România Mare, nr. 1684

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Cît mai rabzi, Doamne, specia umană

Nu vezi cît e de rea și de vicleană?

CornELIU VADIm TUDor

Alternativa

Bastionul democrației, drepturilor și libertăților, garantul păcii și stabilității în lume, marele erou al omenirii – „Unchiul Sam” – și-a bazat așa-numita „Pax Americana” pe „Patul lui Procust”. Cu alte cuvinte, „vrei să beneficiezi de protecția noastră și de investițiile noastre, trebuie să fii ca noi, chiar dacă asta înseamnă să te schilodim un pic”. Pînă acum lucrurile au mers bine, dar de vreo cîțiva ani a început o invazie a „barbarilor” de la marginile imperiului care amenință, precum migratorii de acum 2000 de ani Imperiul Roman, stabilitatea actualului imperiu american. Spre deosebire de avarii, slavii, vandalii sau longobarzii din vechime, actualii invadatori se organizează, se unesc, atacă în mod compact pentru a fi siguri de succes. Au început în anul 2002 cu înființarea BRICS, iar de la începerea războiului din Ucraina, una din țările componente ale alianței economice, China își urmează planul de a deveni mare putere, plan expus de președintele Xi Jinping în atîtea ocazii, inclusiv cu prilejul realegerii în poziția de conducător al Partidului Comunist Chinez, în toamna lui 2022.

În urmă cu două săptămîni, China a oferit un plan de pace în 12 puncte, pentru încheierea invaziei din Ucraina, după ce, de la începerea invaziei, a menținut – cel puțin la nivel oficial –o poziție echilibrată între părțile implicate în conflict. A fost un semnal că asiaticii își doresc un rol mai important în lume decît cel pe care-l au în prezent. Acum cîteva zile au marcat o victorie importantă pe terenul diplomației, reușind să parafeze un tratat de colaborare între Iran și Arabia Saudită, state ce se aflau în conflict după ce „Riad-ul a rupt legăturile cu Teheranul pentru că protestatarii iranieni au atacat misiunile diplomatice saudite din Iran în 2016, în urma execuției veneratului cleric șiit Nimr al-Nimr. Rivalitatea dintre Iranul predominant șiit și Arabia Saudită sunită a dominat politica din Orientul Mijlociu în ultimii ani, răspîndindu-se în Siria, Irak, Liban și Yemen, țară unde cei doi rivali se aflau într-un război de tipul celui din Ucraina, saudiții susținînd guvernul recunoscut internațional, pe cînd iranienii sprijineau rebelii”, scrie The Guardian (continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

AURUL DIN BOBUL DE GRÎU

Într-o lume cenușie, paralizată de spectrul unei globalizări cinice și dominată, absurd, de nebunia cursei înarmărilor care alimentează teatrul european al Zeului Marte și, într-o țară debusolată, vîndută de către conducătorii ei Occidentului bolnav și hrăpărețului Unchiul Sam, de peste Ocean, într-o țară în care adevăratele valori intelectuale sînt ignorate, dacă nu desființate, atunci cînd din negura incertitudinii morale și sociale răsare un reper de marcă al acestui timp, bucuria descoperitorului îmbracă valențe spirituale deosebite, reacția pozitivă avînd forța necesară să dea la o parte vălul întristării vremelnice și să lumineze, metaforic vorbind, acest reper relevat. Astfel mi s-a întîmplat de curînd, cînd, într-o singură săptămînă m-am întîlnit cu numele unui mare și autentic scriitor român contemporan, apărut pe coperțile a două cărți noi – ca două izvoare de lumină transcedentală care să ne deschidă cel puțin o cărare în hățișul de mărăcini otrăvitori ai acestui prim sfert de Secol XXI.

Descoperirea, marcată de două surprize spontane, care au amplificat senzația de așteptare pe care o bănuiam demult în intimitatea eului meu,

poartă semnătura ilustrului scriitor Dinu Săraru, așternută pe cele mai recente creații ale domniei sale: „Am onoarea, domnule colonel!” și „Secunda care ne desparte de identitate”, apărute la Editura Hoffman și distribuite împreună cu „Jurnalul național”. Prima surpriză a constituit-o însăși apariția acestor două cărți ale omului de cultură care este Dinu Săraru – scriitor prolific, după cum se poate constata, și la venerabila vîrstă de 91 de ani; cea de-a doua mirare a fost aceea generată de „subțirimea” acestor cărți, de numai 36, respectiv 93 de pagini!

Pot mărturisi că, înainte de a le citi, alături de mirarea mea s-a cuibărit și o nedumerire, ca o umbră pală prin fața ochilor care păstrau pe retină formatul volumelor anterioare ale scriitorului Dinu Săraru: capodopera Niște țărani, Clipa, trilogia Dragostea și revoluția, Iarba Vîntului, Crimă pentru pămînt, Ciocoii noi cu bodyguard, Ultimul bal la Șarpele Roșu, Corida și altele. Cît și ce va fi cuprins, condensat, maestrul, în aceste ultime file ale celor două cărți? – era întrebarea naturală, în acest context al revenirii pe piața cărții a acestui îndrăgit autor.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Trandafiri cãtãrãtori ,

N-am să revin, iubito, niciodată, o cruce-n briliante port la gît din toată slava care-a fost odată am o gravură-n inimă, atît

Şi trandafiri căţărători fac boltă, la Ierichon mari trîmbiţi vor suna, cuvintele-n poem mi se revoltă şi toate cer înduplecarea mea.

Dar mai curînd mi-aş pune ştreangul mării şi eremiţii ar cădea-n păcat –în urma ta, statuia depărtării îmi pare că de-un veac s-a înălţat.

M-am vindecat de tine pe vecie şi totuşi, mai presimt un ultim val, va fi într-o duminică tîrzie sfinţită cu tutun oriental.

Vor răsări sub streşini de biserici primulele cu flori liliachii iar zorile – inchizitori iberici în jurul meu mari ruguri vor urzi.

Neputincios precum o Famagustă mă va răzbi un dor imperial, trecînd strîmtoarea lacrimii, îngustă, voi fi rănit de fiecare mal.

Atunci scăpa-vor leii remuşcării, o clipă doar voi fi îngenuncheat –dar mai curînd mi-aş pune ştreangul mării şi eremiţii ar cădea-n păcat.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Idila dintre Ţap şi Leu F Sorin Moisescu se leagă la cap fără să-l doară

F Şobolanul Verde F Presa americană îl demască pe Alfred Moses F În anul 2020 vor exista 5 giganţi ai economiei mondiale F Limuzinele lui Halaicu

PArTEA I

F Situația celor 54 de familii (care au 57 de copii) azvîrlite în stradă de conducerea inumană a Uzinei Turbomecanica din Capitală a căpătat o turnură dramatică. Pentru cîteva sute de milioane de lei, pe care le-au căpătat prin vînzarea apartamentelor, directorul general Paul Ciorapciu şi directorul cu resurse umane (?!) Paul Rădulescu şi-au mîncat omenia şi trebuie să se aştepte la ce e mai rău din partea noastră. Asta, cu atît mai mult cu cît acest Rădulescu strigă, de dimineaţa pînă seara (scuze pentru reproducerea limbajului acestui „intelectual“): „Mă piş pe toată lumea, puteţi să vă plîngeți la oricine!“. Întrucît bieţii oameni, în disperarea lor (a venit toamna, e frig, plouă) s-au adresat şi senatorului Vadim, acesta îi promite pişeciosului director o pedeapsă pe măsură. Ce a făcut, în mod concret, preşedintele P.r m care, fiind senator de Bucureşti, nu poate rămîne indiferent la un asemenea necaz, devenit un mic fenomen social? Abordat, luni seara, de familiile disperate, tocmai cînd ieşea din Senat, el a ales soluţia cea mai pragmatică: a luat cu el, în maşină, o femeie cu un copil mic în braţe, precum şi pe purtătorul de cuvînt al protestatarilor şi s-a dus direct peste primarul general al Capitalei! Timp de o jumătate de oră, senatorul, primarul şi doi directori ai Municipalităţii au analizat, pe toate părțile, problema acestor nefericiţi. Spre cinstea lui, Viorel Lis a făgăduit, în mod solemn, că va face tot ce e omeneşte posibil să le găsească un acoperiş acestor semeni ai noştri. Fiindcă el nu e ca Petre Roman, care, într-o Ediţie Specială transmisă în direct de TVR, a promis marea cu sarea, după care s-a dat la fund, ca de obicei (așa a procedat și cu tinerii pe care i-a tot cununat prin Țară, din motive electorale, dar pe urmă s-a făcut că nu-i mai cunoaște). În cursul serii de luni, senatorul Vadim a intervenit, telefonic, şi pe lîngă senatorul Quintus, care a fost şi a rămas un suflet admirabil, el promițînd că se va folosi de toată autoritatea lui în fața primarului-general. Nea Viorele, te-ai cununat religios, nu demult, mai fă o faptă creştinească, nu se poate să nu existe o soluţie într-un oraş unde se află sute de blocuri neterminate! F Dumnezeu l-a bătut, în sfîrşit, pe asasinul Mirescu Plăcuță! Deşi a făcut eforturi nebuneşti pentru a-şi muta procesele la Braşov (aproape de casă, fiindcă are o vilă la Râşnov), dementul nu i-a mai putut corupe şi pe magistraţii de sub poalele Tâmpei, aşa că luni, 22 septembrie, a încasat-o scurt: o condamnare la 3 luni închisoare şi daune morale de 10 milioane de lei. Asta e cea de-a 8-a condamnare a Secăurii care viola femei cu pistolul la tîmplă. Şi e numai începutul... F Din păcate, n-am înțeles elogiile deplasate pe care un anume domn Mircea Meleașă, aflat în sala de box, le-a adus așa, hodoronc-tronc, în transmisia de pe postul naţional de Radio, lui Emil Constantinescu. În mijlocul unei partide dramatice să-i faci campanie electorală cuiva care îl păstrează, de 10 luni, pe cel mai sinistru ministru al Sportului, e nu numai ridicol, ci şi scandalos. Apropitarul de la Cotroceni dă dovadă de o viclenie de care nu l-am fi crezut în stare: sub aparența că e preocupat de soarta sportului românesc şi că el se află mereu în mijlocul purtătorilor de Tricolor, fie înainte, fie după întîlniri internaţionale (fotbal, gimnastică, atletism, box etc.), Colosul din Brădet încearcă să ia din mers trenul gloriei celor

mai mari performeri ai noştri, să se împăuneze cu meritele lor. Pentru că ceea ce face el, de cîteva luni încoace, e exagerat. Nu se poate ca un şef de stat (şi ce stat, în fierbere!) să se ocupe numai de telegrame, poze de grup şi cupe de şampanie în perimetrul sportului. Altă treaba n-ai, Emile? Du-te mai bine prin pieţele marilor oraşe, să vezi cum îi terorizează bandele de ţigani pe ţăranii români. Du-te prin spitale, să iei pulsul suferinţelor populare, să auzi geamătul bătrînilor care n-au nici medicamente, nici hrană, nici căldură, şi iarna bate la uşă. Avem un preşedinte plezirist, care ia din viaţă numai ce este plăcut şi nu îşi complică el existenţa cu milioanele de amărăşteni. Dacă lumea dorea un preşedinte sportiv, care să jongleze balonul şi să stea la taclale, cum bătea el băşica la Ciorogîrla și cum azvîrlea mingea la tomberonul de baschet, atunci ar fi ales pe unul din domeniul sportului, fiindcă sînt atîtea legende vii. F Am aflat și de ce a fost numit Sorin Moisescu în funcţia de procuror-general: fiindcă e prieten cu Emil Constantinescu din fragedă pruncie, mai exact de la vîrsta de 14 ani, cînd jucau ei baschet inter-şcolar. Ei, da, aşa se face o echipă! România ar fi cu mult mai fericită dacă s-ar aduna acum, în jurul lui Emil Constantinescu, toţi geanabeții lui de țurcă, arşice, leapşa pe ouate, rişca şi scuipat viteză – sporturi naţionale care, după cum se ştie, întăresc caracterele și, dacă nu ascut inteligența, măcar dezvoltă iuţeala de mînă. Într-un interviu acordat „Evenimentului zilei“, acest Sorin Dumitriu Roşca Pantiş Stănescu –Vampirul (căsătorit Moisescu) face nişte declaraţii care ne pun rău pe gînduri: „Eu n-am mamă, n-am tată, iar preşedintele mi-a dat mînă liberă“. Ce vorbeşti, Sorineață? Dacă n-ai nici mamă, nici tată, atunci cum de-ai apărut pe lume? Eşti făcut cumva în laborator, de către doctorul italian Petrucci? Este acesta limbajul unui procuror general, într-un stat care se vrea „de drept“? Arătîndu-se supărat pe amestecul lui Victor Ciorbea printre cadrele Procuraturii, de unde l-a recrutat pe Titus Duţă, ca şef al Grupului de Control al Guvernului, Sorin Moisescu afirmă, tot megaloman: „El este «executiv», eu sînt «judecătoresc»“. Cum s-ar zice, Moisescu Judecătorescu! Eu, Eu, Eu, mereu şi mereu! Primele ieşiri la rampă ale lui Moisescu, isteria lui anticomunistă (de parcă ar fi stat 25 de ani în puşcăriile staliniste cînd, în realitate, ca nepot al Patriarhului Iustin Moisescu, el trăia ca-n sînul lui Avraam), atacarea chiriaşilor, vînarea unor oameni nevinovaţi – toate acestea, şi multe altele, ni-l arată pe acest flăcău bătrîn ca pe-o rezervă, care a stat ea ce-a stat pe bancă, a muşcat iarba, şi, odată intrată în teren, după pauză, s-a năpustit la rupere de oase. „Mocuța este un carierist care îşi ridică poalele în cap în văzul lumii“ – mai afirmă Moisescu. Numai că Mocuța s-a dovedit a fi mai şmecher decît Moisescu şi s-a aranjat ca subsecretar de stat (?!) la Corpul de Control al Guvernului, funcţie special creată pentru el. (În treacăt fie spus, dacă toți partenerii de afaceri ai lui Fane Căpățînă şi toţi mafioţii de teapa acestui Mocuța ar deveni membri ai Guvernului, ar fi mai bine pentru toată lumea, inclusiv pentru Noua Putere care va veni în curînd, care va şti să-i ia ca din oală). Dar, alte chestiuni sînt grave în interviul dat de acest Moisescu. „K.G.B., Cosa Nostra şi Propaganda Due s-au infiltrat în România“ – zice el, ca să-şi dea importanță, să devină un fel de Antonio di Pietro dîmboviţean. Băi, Moisescule, te credeam ceva mai isteţ și redactorul-şef al revistei noastre ne-a rugat să nu te criticăm, să te lăsăm mai întîi să te exprimi.

Trebuie să vii tu, o pivniţă pe două picioare, trăznind a vin, să descoperi că K.G.B.-ul s-a „infiltrat“ în România? Cînd ţi-ai dat seama de chestia asta, în cele 4 săptămîni de cînd te-a „uns“ colegul tău de ţopăit mingea? Păi a plecat vreodată K.G.B.-ul din România, asta te-ai întrebat? Din 1920 şi pînă acum, sub diferite firme și acoperiri (CEKA, NKVD, GRU, K.G.B. etc.), Serviciile Secrete ruseşti au activat neîncetat pe teritoriul României, ca şi al altor Ţări, inclusiv S.U.A. Şi mai e o chestie: problemele astea intră în sarcina unui procuror general, sau a Serviciilor Secrete ale României? Nu ţi se pare că vrei să le iei pîinea de la gură? Ai tu mijloacele şi pregătirea necesară să urmăreşti activitatea spionilor pe teritoriul Ţării? Hai să fim serioşi! La fel ca şi şeful tău, care te-a scos din pensie şi te-a făcut demnitar, îţi bagi nasul unde nu-ți fierbe oala şi, dată fiind problematica foarte specială, s-ar putea să creezi mari pagube Ţării. O altă afirmaţie care ne-a enervat este aceasta: „Există procurori care au furnizat dosare revistei «România Mare»“. Unde am mai auzit noi ceva asemănător? Aaa, da, la Virgil Măgureanu! Şi el acuza revista noastră că primeşte „dosare“, dar uite că şi-a rupt gîtul – ca dovadă că aceeaşi publicaţie, „Evenimentul zilei“, găzduieşte acum un serial în care se reiau toate acuzaţiile lansate şi probate de noi, în perioada 1995-1996 (aur, arme, benzină, bănci etc.). Ai putea să ne spui şi nouă care sînt procurorii şi dosarele alea? Dă-ne un singur exemplu! Poţi să-l dai? Nu poţi să-l dai, evident. Realitatea e de fapt pe dos: „România Mare“ ți-a furnizat ţie dosare de corupţie, prin mijlocirea lui Emil Constantinescu, dar ai comis inepţia de a declara presei că era vorba de... tăieturi din ziare (?!) și le-ai mușamalizat. Ce jocuri faci tu, Moisescule? De ce îi protejezi pe marii borfași dar te ții scai de nişte oameni cinstiţi? Prin cine colectezi banii de la mafie şi cît la sută păstrezi, chipurile, pentru campania electorală viitoare sau fondurile de protocol ale Preşedinţiei? Vrei să-ți demonstram că o s-o dai în bară foarte curînd? Așteaptă puţin... F La Pro TV s-a reluat emisiunea Iolandei Stăniloiu. Dintre toate ziaristele afirmate după decembrie 1989, fata asta are cel mai mult bun-simț, dezvoltînd o conversaţie plăcută, deşi pune probleme grave. În noaptea de vineri spre sîmbătă, ea l-a avut ca invitat pe Gyorgy Frunda. La aceeaşi masă mai şedeau şi Cristian Tudor Popescu (într-o zi bună, fără fixismul ăla de doberman, care îl făcea să sară la beregata oricui, şi din orice) precum și Sorin Roşea Stănescu. În privinţa lui Frunda n-ar fi multe de spus: misiunea lui e să creeze diversiuni, să țină de „șase“ teroriştilor din U.D.m.r. şi să ne poarte pe noi cu vorba, numai că noi l-am dibuit la timp şi Şobolanul Verde n-o să mai facă mulţi purici pe-aici, prin România, îl vom expulza foarte rapid. („Rapid, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi!“) Lumea a început să se lămurească şi liderii U.D.m.r. sînt priviţi, în sfîrşit, în adevărata lor lumină: sînt, pur şi simplu, nişte CrImInALI. Ce ne facem însă cu uneltele crimei, deci cu „cozile de topor“ din politica şi presa românească? Am găsit în pamfletele lui Tudor Arghezi cîteva picături de vitriol care îi vin „mănuşă“ lui S.R. Stănescu: „Ce Țară bună trebuie să fie Ţara mea dacă orice țigan e lăsat să o tîlcuie şi să o jignească! Acum cîţiva ani, gorilul sta cu şatra lui într-o odaie, tăiată cruciş de o frînghie cu patru rufe întinse la uscat, în dogoarea unei plite de gătit, pe care se prăjea ceapa în seu: o izmană mîncată în fund, o cămaşă jerpelită, doi ciorapi fără călcîie şi o batistă, ţiganul avea zi de audienţă. Şi-a iubit Ţara atît de patetic şi cu atîta glas, încît s-a îmbogăţit. A devenit şi european!“.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 26 septembrie 1997)

Istorii pu ț in ș tiute  Istorii pu ț in ș tiute

Inchiziţia – cel mai temut tribunal al istoriei (I)

La 16 februarie 1658, Inchiziţia emitea un decret prin care condamna la moarte pe toţi locuitorii Ţărilor de Jos (sub această denumire erau cunoscute pe atunci Belgia şi Olanda de astăzi, aflate sub dominaţia spaniolă). Zece zile mai tîrziu, regele Filip al II-lea al Spaniei a confirmat sentinţa şi a ordonat aducerea ei la îndeplinire. Aceasta echivala cu masacrarea a nu mai puţin de trei milioane de bărbaţi, femei, copii şi bătrîni – o misiune de proporţii gigantice, la care guvernatorul Ţărilor de Jos, faimosul duce de Alba, s-a înhămat cu entuziasm. De altfel, el nu stătuse degeaba nici pînă atunci. De la numirea sa în înaltul post pe care-l ocupa de trei luni, ducele executase 1.800 de persoane. Decretul Inchiziţiei crease însă condiţii deosebit de favorabile pentru desfăşurarea talentelor sale de călău. În luna aprilie a aceluiaşi an, el comunica suveranului său că, „în ultimele zile ale Săptămînii Patimilor, vor fi pedepsiţi cu moartea eretici în număr de 800“.

Guvernatorul s-a ţinut de cuvînt, deşi a avut de întîmpinat serioase dificultăţi. Condamnaţi iniţial la arderea pe rug, prizonierii s-au dovedit prea numeroşi pentru a fi ucişi pe această cale lentă. Călăii au recurs atunci la mijloace mai expeditive, înlănţuindu-i doi cîte doi şi aruncîndu-i în apele adînci ale unui rîu sau zdrobindu-le coloana vertebrală şi lăsîndu-i să agonizeze pe ogoarele pustiite de invazia spaniolă. Fireşte, cele trei milioane de locuitori nu au putut fi exterminate în intervalul fixat de Inchiziţie. Dar după cîţiva ani, cînd şi-a părăsit postul, Ferdinand Alvarez de Toledo, duce de Alba, se lăuda că omorîse mai bine de 18.000 de persoane, printre care 8.000 cu prilejul unei singure execuţii în masă, care a avut loc la Anvers. Dar sanguinarul guvernator nu a uitat să adauge, cu smerenia cuvenită unui laic: „Fără ajutorul Sfîntului Tribunal al Inchiziţiei, nu aş fi putut duce la capăt o treabă atît de grea“.

De la amenzi la ruguri

În limba latină, inquisitio înseamnă „cercetare“. La apariţia sa, Inchiziţia a avut ca scop cercetarea şi descoperirea ereticilor, anchetarea lor, încheierea actelor de acuzaţie şi predarea celor „vinovaţi“ în mîinile tribunalelor laice. Trebuie spus că prin erezie se înţelegea în primul rînd orice abatere – fie ea cît de mică – de la dogma bisericii catolice. Dar treptat, cercul celor susceptibili de a „păcătui“ în acest sens s-a lărgit considerabil. Era socotit eretic cel care punea la îndoială nu numai litera Evangheliei, ci şi cuvîntul unui călugăr beţiv şi desfrînat. Aceeaşi culpă i se aducea ţăranului care întîrzia în predarea dijmei către mînăstire, sau meseriaşului care depunea un obol prea mic în „cutia milelor“, sau femeii care mergea la piaţă într-o zi de post etc.

În atitudinea fată de eretici, autorităţile clericale au evoluat în decursul timpului de la o relativă indulgenţă la o asprime din ce în ce mai mare. Sf. Augustin, de pildă, recomanda tratarea celor ce încălcau dogma cu o temperata severitas, ceea ce însemna de obicei condamnări la amenzi şi la exil. Abia începînd cu Secolele X-XII, execuţiile ereticilor prin ardere pe rug sau spînzurare s-au înmulţit în Franţa, Italia, Imperiul romano-germanic şi Anglia. Totuşi, încă în 1184, Papa

Lucius al III-lea şi împăratul Frederic Barbarossa au căzut de acord ca pedepsele aplicate celor vinovaţi de această crimă să se reducă la exil, confiscarea averii, dărîmarea locuinţei şi pierderea drepturilor civile.

Pe măsură însă ce caracterul exploatator al bisericii devenea tot mai evident pe imensele latifundii aflate în stăpînirea mînăstirilor şi a înalţilor prelaţi, pe măsură ce clericii de toate rangurile se compromiteau prin imoralitatea vieţii pe care o duceau, prin dorinţa de chivernisire rapidă şi cu orice preţ, prin amestecul lor în intrigile politice ale epocii, în rîndul maselor de ţărani şi orăşeni se înregistra o tendinţă din ce în ce mai marcată de îndepărtare de religia oficială şi de încercare de a adopta principiile unei „credinţe noi“, mai corespunzătoare condiţiilor social-economice extrem de grele în care se afla imensa majoritate a populaţiei. Aşa au apărut nenumărate „schisme“ şi „erezii“. Aşa a apărut la rîndul ei represiunea feroce întruchipată în Inchiziţie şi practicată cu începere din prima jumătate a Secolului al XIII-lea, de către ordinele călugăreşti ale dominicanilor şi franciscanilor. Principala preocupare a acestor „fraţi cerşetori“ (numiţi aşa pentru că făcuseră legămînt de sărăcie şi trăiau – numai în aparenţă, ce e drept – din pomenile primite de la drept-credincioşi) era detectarea ereticilor şi „izbăvirea sufletelor“ lor prin ardere pe rug.

Actul oficial de naştere a Inchiziţiei este socotit a fi scrisoarea adresată în 1233 de către Papa Grigore al IXlea către episcopii din sudul Franţei, prin care-i anunţa despre intenţiile sale de a combate erezia cu ajutorul dominicanilor şi franciscanilor. Dar încă cu doi ani înainte, dominicanii din Friesach primiseră de la Roma titlul de Inquisitores hereticae pravitaiis pentru Germania, aşa cum, în 1232, acelaşi titlu îl căpătase dominicanul Alberic, a cărui zonă de activitate era Lombardia.

Drept mulţumire pentru zelul cu care, încă din primii ani, s-au achitat de sarcinile ce le fuseseră încredinţate, „fraţii cerşetori“ au căpătat numeroase privilegii, devenind în 1244 complet independenţi de celelalte organizaţii clericale şi aproape independenţi faţă de Sfîntul Scaun însuşi. În 1296, dominicanii şi franciscanii au ieşit complet de sub orice jurisdicţie episcopală, singurele legi după care puteau fi judecaţi rămînînd doar statutele ordinelor lor. În acelaşi timp, tribunal ecleziastic şi poliţie secretă, Inchiziţia şi-a dezvoltat treptat o jurisprudenţă proprie. La început, curţile sale de judecată călătoreau din loc în loc, invitînd pe locuitorii din regiunea unde se stabileau vremelnic săşi mărturisească păcatele şi să se denunţe reciproc. În intervalul unei „perioade de grație“, cu o durată medie de o lună, „păcătoşii“ care răspundeau spontan invitaţiei sufereau pedepse ceva mai uşoare. După expirarea termenului,

însă, începea ancheta propriu-zisă şi ereticii reali sau presupuşi, descoperiţi în acest mod, erau condamnaţi în cea mai mare parte la moarte sau la detenţiune pe viaţă. Cînd ajungeau la concluzia că reuşiseră să stîrpească orice erezie pe meleagurile respective, inchizitorii îşi mutau sediul tribunalului lor în altă parte. Într-o fază ulterioară, însă, aceste tribunale au devenit permanente şi stabile, fiecare oraş mai mare al unei provincii avînd propria sa curte de judecată.

Acuzatul trebuie să ghicească (1)

Procedura Inchiziţiei, deosebit de complicată în unele privinţe şi de un simplism surprinzător în altele, a fost stabilită în mod empiric, după cum o cereau împrejurările, după cum o impunea prestigiul „fraţilor cerşetori“ şi după cum o permiteau autorităţile civile. Într-o expunere destul de completă – Liber senteniiarum inquisitoris – dominicanul Bernard Guy (1261-1331), a cărui cruzime a întrecut-o cu mult pe cea a vestitului Torquemada, arată că anchetele se efectuau în cel mai strict secret, avînd un caracter cu desăvîrşire arbitrar. Acuzatul era întemniţat încă de la început, pe baza unei simple bănuieli, iar judecătorii săi (care erau totodată acuzatori) aveau puteri discreţionare asupra Iui. Inculpatul era socotit vinovat încă înainte de a fi supus cercetării. Aceasta nu avea nici o limită în timp, putînd dura luni, ani sau chiar decenii, aşa cum s-a întîmplat în multe cazuri. Acuzatul nu avea dreptul la un apărător, căci a apăra pe un eretic însemna a-i împărtăşi convingerile. De altfel, cele mai fanteziste pretexte erau suficiente pentru a stabili această vinovăţie: cine înnopta la un han al cărui proprietar se abătuse de la calea cea dreaptă devenea el însuşi eretic, chiar dacă atunci îl întîlnise pe hangiu pentru prima oară în viaţă; în aceeaşi situaţie se afla un călător transportat într-o barcă ai cărei vîslaşi erau eretici, chiriaşul sau proprietarul unui eretic, cel ce dădea de pomană unui cerşetor eretic ş.a.m.d. Pînă şi citirea Bibliei putea fi apreciată drept erezie, întrucît Sfînta Scriptură era „rezervată“ clericilor. Acuzatul nu era confruntat cu cei care îl denunţaseră şi nu avea nici măcar dreptul să ştie cine erau aceştia. Singura favoare care i se făcea consta în aşa-numitele recusationes divinatrices (ceea ce înseamnă, aproximativ, respingere a învinuirilor prin ghicire): la primul interogatoriu, el era întrebat dacă are duşmani, care e numele lor şi ce motive îi fac să-l urască. În eventualitatea, foarte puţin probabilă, că deţinutul reuşea să ghicească exact numele denunţătorilor săi, i se acordau circumstanţe atenuante. Criteriile după care erau admişi martorii nu aveau nimic comun cu dreptatea. În apărarea inculpatului nu puteau fi femeile, copiii, sclavii şi, bineînţeles, ereticii; împotriva lui, însă, toţi aceştia puteau fi convocaţi în calitate de martori şi se cunosc cazuri cînd sute de oameni au fost executaţi pe baza depoziţiei unui copil de 7-8 ani. O mărturie favorabilă odată retractată nu mai era luată în considerare. O mărturie nefavorabilă rămînea valabilă după oricîte retractări. Ţinînd seama că foarte frecvent martorii erau supuşi torturilor, e lesne de imaginat cît de mulți dintre ei îşi retractau depoziţiile favorabile acuzatului. Un aspect deosebit de semnificativ al modului cum lucrau inchizitorii era cel al obiectului propriuzis al anchetei. Ceea ce se afla în atenţia tribunalului nu erau atît faptele unui om, cît ideile lui. Un furt sau o crimă, fie ele şi recunoscute de inculpat, puteau trece nepedepsite, cu condiţia să nu constituie dovezi suplimentare ale ereziei sale. În schimb, un simplu cuvînt scăpat în cursul interogatoriului, o ezitare la un răspuns, pînă şi paloarea (sau roşeaţa) chipului reprezentau „dovezi concludente“ – în consecinţă, motive de condamnare.

În principiu, vîrsta minimă la care o persoană putea fi adusă în faţa tribunalului inchizitorial era de 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete (diferenţa se explică prin faptul că sexul feminin era considerat mai susceptibil de a cădea în păcat). În realitate, însă, nu numai ca martori, dar şi ca inculpaţi se aflau adesea şi copii mai mici, unii dintre ei avînd abia şase sau şapte ani.

