România Mare, nr. 1680

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Pămîntul, acest bătrîn depravat, care e însetat de un cocktail: sîngele soldaților, amestecat bine de tot cu lacrimile mamelor…

cornELIU VADIm TUDor

Rădăcinile unui război (3)

Am ajuns la penultima parte a serialului legat de istoria ruso-ucraineană. Folosind aceeași sursă de documentare – Enciclopedia „Britannica” – voi relua firul poveștii începînd cu alegerile parlamentare din 1994. Astfel, „candidații afiliați Partidului Comunist reînviat au cîștigat aproximativ o cincime din locuri, iar stînga constituia acum un bloc puternic, deși nu unit, în noul Parlament. La alegerile prezidențiale, președintele în exercițiu, Kravciuk, a fost învins de fostul prim-ministru Kucima, care a promis o reformă economică și relații mai bune cu Rusia. Cele două runde de alegeri păreau să dezvăluie o polarizare politică între estul și vestul Ucrainei. Kucima și stînga au primit cel mai mare sprijin din partea regiunilor mai industrializate și rusofone din estul Ucrainei, în timp ce Kravciuk s-a descurcat deosebit de bine în vestul Ucrainei, unde au predominat vorbitorii ucraineni și național-democrații. Cu toate acestea, numărul minim de nereguli la alegeri și înlocuirea pașnică a președintelui au fost interpretate pe scară largă ca semne că democrația se înrădăcina în Ucraina. Odată ajuns în funcție, Kucima a menținut multe dintre politicile predecesorului său. În mod semnificativ, în timp ce căuta relații mai cordiale cu Moscova, el nu a reorientat politica externă a Ucrainei. Țara a continuat să participe

la CSI, dar aproape în același mod ca și anterior. Mai mult, Kucima a menținut politicile și aspirațiile pro-occidentale ale Ucrainei. În 1994, Ucraina a aderat la Programul de Parteneriat pentru Pace, condus de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO); țara a stabilit, de asemenea, un «parteneriat special» cu organizația în 1996. În 1995, Ucraina a aderat la Consiliul Europei. La alegerile parlamentare din 1998, Partidul Comunist și-a îmbunătățit efectiv prezența. Cu toate acestea, la alegerile prezidențiale din 1999, Kucima l-a învins pe liderul Partidului Comunist, Petro Simonenko, cu un procent mare. Din punct de vedere politic, Kucima beneficiase de diviziunea stîngii printre mai mulți candidați. Rezultatul alegerilor din 1999 a fost semnificativ în două privințe. În primul rînd, a reprezentat o respingere a trecutului comunist. Unii observatori au remarcat că a constituit chiar un al doilea referendum privind independența. În al doilea rînd, votul nu s-a împărțit bine pe linii geografice, indicînd că, cel puțin pentru acel moment, diviziunea est-vest observată la alegerile din 1994 nu a fost un factor la fel de important în politica ucraineană așa cum sugeraseră mulți analiști”.

(continuare în pag. a 16-a)

nIcU mArIUs mArIn, antreprenor HorEcA

Un secol de cultură și educație militară

În București, pe Sărindar Într-o vreme în care am tot scris despre înstrăinarea României, despre letargia în care ne conduc Țara aleșii Poporului, cu acte și manifestări care seamănă a trădare, despre războiul de la granița României (subiecte despre care, probabil, voi mai scrie), acum, cînd încep acest reportaj, simt cum mă învăluie o stare de bine și de bucurie – nesesizate în cazul celorlalte materiale publicistice, stare care îmi creează o disponibilitate și o plăcere deosebite de a aborda subiectul care urmează. Într-adevăr, după ce am „mers” pe frontul actual al conflictului armat dintre Rusia și Ucraina, după ce am dezavuat implicarea conducătorilor statului și ai Armatei Române în marea regie americană de a genera o încăierare militară între NATO (sau măcar unele țări aparținînd acestui Pact militar suprastatal) și Rusia, acum, cînd, iată, am prilejul să prezint și sub altă formă activitatea forurilor Armatei Române, mă încearcă o trăire aparte, bucuria de

a arăta cititorilor revistei „România Mare” și fața luminoasă a Oștirii Românești.

Mergînd pe Calea Victoriei (Podul Mogoșoaia, de altădată), sau invers – mergînd pe fostul Pod Mogoșoaia (Calea Victoriei de astăzi) – la întîlnirea acesteia cu actuala stradă Constantin Mille (fostă Sărindar), pe la jumătatea veacului al XVII-lea se înălța, sprijinind parcă bolta cerească pe turlele semețe, cea mai veche mînăstire și biserică din urbea Ciobanului Bucur, cu nume de rugăciune – Sărindar. În zbuciumata istorie a Bucureștilor, lîngă palatele și conacele care au marcat, din punct de vedere edilitar, evoluția Capitalei României, Mînăstirea Sărindar, prin semnificația ei inițială, dar, mai ales, prin metamorfoza urbanistică, obligată de efectele ireversibile ale timpului să cedeze perimetrul altei construcții, a rămas în conștiința colectivă ca un simbol al măreției zidirii locașelor închinate Domnului, unde harul Duhului Sfînt umplea inimile enoriașilor cu lumina și blîndețea, cu harul lui Dumnezeu.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Dragobetele – Sărbătoarea iubirii la români

Cînd un bãrbat iubeste o femeie ,

Cînd un bărbat iubeşte o femeie e îmbătat de muzici în amurg palate de cleştar din filme triste răsfaţă ochii lui de demiurg

Înduplecat ca fiara în capcană cu pieptul podidit de-o rană grea prin vămile orbirii se înalţă pentru a-şi lua lumină de la Ea

Şi toată viaţa lui se face orgă în catedrala unui cîmp de maci iniţiat în tainele nuntirii reîncarnarea unui antic vraci

Preschimbă-n aur tot ce va atinge depune jertfe pe altarul Ei mărinimos ca prinţul ce salvează creştinii daţi la gropile cu lei

Un sentiment între extaz şi jale ceva bolnav şi purificator –cînd un bărbat iubeşte o femeie se-mperechează îngerii în zbor.

cornELIU

VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F În Rusia va ieşi cu cafteală F La Bistriţa, măgarul între oi F Muncitorii îi vor da borşul lui Ciorbea F Cuplul Dide – Severina zguduit de gelozie F Emil şi detectivii (scafandrii) F Politicienii români una vorbesc şi alta fumează...

PArTEA I

F Privatizarea frauduloasă a Echipei de Fotbal Steaua Bucureşti a devenit de-a dreptul enervantă. Imediat după meciul tur cu Paris Saint-Germain, preşedintele Clubului Steaua, Cristian Gațu, şi preşedintele Secţiei de Fotbal, Marcel Puşcaş, au motivat că le e frică de avion şi s-au deplasat cu maşina la Paris, vreme de aproape două săptămîni, lăsînd echipa de izbelişte. (Aşa se şi explică, într-o bună măsură, dezastrul suferit de Steaua pe teren propriu în meciul de Campionat cu Oțelul Galaţi.) Absența acestor şefi a condus la pregătirea deficitară a campaniei din Franţa, nu mai puţin de 70 de oameni pomenindu-se cu viza respinsă de către Ambasada Franţei, după ce achitaseră integral costurile deplasării şi completaseră toate documentele necesare. Şi în vreme ce toţi aceşti îndrăgostiţi de echipa Steaua, în frunte cu şeful galeriei, Jean Pavel, au fost umiliţi pe Aeroportul Otopeni şi întorşi din drum, cine credeţi că se urca în avionul Charter, ca membru al delegaţiei oficiale? Nimeni altul decît Dide Puşcărie, care are legătură cu fotbalul, aşa cum are Petre roman legătură cu membrana nefolositoare, extirpată la 8 zile după naştere. La o asemenea batjocură a condus politizarea forțată de către partidul infracţional P.D.-F.s n a celui mai glorios club din istoria sportului românesc. O întrebare ne zdruncină la cerebel: ce părere vor avea francezii cînd vor vedea că echipa română şi-a ales ca mascotă un cimpanzeu care răspunde la numele Dide (?!) F Luni, 25 august 1997, a avut loc cea de-a 38-a ediţie a programului umanitar „CINA CREŞTINĂ“, prin care senatorul Corneliu VadimTudor oferă alimente și medicamente la 110 familii de bătrîni nevoiași, aflați între 70 și 95 de ani. Manifestarea a fost agrementată de un frumos program artistic, oferit bătrînilor, cu generozitate, de tenorul Florin Georgescu, de interpretele de muzică populară Irina Someşan şi Anişoara Vlaicu şi de tînăra flautistă Cleopatra Ilie, elevă în clasa a XII-a a Liceului de Muzică „Dinu Lipatti“. F Ziaristul elveţian Alex Lebreton publică în „Le Nouveau Quotidien“ din Berna un articol deosebit de murdar şi antiromânesc, intitulat „Guvernul român este prins între nicovala socială şi ciocanul F.M.I.“. Priviţi numai o mostră a „politicii“ pe care o face şmecherul ăsta, evident, în sprijinul Guvernului româno-maghiar: „O «listă neagră» a Departamentului Reformei cuprinde alte 154 de întreprinderi, care nu au la dispoziție decît o lună pentru a se redresa financiar, înainte de a fi închise“. Prin urmare, asta ne aşteaptă... F Tot din presa străină (cotidianul german ,,Süddeutsche Zeitung“) trebuie să aflăm că „Victor Ciorbea a emis peste 700 de ordonanţe, cele mai multe din acestea au intrat în vigoare ca «Ordonanţe de urgenţa», fără aprobarea Parlamentului“. F Şi, ca să vă turtim pălăria pe ochi, încă de la bun început, vă informăm că Agenţia spaniolă de ştiri EFE comunică: „Liderul comuniştilor ruşi, Ghenadi Ziuganov, prognozează că, în viitorul apropiat, criza economică şi politică din Rusia va genera un val de greve, situaţie care va conduce la organizarea de alegeri prezidenţiale anticipate. «Rusia este obligată – zice Ziuganov – să treacă prin trei faze: vînzarea în mod criminal a proprietăţii de stat, sărăcirea muncitorilor, urmată de ample mişcări de stradă, şi convocarea de alegeri prezidenţiale anticipate. Prima etapă se va încheia în primăvara anului 1998, cînd Guvernul va folosi banii obţinuţi din vînzarea întreprinderilor pentru dezamorsarea

tensiunilor sociale, dar fondurile fiind, fără îndoiala, insuficiente, se va ajunge la mişcări sociale masive şi alegeri anticipate»“. Aşa să fie... F MĂGARUL ÎnTrE oI. Neruşinarea micuţei găşti de monarhişti care împute aerul unei Ţări întregi a depăşit orice limită posibilă! Sîmbătă, 23 august, TVr a transmis în direct, de la Casa de Cultură din Bistriţa, un fel de simpozion la prezidiul căruia trona molia aia bătrînă şi fonfăită, care parcă mestecă clisă, pe nume mihai von Hohenzollern. Chipurile, ca să spună el Poporului român cum a prescurtat războiul cu 200 de zile, cum l-ar fi graţiat pe Mareşalul Antonescu, dar acesta n-a făcut cerere (?!) şi, oricum, s-ar fi opus şi Lucreţiu Pătrăşcanu, şi anglo-americanii etc. Întreaga transmisie a fost o porcărie fără precedent în istoria de peste 40 de ani a Televiziunii Române! Ce mai cauţi mă, nenorocitule, să te justifici, după 50 de ani, că l-ai asasinat pe Mareşal şi că ai predat Ţara în laba ursului rusesc? De ce tot revii la locul crimei? Nu te-ai săturat şi tu de cîte minciuni tot debitezi, pînă la vomă? Nu-ți ajunge cît ai furat din Ţara asta, tu şi tot neamul tău de handicapaţi germano-greco-ruso-scoțiano-francoelvețiano-evrei? Chiar vrei să te azvîrle românii peste graniţă, cum au făcut albanezii cu vagabondul ăla de Auroleka, feciorul lui Zogu Pintenogu? Echipa de terorişti plătiţi de Sörös, pentru a îndobitoci populaţia (Stere Gulea, Alina Mungioaica, Vartan Arachelian ş.a.), a scurmat cu rîtul pînă la ultimul strat al cocinei. Mai jos de atît nu se poate coborî. La sfîrşitul scandaloasei emisiuni, am văzut şi cine e producătorul: tot un străin, pripăşit pe-aici, agent dublu, pe nume George Boisnard. Nu mai vorbim de slugărnicia „istoricilor“, care făceau pe ei tot intonînd „Majestatea Voastră“. Cei mai respingători au fost Șerban Rădulescu Zonner (țigan năpîrlit, care scrisese sute de pagini închinate lui... Lenin!), Nicolae Şerban Tanaşoca (timp de 30 de ani n-a ştiut nimeni că eşti monarhist, moşule!) şi, mai jegos decît toţi, Şerban Papacostea, care a fost un fel de moderator, încheind manifestarea cu următoarele vînturi verbale: „O Ţară întreagă ştie că România este acolo unde este Regele Mihai!“. Ce vorbeşti bă, Papaprostea?! Carevasăzică, timp de 40 de ani, cînd fosila n-a vrut să ştie nimic despre Poporul Român, România se afla în Elveţia, lîngă el, nu-i aşa? Şi dacă puşlamaua bătrînă o s-o mierlească, așa cum e firesc, la vîrsta și decrepitudinea lui, ce va face România, Cacaprostule? O să moară şi ea, după mintea ta de lacheu nenorocit. Sinceri să fim, nu credeam că nobila comunitate a aromânilor, pe care noi am ajutat-o şi am elogiat-o de atîtea ori, poate să crească la sîn asemenea şerpi veninoşi, care stîrnesc repulsie şi oroare, după Ion Caramitru, Stere Gulea şi Mircea Gumară, uite-i şi pe Moş Pacoste ăsta de Papacostea. Nu vă mai spunem ce au sunat telefoanele la sediul central al P.r m şi la redacţia revistei noastre, cetățenii nu puteau pricepe ce e cu morţii ăia ridicaţi pe scenă, cine le-a permis să iasă din coşciuge şi să sperie copiii. F Şi mai e ceva: cine plăteşte toate astea, d-le Emil Constantinescu? Nutrim speranţa că nu se uită nimeni în gura ştirbă a babei motocicliste, simina Mezincescu, care s-a grăbit să declare unor publicaţii că are ea o fundaţie (?!) ce acoperă toate cheltuielile (?!) lui Mişu. Care o fi fundaţia aia capabilă să plătească sute de mii de dolari pentru toate voiajurile bîlbîitului, din acest an, şi în S.U.A., şi în Marea Britanie, şi în Danemarca şi în atîtea alte Ţări ale lumii? Cine e atît de idiot să o creadă pe murătura asta de Mezinceasca şi să nu ia în seamă afirmaţia unui senator american, care i-a declarat prinţului Paul de România (nepotul direct al regelui Carol al II-lea) că Guvernul român i-a dat

lui mihai 1 milion de dolari? Dar banchetele şi recepţiile costisitoare, oferite de atîtea și atîtea ambasade ale româniei peste hotare, tot „fundaţia“ paraşutei chioare de Mezinceasca le-a achitat? Ăştia ne cred tîmpiți, fraţilor! F Ia te uită Emile, cum vrea fantoma de la Versoix să te dea la o paişpe, ca să-ți ia locul. În ziarul „Glasul M.M.“, care apare în maramureș, acest Izmană pe Călător a declarat, fără nici un echivoc: „Eu consider că monarhia este forma cea mai bună pentru România, pentru că de la Decebal (?!) şi pînă în 1947 am fost tot monarhie (?!)“. Referitor la un posibil Referendum Naţional, mecanicul Mişu a spus cu tupeu: „În 1947 nu a întrebat nimeni populaţia. De ce am face-o acum?“. Păi nici n-o s-o facem, tataie, poţi să te întorci liniștit în cavoul familiei. Cît despre cei 1900 ani de monarhie în Carpaţi, mai bine ți-ai fi înghiţit placa decît să debitezi o asemenea enormitate! La mintea ta, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ioan Cuza au fost... regi! Însuși Carol I, dacă era rege, în 1866, de ce-a mai fost nevoie să se proclame din nou rege în 1881? Sau, cine ştie, poate că Mișu Navetistul s-o fi referit la Decebal Ilina?! F Ştiţi care e definiţia porumbului fiert? Mămăligă pe băţ! Și mai știţi care e cel mai prost telemobil care funcţionează (de fapt, nu functionează) în România? Dialog, ăla cu 094. A început să facă lumea coada că să-l dea înapoi, la firma reprezentată de Nicolae Badea, ginerele 1ui Ion Dincă. F Şi încă o întrebare: ştiţi cu cîți bani a cumpărat George Copos (fără licitație) trei hoteluri splendide din Poiana Braşov, pe numele lor „Bradul“, „Sportul“ şi „Poiana“? Cu un chilipir de numai 11 miliarde de lei. Păi aşa merge, maistre? Nu ţi se pare că eşti cam lacom? F Revista „Capital“ publică un documentar referitor la „încasările brute din publicitate ale presei scrise“. Aveţi idee cîți bani au cîteva ziare și reviste din românia conform datelor furnizate de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională Bucureşti? Nu mai puţin de 7 milioane de dolari! Pe ziare, clasamentul arată astfel: 1) „România liberă“ – 1.321.258 dolari ; 2) „Ziua“ – 859.014 dolari; 3) „Evenimentul zilei“ – 715.504 dolari. Le urmează, îndeaproape, „Adevărul“ „Libertatea“, „Cronica Română“, „Naţional“ și „Jurnalul Național“. Știți care sînt singurele publicaţii care n-au primit (şi nici n-au cerut!) nici măcar un singur dolar pentru reclamă şi publicitate? Revistele noastre, „România Mare“ şi „Politica“. Cam asta e diferenţa dintre noi și restul lumii... F „Afară cu Cochinescu!“ – urlă, de cîteva zile, ca scos din minţi, S.R. Stănescu. Trebuie să fii nebun, sau teribil de infatuat, să-ţi poţi permite asemenea răgete animalice, împotriva procurorului general al unei Ţări pretins democratice. De la pamfletul antologic „Jos roba, domnule Robu!“, publicat în august 1990 de „România Mare“ şi pînă la ţipetele isterice de genul „Afară cu Cochinescu!“, presa română a parcurs un drum al involuţiei şi al terorismului exercitat de unii şefi de publicaţii. Este evident că S.R. Stănescu nu face nimic, dar absolut nimic de capul lui, el fiind un pion orb pe o tablă de şah, mînuit din afară. Urmîndu-şi şeful cu umilinţă, pitecantropul Mihai Pîlşu calcă şi mai rău în străchini, afirmînd că dl. Ovidiu Năstase, director în Procuratura Generală, ar fi apropiat al P.r m şi „slugă a comuniştilor“! Vai de capul vostru de prăpădiţi! Care nu e cu voi, care nu stă-n cap şi noadă la biciuşca unor şmecheri de prin străinătate, gata, e comunist! Terorismul de mahala practicat de „Ziua“ (noroc că are sub 30.000 de exemplare, nu cumpără lumea aşa ceva!) reiese şi din genericul mincinos al paginii de ziar: „Ilegalităţile lui Cochinescu au ajuns pe masa lui Bill Clinton“. Sigur, că altă treabă n-are preşedintele celui mai puternic stat! Oh, dacă prostia ar durea, cîte gemete şi vaiete s-ar auzi din redacţia ziarului „Ziua“!

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 29 august 1997)

Iubiri celebre  Iubiri celebre

Mao Zedong şi soţiile sale (I)

La începutul Secolului XX, China se afla într-un moment de răscruce al existenţei sale. Ultima dinastie – Qing, cea manciuriană – s-a stins în anul 1911, locul ei fiind preluat de noile structuri republicane a căror cristalizare şi consolidare a necesitat însă decenii de mari frămîntări sociale şi spirituale, imense sacrificii şi jertfe. În cadrul acestui proces s-au afirmat din toate straturile sociale personalităţi puternice, ancorate în tradiţiile ţării, dar şi deschise spre modernitate, progres şi ţările lumii. Unul dintre aceştia este, fără îndoială, Mao Zedong, reprezentant-simbol al ţărănimii chineze, a cărui copleşitoare personalitate şi-a pus amprenta inconfundabilă asupra marilor prefaceri sociale ce au avut loc în China timp de o jumătate de secol.

Mao Zedong s-a născut la 26 decembrie 1893, în satul Shaoshan din provincia Hunan, în casa lui Mao Yichang, un ţăran sărac dar întreprinzător şi îndîrjit să depăşească starea sa socială. Pe primul născut – Zedong –, tatăl său l-a educat în mod spartan, impunîndu-i de mic o viaţă disciplinată, frugală şi obligîndu-l să execute sarcini nu rareori peste puterile sale de copil.

În casa profesorului

La vîrsta de 8 ani, el a început să înveţe la şcoala primară din sat, însuşindu-şi prin memorare mecanică textele cărţilor clasice şi deprinzînd o sete neostoită de cunoaştere. Muncile agricole l-au călit şi a crescut înalt şi puternic şi, odată cu aceasta, a început să-şi manifeste personalitatea, respect pentru sine şi spirit de dreptate – tot atîtea motive de a fi într-un conflict permanent cu părintele său, care-i cerea supuşenie filială totală. Îngrijorat de comportamentul fiului său ce contravenea concepţiei confucianiste, de înclinaţiile lui intelectuale şi de lipsa lui totală de interes pentru înavuţirea familiei, a hotărît să-l însoare cînd a împlinit 15 ani cu o fată cu 5 ani mai în vîrstă decît el. Deşi a acceptat să participe la ceremonia de căsătorie, Zedong a refuzat categoric acest mariaj forţat și orice contact cu această ființă. În schimb, a cîştigat bătălia cu tatăl său: obţinuse permisiunea de a se înscrie la o şcoală judeţeană ce avea inclusă în programa sa „noua învăţătură“: ştiinţele naturii, limba engleză, matematica, istoria universală, geografia lumii şi unde a luat contact cu scrierile reformiştilor dornici să salveze China.

În urma rezultatelor excelente, profesorii i-au recomandat să-şi continue studiile la Şcoala medie nr. 1 din capitala provinciei, Changsha. În primăvara anului 1911, cu bocceluţa în vîrful unui băţ, s-a îndreptat cu încredere spre oraşul visurilor sale, atunci în plină efervescenţă revoluţionară. Cu entuziasmul şi puritatea sufletească specifică adolescenţilor s-a aruncat în vîltoarea evenimentelor: şi-a tuns coada şi, în luna octombrie, s-a înrolat în armata revoluţionară. După patru luni, considerînd că scopul revoluţiei fusese atins, s-a întors la Changsha, aruncîndu-se de data aceasta asupra cărţilor. În afara capodoperelor literaturii chineze şi universale, a citit Bogăţia naţiunilor de Adam Smith, Originea speciilor de Darwin, cărţile lui J. S. Mill, Rousseau, Spencer, Montesquieu, istoria Rusiei, a Americii, a Angliei şi Franţei. În anul 1913, anul cînd a împlinit 20 de ani, a trecut cu succes examenul de admitere la prestigiosul Colegiu Pedagogic de stat din Changsha. Aici a petrecut cinci ani deosebit de fructuoşi, atît pentru pregătirea sa intelectuală cît şi pentru formarea sa ca om politic. Tot aici va întîlni şi marea dragoste a vieţii sale. Corpul profesoral al Colegiului era compus din persoane foarte bine pregătite şi receptive la noile curente de idei. Dintre toţi aceştia, între profesorul Yang Changqi, proaspăt întors în ţară după şapte ani de studii efectuate în Anglia, Germania şi Japonia, şi tînărul Mao, s-au statornicit relaţii foarte strînse. Ca unul dintre studenţii săi favoriţi, Mao Zedong era un oaspete mereu binevenit

în casa şi la masa profesorului, un partener agreat la discuţiile aprinse ce se purtau în camera de studiu şi în jurul meselor de prînz. Fiica acestuia, o adolescentă cu ochi visători şi blînzi, le urmărea cu interes. Ea rămînea cu privirea aţintită asupra lui Zedong care – după cum îl descrie o fostă colegă de şcoală – „era înalt şi atît de frumos încît oamenii se opreau din vorbă pentru a-l privi“. Dar Mao Zedong, ca de fapt întregul grup de studenţi din jurul său, nu a avut timp pentru dragoste sau „momente romantice“. Fiecare considera că vremurile erau critice şi cerinţele de a acumula cunoştinţe prea presante pentru a discuta despre femei şi probleme personale.

două persoane egale în drepturi, bazată pe dragoste sinceră şi idealuri comune.

Presimţirile lui Kaihui

Fiica profesorului Yang, Kaihui s-a născut în anul 1901 într-un sat vecin cu Shaoshan. Ambii părinţi doreau, aşa cum arăta şi numele ales pentru ea: Kaihui – Boboc de înţelepciune –, ca ea să îmbine frumuseţea feminină cu nobleţea sufletului și tăria caracterului. A urmat cursurile şcolii de fete din Changsha, mai tîrziu ale primului liceu co-educaţional – un pas revoluţionar pentru acei ani. La şcoală s-a distins prin inteligenţă, bun simţ înnăscut şi generozitate. Apoi şi-a continuat studiile la Beijing, unde tatăl ei a fost chemat, la sfîrşitul anului 1917, să predea la prima universitate a ţării. În vara anului 1918 Mao Zedong s-a hotărît să plece la Beijing pentru a-şi continua studiile, dar şi pentru a-şi testa ideile politice. Aici îl regăseşte pe dascălul său mult venerat, pe profesorul Yang, în casa căruia este primit cu multă căldură, a fost sprijinit să fie angajat la biblioteca universităţii şi a fost pus în contact cu intelectualii de frunte ai ţării. Aici o reîntîlneşte pe fiica acestuia, Kaihui, acum o tînără frumoasă, care în mod surprinzător semăna foarte mult cu mama lui, de curînd decedată. Un sentiment puternic s-a înfiripat între cei doi tineri. Dar amîndoi dovedesc multă discreţie și reţinere: îi frămîntă întrebarea dacă, în acel moment de răscruce al istoriei Chinei, ei îşi pot permite să se gîndească la fericirea lor personală, îşi jură credinţă şi se hotărăsc să aştepte vremuri mai prielnice pentru întemeierea unei familii. „Ca într-o clipire în care năvalnic norii se contopesc cu ceața, ne-am cunoscut pe această lume, tu şi eu. Ştie oare cerul cît de mult tînjeşte omul?“ –imortalizează acest moment într-o poezie Zedong, cîţiva ani mai tîrziu.

În primăvara anului 1919 Mao Zedong s-a întors la Changsha şi a obţinut un post de profesor la Colegiul Pedagogic, a fondat un ziar şi a devenit unul dintre organizatorii mişcării revoluţionare şi patriotice a tineretului din localitate. Un an mai tîrziu, după ce şi-a pierdut părintele, „Bobocul de înţelepciune” s-a întors şi ea în locurile natale. Întîlnirea cu Zedong a fost emoţionantă şi a reconfirmat profunzimea sentimentelor lor de dragoste. În iarna aceluiaşi an s-au căsătorit. Evenimentul a rămas în analele tinerei generaţii din localitate ca un act simbolic pentru o eră nouă a relaţiilor matrimoniale. A fost prima căsătorie liber consimţită a

Căsuţa de lîngă iazul cu apa limpede de la marginea oraşului Changsha, pe care o închiriaseră după nuntă, devenise foarte curînd mai mult un loc de întîlnire al grupurilor revoluţionare, sediul redacţiei ziarului întemeiat de Mao şi mai puţin un cămin al noilor căsătoriţi. Kaihui, deşi dedicată trup şi suflet cauzei comune (devenise una din primele membre ale P.C.C., întemeiat în 1921) şi implicată în activitatea desfăşurată de soţul ei, tînjea, ca orice femeie, după cîteva clipe de linişte şi intimitate. Dar pentru Mao Zedong activitatea socială şi urmărirea idealurilor revoluţionare primau. O iubea pe tînăra sa soţie, dar, ca orice bărbat aflat în situaţia lui, deseori se simţea agasat de pornirile ei sentimentale. Cu o maturitate neobişnuită pentru vîrsta ei, Kaihui a înţeles că între ea şi omul iubit se va interpune mereu activitatea revoluţionară și a căutat să-i fie secretară conştiincioasă, soţie înţelegătoare şi devotată. În anul 1922, Kaihui a devenit mamă şi a preluat şi această sarcină cu entuziasmul tinereţei sale. Zedong lipsea mult de acasă: a participat la primul congres al P.C.C., apoi a activat în mijlocul minerilor de la Anyuan şi al ţăranilor din zonele învecinate, iar mai apoi, după crearea frontului unit naţional în 1923, în cadrul secţiei de propagandă al acestuia. Zedong se întorcea doar pentru scurte perioade; plecările erau însă şi pentru el dureroase. Iată ce dezvăluie el într-o poezie din această perioadă: „O fluturare a mîinii şi plec de pe aceste meleaguri,/ La coada ochilor şi îngemănarea pleoapelor se strînsese mîhnirea, lacrimi fierbinţi, ce dau să picure, le-am întors din cale“. După începerea primului război revoluţionar civil (1924), vîltoarea evenimentelor îl poartă pe Mao Zedong din ce în ce mai departe de casă. În anul 1925, grav bolnav şi profund afectat de dezamăgirile încercate după experienţa avută în cadrul frontului unit şi în cadrul Partidului Naţional, s-a întors în satul natal. Kaihui a fost fericită să-l aibă alături şi îl îngrijeşte cu multă dăruire. Au petrecut Anul Nou împreună cu cei doi fii ai lor în casa părintească. Dar Mao Zedong a fost frămîntat de elaborarea unui plan al viitoarelor acţiuni revoluţionare a căror forţă principală va fi ţărănimea chineză, iar baza lor strategică – zonele rurale. Mao Zedong va mai vizita o dată meleagurile natale la sfîrşitul anului 1927, după ce a organizat revoltele ţăranilor din provincia Hunan. La despărţire, Kaihui l-a petrecut pînă la capătul satului şi s-a uitat lung după el, urmărind cum figura sa înaltă şi slabă se îndepărta mereu, pînă cînd a dispărut după o colină. Inima „Bobocului de înţelepciune” era grea de durere şi de îndoială. Presimţea ea oare că nu se vor mai întîlni niciodată?

În bazele din Munţii Jinggang, Mao Zedong se găsea într-o situaţie foarte grea şi contradictorie: organele centrale ale Partidului Comunist Chinez, la indicaţia Internaţionalei Comuniste, i-au ordonat atacarea oraşului Changsha, acţiune pe care el o considera fără sorți de izbîndă.

După ce oraşul a căzut în mîna grupurilor militariste, acestea au declanşat cele mai sîngeroase represiuni cunoscute vreodată. Mii de simpatizanţi ai forţelor revoluţionare au fost arestaţi. Printre aceştia, captura cea de preţ a fost soţia lui Mao Zedong – Yang Kaihui, împreună cu fiul lui în vîrstă de 8 ani şi sora lui, Mao Zejian. Kaihui a fost interogată sub tortură. I s-a cerut să dezvăluie locul unde se afla soţul ei şi să se dezică de el. Această fiinţă sensibilă şi plină de idealism a înfruntat cu un curaj incredibil torţionarii şi a rămas neînduplecată. Nu a înţeles să-şi trădeze idealurile şi dragostea vieţii sale. În ziua de 14 noiembrie 1930, cînd soarele se urca la zenit, Yang Kaihui a păşit ferm în faţa plutonului de execuţie. Cînd Mao Zedong a aflat despre sacrificiul suprem al soţiei sale a exclamat: „Moartea lui Kaihui nu poate fi răscumpărată nici cu preţul a o sută de vieţi“ şi a ferecat pentru totdeauna, într-un colţ tainic al sufletului său, figura nobilă a primei sale iubiri. (va urma)

Dr. A NNA E VA B UDURA („Magazin istoric”)

Mao Zedong și Yang Kaihui

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Și hoții de buzunare s-au reinventat

Mă aflam într-un autobuz de transport în comun din București, cu scaune tapisate și camere de supraveghere care să-i descurajeze pe eventualii hoți de buzunare... Din păcate, o asemenea aparatură tehnică, deși binevenită, nu are cum să surprindă imagini relevante cînd, din cauza aglomerației, călătorii stau înghesuiți unii în alții ca sardinele în cutie... Nu mă urcasem bine pe scări, că un tînăr, îmbrăcat elegant, mă tot zorea să urc mai repede... Ce e drept, părea că și pe el îl împingeau alți călători, dar nu înțelegeam totuși de ce mă înghioldea tocmai pe mine... La o frînă bruscă a șoferului, ne îmbulziserăm unii într-alții mai abitir... De zgîlțîituri din acestea mai avusesem parte, dar parcă de data aceasta era prea de tot... În timp ce încercam să mă dezmeticesc din buimăceala aceea, am simțit că parcă îmi umblă cineva, ușurel, cu mîna

prin buzunar... M-am întors să văd ce se întîmplă și l-am văzut pe tînărul care se agățase ca scaiul de mine cum, în același moment, se apucă brusc să butoneze la telefonul lui mobil. Bănuind că el era intrusul, l-am atenționat că nu e bine ce face... Atît mi-a trebuit. În spatele lui, două fete ce păreau liceene, i-au sărit în apărare, zicînd cum de am tupeu să mă iau de un asemenea tînăr. Acesta nu a scos o vorbă pînă la următoarea stație, unde a coborît ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat... M-am uitat după el, revoltat în sinea mea inclusiv pentru faptul că nici un călător nu-mi sărise în apărare, să văd dacă cele două fete erau cu el și se cunoșteau. Presupunerea mea că erau împreună s-a dovedit a fi corectă, cînd le-am văzut că s-au apropiat rîzînd de tînăr și l-au luat de gît într-un gest foarte amical. Mi-am dat seama imediat că avusesem de-a face cu un grup de trei tineri hoți de buzunare, numai că, după felul cum erau îmbrăcați, nu te-ai fi gîndit nici o clipă că sînt niște infractori în toată regula.

