine.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Tancuri pentru Ucraina

Șefii militari ai Ucrainei solicită sute de tancuri occidentale pentru următoarea fază a războiului, disperați să contracareze forțele Moscovei și să spargă liniile de tranșee în locuri precum Lugansk și regiunea Zaporojie. Reamintim faptul că, în ciuda înaltei tehnologii folosită în războiului modern, forța totală la sol contează în continuare. Vorbind luni în Camera Comunelor din Marea Britanie, parlamentarul conservator Bernard Jenkin a spus că actualul conflict din Ucraina i-a expus pe acei „comentatori la modă care condamnă ideea că tancurile de luptă moderne au vreo utilitate în războiul

modern”. „Ucraina a arătat că armura este importantă”, a completat secretarul britanic al Apărării, Ben Wallace. Kievul susține că puținele vehicule trimise de aliații occidentali pînă acum trebuie să fie doar începutul și solicită 200 - 300 de tancuri și 600 de vehicule blindate de infanterie, precum și 500 de obuziere. „Trebuie să luăm inițiativa”, a susținut Andriy Zagorodnyuk, fost ministru al Apărării al Ucrainei și coleg la think tank-ul Consiliului Atlantic.

„Sprijinul cu arme ne va oferi o astfel de oportunitate”.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Cui prodest?

Legile sînt acte normative. Actele normative stabilesc norma, adică regula, dispoziția obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. Cuvîntul „normă” a determinat apariția adjectivului „normal”, pe care Dex-ul ni-l descrie astfel: „care este conform cu o normă și potrivit cu starea firească”. „Firesc” descrie un lucru „care este conform legilor naturii”. De aici, se înțelege că legile

reglementează normalitatea, firescul, iar pe acestea două le determină majoritatea societății umane și exemplele din natură la care ne raportăm atunci cînd vrem să găsim exemple sau argumente. Noi, oamenii, chiar dacă sîntem specia cea mai evoluată, venim din natură și sîntem parte a ei. Prin urmare, anormalul este definit ca fiind contrar regulilor și normelor obișnuite.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Timp, loc și întîmplare,/ Poate mulți vor fi avut,/ Însă cîți au și știut/ Să le folosească, oare?” - J. RUIZ DE ALARCÓN (Spania)

În anii ’60-’70, o mătușă de-a mea a fost director de producție la APACA, cea mai mare fabrică de textile din Europa. Din păcate, de acest gigant economic s-a ales praful, singura și ultima amintire legată de el este aceea că, după lovitura de stat din ’89, toate croitoresele de acolo visau să danseze Lambada cu Petre Roman. Adică, un fel de variantă românească a poveștii ,,Frumoasa și Bestia”.

