România Mare, nr. 1686

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Istoria nu confirmă nici o doctrină politică, ci le anulează pe toate. A rezistat liberalismul? Dar comunismul? Dar fascismul?

cornELIU VADIm TUDor

Istoria

se repetă. Evacuarea de la Lavra Pecerskaia și schisma B.O.U.

„Pe malul drept al Niprului, pe două coline înverzite, se întinde marea Lavra Pecerska, loc de pelerinaj vestit în întreaga lume. Lavra Pecerska sau Lavra Peșterilor este înscrisă ca ansamblu pe lista Patrimoniului mondial al UNESCO. Pe o suprafață de 28 de hectare se află peste 100 de edificii, biserici de suprafață și subterane, două peșteri cu moaște de sfinți, clopotnițe, fortificații, grote cu lungimea de peste 1000 de metri, muzee, chilii ale călugărilor, ateliere de pictură și de croitorie pentru veșminte preoțești, Academia de Teologie, un Seminar teologic și multe altele, toate acestea într-o armonie arhitectonică dominată de albul zidurilor, de cupolele aurite și impregnată de sunetele celeste ale clopotelor și de vocile fantastice ale corurilor.

În jurul anului 1000, un tînăr din ținutul nou creștinat, pe nume Antipa, născut în localitatea Liubeci, auzind chemarea Evangheliei împărăției, se hotărăște să meargă la Muntele Athos. După ce trece prin Constantinopol, ajunge la Sf. Munte și cere să

fie călugărit. Auzind de minunile care se făceau în Rusia (icoane ce își luau zborul din Constantinopol și se arătau în văzduh cu multă strălucire, deasupra multor sate și orașe, unde coborau și se întemeiau mînăstiri), egumenul, după ce l-a primit în viața monahală, vede în tînărul Antipa un viitor Antonie al ținutului slavilor și așa îl și numește.

Antonie caută să fie bine plăcut lui Dumnezeu în post, ascultare și smerenie. După mai mulți ani de ședere în Sfîntul Munte, egumenul îl trimite pe Antonie în țara sa, la descoperirea făcută lui de Dumnezeu. Ajuns în localitatea Berestovo, acesta află o peșteră a varegilor, în care se sălăsluiește, ducînd aceeași viață aspră ca și în Sf. Munte. Datorită unor tulburări din Rusia Mică, Antonie se reîntoarce la Athos și, după ce mai stă o perioadă aici, este trimis din nou în patria sa de către egumen“.

(continuare în pag. a 16-a)

nIcU mArIUs mArIn, antreprenor HorEcA

TIMIȘOARA – CAPITALĂ EUROPEANĂ A CULTURII

Europa culturală

Cu toate deosebirile și unele divergențe de opinii care fac din cele aproximativ 50 de state ale Europei un conglomerat imposibil de adus la același numitor comun –dimpotrivă, cu cît organismele Uniunii Europene încearcă să armonizeze relațiile intereuropene, în special în plan economic, cu atît mai mult ies la suprafață limite ale incompatibilității formării și trăirii într-o familie lărgită – există un sector de activitate ce poate fi privit ca un punct de referință în realizarea domeniului comunitar. Acest sector este cultura, spațiul universal în care se regăsesc –fiecare cu amprenta naturală a părții europene din care vine, și cu particularitățile moștenirii genetice a transcedentului culturii națiunii respective – toate popoarele bătrînului continent.

Un pas semnificativ în conturarea unui scenariu inedit, în care fiecare țară să aducă propria-i experiență culturală, într-o ambianță comună, pusă sub egida unui țel comun și a unui organism coordonator, cu participații naționale, l-a constituit inițiativa fostului ministru grec al Culturii, Melina Mercouri, care, în anul 1985, a propus inițierea competiției „Capitale Europene ale Culturii”. De atunci, inițiativa a căpătat o rezonanță continentală

reală, statele apreciind valoarea competiției care deschide căi noi în afirmarea tezaurului cultural al fiecărei națiuni, apreciat, nu ca într-o întrecere sportivă, ci ca pe o contribuție națională (și regională) la bogăția multiculturală a Europei.

România a fost reprezentată, în premieră, la acest „concern” european, de municipiul Sibiu, în anul 2007, împrejurare benefică pentru ieșirea la rampă a primarului de atunci al urbei de pe Cibin, actualul președinte al României, domnul Klaus Werner Iohannis. Pentru 2021 (manifestarea amînîndu-se pentru acest an, din cauza pandemiei de Covid), Comisia Europeană pentru Educație, Cultură, Tineret și Sport a făcut un anunț îmbucurător pentru România: pentru a doua oară un oraș din țara noastră va deține titlul de Capitală Europeană a Culturii, după Sibiul anului 2007. Anunțul a generat o competiție internă, 14 localități din România depunîndu-și oferta de a candida la acest titlul onorabil și, totodată, atractiv prin prisma fondurilor europene, guvernamentale și locale ce urmează să fie atrase. Un juriu de specialiști a fost format, la nivel național și european, în vederea jurizării candidaturilor respective, program focusat pe două etape: preselecția, din care rămîn 4 candidaturi, și selecția finală, cu desemnarea cîștigătorului.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Intrarea

Domnului Isus Christos în Ierusalim – Floriile

De Florii

Arde Candela pe Cer, intactă În stîlpii Lumii de făclii, Cînd, în primăvară ni se-arată Sfînta Sărbătoare de Florii.

Precedînd miracolu-nvierii

Și trecînd prin moartea lui Christos, De Florii, în pragul Primăverii, Tot creștinul pare mai frumos,

Și mai bun la suflet, cu mirare, Înălțat prin post și rugăciuni. Într-o mare zi de sărbătoare

Pe acest Pămînt se nasc minuni.

Lumea se întoarce spre credința

Care ne-a salvat din veac în veac, Păstrînd liberă, curată, ființa –Un balsam pe inimă, și leac.

De Florii, Ierusalimul scrie

Cronica pătrunsă de fiori

Cînd mulțimea-n mare bucurie

Pe Isus l-a-ntîmpinat cu flori, Florile Iubirii, cu Destinul

Pentru Cel ce s-a-ntrupat din Cer

Ca să-ndure-n Drumul Crucii chinul Spre-împlinirea – a tot ce nu-i mister.

De Florii lumina se răsfrînge

Dinspre Cer, în inimă, la noi, Și, în sălcii seva lumii plînge

Aducînd Natura înapoi.

Credincioși, ne-mpărtășim cu dorul Moștenit, în dar, de la părinți, În Biserici ne-am aflat Izvorul

De Credință, printre Rugi și Sfinți.

De Florii, credința e mai vie Îmbrăcată-n Sfinte Liturghii. Ca părinți, redevenim copii, Retrăind, cu mare bucurie, SFÎNTA SĂRBĂTOARE

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Idila dintre Ţap şi Leu F Sorin Moisescu se leagă la cap fără să-l doară

F Şobolanul Verde F Presa americană îl demască pe Alfred Moses F În anul 2020 vor exista 5 giganţi ai economiei mondiale F Limuzinele lui Halaicu

PArTEA A III-A

F Îl mai țineți minte pe banditul Cruceană Paul, care ne-a escrocat şi pe noi, cei de la „românia Mare“, cu o importantă sumă de bani? Nu i-a prea mers cu noi, findcă l-am dat în urmărire generală şi a fost băgat la zdup. Din păcate, profitînd de lăcomia unor magistraţi infractori ca şi el, Cruceană a ieşit după cîteva luni. Şi a făcut ravagii! Cităm un titlu din acelaşi ziar „Libertatea“, din 16 sept. 1997: „Un escroc patentat a lăsat un profesor fără casă. Paul Cruceană e urmărit de Poliție şi de numeroasele sale victime, cărora le promitea, mai ales, vize turistice“. La asta ne putem aştepta cînd o justiţie coruptă dă drumul prea repede, din puşcărie, unor şerpi care altceva nici nu ştiu să facă – decît să muşte oameni lipsiţi de apărare. F Vreți să dăm cu bombardeaua cea mai mare în materie de previziuni, care l-ar face să pălească de invidie şi pe Radu Mafalda, realizatorul emisiunii „Coşarcă“, de la TELE 7 abc? Aflaţi că într-un studiu-raport întocmit de Banca Mondială se relevă că, în anul 2020, economia mondială va fi dominata de 5 giganţi ai economiei: Brazilia, China, India, Indonezia şi Rusia, care vor dispune, alături de bogății, de jumătate din forţa de muncă a globului. F Am crezut că numitul N. Burghelea, de la „Cotidianul“, e doar un țărănist încrîncenat şi îmbătrînit în rele. Dar nenorocitul este, din păcate, un cretin sadea. Priviți cu ce tîmpenii sfredelește hîrtia Burghiul care halește o pîine din pomana lui Ion Rațiu: „Pînă acum, aceasta (Puterea actuală – nota red. R.M.,) a luat măsuri cît se poate de necesare. Ele sînt bine apreciate (?!) de experţi din ţară, ca şi de cei de peste hotare, dar au efecte negative asupra nivelului de trai (...). Avem nevoie de o mică sclipire (?!) de bunăstare, care să ne facă să vedem lumina de la capătul tunelului“. Ați văzut ce proşti populează presa? Măi, Burgheleo, tu n-ai nevoie de nici o sclipire, ci de un medic, tataie. Fiindcă eşti un nebun periculos. Faci rău la oameni. Îi minţi, îi dezinformezi. Le spui că va fi bine cînd, de fapt, purceaua e din ce în ce mai moartă în coteţ. În orice caz, presa de tipul acesta („Ziua“, „Oglinda“, „Cotidianul“, „România liberă“), în orice Ţară care se respectă şi care vrea un climat moral sănătos, ar fi scoasă, în şuturi, în afara Legii. Cui serveşte o asemenea presă? Care e rolul ei în societate? Afară cu voi, leprelor, fiindcă v-aţi bătut joc destul de Poporul ăsta! F După trei articole normale, octavian Paler trînteşte un al patrulea text ridicol, ceea ce arată că el nu e prea constant. În „România liberă“ de vineri, gînditorul din Făgăraş (căruia Adrian Sîrbu i-a făcut o rubrică permanentă la PRO TV, ca şi lui nicolae Manolescu!), debitează nişte inepţii pe care noi nu le putem trece cu vederea: „Circul politic pus la cale de Gheorghe Funar la Cluj a demonstrat, o dată mai mult, că ultranaţionalismul se serveşte de figurile ilustre ale istoriei naţionale pentru a le transforma în agenţi electorali“. Sună a Autobiografie, Paler, fiindcă, în ianuarie 1973, cînd primeai decoraţia din mîna lui Ceauşescu, şi matale te serveai de „figurile ilustre ale istoriei naţionale“, comparîndu-l pe acesta cu Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu. Totuşi, frămîntarea lui Tavi e sinceră, vedem cum îl zguduie problema naţională, pe care ar vrea să o ia din mîna

„ultranaţionaliştilor“ şi să o paseze, ca pe o minge de rugby, actualilor guvernanţi, numai că aceştia nu vor să o primească, ei au mingea lor proprie, care e căpățîna lui Toduț. Ce te faci, Paler? Nu te vor nici unii, nici alţii. Eşti cu şezutul în două luntri și nu te mai afli la vîrsta înotului ca toporul la fund. Dar de ce te consumi nervos atît de mult? Ia arată-ne nouă, acilea, cum ai rezolva tu problema naţională? Puterea e prezbită, Opoziţia e extremistă şi face circ (?!) – aşa că ce mai aştepţi, terenul e liber, arată-te la minge, vorba lui Rică Răducanu. F De pildă, cum ai rezolva tu, dragă Paler, chestiunea alarmantă a Statutului Regiunii Autonome Maghiare, elaborat de un senator U.D.m r , nu de un crîşmar cu palinka-n nas? Cum ai pune la punct tentativa de maghiarizare a... judeţului Bacău, de către acelaşi U.D.m r obraznic? Şi, în definitiv, ce te face să crezi că a fost un circ la Cluj-Napoca? Ai participat şi tu? Erai cumva în piaţă, deghizat într-un bunicuț cu nepoţica (Geta Dimiseanu) de mînă? Ce ai făcut tu, în mod concret, în toată viața ta, chiar şi cînd erai membru cc al P.c.r., pentru memoria lui Avram Iancu? Acum, la această cifră rotundă (125 de ani de la moartea lui) ai scris vreun rînd? N-ai scris, fireşte, dar îi împiedici şi pe alţii să-i cinstească amintirea. Fiindcă aşa-zisul tău patriotism e distructiv, acesta e adevărul. Tu eşti un Valeriu Tabără bătrîn. Vrei să verifici dacă toate atacurile astea împotriva patrioţilor români sînt conforme cu realitatea? Adică, mai pe româneşte, doreşti să te convingi dacă ai dreptate sau, dimpotrivă, baţi cîmpii? Atunci citeşte-ţi cugetările în orice loc public vrei tu, fie în Ardeal, fie în altă zonă a Țării. Şi vei vedea cum te primeşte lumea. ciorbea a scăpat ieftin, la Ţebea, faţă de tratamentul care îți va fi aplicat ție. Vei fi linşat, Paler, asta vei păți, fiindcă românii nu mai suportă batjocura, şi nici pe Iudele bolnave de stomac care le înjură idolii. Păcat de tine, Paler, că nu eşti prost, dar eşti cur sucit, iei drept realitate beznele minţii tale şi îţi înmoi condeiul în otrava vezicii biliare... F Asistăm la un duel surd între Emil Constantinescu și Virgil Astalos Măgureanu. La toate hărțuielile publicate în „Național“, cu privire la viața lui intimă, pe filiera Măgureanu – prpreședintele Constantinescu a răspuns printr-un serial cumplit, în „Evenimentul zilei“. E vorba de reluarea şi amplificarea tuturor acuzaţiilor economice pe care le-a adus „românia mare“ fostului director al s r.I. Cine credeţi că se prinde în „bătuta“ asta pe călcîie? PRO TV! Numele mieu e Virgil, salut PRO TV! Şi astfel se face că Măgureanu şi-a comandat o emisiune de disculpare, ceva, cam în genul vestitei întrebări şcolăreşti: „Spune, Zaher, ai făcut tu contrabandă cu ţigări?“ – „Nooo, io nu vacut nimic, gum se boate una ga asta?“ Referindu-se la emisiune, Cornel Nistorescu, în răutatea lui funciară, publică editorialul intitulat „Spălarea mortului“. Numai că un personaj ca Măgureanu nu moare aşa de uşor. El are două arme imbatabile: Măria Sa Banul şi sanctitatea sa Informaţia. Chiar dacă ar fi arestat sau lichidat subit (ceea ce noi nu dorim), trebuie să fiţi convinşi că el s-a asigurat, din vreme, iar explozia care se va produce prin tot felul de dezvăluiri va fi teribilă, astfel încît s-ar putea să cadă toata şandramaua regimului Constantinescu care se ține în peruca roşie a lui Zoe Petre. Drama Ţapului e că, în vreme ce Şarpele cu Ochelari îl fixează şi îl hipnotizează,