(va urma)

nICoLAE mIron

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Miere de albină și lapte proaspăt

în oale de lut domnesc

Trăim vremuri în care tot omul este preocupat să aibă bani, cît mai mulți cu putință, fără să ia seama că banii au pus stăpînire pe el, transformîndu-l în robul lor. Uită să se mai bucure de ceva anume, comunicarea cu cei din jur fiind falsă, fiecare urmărindu-și propriul interes. Minciuna este un flagel la nivel mondial, contribuind la crearea haosului general, de multe ori soldîndu-se cu conflicte grave între națiuni, cu vărsări de sînge și, uneori, cu război... Din decembrie 1989 și pînă acum, am fost martori la fel și fel de evenimente și experimente, multe soldate cu un sfîrșit nefericit. Spiritul este lăsat pe dinafara programului de lucru zilnic al fiecăruia dintre noi... Pentru că nimeni, sau aproape nimeni, nu se mai îngrijește să citească o carte. Tinerii, mai cu seamă... La ei nu mai există atracție pentru lectură... La tot pasul îi vedem cu căștile în urechi sau butonînd pe telefoanele mobile, fără să ia seama la ceea ce se întîmplă în jurul lor, consumînduși în acest fel un timp atît de prețios. Timpul acesta, în care ne regăsim cu toții, dar cu foarte puțină cultură și știință de carte. Toate acestea se datorează tehnologiei moderne, care s-a dezvoltat într-un ritm rapid, de multe ori, însă, în defavoarea omului, căci educația și spiritualitatea lui au avut de suferit – l-au abătut de la credința lui strămoșească, de la drumul unei vieți construite pe baza acumulării unor cunoștințe și principii de bază pentru evoluția sa ca om, oferindu-i de toate, mai puțin în plan spiritual... Și cum să nu

vorbești și să nu te intrige faptul că unii părinți, din cauze știute numai de ei, după ce-și jură credință în fața altarului pînă la moarte, ajung, în scurt timp, să-și spargă capetele, după care urmează divorțul? O situație cu atît mai dramatică, cu cît lupta dintre ei devine și mai înverșunată pentru custodia micuților. Zilnic asistăm la astfel de scene teribile, cu oameni care zic că trăiesc într-o lume modernă, civilizată... Cît de civilizată estese vede după numărul de elevi care abandonează școala și al cititorilor din biblioteci, al mamelor care, după ce nasc, își abandonează pruncii. Cît de modernă este lumea noastră - se observă după numărul mare de tineri drogați, după cantitățile uriașe de canabis confiscate de polițiști... Iată despre ce vorbim... Apropo de realitatea în care trăim: e trist că oamenii nu se mai căsătoresc de tineri, ci își întemeiază familiile la vîrste cînd ar trebui să fie bunici... Bărbații au părul cărunt, iar femeile, aplecate de spate ca bunicile de odinioară, dar purtînd blugi rupți sau fuste scurte de li se văd toate cele, iar tatuajele de pe corpul lor sînt la concurență cu cele ale bărbaților... Este un motiv de îngrijorare pentru un popor ca al nostru care, de bună voie și nesilit de nimeni, a renunțat la principiile unei vieți ordonate, cu reguli creștine și morale bine definite de istoria și cultura sa, lăsîndu-se amăgit de vremurile acestea păguboase și preferînd dezmățul și goana după bani, cît mai mulți bani, indiferent prin ce mijloace... Nepăsarea lucrează cu sîrg, fie că vorbim de oameni simpli, colegi de serviciu sau rude, în numele democrației care funcționează haotic, pe principiul cine poate – merge înainte, cine nu, rămîne în turmă, pierzîndu-se în neant... Sau, altfel spus, cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale... Iar vinovat de această situație, de acest tablou sumbru, zugrăvit din realitatea

Elena Văcărescu – „ambasadoare spirituală a patriei şi a neamului românesc la Paris”(III)

A murit la Paris, fără a se fi căsătorit vreodată

Elena Văcărescu moare la 17 februarie 1947, departe de țara sa, în orașul în care și-a trăit cea mai mare parte a vieții. La dispariția scriitoarei, Revista Fundațiilor Regale consemna: ,,Elena Văcărescu a ilustrat prin viaţa ei adevărul că omul poate fi, deopotrivă, cetăţeanul lumii şi al patriei sale. A locuit de două ori mai mulţi ani în Franţa decît în propria-i ţară, pe care a părăsit-o cînd era tînără, şi unde nu a revenit decît tîrziu, în scurte vizite. Dar în Franţa şi-a păstrat şi legal, şi spiritual cetăţenia românească, socotindu-se ambasadoare spirituală a patriei, ceea ce a şi fost într’atîtea ocazii. A venit în Franţa şi a uimit pe unii cărturari şi poeţi cu bogăţiile folclorului nostru, transcriindu-le cîntecele populare din Dîmboviţa şi informîndu-i mereu în privinţa creativităţii poporului nostru.

Urmaşă a poeţilor Văcăreşti, ea şi-a dat dintru început seama că «nobleţea obligă» şi pînă la sfîrşitul vieţii a slujit ţara şi cultura aşa cum s-a priceput şi tocmai în acele cercuri intelectuale şi politice ale Parisului, unde informaţiile temeinice au alt răsunet sau altă înţelegere. Legată nu numai de clasa ei, ci de întregul popor român, Elena Văcărescu a avut legături intelectuale şi sociale cu tot ce a fost strălucit în Franţa, continuînd astfel pe acei Români care au ştiut şi au putut să cîştige în străinătăţi dragoste pentru ţară, prin prestigiul lor personal, prin personalitatea sau talentul lor.

Elena Văcărescu a informat pe străini mai mult în general şi în liniile mari ale culturii, ea însăşi nefiind un critic la curent cu ceea ce se crea efectiv în cultura sau arta patriei şi deci neputînd lua iniţiative de specialist. Dar, personal, cu inteligenţa şi simpatia de care dispunea, a reuşit, uneori, să facă infinit mai mult decît specialiştii, vorbind mai plăcut decît unii din ei şi avînd o situaţie mai prielnică decît ei, astfel cîştigînd

mai multe simpatii pentru ţară. Faptul că un Paul Valéry i-a acordat atîta preţuire – şi nu numai mondenă, de vreme ce vorbea alături de ea la marile simpozioane şi au făcut turneu de conferinţe – constituie o confirmare a însuşirilor acestei femei superioare, cu care aproape că dispare din societatea noastră tipul femeii de salon intelectual şi de întrunire selectă, ce fermeca prin conversaţii, relaţii şi prin acea inteligenţă naturală tipică ţării noastre.

Am cunoscut-o cînd a fost în ţară şi ne-a impresionat cît de vie era la o vîrstă înaintată, fire deschisă şi gata să vibreze la orice idee nouă, amabilă şi prietenoasă faţă de orice scriitor pentru însuşi faptul că e scriitor, voind parcă mereu să aducă la împlinire clauzele spirituale ale testamentului Văcăreştilor.

Că este aşa ne-o dovedeşte ceea ce a vorbit ea la şedinţele şi discuţiile Institutului Internaţional de

vieții de zi cu zi, e omul care nu mai ține cont de regulile creștine și de legile naturii... Iar în ceea ce privește principiile morale, ele nu mai există de mult pentru omul de tip nou, care consideră că în viața lui banul e totul, nepăsîndu-i de hrana spirituală, de parcă aceasta nici nu ar exista. În schimb, dorința de a se îmbogăți peste noapte a ajuns la cote apocaliptice. Și asta, sub falsa propagandă că civilizația, însemnînd, după unii, doar puterea capitalului, trebuie să triumfe în orice colț din lume. Ceea ce se întîmplă acum nu poate fi oprit, nimeni nu pare să aibă interes să o facă, pentru că toată lumea se complace în mocirla acestui secol, cu planeta bolnavă de metastaze.

Ne asumăm dreptul de a spune că viitorul nostru este incert, în ciuda prognozelor mincinoase care, propovăduind prostia, hoția și alte cele, ne spun că, peste ani, tot omul va avea din belșug miere de albină și lapte proaspăt în oale de lut domnesc.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Cooperaţie Intelectuală, creat pe lîngă Liga Naţiunilor. Avem în faţă volumul cu discuţiile privitoare la Destinul viitor al Literelor, temă discutată de spirite strălucitoare şi profunde. Printre aceştia era şi Elena Văcărescu, iar ceea ce a vorbit ea, fără să fie nici deosebit de original, şi nici deosebit de profund, nu era nici discordant şi nici grosolan, susţinînd o poziţie valabilă atunci, după cum este valabilă şi azi. Ea dorea pentru viitor o literatură plină de sevă şi simplitate, plină de acţiune şi optimism, apărînd totodată destinul scriitorului şi opera lui, un nobil şi dezinteresat efort de a ajunge la desăvîrşita expresie a frumuseţii veşnice. Ea a ştiut să răspundă şi să corespundă deopotrivă evenimentelor politice şi culturale într-o vreme deosebit de complexă, trăind din plin viaţa internaţională, tocmai pentru că ştia deplin ce este sufletul unei naţiuni, dar şi interdependenţa naţiunilor”.

În 1959, osemintele scriitoarei au fost aduse în România, pentru a fi reînhumate în cripta familiei Văcărescu din Cimitirul Bellu. Adică acasă, aşa cum se cuvenea unei femei care ar fi putut fi regina României.

Sfîrșit r.m.

Artificii

` Fără cultul trecutului nu există iubirea de Țară. MIHAI EMINESCU

` Sînt oameni care cred că tot ce ei nu pot face, nu poate fi făcut. SENECA

` Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și Istoria. LUCIAN BLAGA

` În cetăți intră mai întîi luxul, apoi îmbuibarea, apoi trufia, iar după aceea pierzania. PITAGORA

` Tratatele cele mai meșteșugite nu sînt decît legea celui mai tare. VAUVENARGUES

` Greu se ridică acela pe care l-a doborît odată opinia publică. SYRUS

` Răspîndește lumina, iar intunericul se va risipi de la sine. ERASMUS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Involuția generației telecomenzii (II)

Deci, corupția s-a extins din treaptă în treaptă la toate nivelele. În plus, cei puși să cerceteze, să aplice legile, cîștigă mai mult dîndu-se de partea profitorilor decît dacă ar urmări și ar divulga afacerile oneroase.

Nu mai există decență, nu se mai respectă regulile de comportament, vecinii se deranjează unii pe alții. ,,O parte tot mai mare din semenii noștri lasă impresia că și-a făcut și cei șapte ani de-acasă la fără frecvență”. (p. 87) Și greșim dacă ne gîndim că numai tineretul trăiește după noile nereguli, sînt și oameni în vîrstă care-și aproprie noile principii. Psihologii știu mai bine cînd spun: comportamentul se transmite, indiferent de vîrstă. Să ne gîndim la ,,nebărbiereala” bărbaților, la ținuta lor cu pantaloni rupți, cu fundul lăsat etc. Se face totul din comoditate, în virtutea inerției și, în plus, din dorința de a atrage atenția chiar și printr-un caraghioslîc. Autorul eseului e dur: ,,Niciodată nesimțirea nu a atins asemenea cote”.

Optimizarea agresivă în domeniul sanitar, înmulțirea și reclama farmaciilor pentru folosirea medicamentelor duce, de fapt, pe lîngă cheltuială, la slăbirea imunității.

O decădere importantă se constată și în viața erotică. Se impun lecții despre sex în școală, tinerii încep să aibă relații intime de la vîrste tot mai mici. De la preludiu, se ajunge la perversiuni. Se transformă promiscuitatea în stil de viață. Momentul căsătoriei este amînat din ce în ce mai mult, cel al procreării, de asemenea. Unii/unele își schimbă partenerii cum schimbă posturile cu telecomanda. Abandonarea a tot mai multe reguli și obiceiuri decente a ajuns definitorie pentru generația telecomenzii. Pentru că telecomanda îi face să evite repede ceea ce nu le place sau nu le convine. S-a creat o inerție prin care să se elimine răul și astfel, la un moment dat, nu se mai savurează binele.

Activitatea omului se reduce din ce în ce mai mult, și nu numai pentru că munca e luată de mașini (de tăiat, de spălat, de tocat, de ,,măturat” cu aspiratorul etc.), ci și prin reducerea săptămînii de lucru la cinci zile, și se propune ca și vineri să fie ,,zi scurtă”. Mașinile ne ajută să producem din ce în ce mai mult lucrînd din ce în ce mai puțin. Oamenii vor ajunge să nu mai facă aproape nimic. Butonul înseamnă propria noastră involuție biologică. Pensionarii care își fac singuri menajul trăiesc mai mult. Copiii și tinerii nu mai depun nici un efort. A crescut numărul obezilor, de la copii pînă la cei maturi și nu numai. Plăcerea mîncării, susținută de emisiunile tv., la care se adaugă ingerarea permanentă de medicamente, slăbesc sistemul imunitar, șubrezesc sănătatea. Așa-zisele ,,leacuri băbești” – ceaiuri, gargară, comprese etc. – au dispărut. Totul va deveni artificial. Omul nu se va mai maturiza. Unii cercetători din domeniul inteligenței artificiale afirmă că omul va face chiar și sex cu roboți. Vom trece cu toții de la viața de ordinul doi la cea de ordinul întîi – de la a trăi pentru alții la a trăi pentru sine

Autorul ne informează, pe pagini întregi, de ,,virajele neașteptate” în istoria și viața lumii (începînd cu Turcia și meritul lui Atatürk, cu valurile de migranți, amintește despre Gorbaciov și Reagan, Rusia lui Elțîn, Crimeea, care a fost doar cireașa de pe tort, Putin, Polonia și Ungaria, China, Xi Jinping, Orientul Apropiat, America Latină, care, ,,nici după Cien años de soledad, nu reușește să descopere drumul democrației” ș.a. Merită citate următoarele rînduri: În 1992, după ce eșalonul al doilea din fostul partid comunist a cîștigat din nou alegerile din România, LE MONDE a publicat o caricatură care-l înfățișa pe Ceaușescu exclamînd: ,,Merde! J’aurais dû organiser des éléctions libres!”. Le-ar fi cîștigat, încă de atunci. Astăzi, și-ar spulbera adversarii. (p. 124) Populiștilor, care, pe căi facile, obțin cîștiguri imediate, nu le pasă că acestea se vor întoarce împotriva lor, lovindu-i puternic și pe alții, aruncînd chiar în sarcina copiilor lor credite de neimaginat. În ceea ce privește

împrumuturile, practic, toată planeta e îndatorată. Cum se explică acest lucru? – se întreabă/ne întreabă autorul. ,,Răspunsul e simplu: în spatele lor se află unul și același tip uman: populistul, cel care vrea să aibă azi totul, fără să calculeze dacă va fi în stare să-și plătească vreodată datoriile și trăgînd nădejde că le va arunca în spinarea generațiilor viitoare”. (p. 127) Expresie a involuției noastre morale, acest tip de om s-a răspîndit în toate țările lumii și în toate categoriile sociale.

Cu o putere de pătrundere extraordinară, autorul devoalează mașinațiunile politice din zilele noastremodificarea majorității parlamentare între alegeri: cei din opoziție încep așa-zise negocieri cu aleșii de la putere, îi ,,reevaluează”, îi etichetează ca ,,dizidenți”, le găsesc calități și fac socoteli ca la tarabă de cîți foști adversari ar mai avea nevoie să atragă ca să răstoarne guvernul. Tehnica de manipulare e ieftină, dar, auzind-o în fiecare zi, cei mai mulți ajung s-o creadă. Și acest lucru se întîmplă în toate domeniile.

Alt aspect care merită subliniat este dispariția satului; mai întîi în Vest și, treptat, și în Est. Populația s-a mutat la oraș sau a emigrat. ,,Orășenii” nu mai au nimic de-a face cu mentalitatea satului. Legătura dintre om și natură a murit, iar economia de schimb a pulverizat-o pe cea naturală.

Farmecul de locuri liniștite al parcurilor a fost diminuat de terasele societății de consum, care au mușcat adînc din suprafața lor; nevoia celui venit în parc să respire un aer mai curat și să se rupă o clipă de lume e anulată de muzici de toate felurile, de aglomerație, de chioșcuri și mîncăruri, de cei dornici de distracție. Dar sînt și alții care se simt bine făcînd shopping, cutreieră magazinele, transformînd actul cumpărăturii dintr-o necesitate într-un moft. De asemenea, viața de noapte, cîndva restricționată, le oferă locuitorilor posibilitatea să-și bată joc de bani pe băuturi inutile, dedîndu-se și la droguri.

Cinematografele au ajuns în paragină pentru că omul modern nu mai trebuie să plece de acasă pentru a se uita la filme. În același declin se află teatrele, filarmonicele, tot ce e legat de cultură. S-a micșorat și numărul librăriilor, cele existente fiind ,,particulare”.

Dispar albinele – factorul polenizator esențial –, neglijîndu-se rolul pe care îl joacă ele și alte insecte în supraviețuirea regnului vegetal. E, poate, cea mai uimitoare legătură între plante și animale: plantele eliberează oxigenul de care au nevoie animalele, dar și omul. ,,Dacă în economie participanții își urmăresc doar propriul interes, făcînd însă ca prin acțiunile lor conjugate toată lumea să aibă de cîștigat, la fel și în biosferă, insectele și animalele își caută doar hrana, dar reușesc să înmulțească plantele”. (p. 149) Chiar și existența animalelor domestice, care ne asigură carnea, e asigurată de plante și de ceea ce produc ele. Și această simbioză e zdruncinată de omul de azi, care, în goana după profit, împrăștie pesticide otrăvitoare în doze nejustificat de mari ca să aibă un sold mai mare în bancă.

Ne-a bucurat mult apariția maselor plastice: conductibilitate electrică nulă și termică mică, densitate redusă și stabilitate chimică deosebită. Dar, fiindcă există totdeauna un dar, polimerii care intră în compoziția lor și care cuprind un număr uriaș de molecule identice ale unor compuși nesaturați (monomeri) pot fi doar în

timp îndelungat descompuși. Deseori ajung în mări și oceane și sînt înghițite de pești – la fel se întîmplă și cu sticlele aruncate în rîuri. Fragmente microscopice de plastic au ajuns și în sol, în apa freatică, apoi în corpul omenesc (în sînge și în diverse organe).

Distrugerea pădurilor e o adevărată crimă, pentru că arborii nu sînt un element de decor, ci niște ființe și au un rol esențial în compoziția aerului, în hrănirea solului. În plus, lipsa lor determină alunecări de teren, modificînd chiar relieful, și duce la încălzirea globală, deși unii afirmă, în mod cu totul greșit, că aceasta e o invenție. Emisiile fabricilor otrăvesc și ele ființele din jur, au dispărut nenumărate specii de plante și animale. Eroziunea solului și deșertificarea unor suprafețe întinse sînt alte efecte ale acțiunilor iresponsabile ale omului.

Nici înmulțirea mașinilor nu favorizează traiul nostru. Coloanele întinse pe zeci de kilometri, claxoanele, sirenele salvării, aerul irespirabil, gazele emanate – toate acestea simțim cum ne apasă. Unii se deplasează și de trei ori pe zi la magazinele mari să-și mai cumpere un produs sau altul. Nici creșterea prețului carburanților nu-i poate domoli de această vînzoleală. Sînt persoane care au mai multe mașini pe care le schimbă și merg singuri în mașină. Și toți plătim (de la buget) reparațiile drumurilor pe care ei le strică. Pentru ei nu mai există decît prezentul, nu se gîndesc nici la cheltuielile medicale generate de îmbolnăvirile cauzate de noxele produse de ei. Oare s-au gîndit ei vreodată că ar fi mult mai bine să folosească mijloacele de transport în comun și să se deplaseze în mașina proprie pentru drumuri în afara localității sau în cazuri extreme?

În cîteva pagini, autorul se referă la lumina speciei umane, care a dus la descoperiri fundamentale, dezvăluind structura atomului. ,,Rînd pe rînd, electronul, protonul și neutronul și-au ocupat locul binemeritat în rîndul particulelor elementare. Astăzi știm că majoritatea reacțiilor chimice au loc prin transferul unor electroni sau al unor protoni. Cei dintîi sînt cedați de metale și acceptați de nemetale, cei din urmă părăsesc un acid pentru a se uni cu o bază” etc. etc. Nu pot rezuma aceste informații care conțin date și calcule, formule etc. pentru cei cu pregătire în domeniu.

Autorul e preocupat și de relația dintre oameni, de lipsa de comunicare, de conflictul între generații; am început să-i ignorăm pe cei cu care nu sîntem pe aceeași lungime de undă. Oamenii comunică mai mult tehnic și foarte puțin sufletește. Lumea virtuală reduce din ce în ce mai mult importanța celor cu care avem de-a face în lumea reală. Aproape nimeni nu se mai obosește să țină cartea în mînă (deși apar nenumărate volume, maculatura sufocînd valorile), dar nici lectura pe calculator n-a prins. Și nici vizionarea pieselor de teatru pe Youtube, nici ascultarea simfoniilor sau a concertelor. Pe măsură ce societatea se va ,,perfecționa”, individul nu se va mai lovi de nici un obstacol în trecerea lui prin viață și își va pierde orice motiv de a învăța. Nu va mai fi nevoie să ia creionul în mînă să scrie. Comoditatea pe care i-o oferă calculatorul îl face să neglijeze (să uite) și regulile scrierii corecte: uitați-vă numai la despărțirea în silabe de la capăt de rînd (,,așa vrea calculatorul!” – de parcă el stăpînește omul) sau la omiterea semnelor diacritice specifice limbii române.

Autorul e preocupat și de cuplul clasic care stă la baza renașterii omenirii, de relațiile sexuale, de nașterea unui număr tot mai mic de copii. Subliniază ,,ieșirea la suprafață” a femeii și a rolul ei esențial în perpetuarea speciei. Azi oamenii sînt interesați tot mai mult de actul sexual și mai puțin interesați de copii. M-a surprins concluzia: ,,Bărbatul este un număr real, femeia a devenit un număr complex, cu abscisa aproape egală cu ordonata într-un grafic care are pe cele două axe plăcerea sexuală și cea maternă. (continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Veruțele

Anii au trecut, lumea s-a schimbat, tinerii au îmbătrînit, OBICEIURILE au rămas.

Din moși-strămoși, de ziua Sfîntului Toader, la început de martie, fetele din sat care se considerau prietene se întîlneau acasă la una dintre ele, pentru a petrece împreună obiceiul de ,,a se prinde veruțe”, adică de a deveni ,,verișoare”, aducînd cîte o cupă cu grîu fiert, ornat cu nucă, dulceață și scoțișoară. Fiecare fată se străduia ca grîul ei să fie cel mai gustos, luînd cu lingurița din fiecare cană și întrebînd: ,,Cu cine te prinzi veruță?”. Răspunsul: ,,Cu tine și cu Dumnezeu prin colăcelul meu”. Astfel fetele deveneau ,,veruțe” pentru tot restul vieții, adică mai apropiate sufletește, împreună la bine și la rău.

,,Petrecerea” ținea toată ziua, fetele punînd pe masă bucatele preparate pentru acest prilej, stabilind din timp ce să aducă fiecare, astfel ca masa să aibă de toate. Fructele zemoase nu lipseau niciodată. Nici ulciorul cu apă adusă de la șipot, izvorîtă din inima munților, curgînd neîncetat pentru întregul sat. Această ,,petrecere” cu prietenele mele se ținea, de regulă, în grădina noastră, unde mama așternea o față de masă pe iarba abia încolțită. Bucatele, frumos ornate, se luau la întrecere cu fetele, simbolizînd speranța pentru viitor, oglindită în farfuria lor.

Numită și „Sîmbăta Colivelor”, sărbătoarea Sf. Teodor are loc în fiecare an, în prima sîmbătă din Postul Paștelui. Anul acesta a avut loc la 4 martie, prilej de a-mi aminti de vremea copilăriei, cu obiceiurile

păstrate cu sfințenie de oamenii din ținutul meu natal. În fiecare an, în Sîmbăta Sf. Teodor, credincioșii obișnuiesc să meargă la biserică, unde aduc colivă și alte alimente spre a fi sfințite. Mai apoi, după ce sînt sfințite, creștinii le împart în memoria celor dragi trecuți în neființă.

Sărbătoarea numită „Sîmbăta Colivelor” își are originea pe vremea împăratului Iulian Apostatul. Într-o zi, acesta a poruncit să se stropească cu sîngele animalelor sacrificate pentru idoli toate produsele din piaţa cetăţii, pentru a întina Postul Mare al creştinilor. Noaptea, împăratului i-a apărut în vis arhiepsicopul Eudoxie Sfîntul Teodor, care i-a spus să fiarbă grîu și să-l împartă tuturor credincioșilor, ca să nu mai fie nevoiți să meargă la piață. În felul acesta, credincioșii au fost feriți de păcat și au marcat prima sîmbătă din Postul Paștelui ca Sîmbăta Sfîntului Teodor.

Tradiția spune că în Sîmbăta Sfîntului Teodor, părinții trebuie să petreacă mai mult timp alături de copii, iar una dintre cele mai cunoscute tradiții din Sîmbăta Sfîntului Teodor trimite la unul din „Caii lui Sîntoader”. În această zi, oamenii obișnuiesc să-și spele părul cu apă sfințită, iar fetele să-și tundă din plete, rostind următorul descîntec: „Toadere, Sîntoadere/ Dă cosiță fetelor/Cît e coada iepelor”…

Dumnezeu a fost atît de bun cu mine cînd a hotărît ținutul în care m-am născut, de care însă ,,destinul” m-a despărțit. Întorcîndu-mă cu gîndul în trecut, poposesc în măreția acestui ținut în care Burebista a pus bazele statului centralizat dac, Centrul puterii politice și militare al dezvoltării istorice geto-dacice din interiorul arcului carpatic.

Dusă pe gînduri, acum mi se pare firesc ca viața toată să te învîrtă ca pe o roată. Dar, peste veac, sufletul meu n-a plecat din sat, unde nimic nu s-a schimbat. Aceleași sărbători creștine - Nașterea Domnului, cu colindători, Sfînta Înviere, care renaște flori și turturele, iar flăcările din vatră topesc inimile de piatră. Mai devreme ori mai tîrziu, îți amintești cu nostalgie satul din copilărie. Clopotele de seară sună mereu și te cheamă în ținutul tău, însă, într-un pahar cu vin, lumea ta se îneacă în suspin. Adormi visînd codri de brazi, zidind cetăți de viteji daci.

LILIAnA TETELEA

Involuția generației telecomenzii (II)

(urmare din pag. 5)

Bucurîndu-se de amîndouă, ea îi e superioară lui, care trăiește doar pe axa reală și nu în planul complex. Și dacă fericirea e asemenea modulului unui astfel de număr, care conține și o parte imaginară, a ei va fi mai mare”. (p. 185)

Se subliniază, de asemenea, spectrul îmbătrînirii populației, politica unui singur copil, slăbirea familiei tradiționale prin cupluri pasagere dintre parteneri/ iubiți, iubite/amanți, amante. Cu vîrsta, devenim cu toții fragili, ceea ce duce la involuție. Și, slabe speranțe din partea tinerilor și, apoi, a copiilor! Sînt tot timpul cu telefonul în mînă, căutînd ceva care să-i scape de singurătate.

E cazul să ne-ntrebăm: cum va fi viața de acum încolo? Sau, cum întreabă Adrian Păunescu (19432010) în poezia sa ,,Ordinea de zi” (pusă pe muzică și cîntată de Gh. Nicolescu, cel care nu vede cu ochii, ci cu inima și gîndul): ,,Viața noastră ce-ați făcut cu ea?”.

Toate acestea mi-au răscolit gîndirea și memoria. Fără să vreau, m-am întors la cuvintele lui Pascal (1623-1662) – marele om de știință și filozof francez, care n-a trăit decît 39 de ani, ca și Eminescu. El ne invită să reflectăm asupra enigmei naturii umane.

Qu’est-ce que c’est l’homme dans la nature? Un néant à l’égard de l’infini, un tout à l’égard du néant, un milieu entre rien et tout. (Ce este omul în natură? Un nimic față de tot, un tot față de nimic, e la mijloc între nimic și tot.). Dar, în următoarele rînduri aduce un adînc omagiu omului: L’homme n’est qu’un roseau, le plus faible de la nature, mais c’est un roseau pensant. Il ne faut pas que l’Univers entier s’arme pour l’écraser. Une vapeur, une goutte d’eau suffit pour le tuer. Mais quand l’Univers l’écraserait, l’homme serait encore plus noble que ce qui le tue, parce qu’il sait qu’il meurt, et l’avantage que l’Univers a sur lui, l’Univers n’en sait rien. (Omul nu e decît o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie gînditoare. Nu e necesar ca Universul întreg să se înarmeze ca să-l strivească. Un abur, o picătură de apă e suficientă ca să-l ucidă. Dar cînd Universul îl va zdrobi, omul va fi mai nobil decît acela care-l ucide, că el știe că moare, dar despre avantajul pe care Universul îl are asupra lui, Universul însuși nu știe nimic.)

Ne întrebăm și noi: oare gîndirea îl va salva sau nu pe om? Sau ne va dezumaniza cu propria noastră accepție? Computerul, care a preluat speranțele intelectualilor, solicită din ce în ce mai puțină inteligență. Utilajele și instalațiile cu comandă au preluat munca fizică –

Semne de primãvarã

Auziți cum respiră, ritmic, pămîntul Din ce în ce mai viu?

Clepsidra de iarnă măsoară cuvîntul Din clorofilă, pe care-l scriu, Cu rîuri ce converg într-un singur sens: Spre Mare! Spre Mare!

Aerul Țării e din ce în ce mai dens, Îmbătat de miresme de floare.

Auziți imnul de sevă ce urcă-n tulpină, Coroană de ramuri, sonoră?

Începe să doară lumina pe retină, Ca-ntr-o ultimă oră, Dar, e o durere ce ține de marele spațiu În care pătrundem și noi.

După ninsoarea rebelă, e un dor de nesațiu, De frenetice ploi.

Auziți cum murmură iarba a rugă și-a dor, Cu fruntea verde spre Soare?

Simte copite de cai răsărind din ogor

Și, speriată, tresare, Mlădiindu-se, trup de fecioară, pe pietre de rîu, Oglindită, goală, de ape.

În Imperiul de Verde, cu ghergheful de grîu, Primăvara este aproape.

Se aude inima pămîntului greu, Palpitînd tot mai tare.

E un semn că sub bolta-nnobilată de curcubeu Sămînța rîde la noi, roditoare.

Auziți, în cîmpie, plugul prin oase cum ară De peste două mii de ani, Și-n descîntec, cum cade roua pe Țară Ca pe frunți de țărani?

Dacă toate acestea le-auziți, ca și mine, E semn în calendar că Primăvara vine!

GEO CIOLCAN

,,bărbatul este lovit din toate punctele de vedere: nu mai e nevoie nici de mintea lui, dar nici de brațele lui”. Chiar și tinerii devin obezi, nefiind obișnuiți cu efortul fizic. Și ELE au pierdut o parte din feminitate, înlocuindu-i pe bărbați în diverse servicii. Se constată o tot mai mare apropiere între sexe, chiar o nivelare. Autorul se adresează oamenilor informați și interesați, dînd dovadă nu numai de adîncă pătrundere cu mintea a fenomenelor care ne guvernează, ci și de înțelegere a naturii umane, de solidaritate cu ceea ce înseamnă om, așa cum îl înțeleg generațiile de pînă acum. ,,Hibernarea intelectuală în care ne adîncim din ce în ce mai tare ne face dependenți de o tehnologie pe care nu o vom mai putea stăpîni la un moment dat și fără de care nu vom mai fi în stare să facem nimic”. Iată încheierea acestui eseu: ,,Avem o responsabilitate uriașă, sîntem mai mult decît noi-înșine, am moștenit un efort de neimaginat al materiei de a se depăși pe sine, de a ajunge să se cunoască pe sine. Este momentul să răspundem la întrebarea dacă noi sîntem vîrful piramidei evolutive sau doar încă o etapă în lungul drum al materiei către inteligența artificială”.

Încheiem și noi tot cu un îndemn în franceză: ,,À bon entendeur, salut!”. Adică îl salut pe cel care înțelege, dar nu cumva să se ajungă la sensul concret al expresiei cap ai, minte ce-ți mai trebuie?, din moment ce ai la-ndemînă calculatorul... Sfîrșit

File de istorie

Iubirea de limbă şi credinţă străbună

motto: „Pe umerii popii Gurie Grosu a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia“ – N. Iorga

Unirea Basarabiei cu România, în urmă cu 105 ani, a fost pregătită şi prin strădaniile cărturarilor din ţinuturile dintre Prut şi Nistru care au ţinut vie în cugetele locuitorilor conştiinţa apartenenţei lor la marea familie românească, au păstrat şi apărat limba şi credinţa străbună. Printre propovăduitorii idealurilor naţionale s-au aflat şi slujitorii altarului. Unul dintre aceştia, cu rodnică activitate cărturărească, a fost primul mitropolit al Basarabiei unite cu Ţara, Gurie Grosu

„Niciodată îngăduite“

Fiu al brazdei, român moldovean de baştină, s-a născut la 1 ianuarie 1877 în Nimoreni-Lapuşna primind, la botez, numele de Gheorghe. Primii ani de şcoală i-a făcut la mînăstirea Curchi. A urmat studii la Şcoala spirituală şi Seminarul teologic din Chişinău, apoi la Academia Teologică din Kiev. În septembrie 1902, în vîrstă de 25 ani, teolog laic, a fost numit misionar eparhial, cu sediul la mînăstirea Noul Neamţ. Aici s-a şi călugărit, la 27 noiembrie acelaşi an, primind numele de Gurie, iar în decembrie a fost hirotonit ierodiacon şi, apoi, ieromonah.

