Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA
DE
ÎNŢELEPCIUNE
Cei care au tot împiedicat democrația să se afirme, ajung pînă la urmă să profite cel mai mult de ea. CORNELIU VADIM TUDOR
Rădăcinile unui război (1)
De cînd tot scriu despre războiul din Ucraina nu am reușit să aflu exact de unde a pornit totul și care e trecutul care îi leagă pe ucraineni și pe ruși. Am apelat, în acest sens, la cunoscuta Enciclopedie „Britannica” și am început „săpăturile”. După cum știam, slavii s-au așezat în aceste ținuturi unde se află acum Ucraina, constituind un stat care se afla sub protecția Imperiului Byzantin, și care, pînă la Invazia Mongolă din 1241, este cunoscut în apogeul dezvoltării sale drept Rusia Kieveană. Odată cu trecerea valului mongol, slavii de aici s-au trezit sub controlul Hoardei de Aur (tribul mongol al tătarilor rămas aici după retragerea restului armatei), al Regatului Poloniei și al Marelui Ducat al Lituaniei. La un moment dat, puterea Hoardei de Aur slăbind, s-a supus controlului Imperiului Otoman, iar după ce polonezii i-au convins pe lituanieni să se boteze catolici, au semnat un act de unire a celor două regate într-un fel de Commonwealth, care a durat vreme de peste 300 de ani. În această perioadă, datorită dezvoltării economiei, au venit aici numeroși polonezi, evrei, armeni și germani, transformînd localnicii slavi
într-o minoritate. Din punct de vedere religios, Biserica Romano-Catolică își întinde influența în toată țara, oprimînd-o pe cea ortodoxă, pentru ca la 1596 să aibă loc unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma. Cam ce au făcut și românii din Transilvania pentru a obține drepturi și libertăți un pic mai tîrziu și, la fel ca la noi, și pe teritoriul actualei Ucraina unirea cu Roma a fost desfăcută destul de repede. Prin 1648 apare Bogdan Hmelnițki, un războinic cazac care inițiază o revoltă împotriva conducerii polonezilor. Fiindcă nu reușea să cîștige, a început să-și caute aliați ducîndu-se prima dată la frații slavi de la Moscova, unde s-au retras, după invazia mongolă, mare parte a celor ce formaseră inițial Rusia Kieveană. Rusia a intrat în război alături de Hmelnițki, doar că repede au început discuțiile, fiindcă țarii ruși se purtau ca niște șefi, nu ca niște aliați. Hatmanul a încercat atunci săși caute noi aliați contra rușilor, cei mai puternici fiind suedezii, dar a trimis solii și în Transilvania, Țara Românească și Moldova. (continuare în pag. a 16-a) Nicu Marius Marin, antreprenor HORECA
EROICUL STALINGRAD - ACUM 80 DE ANI Argument
Într-un timp în care Rusia este atacată din mai toate direcțiile: opinia publică, analiști politici și militari, clasa politică internațională, structurile militare și paramilitare, pe fondul declanșării unui război fratricid cu fosta Republică Socialistă Sovietică Ucraina (bineînțeles că aceste atacuri poartă amprenta – în afară de factorul emoțional al momentului – unor terțe interese, în care primează cele de ordin militar, văzute prin profiturile uriașe ale unor concerne de producție militară, din Occident și din SUA), în acest timp este riscant să abordezi o temă jurnalistică în care să narezi, la polul pozitiv, despre faptele de arme ale Armatei Roșii a fostei Uniuni Sovietice, fără să-ți atragi anumite aprecieri negative, poate și niscaiva înjurături. Însă, în ce mă privește, așa cum am demonstrat și pînă acum, anume, că iubesc Istoria, iar relevanța acestei științe în evaluarea lumii contemporane constituie pentru mine principalul izvor de documentare și de instruire, sub egida acestui comandament voi trata și problematica episodului din cel de-al II-lea Război Mondial, cunoscut sub numele de „Bătălia de la
Stalingrad”. În acest demers jurnalistic am pornit de la următoarele considerente: 1. Exact acum 80 de ani, în primele zile ale lunii februarie 1943, după un calvar de 150 de zile, Stalingradul ieșea victorios din confruntarea cu forțele armate ale Axei (Germania, Italia, România, Ungaria), după ce, la 31 ianuarie 1943, proaspătul feldmareșal von Paulus, comandantul Armatei a 6-a, a ieșit din buncărul lui dintre ruinele Stalingradului și s-a predat Armatei Roșii; 2. Dintre toate etapele semnificative ale fron tului germano-sovietic, (1941-1944), desfășurate pe pămîntul Uniunii Sovietice, bătălia pentru Stalingrad (23 august 1942 - 2 februarie 1943) a fost cea mai spectaculoasă, mai ales prin încercuirea forțelor Axei, aproximată la 330.000 de militari; 3. Bătălia pentru Stalingrad a demonstrat capacitatea Statului sovietic de a se adapta într-un timp record la noua situație economică, reușind transferul în Est al celor mai importante obiective industriale, refăcute apoi, și pregătite pentru industria de război; (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN
Mînăstirea Secu, județul Neamț
Motiv de basm românesc Hirsut și gigantic, trăind din furat Își leagănă monstrul făptura în soare În colții lui țipă doi miei dintr-un sat Și fiara din el de plăcere tresare Se stinge cătunul în vale, sărac De-atîta prigoană și jaf lăcrimează Nu sună nici cornul, iar armele tac Întreaga suflare stă mută de pază E grea neputința acestor păstori Dar plini le sînt ochii de-o antică ură În șoaptă gîndesc, și privesc răbdători Cum ursul se pierde cu mieii în gură Pășunea e arsă, ferigile gem Pe unde-și înfige el laba păroasă Ce fluviu de jale, ce groaznic blestem Pe munții aceștia de-o vreme apasă? E încă puternic și pus pe măcel Acest monument fabulos și aparte Iar cei ce-au intrat în bîrlog după el Ieșiră pe brînci, horcăind ca de moarte Privește cu jind Miorița în zare Se frînge, și-i roagă pe cei dimprejur: Cît mieii sînt vii, și mai e vreo scăpere Aduceți-i voi înapoi, vă conjur! Nu-i încă prilejul, și timpul nu-i bun Dar mîine, spre seară, cînd fiara adoarme Hăitașii s-or strînge din orice cătun Și codri sub lună sclipi-vor de arme Atunci, vînătoarea va fi foarte scurtă Iar hoțul prin săbii și foc va trecea Tăia-vom cu toții colosul pe burtă Și mieii, ca-n basme, din iad vor scăpa CORNELIU VADIM TUDOR
NR. 1678 l ANUL XXXIV l 7 – 13 FEBRUARIE 2023 l 24 PAGINI l 6 Lei
2
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
F Televiziunea Română va emite de la Budapesta F O jigodie care ne calcă pe nervi: Sorin Dumitriu F Gilda apucă Osul F Iosif Boda, ciocul mic! F Piţigoi fuge cu parcul în spate F Steaua n-a auzit de Neulander F Vampirul din Creta
PARTEA A II-A F Presa ne dă o veste zguduielnică: „Din cauza atrofierii organelor sale genitale – Dănuț Udilă va fi pus în liberte“. Acuma, să ne ierte Mafia Ţigănească şi Mafia din Justiţie (care merg mînă în mînă, a se vedea cazul procurorului Gheorghe Mocuța), dar punem şi noi o întrebare, de oameni fără prea multă cultură: ce i-or trebui lui Udilă organe genitale la pîrnaie? N-are telemobil? F Noi v-am avertizat că numitul Pițigoi nu-i prea întreg la bîbiloi. Cu aerul lui de motan bătrîn, dar şiret ca o vulpe şi ager ca un crocodil, de la Polul Nord, țărănistul Pițigoi a şparlit nu mai puțin de 2.400 de metri pătrați din parcul public al Staţiunii Eforie Nord. Motivul prezentat de el în fața Prefecturii şi a Primăriei este dramatic, ce-i drept, dar neconvingător: cică acum vreo 70 de ani, cînd a apărut el pe lume, mă-sa Pițigoaica şi ta-su Nagîțul de Techirghiol (aşadar el nu e un Pițigoi autentic, ci e o corcitură, chestiune care ar trebui să le dea de gîndit şi ornitologilor şi ornitorincilor), carevasăzică părinţii lui, care l-au procreat pe el, pe vremea cînd mititelul se afla în faza de ou, l-au făcut unic moştenitor peste copacii unde obişnuiau ei să-şi lanseze găinațul şi să cînte arii de-ale lor, cum ar fi „Trăiască Regele“, „Pitpalac, pitpalac, n-am după ce să mă c...“, precum şi celebrul imn „Ceata lui Pițigoi, dai în unul, țipă doi!“. Ehei, erau alte timpuri! Pe urmă, au venit comuniştii la Putere. Aceştia i-au gonit din parcul de la Eforie Nord, și pe Pițigoi, şi pe Mierloi, şi pe Cintezoi, de-au rămas nişte vrăbii prăpădite, care ciripeau în numele „dictaturii proletariatului“. Dar lupta de clasă se ascuțea în Clanul Pițigoilor, aleşi de destin pentru a fi Vulturii rezistenței burghezo-moşiereşti şi a ciuguli din ficaţii Boborului. Vorba unei celebre poezii de A.E. Baconsky: „Şi mai trece-o noapte, și mai trece-o zi/ Se ascute lupta dintre clase/ Iar chiaburii se vădesc a fi/ Elemente tot mai duşmănoase!“. Şi iată că s-a întors roata Istoriei (numai roata cu care a fost sfîrtecat Horea al nostru nu se mai întoarce, ca să-l scape de tortură!). Acum, Pițigoii şi Lupii sînt din nou la Putere! Ce mai contează Domeniul Public, cînd ei vînd Țara cu kilometrul pătrat?! Şi astfel se face că unicul parc din Eforie Nord, unde se jucau copiii şi se plimbau turiştii bolnavi, sosiţi la tratament, a fost împrejmuit cu gard de unul dintre strigoii țărănişti, care atîta enervează Poporul ăsta, atîta şi-o tot caută cu lumînarea, încît or să dea de tovarășul Dracul. Deci porcul fură parcul! F După Omida, a apărut şi vrăjitoarea... Dulceaţa! Finalul anunţului său publicitar, găzduit de ziarul „Naţional“, ne lasă mască: „Rugăm seriozitate, avînd în vedere etatea mea de 50 de ani“. Adică să nu creadă bagabonții că s-ar putea dedulci taman la ea, la piranda Dulceață, şi să-i vîre mîna sub fusta creață! F Aflăm dintr-un document internaţional (Babiuc tace ca peştele în conserva marinată!) cum a decimat NATO Armata Română, iar la ora actuală mai avem efective de 100.000 oameni (uscat), 48.000 (aviaţie) şi 11.000 (marină militară, la Marea Neagră şi pe Dunăre). Şi cînd te gîndeşti că în timpul celui de al II-lea război mondial România avea a 4-a Armată din Europa! F Nu vă spunem că sare cu copitele pe muncitorii noştri români şi Năduşirea-Sa Alex. Ştefănescu? În ziarul unguresc de limba română (nici nu ne mai ostenim să scriem
care, findcă e unul singur), Elefantul cu Breton îi acuză pe muncitorii români că „au maimuţărit actul muncii“ și că au dat dovadă pînă acum de „neseriozitate şi lene“. Motivul? „Bricheta nu se aprindea“, înainte de decembrie 1989! Extraordinar, ce băiat diștept, nici n-ai zice că e handicapat! Carevasăzîcă, dacă nu i se aprindea lui, malacului, o nenorocită de brichetă – acum e musai să culcăm la pămînt toată economia, în frunte cu combinatele zootehnice şi rafinăriile de petrol. Nu exagerăm cu nimic, dar derbedeii care fac prin presă, la Radio şi Televiziune, apologia LICHIDĂRII, ar trebui închişi imediat, împreună cu Guvernul româno-maghiar. Pentru că, în plan uman, LICHIDAREA asta înseamnă CRIMĂ. F Face ce face Tudor Mohora şi lot lichea este! Boală grea, mor politrucii după ea! Într-un Comunicat de presă, fantomaticul lui P.S. (care nu mai e demult Partid Socialist, ci Post Scriptum) abordează problema dispariţiei drapelului maghiar din Cluj-Napoca, acuzînd „pseudo patriotismele (?!) afişate de unii majoritari români“ precum şi „măştile politice care încu rajează şi salută astfel de gesturi“. Utecistul de azi, Asztaloşul de mîine! Trecînd peste „analfabetismele“ de care dă dovadă (prin pluralul „pseudopa triotismele“, îi voi adresa acestui Vladimir Ilici Mohorski o întrebare: tovarăşe secretar C.C. al U.T.C., nu vrei să ne arăţi dumneata cum trebuia pusă problema, cînd anume e momentul şi de la ce cabinet să luăm aprobarea pentru a nu permite ca în inima Transilvaniei să fluture („Futuraş, nu mai ai aripioare!“) steagul cu stema Ungariei horthyste? F În campania deşănțată pe care o duc pentru îmbrobodirea muncitorilor, gangsterii care au privatizat FRAUDULOS patrimoniul uriaş al ziarului „Scînteia“ au mai născocit o infamie: „Tolăniţi în maşini de lux şi încasînd salarii grase, managerii întreprinderilor cu pierderi – instigatorii acţiunilor antireformă“. Şi e publicată, pe pagina I, fotografia luxoasei limuzine a directorului de la „Adevărul“, Dumitru Tinu (sau, cine ştie, poate că ne-am încurcat noi, o fi vorba de maşina vreunui director de întreprindere, care, ce să-i faci, are contracte cu parteneri străini, aşa sînt unele cheltuieli de reprezentare, nu te poţi duce la un Congres, sau la un Tîrg Internațional, sau la nişte tratative cu... Trabantul!). De ce nu publicaţi, mă, jagardelelor, şi fotografia vilei pe care şi-a făcut-o, la Breaza, contabilul ăla chelbos şi cu sînge stricat, care mănîncă numai rahat, Cristian Tudor Popescu? Dacă, în disperarea lor, miile de oameni din judeţul Prahova vor face o vizită la conacul boieresc al acestui derbedeu, ca să-l înveţe ei cum să dea cu sapa?! F În orice caz, ziarul „Adevărul“ nu e idiot, el e numai ticălos. Iată o mostră a comportamentului său de a juca, în permanență, la două capete. În acelaşi număr de luni, 11 august, pe pagina a 2-a întîlnim, în paralel, două articole, care se bat cap în cap: „Totuşi, Ciorbea s-a hotărît să ia taurul de coarne“, precum şi „Aberaţii guvernamentale“. Ei cică sînt imparţiali. Numai că nu-i crede nimeni. Cînd primeşti mită de la arabul Taher, eşti în stare de orice mîrşăvie, Tinule... Ai curajul să spui că nu e aşa? Hai, dă-ne în judecată! F Fiecare cu păsărica lui. Unii cu economia, alţii cu etnia românilor. Amîndouă trebuie puse pe butuci şi bătute cu varga la buci. Fiindcă acum e voie de la stăpînire, Statul Român s-a pulverizat de mult. Întrun interviu acordat ziatului „Monitorul“, care apare
RM
la laşi, senatorul liberal Alexandru Paleologu debitează nişte enormităţi care ar trebui să lămurească lumea definitiv cam ce hram poartă C.D.R. Referindu-se la U.D.M.R., bătrînul fanariot zice, din capul lui lustruit ca un ou de lemn: „invocarea milenarismului nostru este inad misibilă“. Apoi, se lansează într-o teorie pe cît de ridicolă, pe atît de primejdioasă: „Noi sîntem un amestec divers de cumani, de pecenegi şi de toţi cei care au venit peste noi“. (?!) După care afirmă că „Tratatul cu Ucraina este o capodoperă (?!) de negociere“. Nu-i aşa că nu vă vine să credeţi? Vă daţi seama cum ar arata un manual de Istorie pentru copii, în viziunea acestei seminţe din bălegarul Fanarului? Nici un Decebal şi nici un Traian! Pecenegii, cumanii şi ceilalţi migratori, ăştia sînt părinții Neamului Românesc! Totuşi, conu’ Alecu Paleologu nu ne explică de unde vin numele acestea, de „român“ şi „România“! Dacă n-avem nici o legătură cu Roma, de ce sîntem singura Ţară din lume care are, chiar în numele ei, denumirea Cetăţii Eterne? Mister şi lapte bătut! Vorba autorului: „Nea Alecu, Nea Alecu/ Tunde oaia și berbecu’/ Apoi îi toarnă la Secu/ Şi face Salamaleku!“ F Un alt păduche care vrea să şocheze, cu orice preţ, este fostul ofiţer de securitate Radu Budeanu, năpîrlit din secretar P.C.R. la „Lumea“ în monarhist la „Ziua“. În „editorialul“ cu titlul ridicol „Brînci în purgatoriu“ (o nouă dovadă că ăsta are brîncă pe el) se face o răşluire neobrăzată a demnității muncito rimii române (ăsta n-a auzit de virgule): „aidoma matracucelor transnistrene, românaşi şi român cuțe şi-au pus fundurile pe calea ferată blocînd traficul feroviar“ (...) „tihna tîmpită“ (...) „laboratoarele complete şi vag opace ale Guver nului“ (...) „închiderea a 17 întreprinderi han dicapate“ (...) „Dacă Guvernul actual vrea cu adevărat reformă atunci este de aşteptat ca la cele 17 întreprinderi care au rupt liniştea mămăligoasă (?!) a ţării, să se mai adauge alte zeci şi zeci de mari nenorociri industriale care scufundă România într-o mocirlă preistorică de tip subafrican (?!). Dar abia cînd şomerii potenţiali se vor număra cu sutele de mii“ (...) „Aşadar, reforma nu se discută, se execută, nu se negociază, se aplică, nu se amînă, se grăbeşte“ (...) „masa neinstruită şi măruntă a muncitorilor“ etc., etc. Oameni buni, care dintre voi l-a citit vreodată peăsta, să ridice două deşte-n sus. Nu-i aşa că rareori aţi întîlnit un PROST mai mare? Şi îngîmfat, şi şarlatan, şi, vai, total netalentat! Iar o asemenea secătură, care mai e şi geambaş de vile, închipuiți-vă că e deputat P.D.-F.S.N. în Parlamentul României! Linişte mămăligoasă, ai? Dacă n-ai să ajungi tu într-o budă, Budene, atunci cînd o să facă explozie mămăliga asta... F O ştire-şoc zgîlţîie telexurile agenţiilor internaţionale: „Bill Clinton interzice fumatul în clădirile guvernamentale!“. Hărţuirea sexuală da, e permisă. F Ce bună era, uneori, cenzura! Înainte de 1990 nu putea apărea, nicăieri, un asemenea Anunţ de Mică Publicitate: „Mă numesc Doamna (?!) Ana şi mulţumesc Doamnei Maria că a scos argintul viu din mine şi m-a vindecat de boală“. Nu ţi-a scos nici un argint viu, fă Doamnă, că dacă-l scotea, nu scriai aşa, du-te degrabă la urmaşele Omidei şi la surorile Cărămidei, să te descînte ele de deochi că ai început să te uiţi ca Traian Băseseu la Crucişătorul Potemkin. Acesta pozează în mare profesionist, dar năravul din fire n_are lecuire, aşa că un individ care a fost în stare să comită fals în acte publice pentru a înhăţa o vilă – vă daţi seama cît a furat el de cînd e ministru din nou, credem că cel puţin 1 milion de dolari. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 22 august 1997)
RM
3
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
Din istoria ºcolii româneºti
„Un liceu între licee...“
„Au venit peste noi mari greutăţi şi suferinţe. Liceul nostru părea sortit să fie ferit şi să le învingă; dar prăpădul s-a abătut însă şi asupra lui în al 80-lea an de existenţă. A fost crunt lovit de bombardament şi monumentala clădire a fost aproape în întregime distrusă. Nu trebuie totuşi să ne lăsăm pradă durerii. Energia celor de altădată trebuie să ne servească drept pildă. Aducînd un pios omagiu profesorilor care au trecut în altă lume şi exprimînd toată recunoştinţa faţă de cei ce sînt între noi, să ne îndeplinim datoria de a reînălţa edificiul liceului, podoaba oraşului Ploieşti. Este o datorie sfîntă pentru toţi foştii elevi, pentru toţi prahovenii, de a contribui cu ceea ce pot. Este însă şi o datorie impusă de solidaritatea naţională de a ajuta la reclădirea aşezămintelor de cultură. Acestea nu trebuie să piară, ci să trăiască, să se înmulţească și să înflorească. Dumnezeu şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să ne protejeze liceul din Ploieşti, iar oamenii de bine şi dornici de propăşirea neamului să-l ajute“. Cu aceste cuvinte îşi încheia Andrei Rădulescu (1880-1959), vicepreşedinte al Academiei Române (ulterior, preşedinte, 1946-1948) cuvîntarea rostită la postul naţional de Radio, la 22 iunie 1945, în care evoca Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”, din Ploieşti, în care îşi făcuse studiile. Textul inedit – pus la dispoziţia noastră de d-na Irina Rădulescu-Valasoglu, fiica savantului, căreia îi mulţumim şi pe această cale – are puternice accente memorialistice, el fiind o mărturie de recunoştinţă pentru şcoala şi dascălii care l-au format. Reproducem cîteva fragmente din această cuvîntare, care începe cu o evocare a trecutului Ploieştilor, „oraş falnic şi plin de viaţă pînă anul trecut, ruinat, îndurerat, dar neînfrînt astăzi (1945)“. Sînt amintite, apoi, primele forme de organizare a instrucţiei publice. Spre sfîrşitul domniei Iui Gh. Bibescu, „oraşul avea şcoala primară de băieţi numită Şcoala domnească, mai tîrziu nr. 1, şi o şcoală de fete, a căror influenţă se vede în numărul celor ce se îndreaptă spre porţile lorşi în starea de spirit a orăşenilor”. În 1862, ploieştenii hotărăsc să înfiinţeze un gimnaziu. La 14 septembrie, acelaşi an, „un Comitet de 15 persoane, fruntaşi ai oraşului şi judeţului“, cumpără un teren, plătind 45.000 lei, în scopul construirii gimnaziului. Să urmărim deci relatarea acad. Andrei Rădulescu, cu precizarea că am adoptat normele ortografice actuale. Titlul şi subtitlurile aparţin redacţiei. Nu înainte de a consemna și un detaliu semnificativ. Andrei Rădulescu s-a născut în comuna Chiojdeanca, jud. Prahova. În cuvîntul său la şedinţa solemnă de prezentare a Fundaţiei Andrei Rădulescu şi a Marilor Jurişti Români din 23 noiembrie, acad. Eugen Simion, preşedintele Fundaţiei, pe atunci vicepreşedinte, ulterior preşedinte al Academiei Române, arăta: „Andrei Rădulescu vine dintr-un loc, vă rog să păstraţi distanţa respectivă şi modestia pe care nu vreau să o joc, unde m-am născut şi eu, şi nu mai departe de 10 m de unde s-a născut şi el”. Rară coincidenţă ca pe aceeaşi uliţă de sat să se nască doi preşedinţi ai Academiei Române... („Magazin istoric”)
Marele edificiu Clădirea cerea fonduri şi timp. Nu era de aşteptat. Au stăruit şi au obţinut ca Ministerul să înfiinţeze în 1864 un gimnaziu, care avea să funcţioneze, deocamdată, în Şcoala primară nr. 1. Normal era să se înfiinţeze numai clasa I. S-a înfiinţat, totuşi, şi clasa a II-a în care au fost primiţi elevii, care – după trecerea unui examen – au fost socotiţi că sînt pregătiţi pentru această clasă. Cursurile au început la 3 noiembrie 1864. Profesorii au fost: preotul Al. Brătăşanu pentru religie, Ioan Romanescu pentru română, latină, istorie şi geografie; Niculae Crapeleanu pentru matematici şi ştiinţe naturale, iar Augustin Pique pentru franceză. Au fost înscrişi în clasa I 19 elevi şi în clasa a II-a 18. În clasa a II-a a fost înscris şi Ion Luca Caragiale, care a devenit una din gloriile literaturii române. Şcoala a început să meargă în condițiuni
mulţumitoare. Se simţea însă tot mai mult nevoia unui local propriu, căci în şcoala primară nu mai era cu putinţă să funcţioneze 4 clase. Străduinţele orăşenilor, ale altor persoane din judeţ şi ale comunei n-au încetat. Pe lîngă sumele adunate au mai obţinut gratis de la Minister lemne din pădurea mînăstirilor Mislea, Vărbila şi Scăeni, precum şi o cantitate de var şi cărămidă care rămăseseră de la mînăstirea Tîrgşor. Piatra fundamentală a fost pusă la 31 mai 1865 la orele 10 dimineaţa, cu o solemnitate mişcătoare, la care a asistat mult popor din toate clasele sociale. Clădirea a fost ridicată destul de repede. În septembrie 1866 gimnaziul cu 4 clase a fost aşezat în localul propriu, care avea gata etajul de jos, care nu prea tîrziu a fost complet terminat. Astfel s-a ridicat acea clădire solidă, impresionantă, pentru timpul ei, cu ziduri groase, cu două săli foarte mari, edificiu monumental, cum îl numeau ai vremii, „marele edificiu“, cum îl numea bătrînul profesor Romanescu, unul din primii profesori. Pe frontispiciul lui s-au scris cuvintele: „Sciinţele basa varităţii“. În acest local şi-a dus viaţa 32 de ani; şi şi-a dus-o frumos, şi în continuă ascensiune. În sala lui cea mare, au avut loc şi întruniri politice şi alegeri, ceea ce a dat naştere uneori la neînţelegeri între autoritatea şcolară, primărie şi cetăţeni. Este o sală mare care desigur trebuie să fi fost socotită o fală a urbei. În acea sală și cel ce vă vorbeşte și-a început clasa I divizionară cu 160 de elevi; în ea mai tîrziu, cînd eram în clasa a IV-a, din etajul de sus, şi în chip cam nepermis, am auzit pe marii oratori Fleva, Delavrancea şi Tache Ionescu, la 1898. Dar mai interesant este că în această sală, socotită salon, a fost găzduit, la 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ruseşti, care mergeau peste Dunăre. La început, primii doi ani, gimnaziul n-a avut un nume deosebit. De la 5 august 1866 – în urma unui raport al Direcţiunii lui, Ministerul a aprobat să poarte numirea de Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel“. Nu se ştie ce a determinat această numire. S-a propus mai tîrziu de Consiliul profesoral, fără o prea temeinică justificare, să i se schimbe numele în Liceul „Nicolae Bălcescu“, dar nu s-a aprobat, aşa că vechea denumire a rămas. Ea s-ar explica – poate – prin asemănarea celor ce propovăduiesc şi învaţă aici, cu rolul celor doi Apostoli.
Grădina cu bursieri S-au scurs astfel 14 ani de activitate a gimnaziului; an de an i se dovedea utilitatea, dar şi nevoia de a fi completat. În urma dezvoltării luate, a cererii cetăţenilor şi autorităţilor comunale, doritori de a înălţa rangul şcoalei şi de a satisface nevoile populaţiei, Ministerul a aprobat la 30 august 1878 să se înfiinţeze clasa a V-a liceală. A urmat, apoi, crearea celorlalte clase, aşa că s-a realizat liceul complet cu 7 clase. Transformarea în liceu aducea noi cerinţe. Marele edificiu nu mai era îndestulător. Încă din 1890 se cerea avizul Consiliului profesoral pentru un nou local. Şi cu cît şirul anilor se desfăşura, creştea numărul elevilor, al profesorilor şi nevoile culturale sporeau. În 1894 a trebuit ca trei clase divizionare să fie mutate în localul băilor comunale; elevii de acolo erau numiţi cu oarecare răutate „de la baie“, şi am avut şi eu parte de acest calificativ. Independent însă de atîtea alte probleme, profesorii, pentru a ajuta elementele bune şi fără mijloace, au izbutit să realizeze o altă veche dorinţă. Au înfiinţat în 1896 un internat într-o clădire cu grădină mare, aşezat lîngă biserica „Buna Vestire”. Afară de bursieri erau primiţi
şi semiburisieri, cu 20 lei pe lună. Şi între bursieri au ales aproape tot ce era mai bun în liceu, o adunare de premianţi, se urmărea să fie ce nu era în alte părţi. Se depunea toată atenţia, atît pentru învăţătură şi pentru îngrijirea sănătăţii, cît şi pentru educaţie. În orele libere grădina era plină de sburdălnicii şi joacă. Începuse a se duce vestea şi ne pomeneam cu profesori din alte oraşe să cerceteze ce începuseră să înfăptuiască ploieştenii. Parcă văd şirul lung al internilor uniformaţi îndreptînduse spre liceu sub conducerea unora dintre ei, cu trese la mînă. Problema cea mai importantă însă era a noului local. Printr-o conlucrare sîrguitoare a fruntaşilor, a autorităţilor şi cu sprijinul mai ales al Ministerului Tache Ionescu, un fiu al oraşului, s-a ajuns la înfăptuire. La 11 iunie 1895 s-a pus piatra fundamentală printr-un act semnat de suverani, de principii moştenitori şi de înalţi demnitari. Clădirea a fost ridicată în 3 ani, sub conducerea arhitectului T. Dobrescu şi a costat circa 1.300.000 lei. Mutarea a avut loc în primăvara anului 1898. Noul edificiu, cu adevărat monumental, a fost socotit – fără ură și fără părtinire – unul din cele mai reuşite licee din ţară. Noi, copiii, am intrat în el cu toată cuvioşia, cu care se intră într-un templu; ne simţeam copleşiţi de măreţia lui, eram mîndri şi înălţaţi sufleteşte. În liceul vechi a fost mutat internatul. Acolo, în sala de sus din dreapta, în dormitorul IV, mi-am avut odihna cu o serie de dragi colegi aproape 4 ani. Problema localului fiind dezlegată, liceul ia o dezvoltare mai puternică şi faima-i devine tot mai mare. De multă vreme soseau aici elevi şi din alte judeţe – căci asemenea şcoli nu erau prea multe în ţară – dar mai ales acum numărul lor a sporit foarte mult. Au învăţat aici carte elevi din Rîmnicu Sărat, Buzău, Dîmboviţa, Muscel, Argeş, Ialomiţa, Vlaşca, cîte unul şi de peste munţi. Era un fel de provincie culturală, care gravita în jurul Ploieştilor. Ceea ce-i atrăgea mai vîrtos şi-i făcea să treacă chiar peste Bucureşti era faptul că liceul prahovean era socotit ca unul din cele mai bune din ţară. Şi, în adevăr, pentru cine judeca drept era o şcoală model şi ca pregătire culturală şi sufletească.