De îndată ce am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi socotesc banii pe care i-am avut asupra mea... Vreo cîteva bancnote de 50 de lei pe care le lăsasem să zburde libere prin buzunar. Am constatat lipsa uneia,

George Mihail Zamfirescu, ,,un suflet ales, într-un înveliş prea şubred pentru durată şi izbîndă” (II)

A murit sărac, pe un pat de spital, la doar 41 de ani (2)

* ,,L-am văzut ultima dată acasă la el, spre începutul toamnei, într-o încăpere modestă ca o chilie. Un divan îngust, două scaune, cîteva rafturi cu cărţi, o masă cu manuscrise. Aşa locuia unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai ţării româneşti. Era de altfel numai în treacăt, între două sanatorii. Mi-a vorbit el, cel consumat de toate frigurile, cu o înspăimîntătoare împăcare despre boala lui, despre oameni, despre cărţi, despre teatru. Ar fi vrut să poată veni să-şi vadă la reluare Curierul de Lyon, la care lucrase cu atîta îndîrjită rîvnă în primăvară. Ţinea să-şi vadă apărut la Revista Fundaţiilor Regale sfîrşitul acelei turburătoare Miss, dar mai ales dorea să pună în scenă la Studio o piesă în care să se realizeze ca regizor. Am stabilit că de îndată ce se face bine… Acum nu vom mai face nimic. Un mare scriitor român, încă unul care la 40 de ani plăteşte deceniul de suferinţe şi mistuire dintre 20 și 30 de ani, cu viaţa”. (Camil Petrescu)

oameni, în scrisul său clocotitor. Era un mare pasionat. În neastîmpărul lui, pîlpîia poate conştiinţa flacărei care se mistuie înainte de vreme. Cine ştie, poate că (dar ce mai este sigur, ca să formulăm altfel decît prin «poate că»?) tot printr-o obscură presimţire, a sfîrşitului, i-am iubit literatura, în ciuda romantismului ei învederat. Era, în epopeea periferiei, din Bariera, un elan către plenitudinea vieţii şi către ideal, care ne-a interzis drămăluirea şi recomandările, atît de vane faţă de oricare scriitor de mare vocaţie. G. M. Zamfirescu a fost unul din aceştia. A fost, după Gib I. Mihăescu, după Anton Holban, încă un camarad mai puţin, cu condeiul frînt între degete. Încă un suflet ales, întrun înveliş prea şubred pentru durată şi izbîndă. G. M. Zamfirescu a contribuit, în prea vremelnica sa trecere printre noi, la vitalitatea romanului-fluviu românesc. Prin credinţa sa neclintită, în puterea iubirii de oameni, a fost un pion al unor vremi mai bune, care se îndepărtează tot mai mult, tocmai cînd ne părăseşte. Cine ştie dacă nu este mai bine acolo unde va odihni decît în zilele ce ne aşteaptă!” (Șerban Cioculescu)

care probabil că acum se afla în buzunarul acelui tînăr sau la una din complicele sale. După cele întîmplare am ajuns la concluzia că hoții ăștia de buzunare au miros de lup cînd vine vorba de portofelul cu bani.

Am scris aceste rînduri pentru a atrage atenția că, atunci cînd te afli într-un mijloc de transport în comun, cu sau fără camere de supraveghere în dotare, hoții nu și-au schimbat obiceiurile, adaptîndu-se timpului pe care l trăim. Cu ei nu te pui, dacă vor să te fure, îți fură și salteaua de sub tine, cu jandarmul la ușă.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Pe acolo, dacă poţi face ceva, şi, în orice caz, ţine în rezervă o mie. Poate să ţi-o cer telegrafic, să am cu ce veni la Bucureşti, dacă nu voi putea face nimic aici… Nu înseamnă asta că nu am bani. Am, măicuţă dragă. De pildă, acum, am pe masă (mi-am golit buzunarele) 400 lei. Destul pentru o zi, două…”.

Am văzut cum, la moartea sa, nume importante din lumea literară au deplîns indiferența societății și lipsa unui sprijin adecvat din partea breslei scriitoricești. Semnificativ, în acest sens, este articolul scris de Adrian Maniu în ,,Universul”, tot în octombrie 1939: ,,Din tragicul sfîrşit al scriitorului G. M. Zamfirescu desprindem două învăţăminte şi îndemnuri pentru cultura noastră. Ca şi după atît de talentatul romancier şi autor dramatic Gib Mihăescu, rămîn piese teatrale – unele chiar admise şi nejucate – de mare valoare intelectuală, dar autorul abia putea fi ajutat dîndu-i-se comenzi de adaptarea unor melodrame al căror nivel era opus poate caracteristicei şi tendinţelor scriitorului. E de dorit, deşi prea rar se întîmplă, ca o prelucrare să fie cît mai potrivit armonizată cu cel căruia i se comandă, pentru ca să se împlinească un înalt scop de cultură. Nu îndrăznesc să insist asupra părerei mele că din cît costă montarea unei prelucrări se putea risca ajutorarea mai direct, încercîndu-se reprezentarea uneia din piesele aprobate şi care obişnuesc apoi să dispară inexplicabil. Ca şi la Gib Mihăescu, G. M. Zamfirescu, atît de lăudat după moarte, putea fi mai mult reprezentat din viaţă sau de aici înainte.

* ,,Pierdem nu numai un romancier de considerabilă amploare, dar un om de teatru cu multiple însuşiri: autor dramatic, regizor. Am mîndria de a-l fi descoperit pe G. M. Zamfirescu, autorul dramatic, a cărui tragi-comedie Domnişoara Nastasia am prezentat-o companiei Bulandra. Domnişoara Nastasia s-a jucat şi a fost un mare succes, promisiunea unei cariere de care mişcarea noastră teatrală trebuia să fie adînc brăzdată. O altă dramă a lui George Mihail, Sam, am primit-o şi am pus-o în repetiţie la Teatrul Naţional, dar după plecarea mea de la direcţie, au încetat şi repetiţiile. A fost înlocuită cu piesa cine ştie cărui anonim străin… De o constituţie firavă, George Mihail Zamfirescu n-a putut stărui în frumoasa lui menire; teatrul cere, în primul rînd, forţă fizică. A scris romane vibrante, dintr-o lume care era a lui, pe care a evocat-o cu mai mult talent decît oricine. A murit sărac pe un pat de spital. Desigur, refrenul e banal. Un alt sfîrşit, pentru un scriitor, ar contraria bine organizata, fericita noastră societate”. (Victor Eftimiu)

* ,,Îmi biciuieşte faţa, gîndul că trebuie să adun din cîteva biete cuvinte chipul unui camarad pierdut, care frămînta atîta vitalitate, iubire de viaţă şi de

Cazul George Mihail Zamfirescu

Cele mai importante creații ale prozatorului și dramaturgului G.M. Zamfirescu sînt, fără îndoială, romanul ,,Maidanul cu dragoste” (o frescă în tușe violente a vieții periferiei, pe care a cunoscut-o nemijlocit) și ,,Domnișoara Nastasia” (o piesă în care natura conflictului, analiza pasiunii, rigoarea și echilibrul întregului dau statutul unei creații de referință a dramaturgiei naționale) constituie un diptic remarcabil, suficient pentru a asigura autorului lor un loc în istoria valorilor autentice. Însă autorul acestor opere a dus o luptă permanentă cu suferința și sărăcia. A trăit momente dramatice atunci cînd, mînat de pasiunea pentru teatru și nevoia de a avea un venit stabil a fost nevoit să meargă în provincie, unde a trăit în camere mobilate sau în podurile teatrelor, împărțindu-şi puținii bani cîștigați între nevoile personale şi cele ale familiei. Corespondența publicată în volum, sub îngrijirea Claudiei Dimiu, în 1988, ne dezvăluie cîteva dintre scrisorile adresate soţiei sale şi către prieteni. În august 1929, de la Cernăuţi, îi scria Florenței: ,,Tu mi-ai cerut parale. De unde, scumpă maică? Aici e sărăcie lucie…

A doua constatare, tot atît de tragică, e că organizarea noastră de asistenţă a talentelor e încă neîndestulătoare. Ar fi trebuit, învingînd mîndria şi modestia artiştilor, să ştim din vreme pe cei bolnavi, să-i îngrijim, să le uşurăm traiul. Am aflat de o scrisoare în care valorosul autor dramatic scria bucuros că face zilnic economia celor şase foi de autobuz cînd se întoarce din slujba de la teatru. Era prea tînăr pentru un premiu de teatru, deşi piesa pe care apucase să o joace era un succes? Sînt succese care nu se iartă! Un vis i-a fost să aibă o casă de scriitor pentru copiii lui; oare se poate îndeplini acum? Una din copilele lui vrea să facă odată teatru – a și jucat debutînd cu anişorii ei în feerii. Cealaltă, după liceu, ar vrea să ajungă doctor, să studieze şi să vindece pe cei care sînt bolnavi fără scăpare azi, ca tatăl ei, de tuberculoză şi diabet. Va izbuti să înfrunte printr-o pensie sau o bursă mizeria de acum înainte? Iată cîteva constatări şi, dacă nu pomenesc mai mult, e fiindcă socot că sînt destul de vii durerea şi preţuirea obştească, spre a se încerca dreptatea. Între cei care pot face dreptate sînt oameni de inimă”. (Sursa: dosaresecrete.ro) Sfîrșit r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nemuritorii ºi epigrama

Șerban Cioculescu – iubitorul epigramei (II)

Cu spiritul mereu în priză, Șerban Cioculescu intervenea cu replici pline de miez, cu calambururi, dar și cu observații și comentarii la texte. Era animatorul ROTONDELOR de la Uniunea Scriitorilor, pe care le prezida, unde și marii reprezentanți ai breslei își permiteau glume cu tîlc precum epigramiștii. Mi-a rămas în memorie un catren, cu subînțeles, la adresa lui Camil Petrescu, care nu prea auzea:

De ce, oare, soața

Pe Camil iubește?

Surdul nu aude,

Dar o potrivește

E cunoscut și calamburul aplicat unor ,,personalități”: ,,E o personulitate”. Uneori ,,punea capac” unor epigrame impovizate ,,care au cel mult acul cu care albinele culeg pulberea de aur a florilor”. Ion Marin Sadoveanu i-a scris lui Al. Bădăuță, pe o carte oferită, următoarea dedicație: Bunului meu prieten Al. Bădăuță, care a moșit volumul, rămînînd acum să-l răpuie. Cu dragoste I.M.S. La care Vasile Voiculescu adaugă:

Moașei Sandu Bădăuță

N-aș vrea să-ți fac vreo sîcîială, Nici la jurați n-am să te port, Dar ești o moașă criminală

Că provocași acest avort.

Apoi:

Ca moașă n-ai fost norocos Și fetusul striviși în scoică, Dar cît ești tu de planturos, De-ar fi trăit, puteai fi doică!

La care Ș. Cioculescu adaugă: Doi ca tine nu mai sînt.

Voltaire consideră că jocurile de cuvinte constituie o modalitate prin care se manifestă spiritul, dar, chiar dacă plac, aceste luminițe nu convin operelor serioase. Cînd provoacă rîsul, ele țin mai curînd de bufonerie. SPIRIT nu înseamnă provocarea rîsului, ci mai mult decît atît; unu dintre efectele sale cele mai constante trebuie să fie stimularea gîndirii și, numai după aceea, provocarea rîsului sau, mai curînd, a surîsului. Așa se produce înrudirea dintre spirit și rizibil. (Cf. LAROUSSE du XX-e siècle)

Ș. Cioculescu scrie că, totuși, există și jocuri de cuvinte valoroase. În epigramă ele constuie un mijoc literar nu cînd se transformă în suport al ei, ci atunci cînd susțin ideile pe care se bazează mecanismul epigramei, adică maieutica poantei sau, spunea academicianul, ,,ca să facem și noi un joc de cuvinte, nu importă genul, ci geniul, iar dacă această vocabulă pare hiperbolică, talentul” (în Prefață la Aurel Baranga, Fabule, 1984). ,,Un cuvînt este ca o hidră cu mai multe guri –susține Baltazar Gracián în vol. Agudeza y arte del ingénio, 1648 – căci, dacă e tăiat sau răsturnat, pe lîngă semnificația sa proprie și directă, din fiecare silabă renaște o subtilitate ingenioasă și, din fiecare accent, un concept”. Iată o epigramă a lui Sextil Pușcariu în care jocul de cuvinte se bazează pe ,,fracturare”, sensul multiplicîndu-se prin sciziparitate lingvistică:

Unui poet necunoscut

Deplîns ești tu, poete, Acuma cînd te-ai stins, Tu ce ai dus o viață Într-adevăr de plîns

Calamburul se integrează foarte bine în structura epigramei – spune academicianul și dă multe exemple, printre care și următoarea creație a lui Vasile Bogrea:

Pe un volum de ,,Opere complete”

Avea dreptate Pumnul, bietul, Cu regulile-i învechite: Complete le-a numit poetul, Iar noi le socotim cumplite

N. Iorga transformă substantivul în verb într-un context ce sugerează îndemnul ,,scrieți literatură mai valoroasă”:

(La ,,Convorbiri literare”)

O, șefi ai unei generații, Mîndrie-a României nații, Luceferi răsărind lunar, Rog convorbiți mai literar.

Uneori cuvîntul e scindat, fiecare parte căpătînd independență:

Lui Ion Marin Sadoveanu

(pe marginea unei fotografii în care se spunea că seamănă cu Goethe)

Goethe seamănă, în parte, Cu distinsul criticastru; Doamne, cîtă depărtare De la critic pîn’ la astru!

În Varietăți critice (E.P.L., 1966, p. 383), Șerban Cioculescu sesizează valoarea celui de al cincilea vers în cîteva epigrame ale lui Păstorel; care nu lungește inutil epigrama, diluînd-o, ci dublînd poanta în al cincilea vers, scris cu un spațiu mai jos de celelalte patru, ca și cum ar fi separate. Astfel, avînd ca subiect Cotnarul și Odobeștiul, al cincilea vers fiind adaptarea unuia din ,,Hora Unirii”, ca o nouă fraternizare:

Cotnarul dacă nu-l iubești, Ca tot ce-i moldovean din fire, No, hai la Milcov cu grăbire Și să ciocnim un Odobești…

Sau vrei să-l bei dintr-o sorbire?

E evidentă autoironia ascunsă sub cochetărie, în următorul catren, ca un post-scriptum: Beau la apă ne-ncetat

Și mă plimb cu ea așa, Bine că nu-s om de Stat Că mă fotogafia.

Apa trece, setea ba În aceleași Varietăți critice, p. 386, scrie despre Cincinat: ,,Era capabil să spună aproape ne nerăsuflate, într-o oră, cinci-șase sute de versuri. Dregîndu-și glasul, cum se cuvenea, cu o nouă sorbitură, dar fără să i se împleticească limba o singură dată! N-am să uit vreodată cu ce artă a nuanțării debita din memorie cele două pagini din «Choses vues» de Victor Hugo, închinate pățaniei cu creierul lui Talleyrand aruncat la canal după autopsie, de către un valet bine intenționat”.

Șerban Cioculescu semnează nenumărate prefețe și recenzii la volumele de epigrame și fabule ale unor autori consacrați: Ion Ionescu-Quintus, Tudor Măinescu, Sorin Pavel, Mircea Trifu, Gh. Steriade, George Lungoci, Constantin Manea ș.a. În cartea sa – Fabule și epigrame, Ed. Litera, 1974, Aurelian Păunescu (1894-1986) reia cunoscutul epitaf închinat lui Păstorel, pe care mulți i-l atribuie acestuia, în mod greșit. De ce? Pentru că, se spune că înainte de a muri, acesta și-a exprimat dorința să i se pună pe cruce acest catren, spus din memorie și puțin ,,rajustat”:

Aici zace Păstorel –Suflet bun și suflet fin, Dacă treceți pe la el, Nu-l treziți că cere vin.

Versul al doiea, în epitaful original, este Suflet bun și bun creștin.

Fiind vorba despre cel mai spumos epigramist român, ne permitem să adăugăm cîteva rînduri și cîteva epitafuri pe care le reamintea Șerban Cioculescu, în cadrul Clubului ,,Cincina Pavelescu”, de cîte ori venea vorba despre Păstorel.

În 1964, scăpat din detenție după ce fusese condamnat pentru epigramele sale nepublicate, ci spuse din gură în gură, Păstorel e internat la Spitalul de Ftiziologie de pe Șoseaua Viilor. Cum vinul îi era cu desăvîrșire interzis, a alcătuit un catren, consemnat în volumul lui Mircea Handoca (Pe urmele lui Al.O. Teodoreanu. Păstorel. Ed. Sport-Turism, 1988, p. 210): Culmea ironiilor

De rîsul copiilor, Să pui cap bețiilor

Pe Șoseaua Viilor!

În paranteză fie spus, mai circulă o variantă, în care apare opoziția între a muri și Șoseaua Viilor (cu oameni vii):

E culmea ironiilor

Și de rîsul copiilor

Din cauza bețiilor

Să mori pe Calea Viilor

Iată trei epitafuri antologice dedicate lui Păstorel, apreciate de Ș. Cioculescu: Aici zace Păstorel

Oarecum neconsolat

Fiindcă-i prima oară mort Fără să mai fie beat (Mircea Pavelescu)

Testamentul lui Păstorel

Iubiți prieteni, după moartea mea, Să-mi construiți o lespede frumoasă

Rotundă sau pătrată ca o masă

Să zac o veșnicie mort sub ea (Mircea Pavelescu)

* * *

Mormîntul trist de sub terasă

Turnat în marmură și ghips

Ascunde un boem de rasă

Și-o sete de apocalips.

(N. Georgescu-Cocoș)

Adăugăm madrigalul compus de Mircea IonescuQuintus: Să-nchinăm paharul

Pentru Păstorel: N-a fost nici Cotnarul Mai spumos ca el Șerban Cioculescu rămîne Academicianul care și-a manifestat prețuirea față de epigramă cum n-a mai făcut-o nici un înalt om de cultură din această binecuvîntată țară: mai bine de 50 de ani s-a aplecat asupra scrierilor de gen, a descifrat structura catrenului epigrammatic scris cu ,,geniu” (talent). Atenția acordată epigramei demonstrează faptul că și acest produs literar face parte din literatură. A înțeles că epigrama străbate adînc toate straturile sociale, fiind înțeleasă și receptată de orice român. Și-a pus în slujba ei și a umorului românesc știința filologică, spiritul veșnic viu, sufletul și – de ce nu? – iubirea de neam, românii fiind singurul popor care practică, în epoca modernă, epigrama. Mînuitorii săgeții epigramatice îi vor rămîne mereu recunoscători și-i aduc un pios omagiu la împlinirea a 35 de ani de cînd s-a unit cu veșnicia.

Sfîrșit

Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale O călătorie la Paris

Cu mulți ani în urmă, cînd am primit vestea că soțul meu trebuia să plece 6 luni la Paris pentru specializare în domeniul energiei electrice, tocmai în perioada în care, după unele probleme de sănătate, prinsesem în sfîrșit o oază de liniște, gîndurile mele s-au răvășit, gata-gata să-mi pîrjolească sufletul. Nici soțul meu nu era prea încîntat că vom rămîne departe unul de celălalt vreme de jumătate de an, însă mi-a spus ca imediat după plecarea lui să cer aprobare pentru a pleca la Paris, în vederea ,,reunirii” familiei. În mod nesperat, mi s-a aprobat cererea și, după ceva timp, am ajuns în ,,orașul luminilor”, unde fiecare vrea să fie ,,cineva” pe străzile pardosite cu vise și personajele VIAȚĂ, SPERANȚĂ, FRUMUSEȚE, DEZILUZII, BOGĂȚIE, SĂRĂCIE, NOAPTE și ZI, în lupta acerbă cu Eternitatea.

Acolo am avut prilejul să mîngîi cu privirea perfecțiunea infinită a artei: GIOCONDA, cea mai renumită operă din istoria picturii, născută din enigmaticul amestec de culori și misterul încă nedescifrat al personajului cu expresia gînditoare și surîsul abia schițat. Cît am stat la Paris, m-am ,,întîlnit” cu Gioconda de cîteva ori, de asemenea, cu VENUS și cu toate minunile lumii pe care, odată intrat pe Poarta celebrităților deschisă spre Eternitate, le descoperi cu

teamă și evlavie în Marea Operă – o lume a luminii, o chemare a perfecțiunii în artă.

În căutarea Muschetarilor, am străbătut orașul, legănată de Sena cea tăcută, care își continuă nestingherită curgerea de veacuri pe sub podurile monumentale, și am coborît în istorie cînd am vizitat Fontainbleau și Versailles, am atins Tronul lui NAPOLEON, împăratul căruia îi plăcea să creadă că ,,totul i se cuvine”, dar, după ce a cunoscut Sublimul și Neantul, a sfîrșit pe o insulă. În ultima perioadă a vieții, meditînd la gloria efemeră a marilor împărați ai lumii, avea să mărturisească: ,,Alexandru, Cezar, Carol cel Mare sau eu am întemeiat imperii. Dar din ce s-au plămădit creațiile geniului nostru? Din forță. Isus Christos Și-a întemeiat imperiul pe iubire, iar astăzi milioane de oameni ar muri pentru El”.

Din Bucure ş tii de altădată

Secretele clădirii „Maurice Blank”, fost sediu al ambasadei SUA

Timp de 70 de ani, Palatul bancherului Maurice Blank a fost reședința Ambasadei SUA la București. Clădirea de o mare valoare arhitectonică și istorică a reprezentat un simbol al Vestului pentru mai multe generații de români. De acolo se dădea ora exactă a libertății, pe măsură ce înaintam în dictatură. Ambasada era singura clădire din România lui Ceaușescu care avea voie să arboreze drapelul american, iar funcționarii ei, singurii cetățeni care nu făceau închisoare pentru că dețineau valută capitalistă. Bucureștenii nici măcar nu aveau voie să se apropie de obiectivul strategic numărul 1 din țară, darmite să încerce să-i sară gardul. Și, cu toate acestea, un român a reușit imposibilul, a reușit să evadeze în Ambasadă. După instaurarea regimului comunist, în mentalul românilor, din Ambasadă ar fi trebuit să fie chemați americanii care nu au mai venit. Acolo, între pereții palatului ridicat de bancherul Maurice Blank la începutul Secolului XX, s-au vorbit secrete de stat, s-au întîmplat recepții fastuoase pentru diplomați, militari și oameni de afaceri.

Ambasada, o oază americană într-o ţară comunistă

Faptul că Palatul Maurice Blank a fost „ocupat” de americani încă din anul 1939 este marele său noroc și cîștig. Diplomații au avut grijă de el și i-au păstrat strălucirea interbelică. Imobilul a fost proiectat de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc, care a mai

făcut printre altele Palatul Ministerului Agriculturii, Palatul Facultății de Medicină, Sediul Universității din Iași și clădirea Institutului Național „Victor Babeș”. Louis Blanc (numele este o pură coincidență cu cel al comanditarului său, bancherul Blank) a fost și arhitectul multor reședințe private din București: Casa Tache Ionescu, Palatul H. Spayer sau Palatul Lahovary de pe Calea Dorobanților. Blanc a lucrat 20 de ani în România, „a decorat” Bucureștiul, a fost căsătorit cu două doamne din înalta societate (Elena Șuțu și Irina Berindei) și era prieten cu arhitectul Ion Mincu. Stilul său este marcat de neoclasicismul francez, iar Palatul construit pentru cel mai important bancher interbelic, Maurice Blank, co-fondator al Băncii Marmorosch Blank (1864) îi poartă amprenta de beaux-arts în arhitectură și în decorațiunile interioare.

Ridicat în stil neorenascentist, Palatul cu 16 camere la subsol și 17 la etajul 1, cu o frumoasă grădină de 2135 mp, rămîne un reper arhitectural pentru București. Înăuntru se află adevărate comori. Holuri monumentale placate cu marmură, scări cu lemn sculptat, sobe din porțelan cu medalioane din chihlimbar realizate de meșteri austrieci, un șemineu cu basorelief din marmură, încăperi cu tavane pictate, un salon oriental cu motive maure pe tavan, picturi și decorațiuni unicat realizate din marmură sau din bronz.

Se spune că, la începutul Primului Război Mondial, în 1916, primul-ministru Ion I.C. Brătianu i-a cerut părerea lui Blank în legătură cu trimiterea Tezaurului României la Moscova. Bătrînul bancher l-a sfătuit să-l expedieze în Anglia, chiar dacă guvernul trebuia să plătească o primă de asigurare de 10 milioane de lei aur.

„Consider că într-o vreme în care se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar și de 10 milioane pentru tezaurul țării noastre nu este exagerată”. Dacă Brătianu l-ar fi ascultat pe Mauriciu Blank, poate că tezaurul ar fi fost salvat. În anul 1929, bătrînul Blank a murit într-un sanatoriu din Viena și a fost înmormîntat cu mare pompă și onoruri militare. Ziarele „Adevărul”și „Universul” i-au dedicat pagini ample, funeraliile au fost subiectul zilei. Bancherul care a făcut atîtea servicii statului român are și astăzi o capelă ascunsă în pădurea Aviana din Băneasa

Aveam un sentiment de profundă neliniște cînd treceam prin somptuoasele palate, încercînd să descifrez sensurile trecutului, imposibil de adaptat prezentului, cu certitudini sau incertitudini, pentru a găsi o cît de mică asemănare între Leonardo da Vinci și Picasso, deoarece dincolo de operele de artă rămîn frămîntările zilnice. Și uitarea. Au trecut ani și ani. Îi așteptăm, dar ei nu mai revin, și nici nu am dori asta, preferăm să-i avem doar în istorie. Cum l-am privi acum pe Napoleon dacă s-ar întoarce? Lui i-ar fi teamă de noi, de tehnica modernă pe care nici nu și-a putut-o imagina. El a fost însă cîndva aici, în Palat, a visat, a sperat, a luptat, iar noi acum adulmecăm pașii săi. ...Alergam de la o lume la alta, dar nu găseam calea spre clipa ce naște izvoare de apă vie, la care se adapă Trecutul și Prezentul pentru a-și potoli setea căutării.

Găseam un răspuns în chemarea clopotelor Catedralei Notre Dame, a Bisericii albe Sacré-Coeur, Trinité și încă altele, la Rugăciune, la meditație în Casa Domnului, unde liniștea era deplină. Nu voi uita niciodată slujba din seara de Crăciun, la care am asistat în Catedrala Notre Dame. Tainele sfinte sînt greu de descris prin cuvinte.

Și, în sfîrșit, Noaptea dintre ani, petrecută la Paris: un amalgam. O sală mare, cu mese fără scaune, platouri cu gustări reci, un pahar cu vin, o prăjitură. Și toate națiile pămîntului. Mi-am întrebat soțul: sarmale nu-s? Nu, mi-a răspuns. Dar TU ești cea mai frumoasă și mai elegantă dintre toate femeile de aici. Am rîs, și dezamăgirea a dispărut. Mă gîndeam, însă, fără să mă pot abține, la cozonacii de acasă și la horele din sat...

LILIAnA TETELEA

SĂMÎNȚA BUNĂ

Robert Moffat

motto: „Și noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciți… Dar, cînd s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, și dragostea Lui față de oameni, El ne-a mîntuit nu pentru faptele pe care noi le-am făcut în dreptate, ci pentru îndurarea Sa” – Tit 3.3-5

Misionarul Robert Moffat (1795-1883) a lucrat timp de cinci decenii în Africa de Sud, la nord de rîul Vasl, alături de locuitorii din Botswana. Abilitățile sale de fermier, de grădinar, de tîmplar și de fierar au atras aprecierea populației locale. Dincolo de toate acestea însă, principala sa preocupare a fost să le aducă vestea bună a lui Isus Christos. Pentru a face acest lucru, el a tradus Biblia în limba setswana. Într-o zi, un localnic a venit la Moffat cu o nelămurire: „Domnule, aș vrea să vă întreb ceva: oare oamenii care au scris Noul Testament i-au cunoscut pe locuitorii din Botswana? Am vorbit despre aceasta în satele noastre și mulți cred că da“. „Cum ați ajuns la această întrebare?“, l-a întrebat Moffat. „Vedeți, domnule“, a explicat băștinașul, „credem că ei ne-au cunoscut pe noi, pentru că toate lucrurile rele pe care le avem în inimile noastre sînt menționate în această carte“.

Prin vestirea Cuvîntului lui Dumnezeu, în acea perioadă mulți locuitori din Botswana L-au cunoscut pe Dumnezeul Mîntuitor și au ajuns la o cunoaștere de sine reală. Prin credința în Christos, ei au fost mîntuiți și viața lor a fost înnoită. „Căci dacă este cineva în Christos, este o creație nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5.17).

(proprietatea sa, de altfel, pe atunci), proiectată de arhitectul Duiliu Marcu. Cavoul este considerat a fi un exemplu extraordinar de arhitectură funerară. În 1934, Palatul lui Maurice Blank a fost cumpărat de avocatul și omul politic Eduard Mirto, ultimul proprietar înainte de venirea comunismului. În 1939, Mirto a închiriat imobilul americanilor, după ce l-a renovat și l-a modernizat. Clădirea a rămas un simbol al libertății pînă în anul 2011, cînd Ambasada Americii s-a mutat într-o clădire nouă din Băneasa. B365.RO

File de istorie

Devotatul susţinător al visurilor româneşti

În 1903, o stradă numită banal Nouă, situată în centrul Bucureștiului unde era intrarea la Litere (cunoscută atunci ca Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București), e rebotezată cu numele unui francez –Edgar Quinet. O schimbare ce i-a pus deseori în încurcătură pe oamenii legii, dacă ar fi să credem vechea și populara anecdotă cu poliștii care găsesc un cadavru pe strada Edgar Quinet, dar pentru că nu știau cum se scrie corect numele străzii ca să-l noteze în raport, unul dintre ei a sugerat „hai să-l tragem mai spre Academiei”. Spre norocul lor, s-ar spune, avînd în vedere că strada Academiei a purtat la un moment dat numele omului politic francez Raymond Poincaré.

Fără îndoială, mulți bucureșteni – și nu numai – știau cine a fost Edgar Quinet, de ce a fost onorat în acel mod și au apreciat atunci modestul omagiu care i s-a adus la 100 de ani de la naștere. Așa cum, probabil, unii habar nu au avut cine a fost acel Edgar Quinet și de ce o stradă centrală din București a primit numele unui francez. În această privință, lucrurile nu s-au schimbat neapărat prea mult nici în zilele noastre.

Nici armată, nici afaceri

Născut în 1803 în Bourg-en-Bresse, Ain din provincia franceză Auvergne-Rhône-Alpes, înainte de a merge la școală, tînărul Edgar primește o veritabilă educație de la mama lui, care l-a influențat profund. Într-o scrisoare, mărturisește că mamei îi datorează tot ce avea în el mai bun. Tatăl lui, un om al armatei, cu un caracter energic și nerăbdător, îl trimite la studii la Lyon, de unde vrea să-l vadă cît mai repede plecat și angajat în armată sau implicat în afaceri. Nici una, nici alta nu se întîmplă, deoarece fiul lui era mai degrabă atras de literatură. În ciuda temperamentului impulsiv al tatălui, pînă la urmă i-a respectat alegerea și l-a susținut să studieze la Paris dreptul și literele și, în Germania, filosofia. Aici o întîlnește pe prima lui soție – Minna Moré, cu care se căsătorește în 1834. După 17 ani, Minna moare și Edgar Quinet se recăsătorește, în 1852, la Bruxelles, cu Hermione Asaky, fiica adoptivă a omului de cultură moldovean Gheorghe Asachi. De altfel, în ultimele zile de viață, Minna i-a cerut Hermionei să rămînă lîngă Edgar pentru a avea grijă de el.

