Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA
DE
ÎNŢELEPCIUNE
Noua montare a piesei de teatru „Doi pe-un balansoar“ va avea doi protagoniști: Dumnezeu și America. CORNELIU VADIM TUDOR
Rădăcinile unui război (2)
În prima parte a acestui articol am abordat problematica războiului din Ucraina din pers pectivă istorică și v-am arătat de ce există anumite reacții între părțile combatante. Pentru a face trecerea de la epoca veche la cea modernă, voi cita, din aceeași Enciclopdie „Britannica”, pasaje legate de situația Bucovinei. „Mic teritoriu între Nistrul mijlociu și principalul lanț al Carpaților, Bucovina făcuse parte din Rusia Kyivan și principatul GalicioVolinic. În Secolul al XIV-lea a fost încorporată în Moldova, care în Secolul al XVI-lea a devenit vasal al Imperiului Otoman. La momentul anexării de către Austria în 1774, populația, ortodoxă ca religie, era binațională, predominînd ucrainenii în nord și români în sud. Habsburgii au instituit rapid reforme similare cu cele din Galiția. Bucovina a fost unită cu Galiția ca un district discret din 1787 pînă în 1849, cînd a devenit o țară separată a coroanei; a obținut autonomie deplină în 1861. În Secolul al XIX-lea, au apărut considerabile comunități evreiești și germane ca urmare a imigrației. Germana era limba oficială a provinciei; totuși, atît ucraineana, cît și româna erau utilizate în viața publică și, în anumite
discipline, la universitatea locală”. Bucovina este tratată, așadar, ca un teritoriu fără prea mare legătură cu România, ceea ce nu mă miră, fiindcă, pentru vestici, noi sîntem „orientalii” aceia exotici pe care nu i-au înțeles niciodată și cu care nici nu-și bat capul. În actualul context politico-militar această abordare începe să le producă surprize. La debutul Primului Război Mondial, Rusia Țaristă ocupă largi teritorii ale Ucrainei controlate de către austro-ungari, inclusiv Galiția, trecînd la procesul de rusificare a populației, tradus prin interzicerea limbii ucrainene, închiderea unor instituții și desființarea Bisericii Greco-Catolice. Toate acestea au fost stopate de Revoluția Bolșevică, fapt care a dus la independizarea țării și la apariția unui organ propriu de conducere, intitulat Rada Centrală, care milita pentru autonomia teritorială a țării și pentru transformarea Rusiei într-o federație democratică. Asta se întîmpla în zonele din dreptul Niprului. (continuare în pag. a 16-a) Nicu Marius Marin, antreprenor HORECA
ROMÂNIA NU VREA RĂZBOI CU RUSIA!
Motto: „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Christos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tîmpiți” (Nicolae Steinhardt)
Istorie și resurecție Pentru orice român care nu a trecut prin școală precum gîsca prin apă, ci și-a pus memoria la lucru, este cunoscută drama unor părți însemnate din teritoriul României, ocupată, vremelnic, prin forța armelor sau la masa verde. De-a lungul timpului, cînd la Est, cînd la Vest, cînd la Nord și cînd la Sud, vecine sau mai îndepărtate, alte popoare au rîvnit la pămîntul nostru și nu s-au lăsat pînă ce nu au cucerit o parte din el, pe care, incluzîndu-l pe harta propriei țări, îl considerau, din punct de vedere istoric, pămîntul lor, țara lor. După mulți ani, uneori după aproape o jumătate de mileniu, prin hotărîrea colectivă a Poporului Român, prin lupte și jertfe, exploatînd și facilitățile oferite de evenimente istorice internaționale, aceste ținuturi s-au întors la Patria-Mamă, cu excepția unei părți a României Mari, situate în Est și în Sud-Est, cunoscute sub numele de Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța și, în Marea Neagră, Insula
Șerpilor, trecute prin mai multe stăpîniri: Imperiul Otoman, Imperiul Țarist, apoi Uniunea Sovietică, și Imperiul Habsburgic. Analizînd cauzele determinante care au gene rat aceste rapturi teritoriale, descoperim – la fiecare în parte – cauze și motive diferite, care, deși particularizează subiectul comun – ocuparea abuzivă a unui teritoriu străin – rămîn la fel de nocive și injuste. În acest complex de factori se disting două direcții diferite, atît prin scop, cît și prin finalizare: pierderea părții de Nord a Transilvaniei și pierderea teritoriilor din Estul României. În acest cumul de împrejurări se deosebesc acțiunile Rusiei (ulterior Uniunea Sovietică), acțiuni încorporate în dorința de expansiune și dominare „moștenită” de la Petru I și consolidată pe parcursul diferitelor etape istorice, printr-un șir total de 12 invazii în teritoriile românești, începînd cu anul 1711. Configurînd o politică externă de expansiune nu doar spre Marea Baltică și Marea Neagră, ci și spre spațiul românesc aflat sub suzeranitatea Porții, și profitînd de alianța cu Dimitrie Cantemir, Țarul invada pentru prima oară Moldova, unde se bate cu turcii la Stănilești (Vaslui, 18-22 iulie 1711). (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN
Adevãrul trucat E clar că lumea se destramă, E clar că adevărul e trucat Intoxicați cu știri și melodramă Nici nu mai știm ce e adevărat
Am auzit cum strigă combatanții „Vrem pace! Nu sîntem de vină noi!” Dar sînt părtași la multe combinații Ce nu vor conteni acest război Am mai văzut o mare empatie Pentru vecinii noștri încercați Că i-am întîmpinat cu bucurie, Cu pîine și iubirea dintre frați Dar, vai! Ne-am cam ieșit din ghete Emoția s-a prefăcut în scrum Mormane întregi de haine și pachete Stau mărturie aruncate-n drum Mă mai gîndeam că și la noi în țară Aveam atîți sărmani flămînzi și goi Și empatia noastră seculară I-a cam uitat și s-a întărit în noi Cei de la știri ne-alimentează frica Se fabrică scenarii pentru țară Și invitații lor apocaliptici Ne sperie cu bomba nucleară Ne invadează știrile-n cascadă Moderatori, păpuși cu fețe grave Conduși de păpușari ce stau la pîndă Să-și satisfacă mințile bolnave În tot acest satanic fratricid Mizeria umană iese-n față Nebunii sînt la cîrmă și decid Că moartea pune ordine în viață Doar Dumnezeu scurtează suferința Să ne rugăm de milă și iertare! Că fără Dumnezeu, în viață, știința Produce morți și arme nucleare. Marius Budărăscu
NR. 1679 l ANUL XXXIV l 14 – 20 FEBRUARIE 2023 l 24 PAGINI l 6 Lei
2
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
F Televiziunea Română va emite de la Budapesta F O jigodie care ne calcă pe nervi: Sorin Dumitriu F Gilda apucă Osul F Iosif Boda, ciocul mic! F Piţigoi fuge cu parcul în spate F Steaua n-a auzit de Neulander F Vampirul din Creta
PARTEA A III-A F Titlul lunii august l-a dat ziarul „Naţional“: „Petre Roman a fost tratat ca ultimul BOS CHETAR!“ E vorba de incidentul în care au fost implicaţi Pistruiatul Național şi bodyguardul lui, care, deşi nu aveau nici bilete, nici invitaţii, au forţat cordoanele de ordine şi au făcut pe nebunii la intrarea în Stadionul Steaua. Observaţi, rogu-vă, că atunci cînd infractorii ăştia de la P.D.-F.S.N. pun mîna pe vreun minister, sau judeţ, se poartă de parcă ar fi feuda lui Neulander. Uite că, de data asta, i s-a înfundat. Ce credea el, că dacă i-a aranjat cotețarul ăla de Babiuc o masă cu fotbaliştii de la Steaua, după partida cîştigată la Sofia, gata, a şi devenit „tătucul“ echipei şi i-a luat locul lui Valentin Ceauşescu? Ce legătură are borfaşul asta de Petre Roman cu Clubul Steaua? L-a văzut cineva, vreodată, pe vreun stadion de fotbal, înainte de Decembrie 1989? Absolut nimeni, fiindcă el era play-boy, se juca şi cu Zoe, şi cu Carmen Dumitrescu, mai dădea cu plaivazul şi pe la Securitate, şi pe la KGB, ce, avea el timp de fotbal? De mult nu mai pățise Neulander o asemenea umilinţă. Practic, de la scoaterea lui din Palatul Victoria, în şuturi minereşti, în septembrie 1991, nu mai devenise așa de livid la față! Închipuiți-vă că întîlnise un colonel al Armatei Române, pe nume Matei, care îi ceruse biletul, sau invitaţia! Tocmai lui, care, prin cele două slugi nenorocite (Victor Babiuc şi Nicolae Alexandru), se credea stăpînul atotputernic al Oştirii Române, încît, dacă ar fi vrut, ar fi putut da și o lovitură de stat militară! Întorcîndu-se pe călcîie, „osul de ardelean prin nevastă“ s-a cărăbănit de la stadion înainte de a intra, făcînd pe ofuscatul. „Aflînd de incident – relatează presa – Ion Țiriac, George Copos, Cristian Gațu şi Emerich Jenei i-au telefonat pe mobil preşedintelui Senatului, rugîndul să se întoarcă, fără succes însă“. Ia te uită cu ce se ocupau dumnealor, să-i sufle-n fund maramoiului! Pe Țiriac îl înţeleg, că au mers la furat împreună, şi pe Gațu îl înţeleg, că a fost secretar de stat F.S.N. în 1990-1991, aşa cum e secretar de stat P.D.-F.S.N., astăzi, Emerich Jenei. Dar Copos ce treabă avea? Se roagă 4 oameni de Sulică Spătarul şi el nu şi nu! Să te ții acum destituiri la Steaua, ba chiar şi în M.Ap.N.! Vezi, Emile, ce-ai făcut? L-ai umflat artificial pe avortonul generalului sovietic, tot astfel cum l-a umflat şi Ion Iliescu. Şi acum face crize de personalitate! Probabil că, în orgoliul bolnav al usturoiului care sfîrîie în el, Neulander şi-a închipuit că fără el nici n-or să poată da băieții cu piciorul în băşică! Fiindcă el se şi pricepe la jocul ăsta, cînd bate unul aut el strigă henţ, iar cînd se schimbă terenul, la pauză, crede că a-nceput alt meci. F Aflînd de tămbălău, oficiosul guvernamental „România liberă“ îl atacă dur pe mitocanul de Neulander, sub titlul „Se mişcă ceva?“ (Anton Uncu). F La acelaşi ziar, mai e lăsat să zmîngălească hîrtia, cam o dată pe lună, şi un ţigan rugos şi pleşuv, pe care, dacă-l vezi la un stop, îți vine să-l miluieşti cu 500 de lei, numai să nu-ți murdărească parbrizul. Numele lui e Bazil Ştefan, iar ultima mărgică se intitulează, ca expresie a politicii iresponsabile imprimate de stăpînii occidentali ai ziarului cu pricina, „Să nu mai privim şi spre Est“. În schimb, ei, americanii, şi nemţii, şi spaniolii, şi francezii, şi englezii n-au greţuri, fac afaceri vîrtoase şi în fostul spaţiu U.R.S.S., şi în Asia. F Ziarul „Evenimentul
zilei“ face garagaţă de ministrul de Interne: „Alarmă de gradul zero în pieţele Capitalei – Dejeu cîntăreşte ouăle ţăranilor!“. Pai, să i le dăm şi pe-ale noastre... F Generic de pagină în revista „Politica“, săptămînal al P.R.M.: „Trăsătura comuna a celor 3 preşedinţi pe care i-a avut România, Nicu, Nelu şi Emil, este INCĂPĂŢÎNAREA!“ F Apropo de Emil Constan tinescu: nefericita lui găselniţă, „Trecutul nu ţine de foame!“, rostită pe Cîmpia de la Mărăşeşti, a reuşit să înfurie pe foarte multă lume. Unul dintre cei scandalizaţi este locotenent-colonel dr. Mircea Dogaru, de la Institutul pentru Studii Politice, de Apărare şi Istorie Militară. Într-o Scrisoare Des chisă, valorosul cercetător îi spune aceluia care, după lege, ar trebui să fie Capul Oştirii: „«Trecutul nu ţine de foame» – cînd vrei să faci Ciorbea din oasele martirilor!“. F Presa română lucrează cu două unităţi de măsură. Ce să înţeleagă lumea din informaţiile eronate? Săptămîna trecută, „Evenimentul zilei“ a anunţat că, datorită consumului de carne de mînz (se pare că era stricată), au intrat în spital 64 de ţigani, pe cînd „Jurnalul Naţional“ susţine că e vorba de 100 de ţigani. F O poezie-pamflet, „Apostazie“, scrisă de Geo Bogza, se potriveşte clasei politice de azi: „Se plîng de mine păduchii că nu-i iubesc/ Recunosc: – Nu-i iubesc/ Se plîng de mine şobolanii că nu-i pup în bot/ Recunosc: – Nu-i pup în bot./ Se plîng de mine hienele că nu ies cu ele la plimbare./ Recunosc: – Nu ies cu ele la plimbare./ Cu toate aceste spurcăciuni nu vreau să am a face,/ Chiar de ar fi să nu întrezăresc, măcar, Nirvana“. F Prin grija sufletească şi materială a profesorului Iosif Constantin Drăgan, s-au întors în Țară, după aproape 230 de ani, osemintele marelui cărturar patriot Ioan Inochentie Micu-Klein, episcop român şi baron al Imperiului Austriac. Pentru drepturile Neamului său, acest martir a bătut cărările Vienei şi Romei, sacrificîndu-şi avuţia şi liniştea, vînzîndu-şi pînă şi crucea episcopală de la gît pentru a nu muri de foame... F Tot un peregrin, dar de altă categorie şi, în orice caz, de altă culoare, este ministrul Tineretului şi Sportului, mai vechiul nostru client Sorin Stănescu. Ştiţi care e ultima performanţă a Vampirului? Aflăm din prestigiosul cotidian „Sportul Românesc“: s-a trecut singur în fruntea delegagaţiei sportivilor români la Campio natele Mondiale de Atletism de la Atena (unde şi-a luat şi nevasta, şi puradelul, pe ce bani?) dar, odată ajuns acolo, nici nu s-a interesat de lot, ocupîndu-se de turism şi de alte daraveli. Spre marea lui ruşine, rudarul cu un ghiul de „goldeanu“ şi doi dinţi în gură n-a fost prezent la memorabila cursă de 5.000 m cîştigată de Gabriela Szabo şi încununată cu singura noastră Medalie de Aur, trimiţînd un fax din Insula Creta, prin care anunţa că a pierdut... feribotul! O să vezi tu, Vampiloy, nu numai feribotul, ci şi cotul şi pişcotul, labele şi botul... F Atunci cînd noi am atras atenţia că noua Putere de la Bucureşti se înşală dacă ea crede că Tratatul cu Ucraina va ameliora soarta românilor din Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud, unii nu ne-au crezut. Ba chiar Emil Constantinescu s-a lansat în tot felul de tirade (şi la întîlnirile de la Palatul Cotroceni, şi într-o serie de emisiuni televizate, dintre care o amintim pe aceea cu Carmen Bendovski şi Dinu Giurescu-Bulo), prin care ne făcea teoria chibritului şi încerca să demonstreze ce drepturi vor căpăta românii din Ucraina, fiindcă s-a înţeles el cu Leonid Kucima şi, gata (vorba lui), acum se rezolvă, toate s-au deblocat! Realitatea avea să demonstreze însă că noi nu vorbim
RM
niciodată de dragul de a vorbi, sau de a agita spiritele, ci toate demersurile noastre se întemeiază pe fapte adevărate, pe cunoaşterea Istoriei şi a psihologiei umane. Cine credeţi că a ajuns la vorba noastră, mult mai devreme decît alţii? Nimeni altul decît ziarul „România liberă“ care, nu-i aşa, ne tot acuză de intoleranţă (?!) şi extremism (?!) de 7 ani încoace. Poftim intoleranţă şi extremism la partenerii de tîrg politic de la Kiev: „În dispreţul tratatelor şi relaţiilor de bună vecinătate – ucrainienii le spun vizitatorilor români «Nazat» (Înapoi!)“ – articol vitriolant, scris de mai vechiul nostru client Al. Mihalcea. Asta-i grosolănia ucrainiană băi, fețe palide, încă de la cazacii lui Bogdan Hmelniţki, dacă aţi fi ştiut ceva carte n-aţi fi descoperit „surpriza“ asta abia acum, după semnarea unui Tratat demenţial, în care voi ați dat totul (în dispreţul Poporului Român şi al Istoriei), iar hoţii ăştia de drumul mare au luat totul, după care v-au rîs în nas. Un lucru vă cerem: măcar să nu vă mai auzim pliscul, aveți decența să vă puneți fermoar la gură! F Ne umflă şi rîsul cînd vedem cum o iau „şerpaşii“ ăştia de presă, încet-încet pe urmele noastre. Mai vreţi o dovadă? În ziarul „Naţional“ de luni, 18 august, a apărut un documentar care îl face pulbere pe un cunoscut infractor maghiarizat: „Senatorul P.N.Ț.C.D. Nistor Bădiceanu – acuzat că a vîndut locurile pe listele electorale“. Potop de acuzaţii: hoț de ciment (condamnat, în 1959, la 2 ani închisoare), bişniţar pe piaţa de vechituri din Oradea, mincinos neruşinat, profitor care şi-a căpă tuit toată familia cu funcţii plătite de Parlamentul României, delapidator al banilor P.N.Ț.C.D. şi, ceea ce e cu totul inedit, vînzător de funcţii (dr. Alexandru Georgescu i-a plătit lui Bădiceanu 1 milion de lei, pentru a fi trecut pe locul 1 al listei de candidaţi la Consiliul Judeţean Bihor). Uite ce putregai uman se luptă, cu disperare, să-i ridice imunitatea senatorului Vadim! Uite ce fel de faună populează P.N.Ţ.C.D.-ul, partid ce guvernează România! Sictir, golani! F În vreme ce lumea moare de foame și fantoma, cu coasa, a şomajului rînjeşte sinistru la ferestrele mai tuturor românilor – „Trupa prezidenţială se distrează pe Litoral“ (ti trează ziarul „Libertatea“). Reproducem începutul articolului: „În vreme ce Emil şi Nadia Constan tinescu se odihneau sîmbătă seara la vila prezi denţială din Neptun, consilierul Dorin Marian atrăgea privirile puştoaicelor în discoteca Why Not. Consilierul pe probleme de apărare, însoţit de Alexandra Caracoti, şefa Biroului de Presă de la Preşedinţie, şi de cîțiva prieteni, au dansat îndrăcit pe ritmuri de muzică jungle. Ei au făcut faţă cu succes zecilor de decibeli şi mişcărilor zbuciumate de pe ringul de dans. Trupa lui Dorin Marian a fost încurajată îndeaproape de şoferi (?!) şi de oamenii de casă de la Cotroceni. Toată echipa prezidenţială s-a bucurat de soarele de sîmbătă și a ieşit, cu mic, cu mare, la plajă. S.P.P.işti deghizaţi în simpli turişti, însoţiţi de familii, au împînzît țărmul Mării, cu ochii în patru. Unii dintre ei îi filmau pe cei aflaţi pe plajă, pentru a-i identifica ulterior pe eventualii agresori ai liniştii prezidenţiale“. Aşa merge treaba, Emile? Parcă ziceai că-l dai afară pe fîțîngăul ăsta de Marian care, pe deasupra, mai e şi ungur după mamă! Sau poate că el răspunde de „apărarea“ României din partea U.D.M.R.?! F La presiunile cuplului comic-fantezist Ana Blandiana-Ticu Dumitrescu, generalul de jandarmi Stan Stîngaciu a retras paza care existase pînă acum la Institutul de Cercetare a Tota litarismului, str. Arhitect Cerchez nr. 16 din Capitală. Avem informaţii că apreciatul cercetător dr. Radu Ciuceanu este deosebit de îngrijorat, pentru că acolo sînt documente istorice de mare valoare. Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 22 august 1997)
RM
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
De ieri, de azi De ieri, de azi
Istoria presei de tipar
O lungă perioadă de timp, cartea a cunoscut o răspîndire modestă, fiind opera copiștilor care transcriau manual manuscrisele în ateliere speciale, dar şi a călugărilor din mînăstiri care copiau textele antice pentru a învăţa latina. Marea schimbare se produce în Secolul al XVlea, cînd germanul Johannes Gutenberg (1398-1468) inventează presa de tipar, marcînd aşadar o nouă epocă a cărţii. El este considerat în general inventatorul presei de tipar, precum şi al îmbunătăţirilor ce au favorizat dezvoltarea tipografiei: matrici ajustabile şi compartimentate, precum şi folosirea plumbului pentru confecţionarea unor caractere rezistente, identice şi în serie mare. Dar cine a fost Gutenberg? Ce ştim despre el? Johannes Gensfleisch, cunoscut sub numele de Gutenberg, după o mică proprietate la ţară a familiei sale, s-a născut la Mainz, într-o familie înstărită, care juca un rol de seamă în micul oraş de pe Rin. După o copilărie despre care nu ştim mare lucru, dar despre care putem presupune că a fost relativ lipsită de griji, odată ajuns la vîrsta adolescenţei, Gutenberg a trebuit să asiste la confruntările civile din oraşul său natal între vechile familii patriciene şi breslele meşteşugăreşti în ascensiune. Tatăl său, Friele Gensfleisch, a trebuit să plece în exil între anii 1411-1413. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu tînărul Johannes Gutenberg în anul 1428, cînd a trebuit să se refugieze la Strasbourg. Aici, Gutenberg, a cărui familie fusese implicată la Mainz în emisiunile monetare locale, a intrat în rîndurile breslei meşterilor care prelucrau metalele. Cîţiva ani mai tîrziu, probabil prin 1444, în urma morţii fratelui său, Gutenberg s-a întors la Mainz, unde îşi continuă experimentele tehnice, pe care le orientează ferm în direcţia tipăririi unor texte scrise. De fapt, care erau dificultăţile pe care trebuia să le surmonteze cel care dorea să tipărească scrieri de mai mari dimensiuni? Metodele de imprimare utilizate pînă la Gutenberg foloseau o matriţă compactă pentru fiecare imprimare; cel mult se ştanţau unele casete distincte pentru textele care însoţeau ilustraţiile gravate. În felul acesta însă, îndreptarea erorilor presupunea refacerea întregii matriţe, iar posibilităţile de adaptare şi refolosire a materialelor erau nule. De aceea Gutenberg a avut ideea de a folosi caractere mobile, reprezentînd fiecare cîte o literă sau un semn grafic. Culesul textelor nu era dificil în sine, cu atît mai mult cu cît Gutenberg a introdus casetele de litere, fiecare literă avînd cîte un compartiment propriu. Problemele cele mari apăreau la alinierea literelor pe rînduri şi la calcularea lungimii rîndurilor, astfel încît acestea să fie aliniate frumos atît la dreapta, cît și la stînga. Astăzi este imposibil să reconstituim exact ordinea în care Gutenberg a rezolvat toate aceste probleme tehnice. Ceea ce putem doar presupune este că în momentul întoarcerii la Mainz el era destul de avansat în găsirea soluțiilor, pentru că doar un an mai tîrziu, în 1445, el tipăreşte un fragment din „Cartea Sibilelor”, de fapt o poezie germană din Secolul al XIV-lea. Că era doar o încercare este limpede şi după forma încă rudimentară a literelor folosite. Urmează fragmente din gramatica lui Aelius Donatus, apoi un calendar astronomic pe anul 1448, o bulă papală contra otomanilor şi chiar formulare pentru indulgenţe din anul 1454, lucrări de mici dimensiuni, care permit să urmărim ameliorarea treptată a formei literelor şi perfecţionarea tehnicii tipografice. În acest timp, Gutenberg avea însă un mare proiect, menit să impună categoric în ochii contemporanilor superioritatea noii tehnici faţă de mai vechiul meşteşug al copierii manuale a manuscriselor. Este vorba despre editarea Bibliei, cartea fundamentală a Creştinătăţii. Biblia este însă un text de dimensiuni apreciabile, a cărui culegere lua timp mult şi cerea mari cantităţi de materiale. Cum resursele finanaciare ale lui Gutenberg nu ajungeau pentru aceasta, în 1448 el a contractat un prim împrumut de 180 de florini renani, garantat de o rudă a sa, Arnoldt Gelthus. Împrumutul s-a dovedit însă neîndestulător. A fost urmat în 1450 şi 1452 de alte două de cîte 800 de florini de la Johannes Fust, fratele
primarului, pe care a trebuit în schimb să-l ia ca asociat în afacerea sa. Sumele erau deja uriaşe, dacă avem în vedere că o proprietate funciară de 150 de pogoane lîngă Mainz valora în acea vreme circa 400 de florini renani. Banii obţinuţi de la Fust i-au îngăduit lui Gutenberg să-şi ducă proiectul aproape pînă la capăt. Aproape pînă la capăt pentru că, atunci cînd marea operă a fost aproape gata, în noiembrie 1455, Fust profită de faptul că datoria era scadentă şi solicită rambursarea banilor. Cum Gutenberg nu dispunea de banii necesari, este silit să-i cedeze lui Fust partea sa din asociaţia de tipărire a Bibliei. Fust preia întreaga afacere şi, ajutat de Peter Schöffer, care fusese calfa lui Gutenberg, duce la bun sfîrşit tipărirea Bibliei cu 42 de rînduri, cîndva înainte de august 1456. „Biblia cu 42 de rînduri” este cu adevărat o bijuterie a artei tipografice. Ea cuprinde două volume de mari dimensiuni (in folio), cu un total de 741 de pagini şi aproximativ 2.500.000 de semne tipografice. Culegerea şi punerea în pagină sînt deosebit de îngrijite, forma literelor elegantă, corectitudinea tipografică desăvîrşită, astfel încît putea rivaliza din punct de vedere calitativ cu cele mai pretenţioase manuscrise ale vremii. Într-un fel, tocmai această perfecţiune monumentală a fost cea care l-a pierdut pe Gutenberg. Ea a prelungit durata tipăririi şi a mărit costurile, făcînd ca un exemplar tipărit să fie aproape la fel de scump ca unul manuscris. În acelaşi timp, desfacerea pe piaţă a celor 200 de exemplare, tipărite unele pe hîrtie şi altele pe pergament, şi care costau foarte mult, nu era o operaţiune simplă şi rapidă. După această experienţă frustrantă, Gutenberg nu a abandonat activitatea tipografică. El izbutise să păstreze poansoanele pentru mai vechile tipuri de litere, cu care a tipărit în serviciul lui Konrad Humery, sindic din Mainz şi vechi cunoscut al său, o nouă ediţie a Bibliei (Biblia cu 36 de rînduri realizată în 1458-1460), precum şi un Catolicon, care reproduce enciclopedia latină a lui Balbus de Janua din 1286. În 1462 activitatea sa tipografică a fost întreruptă de cucerirea brutală a Mainz-ului de către nou-numitul arhiepiscop, Adolf de Nassau. Exilat temporar împreună cu un mare număr de alţi cetăţeni, Gutenberg a primit totuşi permisiunea să se reîntoarcă la Mainz. În 1465 a fost acceptat printre curtenii arhiepiscopului, primind şi o pensie care l-a ferit de griji materiale în ultimii săi ani de viaţă. A murit la 3 februarie 1468 la Mainz. Procesul din 1455, cînd Gutenberg a fost deposedat de prima sa tipografie şi de marea sa operă, „Biblia cu 42 de rînduri”, a însemnat totodată eşecul oricărei încercări de a păstra monopolul noii invenţii. Johannes Fust, ajutat de Peter Schöffer, care i-a devenit şi ginere, a continuat activitatea în vechiul atelier al lui Gutenberg, orientînduse rapid spre scrieri mai mici şi cu utilitate practică indiscutabilă. Arta tipografică s-a răspîndit rapid şi în afara Mainz-ului. Mai întîi la Strasbourg în 1458, unde primul tipograf a fost Johann Mentelin, un giuvaergiu care probabil îl cunoștea pe Gutenberg din timpul şederii sale în acest oraş. Apoi la Bamberg, unde începînd din 1460 a lucrat Albrecht Pfister, care a putut folosi unele dintre vechile litere ale lui Gutenberg. Ocuparea Mainzului de către Adolf de Nassau, soldată cu uciderea mai multor sute de cetăţeni şi cu desfiinţarea vechilor libertăţi urbane, a prilejuit exodul multora dintre ucenicii lui Gutenberg şi Schöffer, care au luat cu ei atît cunoştinţele tehnice dobîndite la Mainz, cît şi unele dintre materiale, în
3 primul rînd poansoane pentru litere. Din acest moment, tehnica tiparului se difuzează cu rapiditate. Tipografiile se înfiinţează atît în marile centre universitare, unde exista o cerere masivă şi sigură de carte, cît şi în alte orase, care puteau oferi condiţii favorabile de producţie şi oportunităţi de desfacere a mărfii. Amintim acum, fără pretenţia de a da o listă completă, oraşe precum Köln (1466), Basel (1467), Augsburg (1468), Veneţia (1469), Paris, Nürnberg şi Utrecht (toate în 1470), Milano, Napoli şi Florenţa (1471), Lyon, Valencia şi Buda (1473), Cracovia şi Bruges (1474), Lübeck (1475), Londra (1480), Stockholm (1483) etc. În 1480 funcţionau deja ateliere tipografice în mai mult de 100 de oraşe, şi fenomenul continua să se răspîndească. În spaţiul românesc, tiparul a fost introdus după 1500. Ieromonahul Macarie, care a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, a început această activitate la Tîrgovişte, capitala Ţării Româneşti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima carte tipărită a fost în 1508, „Liturghierul lui Macarie”. I-a urmat „Octoih slavon”, la 1510 şi „Tetraevanghel slavon”, la 1512. Cele trei scrieri tipărite de Macarie s-au răspîndit atît în Țările române, cît şi în mînăstiri din Balcani şi biblioteci din Europa. Ele sînt de format A4, cu 15 - 22 rînduri pe pagină, fără foaie de titlu (ca şi manuscrisele şi incunabulele) şi cu caiete numerotate cu litere chirilice. Aceste tipărituri sînt armonios lucrate, cu text în două culori, cu iniţiale şi frontispicii ornate cu motive geometrice şi florale. Au continuat acest frumos meşteşug Dimitrie Liubavici şi Moise, tipărind între 1545-1551 alte cinci cărţi cu subiect religios: Molitvenic, Apostol – două ediţii, Minei, Evangheliar. În Transilvania, Filip Moldoveanu, în aceeaşi perioadă, a tipărit la Sibiu „Catehism românesc”, „Tetraevanghel slavon” şi un alt „Tetraevanghel slavoromân”. Între 1557-1582 diaconul Coresi dezvoltă cultura scrisă în limba română, făcînd din Braşov un puternic centru editorial. Coresi şi ucenicii săi au tipărit aici aproximativ 40 de volume. La Moscova tiparul ajunge abia în 1553, după ce în 1539 fusese instalată prima tipografie dincolo de Atlantic, în Mexic. Tiparul era pe cale să cucerească lumea, deşi întinse teritorii, îndeosebi cele rămase în afara creştinătăţii, îi rămîneau încă străine. Dacă este să facem un prim bilanţ, pînă la sfîrşitul Secolului al XVlea s-au tipărit circa 40.000 de titluri, de obicei în ediţii de cîte 200 - 300 de exemplare. Majoritatea cărţilor aveau subiecte religioase, părţi ale Bibliei, lucrări de cult, comentarii teologice sau vieţi ale sfinţilor, dar alături de acestea se impun şi ediţii ale anticilor, lucrări literare, opere juridice, descrieri geografice, calendare etc. Dintre cărţile tipărite înainte de 1500 şi cunoscute în mod obişnuit sub numele de „incunabule”, 40% au fost editate în Italia, 30% în Germania, 15% în Franța şi doar 15% în restul Europei. După 1500 progresul a continuat. Procedurile tehnice s-au perfecţionat, ajungîndu-se totodată la o adîncire a diviziunii muncii, prin desprinderea unor activităţi, cum ar fi producerea hîrtiei şi turnarea literelor. Totodată, Reforma religioasă a mărit piaţa pentru cartea religioasă, iar tiparul a fost un factor decisiv în difuzarea ideilor reformatoare. S-a afirmat chiar că recursul la răspîndirea prin intermediul tiparului a ideilor sale l-a ferit pe Luther de soarta care-l lovise un secol mai devreme pe Jan Hus. Inventarea tiparului cu caractere mobile a îngăduit scăderea considerabilă a costurilor producerii textelor scrise. A permis totodată o standardizare superioară a acestor texte, care în faza copierii manuscriselor cunoşteau însemnate variaţii în funcţie de copist. În felul acesta a fost asigurată victoria scrisului asupra oralităţii, mai întîi la oraşe, apoi, din secolele XVIIIXIX, şi în lumea satelor. Într-o carte celebră, Marshall McLuhan a considerat că inventarea tiparului a determinat intrarea omenirii în ceea ce el a numit „galaxia Gutenberg”. Scrierea standardizată îngăduia diseminarea rapidă a cunoştinţelor şi totodată modela mintea umană, îndreptînd-o pe calea abstracţiunii şi generalizării, adică pe calea dezvoltării gîndirii ştiinţifice moderne. Capacitatea de acţiune a oamenilor asupra mediului era astfel potenţată exponenţial, cu toate avantajele şi riscurile ce decurg din aceasta. Iar textul tipărit, sub forma de carte sau în diverse alte ipostaze, a devenit tovarăşul nostru de viaţă, de care nu putem concepe să ne lipsim nici măcar astăzi, în perioada de afirmare a mijloacelor de comunicare audio-vizuale. Istoriiregasite.ro
4
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
RM
Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR
Copacii bătrîni
Fie, aceste rînduri, omagiul pe care dorim să-l aducem celor două personalități ale culturii noastre, plecate de ceva vreme dintre noi, în lumea celor drepți: muzicologul Doru Popovici (1932-2015) și scriitorul Valeriu Gorunescu (1922-2015), ambii născuți în luna februarie. Pioase gînduri pentru cei doi copaci bătrîni care, pînă mai ieri ne-au fost contemporani. Copacii bătrîni nu trebuie lăsați să fie doborîți de furtuni, de stihiile oarbe ale naturii și nici lăsați în uitare la marginea codrului, în singurătate, loviți de năpraznice doruri și grindini. Fiindcă ei au rolul și farmecul lor pe orice colină sau vîrf de munte. Copacii bătrîni trebuie păstrați așa cum sînt, cu ramurile verzi și frunzele strălucitoare, cu istoria pe care au scris-o în folosul tinerilor copaci, schimbul de mîine al pădurii. Pentru ei, divinitatea a lucrat cu dăruire, ca să prindă rădăcini și să crească falnici în pădurea frumoasă a neamului românesc, cu izvoare de poezie și lumină cerească... Ei trebuie prețuiți, fiindcă o pădure în care sînt doar arbori tineri nu va avea
istorie fără copaci bătrîni, nu va avea păsări care să cînte măiestru în desișul frunzișului lor, va fi ca un lan de grîu ofilit, fără nici un fir de mac în floare. Copacii bătrîni, cu datinile și legendele lor, au un farmec aparte, la umbra lor s-au scris atîtea doine, și multe lacrimi s-au vărsat din fibra rădăcinilor lor seculare. Ei sînt carte de învățătură, de iubire de oameni, întru nemurirea foșnetului frunzelor lor și a cîntecului de greieri din covorul de iarbă. Copacii bătrîni trebuie păstrați așa cum sînt, modești, frumoși, cu spiritul viu, iar noi să ne bucurăm de ei, cîtă vreme îi avem printre noi, oriunde îi întîlnim în pădurile noastre de pe dealuri și munți, de pe văi și cîmpii. Așa le-a fost lor scris de pronie, ca noi să avem grijă de ei și să-i privim ca pe darul cel mai frumos pe care natura s-a învrednicit să ni-l dea. Că va veni ziua plecării lor pe drumul de neîntoarcere și ne va fi dor de ei. Atunci, pentru pădurea noastră de suflete, regretele nu vor mai avea nici un rost. Pentru noi, copacii bătrîni sînt un dar de recunoaștere a valorilor perene și de iubire față de semeni, de aceea trebuie să-i prețuim, mai ales că nu orice generație are norocul de a se bucura de asemenea copaci falnici, care au devenit istorie nu prin anii adunați în desaga ființei lor, ci prin ceea ce au creat și au lăsat moștenire neamului lor. Fibra codrului strămoșesc
se schimbă de la o zi la alta, de la un an la altul, dar numai unii copaci au privilegiul să se nască cu geniul nemuririi îi ei. Ei vor rămîne veșnic ca o poveste cu eroi învingători, carte de învățătură pentru multe generații de păduri, din care vor răsări mereu alți copaci tineri, însă doar unii dintre aceștia vor avea șansa și meritul să devină copaci legendari. Copacii bătrîni sînt vrerea acestor pămînturi pe care ne-am născut din dragoste de Dumnezeu. Ei umblă printre noi, rîd și zîmbesc, vorbesc cu noi... Să-i cinstim cum se cuvine căci, fără ei, am fi mereu mai săraci și fără viitor... Să luăm aminte la ei! ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”
Trebuia să mă ocup, simţeam nevoia să inventez George Mihail Zamfirescu, ,,un suflet ales, maşini şi să instalez, pe pălimarul caselor de pe şoseaua Basarab No. 56 (nu-i asta «Casa cu nebuni»?) în miniatură, ca să dau posibilitate fanteziei într-un înveliş prea şubred pentru durată şi izbîndă” (I) osăfabrică lucreze într-un fel oarecare. Frica de a rămîne sau de
George Mihail Zamfirescu, Gemi Zamfirescu sau G. M. Zamfirescu, cum se semna scriitorul, s-a născut la Bucureşti pe 13 octombrie 1898. Primele sale texte literare au fost scrise în anii 1912-1913, fiind iscălite G. Mihai, iar debutul său a venit cu poezia ,,Versurile mele”, în „Literatorul” din august 1918. În aceeaşi revistă a publicat cronici dramatice semnate Gemi sau GEMIZAM. Orfan de la o vîrstă fragedă, nevoit să ocupe diferite funcţii mărunte în Bucureşti, Satu-Mare şi Iaşi, ducînd o viaţă marcată de privaţiuni materiale, scriitorul s-a impus în lumea literară în perioada interbelică. Primul său volum, „Flamura albă” (1924), cuprinde, tratate în spirit polemic, episoade de război și din anii imediat următori. După volumul de nuvele „Gazda cu ochii umezi” (1926) și „Madona cu trandafiri” (1931), roman al mediului provincial obtuz, Zamfirescu a conceput ciclul epic „Bariera”, dedicat periferiei bucureștene și alcătuit din „Maidanul cu dragoste” (1933), „Sfînta mare nerușinare” (1935), „Cîntecul destinelor” (1939) și „Bariera” (publicat postum). Ciclul reconstituie, în tonalități realiste alternînd cu altele naturaliste și folosind analiza psihologică, atmosfera pitorească și sordidă a peri feriei bucureștene interbelice și relevă, în același timp, contradicția dureroasă dintre setea de puritate, de fericire și mizeria materială și morală a locuitorilor ei. Comedia tragică „Domnișoara Nastasia” (1927) este un emoționant tablou al aceleiași periferii, în care năzuința eliberării oamenilor simpli din cătușele unei existențe sufocante se dovedește irealizabilă. A mai scris piesele „Cuminecătura” (1925), „Idolul și Ion Anapoda” (1935), „Sam, poveste cu mine, cu tine, cu el” (1939), culegerea de articole despre teatru „Mărturii în contemporaneitate” (1938). G.M. Zamfirescu a fost căsătorit cu FlorenceFlorenţa Zamfirescu, ea însăși scriitoare, și a avut două fiice, Gabriela Zamfirescu, care a devenit pictoriţăscenografă, şi Raluca Zamfirescu, actriță timp de 60 de ani la Teatrul Național din București. Existența complicată, marcată de suferință și lipsuri materiale, i-a afectat grav sănătatea. S-a îmbolnăvit, în jurul anului 1933, de diabet şi, în 1937, de tuberculoză. După o serie de internări în sanatoriile de la Moroieni şi Pantelimon, G. M. Zamfirescu a murit pe 9 octombrie 1939.