Uimitorul concurs al lui N. lorga A avut foarte mulţi profesori care, pe bună dreptate, puteau ocupa – unii au și ocupat – catedre universitare, învăţaţi, în toată puterea cuvîntului, ne impresionau cu ştiinţa lor; mă gîndesc deseori cît de multe cunoştinţe am căpătat de la ei. Aproape toţi foarte buni pedagogi dar, mai presus de toate, cu un deosebit devotament pentru şcoală. Ştiau să-şi facă lecţiile nu numai utile ci şi plăcute, ştiau să ne deştepte mult interes, ştiau să formeze gustul de învăţătură, să inspire respect pentru muncă, merit şi ordine precum şi să dezvolte conştiinţa datoriei. Cîţi dintre ei ar fi meritat să nu fie uitaţi! Să pomenim astăzi măcar cîţiva din cei ce nu mai sînt: Ioan Romanescu şi Nicolae Crapeleanu, stîlpii de la început ai templului, Manuelescu, Micescu, Bucur Spirescu, Nisipeanu, Nae Lăzărescu, Niculescu-Dacian, un idealist fără seamăn, un gînditor profund şi răscolitor de suflete, Dumitrescu-Agraru, bătrînul Farchy, filosoful, doctor de la Sorbona, Andrei Lăzărescu; să amintim şi pe Verzeanu şi Walenstein. Liceul din Ploieşti a avut între profesorii săi şi pe învăţatul între învăţaţi, Nicolae lorga care – în urma unui uimitor concurs – a fost numit profesor la acest liceu, dar n-a profesat, căci a fost chemat să suplinească o catedră la Facultatea de Litere din Bucureşti. De cîte ori însă acest gigant n-a predicat în amfiteatrul acestei şcoli! O menţiune specială merită Eugen Ludwig, un profesor şi director, cum rar se întîlneşte şi pe care l-am avut – apoi – coleg la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Şi cîţi din cei ce mai sînt în viaţă ca şi din cei ce funcţionează nu se pot mîndri că au fost ori sînt de la liceul din Ploieşti! Aici a fost și a rămas un fel de altar, în care numeroase valori au oficiat cu toată căldura şi cu toată sfinţenia ca nişte apostoli. S-au înfiinţat în deceniile următoare alte licee și gimnazii în judeţ sau în ceea ce odinioară era socotit ca o provincie sau o anexă culturală a Ploieştilor, dar acestea n-au umbrit focarul vechi, care şi-a păstrat faima: un liceu între licee. ANDREI RĂDULESCU
4
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
RM
Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR
Teiul cel mare
Luați cu treburile zilnice, oamenii nu prea au vreme să ia seama la lucrurile din jurul lor... Am constatat acest lucru deunăzi, într-o vizită prin satul meu natal, unde, discutînd cu mai mulți tineri, am aflat că nu știau mai nimic despre cei de dinaintea lor, oameni harnici și cu mare chibzuință în a-și lucra pămîntul cu mijloacele de care dispuneau la vremea respectivă: un plug de lemn, niște văcute, ori un cal costeliv... Nu toată lumea avea ce să le pună animalelor în iesle pe timp de iarnă, că primăvara erau scoase cu parii din șoproane... Acum, nimic din vremurile acelea nu mai există - nici plugul de lemn, nici văcuțele acelea slabe, care mai mult se legănau în jug, sprijinite de stăpînii lor, și nici pămîntul îngrijit de acei săteni, aproape toți înfometați și neștiutori de carte... În ciuda neajunsurilor de tot felul de care se plîng tinerii care trăiesc aici și care se laudă cu diplome și facultăți – satul e o paragină, pămîntul, plin de bălării, creînd un peisaj dezolant. Ca să văd ce știu ei despre istoria locului, intru în dialog cu cîțiva dintre săteni, majoritatea sub patruzeci de ani... De la fiecare, răspunsul era cam același: ,,Nu știu... S-au dus vremurile acelea, cînd comuniștii au făcut ce au făcut cu bătrînii noștri...”. Oricît încercam să le spun despre hărnicia sătenilor de odinioară, ei rîdeau cu gura pînă la urechi, plictisiți de vorbele mele, căutînd să mă lămurească, într-o limbă stîlcită gramatical, cum că acum e mai bine, că vremurile actuale sînt bune pentru toți și că omul nu mai e sclavul comunismului... Dar, le zic eu, acum e sclavul ,,globalizării”, cuvînt de care habar nu aveau, acest nou context economic și social
care i-a determinat pe oamenii tineri să plece, forțați de sărăcie, oriunde în lume, aducînd doar neajunsuri și lacrimi familiilor lor. Discutînd de una, de alta, am adus vorba de Teiul cel Mare, de la hatul dintre Satul Nou, locul meu de baștină, din Urecheștii-Bacăului, și Tămășoaia, un sat de țigani lingurari, trocari... Nici unul dintre interlocutorii mei nu au scos o vorbă, pentru că nu știau nimic despre asta... De ce? Fiindcă nu le-a povestit nimeni din familie – părinți, rude, iar de la școală n-au aflat nici atît, că nu mai sînt dascălii de odinioară, iubitori de istorie. Trist... E atît de trist să nu știi nimic despre locurile tale natale, în care ai văzut lumina zilei și unde îți dorm străbunii... Și copacul cu pricina nu mai există de pe vremea în care, tînăr fiind, mă pregăteam, cu mulți ani în urmă, să plec la București, să mă confrunt cu altă lume decît cea din satul de care mă legau numai amintiri frumoase... Pentru acești tineri erau de ajuns cîrciuma din sat, deschisă de dimineața pînă noaptea tîrziu, sălile cu jocuri de noroc, îmbîcsite de fumul gros de țigară, manele cît e ziua de lungă și alte chestii, nu tocmai ortodoxe... Pentru a le aduce aminte celor ce vor să cunoască adevărul istoric, le spun că Teiul cel Mare era piatra de hotar dintre satul nostru și Tămășoaia și că avea o coroană cît un colț de pădure, cu frunzișul atît de des, încît, privind prin el, niciodată nu puteai vedea cerul. Dintre crengile lui împletite, cîntecul păsărilor răsuna într-o doinire de zile mari... Cînd se abătea vreun nor de ploaie, oamenii dădeau fuga și se adăposteau sub pălăria lui verde... Acum teiul nu mai este, și nu din vina naturii, al vreunui trăznet care să-l rupă – ci din vina omului... Falnicul copac avea încă multă viață în el, chiar dacă număra sute de ani. Trunchiul lui era așa de gros, că nu putea fi cuprins de vreo zece străjeri de-ai lui Ștefan cel Mare, din vremea
România pitorească
Ceahlăul și cîteva din legendele sale
De peste două mii de ani, Ceahlăul atrage, precum un magnet. Se poate vorbi despre un miraj al locului pe care dacii îl considerau unul dintre munţii lor sacri. Aşa cum grecii antici erau convinşi că Olimpul este fieful întregului panteon al zeilor, şi dacii spuneau că pe Ceahlău e sălaşul lui Zamolxe, zeitatea supremă pentru acea vreme. ,,Cel mai înalt dintre munți [munții Moldovei] este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost [tot] atît de vestit ca și Olimpul, Pindul și Pelias. Este așezat în părțile Neamțului, nu departe de izvorul Tazlăului, iar în mijlocul lui e acoperit de zăpezi veșnice; pe vîrful lui însă nu se găsește pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vîrful său, care se înalță ca un turn, se prăvale un pîrîu foarte limpede, ce se năpustește cu mare larmă peste stînci abrupte și se varsă în Tazlău”. Astfel descria Ceahlăul, la începutul Secolului XVIII, marele învățat Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei. Cînd principele cărturar amintea lipsa de legende despre Ceahlău, el avea în vedere (notează dr. Vasile Smărăndescu în ,,Magazin istoric”, 1984), desigur, doar inexistența unor izvoare scrise, asemenea poemelor homerice, pentru că, altminteri, tradiția orală, folclorul românesc făcuseră de mult din Ceahlău una din cele mai bogate surse de inspirație: înseși afirmațiile lui Dimitrie Cantemir sînt întemeiate, în bună parte, pe legendă.
Masivul Ceahlău, ,,un uriaș cu fruntea-n soare“
Izvorul menționat de el (cunoscut de drumeții de astăzi sub numele de Izvorul Muntelui) și-ar avea originea – afirmă principele – într-o ,,statuie străveche, înaltă de cinci coți, înfățișînd, de nu mă înșel, o bătrînă cu douăzeci de mioare”. Este vorba de Dochia, cea cunoscută în tradiția populară ca soră sau fiică a regelui Decebal, ascunsă din calea oștirilor romane, împreună cu turmele ei, pe aceste meleaguri. Ajunsă din urmă pe Muntele Ceahlău de oștenii lui Traian, Dochia a preferat să se transforme în stîncă, împreună cu turma, decît să cadă în mîinile cuceritorilor. Ea a ajuns să simbolizeze – alături de atîtea ale fapte – vitejia, demnitatea și setea de libertate a strămoșilor noștri geto-daci. Tot tradiția populară a metamorfozat-o ulterior, dintr-o tînără fecioară, într-o bătrînă înțeleaptă, ce-și leapădă pe rînd cojoacele în cele dintîi zile de primăvară (zilele Babei). Dochia – s-a observat de mult de către istorici, lingviști, folcloriști – personifică Dacia și, dacă înrudirea cu Decebal are un caracter simbolic, în schimb, retragerea strămoșilor noștri la adăpostul ocrotitor al muntelui este un fapt istoricește autentic, zonele montane nemțene constituind unul din principalele puncte de rezistență ale dacilor liberi. O altă legendă, legată de vârful Toaca, potrivit localnicilor, spune că ,,Traian, împăratul Romei, după ce a cucerit ţara lui Decebal în urma unor lupte crîncene, ca să-i supună pe toţi dacii, i-a urmărit cu armatele sale pînă spre
căruia se zice că dăinuia teiul. Dar viața avea să-i fie scurtată brusc de buldozerele răufăcătorilor cu carnete roșii în buzunar, care i-au dislocat, bucată cu bucată, trunchiul vînjos... În locul în care teiul se înălța cîndva semeț, acum sînt doar bălării și mărăciniș... Cei de azi nu au de unde să știe că în acele locuri, cîndva, a stat de veghe peste întreaga vale a Trotușului unul dintre cei mai falnici copaci, ducînd cu sine multe povești despre generațiile de oameni de pe meleagurile noastre. Pentru toate acestea, vina o purtăm cu toții, fiindcă nu vrem să ne cunoaștem istoria locului în care ne-am născut. Și acest lucru e cu atît mai greu de înțeles, în condițiile în care, acum, avem libertatea de a ne descoperi pe noi, prin faptele celor de dinaintea noastră... Prin urmare, nu a mai rămas nici țărîna din teiul care mi-a încîntat copilăria, în vremea cînd treceam pe lîngă el cu vitele la păscut, cu picioarele desculțe, pline de bube. Am scris aceste rînduri, din dorința de a le aminti sătenilor mei de azi și dintotdeauna de povestea Teiului cel Mare, ca să știe ce falnic străbun am avut pe pămînturile noastre. ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental” partea de răsărit a Daciei. Ajuns aici, a hotărît să ridice o stavilă împotriva barbarilor care pîndeau de dincolo de noua graniţă a imperiului. Soldaţii romani şi prizonierii daci au adunat mulţime de pietre şi le-au îngrămădit, iar în vîrf au pus stîncile cele mari. Pe cea mai înaltă dintre ele au pus o toacă. Un legionar stătea cu ochi-n soare şi vestea primejdia, bătînd în acea toacă. Şi aşa a fost pînă la părăsirea Daciei de armatele romane”. Ceahlăul este un loc plin de legende. Pe orice traseu ar merge turistul, el dă de alte, şi alte poveşti. Aşa poate afla de legenda Panaghiei, de miturile legate de Clăile lui Miron, ori de Cununa Zimbrului. Și dacă muntele nu este atît de înalt pe cît i se părea principelui Dimitrie Cantemir (altitudinea sa maximă fiind de 1907 m – vîrful Ocolașul Mare, și de 1904 m – vîrful Toaca), masivitatea Ceahlăului, orizontul larg ce se deschide privitorilor de pe culmile sale spre toate zările l-au făcut cu adevărat impresionant: la poalele estice de la Poiana Teiului pînă la Bicaz, se întinde marele lac de acumulare al Hidrocentralei de la Bicaz, pe firul văii Bistriței, pe unde Alexandru Vlahuță călătorise cu pluta în pitorescul periplu al României. Dincolo de lac, culmile Stînișoarei, pe unde și-a purtat solitudinile, în pasul domol al Pisicuței, Calistrat Hogaș. Spre sud, impresionantul monument natural al Cheilor Bicazului, iar spre nord – culmile Munților Bistriței și Rodnei, cu Broștenii năzdrăvăniilor lui Creangă. Spre apus – o largă deschidere către platoul transilvan. În zilele senine de vară, la asfințitul soarelui, Ceahlăul mai capătă o proprietate. Așa cum de pe crestele sale priveliștea se deschide către inima platoului transilvan și podișul Moldovei, la fel, silueta sa masivă este vizibilă de la mari depărtări. Dimitrie Cantemir spunea că muntele se vedea din locuri ,,aflate la șaizeci de ceasuri de drum depărtare, în întregime și atît de limpede, ca și cînd s-ar afla în apropiere, lucru care cu greu s-ar putea spune, după cum cred eu, chiar despre piscurile cele mai vestite”. Nu-i de mirare că a fost asemuit cu Kogaionul (muntele-sacru al dacilor, unde s-ar fi retras Zamolxis) și că poporul a văzut întotdeauna în el ,,un uriaș cu fruntea-n soare/ De pază țării sale pus” – cum atît de plastic l-a cîntat poetul George Coșbuc. R.M.
RM
5
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Nemuritorii ºi epigrama
G. Călinescu și epigrama (II)
Premiul concursului pe tema ,,Epigrama – un strănut literar”, inițiat de Revista EPIGRAMA (nr.6/1939), este luat de M. Fintea, al cărui nume n-a devenit notoriu în epigramistica românească, cu o epigramă avînd un titlu cu puternic impact satiric lămuritor:
Criticii G. Călinescu și Boileau sînt de acord asupra valorii epigramei, ca gen literar N-a fost Boileau un critic de prestanța-i Și n-o fi epigrama ,,un bon mot”, Dar epigramă și strănut? Distanța-i Ca de la Călinescu la Boileau. Foarte reușită e și următoarea epigramă: O epigramă-i un strănut – Strănutu-nseamnă sănătate, Dar domnul critic n-a știut: Strănută numai cine poate. (G. Nicol) Merită citate și ale epigrame publicate cu acest prilej:
Dlui G. Călinescu Zace-aici G. Călinescu, Critic foarte cunoscut, N-a murit de moarte bună, A murit de un strănut. (M. Marin) *** Călinescu, la tot pasul, Plînge-ntruna pe tăcute Pentru că-l mănîncă nasul Și nu poate să strănute! (Grigore Țepeș) *** Cînd în revista EPIGRAMA Cu toții-om strănuta în bloc, Vei fi silit – aici e drama – Tu singur să ne spui ,,Noroc!”. (F. Lobodă) La apariția Istoriei literaturii..., de mărimea știută și cu un număr de pagini încă neîntîlnit, în revista EPIGRAMA, volumul e persiflat, printre alții, de G. Voevidca (1893-1962): Op tot mai popular cu anii, Cu mult respect, chiar și băcanii Mi-ntind din el fragmente fine În ele cînd mi-au pus măsline. Cei care au pătruns spiritul criticului consideră că această mare personalitate gusta creațiile spirituale, dar se abținea să le laude. Nu disprețuiește nici catrenul. În Istoria literaturii..., ediția I, p. 162, amintește creația lui Alexandru Hrisoverghi (18111837) care, pe 8 martie 1837, la numai 26 de ani, cu o zi înainte de a muri, își lua adio de la lume: Gata a lăsa viața, plîng, suspin nemîngîiat, A tristelor mele zile nădejdea s-a-mprăștiat; C-o privire tînjătoare mi-e drag a mă mai uita La fericirile lumei ce nu le-am putut gusta. În monumentala sa lucrare, cînd amintirea lui Ion Ionescu-Quintus era încă vie, G. Călinescu îl reține ,,din marea ceată a epigramiștilor”, alături de Cridim (Christu Dumitrescu – 1878-1956). Acestuia îi citează două catrene – unul adresat lui Ilarie Chendi Ilarie – i-o spun întruna Și doar i-o spun ca unui frate – A obținut întotdeauna Succese de... ilaritate și altul care constituie ,,o nouă definiție simbolistă” a limbii române, lăudîndu-l și pentru că ,,lista operelor sale manuscrise e considerabilă”: Limba noastră Românească E frumoasă Ca o pasăre albastră.
Pe omul politic Ion G. Ionescu-Quintus (18751933) îl consideră ,,adesea norocos în jocurile sale de cuvinte”, reținînd următoarele exemple: Din două inimi și-o bătaie Țîșnește-o dragoste nebună: Din două inimi și bătaie Răsare-o căsnicie bună. *** În politică devii Om de frunte dacă știi Ori să sperii, Ori să perii. G. Călinescu acordă importanță și presei de umor. Pe N.T. Orășanu, creatorul primei reviste de umor (ȚÎNȚARUL, apărută la o lună după Unirea Principatelor), cel ce a dominat timp de trei decenii acest gen de presă, îl consideră imitatorul lui Pierre Jean de Béranger (1780-1857), mai ales prin versurile scurte, sugerînd ritmul pasului greu al mulțimilor în marș: Să măturăm/ Să scuturăm/ Și murdării/ Și tîlhării/ Gunoi și praf/ Boier și graf/ Și din palate/ Și de prin sate. Nici de Cincinat Pavelescu (1872-1934) nu putea face abstracție. Popularitatea acestuia în epocă a întrecut cu mult opera sa literară, prin magnetismul personalității sale multilaterale, farmecul personal și, mai ales, datorită preferinței publicului pentru epigramă. G. Călinescu își exprimă prețuirea față de poetul Cincinat Pavelescu, care ,,a continuat într-un spirit mai boem pe Alecsandri în poezia de album și pe Radu D. Rosetti în improvizațiile epigramatice. Întrucît privește epigrama, producția aceasta, scuzabilă ca o petrecere, a devenit prin imitație o plagă, dînd multora iluzia de a fi poeți, prin repetarea unor triste insipidități (s.n.) Nici Cincinat Pavelescu nu se ridică deasupra demonstrațiilor de banchete. Cineva îi dă cîteva rime – nefastă, nevastă, el, chel și poetul improvizează: După ce-ntr-o zi nefastă, M-a prins soțul la nevastă, M-am luat de păr cu el: Avantajul de-a fi chel. Dar madrigalurile, epitalamurile, liedurile sale și chiar unele versuri de cabinet secret nu sînt lipsite de grație și chiar de o undă de poezie, simpatie infatuată”. Și alți critici au subliniat aceste valori ale scrierilor lui Cincinat: platforma de epigramist a fost susținută de cea de poet și invers. Și, dacă pe I. Minulescu (1881-1944) l-a salvat muzica – așa cum afirmă Nicolae Manolescu, lui Cincinat i-a adăugat ceva la gloria pe care deja și-o
căpătase. Chiar și lăutarii aveau în repertoriul lor cîntece pe versurile lui. Frumoasa mea cu ochii verzi, Îți mai aduci aminte, doamnă? (închinată Nataliei Negru), Pentru ochii tăi – sînt romanțe care și-au păstrat prospețimea și azi. Acest lucru se explică și prin faptul că lira lui Cincinat Pavelescu, ,,cu tonul ei solemn de festival” (G. Călinescu) a fost pusă pe muzică nesofisticată, melodiile fiind ușor de reținut. Marele critic n-a fost insensibil nici la debutul editorial al tînărului Gabriel Țepelea (1916-2012) – autorul plachetei de epigrame Instantanee (Ed. Lanuri, 1937), pe care epigramistul i-a trimis-o pe adresa revistei ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC. În numărul din 16 ianuarie 1938, l-a publicat, citîndu-i trei epigrame, cu adăugirea: ,,Avem o epigramistică endemică profesată în genere de amatori și nu totdeauna cu spirit. În Instantaneele domnului Gabriel Țepelea sînt unele epigrame cu haz și toate în general acceptabile” (s.n.). E cea mai mare laudă pe care o acordă marele critic unor epigrame. Nici pe Păstorel nu l-a neglijat: în VIAȚA LITERARĂ, nr. 25 din 24 noiembrie 1928, cînd în presă apar nenumărate cronici elogioase privind volumul de debut al lui Păstorel – Hronicul măscăriciului Vălătuc, G. Călinescu publică o recenzie, din care cităm: ,,Cunoscut prietenilor printr-o inventivitate anecdotică prodigioasă, printr-o largă veselie livrescă (s.n.), domnul Al.O. Teodoreanu spulberă cu volumul de față prejudecata că geniile orale (s.n.) nu se pot manifesta și în scris. (...) Rar am gustat în literatura noastră mai multă bonomie, mai multă nevoie – și artă totodată – de a rîde de orice și oricum, pînă la absurd și prețiozitate”. Că n-a manifestat o respingere totală față de umor, în general, față de epigramă, în special, o demonstrează prețuirea pentru creația literară a unor autori care sînt cunoscuți și ca mari epigramiști, deci nu numai ca epigramiști. Aceștia, la rîndul lor, și-au exprimat prețuirea, chiar atașamentul față de marele critic. ,,Păstorel înțelegea micile excentricități ale lui Călinescu și vorbea tuturor cu admirație despre talentul și puterea lui de muncă” (Cr. Mircea Handoca, Pe urmele lui Al.O. Teodoreanu. Păstorel, Ed. Sport-Turism, 1988). De altfel, la împlinirea a 60 de ani de viață de către G. Călinescu, Păstorel i-a dedicat nu o epigramă, ci o odă, din care cităm: Șezut-ai după cum se știe Pe scaunul ce ți s-a dat Pe merit la Academie Și nu te-ai academizat Atîția s-au pierdut cu firea Stînd sub simbolica cupolă, Sub ea crezînd că-i nemurirea Și veșnica aureolă Dar tu, zburdalnic ca un faun, Știind că ăsta-i searbăd vis, Nu cauți nemurirea-n scaun, Ci numa-n cărțile ce-ai scris Și pentru că eu cred ce scriu Și cum așa gîndesc și eu, Aștept să vii cît mai tîrziu Să-mi mulțumești în Empireu. În concluzie, G. Călinescu gusta creațiile umoristice doar dacă erau reușite. Prin atitudinea lui, chiar dacă a fost uneori ciudată, judecînd obiectiv, a pledat, de fapt, pentru o epigramă valoroasă, care să merite această denumire. În subsidiar, marele critic rămîne un apărător al valorii, un mare scriitor și om de știință, care pretinde mînuitorilor de condei ,,literar”, deci și epigramiștilor, să trateze produsul creației lor cu dăruire, cu demnitate și cu respect – atît pentru rîndul scris, cît și pentru sine. Sfîrșit Dr. ELIS RÂPEANU
6
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
Polemici«Controverse Balsamuri spirituale
Pacoste infinită
Epoca de ,,TRISTĂ AMINTIRE” s-a reîncarnat în AMĂGIRE, tragică împreunare cu viața hăituită de răzlețe speranțe, ce nu au nici Semnul Crucii și nici viitor sub Soare. Anii au trecut, dar nimic nu s-a înfăptuit, nimic nu s-a făcut. Fac parte dintre pensionari, categorie ce pare că îi incomodează tare pe cei ce vremelnic ne conduc. Doar așa se explică faptul că au pus stigmatul de ,,defavorizați” celor din generația care a muncit, a construit și a dezvoltat o țară, transformînd-o dintr-un stat eminamente agricol, cu structuri patriarhale și cu un grad mare de analfabetism în rîndul populației, într-un stat cu industrii moderne și cu relații economice externe de o dinamică și diversificare fără precedent. Mai grav e că pecetea aceasta rușinoasă pusă pe fruntea pensionarilor a fost însușită de o parte din cei tineri și foarte tineri, care, judecînd după principiul rigid al ,,eficienței și performanței” din capitalismul actual, consideră că ,,părinții și bunicii nu mai produc nimic” în societate, deci sînt niște întreținuți care ar trebui să se mulțumească doar cu ce ,,li se dă”. Și totuși, în grija acestor ,,defavorizați” au fost lăsați copiii celor ce au plecat să muncească prin alte țări. Alții, care mai sînt sănătoși și în putere, mai lucrează, care pe unde pot, să-și întregească veniturile, sau, în cazul foștilor dascăli, medici, al intelectualilor în general, aceștia continuă să predea, să trateze, să scrie, să creeze și să-și pună cunoștințele și experiența în folosul semenilor, căutînd, în același timp, să-și păstreze un ritm activ al vieții. În ce mă privește, fiind o ,,defavorizată”, am timp destul pentru a medita la întîmplările prin care am trecut în viață – o poveste care a fost, încă mai este, și în care toți anii s-au condensat în amintiri și clipe de neuitat. Consider că, și dacă am trăi o sută de ani, de fapt, trăim doar CLIPA. Venim pe lume într-o zi anume. Nimeni n-a știut pentru cît timp, cîte zile vor fi bune, dar mai ales rele. Și firul vieții se desfășoară din primăvară pînă-n iarnă, atît cît îți este scris de Cel de Sus. Cînd ești copil trebuie să ai răbdare să crești mare, trecînd prin viață, ca în alfabet, de la A la Z. Apoi, începe
RM
SĂMÎNȚA BUNĂ
Tabloul
Motto: „Căci toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Christos, pentru ca fiecare să primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut” – 2 Corinteni 5.10
,,calvarul”. Aștepți iar cu răbdare să crești mare, să-i asculți pe părinți, pe bunici, pe dascăli și chiar pe unii mai sfătoși dintre vecini. Și așa începe și se sfîrșește VIAȚA, cu bune, dar mai ales cu rele, adică ZILE GRELE. Cu toții depindem doar de ele, din Primăvară pînă în Iarnă, atunci cînd începe să ningă și, încet-încet, zăpada se așterne pe pîrtia vieții, pe care patinăm ușor spre Lumea Umbrelor, în misterul din Empireu, unde ne judecă Dumnezeu. E misterul vieții și al morții și, dacă nu am spera că viața o vom relua cîndva... de la început, pe un tărîm necunoscut, RAI sau IAD, și dacă nu am crede în puterea lui Dumnezeu, ar fi teribil de greu... ROATA TIMPULUI se învîrtește, de la Răsărit la Asfințit, și nimic nu-i de făcut. La asta s-a gîndit și poetul Corneliu Vadim Tudor cînd a scris ,,Elegia trecerii de la viață la moarte”: ,,Între tinereţe şi bătrîneţe Noi stăm răstigniţi, ca pe cruce Trupul merge, tot mai greu, înainte Înapoi sufletul ar vrea s-o apuce. Fiecare e condamnat la moarte Încă de cînd s-a născut Foarte greu ne obişnuim cu ideea Marelui mister nemaivăzut”. Toți sperăm într-o lume mai bună, însă viața și moartea sînt o mare minciună. CLIPA, doar CLIPA trăită este o CĂLĂTORIE INFINITĂ. LILIANA TETELEA
În urmă cu mulți ani, un om bogat a vizitat o galerie de artă. Atenția i-a fost atrasă de un tablou impresionant, care reprezenta o femeie săracă înconjurată de copiii ei. Rugător, ea își întindea mîinile spre un bărbat. Dar chipul bărbatului era dur. Inima lui nu era mișcată de suferința acelei femei. Vizitatorul a rămas înmărmurit și și-a adus aminte de o scenă din trecut. Într-adevăr! În timp ce se uita la tablou, și-a văzut propriile trăsături pe chipul bărbatului. Lacrimile sărmanei femei, pe care el o alungase din locuință, îl acuzau din nou. Ea nu reușise să plătească chiria, iar el o aruncase – insensibil cum era – pe stradă împreună cu copiii ei. Nu mai avea nici o îndoială, pentru că tabloul purta semnătura fiului acelei femei. Între timp devenise un pictor talentat. Acum, bogatul se confrunta cu faptele lui. Această priveliște îi era insuportabilă. Cît de mult ar fi vrut să distrugă acel tablou! Va veni ziua cînd fiecare om va vedea imaginea propriilor sale fapte. Astăzi, petele întunecate din viața noastră pot fi îndepărtate prin mărturisirea păcatelor și prin credința în Isus Christos. Cine Îl respinge pe Christos ca Mîntuitor personal va fi confruntat cu toată vina sa în fața lui Christos ca Judecător.
Din Bucureştii de altădată
Confesiunile unui lustragiu pitic
Cîndva o prezență cotidiană pe străzile Bucureștiului, lustragiii – sau văcsuitorii de ghete, cum li se mai spunea – își așteptau mușteriii în mai toate intersecțiile importante, înarmați cu scaune pentru clienți și cu nelipsita lădiță în care înghesuiau creme de ghete, ceară, perii și cîrpe. Unul dintre acești anonimi ai străzii era Vasile – un micuț în vîrstă de numai 6 ani – un copil care imediat după răsăritul soarelui își lua lădița și cutia de conserve care-i servea drept scaun și pornea grăbit spre centrul Capitalei. Vă propunem astăzi povestea unui alt lustragiu interbelic. Este vorba despre Gheorghe Voicu, fratele celebrului lustruitor pitic din fața Universității. „Una din cele mai populare figuri ale Bucureștiului este, fără îndoială, lustragiul pitic din fața Universității. Proiectat pe peretele înalt dinspre statuia Brătianu, văcsuitorul cu picioarele curbate și mersul ca de rață, vrea parcă să arate și mai flagrant contrastul dintre majestuoasa înfățișare a Universității și statura sa, ce de-abia se ridică de la pămînt cu cîțiva zeci de centimetri. Dar nu despre el va fi vorba aici, ci despre un frate al său. Mic și el, lustragiu și el, simpatic la superlativ și maestru în obținerea lustrului. Nu știu dacă lui frati-său «Universitarul» i-a convenit sau nu să-și aducă în Capitală un concurent în toate direcțiile: și la statură și la arta văcsuitului. Cert este că într-o zi, în b-dul Carol, peste drum de Universitate și, oarecum, «vis-a-vis» de Ministerul de Domenii, s-a instalat un lustragiu care seamănă leit cu vechea cunoștință a bucureștenilor. Dar care nu era ea. Noul oaspete și negustor este Gheorghe Voicu, plecat din provincie să cucerească Capitala cu arta lui de-a «face să sclipească ca lacul pînă și o piele nenorocită de vițel». - Cum de te-ai decis să vii la București? Nu te-a
speriat orașul cu atîta lume grăbită și cu atîtea mașini ce-ți amenință viața la fiece moment? - Nu! La provincie nu mai mergea, a fost o vreme cînd și acolo se putea cîștiga, dar cum toți fug la București, din zi în zi eu îmi vedeam numărul clienților micșorat. Și-atunci mi-am zis să fac și eu la fel ca ei și să viu să-mi încerc norocul în Capitală. Oi fi eu mic – mi-am zis – dar n-am să mă pierd, căci nici frati-miu nu s-a pierdut. - Și crezi c-ai nimerit-o? - Pînă în prezent, mulțumesc lui Dumnezeu. Îmi dă concursul toată lumea. Zău, nu știu de ce, dar clienții nu mă ocolesc. Nu-i vorbă că și eu îi mulțumesc, ca nimeni altul. Îmi merg mîinile ca la o mașină. Și cu toate astea de abia mă ajung – îmi spune trist lustragiul, în timp ce de sub periile conduse de el apare ca o oglindă, strălucirea lustrului. - Domnule, grea e viața în București! La Oltenița, unde am stat în ultimii paisprezece ani, mă ajungeam, eu cu familia, doar cu douăzeci de lei pe zi. Aici nici o sută nu îmi e destul. Și-apoi chiria, aia mă omoară! Patru sute de lei pe lună, o magherniță la mahala. Păi, să vezi dumneata ce-am închiriat eu la Oltenița cu șaptezeci de lei lunar. - Cum – îl întrerup – ai acolo casa dumitale, pe care ai închiriat-o? - Sigur! Sînt proprietar de cîțiva ani. Cu greu, din muncă trudnică, din zori pînă-n noapte, am izbutit să-mi ridic o căsuță cu trei odăi la Oltenița. M-am zbătut s-o fac pentru fii-mea, Sofica, ca s-o aibe de zestre. Ei bine, casa mea din Oltenița, înainte de a veni în București, am închiriat-o cu șaptezeci de lei pe lună. Trei camere, nu una. Singură, și în centru, nu ca aici unde stau eu, după Parcul Rahova, şi pe care-o plătesc cu patru sute. - Ai pomenit de fiica dumitale. Ea cum arată? - E și ea mică ca și mine, deși țineam foarte mult să
semene nevesti-mii, care e înaltă și bine făcută. Dar e vrednică fetița, bună, și așa sper să o pot mărita cînd i-o veni vremea, mai ales că i-a pus taică-su – spune el cu mîndrie – ceva deoparte... Dacă o izbuti să-nvețe și vreo meserie o să fie și mai bine. Dar nu cunosc încă prea bine lumea de pe aici, ca s-o rog să o recomande la vreun atelier de croitorie sau la vreo fabrică. Dar cînd m-oi face și eu cunoscut în București, ca fratimiu, de la Universitate, sînt sigur c-o să găsesc o inimă miloasă să-mi ajute să învețe și ea o meserie”.
Amintiri din vremea războiului „După această operație Voicu – care se arată a fi și fire sensibilă de poet – își udă florile, și apoi ar vrea să-nceapă să citească jurnalele. Le are pe toate: - Ca să nu se plictisească clienții – îmi explică el. - Ei, ce zici, o să avem război? - Nu ştiu – răspunde lustragiul. Dar tare n-aș vrea, că l-am mai făcut o dată și știu ce-nseamnă. La recrutare am fost eu mic, într-adevăr, optzeci și unu de centimetri, așa că nu m-a luat pe front, dar în timpul războiului am pansat mii de răniți la spitalul din Iași. Cînd îmi aduc aminte cum veneau soldații acolo, mi se rupe inima și mă apucă fiorii. Să ne ferească Dumnezeu!”. Sursa: Art. „Curiozitățile Capitalei”, „Realitatea Ilustrată”, 1939
RM
7
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
File de istorie
Matei Basarab, cel mai mare ctitor bisericesc al ortodoxiei româneºti
Matei Basarab (1580-1654) a fost Domn al Țării Românești între anii 1632-1654. Elogiat de Papa Inocențiu al X-lea pentru minunata sa bunătate sufletească, respectat de turci ca al doilea Mihai Vodă, considerat de Nicolae Iorga ca adevărat „păstor și domn părinte”, caracterizat de istoricul C.C. Giurăscu drept un domn cu remarcabile însușiri („viteaz ostaș, ctitor desăvîrșit și diplomat încercat, tipul reprezentativ al domnului de țară”), Matei Basarab, cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, și-a văzut domnia caracterizată astfel de cronica vremii: „Țara iubea pe Domn și Domnul pe Țară”. Prin bunicul său, Vîslan din Caracal, Matei Basarab descindea din puternica familie a boierilor Craiovești. Această origine l-a făcut să adopte numele de „Basarab”, imediat după urcarea sa pe tron, considerîndu-se nepot al lui Neagoe Basarab și deci urmaș al acestuia. Matei Basarab era fiul lui „Danciul ot Brâncoveni”, fost mare vornic și oștean al lui Mihai Viteazul. Danciu ot Brâncoveni a murit în bătălia de la Șelimbăr (1599) și a fost înmormîntat la Alba Iulia. Mama lui Matei era jupîneasa Stanca, tot din Brâncoveni (actualmente în județul Olt). Ca și tatăl său, Matei Basarab a fost, la rîndul lui, căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, comandînd grupul de oaste al tîrgoveților și breslașilor din Craiova. Matei Basarab a încercat să urce pe tronul Țării Românești încă din timpul domniei lui Leon Tomșa, avînd sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi I al Transilvaniei, în 1630. Deoarece situația din țară era foarte agitată și în timpul lui Radu Iliaș, urmașul lui Leon Tomșa, Poarta Otomană îi încredințează domnia lui Matei Basarab în martie 1633 (la aceasta contribuind și darurile substanțiale făcute personal de Matei marelui vizir de la Istanbul). Politica sa internă a fost una bazată pe menţinerea stabilităţii, însă datoriile către Poartă şi întreţinerea unui costisitor aparat militar, l-au obligat să înăsprească fiscalitatea. Introduce taxe usturătoare pentru ţărani – „darea talerului”, şi legi care le limitează strămutarea sau pedepsesc fuga în Transilvania. Pe boieri îi aduce sub ascultare, prin forţă sau danii. Măsurile sale economice au fost îndreptate, în special, spre creşterea veniturilor statului. Matei Basarab a sprijinit producţia manufacturieră prin repunerea în funcţiune a minelor de la Baia de Aramă şi Baia de Fier, susţinerea unei mori de hîrtie (Călimăneşti) şi a unei fabrici de sticlă. În politica externă, Matei Basarab a menținut pacea cu Turcia, dar a încheiat și tratate de alianță și prietenie cu Gheorghe Rákóczi I al Transilvaniei (1635),
precum și cu Sfîntul Imperiu Roman, Polonia și Veneția (în 1636, 1637 și 1639). Însă domnia sa a fost marcată de îndelungatul conflict cu omologul său din Moldova, voievodul Vasile Lupu. Acesta dorea să-l detroneze pe voievodul muntean, utilizînd în acest scop atît intrigi și pîri la Înalta Poartă, dar și atacuri armate directe. Matei Basarab a contracarat aceste atacuri atît pe cale diplomatică, demascînd manevrele voievodului moldovean demnitarilor otomani (care chiar îi pedepsesc cu moartea pe dregătorii turci corupți de Vasile Lupu), cît și pe cîmpul de luptă, respingînd atacurile intrigantului vecin la Focșani (noiembrie 1637) și la Ojogeni pe Rîul Prahova (decembrie 1639). De asemenea, în urma bătăliei de la Finta, pe Rîul Ialomița (în mai 1653), Matei Basarab îl alungă pentru totdeauna pe Vasile Lupu de pe tronul Moldovei. După biruința de la Finta asupra lui Vasile Lupu, se părea că nimic nu-i va mai tulbura domnia lui Matei Basarab, voievod creștin, pașnic și iubitor de cultură. Din păcate, nu s-a putut bucura multă vreme de liniște deplină. Bătrînețea și o rană căpătată la Finta, precum și o răscoală a seimenilor (mercenari străini) și a dorobanților i-au grăbit sfîrșitul, el săvîrșindu-se din viață la 9 aprilie 1654. Matei Basarab a fost urmat la tron de către Constantin Șerban (ctitor, printre altele, al Catedralei patriarhale din București)
Sprijinitor al ortodoxiei ºi protector al artelor
În timpul domniei lui Matei Basarab, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al acesteia. În cei 22 de ani de domnie, Matei Basarab s-a dovedit un bun gospodar și administrator al avuțiilor țării, instaurînd o epocă de prosperitate și de pace. Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală și de închegare a unei școli artistice, fără de care „școala brâncovenească” nu ar fi fost posibilă. A fost un adevărat protector al culturii, dar și un puternic sprijin al ortodoxiei, acționînd energic pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe. De altfel, latura sa cea mai vizibilă a fost aceea de „Mecena”, sprijinitor al ortodoxiei şi protector al artelor, „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru” (Constantin C. Giurescu). Dacă Ștefan cel Mare a zidit 45 de biserici și mînăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor. A construit sau refăcut 126 de monumente, printre care 46 de biserici sau mînăstiri – Curţile Domneşti din Cîmpulung, Bucureşti şi Tîrgovişte, casele domneşti din Brâncoveni şi Caracal, Catedrala Episcopală din Mînăstirea Arnota, denumită Meteora României, Rîmnic, mînăstirile Arnota unde se află mormîntul domnitorului (1634), Strehaia, Căldăruşani,
Sadova, Măxineni, Plătărești, Cornăţel, schiturile Bărbăteşti, Dîmboviţa, Pinul, Buzăul sau bisericile Sf. Împăraţi, Sf. Nicolae Androneşti, din Tîrgovişte, Sf. Apostoli, din Ploieşti, Sf. Precopie din Gherghiţa, Sf. Gheorghe, din Piteşti, Sf. Apostoli, Sărindar, din Bucureşti, Sf. Dumitru, din Craiova ş.a. Alături de acestea a dispus construirea de lăcaşuri religioase, la sud de Dunăre (bisericile Sf. Paraschiva şi Sf. Pantelimon din Vidin, Sf. Apostoli din Şiştov), în Transilvania (bisericile din Porceşti şi Turnu Roşu), Moldova (mînăstirile Soveja şi Dobromirna) sau la Muntele Athos (Xenofon, Marea Lavră, Dionisiu, Hilandar, Simonpetra, Cutlumuş, Pantokrator sau Rusikon), toate înzestrate cu proprietăţi şi mari sume de bani. Realizările sale din domeniul cultural i-a făcut şi pe marii boieri să-i urmeze exemplul, peste 50 de edificii fiind construite în toată ţara. „Matei, fiind în scaun, altă grijă nu avea şi făcea mînăstiri pretutindeni şi biserici întru lauda lui Dumnezeu care se văd pînă acum. Că pînă la acest domn, puţine zidiri au făcut domnii cei mari înainte, iar Matei Vodă a înfrumuseţat ţara cu tot felul de zidiri bisericeşti, mînăstiri, case domneşti care se pomenesc până astăzi” (cronicarul Radu Popescu). Cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab este Mînăstirea Arnota (din actualul județ Vîlcea), ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui sfînt lăcaș mai vechi. Biserica mînăstirii a fost pictată de Stroe din Tîrgoviște. Pe lîngă temele religioase tradiționale sînt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab și Doamna Elina), din pronaos, precum și o remarcabilă decorație florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfățișat bătrîn, cu părul alb, este considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat pînă în zilele noastre. Tot la Mînăstirea Arnota se află și mormîntul lui Matei Basarab, precum și cel al Doamnei Elina, soția voievodului. O altă ctitorie monumentală a lui Matei Basarab este Mînăstirea Căldărușani (din actualul județ Ilfov), construită în anii 1637-1638. Mănăstirea este situată în apropierea Bucureștiului, într-o poziție pitorească, fiind înconjurată din trei părți de lacuri.