„Starurile” de la Collège de France

O remarcabilă muziciană (cînta la pian și la harfă), Hermione (Ermiona) ajunge în 1841 la Paris, trimisă de tatăl ei pentru a-și completa studiile. Acolo, ea merge la conferințele ținute de

Edgar Quinet la Collège de France, la care oricine avea acces; în acest fel, cursurile lui au devenit celebre, atrăgînd de fiecare dată sute de persoane, sălile fiind neîncăpătoare. Parisul a fost, în acele vremuri, orașul care i-a fascinat și pe români și unde cei avuți mergeau să-și perfecționeze studiile. Zeci de tineri români erau acolo, aveau și o societate ce susținea marea cauză a românilor – unirea Principatelor – și ascultau regulat conferințele a trei „staruri” ale colegiului: Adam Mickiewicz, marele poet romantic polonez, Jules Michelet, apreciatul istoric francez, Edgar Quinet, istoricul care a contribuit semnificativ la evoluția liberalismului în Franța. Acesta din urmă este impresionat de pasiunea și patriotismul studenților români – după terminarea studiilor, cei mai mulți s-au întors în țară convinși că numai în acest mod puteau ajuta, prin educația lor, la realizarea Unirii – marele vis al românilor –și la înlocuirea vechilor mentalități cu viziuni noi, occidentale, menite să schimbe în bine societatea. În 25 februarie 1856, marile puteri s-au adunat la un congres unde au discutat noua organizare a Europei. Articolele lui Edgar Quinet, una din cele mai respectate personalități ale Europei din acele timpuri, au influențat puternic opinia publică dar și pe mulți participanți la Congres. După doi ani, prin Convenția de la Paris, este acceptată unirea românilor din Moldova și Valahia, care s-a realizat în ianuarie 1859, iar Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitorul ambelor principate. „Aceste schimbări se datorează mai întîi românilor care au știut să țină cu fermitate stindardul național, dincolo de numeroasele intrigi și complicații. Însă se datorează și scriitorilor străini, în special celor francezi, care au pus tot talentul și toată inima lor pentru a ajuta cauzei românești – iar Edgar Quinet trebuie amintit, fiind unul dintre cei care s-a folosit de toată influența pe care o avea pentru a susține și a face cunoscută lumii situația din Moldova și Valahia”, scrie istoricul Charles-Louis Chassin în cartea dedicată vieții și operei unei personalități care a marcat nu numai istoria și cultura Franței.

Edgar Quinet a murit în martie 1875, la 72 de ani. Presa vremii a relatat pe larg acest moment și a remarcat numărul imens de parizieni – peste 200.000 – care, în ziua înmormîntării, au ieșit pe străzile orașului pentru a-i aduce un ultim omagiu.

Mii de studenți au însoțit carul funerar pînă la cimitirul Montparnasse, unde Victor Hugo a ținut un discurs emoționant în memoria unei frumoase prietenii de-o viață.

EDITIADEDImInEATA.ro

Edgar Quinet: „Va exista o Românie...“ (II)

„Între Rusia şi Europa occidentală“ (2) Michelet, asigurînd pe amicul său că avea să fie „binecuvîntat” de un popor, compara „Românii” lui Quinet cu un basorelief adăugat Columnei lui Traian. Mazzini, Augustin Thierry şi Buloz, redactorul-şef „Revue des Deux Mondes”, şi-au arătat admiraţia lor pentru studiul lui Quinet. În vara lui 1857, tot în „Revue des Deux Mondes”, Saint-René Taillandier, admirator al lui Quinet, punea în evidenţă însemnătatea pe care o căpătase „chestiunea românească”, după apariţia studiului „Românii”, subliniind rolul care urma să revină statului român ca barieră de civilizaţie latină. „Moldo-valahii – scria el – nu mai sînt aşezaţi numai între turci şi ruşi. Fii ai colonilor lui Traian, fraţi ai naţiunilor neolatine, moştenitori ai lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ei ştiu că aparţin civilizaţiei liberale şi în noi îşi pun nădejdea. Moldo-valahii sînt aşezaţi de acum înainte între Rusia şi Europa occidentală”.

„România nu mai poate muri”

Mai ales românii şi-au arătat recunoştinţa faţă de Quinet. De altfel, în alcătuirea studiului nu-i lipsiseră „sugestiile” acestora, mai ales cele ale lui Al. G. Golescu şi ale vărului său, Ştefan Golescu. La 6 februarie 1856, cel din urmă scrisese maestrului accentuînd că obiectivele prioritare ale românilor erau, atunci, „unirea Principatelor şi o bucată de pămînt de restituit ţăranilor, cu despăgubire pentru posesorii actuali”. Şi tot Ştefan mulţumise cu căldură lui Quinet la apariţia primei părţi a studiului acestuia, apreciind că „aparţinea totuşi unei inimi nobile și mari, unei inteligenţe superioare, care străluceşte în primul rînd printre oamenii eminenţi ai acestei frumoase ţări – Franţa, vă aparţinea dvs., domnule Quinet, de a face să strălucească pe fruntea îngîndurată a României noastre scumpe una din razele calde care, în primele zile ale primăverii, vivifică natura, stimulează seva arborelui amorţit şi dă speranţă inimii nefericitului care suferă... Da, România nu mai poate muri, deoarece ea a găsit în dvs. un nobil şi demn apărător”.

O delegaţie de tineri români s-a prezentat lui Buloz mulţumindu-i pentru apariţia studiului lui Quinet. Elevii Colegiului Sf. Sava din Bucureşti au trimis o adresă de mulţumiri maestrului la Bruxelles. Cîteva zeci de studenţi români la Paris s-au adresat printr-o scrisoare lui Quinet, numindu-l „campion al libertăţii, victimă a vicisitudinilor, nobil proscris al Franţei”. „Astăzi, cînd vedem răsărind la orizont zile mai bune pentru frumoasa noastră Românie, sîntem fericiţi, domnule, de a putea să vă spunem că dvs. ați contribuit la aceasta cu putere”. Cîteva zeci de notabili moldoveni au trimis şi ei lui Quinet două adrese de mulţumire, exprimîndu-şi „un sentiment de admiraţie şi de profundă recunoştinţă”, declarînd că el fusese „elocventul lor interpret”, exprimînd „dorinţele” şi „nădejdile” lor. Mulţumită subscrierilor care au fost iniţiate, în 1857, „Românii” au putut să apară în volum, cu o dedicaţie făcută de Quinet lui George Moruzi, fiul Hermionei din prima ei căsătorie, care murise la Bruxelles, foarte tînăr, în martie 1856.

În ianuarie 1858, Quinet a fost vizitat la Bruxelles de o delegaţie română, iar cîteva luni mai tîrziu 54 de români aflaţi la Paris i-au trimis „o culegere a tuturor documentelor relative la Principate, începînd cu Conferinţa de la Viena”, în speranţa că el va întocmi un nou studiu consacrat românilor. În urma atentatului lui Orsini împotriva lui Napoleon al III-lea, soţii Quinet au fost siliţi să plece din Bruxelles şi s-au stabilit în Elveţia, la Veytaux, pe malurile lacului Leman. Aici i-a vizitat, în toamna 1860, Elena Cuza, doamna României; în 1861, Quinet a primit vizita socrilor săi. CA. Rosetti îi expedia în mod regulat „Românul”. În 1866 a primit şi vizita lui George Sion, poet şi paşoptist moldovean. În acelaşi an, Parlamentul României i-a ales pe Quinet şi pe Michelet cetăţeni de onoare. Un deceniu mai tîrziu, Quinet a încetat din viaţă. Se sfîrşise nu numai un mare francez, dar şi un mare prieten al românilor şi un luptător pentru împlinirea devenirii lor istorice.

Sfîrșit

Academician DAN BERINDEI („Magazin istoric”)

Edgar Quinet, portret publicat în „Le Monde Illustre“ din 3 aprilie 1875

Mormîntul lui

Edgar Quinet din cimitirul parizian Montparnasse

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

La început infracțiune, mai apoi rău acceptat

Tăierea nasului, punerea la stîlp sau chiar înecarea

Prostituţia este ocupaţia unei persoane care oferă plăceri trupeşti în schimbul unei sume de bani. Unde exista prostituţie? De regulă, acolo unde existau mari aglomerări „masculine“: cîrciumi, hanuri, tîrguri, porturi, dar mai ales tabere militare... Fenomenul exista mai demult, dar o primă menţiune documentară o întîlnim în Secolul XV, într-o scrisoare a boierilor brăileni către Ştefan cel Mare, în care aceştia îşi exprimau supărarea faţă de intenţia domnului moldovean de a lua sub protecţia sa „un copil de curvă“, pe a cărui mamă – Călţuna – „au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii brăileni...“. Un document din Secolul al XVI-lea menţionează „şugubina de muieri“, un fel de amendă care pedepsea infracţiunile sexuale. Un secol mai tîrziu, fenomenul luase mare amploare de vreme ce Paul de Alep, pe la 1643, afirma că în Moldova „femeilor cu moravuri uşoare li se tăia nasul, erau puse la stîlp şi adesea înecate“. În Dobrogea, aflată sub administraţie otomană, prostituatele erau duse în Insula Şerpilor, legate fedeleş şi lăsate să moară prin expunerea la înţepăturile ţînţarilor.

S-au făcut chiar încercări de înfrînare a prostituţiei. Îndreptarea legii (1652) înfiera „muierile ce-şi dau trupurile de le spurcă bărbaţii cei răi şi fără omenie, pentru puţină dobîndă pierzătoare de suflet“. „Curva se recunoaşte pre locul ce lăcuieşte şi prin haina ce poartă“. „Votru sau supuitor“, amintit în textul legii, nu era altceva decît proxenetul acelor vremuri, adică persoana care „are muieri în casa lui, de le ţine pentru dobînda lui, care-şi dau trupurile“. Dacă se constata că cineva a amăgit o femeie, convingînd-o „a se da spre dezmierdăciune bărbaţilor“, acesta trebuia sancţionat ca „supuitor şi votru“. Şi, preciza textul legii, „oricare bărbat va supune (obliga) pe muierea lui (să se prostitueze), aceluia să i se facă moarte“.

Pedepsirea proxenetismului, inaugurată în vremea lui Matei Basarab, nu se mai regăseşte însă în legislaţia ulterioară (Codul penal Ipsilanti sau Legiuirea lui Caragea) Abia Condica criminalicească (1821-1826) din Moldova îi pedepsea din nou prin globirea la „cutia milelor“. La 22 noiembrie 1738, în faţa mitropolitului Neofit s-a prezentat Radu logofăt de taină şi „Stana, ce o au avut posadnică (ibovnică, întreţinută – n.a.)... Stana, cu mijlocirea şi cu îndrumarea mume-sii, s-au făcut posadnică logofătului Radului“, iar acesta „vrînd să se depărteze de păcatul acesta al curviei, au hotărît (să se despartă)... Iar ea în nici un chip n-au primit, zicînd că au fost fată curată şi au stricat-o el și cerea au să se cunune cu dînsa, au să o ţie posadnică, precum şi mai înainte au fost. Dar el a dovedit precum că ea, pînă a nu veni în casa lui, au intrat şi în grosul (puşcăria) căpitanului de jandarmi, pentru curvăsăria ce făcuse cu un neguţătorul...“.

Secolul al XVIII-lea poate fi socotit unul înfloritor în privinţa acestor moravuri. Au fost şi factori favorizanţi, în primul rînd desele războaie care au adus repetate ocupaţii militare în Ţările Române. Iată, de exemplu, cum la 25 februarie 1738, în timpul războiului ruso-austro-turc din 1736-1739, Gheorghe din mahalaua bucureşteană Tuteni voia să divorţeze „din pricina relelor purtări ale soţiei sale, Neaga... Fiind ea curvă mai dinainte vreme, în trecutul an au mers de bună voie la turci şi au şăzut cu turcii cît i-au fost voia ei şi s-au sfrinţit (îmbolnăvit de sifilis – n.a.)”. La fel, în 9 august 1774, „Tănase polcovnic, ispravnic de Cîmpulung“, adevereşte către „cinstiţii domni ai cetăţii Braşovului“ că femeia care îl acuza pe Stoian Colţea din Bran „ieste curvă, că cu cîţi muscali au fost în astă-iarnă pe aici, cu toţi au curvit şi cu alţii, cu cîţi au ieşit înainte... Se cunoaşte lucru că iaste curvă“. Respectiva fusese servitoare la Bran, în casa lui Colţea; plecase în Ţara Românească, iar la întoarcere fostul stăpîn n-a mai voit s-o angajeze; supărată, ea l-a acuzat că o lăsase însărcinată, fapt pentru care Colţea ar fi fost pasibil de pedeapsă cu închisoare. Prostituţie exista şi la Braşov, cum rezultă dintr-o anchetă din 2 aprilie 1770 a magistratului acestui oraş.

„Bătaie prin tîrg în vederea oamenilor...“

În 1793, mitropolitul Dositei, „în puterea datoriei sale de păstor“, a solicitat domnului Al. Moruzi să dea poruncă „spre a pune stavilă lăţirii păcatului curviei, ce vatămă sufletul şi bolnăveşte trupurile de rănile slute şi pocite, că cea mai multă adunare de patimi la spital, numai de fete şi muieri

O dezbatere publică are loc în ultima vreme în România: legiferarea prostituţiei – cea mai veche ocupaţie. Din Turcia pînă în Taiwan, româncelor din această categorie li s-a dus vestea. Ziarele şi celelalte medii consacră zilnic un mare spaţiu celei mai vechi profesiuni. Pe plan mondial fenomenul este de asemenea extrem de răspîndit. Se vorbeşte de peste 100 de milioane de prostituate la o populaţie de aproape şase miliarde, dintre care jumătate bărbaţi. Căci prostituţia nu cunoaşte discriminarea sexului. Homosexualii, heterosexualii, lesbienele care se prostituează sînt tot atîtea capitole ale unei cronici dramatice care atinge cote tragice.

betejite de curvii este“. Mitropolitul şi „dumnealor mazirii (slujbaşii – n.a.) Epitropiei“ cereau ca „atît din neveste cît şi din fete sănătoase, zdravene, care sînt vrednice de slujbă şi de muncă, să se puie pe la stăpîn cu simbrie sau îmbrăcăminte şi cu osteneala mîinilor să-şi ţie viaţa şi îmbrăcăminte trupului, ci nu cu beţii şi curvii... Iar celetnica (prostituata – n.a.), ce va călca porunca şi se va dovedi, să se pedepsească cu bătaie prin tîrg sau mahala, în vederea oamenilor, spre a se părăsi de acest fel de urmări netrebnice şi vătămătoare“.

Şi cum măsurile de stopare a prostituţiei se dovedeau neputincioase, societatea a recurs la alte mijloace de protecţie. Au apărut primele încercări de supraveghere sanitară, pentru a se reduce riscurile de contaminare cu diferite boli venerice. O astfel de acţiune a avut loc în Moldova, în 1828. Stabilindu-se „clasele femeilor publice“, acestea urmau a se „deosebi după a lor cerere sau după descoperinţa ce va fi făcut Agia asupra lor“. După modul şi locul în care-şi desfăşurau „activitatea“, prostituatele erau împărţite în patru categorii, pentru fiecare dintre ele fixîndu-se reguli precise de plată a unor taxe „pentru întîmpinarea cheltuielilor poliţieneşti“. Toate aceste „femei publice“ erau luate în evidenţa Agiei. „Dacă vîrsta femeii ar fi mai mică de 15 ani, ea se va supune unei vizite doctoriceşti şi apoi se va da în vremelnicească petrecere sau la un alt loc cuviincios. Totodată, se va înştiinţa despre aceasta familia ei“. Dar dacă o asemenea fată, „nefiind reclamată de nimeni“, ea „nu va putea ieşi din locul de unde s-au dat spre vremelnicească petrecere decît după ce se va face vîrstnică (majoră – n.a.)”. Se prevedea şi cazul în care „vîrsta femeii fiind mai mare de 15 ani şi tăgăduind ea de a fi femeie publică şi aducînd şi dovezi“, sau „cercetarea făcută nefiind îndestul de doveditoare, atunci se va încredinţa o prelungire pentru înscriere şi fata se va supune unei noi şi mai aspre privegheri“. Se precizează şi situaţia în care „o femeie mai mare de 15 ani declară că vrea să fie publică“; atunci „se va înscrie vremelniceşte la revizia doctorului“, iar „şeful Agiei va înştiinţa pe familia femeii despre înscrierea ei între femeile publice“.

„Boala lumii“ face ravagii

Războiul Crimeei a adus, cum se ştie, noi ocupaţii militare, mai întîi rusă, apoi otomană şi, în sfîrşit, austriacă. La 15 ianuarie 1856, general-maior Popovici făcea cunoscut Agiei bucureştene că ostaşul Johann Poszor din Regimentul 52 „a dobîndit boala lumii de la o damă, anume Gyurghioala, cu şedere în vopseaua Galben, mahalaua Manea Brutaru“. Camaradul său Franz Nichler fusese internat în spital din cauza „doamnei Posanitza, cu şedere în mahalaua Scaune, vopseaua Galben“. În ambele cazuri, Agia poruncise comisarului vopselei Galben „să supună vizitaţiei doftoriceşti” pe cele două femei. La 3 februarie 1856, autorităţile de ocupaţie comunicau că cele mai multe îmbolnăviri se înregistrează în rîndul ostaşilor încartiruiţi „în mahalaua Dealul Spirii“ şi aceasta numai după ce luau

contact „cu dame publice care sînt în acea mahala în mulţime adunate. Aşadar, este de trebuinţă de a supune pe acele dame publice la o vizitaţie periodică doftoricească“. Comandantul Regimentului 3 precizia că „boala venerică s-a înmulţit peste măsură în gradele de jos” şi fusese nevoit să-i consemneze pe ostaşi în cazarmă. El ruga Agia „să oprească adunarea femeilor publice pe lîngă cîrciumile de prin prejurul cazărmilor, iar pe de altă parte de a se păzi mai cu seriozitate măsuri pentru vizitarea (medicală – n.a.) femeilor publice şi trimiterea lor spre căutare la spital“. Situaţia devenise dramatică, la 6 iunie generalul Popovici raportînd că avea „mai bine de 150 de bolnavi în spital“. Reacţiile faţă de măsurile luate de autorităţi au fost şi ele dintre cele mai diverse. Astfel, „Uţa Pezevenghia din mahalaua Olari, în care se redeşteptase cu toată puterea sentimentul sfînt de mamă (!!)“, s-a împotrivit ca fata ei, Ştefana, „să fie dusă la vizita medicală“, mergînd ea la comisie şi „strigînd fără ruşine că pe fiica sa niciodată nu o va lăsa să meargă să se viziteze...“. Rezoluţia poliţiei pe această sesizare: „Pe fiică, dacă (comisia) e convinsă că o face pe dama publică, să o ducă cu execuţie şi să o supună măsurilor statornicite“.

Poliția sanitară

Războiul a trecut, dar practicile şi flagelul au rămas. Fiind numit inspector general al Serviciului Sanitar, dr. Carol Davila a înfiinţat un serviciu special pentru preluarea sub control a prostituţiei (1860) şi a întocmit un regulament privind „datoriile şi atribuţiile medicului poliţiei sanitare din Capitală“. S-a introdus şi faimoasa „condicuţă a femeilor publice“, ca instrument de identificare şi evidenţă pentru controlul medical. În 1862, s-a adoptat o ordonanţă privind „privegherea prostituţiei în Bucureşti“. S-a întocmit o evidenţă clară a caselor de prostituţie şi a prostituatelor. Prostituate erau: „a) toate femeile care pînă astăzi au fost supuse vizitelor medicale ale medicilor de culori; b) toate femeile de la 16 ani în sus, a căror prostituţie publică se va constata prin provocaţie directă pe strade, prin notorietate publică, prin aflarea lor în casele de prostituţie ori femeile de o conduită suspectă, care se vor găsi bolnave de boli venerice la vizita făcută în urma denunţurilor primite că ele ar fi transmis boala unui alt individ“.

Regulamentul preciza că „se vor şterge provizoriu din registrele femeilor publice, rămînînd impuse privegherii poliţiei pe timp de 6 luni - 1 an: a) femeile publice care se vor mărita; b) femeile care vor exprima dorinţa de a părăsi prostituţia şi de a duce o viaţă onestă şi mijloacele cu care voiesc a trăi; c) femeile care vor fi reclamate (cerute – n.a.) de părinţii sau epotropii lor“.

Taxe, nu patente

Controlul medical era extins – pe bază de condicuţă – şi asupra patroanelor de localuri sub 45 de ani şi a servitoarelor sub 40 de ani. Se impuneau restricţii în privinţa deschiderii unor astfel de localuri de „plăceri“ în „apropierea şcolilor şi a bisericilor, în vecinătatea imediată a grădinilor publice, în hoteluri, birturi şi cîrciumi“.

Peste cinci ani, în 1867, a fost adoptat un nou regulament, mai bine-zis, s-au adus completări celui vechi. De pildă, se atrăgea atenţia asupra faptului că „taxa pe care o vor plăti femeile publice şi femeile care dirig stabilimente de prostituţie nu se va putea privi nicidecum ca un fel de patentă, care dă acelei meserii drepturile unei întreprinderi oneste, ci numai ca o mică contribuţie la cheltuielile ce privegherea prostituţiei cauzează comunei“. Iarăşi importantă era prevederea că „funcţionarii însărcinaţi cu privegherea prostituţiei vor înlesni întoarcerea femeilor publice la o viaţă onestă, prin toate mijloacele care sînt la dispoziţiunea lor”. În sfîrşit, se precizau cu minuţiozitate normele de înscriere a prostituatelor în registrele poliţiei. La noi, ca şi în alte părţi, în jurul prostituatelor s-a creat şi un fel de legendă în legătură cu faptul că, în general, acestea ar fi fost nişte fiinţe miloase, cu un suflet bun, şi în stare să aducă şi servicii comunităţii în care trăiau. Un document al Prefecturii de Muscel, din 1916, aminteşte că unele „femei de moravuri uşoare“ au fost utilizate de Armata română „ca culegătoare de informaţii de la ofiţerii (inamici) neexperimentaţi“. Prostituţia – cea mai veche „profesie“ – a continuat să fie tolerată în România pînă în 1948. Tolerată şi, pe cît posibil, cît mai bine supravegheată şi controlată, pentru a se evita consecinţele ei deosebit de grave în domeniul sănătăţii şi moralităţii publice. Iată însă că, după 1989, s-a produs o adevărată explozie. „Femeia publică“ a devenit extrem de activă. Şi, odată cu ea, şi mai vechiul sifilis, dar şi noua şi necruţătoarea SIDA.

IOAN DIACONU, BOGDAN-FLORIN POPOVICI

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (165)

Arta (12)

Muzica și Dansul (2)

Ca manifestare a artei sincretice, „Imnurile“ au avut un rol determinant în formarea artei spectacolului în China. Ca prim monument de poezie și muzică chineză, „Cartea Cîntecelor“ constituie principala sursă populară de împrospătare cu ritmuri și motive a repertoriului poeziei cîntate tradiționale chineze.

Un alt monument închinat artei muzicii în China veche, este lucrarea „Cartea Muzicii“, din care nu s-au păstrat decît extrase, în special din opera lui Xunzi. „Cartea Muzicii“ este considerată clasică și dezvoltă aplicațiile muzicale ale concepțiilor morale și cosmologice, la fel și cîteva ritualuri. În China veche, muzica este prezentă în textele clasice și canonice, de la „Analectele“ lui Confucius pînă la „Cartea Schimbărilor“. Aceasta se întîmplă din mai multe motive: 1. Prin practicarea în colectiv, muzica a apărut foarte devreme – încă din primele texte, datînd din Secolele XI-X î.Chr. – ca mijloc de canalizare a energiilor și sursă de armonie într-un grup de persoane, contribuind astfel la ideea de organizare socială. 2. Prin influența pe care o exercită asupra spiritului, ea constituie, de asemenea, o practică individuală meditativă – qin-ul, instrument solitar care seamănă cu cetera, este prin excelență instrumentul muzical al cărturarilor –, conducînd de aici către morală. 3. Prin regulile care se înscriu în sistemul general de clasificare, există: 5 note muzicale; 12 tuburi muzicale și 12 luni ale anului, 12 ore ale zilei; remarcăm faptul că 5 x 12 = 60, cifră de un simbolism aparte; există 8 tipuri de instrumente muzicale, clasificate după materialul din care sînt confecționate – așa cum există cele 8 trigrame fundamentale, cele 8 vînturi. Muzica ne trimite către Cosmologie. 4. Prin existența sa naturală – șuieratul vîntului, vuietul mării,

Bolile și Istoria (43)

Isterie colectivă și sugestie în massă (2)

Din punct de vedere al unui psihiatru, Ioana avea clar probleme psihice, căci nici un om normal nu pretinde a auzi voci venite de nicăieri sau a vedea siluete serafice de sfinţi. Dar Ioana nu era cu siguranţă nebună, în orice caz, nu mai nebună decît Florence Nightingale, care de asemenea susţinea că-L aude pe Dumnezeu vorbindu-i, cînd nu împlinise încă vîrsta de 17 ani. Ioana s-a dovedit cît se poate de lucidă, ca de altfel şi domnişoara Nightingale, şi a elaborat un plan politic strălucit, încununat în cele din urmă de izbîndă. N-ar fi, prin urmare, înţelept să clasificăm a priori vocile şi viziunile sale ca halucinaţii ale unei minţi bolnave, înainte de a încerca o analiză mai amănunţită. Deşi admitem că ea a fost o „fată ciudată“, pentru că nu se comporta asemeni unei adolescente de seama ei, este necesar să căutăm o cauză somatică a acestor anomalii ale vederii şi auzului.

Singurele evidenţe reale pe care le putem găsi se află în declaraţiile făcute de Ioana în timpul procesului său, în februarie-martie 1431. Iniţial, s-a arătat foarte reticentă în a vorbi despre vizitatorii săi celeşti. Judecătorii se temeau să sugereze că fata apelase la magia neagră, de aceea au pornit de la premisa că folosea plante halucinogene. Ei au întrebat-o de ce a apelat la mătrăgună, spre a avea asemenea viziuni. Replica fetei a fost clară: „Nu am folosit niciodată mătrăgună şi nici nu am auzit ca această floare să crească prin preajma oraşului meu. Ştiu că este o plantă diavolească şi periculoasă, dar nu am habar ce se întîmplă cînd o foloseşti“.

Ioana s-a apărat plină de curaj şi fermitate, de-a lungul întregului proces. întrebată în privinţa vocilor, ea a declarat Curţii că le auzise prima dată în jurul vîrstei de 13 ani şi că atunci o înspăimîntaseră. Nu înţelegea ce doresc să-i spună şi abia cînd i-au vorbit a treia oară a priceput cuvintele lor, dar nu le-a descifrat înţelesul. Nu le auzea perfect decît dacă în jur era o linişte deplină. Figurile sfinţilor, care păreau să-i vorbească, nu au apărut decît mult mai tîrziu. Ea a refuzat să dea orice detaliu referitor la înfăţişarea acestor personaje, dar a declarat că au îmbrăţişat-o şi că răspîndeau o mireasmă

cîntecul păsărilor, rezonanța anumitor materii – muzica face parte din ceea ce constituie viața însăși. Legăturile existente între muzică, redarea emoțiilor încercate și atît comportamentul individual, cît și cel social, i-au făcut pe Confucius și pe confucianiști să pună muzica în relație cu riturile, expresie codificată pentru a putea fi înțeleasă și acceptată de ceilalți prin intermediul emoțiilor resimțite. Astfel, pentru Școala Literaților, riturile și muzica sînt complementare și constituie, ambele, elemente necesare pentru atingerea unui echilibru interior, care să permită fiecărui membru al societății să trăiască în armonie cu ceilalți. Dacă pentru confucianiști, muzica este una dintre căile de dezvoltare a personalității omului desăvîrșit, pentru daoiști practicarea muzicii este, de asemenea, necesară. În ambele cazuri, ea implică o ascultare atentă a ritmurilor naturii și o meditație asupra echilibrului sunetelor.

Referindu-ne la începuturile muzicii în istoria Chinei și, în general, în istoria umanității, este recunoscut în unanimitate faptul că primele practici de natură artistică sînt legate de procesul muncii în colectiv, în Comuna Primitivă, cînd apar comenzile ritmate, strigătele sau chemările, îngînările sau îmbărbătările, poruncile. Apoi, muzica apare în forme evoluate legate de magie, ritualuri, incantații – precum am prezentat despre „Cartea Cîntecelor“ – cînd elementul melodic ritmat se alătură dansului și cuvîntului/poeziei, formînd o artă sincretică, desfășurată pe o perioadă lungă de timp. Precum am menționat, în lunga istorie a Chinei au fost cultivate toate artele și nu în ultimul rînd, muzica. Aceasta a servit ca și acompaniament la diverse ceremonii, festivaluri și sărbători de-a lungul secolelor și al mileniilor. Multe din instrumentele muzicale antice chineze au supraviețuit pînă în zilele noastre, mai mult sau mai puțin modificate. Ele sînt martorii culturii Chinei vechi și demonstrația că tradiția muzicală a țării este vie. Filosofii antici chinezi, precum Confucius, au stabilit o teorie complexă, care lega muzica de diferite aspecte rituale ale vieții și civilizației, inclusiv de medicină. De asemenea, filosofii și cărturarii

plăcut mirositoare. Cu ocazia altei audieri, ea a mărturisit că apariţiile o înspăimîntaseră atît de mult încît a căzut în genunchi. Urmează cea mai edificatoare declaraţie a sa, din punct de vedere medical: „Auzeam vocile venind din dreapta mea, şi rareori îmi vorbeau fără să se arate şi o strălucire deosebită, venind tot din partea dreaptă. Era ca o lumină mare şi albă“. Într-un rînd, Ioana dormea, iar vocile au trezit-o, fără să fie atinsă, ci doar prin puterea sunetelor. Vocile păreau să o viziteze şi în celula mucedă unde fusese întemniţată, iar ea le saluta prezenţa, ridicîndu-se de pe pat şi părînd ca îmbrăţişează nişte siluete nevăzute, spre uimirea gardienilor.

Ceva mai multe dovezi găsim în procesul de reabilitare a Ioanei d’Arc, desfăşurat în 1456, la un sfert de veac după ce fata fusese arsă pe rug.

Doi preoţi au depus mărturie că au vizitat-o în celulă, chiar în dimineaţa zilei cînd urma să fie executată. Ea le-a mărturisit că sfinţii veniseră din nou, sub forma unor globuri minuscule şi foarte numeroase. O altă dovadă sugestivă este boala, mai curînd misterioasă, care a afectat-o în timpul procesului, provocînd amînarea acestuia cu trei zile. Temnicerii ei au considerat boala o indigestie, datorată consumului de peşte alterat, în vreme ce însăşi Ioana îl acuza pe episcopul de Beauvais, că îi trimisese la masă un crap stricat. John Tiphaine, medicul care a consultat-o, a găsit-o într-o stare jalnică, zăcînd pe pat şi vomitînd, dar a aflat de la Ioana că ea mai avusese şi înainte asemenea pusee bizare, doar că acesta era mult mai pronunţat. Deşi nu există destule date pentru a încerca elaborarea unui diagnostic definitiv, totuşi cele existente par suficiente pentru a risca unul probabil. Afecţiunile Ioanei au debutat la vîrsta pubertăţii. Ea suferea de atacuri intermitente de tinnitus, zgomote în urechi pe care unii oameni au tendinţa de a le considera a fi înşiruiri de cuvinte (pacientul unuia dintre medicii contemporani se plîngea chiar că aude versurile unui cîntec religios, repetat mereu şi mereu în urechile sale!). Tinnitus-ul de care suferea Ioana era unilateral, auzindu-se doar în urechea dreaptă, de asemenea, o altă manifestare comună. Ea suferea şi de o tulburare vizuală, luînd forma unor lumini strălucitoare în mijlocul cărora păreau că dansează pete întunecate. Aceste pete reprezintă un simptom frecvent al nauseei (greţei), în cazul Ioanei atît de sever încît îi

Chinei vechi au conceput instrumente muzicale ideale pentru fiecare moment și pentru fiecare piesă muzicală. Muzica tradițională chineză este la fel de veche precum civilizația chineză și, probabil, cea mai veche din lume avînd aproximativ 5.000 de ani. Conform tradiției, se consideră că sunetele înălțătoare pot influența Universul și îl pot armoniza. Cuvîntul care denumește muzica în limba chineză – Yue – însemna în vechime tot anturajul organizat și festiv al vieții societății chineze din acele timpuri. Conceptul acestui cuvînt includea în sine poezia, dansul, pictura, arhitectura și chiar aranjarea mesei. Muzica era indisolubil legată de cele mai diferite aspecte ale vieții umane.

Sistemul sonor, tipurile și genurile muzicale în china veche. Conform aprecierilor muzicologilor, sistemul sonor specific muzicii chinezești este pentatonic, anhemitonic, sistem modal bazat pe o scară de 5 sunete, fără semitonuri, predominante fiind registrele înalte sau joase, alternate cu dansul sau cu muzica de slăvire a împăratului. Muzica tradițională chineză poate fi împărțită în două ramuri principale: muzica clasică și muzica populară. Pînă la sfîrșitul dinastiei Qingmanciuriană, deci în toată epoca veche, muzica clasică era un lux al clasei sociale superioare, oamenii simpli nefiind prea atașați de acest stil de muzică. În general, muzica clasică este instrumentală, folosindu-se un singur instrument sau mici ansambluri de instrumente, inclusiv instrumente cu coarde, flaute, precum și diverse chimvale, gonguri și tobe. Menționăm faptul că, la Curtea imperială, existau două tipuri de muzică: yan yue (muzică laică) pentru ocazii festive și ya yue (muzică ritualică). Pe bună dreptate, chinezii consideră că muzica are un rol educativ deosebit. Ca genuri muzicale, chinezii din China veche preferau: imnurile în onoarea Cerului sau pentru cinstirea strămoșilor și odele pentru împărat. Poezia era cîntată cu sau fără acompaniament instrumental.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

provoca vomismente. În acelaşi timp, apăreau vertijuri, care o determinau pe fată să cadă, efectiv, din picioare, îngenunchiind. Putem presupune că Ioana suferea probabil de simptomul descris prima dată în 1861 de către Prosper Menière, ca vertij auricular, sindrom care astăzi îi poartă numele descoperitorului său.