,,De ce scrii, camarade Zamfirescu?”
Într-un interviu publicat de Revista ,,Facla” (noiembrie 1935), cu patru ani înainte de a înceta din viață, la întrebarea reporterului, scriitorul mărturisea: ,,Cînd eram mic (vezi psihologia lui Iacov, din Maidanul cu Dragoste), mă jucam făcînd avioane din speteze de brad şi din pînză sau mori de vînt, pe care le puneam în funcţiune cu ajutorul unui motor miniatural – motor cu cazan de aburi. Lanterna magică şi mai tîrziu un aparat cinematografic, pe care încercam să-l pun în mişcare tot cu ajutorul motoraşului, mi-a încîntat o altă bună parte din copilărie. Mi-au încîntat sau, mai bine zis, mi-au minţit o bună parte din copilărie – pentru că în toate aceste jocuri ale mele era o singură grijă: să nu fiu, să nu mă simt singur… Născut şi crescut într-un cartier industrial (fireşte, cel descris în Maidanul cu Dragoste), văzusem atîta mizerie şi atîtea orori, trăisem atîtea momente de spaimă şi de revoltă, că trebuia să mă ocup cu ceva, ca să nu mă mai gîndesc la nimic şi să mă dosesc cît mai mult, în tot cursul zilei, ca să pot dormi noaptea. Altminteri, copil cum eram, stam toată noaptea cu ochii în tavan şi mă gîndeam la fel de fel de drăcovenii: de ce mor lucrătorii şi cum e cînd mori, cum stau în pămînt şi cum vin la ei şerpii şi viermii, cum am să mor şi eu, cum am să stau în mormînt, sau cerul şi, dincolo de el, alt cer şi pe urmă altul, pînă unde? După cum vezi, fel de fel de nimicuri, foarte tragice pentru copilul de atunci…
a mă simţi singur a fost învinsă, în cele din urmă, prin lecturi. Să nu ţi se pară curios că primele cărţi citite au fost piese de teatru, toate cele publicate în bibliotecile portative, constituiau, pentru tragicul din existenţa şi din gîndurile mele, o posibilitate de înţelegere şi de recunoaştere, poate de identitate a destinelor. Cînd am întîlnit, în proză, primele pagini de spovedanie, în care un om care avea ceva de spus îşi striga revoltele şi ingrijorările, am înţeles rostul literaturii şi n-am mai avut, pînă azi, altă preocupare. Fără îndoială, nu am fost un răsfăţat în viaţă şi în literatură. Am fost lăudat, dar şi înjurat. Recent, am fost înjurat într-o revistă care, cu doi ani în urmă, se mîndrise cu colaborarea mea. Dar acesta nu-i un motiv sa fiu sau să mă prefac că sînt scîrbit de literatură. Mă doare sau nu că nu sînt înţeles, asta e o problemă de temperament şi în egală măsură de logică şi fatală ciocnire între spiritul creator şi contemporaneitate. Scriu, însă, ca să nu mă simt singur şi din nevoia de a mărturisi gînduri şi sentimente”.
A murit sărac, pe un pat de spital, la doar 41 de ani Moartea prematură a lui George Mihail Zamfirescu a impesionat lumea literară a vremii. Colegii de breaslă, precum Ion Marin Sadoveanu, Cezar și Camil Petrescu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Șerban Cioculescu ș.a., au scris despre dispariția sa, deplîngînd destinul trist al prozatorului. * ,,Aşadar, încă un scriitor român s-a dus dintre noi. Încă o nădejde. Fiindcă aproape toţi pleacă înainte de vreme, fără răgazul să-şi fi dat întreaga măsură a puterilor, fără a fi cunoscut măcar un an oaza unor condiţii de trai optime pentru a se realiza într-o creaţie definitiv modelată cu mînă şi cuget de faur ajuns la maturitate, fără a încheia ciclul de cărţi vestit cu atît de divină certitudine într-o convorbire destinată gazetelor literare, într-o prefaţă, în prospectul editurilor, la banchetele confraţilor. În literatura românească, asemenea scriitori privilegiaţi de-o soartă clementă alcătuiesc excepţiile. Se pot număra pe degetele unei singure mîini în decursul unui singur pătrar de veac. Ceilalţi, poate cei mai buni, cad răpuşi pe drum. Iar George Mihail Zamfirescu îmi pare să fi fost unul dintre aceştia, dintre cei mai buni” (Cezar Petrescu) (va urma) R.M.
RM
5
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Nemuritorii ºi epigrama
Șerban Cioculescu – iubitorul epigramei (I)
Academicianul Șerban Cioculescu (1902-1988) se află în fruntea marilor personalități ale culturii române care au acordat atenție și o mare prețuire umorului în general, epigramei în special. A fost și rămîne prietenul mînuitorilor de condei ,,năzbîtios”, participant neuitat la ședințele lunare ale Clubului Epigramiștilor ,,Cincinat Pavelescu”, al cărui președinte, Mircea Trifu, l-a fondat în 1979. Acest mare profesor de Literatură română, devotat cercetător științific, este cel care a descoperit, în 1940, debutul lui I.L. Caragiale (1852-1912) la revista de umor GHIMPELE. A scris un studiu salutat de N. Iorga, în care publică peste 20 de creații în versuri și în proză semnate ILC, C, Car, Rac sau Palicar, descoperindu-l, astfel, încă din tinerețea lui, pe marele dramaturg, ,,acordurile sigure ale unui instrument (condei) stăpîn pe sine, care își cîștigă măiestria fără grabă”. În GHIMPELE din mai 1874, după cum am amintit, Caragiale își manifesta antipatia față de Al. Macedonski (18541920): îl deranjau zgomotul publicitar al acestui poet deja afirmat, aroganța, narcisismul, ifosele nobiliare, fronda lui turbulentă. Academicianul Șerban Cioculescu a apreciat toată viața epigrama, s-a aplecat asupra ei s-o studieze și să scrie despre ea în cunoștință de cauză. Cum Clubul Epigramiștilor ,,Cincinat Pavelescu” contribuie la renașterea epigramei după al II-lea război mondial, Șerban Cioculescu, om de spirit, cu simțul umorului dezvoltat, vine în întîmpinarea noii epigrame cu articole, studii, prefețe și îndrumări la obiect, în cadrul acestui club, al cărui Președinte de Onoare a fost. A apreciat valorile epigramei autentice, respingînd nonvalorile. De fapt, încă din 1931 a publicat în ADEVĂRUL recenzii ale volumelor EPIGRAME de Ion Ionescu-Quintus (care avea ,,să plece” în 1933) și SURÎS de Tudor Măinescu (1892-1977) și, pe 17 ianuarie 1985, cu trei ani înainte de a ne părăsi, apare în ROMÂNIA LITERARĂ breviarul intitulat „Epigrama – gen minor?“. Aflăm și alte aspecte interesante privind studierea epigramei, din acest articol, publicat de George Corbu în revista EPIGRAMA, anul XI, serie nouă, nr. 23/2003, p. 3-5: ,,Ca exeget al epigramei este, pînă în prezent, criticul care a descifrat cu intuiție și sagacitate mecanismul unei strofe spirituale, în intervenții de mare autoritate, văzînd, totodată, în epigramist un creator de tip aparte”, ca psihologie, înzestrare spirituală, ingeniozitate. ,,Și alți critici, istorici literari și eseiști s-au aplecat, fie și ocazional, asupra epigramei (Perpessicius, Barbu Lăzăreanu, Al.A. Phillipide, Al. Piru, Pentru Poantă)”. Confrații s-au întrebat de ce nu a amintit de doctoratul avînd ca temă ,,Epigrama în literatura română”, susținut de Elis Râpeanu, și de volumul de aproape 600 de pagini, purtînd același titlu (deși prezintă și istoria epigramei universale), apărut în 2001, la Editura ,,Dealul Melcilor” din Brașov, volum pe care l-a primit în mînă? E cartea pe care Mircea Ionescu Quintus (1917-2017) o consideră ,,biblia epigramistului”. Înflorirea epigramei determină apariția lucrărilor care-i stabilesc statutul de specie a genului liric, căreia nu i se mai găsea locul nici în clasificările tradiționale, nici în ,,marea literatură”. De aici au rezultat două atitudini diferite: pe de o parte, lipsa de prețuire, marginalizarea ei, mergînd pînă la negarea valorii ei literare; pe de altă parte, prețuirea și chiar lauda ei în exces, atitudine pro domo, adoptată mai ales de
cei implicați în conducerea cluburilor înființate în toată țara, în organizarea concursurilor apărute precum ciupercile după ploaie, și chiar în publicarea ei. Marea excepție a constituit-o Ș. Cioculescu, care a subliniat adevărata valoare a epigramei. Literatura de specialitate nu poate face abstracție de această creație a spiritului românesc isteț, ingenios: au inclus-o în preocupările lor critici precum Mircea Iorgulescu (cel născut în comuna mea natală – Valea Călugărească), Marian Popa, Val. Râpeanu, Tudor Vianu. Se cuvine să amintim faptul că, în 1984, URZICA dedică epigramei suplimente-broșuri, în care e analizată starea acestei creații literare și mișcarea epigramistică din deceniul 1970-1980. Cu această ocazie, pe lîngă epigrame, se publică articole semnate, pe lîngă cei menționați mai sus, de Nicolae Stoian, Ion Larian Postolache, Marius Tupan, Mircea Ionescu-Quintus ș.a. Din informațiile oferite de Vasile Langa în Topul epigramei din 1983, organizat de revistă, la concurs au participat ,,423 de epigramiști competitivi, dar mai știm o mulțime care n-a participat sau pe alții care s-au retras”. Încă de la începuturile preocupărilor sale privind epigrama - ,,jocul în care inteligența mustește ca șampania”, Șerban Cioculescu o definește ca pe o specie care se deosebește de poezie, deși folosește, uneori, mijloacele stilistice specificei poeziei. Astfel, în ADEVĂRUL din 14 august 1933, scria: ,,Oricît de conformă ar fi idealului ei, niciodată epigrama nu încetează a fi rafinament intelectual de esență prozaică. Pentru a fi poezie îi lipsește caracterul de absolut, de necontingent, de inactual. Rădăcinile vii ale epigramei sînt evenimentele, atitudinile și oamenii cu străduințele lor, cu derogările de la perfecție, cîtă vrem poezia își trage esențele parfumate din tendințele spre puritate a senzațiilor, sentimentelor și ideilor”. În forma sa concisă, concentrată, epigrama se caracterizează prin umor, ironie, ingeniozitate, ascuțime, structură antitetică din care rezultă poanta. Aceste trăsături n-o îndepărtează de lirism, ci o include. Carul Mic și Carul Mare Pus-ai, Doamne, la loc sfînt Sus pe cer, dar din eroare, Pus-ai boii pe pămînt. (Efim Tarlapan) Și mai mult lirism, dublat de ingeniozitatea ideii, e în acest catren antologic: Tot omu-n lume-i efemer, În el e și pămînt, și cer, Dar în poet, pe drept cuvînt, E cer mai mult decît pămînt. (I.St. Bogza) Barbu Lăzăreanu (Cu privire la epigramă și epigramiști, Cultura Românească, București [f.a.], vol. II, p. 17) scria că ,,pentru a dărui, umorul trebuie să vibreze încalte de puțin lirism”. Ș. Cioculescu a comparat epigramistul cu poetul și epigrama cu poezia, dar n-a pus niciodată semn de egalitate între cele două entități: rădăcinile epigramei sînt evenimentele reale și oamenii, în timp ce poezia își trage esențele parfumate din puritatea senzațiilor și sentimentelor. Alt aspect pe care îl lămurește marele Profesor este cel de care se agață cu obstinație cei care nu au suficiente cunoștințe de teorie literară, neadîncind criteriile care definesc cele trei genuri literare – liric, epic și dramatic: este, oare, epigrama gen literar [deci, al patrulea gen
literar] sau specie a genului liric? Autorul articolului din revista EPIGRAMA amintită ,,înalță epigrama gen literar, fără să aducă argumente de specialitate în sprijinul acestei idei, și pune barieră oricui ar interpreta altfel afirmația lui Ș. Cioculescu din prefața la antologia Honeste ridere (1982): ,,Judecătoare prin firea ei, deoarece contribuie la extirparea apucăturilor urîte și la asanarea moravurilor, epigrama se impune, și ea ca gen literar (subl. autorul articolului), judecății publicului, a unui public mereu mai exigent”. Or, dacă așa cum afirmă însuși marele Profesor în Filologie, există polisemie, de ce nu se poate înțelege aria largă, polisemia cuvîntului gen? Chiar și cînd se spune gen literar, se înțelege și ca gen de scriere literară, mai ales că nu avem de-a face cu un context de teorie literară. Semnatarul articolului reprimă orice tentativă de comentariu, făcînd proces de intenție eventualului îndrăzneț: ,,nu putem spune că-i lipsea [Profesorului] proprietatea termenilor”. Rigiditatea, ideile fixe (nedemonstrate) nu vin în avantajul unei concluzii satisfăcătoare. Profesorul s-a referit la gen de scriere și nicidecum la un al patrulea gen literar. Ș. Cioculescu îl combate pe Mircea Pavelescu (nepotul de frate al lui Cincinat) care, influențat probabil de G. Călinescu (epigrama e un strănut care nu se ridică deasupra demonstrațiilor de banchete), în URZICA (1957), susține că, în afara demersului strict satiric, epigrama devine un joc gratuit, deci lipsit de finalitate. Dacă epigrama e un ,,joc gratuit al spiritului”, scrie marele Profesor în articolul ,,Epigrama – gen minor?” (din ROMÂNIA LITERARĂ, 17 ian. 1985), ,,nu există un alt exercițiu al inteligenței mai dificil decît epigrama”. Epigrama exprimă – scria domnia sa –, într-o formă lapidară, o critică făcută cu arma ironiei sau cu aceea a unei mari causticități unor aspecte individuale sau sociale care scapă atenției oamenilor obișnuiți. Pe 4 octombrie 1988, în cadrul Clubului Epigramiștilor ,,Cincinat Pavelescu”, președintele Mircea Trifu prezenta, întrun articol intitulat ,,Șerban Cioculescu și epigrama”, contribuția Academicianului la redarea demnității acestei specii literare pe care a elogiat-o ,,plimbîndu-se la braț cu ea în lumea înaltă a literaturii”. În devoalarea specificului epigramei, profesorul se întîlnește cu marele om de spirit. Consideră că epigrama smulge masca a tot ce e fals, prefăcătorie, minciună – toate ascunzînd ,,hidoșenia morală sau farsa pseudospirituală”. Sub acest aspect – precizează Mircea Trifu – Ș. Cioculescu e de părere că epigrama este un adevărat leac în psihoterapia contemporană, mulțumindu-se a obține uneori, din partea celor vizați, reacția omului care se simte cu musca pe căciulă – de unde și concluzia sa, efectiv epigramatică, precum că, în anumite situații, căciula e mai sensibilă decît pielea. Acestea toate impun epigramistului o cunoaștere a tuturor aspectelor limbii, a nuanțelor ei, așadar o pregătire sau, în lipsa ei, o bosă de filolog. În timp ce astăzi poezia se îneacă în prozaism, epigrama e singura care stăruie să respecte legile clasice ale versificării. Altfel, s-ar autodesființa. Ca și poezia adevărată, nu admite mediocritatea. Pentru indiferența criticilor literari față de epigramă, Ș. Cioculescu folosea expresia ,,conspirația tăcerii”, întrucît tăcerea, cînd se aplică talentului, nu poate fi decît rodul unei conspirații a mafiei de critici. Academicianul nu a fost scutit de atacuri sub centură: Gh. Tomozei îl acuză că se ocupă de diverse fleacuri, printre care și epigrama. Cel ,,atacat” n-a luat poziție, considerînd că e vorba de o înjurătură asemănătoare cu lătratul cîinilor. În ultimul său articol pe care l-a scris în favoarea acestei specii literare, se poate citi: Sînt optimist asupra viitorului epigramei la noi. Veți trăi și veți vedea. Bine-ar fi să fi avut dreptate! (va urma) Dr. ELIS RÂPEANU
6
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
Polemici«Controverse Balsamuri spirituale
,,Orfani de Dumnezeu“
În București, capitală europeană, au devenit banale știrile din mass-media, despre frigul din case care-ți intră în oase, facturile mari la gaze și la căldura pe care nu o ai, dar trebuie s-o plătești, alimentele pe care cu greu și le mai pot cumpăra oamenii care înfruntă sărăcia, de-au ajuns supermarketurile să pună dispozitive antifurt la brînză și unt. Și prin noianul acesta de știri, care nu ne spun nimic nou, s-a mai strecurat și aceea despre femeia sfîșiată de cîini, în timp ce alerga la marginea unui parc. Cîini cu stăpîn, lăsați să umble liberi, sau cei abandonați pe străzi și lăsați flămînzi de oameni fără Dumnezeu. Dar vina nu o poartă doar acești inconștienți, o mare responsabilitate le revine, în acest caz, administrațiilor locale. Și iată cum, din cauza lor, Capitala pare, în mod paradoxal, un ,,sat fără cîini”. Dar bine-cunoscuta expresie nu se referă la bietele patrupede, ci la ,,cîinii” cu două picioare, care în loc să adune animalele în adăposturi, le lasă să umble pe drumuri, că ,,nu au suficient personal” (șase directori la șase ,,prinzători”!). Iar din banii alocați pentru hrana cîinilor s-au înfruptat (citește furat) tot ei. Ceea ce s-a întîmplat e trist, dar adevărat. Femeia de cîini sfîșiată a ajuns pe lumea cealaltă. Din nepăsare, dar nu a mea, nu a ta, ci a celor care ne tratează așa. E greu să renaști din CENUȘA rămasă, cînd poporul e plecat de acasă. Dar cui îi pasă? În Marele Palat, de ,,defavorizați” ridicat, e liniște și cald, cu paza asigurată de ,,cîinii de rasă” care pîndesc la gard. Și în timpul ăsta, tu, un om de rînd, ,,nu mai știi ce-i aia trai decent,/ în beznă stai, te speli
cu apă rece,/ mai cald e afară decît în apartament./ Exterminați sîntem, din zece-n zece” (C.V. Tudor). Mi se pare nemaipomenit, o performanță fără egal, în condițiile astea, să rămîi un om normal. De frig, cu greu mă abțin să nu urlu ca în pustiu, poate de teama de a nu speria cele două turturele, cu ciocul băgat în pene, să nu înghețe și ele. Din păcate, marele Vadim, care pe omul de rînd l-a ocrotit, a plecat în Infinit. Acum, ne consolăm cu opera sa: ,,Doamne sfinte, sînt la fel ca Tine Pe-o cruce-n flăcări răstignit Niște farisei fără rușine N-au găsit un miel mai potrivit Plîng... Respir din ce în ce mai greu Suflete-perechi, fără prihană, Noi sîntem orfani de Dumnezeu”. Un singur cuvînt ne rămîne a spune: AMĂRĂCIUNE... LILIANA TETELEA
...Cinci poveşti mai puţin cunoscute
Femeile nu aveau voie să meargă pe jos pe Podul Mogoşoaia Pînă tîrziu, după începerea Primului Război Mondial, reprezentantele „sexului frumos” nu aveau voie să meargă pe jos, pe Podul Mogoşoaiei, ci doar în trăsuri, dacă nu erau însoţite de soţ, de o rudă sau prietenă, ori măcar de o servitoare. De asemenea,
SĂMÎNȚA BUNĂ
Rugăciunea – legătura noastră cu Dumnezeu
Motto: „Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. Da, El Și-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema în toate zilele mele” – Psalmul 116.1,2
Din Bucureştii de altădată
Bucureştiul vremurilor trecute era un oraş cu totul diferit în comparaţie cu ceea ce putem vedea în zilele noastre. Nu mulţi ştiu că Bucureştiul a fost în urmă cu sute de ani un simplu turn. Potrivit istoricului Dan Falcan, turnul se afla în actualul centru vechi al oraşului şi era un punct de reper pentru comercianţii vremii, un loc unde de mult ori se opreau să se odihnescă şi să îşi expună marfa pentru a-i convinge pe locuitorii din zonă să cumpere. „În anii 1370-1380, se pun bazele unui turn, punct de pază în vremea aceea, care marca o întretăiere de drumuri comerciale”, povesteşte istoricul Dan Falcan despre începuturile Bucureştiului. De la acest turn a luat fiinţă oraşul ce avea să devină Capitala României astăzi. Potrivit lui Falcan, Bucureştiul se reducea la 160 de metri pătraţi, care se întindeau în zona Curţii Domneşti. Pe măsură ce s-a extins, a înglobat mai multe sate care au intrat în componenţa sa. Primul document în care Bucureştiul este menţionat îi aparţine lui Vlad Ţepeş, în anul 1459.
RM
femeile nu puteau să intre într-un local, fără a se afla la braţul unui bărbat. Cînd se duceau la cumpărături, chiar şi într-un magazin de lux, aristocratele autohtone nu puteau fi singure, indiferent cine le însoţea. Noţiunea de „mers la serviciu”, ideea de a avea o „slujbă”, alta decît iniţiativele filantropice sau caritabile, erau de neconceput în cazul acestor doamne, care se fereau de amestecul claselor sociale ca dracul de tămîie.
Mahalaua Sfîntului GheorgheVechiu, cea mai populată Dintre zecile de mahalale existente în documentele de la 1798, cea a Sfîntului Gheorghe-Vechiu a rămas ca fiind cea mai populată. Aceasta cuprindea 335 de case, dar flăcările izbucnite în oraş au condus la distrugerea tuturor locuinţelor. În această mahala, în anul 1592, se găsesc mai multe proprietăţi ale lui Nedelcu Vornicul. Documentele pomenesc mahalaua de la 1632 şi vorbesc despre faptul că aceasta se întindea pînă în gardurile viei domneşti, acolo unde era şi Ulicioara Căldărarilor, de unde începea drumul Giurgiului. Într-o altă uliţă a mahalalei, cea a Bărbierilor, într-un act din anul 1701 este consemnat faptul că acolo se afla Puţul Turnului, probabil, un turn al zidurilor Curţii Domneşti. Tot aici se afla şi faimoasa brutărie a lui Babie, unde să găseau cele mai bune coltuce din oraș, un fel de pîini. Cele mai importante proprietăţi din mahala erau bisericile şi mînăstirile, dar şi casele dascălilor de la faimoasa şcoală românească a Sfîntului Gheorghe-Vechiu.
Oraşul bordelurilor În Bucureştiul vechi exista un număr impresionant de bordeluri, de la cele mai luxoase, la cele mai ieftine. Casa de Piatră era printre cele mai frecventate zone din Capitală, atunci cînd tineri ori bărbaţi trecuţi de prima tinereţe se duceau să-şi caute o doamnă ori o domnişoară care pentru cîteva ore şi pentru o sumă modică de bani să le alunge singurătatea. La intrarea în bordelurile din acea zonă, la poarta fiecăruia se găsea un felinar roşu,
Soția mea i-a scris ieri prietenei ei un e-mail și i-a transmis că nu vor mai putea merge a doua zi în oraș la cumpărături. A așteptat ore în șir un răspuns – însă nu a primit nimic. Cînd a verificat mai exact adresa de e-mail, a constatat că trimisese mesajul, din neglijență, unui cunoscut mai în vîrstă. Cînd ne-am imaginat ce impact a avut asupra lui citirea mesajului, am izbucnit în rîs. Cînd scriem un e-mail și apăsăm pe „Trimite“, sîntem apoi informați că el a fost trimis la adresa dorită. Dar foarte siguri că a și intrat corect în căsuța poștală nu sîntem, pentru că el poate fie să ajungă la un destinatar greșit, fie să rămînă agățat în filtrul de spam. Să ne gîndim la rugăciune, prin care noi comunicăm cu Dumnezeu. Aici este imposibil să introducem o adresă greșită. Și putem să fim absolut siguri că nici un program instalat greșit sau eventuali viruși nu împiedică legătura noastră cu Dumnezeu. În momentul cînd Îl chemăm, legătura este stabilită. E-mailurile pot rămîne zile întregi necitite în căsuța poștală, la rubrica „primite“. Nu tot așa se întîmplă cu rugăciunile noastre! Dumnezeu le aude imediat și ia cunoștință de orice rugăminte. Cu toate acestea, El nu răspunde întotdeauna imediat rugăciunii noastre. Ascultarea rugăciunii să o lăsăm în seama Lui, în seama acțiunii Sale înțelepte! „Iar a Celui care, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decît cerem sau gîndim noi, a Lui să fie slava“ (Efeseni 3.20,21). care odată cu lăsarea serii se aprindea. Acesta era un fel de indicator discret pentru faptul că acolo se găseau femei dispuse să întreţină relaţii sexuale contra cost. Fetele îşi vindeau trupul destul de ieftin, fiind un fel de prostituate de mahala, neşcolite, dar foarte căutate. Dacă în timpul săptămînii nu erau mulţi amatori pentru serviciile „fetelor“, în zilele de sîmbătă şi duminică la intrarea în bordel era un şir impresionant de bărbaţi. De cele mai multe ori, locuitoarele bordelurile erau „la muncă” şi bărbaţii trebuiau să aştepte ca femeia ce urma să le devină parteneră timp de cîteva ore să-şi termine „programul” . Domnii care erau clienţi fideli ai bordelurile de la Crucea de Piatră le cunoşteau pe fetele care practicau prostituţia şi, în funcţie de reputaţia pe care o aveau, erau mai căutate sau mai puţin solicitate.
Ceata lui Nălucă, haiducii care în 1829 terorizau Bucureştiul În jurul anului 1800, Bucureştiul era un oraş în care marii boieri îşi împărţeau clar parcelele de pămînt pe care le aveau. Niciodată nu exista loc de greşeală, iar bogaţii oraşului erau cunoscuţi de toată lumea. Printre aceştia, logofătul Manolache era un nume care te ducea imediat cu gîndul la opulenţă, la multe bunuri care se „odihneau” în cufărul vechi al moşiei. În prima zi a anului 1829, spune istoricul Dan Falcan, a avut loc un atac de pomină, cînd doi haiduci s-au deghizat în colindători şi l-au jefuit pe unul dintre cei mai bogaţi oameni din Bucureşti. „Tunsu şi Grozea, aşa se numeau cei doi haiduci care au intrat în casele logofătului Manolache“, după cum povesteşte Falcan, care spune că aceştia i-au luat boierului tot ce avea. Cei doi jefuitori se împrieteniseră cu trei ani în urmă şi aveau o metodă inedită de a-i lăsa pe boieri fără agoniseală: după ce jefuiau, dispăreau prin sistemul de canalizare de sub oraş. Pe sub Bucureşti se întindea un sistem de coridoare bine pus la punct, pe care cei doi haiduci îl cunoşteau foarte bine. Imediat după ce dădeau o lovitură şi plecau cu buzunarele pline de bijuterii, cei doi haiduci dispăreau în subteran şi reuşeau de fiecare dată să îşi piardă urma. Adevarul.ro
RM
7
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
File de istorie
Edgar Quinet: „Va exista o Românie...“ (I) Născut în 1803 la Bourg-en-Bresse, Edgar Quinet era cu cinci ani mai tînăr decît Jules Michelet, de care l-a legat o prietenie de o viaţă, începută în anul 1825. Ca şi acesta, el a fost un slujitor fidel al libertăţii şi al democraţiei, ca şi acesta a fost amicul naţiunilor ce se aflau sub dominaţie străină. A iubit Italia, căreia i-a consacrat prima sa mare lucrare – „Revoluţiile din Italia” – şi a fost în relaţii de prietenie cu Mazzini şi Garibaldi. A fost amicul polonezilor şi, de asemenea, al românilor. Şi-a manifestat un interes deosebit faţă de Germania, studiind un timp la Universitatea din Heidelberg. În 1829 a fost în Grecia, în 1831-1832 în Italia şi, apoi, în 1834, în Spania. În spaţiul românesc, ca şi Michelet, n-a ajuns niciodată. În 1839 şi-a început cariera universitară predînd literatura străină
la Lyon. Doi ani mai tîrziu, a devenit liberă catedra de Istoria literaturilor şi a instituţiilor comparate din Europa, la Collѐge de France. Împreună cu Michelet şi Mickiewicz va forma o triadă, care, în anii premergători Revoluţiei din 1848, a avut un rol excepţional în însufleţirea tineretului universitar francez, dar şi străin. Aflat la studii la Paris, în 1846 i s-a suprimat cursul, dar prin aceasta prestigiul său în rîndurile tineretului a crescut şi mai mult. În februarie 1848, Quinet a fost printre cei dintîi care au pătruns la Tuileries şi în luna următoare şi-a putut relua cursul, pe care l-a ţinut pînă la 2 decembrie 1851, ziua în care prinţul Ludovic Napoleon Bonaparte a dat lovitura de stat. Plecînd în exil, nu s-a întors în Franţa decît după căderea celui de-al II-lea Imperiu. A murit la 27 martie 1875.