Influenþa sa asupra dezvoltării vieþii spirituale a românilor Matei Basarab a fost un sprijinitor al vieții spirituale a românilor, atît a celei religioase cît și a celei culturale. Împreună cu cumnatul său, marele logofăt Udriște Năsturel, a înființat două tipografii, una la Mînăstirea Govora și cealaltă la Tîrgoviște. Prima carte tipărită la Tîrgoviște a fost un Trebnic, în 1636, iar la Govora, Pravila Mică din 1640. Udriște Năsturel a tradus din latină în slavonă opera ascetică medievală De imitatio Christi a lui Thomas de Kempis, tipărită la Mînăstirea Dealu în 1647. De remarcat că în prefața adresată mitropolitului Varlaam al Moldovei se arată, printre altele, înrudirea dintre limbile latină și română. De altfel, în timpul domniei lui Matei Basarab a fost introdusă limba română în slujbele religioase, căci, după cum spunea voievodul: „Am văzut că în întreaga mea țară este foame, este sete, nu însă de pîine și apă, ci din pricina împuținării sfintelor cărți”. *** Matei Basarab a fost înmormîntat la Tîrgoviște, de unde a fost mutat în 1658 la ctitoria sa – Mînăstirea Arnota, de către un sobor de preoți, în frunte cu Patriarhul Macarie al Antiohiei și secretarul acestuia, diaconul și cărturarul Paul de Alep, care se aflau atunci în Țara Românească. Pe piatra sa de mormînt se află inscripția: „Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu odinioară stăpîn și Domn al Țării Românești, bărbat înțelept, îndurător și milostiv, întemeietor, înnoitor a multe biserici și mănăstiri; niciodată biruit, ci biruitor; și a multor învingeri învingător prea slăvit, dușmanilor înfricoșat, prietenilor de folos, îmbogățitor al țării sale, cel ce, cu multă bogăție și întru toate îndestulat, în plină pace, a domnit douăzeci și trei de ani; a adormit întru Domnul, la cinstite bătrînețe, în anul Domnului 1654”. (Sursa: orthodoxwiki.org) R.M.
8
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
Iubiri celebre • Iubiri celebre • Iubiri celebre Regele Carol al VI-lea și Isabeau de Bavaria – o dragoste marcată de necazuri
Tînărul rege Carol al VI-lea, zis „Cel mult iubit“, se afla în centrul atenţiei întregii Curţi; i se căuta o soţie. Şi i s-a găsit. La 17 iulie 1385, în catedrala din Amiens – cea mai mare din Franţa – putînd rivaliza cu cele mai frumoase din Germania şi Ţările de Jos – avea loc căsătoria suveranului cu aleasa inimii sale: Elisabetha de Bavaria – Isabeau, cum i se va spune. Povestea începe ca în basme. A fost odată un rege de 17 ani care domnea asupra unui regat mare. Era frumos, blond, plin de viaţă, cîteodată impulsiv. Dar avea suflet bun. Carol al VI-lea a suportat cu o oarecare nerăbdare şi iritare tutela unchilor săi, ducii Jean de Berry, Filip cel îndrăzneţ, duce de Burgundia, şi Louis de Bourbon. A fost încoronat la numai 12 ani, la 16 septembrie 1380, la moartea tatălui său, Carol al V-lea. De aceea a trebuit să guverneze „asistat“ de unchii săi, detestaţi de popor (cu excepţia ducelui de Bourbon, un om bun), pe cît era el de iubit. Conducea acest trio de prinţi ce aveau o singură grijă: să-şi însoare nepotul – Filip cel îndrăzneţ, ducele de Burgundia. Sfetnicii regelui defunct, Carol al V-lea, conetabilul Olivier de Clisson şi marele şambelan Bureau de la Riviere, cel atît de apropiat lui Carol al VI-lea, voiau şi ei acelaşi lucru. În Europa existau o sumedenie de prinţese de măritat. Totul era ca alegerea să fie cea bună. Un călugăr de la Saint-Denis afirma chiar că regele Carol al VI-lea şi-a ales singur soţia, din mulţimea de portrete executate la curţile europene. Lucrurile au fost însă mult mai complicate. Rolul nelipsitei peţitoare l-a jucat ducesa de Brabant. Ea l-a convins pe Albert I de Bavaria să-şi trimită în Franţa fiica mezină, pe Elisabetha, în vîrstă de 15 ani, pentru a-şi încerca norocul. Pe 13 iulie 1385, tînăra a sosit la Amiens, în Picardia, însoţită de unchiul său, Friedrich de Wittelsbach, şi de contele şi contesa de Hainaut. Ducesa de Brabant, cea care trăsese sforile ca întrevederea să se desfăşoare în mare taină, a venit şi ea la Amiens, dar pe un alt drum. Carol, însoţit de ducele şi ducesa de Burgundia, a intrat în oraş şi a tras la episcopat. „Marele maestru“ Jean Froissart, cunoscutul cronicar, este cel care, amuzat, a ţinut jurnalul acelor zile vesele. Pe 14 iulie, Isabeau de Bavaria, escortată de ducesele de Brabant şi de Burgundia şi de contesa de Hainaut, a fost prezentată lui Carol al VI-lea. Tînăra prinţesă a îngenuncheat respectuos. Regele i-a făcut semn să se ridice, luîndu-i mîna şi privind-o înduioşat. „În această privire – scrie Jean Froissart – i se citeau dorinţa şi dragostea, căci el o văzuse; era frumoasă şi tînără. Pe rege îl mistuia deja o mare nevoie de a o revedea“. Conetabilul de Clisson a murmurat la urechea lui Enhuerrand: „Această doamnă va rămîne la noi. Regele nu-şi poate lua ochii de la ea”. În vreme ce curtenii s-au retras, Bureau de la Riviere, în complicitate cu ducele de Burgundia, i-a pus tînărului stăpîn întrebarea fati dică: „Sire, ce spuneţi de tînăra doamnă? O să rămînă la noi? Va fi regina Franţei?”. „Credinţa mea este că da!”, a exclamat vioi tînărul suveran. „Nu mai vrem
Isabeau de Bavaria și regele Carol al VI-lea la Troyes
alta. Spune-i unchiului meu, ducele de Burgundia, să facă ce e de făcut”. Aşadar, dragoste la prima vedere. Dibacele şambelan a mers direct în camera unde ducele Filip aştepta încordat. Surîsul larg al confidentului regelui Carol al VI-lea l-a destins într-o clipă: „Regele a spus da, noi la fel, o vrem ca regină“. Curînd, un zvon vesel a străbătut tot oraşul: „Va fi nuntă! Va fi nuntă!“. Două zile mai tîrziu, pe 15 iulie 1385, Curtea Franţei zbîrnîia: se strîngeau cuferele, pajii puneau şeile pe cai. Carol al VI-lea şi-a întrebat şambelanul: „Bureau, unde mergem?“. „Sire, Domnul, unchiul Vostru, a hotărît să vă căsătoriţi la Arras. Să faceţi acolo nunta“. „De ce nu aici? Mai bine aici decît la Arras, a replicat regele. Vreau să mă însor aici, în această frumoasă Biserică din Amiens. Nu avem de ce să mai aşteptăm. Să fie într-un ceas bun! Trebuie să o întîlnesc imediat pe verişoara mea, contesa de Hainaut, ca să nu plece“. Zis şi făcut. Regele a pornit imediat spre reşedinţa în care fusese găzduită şi unde le-a găsit pe ducesa de Brabant, pe logodnica lui, cu cei care îi formau suita şi care se pregăteau să părăsească oraşul. Filip cel îndrăzneţ i-a spus fără ocolişuri ducesei de Brabant: „Doamnă şi frumoasă verişoara. Regele a respins propunerea noastră de a merge la Arras, căci ţine prea mult la această căsătorie. Mi-a spus că nu poate dormi la noapte, cu gîndul la viitoarea sa soţie. Ar fi bine să rămîneţi în acest oraş şi să vindecăm aceşti doi bolnavi“. Ducesa de Brabant a izbucnit într-un rîs zgomotos, binecuvîntîndu-L pe Cel de Sus pentru a fi protejat demersurile ei matrimoniale. În sfîrşit, au mijit zorile atît de aşteptate ale zilei fixate pentru nuntă, 17 iulie 1385. Carol al VI-lea a trimis logodnicei sale o coroană strălucitoare de pietre preţioase. Contesa de Hainaut şi-a înveşmîntat nepoata într-o rochie din cea mai scumpă ţesătură şi Isabeau a luat loc într-un rădvan, decorat cu flori şi mătăsuri fine. Oraşul intrase în sărbătoare. Erau prezente toate meseriile, locuitorii arboraseră hainele cele bune pentru a celebra căsătoria regală. Predomina albastrul, celebrul albastru de Amiens, obţinut de boiangii cu o plantă din partea locului, care pe mulţi dintre ei îi îmbogăţise. În Catedrala Notre Dame din Amiens, inundată de lumină, celebrii ţesători ai oraşului se întrecuseră pe sine. O decoraseră în grabă cu splendide covoare şi mătăsuri cu flori. Primii au intrat prinţii străini, întîmpinaţi de pleiada de sfinţi din piatră, instalaţi deasupra portalurilor, ca nişte predicatori muţi. A urmat regele, îmbrăcat în albastru şi aur, însoţit de ducele şi ducesa de Burgundia, seniori şi doamne. În fine, pe portalul central a apărut, gravă, viitoarea regină a Franţei. Plutind parcă, a urcat pînă la altar, unde episcopul de Amiens a binecuvîntat uniunea lor. A urmat un banchet, în care seniorii au petrecut întrun salon, iar doamnele în altul. Balul propriu-zis a lipsit. Toată lumea era concentrată pe miezul nopţii, cînd mirele şi mireasa se retrăgeau în camera de culcare. Tînărul Carol şi-a părăsit proaspăta soţie – pe care o cunoscuse cu numai două zile în urmă – după trei zile, şi atunci pentru a-şi conduce oştenii pe cîmpul de luptă. N-au fost fericiţi decît şapte ani. Tînăra femeie a fost profund marcată de pierderea succesivă a copiilor: primul la 2 luni, al doilea la 2 ani, al cincilea la 8 ani,
RM
al 12-lea, iar ultimul nu a trăit nici o zi. Isabeau a făcut o dramă din fiecare pierdere. Dar drama ei era pe fond de coşmar. În 1392, în pădurea de la Mans, Carol al VI-lea a înnebunit. Isabeau avea exact 22 ani și era însărcinată a şasea oară. În primii ani a sperat că, încet-încet, regele îşi va reveni, dar stărilor lui de rătăcire i-au urmat scene de mare violenţă. Regina s-a trezit singură în mijlocul unor prinţi care îşi disputau puterea. Chiar şi după moartea sa, în 1435, istoria nu a lăsat-o în pace. Posteritatea a reţinut o mamă iresponsabilă, o regină incapabilă să guverneze, care şi-ar fi dat regatul englezilor. Mare eroare! Să revenim. Isabeau avea un frate, Louis, supranumit în Franţa „Bărbosul“, iar în Bavaria „Francezul“. La moartea mamei sale, ea nu era decît un copil. Părăsise la 15 ani Bavaria, pentru a nu se mai întoarce niciodată acasă, dar rămăsese în relaţii de corespondenţă cu tatăl ei. Acesta venise chiar să o vadă la Paris. Pe fratele ei, Isabeau l-a căsătorit succesiv cu două franţuzoaice. Regina a fost foarte apropiată de ducele de Burgundia, Filip cel îndrăzneţ, unchiul soţului ei, căreia îi datora, de fapt, mariajul ei, şi de ducesă, soţia acestuia, cea care a iniţiat-o în morala franceză şi în luxul de la Curte. În vremea lui Carol al VI-lea viaţa la Curte a fost foarte veselă. Atunci s-a introdus, de pildă, dansul doi cîte doi. Se vîna mult, îndeosebi regele, se mergea în pelerinaj, îndeosebi regina, care se ruga să nască un moştenitor. Pietatea i-a fost prost răsplătită, pentru că, după cum am amintit, i-au murit copiii. Se subînţelege cîtă grijă a purtat Isabeau celor care au supravieţuit. Cînd la Paris s-a anunţat o epidemie de ciumă, regina şi-a trimis odraslele departe, nu înainte de a afla cel mai bun itinerar. Nu l-a păstrat lîngă ea decît pe băiatul cel mai mic. Isabeau şi-a iubit soţul, deşi el a înşelat-o cu Odette de Champdivers, iar în timpul crizelor avea un comportament brutal: fără să o recunoască, uneori, o lovea. Dar ea a vegheat ca lui să nu-i lipsească nimic, a adus la Curtea Franţei medicii cei mai buni, vindecători de tot felul, chiar şarlatani, s-a rugat tot timpul, a făcut pelerinaje, şi-a trimis chiar una dintre fiice, pe Marie, la mînăstire. În zadar. Isabeau a stat departe de putere pînă în 1392, data primelor crize de schizofrenie ale lui Carol al VI-lea. I-a lăsat să şi-o dispute pe unchii lui Carol al VI-lea. Apoi, a avut tot mai mare influenţă fratele lui, Louis dʼOrleans, care i s-a opus făţiş reginei în Consiliul regelui. Atunci Isabeau i-a cerut ajutor fratelui ei, Louis Bărbosul. Cu el alături, a negociat căsătoria mai multor fiice ale ei, împotriva voinţei lui Louis d’Orleans. Pe Isabella, de pildă, a măritat-o cu Richard al II-lea al Angliei. O mişcare bună pentru pacea dintre cele două regate. Dar numai pentru o vreme. Certuri mari s-au încins însă, la un moment dat, între Filip de Burgundia şi nepotul său, Louis d’Orleans. Isabeau a încercat în zadar să-i împace. Cînd unchiul soţului ei a murit, în 1404, s-a trezit singură în faţa lui Ioan fără Frică, duce de Burgundia, un personaj împătimit de bani, maestru al calomniilor. El a organizat o adevărată campanie împotriva reginei Isabeau. Din ordinul lui Ioan fără Frică, ducele d’Orleans, care se erijase în regent, a fost asasinat în 1407. În jurul suveranei s-a făcut gol. În ţară au izbucnit lupte între gruparea burgunzilor, condusă de ducii de Burgundia, şi gruparea armagnacilor (casa de Orleans, după căsătoria lui Charles d’Orleans cu Bonne d’Armagnac). Apoi s-a declanşat o răscoală, în fine, francezii au fost înfrînţi la Azincourt de Henric al V-lea, regele Angliei, în 1415. Patru ani mai tîrziu aceştia au ocupat Rouenul. 1420 va aduce o altă schimbare, provocată tot de regină. Henric al V-lea, regele Angliei, a devenit regent al Franţei, după ce se căsătorise cu Catherine, fiica lui Carol şi a lui Isabeau. Carol al VI-lea a trebuit să se retragă atunci la Bourges. Isabeau – „Bavareza”, cum i se spunea cu ostilitate în popor – era considerată o străină. În 1422, la 31 august, regele Carol a murit. Ea îi va supravieţui 13 ani, pînă la 29 septembrie 1435. Dragostea la prima vedere, din urmă cu 50 de ani, îi adusese bavarezei multe necazuri. Florentina Dolghin
RM
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (163) Arta (10) Arhitectura și monumentele (3) Marele zid Chinezesc Marele Zid Chinezesc este unul dintre simbolurile națiunii chineze. Departe de a semnifica izolarea Chinei de restul lumii, cum eronat se consideră în unele medii extra-chineze, în simbolistica chineză, zidul, inclusiv Marele Zid Chinezesc semnifică întemeierea și ființarea unei colectivități umane, inclusiv a unui stat. Marele Zid Chinezesc semnifică întemeierea și ființarea Statului unitar centralizat feudal chinez, realizare istorică epocală, datorită unificatorului Chinei, împăratul Qin Shihuang. Marele Zid Chinezesc nu este un obstacol pus în calea contactelor pozitive ale chinezilor cu alte popoare, cea mai evidentă dovadă în acest sens fiind existența multimilenară a Drumului Mătăsii care leagă China de restul lumii; dar, Marele Zid este un obstracol pus în calea invaziilor barbare, care pot afecta realizările materiale și spirituale multimilenare ale unui popor statornic, creator de valori inestimabile ale Patrimoniului universal, poporul HAN/CHINEZ. Marele Zid Chinezesc este cel mai renumit vestigiu/ monument istoric și obiectiv turistic al Chinei și una dintre cele mai valoroase comori ale Patrimoniului cultural al umanității, similar piramidelor egiptene, vestigiilor Greciei și ale Romei Antice, vestigiilor precolumbiene din America etc. În anul 2007, Marele Zid Chinezesc a fost declarat cea mai importantă din cele „7 noi minuni ale lumii“. El este constituit din fortificații ciclopice, ridicate în scop strategic, la ordinul Împăratului Qin Shihuang, care, prin înălțarea Marelui Zid, a reușit să stăvilească invaziile popoarelor
Bolile și Istoria (41) Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (11) De remarcat că, pînă sîmbătă, 10 martie, demonstranţii nu au avut nici un fel de revendicare cu tentă politică. Doar cîţiva dintre ei purtau steaguri roşii şi unii strigau „Jos cu nemţoaica!“, aluzie la originile prusace ale ţarinei. În rest, tulburările nu au însemnat mai mult decît o răzmerită declanşată de foamete. Duminică, însă, situaţia s-a agravat, iar poliţia a făcut apel la armată, care a tras fără ezitare în mulţimea tot mai violentă. Soldaţii regimentului Pavlovski s-au răsculat şi au refuzat să deschidă focul asupra oamenilor, dar au fost dezarmaţi de faimosul regiment de gardă Preobrajenski, fidel ţarului. Se părea că sîmbătă seara ordinea fusese aparent restaurată, dar în dimineaţa zilei următoare, regimentul Volinski de asemenea şi-a manifestat nemulţumirea faţă de ordinele primite şi soldaţii săi s-au întors în cazărmi. În noaptea de duminică spre luni, ei s-au răsculat şi au ucis ofiţerii care li s-au opus, pentru ca în zorii zilei de luni, 12 martie, să fraternizeze cu mulţimea flămîndă de pe străzi. Acţiunea lor a înclinat definitiv balanţa de partea manifestanţilor, transformînd o revoltă stîrnită de foame într-o veritabilă revoluţie armată. De fapt, Rusia nu mai avea o guvernare efectivă încă din vinerea precedentă. În acea zi, ţareviciul Alexei şi sora sa, Olga, s-au îmbolnăvit de pojar, boală ce s-a transmis curînd şi celorlalte trei surori şi Annei Virubova. Ţarina i-a îngrijit pe toţi cu devotament, neavînd timp spre a se mai dedica şi afacerilor de stat. Prin urmare, Protopopov a fost nevoit să se descurce singur cu treburile guvernării, apelînd doar la ajutorul... spiritului lui Rasputin, pe care îl convoca prin şedinţe de spiritism! Pe 12 martie, Alexandr Kerenski, un deputat de stînga din Dumă, a sfătuit soldaţii regimentului Volinski să se îndrepte spre palatul Taurida, unde se întrunea parlamentul rus. Conducătorii insurgenţilor au trimis delegaţii de soldaţi tuturor celorlalte regimente din
9
migratoare barbare, în primul rînd ale xiongnu – cunoscuți în Europa sub numele de huni – care, în Antichitate constituiau spaima lumii civilizate din Asia – respectiv China și popoarele influențate de ea – și din Europa – respectiv Imperiul Roman. Înainte de a începe construirea Marelui Zid Chinezesc, Împăratul unificator a ordonat dărîmarea tuturor zidurilor și a fortificațiilor înălțate între statele pe care le-a unit (n.n.: Înainte de Împăratul Qin Shihuang, China era divizată în mai multe entități statale, care se războiau între ele. În istoriografia chineză, această epocă, durînd între anii 475-551 î.Chr., este numită Perioada „Statelor Combatante“). Această acțiune a unificatorului Chinei a avut atît un scop strategic – înlăturarea barierelor dintre fostele state dezbinate aflate mereu în conflict din cauza orgoliilor conducătorilor feudali locali, însoțită de anihilarea acestor oponenți ai unirii țării, cît și o semnificație simbolică, dar și practică – înlăturarea pentru veșnicie a barierelor dintre oamenii aparținînd aceluiași neam. Marele Zid Chinezesc s-a realizat practic prin unirea și întărirea fortificațiilor existente anterior la granițele de nord ale Chinei – locul invaziilor xiongnu/ hunilor. Marele Zid s-a înălțat pe crestele munților, la altitudini de peste 1.000 de metri, similar cu sistemele de fortificații antice din Dacia/România, unde cetățile au fost construite pe munți. Lungimea Marelui Zid Chinezesc este de 10.000 de li – aproximativ 5.000 de km – de unde și denumirea sa în limba chineză: „Zidul lung de 10.000 de li“ (n.n.: li – unitate de măsură tradițională chineză pentru distanțe; 1 li = 576 de metri. În simbolistica chineză, cifra 10.000 reprezintă Infinitul, Veșnicia). Înălțimea Marelui Zid este de 6,6 m, plus 1 m înălțimea parapetului; lățimea la bază este de 6,5 m, iar sus de 5,5 m. A fost proiectat în așa fel, încît pe coama zidului să treacă simultan două care de război sau 5-6 călăreți. Marele Zid este dotat cu șanțuri de apărare, turnuri de colț și bastioane înălțate din 45 în 45 de metri, precum și cu porți titanice, prevăzute cu
tunuri și alte arme de foc și cu mașinării de război. În timpul Împăratului Qin Shihuang, Marele Zid Chinezesc a fost înălțat în nordul țării, între localitățile Lintao (provincia Gansu) și Junnei (provincia Liaoning). După epoca lui Qin Shihuang Di și pînă în epoca dinastiei Ming inclusiv, Marele Zid a fost permanent întreținut și refăcut și chiar extins spre alte zone periclitate de invaziile barbare. Starea sa actuală datează din timpul dinastiei autohtone Ming, care a acordat atenția cuvenită rolului strategic defensiv pe care i l-a atribuit ctitorul său, Împăratul Qin Shihuang. Actualmente, Marele Zid Chinezesc se întinde de la trecătoarea Shanghaiguan – provincia Hebei, lîngă Marea Bo/Marea Galbenă, nu departe de Beijing – pînă la trecătoarea Jiayuguan – provincia Gansu. Unele porțiuni sînt deteriorate sau chiar distruse, dar o mare parte a Marelui Zid este restaurată, permanent întreținută și pusă în valoare ca sit arheologic și obiectiv turistic major. Pentru înălțarea Marelui Zid s-au folosit 150 de milioane de m3 de pămînt și 50 de milioane de m3 de stînci și cărămizi. Efortul titanic al muncitorilor constructori – localnici sau prizonieri de război – care au trudit la ridicarea lui, s-a soldat cu jertfa a mii de vieți, fapt pentru care Împăratul Qin Shihuang ar putea fi și este, parțial, privit ca un despot asiatic tipic. În acest caz, însă, scopurile capitale în virtutea cărora a acționat ctitorul Marelui Zid – unificarea Chinei și apărarea ei de invaziile popoarelor migratoare barbare – reprezintă o scuză de valoare istorică pentru Împăratul Qin Shihuang. De-a lungul istoriei, Marele Zid Chinezesc s-a dovedit inexpugnabil în fața invadatorilor, dar „a cedat“ în fața trădării. În Secolul al XVII-lea, în timpul asaltului manciurienilor – popor migrator de origine turcică – comandantul porții principale a Marelui Zid le-a deschis poarta invadatorilor, contribuind astfel în mod decisiv la căderea dinastiei autohtone Ming și la instaurarea dinastiei străine Qing-manciuriană. (va urma) Christina Meiţă-Tang
capitală, chemîndu-le să vină „în apărarea Dumei“. Pînă la căderea serii, toate unităţile militare din Petrograd se răsculaseră, cu excepţia a trei companii din regimentul de gardă Ismailovksi şi tot atîtea de Vînători. Deputaţii credincioşi ţarului i-au trimis acestuia mesaje disperate la cartierul general, avertizîndu-l asupra gravităţii situaţiei. Duma devenise însă de acum un fel de centru de comandă al mulţimii răsculate, făcînd eforturi timide de a restaura ordinea cu ajutorul Sovietelor (comitetelor) de Muncitori şi Soldaţi, alese în pripă prin vot deschis, fiecare membru al lor reprezentînd o mie de persoane. În noaptea de 14 spre 15 martie, după discuţii furibunde şi tensionate, Duma şi Sovietele au stabilit că ţara urma să fie condusă în continuare de instituţia ţaristă, dar că Nicolae trebuie să abdice, în favoarea lui Alexei, ales ca monarh constituţional, sub regenţa unchiului său, Marele Duce Mihail. Nicolae a încercat să ajungă la Ţarskoe Selo, dar fusese oprit şi se afla acum la Pskov, păstrînd contactul cu generalii armatei ruse. Doi membri ai Dumei, Alexandr Gucikov şi Vasili Şulgin, au redactat actul de abdicare şi au plecat, în zorii zilei de 15 martie, spre Pskov, spre a i-l prezenta suveranului. Între timp, generalii ruşi se întruniseră şi ei şi stabiliseră că singura soluţie pentru ieşirea din criză era ca Nicolae să renunţe la tron. Ţarul a fost de acord, după cîteva ezitări iniţiale şi în dupăamiaza zilei de 15 martie și-a formulat el însuşi actul de abdicare, în favoarea țareviciului Alexei, avîndu-l drept regent pe Marele Duce Mihail. Apoi, s-a consultat cu doctorul Feodorov şi s-a răzgîndit. Cînd Gucikov şi Şulgin au sosit, la ora zece seara, el le-a declarat că nu-i poate lăsa puterea lui Alexei, întrucît acesta suferă de hemofilie. Dacă totuşi va abdica, o va face spre a-i preda prerogativele imperiale fratelui său, Mihail. Reprezentanţii Dumei, ambii monarhişti convinşi, s-au îngrozit însă, pentru că prin încăpăţînarea sa, Nicolae ameninţa să năruie întregul plan de salvare a instituţiei ţariste. Un băiat de 12 ani, slab şi influenţabil, aflat sub tutela Dumei, ar fi fost acceptat de toţi. Mihail însă era un Romanov autentic, autocrat pînă în măduva oaselor şi nimeni nu l-ar fi dorit la conducerea unei ţări răvăşite
deja de focul revoluţiei. Temerile celor doi s-au dovedit justificate, întrucît, atunci cînd deputaţii au proclamat alegerea lui Mihail drept ţar, mulţimea i-a huiduit şi cu mare greutate reprezentanţii Dumei au reuşit să scape de linşaj. La nici 24 de ore după această manifestare ostilă, Mihail renunţa la coroana Rusiei. Hemofilia distrusese astfel ultima şansă de salvare a dinastiei Romanovilor. A urmat o vară de anarhie, deziluzii şi înfrîngeri, în care ţara s-a aflat sub conducerea ineficientă a unui guvern provizoriu condus de Kerensky. Acest guvern aştepta confirmarea de către o Adunare Constituantă ce urma să fie aleasă abia în decembrie. Dar ruşilor puţin le păsa de dezideratele politice ale guvernului. Pîine, pămînt şi pace, era tot ce-si doreau mulţimile flămînde, în toamna lui 1917 și intuind perfect cum stau lucrurile, abilul Lenin, conducătorul aripii bolşevice a Partidului Comunist, a promis oamenilor că vor avea toate acestea şi astfel a ajuns la putere. În războiul civil ce a urmat, bolşevicii au reuşit să captureze familia imperială, ţinînd-o în stare de domiciliu forţat în oraşul minier Ekaterinburg, la poalele munţilor Urali. Aici, în noaptea de 16-17 iulie 1918, ţarul, ţarina, copiii şi slujitorii lor au fost împuşcaţi din ordinul Sovietului local, murind aşa cum trăiseră, ca o familie unită. Opt decenii mai tîrziu, în ziua de 17 iulie 1998, rămăşiţele pămînteşti ale ultimilor Romanovi au fost înhumate, cu un ceremonial religios impresionant, la Sankt Petersburg, vechea capitală a imperiului ţarist, numită, în timpul dictaturii comuniste, Leningrad. Aici, sicriele conţinînd osemintele lui Nicolae, ale Alexandrei, fiicelor lor Olga, Tatiana şi Anastasia, precum şi a încă patru servitori credincioşi au fost îngropate în capela Romanovilor din catedrala Sfinţii Petru şi Pavel. Pînă în prezent, rămăşiţele celei de-a treia fiice, Maria, nu au fost descoperite, la fel ca şi cele ale băieţaşului care a jucat rolul principal în această tragedie ce o leagă pe regina Victoria de destinul casei imperiale ruse – ţareviciului Alexei. (va urma) Frederick Cartwright Michael Biddiss
10
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...