Din anii de glorie ai fabricii, îmi amintesc că mătușa de care am pomenit îmi cumpăra de la magazinul cu circuit închis al întreprinderii, aproape lunar, îmbrăcăminte de ultima modă și de cea mai bună calitate. Ea nu avea copii și mă considera pe mine băiatul ei, motiv pentru care, în scurt timp, devenisem unul dintre cei mai eleganți și mai bine îmbrăcați copii și, mai tîrziu, tineri din București. La 15 ani aveam 1,85 m înălțime, eram suplu, și hainele cădeau pe mine ca pe manechin. Erau vremurile în care băieții, dacă aveau blugi, părul creț și erau fotbaliști, deveneau rapid aspiratoare de gagici. Eu nu prea purtam blugi, nu aveam părul creț, dar era lung precum cel al lui Cristi Minculescu și, în loc de fotbal, jucam baschet, că nu degeaba eram cel mai înalt dintre elevii școlii. La baschet am ajuns la 14 ani, în urma unei selecții organizate de un profesor de sport, care intenționa să înființeze o nouă echipă. După 3-4 luni de antrenamente intense, am fost anunțați că vom juca un meci amical cu echipa de juniori a clubului Rapid București, multiplă campioană națională. Deși noi, ca începători, nu aveam nici o experiență competițională, nici emoții și nici un stres, i-am bătut pe campioni, dar nu așa, ci rău de tot, ce mai, i-am umilit. Cred că și acum își aduc aminte de cei care le-au scos baschetul și fițele din cap. Urmarea a fost că, în scurt timp, am fost convocat la lotul național și mai apoi legitimat la ICED-București, din Divizia A. În acele vremuri, cele mai valoroase echipe de seniori în baschetul românesc erau cele ale cluburilor Steaua, Dinamo, ,,U” Cluj și ICED București. Și, pentru că în regulamentul competițional se stipula ca fiecare echipă de seniori să aibă obligatoriu un junior în teren, la ICED -București, eu am fost acel junior. Începusem o nouă viață, cu multe antrenamente, cantonamente, meciuri, devenisem cunoscut în tot orașul, aveam bani, primele de victorii fiind consistente, dar mă încurca, totuși, ceva: școala! Pentru mine, școala a fost mereu o pacoste, și asta pentru că nimic nu era cum doream eu. Plus că, și atunci, ca și acum, acolo se învață numai imbecilități, lucruri care nu mi-au fost de folos niciodată în viață. Vă dați seama cum rupeam eu ușa clasei, cînd auzeam că vom învăța la Limba Română ce sînt hiaturile și diftongii sau că, la Matematică, urma să aflăm cît de drăgălașe sînt noțiunile despre axiome, mulțimi sau matrice? Ce mai, aveam contre cu mai toți profesorii și aproape în fiecare an eram în pragul repetenției.

La matematică aveam zece pe linie, cel mai tare din toată școala, dar ce folos că, la alte materii, eram praf și pulbere sau ,,varză”, cum îmi spuneau colegii. Norocul meu a fost acela că doamna dirigintă, care era și profesoara noastră de matematică, mă scotea mai mereu din necaz, zicîndu-mi: ,,Dacă te duci la olimpiada de matematică și-mi aduci minim 18 puncte, o să vorbesc cu ceilalți profesori să te treacă clasa!”.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Ștefan cel Mare și Sfînt, românul cu inimă de leu (I)

Stimați ascultători, acesta e întîiul meu Mesaj pentru voi în Noul An. Astăzi, 10 ianuarie, este o zi mare în Istoria Poporului Român. N-o căutați prin ziarele care au apărut în dimineața acestei zile, fiindcă n-o veți găsi. Tot ce veți găsi sînt intrigi, denunțuri, anunțuri matrimoniale de-a dreptul pornografice, performanțe ale țigăncilor care scot argintul viu din omul mort și dezleagă cununiile, dar veți mai găsi și anchete-șantaj, care imediat încetează atunci cînd firma sau regia criticată începe să cotizeze cu reclame și sponsorizări la publicația respectivă. Eu cred că am autoritatea să trag un semnal de alarmă cu privire la naufragiul presei din România, care, cu aparența că ar fi „cîinele de pază al democrației”, nu face decît să alerge cu limba scoasă după bani, bani și iarăși bani, după profituri cît mai mari, încercînd să devină din a patra putere în stat – prima putere, deși, vorba fostului președinte american Richard Nixon, n-a votat-o nimeni. Ziua cea mare despre care vorbeam o veți găsi, însă, în letopisețele Neamului, însemnată pe Evangheliare de către egumeni și preoți evlavioși, așezată la icoanele mîndriei naționale de mîinile cucernice ale femeii românce și ale învățătorilor de la țară. Azi este 10 ianuarie. La 10 ianuarie 1475, Ștefan cel Mare a repurtat o victorie extraordinară împotriva Imperiului Otoman, în locul numit Podul Înalt, nu departe de orașul Vaslui. Am să reproduc un pasaj din

Cui prodest?

(urmare din pag. 21)

Conform raționamentului de mai sus, legile societății ar trebui să fie conforme cu comportamentul majorității cetățenilor. Cu toate acestea, există o minoritate, care își dorește să schimbe firescul și normalitatea societății cu anormalul și nefirescul din mințile lor. Îmi pare rău că folosesc astfel de cuvinte, dar, raportîndu-mă la situația actuală și la definițiile de mai sus, ele exprimă adevărul.