Corifeii de la Collége de France
Quinet, ea a slujit literele şi mai ales a fost devotata soţie a marelui francez, atît în timpul vieţii, cît şi după încetarea din viaţă a acestuia, cînd s-a străduit să-i pună în valoare viaţa şi activitatea. Hermiona a fost însă neîncetat trăsătura de unire dintre Quinet şi români.
Cea dintîi întîlnire dintre Quinet şi români a avut loc la Collѐge de France. Ca şi Michelet, el a introdus în cursurile sale poporul român şi istoria sa. „A dispreţui naţionalităţile – spunea Quinet – nu înseamnă altceva decît a dispreţui viaţa în sursa ei cea mai profundă”. „În această reuniune consacrată geniului popoarelor străine – arăta el într-o lecţie – se găsesc în mod firesc oameni de rase diferite sau chiar duşmane. Deseori am văzut aici, unii lîngă alţii, polonezi, ruşi, italieni, germani, unguri, spanioli, români, portughezi, americani şi chiar negri. Este un lucru greu, într-o astfel de reuniune, să nu răneşti naţionalitatea cuiva. Am dorit întotdeauna acest lucru, am depus toate eforturile, cred că am reuşit”. Tinerii urmînd studii la Paris, în anii premergători Revoluţiei din 1848, au văzut în Quinet şi Michelet două mari personalităţi franceze care nu se arătau nepăsătoare faţă de soarta naţiunilor lor, ci care, dimpotrivă, le arătau interes şi o cordială amiciţie. La rîndul lor, tinerii români şi-au manifestat un profund respect, uneori chiar o adevărată adoraţie, faţă de cei doi corifei de la Collѐge de France. La începutul lui 1847, românii studenţi în capitala Franţei i-au adresat un mesaj lui Quinet. La 3 ianuarie 1848, el le-a răspuns, arătîndu-le că era pentru el „o datorie” să se ocupe de „naţionalitatea lor ameninţată... şi de-a-i apăra drepturile”. Două săptămîni mai tîrziu, studenţii români l-au vizitat, prilej pentru Dumitru Brătianu de a ţine un discurs în care evocă „vocea profetică” a profesorului, cerîndu-i să nu ignore poporul român, care străbătuse „18 secole de foc şi sînge”. Amintind că E. Quinet făgăduise românilor să-i ajute cu „slabele sale puteri”, Brătianu exclama, în numele a „opt milioane” de români: „Slabele voastre puteri sînt Franţa, Franţa Jeanei dʼArc, Franţa din ʼ89, Franţa de la Fleurus şi de la Austerlitz, Franţa din 1830”. Răspunzînd, Quinet i-a încurajat pe tinerii români, spunîndu-le: „Aveţi tot ce constituie dreptul nemuritor, o tradiţie, o literatură care se trezeşte, o limbă care vă este proprie şi care este înrudită cu a noastră”. După izbînda Revoluţiei în Ţara Românească, Ion C. Brătianu şi CA. Rosetti i-au scris, rugîndu-l să amintească Franţei că ei erau fiii ei, întrucît luptaseră pentru ea – în februarie 1848 – pe baricade. Cînd a plecat în exil, Quinet a fost ajutat de români. Hermiona Asaki i-a salvat arhiva, Maria Cantacuzino l-a însoţit pînă în capitala Belgiei, iar Al. G. Golescu i-a pus la dispoziţie propriul său paşaport. În timpul exilului său la Bruxelles, Quinet s-a căsătorit, în pragul anului 1852, cu Hermiona Asaki. Devenită Madame
Limba română – „marcă de nobleţe“ Impresionat de scrierea consacrată de Michelet Revoluţiei române şi Mariei Rosetti, după ce primise şi vizita socrului său Gh. Asaki, Quinet s-a hotărît să-şi achite şi el datoria faţă de românii care-i manifestaseră atîta devotament. I s-au procurat scrierile lui Şincai şi Petru Maior. Cu dăruire a scris studiul său „Les Roumains”, care avea să apară în numerele din 15 ianuarie şi 1 martie 1856 ale vestitei „Revue des Deux Mondes”. Contribuţia sa era de mai mică întindere decît cărţile lui Ubicini şi Elias Regnault, apărute cu puţin timp mai înainte, dar ea oglindea talentul, ideile, spiritul ardent şi mai ales puternica sa personalitate. Publicat tocmai în preajma Congresului de pace de la Paris din 25 februarie – 30 martie 1856, studiul apărea într-un moment hotărîtor, cînd urma să fie decisă soarta prietenilor săi români. Ulterior, lucrarea a fost cuprinsă într-un volum din „Operele complete”, în care se regăsesc şi studiile privind Germania şi Italia. Faptul că cele trei naţiuni, care şi-au realizat unitatea statală în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, au fost aşezate laolaltă, în acelaşi volum, este de asemenea semnificativ. Studiul a fost publicat în volum, precedat de o scrisoare adresată de Quinet românilor, la 16 decembrie 1856. „Chestiunea voastră – le scria el – a devenit o chestiune de interes şi de onoare pentru Europa. Va exista o Românie sau nu va mai exista onoare, nici libertate, nici garanţii, nici credinţă de nici un fel în Europa şi încă în acest caz veţi fi într-o situaţie egală cu cea a celorlalţi”. Chiar la începutul studiului, cititorul era anunţat că „opt milioane de oameni bat, ca petiţionari, în pragul societăţilor noastre occidentale”, însuşindu-şi deci cifra care reprezenta pentru paşoptişti ansamblul naţiunii române. Pe români îi înfăţişa ca „aproape necunoscuţi, rătăciţi la marginea Europei”, dar şi „ca fraţi uitaţi”, care, timp de secole, au fost „ţinuţi despărţiţi de Patria-mamă, de această Romă din care descindem cu toţii”. Quinet pleda pentru unitatea latină, evidenţiind, între altele, faptul că „limba este, după Dumnezeu, cea mai puternică legătură între popoare” şi că „toată lumea recunoaşte astăzi moldo-valaha ca pe o limbă neolatină”. De altfel, într-un capitol consacrat limbii române, el sublinia faptul că „cel dintîi titlu al românilor, cel mai izbitor, este în mod
incontestabil limba lor”, căci „în mijlocul barbarilor, este adevărata lor marcă de nobleţe”. Dar cartea lui Quinet trebuia să fie şi o pledoarie în favoarea unităţii românilor. „În mod incontestabil, dacă Moldova şi Ţara Românească, deja unite printrun vot unanim, ar putea, printr-un mijloc oarecare, să nu formeze decît un singur şi acelaşi popor cu masivul Transilvaniei, cele mai multe piedici care sînt întîmpinate ar dispare, natura, istoria, tradiţia, limba, totul s-ar împăca pentru a da noii creaţii consistenţa care-i lipseşte; dar această unire apărînd astăzi imposibilă, rămîne a se vedea dacă politica, arta militară modernă n-ar oferi vreun mijloc de a se corecta inconvenientele unei situaţii date”. Quinet continua să viseze, dar în realitate el prevedea viitorul: „Dacă printr-o minune ar fi dată unui om puterea de a funda statul român potrivit condiţiilor rasei şi naturii locurilor, acest stat ar cuprinde o parte din Banatul Ungariei, Transilvania, Bucovina, Basarabia, Moldova şi Ţara Românească”, un mare stat „care n-ar avea nevoie de concursul sau cel puţin de protecţia nimănui”. Tocmai în ajunul constituirii Statului naţional român, el punea în evidenţă faptul că acesta urma să fie alcătuit nu doar din două din cele şase provincii care, în mod firesc, trebuiau să-l alcătuiască. „Dacă, pierzînd patru din provinciile lor, este interzis românilor să unească cele două singure care le-au rămas, dacă le este interzis de a coase împreună aceste fîşii, dacă sînt condamnaţi să retrăiască veşnic rivalităţile, sfîşierile trecute, a se lovi veşnic unii cu alţii, dacă este vorba de a se întemeia pe discordie poporul reînnoit, atunci să lăsăm departe ideea unei generaţii; problema n-ar mai avea sens”.
„Între Rusia şi Europa occidentală“ (1) Quinet dădea românilor şi sfaturi practice privind statul pe care voiau să şi-l constituie, ca şi pentru reorganizarea lor. Pleda pentru „regeneraţia morală”. Gîndea la un program socio-politic: „Egalitatea în faţa legii, în faţa impozitului, accesibilitatea tuturor la toate funcţiile, secularizarea bunurilor clerului, neatîrnarea tribunalelor, aceste axiome ale noului drept public ar fi tot atîtea revoluţii în mijlocul vostru, adăugaţi libertatea cuvîntului şi libertatea presei, ceea ce ar presupune adunări regulate al căror principiu îl conţineau vechile voastre adunări”. Nu îi uita nici pe „plugarii contribuabili” şi insista ca puterea legislativă să revină „celei de-a doua clase a nobilimii, în care cu uşurinţă pot fi incluşi şi cei pe care proprietatea, inteligenţa, averea, industria născîndă i-au emancipat” şi, astfel, prin modernizarea acestei categorii sociale, „naţiunea şi-ar schimba capul, cea de-a doua clasă devenind în realitate cea dintîi” şi, de asemenea, „starea a treia nu va întîrzia să se formeze, să se dezvolte cu rapiditate împreună cu comerţul, industria, agricultura, la umbra noilor instituţii”. Quinet admitea şi aducerea unui prinţ străin, dar el pretindea ca în paralel să fie stabilit un regim constituţional: „O lege vie – exclama el – lipseşte românilor şi pe aceasta numai ei şi-o pot da!”. În concluzia cărţii sale, Quinet pleda încă o dată cauza românilor evocînd „statuile prizonierilor daci”, care, reînviaţi, rătăcind din poartă în poartă, ar cere „cetatea pierdută”. Propunea, deci, crearea unui Stat naţional român, considerînd aceasta ca o datorie a „popoarelor latine” şi evidenţia din nou unitatea românilor din Transilvania cu „fraţii” lor din MoldoValahia. Abil, îşi punea întrebarea: „Ne este indiferent ca grînarul provinciilor dunărene să se găsească în mîini amice sau în mîini duşmane?”. „Să fie mulţumiţi amicii noştri (români) – scria Quinet, după ce îşi plătise «datoria» către ei. Am vrut să fiu practic: era singurul mijloc de a-i servi. Să nu fiu judecat potrivit idealului, ci potrivit aplicării politice imediate”. (va urma) Academician DAN BERINDEI („Magazin istoric”)
8
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
Însemnări inedite • Însemnări inedite
Papa Ioan Paul al II-lea: cum mi-am descoperit vocația
Prinsă în menghina celor două totalitarisme, Polonia a cunoscut din plin atrocităţile secolului nostru: Auschwitz-ul şi ghetoul din Varşovia, bombardamentele germane, masacrul de la Katîn, 45 de ani de dictatură comunistă. În această ţară greu încercată s-a născut Papa Ioan Paul al II-lea. „Vocaţia mea, har şi taină” este titlul sub care, în toamna anului 1996, a apărut cartea autobiografică a lui Karol Wojtyla, cel care a împărţit cu compatrioţii săi toate loviturile cărora le-a căzut victimă Polonia. Viitorul Papă a lucrat ca muncitor într-o carieră de piatră, a văzut multă suferinţă în juru-i şi, mai ales, a înţeles în ce măsură totalitarismul şi frica pot degrada omul. De unde şi deschiderea sa spre dialogul interreligios, spre angajarea în favoarea drepturilor omului şi a demnităţii persoanei umane, în lupta contra tuturor formelor de totalitarism şi de exploatare. Aşadar, Secolul XX şi Polonia deopotrivă au dat, în 1978, primul Papă neitalian de la... 1522 încoace. Papa loan Paul al II-lea avea atunci 58 de ani. Din autobiografia sa – scrisă ca orice autobiografie la persoana I, ceea ce conferă o notă de emotivitate în plus textului – prezentăm cîteva extrase (preluate după revista franceză L’Express).
Într-o carieră de piatră Declanşarea războiului în 1939 mi-a schimbat radical viaţa. Profesorii de la Universitatea jagellonă au încercat totuşi să deschidă noul an academic, dar cursurile nu s-au ţinut decît pînă pe 6 noiembrie 1939. În acea zi, autorităţile germane i-au convocat pe toţi profesorii la o reuniune, ce s-a încheiat cu deportarea acestor respectabili oameni de ştiinţă în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Aşa s-a terminat acea perioadă din viaţa mea consacrată studiilor de filologie polonă. A început ocupaţia germană, cînd am încercat înainte de toate să citesc şi să scriu cît mai mult. De atunci datează primele mele lucrări literare. Ca să evit deportarea la muncă forţată în Germania, în toamna lui 1940, am început să lucrez ca muncitor într-o carieră de piatră de pe lîngă uzina chimică Solvay. Locul meu de muncă se afla la Zakrzowek, la vreo jumătate de oră de casa mea de la Debnicki. Zilnic mă duceam acolo pe jos. Şefii carierei, care erau polonezi, încercau să ne menajeze pe noi, studenţii. Pe mine, de pildă, m-au pus asistentul unuia care era un fel de artificier: se numea Franciszek Labus. Îl amintesc aici, pentru că din cînd în cînd se întorcea către mine şi îmi spunea ceva de genul: „Karol, tu ar trebui să te faci preot. O să cînţi bine, pentru că ai o voce frumoasă şi o să trăieşti bine...“. Exprima, într-un mod simplu, ceea ce credea majoritatea despre condiţia preotului. Cuvintele acestui bătrîn muncitor mi s-au întipărit în minte. În toamna lui 1942, am luat hotărîrea definitivă să intru la seminarul de la Cracovia, care funcţiona clandestin. Am fost primit de rector, părintele Jan Piwowarczyk. Demersul meu trebuia să rămînă strict confidenţial, chiar şi pentru persoanele apropiate. În timpul ocupaţiei, arhiepiscopul a instalat seminarul în reşedinţa sa; tot clandestin. Ceea ce putea antrena, în orice moment – atît pentru părinţii profesori, cît şi pentru seminarişti – represiunea severă a autorităţilor germane. Am rămas în acest seminar neobişnuit împreună cu colegii mei, din septembrie 1944 pînă la 18 ianuarie 1945, ziua – sau, mai degrabă, noaptea – eliberării. Pentru că era noapte cînd Armata roşie a ajuns în împrejurimile Cracoviei. În retragere, germanii au aruncat în aer Debnicki. Îmi amintesc acea detunătură teribilă: suflul a spart toate geamurile reşedinţei arhiepiscopale. Ne găseam atunci în capelă, la o ceremonie la care participa arhiepiscopul. În ziua următoare ne-am grăbit să reparăm pagubele. În realitate, experinţa mea a fost nu aceea a unui „preot muncitor“, ci a unui „seminarist muncitor“. Pentru că lucrasem manual, ştiam bine ce înseamnă efortul fizic. În fiecare zi mă aflasem alături de oameni care munceau
din greu. Le-am cunoscut mediul, familiile, sferele de interes, valoarea umană şi demnitatea. Ştiau că sînt student şi că, imediat ce situaţia o va permite, îmi voi relua studiile. N-am întîlnit niciodată ostilitate din acest motiv. Nu-i deranja deloc că aduceam cărţi la lucru. Spuneau: „Sîntem noi atenţi. Tu citeşte“. Asta se întîmpla mai ales noaptea. Spuneau adesea: „Tu odihneşte-te. Stăm noi de pază“.
„Dumnezeu vrea ca eu să devin preot“ Mi-am făcut mulţi prieteni printre muncitori. Mă invitau din cînd în cînd la ei. După aceea, ca preot şi episcop, le-am botezat copiii şi nepoţii, le-am binecuvîntat căsătoriile şi am slujit la înmormîntările multora dintre ei. Am avut ocazia să descopăr viile sentimente religioase pe care le ascundeau şi marea lor înţelepciune de viaţă. Aşa cum am spus, m-am convins definitiv de vocaţia mea sacerdotală în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, în vremea ocupaţiei naziste. Să fi fost o simplă coincidenţă? Sau era o legătură mai profundă între ce se maturiza în mine şi contextul istoric? Greu de răspuns la asemenea întrebare. Desigur, nimic nu este pur fortuit în planul lui Dumnezeu. Ceea ce pot spune este că tragedia războiului a dat procesului de maturizare a vocaţiei mele o nuanţă particulară. M-a ajutat să înţeleg, dintr-un nou unghi, valoarea şi importanţa vocaţiei. Sensul preoţiei şi al misiunii preotului în lume mi-a devenit tot mai clar în condiţiile extensiei răului şi a atrocităţilor războiului. Războiul, odată izbucnit, m-a îndepărtat de studii şi de mediul universitar. În anii aceia mi-am pierdut tatăl, cea mai apropiată rudă care îmi mai rămăsese. Ceea ce m-a înstrăinat în mod obiectiv şi de preocupările mele anterioare; era ca şi cum aş fi fost dezrădăcinat din solul în care acţionase pînă atunci personalitatea mea. Dar n-a fost vorba de un proces întru totul negativ. Conştiinţa mea se încărca treptat cu o idee nouă: Dumnezeu vrea ca eu să devin preot, într-o zi, parcă am avut o străfulgerare de bucurie; am înţeles că nu voi fi altceva decît preot. Această zi avea să-mi aducă o liniştitoare pace interioară.
Astăzi știu: nu din întîmplare Momentul s-a produs într-un context de mari evenimente ce se petreceau lîngă mine, la Cracovia, în Polonia, în Europa, în lume. Nu am fost implicat direct – decît în mică măsură – în ceea ce aveau să trăiască compatrioţii mei începînd din 1939. Mă gîndesc în special la camarazii mei de la sfîrşitul studiilor secundare de la Wadowice, prieteni foarte dragi mie, între care mulţi evrei. Unii dintre ei aleseseră să satisfacă serviciul militar în 1938. Mi se pare că primul care a murit în război a fost cel mai tînăr din clasă. N-am putut afla date despre soarta altora dintre ei căzuţi pe diferite fronturi sau morţi în lagărele de concentrare, plecaţi să lupte la Tobruk şi la Monte Cassino, deportaţi în teritorii ale Uniunii Sovietice, în Rusia sau în Kazahstan. Veştile acestea despre ei au ajuns la mine treptat, apoi, mai complete în 1948, la Wadowice, la o reuniune cu colegii, pentru a zecea aniversare a examenului nostru de absolvire a studiilor secundare. Din ceea ce a fost oribilul şi vastul theatrum al celui de-al II-lea Război Mondial o mare parte n-am cunoscut. În orice zi puteam fi arestat, la cariera de piatră sau la uzină, şi dus într-un lagăr de concentrare. Deseori mă întrebam: atît de mulţi colegi de-ai mei mor, de ce nu şi eu? Astăzi ştiu că nu din întîmplare, în cadrul marelui rău al războiului, totul – în viaţa mea personală – a mers în sensul binelui reprezentat de vocaţia mea. Nu pot să uit binele făcut mie în această perioadă grea de către persoane pe care Domnul mi le-a scos în cale, membri ai familiei mele, prieteni sau colegi. N-am să pot uita nici sentimentele ce m-au încercat în primele zile „romane“, în 1946, cînd am început să fac cunoştinţă cu Cetatea Eternă. În fiecare zi, de la Colegiul belgian, din str. Quirinal nr. 26, mergeam la Angelicum pentru cursuri, oprindu-mă în drum la Biserica iezuiţilor, Sf. Andrei, pe Quirinal, unde
RM
se aflau moaştele Sf. Stanislas Kostka, care locuise în noviciatul din apropiere şi acolo îşi sfîrşise şi viaţa. Îmi amintesc că, printre cei care vizitau acest mormînt erau mulţi seminarişti germani din Germanicum, uşor de recunoscut după sutanele lor roşii. În inima creştinismului şi la lumina sfinţilor, naţionalităţile se întîlneau, prefigurînd – dincolo de tragedia războiului care ne marca atît de puternic pe toţi – o lume ce avea să-şi depăşească vrajbele.
La post, pe scurtătură Mi-am îmbogăţit experienţa dobîndită la Colegiul belgian graţie contactelor directe nu numai cu Belgia, ci şi cu Franţa şi Olanda. Cu acordul cardinalului Saphieha, în vacanţa de vară a anului 1947, părintele Stanislaw Starowieyski şi cu mine am putut vizita aceste ţări. M-am deschis astfel unei mai largi perspective europene. Astfel, plecînd de la puncte de vedere diferite şi complementare, mi s-a revelat întotdeauna mai bine Europa occidentală, Europa postbelică, Europa minunatelor catedrale gotice şi, deopotrivă, Europa ameninţată de procesul secularizării. Am înţeles încercarea pe care o reprezenta acesta pentru Biserică, chemată să facă faţă unui mare pericol. La începutul lui iulie 1948, mi-am susţinut teza de doctorat la Angelicum şi curînd după aceea, am pornit acasă spre Polonia. De-abia sosit la Cracovia, am găsit la arhiepiscopat prima mea „scrisoare de misiune“, ceea ce se cheamă aplikata. Arhiepiscopul fiind atunci la Roma, îmi lăsase în scris expresia voinţei sale. Am acceptat bucuros destinaţia ce-mi fusese repartizată. M-am informat degrabă cum pot ajunge la Niegowic şi am făcut tot posibilul să fiu acolo în ziua respectivă. De la Cracovia la Gdów am mers cu autobuzul; de acolo, un ţăran m-a luat cu căruţa pînă în satul Marzowice; apoi el m-a sfătuit să o iau pe jos pe scurtătură peste cîmp. Departe am zărit biserica din Niegowic. Era vremea secerişului. Am mers prin lanuri de grîu, parţial secerat, parţial legănîndu-se încă în bătaia vîntului. Cînd am ajuns în sfîrşit pe teritoriul parohiei Niegowic, am îngenuncheat şi am sărutat pămîntul, învăţasem acest gest de la Sfîntul Jean-Marie Vianney. În biserică m-am prezentat Mgr Kazimierz Buzala, decanul de la Niepolomice şi paroh la Niegowic. Acesta m-a primit foarte cordial şi, după o scurtă conversaţie, mi-a arătat locuinţa vicarului. În această mărturie, nu pot să nu-mi exprim gratitudinea faţă de întreaga Biserică poloneză, în cadrul căreia s-a născut şi s-a format vocaţia mea. Este o biserică ce are o moştenire de credinţă milenară; o biserică ce a născut, de-a lungul secolelor, numeroşi sfinţi şi preafericiţi şi se află sub patronajul a doi sfinţi episcopi şi martiri, Wojciech şi Stanislaw. Este o biserică profund legată de popor şi de cultura lui; o biserică ce a susţinut şi apărat întotdeauna poporul, în special în epocile tragice ale istoriei sale. În acest climat spiritual s-a dezvoltat misiunea mea de preot şi episcop. Am putut cunoaşte din interior, ca să spun aşa, cele două sisteme totalitare ce au marcat în chip tragic secolul nostru: nazismul, pe de o parte, cu ororile războiului şi lagărelor de concentrare, comunismul, pe de alta, cu regimul său de opresiune şi teroare. Este deci de înţeles ataşamentul meu faţă de demnitatea oricărei persoane umane şi faţă de respectarea drepturilor sale, începînd cu dreptul la viaţă. Este un ataşament format în mine din primii ani ai preoţiei mele şi care, în timp, s-a consolidat. Tot de înţeles este şi solicitudinea mea faţă de familie şi tineret: toate acestea s-au dezvoltat structural în mine, din cauza experienţei mele tragice. Cincizeci de ani de preoţie este mult. Cîte nu s-au întîmplat în acest jumătate de secol de istorie! Au apărut noi probleme, noi stiluri de viaţă, noi provocări. În mod spontan te întrebi: ce implică faptul de a fi preot astăzi, pe scena acestei lumi ce evoluează în condiţiile marşului spre Mileniul III? Fără nici o îndoială că preotul, ca orice biserică, avansează odată cu timpul său şi că el urmăreşte evoluţia istoriei cu atenţie şi bunăvoinţă, fiind totodată critic şi vigilent. Dacă se analizează aşteptările pe care omul contemporan le nutreşte faţă de preot, se va vedea, de fapt, că nu există decît o singură şi mare aşteptare: el este însetat de Christos. Restul, ceea ce are o utilitate economică, socială şi politică, el poate cere multor altora. Preotului el i-l cere pe Christos. Şi el are dreptul de a-1 aştepta de la el, mai întîi prin rostirea cuvîntului. Preoţii au ca primă menire să facă cunoscută Evanghelia lui Dumnezeu tuturor oamenilor. Adaptare de Florentina DOLGHIN
RM
9
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (164) Arta (11) Arhitectura și monumentele (3) Marele zid Chinezesc În Europa, Marele Zid Chinezesc își are echivalentul în semilegendarul, uitatul și aproape dispărutul „Val al lui Traian“/„Brazda lui Novac“ și de fortificații și castre construite din ordinul Împăratului Constantin cel Mare, începînd din Dacia/România și pînă în viitoarea Rusie. Scopul strategic defensiv al ridicării „Valului lui Traian“ a fost identic cu acela al înălțării Marelui Zid Chinezesc: stăvilirea invaziilor popoarelor migratoare barbare și, în primul rînd, a hunilor. La fel ca și „Valul lui Traian“, Marele Zid Chinezesc reprezintă limes-ul lumii civilizate la granița cu barbarii. Spre deosebire de „Valul lui Traian“ׅ, care, după Împă ratul Constantin cel Mare, cade în fața barbarilor, din motive care nu fac obiectul prezentului material, Marele Zid Chinezesc și-a îndeplinit menirea istorică atribuită de către ctitorul său, Împăratul Qin Shihuang. Marele Zid Chinezesc și figura Împăratului Qin Shihuang au intrat în mito-folclorul chinez, basmele, legendele, povestirile etc., înfățișîndu-l pe împărat ca pe o figură fabuloasă, cu puteri supranaturale, dar și cu o voință titanică, opresivă în atingerea țelurilor sale. Există, desigur, și un „Mare Zid Chinezesc“ interior, o a doua natură a chinezilor, un sistem de autoapărare, de fapt sublimarea înțelepciunii și a experienței unei civilizații multimilenare. Acest „zid interior“ îi ajută pe chinezi să contracareze și să anihileze orice tip de „invazie barbară“, inclusiv atacurile disimulate, perfide, de tipul diversiunilor cărora, în epoca modernă, le-a căzut pradă Occidentul – fascismul, compromiterea socialismului, iar în prezent, compromiterea democrației prin asaltul
Bolile și Istoria (42) Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (12) O caracteristică notabilă a ceremoniilor desfăşurate la Sankt Petersburg, cu acest prilej, o constituie prezenţa a peste cincizeci de rude ale ultimului Romanov, multe dintre ele trăind pînă atunci în exil, în afara graniţelor Rusiei. Cu acest prilej, unii dintre urmaşii fostului ţar au vizitat faimosul crucişător Aurora, cel care, prin loviturile sale de tun, îndreptate asupra Palatului de Iarnă, au dat semnalul începerii uneia dintre cele mai negre perioade din istoria Rusiei, dictatura sovietică. Nu încape îndoială că aceşti membri ai familiei imperiale au avut o deosebită satisfacţie asistînd la colapsul regimului comunist, dar nu la fel de încîntaţi au fost atunci cînd funeraliile săvîrşite după atîţia ani, pentru ţarul Nicolae, soţia şi copiii lor, nu s-au bucurat de prezenţa şi de aprobarea duhovnicească a patriarhului din Sankt Petersburg. El a privit toată această ceremonie drept o paradă fără sens, întrucît anterior îşi declarase în numeroase rînduri îndoielile privind eficacitatea identificării osemintelor foştilor suverani ai Rusiei pe baza analizei ADN. Din păcate, o asemenea atitudine, mai ales din partea unui înalt prelat, vine să demonstreze – la aproape jumătate de secol de cînd Watson şi Crick stabileau structura moleculei ADN şi la peste un veac de la redescoperiea teoriilor asupra eredităţii, ale lui Mendel – că multe minţi, chiar şi ale unor oameni consideraţi „luminaţi“, nu sînt capabile să înţeleagă fascinantele conexiuni ale geneticii. Pentru aceşti oameni, tot ce nu înţeleg, nu există şi tot ceea ce este inexplicabil pare să ţină de miracol şi nu de capitole ale ştiinţei pe care ei nu s-au prea ostenit să le parcurgă... La începutul mileniului III, ruşii resimt încă dificultăţi în elaborarea unor structuri economico-sociale stabile, care să-i ajute să depăşească teribila criză adusă de un regim totalitar, în toate domeniile de activitate. Este aşadar cu atît mai regretabil faptul că momentul solemn din iulie 1998 nu a adus cu sine dorita reconciliere naţională pe care
neomarxismului. China, însă, a reușit „miracolul“ comunismului confucianist, promovat de marele lider Deng Xiaoping. În prezent, Marele Zid Chinezesc constituie cea mai mare atracție turistică a Chinei. Cel mai renumit punct turistic la Marele Zid este Pasul/Vîrful „Badaling“, din apropiere de Beijing. În acest loc, la nord de Vîrful „Badaling“, de pe așa-numita „Stîncă a vederii Beijingului“, în zilele luminoase se poate vedea Beijing-ul, ca o mare de acoperișuri, de ziduri și, mai nou, de zgîrîie-nori. În altă ordine de idei și legat de un altfel de turism, cel spațial, menționăm faptul că Marele Zid Chinezesc – „Zidul lung de zece mii de li“ – este singura construcție umană vizibilă din spațiul cosmic și de pe satelitul natural al Terrei, Luna.
Muzica și Dansul (1) Pe teritoriul Chinei vechi, Muzica a constituit în permanență cea mai importantă, cotidiană și iubită artă, de la împărat pînă la cel mai umil om din vastul Imperiu Chinez. Ca dovadă a existenței unui interes total față de muzică și, în general, față de artă, stă mărturie „Cartea Cîntecelor“, datînd din Secolele XI-VI î.Chr, unul dintre cele „Cinci Canoane“ (Cele Cinci Canoane sînt principalele cărți antice, utilizate de către Confucius în învățarea discipoililor săi și, prin urmare, sînt textele de căpătîi în sistemul educațional chinez din toate timpurile. „Cartea Cîntecelor“ este considerată cel mai vechi document de creație populară chineză, cuprinzînd 305 poeme în versuri, unele avînd semne indicatoare de ritm, de pauze melodice sau unduiri expresive. Tematica și particularitățile stilistice ale textelor determină împărțirea lor în trei secțiuni: 1. „Obiceiurile împăraților“; 2. „Imnuri“; 3. „Ode“. În faza finală a alcătuirii antologiei, li s-a adăugat a 4-a secțiune numită „Cîntece sudice“. La origine, versurile erau acompaniate de muzică, iar cele cu caracter ritualșamanic erau însoțite și de dans. Partiturile acestora reînhumarea ultimului ţar rus ar fi implicat-o. Şi cu siguranţă cele mai în vîrstă dintre rudele ţarului prezente la ceremonie şi-au dat seama că obscurantismul religios, una dintre principalele cauze ale prăbuşirii dinastiei Romanov, era încă prezent, în patriarhala Rusie, chiar şi după şapte decenii de dictatură roşie, adăugîndu-se numeroaselor probleme cu care această ţară se confruntă în prezent. Rememorînd zilele sumbre ale Revoluţiei şi războiului civil, urmate de teroarea gulagului stalinist, observăm că un regim autocratic a fost înlocuit de unul şi mai opresiv, care nu a adus nimic bun nici poporului rus şi nici întregii lumi, prin polarizarea planetei în două blocuri antagoniste. Pentru că, analizînd lucrurile în mod temeinic, nimeni nu poate neglija faptul că multe dintre ororile petrecute în Secolul XX se datorează unor celule minuscule, prin intermedul cărora sobra regină Victoria a transmis hemofilia urmaşilor săi de spiţă bărbătească...