Ludmila Jivkova şi Vanga, două simboluri ale Bulgariei comuniste
Prin anii ‘60, cînd a venit la Bucureșți, să dea cîteva spectacole, cîntărețul francez Louis Mariano a șocat pe toată lumea tot ținîndu-se la brațetă cu un tinerel. E fisu, dragă, și-au închipuit românii. A doua zi, ,,Europa liberă” ne-a lămurit: ce fi-su? Tinerelul era, de fapt, iubitul cîntărețului, bulangiul-bulangiilor. Peste cîteva zile, la plecare, aceeași scenă. Dar celebrul musafir avea să se lingă pe bot, fiindcă nimeni nu l-a mai invitat în România. Căci, dacă pînă atunci alde Constantin Drăghici, Nicolae Nițescu sau George Bunea tot cîntau la radio și la televizor ,,Mexico-Mexico” în versiune românească: ,,Sînt ritmuri fel de fel pe lume/ Și multe cîntece de dor,/ Aproape nu le știi pe nume/ Și patria lor…”, după aceea nu s-a mai auzit nimic. Bine, peste un an, a și murit, săracul, de congestie cerebrală. După 1990, la însemnele bulangiilor de pretutindeni s-a mai adăugat un element, fularul roșu. A două zi după vizita sa istorică în România, cînd G.W. Bush s-a tot afișat cu un fular roșu, toată clasa politică românească, în frunte cu Năstase, arbora fularul roșu ca pe un drapel național. Bine, Dabliu era însurat și avea acasă copii, dar cum întreaga Americă are la comandă numai spurcați d-ăștia, n-ar fi fost de mirare ca mister prezident să o dea pe invers. Nu mai știu ce purta Iliescu. La fel stăteau lucrurile și cu mulți ,,lucrători din sectorul cultural”, vorba Savantei, în frunte cu Pleșu, Patapievici, Liiceanu, care nu puteau să-i budeze pe americani. Mulți prieteni a avut Ceaușescu, pe care îi tot vizita sau îi chema în vizită, dar nu singuri, ci împreună cu nevestele. Unul era Iosip Broz-Tito, care venea însoțit de nevastă, Iovanca Broz, o aia pătrățoasă și vopsită în draci. În timpul întîlnirii, Tito tot trăgea drintr-un trabuc și privea drăgăstos la muiere. Pe urmă, cînd a divorțat, a început să vină singur. În alte țări se ducea însoțit de o tînără cîntăreață, blondă și care cam aducea cu Ioana Manolescu, fiica marelui actor Ion Manolescu și prima nevasta a lui Traian Stănescu, care a și divorțat de ea, fiindcă era stearpă, și s-a însurat cu Ilinca Tomoroveanu. Cîntăreața lui Tito adaptase la ritmurile moderne și limba sîrbo-croată un cîntec popular românesc: ,,Pe sub poale de pădure/ Trec fetițele la mure, /Zărzărea-zărzărea…”. Al doilea prieten al lui Nea Nicu era Todor Jivkov. Omul se afișa singur, căci era văduv. Mai pe urmă, poate luînd exemplu de la Savanta noastră, începuse să apară însoțit de o femeie tînără. Mamă, taci că s-a însurat Jivkov, au zis românii. Nea Nicu ce așteaptă? Dar nu se însurase. Tînără, mărunțică, slăbuță și cam urîțică, era Ludmila Jivkova, fata dictatorului, cu studii serioase în istorie, făcute la Moscova și în Occident. Și dacă Savanta începuse să urce în ierarhia partidului, iat-o și pe Ludmila ministrul Culturii și cu propria Securitate, ce mai, femeia cea mai puternică din Bulgaria.
Ludmila Jivkova
Mintoasa Ludmila avea o obsesie pentru antichități. Într-o zi, cînd avea treizeci și ceva de ani, a asistat la săpăturile care se făceau pentru dezvelirea unor comori importante dintr-un mormînt tracic de pe Dealul Stranja. Arheologii tocmai descoperiseră o cunună de aur uluitoare a unei prințese-preotese tracă. Dar cînd a vrut să-și pună cununa orbitoare pe cap, echipa de arheologi s-a năpustit s-o oprească: tovarășa, e cu ghinion!... Nu-i bine să te joci cu obiectele din morminte! Dar ea n-a ascultat și și-a pus cununa. La puțin timp după aceea, a avut un teribil accident de automobil în urma căruia a rămas cu o rană urîtă la cap. În consecință, a început să poarte un turban alb. Așa apărea la întîlnirile cu Ceaușeștii. Leana știa secretul și nu punea nimic pe cap. După unii, Ludmila era o femeie inteligentă, deținea o cultură vastă și cunoștea mai multe limbi străine. După alții, era produsul epocii sale, lacomă și doritoare de celebritate la scară mondială. Mai tîrziu, un alt blestem s-a abătut asupra ei, odată cu apariția unei femei, Vanghelia ,,Vanga” Gușterova, o oarbă cu însușiri paranormale, care putea să descopere secretele trecutului și să ghicească viitorul. Și de la un vînător de comori, care avea o hartăminune cu însemnări acupra unor comori inestimabile pe Dealul Stranja, Vanga i-a informat pe cei curioși că în tunelurile de sub deal nu e nici un gram de aur, ci sînt niște informații (arme, obiecte de cult și unelte) despre viitorul omenirii și că ar fi bine să se lase lucrurile așa cum au fost pînă atunci, fiindcă omenirea nu este încă pregătită se le descopere și să le înțeleagă. Buun. Dar a aflat și Ludmila, care a dat ordin să se înceapă săpăturile la Stranja. Așa s-au descoperit niște galerii ca de mină de pe vremea tracilor și a romanilor. Nu însă aur și alte metale prețioase, lucruri ușor de evaluat la o primă cercetare. Dar, în curînd, unul cîte unul, toți participanții la acea acțiune au căzut la pat atinși de o boală misterioasă și au început să se curețe. De aceea, nimeni nu s-a mirat cînd, în 1981, a murit și Ludmila. Avea 39 de ani, și nici pînă azi nu s-a știut din ce i s-a tras moartea: un anevrism, o consecință a accidentului de mașină sau blestemele osemintelor deranjate din acele tuneluri? Șeful lucrărilor de excavare, descoperire și cercetare a acestor tuneluri era profesorul Mutafciev care, după înmormîntarea cu mare fast a Ludmilei, s-a învîrtit de vreo 8 ani de pușcărie, chiar dacă bietul om trebuise să execute ordinele tovarășei. Dar nici să zburde liber cînd tovarășa începuse să miroasă florile la rădăcină. De fapt, păcatul lui Mutafciev era altul: tot săpînd pe Dealul Stranja, a dat peste mormintele și gropile comune cu toți tinerii din Bulgaria, România, Polonia și RDG care încercaseră să fugă pe acolo în Turcia, dar fuseseră uciși de grănicieri. Dar, cît a stat la pîrnaie, omul a scris o carte în care a arătat că în miezul Dealului Stranja s-ar afla un portal intergalactic, lăsat de creatorii adevărați ai piramidelor (s-ar sugera implicit și că ar exista unele piramide false), care trăiesc la mulți ani-lumină de Pămînt și încă nu vor să știm că ei, și nu alții, sînt adevărații strămoși ai noștri. Și descoperind sarcofagul ascuns din Dealul Stranja, participanții la săpături s-au iradiat involuntar. Uitați, oameni buni, ce înseamnă să dai frîu liber imaginației și, tot divagînd fără măsură, pixul să te poarte de la iubitul lui Louis Mariano și fularul roșu al lui Bush și Năstase, la turbanul Ludmilei și de acolo la Vanga cea paranormală, care, în plus, mai avea ceva, umbla cu ochii cusuți, consecință a faptului că, orbind de mică, n-ar mai fi avut nevoie de ochi, nici măcar decorativi. Mi-e greu să înțeleg cum poți să conversezi și să privești la cineva care umblă cu ochii cusuți… Cu gura cusută sau cu injecții în limbă, figurativ, am mai auzit, dar și cu ochii?... Vanghelia Gușterova, cunoscută mai mult ca Vanga, se născuse în orașul macedonean Strumița și, la vîrsta copilăriei, rămăsese fără vedere în urma unei teribile furtuni de nisip. Dar, deși oarbă și orfană, ea nu
Vanghelia Gușterova stătea cu mîna întinsă și nici nu murea de foame, căci, în compensație, căpătase darul să comunice cu lumea cealaltă, să ghicească viitorul și să cunoască efectul plantelor. Pentru specialiști, acest fenomen nu e un miracol: celor care își pierd vederea, în compensație, li se dezvoltă alte simțuri - pipăitul, mirosul, auzul. Ce mai, Vanga devenise o replică a lui Petrache Lupu al nostru. Și venea lumea la ea ca la balamuc, fiindcă erau mulți necăjți și pe vremea aceea. Vanga, cea mai faimoasă prezicătoare din Europa de Est, avea capacitatea de a intercepta vești din trecut și viitor. Într-o noapte din 1944, cînd au năvălit în Bulgaria, sovieticii erau s-o împuște. Tot primind vești despre lumea trecută și viitoare, biata Vanga n-a pus geană peste geană un an întreg. Era începutul vieții ei de oracol, vindecător de oameni și de sfătuitoare: ce e bine să faci și ce nu. Bunăoară, îi îndemna pe toți aceia care îi treceau pragul să fie buni și iubitori și să se lepede de pornirea de a se răzbuna, căci răzbunarea cade pe copii. Soarta oamenilor nu poate fi schimbată (ce ți-e scris…), dar dumneaei poate să-ți citească ,,filmul” vieții și să faci în continuare ce-i mai bine de făcut pentru ca să te duci pe cea lume cu păcate cît mai puține în spinare. Neînțelegînd-o, comuniștii lui Jivkov, ateiști pînă-n măduva oaselor, au considerat-o vrăjitoare și au tot plimbat-o prin pușcării, așa oarbă cum era. Dar degeaba: biata femeie devenise foarte populară, și nu numai întreaga Bulgarie, dar și toți Balcanii, plus o bună parte din Europa au început să se intereseze de ea și să o viziteze sau, după caz, să o invite în străinătate pentru consultații la domiciliul celor cu dare de mînă. Ca urmare, Vanga a fost scoasă imediat din închisoare și începînd din anul 1967 au pus-o pe statul de plată al nou-înființatului Institut de Sugestologie. A devenit clarvăzătoare oficială și cu obligația să aducă tot mai mulți bani la buget, leva, dar mai ales valută convertibilă. Femeia a profitat din plin de această întorsătură a lucrurilor și a împins-o în față pe nepoată-sa care, astfel, a devenit consilieră oficială și o apropiată a Ludmilei. Bineînțeles că și tovarășa Leana, obișnuită cu Mama Omida, a invitat-o la București, într-o delegație condusă de Todor Jivkov. Moartea neașteptată a Ludmilei în 1981 a alimentat zvonurile cum că s-ar fi produs la ordinul KGB-ului, nemulțumit că ezoterismele tovarășei puteau da o lovitură gravă comunismului din întreaga lume. Ce a urmat după moartea Ludmilei? În primul rînd că Vanga a fost destituită din funcția de consilier al celor de la CC al PCB si trimisă la munca de jos, unde i s-a restrîns considerabil domeniul de activitate, iar la ordinul Securității au fost aruncate în aer intrările în mine și închise ermetic, să nu mai dea prilejul și altora să se lase amăgiți de misticism, neglijînd astfel învățătura marxist-leninistă. (La elaborarea acestui text s-a folosit ca material documentar volumul: ,,Frontiera, o călătorie spre capătul Europei”, semnat de scriitoarea bulgară Kapka Kassabova, stabilită în Scoția.) PAUL SUDITU
RM
11
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Alecu Donici, cel mai îndrăgit fabulist
Alecu Donici s-a născut pe 19 ianuarie 1806 în Bezin, Orhei, într-o familie boierească, fiind unul dintre cei patru copii ai clucerului moldovean Dimitrie Donici. Viitorul fabulist a fost instruit mai întîi acasă, cu dascăli particulari, iar în anul 1819 a fost trimis la liceul militar din Sankt Petersburg. Prin 1821 1822 familia s-a mutat la Chişinău, iar tînărul s-a apropiat de cîțiva poeți moldoveni, printre care Al. Beldiman, Costache Conachi și Costache Negruzzi. După moartea lui s-a vehiculat legenda conform căreia l-ar fi întîlnit pe Alexandr Pușkin, aflat în exil în Basarabia în acea perioadă, episod ce fusese relatat de George Sion într-o ședință a Academiei din 1870. După absolvirea liceului, Donici a primit gradul de sublocotenent și a fost repartizat într-un regiment din Ekaterinburg, dar foarte curînd, în 1826, invocînd motive familiale, și-a dat demisia din armată. În toamna anului 1829 era funcţionar în administraţia civilă, iar ceva mai tîrziu a devenit asesor la judecătoria civilă din Chişinău. Poetul s-a mutat în 1835 la Iaşi, unde a lucrat la Epitropia şcolilor și cîţiva ani mai tîrziu, în 1841, s-a stabilit la Piatra Neamţ, ocupînd diferite funcţii în magistratură. În aceeași perioadă a devenit membru în Divanul obştesc, poziție pe care a deținut-o pînă la sfîrşitul vieţii. În anul 1855 Donici a fost numit, împreună cu C. Negruzzi şi Gh. Asachi, în comitetul de conducere al Teatrului Naţional din Iaşi şi a lucrat intens la organizarea vieţii teatrale, pregătind, în acelaşi timp, o ediție completă a fabulelor sale, volum care a apărut postum. Printre cele mai cunoscute versuri ale lui Donici se numără „Antereul lui Arvinte”, „Musca la arat”, „Greierul și furnica”, „Racul, broasca și știuca”, „Ariciul și cîrtița”, „Vulpea în livadă”, „Elefantul în domnie”, „Măgarul și privighetoarea”, „Doi cîini”, dar poetul a publicat și traduceri din Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov și Ivan Krîlov, iar în colaborare cu C. Negruzzi s-a ocupat de traducerea volumului lui Antioh Cantemir, „Satire și alte poetice compuneri”.
Despre posibila întîlnire dintre Donici și Pușkin a scris Barbu Lăzăreanu în 1933, punînd însă sub semnul întrebării veridicitatea acesteia. „Mare păcat şi-au făcut cu noi aceia care ne-au răpit o legendă. Anume: că o întîlnire dintre maestrul liricii ruseşti, Puşkin, și Alecu Donici l-a îndemnat pe acesta din urmă, în 1834, la Chişinău, să se apuce de scris şi să scrie româneşte. Iar minunea e că, din capul locului, Donici a aşternut pe hîrtie o românească populară, cu mult pitoresc, după 12 ani de necurmată şedere la Petersburg, în şcoala de cadeţi, care îl înstrăinase pînă într-atîta ca să-şi uite limba de-acasă. Unul dintre primii răspînditori ai acestei legende a fost George Sion. Iar asupra împrietenirii lui Donici cu Puşkin, iată ce spune Sion în discursul de recepţie rostit la Academia Română în ziua de 6 septembrie 1870: „În timpul petrecerii sale în Basarabia, el făcu cunoştinţa fericită a unei persoane distinse. Poetul Puşkin, pentru liberalismul ideilor sale, era proscris în Basarabia. Donici, care mult admirase operele lui Puşkin, alergă să-l vadă şi în curînd o amiciţie din cele mai intime se stabili între aceşti doi oameni. Donici nu se produsese încă în lumea literară, dar în sufletul său era poet; imaginaţiunea sa, cugetările, gusturele, reflessiunile sale desemnau pre omul cu predilecţiune de a fi favoritul muzelor… Era natural dar ca între asemeni nature şi caractere să se cimenteze una amiciţie. Puşkin în Basarabia căuta distracţiuni spre a sparge urîtul exilului. Dară ce fel de distracţiuni? Cea mai mare plăcere a lui era de a cutreiera ţara în lung şi în larg, călătorind însă totdeauna cu primitiva căruţă de poştă moldovenească. Fuga cailor iuţi ai Basarabiei, scîrţîitura roatelor hexagonale şi neunse, dar mai ales răcnetele originale ale surugiilor pentru dînsul constituiau deliciul cel mai viu. Această plăcere într-o zi fu subiect pentru o inimoasă elegie intitulată «Căruţa poştei». El o arătă lui Donici la prima întîlnire. Acesta se simţi atît de fericit văzînd pe un poet rus că tratează un subiect naţional românesc încît, în exaltaţiunea sa, voi cu orice preţ să o facă cunoscută amicilor săi de la Iaşi. Se apucă îndată de o traduse, dar
în această lucrare versificarea îi veni pe nesimţite şi, în fine, reuşi a face cele mai bune versuri! Copiile zburară repede din mînă în mînă peste Prut şi chiar peste Milcov; iar lăutarii completară a populariza cu cel mai mare succes cîntarea aceasta care se ascultă cu plăcere şi pînă astăzi. Acest debut fu pentru Donici un adevărat suces. El primi felicitări şi ovaţiuni la care nici nu se aştepta, căci pe acel timp talentele erau mult mai bine încurajate şi apreciate. Societatea îmbrăţişa literatura şi poezia cu entuziasm. Cîteva june talente începuseră a face să se cam uite versurile lui Conaki, Dimaki şi Beldiman. Aceste expansiuni exaltară pe Donici şi-l deciseră a părăsi cu totul chiar calitatea sa de supus rusesc, spre a se face cetăţeanul naţiunii sale” (text extras din Protocolul şedinţei a 28-a a Societăţii Academice Române, protocol alcătuit de Iosif Hodosiu Gemeni). Presupusa întîlnire a fost contestată de Al. Epure care a citat cercetări ale istoriografilor Waliszewski, Leon Sichler şi Reinhold. Alecu Donici a încetat din viață pe 21 ianuarie 1865, la vîrsta de 59 de ani. La moartea sa, Costache Negruzzi scria în „Trompeta Carpaților“: „Amintire funebră Alecu Donici nu mai este! Lugete Veneres. Plîngeţi, dobitoacelor, voi cărora el știa a vă da atîta spirit! Istoricul vostru a murit, fabulistul României zace în pămînt! (…) Cine nu îşi aduce aminte de Gîştele lui, de Vulpea cea cu pufuşor pe botişor, de judecata Momiţei, de carele cu oale, de măgarii din Parnas, de Lupul Naziru, etc. etc. Ar trebui să le înşirăm pe toate. (…) Cînd A. Puşkin, poetul rus, căzu într-un fatal duel, Guvernul a ordonat să se tipărească operele lui cu cheltuiala statului şi să se vîndă în profitul urmaşilor săi. Aceasta scuti pe familia ilustrului poet de a cerşetori ca să capete pîinea de toate zilele. Oare ceea ce se făcu pentru Puşkin sub țarul ruşilor, să nu se facă pentru Donici sub Principele Românilor? Dacă fabulele lui Donici – ele nu sînt mai mult de o sută – s-ar tipări de stat într-un număr de 20 de mii de exemplare și s-ar vinde în beneficiul familei fabulistului cu prețul de cinci lei exemplarul, tot s-ar aduna o sumuşoară care ar înlesni necăjita viaţă a unei văduve nemîngîiate şi a 12 copii. Încă o dată: Al. Donici nu mai este! Vai! Vai! Ce va fi de noi cînd vom pierde şi pe celălalt favorit al nostru, Grigore Alexandrescu?”. Dosaresecrete.ro
Oameni şi epoci Iubirile Marthei Bibescu (4)
Din acest respect pentru tradiţie a răsărit din ruine castelul minune de la Mogoşoaia, pentru care secolele viitoare vor trebui să poarte recunoştinţă scriitoarei cu renume mondial care, în loc să se complacă în reuniuni mondene, strînge în castelele de la Mogoşoaia şi Posada comori pentru viitorime. Un pictor tînăr lucrează în sala de recepţii la copiile unor tablouri vechi. Colecţiile castelului se completează şi se vor completa, atîta vreme cît va trăi zîna cea bună, activă, iubitoare de frumos. Visul feeric s-a sfîrşit. Afară ninge cu fulgi mari. Maşina se pierde din nou în noapte. Închidem ochii. Sub pleoape, din povestea celor 1001 de nopţi, n-a rămas decît chipul prinţesei, luminat de flăcările căminului, care se amuză să deseneze în jurul capului ei o aureolă aurie. (,,Ilustrațiunea Română”, 1936)
resimţind acut lipsa tatălui ei, vegheată de soacră – femeie rece şi cu principii de neclintit, aşteptîndu-l pe George care lipsea zile întregi. Fiica s-a numit Valentina, după numele bunicii dinspre tată şi a crescut în umbra imensei personalităţi a mamei sale. Martha Bibescu s-a învinovăţit toată viaţa că nu a fost mai apropiată de Valentina, dar soarta i-a dat prilejul să se revanşeze. Aproape 8 ani s-a chinuit să scoată din ţară pe fiica şi ginerele ei, aflaţi aici în arest la domiciliu! În aceşti ani n-a ezitat şi nu s-a oprit nici o clipă din a căuta soluţii. Atunci şi în anii de după s-a dus tot ce avea Martha: smaraldele Bibescu - bijuterii care uimiseră Europa, tablouri primite în dar şi purtînd semnături valoroase - tot. Pînă la urmă, în 1956 a reuşit să-i vadă alături de ea. Dar nu mai avea nimic în afara talentului ei. Şi l-a exploatat cît a putut. La 72 de ani, atinsă de flebită, cu o sănătate care nu fusese niciodată strălucită, nu pregetă să meargă în diferite ţări ale lumii. Susţinea conferinţe şi acestea îi aduceau banii necesari întreţinerii celor doi nepoţi la şcoală şi a Valentinei, bolnavă. Acuzată de ambiţie nemăsurată, de aroganţă, de inconstanţă, avînd în multe pagini de jurnal cuvinte răutăcioase la adresa multora, ţinînd mai mult la ranguri decît la oameni, temută din pricina replicii spirituale și tăioase, bănuită de spionaj, Martha Bibescu nu era un om perfect. Abia atunci ar fi fost „plictisitoare”, vorba lui George Valentin Bibescu. Nu. Martha a fost altceva. Întotdeauna altceva, greu de definit, greu de înţeles, copleşitor. (va urma) Sursa: lecțiadeistorie.ro; historia.ro
O seară cu prinţesa Martha Bibescu (2)
Se pare că o zînă bună a redeşteptat castelul adormit, populîndu-l cu relicvele străbunilor celor două familii de martiri şi eroi. Iată portretul lui Brâncoveanu, pus la loc de mare cinste, iată şi fresca familiei Brâncoveanu de la Mînăstirea Horezu, căpătînd viaţă de culori şi de lumini picturale, graţie broderiei d-nei Nora Steriade. Ici, buzduganul lui Bibescu-Vodă, colo, sabia de soldat a celuilalt Bibescu, înrolat ca simplu soldat în războiul de la ’77. Epoletul însîngerat, mantia ciuruită, capelele purtate pe arşiţa sau ploile cîmpului de luptă sînt evocările unor vremi de glorie care nu pot fi tăgăduite. În linie descendentă, prinţul Valentin Bibescu urmează calea trasată de străbunii săi, folosindu-se de mijloacele pe care i le pun la îndemînă ultimele descoperiri ale epocii noastre. Cariera aviatică a prinţului e, fără îndoială, o continuare în timp a dinamismului moştenit. Întrebată cum se împacă firea ei contemplativă cu acest dinamism, Martha Bibescu răspunde : – Ador avionul. Cea mai bună dovadă e ultimul meu roman, scris în avion. Ne întoarcem la secolul de care ne îndepărtaseră hrisoavele, pergamentele cu peceţi şi paftale, culese cu îngrijire de prin poduri colbuite, de mîna ctitoriţei muzeului de mîine. – O ţară care nu are cultul trecutului nu poate avea tradiţie.
Ramsay McDonald Un alt premier britanic, Ramsay McDonald, a pus toată atenţia, răbdarea şi influenţa lui la picioarele Marthei. Iar această femeie a rezistat tentaţiilor şi nu a abuzat de toate acestea niciodată. Abatele Mugnier nu se înşelase, Martha avea „darul extrem de rar al prieteniei”. Îl mai avea şi pe acela al datoriei: datorie faţă de ţară, faţă de numele pe care îl purta, faţă de familia ei, faţă de unicul copil… Martha Bibescu a fost mamă la nici 17 ani.
Martha şi fiica sa, Valentina Într-o zi de august, la Posada, în liniştea unui colţ al Bucegilor, după chinuri cumplite, a născut o fetiţă, singurul ei descendent. Era ea însăşi un copil speriat,
Pentru ca Istoria sã nu se mai repete
EROICUL STALINGRAD - ACUM 80 DE ANI (urmare din pag. 1) 4. Stalingrad 1943 înseamnă și descoperirea strategiei militare a celor doi conducători de stat (Hitler și Stalin), cu accentul pe eroarea săvîrșită de caporalul Hitler în aprecierea momentului de asalt asupra unei fortărețe precum era orașul „lui Stalin”, Stalingrad; 5. Scriind despre victoria rușilor de la Stalingrad, nu aduc nici un elogiu lui Putin, nici măcar lui Stalin, ci doar soldaților ruși, locuitorilor Stalingradului și întregului popor rus care a suportat atacul Germaniei naziste (în cei patru ani de război, Armata Roșie a pierdut aproape 9 milioane de combatanți; avînd 18 milioane de răniți; din cei 4,9 milioane de prizonieri, doar 1,8 milioane au trăit; deși e greu de comensurat, datele unor statistici indică faptul că, din populația civilă au căzut victime ale acestui război 18 milioane de ruși); 6. În contextul actual al unui conflict armat local (Rusia-Ucraina), care, prin ambiția, nesăbuința și interesul unora dintre liderii politici ai țărilor implicate în mod direct, dar și ai grupării NATO, care poate oricînd escalada într-o conflagrație mondială – cu distrugeri mult mai mari, în comparație cu cele consemnate de istoriografia celui de-al II-lea Război Mondial – cred că e bine să privim, din cînd în cînd, înapoi, spre Istoria trăită, cunoscînd-o mai bine, să nu mai repetăm acele greșeli din trecut, care au dus la distrugeri a milioane de vieți omenești și bunuri materiale incalculabile, dînd înapoi civilizația umană cu cîteva decenii bune. În acest plan politico-militar, dar și social, cu trăsături vizibil emoționale, am conceput acest material, într-un timp greu de trecut, cu amenințări chiar lîngă granița noastră, cu multe incertitudini, dar și cu speranța că, făcînd comparație cu ce a urmat după războiul Mondial (1939-1945), capetele „încoronate” ale statelor europene, la care să achieseze și Statele Unite ale Americii, să se așeze la masa tratativelor și să facă pace, abandonînd atît pretențiile teritoriale, cît și criminala cursă a înarmărilor. Stimați conducători, popoarele – mari sau mici, bogate sau sărace – au nevoie de bani pentru dezvoltare, pentru eradicarea bolilor Secolului XXI, au nevoie de liniște și de pace! Lăsați gîndurile și ambițiile revanșarde, mulțumiți-vă cu țările pe care le aveți, dați tancurile la topit și puneți mîna pe stilou și semnați noi Tratate de Pace, dar să le și respectați, nu cum s-a întîmplat în prima jumătate a secolului trecut, așa cum veți citi, în continuare, în acest articol.
Avansarea germană în timpul Operațiunii Barbarossa, din 22 iunie 1941 pînă la 9 septembrie 1941
Europa însîngerată
Lumea – după 22 iunie 1941
Încă nu se uscaseră bine semnăturile de pe Tratatele de Pace de la Trianon, Saint-Germain-en-Laye, Neuilly și Sѐvres, cînd Europa a fost din nou zguduită de exploziile unei noi conflagrații mondiale, dînd peste cap toată intelighenția diplomației europene, care stabilise regulile între statele bătrînului continent după prăpădul din 1914-1918. Mai înainte de 1 septembrie 1939, cînd Germania nazistă a atacat (fără declarație de război) Polonia, o serie de acte agrasive au jalonat marea dramă a Europei care se proiecta în mintea unui caporal nebun, sprijinit de o adunătură de generali oportuniști și adulat de un popor îndoctrinat, cu o pregătire culturală axată pe supremația rasei ariene și pe ura de rasă și neam împotriva celorlalte popoare. De fapt, cu mult înainte de declanșarea marelui cataclism mondial, Germania nazistă și-a făcut de cap (cu aprobarea tacită a Marii Britanii și Franței): la 7 martie 1936 armatele germane reocupă Renania, încălcînd Tratatul de la Versailles și pe cel de la Lucarno. Doi ani mai tîrziu, văzînd că are mînă liberă, Hitler ocupă Austria (martie 1938); în octombrie același an, trupele germane ocupă regiunea sudetă: în martie 1939, Germania ocupă Cehoslovacia. După înșelătorul Pact Molotov-Ribbentrop, din 23 august 1939, la numai o săptămînă – 1 septembrie – Wermathul invadează Polonia – această dată fiind socotită ca bornă a începerii celui de-al II-lea (și cel mai crîncen pînă acum) Război Mondial. Forța covîrșitoare a Germaniei cu care a atacat (1.600.000 de militari, 3.000 de tancuri, 2.000 de avioane și altele) au dus la capitularea Poloniei – cu toată dîrzenia armatei poloneze – într-o lună de zile. După ce invadează, pe rînd, Norvegia, Danemarca, Franța, Olanda, Belgia, Iugoslavia, Grecia, precum și țări din Orientul Mijlociu și din Africa (Germania s-a aflat în stare de război cu 17 state din Europa, cu 11 din Asia și Oceania, cu 5 din Africa și cu 22 din America; în Europa numai Elveția, Irlanda, Portugalia, Spania și Suedia au rămas neutre, iar în Asia Afganistanul), la 22 iunie 1941, Germania lui Hitler, într-un conglomerat eterogen de națiuni (Italia, România, Ungaria) încălcînd în mod grobian Pactul din august 1939, atacă Uniunea Sovietică, într-un război voit de Hitler a fi unul fulger (Slitzkrieg). Să nu uităm că, simultan cu „marșul” lui Hitler prin Europa, Germania a bombardat și Marea Britanie, făcîndu-l pe premierul Winston Churchill să declare, la 13 mai 1940, la primul său discurs în Camera Comunelor – cuvinte ce au rămas adînc săpate în conștiința britanicilor: „Nu am nimic altceva de oferit decît sînge, trudă, lacrimi și sudoare”, considerînd că politica Marii Britanii era aceea „de a purta război împotriva unei monstruoase tiranii, niciodată depășită în întunecatul, lamentabilul catalog al crimelor umanității”. Ce timpuri, cînd prietenul și aliatul de astăzi era „monstruoasa tiranie” din fundul „întunecatului și lamentabilului catalog al crimelor umanității”!
Ca urmare a planului „Barbarosa”, la declanșarea invaziei asupra Uniunii Sovietice Germania avea pregătite 153 de divizii și 2 brigăzi (4.600.000 efectiv), 42.000 piese de artilerie și aruncătoare, 4.000 tancuri și autotunuri și circa 4.000 de avioane de luptă. Himera care-l bîntuia pe Hitler, aceea de a stăpîni imensa întindere rusă, cu bogățiile solului și subsolului puse la dispoziția Reichului, nu i-a dat pace pînă nu și-a pus în aplicare planul său, chiar dacă, din capul locului, la o judecată lucidă, acțiunea însemna autodistrugerea Germaniei. Deși oameni cu înaltă pregătire militară, generalii din anturajul lui Hitler (să nu uităm: în armată a avansat pînă la gradul de caporal!) nu au avut curajul să-l înfrunte, iar atunci cînd au încercat, norocul a fost de partea Fuhrerului, acesta scăpînd cu viață din 40 de atentate. Referitor la acest aspect, șeful de Stat-Major al Okw-ului (Înaltul Comandant al Forțelor Armate Germane), Wilhelm Keital, fiind întrebat, în cadrul procesului de la Nürnberg, de ce a acceptat planurile Fuhrerului, acesta a explicat prin aceea că Hitler s-ar fi temut ca nu cumva URSS să-i taie sursa de petrol de 150.000 de tone de care avea nevoie să continue războiul pornit în 1939, petrol ce-l lua din România. Un alt scop în a ataca URSS, în viziunea lui Hitler, a fost acela de a lipsi Marea Britanie de a spera în aliați, forțînd-o să încheie pacea, cu un an înainte de invazie chiar a și afirmat: „Odată ce Rusia va fi zdrobită, ultima speranță a Marii Britanii va fi zdruncinată. Germania va deveni stăpîna Europei și a Balcanilor. Concluzie: distrugerea Rusiei trebuia să devină, prin urmare, parte a acestei lupte”. Fără comentarii! Culmea ironiei, în timp ce Hitler pregătea invazia URSS, în virtutea Pactului Molotov-Ribbentrop, din URSS erau transportate în Germania, lunar, cantități imense de petrol și grîu. Mai mult, rușii oferiseră germanilor o bază navală în golful Iokanga, pentru repararea și realimentarea submarinelor folosite în atacarea flotei Marii Britanii. De altfel, încrederea oarbă în paragrafele acelui Pact, precum și încăpățînarea de care a dat dovadă Stalin în a-și apăra propriile idei, l-au determinat să pună la îndoială cele aproximativ 80 de avertismente care semnalau, cu 8 luni înainte, pregătirile lui Hitler pentru invazie, cea mai credibilă informație venind de la spionul sovietic Richard Sorge, din capitala Japoniei, care menționase și data atacului, ziua de 22 iunie 1941. Iadului dezlănțuit în zorii zilei de 22 iunie 1941 sovieticii, nepregătiți, i-au opus ceea ce aveau atunci: 158 de divizii (aproape 5 milioane de combatanți), 10.000 de tancuri, 6.000 de avioane – armament uzat moral și fără dotări moderne – handicap transformat în curînd într-un atu, prin trecerea urgentă a puternicei producții sovietice de mașini la producția pentru front, în special în uzinele mutate în Urali, Asia Centrală și Siberia (1.360 de întreprinderi mari).