el s-a înconjurat de nişte puţoi de consilieri şi sfetnici, îndepărtîndu-i şi jignindu-i pe oameni valoroşi. Incontestabil, dacă ar vrea şi dacă ar fi momentul potrivit Măgureanu l-ar termina pe Constantinescu ca persoană publică. Fiindcă Emil are multe bube în cap, şi el ştie asta. Deocamdată, ei se studiază cu încordare. Ţapul sîsîie, Şarpele behăie (sau invers, ce mai contează, sînt şi ei destul de tulburaţi de ceea ce li se întîmplă). Dacă se mai joacă mult, o să vină Balaurul şi-o să-i înghită pe amîndoi. F Vorbeam de Nistorescu, care publică două editoriale la rînd, avînd nişte titluri penibile „Goriloi prost“ (despre un ofiţer s.P.P. care l-a însoţit pe Emil Constantinescu în china şi îşi curăţa, bietul om, arma în avion) şi „Balada unui milițoi“ (despre generalul Pavel Abraham). Carevasăzică, asta e obsesia lui nouă: goriloi şi miliţoi. Agramat el e în continuare, asta nu se discută, ce-i al lui e pus deoparte. Încercînd să-i înjure pe Vadim, Păunescu şi Funar, fosta slugă a lui Păunescu de la revista „Flacăra“ scrie: „Nu inconştienţa sau neruşinarea le-au (?!) adus succes, ci naivitatea şi slăbiciunile celorlalţi“. Treci la loc, în bancă, fiindcă habar n-ai de gramatică, în mod corect se scrie „le-a adus“, fiindcă e vorba de una din două (ori inconştiența, ori neruşinarea, calităţi care, oricum, sînt apanajul tău, goriloi prost!). Apropo, ce tiraj o mai avea „Evenimentul zilei“? Prin Casa Scînteii se aude că de cînd a venit la cîrmă fostul frezor de la Uzina Mecanică din Cugir, cu capul lui în colțuri şi gura lui în bolțuri, tirajul s-a micşorat cu vreo 75.000 de exemplare. Are şcoală înaltă băiatul, doar a mai băgat în groapa falimentului o publicaţie, „Expres“. F O performanță excepţională a Naţionalei de fotbal a româniei: în ultimul clasament alcătuit de FIFA, România se situează pe locul III în lume, după Brazilia şi Germania! Ce ne vom face, însă, cînd va apune steaua de aur a „generaţiei Hagi“? F Arestarea banditului Crin Halaicu ar fi iminentă, dacă în fruntea Ministerului Justiţiei n-ar fi un alt infractor „liberal“, Valeriu Stoica. Probabil că ăştia doi numai împreună pot intra la pîrnaie, aşa că se aşteaptă unul pe altul. Neîndoielnic, cel mai bun reportaj publicat în ultimii ani de ziarul lui Ion Raţiu, „Cotidianul“, este acela intitulat „Halaicu a transformat un sediu P.N.L în propria ogradă“, semnat de Toma Roman jr. Juniorul s-a deplasat pe str. caimatei nr. 10 unde ar trebui să fie un sediu al P.N.L, dar, de fapt, sînt adăpostite mai multe firme ale baragladinei care venise slab ca un ţîr, în februarie 1992, şi a plecat umflat ca un butoi. Cităm din ancheta tînărului ziarist, care e ilustrată şi cu două fotografii năucitoare: „Curtea sediului P.N.L. este transformată într-un parking pentru următoarele mașini de lux: Jeep Grand Cherokee (nr. de înmatriculare B-16-HAL), Mercedes C-200 (B-68-HAL), Nissan Patrol (B-68-LEU) și Mercedesul cu numărul B-52-HAL (...) Altă sursă afirmă că dl. Halaicu ar mai uza și de alte limuzine. (...) Aproape în fiecare noapte, în jurul orei 1, apare într-o limuzină, claxonează, face tapaj, înjură pînă cînd i se deschide poarta, apoi îşi schimbă limuzina şi dispare“. Lacom şi neruşinat, omul propus de Ana Blandiana ca primar-general al Capitalei! F Un titlu atractiv în „Jurnalul Naţional“: „Prinţul Paul de România a venit la Craiova să facă lobby pentru Corneliu Vadim Tudor“. Printre multe altele, nepotul direct al regelui carol al II-lea a declarat: „Senatorul Vadim este un om deosebit, dar nu este înţeles de români“

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 26 septembrie 1997)

Istorii pu ț in ș tiute  Istorii pu ț in ș tiute

„Uzurpatori“ celebri din antichitate

Cu aproape trei veacuri în urmă, apărea în Franţa o carte care avea să stîrnească un mare interes, fiind reeditată şi completată de mai multe ori: „Les imposteurs insignes“ (ulterior intitulată „Les imposteurs fameux“). Autorul, Jean Baptiste de Rocoles, făcea o veritabilă „cronică a impostorilor“, mai precis o trecere în revistă a „uzurpatorilor“ din toată lumea, „din timpurile cele mai îndepărtate şi pînă în ziua de astăzi“, a acelor oameni care încercaseră să cucerească prin fraudă gloria şi bogăţia, dîndu-se drept împăraţi, regi sau prinţi, deşi nu erau de „os regesc“. Profitînd de împrejurări favorabile şi utilizînd cu destulă dibăcie nemulţumirile create de unii monarhi, autorii acestor contrafaceri, ahtiaţi de mărire, au reuşit sa acapareze o vreme puterea şi tronul mult rîvnite. Cartea lui Rocoles cuprinde, în esenţă, fapte adevărate şi interesante, dar, pe alocuri, şi unele inadvertenţe. Eliminîndu-le, prezentăm cititorilor revistei noastre, într-o nouă formă, o serie de episoade semnificative de asemenea „substituiri“, începînd cu cele din antichitate.

Fratele ucis trăieşte

Cambise, regele perşilor şi mezilor, fiul și urmaşul lui Cirus al ll-lea, a domnit între anii 529 şi 522 î.e.n. Multe dintre întîmplările din vremea stăpînirii sale mai sînt încă învăluite în legendă, iar unele relatări despre faptele lui sînt destul de nesigure. Se ştie însă că a fost un suveran ambiţios, autoritar şi sîngeros. În anul 525 î.e.n., el a pornit un mare război de cucerire, invadînd Egiptul. A încercat ulterior – dar fără succes – să-şi extindă domnia şi asupra Etiopiei şi Cartaginei.

Dar marile ambiţii nu scutesc de griji. Pe cînd se afla în campania împotriva Etiopiei, s-a zvonit în Egipt şi Persia că regele Cambise a murit. În valea Nilului au avut loc răscoale conduse de preoţime şi de fostul faraon, Psammetic al III-lea. Pe de altă parte, în rîndurile unei părţi a armatei persane s-au produs mişcări în favoarea instaurării pe tronul persan a fratelui lui Cambise, Bardiya (cunoscut adesea sub numele grecesc de Smerdis). La întoarcerea sa din campania împotriva Etiopiei, mînia regelui persan a fost cumplită. Faraonul Psammetic al III-lea a fost executat, ca şi preoţii care luaseră parte la revoltă. Un mare număr de temple egiptene au fost dărîmate.

Cît despre Bardiya, Cambise a început să-l privească cu bănuială, deşi nu avea vreo dovadă despre vinovăţia lui. Un „vis prevestitor“ – pe atunci visele fiind considerate adevărate oracole – l-a îngrijorat şi mai mult: se făcea că fratele său; căruia îi încredinţase la Suza guvernarea Persiei, ridica împotriva sa norodul şi se pregătea să-i răpească tronul. Profund tulburat, Cambise nu a ezitat mult în alegerea mijloacelor sale. După cît se pare, el a încredinţat unui curtean credincios, Prexaspes, misiunea secretă de a-l asasina pe fratele său. Se spune că Bardiya a primit fără bănuieli la Suza pe trimisul fratelui său, neaşteptîndu-se la nimic rău. Dar buna lui credinţă a fost în mod tragic înşelată. Criminali plătiţi s-au aruncat asupra prinţului şi l-au măcelărit, zice-se în cursul unei plimbări la care Prexaspes îl invitase pe Bardiya.

Cambise era acum din nou satisfăcut. Dar, după o vreme, o veste de necrezut l-a ajuns din Persia, făcîndu-l să nu mai ştie ce să creadă: deşi Prexaspes se jura că prinţul Bardiya nu mai era printre cei vii, un alt Bardiya pretindea acum să cîrmuiască Persia.

Ce se întîmplase? Un mag, Gaumata, probabil un reprezentant al preoţimii medice, aflase despre moartea, ţinută secretă, a nefericitului prinţ şi hotărîse să încerce cucerirea puterii. Gaumata-magul, favorizat de faptul că semăna cu prinţul asasinat, nu a ezitat să se dea drept fiul lui Cirus al ll-lea şi fratele lui Cambise! Regele se afla departe, în Egipt, consolidîndu-şi cuceririle, în timp ce poporul era obosit de domnia sa tiranică. Iată de ce, atunci cînd Gaumata-magul s-a proclamat „rege al perşilor şi mezilor“, iar pe fratele său l-a numit guvernator general, numărul celor care l-au urmat a fost covîrşitor.

ceară

Regele Cambise a hotărît să demaşte pe uzurpator, dar o moarte năprasnică i-a curmat existența, în condiţii misterioase. Există mai multe versiuni asupra pieirii regelui, lată una dintre ele. Pregătindu-şi armata, Cambise a vrut să pornească în fruntea ei spre Persia, pentru a-şi restabili drepturile uzurpate. Dar soarta nu i-a fost favorabilă. În popor s-a spus mai tîrziu că „l-a ajuns blestemul“ răutăţilor sale: urcîndu-se în şa, sabia i-a ieşit din teacă provocîndu-i o rană adîncă.

Simţind că moartea îi este aproape, Cambise a strîns în jurul său pe mai marii regatului, înfierînd în fața lor pe falsul Bardiya. Cum unii păreau să nu-l creadă, el Ie-a mărturisit deschis că Prexaspes îl ucisese, din porunca lui, pe fratele său. Prexaspes însă, care era de faţă, nu s-a grăbit să-şi recunoască crima, deoarece se temea de răzbunarea poporului. Guvernatorii şi nobilii nu s-au grăbit nici ei să-I creadă pe rege, căci domnia lui aspră fusese greu de îndurat şi nu priveau deloc cu ochi răi o înnoire a ei.

Cambise s-a stins în anul 522 î.e.n., iar falsul Bardiya a domnit o vreme liniştit, cucerind chiar destule simpatii, prin reduceri de impozite, scutiri de serviciul militar şi tot felul de alte avantaje şi înlesniri acordate cu multă dibăcie. Dar iată că un anume Oranez, reprezentant de seamă al aristocraţiei persane, s-a gîndit că ultima mărturisire a defunctului rege trebuia cel puțin verificată, pentru ca regatul să nu îndure „ruşinea“ de a fi condus de un impostor.

Oranez deţinea o informație importantă: el ştia că un mag cu numele de Gaumata, asemănător la chip cu prinţul Bardiya, fusese pedepsit, cu ani în urmă, de Cirus la tăierea urechilor, osîndă destul de obişnuită în acea vreme. Trebuia deci să afle neapărat dacă omul care se proclamase monarh avea sau nu urechi. Numai că falsul Bardiya era grijuliu să nu şi le arate cu nici un prilej, purtînd totdeauna un uriaş turban. Oranez i-a trimis însă o iscoadă ispititoare, pe fiica lui, Fedima. Frumoasei nu i-a fost greu să se convingă, în focul dragostei, de faptul că noul rege nu are urechi. Convins că bănuielile sale sînt întemeiate, Oranez a atras de partea sa pe un tînăr general, Darius, membru al ramurii colaterale a familiei regale ahemenide. Se spune că Prexaspes, ucigaşul, a fost chemat la Suza şi aici, în prezența a şapte nobili persani, încolţit de întrebări, a făcut, în sfîrşit, mărturisirea crimei. Definitiv edificaţi, nobilii s-au dus la palat şi l-au ucis pe falsul Bardiya. Capul său a fost adus în piaţa publică din Suza, iar Prexaspes şi-a repetat aici, în fața unei mari mulţimi, istorisirea. Temîndu-se apoi de furia poporului, el s-a sinucis, aruncîndu-se din înălţimea unui turn, iar pe tronul Persiei s-a urcat Darius I (522 – 486 î.e.n.).

Ginerele faraonului

lui Ptolemeu, regele Egiptului, pe fiica sa drept soţie. „Deoarece Dumnezeu – arăta el cu neruşinare în scrisoarea adresată faraonului – mi-a dat puterea să-l înving pe Demetrios şi să recîştig regatul tatălui meu (!), te primesc drept aliat, o alianţă pe care multe considerente o fac avantajoasă“. Ptolemeu, indus în eroare, i-a răspuns că s-a bucurat aflînd despre „redobîndirea drepturilor care îi reveneau atît de legitim“ şi că îi acordă cu plăcere mîna fiicei sale. Nunta s-a făcut curînd şi zestrea prinţesei egiptene a fost, după cîte ni s-au transmis, considerabilă. Timp de cinci ani, Alexandru-Balez a domnit netulburat de nimeni, alături de frumoasa sa soţie.

Unul din fiii lui Demetrios, prinţul DemetriosNicanor, a izbutit însă să strîngă dovezi sigure despre înşelătoria lui Alexandru-Batez. Convingînd cercuri tot mai largi că Siria este guvernată de un uzurpator, el a pornit cu o puternică armată împotriva noului rege, pe care l-a învins. Înfrînt şi demascat, Alexandru-Balez a fugit în deșerturile Arabiei, dar a fost prins şi ucis de soldaţii sirieni trimişi în urmărirea sa.

Romanii nu s-au lăsat înşelaţi

După cum s-a văzut, impostorii care au dobîndit tronuri dîndu-se drept regi sau odrasle regeşti au avut mai totdeauna abilitatea să exploateze anumite simţăminte populare – ura faţă de un tiran sau năzuinţa spre libertate a unui popor. Aşa s-a întîmplat şi cu Andriscos Macedoneanul, hotărît şi el să-şi încerce norocul.