Găsesc pe website-ul american Breitbart.com un articol din data de 21 mai 2022, intitulat „Uniunea Europeană a folosit banii contribuabililor pentru Drag Queens în programul de educație pentru tineret”. Dacă nu știți ce înseamnă „Drag Queen” vă lămuresc eu: „bărbat travestit în femeie”. Cu alte cuvinte, niște anormali din Uniunea Europeană s-au gîndit că trebuie să cheltuiască milioane de euro ca să-i învețe pe băieței cum să se îmbrace ca fetițele, să se machieze, să meargă pe tocuri și să se comporte ca atare. Un astfel de obicei, încurajat și promovat de noua morală progresistă, va transforma un băiețel sau adolescent cu porniri heterosexuale în cu totul altceva. Iată ce scrie breitbart.com despre asta „Un raport care examinează cheltuielile UE disponibile public, elaborat de europarlamentarul german Nicolaus Fest, oferit exclusiv Breitbart London, a constatat că au fost cheltuiți cel puțin 221.550 de euro pentru proiecte și spectacole Drag Queen destinate tinerilor prin programul Erasmus+ al blocului. Programul, care este destinat să sprijine tinerii în educație, formare și sport, are la dispoziție aproximativ 26,2 miliarde de euro. S-a dezvăluit că banii contribuabililor au fost direcționați direct în finanțarea proiectelor Drag LGBT, cum ar fi «Dragtivism» din Barcelona, Spania, «Drag It Up!» la Berlin, Germania și «United with Pride» în Slovenia, țara natală a Melaniei Trump, fosta primă Doamnă a Americii. «Drag It Up!», proiectul elaborat la Berlin în 2020, care a primit 21.700 de euro din banii contribuabililor pentru a educa «38 de tineri queer», a fost descris de Comisia Europeană drept «folosind educația non-formală și informală» pentru a învăța cum să se machieze și să se urce pe tocuri înalte și «metode de estompare și exagerare a rolurilor tradiționale binare de gen». «Ei vor cunoaște scena bogată și diversă drag și queer din Berlin și vor afla despre contextele istorice, sociale și politice ale drag, activismului queer și artei queer», se adaugă în descriere. În timp ce Erasmus+ se află sub jurisdicția Comisiei Europene, în țări precum Germania, guvernul federal are o largă putere de apreciere cu privire la utilizarea fondurilor locale, raportul spunînd că este «corect» să implice guvernul german în decizia de a promova Drag Queen în rîndul tinerilor”.

celebrul îndreptar îngrijit de academicianul Constantin C. Giurescu, mica sa enciclopedie, intitulată „Istoria României în date”, pe care o port întotdeauna cu mine, așa încît o am și acum în bagajul meu, aici, la Bran, de unde vă vorbesc. Citez: „1475, ianuarie 10. Lupta de la Vaslui. Armata Moldovei (cca. 40.000 de oșteni, dintre care mulți răzeși, 5.000 de secui, 1.800 de unguri și 2.000 de poloni, avînd și 20 de tunuri) condusă de Ștefan cel Mare, atacă la Sud de Vaslui, cam la jumătatea distanței dintre Rahova și Lipovăț, pe o zi cețoasă, într-un loc mlăștinos, mărginit de păduri, armata turcă (cca. 120.000 de oșteni și numeroasă artilerie) condusă de Hadîm Suleiman Pașa”. Românii drept-credincioși sînt moștenitorii Byzanțului, denumit „A doua Romă”. Ce se întîmpla atunci în lume? La 1475, murea Paolo Ucello, descoperitorul perspectivei în pictură, prin faimosul tablou reprezentîndu-L pe Isus în giulgiu, dar, parcă în compensație divină, în același an se năștea Michelangelo. E lesne de imaginat ce s-ar fi ales din Europa creștină dacă reduta Moldovei ar fi cedat, așa cum avea să cedeze, după cca. 50 de ani, reduta Ungariei, în bătălia de la Mohacs, din 1526. „Toate acestea sînt Istorie, s-au petrecut acum mai bine de o jumătate de mileniu” –îmi pot spune unii și alții, mai ales din tînăra generație. Au dreptate, dar i-aș ruga să remarce un lucru, destul de greu de sesizat, pentru că este ca aerul pe care îl respirăm și la care luăm aminte abia atunci cînd nu-l mai avem: e vorba

