România Mare, nr. 1685

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Problema Planetei noastre este că cele 4 puncte cardinale nu se mai suportă…

CornELIU VADIm TUDor

Declarația de la Moscova

M-am inspirat, desigur, din declarația de la Padeș, care a marcat începutul Revoluției lui Tudor Vladimirescu de la 1821, deoarece întîlnirea președinților rus și chinez reprezintă, dincolo de cooperarea economică a țărilor pe care le conduc, declarația de eliberare a unei părți a lumii de dominația occidentală, căreia i se opune o lume multipolară mai bună și mai dreaptă. Cel puțin, asta declară Xi Jinping, care nu-i șeful unei țări asuprite de americani, așa cum era Țara Românească pe timpul lui Tudor, ci a uneia care vrea, în principal, „să smulgă laurii de pe fruntea de fier a Unchiului Sam” ca să și-i pună sieși. După aceea mai vedem cum va fi cu lumea multipolară și cu îmbunătățirea conducerii globale, fiindcă noi știm că vorbele imperatorilor nu sînt întotdeauna în beneficiul țărilor mici.

Întîlnirea dintre Xi Jinping și Vladimir Putin s-a terminat. Cei doi au pus lumea la cale, cum s-ar zice, stabilind condițiile cooperării celor două țări în următorii ani și al întăririi alianței contra Occidentului condus de SUA. Ce au stabilit exact

nu știm, fiindcă, așa cum a declarat ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, conținutul discuțiilor ruso-chineze nu e treaba noastră.

Din cîte observ, cele două părți s-au întîlnit în primul rînd ca să discute despre cooperare economică și mai puțin despre războiul din Ucraina. Chinezii intenționează să redeschidă „Drumul mătăsii”, lucru despre care scriam și eu într-un articol publicat în urmă cu un an în „Tribunul”, intitulat: „Drumul mătăsii și războiul din Ucraina”; pentru asta, chinezii au acum nevoie de Putin, care posedă Crimeea și Mariupol, puncte-cheie pe noul drum comercial. Prin urmare, a meritat ca președintele Xi să bată drumul pînă la Moscova pentru asta, cu o delegație impresionantă formată din 200 de oameni de afaceri din diferite domenii economice, semnal clar că cele două țări intenționează să facă mulți bani împreună în viitor.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Turismul și vacanțele românilor

(interviu cu domnul Nicu Marius Marin – antreprenor HoReCa)

Odată cu instalarea primăverii în Carpați dorul de ducă al românului se amplifică, orizonturile vacanțelor încep să se deschidă tot mai mult spre drumețiile visate în anotimpul friguros. În acest context special – de renaștere a naturii, concomitent cu deschiderea sezonului de vară al turismului autohton – m-am gîndit că ar fi binevenit un interviu pe această temă, mai ales că, avîndu-l coleg de pagină pe domnul Nicu Marius Marin, antreprenor HoReCa, ideea se poate materializa mai ușor.

Răspunzînd cu amabilitate demersului meu, domnul Nicu Marius Marin s-a dovedit un excelent cunoscător al problematicii puse în discuție, oferind răspunsuri competente și bine documentate, despre care vă veți convinge citind interviul de mai jos.

Geo Ciolcan: Domnule Nicu Marius Marin, vă propun să începem cu o întrebare care poate fi și o nedumerire: după cîte cunoaștem, de profesie sînteți avocat, ați absolvit Dreptul, dar, de ani de zile ați înființat o agenție de turism și ați devenit și ghid turistic. Ce v-a determinat să îmbrățișați acest sector de activitate?

Nicu Marius Marin: De profesie sînt consilier juridic. Nu am avut cinstea de a pătrunde în breasla

avocaților. Am ales, după 9 ani în această profesie, să schimb direcția din cauza faptului că mi-am dorit să muncesc pentru mine, nu pentru alții și fiindcă însușirile mele native îmi spuneau că voi fi un ghid de nota 10, nu un jurist de nota 8.

G.C.: Din experiența acumulată pînă acum și făcînd o comparație cu situația turismului de pe vremea cînd ați venit în domeniu și cea de astăzi, ce concluzii aveți?

N.M.M.: Consider că în cei 18 ani scurși de la intrarea mea în acest domeniu al turismului, numărul turiștilor străini care vizitează România a crescut de la grupuri mici, familiale, la nivel de autocar, iar părerile acestora despre țara noastră sînt unele extrem de bune. Cînd am început activitatea de ghid multe drumuri din țara noastră erau în reconstrucție, iar acest lucru a contat foarte mult după aceea fiindcă ne-a scurtat timpii de deplasare și a îmbunătățit condițiile de transport. De asemenea, finalizarea autostrăzilor din partea de vest a Transilvaniei, cea mai vizitată provincie istorică de către turiștii străini, ne-a ușurat misiunea de a le prezenta România.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Necredinta noastrã

Demult s-a scris despre aceste vremuri Cînd omenirea cade-n dezbinare

Și se înfruntă știința cu neștiința

Și răul cere loc la guvernare

Înțelepciunea strînsă în milenii

Cu care se mîndrește omenirea

S-a dovedit a fi neputincioasă

În fața răului ce schimbă firea

Prin necredință și prin nepăsare Am pregătit venirea celui rău

Și sîntem dezarmați în fața fiarei Și ne-ntrebăm ce face Dumnezeu

Sîntem produsul patimilor noastre

Să nu Îl acuzăm pe Dumnezeu

Că pe pămînt se cerne omenirea Și mulți apucă drumul celui rău

Se vor sminti în vremuri de prigoană Și dintre cei ce au credință Și vor primi pecețile satanei Și se vor închina cu umilință

Isuse Doamne, iartă-ne păcatul

Și miluiește-ne, pornim la oaste

Și-n fața fiarei întărește scutul Ajută, Doamne, necredinței noastre!

M ARIUS B UD ă R ă SCU

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Idila dintre Ţap şi Leu F Sorin Moisescu se leagă la cap fără să-l doară

F Şobolanul Verde F Presa americană îl demască pe Alfred Moses F În anul 2020 vor exista 5 giganţi ai economiei mondiale F Limuzinele lui Halaicu

PArTEA A II-A

F Sîmbătă noaptea, în Palatul de Gheață din oraşul german Aachen, s-a scris o nouă şi glorioasă pagină în cartea de aur a sportului românesc: Mihai Leu şi-a apărat cu succes titlul mondial la box (categoria semi-mijlocie). Partidă extrem de grea, datorită agresivităţii şi tertipurilor adversarului, irlandezul Michael Carruth, care nu este un debutant oarecare, ci chiar campionul olimpic din 1992, de la Barcelona. Aşadar, s-au bătut doi mihai, dintre care românul s-a dovedit a avea o „fibră“ mai bună, o alonjă superioară şi o artă pugilistică remarcabilă. Nu putem uita că Mihai Leu este laureat al Premiului Naţional al Fundaţiei „România mare“, pe anul 1995. „Este greu să ajungi în vîrf, dar şi mai greu este să te menţii acolo!“ Ca şi la fotbal, tot sub egida „mondialelor“, România îngenunchează Irlanda. Cu cîteva ore înainte de meci, crainicul radio Octavian Vintilă, aflat în maşina lui Gh. Nițu, în drum spre arena sportivă, i-a telefonat senatorului Vadim – şi ştiţi ce-a făcut? Pur şi simplu i-a „pus“, la telefon, fîlfîitul steagurilor Tricolore pe care ei le scoseseră pe geam, în inima Germaniei. „Eşti un adevărat naţionalist extremist!“ – a glumit senatorul. F Şi fraţii noştri de peste Prut au o democraţie originală: Ministerul Comunicaţiilor din Republica Moldova a tăiat telefoanele Poliţiei, pentru că nu şi-a achitat datoriile! F Ştiaţi că imensitatea teritoriului Rusiei se întinde pe 11 fuse orare? F La Palatul Cotroceni circulă un DoCUmEnTAr cu bunurile care au aparţinut fostei familii regale. Ele erau evaluate la peste 15 miliarde de lei (la valoarea din 1946 a leului), cărora li se adaugă 708 medalii jubiliare şi diferite monede, toate din aur, în greutate totală de 15 kg. În termenii de astăzi, se poate vorbi de bunuri însumînd peste 2 miliarde de dolari. Sursa TroIA, pe care o avem la Preşedinţie, ne-a informat: „Acest material e studiat acum, în vederea pregătirii şi adoptării unei Legi de retrocedare, în cadrul unei şedințe, cu uşile închise, a P.N.Ţ.C.D., ce se va ține, probabil, tot la Cotroceni“. Vom reveni cu amănunte. F „Nu credeţi tot ce spune Clinton!“ – a avertizat fostul ambasador american în românia, David Funderburk. Păi, a zis două chestii: 1) „Sînteţi pe drumul cel bun“; 2) „Vă felicit pentru antrenarea U.D.M.R.-ului la guvernare“. Carevasăzică, nu a fost cinstit cînd a debitat toate astea. Deci nu sîntem pe drumul cel bun. Şi nici U.D.m rul nu trebuia băgat în Guvern, ci în măsa pe gheața Lacului Balaton. Măi, Bilă, de ce-ți dă ție Tom Lantoş să scrii după dictare? Cine conduce, de fapt, America? Satana, iată cine o conduce. De-aia se şi prăbuşesc avioanele americane, cad ca muştele-n frizerie, cîte unul pe zi, cu sute de morţi nevinovaţi, pentru ca Ţara asta prea calcă pe cadavre, de la exterminarea indienilor băştinaşi și pînă la bombardarea Ploieştilor, a Dresdei, a Hiroshimei, a Vietnamului, a Irakului, a Iugoslaviei. De ce au americanii plăcerea sadică de a ucide oameni? Ei nu se gîndesc că totul se plăteşte pînă la urmă? F În ziarul „Adevărul“ de sîmbătă, 20 septembrie, a apărut, pe pagina I, un articol intitulat: „De ce oare? La Paris, Roma, Viena, Bonn, Londra, O.N.U. –steagul Ungariei n-are stemă. La Bucureşti şi Cluj – are“. Este exact ce scriem şi dovedim noi, de două luni încoace. Şi atunci, cine provoacă, cine e extremist, cine se joacă cu focul? Noi, cei care dorim să se intre în LEGALITATE și demascăm

o diversiune ofensatoare pentru românii din Transilvania – sau diplomaţia maghiară, care îşi permite să facă pe teritoriul româniei ceea ce nici măcar nu îndrăzneşte să viseze în Franța, Italia, Austria, Germania, Anglia şi America?! F Şi „România liberă“ calcă pe urmele noastre: într-o anchetă publicată tot sîmbătă se dă în vileag vila pe care fostul director al S.P.P., Dumitru Iliescu, şi-a ridicat-o chiar în mijlocul Pădurii Mogoşoaia. Ar cam fi timpul ca Ion Iliescu să-l dezavueze, public, pe acest infractor. Altminteri, lumea va continua să-i bage în aceeaşi oală. F Pentru amatorii de înţelepciune antică, vom reproduce un proverb indian: „Dacă un om rîde, rîde de altul. Dacă plînge, se plînge pe sine“. F Aşa cum am rîs noi de tînărul reporter al TVR, Ştefan Lungu. Iată încă o „perlă“ a nefericitului gafeur: pus de Anca Toader să transmită, în direct, forfota prilejuită de eclipsa de Lună de marţea trecută, Lungu ne-a dat o „scurtă“ năucitoare, anunţîndu-ne că lîngă el se află „unul dintre cei mai vechi astronauţi (?!) români“. Era un bătrînel de aproape 90 de ani, pe care l-am cercetat rapid: nu, nu era Iuri Gagarin, nici Valentina Tereşkova, nici neil Armstrong şi nici măcar Dumitru Prunariu al nostru. Pentru că aceştia au fost astronauţi. Moşulică era astronom, ceea ce e o altă mîncare de peşte. F Pericol mare la orizont: Partidul Hoţilor (adică P.D.-F.S.N.) este cît pe-aci să pună laba pe BANCOREX. Să te ții jaf! Presa mai semnalează că şi Garda Financiară va încăpea în ghearele P.D.-F.S.N., ca şi Fabrica de Hîrtie Letea, ca şi multe, multe altele. Pentru un partiduleţ pe cale de dispariţie, e cam mult. Sărman Popor, ai ajuns pe mîna tîlharilor, care cu cîteva clişee verbale de 2 lei, te prostesc, te buzunăresc şi te lasă cu buza umflată. F Ziarul „Naţional“ îl denunţă, public, pe editorialistul ziarului „Ziua“, Ioan Groşan, că „dădea cu scrisul“ la Securitate chiar şi în mai 1989. Cine se aseamănă, se adună. Unde putea să scrie Groşan decît tot la un informator cu plată, Stănescu? F Devine tot mai îngrijorătoare stăruinţa unora de a se încheia afacerea cu Bell Helicoptere. Aici nici n-ar mai trebui să se discute: o firmă americană vrea să ne bage pe gît 96 de elicoptere de război, la preţul uriaş de 1,5 miliarde de dolari, în condiţiile în care străinii ne-au forţat să ne culcăm la pămînt industria de apărare şi într-o vreme în care nu avem deloc aceşti bani, iar priorităţile naţionale sînt altele. Cine mai insistă pe tema asta (în frunte cu Victor Babiuc) devine suspect de MITă şi va da de bucluc. Spre marea noastră satisfacţie, marele ziar american „New York Times“ calcă exact pe urmele dezvăluirilor şi raţionamentelor făcute de noi: „Afacerea a fost forţată de către Ambasada S.U.A. la Bucureşti, care a lucrat în echipă cu Bell Helicopters Textron (...). Ambasadorul Alfred Moses (al cărui mandat a expirat în luna iulie) a recunoscut, într-un interviu acordat recent presei americane, că a somat, în repetate rînduri, autorităţile române să cumpere elicopterele Cobra, din raţiuni economice şi militare“. În realitate, raţiunile erau de şpagă ordinară: nu mai puţin de 14 milioane de dolari au fost plătiţi de mafioţii firmei din S.U.A., pentru intermediari, cea mai mare parte a sumei intrînd în buzunarele acestui vagabond bătrîn, pe nume Alfred Moses, care se tot răţoia la P.r m , dar pe care noi l-am ghicit de la bun început şi i-am tras în dos un şut. Mai țineti minte ce aere îşi dădea hoţul asta, cum dărîma el statuile Mareşalului Antonescu şi punea la zid partidele naţionaliste, indicînd şi direcţia de centru,

cu gîtul lui ţeapăn, de lup care e pus paznic la oi? Ce tupeu! Şi ce jagardele ieftine toţi acei conaţionali ai noştri, care făceau pe ei cînd apărea bişniţarul ăsta care, vorba aia, era prieten de familie cu Bill Clinton! Mă, proştilor, vă spunem pentru ultima oară: nu vă e clar că nimeni nu ne ajută dezinteresat, nu pricepeţi că toți se uită la Ţara asta ca la o vacă de muls? S-au dus vremurile de aur, cînd generalul Henri Berthelot şi premierul Franţei, Georges Clemenceau, ca să nu mai vorbim de preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson, şi secretarul de Stat Robert Lansing, care sprijneau, cavalereşte, făurirea României Mari! Între timp, au venit evreii la putere, în aproape toată lumea, iar Dumnezeul lor e BANUL! F Ziarul „Republica“, aruncat pe piață de gașca Teodor Meleșcanu – Iosif Boda, cu miliardele lui Măgureanu, a pășit cu stîngul. În primul rînd, nu înțelegem ce caută el să apară la Piteşti. În al doilea rînd, prin ce s-a făcut remarcată pînă acum Liana Buligan, de-a fost unsă ca redactor-şef? (Mă rog, cam ştim noi prin ce, dar nu spunem!). În aşchiuța ei de „editorial“, publicat în nr. 1, în loc să arate ce vrea noul cotidian, Buligan (oh, numai o literă o desparte de Beligan!) se întreabă, precum un Mihail Kogălniceanu cu fustă: „Ce este interesul naţional?“. Fătuca cultivă stilul aforistic, că tot seamănă cuvîntul cu afrodisiac: „Urasc violenţa, dar respect disperarea. Între extremismul liderilor politici şi speranţele ofilite ale românilor este un hău. Cine girează mizeria economică şi confuzia societăţii civile? Partidele declarate a fi de stînga sînt o ofertă tentantă, dar din nefericire ele nu oferă nimic (?!) Incapabile de a se debarasa de haloul ceauşist, timide şi disipate, partidele de stînga nu au curajul de a prezenta alternativa“. Adînci cugetări! Foamea de filosofie a lui Madam Buligan – Bulimie se numeşte. Dacă o ține tot aşa, după două luni o să vîndă doar vreo 2.000 de exemplare pe zi. Ceea ce contează este cîte miliarde de lei este dispus Măgureanu să paradească cu acest ziar născut mort. Decît aşa un ziar „Republica“, mai bine băga banii în Uzina de Ţevi „Republica“. F Titlul săptămînii a apărut în revista „Timpul“: „Presa ţucălară“, articol de Dumitru Motorga. Este împrospătată memoria românilor, publicîndu-se stenograma „confruntării“ televizate dintre Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, din toamna anului 1992. Zicea Ţapul: „Întîlnirile dvs. au fost orientate spre Cuba, spre China (...). Ce am cîştigat din China?“. După 5 ani, avea să se ducă și el în China. Mare curvă, politica asta... În acelaşi număr, Adrian Riza publică un text nimicitor, intitulat: „Tov. Dejeu şi dl. Postelnicu“. Agenţia Reuter a citat, zilele trecute, declaraţia ambasadorului Franţei la Consiliul Europei, Jacques Warin: „Parisul va refuza să semneze charta Consiliului Europei cu privire la limba minorităţilor şi la dialectele regionale, deoarece în Franţa nu există decît o singură limbă oficială. Franceza este singura limbă oficială a Franţei“. F În faţa unor asemenea probleme, apare cu atît mai lamentabilă guițarea unor purcei de lapte (bătut) care fac şi ei ochi prin presă şi au văzut că e rost de o învîrteală, ceva, ori de vreo bursuliță Sörös dacă bălăcăresc ideea de patriotism. Tuturor acestor jigodii li s-a adăugat o figură nouă, care spurcă hîrtia la „Libertatea“. Pe el îl cheamă Cristian Stancu şi e prost ca bocancu’. Numindu-i pe Vadim şi Păunescu „nişte fanfaroni în căutare de fraieri“, godacul cu pixu-n rît trînteşte în final o băleguță de care Octavian Andronic ar trebui să se ruşineze: „De aceea sper că majoritatea covîrşitoare a românilor nu vor discuta «probleme naţionale» decît pe durata unui şpriţ“. Cam ăsta-i nivelul la care scriu pomanagiii ăştia... (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 26 septembrie 1997)

Istorii pu ț in ș tiute  Istorii pu ț in ș tiute

Inchiziţia – cel mai temut tribunal al istoriei (II)

Acuzatul trebuie să ghicească (2)

În unele ţări, existau legi care interziceau punerea sub acuzare la o vîrstă atît de fragedă, dar „ingeniozitatea“ inchizitorilor nu cunoştea limite şi copiii erau citaţi, judecaţi şi condamnaţi prin intermediul unui „tutore“, numit ad-hoc de tribunal. Interogatoriul se desfăşura după anumite canoane, menite să-l oblige pe acuzat să se contrazică sau să se încurce, lată ce-i sfătuia pe confraţii săi dominicanul Bernard Guy, despre care am pomenit mai înainte: „Un inchizitor energic nu trebuie să se lase convins cu uşurinţă, ci să continue cu fermitate pînă ce oamenii îşi mărturisesc erezia. Dacă un acuzat consimte să jure că nu este eretic, eu îi spun: «Dacă juri numai pentru a scăpa de rug, nu-mi ajunge un jurămînt. Nu-mi ajung nici zece, nici o sută, nici o mie de jurăminte, căci te voi socoti că ai jurat sub constrîngere. În afară de asta, dacă voi reuşi să dovedesc, aşa cum cred că se va întîmpla, că eşti eretic, jurămintele tale nu te vor scăpa de arderea pe rug. Aşa încît nu vei face altceva decît să-ţi pătezi conştiința, fără a te izbăvi de pedeapsă». Înspăimîntaţi de asemenea cuvinte, mulţi eretici îşi mărturisesc crimele“.

Dacă presiunile morale nu erau suficiente, se recurgea la tortură. De la biciuire pînă Ia tragerea pe roată, de la arderea tălpilor, pînă la turnarea de plumb topit în ochi, în nări şi în urechi, de la zdrobirea progresivă a oaselor mîinilor şi picioarelor pînă la jupuirea de viu, Inchiziţia a utilizat tot arsenalul de suplicii pe care i le punea la dispoziţie barbaria medievală. Între tribunalele ecleziastice şi cele civile s-a desfăşurat, pe acest tărîm, o veritabilă competiţie, fiecare din ele străduindu-se să găsească procedeele cele mai rafinate pentru a obţine mărturisiri.

Respectînd însă cu scrupuloasă ipocrizie formele exterioare, Inchiziţia nu se mulţumea să ceară prizonierului istovit de chinuri doar recunoaşterea vinelor sale. El trebuia să reconfirme a doua zi mărturisirea, adăugind că o făcea „fără să fie silit de nimeni”. Dacă, după trecerea unui răstimp, cineva îndrăznea să revină asupra celor spuse sub tortură, îl aşteptau cazne şi mai cumplite, echivalînd cu condamnarea la o moarte lentă şi groaznică.

Auto-da-fé

Practic, Inchiziţia nu cunoştea noţiunea de achitare a vreunui acuzat, cazurile în care el era absolvit de orice vină fiind rarisime. La capătul anchetei care, aşa cum am mai spus, putea să dureze cîteva luni sau cîţiva ani, acuzaţii erau împărţiţi în două categorii:

a) cei care îşi mărturisiseră „păcatele“ şi renunţaseră la „ereziile“ lor;

b) cei care nu-şi recunoscuseră „crimele“, făcîndu-se astfel vinovaţi de „erezie persistentă“. Mai exista, de fapt, şi o a treia categorie: cei care „recidivau“ după ce se legaseră prin jurămînt să renunţe la erezie.

Pedepsele aplicate de Inchiziţie se întindeau pe un registru foarte larg şi variat: în ordinea severităţii, ele constau în penitenţe, zile de post şi rugăciune, pelerinaje în diverse localităţi considerate sfinte, spovedanii publice, ţintuirea la stîlpul infamiei, purtarea de „stigmate“ (semne distinctive, specifice culpei respective şi cusute pe veşminte: cruci galbene, limbi de culoare roşie, anumite litere etc).

Încă din primele decenii ale activităţii lor, dominicanii şi franciscanii au obţinut dreptul de a condamna pe inculpaţi la plata unor amenzi în bani sau în natură. Ei s-au grăbit să profite din plin de acest privilegiu, spoliind sute de mii de persoane şi acumulînd averi imense. Lucrurile au mers atît de departe încît în 1244 şi 1251 Papa Inocenţiu al IV-lea s-a văzut nevoit să intervină, reproşînd „fraţilor cerşetori“ că au abandonat legămîntul de sărăcie pe care şi-l luaseră. Dar mustrarea nu a avut nici un efect şi inchizitorii au continuat să aplice amenzi celor aduşi în fața lor, ba chiar au recurs din ce în ce mai frecvent la confiscarea în folosul lor a întregii averi a condamnaţilor. Lăcomia cuvioşilor magistraţi a stat, de altfel, la baza multora dintre procesele intentate de Inchiziţie care, în unele locuri, îşi împărţea beneficiile cu regii, prinţii şi seniorii feudali. Nu întîmplător în

regiunile sărace, aşa cum era, de pildă, nordul Franţei, anchetatorii sinistrului tribunal nu descopereau decît foarte puțini eretici.

Ceea ce pentru o serie de autori a fost o simplă bizarerie – procesele intentate unor persoane defuncte şi condamnarea rămăşiţelor lor pămînteşti la tot felul de pedepse – avea de fapt aceleaşi motive: confiscarea bunurilor materiale. De pe o zi pe alta, cineva se putea vedea astfel privat de întreaga lui avere, sub pretext că o moştenise de la un bunic eretic, chiar dacă acest fapt nu corespundea adevărului. În a sa lucrare, Bernard Guy arată că, în decurs de 15 ani, numai în sudul Franţei s-au pronunţat 89 de sentinţe împotriva unor persoane care muriseră cu 5 – 30 de ani înainte de data procesului. Pedepsele cele mai frecvente ale Inchiziţiei se situau însă la extremitatea maximului de severitate: întemniţarea pe viață şi execuţia. Închisorile erau de două categorii: murus largus şi murus strictus sau durus. În ambele, deţinutul stătea într-o celulă separată şi era hrănit doar cu pîine şi apă. Dar în regimul lorgus, rezervat celor bogaţi, prizonierul avea un număr de minute pe zi în care putea face mişcare pe culoarele temniţei şi schimba cîteva cuvinte cu tovarăşii lui de suferinţă. Murus strictus însemna de cele mai multe ori o carceră în zid, abia cu puţin mai mare decît trupul unui om. Condamnatul era înlănţuit zi şi noapte de perete, neputînd să se mişte aproape deloc. Mîncarea şi apa erau introduse printr-un mic orficiu în perete, care servea și la aerisire. Şobolanii mişunau continuu, disputînd prizonierului codrul de pîine mucegăită pe care îl căpăta. În asemenea condiţii, nu este de mirare că durata de viaţă a condamnaţilor – chiar în cazul unor oameni tineri şi viguroşi – era foarte scurtă.

Sentinţele Inchiziţiei erau pronunţate în mod solemn, numai în ziua de duminică, fie într-o biserică, fie într-o piaţă publică, în prezenţa acuzaţilor şi a judecătorului lor, a episcopului şi preoţimii locale şi a unei numeroase asistenţe. După ce se dădea citire verdictului, ereticii care refuzaseră să-şi mărturisească crima erau invitaţi, pentru ultima oară, să revină în sînul Sfintei Biserici; în eventualitatea unui refuz, ei erau predaţi tribunalului laic, ceea ce echivala în mod automat cu condamnarea la moarte prin ardere pe rug.

O părere eronată, dar destul de răspîndită, identifică această execuţie cu noţiunea de aufodare (în realitate, expresia, care în limba spaniolă înseamnă „act de credinţă“, desemnează ceremonia de pronunţare a sentinţei, aşa cum se desfăşura ea în Spania. Primul auto-da-fé a fost organizat la Sevilla, în 1482, din ordinul marelui inchizitor Thomaso de Torquemada. De obicei, execuţiile nu aveau loc în cadrul ceremoniei, deşi se cunosc unele excepţii.

Inchiziţia a operat în toată Europa Occidentală şi Centrală, extinzîndu-se odată cu descoperirea Lumii Noi, în teritoriile coloniale spaniole şi portugheze de dincolo de Oceanul Atlantic. Trăsăturile ei specifice în diferite ţări, ca şi principalele personalităţi istorice care fie au combătut-o, fie au susţinut-o vor forma obiectul unui alt articol.

Sfîrșit nICoLAE mIron

TABLET ă DE SCRIITOR

Amanții

Pendulul orologiului ducea spre ora unu din noapte cînd, deodată, soneria de la apartamentul 84 de la ultimul etaj al unui bloc cu 10 niveluri zbîrnîi de cîteva ori. Petre Buzatu se afla în dormitorul din capătul locuinței, dincolo de sufragerie, unde țîrîitul soneriei se putea auzi cu greu. Bărbatul nu era singur. Alături de el, în patul conjugal al familiei Toma Lumînăraru, se afla soția acestuia, Zamfirica, femeie la vreo treizeci de ani, ambii ținîndu-se strîns în brațe în timp ce se sărutau cu foc... Cînd zbîrnîiturile se întețiră pînă ce nu le mai putu ignora, speriat, omul sări din pat ca ars... Își trase iute nădragii pe el, cu gîndul să fugă cît mai repede afară. Cum, însă, se afla la ultimul etaj, nu prea știa ce să facă. Să se cațăre pe fereastră și să se urce pe balustrada balconului, risca să cadă în gol. Dar mai periculos ar fi fost să dea nas în nas cu bărbatul Zamfiricăi, pe care o cunoscuse într-o benzinărie, în timp ce făcea plinul la mașină. Atunci schimbaseră între ei cîteva vorbe, priviri galeșe, dar și numerele de telefon... Așa că, în zilele următoare, se înfiripase între ei un amor nebun.

- Ce ai, dragule?, îl întrebă femeia, trezită din focul iubirii... Te-ai plictisit de mine și acum vrei s-o iei la sănătoasa?

- Soneria! N-auzi soneria? E cineva la ușă, se bîlbîi omul de spaimă.

- N-are cine să vină la ora asta... Ți-am spus că m-am asigurat în toate privințele. Pe bărbată-meu l-am expediat la ai lui, la țară. Eu însămi l-am urcat în tren. Are distanță mare de mers și abia dimineață, tîrziu, va ajunge la părinții lui. I-am și zis că de îndată ce ajunge, să mi-o dea pe soacră-mea la telefon, sub pretextul că vreau să o întreb ceva... Așa că, în nici un caz nu poate fi el. Poate că a sunat vreun boschetar sau un bețiv, că pe frigul ăsta sînt destui care dau buzna pe scările blocurilor. Caută și ei să se adăpostească peste noapte, plus că locatarii le mai dau, din cînd în cînd, cîte ceva de mîncare și o haină veche.

Biblioteca Na ţ ională

- Pe cuvînt de onoare că am auzit soneria, încercă omul să o convingă pe Zamfirica, galben la față ca lumina palidă a veiozei de pe noptieră.

... Și cît de mult își dorise să petreacă o noapte în brațele ei... Iar acum, iată că vine cineva să-i strice buna dispoziție... O luă din nou în brațe și, cînd atmosfera începu să se încălzească iar, se auziră bătăi puternice în ușă.

- Stai liniștit, spuse femeia, ți-am zis că bărbatul meu e plecat în Moldova, la socri.

Speriat de bătăile repetate din ușă, omul își trase în grabă ce mai avea de pus pe el și o zbughi spre ieșire, socotind că cel mai bine ar fi să deschidă brusc ușa și să se facă nevăzut pe scări... Însă, se răzgîndi pe loc și, pe un ton autoritar, se răsti la musafirul nepoftit:

- Care ești, mă, de suni la ușa oamenilor?

- Sînt eu... Costel Mutu...

- O, Mutule, dar văd că vorbești bine.

- Păi, da!

- Și eu sînt Buzatu!

După acest scurt dialog, înțelegînd că nu era vorba de bărbatul femeii, omul prinsese curaj și parcă nu mai era el, fricosul de adineaori, gata să sară de la balcon.

- Treaba dumitale cine ești! Lasă-mă să dorm, că mîine trebuie să merg la serviciu.

- Și eu trebuie să mă duc la muncă... Deschide, că am o socoteală cu Zamfirica. Peste trei zile împlinește 30 de ani și i-am adus un cadou...

- Vezi-ți de treaba ta, omule, că n-ai nici o șansă, Zamfirica e a mea acum... Pleacă de la ușă și vezi-ți de drum.

- Uite că nici de-al dracu’ nu plec... Mă culc aici, pe preșul din fața ușii.

Zamfirica apăru în spatele bărbatului, să vadă ce se întîmplă. După ce ascultă schimbul de cuvinte dintre cei doi, temîndu-se să nu audă vecinii discuția care se întețea, răsuci cheia în broască și deschise larg ușa, poziționîndu-se între cei doi bărbați, ca nu cumva să se încaiere. Nu mică îi fu mirarea cînd se trezi față în față cu un mai vechi amorez de-al său, purtînd în brațe un buchet mare de flori și o sticlă de șampanie. Puțin cherchelit, bărbatul îi zise cu reproș:

O pasăre nouă

Fiecare grădină are păsările ei și se cunosc păsările cu pomii, cu sentimentul patriotismului de patrie mică. Monumente: stîlpii cablului de lumină, cotețul porumbeilor, unde păsările minuscule, vrăbiile limbute, sticleții și scatiii gălbiori se întîlnesc la orz și porumb, cafeneaua lor matinală. Intrarea pe gaură – și tot pe acolo ieșirea cu gușa plină. Vara și iarna, rațele rîd în hohote mari. Au și de ce. Marțial, curcanul se desface pe dinaintea lor arătos și, umflat peste măsură, cînd crede că atinge apogeul formei de tambur-major, face pasul rigid și trece ritmic pe sub frînghia de rufe, înfășurat în eghileți.