Isterie colectivă și sugestie în massă (1) În general vorbind, există două tipuri de maladii, somatice şi psihiatrice. Cele somatice, deseori numite şi organice, sînt demonstrabile prin leziuni pe care doctorii le pot identifica prin descrierea, de către pacient, a simptomelor şi prin semnele fizice pe care le depistează ei înşişi, folosind vechile metode aie palpării şi îuscultării sau utilizînd investigaţii moderne, precum razele X sau analizele sangvine. în afecţiunile psihiatrice sau emoţionale nu se poate vorbi despre leziuni fizice vizibile, şi totuşi pacientul suferă din cauza unor simptome cît se poate de reale. Cancerul este o boală somatică, putînd fi recunoscută printr-o simptomatologie bine definită. În schimb, cancerofobia reprezintă o dereglare psihiatrică frecvent întîlnită, în care pacientul poate să aibă unele simptome ce sugerează îmbolnăvirea de cancer, dar nici un semn fizic evident, la o examinare directă şi atentă. Am dat aceste exemple încercînd să simplicăm la extrem lucrurile, pentru a-i ajuta pe cititori să facă diferenţa dintre cele două tipuri de boli, dar trebuie ştiut că o anumită maladie este rareori pur somatică sau pur psihiatrică. Însuşi faptul că pacientul se simte bolnav poate da naştere unei întregi serii de simptome care nu au neapărat legătură cu o cauză fizică. Problemele de zi
din urmă au dispărut odată cu arderea Patrimoniului clasic, din ordinul Împăratului Qin Shihuang, unificatorul Chinei. Se menține vechea împărțire a „Cărții Cîntecelor“ pe baza criteriilor muzicale și nu a celor tematice sau prozodice. Secțiunea 1, „Obiceiurile împăraților“ cuprinde 160 de balade și cîntece populare, culese din cele cincisprezece state existente în China arhaică. Aceste creații poetico-muzicale oglindesc ansamblul vieții sociale și mai ales starea obștilor sătești, apăsate de biruri, obligate să meagă la oaste și să participe la corvezi colective. Majoritatea sînt compuse către sfîrșitul dinastiei Zhou de Apus și începutul dinastiei Zhou de Răsărit. Cu toate că au trecut prin procese de culegere, prelucrare și stilizare, caracterul lor popular a rămas nealterat. „Odele“ (secțiunea 3) sînt în număr de 105 și se împart în „Odele mari“ și „Odele mărunte“. Se consideră că denumirea acestor creații poetico-muzicale, anume ya, provine de la instrumentul muzical cu coarde numit ya cu care se realiza acompaniamentul, sau de la Ținutul Xia, în care circulau aceste cîntece. Odele, cîntate exclusiv la Curte – situate în timp între apariția descălecătorului Hou Ji și distrugerea împărăției Shang, de către împăratul Zhou Wuwang – elogiază faptele vitejești ale strămoșilor, îi slăvesc pe întemeietorii Casei dominatoare Zhou și rezistența eroică a poporului în fața triburilor nomade, care bîntuiau cîmpiile Chinei de Miazănoapte. Majoritatea „Odelor mărunte“ și cîteva din „Odele mari“ sînt poezii satirice. „Imnurile“ (secțiunea 2) – cele mai vechi texte din antologie – au un caracter ritual, sincretic. Dintre „Imnuri“ se detașează „Imnurile Shang“, compuse în timpul dinastiei Shang/ Yin. Cu timpul, ele și-au pierdut semnificația rituală și au devenit cîntece de veselie și amuzament și, din creații menite să desfete zeii, au ajuns să înveselească oamenii. Acesta este și drumul formării „Odelor“, procesul fiind cel al trecerii cîntecelor din temple, la Curtea imperială. (va urma) Christina Meiţă-Tang cu zi, precum dificultăţi financiare, frustrări, insomnii şi pierderea apetitului, pot genera tulburări psihiatrice care fac parte însă din simptomatologia bolii somatice de care pacientul chiar suferă. Reciproca este şi ea valabilă, căci deseori o dereglare de natură psihică poate produce simptome fizice, cum ar fi ticuri nervoase, paralizii sau tulburări de apetit care nu sînt de fapt semne ale bolii propriu-zise. Din aceste motive, este necesar să subliniem că toate maladiile sînt, într-o mai mică sau mai mare măsură, psihosomatice. Să luăm, de pildă, două cazuri pe care le-am analizat în capitolele precendente. Henric VIII, teribilul suveran englez, suferea cu siguranţă din cauza unei infecţii sifilitice, somatice. Dacă este aşa, efectele bolii au fost exacerbate de poziţia lui de monarh absolut, de aroganţa şi intoleranţa ce-l caracterizau. Ultimele două sînt însă tare psihiatrice. Principala sa problemă a fost, fără îndoială, o boală somatică (sau chiar mai multe boli de acest gen, dacă vreţi), iar elementul psihiatric a fost secundar. Dimpotrivă, Napoleon a suferit de un număr redus de afecţiuni somatice de-a lungul întregii sale vieţi, dar maladia care i-a adus distrugerea a fost grandomania sa nemăsurată, o tulburare de ordin psihic. El era convins că trebuie să fie stăpînul lumii şi că nu se va mai naşte niciodată un alt geniu asemeni lui. Descoperim, de asemenea, un exemplu instructiv asupra combinaţiei psihosomatice lutnd în calcul şi enigmaticul caz al Ioanei d’Arc. Născută într-o familie de ţărani înstăriţi la Domremy, în Lorena, Ioana a început să audă voci misterioase la vîrsta de 13 ani, adică prin 1425. Mai tîrziu, va susţine că glasurile erau ale Sfîntului Mihail şi ale Sfintelor Margareta şi Caterina. Aceste voci i-au transmis că fusese aleasă de Dumnezeu să elibereze Franţa de invadatorii englezi. Ele i-au poruncit să meargă de îndată la Delfin, moştenitorul de drept al tronului francez, şi să-1 convingă să se încoroneze rege. Misiunea sa trebuia să fie alungarea deplină a englezilor şi burgunzilor de pe teritoriul francez şi dedicarea întregii ţări Domnului. (va urma) Frederick Cartwright, Michael Biddiss
10
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Paradoxul numit Mircea Dinescu
Nu știu ce hram poartă Sebastian Zackman la ,,Prima-Tv”, dar emisiunea lui, ,,Insider”, e bună doar pentru insomniaci. Mai ales cînd tot invită niște jerpelituri cu ifose de analiști politici, economici și militari, că mă întreb unde mama dracului îi găsește? La fel ca în toate celelalte televiziuni, musafirii lui Zackman își trădează condiția jalnică de ratați încă din prima clipă, cînd vor să-și exibe buna educație primită de la mămițica lor și încep ca proasta la mormînt: ,,Bună seara dumneavoastră, invitaților dumneavoastră și telespectatorilor dumneavoastră...”, neștiind că salutul de interceptare conține o trimitere colectivă și, prin urmare, se adresează și celui (celor) de față, dar și celor de acasă aflați cu telecomanda în mînă. Un simplu ,,Bună seara” fiind mai mult ca suficient. Precum într-o altă împrejurare: ,,Toate cele din inimă de la ai noștri către ai voștri!”. Sau gîndul la cele veșnice: ,,Celor duși, înviere. Celor vii și îndurerați mîngîiere, lui Dumnezeu preamărire!”. În sfîrșit, dar nu în cele din urmă: ,,La toți de față și viitori, sănătate!” (Regele Mihai I-ul prin Grația lui Dumnezeu.) Dar Sebastian Zackman este un norocos, căci l-a descoperit sau i-a fost pus în brațe, într-o zi luminoasă, poetul Mircea Dinescu, și el cu cartea de muncă la ,,Prima-Tv”, care este prezent în două emisiuni. Una, a lui, duminică pe la prînz, ,,Politică și delicatesuri”, o manifestare culinaro-lăutărească, ținută alternativ cînd la conacul său de la Cetate, Dolj, pe malul Dunării, cînd, dacă e vreme rea, la un restaurant din București, despre care se șoptește că ar fi tot al lui. Ce mai tura-vura, emisiunea aceasta, respirînd printre cuțite și pahară, vorba cronicarului, este un succes și degrabă aducătoare de rating și de mangoți frumoși. Căci Dinescu, așa bîlbîit și cam nesigur pe ce spune (,,Vinul acesta este vechi de vreo 7-8 ani, știi?”), este un simpatic și un dulce, așa cum trebuie să fii cînd ai musafiri la masă și te-ai pus să gătești și să-ți întreții oaspeții în același timp. Mai vorbești, nu contează ce, mai cînți, rîzi și amesteci cu nădejde în tuciul de pe foc, să nu se lipească mămăliga. Și, între timp, mai prinzi puteri deșertînd cîte un pahar cu vin, fiindcă e greu cu meleșteul. Pe urmă, invitații: cîntăreți, actori și sportivi tineri, simpatici și frumoși, plus lăutarii care, după ce prind și ei la inimă cu o ciosvîrtă și un șpriț ca la mama lui, apucă diblele și se dezlănțuie: ,,Foaie verde ca aluna,/ Aș muri, da’ nu acuma,/ La toamnă, cînd o da bruma/ Și și-o face vinu’ spuma…”, o capodoperă din folclorul muzical muntenesc pe care și regretatul Liviu Vasilică o inclusese în repertoriul său. Cine a plănuit să facă această emisiune a fost cu siguranță un scriitor, căci nenumărate sînt scrierile la noi și la alții în care găsim, la loc de cinste, pagini de gastronomie cu feluri nenumărate de mîncare, rachiuri tari și vinuri alese. De cînd e lumea, cheful fără de muzicanți n-are nici un chichirez, dovadă că, pînă și la praznice, sînt chemați scripcari, pe bază că răposatului i-a mai plăcut viața și în toate felurile ei. Nu zice nimeni să sari, ca descreieratul, cu cracii-n tavan la un praznic, dar măcar ,,Valurile Dunării” să ți se murmure la ureche, cum făceau Dudulenii în curtea lor din București, la pomana Margaretuții, moartă de tînără, biata de ea, cu masa plină de colaci și ditamai coliva pe o tipsie, tot era permis. Căci, după aceea, toată familia, cu coana Aneta-n frunte, se deplasa în cavoul de la Bellu, unde îi apucau dracii pe toți, jucînd și țipînd în ritmul muzicii – ,, Tătuțuleee!... Că m-ai învățat să fiu omîî!... Hop-Hop-Hop!...”, este
o altă poveste. Dar chiar și așa, te duci cu gîndul la strămoși, că și ei, la înmormîntări… Chiar de ignat, epicureul Mircea Dinescu a avut chef să se filmeze tăind porcul la Cetate, pe malul Dunării. Atitudine tipic țărănească, întîlnită și la Marin Preda care, tot așa, de un Crăciun a poftit la șorici și a însărcinat un subaltern cu procurarea materialului. Zis și făcut. Omul a venit cu porcul la Cotroceni, unde locuia maestrul, și l-a încălicat. Ține-l mai mult sub cuțit, i-a ordonat șeful, să audă vecinii că avem porc și să moară de necaz! N-am prins emisiunea Dinescului chiar de la început, așa că n-am apucat să aud patimile lui Ghiță. L-am văzut însă mai tîrziu, cînd îl pîrleau unii cu paie. Masa în aer liber încărcată cu sticle și pahare, de o parte, lăutarii de cealaltă parte, și la mijloc, întins pe niște scînduri, bietul sacrificat, scrutînd grav eternitatea porcească. Toată lumea de acolo era veselă și lipsită de griji, că doar se apropia Crăciunul, nu? Inclusiv gazda care tocmai încurcase borcanele, atribuindu-și două versuri, care, de fapt, aparțineau unui poet american, Carl Sandburg: ,,Nu mai există bizoni./Nu mai trăiesc nici cei care au văzut bizonii…” Și Becali s-a lăsat fotografiat cu cuțitul în mîini și călare pe un porc, într-o iarnă cu zăpadă multă. Bine că mi-am adus aminte. De-un Paște, pe vremea cînd era ministreasă la Turism, Mircea Dinescu a invitat-o pe Elena Udrea la Cetate, că avea nevoie de niște aprobări, ca să se extindă. Și a fost un chef nebun cu ouă roșii, Christos a înviat!, vin mult, bun și rece… Și Nutzi, care făcuse mare caz dintr-un miel sașiu (sau era cățel, că nu mai țin minte) pe care îl denumise Pluti, ca o trimitere la Traian, supranumit între prieteni Cel dus cu pluta… Dar a doua zi, cînd a plecat la București, să-l rezolve pe Dinescu, nu zici că Nutzi l-a uitat pe Pluti la Cetate, care ce-o mai fi făcînd mititelul, o mai trăi? Belirea mielului și tăierea porcului – două elemente de antropologie românească (borș de cap de miel, pulpă la cuptor, stufat/șorici, jumări, sarmale și cîrnați) – tot mai joacă un rol important în tradițiile noastre, cu toată opoziția UE care ne recomandă apăsat curcanul (de-a dreptul ecologic, nu face fum, nu crește colesterolul și nu guiță/behăie, de-ți sfîșîie inima). Dar, cum spuneam la începutul acestui text, Mircea Dinescu mai are un job la ,,Prima-Tv”: periodic, este invitat de onoare la Sebastian Zackman, să depene amintiri din copilărie (părinții, școala, primele iubiri) și din lumea scriitoricească, în care a pășit pe la 20 de ani, după armată, cînd Marin Preda și Fănuș Neagu l-au luat sub aripa lor să-l învețe literatură, pamfletul fiind principala lui armă prin care și-a temperat adversarii. Dar Mircea Dinescu s-a mai remarcat și prin altceva: a înființat reviste de satiră, unele de mare succes, cum a fost cazul cu ,,Academia Cațavencu”, altele cu o existență mai scurtă: vezi ,,Plai cu boi” sau ,,Aspirina săracului”.
Primul critic de prestigiu, care îl ia în serios pe Mircea Dinescu, ținînd cont că debutase la 17 ani în Revista ,,Luceafărul”, și îi dedică mai multe pagini într-o istorie masivă a literaturii române de după 1944, este Eugen Simion. În genere, Eugen Simion îi trece cu vederea obrăzniciile juvenile, în speranța că, odată cu maturizarea, va produce și o poezie serioasă concomitent cu aprofundarea filozofiei și a literaturii clasice române și universale. Dar, după 1990, Mircea Dinescu devine clientul lui Eugen Barbu și Vadim, care nu-i mai trec cu vederea derapajele verbale și de comportament, puse în slujba unui arivism sălbatic. Cei doi vor folosi materia primă provenită din două direcții: apartenența lui la o anumită etnie (violența fizică și de limbaj, tupeu incredibil, mincinos, fățarnic, îndărătnic, ureche muzicală convertită în talent poetic), precum și contribuția lui la evenimentele din decembrie 1989, cînd cu circul de la TVR (,,Mircea, fă-te că lucrezi!”) dar mai ales cu ascensiunea politico-socială de după, urmată de o îmbogățire rapidă. De asemenea, merită să fie luată în seamă și caracterizarea pe care Marian Popa i-o făcuse în ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine” pe cîteva pagini închinate și altor doi poeți de aceeași factură, Dan Deșliu și Dorin Tudoran, care, ani de zile, serviseră cauza și pe Ceaușescu, dar, pe la începutul anului 1989, urmărind schimbările majore care vor surveni în lume, devin brusc dizidenți. În opinia lui Marian Popa, ,,Numitul Mircea Dinescu a fost un talent cu fler politic și spirit pragmatic, care a știut ce trebuie făcut pentru a profită la maximum de însușirile proprii în funcție de viciile și slăbiciunile autorităților culturii politizante (…) Omul avea o insolență bine calculată, cu direcție inofensiv nominalizată, care nu-l punea niciodată în pericol serios…”. Provenit dintr-o familie modestă din provincie, termină cu dificultăți un liceu oarecare, remarcîndu-se mai mult prin indolență, proastă educație și obrăznicie. Drept urmare, obține greu Bacalaureaurul, și numai prin intervenții politicoliterare de la București. Dă la Teatru și normal că nu intră cu vocea lui lălăită și inexpresivă. Pleacă militar, dar, la intervenții sus-puse, face o armată dulce la Dinamo, fără instrucție și celelalte neplăceri. Fănuș Neagu îl ia sub aripa lui, făcîndu-l pompier la nou-înființata Asociație a Scriitorilor din București. Dotat cu un instinct de supraviețuire în orice mediu, devine secretar UTC la Uniunea Scriitorilor. Își abandonează vechii prieteni și începe să-i cultive pe marii granguri: Eugen Jebeleanu, George Macovescu, Romul Munteanu, Gogu Rădulescu. Dă o lovitură de maestru căsătorindu-se cu fata unor universitari de la ,,Maxim Gorki”, plătitori de cotizație la Ambasada URSS din București. În atare situație, evenimentele din 1989 n-aveau cum să-l surprindă cu izmenele-n vine, mai mult, lăsînd impresia că fusese pregătit expré, ca să folosesc o vorbă la modă prin anii ‘50. Mulți băieți și-au dorit să fie luați de șuvoiul evenimentelor din 1989 și purtați spre glorie și avere, dar puțini au reușit. Lăsînd la o parte ce a fost Dinescu, să ne mulțumim cu ce este acum. Căci decît să-i aud pe Iohannis, Ciucă sau Bode morfolind biata Limbă Română, încercînd să pară inteligenți, îl prefer pe șmecherul ăsta, care, cînd vrea, știe să fie și simpatic și, în plus, mai aduce și informații despre lumea scriitoricească de la noi. ,,Cetățeanul Dinescu trăiește un paradox, își încheie Marian Popa caracterizarea. În timp ce despre poeții mari se vorbește puțin spre deloc, numele lui e prezent peste tot: la radio, la televizor sau în presă, și puțini își mai aduc aminte că a pășit în viață ca poet.” PAUL SUDITU
RM
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
11
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...
de dînsul, o sobiță mică pe care prăjește niște chifteluțe de cartofi. Cînd vine vreun mușteriu, îl întreabă îmbietor: - Ce poftiți? Să vă fac ghetele ca oglinda, sau doriți, poate, o chifteluță caldă și gustoasă? Mult mai tristă, decît a lustragiului cu chiftele, e soarta bieților fotografi à la minut de prin grădini și parcuri. Lîngă trepiedul înfipt în zăpada albă, așteaptă posomorîți și descurajați, cu mîinile întinse peste grătarul cu mangal care are destinația principală de a împiedica înghețarea soluțiilor necesare developării și fixării. Fotograful așteaptă ore întregi, în ger și viscol, uneori cîte o zi întreagă, fără să vie nici un mușteriu. «Nu ne-au adus încă grătarele cu cărbuni!» – îmi spunea cu resemnare unul care curăță șinele de tramway, potrivind cu un cîrlig macazul. Totuși, pe un alt macagiu de la S.T.B., în stația Halei Ghica, l-am văzut atît de ocupat și aferat, atent la numeroasele vagoane ce trec pe acolo, în fiecare minut, încît nu cred să mai aibă timp să se încălzească, chiar dacă i s-ar pune la dispoziție coșul grătar cu cărbuni incandescenți, atît de rîvnit. Mi-am notat și numele lui: Barbu Gheorghe, acar la C.F.R., șef de manevră în Gara de Est, pe care l-am văzut manipulînd macazul de la intrarea în stație, grav și impasibil, pe un ger de minus 20 grade. Cîți mai sînt ca dînsul, risipiți pe întreaga rețea de sute și mii de kilometri a Căilor Ferate Române? În București, sînt foarte simpatici și necăjiți vînzătorii ambulanți, cu diferitele lor obiecte mărunte, pe care le oferă publicului: carnete și carnețele, lame de ras, butoni, ciorapi... Un aspect caracteristic dau, mai ales centrului, vînzătorii de castane prăjite, «maroane calde», cum au
început să ofere de cîtva timp. O mențiune specială merită vînzătorii de ziare, care dau buzna la anumite ore, înviorînd strada cu strigătele lor. În Lipscani, sprijinit de un zid, un om slab, înalt, cu ochii mari, zîmbind trist, cu o hăinuță prea scurtă și subțire. La picioarele lui se vedeau, tot în picioare, două păpuși, un fel de arlechini sfrijiți cu un zîmbet asemănător cu al stăpînului lor, care era, poate, și fabricantul. Alte păpuși, așezate într-un coș le vindea o bătrînă necăjită, tremurînd pe piatra din fața unei vitrine încuiate”. În reportajul său înghețat, reporterul Alex F. Mihail nu îi uită nici pe sondorii care munceau pe cîmpurile petroliere: „O noapte de iarnă în regiunile petrolifere desvăluie împrejurări din cele mai dramatice. Vom găsi acolo lucrători sondori, la datorie, rătăciți prin pustietatea văilor și a dealurilor, izolați de întreaga lume, aproape înghețați, la adăpostul doar al unor scînduri printre care suflă gerul tăios. De acești modești eroi ai munților, dintre care cei mai mulți se-mbolnăvesc de boale grele și mor cu miile, se ocupă prea puțin cei în drept: Ministerul Muncii și conducătorii societăților petrolifere. Viața sondorilor ar putea fi întrucîtva comparată cu a muncitorilor care lucrează din greu, pe ger, în atelierele deschise ale căilor ferate, reparînd locomotive și vagoane”. Ziariștii de teren făceau parte și ei (fac parte și azi) din rîndul celor care înfruntă gerul pentru a-și face meseria: „Dar înșirînd pe toți acești oameni, pe care obligațiile lor profesionale îi silesc să stea în ger, am uitat să pomenesc de unul care îngheață și el destul: acela care a scris rîndurile de față! Vă asigur că mi-au înțepenit grozav mîinele, pînă ce-am făcut fotografiile pentru reportagiul de față”. Dar... „totuși iarna aduce unora și bucurii: teatrele, balurile, patinajul, ski-ul, bobsleigh-ul... sînt bucuriile acelora mai cu dare de mînă, care se simt bine în anotimpul geros. Acum vreo două seri, cînd ningea mai tare și lumea se sgribulea cu mîinile în buzunarele paltonului, am văzut la un colț de stradă cîteva studente și studenți bătîndu-se de zor cu zăpadă. La un moment dat, una dintre domnișoare, îmbujorată la față, a exclamat rîzînd în hohot: - Dar e o căldură tropicală!”. Sursa: fotoreportajul „Meserii în ger”, 23 ianuarie 1935
literatura, care o face să uite de suferinţă: „Durerile încetează caînd scriu, indiferent cî̂t sînt de acute“. Continuă să lucreze disperată la Nimfa Europa, deși își dă seama că nu va putea să-și ducă la capăt opera. În paralel, scrie o carte despre Napoleon și lucrează la alta despre de Gaulle. Istoricul și criticul literar Alfred Leslie Rowse ne oferă un portret al Marthei ajunsă la vîrsta senectuţii, mereu lucidă, niciodată decrepită sau descurajată: „În loc să se plîngă și să regrete averea și măreţia pierdute, acum că trebuia să-și cîștige existenţa scriind, ea mi-a spus odată: Eu prefer asta“. Ziua de 28 noiembrie 1973 o prinde pe Martha în scumpul ei turnuleţ din Quai de Bourbon 45, admirînd Sena. E o zi de miercuri mohorîtă și prinţesa o anunţă pe secretară că așteaptă pe cineva, deși nu se anunţase nimeni. Apoi, în așteptarea inexistentului vizitator, Martha se apucă să citească o carte. La un moment dat, își trimite secretara să vadă cine e la ușă, pretextînd că a auzit soneria. Michel Tournier, unul dintre apropiaţii ultimelor zile ale Marthei, povestește: „Tînăra femeie a ascultat-o. Bineînţeles, nu a găsit pe nimeni în prag. S-a întors. În marele ei fotoliu, cu o carte deschisă pe genunchi, Martha Bibescu murise“. Ceremonia funerară este celebrată la biserica SaintLouis-en-l’Île, iar doamna de Castries îi pune pe piept crucifixul abatelui Mugnier. Va fi înmormîntată la Menars, în cavoul soacrei ei, iar epitaful ales chiar de ea este gravat astfel pe piatra de mormînt: „Martha Bibescu, scriitoare franceză“. De fapt, cine a murit în dupăamiaza zilei de 28 noiembrie 1973? Prinţesa româncă, femeia fatală a anilor ’20, scriitoarea de succes din anii ’30, amanta lui Beauvau, soţia lui George, iubita lui
Thomson, spioana din primul război mondial, diplomata din cel de-al doilea, admiratoarea lui de Gaulle, mama Valentinei? Personalitatea Marthei Bibescu a fost la fel de complexă și de fascinantă ca faţetele unui diamant. Ea putea să fie oricînd inteligentă, cultivată, pasională, dîrză, rezervată, spirituală, în funcţie de contextul, locul sau persoanele care o ascultau și o admirau, strălucind pentru fiecare altfel. La 19 februarie 1977, Mircea Eliade, ales în locul Marthei membru al Academiei belgiene de limba și literatura franceză, va face un portret elocvent, din cîteva cuvinte, al prinţesei dispărute: „Într-adevăr, ea, ale cărei rădăcini pătrundeau într-atîtea ţări cu culturi și tradiţii creștine paralele, a regăsit, după ce o căutase toată viaţa, unitatea pierdută a Europei și aștepta momentul escatologic al unităţii Bisericilor“. Mai aplicat, cunoscutul scriitor și jurnalist Alfred Fabre-Luce surprinde esenţa profundă a vieţii Marthei Bibescu: „Era oglindirea unei Europe azi dispărută, Europa aristocraţiei internaţionale și a culturii clasice... În primii ani de după primul război mondial, Martha Bibescu a fost un preţios mijlocitor între «înalta societate» și lumea literelor... Graţie ei, lumea sîngelui albastru și lumea banului se întîlneau cu talentul și frumuseţea“. Sigur, prinţesa Bibescu și-a ales singură epitaful, dar dacă am fi chemaţi să-l alegem noi, credem că nimic nu s-ar potrivi mai bine pe lespedea ei de mormînt decît cuvintele unui proverb persan, pe care ea îl aprecia în mod deosebit: „Acel ce a murit după ce a făcut ce a vrut nu a murit cu adevărat“. (va urma) Sursa: lecțiadeistorie.ro; historia.ro
„Meserii îngheþate“ în România de ieri
Iarna se zburlește din nou la noi, cu ger și cu zăpadă. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii: „...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă – din înaltul cerului, au împînzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmînt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stîrnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s-au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s-au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pîrtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă” (fotoreportajul „Iarna”, revista „Realitatea Ilustrată”, 17 decembrie 1931). În căldura caselor, mulți din românii de ieri uitau (la fel cum uităm și noi, românii de azi) că își datorau confortul celor nevoiți să rabde frigul pentru a-și îndeplinii sarcinile: „Sînt numeroși semeni de-ai noștri nevoiți să stea în ger spre a-și putea cîștiga pîinea de toate zilele. Sînt atîtea meserii care nu se pot exercita decît înfruntînd toate intemperiile. Un factor poștal va trebui să circule atît pe ploaie și vînt, cît și pe ger și viscol. Un sergent de stradă, sau un soldat santinelă sînt nevoiți să stea, aproape nemișcați, la posturile lor”. Reporterul interbelic nu îi uită nici pe „birjarii de pe capră, mai puțin fericiți decît șoferii adăpostiți în automobile închise, apoi lăptăresele pe căruțele lor cu două roate, cei care suiți pe scară dezgheață felinarele de gaz aerian, camionarii de stradă, măturătorii și curățitorii de zăpadă, cei care încarcă sau descarcă vagoane prin gări, nenorociții care roiesc în jurul halelor așteptînd să fie angajați la lucru. lată atîția bucureșteni condamnați să stea toată ziua în frig”. Vă invităm să îl însoțim pe reporterul interbelic Alex F. Mihail în periplul lui pe străzile înghețate ale Capitalei din ianuarie 1935, în căutarea celor care se luptau cu gerul: „În București, sînt foarte mulți meșteșugari și profesioniști, care stau toată ziua în calea acelora care au nevoie de dînșii. Astfel, de pildă, văxuitorii de ghete îngheață pe scăunelul lor mic, înșirîndu-se cîteodată pe o bună porțiune de trotuar. Totuși am găsit un lustragiu ingenios, în apropierea Băncii Naționale, care foarte inventiv a așezat, alături
Oameni şi epoci Iubirile Marthei Bibescu (5) Ultimii ani ai vieţii, la Paris
O viaţă strălucitoare, dar nu uşoară. La şaizeci de ani era o prezenţă excentrică. Casa Dior, a cărei reclamă vie fusese decenii, realiza pentru ea haine speciale, ca nişte fastuoase tunici, lungi pînă în pămînt. Era cuceritoare, deşi, cum o caracterizează logodnica nepotului ei, Judy Ghica, puţin cam „imperativă”. Se bucura de o mare recunoaştere. În 1954, Academia Franceză îi conferă Marele Premiu de Literatură pentru întraga operă, iar un an mai tîrziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei o alege ca membru. În 1962 primeşte Legiunea de Onoare, marea ei bucurie, ceea ce aştepta de 30 de ani. Pentru Martha Bibescu, viaţa apunea glorios. Acești ultimi ani ai săi s-au scurs sub semnul legăturii cu Charles de Gaulle. Unii cred că a fost ultima ei mare iubire. E mult spus. Primul preşedinte francez a priceput însă cel mai bine cine era cu adevărat Martha Bibescu. I-a scris: ,,Pentru mine, dumneavoastră sînteţi personificarea Europei”. Ea n-a vrut să fie însă decît „un martor al istoriei”. Şi a fost.
Moartea Marthei Bibescu, prinţesa unei Europe dispărute În 1969, pe cînd se afla la „Tullimaar“, Martha Bibescu se îmbolnăvește de zona zoster, durerile devenind atroce. Cel mai bun tratament rămîne doar
România de lîngã noi – România realã
ROMÂNIA NU VREA RĂZBOI CU RUSIA!
(urmare din pag. 1) Cum otomanii de sub conducerea lui Mohamed Baltagi-pașa ies victorioși, îi obligă pe învinși să încheie pacea, act în urma căruia Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, este obligat să se refugieze în Rusia. Între această bornă – 1711 și 1944 – s-au înscris cele 12 invazii ruse (sovietice) care au lăsat urme adînci în conștiința Poporului Român, în special cu prilejul ultimatumului din 26 iunie 1940, cînd România a fost obligată, într-un mod brutal, să părăsească (din punct de vedere teritorial și administrativ) Basarabia și Bucovina de Nord. Istoria păstrează încă vie rana acestui an cînd, neputincios, Președintele Consiliului de Miniștri, Gheorghe Tătărăscu, declara, la 3 iulie 1940, în fața Camerei Deputaților: „Declar aici, în fața Parlamentului și a țării, că am hotărît evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de nord pentru a salva existența statului român și pentru a evita să punem în pericol viitorul României. Declar aici că noi am luat această decizie sub presiunea forței, într-unul din momentele cele mai dificile din istoria noastră și că lăsăm viitorului sarcina să judece actul nostru”. Deși „după război mulți viteji se arată”, o parte a opiniei publice, în frunte cu unii politicieni și analiști politici, au susținut teza conform căreia nu ar fi trebuit să acceptăm acest ultimatum deznorant, uitîndu-mă în Atlasul geografic al vremii (URSS: 250 milioane de locuitori și 22 și jumătate milioane kilometri pătrați, întinși pe două continente), și coroborînd aceste date ale colosului rus cu explicația premierului României de la acea dată, înclin să cred că hotărîrea de atunci a României a fost cea salvatoare de la o ocupare totală a țării.
România – stat agresor? Citind începutul acestui articol poate v-ați întrebat ce rost are această succintă trecere în revistă a încercărilor Rusiei (Uniunii Sovietice) de a ne răpi o parte din teritoriile noastre, în timp ce, prin titlu, pledez pentru neimplicarea României în războiul pe care îl pune la cale NATO împotriva Rusiei. Ei, bine, aceasta a fost strategia mea de a încerca să demonstrez faptul că formarea unui val de aprecieri negative la adresa lui Putin și a Rusiei, în cadrul mai larg al războiului ruso-ucrainean, chiar de ură și de răzbunare împotriva „Ursului” de la Răsărit, își pot avea sorgintea în trecutul istoric al cărui traseu, în ultimii 400 de ani, a fost jalonat de ambiția Rusiei (URSS) de a stăpîni părți din România. Într-adevăr, sîntem oameni, cu inimă și conștiință, cu trăiri și cu implicații morale asupra societății (și invers), care luăm atitudine în cazuri speciale, astfel cum am amintit mai sus, sau cum putem reacționa, în prezent, vizavi de situația tragică din Ucraina. Însă, fiind oameni – avînd, deci, posibilitatea de gîndire în asociere cu realitățile pe care le trăim – avem și posibilitatea să
Județele din care erau alcătuite regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 judecăm, îndepărtîndu-ne pe cît putem de o judecată pripită, dominată de cîmpul emoțional al momentului, la care se alipește senzația că, uite, acum avem și noi prilejul să ne răzbunăm pe ruși, mai ales că îi vom ataca sub umbrela (apărătoare și biruitoare) a NATO! Fals! Total fals, dar și extrem de periculos! De ce? Să analizăm, pe rînd, erorile și implicațiile acestora dacă ne vom amesteca în tăvălugul războiului pe care îl rostogolesc spre Rusia, via Ucraina, Statele Unite ale Americii și unele țări din Uniunea Europeană, plecînd de la datele cunoscute pînă în prezent. 1. Pe 24 februarie 2022, Rusia (sub pretexte politice, etnice și teritoriale pe care le cunoașteți) a atacat fosta ei republică, Ucraina. Deci, de aproape un an de zile, între două țări vecine se desfășoară un conflict militar, la început fiind angrenate doar trupe aparținînd celor două state beligerante; 2. Așa cum specialiștii apreciază situația, Rusia este considerată țară agresoare (bineînțeles, cu excepția acesteia, care susține teza apărării teritoriale cu populație rusă preponderentă și recuperarea acestor teritorii unde, în urma unui plebiscit, s-a hotărît aderarea la Rusia); 3. Cele două state nu fac parte din Uniunea Europeană și nici din NATO. Tocmai încercarea Ucrainei de a fi primită în aceste două organisme internaționale, în special în NATO, a deranjat Rusia, aceasta temîndu-se ca o țară vecină să facă parte dintr-un organism militar văzut ca un pericol la adresa Rusiei – sentiment materializat chiar de starea actuală a posibilității escaladării acestui conflict pornit inițial între două state; 4. Acum, să privim la impactul internațional al acestui conflict, impact care, față de reacția Occidentului și a Washingtonului la un act aproape similar – ocuparea de către ruși a Crimeii, în urmă cu aproape 10 ani – a întrecut orice conotație, luînd proporții universale. Ce a determinat acest salt internațional, în apărarea unui
stat – atenție! – stat cu care nici o țară din cele care nu mai pot dormi acum de grija Ucrainei, nici un stat din UE sau SUA nu are vreun acord, tratat sau cum s-o mai numi acesta, de asistență mutuală, în caz de atacare a Ucrainei de către un stat din afara acestor entități suprastatale? 5. Pentru a nu lungi prea mult explicația, voi concentra răspunsul la întrebarea de mai sus, la cele mai vizibile probleme. a) Ocuparea Crimeii de către Putin a fost privită cu indulgență de cei care, astăzi, se agită de zor să declanșeze un al III-lea Război Mondial, copiind, de fapt, reacția Marilor Puteri europene, între 1936 și 1939, anii în care Germania nazistă sfîrteca Europa. Cunoscînd rădăcinile istorice ale acestui ținut, Crimeea, statele extravigilente de astăzi au primit în mod tacit (chiar dacă, formal, au zbîrnîit un pic) acțiunea „criminală” a Rusiei; b) Totuși, Occidentul (plus America) n-au uitat „sfidarea” de către URSS a „Blocului capitalist”, prin influența pe care Stalin a avut-o asupra unei părți a Europei, cu tangențe în Asia, Africa și America Latină, mulți ani de zile. Acum, după destrămarea fostei Uniuni Sovietice, cînd Rusia și-a pierdut titulatura de stathegemon în lume, au ieșit la suprafață vulnerabilități, acestea fiind introduse într-un scenariu occidental și american, pentru „punerea la punct” a acestei țări; c) Dispariția Tratatului de la Varșovia (iulie 1991) și rămînerea doar a „rivalului” – NATO, care, după 1990, a primit și fostele țări comuniste, ajungînd la un număr de 30 de state din Europa, Asia și America de Nord, a creat premisele unei presiuni reale asupra Rusiei, mai ales prin perspectiva accederii la această mare grupare militară a unor țări limitrofe Rusiei: Ucraina și Republica Moldova, după ce alte țări foste sovietice sînt în NATO: Lituania, Letonia și Estonia. Cum Rusia a reacționat la extinderea NATO spre Est, încălcîndu-se o înțelegere cu SUA, a apărut reacția acestei țări, exploatată cu dibăcie de NATO; d) Greșeala pe care a făcut-o Putin – întinzînd acest război pe o perioadă lungă de timp a dat posibilitatea vechilor rivali ai URSS să-și revigoreze potențialul și ambițiile ascunse și să angajeze un atac colectiv asupra Rusiei, pretextînd „apărarea libertății popoarelor”, ca, în final, să nu mai fie „amenințate” de acest stat;
e) Nu, în ultimul rînd, trusturile de armament din SUA trebuie menținute „la foc continuu”, războiul din Ucraina venind ca o mănușă pentru miile de tone de armament și tehnică de luptă trimise „în sprijinul” Ucrainei, armament care, așa cum am scris în articolele anterioare, va fi suportat de UE, deci și de România. 6. Ultimele evenimente: summitul UE de la Kiev, cu smiorcăiala Ursulei von der Leyen; apelul disperat al lui Zelenski de a-l sprijini să „salveze Europa” de Putin; hotărîrea unor state NATO de a trimite în Ucraina tancuri grele, rachete cu rază lungă de acțiune și avioane sofisticate – ne arată în mod clar nu doar escaladarea acestui conflict și internaționalizarea lui, ci și hotărîrea NATO de a ataca Rusia; 7. În timp ce Volodimir Zelenski solicită pe toate căile ajutoare (de la UE a primit 30 de miliarde de euro, iar de la SUA peste 50 de miliarde de dolari), la nivelul înalt de comandă al armatei ucrainene s-au descoperit mari deturnări de fonduri pentru apărare, mai mulți demnitari fiind destituiți, în frunte cu ministrul Armatei. Plecînd de la aceste cazuri putem pune întrebarea: noi dăm bani Ucrainei pentru înfrîngerea „dușmanului” sau pentru afacerile cu armament a marilor corupți din Guvernul de la Kiev? 8. Dacă privim în urmă, în toate cazurile în care și-a băgat coada Pentagonul (Vietnam, Irak, Afganistan, Libia, Iugoslavia și în multe alte provocări militare) – în toate cazurile, cu pretexte artificiale – după ce „au luptat pentru democrație”, lăsînd în urmă mii de cadavre și atrocități inimaginabile, s-a ales praful, în multe din aceste țări, și astăzi, pe cînd asistăm la același scenariu pe frontul din Ucraina, sînt ciocniri violente între entități conlocuitoare, deși, în unele cazuri, forțe militare NATO sînt dislocate în zonă pentru a împiedica un nou conflict armat! Acest scenariu îl vor americanii și în Ucraina? Cîtă dreptate îi dau astăzi fostului specialist în geopolitică, colonelul Florian Gârz, care spunea, cu privire la SUA: „Americanii interpretează fenomenele și procesele lumii contemporane doar prin relațiile de putere și hegemonism. Americanii nu sînt preocupați de cunoașterea istoriei lumii contemporane pentru că SUA nu au o istorie. Cei 245 de ani (în 2021 – n.a.) de cînd există SUA nu pot constitui o istorie. Acești ani vor putea fi un capitol – de istorie – abia după ce SUA vor împlini 2000-2500 de ani de existență”. Tot din documentarea acestui vizionar al înfrun tărilor pe frontul informațiilor secrete militare, am aflat despre recordul SUA ca generator de conflicte internaționale. Astfel, în întreaga epocă a „Războiului rece” (1947-1989), SUA a întreprins un număr de 50 de acțiuni militare, pentru ca, în epoca post-Război Rece să întreprindă un număr de 200 de acțiuni militare! Se poate întreba, în acest context: cine amenință pacea mondială?