Protosinghel şi arhimandrit (1909), vlădica Gurie a ostenit, în toţi aceşti ani de început ai îndelungatei sale activităţi, pentru luminarea enoriaşilor, pentru cultivarea limbii române în biserică. Într-o serie de articole din Basarabscaia Jizni, din 1905, sublinia necesitatea graiului matern în biserici şi şcoli. Împreună cu alţi cărturari, a acţionat pentru înfiinţarea unei tipografii eparhiale, îndemnînd „persoanele binefăcătoare“ şi „mînăstirile moldoveneşti“ basarabene „să sară în ajutorul norodului care zace în întunericul religios şi moral“, dînd fiecare obolul pentru organizarea tipografiei şi tipărirea de cărţi moldoveneşti. El însuşi a contribuit cu suma de 600 de ruble.

Tipografia a fost înfiinţată în 1906 şi de sub teascurile ei au ieşit multe cărţi atît de necesare ridicării sufleteşti a oamenilor locului. Aici a fost tipărită, în 1908, şi cea dintîi revistă bisericească în limba română, Luminătorul, a cărei existenţă a continuat mulți ani după aceea. Tot în 1908, ieromonahul Gurie a dat la lumină Cartea de învăţătură despre legea lui Dumnezeu, pe care a dorit-o să fie un manual de învăţătură, fapt aprobat de Sfatul şcolar eparhial. Arhiepiscopul Serafim Cicigov, fost colonel în armata ţaristă, proaspăt venit la cîrma eparhiei Chişinău, s-a opus răspîndirii acestei cărţi în şcoli, declarîndu-i autorului că „va pune beţe în roata moldovenească“. Într-o rezoluţie pe un proces-verbal al Sfatului eparhial şcolar, Serafim nota: „Bine studiind activitatea misionarului arhimandrit Gurie întru răspîndirea în Basarabia nu a limbii moldoveneşti, ci a celei româneşti, prin care se conlucra în folosul planului tăinuit al României şi se propagă românizarea, eu văd adevărul absolut, anume că această carte a arhim. Gurie este compusă nu după programul şcoalelor bisericeşti, ci ea e scrisă într-o limbă puţin înţeleasă de moldovenii din Basarabia şi adică mai lămurit zis în limba românească... Toate cărţile arhim. Gurie – încheia Serafim – sînt respinse de mine şi nu vor fi niciodată îngăduite pînă cînd eu mă aflu pe tronul arhiepiscopesc din Chişinău”. Fără a se lăsa învins de o atît de răuvoitoare împotrivire, ieromonahul Gurie a scris şi a militat pentru limba română în şcoală şi biserică, a tradus predici şi cuvîntări ale preotului Ioan din Cronstadt, a alcătuit o istorie a tipografiei eparhiale, a publicat Documente în limba moldovenească din Secolele XVIII-XIX, a desfăşurat o intensă activitate misionară.

Nu numai ţăranul În 1909 a dat la lumină principala sa scriere din anii premergători Marii Uniri – Bucoavna moldovenească, pe care a retipărit-o în acelaşi an, sporindu-i numărul de pagini (de la 80 la 172) „cu ajutorul mai multor iubitori de luminarea norodului”. Cartea nu este o bucoavnă obişnuită, care cuprinde rugăciuni şi slujbe bisericeşti, ci un abecedar modern, alcătuit după principii pedagogice. „Dorinţa de a ajuta norodului moldovenesc din Basarabia, fiul căreia am cinstea să fiu, a deprinde mai repede ştiinţa de carte – scrie el în prefaţa Bucoavnei – a fost singurul motiv spre alcătuirea cărţii ce vi se pune înainte“. În scrierea sa, arhim. Gurie s-a folosit de cuvinte moldoveneşti pe care elevii le înţelegeau foarte bine. În partea a doua a reunit scurte bucăţi de citire cu subiecte din viaţa românilor basarabeni, precum şi traduceri din ruseşte. Bucoavna a fost citită cu nesaţ în casele basarabenilor, slujind de model şi altor autori. Deşi cartea fusese aprobată de Comitetul şcolar din Chişinău ca manual şcolar pentru Basarabia, autorităţile ruseşti au interzis-o. În 1911, arhim. Gurie a publicat, în limba rusă, o istorie a mînăstirii Noul Neamţ, în care prezintă trecutul acestui lăcaş, pornind de la un manuscris al ctitorului sfintei chinovii, arhim. Andronic. Istorisirea sa începe cu mînăstirea Neamţ din Carpaţi, pe care Gurie a vizitat-o, ca pelerin, în anul 1904.

După cum am mai amintit, strădaniile sale de a cultiva limba și credinţa strămoşească erau privite cu ostilitate de arhiepiscopul Serafim, care îi urmărea cu deosebit zel pe călugării sau preoţii care desfăşurau activităţi în slujba cauzei naţionale.

La 16 decembrie 1909, arhim. Gurie a fost exilat din Basarabia într-o mînăstire foarte retrasă din gubernia Smolensk. A fost transferat apoi la o şcoală bisericească din sudul Rusiei, la Alexandrovsk-Gurşevsk, iar de aici în eparhia Chersonului. N-a mai putut scrie şi tipări nimic în sprijinul propăşirii românilor basarabeni. Abia în 1917 s-a reîntors la Chişinău, unde şi-a reluat, cu şi mai multă rîvnă, strădaniile cărturăreşti pentru cultivarea limbii române. Preda în şcoli şi slujea în biserici numai în limba maternă. A continuat să tipărească şi alte cărţi şi broşuri în româneşte, între care un Abecedar moldovenesc anul întîiu de şcoală, care va cunoaşte mai multe ediţii. A luat parte la memorabilele evenimente care au dus la neuitatul act al Unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. A fost ales ministru adjunct al culturii în guvernul provizoriu al Republicii Moldoveneşti.

Într-unul din articolele publicate în acele zile de mare febrilitate patriotică, intitulat Moldovene, învaţăte a te preţui (7 februarie 1918), arhim. Gurie constată cu mîhnire că „moldovenii învăţaţi, boierii, preoţii, învăţătorii au încetat a se simţi moldoveni; în familiile lor vorbesc numai ruseşte, limba rodnică au uitat-o. De moldoveni ei socot numai pe norodul de jos, pe ţăranii «mojici», uitînd că şi ei sînt moldoveni, numai învăţaţi ruseşte, culţi. Mulţi din inteligenţa moldovenească se ruşinează a se cunoaşte pe sine de moldoveni, înţelegînd sub numele de «moldovan» numai pe ţăranul uitat – iară ei înşişi nu mai sînt ţărani, ci inteligenţi şi drept aceea nu mai sînt nici moldoveni“.

Cu crucea în frunte

Combătînd această „simţire inconştientă“, vlădica Gurie arată „care sînt însuşirile pozitive ale naţiunii moldoveneşti“, „cu ce poate să se mîndrească moldovanul”. Printre aceste temeiuri de mîndrie şi demnitate este faptul „că el (moldovanul) mărturiseşte credinţa pravoslovnică“. El „poate să se mîndrească cu obîrşia sa şi cu neamul său”, „poate să se mîndrească cu limba sa“, „cu simţul de respect către legile Statului, cu dragostea către buna rînduială, cu ascultarea şi supunerea faţă de stăpîniri“. Şi încheie luminatul vlădică: „Iată cum trebuie moldovanul să-şi iubească naţia sa cea obijduită, lipsită de lumină, oropsită! El trebuie să aleagă mai bine să sufere înjosire, să pătimească împreună cu norodul său, decît să aibă o stare strălucită în lume prin lepădare de nație. Şi aşa, moldovene, respectînd pe alţii, învaţă-te mai întîi a te respecta pe tine, naţiunea ta, adecă iubeşteţi limba ta, credinţa ta pravoslavnică, obiceiurile tale naţionale. Atunci, toate noroadele care se află în jurul tău te vor băga în seamă, te vor socoti şi nu vor mai îndrăzni să te calce“.

Era neclintit în convingerea ca „Biserica ortodoxă din Basarabia să fie reorganizată aşa fel ca ea să devie un izvor de cultură naţională, moldovenească”, după cum afirma la 28 februarie 1918, în cuvîntul la deschiderea Comisiunii pregătitoare pentru convocarea Soborului Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Tot cu acel prilej menţiona: „Preoţimea trebuie să se apropie mai mult de norod, să vorbească aceeaşi limbă care o vorbeşte norodul, ca să nu fie ce-a fost pînă acum, că capul Bisericii avea o altă floare decît trupul. Norodul nostru – continuă arhim. Gurie – este vrednic de această apropiere. El totdeauna e cinstit, a respectat feţele sale duhovniceşti. Istoria norodului românesc arată că el îşi punea la cîrma politică feţe duhovniceşti, precum a fost episcopul Melhisedec, care în vremea lui Alexandru Cuza a fost ministru de instrucţie. Chiar şi în imnul său naţional din vremea revoluţiei de la 1848, norodul nostru cere ca preoţii cu crucea să fie în fruntea lui, văzînd în preot pe cel mai bun apărător al naţionalităţii. Ceea ce ne crede norodul că sîntem, aceea trebuie şi să fim“.

După împlinirea Unirii din 1918, vlădica Gurie a fost ales episcop vicar al Mitropoliei Moldovei, la Iaşi, cu titlul de Botoşăneanu (4 iulie 1918), iar în 1919 a fost numit şi arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului (cu titlul de Bălţi). La începutul lui ianuarie 1920, episcopul vicar Gurie Grosu a fost rînduit de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să conducă Arhiepiscopia Basarabiei, în februarie acelaşi an a fost ales arhiepiscop la Chişinău, iar la 28 aprilie 1928, mitropolit. Va păstori credincioşii din Basarabia pînă la 11 noiembrie 1936, cînd a fost pensionat.

S-a stins din viaţă la 14 noiembrie 1943, în Bucureşti, fiind înmormîntat la mînăstirea Cernica, în al cărei cimitir şi-au găsit locul de veci mulţi dintre cei care, în 1918, au făcut parte din Sfatul Ţării care adoptase istorica hotărîre de unire a Basarabiei cu România.

Dr. NESTOR VORNICESCU, mitropolitul Olteniei, membru de onoare al Academiei Române – Bucureşti și al Academiei de Ştiinţe – Chişinău

Mormîntul mitropolitului, aflat în cimitirul Mînăstirii Cernica

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Aristide Blank – poetul rătăcit în lumea afacerilor

Un nume asociat îndeobşte cu falimentul Băncii Marmorosch Blank. Dar, în afara mărturiilor memorialistice subiective ale contemporanilor săi, ce se ştie, azi, despre el? Cum a fost acest personaj al istoriei veacului nostru? S-a născut la 1 ianuarie 1883, la Bucureşti. A absolvit Liceul „Sfîntul Sava” şi şi-a obţinut licenţa în drept şi ştiinţe economice (n-a făcut studii de filosofie, cum se afirmă în unele lucrări). Stagiul militar 1-a efectuat în Regimentul 4 roşiori „Principesa Maria“. Cunoştea patru limbi. Contemporanii săi l-au prezentat ca pe un aventurier, un poet rătăcit în lumea afacerilor. A fost căsătorit în mai multe rînduri şi a avut o viaţă intimă trepidantă.

Ucenicul tatălui

După o călătorie lungă cu trenul prin Rusia, pînă la Vladivostoc, a ajuns apoi, cu vaporul, la Shanghai. De aici, în anul următor, s-a dus direct la Paris, unde a înfiinţat o sucursală a Băncii Marmorosch Blank & Co., cu sediul în Place Vendôme 20. Dacă pînă în 1918 lucrase în subordine, pentru a cunoaşte bine mecanismele afacerilor, din acel an influenţa sa în conducerea băncii a crescut continuu, deşi tatăl său a rămas director general pînă în 1928. În scurt timp Banca Marmorosch Blank devine cea mai puternică bancă comercială din România. Ea şi-a creat noi sucursale în străinătate (avea una şi la New York), întărindu-şi legăturile cu capitalul din fosta tabără a Aliaţilor, dar menţinîndu-şi vechile relaţii cu Pester Ungarische Kommerzial Bank şi Darmstadter Bank.

public, ca şi al oamenilor de afaceri sau de guvernămînt. În toate domeniile reapar întreprinzătorii, îndrăzneţii, aventurierii. Să fie Aristide Blank unul dintre aceştia? Stau probabil în faţa unui suflet neliniştit, în veşnică vibraţiune, iscodind noi întreprinderi, cumpănind soluţii îndrăzneţe la probleme cuprinzătoare. De la Bruxelles la Londra, de la Londra la Paris, de la Paris la Bucureşti, adesea în aeroplanele sale, la Varşovia şi la New York, conferind cu tot felul de bancheri şi industriaşi, lansînduse în interwiew-uri surprinzătoare, promovînd măsuri pentru exploatarea Rusiei, aruncînd 50 de milioane în întreprinderi culturale, dar sfărîmînd – probabil – în acelaşi timp, printr-o lovitură de bursă, sute de existenţe mărunte... Este pentru prima oară cînd se schiţează în viaţa noastră publică tipul cultural al marelui întreprinzător“.

Tatăl său, Mauriciu Blank (1848-1929) se născuse la Piteşti şi era urmaşul unei familii de evrei veniţi în ţară în Secolul al XVIII-lea, purtînd numele de Derrera el Blanco. Diplomat în ştiinţe comerciale şi financiare la Viena, Mauriciu Blank fusese angajat, în 1863, de către Jacob Marmorosch, patronul unei firme de negoţ şi împrumut de bani. Din 1848 şi pînă în 1857, J. Marmorosch colaborase strîns cu cumnatul său, Jacob Lobel, cel care, în 1865, reuşise să convingă conducerea Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol (controlată de capitalul englez şi francez) să înfiinţeze o sucursală la Bucureşti sub numele Banque de Roumanie. În 1869, Mauriciu Blank devenise părtaş la cîştig, iar în 1870 J. Marmorosch s-a retras la Viena, unde a rămas aproape permanent, pînă la moartea sa, în 30 decembrie 1904, Mauriciu Blank preluînd conducerea întregii activităţi. La 1 ianuarie 1874, firma sa de negoţ şi import devenise Banca Marmorosch, Blank & Co., acţionînd doar ca instituţie de credit, fiind comanditată de Banca „Isac Lobel“ din Viena. În 1877, banca a sprijinit eforturile militare ale guvernului român, iar după 1878 a finanţat construcţia mai multor căi ferate şi a participat la străpungerea tunelului de la Bărboşi. A finanţat fabricile de hîrtie de la Letea şi Scăieni, pe cele de zahăr de la Chitila şi de ciment de la Brăila, a obţinut importante succese în industriile forestieră şi petrolieră, în domeniul construcţiilor publice şi al asigurărilor, în modernizarea portului Constanţa. În timpul crizei din 1899, banca a acordat un împrumut de 16 milioane Ministerului de Finanţe, rambursat în 1903, şi a mijlocit C.E.C.-ului un împrumut de cinci milioane la Bruxelles și un altul de opt milioane la Berlin. În 1904, banca a devenit societate anonimă pe acţiuni cu capital mixt; preşedintele consiliului de administraţie era P.S. Aurelian, iar director general Mauriciu Blank. Societatea era sprijinită financiar de Darmstadter Bank din Berlin, Berliner Handels Gesellschaft şi Banque Hongroise de Pest, iar de la 1 ianuarie 1906 Banque de Paris et des Pays-Bas ocupa două locuri în consiliul său de administraţie.

În 1914 şi-a făcut intrarea în scenă şi personajul nostru, Aristide Blank. Împreună cu G. Danielopol, a fost trimis de guvernul român la Londra, pentru a perfecta obţinerea unui împrumut destinat achiziţionării de armament şi tehnică militară. Referindu-se la modul în care cei doi îşi îndepliniseră misiunea primită, I.G. Duca nota în memoriile sale: „În realitate, din acest moment datează alianţa noastră cu puterile Triplei înţelegeri. De atunci înainte (decembrie 1914) nu mai putea fi vorba de o adevărată neutralitate a României“. Aprecierea lui Duca pornea de la faptul că guvernul român acceptase să dea asigurări scrise că armamentul achiziţionat nu va fi niciodată folosit împotriva Marii Britanii şi a aliaţilor acesteia.

Pe cont propriu

La sfîrşitul anului 1916, Banca Marmorosch Blank a fost mutată la Iaşi. Aici, Aristide Blank l-a cunoscut pe N. Titulescu – ministru de Finanţe în acel timp – şi a ţinut strînse legături cu O. Goga, N. Iorga şi alte personalităţi politice. A. Blank fusese mobilizat ca locotenent, dar făcea demersuri şi spera să fie reformat, pentru că suferea de astm.

Poziţia sa se întărise între timp şi se pare că devenise un om de încredere din moment ce în 1918 guvernul român i-a încredinţat o nouă misiune. El s-a deplasat în China pentru a perfecta unele aranjamente comerciale.

În martie 1920, guvernul Averescu l-a trimis pe A. Blank în Occident în vederea contractării unui împrumut extern. Un an mai tîrziu, în 1921, Blank a înfiinţat prima linie aeriană Paris-Bucureşti (continuată apoi pînă la Istanbul) cu piloţi francezi demobilizaţi. A fost prima contribuţie a capitalului român la un proiect european. În 1923, A. Blank a înfiinţat Casa de Editură „Cultura Naţională“ – cea mai modernă instituţie de acest fel din România, cu cea mai nouă tehnologie, adusă din Elveţia. Editura, condusă pînă în 1927 de către marele istoric şi cărturar Vasile Pîrvan, a avut un rol important în promovarea valorilor culturii româneşti. De sub teascurile Editurii „Cultura Naţională“ au văzut lumina opere ale lui I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, George Călinescu, Ion Barbu, Ion Minulescu, Tudor Vianu, Gheorghe Brătianu, Vasile Pîrvan, Al. Philippide ş.a. De mare succes s-au bucurat cele două colecţii îngrijite de V. Pîrvan: Clasicii antici şi Literatură universală. Păstrîndu-ne în domeniul cărţii, să amintim că din iniţiativa lui A. Blank a fost publicată lucrarea La Roumanie en Images, cu texte de N. Iorga şi imagini din cele mai semnificative, menite să facă cunoscută ţara publicului străin. Merită amintit şi faptul că la Paris, în eleganta rue Saint Honoré, A. Blank a deschis un magazin de cusături şi broderii româneşti şi un restaurant pentru studenţii români, ce funcţiona sub supravegherea lui Mihail Ralea – preşedintele de atunci al Asociaţiei studenţilor români din Franţa (în 1921 erau 986 de studenţi români la Paris şi restul pînă la 1.340 în alte centre universitare franceze).

„Tipul cultural al marelui întreprinzător“

Trebuie spus şi faptul că după război, A. Blank a devenit proprietarul a şapte importante publicaţii, între care şi cotidianele de largă audienţă Dimineaţa şi Adevărul. Sub imboldul lui, în anii 1924-1925, banca a cumpărat terenurile dintre Şoseaua Jianu (actualul Bulevard al Aviatorilor) şi Herăstrău şi, cu sprijinul lui N. Caranfil, directorul Uzinelor Comunale Bucureşti, a asanat terenul mlăştinos din nordul Capitalei.

Încercînd să schiţeze un portret al lui A. Blank, în 1922, Nae Ionescu scria: „Zvonuri picante despre o viaţă particulară condimentată cu tot felul de aventuri l-au impus dintr-o dată în centrul preocupărilor şi interesului marelui

Dar care să fi fost oare acele aspecte ale vieţii sale personale care făcuseră valuri? A fost căsătorit în trei rînduri. Prima dată cu Marieta, fiica fruntaşului liberal Manolache Culoglu. Din această căsătorie s-a născut un singur copil – Elena – căsătorită cu fiul lui Iordache Bogdan (fratele slavistului I. Bogdan, al filologului I. Bogdan-Duică şi al Ecaterinei Iorga). Între 1919 şi 1929, împreună cu mama sa, Elena, s-a stabilit în Franţa, unde a urmat cursurile Facultăţii de istorie la Sorbona. Din 1960, trăiește în Franţa. În 1915, A. Blank a divorţat de prima soţie. S-a căsătorit imediat după război cu Cella Delavrancea. Pentru scurt timp, căci în 1925 s-a căsătorit pentru a treia oară cu o doamnă de origine americană. Provenind dintr-o familie cu părinţi divorţaţi, tînăra fusese adoptată de al doilea soţ al mamei sale, un anume Milenko Vesniteh. Acesta se împrietenise cu regele exilat Petru Karaghiorghevici al Serbiei şi fusese inclus în delegaţia sîrbă la Conferinţa de pace de la Paris, iar ulterior a ajuns ministru al Iugoslaviei la Paris. Tînăra fată luase numele sîrbesc de Vota şi aşa a fost ea cunoscută la Bucureşti. În 1940, Vota a plecat la Paris şi mai apoi în SUA, unde a rămas pînă în 1945, cînd s-a întors în Franţa. În ianuarie 1947, împreună cu A. Blank, a venit în România, unde a rămas doar pînă în august 1947, cînd a plecat definitiv la Paris, unde a încetat din viaţă în 1973.

Viaţa personală a lui A. Blank n-a fost deloc una calmă, tihnită. Scriitoarea Henriette Yvonne Stahl îl caracterizează ca fiind un „mecena al scriitorilor”. Îi plăcea să fie admirat şi cultiva relaţiile cu oamenii importanţi ai zilei. Pentru un om bogat şi puternic acest lucru poate fi periculos. Speculîndu-i slăbiciunea, în jurul său au roit şi oameni de calitate îndoielnică. A fost în situaţia de a-şi putea cumpăra relaţii şi a-şi satisface multe ambiţii. A fost un talent literar sau mai degrabă un individ cu atracţie pentru literatură? Iată o întrebare. Scrierile sale dovedesc un anume spirit de observaţie şi ordine în idei. Piese precum Iarna lui Hangerli sau Satele lui Potemkin i-au fost jucate pe scena Teatrului Naţional, altele la Paris. Din colaborarea cu N. Iorga s-a născut Teatrul Popular, unde l-a vrut ca director pe istoric.

Un capitol nebulos îl reprezintă şi relaţiile sale cu regele Carol al II-lea. Pe Elena Lupescu a întîlnit-o la Paris, nu înainte de 1926. Cunoscîndu-l bine pe rege, mai ales lăcomia lui, A. Blank a devenit unul dintre membrii camarilei acestuia. Argetoianu afirmă că bancherul ar fi fost acela care – contra a 11 milioane – i-ar fi cumpărat metresei regale luxoasa vilă din Aleea Vulpache. În orice caz, alături de Malaxa, Aristide Blank a furnizat importante sume de bani nevoilor neostoite ale lui Carol şi ale apropiaţilor săi. Acest fapt, în ciuda insistenţelor regelui, nu a putut împiedica falimentul bancherului. Şi poate, şi datorită relaţiilor lui cu Lupeasca, în 1940 avea să fie ţinta unui atentat eşuat, pus la cale de legionari. Între 1945 şi 1947, banca şi Editura „Cultura Naţională“ şi-au reluat activitatea (în 1946 a publicat volumul de nuvele Vraja al Cellei Delavrancea), dar ambele instituţii au căzut victime naţionalizării comuniste în 1948. În 1946, A. Blank a plecat în Occident, pentru a restabili contactele cu finanţele internaţionale. În ciuda sfaturilor prietenilor săi, de a rămîne în străinătate, în ianuarie 1947 s-a întors în ţară. În aprilie 1952 a fost arestat şi condamnat la 20 de ani de temniţă grea. A fost închis la Jilava şi Piteşti. În urma unui recurs, procesul s-a rejudecat şi Blank a fost achitat. În martie 1958, graţie sprijinului unor persoane influente din Occident, A. Blank a primit permisiunea de a pleca la Paris. Era deja grav bolnav. După ce, în august 1958, a reuşit să se restabilească în urma unei crize cardiace, la 1 ianuarie 1960, exact în ziua în care împlinea 77 de ani, Aristide Blank înceta din viaţă. În urma sa lăsa multe fapte bune şi destule capitole dintr-o biografie care aşteaptă încă să fie clarificate. Articolul nostru se doreşte a fi, în primul rînd, o invitaţie.

CIPRIAN NIȚULESCU

Marmorosch Blank, cea mai puternică bancă comercială din România anilor ’20

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (169)

Arta (16)

Muzica și Dansul (6)

Muyu – este un instrument format dintr-o bucată de lemn rotunjit, sculptat în formă de pește; este lovit cu un băț de lemn. Este un instrument important în religia budistă, avînd un rol similar cu toaca din religia creștinortodoxă. Călugării budiști își anunță prezența bătînd în acest „pește de lemn“. Paiban – este o clapetă formată din mai multe bucăți de lemn plate; mai este numit și ban, tanban, muban. Cînd este folosit împreună cu un tambur cele două instrumente sînt numite în mod colectiv guban Zhuban – este o clapetă din două bucăți de bambus.

Categoria Piatră. Cuprinde diverse forme de clopote din piatră: Bianqing – este un set de tablete din piatră, care sînt agățate cu frînghii de un cadru de lemn și lovite cu ajutorul unui ciocan. Tezhong – este o tabletă mare din piatră, atîrnată de o frînghie, într-un cadru de lemn și lovită cu ajutorul unui ciocan. Qing –este numit „piatra care sună“.

Categoria Metal. Bianzhong – 16 pînă la 65 de clopote de bronz, atîrnate pe un fel de raft și lovite cu ajutorul unor mici stîlpi. Fangxiang – este un set de plăci metalice reglate. Shangnao – este un clopot metalic antic. Bo-Cimbale, împărțite în: xiaobo (cimbale mici), zhongbo (cimbale medii) și Dabo (cimbale mari). Shenbo – este un gong profund și plat. Luo – este un alt tip de gong. Daluo – este un gong plat mare, care răsună atunci cînd este lovit cu un ciocan căptușit. Fengluo – este un gong plat mare, care răsună prin rostogolire sau lovire cu un ciocan mare căptușit. Yueluo – este un gong mic, înclinat, ținut cu o sfoară în palma mîinii și lovit cu un băț mic. Jingluo – este un mic gong plat folosit în muzica tradițională din

Bolile și Istoria (47)

Isterie colectivă și sugestie în massă (6)

De vreme ce viitorul dictator era convins că ameninţarea cea mai importantă pentru cultura şi civilizaţia ariană o reprezintă naţiunea iudaică, evreii au fost consideraţi elemente degenerate.

Teoria ereditară, aşa cum a fost interpretată de Hitler, era bazată pe străvechea idee a amestecării sîngelui, şi prin urmare, el s-a văzut capabil să susţină idei bizare, precum „contaminarea rasei pure cu otravă evreiască“ sau „pestilenţiala denaturare a sîngelui arian de către evrei”. Paralela pe care sceleratul tiran o face între boală si chestiunea evreiască nu se opreşte aici, fiindcă el îi privea pe evrei ca pe nişte bacili, ca pe nişte paraziţi, minînd vitalitatea organismului, cu alte cuvinte a societăţii în care trăiau. „Deschizînd, cu bisturiul, acest oribil abces care chinuie astăzi naţiunea germană vom descoperi, ca pe un vierme într-un trup pe cale să putrezească, un evreiaş orbit de revărsarea bruscă a luminii asupra sa“, scrie în Mein Kampf. Acest concept al maladiei ce macină societatea se află în centrul concepţiei hitleriste despre lume şi ideea va contribui la declanşarea celor mai oribile momente cunoscute de istorie. Şi totuşi, într-un anumit sens, Hitler a avut dreptate, căci din 1918 şi pînă în 1945, el a trăit într-o comunitate bolnavă, dar suferind de o maladie nu fizică, ci mai curînd psihică... În primul război mondial, Germania a făcut sacrificii mai mari decît oricare altă ţară beligerantă şi, în primăvara anului 1918, părea să se afle mai aproape ca niciodată de victorie. Rusia semnase un umilitor tratat de pace, la Brest-Litovsk, România fusese zdrobită şi de asemenea ceruse pace, iar pe frontul de vest armatele germane trecuseră de la războiul de poziţii la un asalt frontal, azvîrlindu-i pe Aliaţi către Paris şi porturile de la Canalul Mînecii. Toate aceste victorii erau anunţate poporului german prin communicate triumfaliste şi exuberante. Dar atunci cînd diviziile germane au încetat să mai înainteze, ba chiar au început să bată în

provincia Fujian. Yunluo – este un set de zece sau mai multe gonguri mici, reglate într-un cadru. Qing – este un clopot în formă de cupă, foplosit în muzica religioasă budistă și daoistă. Dangzi/Dangdang – este un gong mic, rotund, plat, acordat și suspendat prin legarea cu un șiret de mătase, într-un cadru metalic rotund, care este montat pe un mîner subțire de lemn. Chun – este un clopot antic. Weichun – este un clopot antic, agățat. Donggu – este un tambur de bronz. Laba – o trompetă de alamă, lungă și dreaptă.

Categoria Argilă. Xun – este o ocarină din lut ars. Fou – este o oală de lut folosită ca instrument de percuție.

Categoria Tărtăcuță. Sheng – instrument de gură, format dintr-un număr variabil de țevi de bambus, introduse într-o cutie metalică sau o tărtăcuță propriuzisă sau o cutie din lemn de esență tare; are orificii pentru degete. Baosheng – este versiunea mai mare a Sheng

Categoria Piele. Dagu – tobă mare, la care se cîntă cu două bețe. Huapengu – tambur mare în formă de ghiveci, la care se cîntă cu două bețe. Bangu – tobă mică, acută, utilizată în spectacolele Operei din Beijing. Paigu – set de trei pînă la șapte tobe acordate, la care se cîntă cu bețe. Tanggu – tambur de butoi de dimensiuni medii, la care se cîntă cu două bețe. Biqigu – tambur foarte mic, la care se cîntă cu un băț. Taipinggu – tambur plat, cu mîner. Zhangu – tambur de război la care se cîntă cu două bețe. Bajiaogu –tamburină octogonală, folosită mai ales pentru a acompania cîntecele narative din nordul Chinei. Gaogu – tambur vechi, mare, folosit pentru comenzi pe cîmpul de luptă sau comenzi în construcții de mare anvergură. Bofu – tambur antic folosit pentru a seta tempo-ul. Jiegu – tambur în formă de clepsidră, folosit în timpul Dinastiei Tang. Tao – tambur de paleți, folosit în muzica religioasă.

Altele. Yedi – frunza de copac folosită ca instrument de suflat. Kouxian – harpă de gură, confecționată din bambus sau metal. Gudi – flaut din os.

retragere, nici un indiciu asupra adevăratei situaţii de pe front nu a răzbătut în presa de la Berlin. Cunoaşterea faptului că poziţiile germane se prăbuşeau rapid şi că stupida cauză a Kaiserului devenea una pierdută rămînea un secret bine păzit de înaltul Comandament Militar German. Aşa încît n-ar trebui să ne mirăm că solicitarea de a încheia pace făcută de guvernul german la începutul lui octombrie a şocat şi în acelaşi timp a umplut de mînie întreaga naţiune germană. Pînă în acel moment, toată lumea credea că trupele prusace merg din victorie în victorie, iar vestea despre armistiţiu a fost o lovitură puternică, generatoare de panică. Este adesea uitat totuşi că pînă şi pe 11 noiembrie, cînd lumea a aflat despre armistiţiu, armatele germane îşi menţineau încă poziţiile în teritoriul inamic şi nici un singur soldat aliat nu pătrunsese dincolo de Rin. După război, situaţia economică a Germaniei va deveni tot mai grea, ajungîndu-se curînd ca ţara întreagă să se găsească în pragul colapsului. În primele luni după încheierea conflictului, sute de mii de soldaţi demobilizaţi au început să îngroaşe rîndurile, şi aşa dese, ale şomerilor, lipsa locurilor de muncă sporind nemulţumirea generală. Necesitatea de a plăti despăgubirile de război către ţările învingătoare a agravat situaţia, cauzînd o cădere semnificativă a valorii mărcii, de la o paritate de 4 mărci per dolar, în 1914, la 75 mărci per dolar, în iulie 1921 şi la mai mult de 17.000 în ianuarie 1923. În această lună, trupele franceze au ocupat districtul industrial Ruhr, întrerupînd aproape total producţia de cărbune şi oţel a Germaniei. În august 1923, marca ajunsese la nivelul de 4 milioane pentru un dolar pentru ca pe 15 noiembrie să stabilească incredibilul record de 4.200.000 milioane pentru un dolar! Colapsul total al monedei naţionale germane a dus la pierderea economiilor populaţiei, la falimentul fabricilor şi uzinelor, la şomaj de masă şi la sporirea crizei alimentare. Fundaţiile societăţii germane au fost zdruncinate de prăbuşirea mărcii mai mult decît de război, de revoluţia din 1918 şi de tratatul de la Versailles la un loc.