Dar problemele de natură somatică ale Ioanei, oricare ar fi fost ele, sînt desigur de importanţă secundară în povestea noastră. Ea era convinsă că vocile îi cereau să elibereze Franţa. Fiind atît de încredinţată de această misiune sacră, nu i-a fost greu să-i convingă şi pe alţii că avea dreptate şi astfel a luat naştere o mişcare de masă. Pe atunci, Franţa se afla într-o stare deplorabilă, poporul său fiind lipsit de orice speranţă de izbîndă după şapte decenii de războaie, înfrîngeri şi ocupaţie străină. Ioana le-a redat compatrioţilor speranţa în victorie, prin propria sa pildă. În cazul ei, putem vorbi despre influenţa pe care o singură persoană o poate avea asupra comportamentului mulţimii, trăgînd efectiv această masă de oameni după ea. Există de altfel numeroase exemple similare, în decursul istoriei. Uneori putem identifica atît persoana, cît şi situaţia, incidentul particular, care au declanşat o reacţie în lanţ, punînd în mişcare mulţimile, dar în alte cazuri nu se poate vorbi despre un stimul individual, deoarece este mai curînd vorba despre o răbufnire subită a maselor, ajunse la momentul cînd nu-şi mai pot accepta starea de sclavie sau umilinţă. Un exemplu sugestiv ar fi atitudinea britanicilor în privinţa vînătorii de vulpi şi cerbi. La începutul veacului XX, vînătoarea era privită în general ca un „sport“ plăcut şi deconectant, un prilej pentru ca toate clasele sociale să-şi unească eforturile, cei care nu aveau cai venind la vînătoare pe jos. În mai puţin de un secol, atitudinea s-a schimbat radical, acest „sport“ stîrnind o opoziţie fără precendent din partea asociaţiilor de protecţie a animalelor şi multă lume a cerut chiar interzicerea vînătorii, pe motiv că ar fi doar o „reminiscenţă a barbariilor medievale“. În acest caz, este imposibil de identificat cine a dat tonul protestelor, declanşînd o amplă mişcare de protest şi o schimbare în modul de gîndire şi comportament al britanicilor. (va urma)

F REDERIC k C ART w RIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ana Pauker, la vremea ei, cea mai puternică femeie în viaţă

Ce se mai știe astăzi despre Ana Pauker, după unii, ,,Doamna de fier”, după alții, ,,cominternista” strecurată perfid în sistemul comunist românesc? Cu siguranță că generațiile mai tinere, care nu mai citesc nimic și nu le interesează decît revoluțiile din modă și cîteodată cele tehnice, n-au auzit de numele ei. Iar dintre cei pe care i-a uitat moartea, poate doar Ion Iliescu să-și mai aducă aminte cîte ceva despre Ana Pauker, Steaua Polară a stalinismului românesc din vremea lui Gheorghiu-Dej. Era copil Nea Nelu pe vremea cînd tovarășa venea în casa lor din Vatra Luminoasă, ca invitată a lui Alexandru Iliescu, adică tat-su, vechi militant bolșevic și ca atare omul rușilor, și nu se poate să nu fi rămas cu ceva în devlă, fiindcă se știe că memoria copilăriei se păstrează toată viață. Cînd Alexandru Iliescu se ducea cu treburi pe la C.C., îl vedea Gheorghiu-Dej și strîmba din nas: ,,Ce caută intrigantul ăsta aici? Dați-i ce vrea și să nu-l mai văd prin fața ochilor!”. Dacă s-o fi întîmplat ca Parkinsonul sau Alzheimerul să-l scape din vedere, n-ar fi de mirare ca, mîine-poimîine, Cîrpa kaghebistă să ne surprindă cu amintirile lui despre vremurile și oamenii pe care i-a cunoscut. Atunci, cu siguranță că și Ana Pauker se va număra printre ei. Rămîne doar să vedem dacă o va lăuda sau o va blestema.

Cît privește părerea oficialităților, exprimată, ici și colo, în ziare și emisiuni de televiziune, toate merg în aceeași direcție: Ana Pauker a fost o stalinistă inflexibilă și feroce, care a lăsat în urma ei numai lacrimi și cadavre. Ei îi datorează românii închisorile politice pentru toți dușmanii comunismului, organizate și conduse după modelul sovietic, avînd la comandă generali și colonei evrei, și unde s-au distins călăi de o cruzime inimaginabilă, comuniști evrei, români, țigani și unguri. Iar cînd în 1952, Gheorghiu-Dej a numit-o secretar cu probleme agricole și a însărcinat-o cu organizarea colectivizării, ea a zîmbit auzind de metoda convingerii țăranilor de a intra mai întîi în întovărășiri agricole (unde își păstrau statutul de proprietari ai terenului și ai uneltelor lor) și abia apoi, cînd se conving că e bine, să intre în ,,colhozuri”, în gospodării agricole colective, în care țăranii renunțau a mai fi proprietari. Așadar, ideea ei era să nu se mai piardă timpul cu trepte intermediaire, ci să se urgenteze deposedarea țăranilor de pămînturi. Între timp, erau folosite teroarea prin arestări, bătăi, schinguiri, pușcărie și crime, ca metode de ,,convingere”.

un inginer evreu asimilat, care a înscris-o în Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, începînd astfel lupta nobilă împotriva nedreptăților sociale. Așa a devenit Ana Pauker o evreică radicală. Vorbind fluent Franceza și Germana, în 1919, pleacă în Elveția, să studieze medicina, dar renunță și se căsătorește cu Marcel Pauker. Se întoarce în țară și în 1923 este arestată pentru prima oară. Intră în Comintern în calitate de revoluționară intelectuală și în 1936 este condamnată 10 ani la închisoare pentru activitate subversivă. În 1941 ajunge în URSS în urma unui schimb de prizonieri. Nu este adevărat că ea l-a denunțat pe Marcel Pauker sovieticilor care l-au împușcat, căci îl iubise cu adevărat, fiindcă era frumos și deștept. Urmărit de Stalin, ea îl crezuse tot timpul fugar prin lume, și cînd a auzit că, într-un tîrziu, murise împușcat de Stalin, plînsese cu amar, mai ales că și ea, bolnavă de cancer, avea să moară în curînd.

Ce se mai știe astăzi despre Ana Pauker (18931960)? Cine chiar e curios să afle mai multe are la dispoziție un bogat material documentar, împrăștiat prin biblioteci publice și arhive din România și de pe trei continente. De unde poate afla că, bunăoară, în perioada 1947-1952, cînd ajunsese ministrul de Externe al României, prima femeie din istoria modernă care a deținut o asemenea funcție, și adevăratul conducător al PCR, toți subalternii umblau în vîrful picioarelor prin preajma ei și nu știau cum să-i intre în voie. Căci era cumplită cu fizicul ăla impunător, dar mai ales cu expresia trufaș-amenințătoare a feței și vorba repezită ca de șef care știe totul și nu acceptă vreo altă părere. La fel au stat lucrurile și cu alți intelectuali masoni, precum Mihail Sadoveanu sau Alexandru Rosetti. Dar și cu Mihai Ralea: pentru conferințele sale publice și articolele din ,,Scînteia”, omul s-a învîrtit de funcții grase, chiar dacă, în tinerețe, trecuse prin partidele istorice și îmbrăcase cămașa verde legionară. Dar, avînd grad mare în Masonerie, fusese vizat din timp asupra schimbărilor care vor surveni după război. Și declarîndu-l unic și de neînlocuit, frații și l-au pasat unii altora că pe o bijuterie de familie. Ba și după moarte, i-au satisfăcut dorința și l-au înmormîntat lîngă Eminescu. În schimb, avocatul și memorialistul Petre Pandrea a ales să o înjure: ,,Tu, care ai lins-o pe putoarea aia de Ana - declara el cu dispreț lui Ralea -, zicînd că, în loc de mîzgă puturoasă, ai găsit miere de tei, ai ajuns ministru. Eu am băgat-o-n măsa și am intrat la pușcărie”.

Pe de altă parte, Ana Pauker lipsește cu desăvîrșire din istoriografia evreiască. Acest fapt se datorează probabil perceperii convenționale a comuniștilor evrei ca ,,evreii non-evrei”, adică cei care și-au repudiat identitatea și au abandonat poporul în favoarea ,,universalismului revoluționar”, după cum susținea istoriograful Isaac Deutcher într-o lucrare a sa despre fenomenul evreiesc și rolul lui în organizarea și desfășurarea revoluției comuniste în lume. Nemaiavînd statutul conferit de identitatea religioasă și nefiind preocupați de interesele proprii evreilor, istoria poporului evreu i-a exclus pe acești protagoniști. Întradevăr, istoricii evrei au descris-o pe Ana Pauker în termeni duri: ,,Această fiică a unui rabin evreu sărac, care acum locuiește în Israel, încearcă să distrugă comunitatea evreiască din țara ei...”.

Iar, într-o altă lucrare, ,,Gloria și decăderea Anei Pauker”, apărută în anul 2002 la Editura ,,Polirom”, istoricul Robert Levy încearcă să prezinte personalitatea acestei femei într-o lumină mai favorabilă. Avem în față o lucrare captivantă și structurată convingător, care te face să declari la sfîrșit: da, domnule, această femeie, deși hulită, a fost totuși o personalitate de talie europeană, doritoare de progres și concordie între popoare, și doar criminalii din jurul ei, sangvinari și bătuți în cap, au împiedicat-o să realizeze tot ce-și propusese, izolînd-o și lichidînd-o cu sînge rece. Iar faptul că se născuse în comuna Codăești, Vaslui într-o familie săracă, răstoarnă părerea aproape unanimă cum că era o evreică venită din Galiția în 1944 pe tancurile sovietice, să propage pe aici, cu orice preț, teroarea stalinistă.

În realitate, ne spune Robert Levy, Ana Robinsohn crescuse în București, unde făcuse școala evreiască, și la 17 ani ajunsese profesoară de ebraică la gimnaziu. În 1917 l-a cunoscut pe Marcel Pauker,

În 1944, parașutată sau cu trenul, nu contează cum, Ana Pauker se reîntoarce la București, unde conduce demonstrațiile împotriva guvernului Rădescu. În 1946, odată cu instalarea guvernului Groza, ajunge deputat. Peste un an, este numită ministru de Externe. Simpatică, plină de umor și amabilă cu toată lumea, se împrietenise cu Gheorghiu-Dej, Vasile Luca și Teohari Georgescu. În scurt timp, de fapt, ea ajunge să conducă România. Dar și Dej avea grupul lui - Emil Bodnăraș, Maurer, Pantiușa Bodnarenco, un Serghei Nicolau, un Posteucă. Încet-încet, între cele două grupări apar primele fricțiuni, care vor degenera în dușmănii feroce. Inteligentă, cu statură internaționalistă, cultivată și curajoasă, Ana devine un mare pericol pentru Dej și, dacă n-o distruge el cît mai curînd, îl va distruge ea. Dar, deocamdată, nu poate să-i facă nimic, fiindcă Stalin o apreciază mult. Pe Ghiță îl respecta, dar pe Ana o iubea. ,,Mau înconjurat, mă, și m-au ținut că într-un țarc, avea să se plîngă el într-un cerc de prieteni. Au căutat să mă izoleze și au reușit”. Tîrziu, prin 1956, cînd hotărăște încetarea ostracizării lui Arghezi, Gheorghiu-Dej, care îl conducea pe poet acasă, la Mărțișor, cu Volga lui, se scuză: ,,Știu prin ce ați trecut, maestre, dar, credețimă, n-am putut să va ajut...”. Perfid, Dej se duce la Moscova și începe să o sape pe Ana la Stalin că procedează la colectivizarea agriculturii după capul ei, nu după modelul colhozurilor sovietice. În plus, se opune și construirii Canalului Dunăre-Marea Neagră. Stalin pălește pentru prima oară. Și, în 1950, cînd biata Ana se duce și ea la Moscova, dar să se opereze de cancer la sîn, Dej profită și o retrogradează, făcînd-o secretară cu probleme de agricultură, iar pe Luca și Teohari îi bagă la pușcărie pentru rătăciri ideologice. Auzind că Ana i-a luat apărarea criminalului de Lucrețiu Pătrășcanu, Stalin turbează și îi dă voie lui Dej să facă ce-o ști cu ea. Deocamdată, o bagă la pușcărie. Dar Malencov, profitînd că Stalin murise, insistă pe lîngă Dej să o elibereze. Cînd aude că Stalin a murit, Ana izbucnește în lacrimi. ,,Nu plînge, îi spune Alexandru Moghioroș, care îi luase locul la Agricultură. Dacă Stalin mai trăia, acum erai moartă.” Tot mai bolnavă, Ana lucrează la o editură. Moare în 1960 și este incinerată. Presa românească ignoră total evenimentul. Deși multă vreme crezuse că soțul ei era pierdut în lume și sperase că, într-o zi, se va întoarce lîngă ea, Ana nu mai apucă să afle că, de fapt, Marcel Pauker, pe care îl iubise atît, murise încă din 1938.

Acesta crede istoricul Robert Levy că este portretul adevărat al revoluționarei staliniste Ana Pauker.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dragobetele sãrutã fetele!

În România de altădată, 24 Faur (Februarie) – Ziua de pomenire a aflării capului Sf. Ioan Botezătorul în calendarul religios – era considerată ca fiind prima zi de primăvară („cap de primăvară”) și era numită „Ziua de Dragobete”. Fiind o adevărată sărbătoare a iubirii conform tradiției populare, în ziua de Dragobete se sărutau pentru prima dată în public fetele cu băieții, împărtășindu-și astfel dragostea comunității în care trăiau. De Dragobete se făceau logodne fictive sau înfrățiri între tineri. Exista credința că cei care se vor „drăgosti” în această zi vor rămîne îndrăgostiți pînă în primăvara următoare. Se credea, de asemenea, că de Dragobete păsările se strîng în stoluri ca să se împerecheze și că, începînd din această zi, încep să își clădească noile cuiburi.

Cine este, de fapt, Dragobete

Să redescoperim cine este junele Dragobete, acest adevărat Cupidon dac, flăcăul uitat, dar scos în ultimii ani de la naftalină pentru a fi o contrapondere neaoșă la mult mai comercialul Sf. Valentin: „S-a emis ipoteza că Dragobetele poate fi «înrudit» cu zeii străvechi greco-romani de tipul lui Pan, care avea picioare, coarne și blană de țap, dănțuia primăvara prin pădure și, cuprins de elanuri erotice, pîndea nimfele și femeile, pentru a le face partenere în dansul ritual al dragostei. În susținerea acestei ipoteze vine faptul că «Dragobete» ar deriva din cuvintele dacice trago – țap și bete – picioare (pedes în latină). Prin creștinizarea Daciei, zeul păgîn Dragobete a devenit reprezentant al dragostei pure, sufletești, pierzînduși atributele sălbatice, primitive, sărbătorit odată cu venirea primăverii, cînd natura se trezește la viață. Etimologii consideră cuvîntul Dragobete ca provenind din slava veche: dragu biti – a fi drag. Legendele spun că ar fi băiatul Babei Dochia (dar opusul ei pozitiv) și cumnatul lui Lăzărică – un străvechi zeu al vegetației – și că ar fi un tînăr voinic, frumos, iubăreț și bun, care inspira dragoste curată fetelor” („Sărbători, tradiții,

Oameni şi epoci

Iubirile Marthei Bibescu (6)

,,Prinţesa Bibescu, Ultima orhidee”

Incontestabil, Martha Bibescu a fost o femeie de o rară inteligență și de o rară frumusețe, o scriitoare de talent, înzestrată însă cu fler, energie, clarviziune și în politică, și în diplomație.

Crescută pe treptele mai multor tronuri, Martha Bibescu devine la rîndul sau una dintre reginele atemporale care îl fascinau pe Proust și îl fermecau pe Claudel. Mereu avidă de orizonturi noi, ca și de oameni noi, cerceta totul din dorința de „a ști înaintea altora”, de a fi în același timp în inima și creierul acestei Europe, a cărei muză se credea.

Pe Martha Bibescu scriitoarea și Martha Bibescu sfătuitoarea oamenilor politici ai zilei, dar și pe femeia căsătorită cu George Valentin Bibescu, la numai 16 ani, într-o biserică aproape goală (,,Domnița Bălașa”) o evocă scriitorul Ghislain de Diesbach, în volumul „La Princesse Bibesco, la dernière orchidée”, apărut la Paris (colecția ,,Terres des Femmes”). Este aceeași Martha Bibescu care, 14 luni mai tîrziu, la 27 august 1903, dădea naștere unei fetițe, Valentina, devenind ,,o mama mult prea tînără, fără maturitatea fizică și morală necesară”, cum remarcă Ghislain de Diesbach. De la același autor aflăm că medicul, consternat de suferința ei la naștere și de pericolul de a o pierde (toți locuitorii Posadei se rugaseră atunci pentru ea), murmurase: ,,Iată unde se ajunge cînd copiii au copii”. Ne povestește apoi despre Martha, femeia care aproape nu cunoscuse dragostea fizică alături de soțul ei, mult prea preocupat

ritualuri, mituri...”, Julia Maria Cristea). Într-o altă sursă găsim scris faptul că Dragobete era un tînăr focos și chipeș, care mergea prin sate și învăța mîndrele și flăcăii tainele dragostei. În vechile legende se spune aşa: cea de-a 24 zi a lui Făurar era începutul anului agricol și, în ziua aceasta anume, Dragobete oficia nunta tuturor animalelor. Iar fetele și băieții îndrăgostiți se întîlneau şi ei tot pe 24 februarie pentru ca povestea lor de dragoste să țină tot anul, precum a necuvîntătoarelor.

„Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”

Despre numele flăcăului nostru (şi, deci, al sărbătorii) nu se știe însă mare lucru. Etimologii și etnologii au încercat să ajungă la o concluzie, legînd denumirea de o sărbătoare din calendarul creștin ortodox, „Aflarea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul”, care este tot pe 24 februarie. Se pare totuşi că denumirea în slavă a sărbătorii este de Glavo-Obretenia, iar în timpul Evului Mediu, românii au adaptat-o și i-au spus „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”. Numele de Dragobete este atestat mai tîrziu, abia la finalul Secolului al XVIII-lea, mai ales în Muntenia și Oltenia.

Datorită asocierii sale cu începutul primăverii, dar și cu sărbătoarea religioasă, în unele zone ale țării, Dragobetele mai este cunoscut și sub denumirile de „Cap de primăvară”, „Granguru”, „Năvalnicul” sau „Sînt Ion de primăvară”.

Zburãtoritul

Potrivit tradiţiei, în dimineața zilei de Dragobete, fetele îşi spălau fața cu zăpada care încă nu se topise, se îmbrăcau în straiele cele mai frumoase și mergeau la biserică. Acolo se întîlneau cu băieții și plecau împreună la pădure, ca s-adune primele flori de primăvară. La întoarcere se aplica tactica zburătoritului: fiecare flăcău își alegea o fată care îi era dragă și o alerga, iar dacă și fetei îi plăcea băiatul, se lăsa prinsă – apoi se sărutau în văzut tuturor. De unde și zicala „Dragobetele sărută fetele!”, pecetluind astfel relația pe un an sau mai mult.

de limuzinele, avioanele și caii lui, pentru a mai avea ochi pentru ea. Despre femeia cu o mare nevoie de dragoste, iradiată de simpla ei prezență în orice societate, cum o va dovedi și romanul de amor cu prințul moștenitor al Germaniei, prezentat cu multă sensibilitate și înțelegere pentru sufletul feminin de Ghislain de Diesbach, autorul cărții menționate. În romanele ei, ca si in „Jurnalul” inedit – una dintre principalele surse ale acestei biografii – ea a știut să evoce multe figuri tragice sau pitorești, de la familia regală a României și cea a Marii Britanii, pînă la ultimii Romanovi, de la Proust la Churchill, de la Gorki la Mussolini, de la Anatole France la Contesa de Noailles, trecînd prin Henry de Jouvenel, Goering si Ramsay Mac Donald. Dintre contemporani, puțini sînt cei ce scapă de acuitatea privirii ei, de finețea judecății și de vorba ei, uneori înțepătoare. Ghislain de Diesbach povestește, de pildă, episodul din primăvara anului 1914 cînd, pentru a fugi de nenorocirile care se anunțau la orizontul Europei, Martha face o călătorie în Spania, pe urmele lui Chateaubriand. La Sevilla, Grenada, Madrid, este mai puțin preocupată să descopere o țară nouă, cît mai ales să-și plaseze în cadru episoade pe care le poartă în memorie din Mémoires d’autre-tombe. ,,Am fost cu Chateaubriand, în 1808, pe aceleași drumuri cu el”, îi scria ea abatelui Mugnier. Întoarsă la Mogoșoaia, îl însoțește pe principele Ferdinand și pe soția acestuia la Constanța, unde Curtea întîlnește familia imperială rusă, o vizită rod al negocierilor purtate vreme de un an de ambasadorul rus Izvolski. Apariția Romanovilor la Constanța, pe 14 iunie 1914, pentru o escală de 24 de ore, este una dintre ultimele manifestări ale Europei vechi, lovită, 14 zile mai tîrziu, de vestea atentatului de la Sarajevo, căruia pe moment nimeni nu a putut să-i prevadă consecințele.

De multe ori, tradiția se lăsa cu un final fericit, căci tinerii ajungeau să se căsătorească.

Bătrînii spuneau că de Dragobete nu era bine să plîngi, căci urma să fii supărat tot anul, iar fericirea o puteai găsi abia de Dragobetele următor. Iar pentru noroc, se spune că, sub nici o formă, băieții nu trebuie să supere fetele sau să le necăjească.

Tradițiile merg mai departe, pînă în curțile gospodarilor: cu toate că în această zi erau interzise muncile cîmpului, pentru spor și belșug stăpîna casei trebuie să deretice curtea. Atît doar – fără cusut, spălat sau alte treburi casnice. Și, tot pe 24 februarie, se spune că și păsările își găsesc perechea, iar cele călătoare sosesc înapoi și încep să își construiască un cuib. Și tot păsările curții sînt tratate cu mîncare mai bună decît în zilele obişnuite, fiind interzisă sacrificarea lor. Se mai spune că, pentru noroc în casă, primele flori de primăvară culese trebuiesc așezate la icoană. r m

În noiembrie, Martha își urmează soțul la Paris, acesta fiind însărcinat cu misiune pe lîngă guvernul francez. România este încă o țară neutră, iar Parisul nu căzuse –așa cum se temeau mulți – în mîinile germanilor. Martha face apoi o scurtă vizită la Londra, într-un scop rămas necunoscut. Hotărăște brusc să plece, așa încît n-are timp nici măcar să-și procure cele trei fotogafii necesare serviciilor consulare britanice, pentru a-i permite intrarea în țară. Emmanuel și Anton Bibescu îi fac rost de trei fotografii ale actriței Lantelme, cu care deseori era confundată. Asemănarea este atît de perfectă, încît poliția engleză nu remarcă șiretlicul. Din această vizită, Martha nu a lăsat decît descrierea bombardării Londrei de un Zeppelin și relatarea întîlnirii ei cu împărăteasa Eugenia, soția împăratului Napoleon III, aflată în exil, o venerabilă doamnă, atunci la 89 de ani, cu capul doldora de combinații politice și – în ciuda vîrstei – foarte atentă la ce se întîmpla în acei ani pe continentul european. Întocmită îndeosebi pe dezvăluirile personale ale scriitoarei Martha Bibescu, încredințate propriului ei jurnal, dar și pe ,,secretele” vieții ei strecurate în cărțile sale de mare succes și, în egală măsură, pe documentele din arhiva personală a familiei Bibescu, lucrarea La princesse Bibesco, La dernière orchidée, semnată de scriitorul și istoricul francez GHISLAIN DE DIESBACH (născut la Le Hâvre, în 1931), reprezintă deopotrivă o biografie realizată cu multă disponibilitate pentru sufletul feminin și o carte de atmosferă, cartea unei epoci, cea în care a trăit Martha Bibescu (1996-1973). Această biografie, care utilizează documente de arhivă și corespondența – încă necunoscute –, reînvie, astfel, un personaj fascinant și dezvăluie fațetele unei epoci.

Sfîrșit

Sursa: LECȚIADEISTORIE RO; HISTORIA RO

România de lîngã noi – România realã

Un secol de cultură și educație militară

(urmare din pag. 1)

Îngălbenite file de cronici, rămase pînă la noi sub varii semnături, din perioade diferite ale Istoriei Bucureștilor, fie de la Cesarie Popante, fie de la Dimitrie Pappasoglu, fie de la Iordache Golescu, fie de la Constantin Bacalbașa, fie de la Nicolae Iorga, fie de la Tudor Arghezi, fie de la Constantin C. Giurescu și de la mulți alții care și-au măsurat într-un fel pașii de pe ulițele și străzile Cetății lui Bucur, ne sînt dovada cea mai palpabilă a vieții, a muncii și a rugăciunii –triada nedespărțită, emblema nealterată de-a lungul atîtor generații. Din acest timp sacru răzbat pînă la noi, chiar în aceste zile care ne pun la încercare memoria noastră față-n față cu umbrele Sfinților Părinți, ecourile unei zidiri de suflet, ridicată – ca o plată a unei datorii – pe o zidire în moarte, cum ar spune Nichita – „pe o nezidire”, ecoul veacurilor țîșnind de prin chiliile călugărilor de la Mînăstirea Sărindar din București.

Ctitoria voievodului Matei Basarab (16321654), biserica Sărindar, care a primit hramul Adormirii Maicii Domnului, prin Pisania de la intrare, demonstrează apetența Domnului Țării Românești (cel care a tipărit primele legiuri: „Pravila de la Govora” – 1640 și „Îndreptarea legii” – 1652, și care a înființat prima școală superioară la Tîrgoviște) pentru înălțarea lăcașelor de cult, ca o legătură transcedentală între mireni și Dumnezeu: „Făcînd Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuțe vechi ce se zicea a Coconilor și eu am numit-o Sărindarul, leat 7160 (1652), lăsînd tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinților, nouă și fiilor noștri, amin”. Conform cronicilor vremii, la biserica Sărindar se oficiau cununiile perechilor din „crema” societății bucureștene, biserica avînd cel mai bun cor din oraș, în care cînta un vestit tenor, Costică Georgescu Lascu. Era timpul de glorie pe Sărindar!

Scurgerea anilor și vicisitudinile care s-au abătut peste „podoaba și minunea Bucureștilor”, cum era cunoscută biserica Sărindar, au zdruncinat nemilos zidurile bătrîne, iar lipsa banilor (majoritatea veniturilor erau trimise în Grecia, la Muntele Athos) pentru reparații și consolidări profunde au accelerat apropierea punctului zero al unei amintiri frumoase. Dărămată de cutremurul din 1802, refăcută în 1806 de familiile boierești Cocorăscu, Filipescu și Ghica, grav deteriorată de cutremurul din 1838, care a ruinat-o iremediabil, anul 1893 fiind anul critic în care s-a hotărît demolarea lăcașului bisericesc și mînăstirii Sărindar. Trecuseră 241 de ani de efervescență egumenică la Sărindar...

Nevoia de sublim

După cum se cunoaște, Biserica și Armata au fost întotdeauna cele două instituții naționale cu cea mai puternică priză la cetățeanul român, viziune amplificată în contextul unor evenimente cruciale pentru sensibilitatea și dăruirea Poporului Român, cum ar fi: revoluții, răscoale, războaie, cataclisme majore. Vorbind de Armată, modernizarea unităților și emanciparea cadrelor militare, transformări vizibile odată cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, la jumătatea Secolului al XIX-lea se simțea nevoia dezvoltării unui buchet de principii umane, menite să convertească timpul într-un liant virtual dintre ofițerii activi și cei în rezervă, dintre familiile acestora, precum și dintre „casta” ofițerimii și societatea civilă, în mijlocul căreia Armata își desfășura activitatea în timp de pace. Îndeplinind virtuțile nevoilor de mai sus, cu particularități ce constau în amenajarea unui loc special, în care să poată fi accesată atît latura socială, cît și cea instructiv-educativă a cadrelor militare din garnizoana București, s-a luat hotărîrea edificării unei construcții adecvate, care să poarte caracteristicile și amprenta dezvoltării edilitare a Capitalei României în acel timp. De aici și pînă la realizarea în practică a unui deziderat în premieră pe scena societății românești, sub denumirea de Cercul Militar, n-a mai fost decît un Decret Regal, cel cu numărul 1612, promulgat de Regele Carol I, la 18 martie 1896, instituție care va avea și un Statut, publicat în „Monitorul Oastei” din 12 aprilie același an. Pînă atunci, activități menite a se desfășura într-o astfel de instituție aveau loc în clădiri improprii unei dezvoltări pragmatice a Armatei Române. Decretul de mai sus a condus la aducerea acestei chestiuni la nivelul Senatului și al Adunării Deputaților, foruri care, prin votul lor și prin Legea nr. 1461 din 5 aprilie 1898, semnată de Regele Carol I, au dispus ca Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor să cedeze Ministerului de Război un teren aflat la intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta. Astfel ajungem la legătura dintre începutul acestui reportaj și viitoarea construcție a Cercului Militar București: locul ales era cel pe care fusese, cu numai cîțiva ani înainte, Mînăstirea Sărindar! Cum era firesc, pentru o lucrare de o asemenea anvergură – în linie cu amploarea

edilitară pe care o căpătase Capitala – se voia un edificiu impunător, o expresie a monumentalității și, în același timp, a fineții ansamblului – a fost organizat un concurs de proiecte, cîștigat de arhitectul Dimitrie Maimarolu (1859-1926) Cunoscut arhitect român, acesta a îmbrățișat concepția de lucru înrudită cu cea a școlii academice franceze. Din opera lui, în afară de Cercul Militar București, amintesc Palatul Marii Adunări Naționale, actualul Palat al Patriarhiei, bisericile Armenească și Sfîntul Silvestru.

Cum de la proiect la realizarea acestuia drumul poate fi mai drept sau mai sinuos, proiectul Palatului Cercului Militar București s-a încadrat în cea de-a doua variantă – de la vis la întrevederea realității trecînd 12 ani, anul 1911 fiind cel în care încep efectiv lucrările, impulsionate de cel care ocupa atunci fotoliul de ministru de Război, Nicolae Filipescu. Pentru că i-am pomenit numele, cred că e bine să ne reamintim de acest politician din familia Filipeștilor care a dat Țării Românești, apoi României, nu mai puțin de 6 oameni de stat, penultimul, cel despre care vorbim (1862-1916), a fost unul dintre fruntașii Partidului Conservator. De mai multe ori ministru, a fondat și condus ziarul „Epoca” și a fost adept al intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei, militînd pentru desăvîrșirea unității politice a poporului Român. Într-un asemenea cadru de eleganță intelectuală și de performanță politică s-a materializat proiectul arhitectului Maimarolu, care a colaborat cu arhitectul francez Ernest Doneaud, acestuia revenindu-i sarcina decorațiilor interioare ale Palatului.

Lipsa de fonduri suficiente, în sume mari de bani (construcția se ridica din donațiile corpului ofițeresc bucureștean), apoi avatarurile primei conflagrații mondiale, în care România a intrat în august 1916, au găsit edificiul „la roșu”, pînă la finalizare a mai trebuit să curgă apă pe Dîmbovița bucureșteană aproape 7 ani. Șapte ani pînă la momentul (și locul) în care reportajul plonjează direct în realitatea începutului de an 2023.

De aici încolo memoria devine istorie... 100 de ani sub emblema unui simbol național 4 februarie 2023.

O zi de sîmbătă, cu soare primăvăratic, dar și cu pișcături de ger peste petice de zăpadă care mai deschid culoarea sumbră a trotuarelor bucureștene și creează feeria împodobirii crengilor din bătrînul Cișmigiu. Astăzi se împlinesc 100 de ani de la inaugurarea oficială a Palatului Cercului Militar Național, dată calendaristică

Mînăstirea Sărindar, 1869 – desen de Amedeo Preziosi

rămasă în Istoria Armatei Române și în Istoria Bucureștilor ca o amintire dragă nu doar istoricilor, ci tuturor românilor adunați, simbolic, sub faldurile mișcătorului Tricolor.

În această zi, în prezența comandantului Comandamentului Logistic Întrunit, general-locotenent Cătălin Zisu, a unor personalități din istoria recentă a Cercului Militar Național, precum și a unor ofițeri din garnizoana București, a unor artiști și oameni de cultură, s-au rememorat clipele de înaltă emoție cînd, la 4 februarie 1923, splendidul Palat din centrul Capitalei a fost inaugurat de Regele Ferdinand și Regina Maria, în prezența unor personalități militare și ecleziastice din vremea respectivă. Simțindu-se sub arcul acelui secol de cultură și educație, de lumină și de uniune socială, participanții la eveniment au trăit sentimentul că se află într-un tunel al timpului, cu un secol în urmă, și aplaudă discursurile de la inaugurarea acestui monument arhitectonic despre care Regina Maria avea să-și amintească, în jurnalul personal, cu mare acuratețe: „4 februarie 1923. În această dimineață, am avut inaugurarea Cercului Militar. Mare ceremonie, cu toți ofițerii din București, mitropolitul etc. Splendidă clădire. A fost începută cu mulți ani în urmă și resursele au fost întotdeauna prea reduse ca să fie terminată. În sfîrșit, este gata complet!”.