Macedonia, atît de glorioasă altădată, gemea din greu sub jugul roman după ce trei războaie crîncene îi pustiiseră pămînturile. Regele Filip al V-lea (221 – 178 î.e.n.) fusese învins de romani, iar fiul său, Perseu (178 – 168 î.e.n.), biruit, de asemenea, în bătălia de la Pydna (168 î.e.n.), era ostatic la Roma, împreună cu copiii săi. Andriscos, conştient de dorul de independenţă al macedonenilor, a ridicat poporul Ia luptă, dîndu-se drept Filip, fiu al lui Perseu. Revolta organizată de el în anii 149 – 148 î.e.n. a fost aproape generală, fiind sprijinită, de altfel, şi de multe triburi trace. Politicieni abili, romanii nu s-au lăsat înşelaţi. Din rapoartele de care dispuneau şi chiar din mărturia lui Perseu ei ştiau că Filip este mort. O armată romană, condusă de Metellus, a pătruns în Macedonia. Luptele au fost aprige, dar pînă Ia urmă romanii au ieşit învingători.

Andriscos a fugit în Tracia, dar nimeni n-a vrut să-i acorde azil, aşa că, pînă la urmă, falsul rege Filip a fost prins şi ucis. Cîţiva ani mai tîrziu, în Macedonia a apărut un fals Filip al V-lea, care a strîns o armată de 12.000 de sclavi, dar şi acesta a fost înfrînt de romani.

În anul 149 î.e.n., în Siria domnea Demetrios al II-lea, fiul regelui Seleucos-Filopator (care murise otrăvit, în împrejurări misterioase) şi nepot al marelui rege Antiohus al III-lea. Demetrios nu era iubit de popor, deoarece era crud şi sărăcise țara, sporind mereu impozitele pentru necontenite războaie de cucerire purtate cu regii vecini. În timp ce Demetrios se afla în război, un tînăr de origine necunoscută, Prompal, a ridicat pretenţii asupra coroanei Siriei. El s-a prezentat sub numele de Alexandru-Balez, declarîndu-se nepot al lui Antiohus cel Mare şi fiu al lui Antiohus cel Ilustru.

Alexandru-Balez şi-a atins lesne scopul. L-au sprijinit atît regii vecini, inamicii lui Demetrios, cît şi sirienii, sătui de tirania monarhului. Strîngînd o armată puternică, el l-a atacat pe Demetrios, înfrîngîndu-i. Regele a murit în luptă.

Îndrăzneala Iui Alexandru-Balez a mers apoi şi mai departe. Ca să-şi consolideze domnia, nu s-a sfiit să-i

Toată lumea a „recunoscut“ vocea împăratului

Şi pentru că vorbim de romani, să menţionăm un episod care-i priveşte direct. După cum se ştie, împăratul Nero (58 – 64 e.n.) s-a sinucis după ce senatul roman îl destituise şi îl condamnase la moarte pentru crimele sale. A urmat o perioadă frămîntată, în care la Roma şi în provincii s-a desfăşurat o violentă luptă pentru putere, cîţiva generali proclamîndu-se împăraţi, dar păstrîndu-şi numai pentru scurt timp domnia (Galba, Vitellius etc.)

Profitînd de aceste vremuri tulburi, un tînăr din Orient care semăna la chip şi la voce cu Nero a declarat că el este de fapt împăratul considerat mort, că senatul i-a destituit pe nedrept şi că îşi va recăpăta drepturile uzurpate. Impostorul a început să-şi adune o armată alcătuită din tot felul de oameni nemulţumiţi de disensiunile de la Roma, precum şi din bandiţi şi vagabonzi. Într-o serie de regiuni falsul Nero a introdus o nouă administraţie, obligînd populaţia să-i plătească impozite. După ce şi-a făcut numeroşi prozeliţi în Grecia, el s-a dus în insula Delos. Cînd a luat cuvîntul pentru prima dată într-o piaţă publică, toată lumea a crezut că recunoaşte vocea defunctului împărat, ceea ce i-a permis să recruteze şi aici soldaţi şi să strîngă impozite.

Tocmai atunci însă două galere romane au aruncat ancora, forţate de furtuna ce se abătuse în largul coastelor insulei. Angajînd lupta cu ele, în focul bătăliei falsul Nero a fost rănit mortal, dispărînd astfel de pe scenă.

Sursa: „M AGAZIN ISTORIC”

Bardiya, regele Persiei

Falsul Nero

TABLETĂ DE SCRIITOR

Ocarte a cărților

Acum, cînd inflația de carte este tot mai vizibilă pe tarabe, cine va descoperi printre titluri volumul ,,Neînfricații – călătorie prin țara mea” (2022), scris de soții prof. Corneliu State și Elena State, cu siguranță că va strîmba din nas și se va gîndi la vremurile comuniste, că numai atunci cărțile aveau astfel de titluri, mai ales cele care tratau teme de educație a elevilor. Gestul autorilor de a-și fi intitulat astfel cartea este de toată lauda, avînd în vedere subiectul abordat și dragostea cu care ambii au îmbrățișat meseria de dascăli încă din tinerețe. ,,Neînfricații” este o carte a cărților, pe care cei doi scriitori au realizat-o din dorința de a lăsa mărturie peste timp despre frumusețea expedițiilor școlare cu deviza ,,Cutezătorii”, desfășurate sub egida Organizației pionierilor din România, la care participau elevii din clasele V-VIII. De aceste expediții au beneficiat și elevii de la Școala nr. 2 Stoenești, comuna Florești-Stoenești, din județul Giurgiu, unde Corneliu State a activat vreme de 38 de ani ca profesor.

Rolul acestor expediții era acela ca elevii să se obișnuiască de mici cu un alt mod de viață decît cel cunoscut din familie, profesorii avînd un rol esențial în a-i responsabiliza, sub stricta lor supraveghere, și a-i îndruma spre a reuși să ducă la îndeplinire sarcinile ce le reveneau. Fiecare elev avea cîte ceva de făcut, dar pentru toți esențial era să se obișnuiască cu clima din zona țării în care profesorii-organizatori

își programaseră din timp traseul de parcurs al expediției ce urma a se desfășura pe o perioadă de 10-14 zile. Un lucru ce trebuie reținut este că, într-un asemenea cadru, socializarea era bazată pe participarea mixtă: băieți și fete... De asemenea, nu trebuie omis faptul că, în aceste expediții fiecărui elev i se oferea posibilitatea să-și cunoască mai întîi bine țara, oamenii locului și viața lor de acasă, pentru a putea să le compare cu lumea din localitatea spre care porneau, fie cu autobuzul, fie cu trenul, de multe ori în condiții improprii, dînd astfel dovada de ,,neînfricați”, chiar dacă se aflau la vîrste destul de fragede.

Autorii nu trebuie suspectați de nostalgii comuniste, dimpotrivă, scriind această carte, ei și-au făcut datoria civică, lăsînd în urma lor, pe paginile tipărite, amintiri legate de viața unor dascăli și mai ales a elevilor lor, pe care i-au îndrumat spre o viață demnă, întemeiată, în primul rînd, pe cunoașterea propriei țări, izvor nesecat de frumuseți și bogății. Cred că dorința soților State a fost, de asemenea, ca, prin evocarea acelor drumeții, să aducă la cunoștință celor interesați cum erau vacanțele copiilor noștri înainte de 1989, grija pe care o avea Statul față de ei, față de procesul de învățămînt și educație, în general. În ceea ce

Ecouri din presa interbelică

Teatrul românesc în 1935 (I)

În 1935, Teatrul Național împlinea un veac de existență, eveniment celebrat printr-un festival, la care directorul de atunci, Paul Prodan, amintea împrejurările în care, pentru întîia oară, ,,s-a jucat teatru în românește”, în 1834, din inițiativa și sub auspiciile Societății Filarmonice. S-a reconstituit apoi spectacolul din urmă cu 100 de ani, reprezentînduse piesa lui Voltaire ,,Fanatismul”, sau ,,Mahomed Proorocul”.

Cu acest prilej, presa vremii consemna: ,,În veacul ce s-a scurs, teatrul românesc a parcurs rapid evoluția scenică mondială, așa încît azi, nivelul artistic românesc e la înălțimea celui din Apus. Avem actori de talent și regizori pricepuți, se fac montări în care ficțiunea să fie cît mai fascinantă și mai evocatoare a cadrului acțiunii”. Dar, notează cronicarul A. Munte, ,,ar fi fost interesant ca festivalul comemorativ al centenarului să ne fi ocazionat o retrospectivă a teatrului românesc, în care să vedem defilînd realizările pe etape, de la începuturile de acum o sută de ani, pînă azi. Să ne amintim de strălucirea dată teatrului românesc de Matei Millo, Pascaly, Gr. Mărculescu, Teodorini, Aristiza Romanescu, Petre Liciu, Const. Radovici, Aglae Pruteanu, Achile Popescu, State Dragomir, Gh. Cârje, Petre Surza, Ion Petrescu și mulți alții. Ar fi fost prilej să evocăm pagini din I. Heliade Rădulescu, V. Alecsandri, B.P. Hașdeu, Al. Davilla, Ronetti

Roman, Haralamb Lecca. I.L. Caragiale ș.a. Și totodată să foiletăm etapele urcate de teatrul românesc sub directoratele lui Ion Ghica, Haralamb Lecca, Pompiliu Eliade, Al. Davilla, A. Mavrodi. Azi, Teatrul Național poate rivaliza cu marile scene străine. Scrisul românesc, ca și capodoperele străine sînt prezentate în condițiuni tehnice bune și excelente ca interpretare”.

Piesele româneşti, o prioritate

,,Actualul director al Teatrului Național, D. Paul Prodan, acordă o deosebită atenție piesei românești. Îi dă prioritate, așa cum se și cuvine, menirea primei noastre scene fiind mai ales aceea de a promova dramaturgia autohtonă. Am avut în cursul stagiunii 1934-1935, încheiată în iunie, o serie de spectacole semnate de autori români. Să le enumerăm cronologic: Knock-out de V. Gustav și V. Crețoiu; Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu; Trică de G. Cruțescu; Dridri de I. Cantacuzino și Sîngele lui Minos de prof. N. Iorga. Nu e vina Teatrului Național, care a făcut toate pregătirile și eforturile necesare, dacă – exceptînd lucrarea d-lui Iorga – piesele numite mai sus n-au înregistrat succese. Sîngele lui Minos, prin tematică și stilul poetic – piesă bogată în observații și sclipiri geniale – poartă pecetea personalității autorului. A obținut un remarcabil succes de stimă”.

Realizări notabile

,,O inovație în tradiția Naționalului: deschiderea stagiunii 1935-1936 s-a făcut cu o piesă românească, dar nu cu una scoasă din rafturile colbuite, ci cu o lucrare nouă datorată subtilului poet și gînditor, d. Lucian Blaga Eroul operei d-lui Blaga e Avram Iancu, luptătorul pentru dezrobirea românilor de sub opresiunea ungurilor; el dă și titlul dramei istorice, scrisă cu drag, elan și poezie.

Dintre piesele străine jucate, au marcat succese și au ținut afișul: Tinerețea unei regine de Syl-Vara; Banul n-are miros de G.B. Shaw; Înainte, mai bine înaine de Luigi Pirandello, în care d-ra Maria Ventura are o mare creație; și Henric al IV-lea de Shakespeare, în

ne privește, preferăm o carte de amintiri de genul acesta, scrisă de doi profesori inimoși, decît multe din lucrările încropite în zilele noastre de tineri ,,care știu de toate”, dar habar n-au, de pildă, că Dunărea se varsă în Marea Neagră prin cele trei brațe ale sale: Sulina, Sfîntu Gheorghe și Chilia.

Volumul ,,Neînfricații –călătorie prin țara mea” va face istorie în actuala eră a calculatorului și a internetului care aduc, pe lîngă multe lucruri bune pentru progresul omenirii, și alte elemente dăunătoare pentru individ și trăsăturile care ne definesc ca ființe umane sociale. În cartea analizată am regăsit cumințenia și frumusețea copiilor noștri de odinioară, dăruirea dascălilor de la catedră, inima întregii țări, rotundă ca o pîine din grîu românesc.

Asociația pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu (ACTIB), al cărui fondator principal este istoricul Vasile Grigore (Grigorescu), merită din partea cititorilor întreaga lor gratitudine pentru darul făcut, prin publicarea cărții ,,Neînfricații”, a soților-profesori Corneliu State și Elena State, astăzi pensionari.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

care d. R. Bulfinski face o formidabilă creație de umor și fantezie, în rolul lui Falstaff. Henric al IV-lea a prilejuit d-lui George Vraca o frumoasă reintrare la Național, interpretînd pe prințul Henric, devenit apoi Henric al V-lea, regele Angliei.

O seară emoționantă a fost aceea în care teatrul și camarazii au sărbătorit pe maestrul Ion Brezeanu, care împlinise 50 de ani de strălucită carieră artistică. D. Ion Brezeanu a reeditat impresionant pe Ion Nebunul din Năpasta lui I.L. Caragiale și a interpretat apoi, cu umorul său inegalabil, pe Cetățeanul turmentat din Scrisoarea pierdută. Reprezentanții teatrului, scrisului și criticii românești i-au adus omagiul lor în vorbe calde și entuziaste.

Teatrul Național a organizat matineuri pentru tineret. Au obținut mare succes aceste spectacole joi după-amiază, instructive și morale. Roșcovanul lui Jules Renard și Vicleniile lui Scapin de Molière au stîrnit interes și au amuzat îndeosebi. D. Paul Prodan intenționează să realizeze spectacole pentru copii și eventual reprezentații speciale pentru muncitori”.

Evoluţia teatrelor particulare (1)

Sînt trecute în revistă teatrele particulare, cu menirea lor de a întregi viața teatrală românească, precizîndu-se că în vreme ce Teatrul Național se consacră operelor clasice și lucrărilor originale, celelalte teatre își întocmesc repertoriile din piesele moderne, oferind astfel publicului posibilitatea să cunoască succesele din străinătate.

(va urma)

(Art. semnat de A. Munte, în ,,Almanahul ziarelor Adevărul și Dimineața”, 1936)

Teatrul Național din Bucuresti în 1935

George Vraca Maria Ventura

LA LUMINA CEAIULUI...