Ce face România? Din păcate, astfel cum am mai scris pe acest subiect, conducătorii de azi ai României sînt atît de obtuzi în gîndire cînd e vorba de a apăra, cu prioritate, interesele vitale ale Statului Român, încît sacrifică liniștea și viitorul Țării numai și numai să execute ordinele emanate de la Washington sau Bruxelles. Am citit Statutul NATO. Nu scrie în nici un articol din acest document internațional că România este obligată să
sprijine cu armament, muniție, echipament militar sau armată vreo țară care nu este membră NATO, indiferent de afiliațiile de simpatie sau marja de sensibilitate. Dacă în acest statut nu scrie, în alte instrumente juridice, cu privire la implicarea unui stat într-un război dintre două sau mai multe state se prevede negru pe alb că „acțiunea de înarmare a unui stat independent împotriva altui stat independent este considerată ajutor înarmat oferit uneia din părți pentru a cîștiga victoria, ceea ce poate atrage consecințe grave, pînă la a considera acel stat ca parte a frontului comun cu statul ajutat, caz în care devine ținta inamicului comun”. În cazul conflictului Rusia-Ucraina, Președintele Klaus Iohannis, Parlamentul, Guvernul, întreaga clasă politică s-au lăsat tîrîți de interesele paranoice americane, intrînd într-o aventură extrem de periculoasă pentru România, deși este mascată sub denumirea nevinovată de „ajutor umanitar”. 1. Cum pot fi numite ajutor umanitar aceste acțiuni de înarmare pînă în dinți a unui stat cu care nu ai nici o convenție militară? 2. Ce ajutor umanitar poate fi acela în care folosești teritoriul țării tale pentru tranzitarea de armament și tehnică de luptă, inclusiv echipament nuclear, în sprijinirea unei țări beligerante? 3. Ce ajutor umanitar este acela cînd o coaliție de state, la care am aderat și noi, face de zor preparative pentru a „da o ripostă Rusiei”, așteptînd doar momentul oportun (sau de ce nu – pregătind acest moment, așa cum a făcut Hitler cu regizarea atacului de la frontiera cu Polonia a postului de radio de la Glaeiwitz, atac executat de SS-iști care au lăsat pe teren cadavrele unor deținuți de drept comun echipați în uniforme poloneze – „motiv” să declanșeze cel de-al II-lea Război Mondial, la 1 septembrie 1939)? 4. Ce ajutor umanitar este acela cînd, deși Țara este săracă, împrumutîndu-se lunar pentru a achita salariile și pensiile, tu, Stat Român, pe lîngă ce sacrificii ai făcut pînă acum, la ordinul doamnei Ursula von der Leyen, îi mai dai Ucrainei 65 de milioane de euro? 5. Ce ajutor umanitar este acela în care, preocupat de propaganda antirusă, Președintele României nu are timp (oare?) să vadă pierderile Țării sale de cînd ne-am „pricopsit” cu „funcția” de scut al NATO în flancul de Est al acestui Pact? • Refugiați care crează probleme sociale (le las la o parte pe cele de ordin financiar); • Introducerea de arme, droguri și valută în Țară, prin nerespectarea regimului de frontieră, socotind că este caz de război; • Blocarea celui mai mare port maritim, Constanța, cu sute de mii de tone de cereale venite din Ucraina, doar ca tranzit, dar rămase la noi, fapt ce a condus la pierderi mari din partea producătorilor autohtoni, prin excesul de marfă ieftină; • Și, ceea ce este și mai grav – un adevărat atentat la sănătatea noastră și a animalelor – este lipsa oricărui control la punctele de frontieră cu Ucraina, ceea ce a permis introducerea în România a unor cereale din Ucraina infestate cu boli și agenți patogeni. Din cauza porumbului stricat cei care l-au cumpărat au fost nevoiți să-și închidă fermele de păsări și de porci. În această problemă de viață și de moarte, iată ce declară domnul Laurențiu Baciu, președintele Ligii Asociațiilor Producătorilor Agricoli din Romînia: „La porumb am văzut o filmare cînd îl încărcau de pe pămînt. Îmi spuneau niște șoferi care au făcut curse în Ucraina că le put hainele a pește, din cauza mălurei cu care este infestat grîul. (...) M-a sunat un crescător de porci să-i dau niște porumb, că nu mănîncă nici porcii porumbul cumpărat de la ucraineni. Nu se face verificarea calității, nu se fac controale fitosanitare, să se vadă cu ce boli vin, cu ce agenți patogeni. Ucrainenii nu au nici o restricție
la pesticide, la nimic, acolo este care pe care”. Tot în această intervenție, președintele LAPAR a spus că Ungaria nu a permis intrarea în țară de asemenea produse, iar fermierii polonezi au blocat cu tractoarele punctele de trecere cu Ucraina, exasperați de asaltul cerealelor infestate din țara vecină. Noi ce facem? Ne pregătim de război, concentrînd trupe din unele țări din NATO în Dobrogea, proiectîndule rușilor primele ținte de distrugere de la primele minute a preconizatului conflict NATO – Rusia! Ce mai facem? Modificăm legile țării, în perspectiva viitorului război. Astfel reiese dintr-o listă de priorități legislative aflate în portofoliul Guvernului, dintre care cea mai concludentă este cea care prevede modificarea Legii 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare. Obiectivul principal este acela de redefinire a formelor în care cetățenii își exercită dreptul și obligația de a apăra țara. Pentru a nu intra în amănunt, iată doar cîteva noutăți: noul concept de „militar voluntar în termen”; va exista un plan de recrutare-încorporare în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu în calitate de militar în termen; studenții civili școlarizați pentru MApN vor îndeplini serviciul militar activ; modalitatea de completare a forțelor pe timpul stării de urgență sau a stării de asediu... Toate acestea demonstrează pregătirea României pentru război. Datorită cursei nesăbuite a înarmărilor, care acum și-a aflat un spațiu larg de experiențe, precum și a conducătorilor unor state inflamate la maximum de acest conflict – un prilej minunat de a o face pe Rusia lui Putin să capituleze sau chiar să o ocupe – proces la care România (prin docilii ei reprezentanți) este împinsă în prim-plan în cazul internaționalizării conflictului de la graniță – Europa este pe picior de război. Scenariul va fi apocaliptic și distrugerile vor fi ireversibile. În loc să cheltuim bani și să îndreptăm efortul științific spre eradicarea unor boli incurabile (deocamdată) sau spre studierea în profunzime a cataclismelor naturale, pentru a le prevedea – a se vedea recentele cutremure din Turcia și Siria, cu pierderi de vieți și cu imense distrugeri materiale – statele lumii acordă prioritate fabricării de armament și tehnică de luptă, din ce în ce mai sofisticate și mai mult aducătoare de moarte. Conducătorii noștri care orchestrează pericolul pe care-l prezintă Armata Roșie, în caz de invazie, ori sînt orbiți de furia lor împotriva lui Putin, ori se comportă astfel pentru a „da bine” în fața șefului de la Pentagon sau, pur și simplu, sînt complet rupți de realitate. Care realitate? Aceasta că, oricît de nebun și de hazardat ar fi Putin, are minte într-atît încît să nu provoace un conflict armat cu NATO, care este alimentat cu forța armată și cu forța materială a celor 30 de state membre. Atunci, se urmărește, copiindu-l pe Hitler, probabil, distrugerea rasei slave de pe pămînt și tabula rasa peste vastele întinderi rusești! Aceasta poate fi concluzia în cazul că acest război dintre două țări vecine ar fi luat în „custodia” NATO. În acest caz, prima care va pierde va fi România! Peste Marea Mînecii și dincolo, peste Ocean, e mai greu să ajungă rachetele lui Putin! Domnule Iohannis, chiar dacă nu aveți în sînge globule de român, în calitate de Președinte nu aveți voie să aruncați România în prăpastia pregătită de „prietenii” americani. Ar fi o crimă! România nu vrea război cu Rusia! Mai vreți să citiți o dată spusele lui Nicolae Steinardt? „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Christos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tîmpiți”.
14
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
Destine remarcabile • Destine remarcabile
P.P. Carp – un aristocrat al politicii româneşti (I) După repetate şi îndelungi discuţii, acum vreo doi ani colegul Ion Bulei a acceptat să scrie un „potret“ P.P. Carp. După cîteva săptămîni, m-a sunat şi mi-a spus puţin încurcat că s-a apucat de lucru, dar că nu se mai poate opri. „Ar merita o monografie Carp al nostru, mi-a zis, dar... Acum trebuie să plec şi nu ştiu cum voi continua...“. La sfîrşitul acestei veri, ne-a vizitat din nou la redacţie. Sigur că i-am amintit de Carp. A zîmbit şi mi-a spus că, pînă la urmă, a reuşit să redacteze vreo 70 de pagini care vor prefaţa un volum de discursuri parlamentare ale lui P.P. Carp, ce va apărea în Editura „Grai şi suflet – cultura naţională“ sub îngrijirea lui Marcel Duţă. Ne-a lăsat şi textul, cu îngăduinţa de a-l utiliza cum vom crede de cuviinţă. Am ales cîteva pagini semnificative, pentru a le oferi cititorilor o lectură pasionantă. Titlul şi subtitlurile ne aparţin. (M. Ştefan, „Magazin istoric”, 1994)
Greu de refăcut viaţa unuia din oamenii politici români care, alături de cei doi Brătieni, Ion şi Ionel, a dominat o jumătate de secol de viaţă politică modernă română. Greu pentru că Petre P. Carp nu lasă memorii, cum o face prietenul său Titu Maiorescu. Nu lasă nici măcar scrisori. Nu numai scrisorile sale, dar nici pe cele primite, pe care avea obiceiul să... le ardă. Aşa că pe Carp îl cunoaştem doar în manifestările publice, consemnate de acte oficiale sau de alte persoane publice. Îl ştim din discursurile parlamentare şi din cele electorale, cîte ni s-au păstrat, din actele de guvern, din corespondenţa păstrată de alţii (de pildă de D. A. Sturdza sau T. Maiorescu), indirect din amintirile prietenilor sau din ecoul faptelor şi ziselor sale la unii și la alţii.
Boierul Carp cel de acasă, al ceasurilor de familie, al gîndurilor cu sine însuşi, ne rămîne o curiozitate nesatisfăcută. Despre Carp, cel din viaţa privată, ştim că se căsătoreşte, în 1873, cu domnişoara Cantacuzino, fiica lui Ion Cantacuzino. Ştim că noua familie Carp locuia la Iaşi, în casa părintească a lui Carp. În 1874 au un copil, pe Elsa. Doi ani mai tîrziu, pe Ion. Vin apoi Grigore, Petre, Nicu. Cum ocupaţiile politice ale lui Carp se înmulţesc şi politica îl absoarbe tot mai mult, în 1880 se mută cu întreaga familie la Bucureşti. În 1890 îşi construieşte propria lui casă în strada Dorobanţi, unde va locui pînă la moarte. Vara familia pleca la Ţibăneşti, la moşie. Carp nu obişnuia să se ducă în Apus, cum o făceau atîţia şi atîţia boieri ai vremii. El se ducea la moşie. Nu avea încredere în arendaşi. Prefera să-şi administreze singur moşia. Şi bine făcea, înţelegerea lui pentru problemele agriculturii din această experienţă venea. Pentru el relaţia proprietarului cu ţăranul era esenţială. Era mai importantă decît relaţia de proprietate. Ceea ce îi lipsea ţăranului, va crede el tot timpul şi, desigur, nu neinteresat, nu era pămîntul, ci educaţia muncii, mentalitatea „lucrătoare“. Carp a respins totdeauna concepţia burgheză a proprietăţii. Făcea distincţie între un proprietar „autentic“ şi unul întîmplător. Onoarea proprietăţii autentice nu era transferabilă. Era o relaţie vie, care refuza abstractul, anonimul. P.P. Carp e neam de boier. ,,Nu de boier mare, ci de boier vechi“, cum observa C. Gane. E din mijlocul
Moldovei, din Ţibăneşti, cu un lung şir de înaintaşi mărturisiţi de documente, înşiruiţi cum se înşiruie dealurile din valea Socovăţului, de lîngă Ţibăneşti, spre Prut sau spre Siret. Tatăl său era mare stolnic, iar mama sa era fata lui Iorgu Radu, boier bogat din Dealul Mare, de lîngă Bîrlad. Se naşte la Iaşi, la 28 iunie 1837, în casa părintească de la oraş. Copilăria şi-o petrece iarna la Iaşi şi vara la Ţibăneşti, urmînd translaţia sat-oraş, oraş-sat pe care cei mai mulţi boieri ai vremii o practicau. La 13 ani, tatăl său îl trimite la Berlin (şi el făcuse şcoală la Viena). Cu rădvanul încărcat, tatăl si fiul pleacă prin Suceava, Cernăuţi, Lemberg, Cracovia, Breslau. De aici „începea Europa“. Părăseşte rădvanul şi pleacă mai departe cu trenul (P.P. Carp va rămîne toată viaţa marcat de această călătorie). Pentru studiile fiului său, tatăl alege „Franzosische Gymnasium”, unde se preda în franceză şi germană. Era şcoala coloniei francezilor din Berlin, protestanţi stabiliţi aici după expulzarea lor din Franţa prin Edictul de la Nantes. Alegerea a fost foarte bună, şcoala aceasta cultivînd gîndirea liberă neîngrădită nici de rigiditatea spiritului prusac, nici de canoanele catolice (cu pastorul coloniei franceze din Berlin, Souchon, învăţaseră M. Kogălniceanu şi fiii lui M. Sturdza, Dumitru şi Grigore). P.P. Carp avea astfel precedenţi moldoveni: tatăl lui Carp are şi buna idee de a-l da în gazdă pe fiul său în sînul famliei Hardy (O.L. Hardy era directorul şcolii), unde se va simţi foarte bine; între multe altele aici va învăţa şi să cînte la pian. Şi va cînta foarte bine. De atîtea ori în zbuciumata-i carieră, Carp, revenit acasă, se va linişti şi întrema nervos în jocul clapelor pianului, joc intermediar între lumea dinafară și clocotul interior. O.L. Hardy îl acceptase în sînul familiei sale pe copilul venit tocmai din Moldova din cauza inteligenţei sale neobişnuite, de care şi-a dat seama de la prima discuţie. Carp va fi din întîia pînă în ultima clasă „primus omnium”. Multe din cărţile bibliotecii sale în aceşti ani de şcoală le-a primit ca premiu de învăţătură. În 1858 termină „Franzosische Gymnasium”, lăudat de toţi profesorii. Dincolo de numeroase şi utile cunoştinţe, şcoala aceasta i-a dat lui Carp o foarte bună cunoaştere a limbilor germană şi franceză, pe care le vorbea cu precizii gramaticale şi intimă nuanţă. În toamna anului 1858 se înscrie la Facultatea de Drept şi .Ştiinţe Politice a Universităţii din Bonn, oraşul scăldat de apele Rinului, pe atunci cu deosebire pitoresc şi romantic şi, în plus, cu o mentalitate aproape „galică“, într-un pronunţat contrast cu spiritul teutonic al Berlinului. Oraşul acesta şi anii studenţiei îl vor marca profund pe P.P. Carp. Trei ani va studia la Bonn. Pe lîngă drept şi ştiinţe politice, va urma şi cursuri de filosofie, istorie, artă, literatură, sociologie. Cultura lui foarte serioasă, cu care va impresiona totdeauna (avea şi o foarte bună memorie), acum şi-o va forma în datele sale esenţiale. Studia meticulos şi disciplinat. Carp nu iubea entuziasmul facil şi nici dezordinea. Lumea germană şi şcoala germană i-au cultivat şi întreţinut aceste calităţi.
Prietenii
Conacul Petre P. Carp din Țibănești. Imagine din 1937
Se întoarce în ţară la 25 de ani. Prima lui grijă e să-şi găsească prieteni potriviţi. Alegerea prietenilor o face după principiul călăuzitor al vieţii sale, „excelsior”, cum îi plăcea să spună. Adică valoarea înaltă, refuzul
RM
mediocrităţii. Întîmplarea, o întîmplare voită, a făcut să-i răsară în cale, chiar de la întoarcerea sa în țară, doi oameni de valoare: Titu Maiorescu şi Vasile Pogor, primul foarte cult şi foarte inteligent, al doilea foarte bogat, plin de imaginaţie şi cu simţul umorului. Curînd, lor li s-au adăugat Theodor Rosetti, cumnatul lui Cuza, om de mare generozitate şi de bun simţ, şi Iacob Negruzzi, care-l cunoscuse pe Carp într-una din venirile sale în vacanţă. Toţi cinci făcuseră studii în Occident. Formau, cum zice Gane, „o comunitate intelectuală“. Nu se ştie cine a avut ideea asocierii lor. Poate n-a avut-o nici unul şi ea s-a născut în lungile seri ieşene, întreţinute cu un vin bun sau un pahar de coniac, pe care Carp nu le-a dispreţuit nici mai tîrziu la Jokey-clubul bucureştean. Cu sprijinul prietenilor săi şi, fireşte, cu atuurile pregătirii sale şi ale clasei din care făcea parte, Carp îşi începe viaţa în mediul de acasă. Toate drumurile păreau a i se deschide. La „Junimea” ține conferinţe, traduce Macbeth. De altfel, lectura traducerii lui Macbeth, la 10/22 februarie, înseamnă chiar botezul „Junimii”. Carp reprezintă junimismul în politică (cum Maiorescu îl reprezintă în cultură). Grupul tinerilor de la Iaşi, constituit la 10/22 februarie 1864, ia numele de „Junimea”, la propunerea lui Th. Rosetti. Toţi membrii erau atunci tineri. T. Maiorescu avea 24 de ani, V. Pogor – 31, P.P. Carp – 25, Th. Rosetti – 27, I. Negruzzi – 22... La sfîrşitul lui 1865 erau 29 de membri: pe lîngă profesori, erau jurişti, militari. Se constituie în cenaclu în octombrie 1865, după ce o lună mai înainte îşi dăduseră un program. La 1 martie 1867, Cenaclul „Junimea“ tipăreşte o revistă, devenită repede esenţială în literatura română: Convorbiri literare. Manifestările Junimii aduc spiritul critic în societatea românească. Esenţial pentru români, mai cu seamă în acea perioadă de trecere. În cultură, prin „Junimea”, românii încep să fie europeni. Încep să aşeze dialogul dintre ei pe baze constructive. Un dialog cu stil, cu mult umor, destins, de salon. Junimiştii sînt de la început un grup de presiune, solidar, organizat, bazat pe o strategie pe termen lung. Un grup eficient. O demonstraţie limpede de ceea ce pot face nişte intelectuali, care nu disperă în faţa formelor goale, care nu părăsesc România pentru cariere în altă parte, care dau un exemplu personal de inteligenţă, probitate şi, de fapt, de superioritate. Junimiştii impun în cultura română gîndirea de grup şi totodată de creaţie individuală. Carp e de la început un membru activ al „Junimii”.
Tentaţiile politicii... (1) Chemarea adevărată a lui Carp n-a fost să fie scrisul. A fost să fie politica. Era, de fapt, chemarea generaţiei de la 1848 şi va fi şi a celei care a urmat-o. Într-o ţară în care totul era de făcut. Prietenul său, Th. Rosetti, cumnatul lui Cuza, îi înlesneşte numirea la Consiliul de Stat. Nu era decît un auditor fără plată, dar era la primul său post. Şi era aproape de putere. Dacă i-a servit la ceva această funcţie bucureşteană, apoi i-a servit la cunoaşterea multora din oamenii politici cu care, în curînd, va colabora sau se va confrunta. Se implică în complotul „Coaliţiei monstruoase“. Şi, fireşte, Carp profită de noua conjunctură politică. Începe să fie luat în seamă. Imediat după izbînda coaliţiei, la 11 februarie 1866, i se încredinţează funcţia de secretar al Locotenentei Domneşti (mai tîrziu el a spus prietenilor că nu a fost un secretar oarecare, ci un fel de secretar „intim“). Revista Dezbaterile, de la Bucureşti, îi solicită articole de susţinere a plebiscitului pentru principele străin şi convocarea Constituantei. Mai mult, guvernul provizoriu al lui Ion Ghica îl trimite la Paris să cerceteze discret intenţiile lui Napoleon al III-lea privind România. Aici era deja Ion Bălăceanu, prin care o cunoaşte şi el pe doamna Cornu, prietena din tinereţe a suveranului francez. În toamna lui 1867 îşi pune candidatura la Colegiul I din Vaslui şi e ales deputat. Carol I se bucura că Parlamentul avea între membrii săi pe acest „tînăr moldovean care şi-a făcut studiile în Germania, om înţelept şi de un caracter serios“. (va urma) ION BULEI
15
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
pO V E S T I
A D E V A R A T E
Sfîntul Valentin, o sãrbãtoare a iubirii ce dãinuie peste secole
Motto: „De multe ori femeile resping/ Chiar lucrul ce le place.../ Un «nu» sporește dragostea pe urmă./ Dacă se-ncruntă, n-o face din ură,/ Ci ca să fie și mai mult dorită/ Dacă te-alungă ea, nu-i ca să pleci” (Valentin către ducele Milanului, tatăl Silviei – William Shakespeare, „Doi tineri din Verona”)
Curioase sînt conexiunile peste secole ce trasează posibile filiaţii ale Zilei îndrăgostiţilor – 14 februarie – celebrată în epoca modernă sub denumirea „Valentineʼs Day”. Bucurîndu-se de cea mai mare audienţă în Statele Unite ale Americii, a fost adoptată mai tîrziu de europeni, deşi originea îndepărtată a acestei sărbători a dragostei pare că se regăseşte în istoria bătrînului continent. Încă din Secolul III după Christos, Ia Roma, Ia 14 februarie se aniversa sacrificiul a doi martiri ai creştinătăţii care au purtat numele de Valentin. Unul, prelat şi medic, a fost ucis în timpul domniei împăratului Claudius Gotticus. Rămăşiţele sale pămînteşti au fost îngropate pe Via Flaminia antică unde, peste ani, Papa Iuliu I a construit o basilică. Un alt martir pe altarul creştinătăţii ce purta acelaşi nume ar fi fost un episcop italian ale cărui relicve au fost duse în oraşul său natal, Terni. Peste secole s-a perpetuat însă şi ipoteza că aceştia doi ar fi fost unul şi acelaşi. Oricare ar fi adevărul pierdut în negurile istoriei, cert este că ziua care rememorează sacrificiul şi dăruirea din dragoste poartă numele de Sfîntul Valentin. Istoricii afirmă că Festivalul îndrăgostiţilor în sens laic, oficiat la 14 februarie, datează din Secolul al XIVlea. Atunci au apărut primele însemne ale sărbătoririi imprimate pe hîrtie şi, tot la sfîrşitul aceluiaşi secol, Shakespeare aduce numele de Valentin în actualitatea timpului, numind astfel personajul său din „Doi tineri din Verona”, care simboliza fidelitatea, buna credinţă şi dragostea, fără a fi întinate nici de răul din jur, nici de situaţii potrivnice. Peste două secole iconografia specifică s-a extins în ţările catolice şi pe farfurii de cupru, au urmat sculpturi în lemn şi litografii. Nu se cunoaşte cum a evoluat obiceiul între timp, dar tradiţia modernă a apărut în special în Statele Unite şi s-a răspîndit odată cu obiceiul de a trimite felicitări de 14 februarie celor pe care îi iubeşti. După război, sub influenţa modului de viaţă american, obiceiul a fost treptat adoptat de europeni, mai întîi în ţările vestice şi, după cîte vedem, a ajuns pînă la noi. Ar fi fost imposibil ca în ţara cu cea mai puternică industrie cinematografică, acest obicei să nu se extindă şi la idolii de pe ecran. Sînt idoli pentru că femeile, „inimi zburdalnice“, puneau mult mai repede mîna pe condei pentru a trimite favoriţilor cărţi poştale de ziua Sfîntului Valentin în semn de amor şi de admiraţie.
„The latin lover” Vă propunem, fără a fi exhaustivi, să-i rememorăm pe cei aflaţi în decursul unui secol de cinema în topul interesului spectatoarelor de Ziua îndrăgostiţilor. Lista favoriţilor se deschide cu Douglas Fairbanks (născut la Los Angeles, în 1913) – soţul lui Mary Pickford – considerată „prima logodnică a Americii“ (următoarea a fost Marilyn Monroe, şi nimeni alta după ea). Actor impetuos, fie că i-a însufleţit pe Zorro, Masca de fier, DʼArtagnan sau Hoţul din Bagdad – fără a avea nevoie de sonor spre a dezlănţui pasiuni – a întruchipat forţa şi tinereţea Americii. Încă de la primul său film regizat de D.W. Griffith (1918), Douglas Fairbanks a fost perceput ca un personaj mitic. Cel dintîi super idol a fost însă Rudolph Valentino, născut odată cu cinematograful (1895), în Italia. El a venit să-şi caute o soartă mai bună în Lumea Nouă cînd avea doar 18 ani. Începutul este tipic pentru o mare parte dintre starurile americane de mai tîrziu. Lipsit complet de mijloace de subzistenţă, el este rînd pe rînd chelner, măturător, pădurar, grădinar, scafandru şi, în sfîrşit, ajunge dansator profesionist în cluburile
de noapte. Are 21 ani cînd descinde la Hollywood, face figuraţie în filmele realizate de Griffith; în ritm de tango pătrunde în alte filme şi cucereşte inimile a milioane de spectatoare de pe toate continentele, creînd pe ecran un nou tip de june prim: The latin lover (amorezul latin), personaj caracterizat printr-o senzualitate virilă languroasă şi triumfătoare. Un Casanova modern ce cucerea prin alte mijloace. După el, Antonio Moreno, Ramon Navarro pînă la Antonio Banderas de azi i-au urmat modelul, aducînd pe ecranul american farmecul şi flacăra temperamentului italo-hispanic. Valentino a atins apogeul cu ultimul său film, Fiul şeicului, realizat chiar în anul sfîrşitului său. Moartea sa, survenită în urma unei peritonite, la 31 de ani, a dat naştere la compasiuni pătimaşe din partea a milioane de spectatoare, provocînd accidente şi sinucideri. Iar Charlie Chaplin a considerat decesul său „una dintre cele mai mari tragedii pentru industria cinematografică hollywoodiană“. De atributele virilităţii autohtone a beneficiat la Hollywood John Gilbert (născut odată cu cinematograful, în statul Utah). Mare vedetă a filmului mut, el a inspirat regizori de prim rang ai vremii: Vidor, Sjöström, Stroheim, dar nu a putut trece cu acelaşi succes pragul sonorului, chiar atunci cînd a beneficiat de fidelitatea partenerei sale – divina Greta Garbo. Descins dintr-o familie de oameni de teatru, jocul său purta amprenta scenică, dar el a oferit spectatoarelor un alt tip de seducător: sobru, glacial, dar impunător şi maiestuos. Cu Gary Cooper (născut în 1901), se impune farmecul frust şi blînd care ascunde un temperament hotărît şi neînfricat, deschizînd o cale regală cowboy-ului – ce va domina ecranul american pînă la începutul anilor ’50, ştafeta fiind preluată şi oarecum încheiată cu John Wayne, considerat cowboy-ul nr. 1 al Americii, după ce toţi marii actori americani au ţinut să interpreteze, măcar o dată, acest personaj legendar din istoria lor. Cooper s-a aflat mereu pe primele poziţii la box-office din 1926 pînă în anii ʼ40 şi a continuat să joace pînă în anul morţii (1961). Errol Flynn (1909-1959 – de origine australian) a fost super starul care îmbina într-o formulă proprie eleganţa glacială a lui Gilbert cu generozitatea şi spiritul aventurier întruchipate de Cooper. El a rămas prin multe din rolurile sale (Monte-Cristo, Căpitanul Blood, Robin Hood, Contele de Essex etc.) eroul romantic cu picioarele pe pămînt. El ţine afişul din anii ’30 pînă la sfîrşitul vieţii, fiind un răsfăţat al spectatoarelor. În convingerea sa – „Viaţa mi-a dat mai mari satisfacţii decît succesele de pe ecran“ – se află cheia vitalităţii personajelor întruchipate. Iar spiritul de aventură cu care le-a investit
(
RM
îl regăsim şi în multe episoade din existenţa sa. Cînd a fost pescuitor de perle, boxer amator, căutător de aur şi, nu în ultimul rînd, în dorinţa sa de a-l întîlni pe Fidel Castro – pe care-l considera „un Robin Hood modern“. Bineînţeles, ca şi predecesorii săi, nu a fost un cuceritor doar pe ecran, trăind numeroase iubiri pasionale. Tyrone Power cu ochii săi migdalaţi, cu dulceaţa surîsului şi eleganţa sa înnăscută, a determinat Studiourile 20-th Century Fox să-l numească „Noul Valentino“. Dar spectatoarele anilor ’30 - ’40 nu aveau nevoie de o asemenea comparaţie ca să-l adore. Chiar dacă a fost un carismatic Zorro, el a fost perceput mai ales ca junele prim citadin, galant, seducător, dar şi fidel, ce asigura reconfortantul happy-end – dogma cinematografului american din acei ani. Cu Humphrey Bogart (născut în ajunul Secolului XX), spectatoarele au descoperit un alt ideal masculin. Inteligenţa şi determinarea dădeau trăsăturilor sale, care nu se încadrau canoanelor frumuseţii clasice, ca şi personajelor sale, o forţă de penetraţie irezistibilă. Un alt atuu care l-a singularizat în epocă a fost îndrăzneala de a-şi asuma pe ecran, printre puzderie de învingători, eroi perdanţi. Este aproape imposibil să-i ierarhizezi rolurile din punct de vedere artistic, dar Casablanca – în care a jucat alături de Ingrid Bergman – rămîne filmul cu cel mai mare impact peste ani. Prestigiul său i-a dat posibilitatea să-şi înfiinţeze propria companie de producţie (în 1949) – Santana Pictures. Prin opţiunile sale el se arată a fi implicat în marile cauze ale societăţii postbelice americane, făcîndu-se purtător de cuvînt în combaterea corupţiei, a pedepsei capitale sau în favoarea libertăţii presei şi a valorilor democratice. Peste cîteva decenii, Paul Newman şi Robert Redford vor prelua cu succes această nobilă ştafetă.