Încet, Germania a început să se redreseze, doar spre a fi confruntată din nou cu o criză economică, de această dată de anvergură mondială, criză ce a debutat în Statele

Contextele de interpretare. La instrumentele muzicale chinezești se interpretează fie solo, fie colectiv, în orchestre mari – cum era la Curtea imperială – fie în ansambluri mai mici, la întruniri publice sau în ceainării. În muzica tradițională chineză nu exista dirijor și nici utilizarea partiturilor muzicale sau a tablaturii în interpretare. Tradițional, muzica era învățată/memorată auditiv de către interpreți. Începînd cu Secolul al XX-lea, partiturile muzicale au devenit mai frecvente. De asemenea, apar și dirijorii pentru ansambluri mai mari tip orchestră.

Opera tradițională chineză (1)

Deși se împletește necondiționat cu Muzica, opera Tradițională Chineză este o manifestare mult mai complexă. Este o formă de teatru muzical din China cu origini în primele epoci ale istoriei Chinei. Este un amalgam, o fuziune a diferitelor forme de artă care au existat în China Antică și au evoluat timp de peste 1.000 de ani, inclusiv în timpul Dinastiei Tang. Împăratul Xuanzong al Dinastiei Tang a creat prima trupă națională de operă, numită „Grădina perlelor“. Opera chineză a devenit una dintre cele mai populare forme de divertisment din China. Ea a început, de fapt, cu aproape un mileniu înainte, în valea Fluviului Galben în timpul dinastiei Qin. După moartea împăratului Xuanzong, atît elita, cît și oamenii de rînd au învățat să se bucure de această artă fascinantă. Artiștii de Operă Tradițională Chineză încă sînt numiți „discipolii Grădinii Perlelor“; au fost create, de-a lungul timpului, 368 de tipuri de Operă Chineză. Opera Tradițională Chineză a ajuns la forma sa matură în timpul dinastiei Song. Primele forme ale teatrului muzical chinezesc sînt simple, însă, de-a lungul timpului, au încorporat diverse forme de artă – muzica instrumentală, cîntecul și dansul, artele marțiale, acrobația, costumul și machiajul, precum și forme de artă literară.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Unite, în 1929 şi s-a intensificat între 1930-1931. Industria germană nu a putut face faţă noii provocări. În 1929, numărul şomerilor a crescut la două milioane de persoane pentru ca, peste trei ani, cifra să depăşească cinci milioane! Germania era acum o naţiune bolnavă, pentru că milioane de cetăţeni ai săi sufereau de foame și de frig, erau învinşi și deziluzionaţi. Și cum somnul raţiunii naşte monştri, toţi aceşti oameni umiliţi și frustraţi nutreau sentimentul că sînt victimele unei persecuţii şi aşteptau apariţia unui lider carismatic, care să facă uitate suferinţele lor.

Aceasta era singura Germanie pe care Hitler a cunoscut-o. El nu avusese experienţa ţării prospere şi puternice de dinainte de război, pentru că pînă atunci nu trăise în Germania. Fiul unui mic funcţionar habsburgic, viitorul dictator s-a născut pe 20 aprilie 1889, la Braunau, lîngă graniţa germano-austriacă. Tatăl său, Alois, era copilul ilegitim al Mariei Anna Schicklgruber, rezultat dintr-o relaţie pasageră cu un anume Johann Georg Hiedler. Alois a adoptat numele „Hitler“ cu 13 ani înainte de naşterea lui Adolf. Nu există dovezi certe că J.G. Hiedler ar fi fost evreu, dar se pare că însuşi Hitler a trăit cu impresia că presupusul său bunic ar fi aparţinut rasei pe care o ura profund. Şi aici ne confruntăm cu una dintre posibilele explicaţii ale anti-semitismului feroce care-1 anima pe Hitler, fiindcă acesta nu va trece niciodată peste stigmatul abătut asupra familiei sale de evreul care o sedusese pe bunica sa... La urma urmei, ipoteza este mult mai credibilă decît cea propusă de numeroşi istorici şi biografi ai lui Hitler, potrivit căreia obsesia sa s-ar fi datorat unor experienţe erotice deloc plăcute, în compania unei prostituate evreice!

Hitler şi-a petrecut copilăria într-un sătuc de lîngă Linz, în Austria de Sus, unde tatăl său a murit în 1903, la cîteva luni după ce Adolf împlinise 14 ani. Băiatul s-a dovedit un elev recalcitrant, cu rezultate slabe la studii, care învăţa doar problemele de care era cu adevărat interesat.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cronică T.V.

Mi-e dor de Gabriel Fătu

Cu mulți ani în urmă, pe atunci tînărul actor Gabriel Fătu venise la Dan Diaconescu să îi propună un serial care se numea, pare-mi-se, ,,Nu te supăra, frate!”. Afacerea era un fel de șușanea interactivă în care Gabriel Fătu intra în legătură telefonică cu diferite persoane, multe dintre ele niște curviștine patentate sau adolescente aflate la începutul carierei, le făcea să-și mărturisească păcatele și, la sfîrșit, le zicea: dă, repede, pe OTV și vezi cu cine ai vorbit. Uneori, îi cădeau în plasă și bărbați cu funcții mari care aveau

ocazia să bage adînc laba în caraimanul statului. Și el le zicea: vezi că s-a prins Procuratura de învîrtelile tale. Urcă-te în primul avion și întinde-o cît mai ai timp. Și la sfîrșit, dă pe OTV... Iar Dan Diaconescu, băiat deștept, măcar că era născut la Caracal, s-a prins că din tîmpenia lui Fătu puteau ieși bani cu nemiluita, întrucît și proștii de români se bălăbăneau încoace și-ncolo prin țară cu nemiluita. De fapt, șușaneaua, vă dați seama, nu țîșnise chiar din capul Fătului, o ciupise și el de la americani, că nouă nu ne-ar fi dat prin minte așa ceva, doar că, acolo, se foloseau numai actori profesioniști. Din păcate, CNA-ul americanilor se prinsese de treabă și le închisese mustăria pe motiv că prea miroase a calomnie. Prin urmare, șușaneaua lui Fătu și Diaconescu, o specie televizionistă cu profil satirico-umoristic antrenant, avusese succes încă de la primul episod, fiindcă viza moravurile și năravurile societății românești post-decembriste cu bețivani și politicieni hoți, psihopați și analfabeți, sau cu puștoaice nubile, alegînd să-și trăiască viața voluptos și trepidant. Pe scurt, toate zoaiele pe care așa-numita democrație le scosese la iveală. Desigur, telespectatorii se bucurau, căci, iată, apăruse cineva care să-i arate cu degetul pe nenorociții ăștia de tot felul, căci așa sîntem noi, românii, ne e frică să ne mișcăm. Bem cîteva beri și spargem semințe la domiciliu, așteptînd ca alții să ne facă războaiele și revoluțiile sau să ne dea zăpada din față blocului. Și, în consecință, poate văzîndu-se în pielea eroilor lui Gabriel Fătu, mulți credeau că atinseseră deja mult dorita celebritate. Ca în vremea lui Caragiale, dar atunci lucrurile se petreceau taman invers. Mitocani și curviștine de tot felul, posesori ai unui grad de prostie, care s-au dus la teatru, să vadă ,,O noapte furtunoasă”, și au început să fluiere și să bată din picioare, căci s-au recunoscut sub chipul unor caraghioși precum Veta, Zița, Chiriac și jupîn Titircă. Și, neconvenindu-le, l-au acuzat pe Caragiale de imoralitate, cerînd scoaterea piesei de pe afiș. Noroc cu Titu Maiorescu care a sărit în apărarea maestrului, susținînd că el nu vizase pe cineva anume, ci prezentase niste tipologii, și dacă unii spectatori se recunoscuseră în acele personaje caricaturale, era numai vina lor, niște gherțoi și tîrfulițe de doi bani, și că, la urma urmelor, comedia și satira, în afară de amuzament, au și un rol moralizator-educativ.

Iată doar o scenă de viață prezentată de Gabriel Fătu în emisiunea lui. De data aceasta, omul s-a dat drept doctorul care asistase o muiere la naștere. O sună

și o roagă să-i spună numele tatălui micuțului, fiindcă uitase să îl treacă în hîrtiile lui. Și aia dă un nume. Nu, cucoană, zice Fătu, vreau numele real al tatălui. Și aia, ca proasta, dă alt nume. Cum, cucoană, copilul nu e al tatălui care îl crește? Păi, ce importanță mai are, zice tuta, din moment ce prostul ăla îl iubește ca pe fiul lui?

Păi dacă-i așa, ia telecomanda și dă repede pe OTV...

Dar, după ce s-a consumat legiuita lună de miere, au început să se vadă primele fisuri în serialul de succes al perechii Fătu-Diaconescu, în sensul că prea funcționau telefoanele alea fixe (încă nu apăruseră mobilele), care nouă ne scoteau peri albi, și prea se nimereau acasă muierile alea, degrabă doritoare de curvăsării, și proaste peste firea omenească. În schimb, aveau niște voci ca la mama lor, numai Vasilica Tastaman și Rodica Tapalagă, în zilele lor de glorie, niște miorlăite și provocatoare, dicție, amplitudine și respirație - dacă înțelegeți ce vreau să spun...

Simpatica judecătoare Judy

... Și după ce a dispărut Gabriel Fătu din grila de programe de la OTV, ca toate lucrurile, pe lumea asta, care au un sfîrșit, după cum au și un început, nu spun că, într-o seară, am dat peste canalul ,,CBS Reality”? Acolo am descoperit-o pe simpatica judecătoare Judith Sheindlin (n. 1942), care se străduia să afle chichirezul unor pricini mărunte - violențe de tot felul și divorțuri, părăsiri de domiciliu și adultere, mici hoții și capete sparte, neînțelegeri și violențe asupra animalelor - și să împartă dreptatea după lege. Pe scurt, niște găinării în toată regula, care nu reclamă asistența vreunui avocat, fie și din oficiu. Dar Mrs Judy, joc de cuvinte oscilînd între un hipocoristic de la Judith și o aluzie cu nuanță diminutivă la profesia ei, este o profesionistă de clasă și cu frică de Dumnezeu, care se conduce după principiul ,,Audiatur et altera pars”. Și abia după ce pune faptele cap la cap, dă o sentință blîndă, urmărind, de fapt, îndreptarea păcătosului, nu distrugerea lui.

Ca în episodul acela din 1996 cu o familie de albi care se învecina cu niște negri. Albii aveau un cățel, iar negrii un băiețel (rostul rimei este să suplinească lipsa armoniei dintre cele două familii). Într-o zi, cotîrla îl mușcă pe băiat. Înfuriat, tatăl negru năvălește peste mama albă, și începe să o înjure cu cățel cu tot. De frică, femeia îi dă cu spray în ochi. Ăla zbiară de usturime și se pune pe amenințat, iar asta țipă și sparge geamurile. Negresa aude scandalul și dă buzna și ea peste femeia albă, acuzînd-o că nu își leagă cîinele, ba îi mai fură și bărbatul (negrii excelează prin faptul că sînt mai dotați decît albii, insistă aceasta asupra chestiunii). În cele din urmă, părțile cheamă Poliția care, constatînd că pricina nu e de resortul ei, o trimite mai departe la tribunal. Și uite-i tuspatru în fața judecătoarei. Prima ia cuvîntul femeia albă, care susține că vecinul negru a intrat peste ea în casă cu gîndul să o ucidă. Apoi, a năvălit și nevasta neagră, care a acuzat-o că vrea să se dea la bărba-su. În concluzie, cere daune morale și materiale de cîteva mii de dolari. Apoi, se dă cuvîntul negresei, care, normal, susține altceva. Anume că vecina albă îi tot făcea zîmbre soțului (v-am spus de ce), în sensul că tot ieșea despuiată la fereastră și se hlizea ca o maimuță... Nu-i adevărat... Gura!... În consecință, cere și ea daune, fiindcă javra îi mușcase copilul și cheltuise cu medicii și medicamente antirabice. Soțul negru ia și el cuvîntul. Dar, în timp ce povestește, cu greu se abține să nu bufnească în rîs. De ce rîzi, domnule, după ce că intri peste asta în casă, îți mai arde și de rîs?, îi sare judecătoarei muștarul. Ia vezi, că acuș îți dau o amendă de nu te vezi... Nu, doamnă, zice bietul om, nu-mi arde de rîs. Să vedeți, odată, la o încăierare, am luat un cuțit în față și de atunci am rămas cu gura strîmbă... Dar judecătoarei nu i-a păsat de semiinfirmitatea omului: i-a ars 6 luni de muncă silnică în favoarea comunității, iar pe nevastă-sa a amendat-o pentru violare de domiciliu.

Una dintre caracteristicile omului este să mintă. Dovadă cele 10 Porunci pe care Dumnezeu i le înmînează lui Moise (Mozes, Moshe) pe Muntele Măslinilor. Unii

o fac cu seninătate, ca și cum ar respira, de exemplu, politicienii. Alții, mai bine s-ar lăsa împușcați decît să mintă, deși adesea și minciuna poate sluji adevărului. Revenind la cazul celor patru împricinați, postul de televiziune ,,CBS Reality” tocmai acest aspect a vrut să sublinieze: misiunea foarte grea a judecătoarei Judy de a discerne între adevăr și minciună și a împărți corect dreptatea. Din raportul Poliției și după cum curgeau audierile, ea era înclinată să le dea dreptate negrilor: copilul lor fusese mușcat de cîinele albilor, prin urmare, ei trebuiau să primească daune. Însă, a intervenit rînjetul negrului (voluntar-involuntar, nu mai contează) care a scos-o din sărite și a înclinat balanța dreptății în partea cealaltă.

Dar timpul a trecut și eu am uitat de judecătoarea Judy. Pînă deunăzi, cînd am redescoperit-o pe același canal ,,CBS Reality”, într-un episod mai dinspre zilele noastre (2016), cu doamna un pic marcată de trecerea vremii, dar la fel de volubilă. În schimb împricinații, aceiași găinari tîmpiți și curviștine care îi irosesc timpul, împiedicînd-o să facă lumină în chestiuni de natură juridică serioasă. Nici pricinile nu s-au schimbat, întrucît nici societatea americană, de sus în jos, nu s-a schimbat: aceleași violențe casnice, urmate de neplata pensiei alimentare, aceleași divorțuri, certuri între vecini și trafic de droguri și arme, concubinaje și neachitarea unor datorii, căcățișuri de-astea, care nu ajung în fața juraților sau la Curtea Supremă, unde, ca la noi, nu se rezolvă niciodată nimic. Așa cum e cazul cu asasinarea lui J.F. Kennedy din noiembrie 1963. Întrebînd în stînga și în dreapta, aflu că serialul ,,Judecătoarea Judy” este regie, cu un scenariu pornind de la fapte reale, iar eroina principală nu este vreo actriță emerită, ci o apărătoare a legii cît se poate de autentică, dar care, avînd probabil o pensie meschină, a acceptat să-și joace propriul rol, așa cum se întîmplă în teatrul clasic sau în filmele abisale, unde mari artiști sînt puși să joace rolul altor mari artiști. Mai originală, avocata și judecătoarea Judith Sheindlin se joacă pe sine. Episoadele sînt turnate în studiourile ,,CBS Reality”, unde s-a reconstituit cu de-amănuntul o sală de judecată. Și polițistul negru, care o asistă pe doamna este polițist, sau mai exact era, căci s-o fi pensionat, săracul, sau chiar o fi murit, ceea ce nu-i doresc doamnei pe care aș vrea s-o văd și în alte episoade. Cît privește împricinații care compar în fața tribunalului, și ei sînt autentici. Iar scenariul fiecărui episod pleacă de la niște fapte reale. Avem un melanj de ciné-verité și ficțiune, care se dorește o felie din viața celor mărunți. Sau, după alte păreri, o telenovelă de succes. De aceea, de data asta, n-am reținut nici un episod mai acătării. Aceleași comentarii în jurul unor existențe cenușii, cu oameni tîrîndu-se ca niște rîme care încă n-au descoperit soarele, și prin urmare, nu aspiră la nimic. De aceea, oricît de meschină ar părea, și pentru ei, existența aceasta, cu dusul și întorsul de la tribunal, este o aventură. Noroc cu judecătoarea Judy, care îi salvează pe toți, căci, fără ea, n-aș fi scris rîndurile acestea.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Lecţiile lui Ion I.C. Brătianu pentru

Ion I. C. Brătianu (20 august 1864, Florica, jud. Argeş - 24 noiembrie 1927, Bucureşti) a dominat viaţa politică din România cum nu o mai făcuse nimeni. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mînă, de regulă o carte de istorie.

Ion G. Duca scria în memoriile sale că Ionel Brătianu era înzestrat cu un acut simţ al responsabilităţii: „El nu se hotăra niciodată repede. (…) Din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile şi posibile ale unui act, aşa încît, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contraexamina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapt decît după ce, cîntărind toate argumentele, favorabile şi nefavorabile, foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinante decît neajunsurile. Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune niciodată piciorul pe un teren, înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui. Dar, odată gestaţiunea terminată, odată hotărîrea luată, nu am întîlnit în toată viaţa şi în toată cariera mea politică, om mai neclintit în ducerea pînă la capăt a hotărîrilor sale”.

politicienii actuali

Deşi avea doi fraţi, Ionel Brătianu l-a pregătit pentru succesiunea la conducerea Partidului Naţional Liberal pe Ion G. Duca, intuind capacităţile sale politice. Un factor important al dominaţiei sale politice a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbey şi regina Maria. Brătianu era un foarte bun tactician politic. Un cunoscător al liberalismului nota despre liderul liberal că era „stăpîn pe mijloacele sale, îşi urmărea cu precizie nedeterminată jocul politic, nu-l interesa modelul oratoric şi nici polemica scrisă”. Ionel Brătianu era conştient de valoarea sa politică şi era convins că scrie o pagină în istoria naţională, concepţia şi acţiunile sale politice avînd un caracter democratic. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decît apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului român.

De aceea, Ion I. C. Brătianu se adresa astfel parlamentarilor, în decembrie 1919: „Sînteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mîndru şi poate fi mîndru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cît de modeşti pentru persoana dvs., nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi”.

României şi preşedinte al celui mai puternic partid politic din acele vremuri. Cea mai potrivită imagine de ansamblu, pentru a conchide evocarea personalităţii lui

Ion I. C. Brătianu, este caracterizarea pe care ministrul Franţei la Bucureşti, contele de Saint-Aulaire, i-a făcut-o fruntaşului liberal: „Excela în a cîştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decît cei «trei mari»: Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari”. Cuvintele de aur ale lui Ion I.C. Brătianu

● „Politica îţi poate da din cînd în cînd satisfacţii şi onoruri, dar pentru un om iubitor de ţară şi conştient de răspunderile sale, politica este un şir neîntrerupt de griji şi jertfe, un drum pe care eşti sortit să culegi mai multă nedreptate decît răsplată”.

● „Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mîna ta viaţa şi viitorul ţării tale”.

Fruntaşul liberal a ştiut foarte bine să-şi aleagă colaboratorii, valorificînd la maximum capacităţile lor.

Deşi a trecut la cele veşnice prematur, a avut parte de o moarte glorioasă, din funcţia de prim-ministru al

Destine feminine de excep ţ ie

Cella Delavrancea – un secol de viaţă trăită alături de figuri marcante ale culturii româneşti (III)

Amintiri cu oameni dragi (2)

Vlahuță era inimitabil în schițele lui Caragiale și în poeziile lui Eminescu. Glasul lui de bas, puțin tremurînd, prelungea vibrația versului și avea anumite inflexiuni ironice cînd rostea dialogurile bieților naivi din volumul de nuvele al lui Caragiale.

Domeniul tatălui meu era poezia populară și poezia italienicească. Citea din Leopardi, Carducci, și cei care au avut fericirea să-l audă citind Meșterul Manole sau Miorița au fost zguduiți de frumusețea tălmăcirii acestor puternice expresii ale geniului folcloric românesc. Iubea pe cei modești, era milos, discret în generozitate, atent cu cei vîrstnici, duios cu animalele. Neamul pisicesc domnea la noi în casă, și cînd vreuna din pisicile noastre se instala pe biroul tatălui meu, pe un maldăr de hîrtii, tatăl meu se ferea s-o deranjeze și se așeza pe un colț de masa ca să lucreze.

Ultimii ani ai lui Delavrancea, 1914-1916, i-au mistuit puterile. Nu concepea să dureze o țară în formă de «ciorap». Trebuia «să i se îndrepte forma, să capete, prin cîmpia transilvană, rotunjimea perfectă a unui cerc. Carpații să fie șira spinării a unui trup mîndru». Pentru acest ideal a luptat fără odihnă, încrezător într-o victorie deplină. Pacea separată săvîrșită la Buftea în 1918 l-a trăsnit ca pe un stejar sub fulgerările unei vijelii. După cîteva săptămîni de boală, pe care nici un doctor n-a priceput-o, s-a stins. Împlinea 60 de ani. Sufletul lui, otrăvit de realitatea momentului, n-a mai avut răbdare să aștepte să-și vadă visul împlinit. Astfel, Barbu Delavrancea, marele patriot, și-a jertfit pînă la capăt viața pentru țara lui”. (CELLA DELAVrAnCEA)

I.L. Caragiale

şi Mateiu Caragiale (1)

În 1974, Cella Delavrancea a publicat volumul ,,Mozaic în timp”, care include o secţiune de note de călătorie şi de amintiri despre Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale şi Alexandru Vlahuţă. Relația specială pe care a avut-o cu dramaturgul e

evocată în memoriile sale: ,,L-am cunoscut de pe cînd eram fetiţă. Cînd sosea la noi în casă, îi săream înainte. După ce îşi descarcă toată verva, săruta mîna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă poreclise «Aghiuţă». M-aşezam la pian. Cîntam o piesă. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îmblînzită: «Încă o dată…». Apoi iar: «Încă o dată». Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de cîte cinci ori în şir. Apoi se apleca ceremonios: «Aghiuţă, adu mîna să ţi-o sărut … şi p-a stîngă. Aia e cea deşteaptă». Mă sfătuia: «Să cînţi, Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înalta a muzicii este logica romantică» (…) Mai tîrziu, cînd zăceam de o groaznică scarlatină, Caragiale venea zilnic la fereastra odăii mele şi plîngea cu lacrimi mari. (…) Din ziua în care el a murit, eu n-am mai cîntat splendida sonată a lui Schumann”.

Despre Mateiu, Cella Delavrancea scria: ,,De cum intra în casa noastră, totul părea înţepenit. Impunea o lipsă de naturaleţe tuturor, prin solemnitatea pasului şi expresia dispreţuitoare a figurii palide cu ochi negri şi reci, care scrutau fără indulgență în jurul lui. În hol toată mobila era veche, masa din mijloc, scaunele, canapeaua mare, zgîriată la margini de pisicile noastre. Franjurile atîrnau naiv sub privirile distante ale musafirului. O sobă de fontă cu pîntec rotund și înroșit încălzea odaia în care ne adunam seara cu mama. Mateiu venea o dată pe lună ca să primească de la tata mensualitatea hotărîtă de Caragiale și depusă la prietenul său, Barbu Delavrancea, cu rugămintea să adauge lui Mateiu sfaturi și încurajări asupra studiilor universitare care păreau că nu-l interesau pe fiul lui cel mare. Într-o zi, tata i-a făcut o observaţie usturătoare pentru orgoliul lui. Matei intrase în biroul tatei cu nişte mănuşi de piele fină, galbenă ca puişorii de raţă. Tata a încruntat sprîncenele: «Bine, mă, tat-tu îţi trimete bani ca să te hrăneşti bine şi să-ţi cumperi cărţi, şi tu îi dai pe mănuşi de filfizon?».

Uneori, mama îl poftea la dejun. După masă, rămînea cu noi. Se ocupa pe atunci de heraldică. Ne uluia ştiinţa lui în privinţa blazoanelor tuturor familiilor nobile din Europa. Memoria îi era prodigioasă, ca de altminteri şi a fratelui şi sorei lui mai mici. Se plimba prin salon cu

● „Adevărata democraţie înseamnă cîrmuirea poporului prin sine însuşi. Orice democrație îşi află, desigur, în fruntaşii săi o călăuză binefăcătoare, dar tot reazimul şi toată nădejdea nu poate s-o aibă decît în propria-i înţelepciune şi propria-i energie. Căutaţi şi îndemnul şi puterea de a înfăptui în voi, şi numai în voi înşivă!”. ISTORIEPESCURT RO

mîinile la spate, ridica bărbia, îşi ţuguia buzele şi grăia cu tremur în glas:

– Eu cobor din ilustra familie a conţilor italieni Cavacioni (Nu putea să pronunţe litera r şi spunea v).

Se oprea brusc, ne măsura condescendent, îşi ferea gîtul de gulerul înalt și scrobit și continua să viseze cu glas tare la palatele strămoșilor din Urbino. Părea obsedat. Mi-aduc aminte cum într-o zi, plimbîndu-se prin salon, repeta cu emfază:

– Eu sînt ultimul descendent… Și se oprea ca să tragă un colț de talpă de la pantoful rupt în vîrf, apoi continua: …al familiei Cavacioni… şi iar se apleca rapid asupra pantofului. Apoi, întorcîndu-se spre noi cu severitate:

– De ce rîdeţi, eu am cercetat cette lignée şi am probe evidente despre afirmaţia mea; de aceea n-am să mă însor decît cu o aristocrată cu mîini frumoase şi glas blînd.

Odată a îndrăznit să se grozăvească cu această obîrşie în faţa tatălui său. Ce rîs a fost! Caragiale, bătîndu-şi ţeasta, a exclamat:

– Ce tot spui, mă. Străbunicul tău era plăcintar. Purta tava pe cap. De-aia sînt eu turtit în creştet!

Matei s-a făcut roşu de ciudă şi a tăcut. Ce şoc resimte cel care se autoînchipuieşte şi nu se poate oglindi în mintea celorlalţi… Ca şi cum te-ar trezi cineva brusc din somn. Ironia părintească dezvoltase în el o amărăciune evoluînd cu vremea în necaz. Niciodată nu i-a iertat lui Caragiale că mama lui nu fusese cel puţin o baroneasă, ci doar o fată frumoasă, de modestă origine. Acest necaz l-a împiedicat mai tîrziu să observe emoţia lui Caragiale la citirea poeziilor lui, plecînd cu ele în buzunar ca să se mîndrească arătîndu-le tuturor prietenilor.

Cei doi copii mai mici, Luca şi Caterina, şi-au adorat pe fratele mai mare decît ei cu 7 ani. Nici dragostea lor, nici bunătatea doamnei Caragiale nu l-au îmblînzit pe Matei. A păstrat o pompoasă atitudine în relaţiile de familie, compensată prin darul lui de povestitor caustic. Uneori, totuşi, surîdea indulgent. Atunci, din străfundul firii lui sucite, ţîşnea o rază caldă, din păcate trecătoare, şi se topea gheaţa aroganţei atît de potrivnică relaţiilor de prietenie şi de familie. Avea un dar umoristic original, plămădit de un spirit de observaţie ascuţit. Prindea toate deficienţele unui caracter, le diseca, exagera anumite laturi şi îşi adîncea analiza înspre tenebroasele porniri ale depravărilor lumeşti“. (va urma) r m

România de lîngã noi – România realã

AURUL DIN BOBUL DE GRÎU

(urmare din pag. 1)

N-a durat prea mult și misterul s-a dezlegat, acesta fiind înlocuit cu cea mai pură exclamație de bucurie și satisfacție – sentimente trăite de mine după citirea celor două volume semnate Dinu Săraru, drept pentru care, în rîndurile următoare, veți încerca să înțelegeți (și să trăiți) această stare euforică, la întîlnirea cu o literatură mică (sub formă de volum), dar mare (în valoarea ei intrinsecă) – ceea ce am definit cu sintagma din titlu: Aurul din bobul de grîu.

36 de pagini de carte – document

Am onoarea, domnule colonel! se deschide cu un adevărat crez al autorului, crez ce instituie o adevărată judecată morală asupra lumii contemporane: „O istorie adevărată și însîngerată slujită fulgurant de memoria mea crepusculară”. Într-un fel de prefață, pe numai o jumătate de pagină, înainte de a ne lăsa pradă lecturii acestei cărți-document (precum însuși o definește), domnul Dinu Săraru ne dezvăluie „secretul” și țelul vieții domniei sale, deschizîndu-ne ușa laboratorului său de creație și invitîndu-ne să-i simțim pulsațiile vieții ce-l „mînă din urmă neîndurătoare”.

Citim și medităm, medităm și ne aruncăm în valurile unei Istorii care, după cum o descrie maestrul, face parte din saga familiei Săraru – Morărescu din Slătioara de Vîlcea, dar care, filtrată prin anii de pribegie ai celor două Războaie Mondiale, poate fi, inițiatic, și a mea, și a ta, a tuturor românilor al căror arbore genealogic a fost despletit de ramuri sau chiar a fost ars pe rugul acelor conflagrații mondiale odioase. Deci, autorul: „S-ar putea să nu vă vină să credeți, dar n-am avut niciodată sentimentul că a sosit timpul să pun capăt zbaterii mele și să încerc să mă odihnesc, cum fac chiar săpătorii de fîntîni care, isprăvind ziua lor de muncă, se spală pe mîini, tacticos și pe îndelete, și se așează dinaintea mesei care îi așteaptă, cu palmele odihnindu-se mai întîi pe genunchi și cu ochii limpeziți de liniștea lucrului făcut, atît cît se cuvenea pînă atunci. Eu încă mai visez la această clipă care s-a îndepărtat întotdeauna de mine și care și azi mi se pare departe și mă trezesc, în fiecare dimineață, cu grijă, ca și cînd datoria mea față de viață s-ar afla abia la mijloc, dacă nu chiar la început, și mă mînă din urmă neîndurătoare”.

Iată, așadar, în ce cheie trebuie să citim această carte – o carte mărturisitoare a ceea ce-l ține pe scriitorul Dinu Săraru în fața mesei de scris.

Cartea este cu și despre Istorie, cu personaje din filiera maternă a autorului, cernînd, în ceva mai mult de o jumătate de secol (1898-1956), clipele și anii peste amintirea flăcăului din Slătioara, ajuns redactor la Radio, locul unde avea prilejul să întîlnească personaje și enigme pe care încerca să le dezlege, în pofida unor aspecte neștiute din sînul familiei mărite: „Nu știu cînd a murit, cînd a fost înmormîntat, a trecut o viață de om, și-mi dau seama acum că n-am fost nici la înmormîntarea lui din cimitirul orașului, unde se

înmormînta lumea bună”. Deși sîntem cu lectura la granița dintre Secolele XIX și XX, autorul ne întoarce în istorie cu aproape o jumătate de mileniu în urmă, pentru a ne reaminti tragica poveste a Voievodului Radu de la Afumați – cadrul istoric lărgit, pentru a reînvia, măcar în treacăt, viața Mînăstirii Bistrița din apropierea Hurezilor. Pe acest fundal de mînăstire, lîngă „valea șerpuitoare a Oltului pe care pluteau spre Rîmnic din cînd în cînd plute cu vîslași cărînd de la Sibiu mărfurile din așa zisele prăvălii și hanuri ale orașului”, apare ardeleanca Ludovica Pop de mînă cu o copilă de 6 anișori. Femeia a venit în Regat la prietenii soțului, ardelean răzvrătit împotriva asupririi cezaro-crăiești, arestat la Bistrița-Năsăud de unde n-a mai ieșit viu. Maria, copilul Ludovicăi, în 1904 se căsătorește cu un fabricant de mobilă, Simion Morărescu, venit din Tilișca Sibiului să facă avere la Rîmnicu Vîlcea.

De aici încolo întîmplările curg împletindu-se cu apele învolburate ale Oltului, ca și acestea viața tîmplarului de lux Simion Morărescu se învolburează și se revarsă peste maluri: beții repetate și petrecerile nocturne, asortate cu pokerul, l-au lăsat lefter pe acesta, „ajuns să bea pe datorie în cîrciumi sordide, singur la masă și brusc îmbătrînit în mizerie, ocolit cu dispreț ucigător de întreg orașul pe care-l dominase pînă atunci cu bogăția lui obraznică”.