Conducerea Cercului Militar Național, precum și diriguitorii culturii din Armata României au desfășurat un evantai impunător de activități și acțiuni menite să sublinieze, în mod festiv, această împlinire de un veac trecut de la intrarea în Istorie a acestei importante instituții culturale și educative a Armatei Române. Conferința cu un titlu sugestiv „Picătura de istorie”, care a avut loc în Sala de Marmură a Palatului, a adus în fața auditoriului oglinda acestui secol în care militarii de toate gradele au primit lumină de la acest for de cultură militară și civică. Sintetizînd laborioasa activitate a Cercului Militar Național, actualul director al instituției, colonelul dr. Cristian Dorcea, a spus, printre altele: „Una din inițiativele strălucite, fundamentale ale Cercului Militar Național a fost aceea a ridicării, din contribuțiile ofițerilor, a Palatului Cercului Militar Național, care avea să funcționeze, de-a lungul timpului, ca un mediu de afirmare a creativității militarilor și a rolului lor important în viața armatei și a întregii societăți românești”.

Catalizînd forțele și imaginația pentru întocmirea unui program demn de un asemenea jubileu cultural, organizatorii s-au gîndit și la o expoziție de pictură – „Centenarul Palatului Cercului Militar Național” – găzduită de renumita Galerie Foaier din cadrul Palatului, unde artiști plastici au reflectat, în viziune proprie, trecerea unui veac peste un Palat rămas neschimbat. În aceeași paradigmă a dragostei pentru Istorie, „Romfilatelia” a introdus în circulație emisiunea de mărci poștale „Centenarul Palatului Cercului Militar Național”, imortalizînd această clădire emblematică pentru București, pusă să „circule” pe meridianele și paralelele Globului Pămîntesc.

Dincolo de efervescența care a dominat zilele începutului de an în ceea ce privește ansamblul de activități închinate acestui Centenar, dincolo de cît s-a scris și s-a vorbit cu acest prilej, cei care au posibilitatea nu trebuie să rateze cel puțin o întîlnire fizică (dacă se poate spune așa) cu acest edificiu reprezentativ pentru arhitectura Bucureștilor sfîrșitului de Secol XIX și început de Secol XX. Privit din afară și admirat din interior, Palatul Cercului Militar Național ne va purta într-o lume de splendori și armonii structurale, de marmuri sclipitoare și de culori vii, unde ai nevoie de un anumit timp spre a te extrage din mirajul înrobitor odată ce ai părăsit instituția de la întretăierea Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta.

În această privință am fost un norocos. Datorită meseriei de jurnalist, la care s-a adăugat poziția de om al Armatei (ofițer activ, apoi în retragere), am avut nenumărate prilejuri de a călca pragul acestui Palat monumental: evenimente oficiale, în zile festive sau de sărbătoarea Zilei Armatei; diferite întruniri cu caracter protocolar; lansarea de cărți sau vizitarea de expoziții în cele trei săli speciale ale Palatului; lectura unei cărți rare sau pregătirea unei documentații în liniștea sălii de lectură a Bibliotecii Centrale a MApN de la parterul Palatului, unde, astăzi, lucrează și fostul meu coleg de la „Românul”, colonelul (rez.) Liviu Vișan etc., etc. Cele mai spumoase amintiri cred că sînt cele legate de agapele din luxosul restaurant din fața esplanadei unde, cîndva, în a doua jumătate a secolului trecut, savuram hazul „cazon” al marelui scriitor militar, poet, jurnalist și dramaturg, buzoianul, colonel Nicolae Tăutu, sau eram acaparați de elocința unor expozeuri ad-hoc ai căror eroi (autori) erau colonel (apoi general-mior) Oliver Lustig, evreu, supraviețuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz, coloneii Gheorghe Bejancu și Ludovic Tarco – toți jurnaliștui de linia întîi la cotidianul militar „Apărarea Patriei”. Un remember cu umbra unora dintre cei care au mînuit cu talent condeiul pe lîngă arma din dotare – foști jurnaliști militari care, în pagini de ziar sau de revistă, au turnat statuia morală a soldatului român, cuprinzînd, ca într-o alegorie de imagini sacrale, dintre care răsar operele pămîntene ale Armatei Române: Transfăgărășanul, Complexul Hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Podurile dunărene de la Giurgiuveni-Vadu Oii și Cernavodă, ajungînd – prin întoarcerea arcului de timp – la Centenarul Palatului în care vă poftesc să intrați, deschizînd larg ochii minții spre a cuprinde (și surprinde) clipa care bate orologiul 100.

Mai întîi privești fațada și rămîi siderat. Elemente grandioase, dar și sibilinice, în peisajul înconjurător, ne apar în față într-o armonie coborîtă parcă din palatele romane sau egiptene. Șase perechi de coloane, mărginite de altele singulare, impun grandoare portalului înalt, logiile dintre coloane „taie” lumina solară în felii dreptunghiulare, placînd cu ea exteriorul devenit izvor de lumină. Într-un spirit de frondă și de eleganță, arhitectul a îmbogățit coloanele cu elemente decorative, așezîndu-le deasupra două cornișe mari, ca două bulevarde aeriene pregătite pentru promenada de seară a bucureștenilor. În acest cadru arhitectonic se observă pregnant înrîurirea arhitecturii franceze, la modă în acea perioadă, fapt ce i-a determinat pe specialiștii în arta arhitecturală să compare această fațadă cu cea a Operei din Paris – lucrare emblematică a marelui arhitect de pe Sena, Tony Garnier Dacă exteriorul planează asupra ochilor asemenea unui obiect sideral, interioarele îți taie, pur și simplu, răsuflarea, Sala de Marmură fiind

coroana întregului edificiu, aici desfășurîndu-se cele mai semnificative evenimente din perimetrul socio-cultural, artistic, protocolar, reuniuni interne și internaționale, cu subiecte pe plan militar sau aspecte ale geopoliticii regionale ale secolului nostru. De asemenea, tot aici au loc elegantele baluri anuale ale Cercului Militar Național. Interiorul este magnific. „Concurența” dintre ferestrele înalte, cu arcade, dinspre Bulevardul Regina Elisabeta și rîndul de coloane de pe partea opusă creează ambianța vizuală care reliefează și mai mult silueta aurie a cariatidelor care fac legătura onirică dintre „pămînt” și „cer”. Motivele decorative, de inspirație antică, săbii, scuturi, lănci, coifuri, săgeți –sînt elemente care reproduc, la o anumită scară, mediul militar, culminînd cu figuri din mitologie – Victorii înaripate – zeități fantasmagorice ale Zeului Marte. În prelungirea Sălii de Marmură se află Sala Maură, particularizată prin lambriurile din lemn ce îmbracă pereții, element ornamentat în filigran discret. Deasupra capului, plafonul, casetat și decorat cu motive florale stilizate, placate cu foiță de aur, conferă o strălucire aurie de parcă te-ai afla într-o galaxie de luceferi cerești. Sala Byzantină – ehei! – Sala Byzantină reflectă întru totul stilul artei byzantine (Sec. VI – XV), pe teritoriul Imperiului Byzantin, o artă de curte somptuoasă, caracterizată printr-o mare varietate de forme și prin bogăția ornamentală. Cele mai importante monumente ale acestui stil au rămas Biserica Sfînta Sofia din Constantinopol (Istanbulul de azi), Biserica San Vitale din Ravena, Biserica Mînăstirii Daphni din Atena. Într-o astfel de familie, ca inspirație arhitectonică, Sala Byzantină a Palatului Cercului Militar Național nu putea rămîne mai prejos: plafonul casetat, susținut de un șir de arcade care se sprijină la rîndul lor pe un șir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită ne transpune în Byzanțul lui Iustian I. Pentru a putea respira aerul culturii și artei pămîntene, Sala Byzantină a fost îmbogățită cu elemente specifice artei tradiționale românești. Sălile Gotică și Norvegiană reprezintă expresia stilurilor a căror denumire este cuprinsă chiar în „botezarea” acestor săli: arcuri frînte în ogive și candelabre simple, respectiv plafon din grinzi de lemn terminate în console, reprezentînd chipuri de animale fantastice din mitologia scandinavă, așa cum candelabrele au luat forma cunoscutelor corăbii ale vikingilor.

(continuare în pag. 14)

Sala de marmură este accesată de Scara de Onoare străjuită de lucrarea „Gornistul“, reproducere după Nicolae Grigorescu, realizată de Bella Kromer

Sala care găzduiește restaurantul a fost inaugurată în 1951 și este una dintre cele mai somptuoase din incinta Palatului

(urmare din pag. 13)

Dincolo de arhitectură

Așa cum am menționat, Palatul Cercului Militar Național îndeplinește și alte funcții în afara celei vizuale, manifestată prin grandoarea și frumusețea clădirii în sine. Cel mai indicat să ne vorbească despre aceste funcții este directorul acestei instituții de prestigiu, domnul colonel dr. Cristian Dorca. Să-l ascultăm: „În ansamblul său, palatul reprezintă o clădire funcțională pentru instituția Cercului Militar, acesta devenind în scurt timp un reper foarte important pentru corpul ofițeresc din Capitală și din țară, care și-a putut desfășura aici multe activități profesionale, culturale, științifice, recreative sau sportive. (...) Prin vocația culturală, științifică și spirituală a ofițerilor care l-au întemeiat, prin activitățile și realizările care au atins, nu de puține ori, un nivel academic, Cercul Militar Național s-a impus ca un adevărat forum al culturii militare, dobîndind faimă națională și internațională, un autentic blazon de prestigiu”.

o scurgere continuă a fluxului memoriei eminesciene –executînd compoziții murale de proporții considerabile, reprezentînd personaje feminine, simbolizînd alegoric cele 6 arte majore (Arhitectura, Dansul, Muzica, Poezia, Pictura și Sculptura) și cele patru anotimpuri.

Clepsidra de marmurã

(Se dedică Centenarului Cercului Militar Național)

Lumini de primăvară tremură-n amurg Topind pe candelabre ceara-nserării vagi, Călătorind prin spații cu armăsarii magi Timpul clădește trepte, ca veșnic demiurg.

Din acest timp-miracol se naște un destin –Chemarea din adîncuri spre albul zilei pur, În filigran de aștri, coloane prind contur Și marmura reflectă al muntelui festin.

O lege ce sfidează oniricul plăpînd Se încarnează-n arce cu arcuiri tîrzii, Pămîntul nu contează cînd alte geometrii Trag după ele linii, pînă și-n cer arînd.

Exemplele care susțin solid cuvintele de mai înainte ale șefului acestei instituții, care îmi vin în minte acum, sînt de ordinul zecilor. O acțiune aparte, care a fost prezentă și în cadrul programului dedicat Centenarului Cercului Militar, a fost Conferința „Picătura de istorie”, o activitate în prelungirea programului „Conferințele Cercului Militar Național”, lansate în 2011 de către generalul-locotenent dr. Cătălin Zisu, comandantul și coordonatorul instituțiilor de cultură din armată. Elocvent pentru această inițiativă, amintesc faptul că, în acest cadru, au susținut conferințe bine documentate oameni de renume, precum: academicienii Mircea Malița, Solomon Marcus, Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, istoricii Neagu Djuvara, George Filliti, antropologul Vintilă Mihăilescu, sociologul Dumitru Sandu, istoricul de artă Victor Simion, actorul Eusebiu Ștefănescu, criticul literar Alex Ștefănescu și alți oameni – personalități de frunte ale vieții sociale, științifice și culturale ale societății românești.

În cele trei săli de expoziții (Sala Rondă, Sala Foaier și Galeria Artelor), expun anual artiști plastici (amatori și profesioniști), vernisajele expozițiilor atrăgînd vizitatori – critici de artă, colegi de breaslă, cît și un public numeros, amator de frumos. Pentru că sîntem la capitolul arte nu vreau să omit semnalarea unui eveniment care a avut în centrul său o manifestare în domeniul artei plastice – moment ce a generat o premieră în viața culturală a Cercului Militar Național, dar și în cea a Capitalei culturale. Despre ce este vorba? La jumătatea lunii ianuarie, în cadrul manifestărilor prilejuite de aniversarea Zilei Culturii Naționale, au fost inaugurate într-o nouă configurație și cu un concept plastic unitar Sala Mihai Eminescu și Sala Oglinzilor, inițiativă și operă a artistului plastic Valentin Tănase, directorul Studioului de Arte Plastice al Armatei

Imaginea celor două săli este copleșitoare. Într-un decor mirific, în care tronează spiritul eminescian, col. (rez.) Valentin Tănase și-a întrecut ideile novatoare anterioare, proiectînd un ansamblu de lucrări de artă circumscrise emblemei poeziei, jurnalisticii și culturii românești – nemuritorul Mihai Eminescu. Am văzut locul și am rămas înlănțuit de darul artistic și de generozitatea cu care ne-a luminat zilele acest artist de frunte al picturii și sculpturii monumentale românești. Sala Mihai Eminescu este decorată cu un bust monumental al Poetului, avînd pe fundal cunoscuta-i semnătură cu înflorituri, încadrat de cele patru portrete ale lui Eminescu – lucrarea este completată de efigiile pictate a 15 poeți clasici români, începînd cu Vasile Alecsandri și încheind cu Nichita Stănescu. Pentru a crea imaginea simbiozei dintre Poetul Național și muzele care i-au răscolit viața și i-au amprentat Opera, Valentin Tănase a realizat o comunicare ideatică între cele două săli – ca

Motivîndu-și ideea creatoare, domnul Valentin Tănase ne-a transmis o parte a sentimentelor sale înnobilate de cinstirea geniului eminescian: „Este împlinirea unui proiect personal, de suflet, derulat pe perioada mai multor ani. Configurația spațială a sălii cu o arcadă centrală flancată de doi pereți laterali, mi-a sugerat simbolic o catapeteasmă a unui lăcaș de cult, avînd ca ax central bustul lui Eminescu, «sfîntul preacurat al ghersului românesc», cum l-a denumit Arghezi”. Ce metaforă superbă: Eminescu văzut ca o catapeteasmă a culturii române! Artă plastică modernă, dar și un suflet de mare artist – Valentin Tănase! În cadrul Cercului Militar Național se organizează o mulțime de cursuri practice, la care sînt invitați copii și tineri din Capitală, înscrierile făcîndu-se chiar în această perioadă: Limbi străine: engleză, franceză, germană (adulți); arte plastice (adulți și copii); instrumente muzicale – pian, chitară (adulți și copii); canto clasic (adulți); gimnastică aerobică (adulți); dans sportiv și modern (adulți și copii). Iată una din fațetele acestei instituții militare cu deschidere benefică spre toți doritorii din București care vor să-și însușească una din tainele cunoașterii limbilor străine, a artelor plastice, a muzicii și a dansului. Profesori și instructori calificați și cu dragoste pentru elevi vă așteaptă. Nu zăboviți! În labirintul spectaculos, plin de surprize la tot pasul, nu pot trece cu vederea (și cu consemnarea, ca atare) existența, la parterul acestui edificiu, fațada dinspre Bulevardul Regina Elisabeta, a Bibliotecii Naționale a MApN, despre care se poate spune, metaforic: o instituție într-o instituție. La 25 mai, Biblioteca va împlini 163 de ani de existență – o cifră mare, nu atît prin mulțimea anilor, cît prin valorosul fond de carte și de diferite instrumente bibliografice și documentare pe care acest for de cultură le pune la dispoziție iubitorilor de carte și de studiu. Cu servicii multiple oferite, cu sute de mii de volume și cu zeci de mii de cititori, Biblioteca Națională a MApN (director, colonel (rez) dr.ing. Constantin-Alexandru Mihalcea) rămîne un reper însemnat în peisajul cultural bucureștean, și nu numai. Vizitați-o și nu veți regreta!

Acum, cînd sînt obligat să închei acest reportaj (deh, spațiul tipografic!) mă gîndesc cu o undă de regrete, cîte lucruri mi-au „scăpat” din cele pe care le cunosc și pe care doream să le transmit cititorilor, cu referire la Palatul Cercului Militar Național și la Centenarul care a marcat viața acestei instituții-emblemă a Armatei (și a României) într-un timp în care Armata României poate fi captivă într-un conflict militar de anvergură. Cred că ar fi bine ca diriguitorii României, indiferent de culoarea lor politică, să nu se lase antrenați de „cai verzi pe pereți” – a se citi „atragerea într-un război care nu este al nostru” –și să se gîndească înainte de a lua o hotărîre radicală ce urmări catastrofale vor marca Țara noastră (în pierderi de vieți omenești și distrugeri materiale). Astfel, domnilor conducători obtuzi, s-ar putea întîmpla ca, la a 101-a aniversare a Palatului Cercului Militar Național, să nu mai pot începe reportajul cu „Priviți fațada monumentală,

Pe schelele gîndirii s-a înălțat un vis Care s-a copt în magma fierbinte-a unui dor Și-a coborît din stele, cu patimă, decor, Întruchipat în marmuri cu zei din Paradis.

Încet, ca o poveste, s-a răsucit pe fus, Legînd cu fir de aur și militari, și regi, Într-un chenar de glorii, oștirile întregi

Au dat onorul Țării, privind Drapelul, sus.

S-au minunat savanții de răsuciri și porți În cadre cu îndrăzneala unui pilot în zbor, Au trebuit s-accepte, deși n-a fost ușor, Să crezi că ai deasupra mirificele bolți,

Și să te crezi în apa ca aurul curat

Pe care o reflectă statuile din jur.

O, nu-i pe lume aur, mai simplu sau mai dur, Decît o bucurie c-avem acest Palat

Suit pe deal de cruce cu luminosul har Țîșnit din Mînăstirea ce cobora din cer, Mirobolant, în formă, un veșnic giuvaier, Stă mărturie-n vreme, în fostul Sărindar.

Descoperiți, prieteni, sau salutați decent Un secol de lumină, pe cei ce l-au durat! Sîntem datori cu gîndul că, azi, nu i-am uitat, Ecoul lor și-al Oastei în noi este prezent!

Clepsidra de marmură s-a oprit înadins Germinînd în saloane sfîrșitul de veac. În Istoria lumii o sută e un fleac, Și veacul care se-nchide cu ochiul învins!

GEO CIOLCAN

construită în stilul neoclasicismului eclectic”, ci cu „A fost odată, pe Sărindar...”.

Vorba domnului general-locotenent Cătălin Zisu: „E cazul să vorbim mai puțin și să facem mai mult. Trăim clipa în care sîntem atenți la ceea ce se vorbește și mai puțin la ceea ce am putea face”.

Păcat! Mare păcat!

Notă: Cu prilejul Centenarului Cercului Militar Național, președintele Klaus Iohannis a semnat un Decret prin care a conferit instituției Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, Categoria F –Promovarea culturii, în semn de apreciere a înaltului profesionalism și a rezultatelor importante obținute în crearea, menținerea și dezvoltarea unui ambient educativ modern, promovînd valorile fundamentale ale culturii naționale, pentru contribuția deosebită la promovarea imaginii Armatei României.

DICȚIONAR: Sărindar: Rugăciuni făcute de preoții ortodocși la 40 de liturghii în șir pentru diferite dorințe ale credincioșilor sau pentru pomenirea celor morți.

Cercul Militar Național – Sala Mihai Eminescu

Grãdinile suspendate din Babilon –una dintre cele 7 minuni ale lumii antice

Babilonul, al cărui nume – Bab Ilim – semnifică „poarta lui Dumnezeu“, a fost cel mai vestit oraş al Antichităţii. Centru religios şi intelectual al Mesopotamiei, „ţara dintre cele două fluvii“, el reprezintă pentru profetul Ieremia „o cupă de aur în mîna lui Iahve, cupă ce îmbăta întreaga lume”; pentru cei mai vechi, Babilonul îl văzuse murind pe Alexandru cel Mare (323 î.e.n.). Aşadar, încă din Antichitate, Babilonul fascina lumea, numele lui fiind asociat grandorii zidurilor sale, frumuseţii grădinilor suspendate şi amintirii misterioasei Semiramida.

Legenda Semiramidei, „cea mai cunoscută dintre toate femeile pe care le ştim”, ne este furnizată de Diodor, scriitorul grec din Secolul I î.e.n. Fetiţa se născuse la Ascalon, în Palestina. Era fructul iubirii vinovate dintre zeiţa Decerto şi un muritor, „venit să-i ofere o ofrandă“. Cuprinsă de ruşine, Decerto şi-a ucis iubitul şi şi-a abandonat copilul „într-un loc pustiu şi stîncos“. Apoi, în poveste intervine Providenţa. Bebeluşul este găsit şi crescut de un păstor. Anii trec şi fetiţa este atît de frumoasă, încît „îşi întrece toate prietenele“. Remarcată mai tîrziu, măritată de către Omnes, un guvernator asirian, Semiramida ajunge la curtea regelui Ninas, întemeietorul oraşului Ninive. Fermecat la rîndul lui de frumuseţea tinerei, Ninas îşi obligă funcţionarul să i-o cedeze pe Semiramida. Ninas moare şi, pentru suverana noastră, începe o domnie glorioasă, lungă de 42 de ani.

Primul ei gest regal este să-şi îngroape soţul „în palatul regilor“ şi să aibă grijă ca mormîntul să dispară sub o terasă gigantică. După care, „geloasă pe gloria lui“ şi vrînd să-şi întreacă soţul defunct, decide să construiască un oraş pe măsura măreţiei ei: Babilonul. Herodot, care a vizitat Babilonul în 460 î.e.n., ne spune că ea a convocat arhitecţi şi două milioane de muncitori. Aceştia au înălţat un zid lung (cam 64 km), cu 250 de porţi, 30 km de chei pe Eufrat, două palate, un templu al lui Zeus în centrul oraşului şi, în sfîrşit, grădini suspendate.

Un Hereule cu fustã

Odată construit Babilonul, Semiramida porneşte să cucerească lumea. În Media, vestul Iranului actual, ea amenajează un parc (în greceşte paradeois, de unde provine paradisul), pe înălţimea unei stînci înalte. Apoi întreabă oracolul lui Amon, în oaza Siwa din Egipt, „cînd va sosi timpul morţii”. Îşi continuă călătoria prin Libia, pînă în Etiopia „ca să cerceteze curiozităţile”. Îşi încheie nebuneasca-i cursă în India, care refuză să i se supună. Se întoarce atunci la Babilon, renunţă la tron în favoarea fiului ei, şi dispare în chip misterios. Se spune că s-a preschimbat în porumbel.

Semiramida i-a fascinat pe istorici şi după Diodor. Este greu de descoperit această femeie între mantiile sale legendare. Arheologii şi istoricii au crezut într-o vreme că au găsit-o în Asiria, acolo unde guverna o regentă, Sammi-Ramat, către anul 830 î.e.n. Astăzi această imperfectă armonizare pare prea frumoasă pentru a fi adevărată: nimic nu indică faptul că obscura Sammi-Ramat ar fi una şi aceeaşi cu strălucitoarea Semiramida.

Încă din Antichitate, unele munci ale acestui „Hercule cu fustă” şi-au găsit alţi şi alţi cîntăreţi. Diodor Beros, un preot babilonean care a scris în limba greacă istoria Babilonului, în Secolul III

î.e.n., Strabon, geograful grec care a trăit între 63 î.e.n. şi 17 e.n., şi Flavius Josephus, istoricul evreu din veacul I e.n., cu toţii au atribuit construcţia „celor două minuni ale lumii“, zidul şi grădinile suspendate, lui Nabucodonosor II, regele statului caldeo-babilonean între 605 şi 562 î.e.n. Grădinile ar fi vrut să amintească soţiei sale Amytis, de fel din Media, munţii din ţara ei de baştină. Domnia acestui mare suveran este asociată construcţiei multor monumente: în vremea lui, Babilonul este un vast şi luxos şantier. Oraşul acoperă 850 ha, adăposteşte 100.000 de locuitori şi are 1.179 de temple şi capele. Nabucodonosor nu s-a zgîrcit la materiale: argint, aur, pietre preţioase, bronz. „Bogăţiile munţilor, comorile mării, cadouri somptuoase, pe toate le-am adus, în oraşul meu Babilon, în faţa lui Marduk (zeul suprem, creatorul cerului şi pămîntului). Am făcut să strălucească zidurile capelei lui ca soarele: cu aur, lapis-lazuli şi alabastru, am tapisat interiorul; cei mai frumoşi cedri pe care i-am adus din Liban, i-am ales pentru acoperişul lui Esagil (numele turnului Babel); ceilalţi cedri i-am acoperit cu aur strălucitor“.

Ziduri neputincioase

în faþa lui Cyrus ll

Autorii antici ne spun că Babilonul avea trei împrejmuiri în jurul oraşului interior şi alte trei în jurul oraşului exterior. După ce a terminat aceste remarcabile fortificaţii ale oraşului şi i-a decorat porţile cu imagini sacre, a adăugat un alt palat celui al tatălui său (Nabopolassar), ridicat, în ciuda gigantismului său, în numai 15 zile.

În palat a construit terase de piatră amenajate şi a plantat acolo toate soiurile de arbori. Accesul în grădină sugera scena unui teatru. Pe acoperiş era pămînt pentru a primi rădăcinile celor mai groşi arbori. Zona era cultivată ca orice teren natural la sol. Puteau fi văzuţi grădinari care tăiau butaşii; se lucra şi sub cei care se plimbau sub coloanele de susţinere. De jos nu se putea vedea ce se petrecea sus, dar existau mecanisme pentru irigaţii. Sus, apeductele conduceau apa adusă din Eufrat. Ea uda rădăcinile plantelor, în adîncime, în pămînt, păstrîndu-i umiditatea.

apărare, palatul regal, templul lui Marduk cu zigguratul său, celebrul turn Babel.

Chiar dacă cei 64 km atribuiţi zidului de Herodot nu erau chiar 64, oricum realitatea era impresionantă. Zidul protejează oraşul cu o centură de cărămizi, lungă de peste 11 km. Cifră respectabilă. De fapt, este vorba despre un zid triplu. Săpăturile au revelat un zid format din alte trei. Primul, cel interior, are 7 metri grosime. La 12 metri de acesta se afla un al doilea zid, lat de cca. 8 metri, iar acesta este fortificat de un al treilea, gros de 3 metri, protejat, la rîndul lui, de un şanţ mare (de aproape 100 de metri lărgime). Primul zid are, la fiecare 44 de metri, cîte un turn fortificat. Simbol al puterii Babilonului, aceste ziduri au fost totuşi neputincioase, în 539 î.e.n., în faţa trupelor persanului Cyrus II, ai cărui succesori vor adopta şi titulatura de „regi ai Babilonului“. Pînă la Alexandru cel Mare, Babilonul va rămîne o provincie a Imperiului persan.

Graţie lui Koldewey, zidul a părăsit domeniul virtual al legendei pentru a intra în cel al adevărului istoric, dar grădinile şi-au păstrat misterul. Calificativul „suspendat”, care însoţeşte numele acestor grădini, se datorează relatărilor în limbile greacă sau latină. În limba greacă cuvîntul kremastos şi în latină cuvîntul pensilis au o dublă semnificaţie: un obiect sau o construcţie care atîrnă („suspendat”), sau o construcţie susţinută de coloane şi arcade, o terasă, în general un obiect susţinut la o anumită înălţime. Astăzi nimeni nu le mai neagă existenţa, dar arheologii nu ştiu unde se aflau. Koldewey le-a găsit în rarele clădiri degajate de săpături. A crezut mai ales că a văzut urmele uneia dintre ele, în una dintre aceste clădiri. Ea comportă 14 încăperi boltite, cu ziduri groase şi trei fîntîni. După părerea arheologului german, boltele ar fi putut suporta terasele şi mecanismele hidraulice. Cartierul este însă destul de departe de Eufrat, iar săpăturile au degajat un centru administrativ prevăzut cu un magazin pentru stocarea la rece a produselor alimentare. Au fost exhumate liste cu raţii destinate evreilor exilaţi, în urma reprimării răscoalei Iudeii, în 587-586, cînd Nabucodonosor II a cucerit Ierusalimul, strămutînd o parte a populaţiei în Mesopotamia.

„Regina semiramidei Babilonului“, o lucrare simbolistă a pictorului Cesare Saccaggi din Tortona

Sîntem in Paradis

Săpăturile au fost reluate în 1978, cînd arheologii au căutat grădinile mai aproape de fluviu. Credeau că le-ar putea plasa aproape de locul unde Nabucodonosor II îşi construise un palat. Recentele săpături ale lui D.J. Wiseman, succesorul lui Koldewey, au revelat în zonă un canal de derivaţie al apelor Eufratului. Ceea ce pare a confirma această ipoteză.

Rămîne ca arheologii – obişnuiţi cu parcuri şi grădini de climă temperată – să propună noi reconstituiri cu arbori şi terase de gazon. Expusă soarelui puternic din regiune, toată această vegetaţie nu ar dura mai mult de o dupăamiază. Autorii greci ştiau bine locul şi climatul. În descrierile lor, arborii sînt plantaţi strîns unul lîngă celălalt, aşa încît frunzele lor mari, aproape atingîndu-se, protejează grădina.

Faimoasele grădini suspendate n-au putut să-i lase indiferenţi pe arheologi. Ei au început să sape la Babilon. În 1899, o misiune germană, condusă de Robert Koldewey, s-a instalat în aceste locuri. Vreme de zece ani, arheologul, împreună cu colaboratorii săi şi 250 de muncitori, a explorat situl. Împreună cu echipa sa a scos din pămînt vestigii îngropate la 20 de metri. În 1917, cînd misiunea s-a încheiat, Babilonul lui Nabucodonosor a ieşit din clopotul lui de argilă: zidurile de

Un text scris pe la 877 î.e.n., sub domnia lui Assurnasirpal II, ne permite să ne imaginăm plantele care se găseau în grădinile Babilonului. „Ţări pe care le-am străbătut şi munţi pe care i-am traversat şi i-am văzut; cedru, chiparos, merişor, mirt, ienupăr, migdal, palmier, curmal, abanos, măslin, tamarin, stejar, terebint, nuc, frasin, lăsnicior, stejar de Kanis, salcie, rodiu, prun, păr, gutui, smochin, viţă“. Suveranul asirian îşi descrie astfel grădina: „apa canalului coboară blînd din înaltul grădinilor; potecile sînt inundate de miresme, căderile de apă susură ca stelele cerului în grădina plăcerilor“. Assurnasirpal culege neostoit fructe din grădina bucuriei, ca un om înfometat.

Fără umbră de îndoială, sîntem în Paradis.

Pe terenul vechiului Babilon este astăzi un deşert, aproape total lipsit de vegetaţie. Terasele grădinilor au dispărut de multă vreme, iar în prezent teritoriul este pustiu. În vîrful unei coline mai există un arbore secular, un „atleth”, considerat de unii nostalgici ca fiind o ultimă rămăşiţă a faimoaselor grădini.

Adaptare de F LORENTINA DOLGHIN

H. Waldeck - „Grădinile suspendate ale Semiramidei” (circa 1900)

Rădăcinile unui război (3)

(urmare din pag. 1)

Dacă atunci situația era echilibrată, lucrurile au luat o nouă întorsătură în anii următori. Astfel, „în timpul celui de-al doilea mandat al lui Kucima, conflictele dintre forțele de dreapta și cele de stînga au amenințat uneori stabilitatea politică. Cu toate acestea, nounumitul prim-ministru Viktor Iuşcenko a condus reformele economice prin legislatură. Economia a crescut constant în primii ani ai Secolului al XXI-lea, dar situația politică a rămas tensionată în Ucraina, deoarece statul a căutat să adere la NATO și la Uniunea Europeană (UE), urmărind în același timp relații mai strînse cu Rusia – un act de echilibru delicat. În 2003, Ucraina a acceptat în principiu o propunere de a stabili un «spațiu economic comun» cu Rusia, Belarus și Kazahstan; cu toate acestea, relațiile ucraineno-ruse au fost tensionate de acuzațiile rusești de deteriorare a condițiilor pentru minoritatea rusă din Ucraina, împreună cu preocupările ucrainene cu privire la ceea ce considera a fi proiecte expansioniste ruse în Crimeea” (lucrurile începuseră să avanseze cu 11 ani mai devreme de anexarea din 2014 – n.m.).

Acum începe partea interesantă. Citez din aceeași sursă: „Alegerile prezidențiale din 2004 au adus Ucraina în pragul dezintegrarii și războiului civil. Autorizat să caute un al treilea mandat de președinte de către Curtea Constituțională, Kucima a susținut în schimb candidatura premierului Viktor Ianukovici, care a fost susținut puternic și de președintele rus Vladimir Putin.