,,Ce caraghios!”, trebuie să zică vrăbiile din vișinul degerat în care au crescut mii de cartofi, mutați dintr-un vișin într-altul. ,,Dar e băiat bun!”, a răspuns găina de lîngă el, confidenta lui. ,,Ceea ce-mi place la oamenii ăștia”, vorbește ograda, cu o aluzie la noi, ,,este că nu ne mănîncă”. Întradevăr, noi ne hrănim, ca și ea, cu orz și porumb, și tovărășia s-a închegat.

,,Fetele mamii!”, strigă Paraschiva. Vrăbiile vin de pretutindeni, porumbeii, găinile, rațele, curcile, și ea nu se mai vede din ele. Paraschiva e pentru ele ,,cucoana cu capotul roșu”. Ea știe să vorbească păsărește și-i sînt orătăniile atît de supuse încît însuși curcanul clocește, primăvara, pentru ea, 35 de ouă, numai ca să-i facă plăcere.

Grădina de zăpadă, gîștele și gospodina sînt stupefiate. S-a ivit o pasăre nouă în pomi, o pasăre nemaivăzută, mare, corsetată elegant și prietenoasă. Se fudulește prin crăcile apropiate de casă, ca în oglindă. Își face unghiile, ciocul, își drege cravata, jartiera, își strînge fustele, joacă un pas de polcă și unul de vals.

,,Mînca-o-ar mama, e fată!”.

Nu te mănîncă nimeni, fii liniștită, pasăre din cer. Așa vine vorba inimii, pe la noi. Mama vrea să te pupe.

TUDOR ARGHEZI (1945)

- Păi de-astea îmi ești, Zamfirico? Mă trișezi, ha? Nu-i nimic, la tine e loc destul pentru tot felul de musafiri și știu te pricepi să le fii gazdă bună... Iartămă, n-am vrut să te jignesc... Știi doar că așa sînt eu... Dar de ce mă ții la ușă? Peste cîteva zile este ziua ta de naștere și am venit să petrecem. Știu că bărbatul tău nu e acasă, te-am văzut cînd l-ai urcat în tren... Și atunci ce mi-am zis, ia să nu-i las locul omului rece... Hai, cît ai de gînd să mă mai ții la ușă? Hotărăște cu cine vrei să rămîi: cu el – și arătă spre necunoscut -, sau cu mine? Nu-i nici o supărare!, zise Mutu, dînd să o ia pe scări, spre etajul de dedesubt.

Femeia avu un schimb discret de priviri cu bărbatul de lîngă ea și, ridicînd ușor din umeri, îi dădu de înțeles că trebuie să plece... Lucrurile erau evidente, ambii bărbați înțelegînd dorința femeii de a rămîne cu Mutu.

- Vezi ce flori ți-am adus? Ca la o mireasă, îi spuse acesta, plin de încîntare. O luă pe după gît pe Zamfirica și intră în casă cu ea. Apoi o sărută prelung la lumina palidă a neonului din holul ce ducea spre sufragerie, după care închiseră ușa în urma lor cu zăvorul. Buzatu, clămpănind mărunt din buzele lui groase, o luă la picior repede, coborînd pe scări pînă la un etaj inferior, ca de acolo să ia liftul... Pașii lui se auzeau tot mai rar, pînă ce zgomotul lor se pierdu definitiv în smoala nopții care pusese stăpînire peste tot blocul.

Ion mACHIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Apariție editorială

La Editura ,,Izvorul cuvîntului” a apărut recent volumul ,,Virusul din energie, politichie, sărăcie... urgieee!” - catrene și poezii, semnat de Liviu Zanfirescu, poet, publicist, epigramist, membru al Societății Scriitorilor Militari, al Cenaclului Literar ,,Antim”, al Clubului Epigramiștilor ,,Cincinat Pavelescu” – București. Autorul este cunoscut cititorilor noștri prin poeziile și epigramele publicate frecvent în paginile Revistei ,,România Mare”. Din creația scriitorului, amintim volumele de versuri ,,Eterna Clipă” (1998), ,,Sărut peste zăpezile timpului” (1999), ,,Nopți sub ploaia iubirii” (2000), ,,Dor de altceva” (2004), Cuvînt înflorat” (2005), ,,Muzeul ninsorilor” (2008), ,,Zbor prin universul iubirii” (2017), precum și volumele ,,Catrene cu ecou de... epigramă” (2007), ,,Catrene patogene” (2015) și ,,De la Corona virus la Coroana Quintus”. Din aceeași categorie de creații face parte și recenta apariție editorială, edificatoare fiind, în acest sens, versurile de pe coperta IV a volumului: SPUMANTĂ GALERIE Avem parlamentari, se știe Corupți ,,pe bune”, meserie Ce fac din ea politichie De la prostie la hoție Și cu trădări... turnătorie!...

Peste perena pandemie

Noi să strigăm cu... energie: Urgieee!

Un exemplar al cărții ne-a fost trimis la redacție, cu următoarea dedicație: ,,D-nei Lidia Vadim Tudor, redactor șef al revistei ROMÂNIA MARE, Un strigăt pe coordonatele principiilor vadimiste, spre redeșteptarea conștiinței patriotice, a luptei unitare pentru ADEVĂR și DREPTATE, ca bază a NAȚIONALISMULUI LUMINAT, spre făurirea ROMÂNIEI MARI! Cu prețuire, Liviu Zanfirescu”.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Omagiu lui Olimpian Ungherea (1937-2012)

S-au împlinit 11 ani de cînd ne-a părăsit generalul Olimpian Ungherea – personalitate de seamă a culturii noastre și a instituției care veghează la ordinea și liniștea socială, previne, stopează și ne apără de actele antisociale și antinaționale – M.A.I. Nu e ușor să scrii un articol care să-i contureze profilul, universul preocupărilor și al realizărilor, profunzimea gîndirii și iubirea față de această Țară, în care economia națională și gradul de civilizație se află într-un mare declin. Pentru că, așa cum scriam în Revista PENTRU PATRIE, ,,În ’90, și rîul, ramul/ Șopteau că am avut noroc.../ Atunci s-a deșteptat tot neamul,/ Apoi a adormit la loc”. În plus, în anii următori, ne-am convins că ,,Ne-ajută U.E., cum s-a zis,/ Că-n ’89, afirmăm,/ Eram pe margine de-abis/ Și-am fost împinși să avansăm”.

Olimpian Ungherea, scriitorul prolific, publicistul și polițistul ajuns general, înțelegea, ca nimeni altul, aceste lucruri și nu se sfia să le afirme. Înțelegea omul cu bune și rele, iertător cînd era cazul, dar nu suporta minciuna. Spunea că, în anchetă, mincinosul își acoperă minciuna cu alte minciuni care curg de la sine. Dar accepta minciuna invenție diplomatică a anchetatorului, pentru a-l prinde în cursă pe infractor. Multe lucruri, de fapt, învățăminte, am desprins din vasta sa operă literară, care m-au ajutat să-mi ,,rotunjesc” multe aforisme, precum:  Cel care schimbă subiectul discuției are ceva de ascuns.  Fie că-l dai, fie că-l primești, e bine să faci deosebire între sfat și ordin  Chiar dacă adevărul e rece, el face lumină.  Pentru cei puși să slujească dreptatea, e de condamnat să fie lăsat liber un infractor, dar greșeala e și mai mare să fie condamnat un nevinovat.  Una e să fii urmat și, cu totul alta, să fii urmărit.  Încă de la începutul carierei în Criminalistică, polițistul învață că o coincidență nu e o simplă întîmplare; ea poate deschide ușa spre adevăr.

S-a născut la 1 iulie 1937 și ne-a părăsit înainte de a împlini trei sferturi de veac, la 16 martie 2012. În acea zi, exact acum 11 ani, era încă pe pămînt, cu fața spre cer, cu ochii închiși și cu mîinile împreunate pe piept, în semn de rugăciune. Ne-a părăsit e un fel de a spune, de fapt, s-a mutat în altă galaxie, dar a rămas printre noi cu zîmbetul său inimitabil, cu nenumăratele sale scrieri, cu principiul său de viață preluat din Biblie, prin care ne insufla verticalitate, spunînd ,,orice găsești de făcut cu mîna ta, fă-l din tot sufletul”.

A publicat în jur de 30 de volume (dintre care circa 20 de romane) și peste 1.000 de povestiri inspirate, în cea mai mare parte, din sfera criminalisticii, a spionajului și contraspionajului, precum și a crimei organizate. În tot ce a scris s-a adîncit în analize psihologice rămase unice în literatura polițistă. Dintre romane, amintim ,,Bătrîna domnișoară n-are alibi” (1967), ,,Versiunea maiorului Vlad” (1977), ,,Egreta Brâncovenilor” (1986), ,,Clubul Cocoșaților” (2000), ,,Rețeta gloriei” (2004) etc.; amintim, de asemenea, ,,Confesiunile criminalistului Andrei Zavera”, două ediții (2002 și 2005), publicate sub titlul ,,Prețul TĂCERII”, în care sînt relatate nenumărate cazuri, dînd dovada unui scriitor profund, deși se simte firea sensibilă a celui care nu ocolește imaginile plastice, precum: ,,Dragoș Marinescu nu e decît un strop de noroi pe reverul ilustrului compozitor”. Relatările

cuprind judecăți cu valoare de aforism:

,,Pentru că lașitatea nu-i atacă niciodată frontal pe cei puternici, ci pîndește momentul prielnic, clipa de slăbiciune, de cădere, de pierdere, de prăbușire a adversarului și atunci atacă viclean, pieziș, cu toată ura adunată într-o viață de om” (p. 33). E evidentă adîncirea în firea omului, pe care o parcurge în trepte, cu aparente sinonime care intensifică ideea. Nu lipsește nota apodictică din gîndirea mînuitorului de condei: ,,Omul nu poate să le știe pe toate cîte le face și să le explice, să le motiveze. Le face și gata” (p. 185); după cum însuși afirmă, ,,știe să deslușească culisele vieții unui om” (p. 192).

Cu toate acestea, în mare parte, lumea înfățișată în scrierile sale, mai ales în cazurile din ,,Confesiunile criminalistului Andrei Zavera” (adică ale autorului), este o lume în care corupții (hoții mici), hoții, chiar criminalii se mișcă într-o societate bulversată și bulversantă, în care anormalul se impune ca normal. Deosebit de semnificativă este opera ,,Rețeta gloriei”, în care personajele și realitățile sînt transparente pentru orice cititor. ,,În mare”, personajul principal este un ziarist care acceptă cîrdășia cu cei de pe cea mai înaltă treaptă a politicii, le îndeplinește indicațiile, așa cum bolnavul respectă indicațiile din rețetă scrise de medic, și se-mbogățește. Dar, cum agonisise cam prea mult, i se cere să vîndă, pe nimic, marele hotel al cărui proprietar devenise. Cum? De ce? Pentru că plătești nu numai medicul, ci și rețeta cînd te duci cu ea la farmacie! Citind romanul, veți înțelege că ,,orice naș își are nașul”, dar și ziaristul își pierde viața. În literatură (romane, povestiri) și în publicistică, se dovedește un maestru al suspansului, oferind încheieri care pot fi aforisme sau epigrame, inspirîndu-ne și pe noi: Aleargă polițiștii toți/ Ca, în această eră nouă,/ Să-i prindă în flagrant pe hoți/ Să-mpartă prada pe din două. Iată o epigramă care exprimă o idee de reținut de la domnia sa: Cînd scara cercetărilor îl duce,/ Dar nu spre Paradis, ci spre Infern,/ Tot polițistul poartă-n spate-o cruce/ Ca s-o plaseze unui subaltern În povestirile în care surprinde manifestările omului, comportamentul, gîndirea lui, nu putea să lipsească o trăsătură definitorie a spiritului românului – umorul, un umor de o anumită factură, din care nu lipsește componenta din mediul polițienesc, precum: ,,Plăcerea șefului meu e să vin cu asasinul în dinți. Pot eu să-i stric plăcerea?”.

În imagistică și-a creat un univers al său în care, de exemplu, surîsul unui infractor dovedit e lunecos, flexibil și iute ca sclipătul unei lame de pumnal. Tot astfel, din scrierile lui nu lipsesc nici imaginile poetice: lumina blîndă dintr-un elegant salon e sfioasă ca un gînd feciorelnic Înțelegem că trăsătura esențială a scrierilor lui Olimpian Ungherea este umanismul. Și nu numai a scrierilor, ci și în relația cu oamenii, cu cei care colaborau la Revista PENTRU PATRIE. O laudă a acestui OM te înălța și, în fața lui, aveai garanția că te privește în ochi și te respectă. Ca să caracterizăm

opera literară a lui Olimpian Ungherea, universul de manifestare al personajelor, precum și eul transparent al autorului, ar fi necesară o teză de doctorat.

În 1999 a devenit membru al Masoneriei, în 2005 a fost numit redactor-șef la Institutul pentru Studii și Cercetări Masonice, fiind, în același timp, și Mare Purtător de Cuvînt al Ritului York din România. Realizarea sa excepțională este Dicționarul explicativ Masonic, considerat cea mai mare operă în domeniu din literatura română. Materiale a strîns de-a lungul activității sale, de scris l-a scris în cinci ani, lucrarea aceasta fiind rezultatul multor nopți albe în care a citit, cu condeiul în mînă, peste 100 de cărți despre Masonerie. După cum s-a spus, prin această operă, autorul demonstrează că Masoneria nu este o structură diabolică și contribuie la informarea membrilor săi.

Ungherea, purtătorul de cuvînt al Ritului de York, a declarat că Masoneria, pînă acolo unde se poate, trebuie să devină transparentă. E o stare de trăire, o ai sau nu o ai. Masonii nu se fac, așa cum se făceau odată generalii la apelul de seară, masonii se nasc. Pentru lansarea acestei lucrări pe care autorul și-a făcut-o cadou în 2007, cu ocazia împlinirii a 7 decenii, JURNALUL NAȚIONAL l-a declarat pe Olimpian Ungherea ,,Omul zilei” (informație preluată de pe internet).

Ne-a părăsit, iată, de 11 ani. E mult, e puțin? Oricît ar fi, el rămîne cu noi, cei care l-am cunoscut personal, și cu cititorii care și-au încîntat spiritul și sufletul cu scrierile sale. Și va rămîne cu toți oamenii care vor binele României. S-a dus, dar, pentru noi, epigramiștii, parcă ar spune, referindu-se la arma noastră: Cînd întreaga omenire/ Dă în patru zări alarmă,/ Pentru supraviețuire,/ Și UMORUL este-o armă

Să ne rugăm să-l ierte Dumnezeu și să-l țină de-a dreapta Sa. Iar omului de valoare Olimpian Ungherea, căruia îi aducem un omagiu prin aceste rînduri, să-i șoptim să se roage pentru binele acestei Țări aflate în derivă. Țară pentru care și-ar fi dat și viața. Și, după a mea părere, chiar și-a dat-o, că a plecat la Domnul prea devreme.

Dorul ne ară

Lui Olimpian Ungherea

Ne ară dorul celui dus departe, Ascuns în zodii dup-o stea polară, El a murit să-nvingă altă moarte Și azi, cu dorul lui cumplit ne ară

Cu zîmbete rămase-n amintire, O lume de păcate-a scufundat, Din zborul fulgerat în gînd de mire, Doar maci striviți sub pași am adunat

Și-azi plînge depărtarea dintre vise

Cînd pe cărări blesteme mute cad

Și cînd speranțele ne-au fost ucise

Iar Raiul mult visat se mută-n Iad

Vechi gînduri mutilate se întorc

Din zdrențe de nădejdi bătute-n cuie

Vezi rănile din suflet cum se storc, Împinși sîntem pe-o-ngustă cărăruie

Și sufletul în marmori semănat

Se zbate-n crucea albă și suspină

Și-azi dorul lui se-aprinde-n noi curat

Cu picături de rouă și lumină.

ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Suferințele unui geniu

Am aflat din presă că, recent, un grup de cercetători germani a reușit, prin analizarea genomică a unor mostre de ADN din opt șuvițe de păr care ar fi aparținut lui Ludwig van Beethoven (1770-1827), să descopere, printre altele, că legendarul compozitor avea o predispoziţie genetică pentru boli hepatice şi că era infectat cu virusul hepatitei B, care i-a afectat ficatul, în lunile anterioare morţii sale, survenită la vîrsta de 56 de ani.

Oamenii de ştiinţă nu au reuşit, însă, să găsească răspunsuri legate de misterioasa pierdere a auzului suferită de Beethoven, afecțiune care l-a determinat să se izoleze tot mai mult de societate. În 1802, el se adresa fratelui său, înspăimîntat de surzenia sa tot mai accentuată, cerînd ca boala lui să fie descrisă după moartea sa şi făcută publică. Totuși, tocmai în acei ani, Beethoven compune o serie de opere desăvîrșite: Simfoniile a III-a (,,Eroica”), a V-a (a ,,Destinului”) și a VI-a (,,Pastorala), sonata pentru pian ,,Appassionata” ș.a.

Se pare însă că marele compozitor își pierduse nu numai auzul, ci și, parțial, vederea, și asta, încă din copilărie, poate din cauza unei forme severe de variolă. Medicul austriac Gerhard von Breuning, cel care a descris ultimii ani ai lui Beethoven, povestește: ,,Într-o zi, mergînd de colo pînă colo prin cameră, împreună cu tatăl meu, în timpul unei conversații animate, Beethoven scuipă pe o oglindă, pe care o luase, fără să-și dea seama, drept… fereastră!”.

Legat de perioada ultimilor ani ai vieții genialului compozitor, Rossini îi povestește lui Richard Wagner întîlnirea pe care a avut-o cu Beethoven la Viena, în anul 1822: ,,Îmi amintesc perfect de Beethoven, cu toate că de atunci e aproape o jumătate de veac. Am fost introdus la Beethoven de către poetul italian Carpani, cu care mă dusesem să-l văd pe Salieri, și ne-a

primit de îndată și foarte politicos. Desigur, vizita nu a durat prea mult timp, căci conversația cu Beethoven era dintre cele mai penibile. În ziua aceea, mai ales, auzea prost și nu înțelegea, cu toate că strigam din răsputeri; printre altele, este posibil ca el, nefiind prea obișnuit cu italiana, aceasta să fi făcut încă și mai grea conversația. Urcînd scările care duceau la sărmana locuință a marelui om, mi-a fost destul de greu să-mi stăpînesc emoția. Cînd ușa s-a deschis, m-am găsit într-un fel de cămăruță tot atît de murdară pe cît de îngrozitoare era dezordinea. Portretele lui Beethoven, pe care le cunoaștem, redau destul de bine fizionomia de ansamblu. Dar ceea ce nici un ac de gravor nu ar putea să exprime este tristețea de nedefinit răspîndită în toate trăsăturile feței – în timp ce sub sprîncenele stufoase îi străluceau, ca în fundul unor scorburi, ochii: aceștia, deși mici, păreau că te străpung. Vocea era dulce și puțin voalată”.

Ultimii ani din viata lui Beethoven au fost întunecați de boli severe, de suferință și de tristețe. La moartea ilustrului compozitor, aproape 30.000 de oameni au plîns și o mulțime de privitori curioși au fost prezenți la procesiunea funerară din 26 martie 1827.

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Berceni – „ori îţi place, ori te temi“

Berceni nu este doar un vechi cartier bucureștean, pomădat după 1960 cu blocuri comuniste, cu industrie grea – astăzi praf și pulbere – și cu edificii monumentale dedicate formării Omului Nou, cum ar fi Palatul Național al Copiilor și Șoimilor Patriei, inaugurat în anul 1975. Este o legendă în sine. O legendă care se desface în zeci de povești adevărate.

Pe Dealul Piscului exista o pîrtie de schi

Bariera Piscului (Drumul Olteniței) datează de la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea la sud de oraș. Dealul Piscului era o limbă de pămînt mai înaltă, între bălțile Dîmboviței. Descrierea unei zile de schi pe Dealul Piscului, ne-a lăsat-o pentru posteritate revista „Ilustrațiunea Română” din 19 ianuarie 1938. „Aici se află, strînse laolaltă de mîna năstrușnică a destinului, cimitire, sanatorii, cîrciumi vestite, saloane de dans, gropi de gunoi, terenuri elegante pentru sport și clădiri modeste. Este aproape chintesența unui oraș, cu toate durerile și bucuriile sale. Aici vin, în fiecare dupăamiază, pasionații sportului de iarnă, care nu se pot deplasa la munte. Ce importanță are că, dincolo de

imensa vale cu gunoaie și stuf, peste care zăpada a pus un strat purificator de alb imaculat, se văd acoperișurile caselor, turlele bisericilor, acea aglomerație de clădiri care formează orașul? Pista e bine bătătorită, schiurile alunecă vertiginos la vale și pentru clipa aceea de viteză, dispare și Valea tristă și casele depărtate”.

„Locul era o pustietate unde te puteau mînca lupii”

„Cea mai veche mărturie despre delimitarea orașului la sud se găsește menționată într-un act din anul 1636 care stabilește hotarele viilor orașului, aflate pe Dealul Măicăneștilor, actuala zonă Mărțișor, față de cele ale Mînăstirii Radu-Vodă. Este amintită și Mahalaua Cărămidarilor de Jos, care va face parte din oraș începînd cu Secolul al XVIII-lea. (...) În anul 1831, prin Regulamentul Organic se trasează barierele de sud ale orașului la Mahalaua Cărămidarilor, Dealul Văcăreștilor și Dealul Piscului, casele și grădinile Podului Șerban Vodă. Pe strada Livada cu Duzi, la poalele Dealului Văcărești, se naște în 1913 Maria Tănase” (studiul „O incursiune în istoriile Cartierului Berceni”).

Să-l lăsăm pe Tudor Arghezi să spună cum arăta periferia în care s-a mutat. Dincolo de Cimitirul BelluȘerban Vodă, Strada Mărțișor pornea din Mahalaua Cărămidarilor și cobora pe Dealul Piscului pînă la Calea Văcărești. În 1926, în acel capăt de lume fără apă curentă, lumină și canalizare își cumpăra poetul o bucată de tarla pe care își va ridica vestita Casă Mărțișor.

În luna iunie a anului 1926, poetul cumpăra două hectare de pîrloagă, în plin soarele și cîmpul Bărăganului. „Toți cei cărora le-am spus ce vreau să fac m-au compătimit pentru gestul meu îndrăzneț de a-mi așeza sălașul într-o pustietate unde te puteau mînca lupii și unde nu exista nici o înlesnire pentru o viață civilizată. Nu tu electricitate, nu apă, nu canalizare, nu telefon, nu stradă, nu trotuar. La scurtă vreme după închegarea Mărțișorului, împrejurimile au fost ocupate de case și căsuțe construite

Puiul de găină

motto: „Stai liniștit și deosebește lucrările minunate ale lui Dumnezeu!” – Iov 37.14

Un ou – un simplu ou de găină, alb sau maroniu – este fecundat și depus și apoi este clocit de găină. Încă din primele ore de la procesul de fecundare începe formarea unui nou organism: se definește partea de deasupra și partea de dedesubt, apar capul și coada. A doua zi se formează coloana vertebrală, urechile, ochii. Capul ia o poziție care rămîne neschimbată pînă în ultima zi, cînd puiul iese din găoace. Inima bate pentru prima dată, venele se ramifică. Întrun ou atît de banal, celulele se mișcă, stabilesc legături și lucrează împreună. Totul este o succesiune exactă, o orchestrare bine dirijată, o compoziție atent repetată și experimentată! Astfel, în următoarele nouăsprezece zile se încheie dezvoltarea puiului de găină în găoace. De la prima celulă, în ziua întîi, pînă la ultima, în a douăzeci și una zi, oul este ca o hală în care fiecare celulă știe și unde și cînd trebuie să preia o funcție anume, lucrînd fără încetare ca un mic utilaj. Fantastic, fenomenal! Și apoi oul se sparge și se ivește un pui perfect, chiar dacă este încă ud și lipicios.

De unde știu celulele cum, cînd, cît timp și de ce trebuie să preia o funcție? Deja primul ou, cel original, a fost perfect, altfel nu ar fi putut ieși un pui din el! Iar această programare este stocată în fiecare ou. Totul este pregătit ca, dintr-un ou mic și nebăgat în seamă, să poată lua naștere un pui. Nu este acesta un miracol fascinant? Stai liniștit și deosebește lucrările minunate ale lui Dumnezeu!

de oameni necăjiți, funcționari mici și lucrători la fabricile din vale. Odată cu dezvoltarea așezării s-au înmulțit și necesitățile populației, descălecată, ca și noi, în lăstăriile din vecinătatea pușcăriei și a crîșmei Mandravelea” (Tudor Arghezi, „Opere, Publicistică”, 1941-1947).

Grădina ªerban Vodă –locul de petrecere a timpului liber

„În 1893 planul orașului se mărginea la sud de Închisoarea Văcărești mergînd pînă la marginea Cimitirului Bellu. Satul Văcărești avea mori de apă pe Dîmbovița, fiind atestat încă de pe vremea lui Mihai Viteazul. Grădina Șerban Vodă a fost pînă la începutul anilor 1800 unul dintre locurile de petrecere a timpului liber de către bucureșteni. Ulterior, devine Cimitirul Bellu sau Șerban Vodă, care se deschide în anul 1859 pe fosta proprietate a Baronului Bellu”.

În Secolul al XIX-lea, Calea Văcărești și Calea Șerban Vodă erau deja pavate cu piatră de rîu cioplită, dar numai ele, că în rest era glod. La începutul Secolului XX, zona de la intersecția Șoselelor Olteniței și Giurgiului făceau parte din satul Șerban Vodă care, treptat, va fi integrat în București. Printre primii proprietari au fost Anton Colorian și Barbu Păltineanu, care au început să vîndă loturi dupa ce viile au fost decimate de filoxeră. Terenurile puteau fi cumpărate la prețuri mici în rate. Așa au apărut în mahalale oameni sărmani, țărani atrași de visul bucureștean sau muncitori din noile fabrici. Șiau făcut case din chirpici sau din lemn cu pămînt lipit, cu acoperiș de carton asfaltat, de coceni sau de stuf. Evident, nu aveau apă curentă și nici canalizare, iar noroaiele mahalalelor făceau parte din viață.

Povestea Berceniului este atît de generoasă încît merită o continuare. Numai nenorocita de filoxera, grație căreia viile și grădinile au devenit loturi pentru case, merită un roman. Insecta venită din America la sfîrșitul Secolului al XIX-lea a distrus mai mult de jumătate din plantațiile țării, iar viile Bucureștilor aproape că au dispărut. Toponimia vechilor străzi și cum a ajuns filoxera în Berceni, astea da subiecte de investigație.

B365.RO

Congresul

de la Viena – primul pas către o Europă fără distanţe (I)

Starea de extremă epuizare a poporului francez ca urmare a două decenii de războaie, suita greşelilor comise de Napoleon în ultimii ani, ofensiva puterilor coalizate –Rusia, Prusia, Anglia, Austria –, toate acestea conjugate, în preajma lui 1814, prevesteau apropiatul crepuscul al Marelui Imperiu. Unul cîte unul se năruiau tronurile create de temutul cuceritor în cursa pentru dominaţia Europei; în rîndurile protejaţilor şi aliaţilor săi se succedau defecţiunile; la 20 decembrie 1813, 500.000 de soldaţi duşmani forţau Rinul spre a pătrunde pe teritoriul Franţei istorice. Napoleon însuşi se instalează în fruntea armatelor într-un suprem efort de a salva situaţia. Dar nici victoriile de la Brienne, Champaubert, Montmirail, Montereau nu mai pot împiedica dezastrul. Campania din Franţa, după aprecierea lui Jacques Bainville, s-a dovedit a fi o capodoperă inutilă. Refuzul condiţiilor de pace fixate la Châtillon determina statele coaliţiei să-şi reînnoiască alianţa la Coumont, cu scopul de a-l răpune definitiv pe împăratul francez. Forţele invadatoare sînt aruncate asupra Parisului. La 29 martie, de pe Montmartre, un german scria: „Au trecut nouă secole şi jumătate de cînd împăratul nostru Otto şi-a aruncat vulturii săi pe aceste coline“.

H. Houssaye, ea era o consecinţă a victoriei puterilor coalizate, deoarece cu un Napoleon învins, fără a fi proscris, această victorie n-ar fi putut rezolva nimic.

Numai Bourbonii puteau să consimtă clauzele Tratatului de la Paris din 30 mai 1814, prin care Franţa era redusă la graniţele din 1792 şi înlăturată de pe locul ce-i revenise în viaţa politică a Europei. Ea era constrînsă să renunţe la stăpînirea sau „protecţia” asupra a 32 de milioane de oameni.

Potrivit unui articol separat şi secret din tratat, împărţirea acestei uriaşe populaţii şi a teritoriilor scoase din componenţa Imperiului francez într-un mod din care să rezulte un echilibru real şi durabil în Europa, pe baza deciziilor adoptate de puterile aliate între ele, urma să fie sarcina unui congres general, stabilit a se convoca peste două luni în capitala Austriei.

O Europa fără distanţe (1)

La 30 martie, în timp ce mulţimea mai spera că va apărea Napoleon – „Il arrive! Il arrive!“ („Soseşte! Soseşte!”) – mareşalul Marmont, duce de Raguzza, discuta cu reprezentanţii cartierelor generale rus şi austriac condiţiile capitulării Parisului, iar Talleyrand îl ruga pe prinţul Orlov să binevoiască „a depune la picioarele Maiestăţii Sale, împăratul Rusiei, expresia profundului respect al prinţului de Benevent“. A doua zi, la orele 11, trupele coaliţiei antinapoleoniene, în frunte cu Alexandru I, ţarul Rusiei, avînd la stînga pe Frederic Wilhelm III, regele Prusiei, la dreapta pe prinţul austriac Schwartzenberg, iar în spate un numeros stat major compus din ofiţeri de toate naţiile şi de toate armele, intrau în Paris pentru a defila pe Champs-Élysées. Peste puţin, mareşalii Franţei smulg suveranului lor următorul act: „Puterile aliate, declarînd că împăratul Napoleon constituie singurul obstacol în calea restabilirii păcii în Europa, împăratul Napoleon, credincios jurămîntului său, declară că este gata să renunţe la tron, să părăsească Franţa şi chiar să-şi dea viata pentru binele patriei, indisolubil legat de drepturile fiului său şi ale regentei, precum şi de menţinerea legilor imperiului. Dat în palatul nostru de la Fontainebleau, la 4 aprilie 1814 – Napoleon“.

Era inevitabil ca Napoleon să cadă odată cu imperiul pe care-l fondase – suprema raţiune a prezenţei sale pe scena istoriei Franţei și a lumii. Abdicarea împăratului ridica cu acuitate chestiunea succesiunii. Pătrunzînd pe pămîntul francez, puterile coaliţiei, care pînă la jumătatea lunii martie nu renunţaseră la ideea negocierilor cu Napoleon, nu se înţeleseseră încă asupra

problemelor guvernării acestei ţări. Împăratului Austriei i-ar fi surîs o regenţă a fiicei sale – Maria Luiza. Ţarului Rusiei i-ar fi plăcut ca pe tronul Franţei să se afle un om al său, de pildă Bemadotte, prinţ regent al Suediei, sau Eugѐne de Beauharnais, vicerege al Italiei, fiu adoptiv al lui Napoleon. Curtea Prusei s-ar fi declarat pentru oricine, în afară de un membru al familiei Bonaparte. Cabinetul englez ajunsese la concluzia că cel mai convenabil pentru Imperiul britanic era restaurarea monarhiei Bourbonilor. Chiar Napoleon, refuzînd condiţiile de la Châtillon şi considerînd ca inacceptabilă pentru el şi dinastia sa o Franţa redusă la limitele din 1789, spusese: „La punctul unde au ajuns lucrurile, numai un Bourbon ar putea să-mi urmeze“.