Bineînțeles, ambițioasa Ludovica nu și-a mai lăsat fata, pe Maria, măritată cu un nenorocit strivit de vicii umane, divorțul împărțind cei doi copii (două fete) născute în timpul căsătoriei; cea mare rămîne în grija tatălui, iar cea mică rămîne lîngă mamă și lîngă bunică. În condițiile arătate mai sus, Simion Morărescu a încredințat copila internatului școlii de învățătoare, internatul fiind achitat de bunica Ludovica Pop pînă ce fata, moștenind trăsăturile frumoasei bunici năsăudene, este pețită cu un inel de logodnă cu diamant de către un „boiernaș al tîrgului, Bodnărescu”. Cum aventura din neam naște aventură, la scară matrimonială logodna a durat pînă cînd logodnica a întîlnit un învățător, vedere care „s-a transformat din prima clipă într-o fulgerătoare dragoste care a făcut-o pe nepoata Ludovicăi Pop să înapoieze inelul de logodnă cu diamant și să se pregătească pentru nunta cu mult mai săracul, dar iubitul învățător”. În acest loc al poveștii intră în scenă, fizic, însuși autorul, elevul din clasa I a liceului „Lahovary”, din Rîmnicu Vîlcea, care descoperă, întîmplător, pe o stradă dintr-o mahala cu pulbere de secol trecut, un anunț ciudat (și macabru), în același timp:

„Paradisul” maestrului de la Slătioara, oază de liniște și inspirație

„În curtea lui Simion Morărescu găsiți sănii pentru copii, din fag, cu șină de fier pe tălpi, lădițe pentru recruți și coșciuge de brad pentru evenimente funerare”. Într-o încăpere, într-o harababură rocambolească, printre sănii și coșciuge pregătite pentru a-și primi stăpînii, puștiul de 14 ani găsi „un ghemotoc de om”, cu semne nedorite ale decrepitudinii, căruia i se adresă:

– Eu sînt Dinu, fiul fetei dumitale Antoaneta, după care auzi glasul uscat al tîmplarului:

– Tu ești fiul Antoanetei?

N-a fost deloc un dialog absurd, ci a marcat, emoțional, o bornă a metamorfozei materne a viitorului scriitor – Antoaneta fiind fata Mariei Morărescu și nepoata Ludovicăi Pop, înfiată de colonelul Constantin Mihăescu (care mai avea 4 fii), „emblematicul personaj al Rîmnicului cu pieptul plin de decorații, cum se vede în fotografie și pe care Rîmnicul întreg îl salută cu pălăria ridicată: Am onoarea, domnule colonel!”.

Pe colonelul Mihăescu îl vedem într-o fotografie clasică pentru un viteaz ostaș al Armatei: cu ochi cercetători și cu pieptul greu de decorații. Introducîndu-l pe făgașul narațiunii, domnul Dinu Săraru deschide încă o fereastră a casei sufletului său, colonelul Mihăescu putînd fi considerat bunicul matern, prin înfierea celei de-a doua nepoate a Ludovicăi Pop, Cornelia Antoaneta, a cărei mamă, Maria, fusese adusă în casa ofițerului spre a-l ajuta la creșterea celor 4 băieți. În curînd Maria va ajunge, cu acte în regulă, doamna Colonel. Cu toate luminile care se părea că înnobilează bogata casă a colonelului, umbra tragică a morții și a durerii plutea peste toate acele încăperi boierești. Rînd pe rînd actele dramei s-au succedat pe scena invizibilă a vieții: Doamna Colonel s-a îmbolnăvit și a murit; Gogu, băiatul cel mai mare al colonelului Mihăescu, a plecat la București și nu s-a mai întors decît după 40 de ani; cel deal doilea fiu, Nică, trimis la Cîmpulung Moldovenesc, la Liceul Militar „Ștefan cel Mare”, aproape de absolvire a încălcat conduita unui viitor ofițer, fiind pasibil de judecată, a venit acasă și, la respingerea comportamentului său de către bătrînul colonel, a urcat la etaj și s-a împușcat; cel deal treilea fiu, Sandu, ofițer și pictor talentat, a căzut în luptă la Cotul Donului, rămînînd în urma lui o soție îndurerată și însărcinată; cel de-al patrulea fiu, Lucian, absolvent și el de școală militară, la balul garnizoanei, aflat sub efectul prea multei băuturi alcoolice, i-a adus injurii unui superior, după care, sub amenințarea că a doua zi fapta sa va fi adusă la cunoștința domnului colonel, a venit acasă și s-a împușcat.

Dramele colonelului Mihăescu nu l-au dărîmat, ci l-au întărit, autoritatea lui și mîndria cu care își apăra onoarea de ofițer sporeau, în timp ce salutul concetățenilor săi demonstra respectul acestora: Am onoarea, domnule colonel! La sfîrșitul războiului numele colonelului a mai strălucit o dată în ochii oamenilor din Rîmnic: alungase

Familia scriitorului, pe linie paternă

din conac o bandă de soldați ruși care-i luaseră ceasul și lanțul din argint – faptă nerămasă fără un final dramatic: mulți ani de muncă într-o colonie de la canal...

Finalul acestui „roman” de numai 36 de pagini închide în el istoria nu doar a unui om, ci a unei întregi epoci, umbrită de valul negru al totalitarismului împrumutat: ultima întîlnire a tînărului Dinu Săraru cu bunicul său, de fapt, cu umbra neștersă a Istoriei. Pentru autenticitate și pentru plasticitatea redării momentului, să-l ascultăm pe Dinu Săraru, cu un fel de cuvînt de încheiere a acestei povești de familie: „Se întorsese din lagăr bolnav, stătea, cum ziceam, mai mult în pat și se chinuia să zîmbească pentru a-mi arăta că se bucură că mă vede. Eram singurul care-i spusese tată... Acum eram gazetar, redactor la Radio, scriam despre victoriile socialismului care erau incontestabile sub raport material, mă gîndeam că și acest bunic al meu, domnul colonel, așa cum arăta, s-ar fi putut revendica de la aceste victorii”.

Personal, aștept cu o îndreptățită curiozitate ziua în care voi citi o nouă capodoperă a maestrului Dinu Săraru, romanul-document Am onoarea, domnule colonel!

Cultul iubirii de țară

Cea de-a doua carte a maestrului Dinu Săraru, apărută la o săptămînă după cea de mai sus – Secunda care ne desparte de identitate – poate fi socotită o adevărată lecție de Istorie și Patriotism, de iubire de Țară și de oameni, și o lecție de geografie spirituală și de cinstire a Eroilor Neamului – lecție care, din păcate, nu se mai predă astăzi în Școala Românească. Dacă vi se par prea multe argumentele de seducțiune înșirate mai sus, citiți cartea și veți avea în fața ochilor și a minții un tablou viu al societății românești, cu extrapolări la zi, dar și cu trimiteri în secolul trecut, în tumultosul secol al războaielor și al metamorfozei repetate a României – o desfășurare vitală de evenimente și întîmplări, trecute –critic, autocritic și emoțional – prin filtrul rîmniceanului Dinu Săraru ajuns pe ultima zecime a sutei de ani. Și, dacă mai era nevoie de adăugarea încă unui grad de excelență, iată-l: de la un capăt la celălalt, Secunda care ne desparte de identitate se constituie – majestic – întrun superb elogiu înălțat Satului Românesc, Țăranului Român, țărînii și brazdei de sub talpa Țării.

Aceste revelații din cartea amintită sînt efectul celor două interviuri publicate în acest volum, în două emisiuni de radio: „Serviciul de noapte” (realizator Maria Țoghină) și „Dialoguri esențiale” (realizator Alba Popescu), emisiuni desfășurate sub genericul a două evenimente naționale cruciale în formarea și destinul Statului Român: 24 Ianuarie – Unirea Principatelor Române, și 1 Decembrie 1918, pus sub emblema „Un veac de la Marea Unire”, ceea ce, din start, a creat premisele unui dialog ai cărui parametri au cuprins mai mult decît un veac de Istorie: un veac de frămîntări, de idei și speranțe, de suferințe și de reînvieri. Cam în aceste linii de forță s-au născut cele două dialoguri din izvorul cărora ne vom potoli o parte din setea noastră de adevăr și credință.

Începutul este fulminant!

La întrebarea legată de emoțiile și amintirile domniei sale de evocarea zilei de 24 Ianuarie, scriitorul Dinu Săraru plonjează brusc în realitatea românească, exprimîndu-și, frust, îngrijorarea care, de fapt, se manifestă la scară națională: „Ce emoții îmi evocă? Îmi evocă sentimentul că a fost un moment în care s-a sperat foarte mult în ideea de unitate națională și de identitate națională și de credință creștin ortodoxă și ea reprezintă și astăzi un reper pentru mine, moral, pentru că astăzi sîntem pîndiți de o dezbinare și o înstrăinare și o pierdere a identității naționale foarte periculoasă, după părerea mea, și îmi dau seama că speranța cu care s-a făcut această Unire din 24 ianuarie e astăzi pusă în pericol, încît îmi dau seama că astăzi, am mai spus de curînd, așa, gîndul meu că numai încrederea în Dumnezeu mai poate fi aliatul nostru” Concret, la obiect, din suflet! În dialogul care se leagă intim, prinzînd în mrejele lui luminile și umbrele unui trecut activ, ale cărui întîmplări l-au „șlefuit” pe copilul din Slătioara, rămas la 9 ani

orfan de război, dar l-au și înnobilat cînd, de Ziua Eroilor, lîngă Monumentul închinat amintirii fiilor satului căzuți pe front, cînd se rostea numele învățătorului locotenent Constantin C. Săraru, cu glas mîndru, înecat de emoție, fiul învățătorului din Slătioara răspundea: „MORT PENTRU PATRIE”.

Întrebările curg, iar răspunsurile interlocutorului nostru nici nu pot fi catalogate ca atare. Nu, pentru că fiecare replică la o întrebare nu e un răspuns de complezență, doar pentru a întreține dialogul, ci este un fel de sinteză a unui anume subiect, este un mini expozeu încărcat de date și atitudini, strălucind de elocință, dar, mai ales, stînd într-o verticalitate supremă – astfel cum ni se arată a fi și conștiința lui Dinu Săraru. Oricare dintre răspunsuri a avut darul să mă pună pe gînduri, trezit parcă din leagănul acestei lumi pe care, cîteodată, o ignorăm. Cum să nu tresari și să nu te cutremuri cînd, iată valoarea profunzimii în care se poartă dialogul:

Realizator: Ce ați dori să știe despre patrie, patriotism, simț al datoriei, onoare, națiune, despre România, strănepotul dumneavoastră?

Dinu Săraru: Va aparține unei lumi pe care nu o cunoaștem astăzi și lumea este pîndită de pierderea identității naționale și de pierderea vocației ctitoriei, care este fundamentală pentru poporul român. Azi nu se mai poate ști dacă generațiile tinere vor mai avea răgazul și timpul și permisiunea să gîndească la viitorul identității naționale.

Da, stimați cititori, ați citit corect: va trebui să cerem permisiunea pentru a avea voie să... gîndim la identitatea noastră națională! Oare de la cine am putea solicita această învoire? Nu vă îngrijorați în acest sens, cel care a descoperit dilema cunoaște și răspunsul. Citez, în continuare: „Ce posibilități va avea (fiica realizatoarei interviului – n.a.) să își păstreze identitatea în presiunea desființării identității, care acuma, cum știți, în conglomeratul acesta de țări, care constituie Europa și care e dirijat de la Bruxelles, cîștigă foarte mult teren în desființarea identității naționale?”.

Inevitabil, discuția alunecă spre locurile natale, spre anii în care s-a format și s-a călit copilul, tînărul, omul Constantin (Dinu) Săraru, cu toate că, întorcînd filele calendarului și suprapunîndu-le cu cele de azi, imaginea de pe retină este aceea a unei lumi apuse, dezolante, care nu va mai fi înlocuită niciodată. Scriitorul care a scris capodopera „Niște țărani”, care a creat Fundația Națională pentru Civilizație Rurală „Niște țărani”, născut și crescut în cultul țăranului român, a ajuns să scrie, cu obidă și, cred eu, îmbrobonat de sudoarea neputinței: „Este pustiit spiritual, pentru că după revoluție a fost părăsit satul românesc. Țăranii care au murit cu arma în mînă să își apere pămîntul, că li s-a promis de fiecare dată, la fiecare război, cînd se întorc acasă primesc pămînt, au pierdut dragostea pentru pămînt...”.

Cel de-al doilea dialog, purtat sub emblema „Un veac de la Marea Unire”, a debutat cu referire la cartea „Jurnalul unui personaj controversat”, interlocutoarea dorind să afle, la început, „de ce personaj controversat?”. Pentru cine cunoaște cît de cît viața și opera maestrului Dinu Săraru, răspunsul la întrebare este subsumat întregii sale identități: „Pentru că așa a fost viața mea, făcută mereu în centrul unor evenimente și să trec prin ele, să

fiu subjugat de ele, să fiu înălțat de ele, să fiu scoborît de ele și din nou ridicat și din nou scoborît, așa încît toată viața mea a fost un carusel al controversatelor, de la elogiul pe care mi l-ați făcut dumneavoastră la ignoranța totală a unor confrați”.

Într-adevăr, viața în zig-zag i-a fixat limitele biografiei între borne ce ar părea incredibile dacă nu ar fi cunoscute și consemnate ca atare de Istorie: de la deținut politic la Canalul DunăreMarea Neagră – la membru supleant al Comitetului Central al PCR; de la aruncarea la groapa de gunoi a istoriei, după decembrie ʼ89 – la funcția de director general al Teatrului Național și la decorarea cu Steaua României... Între aceste repere umane, poate greu de înțeles la momentul acestor întîmplări, a curs viața acestui român neaoș, oltean harnic și ambițios, reflectată ca într-un jurnal cinematografic de volumul pe care-l am în față: „Secunda care ne desparte de identitate”.

Întîlnirea cu tragica Basarabie

Un capitol cu o încărcătură emoțională de o amploare și de o intensitate care vor rămîne sădite în memoria efectivă a cititorului este cel în care maestrul descrie întîlnirea cu Basarabia și amintirea tragică a acestui pămînt românesc. Iată, transcrisă, emoția aducerii aminte: „Despre Basarabia să vă vorbesc pentru că pentru eliberarea Basarabiei a luptat tatăl meu, învățătorul Costică Săraru, care a fost sfîrtecat de grenade la Tiraspol în 6 august 1941, abia începuse războiul și a fost înmormîntat cu onoruri militare naționale ca Erou al Războiului de Reîntregire a Țării în Cimitirul Ortodox din Chișinău”. Legătura copilului Constantin Săraru cu Basarabia devine și mai concretă pe cînd acesta avea doar 10 ani (deci, în timpul războiului), cînd, adus de mama sa și de sora tatălui, a aprins o lumînare la mormîntul tatălui din parcela ofițerilor români din Cimitirul din Chișinău, căruia foștii camarazi i-au ridicat o cruce de marmură, cu însemnele: „Locotenent Constantin C. Săraru, Divizia XI-a 1941”. Tot în acel an regele Mihai a emis un Decret prin care fiului Eroului din Slătioara i s-a decernat Medalia Eroilor pentru Reîntregirea Patriei în urmarea faptelor eroice ale tatălui său, Constantin C. Săraru .

Acum vine lovitura de grație pe care a primit-o fiul eroului de la Tiraspol, fiu ajuns acum la maturitatea vîrstei și pe culmile creației literare românești, după 1990 cînd, după ce a fost corespondent de front la Coșnița (Dubăsari), s-a dus împreună cu Grigore Vieru, Ion Ungureanu (pe atunci ministrul Culturii), Mihai Cimpoi (președintele Academiei), cu primarul Chișinăului să se închine la mormîntul eroului Constantin Săraru, care-și dormea somnul de veci în pămîntul Basarabiei, pentru eliberarea căreia se sacrificase. Surpriză! Oroare! Deziluzie! Mormîntul nu mai era! „Nu mai exista nimic, nici cruce, nici nimic, pe mormîntul tatălui meu și al celorlalți ofițeri din parcela ofițerilor români căzuți pentru Reîntregirea Basarabiei. Se ridicase o magherniță în care se vindeau coroane de hîrtie pentru morți. (...) Nu mai erau nici oseminte, nu mai erau și crucea a fost aruncată și tot. Dar pînă în ʼ90, pînă la Republica Moldova, a fost mormîntul tatălui meu. Am poză cu Serafim Saca rezemat de cruce”.

Stupefiată, realizatoarea leagă cîteva cuvinte: „Nici eu nu pot să înțeleg...”, la care, fiul eroului de la Tiraspol înfige ultimul cuțit în zidul durerii paterne, închizînd cu un lacăt de inimă sentimentul unei frății de neînțeles: „A fost lăsat pînă atunci nemișcat, nu l-a atins nimeni. După ce am venit noi la putere, românii, n-a mai fost mormîntul. Noi, românii...”.

De aici încolo, interpretînd punctele de suspensie din oftatul domnului Săraru ca pe un început de anatemă, un munte de deznădejde s-a prăvălit peste sufletul meu și o mare de incertitudini mi-a inundat ființa încît degetele n-au mai putut atinge tastatura, oprindu-mă în acest punct cu lectura, deși paginile care au mai rămas erau incitante. Las pe seama cititorilor surprizele din acele rînduri, asigurîndu-vă că nu veți regreta!

Parafrazînd titlulurile celor două cărți amintite aici, putem spune și noi – ca mulțumire pentru că am trăit Secunda care ne desparte de identitate: AVEM ONOAREA, DOMNULE SCRIITOR!

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Galileo Galilei – victima iertată (II)

Bunele relaţii cu Paul V

și consecinţele lor (II)

Bucuros, savantul a călătorit din nou la Roma în 1624 şi a fost primit de către pontif. Diversele întrevederi i-au permis să distingă un Urbano VIII aparent mai liberal decît Paul V. El a obţinut permisiunea de a publica un studiu despre maree, cu condiţia ca referirile la mişcarea Pămîntului să se facă considerînd-o drept ipotetică. În legătură cu cererea ca decretul din 5 martie 1616 să fie derogat, omul de ştiinţă n-a obţinut decît zîmbete şi binecuvîntări.

Pentru autor: citaţie judecătorească

Cauza noului proces contra lui Galilei trebuie căutată în publicarea, în 1632, a lucrării Dialogo dove si discorre sopra i due Massimi Sistemi Del Mondo Tolemaico e Copernicano.

Trei personaje discută despre sistemul lui Copernic şi unul dintre ele, sub numele de Simplicio, apără sistemul aristotelic. În acest caz, detractorii săi au fost oamenii de ştiinţă iezuiţi de la Colegiul din Roma. Cartea lui Galilei a apărut cu corespunzătoarea licenţă în luna martie, la Florenţa, iar în august Inchiziţia din Roma dădea ordin de sistare a vînzării ei şi trimitea autorului o citaţie judecătorească. Era foarte clar: Galilei nu respectase decretul din 1616. La cei 68 de ani ai săi, Galilei, bolnav, nu avea puterea de a face acea călătorie, comunicînd Romei această situaţie, la care a adăugat declaraţiile a trei medici. Ferdinand II de Medici, noul mare duce de Toscana, nu mai era marele protector al lui Galilei, aşa cum fusese tatăl său, Cosimo II, şi, la 11 ianuarie 1633, i-a dat de înţeles omului de ştiinţă că trebuie să se supună imediat pontifului. Nouă zile mai tîrziu, Galilei pleca spre Roma, oraş în care ajungea la 13 februarie, după ce aşteptase în afara lui, din cauza ciumei, pentru o scurtă carantină. Ca primă măsură, agenţii inchizitoriali au hotărît să-l aresteze preventiv la domiciliul ambasadorului toscan Niccolini. Acesta

trebuie să fi văzut chestiunea atît de negru, încît l-a sfătuit să spună tot ceea ce voiau judecătorii săi. Graba cea mare din primele momente odată trecută, iar ereticul aflîndu-se în mîinile lui, tribunalul a hotărît să acţioneze cu tradiţionala încetineală, cu scopul de a-l discredita pe inculpat. Procesul a început la 12 aprilie în mînăstirea Santa Maria sopra Minerva, dar fără discuţii ştiinţifice. Pentru judecători, Galilei nu respectase decretul din 1616, susţinînd în Dialogul său teoria lui Copernic, ceea ce era suficient pentru a-l condamna. Şi cum o Comisie, formată din trei teologi, găsise în Dialog indicii clare de spirit à la Copernic, urmau pedepsirea lui Galilei şi căinţa lui. Bătrîn şi temător, savantul a mers pînă la a se angaja să adauge noi pagini la lucrarea sa, în care să îndrepte posibilele greşeli. Nu era suficient: trebuia să se lepede de credinţele sale. După mai multe ameninţări, el a acceptat şi, în ziua de 21 iunie, declara: „Cu mult timp în urmă, eram indiferent: consideram ambele opinii – şi cea a lui Ptolemeu, şi pe cea a lui Copernic – deschise discuţiei, în măsura în care oricare dintre ele putea constitui un adevăr în natură. Dar după acest decret, convins de prudenţa autorităţilor, am încetat de a mă mai îndoi. Am susţinut şi susţin ca fiind cea mai adevărată şi indiscutabilă opinia lui Ptolemeu, adică stabilitatea Pămîntului şi mişcarea Soarelui“. Ca prin minune, Galilei nu mai avea îndoieli: erau efectele terapeutice produse de ameninţarea rugului.

purificare tot e nevoie. Mai întîi, amarul moment al abjurării: „Eu, Galileo Galilei..., citat personal la judecată şi îngenuncheat în faţa voastră, eminenţi şi venerabili cardinali. Avînd în faţa mea sfintele Evanghelii, pe care pun mîinile, jur că întotdeauna am crezut şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi crede în viitor, în toate articolele pe care Sfînta Biserică catolică şi apostolică de la Roma le susţine, ne învaţă şi le predică. Am primit ordin din partea acestei Inchiziţii să abandonez pentru totdeauna opinia falsă care susţine că Soarele este centrul şi este nemişcat”.

La 23 iunie i se citeşte sentinţa. Savantul aşteaptă o pedeapsă uşoară, dată fiind vîrsta sa şi faptul că este dispus să abjure. Textul începe prin menţionarea celor zece judecători, deşi nu apar decît şapte semnături. De presupus deci: condamnarea nu a fost unanimă. Inchizitorii sînt buni, vor să-l absolve pe inculpat, dar de o minimă

Nimeni cu mintea la cap n-ar fi îndrăznit să murmure – aşa cum se spune că a făcut-o Galilei cînd şi-a terminat abjuraţia – fraza „Eppur si muove“. De la Roma, Galilei s-a dus la Siena, unde a locuit în palatul episcopal pînă în decembrie, cînd a primit permisiunea din partea Papei să se mute în casa sa din Arcetri, în apropiere de Florenţa. Acolo şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii, în continue penitenţe şi sub o severă pază din partea Inchiziţiei florentine, deşi a continuat să facă cercetări asupra mişcărilor mai puţin periculoase, cum ar fi cele ale corpurilor terestre. În 1638 a obţinut permisiunea de a sta cîtva timp la Florenţa deoarece, practic, orbea, şi avea nevoie de o consultaţie medicală. Dar, în tot acest timp, n-a putut să-şi părăsească locuinţa. A mers la biserică numai pentru slujbele din Săptămîna Mare şi doar cu promisiunea că nu va sta de vorbă cu nimeni. La 8 ianuarie 1642, Galilei murea în oraşul său, Arcetri. A fost îngropat fără nici o pompă sau onoruri în biserica florentină Santa Croce. Mausoleul său, care se păstrează în această biserică, este cu un secol posterior morţii sale. Dialogul său va figura în Indicele cu lucrările interzise de Inchiziţie pînă în 1835, iar personalitatea lui va fi revendicată de Biserica catolică, aşa cum se ştie, abia la sfîrşitul Secolului XX.

Sfîrșit

Adaptare de A NA VĂDEANU

Pagina de titlu a lucrării „Dialogul despre cele două sisteme principale ale lumii“

Degetul mijlociu de la mîna dreaptă a savantului, expus la Muzeul de Istorie și știință din Florența

Telescopul lui Galileo expus la muzeul florentin care îi poartă numele

OVESTI ADEVARATE p

Versailles: dacã oglinzile ar putea vorbi... (ll)

Mansart nu se lasã impresionat (ll)

Ludovic al XIV-lea îi impresionează desigur şi pe miniştrii săi, inclusiv atunci cînd le demonstrează că cunoaşte pînă în cel mai mic detaliu o problemă. Secretarii săi de stat sînt tot timpul sub tensiune. Şi, totuşi, regele nu-l impresionează deloc pe un mare artist al timpului său, pe Mansart. El poate intra cînd doreşte în saloanele regelui, îndrăznind chiar să se amestece în conversaţia acestuia. Într-una din zile, Ludovic vine în parc să privească o nouă lucrare începută de arhitectul său. Este atît de cald, soarele atît de arzător, încît suveranul îl autorizează pe Mansart să-şi acopere capul. Curtenii sînt scandalizaţi, regele le declară însă că dacă i s-ar întîmpla „ceva“ lui Mansart, pierderea ar fi ireparabilă. „Pot face douăzeci de duci şi pairi ca voi în numai un sfert de oră, dar pentru a face un Mansart sînt necesare secole întregi“. Regele ştia, fără îndoială, că, într-o bună zi, posteritatea îi va măsura gloria cu „metrul“ de Versailles. Şi totuşi, puţin a lipsit ca acest cadru să fie distrus. Napoleon considera Versailles-ul „o eroare pe care Ludovic al XIV-lea i-a lăsat-o pe cap“. Iar în 1811, arhitectul Pierre-François Fontaine îl numea „pitic diform, ale cărui membre gigantice, încă şi mai diforme, îi sporesc urîciunea“.

unor arme monstruoase şi care, în plus, se demodează în numai cinci ani. Ea nu are dreptul să condamne o risipă care a dat naştere unei capodopere.

Scurtã incursiune în istoria francezã

 Era în 1607, cînd Ludovic al XIII-lea, fiul cel mic al lui Henri al IV-lea, a ales Versailles pentru prima sa expediție de vînătoare. În 1623, după 13 ani de domnie, Ludovic al XIIIlea a decis să înființeze acolo o mică lojă de vînătoare formată din două castele modeste. Abia în 1661 Ludovic al XIV-lea a început prima serie de eforturi în construirea a ceea ce se poate numi astăzi „palat”, rezultînd toată măreția sa, urmată de decizia ulterioară ca Palatul să devină reședința principală a guvernului Franței.

„Aici toþi pãrem mici!“

În 1837, pe cînd doar stilul gotic avea „farmec“, Versailles-ul n-a fost salvat de la distrugere decît printr-o majoritate de trei voturi în Parlament. Astăzi însă, cînd se vorbeşte de Regele Soare, nu există unitate de măsură pentru măreţia sa decît „metrul“ de Versailles! Montesquieu, iritat de arhitectura Versailles-ului, exclama:

– Urăsc Versailles-ul. Aici toţi părem mici! Toţi, în afară de Ludovic al XIV-lea.

Datorită castelului, amintirea marelui rege supravieţuieşte. Iar atunci cînd vreun nemulţumit pomeneşte de miliardele înghiţite de Versailles –ducele de Saint-Simon (1675-1755) a fost primul dintre aceşti nemulţumiţi, Voltaire (1694-1778), al doilea, iar marchizul Mirabeau (1715-1789) i-a imitat –, atunci cînd auzim vorbindu-se despre „abisul de cheltuieli“, putem răspunde astăzi, ca şi istoricul Philippe Erlanger: Versailles-ul a costat aproximativ cît un portavion... Epoca noastră cheltuieşte sume astronomice pentru construirea

La 10 mai 1774, la ora 3.15 după-amiază, flacăra unei lumînări aşezate la fereastra camerei regelui se stinge. Cutremurătoarea agonie a lui Ludovic al XVlea ia sfîrşit... Maria-Antoaneta se află în camera ei. Moştenitorul tronului este şi el cu ea şi se plimbă cu paşi nervoşi prin cameră. Deodată, povesteşte un martor, „s-a auzit un zgomot înspăimîntător, întru totul asemănător celui pe care-l face tunetul“; este mulţimea de curteni ce străbate în fugă Galeria oglinzilor şi vine să-l salute pe noul rege. Auzind acest zgomot straniu, Maria-Antoaneta şi Ludovic al XVI-lea tresar. Au înţeles... Cei care intră primii în încăpere văd pe această tînără regină de optsprezece ani şi pe acest rege de numai nouăsprezece, în genunchi, plîngînd în hohote. Unsprezece ani mai tîrziu, oglinzile uşii duble care dau spre biroul regelui reflectă silueta înveşmîntată în purpură a cardinalului de Rohan, iar Curtea, adunată în Galeria cea mare, aude cu uimire o voce – cea a baronului de Breteuil, ministrul lui Ludovic al XVI-lea, – dînd căpitanului gărzii personale a regelui un ordin care-i face să tresară pe toţi cei prezenţi: „Arestaţi-1 pe Monseniorul cardinal!“. O bombă să fi explodat în Galeria oglinzilor n-ar fi provocat, desigur, mai multă spaimă şi uimire. Începea teribila Afacere a colierului. Trei ani mai tîrziu, izbucnea furtuna. Acesta fusese doar primul semnal. În 1871, în timp ce Parisul trăia orele furtunoase ale Comunei, Galeria oglinzilor a fost transformată într-un vast dormitor pentru deputaţi. Reprezentanţii poporului s-au întins pe unde au apucat, pe banchete sau pe canapele, iar cei mai descurcăreţi, folosind paravane sau perdele, şi-au amenajat chiar un fel de camere.

Sfîrșit

ANNDRÉ CASTELOT (în româneşte de Mihaela MINOIU)

 Palatul de la Versailles a avut o istorie controversată. De la pavilion de vînătoare pentru Ludovic al XIII-lea, s-a transformat în reședință regală pentru Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea. În Secolul al XIXlea i s-a atribuit un nou rol, cînd a devenit Muzeul Istoriei Franței în 1837, prin ordinul regelui Louis-Philippe, venit pe tron în 1830. Palatul a funcționat ca muzeu pînă la începutul Secolului XX, cînd Pierre de Nolhac, în urma urma unei restaurări, a descoperit valoarea istorică a clădirii și atunci întreaga parte centrală a fost recondiționată la aspectul pe care l-a avut ca reședință regală.

 Palatul de la Versailles a fost refugiul regelui Ludovic al XIV-lea împotriva epidemiei de variolă. Deși locația a existat cu secole înainte de suveran, Ludovic al XIV-lea a văzut în Versailles mai mult decît o lojă de vînătoare din cărămidă și piatră construită prima dată de tatăl său. Regele, care își putea imagina lucruri grozave pentru castelul și pădurile din jurul său, a preluat rolul de arhitect și a construit o capodoperă cu care va fi asociat pentru totdeauna. Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, a venit pentru prima dată la Versailles în octombrie 1641, cînd tatăl său, Ludovic al XIII-lea, i-a trimis pe el și pe fratele său aici pentru a scăpa de o epidemie de variolă. Avea doar trei ani și este îndoielnic că și-a amintit de această primă vizită. Următoarea lui vizită a fost în 1651, cînd Ludovic al XIV-lea s-a dus la vînătoare. A devenit atît de îndrăgostit de acest locul încît, în 1661, la scurt timp după moartea primului său ministru, a întreprins lucrări majore asupra acestuia. După aceea, pînă la sfîrșitul vieții sale în 1715, palatul și moșia au văzut un flux constant de proiecte de construcții.

 În timpul epocii iluministe, sub domnia lui Ludovic al XVI-lea, frații Montgolfiere, recunoscuți ca inventatori ai zborului cu mașini mai ușoare decît aerul, au lansat pentru prima oară balonul cu aer cald. La 19 septembrie 1783, sub ochii atenți ai regelui și ai familiei sale, un balon cu aer cald, cu o înălțime de 18 metri, a zburat peste curțile Versailles. Cu o oaie, un cocoș și o rață ca pasageri, balonul decorat în stil regal a ajuns la 600 de metri înălțime.