Oameni care te schimbă

Preasfințitul Părinte Episcop Galaction Stângă nu este, pentru mine, o amintire, ci o prezență luminoasă în spiritul și în condeiul meu. Printr-o întîmplare care a avut loc cînd i-am sărutat prima dată mîna, am înțeles că Dumnezeu mi l-a scos în cale și l-a statornicit ca sprijin al credinței strămoșești și al acumulărilor mele intelectuale. De mult voiam să merg la Mînăstirea Crasna și, cum conducerea propriei mașini devenise pricepere, chiar iscusință, în dimineața zilei de vineri, 23 Aprilie (cu A pentru că e sărbătoarea Sfîntului Gheorghe) 1982, am pornit spre Ploiești, Văleni și, la Homorâciu, am luat-o la stînga spre Schiulești, am tot urcat pe drum de țară, spre dreapta, evitînd băltoacele. În dreapta era prăpastie, în stînga muntele puțin tăiat, să se lărgească drumul. Roțile mașinii se îngreuiaseră de noroi și mergeam cu grijă, ținînd stînga spre peretele muntelui. La un moment dat, în aceea pustietate, văd sus, pe o sîrmă, deasupra drumului, Mînăstirea Crasna. Am pus imediat o frînă și mașina a intrat cu roata din față stînga într-un șanț destul de adînc. Degeaba am încercat s-o scot, am intrat cu picioarele pînă la genunchi în mocirlă (noroc că pantofii aveau bretele, altfel ieșeau din picior și rămîneam în șosete). Ce era să fac? Am lăsat mașina acolo, cu ușa de la șofer descuiată și cu toate alimentele, pungile cu mălai, cu orez etc., la geamul din spate. La doi pași, în dreapta, cobora un drum spre pîrîu. Am intrat în apa rece, mi-am dat noroiul jos, am trecut puntea și am urcat tîrîș-grăpiș pînă la Mînăstire. Se auzeau voci, am intrat într-o sală mare unde oamenii erau la masă, slujba fiind terminată. Mi-a ieșit în față un părinte, i-am spus în cîteva cuvinte pățania și, cum eram udă și era frig, m-a dus la bucătărie și m-a dat în primire la maicile care preparau bucatele. M-am șters cu niște pînze țesute în casă, mi-au pus o măsuță lîngă sobă și mi-au pus farfuriile pline în față. Mi-am revenit. Curioasă, le-am întrebat cine e călugărul care m-a dus acolo.

am aflat ce s-a întîmplat? Pe bordul mașinii lipisem un carton pe care scrisesem mai de mult: ,,Omenia nu se vinde, nici nu se cumpără. Dacă nu ai găsit un om de omenie, caută-l, dacă nu, nu uita: Omenia nu se vinde, nici nu se cumpără”. Cartonul era desprins și pe dos era scris: ,,Nu am luat nimic din mașină. Am scos-o și am pus-o pe partea dreaptă, să trec cu basculanta”. Și scria numărul camionului respectiv. Întoarsă la București, l-am sunat pe Petre Mihai Băcanu de la România liberă, spunîndu-i despre ce e vorba și i-am dat numărul de înmatriculare al basculantei. După vreo săptămînă a apărut în ziar un text unde amintea de Crasna (fără să specifice că este mînăstire), de întîmplare, specificînd și numele șoferului cinstit și omenos: Munteanu din Mîneciu Pămînteni. M-am dus în comună, am întrebat de el, am coborît pe un drumeag la stînga și i-am dus cîte ceva drept mulțumire. Aici, altă surpriză: dintre cei trei copii ai lui, primii doi se numeau Marius și Mădălina – ca cei ai celor mai buni prieteni ai mei care mă însoțeau, copiii pe care i-am crescut și eu cu lecții particulare la limba română și franceză. I-am dat articolul din ziar pe care i l-am trimis și Părintelui Galaction, la mînăstire. Apoi, altă coincidență: numele de familie al Părintelui Galaction e Stângă, același cu al familiei mele paterne. De atunci, Mînăstirea Crasna și acest Sfînt Părinte au devenit repere ale sufletului meu.

Alexandriei și Teleormanului, la Editura ASA. Autorul tîlcuiește fiecare rînd al rugăciunii, lămurind sensurile, adîncindu-le pe înțelesul tuturor. Redăm din introducere: ,,În acest univers imens, amețitor, ale cărui margini abia le putem gîndi, este Cineva care îl cuprinde, îl poartă în Sine, îi poartă destinul și pe Care îl poți numi și chema Tată, Care niciodată, nicăieri, oricît ai fi de alții lepădat, nu te părăsește și nu te lasă singur”.

Părintelui Galaction, născut la 17 mai 1953 în localitatea Constantin Brâncoveanu, deci la șes, i-a fost dat să se statornicească, mai tîrziu, tot în Cîmpia Dunării. La 1 septembrie 1996, devine primul episcop al noii Episcopii a Alexandriei și Teleormanului. Neobosit, și-a extins sfera activității; a înțeles că una e politica și alta viața spirituală care ne dă puterea de a nu ne despărți de Mîntuitorul Iisus Hristos. A înființat Editura Cartea Ortodoxă din Alexandria, a întemeiat o revistă a eparhiei, a sprijinit funcționarea Seminarului Teologic Sfîntul Calinic și a fost vicepreședinte al Societății Numismatice Române.

Preasfințitul Părinte Episcop Galaction constituie un model de slujitor al Bisericii noastre Ortodoxe. Este plin de omenie, de înțelegere față de oameni. Orice întîlnire cu Preasfinția Sa produce o bucurie a sufletului pentru că transmite acea lumină care vine de la Duhul Sfînt. Pătrunde în gîndirea credinciosului care se confesează mai mult decît își închipuie acesta, care, astfel, nu mai are nici o reținere în destăinuiri.

Am primit, la toate marile sărbători creștine, felicitare și Pastorala dată din Reședința eparhială din Alexandria. Redau aceste cuvinte: ,,Din această Sfîntă și de Dumnezeu păzită Episcopie, har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu, iar de la Noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvîntare!”.

– Vai, doamnă, e Părintele Stareț Galaction!

– Cum, a primit numele Galaction, ca părintele scriitor despre care eu am scris un studiu, ajutată de scrierile lui Vârgolici?

– Da, doamnă, și e foarte evlavios.

La sfîrșitul mesei, Părintele Galaction, însoțit de trei tineri monahi, a mers cu mine pe drumul lat, pe care puteau merge și mașini, am trecut pîrîul pe un pod și, de jos, ne-am uitat la drumul de sus și, pe marginea dinspre noi, am văzut mașina mea albă. Surprinși, am urcat repede și am constatat că fusese scoasă din mocirlă și parcată pe partea dreaptă. Cum

Orice cititor va înțelege că mi-e greu să exprim, în cuvinte, prețuirea, cu plecăciune, față de acest înalt Prelat al Bisericii noastre Ortodoxe. Cu unele pauze, am păstrat legătura cu Preasfinția Sa, de fapt, simțeam această nevoie. În a doua zi a Mineriadei am plecat, împreună cu două doamne mai în vîrstă, spre Mînăstirea Crasna. Una dintre ele voia să se asigure că, timp de șapte ani, soțului său decedat i se vor face slujbele de pomenire, după rînduială. În Piața Victoriei, mașina ne-a fost oprită de mineri, care au răscolit printre lucruri, dînd peste cap pungile cu alimente din portbagaj. Unul dintre ei era tuns ca la carte și a dat cu bîta într-o aripă a mașinii, adîncind-o puțin. La Mînăstirea Crasna neam mai liniștit, și seara, Bucureștiul era mai liber. Mi-

am amintit că despre această Mînăstire și despre Părintele care slujea acolo pomenea în cuvîntările sale de la Biserica Sfîntul Vasile, Părintele Constantin Galeriu, unul dintre cei mai mari predicatori ai Bisericii noastre. De altfel, în 2009, cînd slujea la Biserica Sfîntul Silvestru din București, a publicat lucrarea Rugăciunea Tatăl nostru, apărută cu binecuvîntarea Preasfințitului Părinte Episcop Galaction, Episcopul

Puntea dintre mine și Dumnezeu, cu care, cred, m-am născut din părinți creștini, a fost întărită de botezul în apă sfințită în care m-a afundat de trei ori în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfîntului Duh neuitatul Părinte Boris Macovschi, venit din Basarabia și stabilit în Valea Călugărească, cînd mi s-a dat de Dumnezeu Îngerul Păzitor pe care îl simt mereu, mai ales cînd îi cer sprijinul. Această PUNTE s-a întărit de-a lungul timpului, pe măsură ce mi-a crescut gîndirea, cu adîncire în domeniul culturii generale, în special al filologiei, fiind mereu conștientă că singurul meu stăpîn și apărător e Dumnezeu. Credința mea ortodoxă îmi dă posibilitatea ca, prin rugăciune, să mă adresez direct lui Dumnezeu, să stau de vorbă direct cu El. Și această PUNTE a fost întărită de Preasfințitul Părinte Episcop Galaction, iar o apreciere adusă de Preasfinția Sa, privind cărțile pe care le-am scris, mi-a înălțat sufletul și mi-a dat îndemnul să nu las condeiul din mînă.

Vă mulțumesc, Preasfinția Voastră, pentru încurajări, pentru atenția pe care mi-ați acordat-o, pentru răspunsurile prompte primite la fiecare corespondență a mea, pentru Pastoralele în care se simte vibrația sufletului de creștin dreptmăritor pe care ni le transmiteți ca-ntr-un dialog tainic. Preasfinția Voastră sînteți un model de slujitor al Bisericii noastre Ortodoxe, un model și pentru preoții tineri derutați de globalizare și de calculator. Ca și Părintele Galeriu, transmiteți ideea că, adesea, pornim în căutarea Luminii, că ea trebuie să existe, să fie undeva, altminteri nu am tînji după ea, sîntem făcuți pentru ea. E Lumina Duhului Sfînt trimisă de Dumnezeu.

Cu ocazia împlinirii a 70 de ani, Vă sărutăm dreapta și, așa cum Preasfinția Voastră sînteți ,,al nostru de tot binele doritor”, Vă urăm sănătate, zile îndelungate, multă Lumină să Vă înconjoare și harul Sfîntului Duh să se reverse asupra Preasfinției Voastre, să Vă dăruiască putere întru și mai rodnică arhipăstorire!

Profesor ELIs rÂPEAnU Doctor în Filologie

Mînăstirea Crasna (jud. Prahova)

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Cine, festinuri și obiceiuri la masă

S-a făcut mare caz de meniul servit la ,,cina cu șapte feluri de mîncare”, pregătit pentru Xi Jinping și Vladimir Putin în timpul discuțiilor informare dintre cei doi, cu prilejul vizitei efectuate recent de președintele chinez la Moscova. Astfel, am aflat că aceștia au avut de ales, la aperitiv, între fructe de mare din Orientul Îndepărtat și clătite cu prepeliță și ciuperci. Meniul a mai inclus supă de sturion cu plăcintă și șerbet de rodii. Felul principal a constat în carne de căprioară cu sos de cireșe şi somon alb siberian, pescuit din Fluviul Peciora, cu garnitură de legume, iar la desert a fost servit un tort Pavlova.

Nu a fost nimic deosebit pentru o cină la acest nivel, dacă privim mai atent în istorie. De pildă, în Secolul XVII, mîncarea la mesele prinților și nobililor atingea dimensiuni pantagruelice. O prințesă palatină povestea următoarele despre Ludovic al XIV-lea: ,,L-am văzut adesea pe rege mîncînd patru farfurii de supă, fiecare supă de alt fel, un fazan întreg, o prepeliță, o farfurie mare de salată, o bucată de berbec cu sos și usturoi, două felii groase de șuncă, o farfurie de prăjituri, iar la urmă fructe și dulceață”.

Și, pentru că ,,Tot ce are legătură cu un om mare este interesant”, cum spunea poetul și dramaturgul austriac Franz Grillparzer, să vedem care erau obiceiurile la masă ale unor mari personalități, din mărturiile rămase de la contemporanii lor. Astfel, Beethoven, potrivit prietenilor lui, obișnuia să mănînce pește din Dunăre, salam de Verona, brînză de Lombardia, o supă cu pîine (probabil crutoane) și o uriașă omletă (papară). Despre această ultimă specialitate, cavalerul Ignaz von Seyfried, el însuși muzician, ne spune: ,,Ca să o prepare, trebuia să i se prezinte pe o farfurie 10 ouă mari; înainte de a fi bătute le privea prin transparență, în lumină, le spărgea el însuși și le mirosea dacă sînt proaspete. Dacă nenorocirea făcea să se găsească vreunul care să fi mirosit a paie, atunci izbucnea un scandal. O chemare de tunet o convoca pe menajeră, care, știind bine despre ce este vorba, asculta numai cu

o ureche prin ușa întredeschisă vociferările și dojenile, retrăgîndu-se prudent atunci cînd, ca de obicei, începea bombardamentul, și ouăle, decapitate, cădeau în urma ei ca ghiulelele unei baterii bine orientate, în timp ce albușurile și gălbenușurile curgeau în torente de lavă vîscoasă”. Despre Napoleon Bonaparte, medicul irlandez O’Meara ne-a lăsat cîteva notițe despre obiceiurile împăratului în exilul său de pe Insula Sfînta Elena: ,,Mînca bine, cu poftă și foarte repede, fără să-i pese că mîncărurile erau prea condimentate, sau prea rafinate. Îi plăceau cotletele de oaie. Rareori bea mai mult de o jumătate de sticlă de vin, mult diluat cu apă. Nu i se servea decît o ceașcă mică de cafea, după fiecare masă. Înainte de culcare, juca șah sau whist, dar cel mai adesea căuta o carte cu piesele lui Corneille sau ale altui autor la care ținea, și citea cu voce tare o oră”.

Pe de altă parte, dacă ne referim la bucătăria noastră tradițională, moștenire mîndră, ea face parte din ceea ce Nicolae Iorga numea pentru poporul românesc ,,un patrimoniu de tradiții, de datine, de istorie trăită, care face originalitatea lui, deci dreptul lui la viață și îndreptarul lui de neclintit. De la acest îndreptar pornim și, potrivit cu dînsul, ne întoarcem către acest popor, din care facem parte cu sîngele și cu inima noastră”. Cîți dintre românii de astăzi mai cred în vorbele pilduitoare ale marelui savant, în imaginea luminoasă a familiei și a vieții patriarhale?

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Modă şi stil la sfîrşitul Secolului al XIX-lea

Sfîrșitul Secolului al XIX-lea a fost o perioadă de occidentalizare a întregii societăți românești, care pendula între modelul francez și cel german, mai cu seamă, dar care prelua și elemente din modelul englez sau din cel italian. Bineînțeles că toată această frămîntare prezentă în societatea românească se regăsea și în evoluția modei acelor vremuri. Tot mai mulți croitori și coafori din Occident, în special francezi și germani, își făceau simțită prezența în marile orașe ale Regatului. Tonul modei era dat tot de marile capitale europene (Paris, Viena, Londra), dar hainele erau comandate tot mai des la sucursale ale marilor case de modă europene deschise la București sau la Iași. Bineînțeles, Parisul era încă etalonul modei și bunului gust. De fiecare dată cînd o doamnă admira într-un magazin o rochie sau o pălărie, negustorul făcea precizarea că este vorba de „un model șic – din Rue de la Paix”. George Costescu descria în lucrarea sa „Bucureștii vechiului regat”, cu lux de amănunte, moda de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea.

Moda pentru doamne şi domnişoare

Rochiile cu malankof (un schelet făcut din oase de balenă purtat sub jupe cu rolul de a le ține înfoiate), care se mai purtau încă pe la 1870, au început să fie înlocuite de „cucoanele mai tinere” cu fuste de pînză scrobită puse cîte două-trei, unele peste altele. Taliile rochiilor treceau puțin peste cingătoare și aveau mînecile lungi și largi, iar la gît se încheiau pînă sus cu un rînd de nasturi. La gît și la mîneci rochiile erau „chenărite cu dantelă îngustă”.