Cum practica fără teorie și îndoctrinare ideologică nu produce aceleași efecte, același site citat mai sus scrie că „pe lîngă fondurile direcționate către inițiativele Drag Queen, UE a cheltuit încă 670.500 de euro pentru alte proiecte LGBTQ+ prin programul Erasmus pentru a promova ideologia de stînga pe teme precum «masculinitatea toxică» și pentru a discuta problemele cu care se confruntă «migranții queer». Fondurile contribuabililor au fost, de asemenea, folosite pentru a finanța tabere de vară «diverse de gen» și «școli prietenoase cu LBGT»”.

Dacă vor avea în viitor o creștere a numărului de băieței și bărbăței, adică adolescenți, ce se vor identifica cu ideile LGBTQ, renunțînd la genul masculin și devenind Drag Queen, ori transexuali sau pur și simplu homosexuali, vor putea face următorul pas. Înainte de a vi-l prezenta, vreau să vă atrag atenția că toate aceste inițiative au ca menire transformarea genului masculin, nu a celui feminin.

Așadar, în pregătirea următorului pas pe care și-l doresc anormalii, în accepțiunea definițiilor de la începutul articolului, găsesc recent un nou articol pe același website breitbart.com, intitulat „Proiectul UE schimbă numele pedofililor în «Oameni cu un interes sexual pentru copii»”. Ați înțeles de ce programul Drag Queen era un pas necesar către scopul final? După ce obișnuim societatea cu ideea că e firesc, natural și normal ca băiețeii să se considere fetițe și să se dezvolte ca atare, preferîndu-i din punct de vedere sexual pe cei de același sex, începem să lucrăm la eliminarea din conștiința publicului a cuvintelor ce definesc comportamentele anormale. Unul dintre acestea, încărcat de o puternică conotație negativă, este „pedofil”. Prin urmare, să-l redenumim „om cu interes sexual pentru copii”. Sună mai bine, nu? Firește că nu. Sună tot oribil, doar că nu are conotația negativă pe care o are cuvîntul „pedofil”. Sună neutru, ca și cum ai spune „om cu interes sexual pentru bărbați”.

O să-mi spuneți că nici această ultimă definiție nu sună normal. Așa e, doar că ne-am obișnuit cu ea de 10 de ani, de cînd o auzim și nu ni se mai pare așa o grozăvie, iar peste 10 ani o să fie doar ceva banal, dacă nu se schimbă lucrurile. Asta se dorește și cu expresia „om cu interes sexual pentru copii”.

Articolul din breitbart.com se referă la inițiativa singurului parlamentar român de la Bruxelles care chiar muncește acolo în folosul nostru, Cristian Terheș. Citez: „Cristian Terheș, un europarlamentar român care face parte din grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, a criticat UE pentru că ar fi pretins ca termenul «pedofil» să fie înlocuit cu ceva «mai atrăgător și mai neutru din punct de vedere moral». Vine după controversele legate de utilizarea de către un proiect al UE a termenului «Minor-Attracted People» (MAP) pentru a descrie pedofilii, în ciuda faptului că termenul este foarte