Senatul – care la începutul lui aprilie desemnase un guvern provizoriu în frunte cu Talleyrand şi declarase că Napoleon şi-a pierdut prerogativele – invita, în şedinţa din 6 ale aceleiaşi luni, la tronul Franţei pe Ludovic StanislasXavier (fratele monarhului ghilotinat de Marea Revoluţie), care, dacă accepta o Constituţie elaborată de această instanţă, urma a fi declarat „rege al francezilor“. Pentru a conserva privilegiile obţinute sub consulat şi imperiu, senatorii, după cum notează Louis Madelin, voiau ca Bourbonii să se reîntoarcă pe sub furcile caudine.

În luna septembrie a anului 1814 toate drumurile duceau la Viena. Niciodată bătrînul continent nu mai văzuse o asemenea reuniune de capete încoronate şi oameni politici de prim rang ai epocii: împăratul şi împărăteasa țării-gazdă, ţarul şi ţarina Rusiei, regele Prusiei, regele şi regina Bavariei, regele Danemarcei, regele Wurtembergului, prinţii ereditari ai diverselor state germane, toţi diplomaţii reprezentativi din Europa, floarea nobilimii austriece şi ungare, numeroşi alţi purtători de titluri şi grade împinşi de o firească curiozitate etc.

La tratativele propriu-zîse, în timp ce interesele Rusiei erau susţinute de însuşi ţarul Alexandru I, Austria era reprezentată de prinţul Metternich (ministru de Externe), Prusia de prinţul Hardenberg (cancelar), Anglia de lordul Castlereagh (ministru de Externe), Franţa de prinţul Talleyrand (ministru de Externe); celelalte state semnatare ale Tratatului de la Paris aveau ca plenipotenţiari: Spania – don Gomez Labrador (consilier de stat), Portugalia – contele de Palmella (consilier al prinţului regent), Suedia – contele de Loewenhielm (şambelan al regelui); un rol notabil a jucat şi contele Monster, reprezentant al prinţului regent al Angliei pentru fostul electorat al Hanovrei.

De un sfert de secol pîndeau Bourbonii această clipă! Dar după atîta amar de vreme ei erau uitaţi şi cu totul necunoscuţi noii generaţii. „Francezii nu se gîndesc la Bourboni, deveniţi atît de străini de ţară, de parcă n-ar fi domnit niciodată“ – remarca ducele de Wellington. Intrarea contelui d’Artois, la 12 aprilie, în Paris n-a fost întîmpinată de populaţie decît cu o oarecare curiozitate. „Entuziasmul“ n-a fost mai mare nici în ziua de 3 mai, cînd o caleaşcă trasă de opt cai albi purta spre Tuileries pe regele Ludovic al XVIII-lea. Sentimentul de ură şi dispreţ faţă de Bourboni al marii majorităţi a poporului francez îşi găsea una din cele mai elocvente expresii pe chipurile sumbre ale detaşamentelor din fosta gardă imperială, obligate să prezinte onorul acestui bătrîn mătăhălos. „Nu cred – scria Chateaubriand – că feţe omeneşti au exprimat vreodată ceva atît de ameninţător și de teribil“. Dar nu numai poporul francez nu-i suferea pe Bourboni. Nici aliaţii nu-i agreau; au acceptat, totuşi, să-i readucă în furgoanele lor, deoarece reprezentau o necesitate dictată de conjunctura politică. Însă lui Ludovic al XVIIIlea îi plăcea să declare că, după Dumnezeu, numai persoanei sale i se datora restauraţia; aroganţă sesizată de ţarul Alexandru în remarca: „S-ar zice că el m-a repus pe mine pe tron“. Dacă restaurarea vechii monarhii nu fusese un scop al războiului, apreciază

Această reuniune internaţională nu avea un precedent, aşa că o mare parte din timp a fost consumată cu organizarea şi stabilirea procedurii lucrărilor. Erau necesare răspunsuri la probleme ca: ce state sînt îndreptăţite să fie reprezentate; ce sarcini are de rezolvat congresul şi în ce ordine; cum se adoptă deciziile finale – pe calea negocierilor între părţile interesate, a arbitrajului, a votului deliberativ; ce formă vor îmbrăca hotărîrile şi ce mijloace se preconizează spre a asigura îndeplinirea acestora.

În a doua jumătate a lui septembrie, plenipotenţiarii Austriei, Rusiei, Angliei şi Prusiei căutau formulele care să atenueze consecinţele imprudenţei din primăvară, cînd fusese pronunţat cuvîntul „congres”, şi ale pripelii cu care el fusese inclus într-un document de importanţa tratatului de la 30 mai 1814. Punctul lor de vedere privind desfăşurarea lucrărilor a fost consemnat în protocolul şedinţei din 22 septembrie. În esenţă, era vorba de a reduce congresul, proclamat ca „universal“, la grupul restrîns al puterilor care formaseră coaliţia antinapoleoniană (Austria, Rusia, Anglia şi Prusia), ai căror miniştri se şi constituiseră în aşa-numitul „comitet al celor patru”. Hotărîrile lor urmau să fie aduse la cunoştinţa plenipotenţiarilor celorlalte guverne semnatare ale Tratatului de la Paris (Franţa, Spania, Portugalia, Suedia) şi supuse formal aprobării tuturor participanţilor la congres, în care nu se vedea nici măcar un cor antic, ci un simplu decor pentru panorama „noii“ Europe, înălţată pe baza vechiului regim.

(va urma)

CONSTANTIN ANTIP

Cuvintele de adio ale lui Napoleon către Garda Imperială, în curtea castelului de la Fontainebleau

Destine remarcabile

• Destine remarcabile

Jan Urban Jarnik și Limba Română (I)

În vechiul Imperiu habsburgic, care ne stăpînea aproape jumătate de ţară – căci Transilvania, Banatul şi Bucovina luate la un loc, în limitele clasice cunoscute de noi după 1918, egalează aproape teritorial Vechiul Regat – trăiau obidite o puzderie de naţii ce visau la ziua cea mare a libertăţii. Cehi, slovaci, polonezi, ruteni, croaţi, sîrbi, sloveni, bosniaci, herţegovineni, toţi aceştia se înrudeau prin sîngele lor slav şi, în mijlocul lor, marea enclavă latină a poporului român, parcă mai oropsită, mai nedreptăţită. Legăturile spirituale dintre aceste neamuri erau cît se poate de fireşti şi ele s-au manifestat ca atare de-a lungul vremii. În veacul al XIX-lea şi, mai ales, după mariajul austroungar din 1867, atît de nefast pentru noi, se produce o radicalizare a ideilor de libertate şi se strîng mai mult legăturile românilor cu celelalte popoare asuprite, în special cu slovacii şi cehii. Viena, mai ales, dar şi Budapesta – mai puţin Praga – sînt oraşele unde se întîlnesc studenţii diferitelor etnii, animaţi de aceleaşi idealuri, de aceleaşi dorinţe. Și nu numai studenţii. Trebuie să ne amintim întotdeauna, referindu-ne la învăţaţii cehi care s-au ocupat într-un fel sau altul de limba și istoria românilor, de figurile reprezentative ale lui I. Dobrovsky, a lui I.P. Safarik, a lui Constantin Jirecek (fost membru de onoare al Academiei Române), a lui Iosif Ladislav Pic şi nu mai puţin a abatelui Zavoral, prieten fără egal al românilor. În timpul Primului Război Mondial, cînd acesta din urmă era stareţ la mînăstirea Strahov de lîngă Praga, transformată în spital pentru răniţi, a adus alinare soldaţilor români aflaţi în suferinţă şi a învăţat limba noastră ca să-i poată mîngîia cu o vorbă blîndă rostită în idiomul lor.

Dar nici unul din cei pomeniţi mai sus nu s-a putut ridica la nivelul dragostei pe care a manifestat-o fată de noi și de limba noastră profesorul de romanistică de la Universitatea din Praga, Jan Urban Jarnik.

Biografia sa este uşor de creionat, folosindu-ne de mulţimea articolelor şi de bogata sa corespondenţă cu românii, în care elementele legate de viaţa sa personală sînt extrem de interesante. El mărturiseşte că s-a născut la 25 mai 1848 în localitatea Potstyn (în nemţeşte Pottenstein), nu departe de Praga, într-o familie de ţesători de pînză, destul de împovărată, dintr-un tată blînd şi puţin întreprinzător şi o mamă energică – a cărei fire a moştenit-o – ce se îndeletnicea cu negoţul mărunt de fructe, din veniturile căruia îşi mai îmblînzeau sărăcia. N-a avut copilărie. Pînă la 14 ani, cînd maică-sa l-a dat la gimnaziu, a ajutat la războiul de ţesut, iar seara citea la lumina focului din sobă, căci a aprinde un opaiţ pentru lectură ar fi însemnat o cheltuială prea mare.

Ca elev, asemeni lui Ioan Micu-Moldovanu, mentorul său blăjean de mai tîrziu, a slujit pe la diferiţi profesori şi teologi pentru un blid de mîncare şi un aşternut, măturînd, ajutînd la bucătărie, făcînd cumpărături, pregătind masa, un fel de fată în casă, ce se numea credinter. A urmat studii de romanistică la Universitatea din Viena, după care, prin 1874, s-a dus pentru specializare la Paris. Acolo a început pasiunea sa pentru studiul limbii române, care nu l-a mai părăsit pînă la moarte.

Două călătorii de studii între români, în 1876 şi 1879, cea dintîi numai la Blaj, cea de-a doua şi la Bucureşti, îl vor pune în legătură cu marile personalităţi ale vremii (sau în curs de a deveni), cu care va purta o corespondenţă în româneşte, de mare interes ştiinţific pentru noi,

cifrată la mii de piese. Şi cu aceasta îl apropiem discret, dar ferm, de Academia Română.

În 1876 a călătorit la Blaj în nădejdea de a-l consulta pe Timotei Cipariu în probleme filologice. N-a avut noroc, căci patriarhul filologiei româneşti era bolnav şi surd şi nu i-a folosit la nimic întîlnirea protocolară cu el. În schimb, a fost primit şi găzduit de Ioan Micu-Moldovanu, directorul liceului din Blaj care, prin tot ce i-a oferit, inclusiv biblioteca mitropoliei şi interminabilele conversaţii în româneşte, poate fi socotit adevăratul său profesor de limba română. De la Moldovănuţ (cum era cunoscut elevul lui Cipariu) va porni, de altfel, activitatea filologică majoră a lui Jarnik în cadrul Academiei şi va creşte prestigiul său între membrii sacrei instituţii.

Datoria lui Petre Ispirescu

Trei ani mai tîrziu, în 1879, întreprinde a doua călătorie între români, în lunile mai-august, sprijinit băneşte de gazeta vieneză Der Osten, pentru care trebuia să scrie o serie de articole relative la ţara noastră. La Bucureşti va sta mai bine de două luni. Călătoria a fost bine organizată tot de Ioan Micu-Moldovanu, cu care Jarnik a purtat o densă corespondenţă. Moldovănuţ l-a recomandat la Bucureşti lui Ioan Bianu, copilul său de suflet, student în ultimul an al lui Hasdeu şi Odobescu şi, din februarie, bibliotecar al Academiei. Bianu l-a pus în contact cu multă lume şi între ei s-a stabilit o permanentă comunicare epistolară, evident în limba română, pînă la sfîrşitul vieţii lui Jarnik. A fost găzduit de Titu Maiorescu şi a participat la cîteva şedinţe ale „Junimii”. A cunoscut figurile reprezentative ale literaturii româneşti, inclusiv pe Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Slavici, Negruzzi şi a legat cu Petre Ispirescu o prietenie profitabilă pentru amîndoi. Jarnik îl vizita la tipografie pe Ispirescu şi asculta cu deosebit interes subtilităţile acestuia de limbă populară. Legătura dintre ei a fost atît de puternică, încît Jarnik a ajutat băneşte pe marele povestitor, cînd acesta l-a trimis la Viena la studii pe fiul său Constantin. Patru sute de galbeni i-a rămas dator Ispirescu lui Jarnik, pe care, murind, nu i-a putut restitui niciodată. În vasta corespondenţă cu Bianu, marele nostru prieten a stăruit pentru recuperarea lor de la familie, dar pe un ton delicat şi înţelegător faţă de situaţia precară în care se afla văduva lui Ispirescu, după moartea neaşteptată a acestuia. În Bucureşti, Jarnik a participat la şedinţele de transformare a Societăţii Academice în Academia Română. Cu această ocazie, la propunerea lui Alexandru Odobescu, în şedinţa din 29 mai 1879, Jarnik a fost ales membru corespondent al instituţiei. Fusese invitat la masă mai înainte de Odobescu, pe care Jarnik îl asemuia pentru spiritul său aristocrat cu Gaston Paris, întemeietorul studiilor de filologie romanică.

Recomandarea lui Alecsandri (1)

A participat apoi la o excursie organizată de Academie la Curtea de Argeş. De acolo, a trecut pe Valea Oltului în Ardeal, la Sibiu şi împrejurimi. A fost ospătat de Ion Godru Drăguşan la Făgăraş, de acolo a ajuns la Braşov. Fusese şi la Blaj, la Ioan Micu-Moldovanu, cu care a vizitat sate din jur, iar la Sighişoara a fost ales membru al Astrei, odată cu Vasile Aleosandri; la Braşov a dat o fugă la Dîrste, la Andrei Bîrsearîu, care i-a audiat cursurile de romanistică la Viena, preocupat mereu de creaţiile populare, de limba românească nealterată. Apoi, prin pasul Bran, pe la Rucăr şi Cîmpulung, s-a înapoiat la Bucureşti, de unde urma săşi ia bagajele şi să se înapoieze la Viena. A luat cu sine şi pe băiatul lui Ispirescu, pe care îl ţinea în gazdă şi-l îngrijea ca pe copiii săi. Acum, mai ales, cu prilejul celei de a doua şederi între români, a stabilit Jarnik contacte şi a legat prietenii ce vor rămîne statornice întreaga viaţă. Apoi, mulţi ani, pînă în 1911, nu se va putea abate în România. Cu acest prilej va vedea laşul, participînd ca delegat al Universităţii din Praga la serbările semicentenarului Universităţii ieşene. Dar Creangă, pe care dorise în 1879 să-l vadă şi să-l asculte povestind, nu mai era.

Am urmărit fragmente din viaţa acestui inegalabil prieten al românilor, care a evocat în aproape 200 de articole legăturile sale cu ţara şi dragostea pentru limba ei. Este necesar să precizăm că în 1879, vizitîndu-l pe Moldovănuţ, a avut acceptul acestuia de a cerceta marea colecţie folcloristică de versuri şi proză pe care Ioan Micu-Moldovanu o adunase prin contribuţia elevilor săi şi care acoperea aria cîtorva judeţe din jurul Blajului. Aşa a început elaborarea celebrei opere „Doine şi strigături din Ardeal”, date la iveală de dr. Ioan Urban Jarnik şi Andreiu Bîrseanu, care îl proiectează pe învăţatul ceh în primele rînduri ale preocupărilor folcloristice şi, mai ales, lingvistice ale românilor. Îl interesa nu atît frumuseţea creaţiei populare, pe care o aprecia totuşi în cel mai înalt grad, cît mai ales limba, lexicul acestor capodopere.

Ioan Micu-Moldovanu i-a oferit întregul material adunat, fără nici o rezervă, poate şi cu satisfacţia de a se fi degajat de un imens manuscris de care el nu avea cînd să se mai ocupe. În plus, el ştia că Academia avea mari rezerve faţă de creaţiile populare şi că nu se punea problema editării manuscrisului de către aceasta. Jarnik a luat materialul cu sine la Dîrste şi acolo a convenit cu feciorul popii Bîrseanu asupra cercetării în vederea publicării miilor de pagini adunate de şcolarii blăjeni. Manuscrisul nu s-a întors niciodată în biblioteca lui Moldovănuţ. A rămas la Andrei Bîrseanu, care l-a donat Bibliotecii Astra din Sibiu, unde se găseşte şi astăzi.

Întorcîndu-se la Viena, dascălul şi învăţăcelul s-au aşternut pe lucru cu pasiune şi pricepere. În prefaţa cărţii din 1885, semnată de Andrei Bîrseanu, acesta face un succint istoric al vămilor prin care a trecut volumul pînă la apariţie. Neavînd mijloace de imprimare, Jarnik şi Bîrseanu se adresează Academiei Române, care, între timp, devenise mai îngăduitoare cu creaţiile populare, cu rugămintea să le publice volumul. Şi cărui membru al său mai avizat putea să-i ceară Academia părerea şi să-i solicite un referat scris decît lui Vasile Alecsandri, pe culmea culmilor prestigiului, într-acea vreme?

Poetul, cel dintîi mare folclorist al neamului, întocmeşte un raport pozitiv şi în şedinţa din 16 martie 1883 Academia a hotărît publicarea volumului, inclusiv a glosarului neobositului Jarnik. În 1885 apărea şi bogata colecţie adunată de G. Dem. Teodorescu din creaţiile populare munteneşti. Este de prisos, credem, să amintim interesul pe care-l va manifesta în viitor Academia faţă de producţiile populare, sub toate formele. Acesta fusese începutul.

(va urma)

GABRIEL ŞTREMPEL, membru de onoare al Academiei Române

Universitatea din Viena, 1873

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (170)

Arta (17)

Opera tradițională chineză (2)

În prezent, există peste 100 de ramuri regionale ale Operei Tradiționale Chineze, cea mai populară fiind Opera din Beijing, cunoscută și sub numele de „Teatrul Național din China“. Există, însă și alte ramuri ale Operei Tradiționale Chineze, apreciate de un public foarte larg de pe tot cuprinsul Chinei, cum sînt: Opera Yue, Opera din Canton, Opera Yu, Kunqu, Opera din Sichuan, Qingqiang, Opera Huangmei, Pinju. Diferențele dintre aceste ramuri de Operă Tradițională se află mai ales în muzică și topolect. Poveștile/„Libretele“ sînt, de obicei, împărtășite și împrumutate. Cu puține excepții –operele revoluționare și într-o anumită măsură operele din Shanghai – majoritatea operelor chinezești, inclusiv operele din Taiwan, își plasează acțiunea înainte de Secolul al XVII-lea, indiferent dacă sînt vechi sau scrise recent.

Timp de secole, Opera Chineză a fost principala formă de divertisment atît pentru orășeni și săteni, cît și pentru diaspora chineză. Popularitatea sa a scăzut în a doua jumătate a Secolului al XX-lea, din cauza factorilor politici și de piață. Politicile lingvistice care descurajează topolectele, ostilitatea oficială față de festivalurile religioase din China continentală și începutul de desinizare din Taiwan, sînt vinovate de declinul diferitelor forme ale Operei Tradiționale Chineze. Vinovații principali au fost, însă, așa-numita „Marea Revoluție Culturală, impusă de Mao Zedong și soția lui Jiang Qing, precum și modernizarea accelerată a întregii societăți chineze. „Revoluția Culturală“ a vrut să șteargă în mod sistematic cultura tradițională. Numeroși profesioniști din operă și teatru au fost persecutați, iar generația tînără din epocă nu a mai avut

Bolile și Istoria (48)

Isterie colectivă și sugestie în massă (7)

La 16 ani, în 1905, Hitler a părăsit şcoala fără să obţină certificatul de absolvire şi a continuat să locuiască împreună cu mama sa, faţă de care nutrea o iubire posesivă, bizară, aducînd mai mult a adoraţie religioasă, cu toate că niciodată nu a sprijinit-o financiar pe femeia care-i dăduse viaţă. Pe atunci, Adolf era mînat de ambiţia de a ajunge un arhitect faimos, dar nu s-a obosit să urmeze cursuri în acest sens, preferînd în schimb să stea tolănit pe bănci şi să umple caietele cu schiţe, imaginîndu-şi cum ar arăta un Linz reconstruit, clădire cu clădire, după propriile sale planuri. În 1907, a abandonat planul de a deveni arhitect și s-a simţit îmboldit de o chemare artistică, înscriindu-se la Academia de Belle Arte din Viena. Din păcate pentru el, a picat examenul de admitere şi, cînd s-a înscris iarăşi, în anul următor, nici măcar nu i s-a mai permis să dea acest examen. Mama sa murise la sfîrşitul lui 1907 şi, începînd cu 1908, Adolf, lipsit de prieteni, nepriceput şi timid s-a scufundat, timp de cinci ani, în lumea sordidă a periferiei vieneze, mîncînd adesea la cantina săracilor şi pictînd chiar ilustrate şi cărţi poştale, spre a se întreţine. Abia în 1913, îl vom regăsi la München, încercînd să-și facă o situaţie. Dar tînărul Hitler nu era cu siguranţă un om oarecare, care fugea de muncă și se mulţumea să viseze cu ochii deschişi, asa cum consideră unii. Se ştie astăzi că el însuşi şi-a fabricat cele mai jalnice momente ale biografiei, în dorinţa de a-şi justifica eşecurile şi a le pune pe seama unei societăţi nedrepte, insensibile faţă de artişti. La drept vorbind însă, el nu era decît un individ care îşi dorea să fie considerat artist, dar se dovedea de fapt a fi total lipsit de talent şi de îndemînare. Din acest punct de vedere, Hitler se aseamănă cu acei visători ce-şi imaginează că simfonia pe care se gîndesc să o pună pe note va fi cea mai faimoasă piesă muzicală, ce îşi imaginează că romanul pe care îl vor scrie va fi o capodoperă desăvîrşită chiar înainte de a aşterne

acces la Opera Țradițională. În ceea ce privește influența modernizării, aceasta a avut un impact social imens, iar Opera Chineză nu a prea reușit să contracareze valorile din import. În 1975 erau înregistrate mai mult de 350 de ramuri regionale de Operă Tradițională Chineză, însă, în Seclolul al XXI-lea, guvernul chinez a identificat doar 162 de forme de Operă Tradițională Chineză, care au intrat în Patrimoniul Cultural Imaterial. Pentru tinerii de azi, Opera Tradițională Chineză nu mai face parte din cultura muzicală populară cotidiană. Ea este, însă, o atracție pentru mulți oameni în vîrstă, care găsesc în aceasta o identitate națională sau regională.

O formă timpurie de Operă Tradițională Chineză este Opera Canjun, care datează din Dinastia Zhao. Am amintit anterior și de Opera din epoca împăratului Xuanzong al Dinastiei Tang. În forma sa incipientă, Opera Tradițională Chineză a fost o simplă dramă comică, implicînd doar doi interpreți și în care un ofițer corupt era ridiculizat de un bufon. Se consideră că personajele din Opera Canjun sînt precursorii categoriilor fixe de rol ale Operei Tradiționale Chineze, în special ale personajelor comice chou.

Opera în stil Beijing este cel mai important dintre toate spectacolele de gen din China. Are un repertoriu bogat, un număr mare de artiști și public, care îi conferă o influență profundă și un rol important în cultura chineză. Opera Beijing este o sinteză de acțiuni stilizate, muzică, dialog și mimă, lupte și dans acrobatic, pentru a reprezenta o poveste sau a descrie diferite personaje și sentimentele lor de bucurie, furie, tristețe, fericire, surpriză sau teamă. Personajele pot fi întruchipări ale loialității sau trădători, frumoase sau urîte, bune sau rele. Toate sînt, însă, personificate într-un mod plin de expresivitate. În vechime, toate rolurile erau interpretate de bărbați, care pentru rolurile feminine jucau în travesti și se ajutau, bineînțeles, de machiaj.

Măștile Operei Beijing. Măștile folosite în Opera Beijing sînt de o mare varietate și bogăție de expresie, reprezentînd personaje și personalități remarcabile,

pe cuvinte primele sale fraze. Pentru aceşti oameni, distanţa de la gînd la faptă nu va fi acoperită niciodată, dar eşecul nu-i va determina să-şi conştientizeze limitele ci dimpotrivă, să-i acuze pe toţi cei din jur, fiinţe liliputane, mînate de interese mărunte, care nu înţeleg cu ce titan au de-a face. Astfel, permanenta iluzie a grandorii este însoţită, în mintea unor astfel de indivizi, de un sentiment de ură şi de dispreţ faţă de insignifianţii lor semeni. Evenimentele care au marcat tinereţea lui Hitler, reacţia lui față de lume și viață, demonstrează fără echivoc că el suferea de acest tip de paranoia, acţionînd în conformitate cu o serie de fixaţii total rupte de realitate. În acelaşi timp, observăm şi accente schizofrenice, în convingerea sa fermă că era subiectul persecuţiilor, acţiunile sale nefiind decît o reacţie brutală la aceste presupuse persecuţii. Paranoia a dat naştere inconfundabilei sale aroganțe, activităţii febrile şi eforturilor supraomeneşti, care-i uimeau pe apropiaţii lui, şi teribilelor crize de furie, atunci cînd lucrurile nu mergeau aşa cum şi-ar fi dorit el, deselor schimbări de dispoziţie, de la exuberanţa cea mai profundă pînă la disperarea neagră. Dar cum a fost posibil ca un asemenea individ, cu un psihic complet măcinat, să obţină puterea supremă?

Cel puţin în ceea ce priveşte viaţa personală a lui Hitler, istoria ar fi fost alta dacă nu ar fi existat primul război mondial. Cu siguranţă, fără marea conflagraţie, sordida carieră a lui Adolf Hitler s-ar fi sfîrşit fie în vreo închisoare, fie într-un azil, fie chiar într-un ştreang, fiindcă nu o dată dezamăgitul austriac a manifestat intenţii sinucigaşe. În 1914, izbucnirea conflagraţiei mondiale i-a oferit tînărului de 25 de ani exact ceea ce dorea mai mult: o evadare din realitatea cotidiană, un debuşeu pentru violenţa sa nativă, compania unui grup, siguranţa disciplinei cazone. Înainte de război, Hitler reuşise să se sustragă serviciului militar, pe care-l considera prea umilitor pentru un artist, dar în momentul în care conflictul a izbucnit, el s-a înscris voluntar în armată. Surprinzător însă, nu s-a alăturat armatei austriece, ci a preferat să se ralieze unui regiment bavarez, făcînd parte din forţele militare germane. Hitler s-a dovedit a fi un

elemente scenice, care în timp s-au standardizat și au devenit elementul cheie al acestor spectacole. În Opera în stil Beijing, masca presupune vopsirea fețelor actorilor în culori diferite, ca expresie a temperamentului, a tipului de personaj întruchipat de fiecare rol în parte. De regulă, personajele pozitive, ce exprimă devotament și curaj, au fața vopsită în roșu; cele care exprimă forță și istețime, au fața neagră; cele cu roluri secundare, precum haiducii, au fața albastră sau verde; cele care ilustrează personaje negative, ce exprimă perfidie și răutate, au fața vopsită în galben sau alb, iar sfinții și diavolii au fața pictată în argintiu și, respectiv, galben.

Roluri din Opera Beijing. În Opera în stil Beijing sînt patru categorii de roluri: Sheng, Dan, Jing și Chou Categoria Sheng este divizată în Laosheng – roluri de personaje între două vîrste, care, de obicei, sînt pozitive, printe ele fiind cele de împărați și dregători – și Ziaosheng – roluri pentru personaje tinere. Categoria Dan este divizată în Qingyi – roluri jucate de actrițe, care apar pe scenă ca doamne sau domnișoare din familii aristocratice; Wudan – roluri de actrițe care stăpînesc artele marțiale; Huadan – personaje dintre oamenii de rînd. Categoria Jing – personaje cu fețe acoperite cu desene variate ca forme, care întruchipează personaje masculine cu personalitate, calități sau înfățișare deosebite. Categoria Chou – reprezintă personaje cu fețele acoperite cu desene în diferite culori și variate ca modele. Întruchipează pe scenă personaje istețe și cu umor, din rîndul oamenilor simpli. Chou este clovnul. Potrivit istoricilor, forma actuală a Operei din Beijing nu este mai veche de 170 de ani, fiind o îmbinare a stilurilor de operă Kunqu, Hanju și Luantan. Acest gen de spectacol complex, inclusiv muzica, este apreciat de chinezi și chiar de străini, chiar și în zilele noastre. Cinematograful chinez a adaptat mai multe opere la formatul cinematografic. Opera Tradițională Chineză este, ca și cinematograful, o formă de artă răspîndită în toate clasele sociale.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

soldat excelent, slujind cu credinţă armata ţării pe care o admira cel mai mult şi care-i oferise stabilitatea niciodată avută pînă atunci. Din acest motiv, la sfîrşitul războiului, Adolf va fi mult mai încrezător în sine şi mult mai optimist decît fusese în 1914. Dar vechea sa meteahnă nu se vindecase, ci dimpotrivă, luase amploare, Hitler devenind obsedat de faptul că era net superior celorlalţi oameni, incapabili de a se ridica la înălţimea de unde el privea lumea.

Dintotdeauna, el manifestase un viu interes pentru politică, dar nu aceea a saloanelor şi reuniunilor mondene, ci politica făcută în berării şi la colţ de stradă. Se spune că nu de puţine ori îşi exprima cu convingere şi curaj părerile, dînd dovadă de o violenţă verbală înfricoşătoare şi lansîndu-se în tirade vehemente împotriva adversarilor politici. Un astfel de om, indiferent că s-ar fi declarat de stînga sau de dreapta, nu punea preţ pe nici un fel de regim democratic. În accepţia sa, arienii urmau să fie rasa stăpînitoare doar fiindcă el, un teuton, era un membru al acestei elite. Prin urmare, germanii aveau misiunea sacră de a restaura prestigiul ţării lor, dar numai sub conducerea sa. Iar acest deziderat putea fi îndeplinit doar dacă Hitler ajungea să deţină toate frîiele puterii în mîinile lui.

Ciracii de care Hitler se va înconjura, în primii ani petrecuţi la München, reprezintă o adunătură de nemulţumiţi, plini de resentimente şi invidie. Foşti ofiţeri, precum Hermann Goering, intelectuali debusolaţi, precum Alfred Rosenberg şi Joseph Goebbels, şomeri, mici patroni ruinaţi de inflaţie, toţi aceştia s-au regăsit în discursurile incendiare ale lui Hitler. Dar acesta a refuzat să-şi identifice partidul cu o anumită clasă socială, scriind, despre adepţii săi: „Aceşti băieţi extraordinari, dornici de sacrificiu muncesc din greu toată ziua, iar serile îşi îndeplinesc cu abnegaţie datoria faţă de partid. Am căutat să adun oameni care să fie cît mai umili, cît mai modeşti. Un burghez cu guler scrobit ar fi stricat tot ce-mi propusesem”. (va urma)

F

REDERICK C ARTWRIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O periodizare a literaturii române

Epoca marilor clasici

 Uite cine îl apăra pe Maiorescu în procesul său de adulter de la Iași, noiembrie 1864: PP Carp, I. Negruzzi, V. Pogor, N. Mandrea, P. Ghica. Toți niște ași ai baroului, și ne mai mirăm că Maiorescu a cîștigat procesul. Printre martorii acuzării se număra și Veronica Micle, abia căsătorită. Ea susținea că îl văzuse pe Maiorescu ciocănind în ușa unei profesoare de la Școala de Fete din Iași și somînd-o: ,,Décidez-vous!”. Dar de unde știi cu ce gînduri ciocănea individul în ușa domnișoarei?, a întrebat-o anchetatorul. Și Veronica i-a arătat verigheta pe mutește.

 Pentru Mite Kremnitz, Eminescu a scris poeziile: ,,Atît de fragedă”, ,,Te duci”, ,,Cu mîine zilele-ți adaugi” (compusă la aniversarea Mitei din 4 ianuarie 1879). Numele ei, Maria, indică geneza sigură a acestei creații. Perpessicius și toți ceilalți exegeți eminescieni fac trimitere la Veronica Micle, nesesizînd că pe Mite o chema și Marie (prin hipocoristic Mite, Mitzi). De aceea poetul a imortalizat-o madonic în final: ,,Și-o să-mi răsai ca o icoană/ De-a pururi verginei Marii/ Pe fruntea ta purtînd coroană...”. Numele ei întreg era Marie Charlotte Bardeleben-Kremnitz.

 Cleopatra Lecca-Poenaru avusese cinci copii cu ofițerul Gheorghe Poenaru: trei fete și doi băieți. În final a rămas cu trei dintre ei. Colonelul Poenaru, spun cei care cunoșteau situația, îi mîncase averea la chefuri și jocuri de cărți, motiv pentru frumoasa Cleopatra să ceară divorțul. Dar o mai și bătea, fiindcă dobîndise obiceiul să joace cărți la domiciliul ei din Strada Cometei și patima jocului îl sărăcise, căci nu se pricepea deloc.