Prin 1878 aceste fuste au fost reduse la una singură, îmbrăcată peste coapsa corsetului rigid, la care nu se renunțase încă, iar „jupele rochiilor au fost și ele restrînse din croială, la atît cît cereau deschizăturile pașilor în mersul întins. În schimb înfoiala a fost făcută pe-afară, prin două șorțuri de stofă la fel cu a fustei, drapate în față și în spate și printr-un volan de două palme, încrețit și cusut peste marginea de jos a fustei”. Tot atunci a crescut puțin și „scobitura din dreptul gîtului”, mînecile s-au

strîmtat, iar la talie se purtau „șiruri spumoase de dantelă lată sau de mousselină plisată – podoabă ce se numea jabot“.

Prin 1885 au dispărut și șorțurile de jupe care au fost înlocuite cu volane, „cucoanele nevoind încă să renunțe nici la silueta înfoiată a vremurilor de mare luxurie, nici la distanța aceea respectuoasă pe care forma toaletelor o impunea încă galanteriei bărbaților”. Toaletele aveau, așadar, și rolul de a ține bărbații la o oarecare distanță.

Peste încă vreo zece ani, volanele aplicate au rămas specifice doar rochiilor de seară, tăietura costumului feminin „s-a lipit și mai mult de trup”, garniturile adăugate au dispărut și ele, iar fustele au început să fie croite drept și au fost scurtate „doar pînă aproape de glesne”. Talia era mereu accentuată, fiind unul dintre simbolurile frumuseții, alături de coafură. Lenjeria feminină era albă, din țesături fine, împodobită cu broderii și dantelă, lucrată la igliță (numită frivolites) sau cu acul (points de Venice). Ciorapii se purtau la început pînă la genunchi, apoi pînă deasupra lor, și erau susținuți de jartiere elastice, fastonate în „froufrou” și împodobite cu ghirlande mici de flori de cîmp lucrate „în mătăsuri colorate sau cu cîte un trandafir de catifea sau chou de panglică”.

Încălțămintea la modă erau pantofii escarpins (scobiți) – purtați la rochiile de seară – și ghetele cu carîmb înalt,

motto: „Prin har sînteți mîntuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” – Efeseni 2.8

În fiecare sîmbătă, Adriana vizitează familia micuței Maria. La ultima vizită, Adriana i-a făcut micuței o promisiune: „Sîmbăta viitoare îți voi aduce un cadou, dacă pînă atunci vei fi cuminte!“. Fetița își dorea mult acel cadou, și astfel că și-a propus să fie ascultătoare. Dar sîmbăta următoare nu s-a dus la ușă pentru a o întîmpina pe Adriana; în ciuda intențiilor ei bune și cu toată osteneala pe care și-o dăduse, ea a fost neascultătoare și știa că nu merita cadoul. În acea zi, cînd Adriana și-a luat rămas bun, s-a uitat prietenește în ochii fetiței și i-a promis din nou: „Maria, sîmbătă îți aduc un cadou“. Fetița s-a uitat mirată și a completat întrebînd: „… dacă voi fi cuminte?“. „Nu, astăzi îți promit un cadou fără condiții.“ Sîmbăta următoare fetița o aștepta fericită și plină de încredere pe Adriana la ușă. Fără să o întrebe ceva, aceasta i-a oferit fetei cadoul promis.

În același fel lucrează Dumnezeu cu noi. Dacă ar trebui să respectăm anumite reguli sau să ținem porunci pentru a ajunge în cer, nici unul dintre noi nu ar reuși. Ispita de a face răul este mai tare decît noi. Sîntem neascultători de Dumnezeu și prin propria noastră sforțare nu putem fi salvați! De aceea, Dumnezeu nu ne pune condiția – dacă te comporți bine – înainte de a ne dărui salvarea prin har. Fiul Său Isus Christos a luat asupra Lui pedeapsa pe care o meritam noi, păcătoșii. Trebuie doar să credem în El. Așadar, nu depinde de noi, de cum ne-am comportat, ci de El, de harul Său suveran.

cu 16-20 de nasturi și cu tocuri de lemn învelite în piele, înalte de doar 5 cm. Se purtau mănușile lungi și perlele erau în mare vogă. Coafurile preferate de doamne seara erau cocurile clasice, „care niciodată nu se demodează”. Ziua, capul era acoperit cu pălării mici, cu rol mai mult de accesoriu. Evantaiele erau considerate încă un semn de distincție.

Moda pentru domni

Bărbații, asemeni celor de azi, erau mai conservatori. Stilul vestimentar al îmbrăcămintei pentru bărbați a rămas unul sobru și demn. Fracurile sau redingotele și pantalonii bine croiți caracterizau ținuta oricărui domn la modă. Cele mai întîlnite accesorii erau bastoanele subțiri din lemn și pălăriile. Bărbații își lăsau de regulă mustață și purtau favoriți.

Moda masculină impunea purtarea redingotei negre sau albastre chiar și în zilele de lucru, precum și a pantalonului negru sau de culoarea oului de rață. Pe cap se purta jobenul (țilindrul) sau melonul (cipagul). La gît se purtau cravatele din mătase neagră, fără lustru, înnodate „cu nod de fundă, de plastron sau de regată”. Artiștii și intelectualii purtau „La Valliere, pe care le înnodau în fundă mare și moale, în jurul gulerelor albe, tari și înalte, nerăsfrînte nici la colțuri și care le țineau gîtul înțepenit”. Se purtau doar cămăși albe, cu „pieptul și mînecuțele cămeșei întărite în scrobeală și lustruite”. Ciorapii purtați în zilele obișnuite erau de culoare gălbuie, iar cei pentru ținutele de gală erau obligatoriu negri. Mănușile purtate erau albe ca zăpada (glaceẻ). „Din ținuta domnilor mai făceau parte: ceasornicul cu capace care se purta în buzunarul vestei și cu lănțișor petrecut prin chiotoarea nasturilor de pe piept, pînă la buzunarul opus unde la capătul lanțului se punea un creion mecanic, un medalion cu vreo fotografie dragă și uneori cutiuța cu tabac de tras pe nas; apoi tabachera de tutun și țigaretul de fildeș, de chihlimbar, de abanos sau de sidef; în sfîrșit, bastonul, neîncovoiat și cu mîner de aur, de argint, de fildeș, de baga ori de sidef, dacă nu chiar de vreun crîmpeiu de corn de cerb”. Uneori mînerul bastonului era detașabil și avea atașată o lamă de stilet, fiind folosit pentru autoapărare (baston cu șiș).

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

File de istorie

Congresul de la Viena – primul pas către o Europă fără distanţe (II)

O Europa fără distanţe (2) În dimineaţa zilei de 30 septembrie, printr-o scrisoare de cinci rînduri, Metternich îl invita pe Talleyrand să asiste, la orele 14, la o conferinţă preliminară, în cadrul căreia se vor găsi reuniţi reprezentanţii Rusiei, Angliei şi Prusiei. O invitaţie similară a fost făcută şi lui Labrador, reprezentantul Spaniei. Sesizînd nuanţele – invitat să asiste la o conferinţă la care alţii se aflau reuniţi –, Talleyrand i-a răspuns lui Metternich că-i va face plăcere să vină la Ministerul de Externe al Austriei împreună cu miniştrii Rusiei, Angliei, Spaniei şi Prusiei. Incluzînd Spania între Anglia şi Prusia, plenipotenţiarul francez amesteca în chip voit ceea ce comitetul celor patru voia să separe şi diviza ceea ce acelaşi comitet intenţiona să unească prin raporturi speciale. Oprinduse asupra acestui moment, Talleyrand, într-o scrisoare din 4 octombrie 1814, relatează că a ajuns la Metternich înainte de ora fixată, găsind reprezentanţii celor patru curţi întruniţi în şedinţă. Ministrul de externe francez a obiectat că fusese invitat singur, remarcînd, printre altele, că Hardenberg venise însoţit. I s-a răspuns că era o excepţie determinată de cunoscuta infirmitate a prinţului Hardenberg, care era complet surd. „Dacă nu-i vorba decît de infirmităţi, a ripostat Talleyrand, fiecare le poate avea pe ale sale, fiind la fel de îndreptăţit să şi le valorifice“. După acest dialog, lui Talleyrand i-a fost înmînat protocolul semnat de prinţul Metternich, contele Nesselrode, lordul Castlereagh şi prinţul Hardenberg. Remarcînd frecvenţa expresiei aliaţi, Talleyrand a întrebat dacă pacea nu se considera încă încheiată. Un congres în care se găseau puteri aliate şi nealiate nu era de natură să faciliteze rezolvarea problemelor puse în dezbatere. Explicaţia primită: expresia aliaţi n-a fost folosită decît în scopul prescurtării. În cele din urmă, documentul a fost abandonat. Lordul Castlereagh, care prezida, a supus apoi discuţiei proiectul unei declaraţii care stipula gruparea problemelor de competenţa congresului şi transmiterea lor la două comitete special desemnate, ale căror concluzii urmau să fie supuse spre sancţionare congresului în plenul său. Remarcînd că se propunea ca lucrările să se încheie de fapt cu ceea ce ar fi trebuit să constituie începutul, Talleyrand şi-a rezervat dreptul de a da un răspuns ulterior, ceea ce a şi făcut la 1 octombrie, printr-o notă care a fost calificată de unul din reprezentanţii Prusiei, Humboldt, drept un şomoiog aprins aruncat în mijlocul congresului.

pumnul în masă, a răcnit ameninţător: „Nu, domnule, dreptul public este inutil. Pentru ce să spunem că vom acţiona în conformitate cu dreptul public? Aceasta se înţelege şi fără a o spune“. Talleyrand a replicat că claca aceasta se înţelege şi fără a o spune, se înţelege şi mai bine atunci cînd se spune. Venind la Viena ca reprezentant al unei ţări învinse, Talleyrand îşi fonda apărarea intereselor acesteia pe două principii: al legitimităţii şi al dreptului public. Principiul legitimităţii, care avea în vedere menţinerea intactă a tot ceea ce exista legal în Franţa înainte de începutul războaielor revoluţionare din 1792, era folosit ca armă în confruntarea cu cele patru mari puteri învingătoare. În principiul dreptului public vedea un instrument de a-şi ralia de partea sa statele mijlocii şi mici.

statelor semnatare ale tratatului de pace din mai 1814), al cărui preşedinte era Metternich. În această calitate, el era considerat drept preşedinte al congresului însuşi.

Desfăşurarea acestei şedinţe era o oglindă şi a celor ce aveau să urmeze; comitetul celor patru nu era dispus să lase din mînă conducerea lucrărilor şi nici să admită a se lua hotărîrile printr-un vot al întregului congres. Cînd într-o altă şedinţă aveau să se discute termenii unei declaraţii privind convocarea congresului pentru 1 noiembrie, referirea lui Talleyrand la principiile dreptului public avea să întîmpine vehemenţa cancelarului Hardenberg, care, în picioare, bătînd cu

Tergiversarea lucrărilor punea la grea încercare răbdarea celor adunaţi la Viena. Pe la 7-8 octombrie, miniştrii Bavariei, Danemarcei şi Sardiniei se concertau pentru a întreba marile puteri dacă nu cumva s-a constituit congresul şi unde avea să se întrunească, în acelaşi sens se agitau şi prinţii germani din fosta Confederaţie a Rinului. Dar murmurele lor nu erau luate în seamă şi, din cînd în cînd, erau liniştiţi cu o nouă declaraţie, pentru a fi dezamăgiţi de alta. Întruniţi la 30 octombrie, miniştrii celor opt state semnatare ale Tratatului de la Paris s-au pronunţat pentru o apropiată deschidere a lucrărilor congresului, pentru ca la 1 noiembrie, într-o nouă şedinţă, să cadă de acord că, pentru a se cîştiga timp în vederea terminării discuţiilor preliminare, posibilitatea convocării congresului să fie discutată la o altă dată. Devenea limpede pentru oricine că o deschidere propriu-zisă a congresului nu va mai avea loc. De altfel, Metternich, cu cîteva săptămîni mai înainte, caracterizase reuniunea internaţională, spunînd că „acest congres nu era de fapt un congres; că deschiderea lui nu era cu adevărat o deschidere; că în întîlnirea puterilor la Viena nu trebuia văzut decît avantajul unei Europe fără distanţe“.

Temperatura discuţiilor

Deschiderea congresului fiind amînată sine die, nu rămînea decît ca totul să se efectueze în afara lui, în diverse comitete şi comisii, prin vizite de la suveran la suveran şi întrevederi ale miniştrilor, prin schimburi de memorii şi note între participanţi. În acest sens, au fost alcătuite o serie de comitete, la care, pe lîngă reprezentanţi ai marilor puteri, erau antrenaţi şi reprezentanţi ai statelor considerate de categoriile 2, 3 şi 4, în funcţie de interesele proprii sau ale zonei din care făceau parte. Astfel, un comitet compus din plenipotenţiari ai Austriei, Prusiei, Bavariei, Württembergului şi Hanovrei discuta problema germană, un altul se ocupa de teritoriile italiene, un ai treilea de cantoanele elveţiene; unor comitete speciale le-a fost încredinţată discutarea abolirii comerţului cu negri, libertatea de navigaţie pe marile fluvii, stabilirea rangurilor diplomatice. Dirijarea lucrărilor revenea în ansamblu comitetului celor opt (format din reprezentanţii

Problemele nodale se abordau însă în continuare în comitetul celor patru mari puteri învingătoare. În acest cadru aveau loc marile dispute, se hotăra soarta a numeroase popoare, fără ca ele să fie în vreun fel întrebate. După cum se ştie, situaţia ducatului Varşoviei şi a regatului Saxoniei au făcut să apară cele mai serioase diferende între marile puteri, încît la un moment dat apărea posibilitatea unei rezolvări pe calea armelor. Pentru eforturile făcute în războiul contra lui Napoleon, ţarul considera ca un drept încorporarea la Rusia a ducatului Varşoviei, iar Prusia voia o compensaţie prin anexarea regatului Saxoniei. Acestor puncte de vedere li se opuneau Austria şi Anglia, susţinute de Franţa. Poziţiile celor două părţi erau exprimate şi susţinute de personalităţile principale ale congresului: ţarul Alexandru l şi Metternich. „Regele Prusiei va fi regele Prusiei şi Saxoniei, după cum eu voi fi ţarul Rusiei şi regele Poloniei“ – îi spunea Alexandru I lui Talleyrand. Iar Metternich îi declara tot lui Talleyrand: „Nu dorim mai puţin decît dv. ca Rusia să nu se mărească peste măsură, iar în ceea ce priveşte Saxonia vom face tot ceea ce depinde de noi ca să fie păstrată măcar în parte“. Temperatura unor discuţii atingea cîteodată un asemenea grad încît ele căpătau un caracter de-a dreptul dramatic. În cursul unei întrevederi, ţarul a folosit un astfel de ton faţă de Metternich, încît acesta a trebuit să-i declare că se va prezenta împăratului Franz I pentru a-i solicita să fie desărcinat din funcţia de reprezentant ai Austriei la congres. Momentele de disensiune şi tensiune aveau să fie valorificate de plenipotenţiarii francezi în interesul ţării lor. Folosind cu abilitate contradicţiile dintre cele patru puteri, Talleyrand va ajunge pînă acolo încît nu numai că va transforma comitetul celor patru în comitetul celor cinci, prin includerea Franţei, dar, în plină desfăşurare a congresului, va determina o alianţă a unora împotriva altora, concretizată în Tratatul austro-franco-englez, din 3 ianuarie 1815, îndreptat în contra Rusiei şi Prusiei. Atît Metternich cît şi Alexandru I priveau, fiecare în felul său, reglementarea situaţiei Poloniei şi Saxoniei ca avînd o importanţă deosebită pentru stabilirea echilibrului european. Dacă soluţiile date problemelor italiene sau elveţiene, oricare ar fi fost ele, nu aduceau o modificare sensibilă în raportul dintre marile puteri, modul de rezolvare a problemelor Poloniei şi Saxoniei influenţa tocmai acest raport. După Metternich, întărirea peste o anumită limită a Rusiei şi Prusiei era de natură să modifice balanţa forţelor puterilor pe continent. Ba chiar chestiunea Saxoniei devenea mai însemnată decît aceea a ducatului Varşoviei. Desfiinţarea regatului Saxoniei ar fi perturbat în primul rînd echilibrul în rîndurile statelor germane, încorporarea Saxoniei la Prusia ar fi sporit ponderea acesteia, diminuînd şi ulterior anulînd influenţa Austriei în viitoarea confederaţie germanică. Turburarea echilibrului în Germania ar fi produs mutaţii în echilibrul general.