Iuşcenko a apărut drept principalul candidat al opoziţiei, dar echipa sa de campanie a fost împiedicată să viziteze «fortăreaţa» lui Ianukovici din Doneţk şi alte oraşe din est. În septembrie, starea de sănătate a lui Iuşcenko a început să se agraveze, iar testele medicale au arătat ulterior că a suferit otrăvire cu dioxină (se presupune că a fost efectuată de Serviciul de Securitate de Stat al Ucrainei), care i-a lăsat faţa desfigurată. În primul tur al alegerilor prezidențiale, pe 31 octombrie, Iușcenko și Ianukovici au cîștigat, ambii, aproximativ două cincimi din voturi. În turul din luna următoare, Ianukovici a fost declarat cîștigător, deși susținătorii lui Iușcenko au acuzat fraudă și au organizat proteste în masă care au ajuns să fie cunoscute sub numele de Revoluția Portocalie. Protestatarii îmbrăcați în portocaliu, culoarea campaniei lui Iușcenko, au ieșit în stradă, iar țara a îndurat aproape două săptămîni de demonstrații. Susținătorii lui Ianukovici din est au amenințat că se vor separa de Ucraina dacă rezultatele erau anulate (carevasăzică, rușii din est, la fel ca pînă acum în istorie, voiau cu Rusia – n.m.). Cu toate acestea, la 3 decembrie, Curtea Supremă a decis că alegerile nu sînt valide și a ordonat un nou tur de scrutin pentru 26 decembrie. Ulterior, Iuşcenko (să-i zicem democratul) l-a învins pe Ianukovici (să-i zicem pro-rusul) obținînd aproximativ 52% din voturi. Deși Ianukovici a contestat validitatea rezultatelor, Iușcenko a fost validat ca președinte pe 23 ianuarie 2005.

Tulburările politice au ocupat primii cîțiva ani ai președinției lui Iușcenko. Primul său cabinet a servit doar pînă în septembrie 2005, cînd și-a demis toți miniștrii, inclusiv pe prim-ministrul Iulia Timoșenko, alături de care a condus Revoluția Portocalie. Alegerile parlamentare de la începutul acelui an au adus partidul Ucraina Noastră al lui Iuşcenko pe locul al treilea, după Partidul Regiunilor al lui Ianukovici și Blocul Iulia Timoșenko. După o nouă rundă de alegeri parlamentare în 2007, o coaliție cu Blocul Iulia Timoșenko a permis partidelor democrate pro-occidentale să formeze un guvern cu Timoșenko ca prim-ministru. Pe măsură ce guvernul a continuat să echilibreze obiectivele adesea contradictorii de a menține relații pozitive cu Rusia și de a obține aderarea la UE, disidența dintre Iușcenko și Timoșenko a contribuit la prăbușirea coaliției lor în septembrie 2008. În octombrie, președintele a dizolvat parlamentul. Alegerile parlamentare, programate inițial pentru decembrie, au fost ulterior anulate, iar partidele lui Iușcenko și Timoșenko au convenit să formeze o nouă coaliție, împreună cu blocul mai mic

Lytvyn, condus de Volodymyr Lytvyn”. Ne aflăm, așadar, în anul 2008, iar pînă la protestele din piața Maidan mai urmau a se scurge doar 5 ani. Să vedem, pe scurt, ce s-a întîmplat în acest timp.

În anul 2010, la alegerile prezidențiale Iușcenko obține 5% din voturi și își încheie cariera politică. Rămîn în cursă Iulia Timoșenko, reprezentînd populația care dorea apropierea de Occident și locuia în vestul rîului Nipru, și Ianukovici, reprezentînd pro-rușii din estul Niprului, la fel ca și pînă acum. Acesta din urmă cîștigă la diferență de 3 procente și devine președinte. Deși observatorii internaționali au stabilit că sondajul a fost corect, Timoșenko a declarat rezultatele frauduloase și a refuzat să recunoască victoria lui Ianukovici; ea și susținătorii ei au boicotat inaugurarea lui Ianukovici pe 25 februarie. Săptămîna următoare, guvernul Timoșenko a fost doborît printr-un vot de neîncredere și Mykola Azarov, din Partidul Regiunilor, a fost numit prim-ministru. Din cîte scriu britanicii, rezultă că Iulia Timoșenko nu știa să piardă și dorea cu tot dinandinsul să preia puterea prin orice mijloace. În aprilie 2010, președintele pro-rus Ianukovici a fost de acord să prelungească închirierea portului Sevastopol marinei ruse, pînă în anul 2042, și a decis abandonarea aderării la NATO, spre îngrijorarea liderilor UE, care considerau că statul de drept are probleme în Ucraina. Cu alte cuvinte, nu le convenea apropierea țării de Rusia.

În 2011, fostul prim-ministru Iulia Timoșenko a fost condamnat pentru abuz de putere în legătură cu un acord cu Rusia pe gaze naturale, efectuat în 2009, și a fost condamnată la șapte ani de închisoare. În februarie 2012, ministrul de interne al acesteia, Iuri Luțenko, a fost și el judecat pentru abuz de putere și condamnat la patru ani de închisoare. Sigur că UE a considerat aceste procese ca fiind fabricate politic, iar țările din Uniune au boicotat Campionatul European de Fotbal găzduit de Ucraina.

La alegerile parlamentare din octombrie 2012, Partidul Regiunilor de Guvernămînt a devenit cel mai mare bloc unic, cu 185 de locuri. Partidul Patriei lui Timoșenko a revendicat 101 locuri, Alianța Democrată Ucraineană pentru Reforme (UDAR), a lui Vitali Klitschko, a cîștigat 40 de locuri, iar partidul ultranaționalist Svoboda („Libertatea”) a avut o prezentare surprinzător de puternică, cîștigînd 37 de locuri. Din rezultatele alegerilor de pînă acum, observ că majoritatea cetățenilor ucraineni se simțeau mai confortabil alături de ruși, decît de occidentali și de americani, fiindcă altfel nu ar fi votat pentru candidații proMoscova. Contestînd validitatea rezultatelor, Timoșenko a început greva foamei. Deși observatorii internaționali au atras atenția asupra neregulilor în unele concursuri, Parlamentul European a caracterizat alegerile ca fiind relativ corecte, iar principalele partide de opoziție au acceptat rezultatele oficiale.

Acum însă, încep să se deruleze evenimentele care au dus la situația actuală. „Traiectoria pro-europeană a Ucrainei a fost oprită brusc în noiembrie 2013, cînd un acord de asociere planificat cu UE a fost abandonat cu doar cîteva zile înainte ca acesta să fie semnat. Acordul stipula legături politice și economice mai strînse între UE și Ucraina, dar Ianukovici a cedat presiunii intense din partea Moscovei. Protestele de stradă au izbucnit la Kiev, iar Luțenko și Klitschko (actualul primar din Kiev) au apărut ca lideri ai celor mai mari demonstrații de la Revoluția Portocalie. Poliția a dispersat în mod violent mulțimile în Maidan Nezalezhnosti (Piața Independenței) din Kiev și, pe măsură ce protestele au continuat în decembrie, demonstranții au ocupat primăria orașului Kiev și i-au cerut lui Ianukovici să demisioneze”. În stil dictatorial, Ianukovici a interzis dreptul demonstranților la proteste și i-a dispersat în mod violent, fapt care a dus și la moartea a doi dintre demonstranți. Protestele s-au extins însă și la est de Nipru, în zona pro-rusă.

După două săptămîni, cu toate că Ianukovici a eliberat protestatarii arestați, ciocnirile violente dintre poliție și aceștia au continuat și s-au soldat cu sute de victime, cu ocuparea clădirilor guvernamentale din vestul țării și cu sancțiuni aplicate Ucrainei de către țările UE, care solicitau încetarea violențelor poliției. Pe 21 februarie

s-a făcut pace, s-a numit un Parlament interimar care l-a demis pe Ministrul de Interne, care a dezincriminat faptele din Codul Penal care o trimiseseră la închisoare pe Iulia Timoșenko și a fost numit un președinte interimar. Președintele Ianukovici a numit asta lovitură de stat, ceea ce, în conformitate cu principiile de Drept, era adevărat (mai multe pe acest subiect puteți citi în articolul de la rubrica „Eticheta“). După acest moment, Parlamentul l-a acuzat pe Ianukovici de ucidere în masă asupra protestatarilor din piața Maidan și a emis mandat de arestare pe numele lui.

Aceste evenimente, la care au participat în majoritate ucrainenii din vestul Niprului, nu pot fi numite revoluție – fiindcă asta ar fi însemnat o revoltă a întregului popor și ar fi justificat faptele Parlamentului interimar – ci mai degrabă o continuare a luptelor dintre ucrainenii orientați spre vest și cei orientați spre Rusia, așa cum ați citit în primele două părți ale acestui editorial. Carevasăzică, la finalul lunii februarie a anului 2014, președintele ales al Ucrainei, pro-rusul Ianukovici, fusese îndepărtat de la putere de către acea parte a cetățenilor și politicienilor care nu voiau să fie din nou sub tutela Rusiei. Consecințele pentru Moscova ar fi fost dezastruoase, fiindcă o apropiere de vest a Ucrainei ar fi dus la intrarea în NATO, la pierderea porturilor în care se aflau navele de război ale marinei ruse și transformarea Ucrainei în dușman al său. În aceste condiții, Vladimir Putin trebuia să salveze în primul rînd porturile unde stăteau navele de luptă din Marea Neagră; cum acestea se aflau în Crimeea, avea ocazia perfectă să o readucă și pe aceasta în granițele sale firești. Prin urmare, scrie sursa citată, „pe măsură ce protestatarii pro-ruși au devenit din ce în ce mai activi în Crimeea, grupuri de bărbați înarmați, ale căror uniforme nu aveau niciun semn clar de identificare, au înconjurat aeroporturile din Simferopol și Sevastopol. Oameni înarmați mascați au ocupat clădirea parlamentului din Crimeea și au ridicat un drapel rusesc, în timp ce parlamentarii pro-ruși au destituit guvernul în exercițiu și l-au instalat pe Serghei Aksyonov, liderul Partidului Unității Ruse, ca prim-ministru al Crimeei. Legăturile de voce și date dintre Crimeea și Ucraina au fost întrerupte, iar autoritățile ruse au recunoscut că au mutat trupe în regiune. Turchynov a criticat acțiunea ca fiind o provocare și o încălcare a suveranității ucrainene, în timp ce președintele rus Vladimir Putin a caracterizat-o ca un efort de a proteja cetățenii ruși și bunurile militare din Crimeea. Aksyonov a declarat că el, și nu guvernul de la Kiev, conducea poliția și forțele militare ucrainene din Crimeea”.

Comentînd situația, consider că, dacă rușii ar fi respectat legile internaționale, s-ar fi văzut în situația de a pierde influența militară și comercială la Marea Neagră; așa ceva era de neconceput și, prin urmare, au făcut ceea ce doar o mare putere militară își permite să facă: au încălcat orice fel de regulamente și și-au protejat interesele. Nu zic că a fost bine sau legal, dar marile puteri nu joacă niciodată după regulile impuse celor mici. Așa a fost mereu și sînt convins că așa va fi și în continuare.

Ca și cînd ocuparea Crimeei nu ar fi fost suficientă, scrie Enciclopedia „Britannica”, „oameni înarmați pro-ruși au luat cu asalt clădirile guvernamentale din orașele din estul Ucrainei: Donețk, Lugansk, Horlivka și Kramatorsk. Aceste preluări au fost executate de bărbați cu echipament rusesc, în uniforme fără însemne, acționînd cu precizie militară. În orașul Sloviansk din bazinul Donețkului a izbucnit o luptă, în timp ce milițienii pro-ruși au ocupat clădiri și au stabilit blocaje rutiere. Turchynov a impus un termen limită celor care ocupau clădirile, oferindu-le imunitate de urmărire penală dacă se predau, dar amenințănd cu un răspuns militar dacă nu o fac. Termenul limită a trecut fără incidente, ocupanții și-au consolidat cîștigurile, iar Turchynov a cerut Națiunilor Unite să trimită forțe de menținere a păcii în estul Ucrainei pentru a restabili ordinea. Între timp, el și-a semnalat sprijinul pentru una dintre revendicările cheie ale taberei pro-ruse – un referendum popular privind convertirea Ucrainei într-o federație, o schimbare care ar transmite o mai mare autonomie la nivel regional”. (va urma)

Actualitatea

pe scurt • Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt

● Austria şi-a pus singură beţe în roate cînd a blocat aderarea României la Schengen. Conform datelor puse la dispoziţie de CCIR (Camera de Comerț și Industrie a României), Austria este şi ea impactată de blocarea aderării României la Schengen. Asta pentru că în ultimii ani România a importat mult mai mult decît a exportat în Austria. În 2016, spre exemplu, volumul importurilor din Austria a fost de 2.405,7 milioane euro, în timp ce exporturile s-au ridicat la 1.360,8 milioane de euro. Greşeala veto-ului austriac a fost evidenţiată şi de senatorul PSD Titus Corlăţean, într-un interviu pentru Der Standard „Partidul de guvernămînt austriac a folosit, în mod imoral, România pentru luptele sale politice interne, înainte de alegerile din Austria inferioară. Nici măcar nu şi-au atins scopul. Au pierdut majoritatea, au alimentat extrema dreaptă din Austria şi au pus în pericol un parteneriat, inclusiv unul economic, cu o ţară cheie. Noi ne-am pierdut încrederea în parteneriatul cu Austria. Dincolo de daunele politice, avem sentimentul umilirii societăţii româneşti. (...) Am înţeles că industria pierde 200 de milioane de euro pe zi pentru că nu am putut intra în Schengen”, a explicat Corlăţean. ● Ucraina efectuează lucrări pe canalul Bîstroe și pe brațul Chilia al Dunării, iar comisarul european Adina Vălean a confirmat recent că autoritățile de la Kiev au solicitat o „introducere a brațului Chilia în rețeaua de transport principal europeană“. „Din punct de vedere militar, utilitatea canalului Bîstroe este egală cu zero. Atîta vreme cît Ucraina are acces pe canalul Sulina, pe această zonă protejată de NATO, eu nu văd rostul transferării traficului pe acolo. Este în Ucraina și este posibil să fie atacat cu rachete din Marea Neagră în orice zi. De cealaltă parte, pe canalul Sulina, navele ucrainene n-ar fi atacate cu rachete. În plus, apropo de ecologia din Delta Dunării, România contribuie foarte mult la stricarea rezervației. Nu s-au făcut decolmatări pînă la guvernatorul actual. În al doilea rînd, apa de pe Bîstroe vine din zona pe care noi o controlăm, deci ar putea fi destul de ușor reglată, adică să-i lăsăm fără apă. Noi nu ne-am reparat nici ecluza dintre Razelm și Sinoe de 30 de ani“, a spus jurnalistul Val Vîlcu. Premierul Nicolae Ciucă a avut o primă reacție în scandalul privind lucrările de dragare făcute de Ucraina, spunînd că ambasadorul ucrainean la București a fost convocat luni la Ministerul de Externe, pentru a fi solicitată aprobarea Ucrainei ca autoritățile române să meargă să facă verificări. ● Președintele american Joe Biden a sosit la Kiev, luni, pentru a se întîlni cu președintele Ucrainei Volodimir Zelenski, într-o vizită surpriză. „Joseph Biden, bine ați venit la Kiev! Vizita dumneavoastră este un semnal extrem de important de sprijin pentru toți ucrainenii”, a scris Zelenski pe Facebook și pe Telegram. Biden, prin Casa Albă, a anunțat vizita sa la Kiev „pentru a reafirma angajamentul nostru de neclintit față de democrația, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. (...) În timp ce lumea se pregătește să marcheze aniversarea unui an de la invazia brutală a Ucrainei de către Rusia, astăzi mă aflu la Kiev pentru a mă întîlni cu președintele Zelenski. Cînd Putin și-a lansat invazia cu aproape un an în urmă, el credea că Ucraina era slabă și Occidentul era divizat. A crezut că poate rezista mai mult decît noi. Dar s-a înșelat complet”, a transmis Biden printrun mesaj publicat de Casa Albă. „Astăzi, la Kiev, mă întîlnesc cu președintele Zelensky și echipa sa pentru o discuție extinsă despre sprijinul nostru pentru Ucraina. Voi anunța o nouă tranșă de livrări de echipamente critice, inclusiv muniție de artilerie, sisteme antiblindate și radare de supraveghere aeriană pentru a ajuta la protejarea poporului ucrainean de bombardamentele aeriene”, a precizat președintele SUA. ● România va fi obligată să plătească venitul minim european din 2024, însă întrebarea care trebuie pusă aici este dacă ţara noastră îşi permite acest lucru.

Salariul minim în România este, actualmente, de puţin peste 1.800 lei pe lună, bani în mînă. Venit net! Din 2024, conform reglementărilor europene, România va trebui să plătească venitul minim european, ceea ce înseamnă că salariul minim va trebui să crească, conform cifrelor actuale, la aproximativ 3.000 lei net. Măsura aceasta nu îi avantajează, însă, doar pe cei care sînt plătiţi cu salariul minim pe economie, ci şi pe cei din sistemul bugetar cărora li se calculează salariile în funcţie de valoarea salariului minim. „E o misiune aproape imposibilă să creşti salariul minim la nivelul de 3.000 lei net în momentul de faţă în România, în condiţiile în care abia a fost crescut, cu greu, la 1.800 lei. Nici statul şi nici privatul nu au banii necesari pentru acest lucru. (...) Cel mai probabil, România ar putea beneficia de un armistiţiu, de o amînare, pentru că în acest moment, din toate perspectivele economice, România nu are nici o şansă să crească salariul minim”, a declarat analistul economic Adrian Negrescu pentru Dc News. ● Preşedintele american Joe Biden a promis joi, într-o intervenţie televizată, că va da ordin să fie doborît orice obiect aerian care ar putea ameninţa securitatea țării, referindu-se la balonul chinez care a traversat SUA luna trecută, balon după care au apărut alte trei obiecte misterioase în spaţiul aerian american, relatează agenţiile AFP şi Reuters. „Dacă un obiect (zburător) reprezintă o ameninţare pentru securitatea americanilor, îl voi doborî”, a asigurat Biden. Aviaţia americană a doborît pe 4 februarie un balon chinez care, conform Washingtonului, era unul de spionaj, în timp ce Beijingul afirmă că a fost doar un balon meteo deviat de la traiectorie, acuzînd Washingtonul că a avut o reacţie exagerată. Biden a mai menţionat că va discuta cu preşedintele chinez Xi Jinping, dar în nici un caz nu-şi va cere scuze că i-a doborît balonul. „Nu vrem un nou Război Rece” şi „vom continua să vorbim cu China”, a asigurat el. „Sper să pot vorbi cu preşedintele Xi şi să analizăm aprofundat această chestiune, dar nu-mi voi cere scuze că am doborît acest balon”, a adăugat Biden. ● Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski exclude orice acord de pace cu Rusia care să implice vreo cedare către aceasta din teritoriul Ucrainei, transmite joi agenţia EFE, citînd dintr-un interviu pe care liderul ucrainean l-a acordat postului BBC. „Orice compromis teritorial ne va transforma într-un stat mai slab”, consideră Zelenski, care mai crede că „armele sînt singurul limbaj pe care Rusia îl înţelege”. „Nu este o problemă de compromis în sine. Nu ne este frică de ele, în viaţă facem milioane de compromisuri. Dar întrebarea este «cu cine?». Compromisuri cu Putin? Nu, pentru că nu există încredere”, a indicat preşedintele ucrainean. În interviul acordat înaintea împlinirii unui an de la lansarea campaniei militare ruse contra ţării sale, Zelenski a estimat că ofensiva militară rusă de primăvară a început deja. „Atacurile ruse vin deja din mai multe direcţii”, a remarcat el, exprimîndu-şi speranţa că vecinul belarus aliat al Moscovei „nu se va alătura” războiului. Dar „dacă o face, vom lupta şi vom supravieţui”, a continuat el, avertizîndu-l cu acest prilej pe omologul său belarus Aleksandr Lukaşenko că ar face „o greşeală enormă” dacă ar permite din nou armatei ruse să folosească teritoriul Belarusului pentru a ataca Ucraina. ● Timişoara a intrat, de vineri, în lumina reflectoarelor cu programul de excepţie pregătit pentru a marca debutul Capitalei Europene a Culturii, din care nu au lipsit concerte, expoziţii, dezbateri, proiecţii, spectacole de lumină, culoare şi mişcare, care au animat toate cartierele oraşului. „Este o şansă extraordinară de a arăta întregii lumi potenţialul pe care îl are Timişoara, care devine, timp de un an, o mare scenă culturală internaţională”, transmite Primăria Municipiului Timişoara. Anul acesta, alături de orașul de pe Bega, au preluat prestigiosul titlu de Capitală Europeană a Culturii orașele Elefsina (Grecia) și Veszprém (Ungaria). Acestea se alătură celor peste 60 de orașe selectate în anii precedenți, atît din întreaga UE, cît și din afara acesteia. Pe parcursul anului 2023,

noile Capitale Europene ale Culturii vor celebra deținerea acestui titlu prin evenimente, expoziții și spectacole. ● Medicii l-au declarat joi pe președintele american Joe Biden, în vîrstă de 80 de ani, sănătos și „apt pentru serviciu”, după un examen fizic, potrivit AFP. „Președintele rămîne apt pentru serviciu și își execută pe deplin toate responsabilitățile fără nici o scutire sau acomodare”, a declarat medicul Casei Albe, Kevin O’Connor, într-un rezumat al examenului medical. Biden este un „bărbat de 80 de ani, sănătos și viguros”, a scris acesta. Examenul a fost urmărit îndeaproape de presă și public în timp ce Biden se pregătește pentru preconizata sa candidatură pentru un al doilea mandat în 2024. Rezumatul a precizat că Biden nu a avut nici un simptom „long COVID” și că mersul său rigid nu s-a înrăutățit de la ultimul examen din noiembrie 2012. ● Parlamentul spaniol a adoptat joi o lege ce le permite minorilor să își schimbe genul în actele de identitate de la vîrsta de 16 ani, în contextul în care alte ţări europene au ales să acţioneze cu reţinere în privinţa acestui subiect controversat, informează AFP și Agerpres. Susţinută intens de partidul stîngii radicale Podemos, aliat al socialiştilor din cadrul Guvernului condus de Pedro Sanchez, această lege denumită „transgen” le permite persoanelor care doresc să îşi schimbe genul în documentele de identitate să obţină acest lucru doar prin intermediul unei simple declaraţii administrative încă de la vîrsta de 16 ani. Spania se alătură astfel altor cîteva ţări din lume care au legalizat autodeterminarea genului printr-o simplă declaraţie, după modelul Danemarcei, prima ţară care a acordat acest drept în Europa pentru persoanele transgen în 2014. „Astăzi, am făcut un pas de uriaş” recunoscînd „libera determinare a identităţii de gen”, a declarat Irene Montero, ministrul pentru Egalitate din partea partidului Podemos, apărînd o lege despre care a spus că „de-patologizează” persoanele transgen. ● Ministrul Familiei, Gabriela Firea, a anunţat, luni, că Ghidul împotriva hărţuirii femeilor va ajunge curînd pe masa Guvernului. „Vreau să anunț în premieră națională faptul că ghidul împotriva hărțuirii sexuale și morale a femeilor acasă și la locul de muncă prinde contur, este pe ultima sută de metri. În cîteva zile va ajunge pe masa Executivului pentru a fi dezbătut și adoptat. S-a încheiat acest lucru. (...) Am primit din partea societății civile, sindicatelor, patronatelor propuneri pentru a îmbunătăți acest ghid împotriva hărțuirii pe criterii de sex și morale a femeii din România, atît acasă, cît și la serviciu. (...) Fenomenul, dacă nu poate fi eradicat, măcar trebuie să fie diminuat în țara noastră și eu cred că intrăm în rîndul țărilor civilizate cu acest ghid al hărțuirii morale și pe criterii de sex al femeilor la locul de muncă. Acest document l-am transmis pe circuitul de avizare ministerelor, care trebuie de asemenea să aducă anumite completări sau să avizeze pozitiv acest proiect elaborat de către Ministerul Familiei și în foarte scurt timp va ajunge pe masa Guvernului, unde va fi dezbătut. Sînt convinsă că va fi și adoptat, pentru că el respectă toate criteriile”, a spus, luni, ministrul Familiei, Gabriela Firea. ● Scandalul dispozitivelor cardiace prelevate de la cadavre a ajuns în presa internaţională. Mai multe publicații de renume scriu despre scandalul de corupție și despre problemele din sistemul medical românesc. The Guardian scrie că unul dintre cei cinci medici care lucra la un spital din Iași a fost plasat în arest preventiv pînă la finalizarea anchetei, fiind acuzat de abuz de putere și luare de mită, și că medicul anonim a supravegheat o rețea de alți patru medici care i-au furnizat implanturi cardiace extrase de la pacienți decedați, fără aprobarea prealabilă a acestora sau a familiilor lor. Ziarul britanic mai scrie că sistemul de sănătate din România, unul dintre cele mai puțin dezvoltate din Uniunea Europeană, a fost umbrit de corupție, ineficiențe și management politizat. r.m.

Cutremurul din Turcia și Siria

s-a soldat

cu mii de

morți.

Pot fi evitate astfel de catastrofe în viitor?

Cutremurul care a avut loc pe 6 februarie în Turcia și Siria a șocat întreaga lume; s-a dovedit a fi cel mai puternic din ultimii 80 de ani. Dărîmăturile sînt încă în curs de sortare, iar numărul morților s-a ridicat deja la cîteva zeci de mii. Oamenii de știință sînt siguri că astfel de procese geologice nu pot fi evitate. Dar asta nu înseamnă că este imposibil să se reducă numărul victimelor și cantitatea daunelor din viitoarele cataclisme. De-a lungul ultimilor opt ani, cutremure puternice au fost înregistrate în mod repetat în lume, catastrofe care au curmat viețile a mii de oameni. În Afganistan, în iunie 2022, a avut loc un seism cu magnitudinea 6,1 pe scara Richer care a ucis peste 1.100 de oameni. În vara lui 2021, un dezastru cu magnitudinea de 7,2 a dus la moartea a 2.200 de persoane. Septembrie 2018 a rămas în istoria Indoneziei pentru un cutremur de 7,5 grade care a declanșat un tsunami ce a ucis peste 4.300 de oameni. Cel mai mare dezastru de acest gen a avut loc în Nepal, în 2015, cu aproape 9.000 de morți raportate în urma unei activități seismice cu magnitudinea de 7,8.

La momentul redactării acestui articol, numărul morților în urma cutremurului din sud-estul Turciei depășea 20.000, iar peste 90.000 au fost răniți. Între timp, numărul total de morți în cele două țări însumează peste 45.000. Potrivit experților, prejudiciul economic cauzat de dezastru ar putea ajunge la patru miliarde de dolari. Activitatea seismică pronunțată în această regiune a fost prezisă încă din 2018 de profesorul, geofizicianul și specialistul în cutremur Ahmed Ercan. Potrivit acestuia, 2020, 2021 și chiar 2023 sînt anii cutremurelor în regiunea Anatolia.

După 2033, Istanbulul s-ar putea confrunta cu o serie de cutremure puternice

Într-o conversație cu CNN, el a menționat că cel mai mare oraș al Turciei, Istanbul, s-ar putea aștepta la o serie de cutremure puternice după 2033. Dacă catastrofa va avea loc mai tîrziu (pînă în 2045 și chiar după), atunci riscurile cresc semnificativ, deoarece amploarea energiei acumulate va fi comparabilă cu sute de bombe atomice. Milioane de oameni ar putea avea de suferit. Un pericol deosebit în oraș este densitatea populației, precum și un număr mare de clădiri dărăpănate care nu sînt rezistente la cutremur. „Seismul ar putea afecta 35% din partea asiatică a Istanbulului, iar aproximativ 65% din daune ar urma să fie înregistrate în partea europeană a orașului”, a declarat Ahmet Ercan.

Incidentele de acest fel sînt posibile și în Crimeea. „Această regiune este inclusă în aceeași centură seismică ca și Turcia, așa că este posibilă apariția unor seisme acolo”, a declarat Alexander Gorshkov, cercetător-șef la Institutul de Teoria Predicției Cutremurelor și Geofizică Matematică al Academiei Ruse de Științe. Aceeași părere este împărtășită și de Anna Lyusina, profesor asociat al Departamentului de Fizica Pămîntului, Facultatea de Fizică, Universitatea de Stat din Moscova. În opinia ei, pot avea loc cutremure în Crimeea, deoarece experții nu au determinat încă direcția undei seismice. „Dar Pămîntul este un sistem atît de neliniar și complex, iar natura este atît de imprevizibilă, încît acum pot exista cutremure acolo unde nu te aștepți. Deoarece aceasta este zona Mării Negre, totul este posibil ”, a menționat Lyusina.

De ce au loc cutremure

Un număr mare de victime și distrugeri ca urmare a cutremurului din 6 februarie se datorează unei combinații a mai multor factori. Dacă renunțăm la motive precum timpul (dezastrul a avut loc în jurul orei 4 dimineața, ora locală, cînd majoritatea oamenilor dormeau) și starea fragilă a majorității clădirilor, atunci principalele motive geologice invocate vor fi locația și timpul îndelungat care a trecut de la ultimul seism puternic, care a dus la acumularea de energie și apoi la o eliberare mai puternică. Curios este faptul că Turcia este situată într-una dintre zonele cele mai active din punct de vedere seismic din lume – centura Mediteranei, care este a doua ca frecvență a cutremurelor după centura Pacificului, care reprezintă 90% din totalul cutremurelor de pe planetă.

40 de kilometri de suprafața Pămîntului. Motivul pentru aceasta este deplasarea rapidă a plăcilor litosferice și deformarea elastică a rocilor la epicentru. Secțiuni ale scoarței terestre își schimbă constant forma în procesul de despicare, ruptură sau lipire. În Turcia, cauza cutremurului a fost tocmai deplasarea plăcii Anatoliei cu cîțiva metri. Această zonă se învecinează cu încă trei plăci – arabă, eurasiatică și africană – care se întîlnesc în mod regulat una cu cealaltă. Uneori, plăcile litosferice se pot scufunda parțial în manta, ajungînd la miezul exterior. Așadar, experții britanici au descoperit recent că apa care curge de la suprafața Pămîntului în falii în timpul mișcării plăcilor tectonice duce la topirea mantalei. Apoi se acumulează la baza plăcii de deasupra, după care migrează către centrele vulcanice unde apar erupții vulcanice. Cu toate acestea, acest tip de cutremur (de origine vulcanică) este de obicei destul de slab, deși de lungă durată.

Distribuția plăcilor litosferice pe Pămînt

Fluctuațiile suprafeței Pămîntului încep cu o împingere, urmată de o ruptură și deplasarea rocilor. Periodic, straturile Terrei, situate pe diferite laturi ale faliei, se deplasează unele spre altele, formînd creste. În alte cazuri, coboară, formînd albii și cascade. Există cazuri frecvente de lichefiere a solului, cînd straturile de sol afînate și umede încep să se comporte ca un lichid: stresul efectiv scade, se atinge o accelerație critică sau un raport de goluri. Astfel de proprietăți sînt cele mai caracteristice pentru nămol, nisip, argilă, loess și așa mai departe. Trepidațiile deplasează, de asemenea, straturile superioare de sol de pe versanți, ducînd la prăbușiri și alunecări de teren.

Cutremurele pot avea loc nu numai sub pămînt, ci și sub oceane și mări. În acest caz, ele provoacă tsunami-uri – valuri gigantice formate printr-o deplasare bruscă a unei secțiuni a fundului mării. Tsunami-urile apar la orice tip de șoc, dar cele care apar din cauza cutremurelor puternice (cu o magnitudine mai mare de 7) ajung la cea mai mare putere.

Minimizarea riscurilor

Deoarece omenirea nu este în nici un fel capabilă să influențeze procese precum mișcarea plăcilor litosferice, tot ce rămîne este să prezică și să informeze corect și în timp util despre pericol. Este încă destul de problematic acest lucru, deoarece experții nu pot prezice tremurul cu o precizie de pînă la o oră și un anumit punct din cauza numărului imens de factori geologici care afectează cutremure și, de asemenea, deoarece undele seismice se mișcă cu o viteză de cîteva mii de kilometri pe oră. Cu toate acestea, în fiecare an este posibilă obținerea unor rezultate mai bune în această direcție.

În decembrie 2022, un cutremur cu magnitudinea 6,4 s-a produs în California (SUA). Lansat în urmă cu trei ani, sistemul de avertizare timpurie ShakeAlert nu a reacţionat rapid, iar oamenii nu au avut suficient timp pentru a evacua locuințele. Programul instalat pe telefoanele populației folosește date de la seismometre și trimite un mesaj cu avertisment. De data aceasta, unii utilizatori au primit un avertisment de 10 secunde. În același timp, autorii notează că acest interval este suficient pentru a avea timp să fugim sau să ne adăpostim, de exemplu, sub o masă, precum și să fie oprită circulația trenurilor pentru a elimina riscul deraierii. Pentru prognoze mai precise, este necesar un studiu detaliat al proceselor geologice în sine. După cum am menționat mai devreme, oamenii de știință știu foarte puține detalii legate de mecanica specifică din spatele activității seismice. Compilarea de noi modele de plăci litosferice poate ajuta în acest sens.

De exemplu, oamenii de știință din Noua Zeelandă au dezvoltat un nou model cinematic al limitei plăcilor Australia și Pacific, folosind măsurători ale vitezei de alunecare de-a lungul faliilor, precum și calcule fizice. Metoda le-a permis să estimeze rata deplasării faliei în Noua Zeelandă. S-a dovedit că în unele regiuni ale țării nivelul hazardului seismic este subestimat sau supraestimat în raport cu ideile existente.