 Contrar zvonurilor și relatărilor fictive, palatul nu a fost jefuit în timpul Revoluției franceze. După ce familia regală a plecat spre Palatul Tuilleries la 6 octombrie 1789, echipa de întreținere a Palatului a profitat de absența regelui pentru a face reparații. Acestea au inclus ameliorarea picturilor și a tavanelor din Sala oglinzilor. După inaugurarea Muzeului Central al Artelor din Paris în august 1793, majoritatea operelor de artă ale Palatului au fost transferate la Luvru. În același an, a fost adoptată o lege pentru a vinde mobilierul care a rămas la Versailles, articolele rămase fiind astfel cumpărate de comercianți parizieni și cetățeni înstăriți.

 Începutul Secolului XX a fost marcat de Primul Război Mondial, iar Versailles a fost afectat în timpul acestui conflict, deoarece a fost închis pentru ca lucrările sale să fie protejate. Dar, la fel ca Parisul, Versailles nu a fost invadat și, în general, viața a continuat. Chiar dacă într-un ritm mai lent, colecțiile muzeului au crescut, iar turiștii au început din nou să-l viziteze, deși mai puțini decît înainte. Cînd a fost ales pentru semnarea Tratatului de pace în 1919, Versailles a revenit din nou în centrul atenției lumii. Amintind de umilirea din 1871, cînd Parisul a fost asediat și a capitulat în fața coaliției germane, aliații i-au făcut pe germani să semneze în același loc în care fusese proclamat Imperiul German. Salvarea a venit tocmai de peste Oceanul Atlantic, în persoana miliardarului John D. Rockefeller, care a făcut două donații enorme pentru restaurarea palatului. Reamintind implicarea Franței în războiul american de independență, bogatul om de afaceri și-a făcut un obicei filantropic, care a devenit indispensabil în timp, pentru buna funcționare a construcției.

CAZINO365.RO

Schița Palatului Versailles, pe vremea cînd construcția era în stadiul de proiect

Alternativa

(urmare din pag. 1)

Cele două țări sînt mari rivale pe piața de petrol din Orientul Mijlociu, de aceea împăcarea lor e cu atît mai surprinzătoare și mai importantă în zonă, lucru pe care-l declară și Hossein AmirAbdollahian, ministrul de externe al Iranului, citat de același ziar britanic: „Revenirea relațiilor normale dintre Iran și Arabia Saudită oferă capacități mari celor două țări, regiunii și lumii islamice. Politica de vecinătate, ca axă-cheie a politicii externe a guvernului, se îndreaptă puternic în direcția corectă, iar aparatul diplomatic este activ în direcția pregătirii mai multor pași pentru atingerea scopului”.

Pătrunderea Chinei într-o zonă considerată ani de zile drept „fief” al SUA periclitează influența americană în regiune și posibilitatea ca aceasta să izoleze Iranul sau Arabia Saudită, așa cum amenința chiar președintele american Joe Biden. Aceeași îngrijorare o exprimă și cotidianul american The Wall Street Journal, care scrie că: „După ani de zile în care a acționat ca și consumator de petrol și a rămas în mare parte în afara disputelor din regiune, Beijing intenționează să arate că oferă ceva diferit de SUA – capacitatea de a vorbi cu toate părțile fără a le da detalii despre drepturile omului, ceea ce reprezintă o perspectivă atractivă pentru numeroasele regimuri autoritare din regiune. Spre deosebire de SUA, care nu are relații diplomatice formale cu Iranul, China are legături diplomatice și economice strînse atît cu Teheranul, cît și cu Riad. Este cel mai mare partener comercial al Iranului și un important cumpărător de petrol din Arabia Saudită, ceea ce-i oferă avantaje în discuțiile cu ambele părți.

«China nu are capacitatea de a juca un rol de securitate mai mare în regiune», a declarat Sanam Vakil, director adjunct al programului pentru Orientul Mijlociu și Africa de Nord la Chatham House, un think tank londonez. Dar acordul de restabilire a legăturilor diplomatice dintre Iran și Arabia Saudită «prefigurează potențialul său de a fi o alternativă atractivă la Washington».

China se teme din ce în ce mai mult că obiectivul Washingtonului este de a o izola, sporind preocuparea de lungă durată a Beijingului cu privire la accesul la energie și determinînd-o să-și asume un rol mai activ în Orientul Mijlociu, au spus analiștii. În China, Iranul vede o putere exterioară care s-o ajute la atenuarea problemelor sale economice și a tulburărilor interne, iar acordul cu Arabia Saudită adaugă un alt factor pe care să-l ia în considerare conducătorii săi. Scopul Riadului este să înlăture cît mai mult posibil amenințarea Iranului, astfel încît conducătorul său de facto, prințul moștenitor Mohammed bin Salman, să se poată concentra asupra unui plan de diversificare a economiei saudite, departe de petrol, prin atragerea de investiții străine și creșterea consumului intern. «Se întîmplă atît de multe încît au nevoie de o frontieră clară și vor merge la oricine le dă asta – americani, chinezi sau o combinație a ambilor», a spus Bader alSaif, expert în Golful Persic și Arabia Saudită în tematica afacerilor la Universitatea din Kuweit”.

Acum, odată realizat acest acord, chinezii se pot angaja mai serios în viitoarele negocieri de pace ruso-ucrainene fiindcă de ambele îi leagă interese comerciale și ambelor părți le sînt clienți importanți. Această poziție a Chinei în lumea diplomatică le-a dat chinezilor curajul de a vorbi mai răspicat despre lucrurile care nu le convin în relațiile cu alte țări, cum sînt, spre

exemplu, SUA. Astfel, scrie același The Wall Street Journal, „în timp ce oficialii iranieni și saudiți se întîlneau în secret la Beijing, ministrul chinez de externe Qin Gang le vorbea reporterilor la o conferință de presă pentru Congresul Național al Poporului. Accentul a fost pus pe avertismentul său clar că abordarea SUA față de China generează confruntare și conflict. Dar el a oferit și un mesaj despre ambițiile Chinei pentru diplomație în Orientul Mijlociu. «China va continua să susțină dreptatea și să sprijine țările din această regiune în căutarea soluționării politice a problemelor punctului critic prin dialog și consultare. China respectă pe deplin țările din Orientul Mijlociu ca fiind stăpînele propriilor afaceri. Nu avem nici o intenție să umplem un așa-zis vid. Și nu vom construi cercuri exclusive. Acordul de vineri, dacă toate părțile îl onorează, marchează un alt capitol într-o reordonare a relațiilor regiunii după mai bine de un deceniu de tulburări care au început cu revoltele din 2011, cunoscute sub numele de Primăvara Arabă. Multe dintre conflictele care au apărut ulterior s-au încheiat sau sînt în impas», a declarat el”.

Se vede treaba că chinezii pun în practică afirmația de anul trecut conform căreia vor să construiască o lume mai echitabilă și mai stabilă decît cea susținută de SUA, dovedindu-se o alternativă serioasă la acestea.

Tratatul începe să coaguleze o adevărată uniune arabă în zonă, mai ales că și Turcia normalizează relațiile cu Riad, după ce acestea au fost aproape întrerupte în urma uciderii jurnalistului Jamal Khashoggi, în 2018, în incinta consulatului saudit din Istanbul. Iar Qatarul a vindecat o ruptură veche de cinci ani cu vecinii săi din Golful Persic, după cum ne atenționează WSJ. Această coagulare a țărilor arabe va complica situația Israelului, înconjurat de popoare ce niciodată nu i-au acceptat pe deplin în mijlocul lor, deși istoric vorbind ei aparțin acelei zone.

Să vedem însă cine sînt cîștigătorii și cine sînt perdanții acestei împăcări dintre Iran și Arabia Saudită, conform blogului american MoonofAlabama.org: „Cîștigătorii sînt: Iranul, care va fi acum și mai capabil să spargă zidul de sancțiuni pe care SUA l-au ridicat în jurul lui; Arabia Saudită, care acum probabil va putea pune capăt războiului său dezastruos și costisitor împotriva Yemenului; China, pentru că a întrecut Departamentul de Stat al SUA prin realizarea acestui lucru; Irakul, Siria, Yemenul vor deveni mai pașnice pe măsură ce cele două puteri mijlocii care influențează politicile pe terenurile lor pun capăt rivalității. Perdanții sînt: Israel, pentru că șansele încercărilor sale de a introduce SUA într-un război cu Iranul sînt acum diminuate. Speranța sa de coaliție cu saudiții nu va apărea; Statele Unite ale Americii, pentru că au fost devansate pe «terenul de acasă» tradițional din Orientul Mijlociu; Emiratele, pentru că au pierdut cel puțin o parte din comerțul cu Iranul în favoarea Arabiei Saudite”.

Sigur este că această reorganizare a Orientului Mijlociu, unde se află cele mai multe rezerve de petrol ale planetei (resurse care acum alimentează în special economia chineză), nu este deloc în beneficiul democrațiilor occidentale, ci dimpotrivă. Acest lucru va ajuta „micul popor chinez” să prospere, să-și ceară cu mai mult curaj locul de mare putere a lumii și chiar să încerce să provoace pe față hegemonul actual, pentru a-i smulge coroana.

De unde ne vine „lumina“ Un punct de vedere

Există în lumea asta o „fabrică” de probleme planetare false și de imbecili care le promovează și, cu cît sînt mai inepte și mai mincinoase, cu atît există guverne mai multe și organizații internaționale care se raliază la ele, transformîndu-le în politici oficiale! Dar nu pentru că sînt naivi și cred în prostii, ci pentru că servesc unor scopuri mîrșave, economice, financiare, sau politice, de consolidare a dominației proprii.

Astfel:

1. Planeta se încălzește, ghețarii se topesc, nivelul apei oceanelor crește, și mulți oameni se vor îneca! Cauza ar fi efectul de seră datorat emisiei de carbon din activitățile umane. O totală aberație! Dacă Planeta se încălzește, acest lucru este datorat exclusiv unor fenomene cosmice, de tipul activităților solare, sau altele, care declanșează un

nou ciclu climatic. Partea proastă este că vin niște oameni de știință, niște mercenari, care certifică științific această afirmație, evident la comandă politică. Urmare a acestui fapt este că se disponibilizează fonduri financiare aberante pentru combaterea acestui fenomen, care nu știm exact unde se duc! În plus, o grămadă de Guverne marionetă votează sistarea de industrii tradiționale pe bază de hidrocarburi, trecerea la energie „verde”, unde pînă și animale, inclusiv omul, se... vîntură ne-ecologic. Deci distrugem animalele și introducem carne sintetică, sau insecte. Dar, întreb eu, insectele care vor fi cultivate în număr suficient de mare pentru hrană nu se vîntură și ele la fel de toxic?

2. Sîntem prea mulți oameni pe Pămînt și viața va deveni nesustenabilă! Altă tîmpenie! Deci, trebuie să reducem numărul oamenilor. Cine a calculat cîți oameni poate suporta Pămîntul? În acest moment intrăm în zona crimei în masă împotriva umanității, impotriva naturii, și ne jucăm de-a Dumnezeu! Alți bani care curg către metode de exterminare globală, printre care se numără viruși și microbi produși în laborator care eliberați conștient, vor otrăvi și omorî sute de milioane, chiar miliarde de oameni. Războaiele sînt pe ultimul loc!

3. Manipulările genetice la om, animal și culturi de plante alimentare! Altă crimă deliberată împotriva oamenilor și a naturii. Știe cineva care vor fi efectele pe termen lung? Anumite plante nici nu se mai pot reproduce în mod natural. Deci, va veni o vreme cînd semințele vor deveni monopolul exclusiv al unor grupuri economice și vor trebui cumpărate.

4. Digitalizare, robotizare, automatizare și Inteligență Artificială! Aparent, totul este în slujba omului, dar de fapt este un demers de a înlocui omul în procesele economice de producție. Cum oamenii disponibilizați trebuie să trăiască și ei, s-au stabilit venituri minime de existență pînă cînd numărul lor va fi redus atît de mult încît cota parte alocată din profitul noii Ordini Mondiale robotizate să fie maxim rentabilă. Acest lucru armonizează evident cu reducerea populației la nivel mondial.

Și ar mai fi multe de spus. Norocul oamenilor este că nu toți pun botul la aceste aberații. Nu toate statele sînt total cretinizate! Dar unde se află „fabrica” asta de viziuni distructive?

Răspuns: într-o țară descoperită la 1492 de un individ numit „Cristofel” Columb, țară care a atras ulterior toate haimanalele Europei. Și noi vrem să luăm lumină de la acești scelerați, vorba lui Alain

Delon...

ALPHONSE (text preluat de pe Facebook)

Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt

● Curtea Penală Internațională (CPI) a emis un mandat de arestare pe numele lui Vladimir Putin, fiind acuzat de crime de război și de deportare ilegală a cel puțin 100 de copii din Ucraina. Un mandat similar a fost emis pentru Maria Lvova-Belova, comisarul rus pentru drepturile copilului, cu aceleași acuzații. Practic, decizia le obligă pe cele 123 de state membre ale CPI să-l aresteze pe președintele rus și să-l transfere la Haga pentru judecată dacă intră pe teritoriul lor. Rusia a negat acuzațiile privind comiterea de crime de război care i-au fost aduse după invadarea Ucrainei în urmă cu un an. „Deciziile Curții Penale Internaționale nu au nici o semnificație pentru țara noastră, inclusiv din punct de vedere legal. Rusia nu este parte a Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale și nu are nici o obligație în temeiul acestuia”, a declarat purtătoarea de cuvînt a Ministerului rus de Externe, Maria Zakharova. ● Milioane de peşti aflaţi în descompunere au blocat o parte importantă a unui fluviu din sud-estul Australiei, afectat de un puternic val de căldură, au anunţat autorităţile locale. Guvernul statului australian New South Wales a informat că „milioane” de peşti morţi plutesc pe fluviul Darling, în apropiere de satul Menindee, aceasta fiind a treia extincţie în masă în zonă din 2018 pînă în prezent, potrivit AFP Videoclipurile postate pe reţelele de socializare arătau bărci în mijlocul unor bancuri dese de peşti morţi, suprafaţa fluviului fiind aproape invizibilă. „Este cu adevărat oribil, sînt peşti morţi cît vezi cu ochii”, a declarat pentru AFP Graeme McCrabb, un locuitor din Menindee, vorbind despre consecinţele „incomensurabile” asupra mediului. „Moartea acestor peşti este legată de nivelul scăzut de oxigen din apă (hipoxie) pe măsură ce apele inundaţiilor se retrag”, a explicat autoritatea într-un comunicat, adăugînd că valul de căldură agravează acest fenomen. ● Aproximativ 800.000 de oameni din Coreea de Nord s-au oferit voluntar să se înroleze sau să se reînscrie în armată pentru a lupta împotriva Statelor Unite, a relatat sîmbătă publicaţia oficială din această ţară, transmite Agerpres, citînd Reuters. Numai vineri aproximativ 800.000 de studenţi şi muncitori din întreaga ţară şi-au exprimat dorinţa de a se înscrie sau reînscrie în armată pentru a contracara SUA, a scris ziarul Rodong Sinmun „Entuziasmul tot mai mare al tinerilor de a se înscrie în armată este o demonstraţie a dorinţei de neclintit a tinerei generaţii de a-i elimina fără milă pe maniacii războiului, care fac ultime eforturi pentru a distruge ţara noastră socialistă dragă, şi de a îndeplini marea cauză a reunificării naţionale fără eşec, dar şi o manifestare clară a patriotismului lor înfocat”, conform publicaţiei. Acest mesaj survine după ce Coreea de Nord a lansat joi o rachetă balistică intercontinentală (ICBM) Hwasong-17 ca răspuns la exerciţiile militare în derulare între SUA şi Coreea de Sud. ● Producţia mondială de cocaină a crescut vertiginos la maxime istorice după o mică pauză din cauza pandemiei de Covid-19, „cu o cerere enormă şi din ce în ce mai multe grupuri criminale implicate, semnalează Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) într-un studiu publicat, la Viena. Oferta mondială este la niveluri record”, transmite World Cocaine Report 2023, care precizează că aproape 2.000 de tone de clorhidrat de cocaină au fost produse în 2020, mai mult decît dublu în raport cu 2014. Această producţie este de cea mai înaltă puritate, aşadar, cifra care ajunge pe piaţă este mult mai mare, deoarece traficanţii de droguri amestecă drogul cu alte substanţe pentru a-şi creşte profiturile. Creşterea puternică a ofertei este însoţită de o creştere constantă a cererii de cocaină. Deşi pieţele tradiţionale pentru acest drog, America de Nord şi Europa, continuă să fie cele mai importante, producţia enormă poate permite extinderea pe alte continente, precum Africa şi Asia. „Potenţialul de extindere a pieţei cocainei în Africa şi Asia este o realitate periculoasă”, au spus aceştia. ● Karl Nehammer, cancelarul Austriei, a oferit un interviu ziarului BILD, în care a spus că își dorește ca Uniunea Europeană să aibă o frontieră la fel de sigură precum zidul lui Donald Trump. „Șeful poliției noastre

federale este în prezent chiar acolo: se uită la granița SUA cu Mexic pentru a vedea la fața locului ce măsuri sînt în vigoare. Scopul nostru este să importăm apoi aceste cunoștințe cu alte țări ale UE, cum ar fi Bulgaria, pentru a îmbunătăți protecția la granițele UE”, a spus Nehammer. Protecția solidă a frontierei externe a UE este „o necesitate evidentă pentru spațiul Schengen și combaterea terorismului în UE”, a spus Nehammer. De asemenea, cancelarul a spus cum crede că ar trebui să arate un gard eficient de frontieră la granița de est a Europei. „Avem nevoie de bariere eficiente: trebuie să fie foarte înalte, trebuie să pătrundă foarte adînc în pămînt și trebuie să fie monitorizate constant – din punct de vedere tehnic și din punct de vedere al personalului. Numai cu această triadă putem opri migrația ilegală”, a declarat Nehammer pentru BILD. ● COVID-19 va fi în curînd comparabil cu pericolul gripei sezoniere, a afirmat vineri Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), care speră să diminueze anual nivelul său de alertă maximală, informează AFP, citat de Agerpres. „Cred că vom ajunge la un punct cînd vom putea considera COVID-19 în acelaşi fel în care considerăm gripa sezonieră, adică o ameninţare la adresa sănătăţii, un virus care va continua să ucidă, dar un virus care nu perturbă societatea sau sisteme spitaliceşti”, a declarat şeful programelor de urgenţă din cadrul OMS, Michael Ryan, cu prilejul unei conferinţe de presă. ● Anunțată în septembrie 2022 de președintele Comisiei, Ursula von der Leyen, Banca de Hidrogen a UE este văzută ca o parte vitală a obiectivului blocului de a produce 10 milioane de tone de hidrogen regenerabil pînă în 2030, pe lîngă cele 10 tone suplimentare așteptate din import. „Hidrogenul este o industrie în care UE este încă cu mult în fața concurenței globale”, a explicat șeful Green Deal al UE, Frans Timmermans, joi, 16 martie, potrivit Euro Activ. „Peste 50% din capacitatea instalată de electrolizor și peste 50% din capacitatea de producție a electrolizatorului se află aici în UE”, a subliniat el. Hidrogenul, atunci cînd este produs folosind energie electrică regenerabilă, este în mare măsură neutru din punct de vedere climatic. Dacă este suficient de accesibilă, cererea de hidrogen „verde” este aproape garantată în sectorul petrochimic, care utilizează în prezent hidrogen murdar produs din gaze fosile. „Pentru hidrogenul regenerabil produs în UE, banca va acoperi prima ecologică”, a explicat Timmermans. Începînd cu toamna anului 2023, banca va licita. Companiile care doresc o felie din cele 800 de milioane de euro disponibile trebuie să își depună ofertele de producție, iar cele cu cele mai mici costuri vor primi banii. Finanțarea provine de la Fondul pentru inovare, care își extrage veniturile de pe piața de carbon a UE. ● Singura fabrică românească de ciocolată, Galactic, care produce de 25 de ani, și-a cerut insolvența. Administratorul Liviu Fagi a spus că decizia de a înainta cererea de punere a firmei sub protecția procedurii de insolvență, prin firma care o administrează, Food Land Galactic, a fost generată cu scopul de a reuși salvarea acesteia și de a proteja fabrica de dispariție. „Anul trecut a fost dramatic. O parte a anului nu am avut acces la materii prime, pentru că nu se puteau importa, apoi am primit o lovitură semnificativă din partea marilor retaileri – noi desfacem produsele la toți marii retaileri din țară –care au refuzat orice majorare de preț, deși costurile de producție s-au majorat semnificativ, de la zahăr, ulei vegetal, la combustibili, utilități ș.a.m.d.”, a declarat administratorul Liviu Fagi, conform 2M News. Galactic este singura fabrică de ciocolată cu acționariat românesc. În țară mai există o singură fabrică de ciocolată, Kandia Dulce de la Brașov, achiziționată în anul 2013 de Grupul Julius Meinl Group și controlată prin grupul KEX Confectionary, scrie sursa citată. ● Credit Suisse Bank, una dintre cele mai mari bănci din Elveția, s-a aflat în pericol de faliment, după ce acțiunile băncii au scăzut cu 30% în ultima săptămînă. Banca a luat urgent un împrumut de 50 de miliarde de franci de la Banca Națională a Elveției, însă economiștii se tem că o eventuală prăbușire a băncii ar provoca o criză mondială, precum cea din 2008, după ce și Silicon Valley Bank a intrat în faliment. „Preluarea Credit Suisse de către UBS

este cea mai bună soluție” în situația actuală, a spus președintele elvețian, Alain Berset. Anunțul de duminică a venit după un weekend de discuții de urgență în Elveția între cele două bănci și autoritățile de reglementare financiare ale țării. Banca Națională Elvețiană a declarat că tranzacția este cea mai bună modalitate de a restabili încrederea piețelor financiare și de a gestiona riscurile pentru economie. ● Securitatea energetică a Europei, afectată de tăierea livrărilor de gaze ruseşti anul trecut, s-a îmbunătăţit, dar UE trebuie să se pregătească pentru următoarea iarnă. Ţările membre UE intenţionează în următoarele luni să cumpere împreună gaze, pentru refacerea stocurilor înaintea majorării cererii iarna viitoare, informează Agerpres. „Consiliul liderilor UE cere tuturor părţilor implicate să folosească la maximum mecanismul de achiziţii comune de gaze”, se arată în proiect. Achiziţiile comune de gaze sînt un nou instrument pe care blocul comunitar îl va folosi pentru a limita creşterea costurilor cu energia, declanşată de întreruperea livrărilor ruseşti, după invadarea Ucrainei. Chiar dacă în prezent preţurile de referinţă la gaze sînt cu mult sub valorile record atinse în luna august a anului trecut, ele alimentează totuşi inflaţia şi reduc competitivitatea companiilor europene în cursa cu rivalii din SUA şi China. ● Asociația care a luptat pentru salvarea Parcului Național Văcărești din București a identificat alte 5 „insule de biodiversitate” unde orașul a fost cucerit de natură, iar împreună cu autoritățile locale dorește punerea lor în valoare și deschiderea către public. Este vorba despre Pădurea Băneasa, una dintre comorile orașului, care din păcate este lăsată în paragină și amenințată de interese imobiliare, zona din spatele Lacului Morii, o bucată din malul Lacului Dobroiești, o bucată din Valea Saulei, unde intră autostrada A3 în București, și o bucată din Peninsula Tei, lîngă Romsilva. O parte din aceste zone nu sînt deloc accesibile în acest moment. ● Donald Trump ar putea fi pus sub acuzare la New York săptămîna aceasta pentru că ar fi încălcat legea privind finanțarea campaniei electorale din 2016 prin plata a 130.000 de dolari pentru a obține tăcerea starului porno Stormy Daniels, la aproape 7 ani de la faptă, relatează Reuters. Dar orice proces al fostului președinte american nu ar începe mai devreme de anul viitor, iar experții în drept au spus că ar putea coincide cu ultimele luni ale campaniei prezidențiale din 2024, în timp ce Trump caută să obțină un al doilea mandat la Casa Albă. Într-o postare de sîmbătă pe rețeaua de socializare Truth Social, Trump a spus că se așteaptă să fie reținut și a făcut apel la susținătorii săi să protesteze, deși un purtător de cuvînt a spus ulterior că Trump nu a fost informat cu privire la o posibilă reținere a sa. ● Finlanda a fost declarată ţara cu cea mai fericită populaţie din lume pentru al şaselea an consecutiv, potrivit clasamentului World Happiness Report (Raportul Mondial al Fericirii), publicat luni, informează DPA. Raportul, care a analizat de această dată şi efectele generate de pandemia de coronavirus asupra bunăstării oamenilor, este alcătuit în fiecare an de oameni de ştiinţă din Statele Unite în baza unor sondaje de opinie realizate de Gallup Institute. Potrivit raportului, locurile următoare din top 10 sînt ocupate de Danemarca, Islanda, Israel, Ţările de Jos, Suedia, Norvegia, Elveţia, Luxemburg şi Noua Zeelandă. Austria şi Australia ocupă a 12-a, respectiv cea de-a 13-a poziţie, în timp ce Germania se află pe locul al 16-lea, înregistrînd o coborîre de două poziţii în raport cu anul trecut. Două ţări afectate de război, Afganistan şi Liban, ocupă ultimele locuri în acest clasament. România se află pe locul al 24-lea (scor 6,589), în creştere cu patru poziţii faţă de anul trecut, cînd s-a clasat pe locul al 28-lea (scor 6,477). Autorii raportului afirmă că fericirea oamenilor s-a menţinut „remarcabil de rezilientă” în pofida pandemiei de COVID-19, în contextul în care indicatorii medii globali înregistraţi în perioada 2020 - 2022 au fost la fel de ridicaţi ca cei din intervalul pre-pandemic 2017-2019. r m

13 ani la conducerea SUA. Cum a salvat Roosevelt America de sărăcie și a condus-o spre victorie în război (III)

Combaterea crizei

În momentul în care Roosevelt a preluat mandatul, economia americană era la fundul prăpastiei. Un sfert din populația aptă de muncă era șomeră, două milioane de oameni își pierdseră casele, iar producția industrială scăzuse cu 50% față de nivelul din 1929. Țara avea nevoie urgentă de reforme. Roosevelt a reușit săși consolideze rapid susținătorii atît din Partidul Democrat, cît și din Partidul Republican din Congres –a luat ființă așa-numita coaliție New Deal, după numele programului de reformă proclamat de Roosevelt.

În primul rînd, guvernul a început să salveze sectorul bancar, aflat într-o criză profundă din 1929. După prăbușirea bursei, mulți deponenți au luat bani de la bănci, ceea ce a provocat un val de falimente ale micilor instituții de credit private. Pe 5 martie 1933, Roosevelt a suspendat activitatea tuturor băncilor din țară. Timp de cîteva zile, echipa sa, împreună cu secretarul de Trezorerie, a elaborat un proiect de lege care trebuia să îmbunătățească sectorul financiar. Noua lege a protejat fondurile deponenților de falimentele băncilor pe cheltuiala Agenției Federale de Asigurare a Depozitelor. Băncilor li s-au interzis investițiile riscante, ceea ce a dus la scăderea numărului de falimente. Guvernul a desfășurat o campanie de cumpărare a aurului de la populație, fapt care a crescut rezervele de aur ale statului și ale băncilor, sporind stabilitatea sistemului financiar. Cînd băncile s-au redeschis pe 13 martie, prețurile acțiunilor au crescut cu 15%, iar fluxul de depozite s-a încheiat pentru prima dată din 1929. După aceea, guvernul a început lupta împotriva șomajului. Roosevelt a extins la nivel național programele pe care le-a lansat la New York. Guvernul federal a transferat fonduri către autoritățile locale pentru organizarea de lucrări publice, pentru care au fost angajați șomeri. Acest lucru a dus la un boom al construcțiilor în țară. Au fost reparate clădiri publice – spitale și școli, au fost construite drumuri, au fost amenajate parcuri, au fost instalate linii electrice și sisteme de alimentare cu apă în mediul rural. Majoritatea acestor programe au fost lansate în primele 100 de zile ale președinției lui Roosevelt.

Roosevelt a reușit să creeze o coaliție New Deal în Congres, formată din reprezentanți atît ai partidelor democrate, cît și ai partidelor republicane – un caz rar în istoria americană, cînd aceste forțe politice polare au lucrat împreună. Șeful Centrului de Cercetare Aplicată de la Institutul pentru Studii SUA și Canadei al Academiei Ruse de Științe, Pavel Sharikov, consideră că Roosevelt a cîștigat o mare victorie politică, după ce a obținut un acord între oponenții politici, a acționat în primul rînd ca un manager anti-criză pentru economia americană într-un moment în care amploarea amenințării era evidentă pentru toată lumea.

Drept răsplată, a primit un sprijin cu adevărat puternic în Congres, toate deciziile necesare pentru salvarea economiei au fost luate foarte repede, chiar dacă pentru aceasta a fost necesară încălcarea unor proceduri.

a fost numită secretar al Muncii, iar pentru prima oară în istoria SUA o femeie a fost desemnată judecător federal. Emanciparea a influențat și minoritățile etnice. Poziția indienilor s-a îmbunătățit, negrii au început să primească posturi guvernamentale. Uniform Labor Standards Act a pus capăt practicii americanilor albi și de culoare care primesc salarii diferite pentru același loc de muncă. Ceea ce Roosevelt nu a reușit să realizeze în această luptă a fost să desființeze legile discriminatorii împotriva negrilor din statele sudice ale Statelor Unite, dar le-a condamnat în mod repetat.

Roosevelt a continuat seria Fireside Conversations: a explicat acțiunile guvernului în mesaje radio către populație. Acest lucru i-a permis să mențină un nivel ridicat de încredere a alegătorilor, în ciuda faptului că rezultatul reformelor economice nu a venit atît de repede pe cît și-a dorit. Datorită efectului comunicării constante cu președintele, americanii au înțeles exact spre ce se îndreaptă statul și au fost convinși că aceasta este direcția corectă. Pînă la sfîrșitul primului mandat al lui Roosevelt, practic nici unul dintre colegii săi de partid nu avea nici o îndoială că acesta ar trebui să participe la următoarele alegeri. Politologul Pavel Sharikov notează că, sub Roosevelt, s-a format în cele din urmă ideologia Partidului Democrat ca fiind de stînga liberală, cu elemente social-democrate menite să sprijine segmentele cu venituri mici ale populației: „În acel moment, acest lucru i-a permis lui Roosevelt să împiedice creșterea popularității ideilor comuniste care ar fi putut genera criza economică majoră americană”. Rivalul lui Roosevelt în cursa prezidențială a fost republicanul Alfred Landon. El a cerut abolirea completă a tuturor programelor sociale ale lui Roosevelt și revenirea la principiile intervenției non-statale în economie. Republicanii și-au dat seama rapid că această idee nu a găsit un răspuns în societate, iar Landon și-a restrîns campania. Mai mult, s-a oprit atît de repede încît satiriștii politici au publicat chiar anunțuri comice în ziare conform cărora Landon a dispărut, iar conducerea Partidului Republican era gata să ofere o recompensă pentru orice informație despre el. Alegerile din 1936 au fost un triumf și mai mare pentru Roosevelt: cu 60,8% din voturi, el a cîștigat 46 din 48 de state.

Norii se adună

Reales pentru un al doilea mandat, Roosevelt a continuat să reformeze aparatul de stat american. Au fost create noi agenții federale (de exemplu, Administrația pentru Protecția Agriculturii, care a cumpărat pămînt de la fermierii falimentați, și Biroul de Lucrări Industriale și de Construcții, care a oferit locuri de muncă pentru trei milioane de oameni în primul an de existență), garanțiile pentru muncă s-au extins, America a ieșit treptat din vîrful Marii Depresiuni. Dar principalele provocări îl așteptau pe Roosevelt nu în politica internă, ci în politica externă.

cadrul evenimentelor europene. Ideile de intoleranță rasială, anticomunism și antiliberalism i-au adus mai aproape de regimul nazist.