Ideea echilibrului european nu era deloc nouă. Ea fusese afirmată încă de la Pacea Westfalică din 1648. Se pornea de la principiul că marile puteri erau egale între ele şi că tocmai în imobilitatea acestei egalităţi, prin statornicirea unui echilibru de forţe, consta garanţia securităţii tuturor statelor şi a păcii. Nu e greu de descifrat că acest principiu excludea ideea dreptului firesc, inviolabil al fiecărui popor şi stat.

Eroarea sistemului, constată pe bună dreptate J. Aulneau, rezidă în faptul că îşi arogă dreptul de a emite judecăţi asupra situaţiei şi desenelor naţiunilor, ca şi cum acestea ar fi nişte entităţi inerte, ignorînd caracterul şi evoluţia lor istorică. Politica de echilibru a fost o politică de cancelarie, a cabinetelor şi nu a naţiunilor, întemeindu-se pe forţă, nu pe drept și de aceea în esență antipopulară, reacţionară.

(va urma)

consTAnTIn AnTIP

Europa după Congresul de la Viena

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Eftimie Murgu – vocea românilor de la 1848

Eftimie Murgu s-a născut pe 28 decembrie 1805, la Rudăria, în actualul județ CaraşSeverin. Și-a început studiile în comuna natală. Începînd cu 1826 studiază la Seghedin Filosofia, apoi la Budapesta urmează Dreptul, pe care îl termină în anul 1830 cu rezultate foarte bune. În capitala Ungariei s-a împrietenit cu Damaschin Bojincă şi a început să colaboreze la revista „Biblioteca Românească” din Buda. În 1823, Sava Tokoly publică la Halle o broşură care neagă cu vehemenţă originea latină a românilor. Ca răspuns, Murgu şi Bojincă publică o lucrare prin care combat tezele antiromâneşti ale lui Tokoly, Murgu în limba germană şi Bojincă în latină şi româneşte.

În 1834 pleacă în Moldova pentru a preda Filozofia la gimnaziul „Trei Ierarhi” din Iaşi. Anul următor gimnaziul s-a transformat în Academia Mihăileană, unde Eftimie Murgu întemeiază catedra de Filozofie. Ideile pe care le-a propagat la Iaşi, atît în rîndul cunoscuţilor cît şi în rîndurile elevilor săi, au iscat nemulţumiri în rîndurile boierimii conservatoare. Responsabil cu învăţămîntul moldovenesc, Gheorghe Asachi l-a denunţat pe Murgu lui Mihail Sturza pentru atitudinea revoluţionară şi legăturile cu oponenţii domnitorului. În consecinţă Murgu a fost nevoit să-şi dea demisia. Nevoit să părăsească Iaşiul, s-a stabilit la Bucureşti, unde intenţiona să intre la Colegiul „Sfîntul Sava”. A trebuit să aştepte un an de zile pînă la numire, timp în care a trăit din avocatură şi lecţii particulare de filozofie. Motivul era că Eforia Şcoalelor din Bucureşti era preocupată de renumele de revoluţionar şi de ideile lui Murgu şi de aceea a întîrziat pe cît posibil numirea sa. Printre elevii care au luat lecţii particulare de filozofie de la Eftimie Murgu s-au aflat şi Nicolae Bălcescu şi C.A. Rosetti, care vor deveni ulterior lideri de marcă ai revoluţiei din Ţara Românească.

În timpul şederii la Bucureşti, Murgu se împrieteneşte cu Dimitrie Filipescu şi cu profesorul francez Vaillant. Împreună cu aceştia pune bazele unei societăţi secrete a cărei activitate începe cu 1840. Societatea îşi propunea să militeze pentru independenţa ţării, pentru instaurarea unei republicii democratice, pentru egalitatea în faţa legii şi constituirea unei armate revoluţionare. Societatea este descoperită şi singurul anchetat a fost Murgu, ceilalţi lideri reuşind să scape. În raportul comisiei de anchetă s-a dezvăluit printre altele că revoluţionarii urmăreau să înfiinţeze o guvernare revoluţionară „alcătuită din 6 mădulare şi un prezident”, să promulge o Constituţie republicană şi să dea un nou nume ţării: Noua Românie. Altă idee propagată de Murgu care a stîrnit reacţia negativă a cercurilor conducătoare a fost exproprierea latifundiilor în favoarea ţăranilor. Arestat, el este condus afară din Ţara Românească, la Sibiu, şi eliberat acolo.

Eftimie Murgu se stabileşte la Lugoj și devine avocat. Iniţiază o campanie de emancipare a Bisericii Ortodoxe româneşti de sub ierarhia sîrbească. Se alătură societăţii secrete „Constituţia”, înfiinţată în 1830, care milita pentru unirea românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor într-o singură republică. Lui Murgu îi revine meritul de a fi mobilizat elementele româneşti şi de a le fi coagulat în jurul ideii naţionale, care va sta la baza revoluţiei din 1848. Activitatea sa de propagandă naţională nu putea să scape de reacţia violentă a conservatorismului sîrbesc, unguresc şi chiar românesc. În 1845, Murgu este denunţat cu acuzaţia că agită spiritele româneşti împotriva ungurilor şi împotriva integrităţii statului. Ca urmare, este condamnat la 4 ani de închisoare, astfel că ziua revoluţiei ungare din 15 martie 1848 îl găseşte pe Murgu în închisoarea din Buda. Împreună cu alţi condamnaţi politic este şi el eliberat. Se reîntoarce imediat la Lugoj şi

Jan Urban Jarnik și Limba Română (II)

Recomandarea lui Alecsandri (2)

La trei ani după apariţia „Doinelor”, Jarnik este solicitat de editorul Otto din Praga să scrie, pentru o proiectată enciclopedie în limba cehă, un articol asupra Academiei Române, de dimensiuni convenabile pentru prezentarea largă a instituţiei. Cum el nu avea la îndemînă toate datele necesare, i le-a solicitat lui Ioan Bianu printr-o lungă scrisoare (cele mai multe din cele 51 de scrisori adresate acestuia sînt de mari dimensiuni), în care include un adevărat punctaj prin care îl somează să i se răspundă pe larg. Îl înştiinţează pe Bianu că a fost numit profesor la Praga şi că i-a mulţumit împăratului „şi altor domni“ care au sprijinit numirea.

În vara anului 1897, Jarnik a fost invitat de către Academia Română să colaboreze la adunarea materialului lexicografic pentru elaborarea Dicţionarului limbii române, a cărui coordonare fusese încredinţată lui Alexandru Philippide. Răspunzîndu-i lui Ioan Bianu din Praga, la 4 iulie 1897, îi împărtăşeşte satisfacţia că lucrările sale şi ataşamentul pentru limba şi literatura românească au fost receptate de înalta instituţie. Se grăbeşte să accepte invitaţia, solicitînd însă unele explicaţii şi cerînd exemplare din lucrările ce urmau să fie prospectate.

Mirajul împlinirilor

În septembrie acelaşi an, poartă corespondenţă cu Bianu – fac totum-ul Academiei – pentru o bursă de studii solicitată pentru fiul său, Hertvig Jarnik (1888-1938), la Ministerul Instrucţiunii. Spiru Haret i-a acordat suma de 600 lei lunar pentru studiile de romanistică şi-i vor fi plătiţi timp de 3 ani, cum rezultă dintr-o scrisoare adresată lui Bianu la 25 noiembrie 1900. Fiul, perfect cunoscător al limbii române, care a

purtat întreaga corespondenţă cu tatăl său în româneşte, îi va succeda acestuia la catedra de romanistică de la Praga. N-a atins dimensiunile ştiinţifice ale tatălui, dar a fost la fel de iubitor de literatură, limbă şi popor român. Îl va întovărăşi, după 1918, pe părintele său în România şi se va bucura şi după dispariţia bătrînului, în 1923, de aprecierea şi prietenia românilor.

O lungă corespondenţă a fost declanşată pe marginea colaborării la Dicţionar, în ultimele luni ale anului 1897 şi primele luni ale lui 1898: cu Ioan Bianu şi Al. Philippide, cu D.A. Sturdza, ca secretar general al Academiei. Trebuiau precizate metode de lucru, pînă în cele mai mici amănunte, stabilite cărţile şi periodicele ce urmau să fie despuiate lingvistic şi, nu în ultimul rînd, acceptul pretenţiilor băneşti pentru muncă, modeste le apreciem, față de eforturile ce se cereau depuse. Şi nu este lipsit de interes să precizăm că în activitatea de sistematizare a fişelor, ce trebuiau trimise la date fixe pentru reglarea formelor de plată, Jarnik a fost ajutat de soţia sa, pe care o învăţase binişor româneşte, şi de fiul său, Hertvig. Zecile de mii de fişe se cereau aranjate alfabetic, puse în plicuri, expediate. Pentru munca sa, măsurată la trei ceasuri pe zi, după oarecari corespondenţe purtate cu Academia, a acceptat să fie plătit lunar cu 60 de florini. Nu ştim cîtă vreme a colaborat Jarnik la Dicţionar. În 1901 deducem că lucra. Cît priveşte titlurile ce urmau să fie parcurse, acestea sînt menţionate la sfîrşitul unei lungi scrisori către conducerea Academiei, datată 30 noiembrie 1897. Toate sînt lucrări de folclor publicate de I. Bibicescu, Fundescu, Enea Hodoş, Ispirescu, Simeon Mîndrescu, Elena Sevastos, Ioan Pop Reteganul, Ioan Sbiera (fiul) şi Dumitru Stăncescu. La acestea se adaugă revista „Şezătoarea”, cu cei doi ani de apariţie pînă la data scrisorii.

În timpul vizitei din 1911 în România, la serbările Universităţii din Iaşi, a fost decorat cu Ordinul „Coroana

regrupează în jurul lui forţele proromâneşti din Banat. Revoluţionarii lui Kossuth nu se împotrivesc mişcării lui Murgu, întrucît ea era îndreptată împotriva sîrbilor, ceea ce putea fi şi în interesul lor.

La 27 iunie 1848, Eftimie Murgu, cu autorizaţia guvernului maghiar, convoacă o mare adunare naţională la Lugoj. Adunarea, în frunte cu Murgu, a votat o moţiune în care se cereau drepturi pentru românii bănățeni. Eftimie Murgu a înaintat această moţiune, împreună cu un raport, guvernului maghiar. El a arătat faptul că românii din Banat au decis în unanimitate să se desprindă de ierarhia bisericească sîrbească şi că vor în fruntea bisericii româneşti reprezentanţi ai românilor. Tot el a ideat înfiinţarea unui voievodat românesc al Banatului şi reorganizarea bisericii româneşti în jurul mitropoliei româneşti de la Timişoara. La alegerile care au avut loc în 1848, Eftimie Murgu a fost ales deputat în trei circumscripţii deodată: Lugoj, Oraviţa şi Făget, însă cînd s-a făcut validarea a optat pentru mandatul de Lugoj. Intrat în parlamentul lui Kossuth, s-a remarcat ca foarte bun orator (maghiara sa era extrem de aleasă) şi a luat chiar parte la şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 aprilie 1849. Guvernul maghiar provizoriu i-a încredinţat misiunea de a-i împăca pe românii ardeleni.

După înăbuşirea revoluţiei şi capitularea de la Şiria, Eftimie Murgu a fost arestat la 1 septembrie 1849 şi condamnat la moarte prin spînzurătoare. Prin sentinţa din 7 octombrie 1851, pedeapsa i-a fost comutată la 4 ani de închisoare şi confiscarea bunurilor. La proces, Murgu a refuzat să se apere, invocînd faptul că „nu este supus al ţării ungureşti”. Eliberat în 1853, s-a retras din viaţa politică. A mai trăit o perioadă la Vaţ, apoi s-a refugiat în Vechiul Regat. S-a reîntors în Ungaria abia după reinstaurarea sistemului constituţional, dar lugojenii nu l-au mai primit la fel de bine, astfel că s-a stabilit la Budapesta. În 1861 a fost ales din nou deputat în Dieta de la Budapesta pentru circumscripţia StamoraMoraviţa, alături de Vincenţiu Babeş şi de Aloisiu Vlad, vechiul său camarad de la 1848. S-a stins din viaţă la Budapesta, în data de 12 mai 1870 şi a fost înmormîntat în cimitirul Rerepesy. Osemintele sale au fost aduse în ţară în 1932 şi reînhumate în cimitirul de la Lugoj. IsTorIEPEscUrT.ro

României“ în gradul de comandor. Era o mare cinste pentru el, dar mai mare decît aceasta, socotea el într-o scrisoare către bătrînul Ion Micu-Moldovanu din 22 octombrie 1911, i-a apărut faptul că la Iaşi era cunoscut numele său pînă şi de elevii slavistului Ilie Bărbulescu, veche cunoştinţă a lui Jarnik de la Praga, cel care l-a găzduit în timpul şederii în capitala Moldovei.