Reporterii de război au consemnat cu minuțiozitate desfășurarea evenimentelor, dîndu-ne, azi, posibilitatea să trăim (imaginar) acele zile fierbinți. După 3 săptămîni de lupte, de pildă, Divizia 71 de Infanterie germană realizase o breșă pînă la centrul orașului. Principala gară a orașului a fost cucerită și recucerită de 5 ori într-o singură zi, în următoarele zile intrînd în stăpînirea cînd a germanilor, cînd a sovieticilor de încă 13 ori. La jumătatea lui septembrie, în timpul traversării Stalingrad – orașul erou fluviului Volga de către Divizia a 13-a După cum ne arată documentele, orașul Stalingrad de pușcași, cu misiunea de a-i ataca pe germanii care se apropiaseră prea mult nu intra în planurile inițiale ale Operațiunii „Barbarosa”, de fluviu, aceasta a fost decimată de acesta nici nu era menționat pe hartă. Hitler concepuse bombardamentele inamicului, în așa planul în așa fel încît să ajungă un aliniament pornind fel încît, dintr-un efectiv de 10.000 de de la Arhanghelsk (în nord) la Astrahan (Marea militari au supraviețuit doar 320! Copiii rămași în oraș, Caspică), prin Leningrad, Moscova și fluviul Volga. Pe de fapt, printre dărîmăturile și molozul deprimante, au front ideile s-au schimbat. În verdictul lui Hitler de a accentuat drama Stalingradului. Iată ce imagine tragică ataca Stalingradul a cîntărit mult neputința germanilor și, în același timp, revoltătoare: pentru o coajă de pîine de a cuceri Leningradul și Moscova pînă în toamna lui uscată, oferită de soldații germani, copiii erau trimiși să 1942. Contraofensiva sovieticilor din decembrie 1941 aducă apă cu sticlele din Volga. Descoperiți de lunetiștii a împins frontul spre vest, la 193 kilometri spre Rostov Armatei Roșii (mulți dintre aceștia devenind legendari și la 240 de kilometri către nord, aproape de Smolensk. datorită preciziei cu care eliminau țintele și numărul Cum în cealaltă parte a frontului trupele germane mare al acestora), copiii nevinovați erau împușcați, în cuceriseră Voronejul și peninsula Kerci, care oferea timp ce se întorceau de la cursul de apă, fiind considerați cale liberă spre Caucaz, Fuhrerul s-a hotărît să „prindă ca „trădători ai Maicii Rusii”! Cronica însîngerată doi iepuri deodată” – în timpul aceleiași campanii să a bătăliei de la Stalingrad (de fapt, prețul dureros al cucerească atît Stalingradul, cît și Caucazul. victoriei) mai consemnează un fapt cu iz barbar – după Pentru a cuceri Stalingradul a fost destinată Ordinul numărul 277 al lui Stalin: „NICI UN PAS Armata a VI-a comandată de generalul Friedrich ÎNAPOI” – împușcarea a mii de militari, pedepsiți pentru von Paulus, forță militară ce dispunea în acel moment vina de trădare, lașitate, dezertare, stare de ebrietate etc., de aproximativ 280.000 de militari. Bătălia pentru acțiuni supravegheate de unități speciale ale NKVD cucerirea orașului a început în 23 august 1942 printr- (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne). un bombardament puternic și nimicitor (în prima zi se În urma luptelor de pe Don, din mai 1942, cînd estimează un număr de 40.000 de victime din partea două Armate sovietice au fost încercuite, 239.000 de apărătorilor). Distrugerea unui număr imens de clădiri militari fiind luați prizonieri, cei doi conducători ai a transformat războiul din cîmp deschis într-unul de principatelor forțe beligerante, Hitler și Stalin, au luat uzură, în localitate, unde fiecare clădire putea deveni hotărîri care au influențat radical configurația războiului atît un punct de sprijin, cît și o capcană, luptele purtîndu- și chiar finalitatea acestuia. Astfel, Hitler, prin Directiva se pentru cucerirea fiecărei clădiri și a fiecărui cvartal. nr. 45, ordonă Grupului de Armate A să înainteze în Alături de forțele germane au luat parte și două Armate Caucaz, Baku și Batumi, iar Grupul B să cucerească românești (Armata a 3-a, comandată de generalul Petre Stalingradul; de partea cealaltă, Stalin, înțelegînd scopul Dumitrescu și Armata a 4-a, comandată de generalul manevrei lui Hitler, constituia Frontul de la Stalingrad, Constantin Constantinescu-Claps), de asemenea, a cărui comandă o încredințează generalului Eremenko, Armata a 8-a italiană și Armata a 2-a ungară. Ca număr avînd consilier politic pe Hrușciov, prilej cu care emite de militari, România a fost a doua după Germania, noi faimosul Ordin de mai sus, din 28 iulie 1942, în care, participînd cu 300.000 de militari. printre altele, se spune: „Am pierdut 70 de milioane de Pentru a salva populația civilă, care muncise din locuitori, 12.800.000 de tone de grîu, 10 milioane de tone greu la lucrările de fortificare a orașului, Stalin a de metal. Am pierdut superioritatea în rezerve umane și ordonat, după raidul german din prima zi a asaltului, în cereale. Dacă am continua retragerea, am fi pierduți. evacuarea a 300.000 de locuitori. Pentru a vedea (...) A sosit momentul să oprim retragerea: nici un pas tragedia Stalingradului, trebuie să spunem că, din cei înapoi! Acesta trebuie să fie cuvîntul nostru de ordine. Să 50.000 de civili care au rămas la Stalingrad, pînă la ținem cu dinții de fiecare petic de pămînt sovietic și să-l victoria finală au mai supraviețuit circa 10.000, inclusiv apărăm fără a precupeți nici un efort. Nici un pas înapoi, 904 copii, dintre care doar 9 își vor regăsi părinții. Multe fără ordinul Comandantului Suprem!”. bătălii sîngeroase jalonează epopeea Stalingradului. Se apropia fatidica zi (pentru unii) de 23 august 1942: Hitler declanșase bătălia Stalingradului, Stalin primea provocarea! Atacul german din 11 noiembrie a reușit să atingă Volga pe un front de peste jumătate de kilometru, dar nu a putut împinge Armata a 62-a a generalului Ciuikov peste Volga înghețată. În acest context, chiar dacă Armata a 6-a a lui von Paulus și Armata a 4-a Panzer stăpîneau trei sferturi din oraș, Armata a 62-a a lui Ciuikov apăra malul drept al Volgăi, forțîndu-i Poster din 1941, care prezintă intrarea pe germani să aducă României în război de partea Germaniei trupe de pe Don, locul Pînă să se dezmeticească Stalin, numai în prima săptămînă de luptă, nouă zecimi din noile Corpuri Mecanizate ale Armatei Roșii fuseseră nimicite (numai în dimineața atacului nemții au distrus la sol în jur de 1.200 de avioane sovietice). În mai puțin de o lună de zile de la declanșarea războiului, Armata germană înaintase deja 645 de kilometri, Uniunea Sovietică pierzînd 4.800 de tancuri, 9.500 de tunuri și peste 1.700 de avioane, înregistrînd zeci de mii de morți și sute de mii de prizonieri (numai în bătălia de la Minsk au căzut prizonieri 290.000 de soldați, fiind capturate 2.500 de tancuri și 1.400 de tunuri, iar la Smolensk, 100.000 de prizonieri, 2.000 de tancuri și 1.900 de tunuri).
acestora fiind luat de Armata a 3-a română și de Armata a 8-a italiană, iar în sudul Stalingradului de Armata a 4-a română. Această mișcare este considerată de unii analiști militari ca fiind în avantajul Armatei Roșii, amplasarea trupelor românești în puncte vulnerabile (pe flancuri), facilitîndu-le sovieticilor viitoarea încercuire a trupelor Axei. Această temă s-ar susține, spun aceștia, chiar de ideile avansate de însuși Hitler cînd, în martie 1941, la întîlnirea cu stafful militar, în cadrul căreia planificase Operațiunea „Barbarosa”, analizînd obiectivele în acest război, precum și mijloacele de realizare a acestora, Fuhrerul a spus: „Comandanții trebuie să facă eforturi în a-și depăși propriile scrupule”, precizînd că nu avea „nici o iluzie despre aliații noștri. Finlandezii se vor lupta cu vitejie... Românii nu sînt de nici un folos. Poate că vor fi folosiți ca forță de securitate în sectoarele liniștite din spatele puternicelor obstacole naturale. (...) Soarta marilor unități germane nu trebuie să depindă de incertitudinea rezistenței forțelor române”. Dincolo de jignirile aduse a priori viitorilor aliați (și pe front, de multe ori, „camarazii” germani îi tratau cu aroganță pe români, de multe ori abandonîndu-i în situații critice), spargerea frontului de pe Don, în linia de apărare a trupelor române, nu s-a datorat nicidecum slabei rezistențe a soldaților noștri, ci, în principal, diferenței mari în raportul de forțe umane și de armament și tehnică de luptă, cu mult în favoarea sovieticilor. Oprirea pe Volga a ofensivei germane și pierderile pricinuite în desele acțiuni de luptă, precum și închiderea unor căi de acces ale inamicului spre orașul Stalingrad, au creat premisele declanșării unei puternice contraofensive sovietice, cu misiunea de încercuire și nimicire a grupării de forțe inamice aflate la periferiile orașului și în marele cot al Donului. Pentru a avea idee despre ce-i aștepta pe sovietici, în viitoarea încleștare, să amintim componența acestei Grupări de forțe: peste un milion de oameni; 680 de tancuri și tunuri de asalt; peste 10.000 de tunuri și aruncătoare de mine; forță din care făceau parte Armatele 6 și 4 de tancuri germane, 3 și 4 române, precum și o parte din trupele Armatei 8 italiene. Împotriva acestor forțe, Comandamentul Suprem Sovietic a preconizat contraofensiva cu trupele celor 3 Fronturi sovietice aflate pe aliniamentul acțiunilor de luptă: Frontul sud-vest (generalul N.F. Vatutin), Frontul Don (general K.K. Rokossovski) și Frontul Stalingrad (general A.I. Eramenko), care aveau în compunere 66 de Divizii de Infanterie, 8 de Cavalerie, 18 Brigăzi de Infanterie, 1 Corp mecanizat, 5 Corpuri de tancuri și 4 Armate aeriene. În total – peste un milion de oameni, 13.541 de tunuri, 894 de tancuri și 1.414 avioane. Pregătite într-o desfășurare logică, cele două operațiuni (încercuirea Stalingradului și o schimbare de direcție către Rostov), au primit numele de cod „Uranus”, respectiv „Saturn”, logistica acestei contraofensive fiind unul dintre punctele forte ale Armatei Roșii. De exemplu, doar în primele 3 săptămîni ale lunii noiembrie, de-a lungul celor două fluvii din zonă (Volga și Don) au fost transportate forțe și mijloace, astfel: 140.000 de soldați, 430 de tancuri, 6.000 de tunuri și de obuziere, 14.000 de vehicule și 10.000 de cai. În sfîrșit, a sosit clipa confruntării! În dimineața zilei de 19 noiembrie 1942, după o furtună de foc provocată de pregătirea de artilerie, care a durat o oră și jumătate, cu forța celor 3.500 de guri de foc participante la „concert”, a început contraofensiva de la Stalingrad – acțiune care va rămîne în Istorie ca cea mai reușită manevră de trupe, executată într-un moment cheie, care a întors cu 180 de grade soarta războiului, în favoarea Uniunii Sovietice. Pregătită în mare secret, contraofensiva de la Stalingrad i-a luat prin surprindere pe germani, chiar cu 24 de ore înainte de atacul sovieticilor, Raportul zilnic al Armatei a 6-a nu prevestea nimic rău: „De-a lungul întregului front nu sînt schimbări majore. Sloiurile de gheață de pe Volga sînt mai puține decît ieri”.
(continuare în pag. 14)
14
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023 (urmare din pag. 13)
Acțiunile celor 3 Fronturi sovietice și-au arătat imediat eficiența, coordonarea acestora făcînd posibilă, încă din prima zi, pătrunderea în adîncimea apărării inamice cu 35 de kilometri, pe un front de 12 kilometri (numai Frontul de sud-vest). A doua zi, trupele Frontului Stalingrad, cu tot disconfortul produs de ceața densă care plutea peste stepă, în prima jumătate a zilei de 20 noiembrie au rupt apărarea germană, înaintînd spre Don. După două zile de lupte grele, acestea au ajuns în apropierea localităților Kalaci și Sovetski, unde era programată joncțiunea cu trupele Frontului de sud-vest. Cu toată împotrivirea germanilor, pe 23 noiembrie (deci, la 5 zile de la declanșarea contraofensivei), cele două Fronturi au făcut joncțiunea, realizînd astfel încercuirea a 22 de mari unități ale Axei, cu un efectiv total de 330.000 de oameni, care făceau parte din Armata a 6-a (general Paulus), Armata 4 tancuri germane (general Hott), Armatele 3 și 4 române (generalii Petre Dumitrescu și Constantin Constantinescu – Claps). Intrînd în luptă și Frontul din aripa stîngă a Frontului Don (Armatele 62 și 66, care apărau Stalingradul), misiunea principală a acestor era aceea de a fixa inamicul la periferiile orașului și pe malul vestic al fluviului Volga. La ordinul lui Hitler, care nu concepea să piardă tocmai cînd ajunsese atît de aproape de victorie, germanii au adus întăriri de pe alte fronturi, chiar au contraatacat pe anumite direcții, în decembrie, dar n-au mai avut nici forța, nici timpul și nici moralul să încununeze cu succes notabil aceste acțiuni executate de o entitate muribundă. Gerul, epuizarea și dezolarea soldaților germani duceau către un final perceptibil: capitularea. Din cauza pierderii unor aeroporturi, a timpului nefavorabil și a lipsei de avioane apte de zbor, alimentarea trupelor încercuite era deficitară. Iată descrierea acestei situații grave, în preajma Crăciunului 1942: „Caii au fost deja mîncați. Aș mînca o pisică, se zice că și carnea ei este gustoasă. Soldații arată ca niște cadavre sau ca niște nebuni, care caută disperați să bage ceva în gură. Nu mai au puterea de a se ascunde de obuzele rusești. Blestemat să fie acest război...” (ultima pagină din jurnalul soldatului Wilhelm Hoffman, din Regimentul 267 al Diviziei 94 Infanterie). Cu toate aceste greutăți și în condiții inumane, comandanții germani nu voiau să se predea. Pe 8 ianuarie 1943, generalul Konstantin Rokossovski, comandantul Frontului de la Don, prin intermediul fluturașilor aruncați din avion, le promitea militarilor germani o predare onorabilă, constînd într-un prizonierat uman, cu hrană suficientă și cu îngrijire medicală avecvată, de asemenea, cu siguranța repatrierii, după război, în Germania. Armata germană, fie pentru că nu a dat crezare acestor fluturași, fie pentru că așteapta ieșirea din încercuire cu ajutorul unor forțe trimise de Hitler, a rămas neclintită pe poziții, chiar în situațiile dramatice descrise mai sus. Această atitudine de curată sinucidere era întreținută și de paranoia Fuhrerului care, pe 23 ianuarie, îi transmitea următorul ordin lui Paulus: „Predarea este interzisă. Armata a VI-a va rămîne pe poziții pînă la ultimul glonț, iar, prin rezistența eroică, își vor aduce o contribuție de neuitat la organizarea unui front de apărare și la salvarea Occidentului”. (Oare există vreo similitudine între lozinca lui Hitler cu „salvarea Occidentului” și cea a lui Volodimir Zelenski: „Salvați Ucraina, salvați Europa!”?) Fără nici o exagerare, sînt cîteva potriviri, pe care le voi analiza într-un viitor articol. Mergînd în profunzime cu cinismul său, Hitler – pentru a-l mobiliza pe generalul Paulus la gestul fatal, în caz de extremă urgență, cunoscîndu-se faptul că, pînă atunci, nici un mareșal german nu s-a predat pe cîmpul de luptă – o săptămînă mai tîrziu îl avansează la gradul de mareșal (feldmareșal). Tactică inutilă, după cum vom vedea imediat. Neprimind răspuns favorabil din partea germană, la 10 ianuarie 1943 Armata Roșie a început acțiunile de lichidare a inamicului, astfel că, după lupte grele, pe 26 ianuarie, Armatele 21 și 62 au făcut joncțiunea la vest de oraș, scindînd gruparea germană în două: cea de sud, unde se afla și proaspătul feldmareșal von
Paulus, a fost lichidată pe 31 ianuarie, iar gruparea de nord pînă la 2 februarie. În dimineața zilei de 31 ianuarie 1943 Paulus a ieșit din buncărul amenajat în subsolul magazinului „Univarmag” și s-a predat, punînd capăt incertitudinii în care a trăit în ultimele 6 luni. Urmările victoriei sovietice de la Stalingrad sînt uriașe, privind ansamblul strategic și tactic al războiului. Cotitura de la Stalingrad și-a pus amprenta pe desfășurarea ulterioară a operațiunilor de luptă, totul (cu cîteva sincope) decurgînd în favoarea Uniunii Sovietice și (ulterior) a Aliaților, pînă la victoria finală din mai 1945. Învățăminte și trofee sînt multe, spațiul tipografic și concepția acestui articol oprindu-ne de la prea multe detalii și consecințe. Pierderile inamicului, în timpul contraofensivei (19 noiembrie 1942 - 2 februarie 1943), sînt apreciate la 32 de Divizii și 3 Brigăzi nimicite complet și 16 Divizii cu pierderi mai mult de jumătate din efective: cinci armate (două germane, două românești și una
RM
Umilirea României De demult, de prin hrisoave galbene și prăfuite, Dascăli ne-nvățau la școală despre bravi conducători Ce zdrobeau vrăjmașii-n țară sub a cailor copite, Și de-aceea-n amintire au rămas nemuritori. Prin lungi secoli de-nfruntare cu atîtea oști păgîne Care veneau valuri, valuri, peste munți și peste mări, Cu puhoi de armii dese cum sînt spicele de grîne, Zguduind sub tălpi pămîntul, cînd veneau din depărtări, Ne-am bătut pînă la sînge, ne-am bătut pînă la moarte, Numai să gonim dușmanii dincolo de-al nost’ hotar. Dincolo de fapta-n sine, oglindită în vreo carte, Noi am fost stăpîni pe țară, n-am lăsat-o la barbari! Hei, dar vremurile-acelea, cînd ne băteam cu tătarii, Cînd, cu-n paloș, voievozii tăiau drum printre străini, Cînd, în Neajlov, săreau turcii și-și pierdeau pe drum șalvarii, Rămași martori de viteză, agățați prin mărăcini; Sau la Mărășești, în luptă, la semanlul dat de goarnă, Au sărit dinspre tranșee, ca nălucile pe glugă, Românașii, în cămașă și-mbrăcați doar în izmană, Speriindu-i pe nemțoi ce nu știau cum să fugă;
Coloană fără sfîrșit de soldați germani, italieni și maghiari luați prizonieri de Armata Roșie la începutul anului 1943
italiană), 2.000 de tancuri și autotunuri, 10.000 de tunuri, 2.000 de avioane de luptă, peste 70.000 de autovehicule și 800.000 de oameni au fost nimicite în acest interval de timp. Pierderile Armatei Roșii s-au cifrat la un număr de 154.885 morți și dispăruți și la 330.892 răniți și bolnavi, pierzînd aproape 3.000 de tancuri și tunuri autopropulsate, peste 3.500 de tunuri și aruncătoare și 706 avioane de luptă. Cele două Armate române au avut aproape 60.000 de morți, răniți și dispăruți și 40.500 de prizonieri. Referitor la drama Armatei Române de la Stalingrad, din iarna 1942 - 1943, pagini de sacrificiu și curaj au scris aviatorii noștri prinși în încercuire pe aerodromul improvizat de la Karpovka, la 48 de kilometri vest de Stalingrad. Încercuiți de tancurile Armatei Roșii și părăsiți de aviatorii germani, care au „fugit” pe 22 noiembrie, piloții români, sub comanda căpitanului Alexandru Șerbănescu, în noapte și ger, au reușit să decoleze, mulți dintre ei plătind cu viața această aventură. Nu pot încheia acest subiect fără a aminti de schimbarea radicală de atitudine a Mareșalului Antonescu și a unor conducători ai Armatei Române din zonă, prinși în drama de la Stalingrad. Astfel, Antonescu, într-un mesaj către Hitler, semnala pierderile mari de pe Volga, cînd, din cele două Armate, după dezastru, abia s-a mai putut constitui o Divizie. Plină de curaj și realistă a fost analiza situației militare realizată de șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Ilie Șteflea, care a arătat situația gravă a celor două Armate Române, denunțînd samavolniciile săvîrșite de „aliații” germani împotriva ofițerilor și soldaților români, pe front și în Țară. În acest context s-a reușit oprirea trimiterii pe front a unor unități noi, care însumau 220.000 de militari. Iată cum Bătălia de la Stalingrad, de acum 80 de ani, a fost și trebuie să rămînă o lecție și un semnal de alarmă pentru cei care, astăzi, vor să impună libertatea în Europa cu scrîncetul șenilelor tancurilor și cu fulgerul rachetelor! NOTĂ: Întrucît, în documentele studiate, în raport de sursele de proveniență: sovietice (rusă), române și occidentale, cîteodată existînd diferențe considerabile între cifrele din text, atrag atenția că, în comparație cu alte surse, acestea pot fi diferite, neconcordanță independentă de voința autorului. Mulțumesc pentru înțelegere!
Sau, cînd, la Carei pămîntul s-a întors din nou în țară, Doar udat de sînge proaspăt, de neînfricat soldat! ............................................................................... Toate sînt acum poveste, care-a fost odinioară, Astăzi, ni se par himere, și românul le-a uitat! Le-au uitat conducătorii, cei vînduți pe-arginți, la modă, Cei aleși în fruntea țării, care n-au făcut nimic. Șeful țării stă pe tronul unde-a stat odată Vodă, Dar, prin fapte, dinspre țară, el se vede-atît de mic! Și atît de jalnic pare cînd se-nchină la altare, La stăpîni de peste-oceane, la cei de pe continent! Pentru el, Drapelul Țării n-are, azi, nicio culoare, Stă la Cotroceni cu fală, dar, în fond, este absent! Ne-au vîndut fără sfială, în prostie și-n neștire, Șeful țării și guverne, parlamente și ei, toți, Datorită lor, azi, țara se tîrăște-n umilire Ca să-ngrașe turma lor de ciocoi moderni și hoți! N-avem pîine românească, n-avem mere din grădină, N-avem carne din ogradă, nici să mai creștem godaci, Europa nu ne lasă să avem nici o găină, Vrea să ne hrănim cu iarbă, cu lăcuste și gîndaci! N-avem bani pentru salarii, pensiile-or să dispară, N-avem bani de sănătate, de azile și de școli, Dar avem pentru rachete, și ce dacă ne omoară, Și așa murim odată, de ani mulți și multe boli! N-avem bani de irigații, cînd avem apa aproape, Dar avem de avioane și de tancuri de oțel! N-avem bani pentru șosele și de poduri peste ape, Dar, noi cumpărăm la arme, la grămadă, fel de fel! Pînă cînd cădea-va țara în genunea cea deșartă? Cînd ne vom opri din mersul spre abisul înghețat? Doamne, de ce ne-ai dat nouă cea mai amărîtă soartă, Să ne fie, azi, rușine că trăim în acest stat? Doamne, ia-ți odată liber de la staff-ul tău din ceruri, Și coboară printre oameni ca să vezi ce suferință! Scoate-ne din adormire, și din negură și geruri, Și fă ca această țară care plînge-n umilință, Să renască din cenușa vechii Dacia Romană, Și, scăpînd de trădătorii pedepsiți de Duhul Sfînt, Să-nviem iarăși credința, vindecîndu-ne o rană Care sîngeră și doare pe uitatul Tău pămînt! Doamne, doar Tu poți acuma ca să-i pedepsești pe toți, Vrem o Românie pură, condusă de patrioți! GEO CIOLCAN
15
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
pO V E S T I
A D E V A R A T E (
RM
Biserica Sf. Atanasie de la Niculiţel, singurul monument creştin medieval din Dobrogea Îmi amintesc că era o zi plăcută, neobișnuit de călduroasă pentru acel sfîrșit de octombrie al anului 1974. Mă aflam la Galați, unde fusesem stăruitor invitat de învățatul episcop al Dunării de Jos – dr. Antim Nica – în scopul vizitării unor monumente din eparhie, aflate într-o zonă total neglijată pînă atunci, în vederea introducerii lor în planul de restaurări al Direcției monumentelor istorice. Am văzut cu acel prilej fosta mînăstire Adam din marginea satului Drăgușeni, desființată cam de un deceniu și jumătate. Mînăstirea se înfățișa într-o stare jalnică de abandon și degradare, greu de redat în cuvinte. Deși cele cîteva case ale satului mînăstiresc, grupate în jurul unei biserici relativ noi și inexpresive, prezentau oarecare interes etnografic, valoarea arhitecturală a ansamblului nu justifica includerea în programul de restaurări. Nici biserica de la Nicorești a fostului schit, aflată atunci într-un stadiu bun de conservare, nu necesita o intervenție de specialitate.
Primarul prudent Seara, întorşi la sediul episcopal din Galaţi, Vlădica Antim, mîhnit de refuzul meu categoric, cu reţinute reproşuri în glas, mi-a evocat lunga şi fructuoasa colaborare cu tatăl meu, preotul profesor universitar Gh. I. Moisescu, de la a cărui dispariţie se împlinea o lună chiar în acea zi. Între altele, îmi relata interesul generat de aflarea veştii descoperirii mormîntului martiric de la Niculiţel, situat atunci în cuprinsul eparhiei Galaţilor. Părintele meu, ca dascăl de istoria Bisericii Ortodoxe Române, era un perfect cunoscător al începuturilor vieţii religioase de pe meleagurile ţării. Făcuse observaţia că Niculiţelul, cu această criptă martyrium datată la incidenţa secolelor IV-V, dar şi cu biserica de formă trilobată din jurul anului 1200 cercetată în 1954 de prof. I. Barnea pe dealul împădurit al „Cetăţuii” din apropiere, are semnificaţii mult mai profunde pentru trecutul nostru decît se bănuia. Se întreba atunci dacă sediul episcopal şi apoi mitropolitan de la Vicina, atestat între secolele XIXII, nu se va fi aflat la nordul Niculiţelului, pe un braţ colmatat al Dunării, din care a mai rămas salba de lacuri din zonă: Rotund, Telincea, Parcheş, Somova. Pentru că mai aveam o zi la dispoziţie, mi-am exprimat dorinţa de a vizita această recentă descoperire. Plin de bunăvoinţă, înţeleptul ierarh m-a asigurat că a doua zi voi putea merge la Niculiţel împreună cu arhiereul vicar, regretînd că, fiind reţinut la centrul episcopal, nu mă va putea însoţi. A doua zi, încă din zori, se anunţa aceeaşi vreme senină şi caldă. Am plecat din Galaţi pe la orele opt. După aproape trei ceasuri de drum, deoarece trecerea cu bacul la Smîrdan fusese anevoioasă, am ajuns la Niculițel. Extradosul bolții criptei apărea, cu spărtura făcută de ţăranii din vecinătate, în mijlocul unei uliţe în pantă, brăzdată de şanţurile adînci lăsate de ape. Imediat, din jur, au răsărit ca din pămînt o mulţime de femei, copii, bătrîni. Ne povesteau despre descoperirea întîmplătoare, survenită cu trei ani înainte, în urma unei viituri puternice a şuvoaielor de ape scurse de pe dealurile din jur, care spălaseră „spinarea“ unei bolţi, bănuită de ei că ar ascunde o comoară. Prudent, primarul a anunţat autorităţile judeţene, care au delegat pe arheologul Victor Baumann de la muzeul din Tulcea. Efectuînd primele investigaţii, acesta a constatat că respectiva criptă se afla sub altarul unei mari bazilici iar pe pereţii săi erau înscrise cu vopsea roşie numele a patru „martiri ai lui Christos“: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos, atestaţi de izvoarele hagiografice. Sub cripta propriu-zisă, într-o nişă, se mai găsise o oală de pămînt conţinînd resturile osteologice, dovedite ulterior ca fiind sfinte relicve a încă doi martiri ale căror nume au rămas necunoscute. Arhiereul vicar, mare amator de antichităţi, m-a îndemnat să mergem
şi la parohul local, părintele Guşatu, care îl informase că a găsit monede în preajma casei parohiale. Coborînd spre centrul satului, am luat drumul către partea de sud a localităţii, unde, după un kilometru, am văzut cum se înălţa în dreapta şoselei o bisericuţă solitară din zidărie de cărămidă, înconjurată de nuci bătrîni. Aşteptînd ca preotul, care locuia într-o modestă căsuţă din preajmă, să fie chemat cu cheile, am dat ocol bisericii. În spatele absidei semicirculare a altarului, mi-a apărut o turlă cu şase laturi, fiecare străpunsă de ferestre mici, încheiate prin cîte două cărămizi dispuse înclinat. Corpul alungit era ritmat pe faţadele laterale de succesiunea unor firide înalte, decor obişnuit numai pentru o biserică veche. În sfîrşit, apare preotul paroh însoţit de arhiereul vicar. Pătrundem în interiorul lăcaşului. Ceea ce mi-a atras atenţia încă de la început a fost faptul că înaintînd spre altar am coborît pe mai multe trepte aproape un metru, dovadă a modificării nivelului vechi de călcare. Cînd am intrat în sanctuar, nişa nouă a proscomidiei tăia o alta, cu secţiunea semicirculară, desigur anterioară. Revenind în naos, mutăm un tetrapod aflat în colţul de sud-est. Surpriză! În spatele său se afla o altă nişă, de asemenea, semicirculară. M-am uitat în jur, cuprinzînd cu privirea întreg spaţiul interior al încăperii şi am avut convingerea că mă aflu în faţa unei volumetrii cu proporţii neobişnuite pentru o biserică mai nouă, exclamînd plin de entuziasm: „Ne aflăm în fața unui vechi monument de arhitectură byzantină!“. Am cerut atunci preotului o ruletă şi hîrtie. În lipsa acestui instrument, indispensabil întocmirii unui releveu, bătrînul slujitor s-a întors cu un metru dulgheresc şi un carnet de însemnări cu scoarţe groase. Pe măsură ce înregistram grafic planul şi secţiunea bisericii, îmi apăreau evidente atît forma nucleului iniţial alcătuit din altar, naos şi pronaos, care însumau toate 11,5 x 6,5 m, cît şi adaosurile ulterioare, fără să pot preciza atunci mai multe asupra datării lăcaşului.
Datată după un gros Seara, revenit la Galaţi, i-am comunicat bucuros părintelui episcop că descoperisem monumentul care va fi înscris în planul de restaurări: biserica Sf. Atanasie de la Niculiţel. M-am angajat că voi întocmi personal proiectul de specialitate, deşi funcţia de director tehnic al Direcţiei Monumentelor Istorice (D.M.I.) îmi lăsa puţin timp disponibil în acest scop. Mă bizuiam însă pe înţelegerea şefului direct, regretatul critic de artă Vasile Drăguţ, care mă încuraja în cercetările mele de arhitectură. Întors la Bucureşti, după schiţele sumare ce le deţineam, am redesenat imediat, de astă dată la planşetă, releveul edificiului, datîndu-l provizoriu, pe baza comparării cu planurile altor monumente asemănătoare, în jurul anului 1300. Verificînd lista de evidenţă a monumentelor de cultură din România, am constatat cu stupefacţie că biserica de la Niculiţel nu figura. Îl informez apoi pe prof. V. Drăguţ asupra importantei descoperiri, arătîndu-i releveul. Acesta, circumspect, a fost în cele din urmă de acord cu înscrierea în lista de evidenţă şi în planul de restaurări, dar numai pe baza unor sondaje arheologice preliminare.