 Ion Creangă histrionul: ,,Deh, prost oi fi, dar inimă mare am”. Și: ,,Prost oi fi, nu zic, dar cînd mă uit în jurul meu, îmi vine inima la loc”.

 De ce Eminescu, Creangă și Caragiale nu sînt cunoscuți în străinătate? G. Călinescu avea un răspuns: din cauza Limbii Române, o limbă fără prestigiu, și prin urmare de o circulație restrînsă. După alte păreri, limbajul atît de românesc dimpreună cu măiestria cu care prezintă mentalitățile românești, încît e greu de tradus în alte limbi. Geniul acestor mari maeștri este legat de realitățile noastre.

 Adjectivul laie din sintagma Mioriță laie este un cuvînt necunoscut în Limba Română. Armânii din Macedonia zic laiu și laie, în loc de negru: țigan de laie sau lăieț, țigan negru. Prin urmare, miorița noastră năzdrăvană era o oaie neagră, prevestitoare de nenorociri pentru păstorul moldovean.

Perioada interbelică

 Formularea ,,Scepticul mîntuit”, folosită de academicianul Eugen Simion la adresa criticului Eugen Lovinescu, a fost preluată din titlul poeziei cu același nume, scrisă în 1941 de Ion Barbu, ca un omagiu, cu prilejul jubileului de 60 de ani ai criticului.

 Cella Serghi, fosta soție a poetului Ion Vinea, l-a iubit pe Camil Petrescu. Maria Banuș pe Zaharia Stancu. La vîrsta de 18 ani, i-a dăruit bobocul într-o magazie cu decoruri de la Teatrul Național, unde Zăricuță era director. Maria Banuș a publicat multă poezie în care a făcut apologia sexualității. În opinia criticii, cel mai izbutit volum al ei este cel de debut, ,,Țara fetelor” (1937). Ileana Postelnicu l-a iubit pe Eugen Lovinescu, care era un bărbat frumos și impunător în tinerețe. Ca o răzbunare, Ecaterina, soția dumnealui, s-a încurcat cu un Paul Lahovary și a conceput-o pe Monica. Perfect om de lume, Lovinescu i-a dat numele, a crescut-o și a educat-o fără rețineri, dar, vă închipuiți, n-a iubit-o și nu s-a afișat pe nicăieri cu ea. Plus că era urîtă și ranchiunoasă. Căutînd neapărat o comparație, putem spune că, sub acest aspect, Eugen Lovinescu poate da mîna cu doctorul

Wilhelm Kremnitz, soțul legiuit al iabrașei Mite, care i-a conceput pe Georg-Titus și pe Emanuel cu Titu Maiorescu și cu regele Carol I, însă bietul doctor i-a recunoscut și, mai ales, la nașterea lor, a primit cu un zîmbet crispat felicitările din partea amicilor, la fel de ipocriți în ceea ce privește eticheta socială.

 Prima soție a lui Octavian Goga s-a numit Hortensia, născută Cosma. Se căsătoriseră în 1906 și nași le fuseseră Alexandru Vlahuță cu doamna. Dar au divorțat și poetul s-a recăsătorit cu Veturia Triteanu. Și ea este înmormîntată la Ciucea. Murise în 1979 la vîrsta de 96 de ani. Împreună cu Cella Delavrancea, Veturia făcuse parte din suita de doamne de onoare de pe lîngă Regina Maria și mijlocise concubinajul dintre Maria Mareșal Antonescu și viceprim-ministrul Ică Antonescu. Mareșalul avusese o încredere oarbă în soția sa și i-a pedepsit pe toți aceia care încercaseră să-i deschidă ochii asupra celor ce se întîmplau în jurul său.

 ,,Domnule, ca scriitor nu te cunosc, dar ca om te bag în… mătii!”. (Victor Eftimiu, iritat că un scriitor oarecare îndrăznise să-l ironizeze într-o epigramă.)

 În 1931, avangardiștii bucureșteni au scos Revista (scuze!) ,,Pula, organ universal” într-un singur număr și 13 exemplare. Golanii i-au trimis-o lui Nicolae Iorga, care detesta modernismul literar românesc, cu dedicația: ,,Tu ai? N-ai!”. Au fost arestați. Printre ei se număra viitorul comediograf Aurel Baranga. Dar n-aveau dreptate, fiindcă Nicolae Iorga făcuse șase copii cu două neveste, în ordine: un băiat, o fată, iar un băiat... Plus că, îndrăgostindu-se de frivola Elena Lupescu, s-a pus la dispoziția psihopatului rege Carol al II-lea. Acesta s-a folosit de el, punîndu-l, bunăoară, să-i atace pe legionari care, cum se știe, nu acceptau să fie deranjați de nimeni. Ce e curios, pînă atunci, între marele istoric și Zelea Codreanu fuseseră relații de prețuire reciprocă.

 ,,Amîndoi copiii au venit după 15 ani de căsătorie. Mai întîi, fetița și apoi băiatul. Pe urmă, s-au oprit iar, la fel de inexplicabil. Căci dinspre partea noastră, am fi fost bucuroși să avem 20 de copii. Vezi, e loc destul aici, și ne place să avem multe suflete aproape...” (Tudor Arghezi, 1935).

 ,,Ah, Doamne, cînd are să vină acel despot luminat care să facă în România curățenie generală cu clasa politică și să ajungă și la Servicii?” (Fănuș).

 ,,Cei slabi mai au speranță, dar nici o scăpare” (Pliniu cel Bătrîn).

 Moise (Mozes, Moshe) era scund, gîngav și contemporan cu Ramses al II-lea. ,,Dacă eu m-aș apuca să spun că Moise era gîngav, nu mai m-ar spăla șapte ape de mînia sioniștilor” (Petre Țuțea). Se pupă foarte bine cu Arghezi: ,,Dă o palmă unui evreu din Burdujeni și se cutremură Europa”.

Ce n-aş vrea să mai văd de ziua lui Eminescu

Ce e drept, e drept, față de alte dăți, cînd, pe 15 ianuarie, tot felul de cretini de-ai lui Nicolae Manolescu, reprezentînd caracuda elitistă, apăreau la televizor și terfeleau memoria lui Eminescu, anul acesta, și-au mai rărit atacurile. Poate unde și-au schimbat tactica, obiectivul rămînînd același. În loc să-i mai ceară ,,revizuirea” vieții și operei și, în consecință, demolarea statuilor, unele televiziuni au permis totuși omagierea poetului, dar au sugerat trimiterea în luptă a unor necunoscători ai fenomenului literar. Așa ne-am pomenit cu un chirurg vorbind despre autopsierea poetului, în loc de un medic legist, un preot, un avocat, un ziarist sau un parlamentar care mai mult au lăsat impresia că doar au auzit de Eminescu. Nu e posibil ca un post de televiziune cu pretenții, care intenționează să facă pe 15 ianuarie o emisiune omagială ,,Eminescu”, să nu invite vreun poet sau vreun universitar de notorietate. E adevărat, academicianul Eugen Simion, atotcunoscător al vieții și operei lui Eminescu, tocmai s-a prăpădit de

curînd. Dar au rămas alții care ar fi avut ce spune: Constantin Barbu, Nicolae Georgescu, Ilie Bădescu, Th. Codreanu, Dan Toma Dulciu, Tudor Nedelcea sau Miruna Lepuș. Ei de ce nu au fost chemați să vorbească? În schimb, ne-au invadat toți veleitarii, aproximativiști și urechiști, care au demonstrat că, de fapt, nu citiseră mai nimic din și despre Eminescu. Am băgat de seamă că, de ceva vreme, televiziunile noastre tot aduc în discuție diverse elemente legate de misterul morții lui Eminescu. A fost asasinat de oculta masonică din Secolul al XIX-lea și în ce împrejurări? Și ce rol a jucat Maiorescu în această afacere? Desigur, mai-marii televiziunilor noastre nu fac aceasta din atașament față de Eminescu, ci pentru incitarea telespectatorilor și implicit creșterea ratingului aducător de mangoți din publicitate. Potrivit sloganului valabil în toată lumea: spaima și necazurile umplu buzunarele. Dar și în acest caz ageamiii și sfertodocții în literatură sînt chemați să-și dea cu părerea, mai mult încurcînd lucrurile, decît lămurindu-le. De ce se procedează așa? Simplu: păi, dacă am clarifica astăzi din ce cauză a murit Eminescu, ce-ar mai putea spune la vară, cînd vom comemora 134 de ani de la moartea sa? Exact ca în cazul lui Dandanache în scrisoarea sa de șantaj – ,,Mai trebuie și al’dată, neicusorule, altfel, pac! la «Razboiu’»”, dacă mai țineți minte. Dar ce părere aveți de veninoasa Lavinia Betea care, recent, a afirmat că în ultimii săi 5 ani de viață, Eminescu nebun umbla în zdrențe, cerșea bani de țigări și copiii aruncau cu pietre după el? Precum Amza Pellea, într-un film de Sergiu Nicolaescu, după care strigau copiii: ,,Ipu, nebunu’ trage cu tunu’!”. Unde ai citit, madam, tîmpenia asta? Nu ți-e rușine? Vezi să nu arunce studenții din Arad cu pietre după tine!

Inițial, m-am bucurat, urmărind reportajul făcut de ,,Nașul-Tv” pe 15 ianuarie la Botoșani și Ipotești. Dar, după puțină vreme, m-am cam întristat. Degeaba a fost generoasă intenția lui Radu Moraru, dacă punerea în operă s-a transformat în șușanea. Nimic despre istoricul Bisericii ,,Uspenia”, ctitorită în anul 1552 de Elena-Doamna, văduva lui Petru Rareș, și în care a fost botezat Eminescu pe 21 ianuarie 1850. Nimic despre alte locuri din Botoșani, legate de marele poet: casa în care s-a născut, de pe Calea Națională 179, lîngă ,,Uspenia”, gimnaziul și mai apoi liceul ,,Laurian”, cînd a venit de la Iași într-un grup de profesori examinatori la un examen de Bacalaureat, Mînăstirea ,,Agafton”, Tribunalul municipal, Grădina ,,Vîrnav” (viitorul Parc ,,Eminescu”). Bogdaproste că alaiul nu s-a preumblat la Vorona și Pomîrla, alte locuri legate de biografia lui Eminescu.

La Ipotești, aceeași situație. Nimic despre cele două biserici din lemn și cea din cărămidă roșie. Nimic despre mormintele din preajma lor. Nimic despre bustul lui Eminescu, și el cu istoria lui. Nimic despre Memorialul lui Eminescu și casa copilăriei sale. În schimb, un puseu de cult al personalității demonstrat de avocata Diana Șoșoacă în Biserica ,,Uspenia”, urmărită pas-cu-pas de cameraman cum se închină la icoane, în timp ce poporenii gustau impasibili slujba. Și datul din umeri al lui Miron Manega, excelînd prin generalități la adresa locului. În articolele sale din ,,Certitudinea” și în interviurile luate de Daniel Roxin la ,,Nașul -Tv” pare mai inspirat.

PAUL SUDITU

P.S. – Madam Șoșoacă, dacă vrei să te mai iubesc și să te consider o continuatoare a lui Vadim în lupta sa pentru impunerea Idealului Național, te rog nu te mai băga în literatură și în alte chestii la care nu te pricepi. Ține-te de avocatură, pentru care ai inimă și vocație. Și mai ales nu te mai hazarda să citești ,,Doina” lui Eminescu în public, mai ales prima variantă, fiindcă în mod sigur ai să zgîndărești unele sensibilități sioniste și n-o să-ți fie deloc bine. La cîți dușmani ai acum, nu ți-ar mai trebui alții. Mulți au pățit-o rău de tot.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Anecdote despre Winston Churchill

Winston Churchill a fost și va rămîne una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Marii Britanii. În multe dintre sondaje, fostul premier a fost votat cel mai mare britanic din toate timpurile. Sir Winston Leonard Spencer Churchill a fost primul ministru al Marii Britanii în două mandate: 1940-1945 și 1951-1955. Despre el se cunosc multe detalii, fiind un scriitor prolific care a publicat mai multe seturi de memorii și biografii. Totuși, Churchill a fost un om atipic. Vă prezentăm o serie de curiozități despre cel care a condus Marea Britanie la victorie în cel de-al II-lea Război Mondial.

 Churchill a rostit 8.000 de discursuri, absolut toate pregătite de la primul pînă la ultimul cuvînt, unele învățate pe dinafară, repetate în fața oglinzii, cu studierea anumitor efecte de retorică și o adevărată tehnică teatrală.

Magnetofonul a fost, pentru el, o născocire prodigioasă. Cu ajutorul lui își pregătea, minuțios, cele mai spontane improvizații.

Oricît de pregătit ar fi fost, în momentul cînd se urca la tribună sau se ridica să vorbească, Churchill era cuprins de o emoție teribilă. În timp ce rostea în Camera Comunelor discursuri politice în care introducea perorații istorice, despre episoade glorioase din trecutul Angliei sau despre mari personalități din Antichitate, Churchill nu-și putea stăpîni plînsul. Spre uimirea auditorilor, el se întrerupea, își ștergea lacrimile, apoi, după un evident efort de voință, relua firul discursului.

 Prietenii lui Churchill comentau, în diferite feluri, gustul lui accentuat pentru lux și pasiunea lui pentru frumusețe. Unul din ei spunea:

- Winston se mulțumește, la nevoie, și cu tot ce e mai bun.

 Două trăsături psihologice paradoxale – sau poate compensatorii – ale lui Churchill: frica de moarte și voința fermă de a învinge această frică.

Nu admitea să i se vorbească de moarte. Unor intimi le mărturisi, totuși, că cea mai puternică dorință a lui ar fi fost să știe cînd va muri. În 1919, pe cînd era ministrul aviației, a luat cîteva lecții de pilotaj, sub pretextul că un bun șef al acestui departament trebuie să fie și un bun pilot. La primul zbor pe care l-a făcut cu mîinile pe manșe, a capotat avionul. A ieșit nevătămat de sub sfărîmăturile aparatului, dar a rămas cu o teamă instinctivă de zbor. Totuși, vrînd să se domine cu orice preț, spunea, de obicei:

- Detest avionul! Bine, voi călători cu avionul. Între 1935 și 1945 a parcurs, în zbor, peste o jumătate de milion de kilometri, fără cea mai mică plăcere.

 Churchill suferea de o relativă slăbire a auzului, infirmitate de care făcea caz uneori cu exagerare. Nu auzea ce îi spunea un adversar politic sau o bătrînă lady așezată lîngă el, dar dacă la capătul celălalt al mesei

Destine feminine de excep ţ ie

Cella Delavrancea – un secol de viaţă trăită alături de figuri marcante ale culturii româneşti (IV)

I.L. Caragiale

şi Mateiu Caragiale (2)

„…Primăvara era binevoitoare la Berlin în anul 1912. Dădusem mai multe concerte în diferite oraşe ale Germaniei. Locuiam la Caragiale, bine instalat într-un apartament din noul cartier mărginaş al capitalei. Cînd nu mă întovărăşea în alte oraşe, aştepta întoarcerea mea, nerăbdător să afle dacă am fost aplaudată mult, cît dorea el, şi dacă i-am adus criticile apărute după obicei a doua zi. Mă odihneam după multe recitaluri şi concerte cu orchestra. Dar Caragiale îmi supraveghea studiul. Apărea dimineaţa pe la ora 11 în salon, cu ţigara între degetele subţiri. Se aşeza lîngă mine, la pian, privind cu duioşie la volumul «Wohltemperirtes clavier» de J. S. Bach, din care îi cîntam regulat preludii şi fugi. Cînd sfîrşeam, surîdea maliţios, dădea din cap şi şoptea: – Părintele Muzicii, siriacu, ce ne-am face fără el… Uneori ochii i se umpleau de lacrimi. Muzica îi topea ironia, şi se lăsa cuprins de emoţie, uitînd să-şi mai apere sensibilitatea veşnic ascunsă de veselia aparentă cu care întîmpina pe prieteni și chiar pe propriii lui copii, Luky și Tuchky. Ordinea domnea în apartamentul lui, o ordine cronometrică. La oră fixă ieșea din odaie, masa nu întîrzia niciodată. Ne întorceam de la plimbare cu exactitudinea fixată de el, nu admitea nici o explicaţie dacă uzam de sfertul de ceas admis în general, dar nu şi de el. Imaginaţia îi aluneca uşor spre întîmplări tragice. Ar fi dorit ca familia lui să nu se îndepărteze de el nici o clipă, iar doamna Caragiale nu avea voie să plece de acasă fără fiica ei. Într-o dimineață, Caragiale n-a apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am depăşit studiul tehnic şi am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfîşiat firul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui

Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat jos, lîngă pat, cu mîna stîngă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzînd că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?

În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, rîsese de verva cu care declama Luky pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud. Două zile am stat nemişcaţi şi tăcuţi în odăile în care ni se părea că el va apare cu pasul lui uşor de pisică şi ne va ridica în picioare privirea lui rotundă şi întrebătoare. Dar nu se mişca nimic, ziua curgea pe neştiute în jurul nostru. Către seară a sunat cineva la uşa de intrare. M-am dus să deschid. N-am desprins lănţişorul de siguranţă pentru că n-am recunoscut pe tînărul îmbrăcat în negru, cu un lung fular înfăşurat în jurul gîtului, care dădea o expresie sinistră figurii palide. A rostit cu glas solem: «Je suis venu voir peu mon père». Pronunţarea lui defectuoasă dădea o impresie grotescă, de coşmar, înfăţişării lui. M-am speriat, am strigat-o pe Tuchky. Era Matei. N-a îmbrăţişat pe sora lui, a înaintat cu paşi lenţi pînă la odaia în care Caragiale era întins pe pat, acoperit cu garoafe – floarea lui preferată. Faţa lui frumoasă era senină, profilul fin parcă oprea expansiuni inutile. Fiul cel mare a privit lung tăcerea părintelui său, apoi a ieșit din cameră. Ziua s-a topit în orele grele purtate de gesturile mecanice ale cotidianului. Era rece în casă de cînd venise Matei.

Mai tîrziu a sosit și tata. A strîns-o în brațe pe Tuchky. Ochi lui verzi erau palizi – plîngea fără să poată vorbi. Nu mă văzuse de trei luni, dar nu m-a sărutat, mi-a întins doar mîna. Sensibilitatea lui excesivă nu-i îngăduia, faţă de cei

cineva aducea vorba de vreo carte de-a lui, mai cu seamă în termeni elogioși, Churchill auzea perfect și începea, imediat, o conversație spirituală, la distanță.

 Winston Churchill s-a referit public la amendamentul constituțional care interzice alcoolul ca fiind „un afront la întreaga istorie a omenirii”. După ce i s-a spus că nu poate bea în fața regelui Arabiei Saudite din cauza credințelor religioase ale acestuia, premierul britanic a spus: „Religia mea a prescris un ritual absolut sacru, fumînd trabucuri și consumînd alcool înainte, după și, dacă este necesar, în timpul meselor și în intervalele dintre ele”.

 Șampania era una dintre băuturile preferate ale lui Churchil. S-a spus că ar fi băut peste 42.000 de sticle (mai mult de una pe zi) în viața sa. El a susținut că șampania este unul dintre elementele esențiale ale vieții: „Cele patru elemente ale vieții sînt băile fierbinți, șampania rece, mazărea nouă și țuica veche”, considera acesta.

 Viața soților Churchill a fost una cu bune și cu rele, ca în orice căsnicie, iar o poveste legată de aceștia a rămas în istoria colectivă. În perioada în care Winston devenise premier, cuplul decide să facă o plimbare, la pas, pe străzile Londrei. La un moment dat, un măturător al străzii se apropie de aceștia și intră în vorbă cu soția liderului britanic, spre surprinderea amîndurora. După ce conversația s-a terminat, Churchill și-ar fi întrebat soția: „De ce acest bărbat a fost atît de interesat să discute cu tine?”. Soția mărturisește că, în urmă cu mulți ani, bărbatul care mătura strada fusese îndrăgostit nebunește de ea. Premierul Churchill, mîndru de sine, ar fi spus: „Vezi, dacă te-ai fi căsătorit cu el, ai fi fost acum soția unui măturător de stradă…”. Replica soției Clementine a fost una pe măsură și a rămas în istorie: „Nu. Dacă m-aș fi căsătorit cu acest bărbat, el ar fi devenit prim-ministru”. r m

doi orfani, efuziunea părintească obişnuită între noi. A stat mult în odaia lui Caragiale cu blînda lui soţie. Tata s-a întors singur în ţară. Eu am rămas cu prietenii mei la Berlin. Mateiu nu şi-a prelungit şederea, şi ne-am simţit uşuraţi cînd a plecat.

În 1924 l-am revăzut pe Mateiu Caragiale. Se însurase cu domnişoara Marica Sion, scumpa prietenă a mamei mele şi sora doamnei Florica Voinescu, văduva pictorului de marine. Ele erau fiicele scriitorului George Sion şi făceau parte din societatea aleasă a Bucureştilor. Erau bogate, distinse şi generoase. Marica, frumoasă şi atrăgătoare, cu toate că nu mai era tînără, reprezenta pentru Matei tipul visat de el al aristocraţiei: înaltă, subţire, cu faţa fină – avea ochi negri, inteligenţi şi melancolici – mîini cu degete lungi pe care străluceau briliante. Apartamentul mare, elegant, a fost un loc de odihnă şi de lucru ideal pentru scriitor. La gentila invitaţie a Maricăi, am sosit cu surorile mele la ora ceaiului.

Matei ne-a primit, afabil cum nu-l văzusem niciodată. Între el şi soţia lui se simţea dragoste şi înţelegere deplină. Cutele de amărăciune şi dispreţ dispăruseră de pe faţa lui. Era spiritual fără răutate, nu mai pomenea de obîrşia lui italiană, se mulţumea să fie seniorul unei mici proprietăţi a nevestei, la 8 kilometri de Piteşti, numită de el «Siena». Pe casă ridicase un steag al lui, galben, însemnat de-a curmezişul cu o dungă verde, care se zărea de pe şosea, îl cobora la plecarea de la moşie.

Matei se îngrăşase. Ne-a citit odată un fagment din «Soborul ţaţelor», pagini de umor sarcastic. Mediul descris distona în atmosfera casei lor, în care lucea argintăria unui bogat serviciu de ceai englezesc, dar rîsul care izbucnea la lectura făcută de Matei crease o legătură de prietenie care ştergea orice antagonism, şi aşteptam cu nerăbdare să scrie romanul de moravuri suburbane care avea să fie un mare succes.

Moartea l-a smuls din plină fericire. L-a scutit de degradarea unei boli şi l-a lovit dintr-o dată, ca pe un autentic Caracioni, atins în inimă de spada unui nobil Italian”. (CELLA DELAVrAnCEA - ,,Mateiu Caragiale, împlinit în obsesia vieții lui”, ,,România literară, octombrie-decembrie 1970)

(va urma) r.m.

România de lîngã noi – România realã

Turismul și vacanțele românilor

(interviu cu domnul Nicu Marius Marin – antreprenor HoReCa)

(urmare din pag. 1)

Condițiile de cazare și cele din restaurante consider că s-au îmbunătățit permanent, și aici poate voi fi contrazis dar trebuie să știți că eu și partenerul meu am oferit întotdeauna turiștilor noștri aceleași condiții de cazare și masă pe care leam fi ales pentru noi, adică de cea mai bună calitate. Presa din România și turiștii români judecă mereu turismul românesc prin prisma litoralului, or turismul românesc nu înseamnă doar litoralul, ci și celelalte provincii istorice unde condițiile de cazare sînt în echilibru cu prețul cerut.

familii de prieteni, unul dintre ei mi-a spus după aceea că atunci a văzut ce înseamnă să ai un ghid care să-ți explice ceea ce vezi și cît pierzi neavînd unul.

Interviurile Revistei „România Mare“

G.C.: Sîntem în prima lună de primăvară, deci putem spune că sezonul turistic de iarnă s-a încheiat. Cum apreciați acest sezon?

n.m.m.: Nu-l apreciez în nici un fel, fiindcă pentru mine, care aduc turiști străini în România pe rute culturale, de vizitare, iarna a fost mereu o perioadă fără activitate. Din ceea ce știu însă de la colaboratorii mei cu activitate în acest sezon am înțeles că, cel puțin Poiana Brașov, pe perioada în care am avut zăpadă a fost plin de turiști.

G.C.: Dar pentru sezonul estival sîntem pregătiți: agențiile de turism; bazele hoteliere și turistice?

n m m.: Pentru sezonul estival agențiile de turism au scos ofertele încă din luna februarie fiindcă atunci se pregătește sezonul. Chiar și eu m-am alăturat lor; după 12 ani de activitate dedicată exclusiv turiștilor străini, în anul 2019 am decis să ne valorificăm experiența și pe piața românească, motiv pentru care am înființat o agenție dedicată exclusiv pieței românești. Astfel am încercat să oferim turiștilor români vacanțe la mare, deși părerea noastră despre litoralul românesc este că cere mai mult decît oferă.

G.C.: Care sînt preferințele românilor în materie de vacanțe: în țară sau în străinătate?; în țară: departe sau cît mai aproape de casă?

m n m.: Ei bine, aceasta e o întrebare foarte interesantă. Din ce am observat, românii aleg să călătorească și în țară, dar și în străinătate. Problema e: ce fel de turism aleg ei? Constat că majoritatea sînt adepții turismului „static”, să-i spunem așa. Adică se duc pe marginea mării sau a piscinei și nu se mișcă de acolo tot sejurul. Puțini sînt cei care aleg să meargă în excursii de vizitare, iar cei care aleg acestă formă de turism activ merg pe cont propriu, nu printr-o agenție de turism, considerînd că „știu eu mai bine ce să fac”.

Ei bine, vreau să le spun acestora că atunci cînd am organizat astfel de sejururi împreună cu asociatul meu și familiile noastre, cu toate că planificăm excursii de 16 ani, tot ratăm cîte ceva, fiindcă nimeni nu poate organiza mai bine o excursie ca un ghid sau un agent de turism din țara respectivă. De asemenea, românii nu apelează aproape niciodată la serviciile unui ghid de turism. Eu am făcut asta prima dată la Vatican. Eram de 4 ani ghid de turism și aduceam turiști în România, dar abia atunci mi-am dat seama de ce înseamnă să ai ghid la un obiectiv turistic. Această opinie mi-a fost întărită 4 ani mai tîrziu cînd, mergînd la mînăstirile din Bucovina cu mai multe

G.C.: Care ar fi rezolvarea acestei dileme?

n.m.m.: Le recomand turiștilor români să apeleze la serviciile ghizilor de turism pentru că astfel se vor bucura pe deplin de obiectivul vizitat. Eu am încercat să le dechid gustul în acest sens, scriind un ghid de turism, cu descrieri detaliate ale principalelor obiective turistice din România, dar cele 300 de exemplare care au ajuns la public nu cred că au reușit să schimbe în mare măsură optica majorității.

G.C.: La ce anume optică vă referiți?

n m m.: În România, concetățenilor noștri le place să colinde țara pe cont propriu și mai puțin cu autocarul sau în excursii private, cu prietenii sau familia. Chiar încercăm să popularizăm excursiile private, care sînt extrem de populare printre străini și în care pornești cu familia sau prietenii în grupuri de maximum 8 persoane, într-un circuit prin țară cu ghidul însoțitor care te va purta de la un obiectiv turistic la altul, va opri la cele mai potrivite restaurante, îți va recomanda cele mai potrivite locuri pentru fotografii sau cumpărături, va fi lîngă tine asigurîndu-se că singura ta preocupare e aceea de a face fotografii bune. Sigur că prețul unei astfel de excursii nu va fi la nivelul uneia cu alte 30 de persoane într-un autocar, dar confortul și informația acumulată vor merita efortul.

G.C.: Corect. Vă referiți, și în turism, la binomul preț-calitate?

n m m.: Aici am să comentez un pic și activitatea concurenței neloiale, să o numesc așa, care organizează excursii de vizitare fără să aibă licență de turism, să plătească asigurări și să-și asume răspunderea pentru ceea ce face. E adevărat că pentru cîteva sute de lei ți se oferă în 4 zile o excursie care acoperă o mare suprafață și cîte 5 – 6 obiective pe zi. Ce nu știi tu, ca turist, e faptul că vei reveni acasă mai obosit decît ai plecat și fără să cunoști nimic în plus despre locurile vizitate decît cunoșteai la plecare. De ce? Condițiile de cazare vor fi extrem de proaste, șoferul microbuzului nu va ști să-ți explice nimic la obiectivul turistic, iar mulțimea acestora va face ca programul unei zile să înceapă la ora 8 și să se termine la 6 seara în cel mai bun caz, ceea ce după cîteva zile îți va genera o stare de oboseală și de iritare, nu de relaxare așa cum ar fi trebuit.

G.C.: Nu demult, la Romexpo a avut loc Tîrgul de Turism al României, ediția 2023. Ca întotdeauna, și acum, în afară de prezentarea destinațiilor, la standuri, sau ofertele speciale, cu reduceri substanțiale, ale agențiilor de turism, s-au prezentat și unele probleme interne ale celor care au afaceri sau lucrează în industria ospitalității din România: e vorba de lupta

pentru putere în domeniu. La tîrg am văzut oferte care mi se par neverosimile: cazare la 1 euro și lozinca „plătește unul, merg doi”. Care este realitatea? n.m.m.: Nu comentez și nu apreciez în nici un fel luptele pentru putere sau mai știu eu ce avantaje. Mă interesează ca acești domni să ridice turismul românesc, fiindcă am ajuns s-o regret pe doamna Udrea și frunza domniei sale. Am participat cu standul României la numeroase tîrguri internaționale de turism și la unul dintre ele m-am simțit extrem de prost văzînd că vecinii noștri maghiari își fac reclamă la turismul balnear. M-am gîndit la salba de stațiuni de profil existente atît în Carpații Orientali cît și în cei Meridionali, la eficiența lor și la faptul că, exceptînd un hotel din Sovata, Băile Felix și un hotel din Eforie Nord, nu există condiții pentru un turist străin care să vină aici pentru tratament. G.C.: Mă mir de ce spuneți pentru că știam de Complexurile de sănătate de la Mangalia și Techirghiol, care sînt căutate de străini! În fine... dacă tot ați atins acest subiect, cum stăm în România cu turismul balneoclimateric?

n.m.m.: M-am întrebat de nenumărate ori de ce nu se relansează acest turism balneoclimateric. Ar trebui aduși medici de specialitate din cîteva țări țintă, în special din cele ai căror cetățeni vin frecvent aici – mă refer la Israel, Germania, Spania, Italia, Marea Britanie sau SUA – cărora să li se prezinte efectele curative ale nămolului și apelor minerale sau termale, pentru ca, odată ajunși în țările lor să le poată recomanda pacienților să vină aici. Ca stat român, aș oferi pentru început reduceri substanțiale la biletele de avion spre România dacă ele sînt achiziționate la Compania TAROM, pentru a-i încuraja să vină, ajutînd indirect și compania aeriană. Sînt convins că în 5 ani de zile numărul acestor turiști ar crește și ar duce faima României în lume și venituri importante în vistieria statului. Acesta-i doar un exemplu fiindcă promovarea țării noastre ca destinație turistică nu e susținută deloc de către statul român, ci exclusiv de către agențiile de turism, fie ele membre ale Asociației Române de Incoming, sau nu. Asta aș face dacă aș fi ministrul Turismului, dar cum nu sînt, fac și eu ce pot. Referindu-mă la ofertele de cazare de un euro, bănuiesc că e doar o propagandă care să atragă turistul, iar referitor la cele cu „plătește unul, merg doi”, fiți convins că prețul plătit acoperă cheltuielile pentru amîndoi.