de limba română, în care unii și alții iau distanță față de Istorie, sau o demitizează. Fără bătălia de la Podul Înalt, fără alte biruințe răsunătoare ale strămoșilor, eu bag mîna în foc că astăzi n-am mai fi vorbit limba română, care este cea mai fidelă și mai legitimă urmașă a „latinei populare” – „latina vulgata”, care se vorbea în Roma antică. Încercați să vă gîndiți la proporțiile taberelor beligerante de atunci: e ca și cum astăzi, o țară minusculă, ca Lichtenstein, de pildă, ar bate formidabila mașină de război a NATO! Destinul a făcut ca, în tinerețe, să scriu o piesă de teatru despre acea pagină de aur a cronicilor țării: titlul ei era „Secerișul de iarnă”, după o expresie metaforică a lui Nicolae Iorga, avîndu-l pe bunul meu amic Mircea Albulescu în rolul lui Ștefan cel Mare, piesă difuzată, în premieră, la Teatrul radiofonic pentru copii și tineret, în anul 1976. Fiind un om serios în profesia mea, m-am documentat mult pe tema asta, în special la Biblioteca Academiei Române. Piesa a fost difuzată din 1976 pînă în 1989 de numeroase ori, pentru ca, după „ruptura musculară” suferită de societatea românească în urmă cu 13 ani, ea să fie trecută la index, alături de celelalte lucrări dramatice ale mele. Iar aici nu e vorba numai de prigonirea mea ca om și ca autor, ci și de un blestemat curent de opinie, instaurat de niște mercenari fără țară și fără scrupule, care injectează venin în starea de spirit a românilor.

CornELIU VADIm TUDor (Textul a fost citit în seara zilei de vineri, 10 ianuarie 2003)

controversat și considerat de unii ca fiind prea simpatic față de aceste fiare de pradă. Cu toate acestea, în ciuda utilizării termenului care a provocat reacții uriașe abia luna trecută, Terheș susține că UE pare să încerce încă să înmoaie limbajul referitor la pedofili, printr-un alt proiect UE privind protecția copilului referindu-se în mod repetat la aceștia drept «persoane cu interese sexuale la copii». «Sînt șocat și consternat, în egală măsură a mai spus europarlamentarul român, că pînă de curînd, Comisia Europeană a înlocuit termenul pedofil cu expresia mai atrăgătoare și mai neutră din punct de vedere moral de persoană atrasă de minori», a afirmat Terheș în comentarii pentru «Breitbart Europe». Ei chiar au intensificat această propagandă oribilă și acum vorbesc despre «oameni cu un interes sexual pentru copii», a continuat el. Această atitudine a Comisiei Europene față de un comportament malefic și criminal, precum pedofilia, este periculoasă și o amenințare pentru toți copiii din Europa a mai spus reprezentantul public, solicitînd ca proiectul în cauză să fie retras de către europeni. Terheș a cerut să fie explicată finanțarea pentru astfel de proiecte de către Comisia Europeană, spunînd că acestea constituie un risc pentru siguranța copiilor. Comisia Europeană trebuie, de asemenea, să explice de ce finanțează spectacolele Drag Queen în toată Europa prin schema Erasmus+, adăugînd că minorii trebuie să fie protejați de expuneri excesiv de sexuale ca aceasta. «Îi cer doamnei Ursula von der Leyen să retragă imediat aceste proiecte din Erasmus+ și Horizon și să-și ceară scuze public, în numele Comisiei Europene», a conchis europarlamentarul”.

Credeți că le va retrage? Mă îndoiesc, pentru că legile le fac niște indivizi care, deși în societate reprezintă o minoritate prin gusturile lor sexuale, dețin majoritatea în Parlamentul European. O majoritate vremelnică, veți spune, fiindcă vin alegerile. Corect, dar la următoarele alegeri europene veți vota tot cu partidele românești care trimit europarlamentari în această majoritate toxică, adică PNL, USR și PSD. Recitiți, vă rog, editorialele mele publicate în luna august a anului trecut pe tema aceasta ca să înțelegeți ce spun. Ca să schimbăm politica anormală pe care o fac cei de la Bruxelles trebuie întărite partidele care luptă contra ei, cum e acest grup al conservatorilor și reformiștilor din care face parte Terheș. Asta se face doar prin vot.