După întocmirea detaliată a releveului la faţa locului şi în urma confruntării planului rezultat cu cele ale unor monumente similare, am constatat că cele mai apropiate consonanţe ale bisericii Sf. Atanasie, care aparţinea tipului cruciform cu turlă pe naos, fără puncte libere de susţinere, le putem stabili cu bisericile Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Nicopole, datată către mijlocul Secolului al XlV-lea, dar şi cu prima biserică a curţii domneşti de la Argeş, mai veche cu peste un secol. Primele sondaje arheologice executate în noiembrie au fost urmate în anul 1975 de o campanie amplă, ale cărei rezultate au fost cuprinse în raportul final. Pe baza unui gros emis de Ştefan Dragutin Sremski în singurul său an de domnie, 1281, s-a conchis că biserica fusese ridicată în a doua jumătate a Secolului al XII-lea. Investigaţiile ulterioare ale numismatului Ernest Oberlander-Tîrnoveanu au demonstrat însă că moneda aparţinea de fapt celui mai de seamă ţar al Serbiei medievale, Ştefan IV Duşan (1331-1355), din anii de început ai domniei sale (1335). Biserica dobrogeană datează, astfel, mult mai logic, din prima jumătate a Secolului al XlV-lea, în deplină concordanţă cu formele sale arhitecturale. Cercetările arheologice au precizat că după o perioadă de funcţionare de aproape un veac, cuprinsă între momentul construirii şi primele decenii ale Secolului al XV-lea, biserica își încetează existența, poate în urma campaniei otomane din primăvara anului 1420. Redată din nou cultului după un secol, lăcaşul a intrat în folosinţa comunităţii locale, fapt confirmat şi de cimitirul organizat în jur. Pentru amplificarea spaţiului interior, în scopul adăpostirii numărului sporit al credincioşilor, limita vestică a pronaosului a fost extinsă cu cea un metru si jumătate, prin ridicarea unui nou zid. În cursul Secolului al XVIII-lea, pronaosul a fost din nou alungit cu încă un metru, prin demolarea zidului ridicat cu două secole mai înainte. O ultimă etapă, de astă dată caracterizată de ample transformări, a avut loc prin 1880, cînd zidul iniţial care despărţea naosul de pronaos a fost parţial demolat şi înlocuit cu o largă arcadă. Cu acelaşi prilej, la extremitatea vestică a bisericii s-a adăugat o tindă surmontată de o turlă-clopotniţă din lemn acoperită cu tablă, iar cornişa şi partea superioară a firidelor care decorau faţadele laterale au fost mutilate prin supraînălţarea zidurilor exterioare. Cu prilejul cercetărilor arheologice din 1975, dar şi mai tîrziu, în anul 1986, cu ocazia pictării interiorului lăcaşului de Gr. Ion Popescu, s-au găsit prăbuşite în substrucţii sau conservate „în situ“ fragmente ale unei picturi de factură byzantină, de o foarte bună calitate plastică şi tehnică, cu care biserica a funcţionat după construire, printre cele mai vechi de acest fel descoperite pe teritoriul ţării. Valoarea arhitecturală şi artistică a bisericii Sf. Atanasie de la Niculiţel este întrecută de semnificaţia ei istorică, prin destinaţia atribuită în prima fază de existenţă, drept capelă de curte feudală a unui conducător local. Această funcţie a fost stabilită luînduse în considerare atît numărul redus de înhumări practicate pînă la începutul Secolului al XV-lea, apanaj doar al ctitorului şi familiei sale, cît şi pentru faptul că intrarea plasată pe latura de nord a pronaosului se afla în legătură cu reşedinţa feudală, ce se va fi aflat pe locul casei parohiale. Lucrările de restaurare, executate cu începere din anul 1976 după proiectul întocmit de autorul acestor rînduri, au fost întrerupte odată cu desfiinţarea brutală şi iresponsabilă prin decret prezidenţial a Direcţiei Monumentelor Istorice, în decembrie 1977, preludiu al criminalelor demolări de monumente bucureştene care au urmat. Aceste lucrări au continuat pînă în anul 1980, prin grija Arhiepiscopiei Dunării de Jos, vegheate permanent de Î.P.S. Antim Nica. Ele au urmărit îndepărtarea adaosurilor incisive şi readucerea bisericii la înfăţişarea iniţială, pe baza cercetării şi interpretării urmelor păstrate. S-a redat, astfel, Patrimoniului Naţional încă un monument de remarcabilă valoare istorică şi arhitectură-artistică, grăitoare mărturie a trecutului plin de vicisitudini al Dobrogei, reprezentînd, concomitent şi un document incontestabil asupra diversităţii de forme create de români de-a lungul veacurilor. Cristian Moisescu
16
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Rădăcinile unui război (1)
(urmare din pag. 1) Din păcate, a murit înainte să rupă legăturile cu rușii. Nici succesorul său nu a reușit să facă acest lucru, iar teritoriul Ucrainei s-a scufundat în perioada istorică numită „Ruina”, în special din cauza faptului că unii hatmani doreau să se unească cu Polonia, iar alții cu Rusia. Toată această dispută a luat sfîrșit în 1667, prin armistițiul de la Andrusovo. Ucraina a fost împărțită de-a lungul rîului Nipru: vestul – cunoscut sub numele de malul drept – a revenit Poloniei, în timp ce Rusia a fost confirmată în posesia estului, cunoscut sub numele de malul stîng, împreună cu Kiev (care, de fapt, era situat la vest de rîu); aranjamentul a fost confirmat în 1686 prin Tratatul de pace eternă dintre Polonia și Rusia. Vedeți, așadar, că actuala dispută între estul și vestul țării, împărțită astfel chiar pe rîul Nipru, își are rădăcinile într-un tratat semnat cu 356 de ani în urmă. După această împărțire teritorială, a mai existat totuși un hatmanat autonom situat, de asemenea, pe malul stîng al Niprului. Pe acest teritoriu controlat de cazaci biserica unită cu Roma dispare cu timpul, iar cea ortodoxă iese în 1686 de sub autoritatea patriarhală a Constantinopolului, ajungînd, în cursul Secolului al XVIII-lea, să-și piardă progresiv autonomia tradițională și caracterul ucrainean distinctiv. Parcă acum înțelegem mai bine ce face președintele Volodimir Zelenski, ce poartă numele primului conducător creștin al Rusiei Kievene, cînd acționează atît de violent contra ortodocșilor din stînga Niprului, uniți cu Moscova acum 337 de ani: continuă luptele de acum 350 de ani dintre Ucraina de vest, controlată de polonezi, și cea de est, controlată de ruși. În timp ce pe malul stîng al Nistrului se întîmplau cele relatate mai sus, pe malul drept aveau loc evenimente total opuse. Citez din Enciclopedia „Britannica”: „Societatea care a reapărut în teritoriile ucrainene sub stăpînirea poloneză în Secolul al XVIIIlea a fost foarte diferită de cea din Hatmanat. Cazacii practic au dispărut ca o forță organizată semnificativă. Orașele au cunoscut un declin serios, iar populația lor a devenit majoritar poloneză și, mai ales pe malul drept, evreiască. Romano-catolicismul și-a menținut și chiar și-a sporit statutul de biserică privilegiată; biserica uniată (greco-catolică) a devenit însă predominantă printre ucraineni, ortodoxia rămînînd cu un număr mai mic de adepți”. Această stare de fapt a durat pînă la desființarea uniunii polono-lituaniene, cînd Galiția a fost anexată de Austria, iar malul drept al Niprului de către ruși. Odată cu intrarea Ucrainei sub controlul Moscovei a început rusificarea. Cu alte cuvinte, impunerea modului de guvernare de la Moscova și transformarea ucrainenilor în ruși. Biserica Romano-Catolică a fost lăsată să-și continue activitatea, dar cea greco-catolică a fost desființată printr-o intensă activitate inițiată și condusă de Ecaterina cea Mare, pînă ce, în 1839, Biserica Greco-Catolică a fost desființată, iar Tratatul de la Brest Litovsk declarat nul. Cu toate acestea, se pare că ucrainenii nu au renunțat la independență, iar acest curent s-a manifestat cel mai bine prin literatură. Această ramură „a devenit vehiculul principal pentru renașterea națională ucraineană din Secolul al XIXlea. Cel mai important scriitor – și fără îndoială, cea mai importantă figură în dezvoltarea unei conștiințe naționale moderne ucrainene – a fost Taras Șevcenko. Născut iobag, Șevcenko a fost cumpărat din servitute de un grup de artiști care i-au recunoscut talentul pentru pictură. Deși considerat de mulți a fi părintele picturii moderne ucrainene, Șevcenko și-a pus amprenta unică ca poet. Poezia sa a cuprins teme de la fantasticul din baladele populare pînă la romanticizarea gloriei cazacilor, de la acuzații mînioase ale opresiunii sociale și naționale sub țarii ruși, pînă la reflecții mistice bazate pe profeții biblici. Pe lîngă impactul său fundamental asupra cursului ulterior al literaturii ucrainene, poezia lui Șevcenko reflectă o concepție
despre Ucraina ca societate liberă și democratică, care a avut o influență profundă asupra dezvoltării gîndirii politice ucrainene. Pînă la mijlocul Secolului al XIXlea, mișcările culturale și literare din Ucraina au stîrnit îngrijorare în cercurile conducătoare țariste. În viziunea oficială, dominantă și în istoriografia rusă, ucrainenii erau o subdiviziune sau «trib» de ruși – «mici ruși» – smulși din unitatea rusă de către mongolo-tătari și deviați de la cursul lor istoric propriu de către influența nefastă a Poloniei”. Probabil de aceea în discursurile președintelui Putin la adresa ucrainenilor apar aprecieri asemănătoare și, dacă ne gîndim bine la Rusia Kieveană, nume unanim acceptat de istoriografia europeană, e posibil să aibă dreptate, fiindcă dacă nu erau ruși, ci ucraineni, s-ar fi numit Ucraina Kieveană. Am văzut că, pînă în acest moment, vestul și estul țării au fost disputate și stăpînite de polonezi – reprezentînd Occidentul – și de ruși, pînă cînd aceștia din urmă au ocupat totul, mai puțin Galiția (adică regiunea istorică împărțită actualmente între Polonia – Galiția de Vest, Voievodatul Podcarpatiei și Ucraina – Galiția de Est, regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și cea mai mare parte a regiunii Tarnopol), care a fost înglobată Austriei. Aici lucrurile au evoluat complet diferit din toate punctele de vedere. Viața socială a fost acaparată de polonezi și austrieci, Biserica Catolică și cea Greco-Catolică erau majoritare, iar situația ucrainenilor, denumiți ruteni, una foarte grea, lucru care i-a și determinat să se revolte în nenumărate rînduri. Derularea Primului Război Mondial și mai ales Revoluția Rusă începută în februarie 1917 au reprezentat renașterea Ucrainei, dar preluarea conducerii guvernului de către bolșevici în 7 noiembrie 1917 nu a fost pe placul ucrainenilor, care nu au recunoscut noua putere, proclamînd, pe 20 noiembrie, Republica Națională Ucraina. Totuși, teritoriul va deveni republică sovietică, fiind supus tuturor regulilor noului stat, inclusiv cele referitoare la industrializare și colectivizare. Dacă industrializarea a mai mers cum a mai mers, colectivizarea s-a izbit de rezistența țăranilor, motiv pentru care Stalin a luat, conform Enciclopediei „Britanica”, următoarele măsuri: „creșterea taxelor și a cotelor de livrare a cerealelor pînă la deposedarea tuturor proprietăților și, în cele din urmă, la deportarea, la mijlocul anilor 1930, a aproximativ 100.000 de familii în Siberia și Kazahstan. Colectivizarea a început în 1929, sub constrîngere din partea activiștilor de partid și sub amenințarea sancțiunilor economice. Procentul fermelor colectivizate a crescut de la 9 la 65% din octombrie 1929 pînă în martie 1930 și a depășit 90% pînă la sfîrșitul anului 1935. Rezistența în masă la colectivizare – sub formă de revolte, sacrificarea vitelor și distrugerea utilajelor – a fost răspunsă de impunerea unor cote de livrare tot mai mari și confiscarea produselor alimentare. Rezultatul politicilor lui Stalin a fost Marea Foamete (Holodomor) din 1932 - 1933 – o catastrofă demografică provocată de om, fără precedent în timp de pace. Dintre cele cinci milioane de oameni care au murit în Uniunea Sovietică, aproape patru milioane erau ucraineni. Foametea era un atac direct asupra țărănimii ucrainene, care continuase să reziste colectivizării; indirect, a fost un atac asupra satului ucrainean, care în mod tradițional fusese un element-cheie al culturii naționale ucrainene”. După toate acestea, este de înțeles de ce ucrainenilor de pe malul drept al Niprului nu le sînt dragi rușii și ar face orice să-i distrugă, iar ura asta nu-i mai face să vadă nimic din ce se întîmplă în jurul lor. Nu m-aș mira să fie în stare de cele mai abjecte acte doar pentru a cîștiga războiul. Probabil vă întrebați de ce nu am scris nimic despre Bucovina și despre modul în care este descrisă de celebra „Britannica”, sau de ce nu am scris nimic despre situația începută odată cu protestele de la Maidan și cum a influențat aceasta războiul actual. Toate acestea, în partea a doua a editorialului, care va fi publicată în numărul următor al revistei. (va urma)
România e cea mai slabă democrație din UE
România este pe ultimul loc în rîndul ţărilor Uniunii Europene la capitolul democraţie şi pe locul 62 în lume, cu un scor de 6,45 – potrivit indexului anual al democraţiilor întocmit de grupul britanic The Economist. Studiul are patru zone de clasificare: regimuri autoritare, regimuri hibride, democraţii deficitare şi democraţii depline. Pentru întocmirea clasamentului, sînt luate în calcul cinci categorii de criterii: procesele electorale şi pluralismul, funcţionarea guvernului, participarea politică, cultura politică şi libertăţile civile. Cu un scor de 6,45, România se încadrează la „democraţii deficitare”, la fel ca majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Est (cu excepţia Austriei, considerată democraţie deplină), la care se adaugă Portugalia, Italia, Belgia, Grecia şi Cipru. Statele nordice, plus Franţa, Spania şi Germania se încadrează la „democraţii depline”.
În clasamentul general, care cuprinde 167 de ţări, România ocupă locul 62, în timp ce Bulgaria este pe 57 (scor 6,53), Ungaria este pe locul 56 (scor 6,64), iar Polonia pe locul 47 (scor 7,04). Austria ocupă locul 20, cu un scor de 8,20. Moldova, care în 2021 era aleasă drept „ţara anului” de The Economist, pentru că îşi îmbunătăţise cel mai mult imaginea, ocupă în clasamentul democraţiilor un meritoriu loc 69, cu scorul de 6,23. În Europa există şase ţări cu „regim hibrid”: Turcia (locul 103, scor 4,35), Bosnia (locul 97, scor 5), Kosovo, Georgia (locul 90, scor 5,20), Ucraina (locul 87, scor 5,42) şi Armenia (locul 82, scor 5,63).
Rusia, „regim autoritar”, în cădere liberă Rusia este ţara în care nivelul democraţiei a scăzut cel mai mult în 2022, ajungînd pe locul 146 din 167 de ţări, mai jos decît state precum Burkina Faso şi Haiti, potrivit Indexului democraţiei. Se încadrează, evident, la „regimuri autoritare”. În urma invaziei din Ucraina, indicele de democraţie al Rusiei a înregistrat cea mai mare scădere în 2022, coborînd cu 22 de locuri în clasamentul mondial al acestui studiu. În rîndul „regimurilor autoritare” figurează ţări precum Haiti, „care pare să se afle într-o stare de disoluţie internă” (locul 135, coborîre de 16 locuri) şi Burkina Faso (locul 127, coborîre de 16 locuri), unde „o insurecţie islamistă a făcut ca statul să piardă controlul asupra unei părţi a teritoriului”.
Cele mai bune democrații În schimb, Thailanda a înregistrat în 2022 cea mai mare creştere a indicelui democratic, urcînd 17 poziţii şi ajungînd pe locul 55 în clasament (scor 6,67), înaintea României. De altfel, înaintea României sînt și țări ca Botswana sau Namibia. Ridicarea restricţiilor legate de pandemia de Covid-19 a îmbunătăţit scorurile multor ţări, inclusiv ale Franţei (locul 23, stabil, scor 8,07), Spaniei (locul 22, în urcare cu 2 poziţii, scor 8,07) şi Chile (locul 19, în urcare cu 6 poziţii, scor 8,22), care revine în grupul „democraţiilor depline”. La nivel regional, Europa de Vest este singura regiune care şi-a îmbunătăţit decisiv scorul în 2022. Opt dintre primele 10 ţări ale clasamentului se află, de altfel, în Europa de Vest. Statele Unite ocupă locul 30, cu un scor de 7,85, în timp ce Marea Britanie este pe locul 18, cu scorul de 8,28. News.ro
RM
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
17
Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt
● Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, vineri, că România este, în prezent, un producător important de hidrocarburi în Europa şi se intenţionează ca acest rol să fie dezvoltat cu rezervele de gaz descoperite în Marea Neagră, transmite Agerpres. „Gazul natural rămîne un element critic complementar în sprijinul procesului de decarbonizare. În cadrul Uniunii Europene, România a militat activ pentru includerea gazului natural şi a energiei nucleare în taxonomia verde, ca tehnologii esenţiale în procesul de tranziţie spre o economie fără carbon. Din acest motiv, noi vedem o utilizare predictibilă şi pe termen lung a gazului natural în economia UE. România este în momentul de faţă un producător important de hidrocarburi în Europa, un rol pe care intenţionăm să îl dezvoltăm cu rezervele de gaz deja descoperite în Marea Neagră. În plus, volume adiţionale substanţiale vor deveni disponibile în 2026-2027. România va putea să contribuie în continuare la securitatea energetică şi rezilienţa din Europa”, a spus Iohannis la reuniunea ministerială a Consiliului Consultativ al Coridorului Sudic de Gaze, deschisă împreună cu omologul azer, Ilham Aliyev. ● Evenimentul central al anului 2023 ar putea fi o vizită efectuată, în această primăvară, de președintele chinez Xi Jinping la Moscova, în vederea unei întrevederi cu Vladimir Putin. „Prin eforturi comune în anul viitor, Rusia și China vor putea să consolideze și să avanseze relațiile bilaterale interstatale. După cum se știe, președintele rus Vladimir Putin l-a invitat pe liderul chinez Xi Jinping într-o vizită guvernamentală în primăvară. Continuăm cu înțelegerea că acesta va fi evenimentul central pentru relația bilaterală din 2023”, a spus Ministerul rus de Externe, într-un comunicat. Întîlnirea, care ar fi a doua dintre Xi și Putin de la începutul războiului din Ucraina, ar putea semnala o adîncire a legăturilor dintre cele două state. Între timp, guvernul chinez nu a confirmat încă vizita. Într-o declarație pentru RIA News, o agenție de presă de stat rusă, Mao Ning, purtătorul de cuvînt al Ministerului Afacerilor Externe al Chinei, a declarat: „China și Rusia mențin o cooperare strînsă la diferite niveluri pentru a promova dezvoltarea relațiilor bilaterale și pentru a contribui la sprijinirea păcii și dezvoltării în întreaga lume”. Time a contactat ministerele de Externe din China și Rusia pentru comentarii suplimentare, dar nu a primit încă un răspuns. ● Patriarhul Rusiei, Kirill, un susţinător apropiat al preşedintelui rus Vladimir Putin, ar fi lucrat în beneficiul serviciilor de informaţii ruseşti în cursul unui sejur în Elveţia în anii ʼ70 ai secolului trecut, dezvăluie două publicaţii elveţiene, citînd arhive declasificate, potrivit AFP. Potrivit publicaţiilor Le Matin Dimanche şi Sonntagszeitung, fişa întocmită de poliţia federală pe numele celui care astăzi este liderul spiritual al Bisericii Ortodoxe ruse confirmă că „monseniorul Kirill”, aşa cum este numit în acest document, face parte din KGB, serviciul de informaţii externe al Uniunii Sovietice, în acea perioadă. De fapt, doar Directoratul 1 al KGB era însărcinat cu „afacerile externe de spionaj în perioada URSS”. Cele două media au putut consulta fişa respectivă la arhivele federale elveţiene. La începutul anilor ʼ70, Patriarhul – care susţine în prezent cu fervoarea invazia Rusiei în Ucraina – trăia la Geneva, unde reprezenta oficial Patriarhia Moscovei pe lângă Consiliul Ecumenic al Bisericilor (COE). Misiunea lui Kirill, cu numele de cod „Mihailov”, era de a influenţa acest consiliu, infiltrat de KGB în anii ʼ70 şi ʼ80. ● Preşedintele ales al Cehiei, Petr Pavel, fost general NATO, a declarat joi, într-un interviu acordat France Presse, că nu ar trebui să existe „nici o limită” pentru ajutorul militar occidental acordat Ucrainei, care se confruntă de aproape un an cu o invazie pe scară largă din partea Rusiei, şi a îndemnat aliaţii să dea dovadă de mai mult curaj. În acest interviu, Petr Pavel a declarat că Occidentul trebuie să furnizeze Ucrainei, care luptă împotriva unei invazii ruse, toate tipurile de arme, cu excepţia celor nucleare. „În privinţa armelor con
venţionale, chiar nu văd nici un motiv pentru a se stabili limite”, a spus el. „Ucraina nu poate să lupte cu un adversar atît de dur fără blindate, fără drone, artilerie şi rachete cu rază lungă de acţiune şi, probabil, nici fără avioane supersonice”, consideră generalul ceh în rezervă. Aliaţii occidentali, între care Cehia, au furnizat Ucrainei un ajutor militar substanţial de la declanşarea invaziei ruse la 24 februarie 2022. ● Fostul preşedinte american Donald Trump (2017-2021) a publicat miercuri o serie de materiale video scurte în care cere o detensionare militară în războiul din Ucraina, după invadarea de către Rusia a acestei ţări, şi dă asigurări că, dacă ar mai fi fost el preşedinte, acest conflict nu ar fi avut loc, transmite EFE. „Dacă aş fi fost eu preşedinte (al SUA), războiul Rusia - Ucraina nu ar fi avut loc niciodată. (…) Nici întrun milion de ani. Dar chiar şi acum, dacă aş fi eu preşedinte, aş putea negocia în 24 de ore încheierea acestui război oribil care se intensifică rapid”, a susţinut Trump într-una dintre înregistrările video. Trump a cerut o reducere imediată a tensiunilor şi restabilirea păcii în Ucraina, lansînd totodată un atac la adresa preşedintelui democrat Joe Biden, pentru că face „ceea ce acum 10 luni spunea că ar provoca cel de-al III-lea Război Mondial: trimite tancuri americane în Ucraina. Slăbiciunea şi incompetenţa lui Biden ne-au adus în pragul unui război nuclear”, a spus Trump. ● Ministrul polonez al Sportului și Turismului, Kamil Bortniczuk, a anunțat joi că un număr impresionant de țări ar putea boicota viitoarea ediție a Jocurilor Olimpice, dacă li se va permite sportivilor ruși să concureze. Declaraţia lui Bortniczuk vine după ce Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia au respins planul Comitetului Internaţional Olimpic de a le permite ruşilor şi belaruşilor să concureze în 2024. Ucraina a ameninţat că va boicota Olimpiada de la Paris dacă vor fi primiţi sportivii din Rusia şi din Belarus. Însă CIO a precizat, joi, că orice boicot ar reprezenta o pedeapsă doar pentru sportivi, potrivit News.ro. Bortniczuk consideră că este posibilă formarea unei coaliţii de 40 de ţări, inclusiv Marea Britanie, SUA şi Canada, pentru a susţine blocarea planurilor CIO. „Dacă vom boicota Jocurile Olimpice, coaliţia din care vom face parte va fi destul de mare pentru a face desfăşurarea Olimpiadei lipsită de sens”, a afirmat ministrul polonez, pentru BBC. ● Premierul Nicolae Ciucă a declarat că țara noastră are rezervele necesare de gaze naturale pentru a trece cu bine iarna, indiferent de condiţiile meteorologice ale acestei perioade, transmite Agerpres. „La nivelul Guvernului am luat măsuri pentru asigurarea energiei necesare consumului cetăţenilor şi mediului de afaceri. Avem rezervele necesare de gaze naturale pentru a trece cu bine iarna. Gradul de umplere a depozitelor este astăzi la peste 62% din capacitate, ceea ce asigură consumul necesar populaţiei şi economiei, indiferent de condiţiile meteorologice ale acestei ierni”, a afirmat premierul Ciucă, într-un mesaj postat duminică pe Facebook. ● Vicepreşedintele Consiliului de Secu ritate al Rusiei, Dmitri Medvedev, amenință că „va da foc” Ucrainei dacă Occidentul îi va mai livra arme, relatează The Telegraph. Declarația vine după ce SUA au anunțat vineri că vor oferi Ucrainei un pachet de ajutor de 2,2 milioane de dolari, care include rachete care își vor dubla raza de atac. Bomba cu diametru mic lansată la sol ar permite armatei Ucrainei să lovească ținte la distanță de două ori mai mare decît cea a rachetelor Himars pe care le deține în prezent. Astfel, Ucraina ar putea să efectueze atacuri mai profunde în interiorul teritoriului deținut de Rusia, cum ar fi Crimeea. Într-un interviu acordat instituției de știri RBC aliniate la Kremlin, Dmitri Medvedev a spus că orice alte lovituri ar forța Moscova să riposteze. ● Modernizarea Transfăgărășanului, unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din lume, va începe în sfîrșit în acest an, după mulți ani în care nu s-a investit în reabilitarea acestuia, anunță Adevărul. Directorul CNAIR, Cristian Pistol, spune că instituția are în plan ca în 2023 să înceapă modernizarea Transfăgărășanului. „Avem în plan ca din 2023 să începem o modernizare a Transfăgărășanului pentru a îl pune în valoare cu mult mai mult. Este cel mai
pitoresc drum din lume în opinie mea. În cadrul modernizării vor fi montate și elemente de siguranță și vor fi realizate și refugii cu timp limitat de oprire pentru cei care merg cu mașinile pe Transfăgărășan”, a precizat Cristian Pistol, directorul CNAIR. Oamenii de afaceri care dețin pensiuni, hoteluri și restaurante pe Trans făgărășan i-au transmis o petiție directorului CNAIR, cerînd ca drumul să fie deschis mai multe luni pe an. Transfăgărăşanul, unul dintre cele mai importante obiective turistice din România şi descris de cei de la Top Gear cel mai frumos drum din lume, este închis opt luni pe an pe o porţiune de 27 de kilometri. ● O scrisoare face în 2023 cinci zile pe drum de la București la Brașov, în condițiile în care un colet poate ajunge în nici 24 de ore. Șefii Poștei Române se mulțumesc cu faptul că oricum nimeni nu mai trimite scrisori în 2023, astfel că nu are prea mare importanță că un serviciu pentru care, în teorie, cineva plătește bani, face cinci zile pe drum. Referitor la o scrisoare care face aproape o săptămînă pe drum, Ștefan crede că acest termen e acceptabil. „Sînt reglementările ANCOM. Sigur, nu trebuie să o ducem în maxim cinci zile, dar onorăm lucrul ăsta, de cinci zile”, explică şeful Poştei Române. În condițiile în care trendul e cel al digitalizării, Ștefan crede că prețurile serviciilor poștale ar trebui chiar majorate. ● O echipă de biologi și specialiști în genetică din California a primit o finanțare de 225 de milioane de dolari pentru a readuce la viață pasărea Dodo, dispărută după ce a fost vînată intensiv în Secolul al XVII-lea. Păsările Dodo au fost descoperite în 1598, cînd marinarii olandezi au ajuns pentru prima dată pe insula Mauritius, din Oceanul Indian, singurul habitat al speciei, amintește CNN. Prima etapă a proiectului fost deja realizată. Genomul păsării Dodo a fost secvenţiat în totalitate, folosindu-se material genetic prelevat de la rămăşiţele unui exemplar care fusese adus din Mauritius în Danemarca. Acum, oamenii de ştiinţă vor compara informaţiile genetice ale păsării Dodo cu cele ale altor păsări din familia porumbeilor, care se înrudesc cu specia dispărută. Astfel vor fi evidenţiate mutaţiile genetice specifice speciei, iar aceste mutaţii ar urma să fie recreate ulterior prin editare genetică. ● Profesorul Shelly Palmer, de la Universitatea Syracuse, din New York, este cel care prognozează sfîrșitul prezenței oamenilor în mai multe meserii. Acesta consideră că Inteligența Artificială va prelua o mare parte din activitățile din care miliarde de oameni își cîștigă în prezent existența. „Dacă lucrezi în managementul intermediar – middle management – ești «condamnat». La fel, dacă ești vînzător de mărfuri de orice fel. De asemenea, cei care scriu reportaje, jurnaliștii. Contabilii. Și, straniu, medicii care se specializează în domenii precum interacțiunile medi camentoase”, susține profesorul Palmer. El spune că înlocuirea va fi parțială și va viza domeniile și zonele enumerate din cadrul cîmpului profesional mai larg. ● Un cutremur puternic a lovit, luni dimineață zona de est a Turciei. Seismul a avut magnitudinea de 7,8 grade pe scara Richter, iar ulterior a fost urmat de numeroase replici de peste 6 grade. Apoi, în jurul prînzului, un alt cutremur, de data aceasta de 7,5-7,7 grade pe scara Richter, a fost resimțit puțin mai la nord de hipocentrul primului cutremur. Cele două seisme au provocat peste 1.500 de morți în Turcia și Siria, și au fost resimțite pînă în Groenlanda. Uniunea Europeană a mobilizat rapid zece echipe de căutare şi salvare în Turcia, în urma solicitării acestei ţări de a activa Mecanismul de protecţie civilă al UE. Echipele de salvare provin din Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Franţa, Grecia, Italia, Olanda, Polonia, România şi Ungaria, a anunţat Comisia Europeană într-un comunicat de presă. De asemenea, sistemul de sateliţi Copernicus al UE a fost activat pentru a furniza hărţi detaliate ale zonelor afectate. Totodată, blocul comunitar este pregătit să îi sprijine pe cei afectaţi din Siria prin intermediul programelor de asistenţă umanitară, a mai scris Comisia. R.M.
18
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
RM
Un punct de vedere
Februarie 2023: Se încheie invazia din Ucraina sau intrăm în război? Dacă în urmă cu un an, la debutul conflictului, retorica occidentală era unitară, clară și fermă împotriva agresiunii rusești din Ucraina, la momentul actual, lucrurile sînt fix pe dos. Există deja un curent, culmea, tot din Occident, care tinde să contrazică cu vehemență și fapte concrete discursul mainstream. Cele două tendințe sînt profund diferite, divizate de o falie nu doar informațională, dar și societală, ele coexistînd într-o realitate propagandistică general valabilă, percepută și promovată de către fiecare entitate în felul său. Ruptura antagonică dintre cele versiuni seamănă, evident la altă scară, cu momentul 1989, pe final de Războiului Rece, cu cîteva luni înainte de căderea Zidului Berlinului, cînd s-a atins masa critică. Lumea nu mai putea evolua în acel fel, iar consecința nu putea fi decît una dintre cele două: pace sau un război nimicitor, instalat în locul celui rece. Înțelepții planetei au ales-o pe prima. Extrem de convenabilă tuturor. Inclusiv URSS, deși la vremea respectivă părea marele pierzător. În realitate, ei, sovieticii, au înțeles și au acceptat că produsul numit URSS nu mai putea funcționa. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul! Devenise un uriaș cu picioare de lut, care se prăbușea sub propria greutate. Așa că au gestionat disoluția acestuia, la adăpostul „partenerilor” americani.
Malta 1989 „Marele pierzător” de la Malta au fost celelalte state ale Tratatului de la Varșovia, care s-au văzut abandonate, într-o noapte, după zeci de ani de colaborare, de către hegemonul de la est. Iar ele, abandonatele, au fost luate la bucată de către „Unchiul Sam”, prin intermediul NATO. Deci, Moscova să nu se mai joace de-a fata mare păcălită și abuzată, atunci cînd face apel la revenirea NATO la formula din 1997, teză repetată la fiecare cîteva luni de Lavrov. Pentru că insinuează un fals prin omisiune, eludînd că Moscova a fost cea care și-a abandonat aliații din fostul bloc sovietic și nu invers. Celălalt aspect al problemei și anume că nici statele Tratatului nu mai voiau să aibă de-a face cu rușii, dat fiind noul context geopolitic, este abia a doua discuție. Prima trebuie să fie despre Moscova, care, repet, și-a abandonat aliații. La Malta, în 1989! Acest detaliu l-a scos din sărite atît de tare pe ambasadorul sovietic la București, Valeri Kuzmin, într-un interviu din martie 2022, încît și-a vărsat paharul de apă peste documentația cu care venise la discuție. Și știu bine ce spun cu sintagma „ambasador sovietic”. Revenind la contextul actual, am făcut acest excurs despre „Malta 1989”, pentru că el nu se referă și la Ucraina. Ba dimpotrivă, există referințe informale care subliniază că sovieticii și-au reiterat în ’89 angajamentul pe care l-au parafat cu americanii încă de la Criza rachetelor din 1962, cînd și-au promis reciproc că nu vor veni cu armament ofensiv unii în coasta altora. E important aici termenul ofensiv, el fiind și argumentul scutului antirachetă din flancul estic al NATO, deci și Deveselu, care este defensiv. Că scutul nostru poate deveni și ofensiv este abia a doua discuție, dar cum am stabilit și mai sus, rușii evită prin tactici insidioase prima discuție.
Roma 2002 Deci, „Malta 1989” deschidea orizontul pentru o nouă reîmpărțire a sferelor de influență, ca urmare a disoluției fostului bloc sovietic, fenomen ce avea să se încheie abia 13 ani mai tîrziu, la Roma în 2002, cînd a avut ultimul summit NATO de extindere a alianței, cu România și Bulgaria. Deci, nu Ucraina! Deci, nu Georgia! Iar tentativele întîrziate ale Occidentului din 2008, la București, unul din summit-urile care vor rămîne în istorie ca amploare, precum și prin vehemența cu care Putin a întors invitația pentru Georgia și Ucraina, nu sînt decît confirmarea faptului că rușii au acceptat extinderea alianței pînă la Nistru, dar nu mai mult. Adică, fix principiile stabilite cu
americanii, cu jumătate de secol în urmă, la Criza rachetelor din Cuba: „Fără armament ofensiv unii în coasta altora”. Privit în acești termeni, conflictul din Ucraina poate fi definit ca o tentativă NATO de extindere nelegitimă într-o nouă zonă de influență, iar reacția rușilor ca un demers de apărare a unui spațiu pe care ei îl consideră ca fiind fundamental pentru securitatea națională. De aici și diferențele profunde de abordare. NATO duce un război de expansiune, iar rușii unul de apărare. A valorilor, a culturii sau a ortodoxismului, după cum încearcă Dughin să ne convingă. Ce înseamnă asta? Că rușii vor merge pînă la capăt, fiindcă îl percep ca pe un demers de apărare a Mamei Rusia, cu toate elementele sale fundamentaliste. Cît de departe este dispus să meargă Occidentul? Ei bine, aici e cheia soluționării acestei încleștări geopolitice, pentru că dacă Occidentul se oprește, atunci se încheie conflictul. Dar Occidentul nu-și poate asuma o înfrîngere în fața Rusiei, motivele fiind evidente. Așa cum nici Rusia nu poate pierde în fața Occidentului, fiindcă s-ar termina cu Rusia. Singura cale de ieșire este cea în care conflictul se încheie fără învinși și fără învingători. Exact ca la Malta! Iar februarie 2023 pare a fi momentul-cheie către o „nouă Malta”.
Încheierea conflictului La aproape un an de „operațiune militară specială”, agențiile occidentale titrează despre o mare ofensivă rusească, pe fondul temperaturilor scăzute și solului înghețat, elemente care facilitează armatei lui Putin o operativitate sporită, deci un moment unghiular al conflictului din Ucraina. Ofensivă la care Occidentul, via NATO, poate răspunde cu implicarea totală sau cu abandonul total. Cale de mijloc nu există. Evident, dacă va fi un abandon, atunci el se va desfășura cu spectacolul de rigoare, prin care să fie ascunse adevăratele resorturi. Recenta sforțare în materie de tancuri, fix asta poate însemna. Declarațiile oficiale ale Casei Albe menționează despre „mai multe luni” cît va dura pînă vor ajunge Abrams-urile în Ucraina. Leopard-urile, cel mai devreme, martie-aprilie. Deci, mult prea tîrziu, raportat la mult-titrata ofensivă rusească din februarie. Pe de altă parte, angajamentul în materie de tancuri reprezintă un pas intermediar pentru ultima etapă de sprijin militar: rachete și avioane. Antrenamentul pentru F16 ar dura cel puțin șase luni, spun ucrainenii. F35, nici nu încape discuție. Însă rachetele ar fi disponibile imediat, mai ales HIMARS-urile cu rază medie și lungă de acțiune. Așadar, precedentul cu tancurile occidentale poate reprezenta fie „cîntecul de lebădă” al regimului Zelenski, disimulat într-o sforțare militară occidentală care nu-și mai atinge ținta, venind prea tîrziu. Sau pasul către implicare totală, „boots on the ground”, cum ar spune americanii, singura posibilitate de sprijin militar imediat, ca răspuns la o ofensivă rusească masivă. Adică o coaliție internațională, pe modelul celei din Afganistan, dominată de SUA, din care am putea face parte și noi. Chiar și în această variantă, deși foarte puțin probabilă, riscurile și evoluțiile devenind haotice, indiferent de pierderile masive pe care le-ar putea suferi, rușii vor încerca transformarea conflictului întrunul de uzură, prelungit pe mai mulți ani, cu atacuri și incursiuni permanente în zonele ocupate, tocmai ca să nu se vadă că au fost învinși. La polul opus, o victorie a rușilor ar presupune disoluția Ucrainei în forma ei
actuală, nefirească din mai multe perspective istorice și sociale, ea fiind rezultatul mai multor aglutinări de populații și teritorii, și revenirea la granițele dinainte de 1919. Deci, Rusia nu pare neapărat interesată de cucerirea totală a Ucrainei, ci mai degrabă de anularea acestui ultim produs al epocii sovietice.