Poiana Brașov

Bârsana, Maramureș

Nuntă în Maramureș

G.C.: Am citit undeva o știre care m-a pus pe gînduri, nu atît prin conținutul ei sec, cît prin starea precară a vieții românului. Iată știrea: românii sînt printre cei mai mari consumatori de turism din Europa. Cum se împacă acest enunț cu sărăcia poporului pe care o clamează zi de zi televiziunile?

n.m.m.: Da, aceeași întrebare mi-au pus-o nenumărați turiști străini, în special cei europeni care ne cunoșteau emigrația, atunci cînd vedeau casele falnice de prin satele noastre și mașinile de sute de mii de euro din marile orașe românești. Mulți mi-au zis că la Madrid, Barcelona, Londra sau Manchester nu au văzut pe stradă atît de multe mașini de lux ca la noi și se mirau de ce toată lumea zice că sîntem săraci. Cît privește faptul că sîntem mari consumatori de turism, știți foarte bine că, după un an de muncă, pleci în vacanță și pe credit, cum se spune, doar să ieși din casă și să schimbi peisajul.

Cu toate acestea, cred că acești români care „vîntură Europa” și țara sînt destul de puțini raportat la marea masă a populației, la fel cum sînt și posesorii de mașini luxoase care impresionau turiștii creînd iluzia unei națiuni bogate. Pe de altă parte, turismul în România a fost puternic impulsionat de voucherele de vacanță pe care aflu că guvernanții doresc să le implementeze și la nivelul firmelor private. Ar fi un lucru bun, fiindcă într-adevăr ajută mult turismul național.

G.C.: Plajele de pe litoralul românesc sînt întrun perpetuu scandal, care provoacă nemulțumirea turistului ce vrea să aibă acces la plaja administrată de hoteluri și șezlonguri gratuite. La noi, plajele sînt cu șezlonguri exagerat de scumpe, fără toalete și fără „beach-baruri”. Acesta să fie motivul care îi face pe turiștii români să aleagă Bulgaria, Grecia sau Turcia?

n m m.: Da, cred că acesta e motivul și e posibil să mai fie ceva: faptul că la tine acasă ai fost obișnuit ca mergînd la mare să nu ți se ceară taxă de șezlong sau de cearceaf, pe cînd în străinătate ai fost obișnuit cu asta de la bun început. Pe de altă parte, condițiile de care pomeneați (fără beach-bar și toalete) sînt un alt factor de nemulțumire, așa cum vă spuneam mai devreme cînd pomeneam despre faptul că la noi pe litoral nu există un echilibru între preț și condițiile oferite, așa cum există la turci sau la bulgari, motiv pentru compatrioții noștri să-i prefere litoralului autohton.

G.C.: Apropo de plajele de pe litoral: Deși nu mai e prea mult pînă la începerea sezonului estival, se cunoaște scandalul generat de refuzul Ministerului Mediului de a prelungi contractele care au expirat la începutul acestui an. De ce credeți că Ministerul Mediului are alte interese decît cele ale hotelierilor în privința amenajării și exploatării plajelor?

muncă, iar din cîte știu eu, politicienii de la noi nu sînt prieteni cu munca și cu răbdarea de a ajunge la rezultate.

G.C.: Vreau să vă completez: în primul rînd, unde să oprească, domnule Marin, navele de croazieră? Înainte de pandemie am făcut o călătorie de-a lungul Dunării (pe uscat) de la Baziaș pînă la Tulcea (și de acolo, pe apă) pînă la pădurea Letea. Începînd de la Clisura Dunării și pînă la porturile mari, celelalte au murit (Moldova Nouă, Corabia, Cetate, Calafat, Bechet etc.), au rămas cu macaralele înghețate și ruginite, iar dacă vrei să acostezi cu o ambarcațiune, nu ai unde... Aceasta e realitatea.

Acum să continuăm interviul.

Biserica fortificată Axente Sever, Sibiu

n m m.: Vedeți? Exact ce vă spuneam: pentru români turismul înseamnă, în principal, litoralul. Nu vorbește nimeni despre Maramureș, Bucovina, Transilvania, Delta Dunării, pensiunile maghiarilor din Harghita și Covasna, sau Clisura Dunării – locuri infinit mai ofertante din punct de vedere turistic și cu condiții superioare celor de pe litoral. Răspunzîndu-vă la întrebare, nu cred că Ministerul are neaparat alte interese, ci cred că a fost pur și simplu neglijent în tratatea acestui subiect.

G.C.: Pentru a se pune în valoare frumusețea nenumăratelor peșteri din România, la finele anului trecut a intrat în dezbaterea Parlamentului un proiect de lege prin care se urmărește ca unitățile administrativteritoriale să poată prelua în administrație peșterile care se află pe raza UAT-ului și care sînt de interes local, cu acordul ministerului de resort, în baza unui protocol. Vedeți benefică această inițiativă?

n m m.: Ar putea fi benefică dacă primarii respectivi ar fi niște oameni deschiși la nou și cu inițiativă antreprenorială dar, din cîte aud și citesc, nu prea cred. Un exemplu în acest sens sînt primarii din localitățile de pe malul Dunării, mai ales a celor care au port. Sînt atîtea vase de croazieră care vin de la Passau din Germania, spre Tulcea, și nu am auzit de nici unul care să oprească în vreun port unde turiștii să ia contact cu tradițiile locale. Ce ar fi dacă ar organiza, spre exemplu, o nuntă oltenească? Una turistică, desigur. Să aleagă dintre turiști o pereche pe care să-i mai căsătorească o dată de formă și să-i treacă prin toate tradițiile locale de nuntă, iar la final să-i ducă la un restaurant unde să le ofere un prînz cu bucate de nuntă, să fure mireasa și să-i învețe să danseze jocuri folclorice. Firește, totul cu vreo 10-15 localnici îmbrăcați în costume populare și cu muzica aferentă. Ar aduce niște bani la bugetul local și ar crește faima localității. Pentru asta e nevoie de inițiativă și de

Tot vorbim de legislativ, să amintim că, de curînd a fost depus un Proiect de lege privind dezvoltarea turismului rural, cu înființarea și funcționarea Punctelor Gastronomice Locale, inițiativă preluată de la Asociația „Ivan Patzaichin-Mila 23”, din anul 2016. Cum vedeți acest proiect prin prisma unei Agenții de Turism? n.m.m.: E o idee bună care sper să fie aplicată. Depinde însă și ce Norme Metodologice va avea, fiindcă dacă le vei cere țăranilor să se conformeze normelor europene în materie de siguranță alimentară, e posibil ca acest Proiect de lege să nu poată fi aplicat. Punctele de informare turistică din zonele rurale mai mult stau închise decît deschise, astfel încît eficacitatea lor e zero. Dacă promovarea României ca destinație turistică nu va fi făcută profesionist, degeaba vom face punctele acestea gastronomice rurale fiindcă nu va avea cine să intre în ele. Pînă una alta, turiștii spanioli care vin în România nu o fac datorită unei campanii promoționale a statului român, ci fiindcă prietenii și cunoscuții care au fost aici le-au spus că e foarte bine și fiindcă agențiile de turism și-au făcut treaba perfect.

Așadar, orice inițiativă s-ar lua, dacă nu e dublată de o puternică promovare a țării peste hotare, nu va fi eficientă pentru că vor lipsi beneficiarii săi: turiștii străini și desigur, români, pentru că nici pe plan intern nu am văzut promovare turistică a zonelor și punctelor de interes din țară. Se merge în virtutea inerției și pe reclama din om în om.

G.C.: O notă aparte, în primul rînd prin cultura celor care fac acest gen de turism, apoi prin impactul asupra culturii și conștiinței turistului, este turismul religios, despre care a pledat, în scris, și regretatul Corneliu Vadim Tudor. Cum răspunde turistul român, la început de Mileniu III chemării spre locurile memorabile legate de Religie? Agențiile de Turism (în afară de „Basilica”), sînt pregătite să facă față acestui gen de turism special? n.m.m.: Agențiile de turism pot vinde și acest tip de excursii fără probleme. Există cu siguranță cerere, mai ales din partea pensionarilor, dar aceștia preferă în marea lor majoritate să apeleze la concurența neloială a agențiilor de turism despre care vorbeam mai devreme. În curînd însă se va termina și cu acest lucru fiindcă este aproape de a fi promulgată legea ghidului de turism care va legifera obligativitatea persoanelor turistice și a operatorilor economici de a apela la serviciile ghizilor de turim atunci cînd organizează excursii. Am contribuit cu sugestii la această lege care va oferi ghidului român protecția atît de necesară în fața grupurilor de turiști străini care trec prin țara noastră fără a apela la ghizii de turism care astfel nu au de lucru.

Ne vom alinia sper, curînd, la lumea civilizată unde dacă scoți vreun cuvințel într-un obiectiv turistic fără a fi ghid de turism atestat în țara respectivă, plătești și tu și agenția niște amenzi considerabile. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu cunosc prea multe agenții de turism care să vîndă aceste excursii la locurile sfinte din Israel sau din România, în principal fiindcă ele se organizează de (continuare în pag. 14)

Salina Cacica

Clisura Dunării

(urmare din pag. 13)

către preoți pentru enoriașii lor, probabil prin „Basilica”, și în al doilea rînd fiindcă dacă o compari cu sejururile în Egipt, Turcia ori Bulgaria, nu e un tip de excursie care să-ți aducă venituri constante și suficiente pentru a putea plăti salariile angajaților tăi.

G.C.: Cum să procedăm pentru a evita nepotrivirile dintre condițiile găsite pe Internet și agreate de o Agenție de Turism, la contractarea sejurului, și realitatea cu care ne întîlnim, uneori, atunci cînd ne cazăm în camera de hotel sau de pensiune, pe care leam achitat în avans?

n m m.: În primul rînd cred că ar trebui să renunțăm la ieftineală. Am și scris un articol în „Tribunul” exact cu acest titlu axat pe aceeași temă. Cît timp vom continua să alegem dintre două oferte pe cea mai ieftină ar trebui să nu ne plîngem de condiții. Ar trebui să știm că atunci cînd o agenție de turism creează un pachet turistic, ea se bazează în principal de trei lucruri: transport, cazare, ghidaj. Aceste lucruri, la care se adaugă mesele de prînz sau cinele, biletele de intrare la obiective, diferite evenimente ce se pot adăuga pe traseu, cresc sau scad atît prețul cît și calitatea ofertei. Dacă te atrage un pachet turistic ieftin, uită-te să vezi ce este inclus în el fiindcă e posibil să ai inclus doar transportul și cazarea. Dacă e așa, calculează singur cîți bani vei cheltui pe mesele de prînz și de cină, pe biletele de intrare la obiective, pe taxele foto, pe suveniruri, vezi în ce hoteluri vei dormi și află dacă ai un ghid de turism care să-ți și prezinte obiectivele vizitate. Cu siguranță, după ce vei face totalul prețului ieftin al excursiei cu cel al cheltuielilor suplimentare vei vedea că ai să ieși foarte aproape de prețul care ți s-a părut scump, dar care avea incluse toate acestea și un hotel mai de calitate. Dacă preferi asemenea oferte mi se pare nepotrivit să te plîngi după aceea că stai în condiții proaste, fiindcă tu ți-ai dorit asta. Atenție, însă! Nu tot ce e scump e neaparat și bun, de aceea trebuie cîntărit pe metoda pe care v-am prezentat-o, pentru a nu te arunca cu capul înainte în ceva ce te va nemulțumi mai apoi.

G.C.: La acest răspuns sînt obligat să vin cu o completare. Dumneavoastră ați extrapolat răspunsul la întrebarea mea, dar ea se referea la o nepotrivire de calitate a serviciilor la un preț plătit ca atare, cu servicii mulțumitoare, pe care, în realitate, nu le găsești pe teren, conform zicalei „afară-i vopsit gardul...”. Una îți arată pe internet și alta găsești la pensiune. Asta e problema!

Ca reprezentant HoReCa, cum apreciați legislația în vigoare, în acest domeniu? Pe cine avantajează și pe cine dezavantajează?

n m m.: Legislația e bine scrisă acolo unde e, fiindcă vă spuneam că pînă de curînd ghizii de turism nu aveau o lege a lor care să-i protejeze. Problema e aceea că ea se va aplica mai greu, în sensul că funcționarii publici din minister sînt prea puțini ca să poată verifica neregulile existente în teren. Aceeași problemă am semnalat-o atît prin Asociația Română de Incoming cît și în mod direct Ministerului Turismului în legătură cu viitoare lege a ghizilor: dacă nu vor delega constatarea și aplicarea contravențiilor chiar ghizilor de turism care sînt permanent pe teren conducîndu-și grupurile, va fi extrem de greu să o aplice. Acest model există în Portugalia și știu asta fiindcă atunci cînd am condus un grup de români în această țară am avut un ghid portughez care ne-a însoțit permanent și care, la un moment dat, într-unul din castelele de lîngă Lisabona și-a scos insigna de membru al Poliției ghizilor admonestîndu-l pe un conducător de grup care prezenta obiectivul fără să aibă acest drept. Deci, se poate.

Pe de altă parte, reprezentanții Asociației Române de Incoming au discutat încă din vremea pandemiei cu cei de la Ministerul Turismului pentru a încerca să obțină ajutoarele promise de stat agențiilor care aproape au pus lacătele pe ușă din cauza interdicțiilor – și au reușit.

Doar pe jumătate e adevărat, fiindcă tranșa a doua de ajutoare s-a pierdut pe drum. O altă problemă a fost legată de ajutorul acordat agențiilor de turism care reprezintă România la tîrgurile internaționale de profil, fiindcă schema de minimis al cărei termen expirase a fost repusă în funcțiune după o muncă laborioasă a colegilor din AIR și din alte asociații de turism. Așadar, pentru fiecare rezultat bun e necesară multă muncă din partea noastră, cînd de asta ar trebui să se ocupe domnul ministru și consilierii dumnealui.

G.C.: Știu că ați fost și ghid turistic. Cum vă ajută această atractivă preocupare în activitatea prezentă, de șef al unei Agenții de Turism?

n.m.m.: Eu consider că sînt încă ghid turistic. Nu m-am retras din această activitate pe care de la început am împletit-o cu cea de proprietar al unei agenții de turism. De fapt, e foarte bine că este așa, deoarece ca ghid de turism ajungi pe teren și vezi la fața locului dacă traseul pe care l-ai făcut ca proprietar de agenție se potrivește cu ceea ce e pe teren. Ca să înțelegeți ce vreau să spun, aflați că unul dintre cele mai vîndute produse turistice ale agenției noastre, Turul UNESCO, care străbate Transilvania, Maramureșul și nordul Moldovei, l-am schimbat de cinci ori în opt ani fiindcă ne-am dat seama că există trasee mai bune și mai interesante la tranzitul din Transilvania în Maramureș sau spre nordul Moldovei. În cadrul cursului de ghid și agent de turism pe care l-am predat la CCI Brașov pînă la pandemie și pe care o să-l reiau după ce legislația privitoare la profesia ghidului de turism se va înnoi, le-am explicat cursanților această diferență și i-am îndemnat ca după ce vor face un traseu turistic, în calitate de agenți de turism, să meargă, avînd dublă calificare, să ghideze acel tur ca să vadă dacă e unul optimizat cum se cuvine. E o mare diferență între turul conceput cu harta în față și realitatea de pe teren. Am colaborat ca ghid cu cîteva agenții din România, iar la una din ele, mare și cunoscută, am constatat că proprietarul făcea niște trasee turistice la nivel de amator, deși era vechi lucrător în turism. Ce folos dacă nu parcursese nici unul din traseele pe care le pusese pe hîrtie ca să-și dea seama de diferență. De aceea pentru mine a fost și este un mare avantaj că pot verifica pe teren ceea ce pun pe hîrtie în birou.

G.C.: Aici îmi permit să vă completez cu exemple din experiența proprie în ce privește ghizii pe care i-am avut în excursiile din străinătate. Am întîlnit două feluri de ghizi din partea agențiilor de turism din țară, cele de la care contractasem excursia: unii nu scoteau o vorbă, lăsînd toată treaba în seama ghidului local (Israel), alții ne conduceau peste tot, ghidul local fiind doar de complezență (Grecia).

Dumneavoastră pentru ce variantă optați?

n m m.: Dumneavoastră v-ați întîlnit cu situațiile despre care vorbeam eu mai devreme. Ghidul care însoțea grupul român în Israel nu avea voie să prezinte obiectivele turistice, motiv pentru care sarcina sa era doar aceea de a însoți și coordona grupul în colaborare cu ghidul local. În Grecia nu știu ce să vă spun fiindcă în astfel de situații ghidul local prezintă în limba engleză, iar ghidul însoțitor român traduce grupului. Faptul că ghidul local nu a scos nici un sunet e ciudat din punctul meu de vedere. În mod normal cînd am fost ghid local pentru un grup de străini a cărui limbă nu o vorbeam, spre exemplu limbi asiatice, eu comunicam ghidului însoțitor al grupului respectiv prezentarea, pe care el o traducea turiștilor, adăugînd, sînt sigur, părerile sale, lucru pe care îl făceam și eu atunci cînd eram ghid însoțitor în străinătate. Asta e normalitatea.

G.C.: Apropo de meseria de ghid turistic: ce calități ar trebui să îndeplinească un ghid turistic?

n m m.: Un ghid de turism trebuie să fie cinstit și onest, să aibă o solidă cultură generală fiindcă turiștii au multe curiozități din domenii variate, să fie răbdător, diplomat, ager, inventiv, punctual și foarte bine pregătit profesional. În principal despre asta este vorba. E o meserie care necesită multe calități și însușiri de personalitate, nu e ușoară cum s-ar putea crede, tocmai fiindcă ai în mîinile tale vacanța unui om, timpul scurt de relaxare pe care și-l ia după un an de muncă grea, și dacă-ți bați joc de el asta nu e bine.

G.C.: Pentru că în turismul extern mijloacele massmedia pun la bătaie spații generoase, ignorînd importanța turismului intern, în ciuda bogăției pe care ne-o oferă România Turistică, puteți face cîteva recomandări cu accent pe turismul cultural interactiv, cu obiective concrete?

n m m.: Da, pot face: vizitați toată România! În cei 16 ani de activitate, am ajuns prin toate locurile importante

din țara noastră, am trecut prin toate zonele din țară și pot spune că am văzut foarte multe. Pentru turiștii străini care vin în România zonele cele mai vizitate sînt: Transilvania, mînăstirile din Bucovina, Maramureșul, Delta Dunării și Bucureștii. Restul zonelor nu sînt cunoscute. Firește că românii cunosc și ei foarte bine aceste zone și le vizitează, de aceea am să încerc să recomand cîteva obiective mai puțin cunoscute.

1. Biserica Fortificată de la Prejmer, de lîngă Brașov, care este cea mai completă de felul său din țară fiindcă deține toate camerele destinate familiilor din sat, unde acestea locuiau pe timpul asediilor.

2. Biserica fortificată de la Mălîncrav, situată în apropiere de Sighișoara, singura ce și-a păstrat integral pictura interioară, știut fiind faptul că, după reforma lui Martin Luther, bisericile reformate au acoperit frescele cu var.

3. Fierarul Komakiza din satul Craiva Veche de lîngă Alba Iulia, care făurește arme și unelte din fier după tehnologia dacică, așa cum face și cel din Viscri, care utilizează niște foale vechi de 250 de ani.

4. Salina de la Cacica, din Bucovina, păstrată în mare măsură așa cum se afla acum 200 de ani și care încă produce și vinde sare.

5. Biserica de la Arbore, aflată în apropiere de Cacica, păstrătoarea unor fresce unicat, îndrănesc să spun, și a unei combinații de arhitectură byzantină cu decorațiuni gotice, cum este cazul celor ce împodobesc mormîntul spătarului Arbore. Spun că sînt fresce unicat în erminia picturii noastre byzantine, pentru că sînt personaje ce apar pictate cu spatele la privitor, cum sînt cele de pe peretele de vest; tot acolo, balaurul înfrînt de Sf. Gheorghe apare pictat cu corpul pe un perete și cu coada pe cel alăturat, iar în interior Sf. Marina îl lovește pe diavol cu ciocanul.

6. Biserica Fortificată de la Axente Sever de lîngă Copșa Mică este o altă destinație deosebită pentru muzeul civilizației săsești de acolo, și prin harta cu LEDuri a tuturor bisericilor fortificate din Transilvania, cît și pentru faptul că urcarea în turnul bisericii ne oferă ocazia de a vedea detaliile constructive ale uneia dintre bolțile gotice, ajutîndu-ne să înțelegem mai bine felul în care este alcătuită.

7. Muzeul Bucovina de la Suceava, cel al Porților de Fier de la Drobeta-Turnu Severin sau cel de Istorie de la Sibiu – sînt unele din cele mai bine alcătuite muzee din țară. Nu sînt singurele destinații pe care le recomand, dar dacă aș continua, probabil aș depăși spațiul alocat pentru acest interviu.

G.C.: În calitate de ghid turistic, ce sentimente vă încearcă atunci cînd, conducînd un grup de turiști străini prin România, constatați că, cel puțin o parte dintre acești turiști s-a îndrăgostit de meleagurile noastre – aceasta datorită și explicațiilor dumneavoastră pe timpul sejurului acestora în România?

n m m.: Mă bucur foarte tare, fiindcă înseamnă că mi-am făcut foarte bine treaba. Să știți că un ghid de turism poate determina turistul să plece din țara noastră cu amintiri plăcute și cunoștințe pe care nu le avea înainte. Cunosc foarte multe situații în care agenții de turism din străinătate, sau chiar turiști individuali, au cerut partenerilor lor din România un anumit ghid pentru grupurile lor sau pentru prietenii lor care ne vizitau țara, pe baza părerilor excelente despre acesta ale turiștilot care-i trecuseră prin mînă.

G.C.: Aici punem punct acestui dialog, mulțuminduvă pentru explicațiile oferite, prilej cu care cititorii noștri și-au îmbogățit cunoștințele în materie de turism, fiind mai siguri acum în coordonatele de alegere a celei mai frumoase vacanțe. Vă mulțumesc în numele cititorilor revistei „România Mare” și vă urez succes în activitatea dumneavoastră atît de frumoasă și de atractivă!

Biserica fortificată de la Mălîncrav, Sibiu

Ansamblul Bisericii Arbore, Suceava

Mînãstirea „Trei Ierarhi“ și periplul prin zbuciumata istorie a Moldovei ,

Cîndva, în cursul anului 1640, Mînăstirea „Trei Ierarhi” primea între zidurile sale un somptuos alai în care se distingeau figurile mitropoliilor Ioanichie de Heracleea, Partenie de Adrianopol, Teofan de Paleopatras, Varlaam al Moldovei, și cele ale familiei domneşti. Înalţii ierarhi din Orient aduceau cu ei racla conţinînd preţioasele moaşte ale Sfintei Parascheva. Bucuria moldovenilor trebuie să fi fost mare, dar, fără îndoială, puţini dintre cei care luau parte la acea procesiune şi dintre cei care se închinaseră în faţa rămăşiţelor sfintei de la intrarea lor în ţară ştiau cum reuşise Vasile Vodă să le obţină. Povestea era cu adevărat lungă şi încurcată.

„De unde mari domni spre laudă şi-au făcut cale, /De acolo şi Vasile Vodă au ceput lucrurile sale/Ca învăţături ce în ţara sa se temeluiaşte, /Nemuritor nume pe lume îşi zideaşte”. Aceste rînduri sînt scrise pe spatele coperţii „Cazaniei” lui Varlaam, sub stema Moldovei. Avea dreptate autorul cînd scria despre nemurirea prin ctitorii a lui Vasile Lupu (1634-1653), domnitorul Moldovei. Dar cîte dintre realizările sale ar fi fost posibile fără îndemnul şi fără sprijinul Mitropolitului Varlaam? Împreună, bărbatul de stat şi omul bisericii, au „zidit” nemurirea Iaşiului...

În zbuciumata istorie a Moldovei medievale, după domniile remarcabile ale cîtorva voievozi precum Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, pentru un veac, cultura şi civilizaţia au stagnat. Cu atît mai luminoasă apare astăzi domnia lui Vasile Lupu, fostul vornic Lupu Coci, care a primit firmanul de domnie în 1654, la vîrsta de 37 de ani. În cei 19 ani ai domniei, cu ajutorul averii sale fabuloase, Vasile Lupu s-a implicat în afacerile politice şi religioase ale acestei părţi de continent. L-a impus în fruntea Patriarhiei de la Ierusalim pe Paisie, fost egumen al Mînăstirii Galata din Iaşi. A primit recunoştinţa Patriarhiei de la Constantinopol, răscumpărînd datorii de peste 2.500.000 de aspri. În plus, a plătit şi birul mînăstirilor de la Athos. Devenise un fel de protector oficial al Bisericii Ortodoxe în Balcani! În 1645, a fost solicitat chiar ca arbitru, într-o polemică în care se angrenaseră patriarhii Alexandriei şi al Constantinopolului.

În timpul domniei lui Vasile Lupu, la Iaşi, s-a construit Biserica „Trei Ierarhi”, unicat al arhitecturii româneşti. Conform pisaniei, biserica a fost sfinţită în 1639, de Varlaam. Dornic să eclipseze Mînăstirea Curtea de Argeş, ctitoria domnului muntean Neagoe Basarab, Vasile Lupu a gîndit de la început construcţia ca un monument somptuos. N-a fost călător străin să nu rămînă extaziat la văzul acestei impunătoare construcţii creştine. Iată ce scria, de pildă, Paul de Alep, călător străin, ajuns pe aceste meleaguri în Secolul al XVII-lea: „Toată lumea este de acord a spune că nici în Moldova, nici în Ţara Românească şi nici în ţara cazacilor nu se află vreo biserică care s-o egaleze pe aceasta, nici prin ornamentaţie, nici prin frumuseţe, căci ea uimeşte pe vizitatori”.

Pretul unui „dar“

La începutul deceniului al cincilea din veacul al XVIIlea, Patriarhia de la Constantinopol se găsea într-o mare criză financiară. Patriarhul Partenie I i-a cerut ajutorul lui Vasile Lupu. Domnul Moldovei a acceptat să trimită banii solicitaţi, punînd însă nişte condiţii: activitatea administrativă şi economică a Patriarhiei să fie reglementată de o comisie de epitropi, aleşi de Sinod; Patriarhia trebuia lăsată, timp de şase luni, în seama lui Vasile vodă, ca „să văd şi eu de aş putea cumva să îndrept ceva“; pe viitor, Patriarhia era împiedicată de la contractarea altor datorii; se suprima „cererea“ patriarhală care se lua din eparhii, de la clerul întreg; se retrăgea chezăşia impusă arhiereilor, păstrîndu-se numai „haraciul împărătesc“; numele lui Vasile vodă şi ale membrilor familiei sale trebuiau pomenite la slujbe.

Patriarhia şi Sinodul au acceptat condiţiile, mai ales că domnul Moldovei vărsase din vistierie suma de 2.500.000 de aspri. „Ca răsplată pentru cele dăruite din belşug – scria N. Iorga – se hotărăşte de Marele Sinod a se da Moldovei rămăşiţele Sfintei Parascheva“. La 1653, Paul de Alep consemnase însă următoarele despre acest eveniment: „Sf. Parascheva cea nouă din Bulgaria a fost adusă de la Constantinopol de la biserica Patriarhiei, din cămara relicvelor sfintelor... S-au plătit la Patriarhie peste două sute sau trei sute de mii de piaştri, pentru ca moaştele să fie predate în bună stare, dar nu a fost cu putinţă... Cînd prelaţii i-au adus trupul, domnul a desemnat pe capugiii săi pentru a-l însoţi, spre a-i face mai multă cinste şi pentru a-i spori, prin aceasta, faima“.

Informaţia lui Paul de Alep că domnul a mai plătit o sumă mare „pentru ca moaştele să fie predate în bună stare“ este foarte importantă. Ea confirmă ştirea din alte izvoare conform căreia Vasile Lupu a achitat, pentru răscumpărarea de la turci a sfintei, suma de 68.000 de aspri. Aceasta înseamnă că aducerea în Moldova a sacrelor relicve nu a fost un simplu cadou al Patriarhiei, aşa cum s-a lăsat să se înţeleagă: „darul“ l-a constituit doar încuviinţarea de a se aduce moaştele de la Constantinopol la Iaşi. Valoarea lor şi cheltuielile de transport au fost plătite de Vasile Lupu peste suma de bani dată Patriarhiei, la cererea acesteia. Care să fi fost raţiunea unei asemenea fapte?

În secolul trecut, episcopul Melchisedec a încercat o explicaţie, legînd momentul 1640 de înteţirea propagandei calvine, care se pronunţa împotriva cinstirii sfinţilor, a icoanelor şi a moaştelor, ameninţînd, astfel, dogma ortodoxă. Pentru a da o dovadă a bunei sale credinţe şi a poziţiei anti-calvine, Vasile Lupu – după părerea lui Melchisedec – a adus aceste relicve în capitala Moldovei pentru ca, nu mulţi ani după aceea, să convoace, tot la Iaşi, un sinod îndreptat împotriva calvinismului. Nu insistăm mai mult asupra motivaţiei aduse în discuţie de episcopul cărturar, întrucît nu ni se pare convingătoare: Moldova nu era, pe vremea aceea, ameninţată de propaganda calvină, atitudinile anti-calvine ale statului şi ale bisericii din Moldova – materializate prin lucrările lui Varlaam şi Dosoftei –, fiind adoptate întru apărarea ortodoxiei românilor din Ardeal. În ceea ce priveşte sinodul de la Iaşi, altele au fost problemele dezbătute acolo de înalţii ierarhi: în primul rînd, (ne)implicarea fostului patriarh ecumenic Chiril Lucaris în publicarea, sub numele său, la 1629, a unui catehism îmbibat de idei calvine şi, în al doilea rînd, aprobarea mărturisirii de credinţă a Bisericii Ortodoxe redactată de Petru Movilă. Aşadar, nu înteţirea propagandei calvine îl preocupa la vremea aceea pe Vasile Lupu şi nu ea l-a determinat să aducă în ţară moaştele Sfintei Parascheva.

Dar esential

În veacul al XVII-lea, Moldova adăpostea, pe lîngă relicve mărunte, şi moaştele Sfîntului Ioan cel Nou, aduse încă din vremea lui Alexandru cel Bun. Ele erau depuse în biserica Sf. Gheorghe din Suceava –

După incendiul din 1888, cînd moaștele Sfintei Parascheva au rămas intacte, au fost mutate în noua Catedrala mitropolitană

sediul Mitropoliei Moldovei. Destul de puţin semnificativ în calendarul ortodox, Sf. Ioan cel Nou devenise, totuşi, patronul întregii Moldove, numele său fiind inseparabil legat de acela al supremei instituţii ecleziastice a ţării. De altminteri, fusese supranumit „de la Suceava“.

Aducerea în Iaşi, la Mînăstirea „Trei Ierarhi”, a moaştelor Sfintei Parascheva a fost un act prin care Vasile Lupu a dorit să asigure ctitoriei sale un ascendent faţă de biserica mitropolitană din Suceava. De ce? Răspunsul îl aflăm într-o scrisoare a domnului din 13 septembrie 1638, adresată consilierului Feodor Feodorovici de la biroul ambasadorilor din Moscova. Deşi documentul cu pricina a fost publicat de Silviu Dragomir acum mai bine de opt decenii, un amănunt din cuprinsul lui a rămas nesesizat de specialişti. În 1638, Vasile Lupu reînnoia rugămintea către ţar „pentru pictori, căci în ţara noastră nu se află de aceştia“. Preocupat de terminarea ansamblului de la Trei Ierarhi, domnul Moldovei îl ruga pe consilier să mijlocească pe lîngă ţar „să ne dea pictori buni şi iscusiţi şi să aibă voie meşterii noştri a face catapeteasma şi Răstignirea după obiceiul nostru bisericesc, iar noi vom ţinea neuitat în minte binefacerea şi ajutorul Măriei Tale iubitoare de Dumnezeu şi se va aminti numele Domniei Tale în această mitropolie a noastră nou zidită“. Aşadar, acesta era rostul bisericii din Iaşi! Ea trebuia să devină noul sediu al Mitropoliei Moldovei. Dar mutarea sediului mitropolitan trebuia bine justificată în faţa ţării. Primul argument era acela că întîiul păstor spiritual al poporului trebuia să se afle în acelaşi loc cu stăpînul laic. Cum capitala Moldovei se stabilise în Iaşi încă de la mijlocul veacului al XVI-lea, era absolut normal ca şi Mitropolia să-şi fixeze sediul în oraşul de pe apa Bahluiului, mai ales că mitropolitul rezida aici cea mai mare parte a timpului. Dar acest argument putea să pară prea puţin convingător în ochii poporului, popor cu mentalitate medievală rigidă, neobişnuit cu schimbările, de orice natură ar fi fost ele. De aceea, domnul a găsit soluţia, aducînd în ţară şi depunînd la Trei Ierarhi moaştele Sfintei Parascheva, sfîntă cunoscută în întreg spaţiul balcanic şi, în tot cazul, mai importantă decît patronul Moldovei din vremea aceea.