E dureros să vezi că parlamentarii Uniunii Europene care ar fi trebuit să fie niște exemple de democrație și moraliltate sînt, de fapt, niște draci împielițați. Te întrebi – atunci cînd citești despre legile și inițiativele anormale ale UE – cum se întrebau romanii pe vremuri: „Cui Prodest?” – „Cui folosește?”. Răspunsul e evident și unul singur: lor.

po L i T ică G eopo L i T ică

Va reuși Putin să lanseze o a doua mare ofensivă asupra Ucrainei?

Kremlinul pariază pe 500.000 de militari care vor fi trimiși pe front pentru a domina numeric trupele Kievului. Armata comandată de Zelenski, deși motivată, luptă de un an în condiții eroice, ducînd lipsă de arme performante. SUA și statele NATO au pornit o campanie de dotare a ucrainenilor, lăsînd în spate temerile legate de o posibilă escaladare a conflictului. Liderii occidentali au ajuns la concluzia că războiul nu se va termina pînă cînd președintele rus nu va fi înfrînt.

După ce americanii au aprobat transferul de noi arme Ucrainei, în valoare de 2,5 miliarde de dolari, o listă lungă de state și-au anunțat contribuția, depășindu-se temerea că războiul poate escalada. Guvernul american va trimite în Ucraina 100 de vehicule de luptă Stryker, un blindat cu opt roți, folosit și de infanterie, care poate transporta nouă militari echipați și doi membri ai echipajului. Stryker poate fi dotat cu două mitraliere, M2 de calibrul 12,7 milimetri și MK 240, calibrul 7,62 milimetri și cu patru aruncătoare de grenade M6. E un vehicul extrem de flexibil, putînd fi pregătit ca blindat de transport al răniților de pe linia frontului, ca sistem de deminare sau pentru operațiuni de recunoaștere.

Ucraina, pentru a pregăti ofensiva, a cerut 600 de vehicule blindate și 300 de tancuri. Deși, la începutul anului, cînd a apărut informația, cifrele păreau exagerate, iată că, în doar două săptămîni, s-au strîns peste 300 de vehicule blindate din cele 600, dar și cel puțin 50 de tancuri, în afară de discuția legată de Germania și transferul modelelor Leopard 1 și 2.

Conform experților militari, Ucraina trebuie sprijinită să învingă Rusia pentru ca războiul să se încheie. Din păcate, Vladimir Putin și asociații săi nu dau semne că mai pot face pași înapoi. Societatea e controlată de un președinte care transmite mesajul că țara sa e în război cu întreaga lume, iar continuarea acestuia e singura cale de supraviețuire.

De ce a fost schimbat Surovikin?

Putin, în discursul său ținut cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la victoria sovietică în bătălia de la Leningrad, a spus că Rusia luptă pentru a proteja oamenii care trăiesc în „teritoriile istorice” din Ucraina, se arată într-un raport publicat de Institutul pentru Studiul Războiului, Washington, SUA. Afirmațiile reprezintă continuarea retoricii promovate de Kremlin, care nu recunoaște

suveranitatea ucraineană și încearcă să-și justifice obiectivele de ocupare și păstrare a unor teritorii din această țară, se precizează în raportul citat.

Serghei Lavrov, ministrul de Externe, susține și el că „nu se poate vorbi despre negocieri cu Volodimir Zelenski”, adăugînd că insistențele statelor occidentale pentru ca Ucraina să fie implicată în negocierile de pace reprezintă „un nonsens”, deoarece Occidentul ia toate deciziile din Ucraina, se subliniază în raportul institutului american.