Apoi s-au scurs alţi opt ani, pînă cînd Jarnik, ajuns la vîrsta senectuţii, s-a putut abate din nou spre meleagurile noastre. Dar mulţi dintre cei pe care îi cunoscuse, cu care corespondase erau sub pămînt. Trecuse războiul, Cehoslovacia se constituise ca stat independent după multe sute de ani, pe ruinele Austro-Ungariei. România îşi adunase puii risipiţi de la Răsărit şi Apus între graniţele atît de armonioase ale Nistrului şi Tisei. Şi neamul nostru, şi cel al lui Jarnik, şi el însuşi gustau mirajul împlinirilor. A venit să revadă locurile pe care le îndrăgise şi pe cărturarii pe care îi cunoscuse în tinereţe. Avea acum 71 de ani şi era însoţit de fiul său, Hertvig. A susţinut mai multe conferinţe prin ţară şi a aprins lumînări pe multe morminte. Academia, care sărbătorea semicentenarul său, l-a ales membru de onoare. Era suprema consideraţie ce putea fi acordată unui străin. Apoi a plecat la Praga şi a întemeiat o asociaţie de prietenie ceho-română. Şi-a pus la dispoziţie casa pentru toţi românii ce se abăteau prin Boemia. Se plîngea că nu primeşte suficiente cărţi şi periodice în româneşte.

Acest ceh ce îndrăgise limba noastră pînă acolo încît renega, evident, exagerat apartenenţa la neamul său şi se socotea într-o scrisoare către Ioan MicuMoldovanu din 22 decembrie 1911 „nici ceh, nici român, ci un fel de corcitură din cele două neamuri“, a închis ochii la 12 ianuarie 1923, regretat de întreaga suflare românească cultă.

Sfîrșit

GABRIEL ŞTREMPEL, membru de onoare al Academiei române

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (171)

Dansul (1)

Dansul tradițional chinez este o formă de artă pură, unică și complexă, ce cuprinde 5.000 de ani de istorie. Începînd cu perioada preistorică, atunci cînd oamenii se bucurau, mișcările brațelor și ale picioarelor lor se transformau în dans. Istoria dansului chinez merge mii de ani în urmă. Cuvîntul dans sculptat în oasele oraculare este el însuși o pictogramă a unui dansator, care ține cozi de animale domestice în fiecare dintre mîini. Fiecare din multele dinastii ale Chinei a adus cu sine stilul său distinct de dans. Unele dansuri chinezești, precum cel cu haine cu mîneci lungi, datează cel puțin din perioada dinastiei Zhou. Odată cu schimbarea dinastiilor, elementele cele mai de preț ale fiecărei perioade au devenit parte a dansului clasic chinez. Cel mai important dans din perioada veche este dansul ritual și ceremonial numit yayue, care s-a dansat pînă în dinastia Qing-manciuriană. În Epoca „Celor șase dinastii“, muzica și dansul au fost puternic influențate de Asia Centrală. Arta dansului a atins apogeul în timpul Dinastiei Tang, cînd dansurile erau variate și cosmopolite. În această epocă sînt înregistrate un mare număr de dansuri, iar la Curtea imperială sînt produse aproximativ 60 de spectacole pe bază de dansuri. Dansurile tradiționale chineze includ dansuri populare, dansuri efectuate în ritualuri sau spectacole și dansuri interpretate la Curtea imperială. Într-o istorie de 5.000 de ani, în China dansul popular s-a îmbinat într-un mod complex cu artele marțiale și cu acrobațiile. Cu trecerea timpului, toate acestea au devenit parte a unei singure forme de artă. Multe dintre ramurile culturii chineze au fost încorporate în dansul clasic chinez. Ca rezultat, dansul clasic chinez este, la fel ca și baletul, una dintre școlile de dans complete

Bolile și Istoria (49)

Isterie colectivă și sugestie în massă (8)

Resentimentele faţă de burghezie, faţă de cei avuţi, în general, reprezentau manifestarea urii adunate în sufletul lui Hitler încă din anii cînd burghezia austriacă îl respinsese, determinîndu-l să ducă o existenţă de paria prin magherniţele vieneze. După cum se va vădi în curînd, el urmărea să aibă sprijinul claselor de mijloc, pentru că, spre deosebire de Lenin, Hitler nu putea accede la putere purtat doar pe umerii muncitorilor. Şi, deşi va fi ajutat, în ascensiunea sa, de către numeroşi burghezi şi industriaşi, „zugravul din Braunau” nu va simţi pentru ei nimic altceva decît dispreţ.

De-a lungul celor treisprezece ani, cît a durat lupta lui Hitler de a accede la puterea absolută, organizaţia sa şi-a extins tentaculele în inima tineretului german, creînd grupări noi, caracterizate în primul rînd prin agresivitate. Hitlerjugend, „Tineretul Hitlerist”, acea jalnică parodie a Mişcării Cercetaşilor, din alte ţări, a fost întemeiată în 1926 şi îşi va spori cu repeziciune numărul, pentru ca în 1931 peste o sută de mii de tineri să mărşăluiască înaintea liderului lor, pe stadionul din Potsdam, într-o impresionantă paradă desfăşurată la lumina torţelor. Liga Studenţilor şi Liga Şcolarilor Nazişti au reprezentat alte moduri de îndoctrinare politică a celor mai tinere vlăstare ale naţiunii germane. Vîrfurile de lance ale partidului, temutele „batalioane de asalt SA”, şi-au sporit, de asemenea, numărul, de la 27.000 în 1925 la 178.000 patru ani mai tîrziu. Dar Partidul Naţional Socialist al lui Hitler, formaţiunea politică a nemulţumiţilor şi a revanşarzilor, n-ar fi avut şanse de reuşită, în condiţiile în care Germania era pe punctul de a-şi reveni din şocul postbelic, între 1923-1929. Punctul de răscruce l-a constituit criza economică declanşată în 1929. Cu un an înainte, naziştii obţinuseră, la primele alegeri la care au participat, ca partid, 810.000 de voturi, pentru ca, în 1930, numărul adepţilor lor să crească simţitor, la 6,5 milioane şi să ajungă, în iulie 1932, la aproape 14 milioane! Hitler a

ale lumii, avînd propriile sale teorii, tehnici și forme de exprimare. Esența Dansului clasic chinez este formată din trei componente principale: aptitudinile tehnice, forma și ținuta Aptitudinile tehnice. Partea tehnică a dansului clasic chinez este caracterizată de o serie întreagă de salturi, sărituri, răsuciri, întinderi, rotiri și rostogoliri. Deși multe dintre aceste abilități pot fi întîlnite și în alte forme de artă, precum gimnastica și acrobația, ele își au originea în dansul clasic chinez. În cultura tradițională chineză, artele marțiale și cele ale oamenilor obișnuiți se aflau în strînsă legătură. În artele marțiale există tehnici de lovire și rostogolire în aer, care erau utilizate în vechime pe cîmpurile de luptă. Ele erau folosite pentru a para loviturile. Toate acestea sînt căi tradiționale de a folosi forța. După ce au fost transmise aceste tehnici ale artelor marțiale, ele au fost încorporate în spectacolele artistice de la Curțile imperiale și în dansul clasic chinez. Forma – modul în care metoda călăuzește mișcarea. În dansul clasic chinez, forma se referă în principal la mișcări și la traseul efectiv al mișcărilor. Conceptul de cerc și mișcare circulară reprezintă un element de bază al formei, care este specific dansului clasic chinez. În folosofia chineză există zicerea: „frumusețea este în rotunjime“. Prin contrast, baletul vestic pune accentul pe linie. În tradiția chineză se accentuează importanța rotunjimii. Traseul mișcărilor trebuie să fie circular. Dansul clasic chinez pune accent pe armonizarea întregului corp întrun tot. Dansatorii sînt învățați să fie atenți la fiecare detaliu: cum se mișcă brațele în sus și în jos, cum se mișcă trunchiul, picioarele, capul și privirea, cum să își folosească respirația, care sînt punctele naturale de repaus și relaxare, toate acestea îmbinate pentru a da o singură mișcare. Forma în dansul clasic chinez nu este doar mișcare, ea este deopotrivă și o metodă. Mișcarea însăși integrează elementele cheie: răsucire, înclinare, rotunjime și flexiune. Complexitatea interioară a dansului clasic chinez se dezvăluie în straturi, însă performanța finală apare simplă, plăcută și grațioasă.

devenit astfel o figură politică majoră. De rău augur, pentru cariera sa politică, erau însă „batalioanele de asalt” care deja îi scăpaseră de sub control şi, ca o fiară însetată de sînge, aveau tendinţa de a-şi devora chiar şi propriul stăpîn. Numărul membrilor acestor formaţiuni paramilitare, majoritatea şomeri şi oameni fără căpătîi, depăşea 400.000, adică de patru ori mai mulţi decît trebuia să numere armata germană, în conformitate cu prevederile tratatului de la Versailles.

Adolf Hitler a venit la putere, fiind desemnat cancelar, pe 30 ianuarie 1933. Adunînd încă două milioane de voturi în alegerile pentru Reichstag, de la sfîrşitul lui noiembrie 1932, partidul său întrunise doar 33% din opţiunile de vot ale electoratului german. Astfel, ambiţia care-1 domina a fost atinsă, dar nu prin acte de patriotism şi de curaj epic, aşa cum încerca să dea impresia, ci printr-un duel de cea mai joasă speţă cu partidele de dreapta, acea „vechea gardă”, pe care Hitler şi ciracii săi o atacaseră consecvent. Dreapta încercase să revendice vechile sale drepturi, de clasă conducătoare, să distrugă republica spre a reinstaura dinastia de Hohenzollern, să reprime mişcările sindicale şi muncitoreşti, să ceară revizuirea tratatului de la Versailles şi să reconstruiască forţa militară a Germaniei. Conduşi de octogenarul mareşal Hindenburg, deja ros de senilitate, şi de aristocratul Franz von Papen, ei au făcut greşeala fatală de a crede că Adolf Hitler era omul providenţial care îi va ajuta să-şi îndeplinească visurile de glorie. Prin urmare, considerînd că vor avea abilitatea de a-l controla pe micul omuleţ cu mustaţă care ştia să vorbească atît de bine maselor și crezînd în promisiunile sale, cei doi i-au netezit ascensiunea spre putere. Dar nu au fost singuri. Neville Chamberlain, Eduard Daladier şi Iosif Stalin, alături de alţii, s-au complăcut în situaţia de a-l considera pe Hitler un om de paie, incapabil să facă din Germania o forţă militară de temut. Cum psihologia nu este materie de studiu pentru politicieni, nu-i putem învinovăţi că nu au intuit la timp pericolul, neştiind că nu trebuie să se încreadă în comportamentul histrionic şi în promisiunile false ale unui paranoic.

Grația simplă a dansului clasic chinez este plină de expresie și înțeles. Această calitate unică este creată prin accentuarea unei trăsături unice numită Yun – fizicul sau ținuta Fizicul/ținuta este modul în care spiritul determină forma. Ținuta în dansul clasic chinez este un fel de spirit interior. Un dansator adaugă profunzimea exprimării sale emoționale fiecărei mișcări, accentuînd respirația, intenția, aura sa personală și alte elemente intangibile. De exemplu, pentru a interpreta în dans celebrul personaj Mulan – femeia-general, eroină a tradiției chineze – dansatoarea care o interpretează reflectă, prin mișcările sale, puterea și demnitatea unei femei-general. Dar, cînd personajul Mulan este acasă și are grijă de bătrînul său tată, mișcările ei sînt cele ale unei fete delicate și fiice ascultătoare.

Toate personajele portretizate în povestirile epice ale Chinei reflectă profunzimea interioară și întruchipează valori universale. Pentru a interpreta un astfel de personaj, dansatorul trebuie să aibă o înțelegere adîncă a valorilor pe care personajul le întruchipează și să fie capabil să le reprezinte în totalitate. Un dansator căruia îi lipsesc pietatea filială, curajul, respectul și alte trăsături nobile de caracter, nu va putea să interpreteze rolul unor personaje faimoase din istoria Chinei. Cine vrea să interpreteze bine dansul chinezesc trebuie să posede el însuși valorile tradiționale. Aici nu este nimic superficial, ci interpretul are nevoie cu adevărat de ceva din interiorul său și de o înțelegere adîncă pentru a putea înfățișa ceva frumos în exterior, prin dans. Putem conchide că dansul tradițional chinez este una dintre cele mai complexe, expresive și solicitante forme de artă din lume. În China, dansul a fost transmis de mii de ani prin intermediul spectacolelor de la Curtea imperială. Din timpuri străvechi, a rămas o credință: în opinia chinezilor, cultura lor tradițională este un dar al Cerului. Dansul clasic chinez este o parte a acestei moșteniri.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Astfel, Germania a ajuns să fie condusă de o „dictatură a găştilor“. Acestea şi-au impus propriile legi şi reguli şi orice individ care nu li se supunea devenea automat un exclus, un proscris. Hitler şi asociaţii săi, narcisistul Goering, maleficul Goebbels, sadicul Himmler, au propovăduit virtuţile nazismului naţiunii germane, care a răspuns cu manifestări isterice de admiraţie şi consens, comportîndu-se aşa cum o vor face, peste decenii, mulţimile de adolescenţi la vederea cîntăreţilor favoriţi. Dar acei puşti, deşi prostuţi, erau inofensivi, pe cînd gloatele de ciraci ai lui Hitler, nu. Violenţa era crezul lor. Atacau orice posibil adversar, distrugeau bunurile altora şi nu se dădeau înapoi nici măcar de la crime. În mai puţin de cîteva luni de la preluarea puterii, Hitler, devenit între timp Führer, conducătorul incontestabil al naţiunii, s-a asigurat că partidul său a rămas singura formaţiune politică, în toată Germania, reprimînd orice încercare de opoziţie. A urmat o versiune modernă a vînătorilor medievale de vrăjitoare, pentru eliminarea oricărui individ care nu era de acord cu preceptele naziste. Şi cum Hitler îi învinuise deja pe evrei că ar fi nişte creaturi diabolice, nişte virusuri ce puteau provoca îmbolnăvirea vigurosului trup teutonic, nu-i de mirare că împotriva lor s-au declanşat cele mai aprige prigoane. Au fost persecutaţi mai abitir decît vrăjitoarele din Germania medievală şi renascentistă, fiind folosite împotriva lor cele mai crunte şi mai inumane mijloace de represiune. Aproape cinci milioane de evrei au pierit în lagărele de concentrare, în timpul celui de-al treilea Reich. În asemenea locuri ale morţii, retorica „paraziţilor” care încercau să mineze sănătatea naţiunii germane a fost transformată într-o tragică realitate. Pentru nazişti, evreii nu erau fiinţe umane. Aceia care împărtăşeau concepţiile bolnave ale lui Hitler reînviaseră astfel gîndirea înaintaşilor lor, care îşi considerau propriul trib ca fiind unul „ales”, în vreme ce restul triburilor nu aveau nici un fel de virtute sau natură umană.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

Cine mă scoate din sărite

Idiotul ăla...