Încercarea lui Vasile Lupu de a fixa sediul celei mai înalte instituţii ecleziastice în Iaşi nu a fost doar un vis ambiţios al domnului cu „fire împărătească“. Gestul lui se înscrie într-un plan mai larg de ridicare a Iaşilor la aspectul şi însemnătatea capitalelor europene. Din păcate, tot acest proiect, din care nu lipseau încercările de „urbanizare“, nu şi-a mai găsit niciodată desăvîrşirea.

În ceea ce priveşte „Trei Ierarhi”, ei au rămas să-şi îndeplinească doar rolul de necropolă domnească. Dar necropole noi făceau doar întemeietorii de dinastii (de exemplu, Ieremia Movilă), sau de ramuri dinastice (ca în cazul lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş). Judecîndu-l în acest context, actul lui Vasile Lupu capătă semnificaţii aparte. Prin el, domnul îşi exprima, întrun anume plan, intenţia de a întemeia o nouă dinastie în Moldova, legată însă de dinastia tradiţională. Această din urmă intenţie este trădată de botezarea fiului din a doua căsătorie a lui Vasile Lupu cu numele dinastic Ştefan.

Hărăziţi, dintru început, să devină necropolă domnească – semn al intenţiilor politice de perspectivă urmărite de Vasile vodă –, „Trei Ierarhi” au avut, iată, şi un alt rost, mult mai înalt şi mai important: acela de sediu mitropolitan. Din motive astăzi necunoscute, dorinţele lui Vasile Lupu nu s-au materializat în timpul domniei lui. Dar, mai tîrziu, în 1677, sub Antonie Ruset, Mitropolia şi-a fixat definitiv scaunul în Capitală, în biserica Sf. Nicolae Domnesc. Cu vremea, Sf. Parascheva şi-a adjudecat rolul de patroană a ţării şi, în sfîrşit, astăzi, relicvele ei sînt adăpostite de Catedrala mitropolitană din Iaşi.

MARIA MAGDALENA SZEKELY

Mînăstirea Sfinții Trei Ierarhi Iași, 1859, pictură realizată de Carol Popp de Szathmari , ,

Declarația de la Moscova

(urmare din pag. 1)

Agenția chineză de presă Xinhua ne spune cum au de gînd să procedeze: „Xi și Putin au convenit că cele două părți trebuie să consolideze proiectarea generală și planificarea la nivel superior, să stimuleze comerțul cu energie, resurse și produse electromecanice, să sporească rezistența lanțurilor lor industriale și de aprovizionare, să extindă cooperarea în domenii precum tehnologia informației, economia digitală, agricultura și comerțul cu servicii, să promoveze o mai mare complementaritate și dezvoltarea comună a comerțului tradițional și a zonelor emergente de cooperare și să faciliteze în continuare logistica și transportul transfrontalier”.

Această colaborare cuplează marea economie chineză la resursele economice ieftine ale Rusiei, ajutînd-o în duelul său cu Statele Unite și întărindu-i poziția de „jupîn” al Asiei. La aceasta se adaugă și internaționalizarea yuan-ului, lucru ce s-a petrecut, cum susține moderndiplomacy.com, citînd bloommberg. com „din cauza războiului din Ucraina și a sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei, ce au transformat moneda chineză în una regională dominantă în nordul Eurasiei”.

În legătură cu extinderea puterii chineze în Asia, același site moderndiplomacy.com scrie următoarele: „Dependența Rusiei de yuan crește rapid, în general. Ponderea exporturilor rusești decontate în renminbi (un fel de RON la noi) a crescut de la 0,4% la 14% în primele nouă luni ale anului 2022, potrivit datelor Băncii Rusiei. Depozitele în yuani au devenit disponibile în toate băncile importante, astfel încît deținerile în yuani ale gospodăriilor ruse au crescut de la zero la 6 miliarde de dolari în aceeași perioadă: aceasta reprezintă 11% din valuta străină pe care o dețin.

Bursa de Valori din Moscova arată, de asemenea, că tranzacționarea cu renminbi a crescut la 33% de la 3% înainte de război. Aceste schimbări inovatoare pot fi explicate nu doar prin accesul restricționat la dolar și euro în Rusia ca rezultat al sancțiunilor, ci și prin schimbările din geografia comerțului rusesc. Importurile Moscovei din Occident s-au prăbușit din cauza sancțiunilor, iar exporturile către Occident sînt, de asemenea, din ce în ce mai afectate. În acest context, Moscova a fost nevoită să-și mute majoritatea comerțului către China, care în 2022 a reprezentat 40% din importurile rusești și 30% din exporturi.

Alte țări din suprafața eurasiatică cu dependență în creștere comercială de China, cum ar fi republicile din Asia Centrală sau Pakistan, ar putea urma treptat exemplul, iar unele precum Arabia Saudită urmăresc îndeaproape experiența Rusiei și, deși se bazează în mod predominant pe dolar, vor crește cu prudență ponderea yuanului, reflectînd nu numai dorința de a se proteja împotriva armonizării sistemului financiar global de către SUA, ci și capacitatea tot mai mare a Chinei de a furniza partenerilor săi comerciali majoritatea bunurilor de care au nevoie, inclusiv tehnologie avansată. Geopolitica nu va duce, desigur, la detronarea globală a dolarului în curînd. Dar ar putea duce la formarea treptată a unei arhitecturi financiare regionale centrate pe yuani în vecinătatea Chinei – și la „balcanizarea”, în continuare, a sistemului financiar global. Dincolo de echiparea Chinei cu un alt instrument de putere geo-economică, această tendință va fragmenta și mai mult economia globală în blocuri conduse de Beijing și Washington”.

Așadar, lumea unipolară nu a ținut prea mult și ne întoarcem, după 30 de ani, la cea bipolară, fiindcă oamenii nu pot trăi mult sub comanda

aceluiași hegemon. Pe undeva, ascensiunea economică a Chinei justifică pretențiile sale de mare putere și de contestare a conducerii americane, iar adunarea în spatele său a țărilor din BRICS cît și a tuturor celorlalte cărora nu le convine ca occidentalii să le spună cum să trăiască și să se comporte, le dă forța de a face asta. Nu m-ar mira ca, după alegerile din SUA de anul viitor, președintele Chinei să se întîlnească cu noul președinte american pentru a-și împărți sferele de influență, organizînd un fel de Yalta a zilelor noastre. Eu nu cred că chinezii vor război, ci doar să fie în fruntea bucatelor.

Revenind la întîlnirea de la Moscova, președintele chinez a afirmat, potrivit agentiei Xinhua, că „indiferent cum s-ar putea schimba peisajul internațional, China va rămîne angajată în promovarea parteneriatului strategic cuprinzător de coordonare China-Rusia pentru o nouă eră, adăugînd că această vizită de stat în Rusia este o călătorie de prietenie, cooperare și pace. China este pregătită să colaboreze cu Rusia pentru a construi pe realizările trecute, pentru a îmbogăți parteneriatul strategic cuprinzător de coordonare pentru o nouă eră, pentru a aduce mai multe beneficii celor două popoare și pentru a contribui mai mult la progresul uman.

În calitate de membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și ai țărilor importante din lume, China și Rusia au responsabilități naturale de a depune eforturi comune pentru a conduce și promova guvernanța globală într-o direcție care să răspundă așteptărilor comunității internaționale și să promoveze construirea unei comunități cu un viitor comun pentru omenire.

Cele două părți ar trebui să se sprijine reciproc în problemele care privesc interesele de bază ale celeilalte și să reziste în comun amestecului în afacerile interne din partea forțelor externe, a spus președintele chinez, solicitînd să se îmbunătățească comunicarea și coordonarea în afacerile internaționale, în special în cadrul Națiunilor Unite. Organizația de Cooperare din Shanghai, BRICS și alte cadre multilaterale practică un multilateralism adevărat, se opun hegemonismului și politicii de putere, contribuie la redresarea economică globală post-COVID, promovează tendința către o lume multipolară și promovează reforma și îmbunătățirea guvernării globale”. Am evidențiat aceste ultime propoziții din textul rostit de Xi Jinping fiindcă ele indică foarte clar două lucruri: 1. ajutor politic și la nevoie, probabil și militar, „în probleme care privesc interesele de bază ale celeilalte țări”, adică Ucraina și Taiwan, cît și „rezistență comună la amestecul în afacerile interne din partea forțelor externe”, adică SUA; 2. Alianța țărilor care nu-i suportă pe americani, adunate în organizația de la Shanghai, BRICS și „alte cadre multilaterale”, vrea să se termine odată cu stăpînirea și cu impunerea ideilor de viață ale Occidentului asupra restului lumii, propunînd o lume multipolară mai bună și mai echitabilă pentru toți.

Așa s-a terminat întîlnirea celor doi mari președinți de la Moscova. Între timp, războiul din Ucraina continuă și se pregătește o mare ofensivă a oamenilor lui Zelenski, care se așteaptă să-i dea peste cap pe ruși, eventual să-i arunce în mare pentru a se putea deschide calea spre negocierile de pace sau pentru un armistițiu pe model coreean.

Oricum s-ar termina această contraofensivă, la anul avem alegeri în țările implicate în acest război: în martie în Ucraina și Rusia, în maiiunie în Uniunea Europeană și în noiembrie SUA. Proiecția acestor viitoare alegeri ar putea influența starea actuală a războiului.

Delta Dunării: dragarea şi urmările sale

Ucraina a adîncit Canalul Bîstroe din Delta Dunării pentru a putea exporta pe apă mai multe grîne în pofida războiului. Ce urmări au astfel de lucrări de dragare pentru apele curgătoare şi ecosistem?

Acordul privind grînele, încheiat între Ucraina şi Rusia, a fost prelungit. Pentru moment, Ucraina îşi mai poate exporta în siguranţă cerealele cu navele prin Marea Neagră. Nu este clar deocamdată pentru cît timp a fost prelungit acest acord. Rusia a insistat să fie 60 de zile, Ucraina a cerut 120. Cert este că alte căi de export pentru grînele din Ucraina sînt în continuare de mare importanţă. Prin porturi ucrainene la Dunăre, în primele cinci luni ale războiului s-a reuşit exportarea a mai bine de patru milioane de tone de grîne, potrivit anunţului făcut de Ministerul ucrainean al Infrastructurii, în vara anului trecut.

Dunărea este o magistrală de transport a grînelor, extrem de necesară. La prima vedere pare o soluţie perfectă. Dar o dispută aflată în toi atrage atenţia asupra unei multitudini de probleme. În februarie anul acesta, acelaşi minister ucrainean a anunţat că a adîncit canalul Bîstroe, de la 3,9 la 6,5 metri. Canalul leagă Marea Neagră de Braţul Chilia. Acest braţ al Dunării, cel mai nordic, formează graniţa de stat dintre România şi Ucraina. Autorităţile de la Bucureşti au fost revoltate fiindcă lucrările de dragare nu au fost convenite de comun acord, după cum susţine partea română.

Lucrările la Canalul Bîstroe au produs agitaţie fiindcă adîncirea rîurilor şi altor ape curgătoare are urmări majore pentru floră, faună şi întreg ecosistemul.

Adîncirea apelor curgătoare este riscantă

În apele curgătoare există un echilibru foarte subtil, care face posibilă convieţuirea celor mai diverse specii de animale şi plante. Un astfel de habitat natural este grav perturbat de adîncirea albiei unei ape curgătoare. În zonele în care apa nu este adîncă cresc alge care produc oxigen. Dar prin lucrările de gradare apar mai multe segmente în care apa este adîncă. Algele de acolo mor fiindcă nu mai pătrunde lumină suficientă pînă la ele şi sînt descompuse de microbi. Iar acele microorganisme consumă oxigen. Cu alte cuvinte, segmentele de rîu în care se produce oxigen devin mai puţine, iar cele în care se consumă oxigen se înmulţesc. Astfel apar aşa-numite găuri de oxigen în apa curgătoare, care sînt periculoase pentru peşti. „Astfel de zone ale morţii sînt un obstacol de netrecut pentru peştii migratori, cum ar fi păstrăvul de mare sau somonul, în drumul lor spre zonele în care îşi depun icrele”, avertizau în 2020 experții World Wide Fund for Nature într-un articol despre adîncirea Elbei.

În plus, adîncirea face ca pînza freatică să scadă, ceea ce are urmări foarte complexe. „Viteza cu care curge apa creşte, apa se scurge mai rapid, ceea ce are efect asupra albiei rîului, care este un habitat important pentru vietăţi mici şi microorganisme, cu urmări dintre cele mai devastatoare”, a declarat experta WWF Beatrice Claus pentru Redaktionsnetzwerk Deutschland în vara anului 2022.

Creşterea vitezei de scurgere a apei face de asemenea ca malurile săşi piardă din stabilitate. Aceasta poate fi un pericol pentru oamenii care trăiesc în apropierea rîurilor. Dacă este inundaţie malurile cedează mai uşor. În cazul Elbei, care a fost dragată în repetate rînduri, a fost nevoie ca segmente întregi de mal să fie reîntărite. Aceste dragări au însemnat de asemenea dispariţia unor habitaturi foarte valoroase, cum ar fi luncile şi cîmpurile inundabile.

Dunărea: Rezervaţie a biosferei

şi importantă cale de transport

Delta Dunării este a doua deltă ca mărime din Europa, după Delta Volgăi. Regiunea în care Dunărea se varsă în Marea Neagră are o suprafaţă de 5800 de kilometri pătraţi, din care 72% sînt arii protejate. În Delta Dunării există cele mai diverse biotopuri, în care trăiesc o multitudine de specii de animale.

Experţii se tem că în urma adîncirii Canalului Bîstroe, nivelul apei ar putea să scadă în toată Delta Dunării, şi asta ar putea să pună în pericol plantele şi animalele. Adîncirea considerabilă a canalului „în inima Rezervaţiei Biosfera Ucraineană a Deltei Dunării ar periclita o regiune ecologică sensibilă, care este protejată prin mai multe acorduri internaţionale”, a avertizat experta WWF Irene Lucius pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung

De la începutul războiului, Dunărea a căpătat o importanţă mult mai mare pentru transportul grînelor din Ucraina. Din martie 2022 volumul mărfurilor transportate prin porturile ucrainene la Dunăre s-a triplat, potrivit Ministerului Infrastructurii de la Kiev, citat de agenţia dpa Din cele 17 milioane de tone de mărfuri exportate, 11 milioane au fost alimente. Pentru navele greu încărcate, care transportă aceste milioane de tone de alimente, apa trebuie să aibă o anumită adîncime – de aceea lucrările de dragare a canalului au şi avut o asemenea însemnătate pentru guvernul de la Kiev.

CARLA BLEIKER (DW.com)

Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt

● Vicepreşedinta Bulgariei, Ilijana Iotova, a îndemnat duminică la negocieri între Rusia şi Ucraina, după anunţul preşedintelui rus Vladimir Putin că Rusia va desfăşura în Belarus arme nucleare tactice, ca reacţie în urma deciziei Marii Britanii de a oferi Ucrainei muniţii cu uraniu sărăcit, transmite agenţia DPA, citată de Agerpres. Situaţia devine „tot mai periculoasă şi înfricoşătoare”, a remarcat Ilijana Iotova, adăugînd că din acest motiv şi preşedintele bulgar Rumen Radev cere încontinuu negocieri. Aceasta este dorinţa Bulgariei, întrucît armele tot mai multe conduc la decizii imprevizibile şi acum ameninţarea este reală, a explicat ea. „Dar sper că în cele din urmă raţiunea va prevala. Şi că, în acest caz, este vorba mai mult despre ameninţări decît despre acţiuni reale”, a mai spus vicepreşedinta bulgară. Preşedintele rus Vladimir Putin a anunţat sîmbătă că arme nucleare tactice ale armatei ruse vor fi staţionate în Belarus, măsură percepută ca o nouă escaladare a tensiunilor între Moscova şi Occident. ● Modul în care Vladimir Putin plănuia să învingă Ucraina prin violență extremă în cazul în care aceasta nu ar fi opus rezistență este dezvăluit în e-mailurile trimise de un informator din cadrul FSB unui activist rus pentru Drepturile omului. Acestea au fost trimise de un denunțător, supranumit Wind of Change („Vîntul schimbării”), lui Vladimir Oseckin, fondatorul organizației Gulagu, un site rusesc anticorupție. În aceste e-mailuri, informatorul dezvăluie măsurile ce urmau să fie aplicate civililor ucraineni care au îndrăznit să se opună ocupanților ruși. Una dintre măsuri implica o „mare teroare”, „planificată pentru Herson și care va trece prin mai multe etape”. Prima etapă consta în suprimarea „protestelor masive” și „în provocarea de răni grave protestatarilor individuali”. Ulterior începea etapa finală a „terorii din ușă în ușă”. În această ultimă etapă, FSB juca cel mai important rol, iar oamenii „vor fi transferați pe teritoriile rusești în lagăre de concentrare și chiar mai rău”, conform informatorului. Mai mult decît atît, acesta a explicat că acesta ar fi felul în care acționează Rusia. „Din ceea ce am văzut din teritoriile ocupate, știm ce ar fi urmat să se întîmple în restul Ucrainei. Este foarte simplu”, a adăugat Giles. În aceeași ordine de idei, Giles a indicat că crematoriile mobile sînt un semnal al intențiilor criminale ale Rusiei. „Ei plănuiau să execute, să ucidă și să scape de un număr foarte mare de civili ucraineni. Pentru asta erau crematoriile, pentru asta erau sacii pentru cadavre”. ● Comunitatea LGTBIQ din Italia se mobilizează în faţa ofensivei împotriva familiilor homosexuale promovată de guvernul Giorgiei Meloni, care în ultimele zile a respins certificatul european de paternitate și a cerut municipalităților să nu mai înregistreze copiii cuplurilor de același sex născuți în străinătate. Ambele acțiuni au culminat cu prezentarea a pînă la trei Proiecte de lege pentru declararea maternității surogat efectuate în străinătate, drept „infracțiune universală”, a căror dezbatere a început joia trecută în Camera Deputaților. Mii de oameni au manifestat sîmbăta trecută la Milano, după ce primarul orașului, progresistul Beppe Sala, a confirmat că oprește înregistrarea copiilor cuplurilor de același sex născuți în străinătate, la cererea Ministerului de Interne. Duminică, o altă mobilizare era anunțată la Genova. ● La nivel mondial, mai mult de 1.000 de copii mor zilnic fiindcă nu au acces la apă potabilă. Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) şi-a publicat analiza în ajunul Zilei Mondiale a Apei, care se marchează în fiecare an pe 22 martie, atrăgînd atenţia asupra unei „triple crize a apei” în părţi ale Africii. Aceasta este provocată de lipsa aprovizionării cu apă potabilă şi a grupurilor sanitare, de mortalitatea infantilă sporită din pricina maladiilor provocate de apa impură şi de riscuri climatice şi de mediu. Afectaţi sînt mai ales copiii din Benin, Burkina Faso,

Camerun, Ciad, Coasta de Fildeş, Guinea, Mali, Niger, Nigeria şi Somalia. „Africa se află în faţa unei catastrofe a apei”, a avertizat Sanjay Wijesekera, director de programe în cadrul UNICEF. „Furtuni devastatoare, indundaţii şi perioade aspre de secetă distrug deja instituţii şi case, contaminează izvoarele de apă, provoacă foamete şi răspîndesc boli”. ● Doru Dima, specialist în resurse umane, a vorbit despre pericolul inteligenței artificiale pe piața muncii. „La cum arată legislaţia europeană, astăzi, și cum arătăm noi, din punct de vedere al strategiilor adaptării digitalizării, cu siguranţă vor rămîne mulţi şomeri. În momentul în care predicţiile, astăzi, sînt despre o dispariţie a joburilor undeva între 9% şi 46% din tot ceea ce există şi înlocuirea acestora cu meserii noi, iar universităţile ne pregătesc specialiști care, în proporţie de peste 40%-50% vor fi specializaţi în domenii şi competențe care nu vor mai fi utilizate în viitor, da. Ne vom trezi cu foarte mulţi oameni care nu ce să facă şi care vor fi şi în situaţia destul de complicată de a se reprofesionaliza. Am ajuns în faza în care legiferăm ce are voie să facă un robot, în sensul că robotul niciodată nu va subordona omul. În situația asta sîntem astăzi, în care încercăm să identificăm nişte legi care, din punct de vedere al înţelegerii noastre, par destul de ciudate –cum adică să îi spun unui robot să respecte o lege?”. ● Milioane de oameni, instituţii şi companii au stins luminile timp de o oră, în ultima sîmbătă din luna martie, cu ocazia celui mai mare eveniment de mediu din istorie – Earth Hour. Potrivit Ministerului Mediului, anul acesta, de Ora Pămîntului 2023, World Wildlife Fund (WWF) a lansat provocarea de a dărui o oră pentru Pămînt în fiecare lună. Ministerul Mediului avertizează, în acest context, că biodiversitatea se pierde într-un ritm fără precedent, iar economia mondială este dependentă de natură. „România rămîne ferm angajată în dezvoltarea proiectelor de investiţii în energie şi infrastructură energetică adaptate provocărilor majore ale momentului: tranziţia către energia verde şi asigurarea independenţei strategice faţă de resursele energetice ruseşti”, afirmă premierul Nicolae Ciucă. „În acest context, măsurile pe care le-am luat şi le avem în vedere la nivelul Guvernului au ca reper planul european RePower EU pentru economisirea energiei, producerea de energie curată şi diversificarea resurselor de energie. Vrem să valorificăm potenţialul României de a dezvolta capacităţi noi pentru energie verde, oferind totodată consumatorilor soluţii energetice ieftine şi prietenoase cu mediul şi am făcut deja paşi concreţi în acest sens. Avem perspectiva deschiderii unei fabrici de panouri solare în România. Implementăm la Doiceşti tehnologia inovatoare a reactoarelor modulare mici, un proiect în premieră în Europa, pregătim trecerea Termocentralei de la Mintia către noile tehnologii de producere a energiei, bazate pe hidrogen, în acord cu taxonomia europeană. Sînt doar cîteva exemple, care vor ajuta România să asigure necesarul intern de energie electrică, dar şi să exporte”, a completat premierul. ● Forumul Agricultorilor și Procesatorilor Profesioniști din România anunță că va organiza un protest la data de 7 aprilie, în cazul în care guvernul nu ia decizii legate de cerealele din Ucraina și nu plătește despăgubirile pentru seceta de anul trecut. Forumul Agricultorilor critică „lipsa de reacție a autorităților naționale și europene la notificările transmise” și arată că suma compensatorie propusă de Comisia Europeană, de 10 milioane de euro, este „derizorie”. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat că ajutorul dat de UE fermierilor din România, Polonia și Bulgaria afectați de importurile de cereale ucrainene ieftine „nu este suficient”. „Ca un prim pas, am mobilizat peste 56 de milioane de euro din rezerva agricolă de urgență. Dar acest lucru nu este suficient. Acest lucru a fost foarte clar. Prin urmare, sînt recunoscătoare României, care a depus o moțiune și care a sugerat să analizăm posibilitatea de a crește

această sumă pentru fermierii din statele din prima linie”, a declarat Ursula von der Leyen joi seară, după prima sesiune a summitului liderilor UE, reuniți în Consiliul European. „Este important să îi ajutăm pe fermierii noștri din Uniunea Europeană care trebuie să facă față consecințelor pieței. Pentru că o mare cantitate de cereale ajunge acum pe piața europeană, iar acest lucru are o influență asupra prețurilor. Prin urmare, acele țări din prima linie, care ajută cel mai mult cu culoarele de solidaritate, nu ar trebui să sufere de dezavantaje”, a mai zis Ursula von der Leyen. ● UE avertizează că aproape jumătate din mierea consumată în Europa este „falsă”. Astfel, 46% din mierea importată în Uniunea Europeană nu este miere autentică, deoarece nu respectă reglementările comunitare, potrivit unui studiu al Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) și al Centrului Comun de Cercetare al UE, care ridică această cifră la 74% în cazul importurilor din China și 93% din Turcia. În acest fel, agenția consideră că „mierea falsă” provine în principal din China și Turcia. Datele prezintă o imagine și mai dubioasă a mierii importate din Marea Britanie, cu o rată de suspiciune de 100%, deși „probabil ca urmare a mierii produse în alte țări și apoi amestecată în Marea Britanie, înainte de reexportarea ei în UE”. Per ansamblu, mai mult de jumătate (57%) dintre operatorii controlați exportau miere suspectată a fi „alterată cu zaharuri străine”. Comisia Europeană a investigat pînă în prezent 44 de operatori și 7 au fost sancționați, a adăugat Executivul comunitar. ● Africa se rupe în două, la propriu. Schimbarea plăcilor tectonice a divizat continentul de la apariția în 2005 a riftului est-african – o fisură de 35 de mile lungime în deșertul etiopian. Aceasta arată că Africa se împarte în două, deschizînd calea pentru apariția celui de-al șaselea ocean al Pămîntului, potrivit cercetătorilor, scrie jpost.com. Separarea plăcii tectonice somaleze și a celei mai mari plăci tectonice nubiene va împărți efectiv al doilea cel mai mare continent al lumii în două – un fenomen care nu a mai fost observat de sute de milioane de ani, cînd America de Sud și Africa erau împărțite în continente diferite. Țări din Africa care în prezent nu au ieșire la mare, precum Etiopia, Uganda și altele, vor vedea introducerea unei linii de coastă – ceea ce va extinde posibilitățile de comerț și producție. Mai mult, divizarea ar duce la apariția unui nou ocean. „Golful Aden și Marea Roșie se vor revărsa peste regiunea Afar și în Valea Riftului din Africa de Est și vor deveni un nou ocean, iar acea parte a Africii de Est va deveni un mic continent separat”, a declarat Ken Macdonald, geofizician marin și profesor emerit la Universitatea din California, pentru Mashable ● Două grupuri de experți bulgari ar fi confirmat autenticitatea tabloului recent descoperit la Sofia, semnat de Jackson Pollock, și că există dovezi că acesta ar fi aparținut lui Nicolae Ceaușescu, a declarat ministrul Culturii, Lucian Romașcanu. Ministrul Culturii a precizat că a avut o discuție cu ministrul bulgar al Culturii privind situația tabloului presupus a fi al lui Jackson Pollock. „În cazul confirmării celor două ipoteze, autenticitatea și legătura cu România, vom demara demersurile necesare, conform dreptului european și internațional, pentru repatrierea respectivei opere de artă”, a mai spus acesta. Bulgaria investighează acest tablou necunoscut, al expresionistului abstract american Jackson Pollock. Tabloul are o dedicație pentru actrița Lauren Bacall, o prietenă a pictorului, pentru a 25-a aniversare, pe 16 septembrie 1949. De asemenea, semnătura dictatorului Nicolae Ceaușescu apare pe spatele tabloului, sugerînd că a făcut parte din colecția sa de artă, a asigurat guvernul bulgar. Pînza, descoperită într-un apartament din Sofia luna trecută, este semnată de artist, dar nu a fost repertoriată în cataloagele de artă. r m

13 ani la conducerea SUA. Cum a salvat Roosevelt America de sărăcie și a condus-o spre victorie în război (IV)

În 1940, al doilea mandat al lui Roosevelt a luat sfîrșit. În Statele Unite la acea vreme exista o tradiție nerostită conform căreia politicienii nu puteau candida pentru un al treilea mandat. Roosevelt, de asemenea, s-a îndoit de necesitatea acestui pas și a declarat că va candida numai dacă partidul i-ar cere. A existat opoziție față de Roosevelt în partid, dar pînă la momentul convenției naționale, la care democrații trebuiau să nominalizeze un candidat la președinție, nu puteau decide asupra liderului lor. La convenție, unul dintre susținătorii președintelui a ieșit la microfon, iar toată sala a exclamat: „Îl vrem pe Roosevelt! Lumea îl vrea pe Roosevelt!”. Sala a izbucnit în aplauze, iar partidul l-a nominalizat din nou pe șeful statului în exercițiu drept candidat la președinție. Adversarul lui Roosevelt la alegeri a fost republicanul Wendell Wilkie, un avocat care nu deținuse anterior nici o funcție electorală. Programul său s-a bazat pe reducerea cheltuielilor guvernamentale, relaxarea restricțiilor legale existente privind desfășurarea afacerilor și încurajarea investițiilor private în economie. El a criticat, de asemenea, dorința lui Roosevelt de a încălca interdicția privitoare la numărul de candidaturi permise. Wilkie a folosit sloganul: „Dacă un om este indispensabil, atunci nici unul dintre noi nu este liber”.

Roosevelt a intrat în cursă cu doar două săptămîni înainte de alegeri, era important pentru el să sublinieze că se va ocupa de probleme de importanță națională, și nu de vînătoarea de voturi. În loc să discute cu Willkie, s-a concentrat asupra realizărilor sociale ale New Deal. A cîștigat din nou, primind 54,7% din voturi și pentru prima oară în istoria Americii a preluat președinția pentru a treia oară. Politologul Pavel Sharikov notează că alegerile prezidențiale din SUA sînt mai degrabă o competiție a carismei personale a candidaților, mai degrabă decît o luptă a programele politice: „Și, desigur, Roosevelt, care tocmai scosese țara din Marea Depresiune și avea o popularitate personală uriașă, nu a avut probleme în a fi reales pentru un al treilea mandat, ceea ce a fost împotriva tradiției politice existente”.

America în război

După ce a cîștigat alegerile prezidențiale, Roosevelt a lansat o campanie masivă pentru a ajuta Marea Britanie. La acea vreme, Franța era deja ocupată de germani, iar Londra s-a luptat cu Hitler practic singură. Roosevelt a reușit să obțină abrogarea finală a Actului de neutralitate, care a făcut posibilă acordarea de împrumuturi guvernului britanic și începerea furnizării de echipamente și arme. Președintele a mărit bugetele militare și a inițiat introducerea programului LendLease, care a amînat plata proviziilor militare pînă la sfîrșitul războiului. După atacul german asupra URSS, programul a fost extins și la Moscova. SUA au încheiat relațiile comerciale cu Germania și au impus un embargo petrolier Japoniei, care lupta împotriva Marii Britanii

în Pacific. În paralel cu aceasta, departamentul militar al SUA a început să elaboreze planuri pentru intrarea directă a Statelor Unite în război de partea aliaților, dar nu avea în plan să le aducă pînă la capăt. Pe 7 decembrie 1941, Japonia a fost prima care a declarat război Statelor Unite și a atacat baza navală de la Pearl Harbor (Hawaii), distrugînd o parte semnificativă a Flotei Pacificului.

Cînd a declarat război Japoniei, Roosevelt a numit această dată o „zi a rușinii”. America a început ostilitățile în Pacific, iar patru zile mai tîrziu, Germania a declarat război Statelor Unite. Încă din primele zile, Roosevelt a făcut distincția clară între puterile sale și cele ale armatei. El a spus clar conducerii armatei că nu se va amesteca în tactica militară și în conducerea directă a operațiunilor, adoptînd doar decizii strategice. A preluat planificarea politică a viitoarei ordini mondiale postbelice. Roosevelt era sigur că refuzul președintelui Wilson de a organiza consultări politice cu Aliații în timpul Primului Război Mondial și lipsirea acestora de o viziune clară asupra viitorului nu permiteau rezolvarea tuturor contradicțiilor existente și duceau la un nou conflict în Europa.