Seria de evenimente din ultimele zile sugerează că atît Rusia, cît și Ucraina pregătesc ofensive importante pentru sfîrșitul iernii. Centrele regionale de recrutare fac pregătiri pentru a declanșa o nouă campanie de încorporare prin care Ministerul Apărării de la Moscova speră să facă rost de 500.000 de soldați. Schimbarea generalului Surovikin, conducătorul forțelor ruse din Ucraina, cu Valeri Gherasimov, șeful Statului Major, are legătură cu retragerea din Herson, consideră Rob Lee, cercetător la Institutul de Afaceri Internaționale din SUA. „Evident, Surovikin a venit la comandă întrun moment dificil. Existau tot felul de probleme, iar de-a lungul războiului, Putin le-a cerut comandanților săi lucruri imposibile”, a declarat expertul Rob Lee pentru New Yorker. „Rușii nu aveau capacitatea de a face anumite operațiuni, iar Putin le cerea ofițerilor să nu se retragă din anumite zone cînd retragerea era singura soluție”, a explicat cercetătorul. „Există ordine pe care cred că Putin le-a impus conducătorilor militari. În opinia mea, Surovikin a avut un succes relativ în stabilizarea frontului. Acum că va începe o nouă mobilizare, rușii au timp să antreneze aceste unități, să le echipeze și, în cele din urmă, Kremlinul ar putea avea un avantaj numeric odată ce trupele vor fi desfășurate pe front”, a adăugat Rob Lee. „Strategia pe termen scurt e păstrarea liniilor de apărare, consolidarea cuceririlor, așteptînd mobilizarea. Putin speră să aibă mai mult succes sau chiar să revină în ofensivă”, a spus expertul american în interviul citat.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43

redactie@revistaromaniamare.ro

țării. Pentru a reuși, a devenit necesar ca armata să ajungă la o forță ofensivă care să poată sparge liniile inamice, să pătrundă în adîncime, astfel încît să izoleze corpuri de armată inamică, să le fărîmițeze și să le împingă în afara granițelor.

Întreaga discuție din jurul dotării forțelor ucrainene reprezintă debutul pregătirilor pentru ofensivă. Va fi o luptă între o armată numeroasă, dar cu soldați slab echipați și antrenați (e vorba de Rusia) și de o armată epuizată, dar pregătită și dotată cu tehnică de luptă modernă (e vorba de Ucraina).

Posibilitatea ca forțele Kievului să obțină cîteva sute de blindate și tancuri a provocat o mare neliniște la Moscova. De cîteva zile, atît ministrul de Externe Lavrov, cît și Dmitri Medvedev, fost președinte și adjunctul Consiliului Național de Securitate, se agită, proferînd amenințări la adresa Occidentului.

Rusia poate pierde războiul

Există posibilitatea ca noua ofensivă a Rusiei să semene foarte mult cu prima, cea de la începutul războiului, în ce privește comunicarea, înzestrarea și motivația trupelor, pe cînd Ucraina, în situația în care reușește să integreze armele occidentale și va beneficia de o strategie bazată pe informații de calitate, are mai multe șanse să facă diferența.

Vladimir Putin și cei din cercul său de putere realizează discrepanța dintre dotările celor două armate, iar nervozitatea lor față de transferul de arme și tehnologie militară spune mai multe decît zeci de rapoarte ale agențiilor de informații. „Înfrîngerea unei puteri nucleare într-un război convențional poate declanșa un război nuclear. Puterile nucleare nu au pierdut niciodată conflicte majore de care depinde soarta lor”, a scris Dmitri Medvedev pe contul său de Telegram. Prin acest mesaj, liderii ruși aduc din nou pe tapet amenințarea cu bombe atomice, deși sînt tot mai puține posibilități s-o pună în practică. În plus, un oficial al Kremlinului recunoaște pentru prima dată că există posibilitatea ca Rusia să piardă războiul.

Marea confruntare

Obiectivul militar al Rusiei e să păstreze ce a ocupat, să rămînă după încheierea conflictului cu cele patru regiuni ucrainene, chiar dacă incomplete – Herson, Zaporojie, Donețk și Lugansk.

În ce privește Ucraina, Zelenski are un singur obiectiv – eliberarea

În ce privește afirmația că o putere nucleară n-a pierdut niciodată un război convențional e una falsă. America a pierdut două – Vietnam și Afganistan, iar India și Pakistan s-au confruntat de nenumărate ori și sînt în permanență pe picior de război.

Rusia nu are resurse să mai facă minuni pe front. Putin e asemenea unui jucător de poker care bănuiește că adversarul are cărți mai bune, dar speră ca acesta să ezite și să nu mai pluseze. Ceea nu se întîmplă, deocamdată.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)