„Bãietii de aur“ ai Americii Gregory Peck (născut în 1916) îşi alege şi el multe dintre partituri în virtutea codului moral. Cu un chip ca al său putea într-adevăr să emoţioneze şi să convingă publicul în orice film ar fi jucat. De altfel, se numără printre actorii care s-au bucurat de succes, cu o longevitate neîntreruptă pe ecran, din anii ’40 pînă în anii ’90. Pe măsură ce ne apropiem de ultimele decenii, marii favoriţi vă sînt mai cunoscuţi. Un alt tip de farmec a adus pe ecran Sean Connery (scoţian, născut în 1930). Fiul unui camionagiu şi al unei femei de serviciu, el abandonează şcoala la 15 ani pentru a-şi încerca norocul ca marinar, zidar, vopsitor, body-guard, dar la capătul acestor experienţe decide să se facă actor, urcă pe scenă în cîteva rînduri şi apare în cîteva telefilme. În 1960 se prezintă la concursul lansat de cotidianul London Express în vederea găsirii celui mai potrivit interpret al agentului secret imaginat de scriitorul Ian Fleming: James Bond. Aşa începe seria agentului 007 şi după primul film cîştigă celebritatea, impunîndu-se ca super star mondial pe viaţă. După cele şase episoade evantaiul său interpretativ se lărgeşte şi reuşeşte să se identifice cu idealul masculin contemporan. Un itinerar asemănător l-a avut şi Clint Eastwood. Deşi născut la San Francisco (1930), el a fost scos din cvasianonimatul unor roluri minore, odată cu trilogia westernurilor spaghetti, realizată de italianul Sergio Leone. Capacităţile sale actoriceşti, regizorale, de producător şi chiar de om al cetăţii (a fost cîţiva ani primar) au făcut ca trecerea anilor să-i sporească prestigiul. Pe cont propriu sau în tandem, Paul Newman (născut în statul Ohio – 1926) şi Robert Redford (născut la Santa Monica – 1936) au reprezentat în anii ʼ60 - ʼ80 poziţia actorilor care nu mai despart cinematograful de răspunderea civică, devenind, nu doar datorită fizicului lor atrăgător, emblematici pentru „băieţii de aur” ai Americii. Ştafeta continuă, căci Hollywood-ul a rămas cea mai prolifică rampă de lansare a starurilor. După Tom Cruise a apărut Di Caprio, talonat de Matt Damon, care de la primul rol important (în Wag the Dog), a arătat multiplele sale resurse actoriceşti, obţinînd şi de la prima nominalizare Oscarul ca scenarist. Mara MĂRGĂRIT
16
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Rădăcinile unui război (2)
(urmare din pag. 1) La nivel local, mai ales în orașele rusificate din estul Ucrainei, Rada a trebuit să concureze și cu sovietele din ce în ce mai radicale de deputați ai muncitorilor și soldaților, al căror sprijin în populația ucraineană era însă destul de limitat. Exact ca astăzi, aș zice eu. În urma Primului Război Mondial și a revoltelor revoluționare, teritoriile ucrainene au fost împărțite între patru state. Bucovina a fost anexată României (așa zic britanicii). Transcarpatia a fost alăturată noii țări a Cehoslovaciei. Polonia a încorporat Galiția și vestul Voliniei, împreună cu zone mai mici adiacente în nord-vest. Ținuturile de la est de granița poloneză au constituit Ucraina sovietică. După ce bolșevicii au început campania de naționalizare a lui Lenin, s-au făcut demersuri pentru a potoli naționalitățile non-ruse. „În 1923 a fost anunțată o politică de «indigenizare», inclusiv promovarea limbilor native în educație și publicare, la locul de muncă și în guvern; promovarea culturilor naționale; şi recrutarea cadrelor din populaţiile indigene. În Ucraina, acest program a inaugurat un deceniu de ucrainizare rapidă și eflorescență culturală. În cadrul CP(B)U, proporția ucrainenilor din membrii de bază a depășit 50% pînă la sfîrșitul anilor 1920. Înscrierile în școlile cu predare în limba ucraineană și publicarea de cărți ucrainene au crescut dramatic. S-au dezvoltat dezbateri aprinse despre cursul literaturii ucrainene, în care scriitorul Mykola Khvylovy a folosit sloganul «Departe de Moscova!» și a îndemnat o orientare culturală spre Europa. Un factor important în renașterea națională, în ciuda propagandei și hărțuirii antireligioase, a fost Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană, care cîștigase o mare atenție în rîndul intelectualității și țărănimii ucrainene de la formarea sa, în 1921”. Iată că apariția Bisericii Ucrainene, în 2019, nerecunoscută ca atare de Sinodul Ortodox, își are rădăcinile în mișcarea aceasta naționalistă ucraineană de la începutul deceniului 2 al secolului trecut. Zelenski nu face altceva decît să continue lupta contra rușilor, reactivînd vechile instituții ucrainene. Cînd a început cel de-al II-lea Război Mondial, iar germanii au invadat Uniunea Sovietică, ucrainenii s-au bucurat crezînd că așa vor deveni independenți și vor scăpa de sub tutela sovietică. Nu a fost deloc așa, astfel încît s-a format armata de eliberare ucraineană care lupta cu germanii și cu celule ale partizanilor sovietici. Cu toate astea, sovieticii s-au reîntors în Ucraina, iar la sfîrșitul războiului țara primea Galiția de la polonezi și Bucovina de Nord de la noi. Armata de eliberare a Ucrainei și-a continuat activitatea de rezistență contra sovieticilor în partea de vest a țării. Totuși, după moartea lui Stalin și venirea la conducere a lui Nikita Hrusciov, situația ucrainenilor s-a îmbunătățit, aceștia primind posturi importante în aparatul de partid și de stat, iar Republica sovietică a fost cadorisită cu Peninsula Crimeea cu ocazia sărbătoririi a 300 de ani de la reunificarea Ucrainei cu Rusia. Iată cum festivismul exagerat și dorința de a-și asigura serviciile ucrainenilor le creează acum rușilor probleme. Facem un salt în timp și ajungem la finalul anilor ʼ80, cînd, conform Enciclopediei „Britannica”, „societatea ucraineană încearcă să stopeze rusificarea la care fusese supusă, rusificare ce amenința să stingă limba și națiunea. Astfel, în anii 1987–1989, au apărut noi lideri. Problemele care au atras atenția societății ucrainene în acel moment au inclus preocupări tradiționale precum limba, cultura și istoria, interese precum religia și noi preocupări legate de mediu și economie. Rusificarea și starea deranjantă a limbii ucrainene în școli, publicații și administrația de stat au primit cea mai rapidă atenție. Temerile legate de tendințele lingvistice pe termen lung au fost confirmate de datele de la recensămîntul din 1989: ucrainenii au scăzut ca procent, iar atașamentul lor față de ucraineană ca limbă maternă a scăzut și mai rapid. Dezbaterile cu privire la această problemă au culminat cu adoptarea unei legi în toamna anului 1989,
care a transformat limba ucraineană în limbă de stat a republicii. S-a început o campanie de conștientizare în rîndul publicului, cu privire la evenimente și figuri istorice neglijate sau suprimate, precum hatmanul Ivan Mazepa, reabilitarea istoricilor și republicarea lucrărilor de studii istorice interzise. Deosebit de intense au fost eforturile de introducere a cunoștințelor despre perioada Stalin, în special despre Marea Foamete din 1932–1933, care a devenit «genocidul ucrainean». O renaștere religioasă a apărut în 1988, puternic stimulată de sărbătorile unui mileniu de creștinism în Rusia Kieveană. Solemnitățile ortodoxe ruse de la Moscova, susținute de guvern, au fost contracarate cu sărbători neoficiale în toată Ucraina, inclusiv cu observații deschise de către greco-catolicii interziși. Pe măsură ce episcopii și clerul au ieșit din subteran, cererile au crescut pentru relegalizarea Bisericii Greco-Catolice ucrainene. Dezertările de către cler și congregații întregi din ortodoxia rusă au început în toamna anului 1989 și, în ajunul vizitei lui Gorbaciov la Vatican, în decembrie, autoritățile sovietice au anunțat că comunităților greco-catolice li se va permite înregistrarea oficială. În paralel, formarea unui grup de inițiativă pentru restaurarea Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainene a fost proclamată în februarie 1989 la Kiev”. Din cîte observ, Ucraina a fost în marea ei majoritate greco-catolică, nu ortodoxă, iar puținii ortodocși au făcut tot posibilul de a nu depinde de Moscova. În acest context, nu mă miră prigoana la care sînt supuși astăzi preoții ortodocși din Ucraina și adversitatea cu care sînt tratați, fiindcă pentru ucraineni ortodoxia înseamnă Rusia, iar Rusia pentru ei e ca o cîrpă roșie fluturată în fața unui taur. Anul 1990 a însemnat începutul regimului parlamentar democratic în Ucraina, iar pe 1 decembrie 1991 s-a votat independența statului. Aceasta a atras o mulțime de probleme din cauza faptului că, la momentul „divorțului” de Uniunea Sovietică, Ucraina dorea să plece și cu Ucraina, și cu flota rusă, și cu arsenalul nuclear ceea ce ar fi transformat-o în a treia mare putere nucleară a lumii, lucru nu prea bun ținînd cont de cei care ar fi putut să dispună de el. Problema dezarmării nucleare, scrie Enciclopedia „Britannica”, s-a dovedit a fi una deranjantă. „În urma dezastrului de la Cernobîl, sentimentul popular antinuclear a crescut în Ucraina; chiar înainte de independență, liderii ucraineni s-au angajat să deposedeze țara de arme nucleare. Dar în toată această perioadă, ucrainenii nu fuseseră conștienți de dimensiunea arsenalului nuclear de pe pămîntul lor – Ucraina era efectiv a treia putere nucleară din lume la acea vreme – și nici nu luaseră în considerare costurile mari și problemele logistice ale dezinvestirii nucleare. După ce aproximativ jumătate din arsenal a fost transferat în Rusia la începutul anului 1992, liderii Ucrainei independente au început să pună la îndoială înțelepciunea predării necondiționate a armelor unui potențial adversar care revendica acum părți din teritoriul Ucrainei (adică Crimeea). Ucraina și-a exprimat apoi rezerve cu privire la îndepărtarea completă a armelor din țară înainte de a putea obține unele garanții pentru securitatea sa, precum și compensații financiare pentru dezmembrarea și transportul focoaselor. Această aparentă întoarcere în urmă a provocat îngrijorări majore în Occident (în special în Statele Unite) și în Rusia. Au urmat presiuni diplomatice intense, iar Ucraina a început să fie descrisă ca un stat necinstit și corupt în mass-media occidentală. În cele din urmă, în mai 1992, Ucraina a semnat Protocolul de la Lisabona, care a marcat aderarea Ucrainei la tratatul START I. Negocierile ulterioare, intermediate de Statele Unite, au dus la o declarație trilaterală (între Statele Unite, Rusia și Ucraina) în ianuarie 1994, care a conturat un calendar pentru dezarmare și a tratat problemele financiare și de securitate pe care le ridicase Ucraina. Problemele interconectate ale Crimeei, Sevastopolului și Flotei Mării Negre nu numai că au constituit cea mai spinoasă problemă post-independență a Ucrainei,
ci au reprezentat și o amenințare semnificativă la adresa păcii în regiune. În 1954, S.F.S.R. transferase administrația Crimeei către S.S.R. Cu toate acestea, a fost singura regiune a Ucrainei în care etnicii ruși constituiau majoritatea populației. În 1991, Crimeei i s-a acordat statutul de republică autonomă, iar locuitorii de aici au susținut votul pentru independența Ucrainei (deși cu o mică majoritate). A urmat în curînd dezamăgirea față de o Ucraina independentă și în peninsulă s-a dezvoltat o mișcare pentru o mai mare autonomie sau chiar secesiune. Separațiștii au fost încurajați în eforturile lor de declarațiile unor politicieni ruși proeminenți și ale Dumei ruse, care afirmau că Crimeea este un teritoriu rus care nu ar fi trebuit să facă parte niciodată din Ucraina. Situația a fost complicată de sosirea a aproximativ 250.000 de tătari în peninsulă – care s-au întors în patria istorică din care fuseseră deportați. Tensiunile în regiune au crescut în 1994: liderul separatist Iuri Meshkov a fost ales președinte al Crimeei în ianuarie, iar două luni mai tîrziu a fost organizat un referendum prin care se cerea suveranitate. Cu toate acestea, Meshkov s-a dovedit a fi un lider inept și și-a înstrăinat rapid propriii susținători. Pînă în septembrie, el și parlamentul Crimeei au fost blocați într-o luptă constituțională. Parlamentul l-a deposedat în cele din urmă de Meshkov de puterile sale și a ales un prim-ministru pro-Kiev. În martie 1995, Ucraina a desființat postul de președinte al Crimeei și a instituit un guvern politic direct, deși a acordat regiunii concesii economice semnificative. Mișcarea separatistă din Crimeea s-a prăbușit. Disputa dintre Rusia și Ucraina cu privire la controlul Flotei Mării Negre și a Sevastopolului, orașul-port din Crimeea în care era sediul flotei, a fost deosebit de aspră. La începutul anului 1992, Ucraina a revendicat întreaga flotă, care fusese un activ naval important al Uniunii Sovietice. Rusia a răspuns fără echivoc că flota a fost întotdeauna și va rămîne a Rusiei. Un «război al decretelor» asupra problemei a continuat pînă în iunie 1992, cînd Kravchuk și președintele rus Boris Elțin au fost de acord ca flota să fie administrată în comun pentru o perioadă de trei ani. Ulterior, s-a ajuns la un acord pentru a împărți în mod egal activele flotei, dar, după negocieri suplimentare, Ucraina a consimțit să permită Rusiei să dobîndească o cotă majoritară din flotă în schimbul iertării datoriilor. Problema întemeirii drepturilor nu a fost rezolvată pînă la încheierea unui acord final privind flota Mării Negre în 1997. Acesta a permis Rusiei să închirieze principalele instalații portuare din Sevastopol pentru 20 de ani. La scurt timp după aceea, Ucraina și Rusia au semnat Tratatul de prietenie, cooperare și parteneriat (1997), care a recunoscut suveranitatea teritorială a Ucrainei și granițele existente (inclusiv Crimeea) și a regularizat relațiile într-o oarecare măsură. Relațiile turbulente dintre Ucraina și Rusia în perioada post-sovietică au fost inevitabile, avînd în vedere că independența Ucrainei a fost o schimbare bruscă, fundamentală. Rusia a avut o mare dificultate în a percepe – să nu mai vorbim de a accepta – Ucraina ca o țară independentă: a văzut Ucraina ca parte integrantă a tărîmului rus și chiar i-a considerat pe ucraineni ca fiind practic aceiași oameni cu rușii. În consecință, Rusia a reacționat la plecarea Ucrainei mai puternic decît la separarea celorlalte republici sovietice. Pe de altă parte, Ucraina era intens conștientă de fragilitatea independenței sale recente și extrem de sensibilă la orice încălcare a suveranității sale de către Rusia. Relațiile dintre cele două țări au continuat să fie volatile pînă la începutul Secolului XXI. Dependența Ucrainei de Rusia pentru combustibilii fosili a fost o problemă deosebit de îngrijorătoare. De exemplu, în 2006, Rusia a întrerupt temporar furnizarea de gaze naturale către Ucraina, după ce a susținut că Ucraina nu și-a plătit facturile. Totuși, Ucraina a susținut că această mișcare a fost o pedeapsă pentru politicile sale pro-occidentale”. Ne apropiem de finalul acestei istorii a vecinilor noștri de la nord și a relațiilor lor cu Rusia. Vă invit să nu ratați al treilea episod al editorialului, în următorul număr al revistei. (va urma)
RM
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
17
Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt
● Ministrul ucrainean pentru transformare digitală, Mihailo Fedorov, transmite că între ţara sa şi Federaţia Rusă este în desfăşurare primul război cibernetic din lume. În urmă cu un an, Rusia a încercat să invadeze Ucraina nu doar fizic, ci şi pe frontul cibernetic. Dar ţara invadată a reuşit să-i detecteze pe hackerii ruşi în sistemele informatice, susţine ministrul. „Este în desfăşurare primul război cibernetic din lume. În fiecare zi, au loc atacuri, zeci de atacuri sînt detectate. Cu siguranţă, în acest moment, centrul cibernetic detectează atacuri asupra anumitor sisteme informatice”, afirmă ministrul. Potrivit lui Fedorov, Ucraina a reuşit să stabilească un anumit sistem de apărare care poate reacţiona rapid la aceste atacuri şi poate împiedica inamicul să intre în sistemele informatice. În tot acest timp, în Ucraina nu a existat nici o scurgere de informaţii sensibile. „Pot spune cu certitudine că sîntem protejaţi în această direcţie şi contraatacăm cu succes. Cred că, în prezent, pe frontul cibernetic în războiul cu Rusia, avantajul este de partea noastră. Dar asta nu înseamnă că mîine nu pot apărea probleme”, a adăugat Fedorov. Amintim că, potrivit ministrului transformării digitale, de la începutul invaziei la scară largă, Rusia a efectuat peste 2.000 de atacuri cibernetice împotriva Ucrainei. ● Statele membre UE au alocat aproape 700 miliarde de euro pentru a amortiza impactul crizei din energie, în timp ce Marea Britanie şi Norvegia au alocat alte 110 miliarde de euro. Conform analiştilor de la think-tankul Bruegel, din septembrie 2021, ţările UE au prevăzut sau alocat 681 miliarde de euro pentru a amortiza impactul crizei energetice asupra companiilor şi firmelor, în timp ce Marea Britanie şi Norvegia au alocat 103 miliarde de euro şi, respectiv, 8,1 miliarde de euro. Pe primul loc în topul cheltuielilor se află Germania, cu aproape 270 miliarde de euro, sumă care o depăşeşte pe cea alocată de orice altă ţară. Urmează Marea Britanie, Italia şi Franţa, deşi fiecare a cheltuit mai puţin de 150 miliarde de euro. Majoritatea statelor membre UE au cheltuit o fracţiune din această sumă, scrie Agerpres. ● Polonia va finaliza, la sfîrșitul acestui an, construcția unui canal între portul interior Elblag și Marea Baltică, astfel că navele vor putea evita enclava rusă Kaliningrad. Protestele ecologiștilor care cereau respectarea sitului „Natura 2000”, intersectat de lucrări, au fost ignorate. Preşedintele Andrzej Duda a calificat drept o mare victorie pentru Polonia, pentru patrioţii săi şi pentru toţi cei care înţeleg cuvîntul suveranitate şansa de a beneficia de o rută maritimă care oferă Poloniei posibilitatea să se descurce pe cont propriu şi să nu mai depindă de deciziile Rusiei. Proiectul, care va fi finalizat la sfîrşitul acestui an, a fost inaugurat oficial la 17 septembrie 2022, dată simbolică la care este comemorată invazia sovietică a Poloniei, în 1939. Principalul obiectiv al noului canal – care leagă Laguna Vistula de Marea Baltică – este să permită ieşirea în largul mării din portul interior Elblag fără ca navele poloneze să mai fie nevoite să utilizeze canalul construit de ruşi foarte aproape de Kaliningrad şi care traversează fîşia de pămînt care separă acest golf de Marea Baltică. ● Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, nu intenţionează să-şi prelungească mandatul şi urmează să părăsească postul aşa cum a planificat, în toamna acestui an, a anunţat alianţa nordatlantică, relatează duminică Agerpres, care citează DPA. „Mandatul secretarului general Jens Stoltenberg a fost prelungit de trei ori şi el şi-a desfăşurat activitatea pentru o perioadă de aproape nouă ani”, a declarat sîmbătă noaptea purtătoarea de cuvînt a NATO, Oana Lungescu. „Mandatul secretarului general se încheie în octombrie acest an şi el nu intenţionează să obţină o nouă prelungire a mandatului său”, a adăugat Lungescu. În luna martie a anului trecut, la scurt timp după ce Rusia a invadat Ucraina, mandatul lui Stoltenberg a fost prelungit pînă la 30 septembrie 2023. ● Björn Seibert, șeful de cabinet al președintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, i-a informat în cursul acestui weekend pe ambasadorii țărilor membre cu privire la noile sancțiuni pregătite împotriva Rusiei, scrie Politico, citînd mai multe surse familiare
cu discuțiile. Potrivit acestora, noul pachet de sancțiuni pregătit de executivul european împotriva Rusiei ar urma să includă: noi sancțiuni financiare împotriva a 4 bănci rusești, printre care și cea mai mare bancă privată din Rusia, Alfa Bank; noi sancțiuni împotriva a 130 de persoane și entități, acestea fiind propuse de Polonia, țările baltice, Germania, Franța și alte state din UE; noi interdicții cu privire la importurile de cauciuc și bitum rusesc în UE și asupra exporturilor europene către Rusia, inclusiv cele de camioane, alte vehicule grele, mașinării de construcție, pompe și alte echipamente folosite în sectorul construcțiilor. ● A trecut o săptămînă de la cele două cutremure care au devastat Turcia și Siria, iar cel mai recent bilanț arată peste 36 de mii de morți și zeci de mii de răniți, în ambele țări. Situația rămîne critică în Siria; oficialii Organizației Mondiale a Sănătății au vizitat orașul Alep. În Turcia, autoritățile încearcă să afle cine se face responsabil pentru faptul că, în localități întregi, nici o clădire n-a rămas în picioare. Potrivit presei locale, de ani de zile, experții au avertizat că multe clădiri noi din Turcia sînt nesigure din cauza corupției și a politicilor guvernamentale. Acele politici au permis așa-numitele amnistii pentru antreprenorii care au modificat reglementările de construcție, pentru a încuraja dezvoltarea necontrolată a construcțiilor, inclu siv în regiunile predispuse la cutremure. ● Zece ani ar dura consolidarea tuturor clădirilor cu risc seismic mare din Bucureşti, potrivit primarului Bucureştiului, Nicuşor Dan. Edilul spune însă că procesul este unul dificil deoarece toţi proprietarii dintr-un bloc trebuie să îşi dea acordul pentru consolidarea unui bloc. „Experienţa din Turcia spune ceea ce spun eu, că cum se construieşte în România e chestiune de siguranţă naţională. Din păcate, instituţiile care trebuie să supravegheze nu sînt la înălţimea obiectivelor pe care trebuie să le aibă (...). Sînt sute de imobile pentru care Primăria Capitalei a făcut expertizarea şi sînt zeci de clădiri pentru care putem să începem un şantier. Avem finanţare pe de o parte din PNRR, pe de o parte am depus cereri de finanţare la programul naţional gratuit pe care îl face Ministerul Dezvoltării”, a spus, luni, primarul Nicuşor Dan. „Oamenii nu au încredere în programele de consolidare din cauza a ceea ce s-a întîmplat de 20 de ani, de cînd primăria spunea că-i ajută şi nu-i ajută”, a completat Dan. ● Stefan De Keersmaecker, purtătorul de cuvînt al Comisiei UE, a făcut o serie de declarații surprizătoare miercuri, cu ocazia celei de-a 9-a Conferințe Economice a Fermierilor CIA-Italiani, la Palatul Congreselor din Roma. Practic, De Keersmaecker a lăsat să se înțeleagă că, în lunile următoare, cererea de comercializare a altor „alimente noi” – adică cele inventate în laborator pe bază de insecte, sau pur și simplu consumate în mod tradițional în afara Europei – ar putea ajunge în curînd pe mesele Bruxellesului. Prin urmare, cu condiția să îndeplinească anumite condiții (etichetare corectă și siguranță alimentară), Uniunea Europeană spune „da” făinii din greieri, ciupercilor tratate cu raze ultraviolete și „cărnii în eprubetă”, un produs alimentar derivat din fuziunea celulor stem animale din interiorul unui bioreactor, care nu este încă prezent pe lista noilor alimente autorizate de Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA) şi care a reaprins controversa lucrătorilor din sectorul agricol. „Carnea sintetică este opusul ideii noastre de hrană, bazată pe punerea în valoare a producțiilor agricole și zootehnice, simbol de înaltă calitate și de identificare a teritoriilor și tradițiilor naționale – a spus președintele CIAAgricoltori, Cristiano Fini. În momentul de față există riscul concret ca agricultura să fie redusă, cu consecințe evidente asupra zonelor interne prin abandonarea progresivă a teritoriilor”. „Minciunile despre mîncarea în eprubetă confirmă că există o strategie precisă a multinaționalelor care urmăresc să modifice stilurile alimentare naturale bazate pe calitate și tradiție cu operațiuni de marketing iscusite”, a declarat președintele Coldiretti Ettore Prandini, adăugînd că „sîntem gata să luptăm împotriva «alimentelor Frankenstein», care pun în pericol democrația economică”. R.M.
„Aida” de Verdi a fost mutilată, în numele corectitudinii politice În urmă cu 150 de ani, avea loc la Teatrul de Operă din Cairo prima reprezentare a operei „Aida”, de Giuseppe Verdi. Ea a fost compusă pentru inaugurarea acestui teatru, numit „Opera Khedival” şi prezentată în cadrul festivităţilor legate de încheierea lucrărilor la Canalul Suez. Astăzi, prin prisma „corectitudinii politice”, „Aida” a fost pusă la zid şi lapidată: e o operă care preamăreşte colonialismul şi „sexsismul”. În „Aida”, pe o muzică tulburătoare, o capodoperă şi un triumf de la prima sa reprezentare, Verdi a imaginat o dramă romantică. Radames, un comandant al oştilor egiptene, o iubeşte în taină pe Aida, o sclavă etiopiană de la curtea faraonului, fiica regelui care se răsculase şi pornise în război împotriva Egiptului. Ambiţiosul şi îndrăgostitul Radames este numit comandant al oştilor egiptene şi trimis să-l înfrunte, iar Aida rămîne să se frămînte, între dragostea faţă de Radames şi aceea faţă de tatăl şi patria ei. Întors victorios, Radames primeşte onoarea de a o lua de soţie pe Amneris, fiica faraonului şi, în pragul nunţii, îi destăinuie Aidei planurile de invadare a Etiopiei, cît şi dragostea sa. Învinuit de trădare, preferă să accepte să fie îngropat de viu în altarul marelui zeu, decît să o uite pe Aida, cum îi cere fiica faraonului, pentru a-l salva. Între timp, sub altar, se strecurase şi Aida, pentru a muri alături de Radames. Ei bine, această dramă romantică a fost schimbată. De ceva vreme, sclavii etiopieni din operă nu mai sînt de culoare. Acum, la punerea în scenă a operei „Aida” la Opéra Bastille din Paris, lucrurile au mers mult mai departe, pentru că opera traduce în mod explicit opinia regizoarei olandeze Lotte de Beer, care priveşte opera lui Verdi drept una „colonialistă” şi „rasistă”. Potrivit lui de Beer, că „Aida” e o expresie a rasismului şi sexismului şi o „istorie colonială făcută în vremuri cînd arta din Egipt a fost jefuită pentru a fi expusă în muzeele europene”, pusă pe „o muzică pompoasă şi kitsch”. Ca urmare, acţiunea întregii opere e scoasă din contextul ei iniţial şi se petrece întrun muzeu unde sînt găzduite capodoperele furate de europeni de la popoarele colonizate. Pentru a pune în scenă epicul operei, regizoarea a apelat la „tablouri vivante”, ca o metaforă a colonialismului Secolului al XIX-lea. Personajele poartă costume din acea perioadă, însuşi Radames fiind un ofiţer de armată al celui de-al doilea imperiu francez. Peste tot, pe parcursul operei, sînt ridiculizaţi colonialiştii europeni, iar aceste „tablouri vii” sînt şi ele, în sine, privite drept „fosilele artei occidentale din Secolul al XIX-lea: aroganţă îngheţată”. Lotte de Beer, adeptă fanatică a corectitudinii politice ocupă, de anul trecut, postul de director al operei din Viena. Ea a afirmat deja că „Aida” e pe „lista neagră” pentru că „anulează cultura”, în sensul politic, dar nu o va ştege, totuşi, din repertoriu. Încă. Probabil că va fi într-atît de răstălmăcită, încît Radames va deveni Geoge Floyd, iar faraonul şi marele preot care-l osîndesc vor purta costume de poliţişti americani. Noul director al Operei din Paris, Alexander Neef, a anunţat şi el înfiinţarea în cadrul acesteia a unui „birou al diversităţii”, condus de sengalezul Pap Ndiaye şi, ca urmare a analizei acestui birou, „unele opere vor dispărea din repertoriu”, iar altele vor fi „corectate politic” şi rescrise în noua paradigmă a canoanelor impuse de „lupta cu stereotipurile” de gen şi rasă. Capodopera lui Verdi a ajuns deja de rîs, urmează şi altele. Cu siguranţă, Othello. Acolo să vedeţi teme de denunţat şi de îndreptat! În alt plan, cel general, al vieţii noastre, să ne pregătim de efectele corectitudinii politice, acest „covid” spiritual care ne pune botniţă, ale neomarxismului şi al marşului lor către totalitarism, în numele libertăţii. În fond, şi regimul comunist ne-a spus că ne eliberează, atunci cînd ne-a robit. N.K.
18
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
RM
POLUAREA MEDIULUI – O PROBLEMĂ GLOBALĂ Pădurile sînt distruse fără milă în toată lumea. Ce înseamnă asta pentru Planetă?
Pădurile sînt considerate a fi regulatoare puternice de temperatură pe Planetă și, în condiții normale și o gestionare adecvată, pot ajuta la rezolvarea problemei încălzirii globale. Cu toate acestea, în ultimele decenii, zonele verzi din întreaga lume au fost tăiate fără milă, ceea ce agravează criza climatică. Greenpeace a lansat o petiție pentru a opri tăierea pădurilor sălbatice; în caz contrar, omenirea se va confrunta cu consecințe grave.
Bogăția Planetei Țările din întreaga lume pierd activ păduri din diverse motive. Rusia, de exemplu, unde aproape jumătate din teritoriu este împădurit, nu face excepție. Preocupată de problemă, filiala rusă a Greenpeace a pregătit la sfîrșitul lunii ianuarie o petiție prin care cere un moratoriu asupra defrișărilor din țară. Activiștii au avertizat că acolo trăiesc animale care sînt pe cale de dispariție. Potrivit organizației, doar o cincime din pădurile rusești au supraviețuit pînă acum. Dacă defrișările continuă la aceeași scară, pădurile vor dispărea în 20-30 de ani. Astfel de păduri sînt importante pentru ecosistemul întregii Planete: mențin rîurile curate, reduc riscurile de inundații și reglează temperaturile. Fără o astfel de protecție naturală, incendiile s-ar putea înteți: „Pădurile neatinse și inaccesibile anterior sînt tăiate de drumurile forestiere. Odată cu tăierea, vin și incendiile”, se arată în petiție. Pentru a salva pădurile, printre alte măsuri, ecologiștii au cerut interzicerea închirierii a noi zone de păduri sălbatice pentru recoltarea lemnului și abandonarea proiectelor de construire a întreprinderilor de prelucrare a lemnului care utilizează astfel de lemn ca materie primă. La momentul publicării articolului, petiția era semnată de peste nouă mii de persoane. Defrișarea pădurilor este o preocupare în Rusia, deoarece țara face parte dintr-un grup de cinci state care reprezintă 75% din pădurile lumii. În același timp, pe lîngă Rusia, din grup mai fac parte Canada, Brazilia, Peru și Congo. În aceste state defrișările vor fi aproape ireversibile și vor avea un impact negativ asupra întregii lumi. Deja, rezervele forestiere ale lumii sînt în declin activ. Între 2002 și 2020, 12% din pădurile sălbatice ale lumii (1,5 milioane de kilometri pătrați) au fost distruse, o zonă comparabilă cu de trei ori suprafața Spaniei, de exemplu. Recent, problema defrișării a fost discutată activ în întreaga lume. Într-un raport al ONU din 2020, s-a raportat că suprafața rezervelor forestiere mondiale a ajuns la 4,06 miliarde de hectare – 31% din suprafața Planetei. Pentru comparație, acum 10.000 de ani, 71% din Planetă era acoperită cu păduri. Astfel, în 2020, fiecare locuitor beneficia de 0,52 hectare. Cu toate acestea, astfel de date servesc mai degrabă pentru a oferi anumite clarificări, deoarece țările sînt acoperite de păduri în mod inegal. Pierderile sînt uluitoare prin viteza lor. În fiecare an, pe Pămînt dispar aproximativ 10 milioane de hectare de pădure – putem spune că Planeta pierde într-un minut o suprafață de dimensiunea a 27 de terenuri de fotbal. Între 2010 și 2020, acest lucru s-a întîmplat cel mai rapid în Africa, unde 3,9 milioane de hectare au fost distruse anual. Urmează America de Sud, cu 2,6 milioane de hectare de pădure, și America de Nord și Centrală, cu 0,1 milioane de hectare. De asemenea, s-au înregistrat niveluri ridicate de defrișare în Brazilia, Indonezia, Angola, Tanzania, Paraguay, Myanmar, Cambodgia, Bolivia și Mozambic. Potrivit Greenpeace și specialiștilor de la Universitatea din Maryland, pînă în 2020, din 65 de țări bogate în păduri sălbatice, 40 și-au pierdut cel puțin 10% din arbori lor. În Paraguay, Laos, Nicaragua și Guineea, mai mult de jumătate din resurse a fost distruse. În general, tropicele suferă cel mai mult de pe urma defrișărilor.
Terenurile sînt în mare parte curățate pentru a satisface nevoile agriculturii și exportul de produse. Pădurile sînt tăiate inclusiv pentru culturile de cacao, pentru cirezile de vite, producția de ulei vegetal, iar lemnul este transformat în hîrtie. Într-o măsură mai mică, astfel de teritorii sînt folosite pentru minerit. În ultimii ani, problema defrișărilor s-a concentrat pe pădurea amazoniană, care este considerată cea mai mare de pe planetă și este în mod activ tăiată. Potrivit Institutului Național de Cercetare Spațială din Brazilia (INPE), un record de 3.700 de kilometri pătrați au fost distruși în primele șase luni ale anului 2022. Situația este agravată de decizia de a construi o autostradă care ar urma să traverseze anumite păduri. Ecologiștii au avertizat deja că pînă în 2030, lucrările vor avansa, iar defrișările se vor intensifica de cinci ori. În plus, pe fundalul schimbărilor climatice, pădurile sînt afectate de incendii – în vara anului trecut, incendiile au atins recordul ultimilor 12 ani, media crescînd cu 20% față de cea aferentă anilor 1998-2021. În prezent, pădurile amazoniene se află într-o situație critică – din cauza activităților umane și a încălzirii globale, își pierd treptat capacitatea de a se recupera în mod independent după dezastrele climatice și pot dispărea în decurs de cîteva decenii. Potrivit proiectului Our World in Data, creșterea animalelor, producția de boabe de soia și a uleiului de palmier au dus la defrișarea a 60% din suprafețele împădurile ale Terrei. De dragul pășunilor, 2,1 milioane de hectare de pădure sînt tăiate în fiecare an – echivalentul a jumătate din suprafața Olandei. Aproximativ un milion de hectare sînt distruse pentru producția de zahăr, orez, nuci și legume. În același timp, cele mai mari emisii de CO2 asociate cu defrișările în beneficiul producției de alimente au fost înregistrate în Luxemburg – din 2010 pînă în 2014, s-au înregistrat 2,78 tone de dioxid de carbon pe cap de locuitor. Urmează Brazilia, cu 2,71 tone și Indonezia, cu 1,24 tone CO2. Creșterea concentrației de dioxid de carbon afectează negativ situația climatică din lume și exacerbează problema încălzirii globale în fiecare an.