Mecanismul exact al originii cutremurelor nu a fost încă studiat. Cu toate acestea, se știe că majoritatea focarelor apar în scoarța terestră la o adîncime de 30-

Harta plăcilor litosferice ale lumii a fost, de asemenea, actualizată recent. Ultima dată a fost completată acum 20 de ani – în 2003; în plus, atunci modelul era format în

principal din secțiuni mari. Acum, oamenii de știință au cartografiat în detaliu mișcarea microplăcilor. Această precizie permite urmărirea distribuției mișcării plăcilor în 90% din cutremure și 80% din erupțiile vulcanice din ultimele trei milioane de ani. La urma urmei, cu cît sînt disponibile mai multe date, cu atît prognoza va fi mai precisă. Acest lucru a fost dovedit în procesul de noi cercetări și este luat în considerare în construirea viitoarelor modele de hărți. De exemplu, se credea anterior că seismele „au o memorie pe termen scurt”, adică fiecare șoc ulterior va depinde de data cutremurului puternic anterior. Acum experții au ajuns la concluzia că evenimentele seismice „au o memorie pe termen lung”. Aceasta înseamnă că, uneori, un cutremur nu înlătură tot stresul care s-a acumulat de-a lungul timpului pe falie. Energia neeliberată poate fi reținută și apoi poate provoca alte șocuri puternice.

În ultimii ani, s-a pus tot mai mult accent pe tehnologia modernă. Specialiștii Observatorului de Astrofizică din Crimeea (CrAO) au prezentat o nouă metodă de detectare a unui viitor cutremur. Aceștia își propun să facă acest lucru pe baza modificărilor de fixare în cîmpurile geomagnetice care se formează înainte de șoc, iar tehnologia poate acoperi o suprafață de pînă la trei mii de kilometri. Sateliții orbitali sînt utilizați pentru monitorizarea mediului și gestionarea situațiilor de urgență. Un astfel de dispozitiv a fost lansat în China în octombrie 2022 și oferă imagini radar în bandă S cu o rezoluție de cinci metri, care sînt apoi folosite, printre altele, pentru a studia situația din zona în care s-a produs cutremurul. După tragedia din Turcia cu date satelitare la fața locului, 17 membri ai Cartei Internaționale privind Spațiul și Dezastrele Majore și-au împărtășit datele pentru a ajuta salvatorii. Iranul dezvoltă satelitul Ayat, care va putea prezice cutremure și alte cataclisme. La rîndul său, Japonia a creat drone pentru a măsura poziția și topografia fundului mării pentru a prezice și urmări schimbările din scoarța terestră sub apă, care provoacă tsunami mortale. În aceleași scopuri, tehnologiile de inteligență artificială sînt utilizate din ce în ce mai mult. Laboratorul de prognoză științifică RIKEN a dezvoltat un sistem de avertizare timpurie, a cărui tehnologie se bazează pe 150 de stații marine cu senzori pentru monitorizarea fundului mării, precum și pe o rețea neuronală care prelucrează aceste date într-o fracțiune de secundă și anunță specialiștii și publicul în timp util. Drept urmare, oamenii au mult mai mult timp pentru a se salva de dezastrele naturale.

Metodele anterioare implicau ecuații complexe neliniare pe un computer standard care trebuiau rezolvate după înregistrarea activității seismice. Pentru comparație: cel mai puternic tsunami din 2011 din Japonia a lovit coasta la doar 45 de minute după șoc. Algoritmii de învățare profundă sînt deja utilizați pentru a prezice cutremure pe uscat. Cercetătorii mexicani au creat un sistem bazat pe inteligența artificială care preia date dinamice despre procesele geologice în desfășurare și apoi prezice modificări ulterioare ale defectelor și momentul următorului cutremur. Adevărat, pînă acum tehnologia a fost testată doar în condiții de laborator și toate predicțiile s-au bazat pe date din trecut. Sistemul este în prezent în curs de perfecţionare pentru prognoze mai precise. n.K.

Doza de sãnãtate

Lipsa mirosului influențează demența

Durata de viață a oamenilor a crescut considerabil, astfel că statisticile arată că, în Japonia, trăiesc cele mai multe persoane cu vîrste de peste 100 ani, ca atare și cazurile de demență sînt mai dese, mult mai multe decît în secolul trecut. Memoria începe să se deterioreze cu prioritate, iar de aici se deschide o cale spre multe alte probleme de sănătate.

Nu este o noutate pentru nimeni facptul că sîntem ființe energetice, că funcționăm pe bază de energie, că neuronii se refac mereu, iar cei noi sînt ca niște „bebeluși” care trebuie învățați să ia locul celor uzați. Aici intervine medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică. Informațiile energetice ale corpului sînt folosite în scop terapeutic. Una dintre ariile creierului este mai puțin activă decît cealaltă, în funcție de personalitatea și activitatea profesională a fiecăruia. De cele mai multe ori, observăm la pacienții aflați în terapie un dezechilibru între cele două părți ale creierului. Simțul mirosului, cel mai vechi simț al omului, este legat prin sistemul limbic de creier, locul unde se prelucrează și depozitează emoțiile și amintirile. Chiar și după zeci de ani un anumit miros poate declanșa amintiri vechi depozitate. Un sistem intact al mirosului influențează toate domeniile vieții, iar acest simț scade în intensitate la multe persoane

O istorie a farselor (290)

Cartea „Al treilea ochi“, produsul unui impostor (2)

Demascat de un detectiv angajat de către erudiţii tibetani (printre care şi Heinrich Harrer, autorul cărţii Şapte ani în Tibet) care nu au fost deloc amuzaţi de această fraudă, Hoskins s-a dovedit a fi un tip neobişnuit care, la începutul celui de-al doilea război mondial, se mutase în Surrey, se răsese în cap şi îşi lăsase barbă. Schimbîndu-şi numele în „dr. Kuan“, le-a spus vecinilor că fusese crescut în China unde lucrase apoi ca instructor de zbor în cadrul aviaţiei militare chinezeşti. Capturat de către japonezi, fusese supus unor torturi groaznice ca prizonier de război.

Acuzat de fraudă, Hoskins a demonstrat o bogată imaginaţie. Recunoscînd în aprilie 1958 că, întradevăr, se născuse cu numele de Cyril Henry Hoskins, a declarat că în urmă cu nouă ani a început să fie posedat de spiritul unui lama, „Lobsang Rampa“. Acest eveniment alarmant apăruse cînd, urcîndu-se într-un copac pentru a fotografia o bufniţă, căzuse şi suferise un şoc. Revenindu-şi cu greu în simţiri, încă nesigur pe picioare, îl văzuse pe lama în roba lui de culoarea şofranului plutind către el. Tăind cu abilitate legătura astrală a viitorului autor de best-seller, lama şi-a tăiat apoi propria legătură, trimiţînd-o ca un curent înapoi în Tibet. Unind capătul liber al firului de capătul ce provenea de la Hoskins, lama luase apoi în stăpînire trupul englezului. Şi iată cum a ajuns în această situaţie.

Toate acestea (şi mult mai multe) sînt explicate în Povestea lui Rampa, cea de-a treia carte din seria lui Hoskins. În ea, autorul afirmă, de asemenea, că, în semn de recunoştinţă pentru darul primit – corpul gazdei sale –, lama Lobsang Rampa îi anulase datoria karmică. Nu mai conta deloc ce ar fi putut dovedi cineva despre trecutul lui. Evident, erau o grămadă de baliverne, dar cine o putea demonstra? La jumătatea drumului dintre afirmaţiile fondatorului teozofiei, Madame Blavatsky – sau ale altora sfătuiţi, în mod similar, de spirite tibetane – şi afirmaţiile ulterioare ale lui Castaneda despre modul în care a primit învăţături de la deconcertantul Don Juan brujo din tribul Yaqui, apare Hoskins, întrupîndu-l pe Lobsang Rampa, în permanentele sale născociri despre minuni oculte. Extrem de convenabil, deoarece l-au transformat într-

odată cu înaintarea în vîrstă sau în cazul declanșării unor probleme de sănătate. Recent, infectarea cu coronavirus a dus la pierderea sau deteriorarea mirosului. Întîlnim mereu, în activitatea profesională, multe persoane care și-au pierdut mirosul și l-au recăpătat cu ajutorul terapiilor efectuate. Autoreglarea și devirusarea energetică a organismului pot restabili simțul mirosului. Omul este un computer biologic, care trebuie mereu resetat și readus în echilibru energetic.

Deteriorări majore ale mirosului se pot observa la pacienți aflați în faza incipientă de demență, Parkinson, și Alzheimer, chiar și cu cinci ani înainte de diagnosticare. În cazul celor cu demență incipientă sau Parkinson am administrat deseori uleiuri esențiale de oregano sau lavandă, printr-un aparat de oxygen – așanumita Oxiaroma. Terapiile pe care le aplicăm în Centrul german DermaVital sînt întregite de un training de învățare a pacientului să folosească mirosul de lavandă și oregano în scop terapeutic. În căminele de bătrîni dar și la domiciliu se pot folosi aceste esențe naturale (numai esențe cumpărate de la magazine de produse organice și numai în sticluțe maro), după recomandarea terapeutului.

un om mult mai bogat decît ar fi putut fi vreodată obişnuitul Cyril Henry Hoskins.

Mitul născocitorului Münchausen (1)

Autorul acelei creaţii ce a rezistat în timp, Aventurile baronului Münchausen, era o personalitate versatilă şi talentată, dar extrem de incapabilă.

Fiind primul german care a susţinut poeziile osianice ale lui Macpherson şi înglodat în datorii cînd părăseşte universitatea, Rudolf Eric Raspe (17371794) scrie un text de geologie, Specimen Historiae Naturalis, înainte de a împlini vîrsta de 30 de ani. Mai tîrziu, lucrarea i-a cîştigat calitatea de membru al Societăţii Regale din Londra. Inventînd noi tehnici de minerit și totodată continuînd să scrie mult despre subiecte din domeniul ştiinţei şi al artelor, în 1767 este numit administrator al colecţiilor lui Frederic de Hesse-Cassel. Părea că se îndreaptă către o carieră strălucită dar, incapabil de a nu mai cheltui banii pe care oricum nu-i avea, s-a pus pe furat pietre preţioase din colecţiile pe care le păzea, pentru a-şi plăti datoriile. Chiar şi aşa, în ciuda faptului că, în anul 1771, se căsătorise cu fiica unui bancher din Berlin, în curînd era asediat de creditori, fiind nevoit să se împrumute de la socrul său, din nou şi din nou. Mai grav, cînd a fost numit administrator în altă parte, noul custode al colecţiilor lui Frederic a descoperit la scurt timp furtul, dezlănţuind astfel strigătul de atac şi urmărirea lui Rudolf. Căutat de lege pentru a fi arestat, primise următoarea descriere: „Consilierul Raspe, un bărbat cu faţa prelungă, cu ochi mici, păr roşcat sub peruca îndesată şi un mers zdruncinat“. Ca urmare, în 1775 fuge în Anglia. Acolo, deşi descoperă că fusese eliminat din Societatea Regală, a obţinut un loc de muncă la antreprenorul Matthew Boulton, constructor de locomotive cu aburi, care 1-a angajat ca ofiţer de analiză la o mină de cositor de lîngă Camborne, în Cornwall. Aici, unde sînt adoptate cîteva din tehnicile lui de minerit, a început să aştearnă pe hîrtie poveştile ce l-au făcut faimos pe alt bărbat.

Născut în 1720, Hieronymous Karl Friedrich, Freiherr von Münchhausen, ca mulţi alţi soldaţi germani, luptase în armata rusă înainte să se pensioneze anticipat, în 1760, cînd s-a căsătorit cu o femeie căreia i-a rămas credincios. S-a stabilit împreună cu ea pe proprietatea lui de la Bodenwerder, din nordul Germaniei.

(va urma)

STUART GORDON

Este, de asemenea, cunoscut faptul că anumite uleiuri esențiale, prin sistemul limbic, influențează stările de: oboseală, depresie, somnolență, atacuri de panică. Prin terapiile oferite de medicina energo-informațională, uleiurile esențiale pot pătrunde prin sistemul nervos direct în creier prin cavitatea nazală, unde celulele nervoase sînt în afara barierei sînge-creier. Medicina energo-informațională, prin terapiile aplicate, poate influența, respectiv amîna, declanșarea multor boli neuro-degenerative.

Echilibrul energetic, respectiv comunicarea energetică la nivel de celulă, organ, sistem, poate fi astăzi măsurată, datorită aparatelor care au la bază fizică cuantică. Omul modern are acces la informație, fapt care îi conferă putere, și poate alege ce este mai bine pentru el. Un om informat este un om puternic!

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) A echilibra; 2) Împreună – Înmagazinat; 3) A întoarce brazda – Au nevestele surori; 4) În nici un chip; 5) Suspin (reg.) – Înțelept; 6) Puse în plic! – În prezent (pop.) – Curs mediu!; 7) Viciu ascuns! – Nașa pentru părinți; 8) Prinsă în lanț – Localitate în Turcia - ,,Imagine Toracică Normală” (abr.); 9) Carte de valoare – Feroce; 10) Tabără părăsită! – Foarte drag – Teșite la capete!

VERTICAL: 1) Adus la cale; 2) Trecută prin etuvă; 3) Document; 4) Necunoscuta de la geam!; 5) Dac!; 6) Unu și unu!; 7) Dame!; 8) Munte în toponimia birmaneză - ,,Academia Internațională de Astronautică” (siglă) – Plop uscat!; 9) Sulfat dublu de aluminiu și potasiu – Fluviu de coastă în Rusia; 10) Ca tot omul – Supus unor mari presiuni; 11) Aflate în permanentă mișcare.

GH ENE

Dezlegarea careului ,,LA ȘCOALĂ”

1) TOCILAR – PN; 2) ARATATOARE; 3) NA – ABAC – OR; 4) ARI – OC – EFU; 5) S – SERAL – ES; 6) EDUCAT – ASI; 7) INOT – SION; 8) AL – NOTA – RA; 9) L – JORA –BAT; 10) ATOM – AVATI.

MÎNDRIA DE A

La Măgurele, între două civilizaţii (I)

Iată-mă din nou, după mai bine de şase ani, la Măgurele.

Propun ca adevărul conform căruia omul cît trăieşte, învaţă să fie îmbogăţit astfel: învaţă şi are surprize, unele de-a dreptul extraordinare. Surpriza nu e, fireşte, o categorie gnoseologică, nici măcar o noţiune cu pretenţii cît de cît teoretice. Încă Euripide spunea: „Nimic nu-i contra aşteptării; trebuie să ne aşteptăm la orice“. Şi, cu toate astea, eu, personal, am trăit zilele trecute o surpriză de proporţii: vatra copilăriei mele dispăruse aproape în întregime. Mă îndreptam spre comuna suburbană Măgurele, din sud-vestul Bucureştilor, şi priveam pe geamul maşinii, preocupat de gîndul prezentului reportaj, de ceea ce-mi va fi dat să văd într-o aşezare care se preconizează a deveni în curînd un modern orăşel agroindustrial. Nu mai străbătusem de mult timp Calea Rahovei. Şi iată că această veche redută a geografiei bucureştene dispăruse aproape în totalitate. Aflasem eu că se modernizează, dar parcă e prea de tot! Unde au dispărut micile dughene de dulciuri, ziare şi tutun? În ce falduri de moloz şi uitare s-au cufundat, pentru totdeauna, simigeriile, prăvălioarele şi cîrciumile vechiului Pod al calicilor? Dar curţile interioare, cu paragina lor levantină, cu căruţele cu cai, cocenii şi stivele de cherestea? Această vastă magistrală, delimitată de ansambluri de locuinţe şi supermagazine sclipindu-şi betonul şi sticla în soarele lacom al dimineţii, făcea parte din cu totul altă eră. Pe undeva, în fundal, prin rariştea dintre blocuri, printre scuarurile înverzite primăvăratec, se mai desluşea cîte ceva din raiul prăfuit al copilăriei, cîte un nuc ancestral adumbrind o cişmea, cîte o casă de paiantă, cu bancă la poartă, cîte o stradă pe jumătate ruinată de leviathanul necruţător al progresului, toate avînd să ia în curînd, prin fălci de excavatoare şi buldozere, drumul inexorabil şi fără drept de apel al nefiinţei. Nu sînt paseist, nici măcar nu mă emoţionez uşor, dar mărturisesc că am avut un şoc. În termeni poetici – a dispărut spaţiul mirific, deşi toropit în praf şi promiscuitate, al primei vîrste. În termeni sociologici, a apărut un nou şi modern habitat, cu pattern-uri culturale noi, care va fi leagănul copilăriei altor generaţii, născător şi el, peste decenii, de nostalgii şi proiecţii ale sufletului. Aşadar, dinspre Calea Rahovei spre Măgurele, ceea ce înseamnă foarte bine dinspre trecut spre viitor, într-un fabulos tunel al timpului. Şi aici, ca în multe alte locuri ale României, noua civilizaţie nu s-a desprins total din placenta trecutului. Singura notă distinctivă este însă că această „nouă civilizaţie“ este de-a dreptul uluitoare, supersonică, iar „trecutul” înseamnă o bogăţie fantastică de straturi protoistorice, de vestigii antice şi medievale, de datini, obiceiuri şi tezaure folclorice. Şi, la urma urmei, aşa după cum aveam să constat pe viu, nici nu e vorba de o desprindere a lor, ci de o întrepătrundere rodnică, de optimizare a funcţiunilor. Aşa după cum poate exista o coexistenţă paşnică între fiinţe de diferite specii, între muzica simfonică şi terapeutică medicală, între încremenirea liniştită a Acropolei şi zumzetul subtil al aparatelor de filmat ale turiştilor, de ce nu ar fi şi una între spicul de grîu şi laser? Şi iată că este, ambele ajutîndu-se reciproc, pledînd una pentru alta în faţa marii instanţe a progresului, pe temeiul unei prietenii ale cărei graiuri şi taine se află în posesia oamenilor. Este o coexistenţă ciudată, repet, dar niciodată amuzantă. Nici măcar atunci cînd pe strada Atomiştilor, care duce spre Platforma naţională a fizicii, se mai plimbă încă, nestingherite, găinile şi raţele, căruţele trase de cai patriarhali. Fireşte, sîntem de acord cu Lucian Blaga care, în „Elogiul satului românesc“, scria această memorabilă cugetare: „A trăi la sat

înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie“. Nu mai sîntem însă de acord cu marele poet şi gînditor atunci cînd afirmă că „satul e atemporal“. Asta pentru că Măgurelele, cel puţin, alcătuiesc o zonă în care timpul se propagă în unde istorice, ce vin din neolitic (deşi întîia sa atestare documentară datează din anul 1582) şi se pierd (sau se regăsesc) în viitorime. Formată din constelaţia a cinci sate – Măgurele, Alunişu, Vîrteju, Pruni şi Dumitrana –comuna se află într-o vale pitorească, scăldată de rîurile Argeş, Sabar şi Ciorogîrla, prielnică apariţiei vieţii încă din zorii istoriei. Odinioară, partea de sud a ei era acoperită de stejarii seculari ai Codrului Vlăsiei, numit şi Vlaşca, adică pămîntul împădurit al vlahilor.

Pe aici a trecut, în drumul său către Călugăreni, Mihai Viteazul. Din vechea culă unde a tras marele voievod a mai rămas pivniţa, pe care bătrînii încă o mai recunosc, din generaţie în generaţie. La 23 aprilie 1623, domnitorul Radu Mihnea întăreşte lui Şerban Daraban „moşia la Măgurele“ cu condiţia „de a face în sat un puţ, un pod şi o cruce“. Aşadar, un puţ, un pod şi o cruce... După aproape 350 de ani de la pecetluirea acestui hrisov, Măgurelele au comori mai mari, probabil, decît toate valorile Ţării Româneşti la acea dată. Şi, dacă ar fi să amintim numai producţia globală de 55 milioane lei realizată într-un singur an de C.A.P. Măgurele, noile blocuri şi magazine care se înalţă perpendiculare pe cupola de lapis-lazuli a cerului, modernul hotel, cu 167 de paturi, din centru, desfacerea către populaţie, zilnic, a unor mărfuri în valoare de aproape un sfert de milion de lei, dotajul extraordinar, tehnico-ştiinţific, al Platformei fizicienilor (unde se preconizează acum elaborarea unui soare artificial de 40 milioane de grade Celsius), încă ar fi de ajuns.

Şi, ca să conturăm mai bine efigia istorică a comunei, a tradiţiilor sale, vom mai spune că ţăranii de aici au intrat în cronici ca participanţi activi ai Revoluţiei de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, că l-au susţinut în unanimitate, ca domn al Ţării Româneşti, pe Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, şi că în anii 1888 şi 1907 au aprins şi ei torţele răscoalelor (pentru a pune capăt traiului inuman pe care îl aveau, trai care îl făcea pe un călător străin din Secolul al XVIII-lea să scrie că ţăranii din Măgurele îşi duceau existenţa în „condiţii îngrozitoare, mai rău decît fiarele sălbatice“), că, în sfîrşit, au dat jertfe grele în cele două carnagii mondiale din acest zbuciumat secol.

Aţi văzut vreodată, stimaţi cititori, un bob de grîu prin lentila unui microscop care măreşte de 10.000 de ori? Eu am văzut şi, mărturisesc, am avut senzaţia că mă aflu în faţa unui cosmos în miniatură: un peisaj selenar, cu cratere, nervuri şi falii tectonice parcă, bolţi stelare şi nebuloase ale materiei în plină efervescenţă. Fizica, bionica, matematieile superioare, electronica, chimia, automatica şi celelalte cuceriri ale geniului uman pot şi trebuie să îşi îndrepte pîrghiile de lumină şi asupra agriculturii, ceea ce nu de puţine ori se face şi în cadrul Centrului naţional de fizică. Astfel, prin eforturile conjugate ale ingeniozităţii umane, ale ramurilor de vîrf ale ştiinţei şi tehnicii mondiale, una dintre cele mai vechi ocupaţii umane se modernizează rapid, devine mai eficientă şi mai capabilă să smulgă pămîntului şi fenomenului germinaţiei taine noi, valori în măsură să satisfacă tot mai mult nevoile de hrană ale oamenilor.

Platforma, sau Centrul naţional de fizică. Din exterior, îţi pare o mică aşezare a Secolului XXI, cu clădiri zvelte şi puternice, cu arcade de piatră şi metal sclipitor în bătaia soarelui, cu o arhitectonică ce pare a reproduce structura atomului.

Stăm de vorbă cu dr. Ioan Brânduş, secretarul ştiinţific al unităţii.

– Care ar fi, la ora actuală, sursele de mîndrie ale Centrului naţional de fizică?

În lumea mea

Iubito, hai să părăsim Pămîntul Și să trăim pe o planetă mică Cu munți ce viețuiesc imponderabil Și ape ce spre ceruri se ridică

Vom fi ușori în trupurile noastre

Nu vom simți poveri sau greutate Eu voi zbura spre Marea de lumină Iar tu vei face salturi în cascade

Nici timpul nu ne va mai fi potrivnic Nici vremuri ce-au trecut sau or să vină Putem alege, veșnic, dimineața Și-ți voi servi o ceașcă de lumină

Ne vom iubi fără de timp și spațiu

Și ne vom îmbrăca în praf de stele

Ne vom hrăni cu muguri de lumină

Și veșnic vom rămîne printre ele

Iubito, dacă-ți place lumea asta

Te-aștept să vii, dar numai pînă-n zori

În lumea-n care vei pleca cu mine

Vom fi doar noi, vom fi nemuritori.

M ARIUS B UDĂRĂSCU

– În rîndul activităţilor deosebite, aş putea enumera sarcinile care ne revin în cadrul programului nuclear naţional, proiectarea reactorilor nucleari şi a centralelor atomo-electrice, cercetările de fizică termonucleară controlată, orientate să identifice noi surse de energie, cu caracter infinit, apoi o serie întreagă de tehnologii neconvenţionale, bazate pe fenomene şi procese fizice cu radiaţii nucleare, electroni, plasmă şi laser, şi multe, multe alte cercetări şi programe complexe, dintre care unele sînt folosite cu succes în industrie.

– Ştiu că aveţi realizări însemnate şi în domeniul studierii cosmosului. Ce ne-aţi putea spune despre ele?

– În ceea ce priveşte fizica spaţiului cosmic, pot spune că pînă în prezent am contribuit, în cadrul programului „Intercosmos“ la obţinerea unor succese importante la bordul sateliţilor artificiali „Cosmos” 690, 782, 936 şi 1129, a acelora purtînd denumirea I.K. 18 şi 20, a staţiei orbitale pilotate „Saliut“ şi a multor altora similare. Iar recunoaşterile internaţionale ale geniului tehnico-ştiinţific românesc nu au întîrziat să se arate. De altfel, Centrul nostru este membru activ al Uniunii internaţionale de fizică pură şi aplicată, Societăţii europene de fizică, Institutului unificat de cercetări nucleare de la Dubna, al altor foruri şi organisme internaţionale. Avem programe de colaborare rodnică cu mai multe ţări ale lumii, dintre care aş aminti Uniunea Sovietică, R. P. Chineză, R.P. Polonă, R.D. Germană, R.S. Cehoslovacă, Anglia, Franţa, Statele Unite ale Americii, R. F. Germania, Canada, Japonia şi multe altele.

– Pe plan extern, există vreun domeniu prioritar în care sîntem bine situaţi?

– În fizica nucleară a ionilor grei, a plasmei şi a solidului. Dar, pe lîngă toate aceste colaborări şi rezultate spectaculoase, care au dus faima savanţilor români pe toate meridianele lumii, noi nu uităm nici o clipă îndatoririle pe care le avem faţă de propria economie naţională: aproape 40% din activitatea de aici se desfăşoară pe bază de contracte de cercetare direct cu unităţile productive interne.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR (1981)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Cum a distrus America conducta Nord Stream II (II)

Toată secretomania aceasta este spulberată chiar de către cel care ceruse operațiunea: președintele Joseph Biden. Seymour Hersh scrie: „Pe 7 februarie, cu mai puțin de trei săptămîni înainte de aparent inevitabila invazie rusă a Ucrainei, Biden s-a întîlnit în biroul său de la Casa Albă cu cancelarul german Olaf Scholz, care, după o oarecare ezitare, a trecut în echipa americană. La conferința de presă care a urmat, Biden a spus sfidător: «Dacă Rusia invadează, nu va mai exista un Nord Stream II. Îi vom pune capăt»”. Vă amintiți cred, declarația care a făcut valuri la vremea aceea și a ridicat semne de întrebare

etICH eta

asupra narativului conform căruia rușii fuseseră autorii distrugerii conductei. Îmi închipui că cei responsabili cu pregătirea operațiunii au avut impulsul de a-l lua la palme pe președinte, dar șiau dat seama că acesta făcuse o „greșeală pozitivă”, ca să zic așa.

Același jurnalist american ne explică: „Indiscreția lui Biden și Nuland, dacă asta a fost, ar fi putut să-i fi frustrat pe unii dintre planificatori. Dar a creat și o oportunitate. Potrivit sursei, unii dintre înalți oficiali ai CIA au stabilit că aruncarea în aer a conductei nu mai poate fi considerată o operațiune ascunsă, deoarece președintele tocmai a anunțat că știm cum să o facem. Planul de a arunca în aer Nord Stream I și II a fost brusc retrogradat de la o operațiune ascunsă, care impunea informarea Congresului, la una care a fost considerată o operațiune de informații foarte clasificată cu sprijin militar american. Potrivit legii, sursa a explicat: «Nu mai exista o cerință legală de a raporta operațiunea la Congres. Tot ce aveau de făcut acum era doar să o facă – deși trebuia să fie secret»”.

(continuare în pag. 24) n m

Influența „Maidan” asupra războiului actual

În continuarea ideilor exprimate în cuprinsul editorialului publicat pe prima pagină a revistei, voi face referire la o întîmplare din anul 2014, ce a ocupat prima pagină a ziarelor, site-urilor și agențiilor de presă din lume, motiv pentru care am să citez din prestigiosul BBC, instituție de presă care, la 9 ani distanță de acel moment, nu mai vede în Ucraina decît ceea ce trebuie să vadă, nu și ceea ce este cu adevărat. Din fericire pentru noi, internetul ne oferă posibilitatea de a

descoperi lucruri care acum se doresc a fi trecute sub tăcere. În acea iarnă a lui 2014 a apărut pe Youtube intercepția unei convorbiri dintre Victoria Nuland, asistent al Secretarului de Stat al SUA din acea vreme, și ambasadorul american la Kiev, Excelența Sa Geoffrey Pyatt, discuție în care Nuland îi indica acestuia cine ar trebui să facă parte din noul guvern ucrainean, amestecîndu-se în treburile interne ale Ucrainei.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

e DI to RI a L

motto: ,,ONU s-a înființat pentru a se propaga pacea pe Pămînt, sens în care va fi o luptă pentru pace de nu va mai rămîne cărămidă peste cărămidă”. (Radio Erevan)

Cînd aveam vreo 10 ani, l-am rugat pe bunicul din partea mamei să-mi povestească viața sa, și respectiva narațiune a durat ani de zile. De multe ori, cele relatate de el mă făceau să mă tăvălesc de rîs, alteori, ascultîndu-l, îmi curgeau lacrimile din ochi precum picăturile din țurțuri la dezgheț.

Cel mai mult m-au impresionat amintirile sale din timpul războiului, cînd a luptat în primele rînduri ca șef de companie. Odată, cînd a ieșit din tranșee și a ridicat mîna strigînd ,,La atac!”, un glonț inamic i-a străpuns palma, și toată viața sa a rămas cu un handicap chinuitor. Cu toate acestea, de meserie fiind dogar, a făcut sute de butoaie, ținînd ciocanul în mîna betegită, și uite așa și-a crescut cele cinci fete rămase după război, din cei 11 copii pe care i-a avut, șase dintre ei murind la naștere, pe timpul bombardamentelor sau de diferite boli grave. Cert este că n-am uitat aceste amintiri ale bunicului meu, pe care mi le-a povestit cu lacrimi în ochi, ba mai mult, pe toate le-am transformat în faruri călăuzitoare ale drumului meu prin viață.

Așa s-a făcut că, atunci cînd delegația ONU a sosit în unitatea de tancuri unde îmi satisfăceam stagiul militar și mi-a propus să accept încorporarea în trupele Națiunilor Unite, pur și simplu, am luat foc, gîndindu-mă la cele povestite de bunic. Păi cum vine asta, adică ONU, care a fost înființată pentru propășirea păcii în lume, intenționa să-și mărească trupele militare? Mai mult: sediul ONU se află în țara cu cel mai performant armament din lume? Cu toate acestea, nu m-am opus deplasării mele la Constanța, unde, timp de o săptămînă, am fost supus unor amănunțite testări medicale, psihice, fizice, IQ etc. Împreună cu alți vreo 7-8 soldați aduși de prin unitățile militare din Dobrogea, am fost cazat într-un hotel din Eforie Nord, toți aflîndu-ne sub supravegherea a trei ofițeri români. Pe mine, cel puțin, m-au rupt în două acele 2-3 deplasări zilnice de la Eforie Nord la Constanța, unde au avut loc testările. În final, doar șase soldați, printre care m-am aflat și eu, au trecut de această etapă a selecțiilor. Au urmat discuțiile individuale cu delegații ONU, de la care am aflat că astfel de acțiuni fuseseră programate și în alte 7-8 orașe mari din țară. Am avut și un translator, căruia i-am reproșat că nu traducea exact ceea ce spuneau ofițerii în engleză. Mi-am dat seama de asta, întrucît atunci cînd un ofițer spunea ceva zîmbind, translatorul mai că plîngea cînd traducea. Chiar i-am cerut cu fermitate să fie cît mai clar în traducerea vorbelor mele, că spusele militarilor străini nu mă prea interesau. Cert este că atmosfera devenise din ce în ce mai tensionată, și gaz pe foc au turnat oaspeții, care au vrut să afle dacă am întrebări de pus cu privire la proiectul ONU pentru pace.

Da, am avut, și prima a fost asta: Care este posibilitatea ca eu să mă întorc viu acasă după această aventură? Ce mai, liniște totală, ofițerii străini tăceau ca peștii în acvariu. Nu cred că greșisem cu ceva, pentru că, atîta vreme cît ei se gîndeau la ,,pace”, aveam și eu dreptul să mă gîndesc la viața mea. Le-am făcut și calcule matematice, spunîndu-le că posibilitatea de a scăpa viu din respectiva poveste era de ½, deci riscul meu de a muri era imens, de 50%, și ei nu puteau să modifice acest rezultat, matematica fiind o știință exactă.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Religia Păcii (3)

– Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Yitzhak Rabin –Acelora care se întreabă, poate: ce este aceasta, o cuvîntare, sau o predică? – le voi răspunde că nu este nici una, nici alta. Este o spovedanie. O mărturisire. O lecție de religie naturală, pe Altarul Păcii. Întreaga noastră ceremonie de iarnă, din această zi înaltă, este o liturghie, o Missa Solemnis închinată Păcii. Aș vrea să am măcar a mia parte din forța taumaturgică a Recviemului de Mozart, pentru a arăta tuturor cît de însetați de Pace sînt românii. „Pacea este prielnică, înăuntrul Păcii s-a născut Iubirea” – spunea anticul Ovidiu, primul poet al Poporului nostru, contemporan cu adolescentul Isus. Dar generația care populează astăzi Planeta constată, cu durere, că, pe măsură ce se tot decernează Premii Nobel pentru Pace, crește și violența, se înmulțesc și ororile războiului. Toate celelalte Premii Nobel – pentru literatură, pentru economie, pentru medicină, pentru fizică, pentru chimie, pentru biologie – au acoperire în practică, fiindcă există și economie, și medicină, și fizică, și chimie, și biologie. Numai Pace nu există. Mă încumet să afirm că Premiul Nobel pentru Pace se acordă pentru ceea ce, de fapt, nu există. Deoarece, vorba titlului unui film din copilăria noastră, „Nu-i pace sub măslini”. Evident, pacea nu-i atît de spectaculoasă

ca războiul. Starea de normalitate a vieții cotidiene nu va umple, niciodată, pagina I a ziarelor și nu va face să fie întrerupte emisiunile programelor de Radio și Televiziune de pe mapamond. Există corespondenți de război, dar nu și corespondenți de pace. Pacea este, în definitiv, ca aerul – îi simțim valoarea abia atunci cînd se întrerupe. Autorul romanului „Ulysses”, irlandezul James Joyce, are o formulare memorabilă: „Istoria este un coșmar din care încerc să mă trezesc”.