În aceste condiții, Roosevelt a dat dovadă de o mare înțelepciune politică. Nu a făcut presiuni asupra adversarilor săi din lagărul izolaționist, dar părea să fie solidar cu aceștia. În discursurile sale, el a insistat că, pentru a-și păstra modul de viață și valorile, America trebuia să fie pregătită să se apere. Și chiar dacă evenimentele din Europa nu priveau Statele Unite, în viitor țara s-ar fi putut confrunta cu o încercare de a se amesteca în afacerile proprii și în afacerile întregului continent american, pe care Washington-ul îl considera zona sa de influență încă din Secolul al XIX-lea. Această retorică i-a permis lui Roosevelt să-i atragă pe unii dintre izolaționiști de partea lui, iar Congresul i-a susținut programele de creștere a finanțării armatei și Marinei. Mai tîrziu, Roosevelt a realizat extinderea producției militare, folosind și retorica izolaționistă și întorcînd argumentele oponenților în favoarea sa. El a cerut ca America să fie „arsenalul democrației”, amintind că în timpul Primului Război Mondial, acest lucru a permis Statelor Unite să facă un progres economic. Roosevelt a subliniat, de asemenea, că proviziile militare și alte asistențe pentru oponenții europeni ai lui Hitler vor ajuta la evitarea războiului sau cel puțin la răspîndirea acestuia dincolo de continentul european. După aceasta, Roosevelt a facilitat intrarea emigranților evrei în SUA.

Administrația Roosevelt a lansat și multe programe sociale. În Statele Unite, educația publică și asistența medicală au fost puse la dispoziția săracilor. Pentru prima dată, a fost lansat programul federal de pensii, iar pensiile au fost introduse nu numai pentru cei în vîrstă, ci și pentru cazurile de invaliditate, extinzînd ulterior sistemul de asigurări de pensie la copiii cu handicap și copiii rămași fără îngrijire părintească. Au început să funcționeze programele de asigurări sociale, care au primit finanțare, inclusiv din noi taxe pentru cei mai bogați cetățeni. Lupta împotriva inegalității nu a fost doar în sfera economică. Administrația Roosevelt a făcut pași majori către emanciparea femeilor, care au căpătat anumite beneficii sociale. În timpul primului mandat al lui Roosevelt, pentru prima dată în istoria SUA, o femeie a devenit membră a guvernului – Florence Perkins

În 1936, Italia a ocupat Etiopia, în 1937 Japonia a lansat o invazie pe scară largă a Chinei, în 1938 Germania a efectuat Anschluss (anexarea) Austriei și a ocupat Sudetenland, o regiune a Cehoslovaciei cu o proporție semnificativă a populației germane. Deja mirosea a război. Roosevelt era încrezător că, în viitorul conflict, SUA ar trebui să sprijine Marea Britanie și Franța, aliații din Primul Război Mondial. Elitele americane erau ambivalente cu privire la ideea de a intra într-un conflict global. Cert este că, la începutul Primului Război Mondial, Statele Unite au făcut bani foarte buni din conflict, făcînd comerț cu participanții săi și acordîndu-le împrumuturi. Participarea directă la ostilități nu a adus Americii nimic altceva decît pierderi umane și probleme economice, cînd demobilizarea efectuată necugetat a dus la prăbușirea pieței muncii. Susținătorii distanțării de conflictul european au fost prezenți atît în partidele democrate, cît și în cele republicane. În plus, unii politicieni conservatori credeau că America ar trebui să parieze pe Germania în

La 1 septembrie 1939, în Europa a început al IIlea Război Mondial. După atacul german asupra Poloniei, Marea Britanie și Franța, legate prin tratatele de alianță cu Varșovia, au declarat război Berlinului. Simpatia pentru Germania în societatea americană a dispărut rapid, deoarece Hitler a devenit agresor, iar susținătorii coexistenței pașnice cu regimul nazist erau în minoritate. Acest lucru i-a permis lui Roosevelt să schimbe legea neutralității SUA, conform căreia America nu avea dreptul să vîndă arme și să acorde împrumuturi țărilor angajate în ostilități, indiferent dacă au început un război sau au fost supuse agresiunii. Marea Britanie și Franța au încheiat primele contracte cu Statele Unite pentru furnizarea de arme. De asemenea, Roosevelt a predat guvernului de la Londra 50 de distrugătoare în schimbul dreptului de a folosi bazele militare britanice din Caraibe. Din punct de vedere militar, această livrare nu a putut afecta cursul ostilităților, dar a arătat de ce parte se aflau simpatiile SUA în războiul european.

(va urma)

N.K.

Doza de sãnãtate

Liniște, unde ești?

Un telefon care sună la ore tîrzii, un mail la care nu am apucat să răspundem – toate acestea reprezintă motive de stres, cu care ne întîlnim la tot pasul. Stresul este necesar în existența noastră, dar cînd acesta pune stăpînire pe noi, începem să nu ne mai odihnim, somnul își pierde calitatea, iar diverse funcții fiziologice ale corpului se dereglează. În acest punct, semnalul de alarmă agitație/stres oxidativ este deja declanșat în organism.

Așa cum amprenta fiecărui om este unică, tot așa este și informația energetică. Tonalitatea vocii noastre poate influența chiar și frecvența bătăilor inimii și poate activa nervul vag, care, mai departe, este răspunzător de liniștea internă și de relaxare.

Persoanele extrem de stresate funcționează preponderent pe nervul parasimpatic, care aparține de sistemul activ nervos. Corpul se află în poziție de „luptă”, funcțiile fiziologice ale corpului sînt accelerate, bătăile inimii cresc și adrenalina curge șuvoaie prin artere. Să ieșim din această stare nu este chiar atît de ușor. Cum putem activa nervul parasimpatic care aduce cu sine relaxarea? Nervul vag aparține de sistemul parasimpatic; este nervul care are cele mai multe ramificații în corp, motiv pentru care i se mai spune și „drumețul”, deoarece leagă creierul de

O istorie a farselor (294)

Un impostor la Curtea Angliei (2)

Alăturîndu-se armatei confederate în timpul războiului civil, James Reavis îşi pusese în practică acest ultim talent cu multă modestie, falsificînd semnătura comandantului său de regiment pentru a obţine permisii pentru el însuşi, dar şi pentru camarazii săi. După război, se angajează în domeniul afacerilor imobiliare în St. Louis, cînd ajută un client să intre în stăpînirea unei bucăţi de pămînt asupra căreia deţinea un document contestabil, falsificînd un act prin care fostul proprietar renunţa la dreptul său de proprietar.

Mergînd spre vest, la sfîrşitul anilor 1860 ajunge în Santa Fe, New Mexico. Aici dă peste biroul guvernamental de investigaţie a revendicării drepturilor de proprietate funciară aflate sub denumirea de „Achiziţia Gadsden“ – un tratat încheiat în 1846 la sfîrşitul războiului dintre SUA şi Mexic. Implicînd anexarea de către Uniune a sudului Arizonei şi a unei părţi din New Mexico, prin tratat se cerea ca Statele Unite să recunoască toate actele spaniole vechi care reprezentau titluri de proprietate asupra pămîntului din aceste teritorii.

Angajîndu-se ca funcţionar la departamentul de arhivare al acestui birou, Reavis a inventat, de această dată, una dintre cele mai îndrăzneţe escrocherii în domeniul imobiliar din toate timpurile. Era nevoie de o răbdare de fier. Trebuia să înveţe nu numai spaniola literară, ci şi termenii juridici ai limbii spaniole din Secolul al XVIII-lea. A trebuit să fabrice peniţe de scris, să facă rost de pergamente vechi şi să prepare cerneluri. A trebuit să studieze documente prin care curtea regală spaniolă îşi recompensase servitorii. Acestea, întocmite de către avocaţi care nu ajunseseră nici măcar în apropierea Lumii Noi, dădeau informaţii geografice vagi – ceea ce lui îi convenea de minune.

Alegîndu-şi „pămîntul“ cu mare grijă, prima dată l-a inventat pe cesionarul iniţial. La mijlocul secolului al XVIII-lea, regele Ferdinand al VI-lea îi oferise lui Don Miguel de Peralta o suprafaţă vastă de pămînt în Arizona. Don Miguel era Gentleman al Dormitorului regelui, cavaler al mai multor ordine, fiul lui Don Jose Gaston Gomez de Sylva y Montux de Oca de la Cerda y de Caullo de Peralta de los Falces de la Vega. Înregistrînd cesiunea în documente strălucitor falsificate, Reavis a inventat şi întîmplări din viaţa întregii familii Peralta, într-o manieră asemănătoare.

zona gastro-intestinală. Foarte multe persoane stresate pot suferi adesea de colon iritabil. Nervul vag are, de asemenea, mare influență asupra inimii, plămînilor și a întregului sistem nervos. Dacă acesta este stimulat, poate influența stările depresive și greutatea corpului.

Corpul fizic este format din materie care vibrează, acest fapt este dovedit științific. În anul 1929, fizicianul Louis de Broglie a primit Premiul Nobel pentru această descoperire. Astăzi pot fi depistate celulele moarte din corp, tocmai prin lipsa acestor frecvențe, motiv pentru care însăși vocea ne poate trăda starea de sănătate, dar asta doar dacă terapeutul este atent la vibrații, iar energia corpului poate fi măsurată. Această măsurătoare spune, de asemenea, foarte multe despre starea de sănătate generală.

Terapiile oferite de medicina energo-informațională debutează cu o anamneză; tratăm omul în integralitatea lui, nu numai simptomul. De exemplu, dacă un pacient se plînge de dureri de genunchi, conform anamnezei este posibil ca el să sufere și de migrene, greutate pe partea superioară a abdomenului, intoleranță la grăsimi sau la gluten, dereglări ale ritmului nictemeral. Toate acestea ne furnizează informația conform căreia durerile de genunchi

S-a pregătit şapte ani de zile. Renunţînd la slujba din Santa Fe la începutul anilor 1870, cu banii obţinuţi din mici falsuri a călătorit prin Mexic, Portugalia şi Spania, vizitînd birouri de arhivă, biserici şi birouri guvernamentale. Atrăgător şi cu aspect de intelectual, cu o voce blîndă şi maniere excelente, şi-a cîştigat accesul la arhivele pe care dorea să le consulte, să le fure, falsifice sau schimbe. Astăzi punînd la cale un mic fals, mîine făcînd să dispară un document original, a etalat o grămadă de tertipuri şi o răbdare de invidiat. După alţi şapte ani de călătorii, toate documentele necesare erau la locul lor – şi Reavis, alias Don Jayme, era pregătit să-şi revendice cele aproximativ unsprezece milioane de acri de pămînt, aflate în statul Arizona, după cum îi era dreptul şi după cum i se garanta prin „Achiziţia Gadsden“.

Căutîndu-şi un complice, l-a găsit pe George Willing, un fost doctor desfrînat, care a semnat declaraţii conform cărora cumpărase doar pentru 1000 de dolari actul de cesiune a tuturor terenurilor Peralta de la un mexican sărac, Miguel Peralta, descendent al lui Don Miguel, şi că el, dr. Willing, îi revînduse actul de cesiune lui Reavis pentru 30.000 de dolari. Dacă Reavis i-a plătit ceva sau nu, ori dacă doar i-a promis o parte din profitul ce avea să-l cîştige în urma fraudei, nu se ştie: oricum, în 1881 Willing a fost găsit – convenabil pentru James – mort în casa lui dărăpănată din Prescott, Arizona. Oare l-a ucis Reavis? Mai degrabă, Willing băuse în neştire pînă a murit. Aflînd de dispariţia doctorului, Reavis a cunoscut-o pe văduva acestuia, care la început i-a cerut jumătate din viitorul profit, dar în cele din urmă a fost de acord cu 30.000 de dolari – aşa-zisa sumă în schimbul căreia Willing vînduse actul de cesiune Peralta. Desigur, banii nu existau – încă. În 1883, Reavis şi-a revendicat, în final, dreptul. Trecuseră paisprezece ani. Copii autentice ale tuturor documentelor relevante au fost depuse la Inspectoratul General al SUA pentru a dovedi că el este proprietarul legal a peste 27.000 m2 din pămînturile Arizonei, inclusiv capitala statului, Phoenix. Nu era deloc exagerat. Urma să vîndă guvernului dreptul său de proprietate doar pentru 50 de milioane de dolari, dar avea să ia în consideraţie şi oferte particulare de la cei care, din neatenţie, ar fi „trecut“ pe pămîntul „lui“ şi care erau pregătiţi să cumpere de la el documentele de cesiune.

(va urma)

STUART GORDON

cronicizate sînt cauza unei dereglari pe meridianul ficat/ vezică biliară.

Sănătatea nu reprezintă numai absența bolii, ci este o stare de bine, o calitate a vieții crescută, individul se simte în echilibru, are încredere în el, se odihnește și se hrănește corespunzător, iar frica nu mai pune stăpînire pe el.

Refacerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem, detoxifierea la nivel celular, devirusarea corpului și autoreglarea energetică duc la deblocările meridianelor energetice și a chakrelor. Omul modern are nevoie, mai mult ca oricînd, de tratamente personalizate, adecvate timpului nostru. Boala trebuie tratată în dinamica proprie, care este diferită de la o terapie la alta. Sînt metode moderne, destinate atît copiilor, cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă.

Cazurile tot mai dese de sechele post-Covid sau de sindrom post-vaccin confirmă cele expuse de mai sus.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Deluzorii

ORIZONTAL: 1) Rămîne cum am stabilit; 2) Cîștig din pagubă; 3) Fundație la bloc! –Întoarcerea rachetei; 4) Tip de pîine necoaptă – Inimă neagră; 5) Tip de copiere (fem.) – Nu-l prinzi la serviciu; 6) Luat de gît cu căldură –Susține comerțul stradal; 7) Are pe cineva la inimă (fem.); 8) Picat... tare – Omul nisipurilor –Piatră de temelie!; 9) Surogat de cafea – Închide ochii; 10) Centru de atletism! – Adusă la același nivel.

VERTICAL: 1) Gogoașă servită la masă; 2) Trimis special; 3) Semieșec! – Un fel de șanț; 4) Ajuns la... lună – Cam șterse; 5) Nelipsit de pe platou; 6) Neveste... de rebusiști! – Cîntec monoton; 7) Sentință de casare; 8) Un fel de a vedea lucrurile – Stat în Orient! – Finalul unei drame!; 9) În mijlocul mării! – Local de petrecere; 10) Dată afară din restaurant – Arătat la distanță.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,REFERINȚE”

1) MODALITATI; 2) AMAGITA – OS; 3) SOCAT – CAT; 4) UG – TARACAN; 5) REDA – ANULA; 6) ANATEMIZAT; 7) TIMORATA – A; 8) OZ – RE – UTER; 9) RAPITOR – SA; 10) ITA – INALTI.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (III)

Fata simți că i se taie picioarele și probabil se albi la față, ceea ce stîrni îngrijorarea băiatului care veni repede lîngă ea pentru a o ajuta să se așeze pe unul dintre cele două fotolii din mica recepție.

– Să vă dau un pahar cu apă? – întrebă reepționerul politicos.

– Da, te rog, un pahar cu apă ar fi tocmai bun, răspunse Iulia, simțind că se scapă pe ea de frică și de emoție.

Recepționerul dispăru și reveni cu un pahar plin cu apă rece, pe care Iulia îl apucă cu mîna tremurîndă și-l dădu peste cap atît de repede încît lichidul i se prelinse pe la colțurile gurii, picurînd apoi pe tricoul ei de bumbac.

Puse paharul la loc în mîna băiatului și-l întrebă din nou:

– Cine e președintele României?

– Tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej, răspunse acesta instantaneu.

– De asta-mi era teamă, răspunse Iulia resemnată, zîmbindu-i.

– Cum adică „de asta vă era teamă”? Ce, nu e bine?

– E bine, stai liniștit. E foarte bine că tovarășul Dej e secretar general al PMR, spuse Iulia zîmbind.

Iată că temerea ei cea mai mare se adeverise. Elipsa era o poartă spațio-temporală prin care trecuse, aterizînd pe burtă direct în anul 1962! Așa se explica lipsa semnalului la telefon, a mașinii Alexandrei și consolidarea miraculoasă a Cabanei Dîmbul Morii. O cuprinsese o emoție puternică și începuse să tremure din nou.

– Vă e frig? – întrebă recepționerul.

– Da, cred că am răcit și sînt și foarte obosită, spuse Iulia zîmbindu-i trist. M-am rătăcit pe munte de prietena cu care venisem și acum am rămas fără bani, fără nimic, că erau toți la ea. Nu am nici cu ce să ajung acasă.

– Locuiți în Brașov?

– Nu, în București, minți Iulia fără să clipească. Apropo, cu ce ajung în Brașov?

– Vorbesc cu colegul meu, Andrei. Pleacă acum și vă poate lua cu el.

– Crezi că s-ar putea?

– Da, desigur, s-a entuziasmat tînărul ieșind imediat pe ușă.

După 3-4 minute, se întoarse împreună cu un altul, pe care i l-a prezentat drept „tovarășul Andrei”.

Acesta a invitat-o afară, unde în fața cabanei răsărise o mașină marca Pobeda, pe care Iulia o recunoscu imediat grație colecției de machete a tatălui. Trase aer în piept, zise un „Doamne ajută” și porni în aventură. * * *

Alexandra alerga pe panta muntelui, în vreme ce forma numărul de urgență 112. Vocea operatoarei se auzi aproape imediat în telefon:

– Bună ziua! Ce urgență aveți?

– Prietena mea a dispărut pe munte printr-o oglindă! – strigă surescitată Alexandra, continuînd să alerge prin pădure.

– Domnișoară, vă avertizez că nu avem timp de glume și că apelurile false se pedepsesc conform legii.

– Dar nu e o glumă! – striga Alexandra în telefon! O oglindă, o elipsă, o „ceva” transparentă a absorbit-o pe prietena mea! Trebuie să veniți aici imediat!

– Unde vă aflați? – a întrebat-o femeia.

– În vîrful Canionului 7 scări.

– Rămîneți acolo, am să vă trimit o echipă Salvamont.

– În cît timp ajunge? – o întrebă agitată Alexandra.

– O să vă spun în cîteva minute.

– Bine, mulțumesc! – răspunse Alexandra și se așeză pe una din stîncile ce mărgineau pîrîul care se pregătea să se verse prin canionul la care ajunsese între timp. Era extrem de nervoasă, de speriată și nu știa ce să facă. Deodată telefonul începu să sune. Își trecu degetul peste ecran și-l duse la ureche:

– Domnișoară – se auzi vocea operatoarei –aveți noroc. O echipă Salvamont se află la nici zece minute de dumneavoastră, venind dinspre Cabana Piatra Mare.

– Mulțumesc mult – răspunse Alexandra – aștept.

Nu trecu mult și văzu echipa Salvamont venind spre ea. Se ridică de pe piatră ieșind în întîmpinare. Cînd ajunse la cîțiva pași distanță, se prezentă:

– Eu sînt Alexandra Tomescu, mă bucur că ați venit așa repede! Prietena mea a dispărut.

– George Fulga – se recomandă salvamontistul. Ei sînt Andrei, David și Ciprian, mai spuse arătînd spre restul echipei. Ce s-a întîmplat?

– Haideți s-o luăm pe aici și vă arăt, spuse Alexandra pornind spre locul unde se întîmplase totul.

– E departe? – o întrebă George.

– Zece minute, răspunse fata și grăbi pasul pe panta dealului. Ajunseră, urcînd tăcuți, la locul în care dispăruse Iulia.

– Acolo e, spuse Alexandra arătînd cu mîna spre grămada de crengi și lemne pe care o pusese în fața elipsei.

– Unde anume? Nu văd nimic! – se miră David.

– Mergeți pînă la grămada aceea de lemne și o să vedeți, îi îndemnă Alexandra.

Salvamontiștii ajunseră imediat la locul indicat și se opriră brusc. Din locul în care se afla, Alexandra îi vedea privind aerul din diverse unghiuri, dînd ocol grămezii, ba unul dintre ei începu să împungă aerul cu degetul și era clar că descoperiseră elipsa și căutau să-i verifice natura. Unul dintre ei se întoarse spre ea și strigă:

– E fabuloasă chestia asta. Nu credeam că există, deși am citit despre astfel de porți temporale. Cert e că nu e rodul imaginației tale, așa cum am crezut la început.

Alexandra se apropie încet de ei și întrebă cu speranță în glas:

– Deci știți ce e? Și știți și cum o pot aduce pe prietena mea înapoi?

– Asta din păcate nu știu, răspunse bărbatul plecînd ochii a neputință. Știu însă că o elipsă de asemenea dimensiuni stă deschisă aproape un an de zile.

– Da așa e, întări George cele spuse de colegul lui. Din păcate nu știm prea multe despre aceste fenomene.

– Dar ce știți, spuneți-mi tot ce știți, vă rog! – îl imploră fata.

– Uite ce știm – spuse George așezîndu-se pe iarbă: se vorbește mult în ultima vreme, atît în cercurile științifice, cît și printre amatorii de lumi paralele, despre călătoriile în timp, găurile de vierme din spațiul cosmic și portalurile inter-dimensionale. Cercetătorii au descoperit chiar ecuația care atestă posibilitatea existenței universurilor paralele. Lor li se adaugă multe texte vechi de arhivă, precum și experiențe bizare, trăite de oameni care au văzut aievea portaluri sau au asistat la dispariții supranaturale.

– Atunci elipsa asta e un portal? – vru să se lămurească Alexandra.

– Da, e un portal.

– Și ce face? Ce rol are? Cum funcționează? – veni rafala de întrebări.

– Un portal are rolul de a lega două puncte diferite, separate de întinderea spaţio-temporală. Portalurile pot lega două puncte distincte din cadrul aceluiași univers, două puncte distincte din două universuri paralele, două planuri de existență separate sau două puncte separate de dimensiune temporală.

Pe plan științific, portalurile se aseamănă cu „găurile de vierme” sau pot funcţiona avînd la bază „găuri de vierme”. În fizică, acestea sînt spaţii de trecere, „scurtături” în spaţiu şi timp. Există două tipuri de „găuri de vierme”: cele care pot fi traversate şi cele care nu se pot traversa. Cele care pot fi traversate permit călătoria cu o viteză mai mare decît viteza luminii. În timpul călătoriei se foloseşte o viteză mai mică decît viteza luminii, iar timpul de traversare este mai mic decît timpul în care o rază de lumină ar călători între cele

Întoarce-te, române, acasă

Întoarce-te, române, acasă

Nu te mai risipi pe-afară

Căci vine vreme ticăloasă

Și n-ai să poți intra în țară

Revino-n țara eșuată

Ce nu mai are loc pe hărți

Redă-i istoria furată

Pierdută la un joc de cărți

Visezi să fii bogat, române

Te obsedează acest gînd

Dar bogăția este-n tine Și-n cei ce i-ai lăsat plîngînd

Găsește calea spre izvorul

Din care au băut ai tăi

Poate acolo-i adevărul

Ce te va-ntoarce înapoi.

M ARIUS B UDĂRĂSCU

două puncte în afara „găurii de vierme”. Mărturii ale existenţei portalurilor au fost formulate din cele mai vechi timpuri. Deşi martorii nu au putut localiza ambele puncte pe care le leagă între ele portalurile, aceştia au putut vedea poarta existentă în locul descoperit în mod accidental. În medie, o poartă rămîne deschisă între două luni şi un an. S-a observat o legătură între durata ei şi mărime. Cu cît o poartă este mai mare, cu atît are şanse să existe mai mult timp. Porţile de un an au cel puţin 1 metru lăţime. Majoritatea au forma eliptică (verticală sau orizontală), dar au fost consemnate şi porţi circulare.

– Înseamnă că poarta ar trebui să rămînă deschisă măcar pînă în decembrie, îl întrerupse Andrei.

– Judecînd după dimensiuni, așa aș aprecia și eu, răspunse George

– Zi mai departe, îl îndemnă Alexandra.

– O poartă trece prin 4 faze distincte: deschidere, stare de acces, stare de sursă şi închidere. Fazele 2 şi 3 nu apar neapărat în această ordine. Nimeni nu a asistat pînă astăzi la deschiderea unei porţi sau la închiderea ei. Tot ce se ştie, graţie unor observaţii făcute pe teren, este faptul că la deschidere este prezentă o radiaţie extrem de intensă, care poate fi dăunătoare organismelor biologice.

Starea de acces este cea în care poarta este deschisă pentru lumea noastră, astfel încît noi putem introduce în ea orice obiect sau fiinţă, dar nimic nu vine din partea cealaltă. În această stare, ea este transparentă, prezentînd doar fenomenele de modificare optică descrise mai sus. Starea de sursă este cea în care poarta, de o culoare albicioasă, nu permite accesul din partea noastră, ci funcţionează ca o uşă deschisă pentru cealaltă parte. Faza de închidere, niciodată observată, pare a genera aceeaşi radiaţie foarte intensă. În stare de acces, porţile ar prezenta momente de absorbţie, în care obiecte materiale din lumea noastră ar fi „supte” de elipsă. Există descrieri ale acestor momente, cînd porţile intră într-o stare vibratorie şi orice obiect din vecinătatea lor imediată este absorbit.

– Înseamnă că asta a absorbit-o pe prietena mea, pentru că am văzut cum e trasă cu putere prin aer și apoi dispăru – comentă fata.

– Da, e posibil ca despre asta să fi fost vorba –spuse și David – însă, continuă el, nu știm nimic concret despre porțile astea.

– Dar dacă porțile au și o fază în care permit trecerea de obiecte spre noi, asta înseamnă că la un moment dat, nu știm cînd, poarta o să-i permită să vină înapoi, nu? – întrebă Alexandra.

– Teoretic, așa este, dar deocamdată tot ce putem face este să așteptăm ca prietena ta să se întoarcă, dacă se va mai întoarce vreodată... – spuse încet George, privind-o trist pe Alexandra.

(va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Măscăricii

Avertismentele Chinei

China a început să pretindă tot mai hotărît rolul de mare putere globală, provocînd pe actualul campion, cum se spune în box, din postura de „challenger”, în condițiile în care Rusia are „un pic de treabă” în Ucraina, unde îl ține ocupat și îi toacă puterile și rezervele de armament actualului campion, SUA. Chinezii ne-au spus încă de anul trecut, de la realegerea lui Xi Jinping în funcția de președinte al Partidului Comunist Chinez, că au de gînd să treacă la nivelul următor de progres spre țelul lor de a impune

lumii pacea chinezească. Recent, într-o conferință de presă, la întrunirea anuală a Congresului Național al Poporului din Beijing, Qin Gang, ministrul de Externe al Chinei, a avertizat SUA „să nu se implice în ceea ce el a numit noul McCarthyism”. Reamintesc că McCarthyism-ul este un termen care descrie practica politică de a face publice acuzațiile de neloialitate sau subversive, fără a avea suficiente dovezi.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Se poate!

Se tot deplînge în ultima vreme, prin social-media îndeosebi, faptul că, deși vremelnicii puternici ai zilei ne pregătesc un viitor de oi în stînă, nimeni nu face nimic ca să-i oprească. Protestele cetățenilor din vest, atît în pandemie, cît și recent, pe fondul războiului din Ucraina, ne dovedesc că nu este chiar așa. Vă amintiți, desigur, masivele proteste ale fermierilor olandezi, disperați de faptul că li se închid afacerile pe care le dețineau din generație în generație, pentru că niște „oameni cu probleme” – cum i-am

numit eu în articolul publicat săptămîna trecută – doreau să le închidă, ca să reducă poluarea planetei cauzată de pîrțurile și de urina vacilor. Oamenii s-au unit și au iești pe străzi ca să le spună celor care-i conduc că acțiunile lor sînt contra populației care i-a votat și, prin urmare, ar trebui să abandoneze drumul greșit pe care porniseră. Au primit în schimb lovituri de bastoane și au fost brutalizați de poliția olandeză, în timp ce inițiatorii proiectului își vedeau de treaba lor mai departe.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Lumea modernă e conectată la aparate și rețele – telefon, televizor, radio, fax, internet – la fel ca un pacient în moarte clinică” – CornELIU

VADIm TUDor

Fără discuție, trăim vremuri în care nu se mai ascunde nimeni de nimeni. S-a ajuns aici pentru că adepții Noii Ordini Mondiale dețin tot: puterea, banii și massmedia. Deși ar fi trebuit să fie ,,un plămîn prin care să respire întreaga națiune” (Tudor Arghezi), presa a devenit o slugă fidelă a sataniștilor planetari. Din ,,cîine de pază al democrației”, mass-media a ajuns o putere politico-securistică de temut. Ryszard Kapuscinski spunea că ,,mass-media este o jucărie în mîna bogaților, și ei o folosesc pentru a se îmbogăți”, sau altfel spus: ,,Cine controlează presa controlează mintea și te poate strivi cu totul” (Jim Morrison).

În România, ca de altfel peste tot în lume, în proporție de 90-95%, mass-media s-a vîndut sataniștilor într-o veselie, ceea ce corespunde cu Protocolul nr.12 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale: ,,Mass-media va fi cenzurată la maximum, și nici măcar un anunț nu va ajunge la public fără acordul nostru”.

Da, așa este, adică ,,Presa a orbit de tot, pentru că mai întîi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată cu voluptatea prostituatei de centură de către plătitorul politic, punîndu-se sub comanda zilei cu o nonșalanță de budoar, păstrîndu-și duplicitatea. Ea însăși aparține unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte” (Gl. r. Mircea Chelaru, ,,România moluscă”).

Evident că în urma acestei supuneri totale au venit și mulțumirile globaliștilor, prin vocea lui David Rockefeller, care, la întrunirea Grupului Bilderberg din 1991, spunea: ,,Sîntem recunoscători celor de la Washington Post, New York Times, Time Magazine, CNN, BBC, France Presse, News Magazine și altor organe mass-media, ai căror directori au participat la întrunirile noastre și și-au respectat promisiunile (contra-cost – n.m.) de a păstra discreția timp de aproape 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să ne dezvoltăm planul mondial (de a supune întreaga planetă – n.m.), dacă presa nu ne-ar fi fost fidelă, ținîndu-ne ascunși de luminile celebrității”. De aici și concluzia că ,,Adevărata putere se află în mîinile celor care controlează mass-media” (Licio Gelli). Acum, presa a devenit șamponul cu care se spală creierele, de unde și îndemnul antivirus: ,,Spălați-vă bine pe pe mîini la chiuvetă, că pe creier vă spălăm noi!”.

Pe cei dintr-o astfel de ,,presă”, Adrian Păunescu îi numea... ,,viermi”, și spunea despre ei că ,,Sînt ăia care n-au citit nimic/ Și sînt și mîndri de această stare,/ Sau giardie, sau rîmă sau limbric,/ Nutriți din niște urne funerare” (,,Viermii”). Iată de ce nu putem vorbi de faptul că actuala presă ar fi obiectivă, curajoasă, informată și independentă, ca să nu mai amintim de respectarea principiului potrivit căruia ,,orice știre se verifică din trei surse”. La noi e totul invers: sursa se verifică din trei știri.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Avertismentele Chinei

(urmare din pag. 21)

„Comentariile directe ale domnului Qin – scrie ziarul The World Street Journal – care pînă de curînd a servit ca ambasador al Beijingului la Washington, au urmat linia similară a președintelui Xi, care a criticat ceea ce el a numit o politică a SUA de «limitare, încercuire și suprimare» a Chinei. Acuzația lui Xi conform căreia SUA caută izolarea Chinei, un termen încărcat cu semnificația Războiului Rece, și avertismentul lui Qin sugerează o disponibilitate mai mare a liderilor de vîrf de a recurge la tipul de retorică naționalistă care atacă Washingtonul, care deja a fost utilizat pe scară largă de oficiali de rang inferior și mass-media de stat. Comentariile au venit după săptămîni de tensiuni între cele două țări de la doborîrea de către SUA a ceea ce spune că a fost un balon de supraveghere chinez, care a călătorit prin spațiul aerian american. Tensiunile dintre Beijing și Washington au fost, de asemenea, exacerbate de sprijinul lui Xi pentru liderul rus Vladimir Putin, care a invadat Ucraina anul trecut. Xi plănuiește o vizită la Moscova pentru o întîlnire la nivel înalt cu Putin, în lunile următoare.

China a lansat apeluri generale pentru încetarea conflictului, dar a menținut relații calde cu Moscova și a contribuit la reducerea impactului sancțiunilor americane și europene prin relații comerciale solide. Washingtonul a avertizat China să nu furnizeze asistență militară Rusiei. Secretarul de stat al SUA Anthony Blinken a spus că informațiile au arătat că Beijingul ia în considerare un astfel de ajutor, adăugînd că, dacă China ar merge mai departe, asta ar dăuna grav relațiilor. Ministrul chinez de externe Qin Gang a descris concurența Washingtonului cu Beijingul ca pe un pariu nesăbuit”.

Se poate!