Principalul atuu al planetei Importanța pădurilor este adesea neglijată, dar oamenii de știință din Statele Unite și Columbia au declarat nevoia de a conserva pădurile cît mai activ posibil, deoarece acestea joacă un rol cheie în lupta împotriva încălzirii globale. Pădurile sînt capabile să capteze și să stocheze carbonul din atmosferă, a cărui abundență duce la schimbările climatice. Cercetătorii au ajuns la concluzia că pădurile tropicale, printre altele, pot reduce temperatura planetei cu cel puțin o jumătate de grad Celsius, sau chiar mai mult de un grad. Este vorba despre stoparea creșterii temperaturii medii mondiale despre care vorbesc politicienii la toate summiturile climatice. Tropicele pot ajuta în această problemă. Oamenii de știință au descoperit că astfel de păduri emit compuși organici volatili biogeni (picături microscopice de substanțe lichide și particule solide), care reflectă o parte din razele soarelui și cresc condensarea umidității. Astfel, căldura este îndepărtată, suprafața Pămîntului se răcește, iar precipitațiile se intensifică.
„Inima tropicelor se află chiar în inima Planetei, iar aceste păduri sînt esențiale pentru supraviețuirea noastră”, consideră Deborah Lawrence, om de știință de mediu la Universitatea Virginia din Statele Unite. Pădurile au fost supranumite plămînul Planetei, deoarece copacii par să „blocheze” carbonul în ei înșiși; cu toate acestea, atunci cînd defrișarea este eliberată activ în atmosferă, dioxidul de carbon este eliberat, iar copacii rămași în cantități mici nu sînt capabili să facă față unui astfel de volum și să absoarbă substanțe. În plus, chiar dacă parcelele sînt replantate, refacerea va dura decenii. Ca urmare, solurile sînt supuse eroziunii. Odată cu uscarea zonelor umede și verzi acestea se transformă într-un loc ideal pentru incendii. Ca urmare a defrișărilor, fauna are de suferit, deoarece animalele își pierd habitatele obișnuite și mor. Cu toate acestea, există o altă consecință mai puțin evidentă: tăierea copacilor, în special la tropice, privează umanitatea de tratament adecvat. 25% dintre medicamentele occidentale sînt făcute din ingrediente găsite în pădurea tropicală. Plantele formează, de asemenea, baza pentru un sfert din medicamentele occidentale împotriva cancerului. Pînă acum, oamenii de știință au reușit să studieze proprietățile medicinale ale mai puțin de 1% din culturile tropicale. Defrișarea îi lasă în imposibilitatea de a face cercetări suplimentare și poate să găsească surse de salvare de la boli. Alături de alte țări, Rusia pierde în mod activ păduri. Potrivit Global Forest Watch, în 2010 țara avea 755 de milioane de hectare de pădure. În același timp, din 2001 pînă în 2021, ea a pierdut 76 de milioane de hectare. În vara anului 2022, Greenpeace a concluzionat că majoritatea pădurilor sînt tăiate în regiunile Vologda, Ivanovo și Kostroma. Statisticile par uluitoare, deoarece țara scapă de o resursă care este considerată unică. În lupta împotriva schimbărilor climatice, autoritățile ruse se bazează pe păduri. De exemplu, președintele Vladimir Putin, în timpul unui mesaj video pentru Summitul privind schimbările climatice (COP26) din 2021, a declarat că pădurile locale „au un potențial semnificativ de a absorbi dioxid de carbon și de a produce oxigen”, iar țara lucrează intensiv pentru a opri defrișările. Putin a mai vorbit despre planurile de combatere a încălzirii globale cu ajutorul pădurilor. Numeroase state sînt orientate către sursele de energie regenerabilă și abandonarea combustibililor fosili. În ciuda progresului tehnologic și a abundenței de idei pentru reducerea emisiilor, pădurile vor rămîne un element cheie în rezolvarea problemei încălzirii globale. Sînt regulatori naturali și trebuie tratați cu grijă. Dacă pădurile vor dispărea, Planeta va rămîne fără o barieră naturală de protecție: numărul incendiilor și inundațiilor va crește, iar solurile fertile se vor transforma în deșerturi pîrjolite. N.K.
RM
19
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
Doza de sãnãtate
Inflamația, „focul mocnit“
Silent Inflamation – inflamația tăcută – este adesea depistată numai după ce terapiile nu au dat rezultatele scontate, mult prea tîrziu. „Jăraticul” inflamațiilor adesea nu dă nici un simptom, așa că acestea rămîn nedescoperite. În corpul nostru pot exista mereu inflamații ascunse care se pot manifesta printr-o mucoasă intestinală iritată care produce dureri abdominale, diaree sau constipație. De asemenea, inflamația cronică a bronhiilor poate produce probleme cu respirația sau o tuse iritativă, mai ales în spațiile neaerisite sau la schimbarea de temperatură, așa după cum cistita cronică punctează agitația vezicii urinare. Totuși, în corp pot exista și inflamații care nu dau simptome, iar un exemplu elocvent sînt cele dentare. Se practică îndepărtarea rădăcinii, care influențează nervii, arterele, venele și limfa ce sînt îndepărtate din rădăcina dintelui; după această intervenție pacientul nu mai simte nici un fel de durere. Chiar și în zonele capsulate după extracții există focare cu inflamații. Controlul radiologic obișnuit nu oferă întotdeauna rezultate exacte. În practică am întîlnit paciente cu infecții urinare cronice, care nu mai răspundeau nici la antibiotic și nici la alte terapii alternative. Recomandarea a fost un control la stomatolog și efectuarea unei radiografii
3D, iar rezultatele îndepărtării inflamației gingivale au fost remarcabile. Un alt loc din corp unde mereu se poate instala o infla mație tăcută sînt amigdalele și apendicele. În medicina energoinformațională tratăm aceste inflamații ca fiind acute, deși persistă de mult timp. Inflamațiile cronice ascunse au și o componentă psihică, care ține, desigur, de personalitatea fiecăruia. Terapeutul trebuie să ia în considerare și această componentă. În general, sînt persoane sensibile, mai interiorizate și care nu se pot impune sau nu au tăria să ducă un lucru pînă la capăt, care nu se pot exterioriza. Inflamația, pe de altă parte, este un răspuns necesar din partea sistemului imunitar, pentru a ne semnala o disbalanță în organism, între apărare și factorii oxidativi. Bolile civilizației, care sînt susținute sau provocate de inflamații sînt: infarctul, accidentul vascular cerebral, durerile cronice de încheieturi, mușchi, cap, demența, diabetul, alergiile, arteroscleroza, infecțiile recidivante, bolile autoimune (scleroza multiplă, artrita reumatoidă, tiroidita), inflamațiile cronice ale intestinelor, îmbătrînirea prematură. Alimentele care susțin inflamația sînt cele care conțin omega 6, produsele din carne, mîncarea procesată, alimentele bogate în zahăr, alimentele din făină albă, alcoolul.
Inflamațiile cronice sînt cel mai greu de diagnosticat. Simptomele sînt, inițial, nespecifice, adesea se întîlnește o oboseală cronică, lipsa de activitate, dereglarea somnului, stările depresive, constipație/diaree, amețeli, lipsa de concentrare. Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că sîntem ființe energetice și că sîntem conectați sau deconectați la univers. Cea mai mică unitate din corpul uman, celula, funcționează pe bază de energie, este mereu informată despre starea organului din care face parte și conectată la informația generală a corpului, are memorie. Medicina energo-informațională este o medicină integrativă. A trata cauza reprezintă „remediul” de care are nevoie omul. Pacientul vine în clinică cu diferite simptome care reprezintă semnale de alarmă ale corpului, pe care medicina energo-informațională le transformă în informații terapeutice. Organismul nostru are nevoie de armonie și de recuperare, care asigură o calitate a vieții fără dureri, fără chimie. Avem un mediu înconjurător destul de agasant, adică poluat, o alimentație manipulată, iar vremurile pe care le traversăm lasă urme adînci în structura noastră psihică. Nu degeaba se spune că paleta bolilor cronice dintr-un organism este harta psihostructurii lui dereglate. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
La coal
în Carolina de Nord, este amendat şi O istorie a farselor (289) federali deportat. Rajneeshpuram şi proprietăţile lui, inclusiv
Rajneeshpuram, un experiment spiritual eșuat (2)
Deja alarmaţi, locuitorii din Antelope s-au îngrijorat iniţial cînd prima cafenea a oraşului a fost cumpărată de Bhagwan şi transformată într-un restaurant vegetarian, primind numele de „Zorba Buddha“; apoi în iulie 1982, cînd în jur de 7000 de credincioşi s-au strîns în Rajneeshpuram – devenit deja oraş – pentru un festival de lungă durată. Neliniştea cetăţenilor din Antelope s-a transformat în ură cu ocazia alegerilor locale din decembrie, cînd discipolii lui Rajneesh au cîştigat primăria şi o majoritate de locuri în consiliul orăşenesc din Antelope. Cine era acest bărbat? Ce se întîmpla? S-au iniţiat tentative de atac asupra lui şi adepţilor săi, pentru că în fiecare zi se plimba în jurul comunităţii Rajneeshpuram într-una din tot mai numeroasele sale maşini Rolls-Royce, primite drept cadou din partea adepţilor bogaţi. Nimeni nu acuza că acestor sannyasin li se spălase creierul, dar accentul pe sexualitate îi scandaliza pe mulţi din afara cultului, în special odată cu apariţia şi răspîndirea bolii secolului, SIDA. Se făceau eforturi pentru a-1 deporta pe Rajneesh, dar în februarie 1984 acesteau au fost blocate: s-a dovedit că în 1936 el fusese adoptat de Swami Swarupananda (tatăl lui Ma Anand Sheela), care devenise rezident permanet al Statelor Unite ale Americii în 1973. Lăudîndu-se că a cîştigat pînă în acel moment un sfert de milion de adepţi în întreaga lume, cel puţin 20.000 dintre ei fiind americani răspîndiţi în peste o sută de centre, Fundaţia Rajneesh (care publicase mare parte din mai multele sute de cărţi ale lui Bhagwan) devenise o forţă principală de pe scena cultelor religioase ale mişcării New Age. Dar apăreau şi fisuri. Se răspîndise zvonul că fundaţia era implicată în activităţi criminale şi că, între liderii cultului, ostilitatea creştea. Brusc, în noiembrie 1985, Ma Anand Sheela a demisionat din funcţie. Rajneesh a acuzat-o de crime împotriva lui şi a mişcării sale. De asemenea, Sheila a denunţat termenul de „Rajneesh“-ism, despre care spunea că era numai creaţia ei. Fosta secretară se ascunde în Germania, de unde va fi ulterior extrădată în urma acuzaţiei de tentativă de omor şi bănuită că ar fi încercat să organizeze otrăvirea rezervelor cu apă din oraşul Antelope. Urmărit penal pentru emigrare ilegală, Rajneesh fuge la data de 23 octombrie. Arestat de agenţii
automobilele Rolls-Royce, au fost vîndute; apoi un tribunal hotărăşte că declararea aşezării Rajneeshpuram ca oraş a fost ilegală, implicînd control religios asupra guvernării municipale. Cît îl priveşte pe Rajneesh, de atunci a devenit persona non grata oriunde s-a dus. Poate că era „omul-zeu“ iluminat, dar la cîţiva ani după distrugerea sa, a murit sărac în Poona, probabil de SIDA, sau poate otrăvit de foştii lui discipoli.
Cartea „Al treilea ochi“, produsul unui impostor (1) Publicată pentru prima dată în 1956 şi încă tipărită în zilele noastre, cartea Al treilea ochi s-a transformat rapid într-un best-seller. Gîndită ca autobiografie a unui lama tibetan, Lobsang Rampa, ea descrie cum autorul, născut într-o familie nobilă, a început, la vîrsta de şapte ani, iniţierea pentru a deveni călugăr specializat în medicină. Povestea amănunţită a vieţii sale la mînăstire sub îndrumarea gurului Lama Mingyar Dondup merge pînă în momentul operaţiei ce are ca scop deschiderea „celui de-al treilea ochi“ al său. Asociat în tradiţia orientală cu glanda pineală sau epifiza (un organ foarte mic ce se află în sistemul limbic al creierului), acest ochi reprezintă aşa-zisul centru al activităţii psihice umane. În cazul lui Rampa, el a fost deschis prin perforarea capului chiar deasupra rădăcinii nasului, apoi prin introducerea, în orificiul creat, a unei bucăţi subţiri de lemn tratat cu foc şi ierburi. Acesta a cauzat „o sclipire orbitoare“ şi „spirale de culori“. Guru i-a spus: „Acum eşti unul de-al nostru, Lobsang“. Mai tîrziu, Rampa descrie experienţele sale de clarviziune, călătorii stelare, telepatie, levitaţie şi prietenia cu Dalai Lama. Publicat ca roman bazat pe fapte reale – în pofida opiniei a cel puţin unui expert în orizontul tibetan că este, evident, un fals – şi făcîndu-se promisiunea că va fi continuat şi de alte lucruri minunate, pînă la sfîrşitul anului 1957 Al treilea ochi a devenit cea mai bine vîndută carte din douăsprezece ţări. Cît priveşte continuarea, cel puţin douăzeci şi una de cărţi au mai apărut pînă în 1990, stilul literar sau vînzările înregistrate nefiind deloc sau foarte puţin afectate de revelaţia, din 1958, că „Lobsang Rampa“ este, de fapt, Cyril Henry Hoskins, fiul unui instalator englez din Plymton, Devon. (va urma) STUART GORDON
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Mecanicul școlii – Pene!; 2) Dau indicații precise la ore (fem.); 3) Nicolae Aragon – Numărătoare folosită cîndva la școală – Primii la oral!; 4) Școlari codași! – Voce lăuntrică! – Localitate în Yemen; 5) Școală după program – Eugen Simion; 6) Trecut prin multe școli – Cei mai buni... la școală; 7) Sportul din programa școlară – Autorul pînzei ,,Copii în prima zi de școală” (Ion Theodorescu); 8) Apel la școală! – Luate de elevi la cursuri – Rău Aurel; 9) Compozitor prezent în context cu piesa simfonică ,,Repede la școală” (Mihail) – Manual pentru educația elevilor, scos din programa școlară; 10) O mică parte de materie – Regizor italian, realizatorul peliculei ,,O excursie la școlară” (Pupi). VERTICAL: 1) Autorul volumului ,,Plec la facultate” (Nicuță) – Acela de la școală!; 2) Program școlar – Diluat (abr.: rețete); 3) Constantin Abăluță – Localitate în Rusia – Intrare în joc; 4) Trasă cu spatele – Strînge bine; 5) Sala experiențelor la școală; 6) Luat pe sus – Atol în Maldive; 7) Sat în Munții Apuseni – Școală goală!; 8) Alexandru Ion – Clasată ultima la bac!; 9) Meseria celor de la catedra școlară; 10) Corigenți la școala bunelor maniere. DICȚIONAR: EFU; DIL; ISUN; TAA; ROC GH. ENE Dezlegarea careului ,,POTRIVITE“ 1) MAGHERNITA; 2) ATRAGATORI; 3) GEA MAT – NI; 4) INS – LATINA; 5) TACITE – TN; 6) TA – AZ – STAT; 7) OTELARIE – R; 8) COLATERALE; 9) ARAR – LIMAN; 10) TINERE – ANA.
20
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
RM
MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI MĂGURELE: O CETATE A ŞTIINŢEI (II) Un soare românesc de 10 milioane de grade (2)
Ajungem în laboratorul cu denumire poetică al „plasmei fierbinţi, cu oglinzi magnetice”, condus de dr. Constantin Popovici. Ceea ce e remarcabil în laboratorul acesta, continuă profesorul Popescu, este că toată aparatura, extrem de complicată, a fost construită la noi în ţară. Domeniul în care se lucrează aici este tot de pionierat mondial. Dacă aici „iese” – şi să ne ţineţi pumnii – asta va fi vital pentru civilizaţia românească. – Ce trebuie să „iasă“ aici? – E vorba, în primul rînd, de faptul că laserul de faţă a fost proiectat să atingă temperaturi şi presiuni extreme, dar mai ales, constante, de durată. Pluteşte în aer, la scară istorică, obţinerea primului soare artificial românesc: o temperatură de 10 milioane de grade! El va consuma hidrogenul greu – deuteriumul – din apa mării. Aplicaţiile în industrie ale acestei reuşite vor fi copleşitoare. – Tovarăşe profesor, nu vă supăraţi că vă întreb: v-aţi gîndit vreodată, în copilărie, pe miriştile din Burila Mare, pîrlindu-vă pielea la soarele dătător de viaţă al Dunării, că nu după mult timp veţi fi părtaş la plămădirea unui alt soare? N-am mai primit răspuns, nici nu aşteptam, de altfel, în orice caz întrebarea nu îi era destinată numai dascălului, ci şi mie, şi nouă, tuturor, părtaşi prin muncă la explozia de gîndire de aici, la uriaşul efort al fizicienilor noştri de a fora adînc în vîna de geniu a poporului român.
Cîte ceva despre chindeaua de Făgăraş Pogoară seara, transparentă, peste rezervaţia de verde şi alb a cetăţii. Pesemne, pe undeva, prin
Antirăzboinică (Tuturor politicienilor români, în frunte cu Președintele Țării)
Poporul v-a ales conducători Să ne purtați spre-o nouă propășire, Dar voi n-ați vrut decît o prăbușire, Sînteți de-un neam, dar sînteți trădători! Cu ochii pe model de parveniți, Interesați de sinecuri ușoare, Voi nu vedeți cum Țara asta moare, Sau poate, Doamne, asta v-o doriți! Voi nu vedeți cum moartea urcă, lent, Din rădăcini spre vîrful piramidei, Trasînd o umbră – freamătul obidei – Într-un peisaj, cîndva, viu și ardent. Cariatidele se surpă-n gol, Cele care țineau pe umeri Țara, Nu știm dacă mai vine primăvara Cu-n ghiocel, al germinării sol. Doar slugi mizere, pe la case mari, Nu mai aveți coloană vertebrală, Inculți, pe fond, deși aveți o școală, Ați devenit ai Patriei gropari! În agonia lentă-a astei lumi, Încîrdășiți cu trusturi criminale, Lucrați la moartea păcii mondiale, Sub steagul negru-al marilor nebuni. Luați din banii Țării de-mprumut, Furați sub diferite etichete,
munţi, un fabulos cerb carpatin a răsturnat spre senin, cu coarnele, cerul înstelat al acestei toamne tîrzii. Dăm o raită prin căminele studenţeşti. Confort, fără discuţie. Se doarme cîte trei în cameră, fiecare garsonieră fiind tencuită în calcio-vecchio, avînd mobilier proaspăt şi duş propriu. Veioze, multe veioze. Ar fi interesant de urmărit circuitul străbătut de lumina acestora prăvălită asupra slovei, care la rîndu-i luminează şi ea nişte minţi, care la rîndu-le vor lumina mai tîrziu alte minţi, avide de cunoaştere, care şi ele... Ne-am minunat şi aici. De toate cîte le-am văzut, dar şi de chindeaua bătrînească, din postav viu colorat, cu care două surori, făgărăşence, şi-au împodobit pereţii. Ne-am uimit în faţa ei, din nou, ca şi în faţa laserilor. Sufletul, zăcămintele lui, nu puteau să nu vibreze în memoria mîinii străvechi care a ţesut şi pîngăluit pînza aceea sub răsuflarea fierbinte a geniului artistic românesc. Lăsăm în urmă Platforma fizicii. Lanţul unei fîntîni ne vesteşte că trecem graniţa dintre două lumi: una calmă şi furtunoasă ca o negaţie dialectică, iar alta idilică prin vocaţie, linişte de veacuri şi miros. Căci miroase, cum să nu, a lapte şi coceni sacrificaţi focului, iar ghizdul şi pîntecele nopţii se încarcă de florile veşniciei, umflîndu-se cu zgomot, în goana lor către ziuă. Vom avea, desigur, un soare de laborator, poate că mîine vom studia sub sticlă asfinţitul şi zorii de ziuă, dar, să nu uităm, toate acestea vor fi reale şi însufleţite numai atîta vreme cît ne vom minuna în faţa elementelor primordiale. Atîta vreme cît ne va unge inima, cu graţii de smirnă, ciuta speriată care ni s-a încurcat în picioare, pe drum, şi atîta vreme cît vinul curat, băut la săteanul Gheorghe Danciu, aflat la matusalemica vîrstă de 88 de ani, va descompune spectrul luminii într-un roşu rubiniu. Şi, lucru de căpătîi, atîta vreme cît dragostea va binecuvînta aceste pămînturi aşa cum a făcut-o pînă acum.
Să vă-narmați cu tancuri și rachete, Și, liniștiți, cu Deveselu – scut, Vă bucurați de schema de slugoi În care v-au fixat americanii, Și-n timp ce, din Buget, se duc iar banii, Împingeți România în război! Loaze ratate, ce vă credeți voi, Ca să decideți soarta noastră-n parte, Să ne trimiteți tinerii la moarte, Într-un străin de Țară-acest război? Cum îndrăzniți, cu gîndul indecent, Să ștergeți viața semenilor noștri? Noi să murim într-un război, ca proștii, Și voi să jubilați în Parlament! Voi n-aveți nici un drept să ne luați Ce Dumnezeu ne-a dat pe lume-o viață! Religia, pentru voi, nu-i o povață, Sau v-ați născut din neam de cruciați? În timp ce, din Bugetul Țării, mic, Voi vă-narmați să atacați o țară, Lăsați românii, sărăciți, să moară, Din drama lor n-ați învățat nimic! Voi nu-nțelegeți mersu-acestui veac În care România e o pradă? Voi tot priviți vitrina, la paradă, Se pare că-n prostie n-aveți leac! Aveți copii, mame și tați, ca noi, Aveți averi furate, mai degrabă, Racheta, dacă vine, nu întreabă, Victime sînteți în acest război!
Meşterii de baladă din lotul 1 al Trustului de construcţii „Carpaţi“ se respectă, bărbăteşte. I-am găsit aşezaţi în jurul ghirlandelor de scîntei ale sobei, cu o ladă de bere la picioare, un drug de salam pe masă şi o pîine. Atît de mare şi de fierbinte încît ne-a dus cu gîndul la priveliştea apocaliptică şi fictivă a Codrilor Vlăsiei în flăcări. Azi a fost zi de leafă, aşa că nu se putea fără chef. Betonişti, dulgheri, zidari. Iorgu Ghenadi, tatăl a şase copii, Ion Mihai, tatăl a doi copii, Constantin Ghimici, tatăl a şase copii, Vasile Gherman, tatăl a trei copii. Şi tinerii Constantin Ghimici II (dinastie muncitorească!) şi Gheorghe Gondoş. Adevăr, bărbăţie, candoare. – Ce sentimente încercaţi dumneavoastră, oameni buni, ca lucrători pe acest mare şantier al ţării? – „Mîndrie românească, în primul şi în ultimul rînd. Ştim că aici e o mare cetate a ştiinţei, cum nu multe sînt pe glob“. „Sîntem mîndri de construcţia asta, dar şi de faptul că ştiinţa românească ne va face să ne numărăm printre primele ţări ale lumii“. „Da, aşa e, după cum s-a preconizat, în curînd vom ajunge printre primii ai lumii”. (ei, n-o luaţi nici chiar aşa! – n.n.) – Nu mă îndoiesc că citiţi cărţi şi ziare şi că vedeţi filme. Ce aţi dori să facă de aici înainte arta românească pentru dumneavoastră, constructorii? – „Să scrie mai mult despre noi. Despre noi, care venim de pildă de prin Moldova, că ne e scumpă munca, şi ne lăsăm familiile prin depărtări. Credeţi că ne e uşor?“. „Să se scrie cărţi, seriale de televizor, despre semnele pe care le-am lăsat noi prin toată ţara, la Bicaz, Roman, Timişoara, Braşov, Argeş, şi cîte-or mai fi fost“. „Despre Platforma de fizică să se scrie. Asta e cel mai important lucru la care am pus umărul. E important sută la sută, mie la mie“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (1974)
În cîte buncăre vă veți piti, Cu tone de beton asupra voastră; Adio, viață! Adio, zare-albastră! Trădarea, voi, cu viața veți plăti! Prea mult vă-ncredeți în americani Și-n noua ordine ce-o vor în lume, Dar ați uitat că ne-au trădat anume, Cum și occidentalii, ani de ani! La Ialta și la Malta, cei mai mari Ne-au șters cu-o linie de creion pe hartă, Croindu-ne spre Est o altă soartă, Acești fățarnici și duplicitari! Așa se-va-ntîmpla de va fi loc În acest an de un război fierbinte. Se vede, iar nu ne-am învățat minte – Popor viteaz, dar fără de noroc! Cînd încă nu-i tîrziu pîn-la apus, Deschideți Biblia, că nu vă mușcă, Și puneți Cartea Sfîntă lîngă pușcă. Citiți, să nu ziceți că nu v-am spus: Opriți-vă din marș cît nu-i tîrziu, Și luptele sînt doară pe hîrtie, Dar, pot oricînd să treacă peste hartă, Și-atunci, nu mai e timp de poezie, Cînd, ce e azi, nimic nu va fi viu, Chiar și prostia voastră va fi moartă. Doar că se duce și frumoasa Românie! GEO CIOLCAN
RM
21
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Supliment al Revistei România Mare
Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul
Cum a distrus America conducta Nord Stream II (I)
În numărul din 3 octombrie 2022, scriam în „Tribunul” articolul „Punți rupte”, legat de explozia care a distrus conducta de gaz „Nord Stream II”, în care îmi exprimam îndoiala că această acțiune a fost organizată și executată de ruși, care chiar nu aveau motive să comită o asemenea prostie. Timpul a trecut și iată că acum găsesc un articol scris de Seymour Hersh pe aceeași temă. O să vă întrebați cine este. Născut la 8 aprilie 1937, este un jurnalist de investigație și scriitor politic american. Hersh a cîștigat pentru prima dată recunoașterea în 1969,
cînd a dezvăluit ororile masacrului My Lai și mușamalizarea acestuia în timpul războiului din Vietnam, fapt pentru care a primit, în 1970, Premiul Pulitzer. Tot în acea perioadă, Hersh a acoperit scandalul Watergate pentru The New York Times și a dezvăluit bombardamentul clandestin al Cambodgiei. În 2004, a scris despre maltratarea de către armata americană a deținuților din închisoarea Abu Ghraib, acțiuni pentru care a cîștigat două premii naționale și cinci premii „George Polk”. (continuare în pag. 24) N.M.
EDITORIAL
De-ale vieții valuri... (4)
Motto: ,,Omul l-a creat pe Diavol după chipul și asemănarea sa”. CORNELIU VADIM TUDOR
ETICH
E TA
Balonul buclucaș
Săptămîna trecută, oficialii din fruntea SUA au fost preocupați de un balon. Un balon chinezesc care plutea peste spațiul aerian american. Toată suflarea urmărea aparatul de zbor cu sufletul la gură, lucru de înțeles pentru o națiune care, de cînd se știe, nu a avut atacuri aeriene sau războaie pe teritoriul propriu, exceptînd ziua de 11 septembrie 2001. Oamenii erau intrigați de zborul balonului, mai ales că acesta era chinezesc, și, știute fiind relațiile nu foarte prietenești dintre cele două țări, cetățenii se temeau că acesta ar putea reprezenta un pericol
la adresa țării lor. Balonul a plutit ceva timp peste țara celor curajoși pînă cînd aviația militară americană l-a distrus cu o rachetă aer-aer. Interesant e faptul că acest incident a avut loc cu puțin timp înainte de o vizită efectuată de secretarul de stat american Anthony Blinken în China, fapt care i-a făcut pe cei de la The Guardian să se întrebe dacă Beijingul încerca să saboteze discuțiile cu SUA, să monitorizeze viteza răspunsului său militar sau să testeze pur și simplu curajul lui Joe Biden. (continuare în pag. 22) MARIUS MARIN
După ce am fost prins dormind în post, la drapelul unității militare, Comandantul a făcut mari eforturi pentru a mă face să înțeleg cîți ani de Batalion disciplinar ar fi trebuit să fac pentru o astfel de faptă și cum ar fi fost desființată întreaga cazarmă dacă ar fi dispărut steagul ei. Nu a reușit, ca să nu mai spun că, prin replicile mele, îl înghesuisem bine de tot. În primul rînd, i-am spus că logica elementară m-a dus la concluzia că nici unui hoț de pe planeta asta nu i-ar trece prin cap să fure drapelul unei unități militare, expus într-o vitrină prăfuită. Apoi, am adăugat: ,,Nea Dima – așa îl apelam noi, fotbaliștii, pe Comandant, care avea funcție de general – eu, spre exemplu, dacă aș fi hoț, aș fura toate tancurile astea ruginite și le-aș da la fiare vechi”. (Sub acest aspect, să ne amintim de momentul în care Serghei Mizil, în loc să fure drapelul unității de tancuri care făcea repetiții pentru defilarea de 23 August, s-a urcat pe ascuns într-un tanc și a început să se plimbe cu el prin Parcul Herăstrău. De pornit, l-a pornit, dar nu mai știa cum să-l oprească, așa că a fost nevoit să dărîme vreo 2-3 chioșcuri și să rupă un pom.) Mai departe, ca să fiu și mai convingător, i-am dat Comandantului chiar exemplul meu: ,,Oare de ce credeți dvs. că hoțul, care a intrat aici în timp ce dormeam, nu a fost interesat de drapelul unității, ci de mitraliera și boneta mea, pe care mi l-a furat?”. Și am mai spus ceva, legat de desființarea unității militare al cărui drapel ar putea fi făcut dispărut. De ce, pentru a desființa o unitate militară, e musai să-i sustragi drapelul? O hotărîre în acest sens se poate lua și în lipsa unui asemenea eveniment. Ba, mai mult, se pot desființa toate, pe întreaga planetă, ceea ce nu-i tîrziu nici acum - opinii pe care Comandantul le-a apreciat ca fiind sincere, logice și obiective. La final, mi-am exprimat nedumerirea asupra faptului că, prin satisfacerea serviciului militar, orice tînăr își pierdea, pur și simplu, doi ani din viață, învățînd, sanchi, cum să-și apere patria. Păi, ce lecție era aceea în care soldații ieșeau la instrucție pe cîmp, unde săpau gropi adînci, în care ascundeau tancurile, peste care se aruncau niște plase de camuflaj? Așadar, lecția de apărare a țării prin luptă era, de fapt, o lecție de a învăța să te ascunzi, ca șoarecele de pisică. Privitor la asta, întreb: după lovitura de stat din ’89, unde au fost cei care învățaseră să-și apere patria? În loc să avem un Minister al FORȚELOR Armate (v. FORCE USA), avem Ministerul APĂRĂRII Naționale, adică am pus plasa de camuflaj peste țară. Legat de acele lăcașuri de tanc, săpate în solul Dobrogei, plin de pietre și stînci, l-am întrebat pe Comandant dacă cei care făceau armata la CFR săpau și ei, la instrucție, lăcașuri pentru trenuri. Am continuat acel imbecil mod de instrucție, în care, la comanda ,,Aviație inamică!”, soldatul era învățat să se culce la pămînt cu fața în sus și țeava de la mitralieră îndreptată spre cer. Adică, avionul, care ar fi aruncat asupra ta bombe de o tonă, urma să fie doborît cu pușcociul tău ruginit și cu țeava îndoită. Asta e ca și cum, dacă te-ar ataca un tigru cu colții și ghearele sale de peste 10 cm lungime, te-ai culca la pămînt cu fața în sus și ai începe să te aperi scuipînd fiara. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU
22
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
U n om , o v ia Þ ă , o epo c ă
RM
Mă gîndesc, de pildă, la cuvîntul Bethleem, care, în ebraică, se traduce prin „Casa Pîinii”, dar la noi, în cronicile vechi, în cazanii și în colinde el s-a metamorfozat în Viflaim. Iată un cuvînt bogat, al civilizației iudeo-creștine, care sună ca o fulguire în Noaptea de Ajun, sub icoana pe sticlă a unui cer înstelat… Între numele vechi, care s-au transmis pînă la noi, se află și Isaac. Puțină lume știe că, în limba care stă la temelia Bibliei, Isaac înseamnă „rîs”. Cei mai puțini cunoscători se pot întreba, pe bună dreptate: „Dar se rîde și în Biblie?”. Am să le răspund, reproducînd cîteva pasaje din Geneză: „Dumnezeu a zis lui Avraam: «Să nu mai chemi Sarai pe nevastă-ta Sarai, ci numele ei să fie Sara. Eu o voi binecuvînta și îți voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvînta și ea va fi mama unor neamuri întregi. Chiar împărați și noroade vor ieși din ea». Avraam s-a aruncat cu fața la pămînt și a rîs, căci a zis în inima lui: «Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Și să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?» (…) Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe cînd Avraam ședea la ușa cortului, în timpul zădufului zilei. Avraam a ridicat ochii și s-a uitat, și iată că trei bărbați stăteau în picioare lîngă el. Cînd i-a văzut, a alergat înaintea lor de la ușa cortului și s-a aplecat pînă la pămînt. Apoi a zis: «Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trece, rogu-Te, pe lîngă robul Tău. Îngăduie să se aducă puțină apă, ca să vi se spele picioarele, și odihniți-vă sub copacul acesta. Am să mă duc să iau o bucată de pîine, ca să prindeți la inimă, și după aceasta vă veți vedea de drum; căci pentru aceasta treceți pe lîngă robul vostru». «Fă cum ai zis», i-au răspuns ei. Avraam s-a dus repede în cort la Sara și i-a zis: «Ia repede trei măsuri de făină albă, frămîntă și fă turte». Și Avraam a alergat la vite, a luat un vițel tînăr și bun și l-a dat unei slugi să-l gătească în grabă. Apoi a luat unt și lapte, împreună cu vițelul pe care-l gătise, și le-a pus înaintea lor. El însuși a stat lîngă ei, sub copaci, și le-a slujit pînă ce au mîncat. Atunci, ei i-au zis: «Unde este nevastă-ta, Sara?». «Uite-o în cort», a răspuns el. Unul dintre ei a zis: «La anul, pe vremea aceasta, Mă voi întoarce negreșit la tine; și iată că Sara, nevastă-ta, va avea un fiu». Sara asculta la ușa cortului, care era înapoia lui. Avraam și Sara erau bătrîni, înaintați în vîrstă; și Sarei nu-i mai venea rînduiala femeilor. Sara a rîs în sine, zicînd: «Acum, cînd am îmbătrînit, să mai am pofte? Domnul meu, bărbatul, de asemenea, este bătrîn». Domnul a zis lui Avraam: «Pentru ce a rîs Sara, zicînd: Cu adevărat să mai pot avea copil eu, care sînt
bătrînă? Este oare ceva prea greu pentru Domnul? La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce la tine și Sara va avea un fiu». Sara a tăgăduit și a zis: «N-am rîs». Căci i-a fost frică. Dar El a zis: «Ba da, ai rîs». (…) Domnul Și-a adus aminte de cele ce spusese Sarei și Domnul a împlinit față de Sara ce făgăduise. Sara a rămas însărcinată și a născut lui Avraam un fiu la bătrînețe, la vremea hotărîtă, despre care-i vorbise Dumnezeu (…) Și Sara a zis: «Dumnezeu m-a făcut de rîs; oricine va auzi va rîde de mine»” – am încheiat citatul. Era vremea marilor miracole, cînd Dumnezeu Se arăta oamenilor aleși de El, fie în mod nemijlocit, fie în formă de înger. Dumnezeu Se arată și acum unor vizionari și iluminați. Dar, cel mai mult El ni se arată nouă prin lucrarea Sa. Uitați-vă cum lucrează Domnul, cum îl înalță pe unul, cum îl pedepsește pe altul, cum schimbă gîndurile unora pentru a potrivi cursul evenimentelor în conformitate cu planul Său. Ce spectacol extraordinar este să urmărim lucrarea lui Dumnezeu asupra oamenilor! N-avem decît să privim viața noastră ca pe un film derulat invers, de la sfîrșit către început, și vom înțelege că lucrurile numai așa se puteau întîmpla, și nu altfel. Și Sara i-a născut lui Avraam un fiu, care a fost numit Isaac, ceea ce, repet, se traduce prin „rîs”. Un nume dat de Dumnezeu în amintirea rîsului ambilor soți, dar și ca semn de bucurie și jubilație. Nu e nici primul, nici ultimul paragraf în care Dumnezeu apare oamenilor în chip de înger. Lanțul generațiilor de patriarhi biblici se cunoaște: Avraam l-a făcut pe Isaac, Isaac l-a făcut pe Iacov (devenit Israel, după lupta cu îngerul), iar din acesta se trag cele 12 seminții ale Poporului Ales. Astăzi, omagiem un urmaș al acelui Isaac, care poartă numele său, ușor adaptat, în conformitate cu specificul limbii evreiești: Yitzhak Rabin. Dacă Yitzhak știm de unde vine, se cuvine să spunem și ce origine are celălalt nume: Rabin vine de la Rabi, care, în traducere, înseamnă Învățător. Pentru că la oamenii credincioși, Învățătorul are o valoare mai mare decît profesorul universitar sau academicianul. Fiecare dintre noi a avut în viață mulți profesori, unii dintre ei somități internaționale, dar locul pe care îl are în inima noastră primul dascăl, adică cel care ne-a modelat ceara minții, nu-l va lua nimeni, niciodată. Și Isus era numit de ucenicii Săi tot Rabi, sau Rabuni – deci Învățător. Este cunoscut faptul că Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam, cerîndu-i să-l sacrifice pe fiul său, Isaac. Pînă la urmă, Domnul n-a îngăduit această jertfă. Dar Isaacul modern a fost sacrificat. Pe el, mila Domnului nu l-a mai ajutat, pentru că așa era planul divin și acesta trebuia să se împlinească. Așa după cum se știe, în anul 1995, rîsul acestui nou Isaac
a fost curmat, brusc, de gloanțele unui fundamenta list de origine evreiască, ceea ce demonstrează, o dată în plus, că terorismul nu-și alege nici victimele, nici executanții, el fiind un flagel în curs de globalizare. Tînărul Yigal Amir i-a tras bătrînului Yitzhak Rabin 3 gloanțe în spate. Numai lașii atacă pe la spate. Și se mai adeverește faptul că nimeni nu-i profet în țara lui. Să ne amintim de alte cazuri, în care oameni luminați ai Secolului XX au căzut pradă gloanțelor trase de fanatici: Arhiducele Franz Ferdinand, Nicolae Iorga, Mahatma Gandhi, John Fitzgerald Kennedy, Martin Luther King, Olof Palme și mulți, mulți alții. Eseistul Santayana spunea că „Fanatismul constă în dublarea eforturilor atunci cînd ai uitat scopul”. Fanatismul nu-i bun în nici un domeniu: nici în religie, nici în dragoste, nici în politică, nici în sport. Pentru că omul fanatic încetează să mai fie om, acționînd în transă hipnotică. Iluministul francez Diderot zicea că „Nu este decît un pas de la fanatism la barbarie”. Astăzi, noi vorbim de terorism, dar se uită că terorismul nu e altceva decît brațul înarmat al fanatismului. Terorismul încolțește mai întîi în creier, în mentalitate. Terorismul este tumoarea malignă a sufletului. „Are drac” – se spune, în Biblie, despre omul care nu mai aparține lumii normale și face fapte incontrolabile. În unii sălășluiesc chiar legiuni de draci. Asasinul premierului israelian era un tînăr evreu, dar el putea să fie, la fel de bine, de orice altă naționalitate. Fanatismul n-are etnie, nici religie, tocmai fiindcă n-are logică. Îmi aduc aminte că, atunci cînd am văzut, pe ecranul unui televizor, ce s-a întîmplat după acel miting consacrat păcii, cînd un laureat al Premiului Nobel pentru Pace – în fond, un om în vîrstă și cu părul alb, avînd 73 de ani – a fost ucis, am avut o strîngere de inimă. Tocmai acest marathonist al Păcii să simtă arsura nemiloasă a gloanțelor, să-și vadă sîngele șiroind, să aibă ochii împăienjeniți de aripa de ceață a morții iar apoi, vorba Bibliei, să adoarmă lîngă părinții săi! La 13 septembrie 1993, Yitzhak Rabin rostea un discurs antologic, la Washington, în care vitupera: „Noi vă spunem azi, cu voce tare și limpede: destul cu atîtea lacrimi și sînge! Destul!”. Iată că nu era destul. Iată că a trebuit să curgă și sîngele lui. De ce toate acestea? Cine are dreptul să judece, în afară de Dumnezeu? Și cine are voie să se răzbune decît numai Dumnezeu? În Epistola către Romani, Apostolul Pavel ne atrage atenția: „Nu întoarceți nimănui răul pentru rău. Urmăriți ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putință, întrucît atîrnă de noi, trăiți în pace cu toți oamenii. Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri, ci lăsați să se răzbune mînia lui Dumnezeu, căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR
Balonul buclucaș
aprindere serioase între cele două superputeri, cel mai important fiind viitorul Taiwanului. Fie acesta a fost un caz în care mîna stîngă nu știa ce face dreapta, fie a fost posibilă o încercare deliberată de a sabota orice calmare a tensiunii pe care ar fi putut-o obține călătoria lui Blinken”, spun englezii. După ce am citit despre tot acest episod, mi-am pus aceeași întrebare pe care probabil multă lume și-a pus-o: de ce să trimiți un balon de spionaj cînd există sateliți pentru asta? De ce să trimiți un balon, la vedere, cînd spionajul presupune discreție maximă (că doar de aceea e spionaj)? Un posibil răspuns este acela că balonul a fost trimis pentru a vedea reacția forțelor armate americane la această amenințare. Alt scop ar fi unul politic, fiindcă un balon la vedere atrage atenția populației și o determină să ceară socoteală puterii politice pentru că a permis un asemenea survol. Buclucașul balon a fost doborît deasupra oceanului și probabil o parte a sa a fost recuperată pentru ca americanii să observe tehnologia utilizată. Ceva similar s-a petrecut în 2001, cînd un avion spion american a fost forțat să aterizeze în insula chineză Hainan provocînd o criză diplomatică pînă cînd echipajul și, mai tîrziu, avionul dezasamblat au fost returnate.