Nu-mi propun să abordez, acum și aici, problema atît de spinoasă a conflictului din Orientul Apropiat. Însă pentru clarificarea unora care încă mai lucrează cu prejudecăți și imagini false, mă văd nevoit să fac cîteva precizări. Adevărul istoric ne obligă să optăm și, la nevoie, să reprimăm obiceiul unora care practică o politică byzantinistă, adică duplicitară. Israelul este țara evreilor, dată de Dumnezeu pe vremea patriarhilor biblici, iar în documentele istorice, în primul rînd în Biblie, nu se pomenește de alte neamuri, sau seminții statornice în acea zonă. De asemenea, Ierusalimul a fost, este și trebuie să rămînă Capitala statului evreu, așa cum i-a stabilit acest statut Regele David. Am scris asta și în volumul meu de „Aforisme”, tipărit în anul 2002, și în revista pe care o conduc, ceea ce i-a provocat unui

Influența „Maidan” asupra războiului actual

(urmare din pag. 21)

Propun să ne reamintim împreună dialogul și să vedem ce opinau atunci ziariștii BBC. „Pyatt: Cred că sîntem în joc. Piesa Klitschko (Vitaly Klitschko, unul dintre cei trei lideri principali ai opoziției) este, evident, cel care ne încurcă. Mai ales anunțul lui ca viceprim-ministru și ați văzut cîteva dintre notele mele despre problemele lui, așa că încercăm să aflăm cît de repede putem ce vrea de fapt. Dar cred că argumentul tău față de el, pe care va trebui să îl folosești, este exact cel pe care l-ai dat lui Yats (Arseni Yatseniuk, un alt lider al opoziției) și mă bucur că l-ai pus pe locul care i se potrivește în acest scenariu și sînt foarte bucuros de cum a răspuns. Nuland: Bine. Nu cred că Klitsch ar trebui să intre în guvern. Nu cred că este necesar, nu cred că este o idee bună”.

Referitor la acest fragment, specialistul în analiză diplomatică al BBC, Jonathan Marcus, spunea atunci că „SUA afirmă că lucrează cu toate părțile aflate în criză pentru a ajunge la o soluție pașnică, menționînd că «în cele din urmă este la latitudinea poporului ucrainean să-și decidă viitorul». Cu toate acestea, această transcriere sugerează că SUA au idei foarte clare despre care ar trebui să fie rezultatul, străduinduse să atingă aceste obiective. Purtătorii de cuvînt ruși au insistat că SUA se amestecă în afacerile Ucrainei – nu mai mult decît Moscova, ar putea spune cinicul –, dar Washingtonul are în mod clar propriul său plan de joc. Scopul clar al scurgerii acestei conversații este acela de a stînjeni Washingtonul și pentru publicul susceptibil la mesajul Moscovei de a prezenta SUA ca interferînd în treburile interne ale Ucrainei”.

Continui redarea dialogului: „Pyatt: Da. Presupun că... în ceea ce privește faptul că nu va intra la guvernare, lăsați-l să rămînă să-și facă temele politice și alte chestii. Mă gîndesc doar în ceea ce privește felul de proces care merge înainte, dorim să-i ținem pe democrații moderati împreună. Problema va fi Tyahnybok (Oleh Tyahnybok, celălalt lider al opoziției) și băieții lui și sînt sigur că asta face parte din ceea ce pregătește Ianukovici pe tema asta. Nuland: Cred că Yats este tipul care are experiență economică, experiență de guvernare. El are nevoie de Klitsch și Tyahnybok în exterior. Trebuie să vorbească cu ei de patru ori pe săptămînă, știi. Cred că Klitsch va fi la acel nivel lucrînd pentru Yatseniuk, pur și simplu nu va funcționa. Pyatt: Da, nu, cred că este corect. Bine.

Bun. Vrei să stabilim un apel cu el ca următor pas? Nuland: Înțelegeam din acel apel – dar îmi spuneți – că cei trei mari mergeau la propria lor întîlnire și că Yats urma să ofere în acel context o... conversație de trei plus unu sau trei plus doi. Cu tine. Nu așa ai înțeles? Pyatt: Da, am văzut asta. Nuland: Ok. Acum a făcut ca atît Serry, cît și (Secretarul General al ONU) Ban Ki-moon să convină că Serry ar putea veni luni sau marți. Așa că ar fi grozav, cred, să ajuți să aranjăm chestia asta și ca ONU să ajute și el. Cît despre UE, dă-i dracului!”.

Jonathan Marcus comentează în felul următor: „O perspectivă interesantă asupra procesului de politică externă, cu lucrări care se desfășoară la mai multe niveluri: diverși oficiali care încearcă să trimită opoziția ucraineană; eforturile de a determina ONU să joace un rol activ în consolidarea unui acord; și (după cum puteți vedea mai jos) vicepreședintele american Joe Biden fiind în mod clar pregătit pentru a oferi cuvinte de încurajare la momentul potrivit. Nu e pentru prima dată într-o criză internațională cînd SUA își exprimă frustrarea față de eforturile UE. Washingtonul și Bruxellesul nu au fost complet sincronizate în timpul crizei din Ucraina. UE este divizată și, într-o oarecare măsură, ezită în a alege o luptă cu Moscova. Cu siguranță nu poate cîștiga o bătălie pe termen scurt pentru afecțiunile Ucrainei față de Moscova – pur și simplu nu are stimulente în numerar disponibile. UE a căutat să joace un joc mai lung;. Dar SUA este clar hotărîtă să-și asume un rol mult mai activist”.

Dacă lucrurile stăteau astfel acum 9 ani, ce credeți că s-a schimbat între timp? Nimic. Ah, ba da, s-a schimbat ceva: vicepreședintele Biden a devenit între timp președintele Biden, în timp ce Victoria Nuland e pe același post. Cît despre felul în care gîndesc, sînt convins că e același și nu mă miră dată fiind adversitatea lor față de Uniunea Europeană că i-au „făcut figura”, cum se spune, și au rupt orice punți de dialog și colaborare între aceasta și Rusia pentru următorii cel puțin 50 de ani. De ce s-a întîmplat asta? Fiindcă la conducerea Uniunii se află foștii corigenți ai generațiilor care acum au 45-55 de ani. Fix de aia.

Să citim acum finalul dialogului dintre Nuland și Pyatt: „Pyatt: Exact asta spun și eu. Trebuie să facem ceva pentru a-i face să rămînă împreună, fiindcă dacă se va dezvolta, rușii vor încerca să distrugă munca lor. Între timp, are loc o întîlnire a fracțiunii Partidului Regiunilor chiar acum și sînt sigur că există o discuție

înalt reprezentant palestinian la București o reacție destul de disproporționată pentru un diplomat, el înaintîndu-mi un protest scris. E dreptul său, nu mă supăr, dar e și dreptul meu să spun ce gîndesc, pe baza unor documente imbatabile ale Antichității. Ca sociolog și istoric, eu n-am nici un fel de interes, decît respectarea, cu strictețe, a adevărului. În situația escaladării violențelor din Orientul Apropiat, într-o serie de discuții succesive cu mai mulți emisari din Israel, printre care și unii miniștri ai Cabinetului Ariel Sharon – într-un cadru privat – eu am avansat ideea separării totale a evreilor și a palestinienilor, prin construirea unui zid de protecție. Modelul ni l-a dat, în altă epocă și la alte dimensiuni, Alexandru Macedon, care a tăiat, cu o singură lovitură de sabie, nodul gordian. Un alt model, mult mai aproape de vremurile și realitățile noastre, ni l-a oferit Iuliu Maniu care, în toamna anului 1918, după ce a ascultat, ore în șir, promisiunile amăgitoare ale politicianului și omului de știință maghiar Oskar Jaszi, a refuzat toate ofertele, iar atunci cînd interlocutorul său l-a întrebat, exasperat: „În definitiv, ce vreți voi, românii?” – el a dat un răspuns remarcabil, care a consfințit demolarea anacronicei construcții a așa-zisului Imperiu AustroUngar: „Desfacerea totală!”. Așa a răspuns Iuliu Maniu, fiindcă aceasta era singura soluție după mai multe veacuri de samavolnicii și umilințe îndurate, cu răbdare de mucenici, de atîtea generații de români. (va urma) cornELIU VADIm TUDor

contradictorie în acel grup. Dar oricum am putea rezolva lucrurile bine dacă ne mișcăm repede. Așa că lasă-mă să lucrez la Klitschko și dacă poți să continui... vrem să încercăm să facem pe cineva cu o personalitate internațională să vină aici și să ajute la treaba asta. Cealaltă problemă este un fel de informare a lui Ianukovici, dar probabil că mîine ne vom regrupa în această privință, cînd vedem cum lucrurile încep să se îndrepte. Nuland: Deci, Geoff, cînd am scris nota, Sullivan (consilierul pentru securitate națională al vicepreședintelui SUA) s-a întors la mine VFR (direct la mine), spunînd că aveți nevoie de Biden și am spus că probabil mîine. Deci Biden este dispus. Pyatt: Ok. Grozav. Mulțumiri”.

Analistul diplomatic BBC, Jonathan Marcus, comentează din nou: „În general, acesta este un episod dăunător între Washington și Moscova. Nimeni nu iese cu adevărat în cîștig. În mod clar, SUA este mult mai implicată în încercarea de a intermedia o afacere în Ucraina decît lasă să se vadă public. Există o oarecare jenă și pentru americani, avînd în vedere ușurința cu care le-au fost piratate comunicațiile. Dar interceptarea și scurgerea de comunicații reprezintă într-adevăr felul în care Rusia vrea să-și conducă politica externă? Mă îndoiesc de asta, deși avînd în vedere unele dintre comentariile consilierului lui Vladimir Putin pentru Ucraina, Serghei Glazyev – de exemplu interviul său pentru ziarul „Kommersant-Ucraina“ de zilele trecute – nu aveți nevoie de propriul post de ascultare pentru a vă fi clare intențiile Rusiei. Rusia a spus că «trebuie să intervină în Ucraina», iar autoritățile de acolo ar trebui să folosească forța împotriva demonstranților”.

Acum se înțelege mai bine că, de fapt, protestele din Piața Maidan au condus la toată starea de lucruri de acum, fiindcă americanii au dorit să preia conducerea țării pe care voiau s-o scoată de sub influența Moscovei, iar rușii s-au prins și au reacționat după cum știm. Nu sînt de acuzat nici unii, nici alții fiindcă-și urmăresc interesele, dar mă deranjează că cei pe care generația bunicilor noștri i-au așteptat o viață să vină să-i scape de ruși se comportă exact ca ciolovecii. Mă deranjează ipocrizia și corul jurnaliștilor care cîntă aceeași partitură uitînd evenimente ca cel descris aici, doar pentru că acum e la modă să glorifici Ucraina și pe președintele său, pentru că așa e ordinul venit „de sus”.

În ceea ce mă privește, am să vă reamintesc de cîte ori voi putea lucruri pe care cu toții avem tendința să le uităm, fiindcă amintindu-ni-le putem să înțelegem mai bine prezentul și să evităm greșelile trecutului.

Ne întoarcem în comunism sau vom ajunge să îl regretăm?

C40 Cities se prezintă drept „o rețea globală de primării care acționează urgent pentru a confrunta criza climei și a crea un viitor în care toți să prospere”. Din rețea fac parte marile capitale occidentale precum Londra, Paris, Berlin și New York, în total aproape 100 de orașe. Proiectul dă linii directoare pentru orașele viitorului. În care un locuitor va trebui să consume doar 16 kg de carne și 90 de kg de lactate pe an, față de consumul actual de peste 70 kg carne și 200 kg lactate.

Numărul de mașini va trebui să scadă la 190 la 1000 de locuitori. Pentru comparație, România are acum 360 de mașini la 1000 de locuitori – cel mai mic

număr din UE. Va fi permisă doar o singură călătorie cu avionul o dată la doi ani și va fi limitată cumpărarea de haine.

Sławomir Mentzen, politician polonez al Confederației, compară acest plan cu comunismul. „Ni se pregătește o adevărată comună, dar va fi mai rău decît în comunism. Polonezii puteau mînca mai multă carne pe timpul Republicii Populare, cînd existau cartele. În comunism erau cartele, în noul eurosocialism vor fi limite. Singura diferență e tehnologia. Cartelele erau de hîrtie, acum vom avea limite în contul bancar, ne vor fi refuzate tranzacțiile cînd vom încerca să cumpărăm mai multă carne, lapte sau haine. Omul obișnuit va cheltui o

De-ale vieții valuri... (5)

(urmare din pag. 21)

Tot matematic și chiar prin logică elementară, le-am demonstrat că și probabilitatea ca proiectul lor să reușească era nul sub toate aspectele. Practic, oamenii sperau să tragă o bilă verde dintr-o urnă în care se găseau numai bile albe și roșii, adică visau cai verzi pe pereți. Ca dovadă că atunci am avut dreptate, iată ce pace este acum pe planetă, la 50 de ani distanță de momentul în care s-au petrecut aceste întîmplări. Mă și mir că acești ,,oameni de bine” nu au obținut pacea pînă acum, printr-un bombardament atomic, după care să ne spună: ,,Acum puteți să mergeți în liniște spre cimitir!”. Cum, de ce în liniște? ,,Ca să nu se creeze panică”. Oricum, în afară de a respira, ofițerii străini nu făceau altceva decît să se uite la mine precum curca-n lemne. La un moment dat, am interceptat un murmur, ceva de genul ,,He’s crazy!” (nebun). Dar le-am dat replica: ,,Yes, așa e cel care v-a trimis în România!”.

Toată treaba a durat circa 2 ore și s-a încheiat cu o întrebare ce mi-a fost adresată mai mult din complezență: ,,Sub ce armă ai vrea să servești?”. Răspuns: ,,Un băț cu o cîrpă albă în vîrf!”. Pentru ofițerii străini, asta a venit ca o măciucă în moalele capului lor. Nici nu m-a interesat ce gîndeau ei, dar spunîndu-le toate acestea am vrut să mă descarc, mai tot timpul avînd în minte vorbele bunicului meu: ,,Ce ciudată este această lume, în care omul acceptă să nu mai trăiască, de frică să nu moară!”.

Reîntors la Murfatlar, am fost întrebat de Nea Dima la ce testări am picat și i-am răspuns că la cele legate de IQ. I-am dat și explicații: ,,Un IQ de plus, ca al meu, nu a putut fi calculat de cei care aveau un IQ cu minus”. După vreo 2-3 luni, am aflat că Nicolae Ceaușescu s-a opus prezenței românilor în armata extinsă a ONU, iar acesta ar fi spus cam așa: ,,Făurirea păcii trebuie dată pe mîna crescătorilor de porumbei albi, nicidecum pe mîna celor care dețin cele mai sofisticate arme”.

Una peste alta, povestea cu armata ONU a fost ușor dată uitării, pe Nea Dima interesîndu-l mai mult echipa de fotbal, care abia scosese un meci egal în provincie. Eu am lipsit de la acel meci, dar mi-a spus că echipa gazdă a jucat atît de dur, încît aproape toți jucătorii militari au plecat de la stadion șchiopătînd. Supărat de cele întîmplate, Nea Dima l-a avertizat pe primarului comunei unde avusese loc meciul: ,,Nu te voi uita! La o viitoare aplicație militară, voi trece cu tancurile prin comuna ta și îți voi fărîma toate străzile!”. Nu știu dacă Nea Dima s-a ținut de cuvînt, pentru că, pentru mine, perioada de satisfacere a serviciului militar a luat sfîrșit pe la mijlocul lunii octombrie. N-am apucat, însă, să mă bucur, fiindcă toți cei trimiși la vatră au primit ordinul de a participa la munci agricole în cîmpiile Dobrogei. Era vorba de culesul porumbului, despre care, la radio-TV se spunea că s-a încheiat în toată România, dar, pe unde eram trimiși, găseam mii de hectare cu porumbul necules.

Tata nu m-a crezut cînd a auzit de motivul pentru care nu vin acasă, și chiar m-a amenințat că mă va declara dispărut, ca să mă caute miliția. Era tare cătrănit, mai ales că aflase de la un prieten de-al meu că nu am dat Bac-ul. Chiar m-a amenințat că mă va trimite să lucrez la salubritate, dar uitasem să-i spun că, în afară de munca directorului, eu altceva nu știam să fac.

Revenind la muncile agricole, pot spune că totul mergea sub impulsul promisiunii: ,,Cînd terminați holda asta, plecați acasă!”. Ce mai, munceam ca proștii, terminam tarla după tarla, și uite așa ne-a prins luna decembrie. Culmea era că, pe măsură ce trecea vremea, lanurile de porumb erau din ce în ce mai întinse, iar cele 3-4 rînduri pe care un soldat trebuia să le culeagă pe zi păreau a fi mai lungi decît Ecuatorul. Ajunsesem să culegem porumbul din trei în trei coceni, dar eram repede descoperiți de tablagiul (subofițerul) care ne supraveghea și ne controla cu un pronunțat simț de răspundere. Ne spunea des că ,,un știulete necules reprezintă un act de subminare a economiei naționale”. Asta, pînă cînd, exasperați de insistența cu care ne verifica loialitatea față de țară și popor, culegătorii ,,patrioți” au început să arunce cu știuleți în el. Ce mai, îl adusesem într-o stare de disperare cumplită. Nici nu apuca să întrebe ,,Care dai, bă?”, că alți 3-4 știuleți îi cădeau în cap, fapt ce l-a determinat să renunțe să mai stea în spatele nostru și să se ducă la capătul rîndurilor, unde aștepta, pipăindu-și cucuiele.

Deși începuse să ningă, iar lumea se pregătea de sărbătorile de iarnă, noi tot la depănușat știuleți de porumb eram. Am prins pînă și celebrele geruri dobrogene, cu vînturile acelea cumplite, care băteau din toate direcțiile. În vîrful primelor trei degete de la mîini aveam carne vie, iar degetele de la picioare erau în pragul degerăturii la finalul fiecărei zile. Atunci a fost pentru prima oară în viața mea cînd am înțeles ce simt sinucigașii.

Pînă la urmă, pe data de 29 decembrie, deci după fix două luni și jumătate de munci agricole, am fost chemați la unitate pentru a ne pregăti bagajul în vederea mult-așteptatei plecări către casă. L-am sunat pe tata, asigurîndu-l că, a doua zi, voi sosi în București, în jurul orei 21. Urma să plec spre casă cu alți 5-6 bucureșteni, petrecerea de lăsare la vatră fiind desfășurată în vagonulrestaurant al trenului. Am băut, tot drumul, numai lichioruri fine. Miroseam de sus pînă jos a căpșunică, cireșică și fructe de pădure. Cînd am coborît din tren, mi s-a rupt filmul, motiv pentru care colegii m-au culcat pe o bancă de pe peron. Tata, care îmi promisese că mă va aștepta în gară, cu siguranță că s-a uitat mult după mine. Iar în cazul în care m-a văzut întins pe bancă, precis a crezut că e vorba de vreun aurolac, că doar el avea un băiat serios și cu armata făcută.

Cînd m-am trezit de frig, era ora trei noaptea, dar nu-mi revenisem din mahmureală, plus că aș fi fost cuprins de rușine dacă apăream în fața părinților în halul acela. Din acest motiv, am decis să stau pînă la ziuă în sala de așteptare a gării. Doar că m-au alungat

avere pentru renovarea forțată a locuinței, va renunța la mașină, va merge cu bicicleta sau autobuzul, va mînca greieri, nu va merge cu avionul în concediu, va plăti taxe din ce în ce mai mari, pentru că altfel… vor fi cu două grade mai mult și va fi dezastru. La fel cum, în pandemie, era dezastru dacă nu ne blocam în case pentru un an. Măsurile propuse, în ambele cazuri, sînt mult mai rele și dăunătoare decît virusul, respectiv încălzirea globală. Dacă lupta împotriva încălzirii globale înseamnă interzicerea cărnii, lactatelor și mașinilor private, 3 obiecte vestimentare pe an și un singur zbor cu avionul o dată la 3 ani, atunci aleg fără ezitare o temperatură cu două grade mai mare”, a declarat politicianul polonez.

PAUL BAȘOTĂ

niște milițieni, care m-au făcut... ,,gunoi al societății”. Așa am ajuns într-un parc din zona gării, în care, tot căutînd o bancă, am căzut direct în cap, într-o tufă de trandafiri cu ghimpi de 2-3 cm lungime. Ce mai, eram plin de țepi și aveam senzația că am ajuns victima unei plante carnivore. Cu toate acestea, am adormit așa, atîrnat de ramurile spinoase.

M-am trezit cînd se făcuse deja ziuă și m-am chinuit circa o oră să mă ridic din tufa aia blestemată. Aveam o scurtă din fîș, pe care spinii o făcuseră zdrențe, ca să nu mai spun că eram plin de noroi din cap pînă-n picioare. Era ziua de 31 decembrie și îmi revenisem bine din beție. Pe la ora 9 dimineața, mîndru că ai mei nu mă vor vedea băut, am sunat la ușă. Cînd m-a văzut mama, a început să plîngă: ,,Să nu-mi spui că a dat mașina peste tine, că mor!”. A apărut și tata care, după ce m-a văzut, a liniștit-o, zicînd: ,,Drac mort nu există”. Apoi m-a înștiințat că pe 3 ianuarie urma să mergem la directorul Întreprinderii ,,Energo-Reparații” din București, în vederea angajării mele. Acolo erau niște hale mari, pline cu strunguri de toate mărimile, iar eu trebuia să umblu toată ziua printre acele utilaje, cu un carnețel în mînă. Tata zicea că mi-a pus Dumnezeu mîna în cap, dar după instructajul cu protecția muncii, mi-am luat adio de la acel post, reproșîndu-i directorului că și-a pus fabrica prea departe de stația autobuzului care mă ducea acasă.

În scurt timp, mi-am găsit singur de muncă, și mult mai aproape de domiciliu. Era o secție de traduceri, singura din țară, în care eram doar trei bărbați și circa 30 de dactilografe, plus că la domiciliu lucrau alte 20 de traducătoare. Aproape toate fetele de acolo erau soțiile sau amantele unor milițieni sau securiști, dar asta nu m-a împiedicat să le descos pe fiecare în parte. Unele se simțeau chiar victimizate și se cereau să fie înscrise peste rînd la interogatoriul meu. Evident că, om cu suflet mare fiind, nu puteam să le refuz, mai ales că singurul meu coleg – al treile bărbat fiind șeful unității – era ocupat mai mult cu băutura. Omul era dansator la Ansamblul Central al Armatei, cel mai tare din țară, și mai tot timpul pleca în turnee peste hotare. Soția lui era și ea tot dansatoare, în corpul de balet al Circului de Stat, dar mai dansa și prin diferite cluburi de noapte. La un moment dat, colegul m-a invitat la barul ,,Doina”, pentru a-i cunoaște soția, ceea ce pentru el însemna un mare act de curaj.

Zis și făcut, numai că, la bar, l-am invitat și pe Corneliu Vadim Tudor, deși se spunea că avea o relație cu actrița Florina Luican. A venit omul, că doar nu era să-l iau cu forța. Cu colegul meu de serviciu se cunoștea, acesta spunîndu-mi că, în lumea mondenă, Vadim era cunoscut ca fiind cel mai tandru bărbat din România, dar despre asta și ce s-a întîmplat cînd au apărut dansatoarele pe scenă, în numărul viitor al Revistei ,,România Mare”. Tot atunci, veți afla cum miau desfăcut contractul de muncă cei din Universitatea Politehnică București, în baza unui referat în care s-a scris: ,,Fiind prezent la serviciu, lipsește nemotivat” (sic!).

(va urma)

po L i T ică G eopo L i T ică

Cum a distrus America conducta Nord Stream II (II)

(urmare din pag. 21)

Avem motivele operațiunii, știm că urma a fi executată de scafandri, să vedem unde și cum urma a fi pusă în practică. Locul ales pentu aceasta a fost o insulă aparținînd Norvegiei, țară ce nu-i simpatiza deloc pe ruși și avea motivele ei de a participa la aruncarea în aer a bietei conducte, anume acelea că, odată aceasta distrusă, ar crește exportul de gaz norvegian către Europa și, pe cale de consecință, veniturile în vistierie. Mai adăugăm la acestea bazele de submarine americane din această țară scandinavă și faptul că Secretarul general al NATO era (și este) norvegianul Jens Stoltenberg, un anticomunist declarat, care cooperase cu comunitatea de informații americană pe timpul Războiului din Vietnam, fiind astfel un om de încredere al CIA. Astfel, potrivit lui Symone Hersh, „Marina norvegiană s-a grăbit să găsească locul potrivit, în apele puțin adînci ale Mării Baltice, la cîteva mile de insula Bornholm din Danemarca. Conductele se desfășurau la mai mult de o milă una de cealaltă de-a lungul mării care avea doar 79 de metri adîncime. Locul era în raza de acțiune a scafandrilor, care plecînd de la un vînător de mine norvegian din clasa Alta, s-ar scufunda cu un amestec de oxigen, azot și heliu curgînd din rezervoarele lor și ar pune încărcături de explozibil C4 în formă de plantă pe cele patru conducte cu protecție din beton. Ar fi o muncă plictisitoare, consumatoare de timp și periculoasă, dar apele de lîngă Bornholm aveau un alt avantaj: nu existau curenți majori de maree, care ar fi îngreunat sarcina de scufundare.

Norvegienii au fost cheia pentru a rezolva alte obstacole. Marina rusă era cunoscută că poseda tehnologie de supraveghere capabilă să detecteze și să declanșeze mine subacvatice. Dispozitivele explozive americane trebuiau camuflate într-un mod care să le facă să pară sistemului rus ca parte a fundalului natural – ceva ce necesita adaptarea la salinitatea specifică a apei, iar norvegienii au găsit soluția. Tot norvegienii au avut soluția la întrebarea crucială «cînd ar trebui să aibă loc operațiunea?». În fiecare iunie, în ultimii 21 de ani, Flota a șasea americană, a cărei navă amiral are sediul în Gaeta, Italia, la sud de Roma, a sponsorizat un exercițiu important NATO în Marea Baltică, care a implicat zeci de nave aliate din întreaga regiune. Actualul exercițiu, desfășurat în iunie, ar fi cunoscut sub numele de Baltic Operations

22 sau BALTOPS 22. Norvegienii au propus că acesta ar fi acoperirea ideală pentru plantarea minelor. Americanii i-au convins pe planificatorii Flotei a șasea să adauge programului un exercițiu de cercetare și dezvoltare. Exercițiul, făcut public de Marină, a implicat Flota a șasea în colaborare cu «centrele de cercetare și război» ale Marinei. Evenimentul pe mare va avea loc în largul coastei insulei Bornholm și va implica echipe NATO de scafandri care plantează mine, echipe concurente care folosesc cea mai recentă tehnologie subacvatică pentru a le găsi și distruge. Ar fi fost atît un exercițiu util, cît și o acoperire ingenioasă. Băieții din Panama City și-ar face treaba și explozivii C4 ar fi la loc pînă la sfîrșitul BALTOPS22, cu un cronometru de 48 de ore atașat. Toți americanii și norvegienii ar fi dispărut de mult de la prima explozie. Bombele aveau să fie încă instalate în timpul BALTOPS, dar Casa Albă s-a îngrijorat că o fereastră de două zile pentru detonarea lor ar fi prea aproape de sfîrșitul exercițiului și ar fi fost evident că America a fost implicată, așa că a avut o nouă solicitare: «Pot oamenii de pe teren să vină cu vreo modalitate de a arunca conductele mai tîrziu la comandă?»”. Asta ridica o nouă problemă, „aceea ca explozibilii care ar fi trebuit să fie detonați de o geamandură sonar aruncată din avion, să explodeze accidental din cauza sunetelor oceanului produse de animale, nave, foraje subacvatice sau cutremure. Pentru a evita acest lucru, geamandura sonar va emite o secvență de sunete tonale unice de joasă frecvență – la fel ca cele emise de un flaut sau de un pian – care ar fi recunoscute de dispozitivul de cronometrare și, după ore prestabilite de întîrziere, declanșează explozivii”, scrie același Hersh.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Pe 26 septembrie 2022, continuă jurnalistul american, „un avion de supraveghere P8 al Marinei Norvegiene a efectuat un zbor aparent de rutină și a aruncat o geamandură sonar. Semnalul s-a răspîndit sub apă, inițial către Nord Stream II și apoi către Nord Stream I. Cîteva ore mai tîrziu, explozivii de mare putere C4 au fost declanșați și trei dintre cele patru conducte au fost scoase din funcțiune. În cîteva minute, bazinele de gaz metan care au rămas în conductele închise au putut fi văzute răspîndindu-se

pe suprafața apei și lumea a aflat că a avut loc ceva ireversibil”.

Restul îl cunoașteți: presa mondială a dat vina pe ruși, care ar fi distrus conducta (adică o sursă sigură de venit) din răzbunare, ca niște tîmpiți, fără să ia în considerare amenințările anterioare făcute de președintele Biden și de Nuland la adresa conductei. Fiindcă administrația președintelui Biden e expertă, din cîte văd, în a submina eforturile propriilor Servicii Secrete, secretarul de stat A. Blinken ne-a motivat acțiunea președintelui SUA atunci cînd, întrebat fiind la o conferință de presă în septembrie anul trecut, despre consecințele agravării crizei energetice din Europa de Vest, a descris momentul ca fiind unul potențial bun, așa cum scrie în încheierea articolului său Symone Hersh: „Este o oportunitate extraordinară de a elimina odată pentru totdeauna dependența de energia rusă și, astfel, de a-i înlătura lui Vladimir Putin armonizarea energiei ca mijloc de promovare a planurilor sale imperiale. Acest lucru este semnificativ și oferă o oportunitate strategică extraordinară pentru anii următori, dar între timp sîntem hotărîți să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne asigura că consecințele tuturor acestor lucruri nu sînt suportate de cetățenii din țările noastre sau, de altfel, din jurul lumii”.

Cu asta basta. Dacă cineva mai avea vreo îndoială asupra intențiilor americane de a-și asigura supunerea Europei și controlul ei, cît și faptul că aceștia sînt în stare de orice pentru a-și atinge scopurile, are acum o nouă probă în acest sens.

Marile puteri ale lumii fac astfel de lucruri fără rușine, fiindcă își permit. Îmi amintesc doar de al doilea război din Irak, care a început de la niște eprubete cu prafuri presupuse a fi Anthrax, pe care Collin Powell le arăta lumii și despre care a recunoscut mai tîrziu că de fapt conțineau lapte praf, lucru pentru care primulministru britanic de la acea vreme, Tony Blair, a demisionat, fiindcă susținuse o minciună scornită de americani. A nu se înțelege că rușii sînt niște copii inocenți născuți ieri, fiindcă știm cu toții cum au intrat în Afghanistan, în Georgia, în Kazahstan acum doi ani și cum s-au pus în posesie cu 20% din teritoriul unei țări vecine, Ucraina, ca să amintesc doar lucrurile recente.

Ceea ce vreau să subliniez este că pe planeta noastră se minte cu nerușinare la nivel înalt, iar presa subordonată marilor puteri le ține hangul uitînd că menirea ei este aceea de a fi în opoziție permanentă cu puterea, nu de a i se subordona. Cu alte cuvinte, pe lîngă informarea din surse oficiale, e bine să vă uitați și la cele alternative, chiar dacă variantele oferite de acestea par a fi exagerate și imposibile, în totală contradicție cu declarațiile despre democrație, drepturile omului și alte idei bune și frumoase ale puternicilor zilei, cu care toți sîntem de acord. De multe ori, răspunsul cel mai extravagant al unei probleme se dovedește a fi cel adevărat.

Sfîrșit

P.s.: După publicarea acestui articol pe blogul lui Symone Hersh, autorităților americane li s-a cerut părerea despre cele scrise. Reacția lor, conform Agenției de Știri Mediafax, a fost următoarea: „Adrienne Watson, purtătorul de cuvînt al Casei Albe, a spus într-un e-mail: «Aceasta este o poveste complet falsă». Tammy Thorp, un purtător de cuvînt al Agenției Centrale de Informații, a scris în mod similar: «Această afirmație este complet falsă»”. Acum, serios, ce-ați fi vrut să spună? Că e adevărat?

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

Localizarea celor trei spărturi pe conductele 1 și 2