Revoltele populare de la Kiev, din primăvara lui 2023 Dacă Occidentul va accepta să se retragă din Ucraina, iar ofensiva rusească din februarie va consacra această decizie strategică, vor urma tot felul de inginerii propagandistice pentru ca această schimbare să nu se observe, să nu fie evidentă. Altfel spus, să nu se vadă că Occidentul a pierdut în Ucraina. Cum se poate întîmpla asta? Aici americanii știu cel mai bine să dea spectacolul democrației, atunci cînd vor să scape dintr-o problemă pe care tot ei au generat-o, după care nu mai pot să o gestioneze (statele din America Latină constituie numeroase cazuri concrete în acest): revolta populară și schimbarea regimului cu ajutorul străzii, „în spiritul democrației”. Dacă cumva, printr-o emulație socială, ucrainenii care nu mai pot suporta frigul, întunericul și teroarea bombardamentelor aleg să-l răstoarne pe „neînfricatul Zelenski” (mai ales că kievenii au exercițiul protestelor violente capabile să răstoarne regimuri), atunci Occidentul nu s-ar putea alinia unui demers democratic, fiind împotriva principiilor sale fundamentale. Este evident că o asemenea lovitură de stat nu ar putea fi rezultatul voinței poporului, poporul ieșit în stradă fiind pretextul care să acopere adevăratele pîrghii prin care s-ar răsturna regimul. Dar pentru ca schimbarea de la Kiev să pară autentică și naturală, trebuie creat cadrul necesar care să justifice atingerea masei critice. Tocmai de aceea nu este deloc întîmplătoare apariția în mass media occidentală a tot mai multor știri și dezvăluiri despre consecințe tot mai dramatice ale războiului asupra poporului ucrainean. De la lipsa curentului electric, pe durate tot mai lungi, lipsa alimentelor, frigul, penuria de produse de bază pentru un trai decent, peste care vin problemele de corupție din interiorul regimului Zelenski, episodul Arestovici și multe altele. Avem, de asemenea, și dezvăluiri din interiorul frontului ucrainean (căci despre haosul din armata rusă știm totul, pînă în cel mai mic detaliu, din ziua prima zi a conflictului, grație mass-media mainstream). Colonelul în rezervă US Army, Douglas MacGregor, doctor în științe militare și fost „senior consultant” la Pentagon, dezvăluie despre răspîndirea unei epidemii de tuberculoză în rîndul soldaților ucraineni, deficiențe severe cu asistența medicală pentru răniți, foamete extremă, frig și condiții generale inumane, precum și cazuri de încorporare forțată din rîndul civililor ucraineni. Deci, se așază piesele unui tablou care să pregătească opinia publică occidentală pentru o eventuală schimbare de regim la Kiev. Și care, în mod evident, nu se va putea face fără girul „Unchiului Sam“.
Puntea dintre lumi Toate evoluțiile recente din Ucraina ar fi putut fi evitate dacă puterea de la Kiev (nu doar Zelenski, ci toți liderii instalați după Revoluția Portocalie, din 2004) nu ar fi încercat să păcălească ba istoria, ba geografia alegînd cînd o parte, cînd cealaltă, neînțelegînd că singura soluție capabilă să genereze pace, stabilitate și prosperitate, era ca Ucraina să devină o punte între cele două lumi, nu o armă a estului contra vestului, ca în epoca sovietică, sau a vestului contra estului, ca în perioada recentă. Acum, din păcate, pare a fi prea tîrziu. Au rezolvat-o rușii. Solidnews.ro
RM
19
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
Doza de sãnãtate
Inima – un organ sfînt
Dacă aruncăm o privire în istorie și etnologie, ajungem la concluzia că inima, în toate epocile și la aproape toate popoarele, a fost privită ca un organ sfînt. Evoluția societății, înțesată de specialiști de cel mai înalt nivel și de studii efectuate aproape în toate domeniile, ne determină să analizăm mai atent tehnologia nano, îndepărtatele sisteme solare și multe altele. Ne putem întreba: este bine să privim numai în viitor sau ar fi mai rezonabil să ne analizăm trecutul, experiențele și cunoștințele acumulate de peste sute de ani sau măcar să ținem cont de acestea? Fiecare epocă are valorile ei. Pînă în epoca industrializării, omul trăia în consens cu natura și cu credință în tot ceea ce îl înconjura. Începutul anilor 1790 aduce după sine industrializarea. Toate scrierile ne relatează că oamenii tratau bolile de plămîni, intestine sau diferite răni cu ajutorul plantelor. Găsim, în schimb, foarte puține informații despre plante menite a trata bolile cardiace. De ce? Înaintașii noștri nu cunoșteau afecțiunile inimii, pe cînd astăzi, acestea ocupă primul loc în topul bolilor cauzatoare de deces. În culturile tuturor popoarelor, știința plantelor a fost ținută la loc de cinste și predată mai departe urmașilor. Între timp, lucrurile s-au
schimbat. Medicamentația de sinteză a luat locul terapiilor din plante, iar omul a intrat într-o eră în care bunăstarea fizică și materială nu mai constituie un motiv de îngrijorare, dar stresul cotidian a crescut. Inima, sistemul nervos și sentimentele sînt interconectate. Așa cum am menționat, anterior epocii industralizării, afecțiunile inimii nu erau cunoscute, oamenii vorbind despre acestea în termeni precum „inimă rece”, „inimă vrăjită”. Cum privesc și analizează medicii din ziua de astăzi inima? Cu ajutorul unui tensiometru, al unei angiografii, al unui EKG și cam atît. Să nu uităm, însă, că inima este lăcașul sufletului. Voi face o descriere primară a funcționalității anatomice a inimii. Inima are mărimea unui pumn și este un organ musculos holistic împărțit în două componente alcătuite, fiecare, din cîte un atriu și un ventricul. Între acestea se găsesc clapetele, care asigură fluxul sanguin într-o singură direcție. Sîngele este transportat prin vene spre camera dreaptă a inimii și, mai departe, prin vena pulmonară este pompat în plămîni, unde este încărcat cu oxigen și trimis prin camera stîngă a inimii
înapoi în corp, pentru a întreține organele interne, creierul și musculatura corpului. După ce oxigenul din sînge se epuizează, traseul se repetă. La examinarea inimii prin intermediul aurei, graficele ne indică o frecvență scăzută/ crescută sau echilibrată din punct de vedere energetic. Fiecare organ are aura proprie, iar toate, împreună, formează aura corpului. Diagnosticarea energetică a întregului organism este o metodă noninvazivă, care are la bază fizica cuantică. Este o terapie personalizată, fără durere, fără medicamente, adecvată epocii în care trăim. A restabili echilibrul energetic al fiecărui organ, în funcție de necesitățile corpului, reprezintă o necesitate. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro
Potrivite
împlinit. Am devenit inexistent şi am devenit O istorie a farselor (288) m-am existenţă. În acea noapte am murit şi am renăscut“.
Ptolomeu, plagiator (2)
În anii ’80, astronomul Dennis Rawlins de la Universitatea California din San Diego a ajuns la concluzia că Ptolemeu îi furase ideile lui Hiparh verificînd lucrările originale ale acestuia şi făcînd calcule raportate înapoi în timp, la primul secol d.Chr. Latitudinea stelară calculată de Ptolemeu se potriveşte nu cu Alexandria, ci cu Rodos, cu cinci grade mai spre nord. Cît priveşte datele aduse de Ptolemeu în sprijinul teoriilor sale despre poziţia Pămîntului în relaţie cu alte planete şi cu soarele, Robert Newton de la Universitatea John Hopkins a demonstrat cît de des observaţiile lui Ptolemeu erau diferite de ceea ce el ar fi trebuit, de fapt, să observe. Inventase, aşadar, informaţii care să se potrivească cu teoriile sale. „În măsura în care le putem verifica, toate observaţiile din Syntaxis sînt false. Multe dintre afirmaţiile pe care le atribuie altora sînt, de asemenea, înşelătorii comise de Ptolemeu... Prin urmare, nu avem de-a face cu cel mai mare astronom al Antichităţii, ci cu cineva si mai neobişnuit: farsorul cel mai încunat de succes din istoria ştiinţei”.
Rajneeshpuram, un experiment spiritual eșuat (1) Unul dintre cele mai senzaţionale evenimente din istoria cultelor aparţinînd mişcării New Age a apărut în Oregon, în anul 1985. După tensiuni îndelungate născute între cetăţenii oraşului Antelope şi adepţii lui Bhagwan Sri Rajneesh (1931-1990), aflaţi într-o aşezare din apropiere denumită Rajneeshpuram, fondatorul cultului s-a certat cu principalul lui discipol, după care a fugit, fiind acuzat de emigrare ilegală. Arestat la 14 noiembrie în Carolina de Nord, el a mărturisit comiterea a două delicte, a plătit o amendă de 40.000 de dolari şi a părăsit Statele Unite, lăsînd în urma sa sute de adepţi dezorientaţi şi o avere personală ce includea chiar şi „o flotă“ de peste o sută de automobile Rolls-Royce. Născut Rajneesh Chandra Mohan în statul indian Madya Pradesh într-o familie de credinţă strict jainistă, Bhagwan a urmat cursurile universităţilor Jabalpur şi Saugar, obţinîndu-şi diploma de master în filofozie, în anul 1957, la ultima dintre acestea. Totuşi, în 1953, fiind încă student la Saigur, el a dobîndit samadhi, iluminarea. „În acea noapte, o altă realitate şi-a deschis uşile, o altă dimensiune mi s-a pus la dispoziţie... În acea noapte m-am golit şi apoi
Sau aşa pretindea. Indiferent de adevăr, în timp ce îşi continua cariera academică, a început să călătorească şi să-şi împărtăşească experienţa. Pledînd elocvent pentru perspective religioase noi şi radicale, în 1966 demisionează din postul său universitar pentru a se dedica complet profesiei de lider spiritual. Stabilinduse în 1969 la Bombay, cu un mic grup de adepţi, primii lui discipoli occidentali îl găsesc aici aproape un an mai tîrziu. În 1974 se mută la Poona, unde cumpără pămînt şi înfiinţează Fundaţia Rajneesh (ulterior devenită Fundaţia Internaţională Rajneesh). Sintetizînd cele mai importante tradiţii religioase şi combinîndu-le cu noile tehnici occidentale de terapie şi transformare interioară, şi-a concentrat religia pe el însuşi ca dascăl iluminat sau Bhagwan („omul zeu“), cerînd de la discipoli supunere totală, ca preţ al dezvoltării lor spirituale. Învăţîndu-i să se dedice vieţii în toate aspectele ei, în special în cel sexual, el le cerea celor iniţiaţi în etapa sannyasin să se îmbrace în roşu sau portocaliu (culoarea răsăritului de soare); să poarte o mala (un şirag de 108 mătănii) şi o poză a lui Rajneesh la vedere; să folosească noul nume primit la iniţiere; şi să mediteze foarte des. Punea accentul pe dieta vegetariană, pe moderaţie în consumul de alcool şi pe renunţarea la droguri. Pînă acum, toate bune. Totuşi, tradiţionaliştii erau revoltaţi nu doar de ideile lui liberale despre sannyas (viaţa lepădată, la care s-a renunţat), dar şi de importanţa acordată libertăţii sexuale şi manifestărilor libere de afecţiune, de care dădeau dovadă discipolii săi. Pe măsură ce cultul lui Rajneesh atrăgea tot mai mulţi occidentali şi continua să se răspîndească în întreaga lume, au început să fie deschise centre în Europa, Australia şi America de Nord, unde Rajneesh s-a şi mutat în mai 1981 împreună cu adepţii lui, după ce un incendiu a devastat comunitatea ashram; mulţi erau de părere că fusese mîna criminală a duşmanilor. Totuşi, ostilitatea indiană era un lucru minor în comparaţie cu ura pe care cultul o iscase în Oregon. La două luni după sosirea lui Rajneesh la New Jersey, secretara sa, Ma Anand Sheela, anunţa cumpărarea fermei Big Muddy Ranch, de 64.000 de acri, de lîngă Antelope. În curînd, peste 200 de adepţi construiau Rajneeshpuram, o comunitate model, despre care se preconiza că va deveni căminul a aproximativ 6000 de oameni pînă la sfîrşitul secolului. (va urma) STUART GORDON
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Locuință cu confort redus; 2) Tratați cu multă atenție; 3) Durere înăbușită – Nae Ionescu; 4) Om fără identitate – Limbă ruptă de la cizmă; 5) Înțelegeri din priviri – Ton sec!; 6) Stau în centru! – Elemente de vază! – Bun de plată; 7) Domeniul preparatelor la cuptor; 8) Au un rol secundar (fem.); 9) Întîlnite pe cărare! – Gura... mare; 10) Femeie de mîine – Trasă cu plutele. VERTICAL: 1) Crai de curte veche – Desfacere cu amănuntul; 2) Întreprind atacuri la înălțime; 3) Plină de sine – Tip de auto-propulsare; 4) Limba dogilor – Ridicat în șa; 5) Adus la același nivel; 6) Nu-i om de treabă – Schimb de haine; 7) Un nit rămas fără tijă – Tăieri de-a curmezișul; 8) Călători la pol – Îți inspiră neîncrederea; 9) Luptă dreaptă la români – Presărat cu mac și copt la cuptor; 10) Un raid prin centru! – A pregăti jocul. GH. ENE Dezlegarea careului ,,FEȚE, FEȚE!” 1) PRETENTIOS; 2) CI – ATENUARE; 3) ARC – TENI – BN; 4) TO – OTEN – MIT; 5) ATA – TENSORI; 6) REPETENT – EM; 7) ARA – TENIS – E; 8) CM – STEN – BUN; 9) TIR – TENTANT; 10) AC – ATENTATE.
20
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
RM
MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI MĂGURELE: O CETATE A ŞTIINŢEI (I)
Cine s-ar fi gîndit vreodată că peste ţinutul Măgurelelor, legat de Bucureştii de odinioară prin Podul de lemn şi cu nume parcă predestinat, al calicilor, îşi va cloci cîndva ouăle pasărea de azur a istoriei? Cui, dintre români sau străini, i-ar fi părut oare firesc ca, după sute de ani de linişte, între anul 1972 şi anul de graţie în care sîntem să se precipite şi să se zbată aici, ca între valvele unor tulburătoare scoici, atîtea evenimente vitale pentru ştiinţa şi naţiunea românească? Căci, între edificiile bucureştene, Centrul Naţional de Fizică este o legitimă sursă de uimire şi, totodată, de mîndrie patriotică. Studiile şi cercetările ştiinţifice plăsmuite aici – dintre care multe se află în premieră mondială – integrarea fertilă a învăţămîntului cu cercetarea şi producţia, precum şi dotarea arhitectonică şi tehnică existentă fac din acest orăşel-satelit o raritate în lume. Dar cum s-a ajuns aici? A făcut ea, ştiinţa românească, un salt spectaculos, imprevizibil, sau s-a pregătit, răbdurie, în căuşul istoriei? „Ce noroc ar avea omenirea dacă ar exista multe popoare care să-i fi dăruit – raportat la numărul de locuitori – atîtea nume ilustre cîte i-a adus poporul român în ultimii 120 de ani“– spunea un vajnic bărbat, rudă de sînge cu Tudor Vladimirescu, el însuşi o conştiinţă a neamului românesc – Henri Coandă. Pe fondul nostru nativ au fost posibile priorităţi cu totul remarcabile. Noi, românii, am creat în premieră mondială primele tratate de bacteriologic şi endocrinologie, ştiinţe noi ca biospeologia şi sonicitatea, avionul cu reacţie, magnetofonul teoretic, insulina, Gerovitalul, extractul total de ochi şi multe altele. Ca să nu mai vorbim de celebrele şcoli româneşti de medicină, geometrie diferenţială, lingvistică matematică, fizică, sociologie... Astăzi, în cercetarea ştiinţifică şi în proiectare lucrează o armată de 150.000 de cadre, faţă de numai 5.000 cîte lucrau în 1938. Chiar numai şi această singură cifră, alăturată bogatei moşteniri de care am vorbit, ne face să credem că „explozia“ ştiinţifică de la Măgurele a fost necesară şi posibilă.
De la Mihai Viteazul la... Betatron Măgurele – etimologic, probabil, diminutivul de la măguri – sînt pomenite pentru prima oară întrun document legat de Mihai Viteazul. Aici se spune că, după victoria sa şi a întregii creştinătăţi asupra turcilor, domnitorul s-a retras dinspre Călugăreni spre Tîrgovişte „făcînd întărituri la Măgurele şi Colentina”. După acest episod, linişte. Localnicii îşi umplu din nou plămînii cu aerul patriarhal al obştei şi de-abia după două sute de ani, la 17 august 1793, mai aflăm dintr-un zapis de soarta lor. Apoi, roata timpului mai face o revoluţie sfielnică, de o sută de ani, în jurul acestor meleaguri şi Măgurelele ies din nou la lumină. Ia naştere un institut de fete simandicoase, aici e numit director Ioan Slavici, iar acesta îl invită într-o bună zi pe Eminescu. Pe aceste locuri, încrustate în arţari bătrîni şi în şerpi de apă care foşnăie prin frunzele toamnei, marele poet a aşternut timpului una dintre celebrele sale „Scrisori“: „Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri“. Asta s-a întîmplat pe malul heleşteului, preschimbat acum în ştrand pentru angajaţii I.F.A., şi anume într-un chioşc cu flori metalice şi plafon de sticlă, care există şi azi. Fizicienii, sensibili la poezie şi venerindu-l, ca noi toţi, pe marele romantic, i-au aşezat aici un bust de aducere-aminte. Că Măgurelele sînt un ţinut propice creaţiei a dovedit-o şi Tattarescu, ale cărui picturi stau de strajă în acest sens pe zidurile uneia din cele două biserici – monumente istorice – aflătoare în comună. Restul, din nou, e tăcere. O tăcere aidoma celei la care a fost condamnată de
vitregiile soartei o bună parte din suflarea românească. Încă o jumătate de veac de istorie, sau, mai bine zis, de absenţă din documentele istorice. Apoi, în 1949, Institutul de fizică! Printre primele aparate de construcţie românească amplasate aici şi care au produs senzaţie s-a numărat şi betatronul. Autorul lui este un pionier al radioactivităţii mondiale, colaborator apropiat al celebrei Marie Curie, profesorul nonagenar astăzi, V.V. Bianu.
„Aş vrea sa fac ceva extraordinar pentru ţara mea“ Stăm de vorbă cu un om deosebit, un dascăl înalt, blond, încă tînăr, cu ochi atît de albaştri încît atunci cînd profesorul lor spune ceva care îl emoţionează, ei, ochii, parcă plutesc într-o pojghiţă umedă de cerneală. Deschide asupra lumii din afară bolta unei frunţi care l-a făcut să fie unul dintre marii noştri experţi în fizica plasmei. Frunte îndărătul căreia s-au depus straturile vii ale sensibilităţii şi îndîrjirii de „a face ceva“. Este prof. univ. dr. Ioan Ioviț Popescu, decanul Facultăţii de fizică. S-a născut în satul cu denumire dacică Burila Mare, de lîngă Drobeta-Turnu Severin, crescînd printre ruinele „slavei romane“. În liceu i-au plăcut latina („forma viros neglecta...“) şi, bineînţeles, fizica. Asta pentru că, se pare, fulgerele, ecoul şi gravitaţia vetrei mehedinţene făceau parte organică din duhul acelor plaiuri şi eresul lor trebuia descîlcit. A scris şi poezii, ca tot românul... – Pentru că vorbim despre poezie şi pentru că, de fapt, toate lucrurile de aici, din jurul nostru, de la reactorul atomic pînă la colţul ierbii, degajă fizică, aţi putea să ne spuneţi cum vedeţi apropierea dintre fizică şi arta versului? – Vedeţi dumneavoastră, în fizică, în fizica plasmei mai ales, e o întreagă poezie a naturii. Ea are cadenţele şi ritmurile ei. S-ar putea ca unii să rîdă de ce zic. Atunci cînd aşteptăm de zile în şir producerea unui fenomen, eu, unul, sînt cuprins de o mare emoţie. Poezia cercetării e foarte firească. Aş vrea, m-ar bucura, ca oameni talentaţi în ale condeiului, cu priză la mase, să se aplece din cînd în cînd şi peste lumea asta a noastră, a fizicienilor. – Vă gîndiţi la cineva în mod deosebit? – Da, la scriitori ca Eugen Barbu şi alţii. Noi, fizicienii, trăim într-o lume infinită, miraculoasă, plină de contradicţii, de drame şi bucurii supreme. – Contradicţiile şi bucuriile le înţeleg. Dar dramele? – Întîia dramă este durerea pe care o încercăm atunci cînd ni se infirmă o ipoteză în care ne pusesem mari speranţe. Atunci cade totul. A doua, a treia, a patra ş.a.m.d. sînt provocate de faptul că încă nu s-a valorificat pe deplin şi suficient de rapid gîndirea noastră în economia naţională. Din păcate, mai avem încă de luptat cu inerţia existentă ca un cerber în faţa noului. Trebuie să ai mult patriotism ca să te baţi cu inerţia. – Care este sarcina cea mai de seamă ce îi revine omului de ştiinţă român la această oră istorică? – Asigurarea energiei pentru propăşirea naţiunii române. Sarcină deloc uşoară, mult mai dificilă decît a colegilor din ţările avansate. Noi trebuie să facem ceva în plus faţă de ei, să contribuim la îmbunătăţirea mentalităţii, a disciplinei în muncă şi în gînduri. Că potenţial avem din belşug. Românul, în general, are o parte bună: e sclipitor, are idei, e foarte mobil. E atît de mobil încît asta aproape că îl deranjează să ducă o treabă pînă la capăt. Pe lîngă talentul şi polivalenţa noastră nativă, văd, cu bucurie, cum ne cîştigăm treptat şi o mare perseverenţă, o dîrzenie la nivelul individului, proprie oamenilor care străbat o perioadă revoluţionară.
Popor învins Tot ce trăim nu ne place Toți murmurăm printre dinți Le dăm impostorilor pace Și mergem acasă cuminți
Pricepem cum ar trebui să fie La colțuri dezbatem cu toții Revolte stîrnim la beție Ecouri de bieți patrioți Ne place mult aroganța Trendul îl dau cei bogați Confundăm viețuirea cu viața Imităm cocalari agramați Confortul ni-i ținta supremă Luptăm pentru el zi de zi Pierduți într-o viață diformă Moștenită apoi de copii Nimic nu se-ntîmplă firesc Bătaia de joc e pe față Golanii corupți ne prostesc Cu vorbe și lecții de viață Cîndva am luptat pentru țară S-a stins dorința de luptă Vrem să trăim „ca afară” E greu într-o țară coruptă Din somnul ce ne-a cuprins Nu se pot naște eroi Popor stăpînit și învins O, Doamne, ai grijă de noi! Marius Budărăscu
Un soare românesc de 10 milioane de grade (1) Iată-ne în laboratorul în care lucrează colectivul profesorului Popescu. Laserul. Acest aparat epocal, pe care Coandă îl considera realizarea cea mai de seamă a minţii omeneşti, a fost fabricat de noi, românii, încă din 1962, la numai un an de la apariţia lui în lume. Miroase puternic a ozon, lumina pe care ochiul nostru o captează întreagă şi misterioasă e descompusă în culorile componente de către ochiul miraculosului aparat, halatele cercetătorilor sînt albe ca laptele din sistare, iar lîngă toate acestea veghează doi laseri cuplaţi, care pulsează de viaţă, dominînd spaţiul ca nişte veritabile cuminţenii ale pămîntului, ca doi şerpi domestici, aşezaţi de veghe la tălpoaia unei case... – Ceea ce vedeţi aici, ne spune profesorul, se poate vedea numai în două-trei locuri din lume. Denumirea exactă a acestui tandem de laseri este „laser acordabil cu coloranţi pompat cu laser pulsat cu azot“. Cel dintîi, cu coloranţi, constituie o premieră mondială. – Ce se petrece cu el în clipa de faţă? – Acum dă pulsul de radiaţie care durează a suta milioană parte dintr-o secundă. Adică timpul în care lumina soarelui parcurge... 30 de centimetri! – Care sînt aplicaţiile lui? – Construindu-l, noi, românii, am contribuit decisiv la fundamentarea unui nou domeniu ştiinţific: spectroscopia cu laseri. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (1974)
RM
21
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Supliment al Revistei România Mare
Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul
Simbolurile – o armă puternică în lupta cu inamicul
După ce mongolii au dat cu rușii de pămînt pe la 1235, nu prea s-au mai găsit alți dușmani care să repete figura. Pe vremea lui Ivan al III-lea, care se proclamă țar, adică „Cezar”, împărat roman, Moscova este considerată a fi a treia Romă și ultima. Ultimii doi războinici care au încercat să cucerească Rusia au pierdut luptele decisive: Napoleon la Berezina și Hitler la Stalingrad. Firește că, așa cum se cuvine în astfel de situații, respectivele localități au devenit simboluri ale
rezistenței ruse în fața agresiunii externe, cum sînt în istoria noastră Vaslui, Mărășești sau Oarba de Mureș. Simbolurile sînt folosite de către popoare în momente de cumpănă ale existenței lor, pentru a-și găsi resursele necesare de a învinge dușmanul. Este exact ceea ce a făcut și Vladimir Putin prin discursul de la Volgograd (orașul de pe Volga), noul nume al Stalingradului. (continuare în pag. 22) N.M.
EDITORIAL
De-ale vieții valuri... (2)
Motto: ,,Dacă vrei să ieși din groapă trebuie, în primul rînd, să te oprești din săpat”. (Proverb american)
ETICH
E TA
De ce?
Această întrebare ar trebui să și-o pună fiecare om care vrea să descopere cauzele unor acțiuni sau evenimente ori să-și explice comportamentele celor din jur. Din păcate, e pusă mult prea rar în ultima vreme, fiindcă noi, oamenii, ne-am transformat în niște leneși cărora le e greu să meargă pînă la oficiul poștal ca să-și ridice scrisorile recomandate, spre exemplu; ce să mai vorbesc de a-și pune
întrebări pentru a afla răspunsuri? Bunăoară, aflu din ziarul britanic Daily Mail despre cartea unui profesor de istorie specializat în Holocaust, care vorbește despre faptul că nu doar în centrele de exterminare din Polonia arhicunoscute tuturor au fost masacrați evreii, ci peste tot în Europa, descriind în mod special un episod din Transnistria, în care Armata română este acuzată de uciderea a zeci de mii de evrei în ceea ce domnul profesor consideră ca fiind „cel mai mare masacru al Holocaustului – efectuat nu de germani, ci de jandarmi români, auxiliari ucraineni și miliția locală”. Procedînd ca profesorul Stone, care răscolește evenimente unanim recunoscute de toată lumea, am să observ, la rîndul meu, că la masacrul respectiv au participat conform, autorului, „auxiliari ucraineni”, adică naziști locali, ceea ce m-ar putea determina să încep o lungă demonstrație referitoare la nazismul vecinilor noștri de la nord, care a generat invazia rusă. Cu toate acestea, nu o voi face. De ce? Fiindcă e ceva cunoscut, acceptat și nu ar avea rost. (continuare în pag. 22) MARIUS MARIN
Bunicul meu din partea tatălui a fost la origine german, născut în zona Munților Pădurea Turingiei, de unde și numele său, Turingioiu, schimbat ulterior de comuniști în Turigioiu. În timpul celui de-al II-lea război mondial, a dezertat, stînd ascuns la o româncă din localitatea Topoloveni, județul Argeș. După terminarea războiului, s-au căsătorit și au făcut cinci copii, cel mai mic fiind tatăl meu. În vacanțele școlare mergeam des la ei, împreună cu sora mea, mai mare cu doi ani decît mine. Bunicul își manifesta des regretul că a dezertat, neînchipuinduși atunci ce urmau să facă învingătorii după război. La fel gîndea și bunicul din partea mamei, născut în București, care îmi spunea mereu: ,,Dacă nemții cîștigau războiul, acum eram departe”. Se referea la spiritul de disciplină și de organizare al germanilor, recunoscut ca fiind de top la nivel planetar. Tata a cunoscut pe propria piele stilul de trai cazon impus de bunic, care își trezea copiii la 4 dimineața pentru a-și începe fiecare treaba lui. Acesta a fost și motivul pentru care tata și-a părăsit familia la 11 ani, angajîndu-se la o cantină muncitorească din București. Amesteca orezul cu lapte, după care îl punea în castroane și presăra scorțișoară deasupra lui. A făcut asta pînă la 14 ani, cînd a devenit copil de trupă într-o unitate militară de tancuri. După război, a urmat școala militară și a ajuns ofițer al Armatei Române, în cadrul Departamentului de Propagandă Comunistă. Sarcina lui era aceea de a se duce în diverse unități militare, unde organiza întruniri pentru a le băga soldaților comunismul în cap. Mai mereu, colegul său în aceste deplasări a fost Nicolae Ceaușescu, și el tot ofițer, ajuns ulterior chiar general. Tata s-a înțeles de minune cu Ceaușescu, mai ales că, în deplasările lor prin țară, nefiind hoteluri sau pensiuni la tot pasul, dormeau pe bănci în parcuri, în gări sau rezemați de copacii de pe marginea drumurilor. În acele timpuri, tata s-a căsătorit, mama avînd atunci doar 17 ani. Primul lor copil a fost o fată, sora mea, iar la doi ani după aceea am apărut eu. Se formase o familie frumoasă și fericită, mai ales că primisem de la stat un apartament spațios, cu chirie, în cartierul Floreasca din București. Sincer să fiu, am avut o copilărie frumoasă dar, la un moment dat, în timp ce Nicolae Ceaușescu a ajuns la conducerea României, tata a fost epurat din armata română, din ordin sovietic, pe motiv că, vezi Doamne, ar fi fost legionar. Groaznic moment, peste care nu credeam că vom trece prea curînd. De la ditamai colonelul să ajungi șomer, era ceva de neimaginat. În disperare de cauză, tata a apelat la fostul său coleg și prieten, Ceaușescu, care i-a spus: ,,Fă-ți repede o facultate și te voi ajuta!”. Așa s-a făcut că, la peste 40 de ani, tata a urmat Facultatea de Drept la seral, în timp ce lucra ca un rob într-o tipografie, că doar avea copii de crescut. Erau zile cînd îi dădea sîngele pe nas din cauza stresului și a oboselii, momente în care, copil fiind, mi-am dat seama că, fără îndoială, cel mai toxic, mefitic și păgubos sector al societății românești a fost (și este și acum) clasa politică. Este așa pentru că, de-a lungul timpului, clasa politică românească nu a avut niciodată un sistem de organizare și funcționare uniform, competent și de anvergură pe termen lung. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU
22
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
Simbolurile – o armă puternică în lupta cu inamicul
(urmare din pag. 21) Elementul-cheie al acestui discurs a fost decizia coaliției NATO - UE, de a da armatei ucrainene tancuri germane Leopard. Fără aceasta, președintele rus nu ar fi putut declara: „Este incredibil, dar adevărat. Sîntem din nou amenințați de tancurile germane Leopard. Din nou și din nou sîntem forțați să respingem agresiunea colectivă a Occidentului”. Cu mențiunea că în cel de-al II-lea Război Mondial germanii aveau tancuri Pantera și Tigru, nu Leopard, sînt sigur că și cel mai beat rus din ultima gubernie din taiga a priceput ce a spus șeful cel mare de la Moscova: naziștii vin din nou peste ei și trebuie să le iasă în întîmpinare. Dacă președintele Federației Ruse avea nevoie de un motiv care să-i aducă națiunea alături – deși, din cîte observ, nu s-ar putea spune că îi este potrivnică – inamicii i l-au oferit pe tavă, exact cum Nancy Pelosi a oferit chinezilor motiv să se antreneze pentru invazia insulei Taiwan. Din aceste cauze, continui să mă întreb dacă conducătorii UE și NATO sînt citovi cînd le ridică mingea la fileu chinezilor și lui Putin. Nici cu presa mondială nu-mi e rușine. Dacă în ultimul an a scris despre cît de praf e armata rusă, cum Putin mai are un pic și moare, cum ucrainenii îi bat pe ruși pe unde-i prind pe cîmpul de luptă, de vreo două săptămîni toți ne spun cît de periculoși au devenit rușii, cît de bine le merge ofensiva actuală, ba chiar cum o pregătesc pe cea de primăvară și cum trebuie să avem grijă că s-ar putea să ne ia la bătaie. Eu nu sînt jurnalist, sînt doar un „scriitor la ziar”, dar mă gîndesc că era poate mai bine ca de la început să ne fi spus și nouă lucrurile astea, ba chiar să exagereze nițel ca să priceapă și ultimul cetățean european, pentru ca apoi să lovească în mod eficient adversarul. Pe tăcute. Dacă rușii sînt
niște golani, cum se zice, cu niște golani nu te bați avertizîndu-i ce urmează să le faci și unde vei ataca, ci le dai, cum spune vorba din folclor, „perversa ca pe Tg. Ocna”, ca să fii sigur că nu se mai ridică. Paralela pe care Putin o face în discursul de la monumentul închinat victoriei Armatei Roșii contra naziștilor pică perfect peste motivul declarat în urmă cu aproape un an, de a lupta contra naziștilor ucraineni, care – ce să vezi? – au ajuns acum să îl atace călărind nu „Pantere” sau „Tigri” ci „Leoparzi”, construiți tot în Germania. Ce simbol mai puternic putea folosi Țarul Putin? O să spuneți că e propagandă. Firește. Dar e o propagandă pentru ruși, nu pentru noi. Noi o avem pe a noastră, aia cu dronele doborîte cu borcane de murături și cu anunțurile despre moartea lui Putin, despre flămînzirea soldaților ruși și atacurile asupra aliniamentelor ucrainene. Problema e că propaganda lui va aduce în bocancii armatei sute de mii de soldați și alte sute de mii în fabricile de armament, care deja și-au înzecit producția față de acum un an, pe cînd a noastră nu va aduce decît și mai mulți oameni în fața televizoarelor ca să vadă jocuri video pe post de lupte reale în care rușii sînt înfrînți. The New York Times sintetizează foarte bine ceea ce am scris eu pînă acum:
De ce?