Roosevelt a declarat că războiul este o cruciadă împotriva dictaturilor agresive care amenință întreaga umanitate. Administrația sa a început imediat consultări cu guvernele țărilor aliate, în primul rînd cu Marea Britanie și URSS, pentru a coordona o strategie comună și a distribui mai competent asistența americană. Pînă la 1 ianuarie 1942, Aliații au semnat Declarația Națiunilor Unite, în care stipulau că vor lupta cu Germania pînă la capitularea necondiționată a guvernului nazist, s-au angajat să depună toate eforturile pentru a obține victoria și au renunțat la negocieri de pace separate. Numele „Națiunile Unite” a fost propus de Roosevelt. Ulterior, acest document a stat la baza creării ONU.

În cea mai mare parte a istoriei sale, Statele Unite s-au dezvoltat destul de autonom și, potrivit politologului Pavel Sharikov, necesitatea ca americanii să participe la politica globală nu a fost evidentă. El crede că tocmai din acest motiv, după ce a propus modelul Societății Națiunilor după Primul Război Mondial, America, în general, s-a retras din activitățile Ligii. Roosevelt credea că Liga Națiunilor nu poate preveni un nou război pe scară largă, deoarece America practic nu era inclusă în activitatea sa. Președintele era sigur că este imposibil să se întărească stabilitatea în lume și să se prevină noi războaie fără participarea activă a Statelor Unite.

rînd ca un manager eficient care a reușit să scoată țara din criza economică, să o pregătească pentru război și să o apropie de victorie. Pavel Sharikov amintește că inclusiv cei care nu erau entuziasmați de un mandat atît de lung al lui Roosevelt au fost de acord că o schimbare a conducerii în timp de război nu ar putea avea cel mai bun efect asupra administrației publice și a securității țării. Drept urmare, Roosevelt a cîștigat alegerile cu o marjă semnificativă: a fost susținut de 53,4% dintre alegători.

În timpul războiului, Roosevelt a inițiat numeroase conferințe internaționale, la care țările aliate nu numai că și-au coordonat acțiunile pe fronturi, ci și-au gîndit și arhitectura viitoare a securității internaționale, sistemul monetar, redresarea economică postbelică, viitorul politic al Țările ocupate de germani din Europa. În politica internă, Roosevelt a căutat, de asemenea, să se gîndească la structura postbelică a Statelor Unite și a planificat în avans crearea de locuri de muncă și garanții sociale pentru personalul militar după întoarcerea lor de pe front. A fost dezvoltat un sistem pe scară largă de beneficii pentru veterani.

Pînă la sfîrșitul celui de-al treilea mandat, în 1944, Roosevelt era încrezător că depindea de el să conducă Statele Unite la victoria în război. Cu toate acestea, de data aceasta a avut o opoziție destul de puternică atît în cadrul propriului său partid, cît și în rîndul republicanilor. Desigur, le-a fost greu să-l critice pe șeful statului pentru managementul ineficient pe fondul succeselor din viitor și din trecut, așa că s-au concentrat pe criticarea planului pentru ordinea mondială postbelică pe care l-a propus Roosevelt. Opoziționaliștii credeau că viitoarea ONU va fi la fel de ineficientă ca și Liga Națiunilor, că Roosevelt atrage SUA într-un rol inutil de „polițist mondial”, care ar duce la războaie constante. Cu toate acestea, Roosevelt a reușit să-i convingă pe americani că, pentru a-și asigura propria securitate, Statele Unite ale Americii trebuie să se implice mai activ în afacerile globale, întărind relațiile cu aliații săi.

Desigur, victoriile militare au influențat și ratingurile președintelui – de exemplu, debarcarea în Normandia și operațiunile de succes împotriva japonezilor în Oceanul Pacific. Dar principalul atu al echipei prezidențiale a fost că mulți americani îl cunoșteau pe Roosevelt în primul

Aproape imediat după învestire, președintele SUA a mers la Ialta, la a doua conferință a aliaților, cu participarea prim-ministrului britanic Winston Churchill și a liderului sovietic Joseph Stalin. Dacă la prima întîlnire de la Teheran s-a discutat doar despre coordonarea eforturilor militare, atunci tema Conferinței de la Ialta a fost ordinea mondială postbelică. Atunci, în februarie 1945, aliații și-au formulat în sfîrșit poziția față de Europa, au dezvoltat ideologia ONU și viitorul concept de securitate internațională. Roosevelt a insistat ca Consiliul de Securitate, ai cărui membri vor fi reprezentanți ai țărilor victorioase ale nazismului, să devină organul cheie al ONU. Era sigur că doar paritatea dintre ei poate garanta stabilitatea sistemului internațional de securitate.

Roosevelt s-a întors de la Yalta grav bolnav. Sănătatea Președintelui, zguduită serios de poliomielită, a constituit multă vreme o preocupare pentru medicii care i-au cerut să se odihnească mai mult. Cu toate acestea, șeful puterii beligerante nu și-a putut permite acest lux. El a raportat rezultatele conferinței din Congres stînd într-un scaun cu rotile, ceea ce nu mai făcuse pînă acum. Parlamentarii au fost uimiți de cît de mult îmbătrînise președintele SUA. În aprilie 1945, și-a luat un scurt concediu pentru a se pregăti pentru reuniunea de fondare a Națiunilor Unite și pentru a petrece timp cu familia sa.

În seara zilei de 11 aprilie, președintele a simțit o durere puternică de cap și și-a pierdut cunoștința. Medicii l-au diagnosticat cu un accident vascular cerebral. Roosevelt a murit a doua zi. Vestea morții sale a generat satisfacție în cercurile conducătoare ale Germaniei naziste, conducerea celui de-al Treilea Reich era sigură că acum va putea destrăma coaliția antiHitler și va realiza o pace separată cel puțin cu Statele Unite. Cu toate acestea, succesorul lui Roosevelt, Harry Truman, i-a continuat linia politică. Pe 8 mai, Germania a capitulat. Truman a dedicat această zi memoriei lui Roosevelt, care a condus Statele Unite prin cel mai teribil război nu numai din istoria americană, ci și din istoria lumii.

Atît democrații, cît și republicanii încă mai cred că Franklin Delano Roosevelt a fost unul dintre cei mai buni președinți din istoria Statelor Unite ale Americii. Sfîrșit n.K.

Doza de sãnãtate

Sănătatea intestinului determină calitatea vieții

Tot mai mulți oameni reclamă dureri de stomac, arsuri, reflux gastric și diaree cronică sau colon iritabil. Balonarea survenită imediat după masă, constipația și meteorismul sînt simptome întîlnite la 1 din 3 oameni. Terapeutul ar trebui să se axeze pe cauza dereglărilor digestive.

Medicina clasică tratează simptomul, iar cea energoinformațională pune accentul pe cauza afecțiunii, tratînd corpul în integralitate. „Dieta” recomandată pacientului este schimbarea stilului de viață.

Pe o perioadă îndelungată, afecțiunile cronice ale tractului digestiv duc la pierderea masivă a mineralelor și vitaminelor din organism, la o subțiere a mucoasei intestinale, care face ca noxe toxice din intestine să ajungă, prin sînge, în tot organismul. Semnalele de alarmă transmise de intestine se constituie în formarea de gaze, regurgitare, dureri și modificări ale scaunului sau oboseala survenită imediat după masă. Apariția sau acutizarea unor boli cronice reprezintă, de asemenea, un semnal care indică dereglări intestinale. Legătura dintre sistemul gastro-intestinal și calitatea somnului este influențată masiv de hormonii serotonină/ melatonină.

În ultimul timp, se discută mult despre o posibilă legătură între depresie, lipsa de concentrare, pierderile

Oistorie a farselor (295)

Un impostor la Curtea Angliei (3)

Locuitorii din Arizona şi în special din Phoenix erau năuciţi. Revendicarea drepturilor sale încă nefiind recunoscută, Reavis s-a mutat la cel mai bun hotel din Phoenix, punînd afişe în tot oraşul, prin care îi anunţa pe cei care ocupau teren în zonele revendicate că ar fi mai bine să ia legătura cu el, altfel vor risca să piardă tot ceea ce aveau. Mişcarea lui a fost prematură, dar avea nevoie de bani lichizi. În curînd însă, îi primi. Pentru că avocaţii declaraseră pretenţiile lui valide din punct de vedere legal, compania de cale ferată Sothern Pacific a scos din seiful său 50.000 de dolari, iar compania de minerit Silver King Minig – 25.000 de dolari, ca să îşi poată continua activitatea pe terenul „lui“.

Deşi s-a grăbit să-i plătească văduvei doctorului Willing cei 30.000 de dolari, Reavis era conştient că aceasta încă mai putea nărui planul. El avea nevoie de o „moştenitoare a familiei Peralta“, care să aducă mai multe argumente în favoarea pretenţiilor ridicate. Cu răbdarea ce-l caracteriza, a căutat îndelung o orfană mexicană sau spaniolă care să nu-şi cunoască deloc originea. A găsit-o atunci pe Carmelita, o metisă de paisprezece ani, servitoare a unui fermier pe nume John Slaughter din Munţii Arizonei de est. Înarmat cu documente, bani gheaţă şi arborele genealogic, el i-a dovedit lui Slaughter că această tînără, ce nu avea măcar o pereche de încălţări, era, de fapt, ultimul descendent în viaţă al familiei Peralta, aşadar moştenitoare a pămînturilor primite de înaintaşii ei de la guvern. Da, Reavis era deţinătorul legal al averii, dar se simţea obligat să împartă totul cu această fată, să devină tutorele ei şi, la timpul cuvenit, să se căsătorească cu ea. Cu buzunarul atîrnînd sub greutatea monedelor, domnul Slaughter nu a ridicat nici o obiecţie, bucuros să scape de slujnică. Era oricum uşor să găsească o înlocuitoare.

În California, Reavis a devenit tutorele ei legal, apoi le-a rugat pe măicuţele de la o mînăstire să se ocupe de educaţia fetei în conformitate cu rangul social pe care avea să-l deţină în viitor. Cu o nouă garderobă şi stimulată de călătoriile prin America, Carmelia a înflorit. Se pare că Reavis chiar s-a îndrăgostit de ea. Oricum, imediat ce a împlinit şaisprezece ani, a devenit soţia lui Reavis. În cadrul ceremoniei din Phoenix, Carmelita primi numele de Sofia Loreta Micaela („nume tradiţionale din neamul

de echilibru – chiar și în cazul copiilor cu ADHD – și sistemul gastric.

Diagnosticarea energetică ne poate arăta cu mare exactitate care sînt dereglările existente în sistemul gastric. Disbalanța energetică, blocajele, prezența paraziților și a microbilor, virușilor, metalelor grele, candida și noxele toxice care emit în permanență unde electromagnetice sînt captate de aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică. Acestea stabilesc patogenitatea și le reechilibrează pentru a aduce pacea în intestine.

Omul modern are acces la informație, iar acest avantaj îi conferă putere. Puterea de a alege terapii minim invazive, cît mai puțin nocive, eficiente, blînde și lipsite de efecte secundare. Fiecare boală se manifestă diferit de la persoană la persoană, de aceea terapiile personalizate sînt extrem de eficiente.

Înainte de orice terapie medicamentoasă trebuie restabilit mileul microbiotic al intestinelor. În practica noastră zilnică întîlnim rezultate destul de rapide dacă intestinul este readus în balanța energetică proprie. Fiind cel mai puternic organ din corpul nostru, intestinul are un potențial foarte mare de refacere. Tot mai mulți români își administrează numeroase medicamente de

Peralta“) în timp ce Reavis adoptase şi el un nou stil, ca şi o nouă titulatură: „baron de Arizonac, Caballero de los Colorados“. Între timp, banii curgeau cu găleata. Armate de avocaţi studiau sau contestau revendicarea lui, iar companii şi mici fermieri continuau să plătească arendele sau contravaloarea actelor de cesiune, în timp ce oamenii de afaceri se întreceau pentru a-1 convinge pe „baronul roşu“ să investească în proiectele lor. Cu un venit de 300.000 de dolari pe an şi cu doi fii gemeni dăruiţi de Carmelita-Sofia, în 1890 porneşte în marele său tur al Europei.

Călătorind într-o trăsură trasă de patru cai, Carmelita şi Don Jayme, împreună cu cei doi gemeni (îmbrăcaţi în catifea purpurie) au creat o adevărată senzaţie în capitalele europene. La Madrid, gemenii s-au jucat cu Alfonso, infantele Spaniei. Viaţa era darnică – chiar foarte darnică! Pînă în acest moment, Reavis deţinea un palat în Mexico City, o vilă în Washington şi un conac în St. Louis. Iahturile de lux şi trenurile personale îl plimbau dintr-o parte în alta. În cele din urmă, obţinuse tot ce visase.

Între timp însă, la Florence, Arizona, scepticul jurnalist Tom Weedon investiga de ani de zile revendicarea lui Reavis – încă nesoluţionată – prin intermediul mai multor articole în care îi îndemna pe cititorii lui să nu renunţe la drepturile lor de proprietate funciară. Homer H. McNeil de la ziarul Gazette din Phoenix s-a alăturat colegului său de breaslă în această campanie şi, cînd a devenit cunoscut faptul că McNeil însuşi cumpărase actul de cesiune, imediat şi-a retras oferta, implorîndu-i pe cititorii lui să înţeleagă că, la rîndul lui, se număra printre cei păcăliţi. Aceasta se întîmpla în 1884. McNeil şi Weedon au continuat lupta, sprijinindu-i pe cetăţenii locali hotărîţi să-i reziste lui Reavis. Chiar şi în acest caz, McNeil şi-a pierdut credibilitatea pentru totdeauna. Reavis mergea mai departe, vesel, pe drumul său. De-abia în 1890 inspectorul-general Royal A. Johnson a completat raportul final. Punînd la îndoială autenticitatea documentelor Peralta şi evidenţiind mai multe neconcordanţe istorice, el a sfătuit guvernul american să-i respingă cererea de intrare în posesia pămînturilor. Nu s-a luat nici o măsură timp de un an, după care, odată cu înfiinţarea Tribunalului American pentru Revendicarea Terenurilor prin Cesiune Privată, Reavis a fost supus unei noi anchete, mult mai riguroasă. (va urma)

STUART GORDON

sinteză din cauza problemelor de sănătate cronice cu care se confruntă, iar nocivitatea acestora se observă în dereglarea funcționalității intestinelor. Consistența mucoasei intestinale începe să se deterioreze, iar microbiomul intestinal, odată dereglat, este foarte greu de repus în rol. Desigur că, în multe situații, din cauza unor boli cronice sau a unor infecții este necesară administrarea unei medicamentații mai severe, dar după întreruperea acesteia este recomandată restabilirea energetică a microbiomului intestinal și a mucoasei intestinale – o detoxifiere la nivel celular. O alimentație echilibrată constituie un avantaj major asupra sănătății noastre, deoarece este mai bine să prevenim decît să ajungem să tratăm.

Medicina energo-informațională oferă terapii blînde, fără efecte secundare, fără durere, destinate atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Ține capul sus – Oameni cu cortul; 2) Înaintat – Oraș în China antică; 3) Un bărbat la casa lui; 4) Lăsat fără scăpare – Băiatul grădinarului!; 5) Încălțat fără ciorapi – Cuțitul la os; 6) Ucisă fără judecată –O notă în plus; 7) Bine așezat în teren – Fruct; 8) Avantaj încă din start – Soi de păr; 9) Așezați în trepte – Urme de vărsat!; 10) Pusă la zid... din dragoste – Despoți.

VERTICAL: 1) Melancolic – Boboc în floare; 2) Final agresiv! – Vechiul ospătar – Față în față; 3) Semnal telegrafic; 4) Micul om mare – Nacelă goală!; 5) Spus!; 6) Apus!; 7) Înșirat!; 8) Ofertă neprotocolară – Zeiță vindecătoare în mitologia nordică; 9) Meseriaș... de valoare – Carene!; 10) Atac la sol – Răsărit de soare! – Aprins la față!; 11) Speriați.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DELUZORII”

1) PRECONIZAT; 2) RECUPERARE; 3) OC – REVER – R; 4) MORAR – PICA; 5) IMITATA – AS; 6) SAL – TARABA; 7) INAMORATA; 8) UD – ARAB – RA; 9) NAUT – RIMEL; 10) ET – EGALATA.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (IV)

Alexandra își mușcă buza de jos, își puse fața în palme și începu să plîngă încet. George își puse protector brațul pe după umerii ei și o trase spre el, încercînd să o liniștească. Simțind brațul lui, Alexandra ridică capul vrînd să spună ceva, dar fu întreruptă de soneria telefonului. Se uită la ecran, ezită o clipă ca și cînd i-ar fi fost frică să răspundă și, în cele din urmă, puse telefonul la ureche și spuse moale:

– Alo, da... Da... Da, știu că Iulia nu răspunde... Nu, nu e cu mine... Nu știu unde e... a dispărut... într-o poartă temporală... sînt aici cu Salvamontul. Aștept Poliția și pe dumneavoastră... Nu, încă nu știe nimeni prea multe lucruri... Tot ceea ce putem face este să așteptăm să se întoarcă. Vă aștept să veniți, da, vă aștept sus la capătul scărilor... La revedere...

– Mama Iuliei? – o întrebă salvamontistul.

Fata dădu din cap aprobator, iar chipul îi era brăzdat de urmele lacrimilor proaspăt scurse. Se încumetă și îl întrebă pe George:

– Și acum ce facem?

Băiatul o privi serios, și-i spuse doar atît:

– Așteptăm. ***

Iulia se urcă în Pobeda cu tovarășul Andrei, trase ușa după ea, puse centura de siguranță, își aranjă rucsacul pe genunchi și privi încrezătoare înainte. Motorul mașinii porni zgomotos și Andrei ieși pe drumul național, apoi o privi scurt pe fată și o întrebă:

– Sînteți pentru prima dată la Brașov?

– Nu chiar – îi răspunse Iulia – am mai fost de cîteva ori.

– Vă place orașul nostru? – continuă tînărul.

– Da, e foarte pitoresc, răspunse Iulia chiar în momentul în care depășeau Camping-ul de la Dîmbul Morii. Firește că în fața ochilor nu exista nici un Hotel Ramada, cît despre casele din Bunloc... nici pomeneală. La un moment dat, zări în fața ei o trecere la nivel cu calea ferată și întrebarea-i scăpă de pe buze:

– Unde-i podul de la Dîrste?

– Ce pod? – se miră Andrei.

Iulia-și dădu seama că risca să se afunde în explicații pe care nu voia să le dea, așa că bătu în retragere:

– Parcă era un pod aici, nu?

– Nu, nu a fost niciodată pod aici, răspunse Andrei, în timp ce se înscria pe Calea București.

Atenția cu care Iulia privea la fiecare detaliu nu-i scăpă tînărului de lîngă ea, dar el o puse pe seama farmecului exercitat de orașul său asupra turiștilor, așa că o lăsă în pace. Fata era încîntată. Acum, că știa unde se află, toate lecțiile de istorie a României începură să-i revină în memorie, împreună cu filmele turnate în perioada anilor 1950 - 1970, pe care le văzuse de nenumărate ori și de pe urma cărora memorase o sumedenie de lucruri care, iată, aveau să-i fie de folos. Trecu pe lîngă Fabrica de Bere Ciucaș constatînd cu bucurie că era la locul ei, iar apoi mașina se avîntă pe o șosea mărginită pe partea dreaptă de cîmpuri imense, acoperite cu flori și ierburi, acolo unde, în anii 2020 se vor afla centrele comerciale Selgros, Metro și Carrefour, iar pe partea stîngă, se gîndi Iulia în timp ce întorcea capul, ar fi trebuit să fie... ooo, da, și chiar era era Fabrica de Autocamioane Brașov, în plină activitate. Fata o privi cîteva clipe, fiind întreruptă de Andrei care o întrebă:

– Vă place fabrica noastră? E una din cele cu care ne mîndrim. Anul acesta au ieșit de pe banda de montaj primele autocamioane SR – 131 Carpaţi, inventate de inginerii noștri – spuse băiatul vizibil încîntat.

– Serios? Eu nu mă prea pricep la mașini.

– Nu v-am întrebat unde vă las în oraș.

Iulia continuă să privească prin parbriz ca și cum nu l-ar fi auzit, gîndindu-se ce să-i răspundă, fiindcă în mod sigur nu putea folosi denumirile din anul 2022,

așa că preferă să-l lase pe Andrei să propună și-i spuse fără să întoarcă capul:

– Unde vă e mai ușor.

– La Strungul e bine? – o întrebă el.

– La Strungul... Unde-i asta? – se miră fata.

– Așa e, dumneata nu cunoști orașul nostru, spuse el. E aproape de centru și sînt multe troleibuze care merg acolo.

Între timp, ajunseră în zona Mc Donaldʼs, cum o știa Iulia, dar nici vorbă de restaurant. Pătrunseră pe strada străjuită de plopi înalți, despre care Iulia auzise din poveștile părinților ei, și care acum era pavată cu piatră cubică, avea doar o bandă pe sens și blocuri construite pe partea dreaptă, în timp ce pe stînga era cîmp. Pobeda mergea spre Spitalul Județean, unde, spre surprinderea ei, nu văzu decît case și arbori. Întoarse capul spre Andrei și-l întrebă:

– Dacă am nevoie să merg la spital, unde găsesc unul?

– În zona centrală sînt cîteva spitale, mai avem și Spitalul Mîrzescu, dar mai bine să nu aveți nevoie de ele, răspunse zîmbind băiatul.

Ajunseră între timp la intersecția cu strada Zizinului, unde opriră la semafor, prilej pentru Iulia să observe zona. În dreapta lor, acolo unde în anii 2020 se va afla str. Zizinului, pe ale cărei laturi vor exista blocuri înalte, acum nu se afla nimic! Știa din scrierile istoriei locale că Brașovul se termina la această intersecție, dar nu-și imaginase niciodată acea zonă din orașul ei goală de conținut!

Întorcînd capul spre stînga, în direcția centrului, observă că nu exista „insula” pe care se aflau băncile, clădirea ANAF sau cele de birouri, ci doar o stradă cu o bandă pe sens, încadrată de case. Aceea fu strada pe care Andrei viră, spunîndu-i fetei:

– Gata, am ajuns, asta e zona Strungu. Vedeți, pe partea stîngă e uzina care de anul trecut se numește Hidromecanica, fiindcă acum produce transmisii hidraulice și turbosuflante pentru motoarele Diesel.

– Înainte ce producea? – îl întrebă interesată fata.

Andrei zîmbi la ea și, umflîndu-se ușor în pene, spuse:

– Ce să producă altceva decît strunguri? Mai exact, primul strung românesc a fost produs aici!

– De aceea se numește zona „Strungul”! – strigă entuziasmată fata

– Exact! – punctă băiatul, pentru a o întreba apoi cu glas mai domol:

– Cum se face că nu știți despre primul strung românesc?

Iulia îl privi încurcată, dar își reveni repede și-i spuse, plecîndu-și rușinată ochii, în timp ce își frămînta colțul tricoului între degete:

– Eu sînt studentă în ultimul an la Litere... Știi, eu sînt mai mult cu cărțile, cu poezia.... Nu prea mă preocupă tehnica.

Andrei începu să rîdă înduioșat de atitudinea fetei și-i spuse în timp ce trăgea mașina la bordură:

– Lasă, nu-i nimic, e timp pentru toate! La revedere!

– La revedere și mulțumesc! – îi spuse Iulia, în timp ce se dădea jos din mașină.

– Poate ne mai vedem!

– Poate, cine știe? – răspunse fata, în timp ce Pobeda se desprindea de bordură.

Rămase singură pe trotuar și se uită în jur, ca să-și dea seama unde se află. Astfel, realiză că un pic mai spre centrul orașului, în vremea ei va fi una din gurile pasajului subteran de la viitoarea Cameră de Comerț și Industrie, care avea să se construiască pe locul vilei industriașului Folosea. Vizavi se afla clădirea Hidromecanica, ce va fi demolată pentru a se construi Centrul Comercial AFI. Începu să examineze cu atenție zona și, în mod reflex, duse mîna la buzunar și scoase telefonul să facă fotografii. În timp ce fotografia, se gîndi că măcar la atît o poate ajuta telefonul: să colecteze mărturii pentru cînd se va întoarce acasă. Dacă se va mai întoarce vreodată...

Fluturi din pocale

E nuntă-n livada lui Fănuș

O horă albă susură-n corolă

Și parcă florile-s turnate-n pluș

Corola însăși pare o gondolă

E timpul primăverii în urcuș

Petalele sînt ii monumentale

E nuntă în livada lui Fănuș

Din flori metafore sar, osanale

Sub adierea vîntului retuș

Cohortă albă, doldora petale

E strigăt: primăvara în urcuș

Din rădăcinile patriarhale

E nuntă-n livada lui Fănuș „Frumoși nebuni” ies fluturi din pocale.

Liviu ZANFIRESCU

Cînd termină, puse telefonul în buzunar și apoi deschise rucsacul în căutarea sticlei de apă pe care o găsi aproape goală. Desfăcu capacul și sorbi ultimii stropi, după care o puse la loc gîndindu-se că pentru a cumpăra apă și chiar mîncare avea nevoie de bani, dar de bani din 1962, fiindcă cei de plastic pe care-i avea în buzunar cît și cardul bancar nu-i foloseau la nimic. Începu să meargă agale, pe bulevardul pe care ea îl cunoștea drept 15 Noiembrie, dar care, în 1962, se numea V.I. Lenin, cugetînd cum să facă rost de bani. Era clar că fără acte nu se putea angaja nicăieri. Singura modalitate era aceea de a vinde ceva, dar ce? În acel moment, privirea-i căzu pe încheietura mîinii stîngi pe care se odihnea sclipind în soarele de vară, parcă făcîndu-i cu ochiul, singura ei bijuterie: o brățară Pandora cu 20 de biluțe pe ea. „Asta e! –se gîndi Iulia. Trebuie să găsesc o bijuterie și să vînd biluțele una cîte una, fiindcă sînt din argint și la cum arată, pot lua bani frumoși pe ele”. În mod normal, un astfel de magazin ar fi trebuit să existe în centrul orașului, așa că fata își îndreptă pașii într-acolo. În cîteva minute ajunse la trecerea de pietoni din fața viitorului local „Panini”. Privind pe partea opusă, avu surpriza să vadă că pe blocul unde în prezent se află Filarmonica Brașov exista o pancartă pe care scria „Cinema Partizanul Roșu”. Peisajul era identic cu cel din prezent și totuși diferit. Trebuia să vadă cît mai repede cum stăteau lucrurile și în alte părți ale orașului, așa că se grăbi spre Piața Teatrului. Ajunsă în zona din fața Teatrului Dramatic, descoperi cu încîntare că acesta exista și se apucă să inventarieze clădirile. La o primă vedere, toate păreau a fi la locul lor, deși lipsea ceva dar nu putea spune exact ce. Se mai uită atentă încă o dată și văzu: lipsea Magazinul Star! În locul acestuia văzu o piață agro-alimentară și niște clădiri joase, ce păreau a fi garaje... desigur, garajele pompierilor! Iulia își aminti că în acea zonă fusese sediul Pompierilor înainte de a se construi magazinul, iar ea avusese norocul să ajungă exact la timp ca să le vadă! Scoase repede telefonul din buzunar, făcu cîteva fotografii și porni mai departe spre centru.

Apropiindu-se de Parcul Eroilor – așa cum îl cunoștea ea – văzu pe un soclu înalt gigantica statuie a lui Stalin dominînd zona. Iulia începu să alerge pentru a o vedea mai îndeaproape și astfel își dădu seama că arhitectura locului arăta diferit, nu doar din cauza existenței statuii, ci și a sistematizării rutiere. Astfel, pe toată zona din fața viitoarei Prefecturi se afla un imens sens giratoriu, iar la capătul străzii Republicii văzu o splendidă clădire în care recunoscu imediat Vila Kertsch. Clădirea fusese unul dintre cele mai importante și reprezentative edificii din Brașovul de altădată, fiind construit conform planurilor inginerului-șef al orașului, Christian Kertsch. (va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Mandatul inutil

Mandatul de arestare al Curții Penale Internaționale de la Haga emis pe numele președintelui rus Vladimir Putin a stîrnit mare vîlvă. M-am mirat și eu, fiindcă știu că un președinte în funcție este protejat de imunitatea diplomatică recunoscută și aplicată peste tot în lume. Mai puțin dacă te cheamă

Slobodan Milošević și ești președintele unei țări mici.

Mi-am propus, așa cum fac de fiecare dată, să mă documentez asupra faptului în sine direct de la sursă, adică de pe site-ul Curții Penale Internaționale cît și din postările unor jurnaliști. Este

cazul lui Bogdan Iacob, de la siteul inpolitics.ro. În urma muncii de documentare, aflu că această Curte Penală Internațională are în componența sa 123 de state ale lumii, care îi recunosc astfel jurisdicția pe teritoriul lor național. Excepție fac SUA, Rusia și China, ceea ce mă determină să cred că este un organism care aplică legea doar pentru căței, dulăii cei mari neputînd fi deranjați. Asta scriu și jurnaliștii de la France24 și The New York Times, referindu-se la o decizie a Curții de a pune sub acuzare soldații americani pentru crime de război în Afganistan.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

„Noi în anul 2000“

Acesta a fost cîntecul cîtorva generații de copii. Eu îl fredonam atunci cînd eram în școala generală, dar între timp a fost reinterpretat de solistul trupei „Guess Who”, care l-a transformat într-un hit al generației sale. Cîtă diferență între cele două versiuni și între generații...

Generația mea și cele dimprejurul ei au trăit din plin anul 2000 și au făcut tot ce-au visat cîndva, transformînd în fapte toate dorințele îndrăznețe pe care le-au avut în copilărie și în adolescență, exact așa cum spunea cîntecul. Au

ajuns antreprenori de succes, specialiști recunoscuți și apreciați în țară și peste hotare, făcîndu-și părinții, aflați la a doua tinerețe în 2000, fericiți. Acești părinți au ridicat țara muncind din greu și realizînd tot ceea ce mai tîrziu a fost distrus și vîndut cu bună știință de politicienii iresponsabili și trădători ai intereselor naționale, care prin faptele lor au determinat generația interpretului trupei „Guess Who” să emigreze pe alte meleaguri.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut”. (ALCIBIADE, general roman)

Nu se poate uita faptul că, după lovitura de stat din 1989, ni s-a tot promis că, prin digitalizarea tuturor sistemelor, vom scăpa de cozi, de arhive, de dosare cu șină etc. Se băgase spaima și în bugetari, care se și vedeau rămași fără serviciu. Ce mai, acest deziderat se regăsea în orice program electoral al partidelor politice, și pentru că orice vrăjeală politică se pierde în neant, iată că nici acum, după 33 de ani, nu poate fi vorba de așa ceva.

Dacă vă duceți să depuneți un plic la poștă sau vreo cerere undeva, veți constata că toți funcționarii au un pix în mînă, vorbele la ei și o tastatură prăfuită, care, de cele mai multe ori, nu funcționează, motivîndu-se că s-a supraîncărcat sistemul. Asta se întîmplă și la medicii de familie, care își bat capul fie cu sistemele IT suprasolicitate sau cu faptul că majoritatea cardurilor de sănătate sînt expirate.

Se spune că digitalizarea în România a făcut ochi după intrarea în UE dar, de fapt, atunci a început dezastrul. Și asta, pentru că țara devenise atunci un imens depozit de vechituri IT, care erau aduse aici pe bani, iar dacă nu aveam, ne împrumutau chiar cei care ni le vindeau. Așa au apărut o mulțime de depozite în care gestiunea calculatoarelor era ținută în registre și dosare cu șină, că așa-i cu digitalizarea. Apoi, a apărut și marea masă a tehnicienilor, reparatorilor și specialiștilor în IT, după care vechiturile erau mutate de colo-colo de șoferii nou angajați.

Ăsta este și motivul pentru care la nivelul marilor instituții de stat s-a îngreunat mult munca organizatorică și administrativă, ceea ce a însemnat o mană cerească pentru lipitorii afișelor electorale și trepădușii partidelor politice. Așadar, ceea ce ar fi trebuit făcut prin digitalizare, care există dar lipsește cu desăvîrșire, a ajuns pe mîna unor parașutați politic, total paraleli cu fișa postului în care au aterizat.

Iată de ce în Consiliile Locale activează circa 20-25 de consilieri, care primesc în jur de 500 de lei pe ședință, în ministere se găsesc astăzi 200 de secretari de stat, ajutați de circa 1.000 de consilieri, ale căror salarii sînt de-a dreptul nesimțite.