Pe aceeași temă, ziarul The Times scrie că „Ministerul Afacerilor Externe al Chinei a emis o declarație conform căreia utilizarea forței de către SUA este o reacție exagerată clară și o încălcare gravă a practicii internaționale. China va proteja cu hotărîre drepturile și interesele legitime ale companiei în cauză și își rezervă dreptul de a da răspunsuri suplimentare dacă este necesar”. Sînt foarte curios cum se va termina această poveste, deși cel mai probabil nu se va întîmpla nimic rău și liniștea se va așterne peste acest incident, așa cum s-a întîmplat în multe alte dăți. E posibil să fi fost totuși un accident, fiindcă nu cred că chinezii sînt atît de iresponsabili să provoace incidente diplomatice sau militare cu americanii în acest fel. La cum i-am văzut că lucrează, sînt mult mai deștepți de atît ținînd cont de istoria milenară și de filosofia de viață pe care o au. Cred că reprezintă un dușman mult mai periculos decît rușii și mărturisesc că mi-e mai teamă de ei decît de Putin. Am văzut cu toții efectele politicii „zero COVID”, dar și cele petrecute în perioada președintelui Mao și a celebrei cărticele roșii, pentru a cărei nerespectare milioane de oameni au pierit.
Religia Păcii (2) – Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Yitzhak Rabin –
(urmare din pag. 21) Acum, după ce totul a trecut, întrebarea care îmi vine în minte este: care a fost motivul? Întrebare legitimă cu atît mai mult cu cît chinezii, potrivit aceluiași ziar britanic, „au susținut că este o navă de observare a vremii, care a deviat de la cursul său, atrăgînd un răspuns din partea Pentagonului, care spunea că balonul a fost capabil să manevreze și a făcut cîteva viraje deliberate, aducîndu-l la un moment dat deasupra statului Montana, unde se află arsenalul american de rachete balistice intercontinentale nucleare (ICBM). Dacă a fost într-adevăr un balon de spionaj, întregul episod ridică o mulțime de întrebări cu privire la luarea deciziilor la Beijing. Era destul de previzibil că balonul va fi reperat, urmărit și chiar doborît și că toate acestea se vor întîmpla în perioada premergătoare unei vizite a secretarului de stat, Antony Blinken, la Beijing. Acea vizită a fost salutată de Xi Jinping, care intenționa să se întîlnească cu cel mai înalt diplomat al Americii, iar discuțiile erau menite să abordeze o serie de potențiale puncte de
RM
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
De-ale vieții valuri... (4)
(urmare din pag. 21) Asta da, pedagogie militară, sau, mai bine zis, o pură bătaie de joc, prin care viața și destinul fiecărui tînăr care își satisfăcea serviciul militar erau serios zdruncinate. Odată, colegul meu din echipa de fotbal a unității, Mircea Similea, fratele îndrăgitei cîntărețe Angela Similea, l-a rugat pe comandant să nu-i dea arma pe mînă pentru că, într-un astfel de caz, ar împușca toți ofițerii. Din acest motiv a fost însărcinat să ude și să tundă gazonul terenului de fotbal, deși el solicitase să fie dat la crescătoria de porci a unității. Față de cererea lui, decizia Comandantului a fost categorică: ,,Șmecherul ăsta de București, pînă să se elibereze, e în stare să vîndă peste gard toate animalele”. Comandantul aflase multe despre bucureșteni de la un fost coleg de-al meu de liceu, care se eliberase în momentul în care sosisem eu în cazarmă. A fost un bun fotbalist, și cei din unitate mi-au spus că devenise un fel de rege al echipei. Pentru că era din același cartier cu mine, Floreasca, vecin cu Dorobanți, Primăverii și Tei, a avut ce povesti domnului colonel. Se știa atunci că, în respectiva zonă, își făceau veacul cei mai renumiți interlopi din România. Eu îi știam pe toți, dar mă intersectam cu ei doar pe la o bere sau la discotecă. Cu Sandu Mihalcea, ajuns vicecampion european la box, și Costel Dumitrașcu, zis Caramazov, devenit celebru luptător de MMA în cușcă, am fost coleg în clasele V-VIII. Dan Bara, zis Mutu, a fost coleg de clasă la liceu cu sora mea, iar pe Cibilanu și Fan-Fan, ambii din Tei, i-am cunoscut prin intermediul celor menționați mai înainte. Spre exemplu, cu Dan Bara – Mutu mă întîlnesc și acum în parc, cînd îmi scot nepoatele la plimbare. Acesta este omul care, printre altele, a evadat din arestul Miliției Capitalei, după ce a bătut vreo 20 de milițieni întîlniți în cale, iar pe poartă a ieșit cu o pușcă în mînă. Evident că a fost prins pînă la urmă, iar cînd a fost întrebat de judecător, la Tribunal, ce intenționa să facă cu arma, a răspuns: ,,Am vrut să mă fac haiduc”. Oricum, despre cele făcute și nefăcute de aceștia, în grup sau individual, sînt multe de povestit, dar cel mai faimos dintre ei a fost, fără discuție, Cezar, cel care, în vreo 2-3 minute a pus la pămînt 7-8 boxeri din lotul Uniunii Sovietice, ce urma să participe la celebra competiție ,,Mănușa de aur”, organizată la București. Întîmplarea a ajuns și la urechile lui Ceaușescu, care ar fi spus: ,,Asta nu-i rău. Dacă nu putem să-i învingem pe ruși în război direct, mai bine le dăm pumni în cap!”. Cine dorește să aprofundeze subiectul, poate reciti paginile Revistei ,,România Mare”, în care au fost prezentate în serial largi pasaje din cartea ,,Viața lui Cezar, regele pușcăriilor”. Adevărul este că acești băieți au depășit cu mult orice limită a imaginației. Poate doar Serghei Mizil ar putea concura cu ei la capitolul trăznăi. Iată o întîmplare care îl are pe acesta ca protagonist. În zona Televiziunii Române a fost oprit de un milițian de la circulație, care i-a cerut actele la control. Deși documentele erau la vedere, pe parbrizul mașinii, Serghei a declarat că nu le are la el. Agentul de circulație i-a solicitat să coboare geamul din dreptul șoferului, după care a introdus capul în interiorul mașinii, a întins mîna și a apucat teancul de acte. În acel moment, Serghei a ridicat geamul, prinzînd ca într-o menghină gîtul ,,organului”, după care a pornit mașina pînă la Arcul de Triumf, adică vreo 400 de metri. Cînd a oprit, l-a eliberat pe milițian, reproșîndu-i că a vrut să-i sustragă actele, ,,martor fiindu-i chiar Arcul de Triumf”.
Aceste întîmplări erau savurate pe deplin și de Eugen Barbu, căruia i le povesteam cînd îl vizitam la sediul Revistei ,,Săptămîna”. Mai mult, maestrul chiar își lua notițe, precum un elev silitor, dar nu am aflat la ce urmau să fie folosite acele însemnări. La fel de interesat de respectivele întîmplări a fost și Comandantul unității militare, care mă chema des în biroul său, pentru a-i povesti vrute și nevrute. Mulți ofițeri și soldați ajunseseră să mă suspecteze că aș fi un fel de agent secret, considerînd postura mea de militar în termen un fel de ,,mare vrăjeală”. Odată, un tablagiu – așa erau numiți subofițerii – m-a abordat la cel mai direct mod: ,,Ce cauți tu, aproape zilnic, în biroul tovarășului colonel?”. I-am răspuns că l-am împrumutat cu niște bani pe colonel și că acesta refuza să mi-i returneze, urmînd să-i dau alte amănunte după ce se duce la Comandat, care mă rugase să-i comunic că are treabă cu el. În clipa următoare, a și luat-o la fugă către Comandament, iar eu după el. A bătut la ușă, a intrat în încăpere, a luat poziția de drepți și zis: ,,Să trăiți, tovarășe comandant, vă raportez că soldatul Turigioiu de la Transmisiuni mi-a spus să mă prezint cît mai urgent la dvs.!”, după care, ușa fiind întredeschisă, am intrat eu, cu morgă de profund răzvrătit: ,,Nea Dima, cum își permite acest om să mă bage în minciunile sale? Ar trebui să-l pedepsiți exemplar pentru asta, dar pînă atunci trimiteți-l în sat să-mi cumpere un platou de prăjituri cu fructe, că am ajuns într-o stare de anemie de nedescris!”. Cu un zîmbet larg pe față, Comandantul i-a dat liber subofițerului, nu înainte de a-i da un sfat: ,,Să nu te mai bagi în seamă cu el, că vei ieși mereu pe locul doi. Ăsta a copilărit pe Bd. Magheru din București, pe la Piața Romană și prin Cartierul Dorobanți!”. Altădată, cînd mă duceam singur spre sala de mese, ofițerul de serviciu pe unitate mi-a reproșat că nu port uniforma militară, motiv pentru care nu m-a lăsat să intru îmbrăcat în trening. Mi-a dat și ordinul: ,,Soldat, stînga-mprejur și marș la unitate, iar cînd te întorci, să vii în pas de defilare și cu cîntec înainte!”. Deși nu aveam bonetă pe cap, l-am salutat militărește și l-am întrebat: ,,Pot să cînt melodia «My Way», a lui Sinatra?”. Tata îmi repeta mereu că, prin acest mod de a trata lucrurile, nu voi înțelege niciodată ce înseamnă să fii patriot, dar i-am spus că treaba asta, cu a-ți da viața pentru țară, nu mai e de actualitate. Referitor la același subiect, îmi amintesc că, în urmă cu vreo 10 ani, pe eticheta sticlelor și dozelor de bere ,,Timișoreana” era prezentată o scurtă poveste despre ,,patriotismul” de care vorbea tata. Se știe că fabrica de bere din Timișoara, înființată în 1718, a fost prima de acest gen din România. Băutura era foarte apreciată de localnici, astfel că, în scurt timp, la aproape fiecare colț de stradă a început să apară cîte o berărie, dar nu asta era problema. Se spune că, atunci cînd erau chemați la oaste să-și apere țara, românii nici nu se sinchiseau, stăteau la bere zi de vară pînă-n seară. În disperare de cauză, s-a luat decizia prin care toți cei care acceptau să meargă la război aveau dreptul să consume bere gratis tot anul. Și uite așa s-a ajuns ca românii să aibă cea mai numeroasă armată. Am scris despre asta într-un ziar timișorean, cerînd ca respectiva poveste de pe etichetă să fie scoasă, pentru că ne făceam dracului de rîs pe toată planeta. N-am fost înțeles, dar cînd demersul meu a fost dublat de cel al jurnalistului Silviu Alupei, povestea de rîsu’plînsu’ a fost îngropată. Revenind la perioada în care mi-am satisfăcut serviciul militar, așa cum am menționat, fusesem repartizat în cadrul companiei de transmisiuni, unde
23 am învățat să comunic prin sistemul Morse. Am obținut diploma de Specialist clasa a III-a, apoi pe cea de clasa a II-a, după care tata a început să mă preseze să dau examen pentru a obține clasa I, în condițiile în care, în România, specialiștii de acest nivel puteau fi numărați pe degete. Spunea el că îmi va aranja obținerea unui post la turnul de control al Aeroportului Băneasa. De acolo puteam să salvez de la prăbușire avioanele cărora li se defectau sistemele de comunicare obișnuite. După cum îmi spunea tata, aveam posibilitatea să devin un adevărat erou național, dar eu i-am replicat: ,,Tată, dacă avioanele alea dau de necaz, piloții se vor descurca și fără mine. Își pot scoate mîinile pe geam pentru a semnaliza cu stegulețe, iar dacă beleaua este cît casa, își vor arăta degetul mijlociu întregului univers”. E lesne de înțeles, deci, că nu am dat examen pentru Specialist Clasa I-a în radiotelegrafie, deși Comandantul îmi dăduse trei zile de permisie pentru asta, precum și promisiunea că mă va avansa la gradul de sublocotenent. Am avut ghinion, ,,am pierdut trenul pentru examen”, în schimb, l-am prins pe cel către litoral, unde m-a examinat pe îndelete o nouă cunoștință feminină. Cînd am ajuns la unitate, l-am găsit pe tata în biroul Comandantului, care i-a făcut capul mare cu laudele la adresa mea, zicîndu-i că, la fotbal, trag toată echipa după mine. Cu acel prilej, i-am povestit ce pățisem la un meci disputat într-o comună din Județul Constanța. Arbitrul era de profesie ofițer militar și acesta i-a spus lui Nea Dima: ,,Dacă vreți să cîștigați, spuneți-i lui Turigioiu să cadă în careu, și eu dau 11 metri!”. Zis și făcut. Am căzut o dată, de două ori, apoi pe față, pe spate, în dreapta și în stînga, dar arbitrul, alergînd pe lîngă mine, îmi șoptea mereu: ,,N-a fost bine, mai cazi o dată!”. Ce mai, eram julit și vînăt peste tot. Parcă fusesem frecat cu glaspapir. Pînă la urmă, i-am păcălit. Am plonjat, ca în apă, direct în cap, singurul loc unde nu eram julit, arbitrul a fluierat, a dat lovitură de pedeapsă, și victoria a fost a noastră. Cînd m-am băgat sub duș, parcă intrasem în foc, iar cînd am ieșit, nu suportam nici prosopul pe piele. Toți îmi plîngeau de milă, moment în care antrenorul echipei, Ene Gheorghe, maior în aceeași unitate cu noi, începuse să-mi lipească bancnote de 100 de lei pe toate zdreliturile. Văzînd așa un răsfăț, Mircea Similea i s-a adresat antrenorului: ,,Dom’ profesor, îmi lipiți și mie ceva pe coșul ăsta, așa, cam de o bere și doi mici?”. Discuția s-a încheiat cu intervenția lui Nea Dima: ,,După ce o vei aduce pe sora ta să țină un concert în unitatea noastră, atunci vom găsi lipici și pentru tine!”. De fapt, cel în cauză promisese de mult că așa va face, și asta chiar s-a întîmplat cam peste două luni. Frumoasa cîntăreață a făcut un adevărat show în fața celor 3.000 de soldați, plus vreo 2.000 de civili din Murfatlar. Scena a fost instalată pe terenul de fotbal, iar cînd Angela Similea a apărut într-o ținută sport de vară, delirul a fost maxim. Și uite-așa, de la una la alta, am ajuns la momentul în care am fost chemat la Comandament, unde sosiseră vreo 5-6 ofițeri înalți, din cadrul forțelor armate ale ONU. Era vorba de faptul că, printr-o rezoluție, se stabilise mărirea efectivului militar al ONU, prin încorporarea unui număr de 30-50 de militari din fiecare țară. În acest context, Nea Dima mi-a spus că am fost selectat, fără să mi se explice pe ce criterii fusesem ales. Tot atunci am fost înștiințat că voi fi supus unor testări pe parcursul unei săptămîni. Dar despre asta, în numărul viitor, cînd veți mai afla de ce Nicu Ceaușescu m-a omenit cu o șampanie și cum a aflat tata de falsa mea Diplomă de Bacalaureat.
24
Nr. 1679 l 14 – 20 februarie 2023
POLITICĂ
GEOPOLITICĂ
Cum a distrus America conducta Nord Stream II (I)
(urmare din pag. 21) Tot în 2004, Seymour Hersh a primit premiul „George Orwell”. Ziaristul american a acuzat admi nistrația Obama că a mințit cu privire la evenimentele din jurul morții lui Osama bin Laden și a contestat afirmația că regimul Assad a folosit arme chimice asupra civililor în războiul civil sirian. Ambele afirmații au stîrnit controverse. Vorbim, deci, despre un jurnalist important, care nu face afirmații gratuite. Pe data de 8 februarie a publicat pe blogul personal un articol legat de distrugerea conductei care alimenta industria germană cu gaz rusesc, bazînduse pe relatările unei surse care s-a aflat în miezul lucrurilor. Articolul este un adevărat scenariu de film hollywood-ian, în care este relatată desfășurarea unei operațiuni secrete a Serviciilor de informații americane și a trupelor speciale de scafandri. Motivul pentru care a avut loc această operațiune este cel pe care orice om care gîndește l-a intuit deja: decuplarea industriei germane și europene de la gazul ieftin rusesc care o făcea nu doar un competitor puternic al SUA, ci ar fi însemnat o scădere a profiturilor și o ieșire a țărilor de pe continental nostru de sub controlul american, lucru de neconceput de către „Unchiul Sam”. În aceste condiții, administrația Biden a depus toate eforturile diplomatice posibile pentru a-i convinge pe germani să nu continue construcția conductei Nord Stream II, sub motivul nobil al opririi adîncirii dependenței acestora de gazul rusesc. Germanii au acționat așa cum le-a dictat în primul rînd interesul propriu și apoi cel european continuînd proiectul, lucru care i-a iritat rău pe americani. Același lucru îl spune și jurnalistul Seymour Hersh în articolul său: „Președintele Biden și echipa sa de politică externă – consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan, secretarul de stat Tony Blinken, și Victoria Nuland, subsecretarul de stat pentru politică – au fost vocali și consecvenți în ostilitatea lor față de cele două conducte, care se aflau una lîngă alta sub Marea Baltică, plecînd din două porturi diferite din nord-estul Rusiei, lîngă granița cu Estonia, trecînd aproape de insula daneză Bornholm înainte de a se opri în nordul Germaniei. Ruta directă a fost un avantaj pentru economia germană, care se bucura de o abundență de gaz natural rusesc ieftin – suficient pentru a-și conduce fabricile și a-și încălzi casele, permițînd în același timp distribuitorilor germani să vîndă excesul de gaz în toată Europa de Vest. Acțiunea care ar putea fi urmărită pînă la administrație ar încălca promisiunile SUA de a minimiza conflictul direct cu Rusia. Secretul era esențial. Încă din primele zile, Nord Stream 1 a fost văzut de Washington și de partenerii săi anti-ruși din NATO ca o amenințare la adresa dominației occidentale. Holdingul din spatele ei, Nord Stream AG, a fost încorporat în Elveția în 2005 în parteneriat cu Gazprom, o companie rusă cotată la bursă, care produce profituri enorme pentru acționari și e dominată de oligarhi despre care se știe că sînt în robia lui Putin. Gazprom controla 51% din companie, patru firme europene de energie – una în Franța, una în Țările de Jos și două în Germania – împărțind restul de 49% din acțiuni și avînd dreptul de a controla vînzările în aval ale gazelor naturale ieftine către distribuitori în Germania și Europa de Vest. Profiturile Gazprom au fost împărțite cu guvernul rus, iar veniturile statului din gaze și petrol au fost estimate în cîțiva ani să se ridice la pînă la 45% din bugetul anual al Rusiei. Temerile politice ale Americii erau reale: Putin avea acum o sursă majoră de venit suplimentară și atît de necesară, iar Germania și restul Europei de
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro
RM
Vest ar fi devenit dependente de gazele naturale ieftine furnizate de Rusia – în timp ce scădea dependența europeană de America. De fapt, exact asta s-a întîmplat. Mulți germani au văzut Nord Stream 1 ca parte a eliberării renumitei teorii Ostpolitik a fostului cancelar Willy Brandt, care ar permite Germaniei postbelice să se reactiveze pe ea însăși și alte națiuni europene distruse în al II-lea Război Mondial, printre alte inițiative, prin utilizarea gazului rusesc ieftin pentru a alimenta economia de piață prosperă a Europei de Vest. Nord Stream 1 a fost destul de periculos, în viziunea NATO și a Washingtonului, dar Nord Stream II, a cărui construcție a fost finalizată în septembrie 2021, dacă va fi aprobat de autoritățile germane de reglementare, ar dubla cantitatea de gaz ieftin care ar fi disponibil Germaniei și Europa de Vest. A doua conductă ar furniza, de asemenea, suficient gaz pentru mai mult de 50% din consumul anual al Germaniei. Tensiunile au crescut constant între Rusia și NATO, susținute de politica externă agresivă a Administrației Biden. Opoziția față de Nord Stream II a izbucnit în ajunul învestirii lui Biden în ianuarie 2021, cînd republicanii din Senat, conduși de Ted Cruz din Texas, au indicat în mod repetat amenințarea politică a gazelor naturale ieftine rusești în timpul audierii de confirmare a lui Blinken ca secretar de stat. Pînă atunci, un Senat unificat a adoptat cu succes o lege care, așa cum i-a spus Cruz lui Blinken, «a oprit conducta din drumul său». Ar exista o presiune politică și economică enormă din partea guvernului german, condus atunci de Angela Merkel, pentru a pune în funcțiune a doua conductă. Cîteva luni mai tîrziu, cînd construcția celei de-a doua conducte se apropia de finalizare, în luna mai, într-o schimbare uluitoare, administrația a renunțat la sancțiuni împotriva Nord Stream AG, un oficial al Departamentului de Stat recunoscînd că încercarea de a opri conducta prin sancțiuni și diplomație «a fost întotdeauna o șansă lungă». În culise, oficialii administrației l-au îndemnat pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski, care se confrunta atunci cu amenințarea unei invazii ruse, să nu critice mișcarea”. Administrația americană era înfrîntă, iar acestui eșec i se adăuga o declarație făcută după retragerea cu coada între picioare din Afganistan, a cancelarului german Olaf Scholz, care susținea public apelul președintelui francez Emmanuel Macron pentru o politică externă europeană mai autonomă, într-un discurs la Praga – sugerînd în mod clar mai puțină dependență de Washington și acțiunile sale. În timpul acesta, Vladimir Putin își transporta trupele la granița Ucrainei pregătindu-se să facă o nefăcută la care puțină lume se gîndea: invazia unei țări independente și suverane, cu care avea încheiat tratat de bună vecinătate, în disprețul tuturor legilor internaționale. Acesta a fost momentul în care americanii conduși de președintele Biden s-au gîndit că a venit momentul de a pune în aplicare decizia de a termina cu acest Nord Stream II, a cărui funcționare i-ar fi făcut pe germani și pe europeni să nu accepte sancțiunile economice cu care feciorii „Unchiului Sam” credeau că-l vor înfrînge pe Putin. În acest scop, scrie jurnalistul american S. Hersh, „în decembrie 2021, cu două luni înainte ca primele tancuri rusești să intre în Ucraina, Jake Sullivan a convocat o reuniune a unei forțe operative nou formate – bărbați și femei din șefii de stat major, CIA și departamentele de stat și trezorerie – și a cerut recomandări cu privire la modul de răspuns la invazia iminentă a lui Putin. Pe parcursul următoarelor întîlniri, participanții au dezbătut opțiunile pentru un atac. Marina a propus folosirea unui submarin nou comandat pentru a ataca direct conducta. Forțele
aeriene au discutat despre aruncarea de bombe cu siguranțe întîrziate care ar putea fi declanșate de la distanță. CIA a susținut că orice ar fi făcut, va trebui să fie ascuns. Toți cei implicați au înțeles miza. «Nu sînt lucruri pentru copii», a spus sursa. «Dacă atacul ar fi urmărit pînă în Statele Unite, ar fi un act de război». La acea vreme, CIA era condusă de William Burns, un fost ambasador american în Rusia, care a servit ca secretar de stat adjunct în Administrația Obama. Burns a autorizat rapid un grup de lucru al Agenției ai cărui membri ad-hoc includeau, întîmplător, pe cineva care era familiarizat cu capacitățile scafandrilor de adîncime ai Marinei din Panama City. În următoarele cîteva săptămîni, membrii grupului de lucru al CIA au început să elaboreze un plan pentru o operațiune ascunsă care să folosească scafandri de adîncime pentru a declanșa o explozie de-a lungul conductei. Se mai făcuse ceva de genul acesta. În 1971, comunitatea de informații americane a aflat din surse încă nedezvăluite că două unități importante ale Marinei Ruse comunicau printr-un cablu submarin îngropat în Marea Ohotsk, pe coasta Orientului Îndepărtat a Rusiei. Telefonul lega un comandament regional al Marinei de cartierul general de la Vladivostok. O echipă aleasă cu atenție de agenți ai Agenției Centrale de Informații și a Agenției Naționale de Securitate a fost adunată undeva în zona Washington, sub acoperire și a elaborat un plan, folosind scafandrii Marinei, submarine modificate și un vehicul de salvare submarin de adîncime, care a reușit, după multe încercări și erori, localizarea cablului rusesc. Scafandrii au plantat pe cablu un dispozitiv de ascultare sofisticat care a interceptat cu succes traficul rusesc și l-au înregistrat. NSA a aflat că ofițerii superiori ai marinei ruse, convinși de securitatea legăturii lor de comunicare, au discutat cu colegii lor fără criptare. Dispozitivul de înregistrare și banda lui au trebuit să fie înlocuite lunar, iar proiectul a continuat timp de un deceniu pînă cînd a fost compromis de un tehnician civil NSA în vîrstă de 44 de ani, pe nume Ronald Pelton, care vorbea fluent rusă. Pelton a fost trădat de un dezertor rus în 1985 și condamnat la închisoare. El a fost plătit cu 5.000 de dolari de către ruși pentru dezvăluirile sale despre operațiune, împreună cu 35.000 de dolari pentru alte date operaționale rusești pe care le-a furnizat și care nu au fost niciodată făcute publice. Acel succes subacvatic, cu numele de cod Ivy Bells, a fost inovator și riscant și a produs informații neprețuite despre intențiile și planificarea Marinei Ruse. Totuși, grupul interagenții a fost inițial sceptic față de entuziasmul CIA pentru un atac ascuns la adîncime. Au fost prea multe întrebări fără răspuns. Apele Mării Baltice erau patrulate de marina rusă și nu existau platforme petroliere care să poată fi folosite ca acoperire pentru o operațiune de scufundări. Ar trebui scafandrii să meargă în Estonia, chiar peste graniță de docurile de încărcare a gazelor naturale ale Rusiei, pentru a se antrena pentru misiune? Nu ar fi bine, i s-a spus agenției. Este o prostie și va fi un coșmar politic dacă iese la iveală. Cu toate acestea, la începutul lui 2022, grupul de lucru CIA a raportat grupului interagenții al lui Sullivan: «Avem o modalitate de a arunca în aer conductele»”. Aici trebuie să vă lămuresc asupra unui lucru, care ține de faptul că, pentru a executa asemenea operațiuni prin intermediul Comandamentului Operațiunilor Speciale, era obligatoriu, conform legilor SUA, ca acesta să le raporteze Congresului, conducerii Senatului și Camerei Deputaților cît și Casei Albe, existînd pericolul de a nu primi aprobarea. De aceea, s-a apelat la scafandrii Marinei Statelor Unite, care nu aveau această obligație de a raporta, iar administrația Biden făcea tot posibilul pentru a evita scurgerile, deoarece planificarea a avut loc la sfîrșitul anului 2021 și în primele luni ale lui 2022. (va urma)
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.