evrei. Și au făcut acest lucru nu sub constrîngerile de la Berlin, ci pentru că a face acest lucru s-a potrivit cu propriile lor opinii antisemite de mult timp și cu aspirația naționalistă”. Antisemitismul este o formă de rasism, de xenofobie, de intoleranță etnico-religioasă – cu alte cuvinte, o atitudine pe care toți oamenii o au față de semenii lor pentru că sînt altfel decît ei. Deși antisemitismul este xenofobie aplicată contra evreilor, el este extrem de popularizat și susținut față de alte masacre săvîrșite contra altor populații. De ce? În primul rînd din cauza ororilor săvîrșite de naziști în urmă cu 80 de ani și din cauza faptului că evreii de astăzi dețin funcții de conducere extrem de importante în structura planetară sau afaceri aducătoare de profituri uriașe, care le permit să întrețină amintirea Holocaustului și să pedepsească xenofobia. A auzit cineva de condamnarea Holocaustului săvîrșit de britanici asupra locuitorilor din coloniile lor? A auzit cineva de condamnarea Holocaustului săvîrșit de spanioli în nou descoperita Americă? De condamnarea Holocaustului de la Ip și de la Trăznea vorbește cineva? Nu. De ce? Fiindcă nu există filme, fotografii, expoziții și simpozioane dedicate lor, fiindcă s-au petrecut demult, fiindcă nu cunoaștem victimele și, chiar dacă le vedem în fotografii, chipurile lor nu ne spun nimic pentru că aparțin unor populații neimportante. Nu am să înțeleg niciodată de ce trebuie să extindem vinovăția pentru uciderea unei singure populații a planetei asupra tuturor țărilor și să-i condamnăm pe cei care vorbesc urît despre evrei. Procedînd astfel, instituim un sentiment de vinovăție colectivă asupra
(urmare din pag. 21) Ziarul britanic mai scrie că „naziștii aveau o fantezie genocidă a unei «lumi fără evrei», pe care doreau să o transforme în realitate, dar la fel au făcut și multe alte țări europene, ale căror visuri de a crea națiuni pure din punct de vedere etnic corespundeau obiectivelor lui Hitler”. Eu nu am auzit de astfel de țări europene, cu excepția Germaniei, iar a arunca asemenea acuzații în direcția lor mi se pare o ticăloșie gratuită. De ce să faci asta? Fiindcă acuzîndu-i pe alții și învinovățindu-i te ridici pe tine deasupra lor, cum scriam în articolul „Critica”, publicat în urmă cu ceva timp. Profesorul Stone mai scrie astfel: „Deși persecuția evreilor care a dus la Holocaust a fost un proiect german – un punct care nu poate fi subliniat prea mult – ea s-a corelat cu programele multor regimuri fasciste și autoritare europene. Fără participarea de bună voie a atîtor colaboratori din toată Europa, germanilor le-ar fi fost mult mai greu să omoare atît de mulți evrei. Pe baza cercetărilor recente, mai degrabă decît o poveste despre ocupația germană, deportare și ucidere în lagărele morții, Holocaustul ar trebui să fie într-adevăr văzut ca o serie de genocide locale interconectate. Holocaustul a fost cu siguranță condus și săvîrșit în mare parte de germani, dar participarea efectivă a mers mult mai departe. Țări precum Franța, Norvegia, Croația, Slovacia, Ungaria și România au persecutat, expulzat și ucis
RM
„Pentru domnul Putin, simbolismul este un element central în mesajele sale către ruși pentru a-i împinge să-și susțină războiul din Ucraina, propaganda Kremlinului descriindu-i în mod fals pe ucraineni drept naziști moderni și răsturnînd realitatea pentru a descrie invazia rusă drept un război defensiv. În discursul său, dl. Putin a spus că sovieticii au triumfat asupra naziștilor datorită «credinței lor solide și absolute că adevărul este de partea noastră» – același limbaj pe care l-a folosit dl. Putin încă din prima zi a invaziei sale, promițînd victoria Rusiei în Ucraina”. Rușii au la ce să se raporteze atunci cînd vorbesc despre dușmanii din vest, dar noi, dușmanii lor, la ce ne raportăm cînd e vorba de ei? Ce simboluri avem noi care să trezească în conștiințele cetățenilor nevoia de „a se lua de gît” cu rușii? Unde e unitatea noastră de monolit în jurul idealurilor și principiilor pe care le promovăm? Dacă mă uit la discursul lui Putin din 1 octombrie 2022, rostit cu ocazia anexării a 20% din teritoriul Ucrainei, observ că a scos în evidență toate defectele UE și SUA, spunîndu-le de fapt cetățenilor occidentali: „Pentru anormalitățile astea doriți voi să vă bateți cu mine?”. Doar un individ cu creierul șamponat și creponat nu ar recunoaște că îl deranjează realitățile exhibate de Vladimir-ul din stînga Niprului. Prin urmare, cetățenii UE și SUA nu au un motiv pentru a se bate cu rușii și, în general, cu nimeni, fiindcă s-au obișnuit cu confortul și nu vor să lupte pentru democrație, diversitate și alte lucruri pentru care propaganda noastră pretinde că ne golim depozitele de armament rămînînd dezarmați în fața rușilor și le dăm miliarde de euro oligarhilor de la nord de Tisa, care nu mai știu cum să-i cheltuiască. Diferența între noi și ruși e aceea că rușii știu pentru ce se bat, iar occidentalii nu. Ei au un întreg popor care susține efortul de război, occidentalii nu. Pericolul e, ca de obicei, același: Rusia să se învecineze cu cine vrea. Dacă va fi așa sau nu, vom mai vedea. unor oameni care nu s-au făcut vinovați cu nimic de acele fapte și, din cîte știu eu, legea penală stipulează că răspunderea e individuală și nu se extinde asupra urmașilor. De ce procedăm altfel în cazul acesta? Fiindcă unii consideră că evreii trebuie răsfățați și ținuți în brațe la fel ca fata babei din poveste. Aia leneșă și rea cu care știți ce s-a întîmplat la final. A fost mîncată de balauri, fiindcă a crezut că totul i se cuvinea, așa cum scriam și în articolul meu din „Tribunul”, intitulat „Smerenie și măsură în toate”: „Mărturisesc că nu-i cunosc pe evrei foarte bine, dar am citit Psalmii, am citit Biblia și văd că Dumnezeu Însuși s-a supărat foarte rău pe ei de cîteva ori lăsîndu-i să fie chinuiți de dușmanii lor, tocmai fiindcă nu-L ascultau și se mîndreau. Însă, de fiecare dată, Dumnezeu, în marea Sa bunătate, și-a întors fața către ei și i-a scos din necazuri. I-a declarat popor ales, iar ei, cînd au avut ocazia, l-au ales pe Baraba în loc să-L aleagă pe Dumnezeu. Apoi, s-au mirat că, vreme de aproape 2000 de ani, au pribegit prin lume fără de țară. Nu și-au dat seama că nimic nu e întîmplător pe lumea asta? Nu-și dau seama că ar avea mai mult de cîștigat cu o atitutine mai smerită față de cei din jur? Nu-și dau seama că, impunînd prin legi recunoașterea și condamnarea acelei crime oribile care a fost săvîrșită contra lor, ca și cum nu ar fi existat alte crime pe lume contra altora, nu se fac simpatici celorlalți oameni, ci dimpotrivă?”. Cred că astfel de lucrări și de articole fac societății mai mult rău decît bine, deși, dacă mă gîndesc la cîți oameni de pe planeta asta se mai îndeletnicesc cu cititul și gînditul am senzația că cei care le scriu o fac degeaba, fiindcă nu mai are cine să le studieze.
RM
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
Un om, o viaÞă, o epocă
Religia Păcii (1)
– Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Yitzhak Rabin – Doamnelor și domnilor, Stimați reprezentanți ai Corpului Diplomatic, trăim acum, la începutul Mileniului III Creștin, vremuri de împlinire a profețiilor, pe care nu le putem înfrunta decît cu Biblia în suflet. Atît de bizara știință a numerologiei ne anunță că 2004 va fi un an greu, datorită acestei nefericite cifre 4, care le-a dat oamenilor bătăi de cap de-a lungul vremurilor. Pe mine cel mai mult mă distrează savanții care încearcă să ne convingă de faptul că nu există fenomene paranormale. Dacă unor oameni știința le zdruncină credința în religie, la mine fenomenul este invers: religia îmi zdruncină credința în știință. Astfel,
să nu uităm că 400 de ani a stat Poporul Ales în captivitate, că 40 de ani a rătăcit Moise cu el în pustie și că 4 au fost soldații romani care L-au răstignit pe Isus Christos. În privința noastră, a românilor, e suficient să pomenim de 4 a 4-a ’44, adică 4 aprilie 1944, cînd bombardamentele asupra Capitalei au făcut peste 3.000 de victime; dar putem să ne gîndim și la cutremurul devastator din 4 martie 1977. Exemplele sînt cu mult mai numeroase. Să dea Dumnezeu să mă înșel, dar anul 2004 se anunță dramatic pentru întreaga Planetă, fiindcă s-au acumulat foarte multe tensiuni și se arată zorii acelor vremuri pe care le-au anunțat proorocii. Numai credința în Dumnezeu ne poate mîntui și de blesteme, și de o fatalitate rea. Pentru că frica e așteptarea răului. În Istoria lumii, există autori care n-au scris decît o singură carte, dar fundamentală. Iar cel mai important dintre ei este Dumnezeu, care a scris Biblia. El este autorul direct al Bibliei. Pentru scrierea celor 66 de cărți ale Bibliei, Dumnezeu S-a servit de zeci de oameni, cărora le-a insuflat harul sfînt. Biblia e singura carte care nu trebuie vîndută, ci dăruită.
De-ale vieții valuri... (3)
(urmare din pag. 21) În cele din urmă, tata a terminat Facultatea de Drept și a devenit consilier juridic la Centrala de legume și fructe a Județului Teleorman, cu sediul în Alexandria, unde făcea naveta zilnic. Sînt multe de spus legat de acest loc de muncă al tatălui meu, dar să revenim la momentul din finalul articolului precedent, cînd Emerich Jenei a decis să mă legitimeze la echipa sa de Tineret-Speranțe a Clubului Steaua București. La sărbătorirea reușitei mele de pe terasa Resta urantului Cina, am fost pus la un capăt al mesei, iar la celălalt, a fost invitat să ia loc Jenei. Cînd a venit Eugen Barbu, i-am cedat locul, dar acesta a refuzat și s-a așezat lîngă mine, în stînga, iar Corneliu Vadim Tudor mi-a cerut permisiunea să se așeze în dreapta mea. Știam multe despre ei, dar nu mi-am închipuit niciodată că voi trăi momentul în care voi sta la o masă, încadrat de cei doi. Chiar mă împăunasem puțin, pînă mi-a pus maestrul prima întrebare: ,,Cînd te-ai născut?”. Deși cerința era banală, parcă mă blocasem, din simplu fapt că Eugen Barbu nu era un fitecine. Iar eu reacționasem de parcă mă întrebase ce unghi trebuie să facă un drum cu orizontala pentru ca un vehicul să nu se răstoarne la anumite viteze. Pe lîngă asta, tata mi-a aruncat cîteva priviri amenințătoare, iar dacă ar fi ajuns pînă la mine, mi-ar fi dat cîteva pe sub masă, pentru a mă avertiza: ,,Ai grijă ce răspunzi!”. După cîteva zeci de secunde, am răspuns: ,,M-am născut în anul în care a murit Stalin și în care a fost cucerit Everestul”. Ce mai, atunci am avut senzația că spusele mele i-au lăsat mască pe toți, iar mie îmi venea să și adaug: ,,Hai, întrebați-mă acum tot ce vreți să știți, că apoi vreau să beau și eu o bere liniștit!”. N-a fost să fie așa cum îmi doream, pentru că Vadim a plusat: ,,Dacă l-ai pomenit pe Stalin, știi ce grad militar avea?” Răspunsul a venit instantaneu: „Stalin a avut cel mai mare grad militar din istoria omenirii: Generalisim”. Tata mi-a spus a doua zi că a fost mîndru de mine și că i-au plăcut calmul, siguranța și stăpînirea de sine de care am dat dovadă. Cert este că toți cei de față m-au apreciat sub diverse aspecte, dar, pentru mine, cel mai important lucru a fost că Eugen Barbu m-a invitat la redacția Revistei ,,Săptămîna”, unde, ulterior, mi-a dat un teanc de cărți, toate cu dedicație. Mergeam des pe acolo, mai ales că mă apropiasem mult de Vadim, aveam multe în comun și am rămas prieteni pînă a plecat la stele. Relația mea de prietenie cu Vadim a fost fix de 44 de ani, perioadă în care nu i-am cerut niciodată avantaje, bani, funcții, intervenții etc., dar, despre asta, într-un viitor articol. Revenind la fotbal, nu pot trece peste momentul în care ,,Nea Imi” – așa cum îi spuneau fotbaliștii lui E. Jenei – a purtat cu mine o discuție, ca de la tată la fiu, legată de faptul că toți colegii mei de echipă începuseră să joace fotbal organizat și la un nivel superior de la 6-7 ani, spre deosebire de mine, care fusesem parașutat acolo la... 19 ani. Atunci, Nea Imi mi-a spus: ,,Ai fizic, ai talent și ambiție, dar îți lipsește experiența competițională, motiv pentru care te voi trimite un an să te antrenezi și să joci la Șoimii Tarom, o echipă satelit a Stelei, aflată în Divizia C. O să le comunic celor de acolo să se axeze mai mult pe dezvoltarea mentalității tale de sportiv de performanță, ceea ce implică probleme legate de psihologie, alimentație, refacere, odihnă, vicii, anturaj, moralitate...”. Deși Nea Imi mi-a demonstrat că-mi dorea tot binele din lume, transferul la Șoimii Tarom mi-a distrus tot elanul. Tata nu aflase asta, și nici eu nu l-am pus în temă
dar, după 4-5 luni la Steaua și vreo 3-4 luni la Șoimii, m-am dus la Sportul Studențesc, unde am dat probă de joc la echipa de seniori, în care jucau Mircea Sandu, Rădulescu, Octavian Popescu ș.a. După ce mi s-a spus că voi rămîne acolo, parcă înviasem din morți, deși tata îmi reproșa, după ce a aflat, că îi va crăpa obrazul de rușine în fața unor oameni de tot respectul. Venise toamna și se apropia începerea unui nou campionat național, dar ce să vezi și să nu crezi. Așa, pe nepusă masă, mi-a venit ordinul de încorporare, serviciul militar fiind obligatoriu în acele vremuri, numai că doar la Dinamo sau Steaua se putea face ceva în această privință. Totuși, în disperare de cauză, am avut o discuție urgentă la nivelul conducerii clubului studențesc, unde am aflat că ei pot rezolva doar cazuri legate de școală și universități. Ce mai, parcă m-au reanimat dîndu-mi cu parul în cap, dar și așa am mai avut o zvîcnire: ,,Dacă nu mă puteți salva de serviciul militar, dați-mi o diplomă universitară acum, și repede că pierd trenul care mă duce la oaste!”. Noroc că oamenii ăia aveau simțul umorului și n-au chemat ambulanța. Deși era cătrănit, tata mi-a sărit în ajutor, rugîndu-l pe Nea Imi să mă ajute cum poate el mai bine. Toate bune, dar cum să dau eu ochii tocmai cu omul pe care l-am trădat și căruia nu i-am respectat sub nicio o formă strategia pe care o stabilise pentru mine? Pe lîngă asta, mă căuta miliția pe acasă pentru a mă avertiza că pot fi declarat dezertor dacă nu mă prezint de urgență la comisariatul militar. Ăsta a fost și motivul pentru care am urgentat revederea cu Nea Imi, care nu mi-a reproșat prea multe, în schimb, mi-a promis că îmi va da o adresă din partea Stelei către o unitate a armatei unde urma să-mi satisfac stagiul militar, acea unitate deținînd o echipă de fotbal în Divizia C, la fel ca Șoimii Tarom, de unde plecasem în urmă cu vreo două luni. Aceste aspecte le-am comunicat la Centrul de încorporare, unde am obținut o amînare de 10 zile, deși eu solicitasem o lună, știind că urma să organizez tot soiul de petreceri de rămas bun cu vecinii, prietenii, iubitele ș.a.m.d. Timpul trecea al naibii de repede, iar tata mă tachina continuu, zicîndu-mi: ,,Abia aștept să-mi povestești cum e să fii scos la instrucție în miez de noapte, pe timpul unei ploi torențiale”. Sincer să fiu, mă afectau astfel de vorbe și mă făceau să mai amîn plecarea în armată, motivînd că nu am primit încă adresa de la Nea Imi. Era vorba de un plic A4 de culoare kaki, cu vreo 4-5 sigilii cerate, expeditorul fiind Ministerul Apărării Naționale, iar destinatarul, Comandantul Unității Militare de Tancuri din Murfatlar, județul Constanța. Cînd au văzut o astfel de misivă, cei de la încorporări m-au privit ca pe un superior de-al lor, dar au refuzat să-mi mai acorde o amînare de o lună pentru că mai aveam petreceri de organizat. Deși dețineam ordinul de încorporare în buzunar și, în termen de 24 de ore, trebuia să-l prezint la unitatea militară înscrisă pe el, am mai lungit-o vreo cinci zile, pînă m-a alungat tata din casă, amenințîndu-mă că va chema duba să mă ia. Pînă la Murfatlar am făcut vreo 3 ore și, odată ajuns în gară, mi-am făcut curaj să desigilez plicul, pentru a vedea ce scrie în adresă. Am reușit, dar ca să-l fac cum a fost, n-am putut, deși am încercat să înmoi ceara cu căldura solară. Oricum, cel mai important a fost faptul că respectiva adresă era semnată de vreo trei generali și doi colonei, iar în text se vorbea la superlativ de persoana mea, ca și cum aș fi fost desemnat să preiau conducerea întregii cazarme. Așa m-am pomenit la acea unitate militară de tancuri, cu 3.000 de soldați și vreo 500 de cadre militare. Comandantul
23 Ne-am adunat astăzi, aici, sub semnul cărții esențiale a Omenirii, care este temelia civilizației. Tot ceea ce sîntem noi, acum, ca specie umană, datorăm învățăturilor Cărții Sfinte. Nimeni nu-și poate imagina cum ar fi arătat pustiul lumii dacă, prin absurd, n-ar fi existat Biblia. Încercați să extrageți simbolurile biblice din literatură, din muzică, din artele plastice, din arhitectură, și veți vedea că întreaga civilizație a lumii se va nărui ca un castel din cărți de joc. În imensa lor majoritate, numele noastre de botez provin din Biblie, unde găsim Avram, Moise, Aron, Ioan, Nicolae, Dimitrie, Mihail, Gavril, Rafael, Simion, Petru, Pavel, Andrei, Marcu, Filip, Bartolomeu, Iosif, Dan, Duma, Ilie, Daniel, Lazăr, David, Solomon, Zaharia, Luca, Matei, Ștefan, precum și Eva, Maria, Ioana, Elisabeta, Tamara, Maria Magdalena, Marta, Deborah, Izabela, Sara, Lidia, Ana și atîtea alte nume de bărbați și femei care, în imensa lor majoritate, provin din ebraică și au o anumită semnificație. Uneori, românii poleiesc cuvintele biblice, așa cum poleiam noi în copilărie, cu staniol de argint, nucile pe care le aninam în Pomul de Crăciun.
(va urma) CORNELIU VADIM TUDOR
era col. Ion Dima, un om deosebit de inteligent, care mi-a spus că mă aștepta să vin încă de acum o lună. În curtea UM se afla un teren de fotbal, pe care se antrenau și jucau cei din echipa Unirea Murfatlar, din Divizia C, în a cărei componență aveam să intru. Din prima zi, am fost repartizat la Compania de Transmisiuni, dar problema era că în toată unitatea militară nu s-au găsit haine și încălțări pe măsura mea. Fiind o unitate militară de tancuri, toți recruții aveau în jur de 1,501,60 m înălțime, statura potrivită ca să intre și să iasă rapid din tancuri. De aceea, am stat îmbrăcat civil aproape o lună de zile, cu părul lung pînă la umeri, motiv pentru care nu am depus nici jurămîntul militar la timp. Ținuta de soldat urma să vină de la o unitate de infanteriști, dar pînă atunci au apărut mama și tata care, în drum spre Constanța, la o nuntă, s-au oprit la Murfatlar să-și vadă fiul soldat. Invitați în curtea unității, într-o zonă de așteptare, au solicitat să fiu anunțat că mi-au venit părinții în vizită, dar, chiar în acel moment, ofițerul de serviciu le-a spus: ,,Uitați-l pe alee, vine spre dumneavoastră!”. Cînd m-a văzut tata în șlapi, cu pantaloni scurți și un tricou pe care scria ,,Force USA”, i-a căzut pălăria din cap, el fiind fost ofițer în armata comunistă. La apariția mea într-o astfel de ținută, tata, care abia așteptase să mă vadă tăvălit prin noroi la instrucție, ca să-mi iasă prostiile din cap, aproape că dăduse în bîlbîială. La un moment dat, după ce aflase de ce umblam ca vodă prin lobodă pe aleile unității, a solicitat să fiu lăsat să merg cu el în sat să mă tundă, eu explicîndu-i că, în cazarmă, nu existau frizeri, motiv pentru care soldații se rădeau în cap cu cioburi de sticlă. Atunci cînd mama m-a întrebat cum este mîncarea, i-am spus că țin cură de slăbire și că mănînc doar mici, crap prăjit cu mujdei și papanași. Nici bere nu beam, că doar eram sportiv de performanță, dar cîteodată mă mai luau colegii cu ei, mă aruncau peste gard și mă duceau cu forța la cea mai selectă terasă din sat. Vă dați seama ce chin, ca să nu mai vorbesc că, de multe ori, comandantul afla de aceste escapade și ne băga la carceră sau în gardă pe unitate. Odată, intrat în gardă pe un ger năpraznic, ca să nu stau în frig, am solicitat postul de la drapelul unității, aflat în clădirea centrală, lîngă biroul comandantului. Știam că va fi greu, pentru că trebuia să stau tot timpul în poziție de drepți lîngă vitrina în care se afla drapelul. Ei bine, aflat în tura dinspre dimineață, observînd că ușa comandantului era întredeschisă, am intrat și m-am cufundat într-un fotoliu imens din piele fină. Era cald și bine, mi-am scos arma de la piept, mi-am aruncat boneta cît colo și, în scurt timp, am început poate cel mai adînc somn din viața mea. Drapelul unității stătea și el liniștit, că doar era bine păzit, dar tocmai cînd mi-era somnul mai dulce, cineva parcă mă întreba: ,,Auzi, cum vrei să fie cafeaua, mai slabă, mai tare?”. Nu am răspuns, dar vocea a insistat: ,,Știi cumva unde este drapelul unității?”. Cînd am auzit de drapel, am sărit ca un arc, am deschis ochii, am început să mă pipăi pe cap să-mi fixez boneta, care nu mai știam pe unde era, arma dispăruse și ea, iar în fața mea stătea semeț comandantul unității, roșu tot de mînie: ,,Cine mama dracului a decis să bage fotbaliști în gardă?”. O întrebare firească și, pentru că era și ușoară, i-am răspuns: ,,Dumneavoastră, tovarășe comandant. Să trăiți și să vă dea Domnul tot ce doriți!”. Ce a urmat, vă povestesc în numărul viitor, cînd veți afla de ce Corneliu Vadim Tudor i-a depășit cu mult pe Florin Piersic și Ilie Năstase în clasamentul relațiilor amoroase cu fetele-cochetele. (va urma)
24
Nr. 1678 l 7 – 13 februarie 2023
RM
POLUAREA MEDIULUI – O PROBLEMĂ GLOBALĂ
Plasticul otrăvește Planeta. Va putea omenirea să rezolve această problemă?
Lumea se scufundă, treptat, într-o mare de plastic, care se acumulează rapid pe planetă. Sute de milioane de tone de astfel de deșeuri ajung în gropile de gunoi în fiecare an și apoi otrăvesc pămîntul, aerul și toate ființele vii timp de secole. Particulele de plastic se găsesc în alimente, băuturi și chiar în sîngele oamenilor și animalelor. Amploarea problemei crește în fiecare zi, dar omenirea încă nu îi acordă atenția cuvenită. Unii activiști cred că succesul poate fi obținut prin presiunea asupra corporațiilor, în timp ce numeroase state încep să discute despre termenii unui acord internațional privind plasticul. Cu toate acestea, nu există o unitate între ele, iar unele dintre idei provoacă scepticism în rîndul specialiștilor. În luna ianuarie, gigantul alimentar Danone s-a confruntat cu un proces din partea ecologiștilor: trei organizații non-guvernamentale au dat în judecată compania pentru neglijarea problemei poluării cu plastic. Danone este unul dintre cei mai mari producători de astfel de deșeuri din lume, iar activiștii spun că eforturile sale de a combate problema nu sînt suficiente. Procesul a fost intentat conform legii franceze, care obligă marile companii să monitorizeze, printre altele, modul în care propriile lor activități și ale furnizorilor lor afectează mediul. Compania, care a folosit peste 750 de mii de tone de plastic în 2021, a calificat acuzațiile ecologiștilor ca fiind nefondate. Danone a spus că preocuparea sa privind protecția mediului este cunoscută de mult timp și a citat obiectivul companiei de a trece la ambalaje 100% reciclabile pînă în 2025. Cu toate acestea, activiștii de mediu susțin că Danone pariază prea mult pe reciclare – aceasta nu este la fel de eficientă în lupta împotriva deșeurilor de plastic, deoarece nu împiedică pătrunderea substanțelor periculoase în mediu. În plus, producătorul cumpără fructe și legume de la ferme cu sere de plastic, ceea ce îl implică și în poluarea planetei. Indiferent dacă Danone cîștigă sau pierde în instanță, cazul ar putea fi un punct de cotitură în depășirea crizei deșeurilor. Reclamanții nu solicită despăgubiri de la companie, ci vor să demonstreze că strategia generală a acesteia nu este suficient de bună. Argumente similare i-au ajutat deja pe alți activiști în dosarul împotriva Shell – în 2021, instanța a constatat că planul de mediu al gigantului petrolier nu era suficient de specific și i-a ordonat să reducă emisiile. Shell a fost de acord cu decizia, deși și-a deplîns „inutilitatea” la scară globală. Au existat puține procese legate de problema deșeurilor de plastic pînă acum, dar situația se poate schimba. Avocații de la Baker McKenzie se așteaptă ca numărul de astfel de pretenții împotriva companiilor să crească brusc în viitor, pe fondul înăspririi reglementărilor. Companiile poluante riscă acum nu doar costuri de mai multe miliarde de dolari, dar ar putea pierde și investitori care încep să se gîndească și la problema plasticului.
O criză triplă Amploarea catastrofei și consecințele ei, între timp, devin din ce în ce mai evidente. În fiecare minut, lumea cumpără un milion de sticle de plastic și folosește aproape cinci trilioane de pungi de plastic în fiecare an. În același timp, jumătate din toate produsele din plastic produse sînt folosite o singură dată și apoi aruncate. Drept urmare, în peste 70 de ani de utilizare a plasticului, peste șapte miliarde de tone de astfel de deșeuri s-au acumulat pe planetă; doar 10% din acest volum este eliminat și reciclat corespunzător. Majoritatea deșeurilor ajung în gropile de gunoi, incineratoare și în mediu. La începutul anilor 2000, producția de plastic a înregistrat cea mai mare creștere din ultimii 40 de ani. În 2015, creșterea anuală a deșeurilor de plastic a fost de 200 de ori mai mare decît în 1950 și a ajuns la 400 de milioane de tone – aproximativ aceeași greutate ca întreaga populație a Pămîntului. Pînă la jumătatea secolului, situația s-ar putea înrăutăți – conform oamenilor de știință, pînă în
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro
2050, în lume vor fi produse aproximativ 1.100 de milioane de tone de plastic primar, ceea ce înseamnă că și volumul de gunoi periculos pentru planetă riscă să crească. Experții descriu daunele cauzate de utilizarea plasticului drept o „criză triplă la scară planetară”. Șefa Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), Ingrid Andersen, a explicat că vorbim despre agravarea schimbărilor climatice, pierderea biodiversității și poluarea mediului. Cercetătorii prevăd că pînă la jumătatea secolului, emisiile de gaze cu efect de seră legate de plastic vor reprezenta aproximativ 19% din totalul emisiilor mondiale. Specialiștii au numit pungile de plastic deosebit de periculoase: sub influența luminii solare, acestea emit impurități de etilenă și metan – substanțe nocive care se acumulează în atmosferă și accelerează încălzirea globală. „Plasticul este o sursă de gaze poluante care afectează clima, iar pe măsură ce produsele din plastic sînt fabricate și plasticul se acumulează în mediu, aceste emisii vor crește”, se arată în raportul UNEP. În plus, plasticul în cantități mari ajunge în apă și, conform oamenilor de știință, reprezintă 85% din resturile marine. În fiecare an, conform diverselor estimări, de la 4,8 la 12,7 milioane de tone de deșeuri ajung în oceane. Experții avertizează că pînă în 2040 cifra s-ar putea tripla, crescînd anual cu 23-37 de milioane de tone, sau aproximativ 50 de kilograme de plastic pe metru de coastă din întreaga lume. Drept urmare, creaturile vii suferă – peste un milion de plante marine și peste 100 de mii de mamifere marine mor în fiecare an, planctonul, moluștele, țestoasele și multe plante subacvatice sînt, de asemenea, amenințate. Animalele confundă gunoiul de plastic cu hrană, transport sau adăpost și pot, de asemenea, să se încurce în el. Pe acest fond, ele riscă otrăvirea, tulburări de comportament, foamete și sufocare. Există riscuri similare pentru plante – coralii, mangrovele și algele se sufocă deja cu resturile de plastic, ce le privează de oxigen și lumină, notează UNEP. Efectele poluării cu plastic afectează și oamenii. Particule minuscule – microplastice – pătrund în corpul uman. A fost găsit pe Everest, la fundul șanțului Marianelor, în Arctica, în pește, apă sărată și apă dulce, crustacee și chiar în placenta și sîngele uman. Oamenii respiră microplastice, le mănîncă și le beau în fiecare zi. Potrivit World Wildlife Fund (WWF), 5 grame de particule periculoase intră în organism pe săptămînă și aproximativ 250 de grame pe an. Aproximativ aceeași greutate cîntăresc 230 de tuburi de plastic sau 8 sticle de plastic de jumătate de litru. Nu s-au făcut multe cercetări cu privire la impactul microplasticelor asupra corpului uman, așa că este dificil să descriem în mod specific daunele pe care le provoacă. Oamenii de știință sugerează că microplasticele pot fi periculoase din cauza substanțelor chimice din compoziție. Acumulîndu-se în corpul uman, acești compuși riscă să contribuie la infertilitate, obezitate, inflamarea țesuturilor, subminînd sistemul imunitar, provocînd cancer și ducînd la întîrzierea dezvoltării la copii.
Vorbe în vînt Este posibil să salvăm natura și sănătatea umană dacă începem să reglementăm producția și consumul de plastic
în lume. Acest lucru ar trebui să ajute tratatul, al cărui text final statele membre ONU ar trebui să îl elaboreze pînă la sfîrșitul anului 2024. În februarie 2022, Adunarea Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEA) a adoptat o rezoluție de referință care face viitorul document obligatoriu din punct de vedere juridic și acoperă întregul ciclu de viață al plasticului, de la extracția petrolului pînă la gestionarea deșeurilor. Prima rundă de discuții din decembrie a arătat că majoritatea țărilor sînt pregătite să ia măsuri urgente pentru a combate poluarea cu plastic. Participanții au convenit că prioritatea ar trebui să fie protecția drepturilor omului la un mediu curat și sănătos – acest lucru va fi cu siguranță luat în considerare într-un document viitor. În alte aspecte importante, părerile autorităților au fost împărțite. Unele țări s-au declarat în favoarea limitării producției de plastic, iar celelalte pentru respingerea aditivilor toxici. Diverse substanțe chimice sînt acum adăugate la plastic pentru a face materialul flexibil, durabil, ignifug sau rezistent la pete, dintre care unele pot fi periculoase pentru oameni sau mediu. În plus, în cadrul ședinței s-a spus că acordul ar trebui să se bazeze pe principiul „poluatorul plătește” și pe principiul precauției. Primul presupune că toate costurile de compensare a daunelor aduse mediului vor cădea în sarcina întreprinderilor, iar al doilea sugerează că, dacă există o amenințare gravă la adresa mediului, autoritățile nu se vor referi la lipsa dovezilor științifice, ci vor lua imediat măsuri pentru a preveni aceasta. În plus, acordul ar trebui să introducă responsabilitatea extinsă a producătorului în toate țările – întreprinderile vor fi obligate să colecteze și să elimine deșeurile din utilizarea produselor lor, astfel încît acestea să nu ajungă la gropile de gunoi și să nu polueze natura. Totuși, negociatorii au discutat activ și soluții pe care ecologiștii le consideră o falsă preocupare pentru natură. De asemenea, au promovat reciclarea chimică, o serie de tehnologii care descompun deșeurile de plastic în elemente chimice de bază (polimeri sau monomeri). Cele mai populare dintre aceste metode sînt depolimerizarea chimică, gazeificarea și piroliza. Potrivit experților, aceste activități sînt mult mai costisitoare și consumatoare de energie decît procesarea deșeurilor și, de asemenea, duc la formarea de subproduse periculoase. În plus, unele țări au susținut planuri naționale fără un angajament clar – adică fiecare stat va decide singur cum să facă față poluării cu plastic. În același timp, Greenpeace consideră că este important ca regulile pentru controlul producției și utilizării plasticului să fie prescrise în acord – dacă țările sînt încredințate complet cu această problemă, nu vor putea face nimic. Statele privesc multe aspecte fundamentale în mod diferit, așa că este încă dificil de spus cît de eficient va fi acordul. Pentru a păstra natura și sănătatea umană, contractul trebuie să acopere întregul ciclu de viață al plasticului, de la extracția materiilor prime pentru fabricarea mărfurilor pînă la eliminarea acestuia. În special, întîlnirile pentru crearea tratatului cu materiale plastice au inclus producători de petrochimie implicați direct în criza deșeurilor periculoase. Activiștii și oamenii de știință cer ca aceștia să fie excluși din proces pentru a-i împiedica să influențeze cursul negocierilor. În caz contrar, ritmul producției de plastic nu va putea încetini, ceea ce înseamnă că poluarea deja pe scară largă a naturii se va agrava. Următoarea întîlnire privind crearea unui tratat de materiale plastice este programată să aibă loc în perioada 22-26 mai 2023 la Paris. Pînă la semnarea documentului, multe dintre prevederile-cheie pentru rezolvarea problemei pot fi eliminate din schiță sau modificate. Dacă se adoptă un acord final slab, aproape că nu va exista nici o speranță de salvare pentru umanitate – planeta va continua să fie otrăvită de deșeuri toxice, animalele și plantele vor muri în masă, iar schimbările climatice, care în sine amenință cu cataclisme constante, se vor accelera. N.K.
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.