Acum să nu credeți că toți ăștia sînt niște uși de biserică și că își fac treaba numai spre binele și interesul întregii societăți. Dimpotrivă, toți nu sînt decît niște pramatii și lichele, incompetenți, trădători și corupți pînă-n măduva oaselor. Nu exagerez cu nimic, dar mă simt obligat să vă prezint în acest sens cîteva exemple care mă scutesc de orice comentariu.

Plecînd de la faptul că România se afla pe ultimul loc în Europa în privința colectării datoriilor de către Fisc, în anul 2018 s-a decis digitalizarea ANAF (Proiectul RAM), sens în care, de la UE am primit 70 de milioane de euro împrumut. Pînă aici, toate bune, dar dacă ați vrea să aflați cum s-a finalizat respectivul proiect, răspunsul e cît se poate de simplu: s-a ales praful de tot, banii fiind tocați într-o veselie.

(continuare în pag. 23) VALENTIN

Un om, o via Þ ă, o epocă

Religia Păcii (5)

– Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Yitzhak Rabin –Avem o singură viață pe acest pămînt, în această dimensiune a materiei; n-are nimeni dreptul să ne-o răpească. Cine încearcă să se substituie Creatorului Ceresc, va fi nimicit de Acesta. Iar acei lideri politici care tot apar în fața mass-media și asigură Planeta că ei fac eforturi serioase pentru instaurarea Păcii, mint, și ei știu bine că mint, fiind vinovați nu numai pentru că nu pot, sau nu vor să smulgă din rădăcină fenomenul terorist, ci și fiindcă au încurajat creșterea unei generații care a fost învățată că așa e bine să facă și că va ajunge direct în Rai.

Aș putea fi întrebat: ce ne privește problema asta? Răspunsul meu este acesta: ne privește, și încă de două ori. În primul rînd că noi aparținem de civilizația iudeo-creștină, iar Isus a fost evreu după mamă și chiar descendent al Regelui David, după tatăl Său pămîntean, Iosif. Iar de cîțiva ani, numele locurilor sfinte din Evanghelie – Nazareth, Bethleem, Ierusalim și altele – sînt vehiculate pe întreaga Planetă nu din pricina unor procesiuni religioase, ci fiindcă sînt prinse într-un clește de foc, ba chiar, anul trecut, Biserica Nașterii Mîntuitorului a devenit un fel de tranșee de război, cu forțe baricadate înăuntru, care erau asediate de alte forțe, încleștarea putînd degenera în aruncarea în aer a Sfîntului Lăcaș. Acelora care încă n-au aflat, eu le spun că noi, creștinii, suferim că aceste locuri sacre, care sînt ca luminile ochilor noștri, au devenit teatru de război. În al doilea rînd, de la o vreme, în acea Vale a Plîngerii care a devenit Israelul, datorită acestor „arhangheli ai morții”, au început să fie uciși și români, așa după cum vă este cunoscut. Unul dintre muncitorii uciși în ianuarie 2003 era originar chiar din Brașov, iar familia lui îndoliată a simțit, pe pielea ei, ce înseamnă terorismul real, nu cel teoretic, pe hîrtie.

Acestui terorism real i-a căzut pradă și bătrînul înțelept Yitzhak Rabin. Tocmai el care, repet, avertizase: „Destul cu atîtea lacrimi și sînge!”. Iată că Leviathanul ticăloșiei umane încă era însetat de sînge. Paradoxul vieții a făcut ca Yitzhak Rabin să nu fie ucis de un fanatic palestinian, ci de un fanatic israelian! Asta ca semn că în ambele tabere există oameni care, pur și simplu, nu vor pacea. Dar mai pot fi numiți, aceștia, oameni? Nu sînt ei mai răi decît locuitorii cavernelor și decît sataniștii, care smulg și mănîncă inimi de animale, noaptea, prin cimitire? Cine are dreptul să murdărească zăpada imaculată a părului unui om bătrîn? Cine își poate permite să ridice viața unui om care, în întreaga lui existență, luptase pentru afirmarea vieții? A acelei vieți pentru triumful căreia militase și un alt laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Albert Schweitzer. De ce atîta ură? De ce nu se întorc oamenii la calea de lumină a înțelepciunii, a dialogului, a fricii de Dumnezeu – care este, în mod paradoxal, cea mai înaltă formă de curaj? Cînd va extirpa Demiurgul acel nerv al cruzimii umane, care, cel puțin în Secolul XX, a săvîrșit crime inimaginabile împotriva altor oameni, cum au fost, bunăoară, evreii din lagărele morții și românii din temnițele staliniste?

„Noi în anul 2000“

(urmare din pag. 21)

Ulterior, întreba retoric clasa politică: „Zi-mi de ce furi!/ Da’ cît mai vrei să furi?/ Nu vezi că sîntem multe guri?/ Și știm cu toții ce-nseamnă să-nduri/ Dar cîte căzături să-nduri?/ Cam cît te bucuri și cît înjuri?/ La cîte lucruri poftești din jur?/ Și ești sigur că n-ai destul!”. Pentru ca apoi să concluzioneze, la refren, că: „Da’ nu-i nimic, sînt consolat de mic/ Tu ești conștient ce zic io!/ Nu ne-am născut în locul potrivit/ Nu, nu, nu ne-am născut în locul potrivit/ N-am primit, am făcut totul din nimic”.

Uneori mă întreb cu ce se îndeletnicește, în închisoare, de 9 ani încoace, de la abominabila sa faptă, tînărul Yigal Amir. E fericit? Citește vreo carte? Își scrie memoriile?

Primește vizite de la părinții săi? Scrie și răspunde la corespondență? În orice caz, el a intrat în Istorie, dacă asta a dorit. Dar a intrat la Capitolul Erată, de partea cea rea a baricadei, alături de tirani și ucigași, ca Nero, Attila, Ravaillac (cel care l-a înjunghiat pe Regele Henric al IV-lea, al Franței), Elisabetha Bathory, Stalin, Hitler, Mussolini, Horthy, Pol Pot, Idi Amin și alții ca ei. Această „galerie cu monștri” nu mai poate fi schimbată și nimeni nu are cum să negocieze scoaterea unor nume din pandemonium-ul respectiv, pentru simplul motiv că faptele sînt consumate și ei au făcut urîciuni în fața lui Dumnezeu. Acest Yigal Amir a ucis un bărbat de stat, dar n-a ucis pasărea albă a Păcii, acel porumbel care s-a întors pe Arca lui Noe cu ramura de măslin în plisc, în timp ce Curcubeul transfigura bolta unei Planete noi și purificate, prin legămîntul lui Dumnezeu. Știu că Yitzhak Rabin iubea foarte mult o melodie israeliană, intitulată SHIR HA RE UT, care se traduce prin „Cîntecul prieteniei”. Timp de 30 de zile de la asasinarea lui, pe toate posturile de Radio și de Televiziune din Israel s-a cîntat acest „Cîntec al prieteniei”, ca un elogiu pentru un om ce trăise în cultul amiciției. „Speranța moare ultima” – zice o vorbă de spirit. Eu cred că speranța tocmai deaia e speranță, să nu moară, de fapt, niciodată. Și poate nu întîmplător, regretatul rabin Liubavici a înființat o organizație de ajutorare a evreilor din toată lumea, intitulată HABAD – ceea ce înseamnă SPERANȚA… Stimați prieteni, ne-am adunat astăzi, aici, pentru a dezveli o statuie ridicată cu dragoste, cu eforturi materiale și în modul cel mai idealist cu putință. Întreaga discuție care s-a purtat în jurul acestui monument a demonstrat cît de mici la suflet pot fi unii oameni. Am fost acuzat că, vezi Doamne, aș exploata electoral memoria lui Yitzhak Rabin. Adică aș încerca să cîștig voturi. Așa ceva puteau gîndi numai cei care i-au făcut și pe morți să voteze, și știți bine că au fost cazuri din astea. Alții, care n-au avut acces în mass-media internă și internațională, m-au avertizat, dimpotrivă, că voi pierde voturi și că românii au cu totul alte probleme, iar dacă tot doream să înalț o statuie, aș fi putut să mă gîndesc la personalități din Istoria României. S-a mers pînă acolo cu speculațiile încît unii s-au întrebat dacă nu cumva festivitatea dezvelirii statuii unui lider evreu, în ziua de 15 ianuarie, ar avea vreo semnificație ascunsă, legată de ziua de naștere a lui Mihai Eminescu. Parcă niciodată nu s-a adeverit mai bine zicala românească „Gura lumii slobodă”. N-am ce să răspund la așa ceva. Eu îmi văd de drumul meu. Recurg din nou la spiritul lui Goethe, pe sicriul căruia, din Capela de la Weimar, am depus flori pioase, în iunie 2002, iar după aceea, la întoarcerea către Strasbourg, am mai depus un buchet de flori ale evlaviei, și anume pe lespedea comemorativă a Lagărului de la Buchenwald. Scria marele german: „De ce te plîngi de dușmani? Ar putea, oare, să-ți devină prieteni niște oameni pentru

care o personalitate ca a ta le este, în taină, un veșnic reproș?”. Asta e situația: în timp ce eu m-am schimbat, adversarii mei au rămas aceiași și nu pot înțelege ce e cu mine. Dacă m-aș pune la mintea lor, eu n-aș avea voie să fac nimic pe lume, nici măcar să respir, sau să exist. Mă văd nevoit să repet, fără a deveni robul trufiei, că, în timp ce unii fac Politică, eu fac Istorie. Acelora care îmi aduc tot felul de acuzații, care mai de care mai penibilă, eu le adresez întrebarea: de ce n-au făcut ei o statuie închinată unui Om al Păcii? În cei 9 ani care s-au scurs de la trecerea sa în veșnicie, aveau tot timpul. Și mă refer nu numai la români, ci și la israelieni, fiindcă nici în Israel nu există un monument dedicat acestui om care, să nu uităm, și-a dat viața pentru Israel! E un comportament cel puțin ciudat: unii nu fac nimic bun, dar îi împiedică și pe alții să facă! Nu se poate așa ceva! Filozoful iluminist Fichte ne îndeamnă: „Acțiune! Acțiune! Iată pentru ce trăim!”.

Așa după cum am fost informați, în iunie 2003, prin bunăvoința fiicei lui Yitzhak Rabin – care, pe atunci, era mișcată și încîntată de inițiativa noastră – în lume nu mai există decît o singură statuie închinată fostului premier israelian, în La Paz, Capitala Boliviei. Statuia pe care o vedeți acum, aici, este cea de-a doua din lume și prima din Europa. E, oare, rău că am ridicat-o? Ce este politicianist aici? Ncăieri, pe acest monument, nu sînt scrise nici numele meu, nici numele Fundației mele. Așa cum nici pe statuia fostului președinte al SUA, Woodrow Wilson, pe care am ridicat-o întrun alt oraș al Transilvaniei românești, nu figurează numele noastre. Asta, în condițiile în care, de zeci de ori pe an, aflăm că tot felul de manifestări de tradiție, cum ar fi Festivalul Internațional „George Enescu”, se desfășoară sub înaltul patronaj al nu știu cui. Uite că noi am avut bunul-simț să nu ne atribuim nici un merit și să nu scriem numele noastre, vai, atît de trecătoare, pe o construcție care, cu siguranță, va străbate veacurile. Ar fi bine dacă decența asta ar avea-o și alții, în societatea românească și chiar pe alte meleaguri. Inamicii noștri și-au ales greșit momentul să mă atace, fiindcă între mine și ei se înalță statuia unui om care a murit tocmai pentru pace și reconciliere între oameni. Nolens-volens, săgețile lor lovesc, în primul rînd, această statuie maiestuoasă și ricoșează în alte direcții. Acest eveniment reprezintă un test, un examen pentru cei care profesează adevărata intoleranță, și în România, și în Israel. Indiferent ce aș face eu, ei se plasează, automat, în tabăra opusă. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, aceasta e statuia unui erou israelian al Păcii, nu a lui Mengele, sau Bokassa! Dar nu vă dați seama ce ridicoli sînteți? Nu puteți pune la stîlpul infamiei un om și atunci cînd face lucruri bune, fiindcă vă descalificați și vă pierdeți orice credibilitate! La urma-urmei, există statui și statui. La cîțiva pași de noi, se află Muntele Tâmpa, unde fusese înălțată, în urmă cu mai bine de 100 de ani, statuia lui Arpad, dar Armata Română, care a eliberat Brașovul, în septembrie 1916, a dinamitat-o și a aruncat-o în aer. Nu sînt pentru nici un fel de violență, dar, vorba francezilor: „À la guerre comme à la guerre” – „La război ca la război”.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

Generația mea a ajuns la apogeu. A făcut tot ce a depins de ea să ducă țara mai departe, așa cum au făcut înaintașii noștri, dar cei care vin după noi și se conduc după principiul din versurile trupei „Guess Who”, conform cărora „treʼ să fac cumva, ceva, fiindcă lumea-i rea și viața-i grea” – ei ce vor face? Cum vor menține țara întreagă și cum o vor duce mai departe fără un plan clar și fără niște rădăcini de care să se prindă?

În 30 de ani de la revoluția anticomunistă, să treci de la o generație care a plecat de la ideea că.. „Sîntem copii însă vom ști/ Să facem țara ca primăvara/ Și mîine/ Vom reuși că vă sîntem copii/ Urmînd povața/ Vom face viața/ Îndelungată și minunată/ Și-atuncea niște eroi/ Vom deveni și noi”. …la alta care consideră că „nu s-a născut în locul potrivit” e un lucru înfiorător de care se face responsabilă toată clasa noastră politică, începînd cu Petre Roman și terminînd cu Iohannis.

România a ajuns într-o situație disperată din care numai Dumnezeu o poate scoate. Am ajuns să nu mai vedem pădurea de copaci, adică planul general din cauza micilor detalii care ne consumă zilnic. Asta se întîmplă pentru că generațiile tinere nu mai citesc, nu mai învață și nu mai studiază, complăcîndu-se într-o lene intelectuală și fizică la care se adaugă un egoism și o ignoranță pe care nu le-aș fi crezut posibile la neamul nostru.

Generația mea își educă copii în același fel în care am fost și noi educați, dar e greu să concurezi cu internetul, cu telefoanele inteligente și cu societatea actuală. Cu toate astea, ne batem în continuare, pînă la capăt, fiindcă așa am fost învățați să facem și fiindcă știm că doar așa putem da României oameni care să ducă țara mai departe spre viitor.

Mandatul inutil

(urmare din pag. 21)

Ia să vedem ce ziceau mai exact cele două importante ziare ale lumii.

În 11 iunie 2020, The New York Times scria că „în 2017, procurorul-șef al instanței, Fatou Bensouda, a concluzionat că există suficiente informații pentru a demonstra că forțele americane au «comis acte de tortură, tratament crud, ultraj asupra demnității personale, viol și violență sexuală» în Afganistan în 2003 și 2004 și, ulterior, la C.I.A., clandestin în Polonia, România și Lituania”.

Replica americană a fost, conform aceluiași ziar american, următoarea: „Anchetatorii internaționali care cercetează acuzațiile de crime de război comise de americani în Afganistan se vor confrunta cu sancțiuni economice și restricții de călătorie, a avertizat joi administrația Trump, acuzînd instanța de la Haga de corupție și susținînd că Statele Unite își pot urmări propriul personal militar și de informații. Președintele Trump a ordonat noile sancțiuni miercuri și i-a sancționat cu mustrări pe patru dintre cei mai înalți consilieri ai săi, descriind actele lor ca fiind un afront la adresa suveranității americane, în ciuda riscului de deturna atenția de la posibilele abuzuri asupra drepturilor omului. «Cînd oamenii noștri greșesc, pedepsim în mod legal acei indivizi care pătează reputația marii noastre armate americane și a serviciilor noastre de informații», a declarat secretarul de stat Mike Pompeo, care era flancat la Departamentul de Stat de Secretarul Apărării, Mark T. Esper, procurorul general, William P. Barr și de Robert C. O’Brien, consilierul pentru securitate națională la Casa Albă”.

Despre același subiect, France 24 scria, în septembrie 2018, următoarele: „Condamnarea CPI s-a adăugat la respingerea de către Casa Albă a multor instituții și tratate supranaționale, despre care președintele crede că nu sînt în beneficiul Statelor Unite. Bolton a condamnat, de asemenea, dosarul instanței de cînd a început oficial în 2002 și a susținut că majoritatea națiunilor importante nu s-au alăturat. El a spus că a obținut doar opt condamnări, în ciuda faptului că a cheltuit mai mult de 1,5 miliarde de dolari și a spus că asta nu a împiedicat atrocitățile petrecute în întreaga lume. «De fapt, în ciuda investigațiilor în curs de desfășurare ale CPI, atrocitățile continuă să aibă loc în Republica Democrată Congo, Sudan, Libia, Siria și multe alte națiuni», a adăugat el. Bolton a completat cu faptul că principala obiecție a administrației președintelui Donald Trump este la ideea că ICC ar putea avea o autoritate mai mare decît Constituția SUA și suveranitatea SUA. «În termeni laici, nu recunoaștem nici o autoritate superioară, alta decît Constituția SUA. Acest președinte nu va permite cetățenilor americani să fie urmăriți penal de către birocrați străini și nu va permite altor națiuni să ne dicteze mijloacele de autoapărare”.

Cu alte cuvinte, Statele Unite au arătat clar că nu dau două parale pe această instanță atunci cînd sancțiunile acesteia o vizează. Acum, cînd mandatul de arestare emis pe numele lui Putin le convine, nu o mai consideră o încălcare a suveranității Rusiei sau o inutilitate, fiindcă atrocitățile continuă peste tot în lume. Se comportă asemenea Rusiei și Chinei, care nu pun nici ele preț pe regulile acestei lumi. E ca și cum animalele l-ar condamna pe leu fiindcă le mănîncă sau le încalcă teritoriul de vînătoare încercînd să-l prindă și să-l pedepsească!

Digitalizarea digitalizării!

(urmare din pag. 21)

Și, pentru că ciordeala a rămas fără urmări penale, metoda s-a repetat și anul următor, în 2019, numai că banii au fost împrumutați de la Banca Mondială, cu dobînzi record. La început, din cei 70 de milioane de euro – sumă identică cu cea din 2018 – s-au cheltuit 18 milioane de euro pe consultanță (a se citi șpăgi), pentru ca, într-un final, suma rămasă să fie returnată Băncii Mondiale.

După ce ANAF și-a luat adio de la digitalizare, au apărut și vești bune, în sensul că Guvernul a aprobat un fond de 5 milioane de euro pentru... imprimante, iar în așteptare este o aprobare pentru procurarea cîtorva milioane de huse pentru calculatoare. Asta da, digitalizare, iar dacă am mai cumpăra și cîteva milioane de scaune pentru utilizatori, am depăși cu siguranță Estonia, aflată pe primul loc în Europa, în privința informatizării.

De fapt, mai toate ministerele din România fac tot soiul de demersuri pentru a prinde un loc cît mai aproape de cașcaval. Spre exemplu, Daniel Cadariu, ministrul Turismului, a alocat deja 10 milioane de

euro pentru promovarea turismului românesc prin programe IT. Așa s-a făcut că mulțimea influencerilor, care va finaliza proiectul, a fost plătită regește, după ce selecția s-a făcut pe bază de șpăgi, cumetrii și alte găinării. Mai mult, ținînd cont că la Ministerul Digitalizării a ajuns șef fiul unui fost securist care a devalizat BANCOREX, se poate trage ușor concluzia că, și de data aceasta, de digitalizare se va alege praful.

Cu toate acestea, pînă și cel mai insignifiant comerciant de la parterul blocului se vrea conectat la mult visata digitalizare, pentru ca baloanele colorate, acadelele și gumele sale de mestecat să fie sub un control dincolo de perfecțiune. Dar, pentru asta e nevoie de bani mulți, cît mai mulți, fiindcă digitalizarea este un apanaj al specialiștilor în IT, care își oferă serviciile pe sume consistente, mai ales cînd ele provin de la Bugetul de Stat.

Păi cine își putea închipui că Primăria Tecuci ar fi putut să funcționeze fără a fi digitalizată la nivel performant? Avînd deja un sistem informatic cam obosit, primarul liberal Lucian Grigore Costin a pus la bătaie suma de 2,3 milioane de euro pentru reanimarea

În concluzie, mandatul acesta de arestare este, în opinia mea, doar un alt semnal adresat Rusiei că e vînată peste tot în lume și că războiul pentru stăpînirea acesteia e unul total. Nu mai intru în detalii juridice ca să explic cum au emis acest mandat de arestare pentru răpirea copiilor ucraineni și strămutarea lor în Rusia și nu pentru crima de agresiune împotriva Ucrainei, infinit mai gravă ca prima și mai cuprinzătoare, fiindcă nu au cadru legal ca să facă asta.

Pe de altă parte, ca să pui în aplicare acest mandat, respectînd dreptul internațional, ar trebui să creezi cadrul legislativ în acest sens, fiindcă nu există un precedent al arestării unui șef de stat aflat în exercițiul funcțiunii, deoarece are imunitate diplomatică. Totodată, se poate crea un precedent periculos inclusiv pentru președinții SUA, care au girat războaiele din Orientul Mijlociu sau din Asia.

Pe Putin nu îl va aresta nimeni niciodată și nici nu îl va condamna, așa cum nu îi vor aresta și nici condamna nici pe președinții Bush, Obama sau Biden, pentru faptele lor din ultimii 30 de ani. Cert e că lumea unipolară dispare văzînd cu ochii, iar China s-a decis să pășească apăsat pe scena istoriei și să-și ceară locul la masa bogaților avînd în spate alianța de state numită BRICS și pe cele care, din anumite motive, nu-i mai vor pe americani la conducere. Zilele acestea, președintele Xi s-a întîlnit cu Vladimir Putin într-o încercare de a aduce pacea în Ucraina, pe modelul celei dintre saudiți și iranieni, cît și de a arăta „inamicilor” că sînt alături de ruși.

Ce va fi în continuare vom vedea împreună, dar e sigur că ordinea mondială se schimbă, cel puțin pentru următorul secol.

și extinderea sistemului informatic existent. Licitația a fost ,,cîștigată” de Triumpf Systems SRL, cu vreo 30 de angajați, și Royal Tech Int SRL, cu 2 angajați. De precizat că Royal Tech Int SRL este deținută de Gabriel Iorga, tot liberal și el, fiind chiar secretar general la filiala PNL Constanța.

Cam așa s-au desfășurat treburile și la APIA, care a organizat o licitație a cărei miză era un contract de 109 milioane de lei plus TVA. Deși cei de la SIVECO au fost desemnați cîștigători, în condițiile în care firma a fost singura participantă la licitație, pe parcurs aceștia se vor combina cu încă o firmă, Technology Sistems and Services International. Este vorba de o societate care a mai luat și ea, în trecut, niște milioane bune de la Casa de Asigurări de Sănătate, mai ales că se afla în componența Teamnet International, deținută de nimeni altul decît... Sebastian Ghiță.

Acum ați înțeles pe mîna căror ,,specialiști” a ajuns digitalizarea României și cum se ,,realizează” ea pe banii poporului? Așa s-a digitalizat și recalcularea pensiilor, tot așa au apărut și manualele digitale pentru elevi și, la fel, cei de la ANAF au ,,simplificat” prin digitalizare recuperarea datoriilor la Buget. Ce mai, comentariile sînt de prisos, dar pun și eu o întrebare: ,,Cum de nu v-a înghițit pămîntu’/ Ventuze de bani publici, scoși din bir/ Ce faliment! Le-a înghițit abisu’!/ S-au dus, în marș forțat, la cimitir!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Altfel spus, digitalizarea României se rezumă doar la niște întruniri, unde principalul punct de pe ordinea de zi va fi perpetuu același: ,,Ce trebuie să facem ca să nu facem nimic?”. Adică, digitalizarea să meargă cînd nu merge și să nu funcționeze cînd nu mai sînt bani! Simplu ca bună ziua, dar cum reacționează prostimea? La fel ca în ultimii 33 de ani, la o bîrfă sau o sămînță, cu ,,Cicalaca-cichi-da/ Să moară capra ta!” sau ,,Dacă am avea vreo 2-3 mici, Doamne, cîtă bere am bea!”. Adică, fix la fel ca în momentul în care se atinge culmea consolării: ,,Nu mai merge... dar ce frumos atîrnă!”.

po L i T ică G eopo L i T ică

NATO caută secretar general

În contextul războiului în Europa, cursa pentru găsirea următorului șef al NATO este demarată. Jens Stoltenberg a condus cu mînă fermă organizația într-o perioadă în care capitalele occidentale s-au grăbit să ajute Ucraina să respingă trupele invadatoare rusești. Dar, pe măsură ce mandatul său se apropie de final, în septembrie, speculațiile cresc cu privire la cine i-ar putea urma. Ar putea fi o femeie?

Cineva din Europa de Est?

Războiul de la Moscova complică foarte mult decizia, care necesită un consens între liderii celor 30 de țări membre ale NATO. Următorul secretar general, scrie Politico, trebuie să joace un rol de echilibru, să încurajeze capitalele să continue să furnizeze arme Ucrainei și, în paralel, să construiască propria apărare NATO – totul în timp ce rămîne în mod oficial în afara conflictului ucrainean.

Puțini trec testul pentru acest rol extrem de sensibil. „Sentimentul general”, a spus un înalt diplomat NATO, este că „a venit vremea pentru aer curat”. Dar aliații ar putea ajunge să joace „la siguranță” și să prelungească, din nou, mandatul lui Jens Stoltenberg.

În octombrie, postul diplomatic de vîrf al NATO va deveni vacant. Secretarul general al NATO a transmis în februarie, prin vocea purtătorului său de cuvînt, că nu intenționează să își reînnoiască încă o dată contractul cu cele 30 de țări NATO – așa cum procedase în primăvara anului trecut pentru a evita să înlocuiască aparatul de conducere a NATO în mijlocul atacului rusesc asupra Ucrainei.

După anunțul lui Stoltenberg, la sediul central de la Bruxelles au apărut din nou speculații privind numele celui de-al 14-lea secretar general al Alianței. Ori poate că funcția va fi preluată de o femeie – ceea ce ar reprezenta o decizie binevenită. Aproape jumătate dintre cei 30 de ambasadori NATO din Atlanticul de Nord au adus discret în discuție o candidatură feminină sau masculină. Să le luăm pe rînd.

Ce aptitudini trebuie să aibă un secretar-general al NATO?

Jens Stoltenberg se află în fruntea NATO din 2014. Succesorul sau succesoarea lui trebuie să țină alianța unită, să echilibreze interesele, să promoveze consensul între cei 30 de membri, indiferent dacă amenințările la adresa coeziunii politice vin din partea haoticului Donald Trump sau a agresivului Vladimir Putin. Cine îi ia locul lui Stoltenberg are nevoie de abilități diplomatice și loialitate față de Alianța Nord-Atlantică.

De precizat că secretarul general nu are puteri de decizie politică. El doar prezidează în mod formal

Consiliul Nord-Atlantic, cel mai înalt organism decizional. De asemenea, el nu are nici comandă militară. El reprezintă NATO pe plan extern, în fața altor guverne și a presei. Astfel, viitorul șef sau viitoarea șefă a Alianței trebuie să fi fost șef de stat sau de guvern. Este obligatorie cunoașterea fluentă a limbii engleze. Limba franceză este de dorit.

Ce criterii joacă un rol în selecție?

Candidatul trebuie, fără îndoială, să fie în relații bune cu Washingtonul. SUA, cea mai importantă țară din Alianță, reprezintă factorul decisiv, chiar dacă secretarul general este în mod tradițional un european. În principiu, SUA asigură comandantul suprem al forțelor NATO în Europa (SACEUR), care este, practic, cea mai importantă funcție din cadrul alianței militare.

Noul secretar general trebuie să fie aprobat prin consens de toate cele 30 de guverne. Prin urmare, interesele regionale, originea și contextul politic, dar și ponderea militară și importanța diplomatică a țării de origine trebuie să fie cele corecte. De pildă, în acest moment ar fi de neconceput ca un turc să obțină această funcție, din cauza dificultăților pe care președintele autocrat Recep Tayyip Erdogan le generează în privința aderării Suediei. Pe de altă parte, este greu de conceput ca Turcia să aprobe un candidat din Finlanda.

Cum arată procedura de candidatură?

Nimic nu este stabilit în mod oficial și nu există un comitet de selecție oficial. Diplomații negociază în numele guvernelor lor în runde secrete pînă cînd se ajunge la un consens. Nu există un vot oficial. Șefii de stat și de guvern ai Alianței anunță apoi numele noului șef al NATO în cadrul unei reuniuni la nivel înalt. Următorul summit va avea loc la Vilnius, Lituania, la 11 iulie. Cu toate acestea, au existat tot felul de căi și variații în cele 13 numiri de pînă acum și nu toate criteriile au fost întotdeauna îndeplinite. Singurul secretar general german, Manfred

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Wörner (mandat 1988-1994), nu a fost niciodată șef de guvern, ci „doar” ministru al Apărării. Acest lucru este valabil pentru majoritatea celorlalți titulari. Primul secretar general, baronul britanic Hastings Ismay, a fost anterior doar secretar de stat, dar general de formație. Cine este în cursă?

Un diplomat NATO, care a dorit să rămînă anonim, susține o femeie din statele baltice, argumentînd cu amenințările actuale din partea Rusiei. În discuție sînt actualul premier estonian, Kaja Kallas sau șefa guvernului lituanian, Ingrida Simonyte. O femeie provenind din țările de pe Flancul estic ar primi cu siguranță și sprijinul Poloniei, a cărei importanță militară în cadrul NATO este în creștere. Zuzana Caputova, președinta Slovaciei, este și ea în cărți. Țara ei are o graniță directă cu Ucraina, iar nominalizarea ei ar putea fi interpretată ca un act de solidaritate.

De asemenea, flancul de sud-est al țărilor NATO și-ar fi înscris un candidat în cursă: Klaus Johannis, președintele Romîniei, țară cu importanță strategică pentru NATO datorită poziției sale la Marea Neagră. În sud, Italia l-ar fi recomandat pe Mario Draghi, fostul prim-ministru, ca nou șef al NATO, doar pentru a întări pretențiile țărilor din sudul Europei față de acest post.

Marea Britanie ar avea și ea ambiții în sensul acesta, dorind să redevină mai vizibilă pe scena internațională în urma Brexitului. Candidata ar putea fi Theresa May, fosta șefă a executivului de la Londra. Greu de imaginat pentru mulți politicieni din UE, care au petrecut ani de zile contrîndu-se cu Theresa May pe tema acordului de Brexit.

Ministrul canadian de Finanțe, Chrystia Freeland, este creditată cu o șansă din postura de outsider. Ea este nepoata unor imigranți ucraineni. De altfel, originile ei au iscat o dezbatere aprinsă în Canada, presa de propagandă rusă ridicînd problema presupuselor legături ale bunicului lui Freeland cu naziștii în cel de-al II-lea Război Mondial. În cele din urmă, diplomații ruși au fost expulzați din Canada, fiind acuzați că doreau să strice reputația Chrystiei Freeland.

Principala ei problemă este că nu este europeană, disponibilitatea țărilor europene din NATO de renunța la postul la care au dreptul în mod tradițional fiind incertă. Cu toate acestea, canadianca ar avea sprijinul SUA, relatează Washington Post

Prelungire de contract?

Pe coridoarele cartierului general al NATO circulă și zvonul că secretarul general interimar ar putea totuși să continue, în pofida anunțului său, pentru a fi evitate problemele de personal în actuala situație de război. Este posibil ca Jens Stoltenberg să își prelungească mandatul pînă în aprilie 2024. NATO va împlini atunci 75 de ani de existență, care urmează să fie sărbătoriți cu o reuniune la vîrf la Washington.

DW.COM

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

Un alt nume vehiculat la șefia NATO este cel al președintelui României, Klaus Iohannis

Stoltenberg și posibila succesoare, Kaja Kallas, prim-ministru al Estoniei

Zuzana Caputova la întîlnirea cu președintele american Joe Biden, de al cărui sprijin ar avea nevoie