(urmare din pag. 21)

Atunci s-a creat Partidul fermierilor, care a strîns în jurul său un mare număr de oameni, ale căror voturi l-au propulsat recent în Parlamentul olandez. Să vedem ce scrie Reuters despre acest eveniment: „Un prim exit-poll a estimat că BBB a cîștigat 15 dintrun total de 75 de locuri în Senat, care au puterea de a bloca legislația convenită în Camera Inferioară a parlamentului, VVD scăzînd de la 12 la 10 locuri. Creșterea fulgerătoare a BBB este o lovitură majoră pentru coaliția de guvernare a lui Rutte, punînd la îndoială scopul său de a reduce drastic poluarea cu azot în ferme, scopul pentru care a fost fondat BBB în 2019. «Nimeni nu ne mai poate ignora», a declarat liderul BBB, Caroline van der Plas, pentru postul Radio 1. «Alegătorii au vorbit foarte clar împotriva politicilor acestui guvern»”.

Atunci cînd partidele ce se opun ideilor anormale privind mediul, propaganda de gen, organizarea familiei și religie pe care le emit „corigenții” care ne conduc de ceva vreme, ziarele subordonate acestora

Firește că toate aceste atacuri s-au îndreptat încet, încet către subiectul care îi interesează pe actualii conducători de la Beijing și anume unirea țării lor cu Taiwan. Ca să fiu mai exact, intrarea în posesia unui teritoriu care, conform tratatelor de la încheierea celui de-al II-lea Război Mondial, acelea care au fost spulberate de Rusia prin invadarea Ucrainei, le aparține de drept. Despre acest subiect, WSJ relatează: „În ceea ce privește problema Taiwanului, insula autonomă asupra căreia China își revendică și jurisdicția, Qin a pus în balanță faptul că SUA furnizează arme Taiwanului, cu avertismentele recente ale administrației Biden conform cărora China ar trebui să se abțină de la a oferi ajutor letal Rusiei în Ucraina. Deși Washingtonul nu recunoaște Taiwanul din punct de vedere diplomatic, SUA au furnizat acestei țări arme pentru a se apăra în cazul unui atac al Chinei. «De ce SUA cer Chinei să nu furnizeze arme Rusiei în timp ce aceasta continuă să vîndă arme Taiwanului?» s-a întrebat el, adăugînd că China nu a trimis nici o armă în Rusia. Qin a reiterat poziția Chinei conform căreia aceasta încearcă să se unească în mod pașnic cu Taiwan, dar și-a rezervat dreptul de a lua orice măsuri consideră necesare pentru atingerea acestui obiectiv”.

Firește că acest discurs este parte a unei politici statale a Chinei de a face pași hotărîți în direcția aplicării de facto a celor stipulate în tratatele internaționale, conform cărora mica insulă este parte a teritoriului chinez. Spun asta deoarece președintele Xi Jinping a vorbit despre problema aceasta cu ocazia realegerii sale în funcția de președinte al Chinei. Citez din ziarul britanic The Guardian: „Xi Jinping a subliniat necesitatea de a se opune influențelor «proindependenței» din Taiwan, în timp ce a închis Congresul Național al Poporului (NPC) după o săptămînă în care

vorbesc despre extrema dreaptă, naționalism populist și altele asemenea, folosind acești termen în mod greșit, așa cum am demonstrat și în articolul „Extrema ticăloșie și dubla măsură”, publicat în paginile acestei reviste.

The Guardian își începe articolul legat de rezultatul surprinzător al alegerilor din Olanda, astfel: „Noul partid populist care trece printr-un val de furie rurală față de politicile guvernamentale de mediu a devenit marele cîștigător al alegerilor provinciale olandeze, dînd o lovitură grea coaliției formate din patru partide a primului ministru, Mark Rutte. Succesul Mișcării Fermierilor-Cetățeni (BBB) la votul de miercuri, care va determina componența Senatului, pune la îndoială capacitatea guvernului de a adopta legislația cheie, inclusiv planurile sale de a reduce emisiile de azot”.

Îi numește populiști și apoi ne anunță un lucru important: victoria lor pune sub semnul întrebării trecerea legilor aberante privind reducerea emisiilor de azot. Aș putea să-i spun lui Rutte că în componența aerului pe care-l respirăm există 78% azot și doar 21% oxigen și, prin urmare, ar trebui să scoată azotul din aerul pe care îl respirăm, fiindcă ne dăunează. Același ziar britanic ne arată cum s-au schimbat lucrurile în Parlamentul

parlamentul i-a înmînat președintelui Chinei un al treilea mandat prezidențial, fapt fără precedent, și cîteva roluri cheie la vîrful guvernului. În discursul în care și-a prezentat prioritățile pentru China, Xi a descris nevoia «reunificării naționale» drept «esența întineririi naționale», punînd problema relației Taiwanului cu China ca un punct central al noului său mandat politic. «Ar trebui să ne opunem activ forțelor externe și activităților secesioniste ale independenței Taiwanului. Ar trebui să promovăm neclintit cauza întineririi și reunificării naționale», a spus Xi, în aplauze puternice. Xi, care anterior nu a exclus folosirea forței împotriva Taiwanului, a subliniat necesitatea «de a promova dezvoltarea pașnică a relațiilor din strîmtoare», subliniind totodată necesitatea de a întări armata, transformînd-o într-un «mare zid de oțel» pentru a proteja suveranitatea și interesele naționale ale Chinei.

Partidul Comunist Chinez nu a guvernat niciodată Taiwan, o democrație autonomă, dar o consideră o provincie renegată care trebuie să se reunifice cu continentul, cu forța, dacă este necesar. Xi a acordat din ce în ce mai mult prioritate revendicării Chinei asupra Taiwanului, considerînd-o ca un imperativ istoric pe fondul tensiunilor în spirală cu SUA”.

Așadar, declarația de pe 28 ianuarie a.c., oferită Reuters de generalul Mike Minihan, șeful Comandamentului pentru Mobilitate Aeriană American – „Instinctul îmi spune că voi lupta în 2025 contra Chinei” – e posibil să se adeverească, deși nici un cetățean al planetei nu-și dorește așa ceva.

Dacă va fi așa sau nu, vom vedea, dar mai întîi americanii trebuie să încheie conflicul Rusia - Ucraina și apoi să-și facă griji în ceea ce privește un eventual război direct cu China. Oricum ar fi, avertismentele chinezilor au fost transmise. Rămîne ca diplomația americană să acționeze în așa fel încît să evite războiul.

olandez după marea victorie a BBB: „Cu aproape 90% din voturi numărate, BBB și-a asigurat o cotă de 19% – suficientă, conform previziunilor, pentru a-i oferi 15 membri în Senatul cu 75 de locuri, cînd membrii adunării provinciale vor alege noua cameră superioară la sfîrșitul lunii mai. Acest lucru ar face din noul partid cel mai mare bloc din camera superioară cu partidele combinate Laburist (PvdA) și Stînga Verde, proiectate să aibă, de asemenea, 15 senatori. Coaliția lui Rutte este pe cale să-și asigure un total de 24 de locuri. (...) Cel puțin, totuși, rezultatul pare să complice grav restul mandatului său de premier. În principiu, liderul liberal de dreapta ar putea apela la alianța PvdA/ Stînga Verde pentru majoritatea Senatului necesară pentru adoptarea unei noi legi. În practică, ambele părți au spus că vor bloca întregul program climatic al coaliției dacă nu va merge mai departe și mai repede, de exemplu, prin închiderea tuturor centralelor pe cărbune în termen de doi ani și prin oprirea subvențiilor pentru industria pe bază de combustibili fosili. Sarcina lui Rutte va fi, probabil, și mai dificilă în cele 12 adunări provinciale, care sînt însărcinate cu punerea în aplicare a planurilor guvernamentale de mediu: BBB a terminat pe primul loc în cinci dintre ele, în unele ocazii cu scoruri de peste 30%”.

Iată că, dacă cetățenii se unesc, acești corigenți care ne conduc pot fi îndepărtați de la putere, iar ideile lor anormale nu ne mai pot afecta viețile. Exemplul fermierilor olandezi e unul foarte clar: doar mergînd la vot cu toții și punînd ștampila în mod unitar pe același partid sau coaliție putem schimba ceva. Altfel, indivizii aștia ne vor călări în continuare. Nu mă refer doar la alegerile parlamentare și locale din România, ci mai ales la cele pentru Parlamentul European, unde se votează toate aceste legi care nu ne convin nouă.

Am scris în august anul trecut patru editoriale în Revista „România Mare” despre grupurile parlamentare europene și despre legile pe care le susțin, arătînd că, dacă nu trimitem în această instituție legiuitoare partidele românești care să întărească grupul parlamentar ce ne reprezintă cel mai bine interesele, vom suferi în continuare.

Uniți, prin vot, vom învinge!

Măscăricii presei românești

(urmare din pag. 21)

Pe de altă parte, e demn de reținut că sataniștii planetari au îngenunchiat cu ușurință mass-media, bazîndu-se pe concluzia lui Jacques Attali: ,,Idioții merg singuri la tăiere”. Așa cum, spre exemplu, Trustul Antenelor din România s-a sinucis, atunci cînd s-a repezit, ca musca la rahat, către CNN, companie finanțată și felicitată de David Rockefeller. Să nu uităm că fondatorul CNN, Ted Turner, a afirmat: ,,O populație mondială totală redusă cu 95% față de prezent ar fi ideală” (sic!).

Acum înțelegeți de ce Trustul Antenelor și-a pierdut orice brumă a audiențelor, nemaiavînd altceva de făcut decît să-și tragă capacul la cavou? Situația este iremediabilă, imposibil de salvat, chiar dacă printre invitații talk-show-urilor se află Mugur Ciuvică, tandemul Pieleanu-Chirieac, cîțiva generali de carton ș.a. Nici măcar cu Mircea Badea nu se mai poate salva ceva, chiar dacă a fost obligat să se îmbrace la costum și cravată. Omul le strică toate emisiunile la care participă, transformîndu-le în adevărate spectacole umoristice. Odată, cînd un general a fost trezit din fotoliu și a început să spună că ,,Ucraina a pornit contraofensiva împotriva rușilor, iar aceștia au suferit nenumărate pierderi”, Mircea Badea l-a contrat scurt și sec: ,,Nu știu despre ce vorbiți, că eu, în Ucraina, constat numai ruine, incendii, cetățeni care-și părăsesc țara, penurie de armament și mulți soldați ucrainieni care umblă brambura printre dărîmături”. Chiar și Radu Tudor a devenit subiect de caterincă pentru Mircea Badea, într-o emisiune în care primul susținea cu tărie că Putin e pe ducă, are cancer, că-i bîțîie mîna, că umblă șchiopătînd, că va fi asasinat, trădat de apropiați ș.a.m.d. Discuția s-a încheiat cînd Mircea Badea i-a dat de înțeles lui Radu T. că prăbușirea lui Putin e similară cu soarta acelui elefant care a fost atacat de furnici, pentru că le strivea mușuroaiele. Cînd una dintre ele a ajuns pe ceafa imensului animal, suratele ei rămase pe pămînt au strigat: ,,Vezi că noi o să-i punem piedică, iar tu să-l strîngi de gît!”.

Și, dacă tot vorbim de Trustul Antenelor din România, nu-l putem omite pe Mihai Gîdea, cu al său look, mai potrivit pentru Kanal D, unde toți poartă barbă. Ei bine, Mihăiță, care știa că fondatorul CNN, Ted Turner, a susținut abominația că ,,ideal ar fi să dispară 95% din populația globului”, și-a pus tirul mediatic pe doamna Flavia Groșan, un medic specialist care a salvat de la moarte, pe timpul pandemiei, peste o mie de pacienți. Pe parcursul mai multor emisiuni, Mihai Gîdea a avut tupeul de a o acuza pe distinsa doamnă doctor cu faptul că s-au salvat sute de vieți fără a se respecta protocoalele stabilite de Cîțu, Arafat, Gheorghiță și alții ca ei, care au acționat ca niște... criminali! De reținut că, pentru meritele sale, Mihai Gîdea a fost premiat de mai multe ori de cei de la CNN, care i-au făcut cadou și cîteva șepcuțe inscripționate în tematică, pe care omul le poartă cu mare fală. Oricum, în cele din urmă, cînd opinia publică și-a dat seama cine este acest Mihai Gîdea, dumnealui a întors-o ca la Ploiești, făcîndu-i doamnei doctor o vizită surpriză la clinica sa, pentru a-i prezenta scuze, adică pentru a linge unde a scuipat. Ce mai, mare om, mare caracter acest individ, care nu a fost, nu este și nu va fi niciodată un jurnalist în adevăratul sens al cuvîntului. Și încă ceva: acolo unde pute a CNN, dați cu tămîie, dar nu garantez că ar mai avea vreun efect asupra acestor sataniști.

În altă ordine de idei, să ne oprim puțin și asupra celor de la ,,România TV”, care au devenit campioni mondiali în materie de ,,breaking-news” și ,,fakenews”, cîte unul la circa 2-3 minute. Nu e nevoie să luați ca reper emisiunea moderată de Ciutacu, fiindcă toate celelalte sînt la fel. Seară de seară, aceleași subiecte, aceiași invitați și același circ, iar la începutul fiecărei emisiuni ne spun că ei sînt liderii audiențelor. Ce mai, vrăjeli și iar vrăjeli, adică ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe

creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Ținînd cont de faptul că România TV este un post care transmite numai știri, majoritatea insignifiante sau pur și simplu inventate, este firesc ca nimeni să nu se uite la ele. Ăștia ar putea să facă emisiuni și fără camere de luat vederi, că totuna este. În speranța că telespectatorii și invitații din platou se vor mai trezi din amorțeală, a devenit o obișnuință să fie invitat și un fel de Gică-contra, cum este Gelu Vișan care, seară de seară, se ceartă cu toată lumea. El zice că e ,,analist politic”, dar, în realitate, este un neica-nimeni sau, mai precis, un fost spălător de cești de cafea din anturajul lui Băsescu. Păi, dacă l-ați vedea pe Geluțu cum vorbește el despre adevăr, dreptate, patriotism sau credință, cu siguranță vă veți convinge pe deplin că efectele postvaccinare sînt reale, după care ați arunca televizorul pe fereastră. Și, de fapt, cu cine se ceartă el mereu? Simplu: numai cu invitați unul și unul, precum Norica Nicolai (fost procuror), Victor Ponta (fost procuror și premier alungat cu parul), Alice Drăghici (fost procuror), gl. (r) Abraham (fost milițian) și chiar Traian Băsescu (fost turnător). Ce mai, toți niște ipocriți, parveniți și aroganți. pe care Ciutacu îi definește ca ,,invitați de marcă”. Legat de asta, îmi amintesc cum, pe vremea pandemiei, Alice Drăghici își exprima părerea despre anti-vacciniști: ,,Da să se vaccineze dracului toți, și să scăpăm de aceste proteste! Și eu m-am vaccinat, ca să pot merge la Tribunal”. Acum, a sucit-o complet și ne plînge pe umăr: ,,Doamne, cînd îmi aduc aminte cum eram ținuți în case și ieșeam la cumpărături doar între anumite ore! Ce să mai zic acum, cînd vaccinații mor pe capete!” (Domnia sa nu va da colțul, că s-a vaccinat la chiuvetă). De precizat că absolut toți moderatorii și invitații postului România TV s-au vaccinat, adică au respectat întocmai poruncile Noii Ordini Mondiale.

Acum înțelegeți cine sînt acești sfătuitori ai nației, formatori de opinie, analiști politici, băgători de seamă sau ai degetului în nas? ,,Zi și noapte se maimuțăresc/ Defilînd pe micile ecrane./ Ne-a ajuns blestemul țigănesc./ Ce coșmar! Ce fețe mitocane!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Și, dacă a tunat și i-a adunat, nu putem trece peste eminența sa, invitatul cel mai vaccinat al emisiunilor de la România TV: Bogdan Chirieac. Este omniprezent la TV, un fel de decor sau panou publicitar al meniurilor sățioase urmate de un liniștitor somn de frumusețe. Cînd este trezit pentru a formula vreo două propoziții, nu uită să ne spună că și el este tot analist politic, asta fiind, mai nou, o meserie a celor fără nici o meserie. Mai zilele trecute, Bogdan Chirieac ne-a dovedit că este total paralel și cu evenimentele de ordin militar, vorbele sale putînd fi introduse, ca exemple clinice, în orice tratat de psihiatrie. Păi, ce să înțelegem din așa ceva: ,,Dacă Rusia atacă România, nu ne va putea cuceri, pentru că armata română (care? – n.m.) va fi ajutată de NATO, UE, ONU...”, adică, în caz că rușii vor arunca cu bombe, noi vom deschide șampania și vom trage cu artificii. Săracul Bogdănel, așa se întîmplă cînd cineva încurcă pastilele sau crede că a apărut o lege care îți dă dreptul să spui ziua ce ai visat noaptea. Alte comentarii fiind de prisos, îi spun lui Bogdan Chirieac doar atît: Măi băiete, ține minte că, atunci cînd Rusia va ataca România, în maximum 2-3 zile, toți românii vor vorbi limba rusă. Aceleași lucruri trebuie să le rețină și cei de la (I) Realitatea TV, unde taie și spînzură neamurile patronului și Anca Alexandrescu, fiica regretatului jurnalist Horia Alexandrescu, cel care i-a inventat pe Dan Diaconescu, Marius Tucă ș.a. La respectiva televiziune s-a evidențiat în rău emisiunea Ancăi Alexandrescu, un fel de rîde ciob de oală spartă. Practic, în culisele unei televiziuni total paralele cu principiile presei vizuale, se dezbat, seară de seară, aspecte legate de un așa-zis Stat paralel, de unde și concluzia că ,,paralelele nu se unesc niciodată”. Așadar, la emisiunea ,,În culisele statului paralel”, Anca Alexandrescu a dat în brînci

SĂMÎNȚA BUNĂ

Mînca miezul şi arunca pe apă cojile!

motto: „Mulțumiți pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Christos Isus, pentru voi” – 1 Tesaloniceni 5.18

Într-o zi, preotul satului se întîlnește cu moș Alexander, care i se plînge de greutățile vieții. „Zilele astea, dacă mă crezi, am mîncat pîine cu ceapă“, îi mărturisește mai mult văitîndu-se moș Alexander. „Chiar așa? Nu mai ai vreo bucățică? Mi s-a făcut poftă!“, îi spune preotul și rîd amîndoi. Apoi, preotul îi povestește bătrînului: „Știi, moș Alexander, era un om așa, ca matale, care stătea pe malul unei ape și mînca miezul bobului, iar coaja o arunca pe apă. După un timp s-a săturat de boabe și s-a gîndit: «Ce necăjit sînt eu! Ia să mă duc pe malul apei, la vale, poate voi găsi pe vreunul care mănîncă mai bine». Și s-a dus mai la vale și s-a întîlnit cu un altul, tot călugăr ca și el, și i-a zis: «Măi, frate, ce faci aici? Eu sînt așa de necăjit». Dar ce-ai pățit? «Cu mîncarea este tare greu. Dar tu?». Vai, eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu, a zis celălalt. «Dar pentru ce?». Ascultă! Dumnezeu îmi trimite mîncare, în fiecare zi, la oră fixă. «Cum îți trimite?». Pe apă. Este o oră anumită cînd mă duc și vin niște coji de bob la vale și eu le iau și le mănînc. Și sînt așa de bucuros! Celălalt, cînd a auzit, i-a spus: «Eu mănînc miezul bobului și arunc cojile pe apă!»“.

Aceasta a fost o lecție pentru moș Alexander, cum de altfel este și pentru noi. De multe ori cînd ne vine să ne plîngem de anumite situații, să ne uităm și la alții și să observăm că sînt în lipsuri mult mai mari. Poate prindem puțin curaj de a fi bucuroși cu starea în care ne aflăm și, mai presus de toate, de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce ne dă.

cu dezbătutul actelor de corupție, în timp ce ,,statul paralel” este total paralel cu baloanele de săpun lansate de o televiziune în pragul falimentului. Să nu uităm că Anca Alexandrescu a fost o provaccinistă convinsă, injectată cu trei doze, iar acum se plînge de abuzurile de atunci. Chiar a început, sanchi, lupta împotriva celor care au gestionat în mod ,,criminal” pandemia în România. A remarcat și faptul că ,,organe de presă din Norvegia, Danemarca, Olanda etc. și-au cerut scuze de la cititorii lor pentru faptul că, sub diverse motive – banii, firește, ce vă mai ascundeți după deget? – au acționat contrar adevăratei stări de fapt”.

Chiar așa, dvs., distinsă doamnă Anca Alexandrescu, nu vă simțiți obligată să vă cereți scuze de la cei pe care i-ați prostit vreo trei ani cu televizorul? Nu vreți, nu puteți sau nu vă lasă ,,statul paralel”, pe care îl blamați continuu în stilul șmecherașilor de gang? Credeți, cumva, că oamenii nu știu că ,,statul paralel” finanțează la greu, anual, prin ordonanțe de urgență, aproape 90-95% din massmedia românească? Chiar nu știți că, sub genericul ,,Ciocul mic!”, în salariul domniei voastre ajung mulți bani ai poporului, și pentru asta sînteți îngenunchiată și obligată să mințiți într-o veselie? Acum, sper că înțelegeți de ce David Rockefeller a adus elogii și a mulțumit presei vîndute, din care, în opinia mea, și dvs. faceți parte.

Iată de ce ,,La nivel planetar sînt două feluri de presă: una inteligentă (cum este și Revista ,,România Mare” – n.m.), care face cetățeni adepți ai dictaturii legii, și presa imbecilă, care face cetățeni ușor de guvernat, un fel de sclavi” (Jean Guéhenno). În acest sens, se poate observa cît de actuală a rămas lozinca binecunoscută ,,Cu televizorul se prostește poporul”, sau cum spunea prof. George Pruteanu: ,,Televizorul diluează mințile”.

,,Dar ce e oare țara noastră dragă/ Decît un avion, căzut în munți?/ Nu îi mai căutați cutia neagră -/ Au luat-o hoții și o vînd la nunți” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

o nouă perspectivă asupra viitoru L ui

Imprimarea organelor – cum poate salva această tehnologie sute de mii de oameni din întreaga lume

În opt ani, din 2012 pînă în 2020, numărul persoanelor care au nevoie de un rinichi s-a dublat în nord-estul Europei și peste 100.000 de persoane se află deja pe lista de așteptare pentru transplanturi de organe în Statele Unite. Bioimprimarea organelor poate rezolva aceste probleme. Astăzi, imprimantele 3D pot crea structuri complexe cu mai multe straturi din care se obțin vase de sînge, piele, cartilaj și chiar unele organe.

În 2022, pentru prima dată, oamenii de știință au reușit să transplanteze unei femei un organ imprimat 3D. Alexa, o mexicană de 20 de ani, cu un defect congenital rar, microtia, avea urechea dreaptă deformată. Pentru a realiza un implant, medicii au folosit celulele și țesuturile pacientului. Compania americană 3DBio Therapeutics a îndepărtat 0,5 grame de cartilaj din urechea deformată, iar apoi a imprimat 3D o nouă ureche folosind celule și așa-numita biocerneală. Întregul proces a durat mai puțin de zece minute. Anterior, pentru astfel de operații, se foloseau cartilaje costale, care erau decupate în formă de ureche. Forma imprimată a urechii, plasată sub piele, va începe să regenereze țesutul cartilajului de la sine. Drept urmare, organul va avea un aspect natural, iar medicii au evaluat probabilitatea de respingere ca fiind extrem de scăzută, deoarece noul organ, de fapt, este format din celulele pacientului. O operație similară a fost efectuată pe încă zece voluntari cu vîrste cuprinse între 6 și 25 de ani, aflați în prezent sub supraveghere pentru următorii cinci ani.

Deși implantul de ureche este mai mult cosmetic decît funcțional, această operație a revoluționat domeniul bioprinting-ului. Compania crede că, dacă operația va avea succes, medicii vor putea imprima în mod similar nasuri, discuri intervertebrale și meniscuri. „Tranziția de la ureche la discul intervertebral este un salt destul de mare. Dar este mai realist cînd ai imprimat deja o ureche”, a spus profesorul de la Universitatea Carnegie, Adam Feinberg.

Principii de imprimare

Primele încercări de a implementa imprimarea 3D au fost făcute în anul 2000. Bioinginerul Thomas Boland a adaptat imprimantele de la Lexmark și HP pentru a crea fragmente de ADN. Dispozitivele au fost alese în mod special cu un diametru suficient de mare al duzei pentru a păstra intacte celulele în timpul imprimării. În plus, a fost necesar upgrade-ul softwareului pentru a putea controla temperatura și vîscozitatea cernelii. Tehnologia a fost brevetată trei ani mai tîrziu, iar de atunci industria s-a dezvoltat constant, introducînd tot mai multe opțiuni de imprimare.

Astăzi, există trei tipuri principale de bioimprimante. Cel mai comun și popular este inkjet. După principiul său de funcționare, nu diferă mult de imprimantele tipografice obișnuite. În loc de cerneală obișnuită, este umplut cu material biologic cu celule, iar în loc de hîrtie, este folosit un palet electric cu hidrogel. Astfel de dispozitive se caracterizează prin design și software simple, cost relativ scăzut, calitate ridicată și viteză de imprimare. Metoda permite varierea concentrației de celule, ceea ce creează o tranziție ușoară a limitelor, adică un gradient. Imprimantele cu jet de cerneală sînt compatibile cu multe materiale și au un procent mare de supraviețuire celulară, dar sînt capabile să imprime doar într-un singur plan, stratificînd volumul treptat.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Perioada de realizare a organului

Există sute de organizații de bioprinting în întreaga lume. Cota de venit din 2021 din bioprintare 3D a fost de 32,7% în SUA, 28,9% în Europa (în primul rînd în Franța și Germania), 24,5% în Pacific, 8% în America Latină, 5,9% în Orientul Mijlociu și Africa. În același timp, doar în 2022, piața globală a bioimprimării 3D s-a ridicat la 2,13 miliarde de dolari și se estimează că va ajunge la aproximativ 8,3 miliarde de dolari pînă în 2030. Se așteaptă ca inovațiile în cercetare și dezvoltare să conducă la creșterea pieței.

Astăzi, îmbunătățirea tehnologiilor de bioprintare și experimentele în producția de diferite țesuturi și organe continuă. Una dintre direcții implică crearea de piele artificială, care poate fi folosită pentru pacienții cu arsuri extinse. Angajații de la Universitatea Columbia din Statele Unite au dezvoltat un proiect de imprimare a unei „mănuși” tridimensionale din piele artificială, care poate fi purtată imediat pe zonele deteriorate. Această metodă rezolvă o problemă chirurgicală comună în grefarea de piele, în care grefa trebuie suturată din lambouri mici, de formă neregulată, direct în jurul unei părți a corpului. De obicei, astfel de manipulări necesită mult timp și o atenție asemănătoare, spre exemplu, cu cea a unui bijutier.

La Universitatea Carnegie Mellon, oamenii de știință au învățat cum să creeze structuri biologice complexe –vase de sînge. Producerea acestui tip de formațiuni pe imprimantă este asociată, însă, cu o serie de probleme. De exemplu, colagenul, fibrina și alte materiale folosite adesea pentru imprimare sînt „victime” ale propriei greutăți. Acest aspect a fost rezolvat cu ajutorul unei compoziții speciale pe bază de microparticule de gelatină. Ca urmare, țesuturile finale au o rezistență mecanică redusă, ceea ce le permite să rămînă suficient de dense, dar în același timp biocompatibile. Ulterior, elementele imprimate pot fi folosite pentru a crea structuri mai complexe, precum organe, inclusiv inimi.

Apropo, multe echipe de cercetare din întreaga lume se străduiesc să imprime o inimă umană vie, care este potrivită pentru o înlocuire cu drepturi depline a organelor donatoare și va avea aceeași funcționalitate. Principalul progres în acest domeniu se limitează la apariția unor părți ale inimii sau tipărirea modelelor organoide pentru experimente științifice și testarea de noi metode și medicamente. Institutul Wyss, parte a Universității Harvard, deține macrofilamente cardiace lungi, imprimate 3D . Pentru a face acest lucru, experții au creat o bază de țesut sub formă de 1.050 de găuri, fiecare dintre ele avînd două coloane microscopice. Acestea au fost umplute cu celule stem tinere, care au luat anumite forme în procesul de dezvoltare. Firele imprimate pot fi folosite pentru a combate cicatricile rezultate din atacuri de cord sau alte leziuni ale inimii. În decembrie 2019, a fost realizată prima bioprintare a unei trahei de către angajații Institutului pentru Medicină

Regenerativă Wake Forest (WFIRM). Construcția finită a constat din diferite mostre de mușchi neted și cartilaj, demonstrînd proprietăți mecanice similare cu țesutul traheal uman.

O echipă multidisciplinară de la Fripp Design and Research a reușit să creeze un transplant de nas pentru un pacient căruia i-a fost extirpat organul în 2002, din cauza cancerului. Modelul 3D a avut nevoie doar de o fotografie, care a înlocuit procedura invazivă de a preleva o amprentă cu ipsos. Au fost făcute mai multe fotografii cu camere 3D plasate în unghiuri diferite pentru a obține o imagine de 180 de grade a feței. Datele au fost apoi încărcate într-un program de calculator care a finalizat procesul de creare a unui model care se potrivea perfect cu contururile, textura și tonul pielii pacientului. După imprimarea pe o bioimprimantă, nasul a fost implantat cu succes. În 2021, unui bărbat din Londra, în vîrstă de 40 de ani, i s-a implantat o proteză de ochi imprimată în format 3D. Timp de mai bine de 20 de ani, pacientul a fost nevoit să folosească proteze, care însă nu prea semănau cu un ochi real. Potrivit bărbatului, noul ochi i-a dat încredere. De asemenea, tehnologiile moderne fac posibilă imprimarea țesuturilor (oase, piele și vase de sînge) direct în interiorul corpului. De obicei, majoritatea acestor țesuturi sînt create în afara corpului și implantate chirurgical, ceea ce creează un risc suplimentar de infecție și crește timpul de recuperare pentru pacient.

Metodele inovatoare includ inserarea structurilor imprimate laparoscopic pentru a îmbunătăți funcția ovariană sau crearea de plase biofuncționale pentru repararea herniei. Astfel de opțiuni sînt mult mai sigure pentru pacient, economisesc timp și bani. În plus, ajută la formarea unei abordări individuale pentru fiecare pacient.

Printre semnele distinctive ale bioimprimării 3D se numără efectuarea transplantului acolo unde anterior era considerat imposibil de realizat. Deci, de obicei, în tratamentul bolilor oncologice, medicii nu pot transplanta organe, deoarece imunitatea este suprimată în mod deliberat în corpul pacientului înainte de transplant, altfel propriile celule vor respinge organul străin. În cancer, suprimarea sistemului imunitar provoacă dezvoltarea unei tumori. La imprimarea organelor din celulele proprii ale pacientului, astfel de efecte nedorite sînt excluse. Mai mult, bioprintarea nu se limitează la domeniul medicinei regenerative și al transplantologiei: organele tipărite permit studii mai precise și de înaltă calitate asupra prototipurilor complete de organe umane, și nu asupra animalelor. Astfel, tehnologia poate fi solicitată în producția industrială de carne, piele și blană, precum și în industria cosmetică pentru testarea produselor de consum, care este, de asemenea, mai etică și mai ecologică.

Problemele cadrului legal și etic sînt extrem de importante. Deoarece tehnologia necesită costuri intelectuale, financiare și materiale de anvergură, ea poate fi disponibilă doar unui cerc limitat de oameni. Ca urmare, aceasta duce la o stratificare a pacienților, menținînd liste lungi de așteptare. În același timp, mulți experți prevăd creșterea prototipurilor rapide și ieftine datorită imprimării 3D. Există, de asemenea, obstacole funcționale pe care oamenii de știință trebuie să le depășească. De exemplu, pentru bioprintare, celulele sînt prelevate din corpul uman, care apoi se divid pentru a crea baza. Cu toate acestea, celulele au o limită de diviziune, după care nu mai sînt utilizabile. Prin urmare, modelul inimii a reușit pînă acum să fie imprimat nu la dimensiune completă. De asemenea, este necesară rezolvarea problemelor legate de optimizarea designului imprimantelor și crearea mai multor biomateriale ideale, a unui software adecvat, precum și creșterea rezoluției și vitezei imprimantelor. N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.