Idiotul ăla cu polipi în nas, care a îmbătrînit tot făcînd reclame la produsele ,,Lidl”. L-am văzut o dată, preț de cîteva clipe, la televizor: e un actoraș de vreo 30 și ceva de ani, bineînțeles fără pic de talent și cu o față ca de tartină dată cu marmeladă și scăpată cu marmelada în țărînă. Mi-e greu să mi-l închipui trecînd senin de la ,,Cașcavalul Lidl” la ,,Fosta-au Ștefan-Vodă un om nu mare la statu... “. Bine, și Sanda Țăranu, toată viața, a prezentat la TVR Știrile de la ora 19, dar a mai jucat și-n filme și, în plus, era frumoasă de te îndoia. Spre regretul ei, am văzut-o odată într-un moment greu al vieții. Se pensionase și, nu știu cum, ajunsese în Consiliul de Administrație la TVR din partea PRM. Și, într-o seară, l-au enervat securiștii ăia pe Vadim, cu minciunile și calomniile lor. Și, normal, Vadim a chemat-o la sediu, să-i explice de ce nu i-a luat apărarea, că d-aia o pusese acolo. Ieșisem din vechiul sediu al PRM din Str. Clemenceau, cînd am văzut-o venind. Săraca, presimțind ce o aștepta, gesticula și vorbea singură. Doamnă, i-am zis, nu vă duceți acum, că Vadim e furios pe dv. Mai plimbațivă, pînă îi trece... De ce n-ați sărit să împiedicați calomniile alea? Dar s-a dus, ca mielul la tăiere... Și Moțu Pittiș citea comentarii la ,,Teleenciclopedia”, dar seara juca în ,,Puricele în ureche” de Georges Feydeau, la Bulandra. Sau Constantin Băltărețu care, fix la orele 12, citea ,,Cotele apelor Dunării” la radio, dar era colosal și la Teatrul de Comedie în ,,Plicul” , de Liviu Rebreanu.

Mă înnebunesc, mamiţo...

Mă înnebunesc, mamițo, după întrecerile cicliste pe șosea, pe cărările de munte, prin noroaie, dar mai ales pe velodrom. Poate unde mi-am dorit toată viața o biclicletă și n-am avut-o niciodată. Cu fetele alea cu bulanele precum picioarele podului de la Cernavodă pe bicicletele lor colorate și fără frîne. Nu știu dacă și acum își mai bagă-n venă, că acum cîteva olimpiade, cînd, întîrziind la ștart, vreo cîțiva bicicliști au năvălit nu știu de unde și s-au aruncat pe biciclete, uitînd să-și mai scoată seringile din brațe. Mișto gagici, velodromistele astea, cu costumele lor lipite de corp și pe hartane, care mai mult le exibă fesele și Munții Venus, decît să ascundă ceva. Îmi place și comentariul doct și cu voce melodioasă a lui Emanuel Terzian. Dar nu-mi place nefericitul acela, perechea lui, care ne tot asasinează cu găselnița aia idioată, trasă, în loc de pistă, drum, culoar, traiectorie, nu barbarismul calchiat după americanismul trace. Nu-i spune nimeni cît de cretin este cu puseurile lui cosmopolite? Degeaba se dă american, că tot moldovean este la origini, îl trădează pronunția muiată a consoanelor finale.

Inversiunea care...

Inversiunea care, la origini, este o figură de stil: ,,Sălbatecul vodă (cu adjectivul în fața substantivului) e-n zale și-n fier... “ (G. Coșbuc), cu scopul de a potența caracteristica principală a substantivului, respectiv, cu vodă pe cîmpul de bătaie. Dar la mulți a devenit o modalitate idioată de a scapă de o cacofonie reală sau doar închipuită: ,,E bine ca ai noștri copii să...” , în loc de: ,,E bine ca iubiții noștri copii...”.

Faptul că Iohannis...

Faptul că Iohannis, atît de insignifiant în ieșirile sale în public și la televizor, a ajuns să-și numească succesorul, mai ceva decît Kim Jong Un, ne demonstrează ce solid s-a racordat (cablat) la oculta mondială globalizantă. Mulți spun că va ajunge și mai sus, excelsior, dar și mai periculos, Dumnezeu, sau poate și mai Dumnezeu, dimpreună cu iubita și

CEAIULUI...

fermecătoarea sa consoartă, Dumnezeea Carmen. În realitate, el este o adevărată catastrofă. Și dacă ai reușit să-ți distrugi țara, esti în stare să distrugi și planeta cu orgoliul tău nemăsurat. Auzindu-l cum vorbea acum 8 ani – ,,Vreau gu-vernul meuuu!...“ și ,,Vreau par-la-men-tul meuuu!...“, mulți nu înțelegeam ce vrea de fapt. Acum ne-am dumirit: încet-încet, individul a pus mîna pe întreaga Românie și o administrează cum i se ordonă din exterior. Chestiune susținută și de Diana Șoșoacă: ,,Un coleg din Senat mi-a șoptit: «Ai dreptate, Diana, dar dacă votez alături de tine, mă împușcă Iohannis cu mîna lui...»”. E ceva să ajungi să-ți împuști semenii sau măcar să-i ameninți cu pușcăria, dacă iți ies din cuvînt... Cineva m-a sunat...

Cineva m-a sunat să mă întrebe ce am vrut să spun cu formularea de început al unui text de-al meu: ,,Iohannis mănîncă borș cu două linguri...”. Locuțiunea ,,a mînca borș” are semnificația de minte și face parte din fondul de aur al Limbii Române populare, categoria termeni argotici, egalată de o alta, la fel de expresivă: taie cuie O credeam pierdută, la concurență cu americanismele care ne-au invadat limba, pînă cînd, pe la jumătatea anilor ‘90, pare-mi-se, Vadim se stropșea la ziaristul Liviu Mihaiu: mănînci borș, stimabile! Și ăla n-a mai scos un cuvînt pînă la prima pauză de publicitate, iar la reluare a întins-o acasă. Răsfoind un dicționar mai vechi, am descoperit alte sinonime: se bărbierește, se sparge (rupe) în figuri, trombonește, o dă la întors, o întoarce ca la Ploiești, îngheață apele

Revenind la Iohannis, mai e ceva care îi stă împotrivă. El zice că, neavînd copii, s-a apucat să investească în proprietăți imobiliare. Să investească ce?, fiindcă din salariul de profesor (cu 18 ore norma didactică pe săptămînă și concediul de odihnă plătit de peste 70 de zile pe an), bașca rate la casă și la mobilă, nu putea nici să-și cumpere o bicicletă, abia dacă îi ajungea să o ducă de pe o zi pe alta. Și nici la bănci n-avea mai mare trecere cu salariul ăla. Cît despre meditații la fizică, să fim serioși: nimeni nu s-a meditat și nu se meditează la fizică! Noroc cu nevasta care, fiind profesoară de Engleză, frumoasă și deșteaptă, poate că i se înghesuiau elevii la meditații, dar atunci dumneaei decidea ce să facă cu banii. Prefera să voiajeze. Ce, nu le ajungea modestul apartament cu două camere, el să sforăie pe canapeaua din sufragerie și dumneaei să doarmă-dusă în dormitor? Ion Cristoiu știe mai bine cum stăteau lucrurile odinioară la Sibiu între cei doi, căci o iubește la disperare pe răvășitoarea Carmen, mai ceva ca septuagenarul Mareșal Alexandru Averescu, înnebunit după Martha Bibescu.

În septembrie 1937...

În septembrie 1937, Căpitanul îi ceruse regelui Carol al II-lea să scoată țara de sub influența Masoneriei, a evreilor și a comuniștilor, aceasta fiind singura măsură de salvare a Neamului Românesc.

Tîmpenia slobozită...

Tîmpenia slobozită cu precădere de reporterii aflați la fața locului, unde, de exemplu, un camion a călcat un cîine: ,,Mațele cîinelui împrăștiate pe șosea arată faptul că...” , în loc de: ,,Mațele împrăștiate...”

Radu Banciu este...

Radu Banciu este intratabil. Ani de zile, și-a tot vărsat umorile în capul regretatului Vadim și tot de atîtea ori a luat-o pe coajă. Dar nu numai Tribunul l-a obsedat, ci și atîția alții, că ajunsese calul de bătaie la emisiunile de satiră și bășcălie de la televizor, are

turbulențe și trebuia luat cu binișorul. Ce vreți de la omul care n-a rîs niciodată? Pe urmă, lumea s-a plictisit de el și l-a lăsat în plata Domnului. Cel puțin în ,,România Mare”, ajunsese ca personajul acela din ,,Moromeții”, care, seară-de-seară, venea bătut acasă, pentru că se lega din senin de oameni, la cîrciumă sau pe uliță. Dar, a doua zi, o lua de la capăt. Nu te bătui eu, Stancule, aseară?, zicea cîte unul. Ceare a face, răspundea el și o încasa iarăși... Venind spre noi, ca un ardelean adevărat, Radu Banciu a făcut ceva măreț: le-a tras-o peste bot lui Kelemen Hunor și udemeriștilor cu pretențiile lor tîmpite asupra așa-zisului ținut secuiesc. Natural, l-am lăudat într-un colț din revista noastră. Dar și el a fost un dulce, cînd, într-o seară, a vorbit frumos de revistă. Mi-a plăcut chestia asta: uite, domnule, băiatul este și boier cînd vrea. Pe urmă, iar i-a tăvălit pe hogori cu pretențiile lor autonomiste. Și mi-a plăcut așa de mult, că i-am dedicat o pagină întreagă: ,,Ce ne faci tu nouă, Banciule...”, numai laude. Și mă așteptam să ne mulțumească în vreun fel, măcar un pupic cu deștiul arătător sau un semn amical cu ochiul, dar el, nu și nu! Într-o seară, i-a venit iarăși spirochetul, și a zis cam așa: Păunescu și Vadim, văd că-i laudă unii... Bine că au murit și am scăpat de ei... ,,Nu te bătui eu, Stancule, aseară?”... De data asta, chiar că nu-l mai bag în seamă pe Radu Banciu, măcar că s-a învîrtit de două emisiuni la televizor.

Cam din aceeaşi făină...

Cam din aceeași făină este frămîntat și Dragoș Pătraru. În plus, o fi evreu?, că nici morți, de atîția ani, nu-i iartă pe Vadim și Păunescu. Face ce face și, cum i se pune pata, revine la secvența aceea cu Vadim în tinerețe cînd recita: ,,Să trăiască Ceaușescu, să trăiască România, /Care ne-au redat mîndria...”. Pătraru se vrea sarcastic, dar nu vede cît e de sadic. Lasă, mă, morții în pace, dacă nu poți să-i lauzi, nu-i pomeni în nici un fel, de mortuis aut nihil aut bene. Desigur, Ceaușescu exagera cu laudele pe care le aștepta de la noi, dar, comparînd România din vremea sa, cînd obținea numai succese, cu România de azi, țara dezastrului total și ultima în Europa, chiar că merita să fie slăvit. Cîtă distanță între ,,Trăiască Ceaușescu!” și ,,Dar ce vo-iai, să fiu slu-ga ru-și-loooor?”...

Mi-a plăcut o expresie...

Mi-a plăcut o expresie auzită la Dezbrăcatu: U.M. ,,Digi-24”, cu aluzie la televiziunile noastre finanțate de la buget și încălicate de Servicii, ca să laude Puterea. Iar propagandiștii de acolo, toți cu stele de ofițeri pe umeri, că dacă îi numesc acum pe unii, risc să-i jignesc pe ceilalți prin omisiune. Doi ani la rînd, cu toții au ridicat în slăvi binefacerile vaccinării împotriva Covidului. Iar acum, cînd, în toată lumea, se dă în vileag șarlatania cu vaccinurile antiviruși, propagandiștii noștri, în frunte cu Iohannis, Cîțu, Ciucă și ceilalți, nici nu mai suflă, și nu m-aș mira să aud mîine-poimîine că, de fapt, ei nici nu s-au vaccinat pe bune, au tras pe seringă altceva, votcă sau drojdie de secărică.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Originea păcălelilor de 1 Aprilie

Deși am putea fi tentați să credem că este de dată recentă, obiceiul de a face farse în ziua de 1 aprilie are o istorie seculară. De mai multe veacuri, mii de victime naive sînt trimise în căutarea cîte unei frînghii de legat vîntul, a unui baston cu un singur capăt, să pescuiască o știucă fără oase, să cumpere untdelemn de surcele sau o mie de alte lucruri din aceeași categorie. O scurtă istorie a acestui obicei am găsit într-un număr interbelic al revistei „Realitatea Ilustrată”.

„Acum patru secole, luna Aprilie deschidea anul și 1 Aprilie era ziua Anului Nou, în decorurile proaspete și pline de fantezie inedită a primăverii, departe de blănurile și de căciulile lunii Ianuarie, care deghizau pe fiecare cetățean grijuliu de sănătatea sa într-un adevărat scafandru cuirasat și greoi. Dar prin anul 1654 regele Franței, Carol al IX-lea, pe cînd se afla la Rousillon, în districtul Dauphine, dădu o ordonanță în virtutea căreia prima zi a anului să fie socotită 1 Ianuarie și nu 1 Aprilie, cum fusese obiceiul pînă atunci. Schimbarea zilei Anului nou aduse perturbări și protestări din partea apărătorilor fanatici ai tradiției, care deveniră însă curînd subiectul de distracție al taberei adverse, al celor acomodați cu noul regim.

Glumele malițioase au debutat prin felicitări ironice trimise de 1 Aprilie tradiționaliştilor. Cum și pe atunci exista obiceiul de a se oferi cadouri de Anul Nou, oamenii noului regim se amuzau trimițînd cadouri simulate, adevărate capodopere de ingeniozitate și de viclenie. Glumele, la început destul de răslețe, s-au generalizat și

cu timpul au intrat în obiceiul poporului. S-a consacrat astfel o zi a farselor sau a mistificărilor. Astfel cred unii că s-ar fi născut obiceiul de a păcăli în ziua de 1 Aprilie. În privința originii obiceiului acestuia, sînt însă mai multe versiuni, și alți cercetători au atribuit faptul analogiei cu pescuitul, care începe la 1 Aprilie. În luna Aprilie pescuitul e mai întotdeauna infructuos, produce nemulțumiri aruncătorilor de undiță, ceea ce a determinat pe mulți să-i zeflemisească și să le trimeată cîte o «momeală» care să le scape, asa cum le-a scăpat peștele pe care au vrut să-l prindă. Obiceiul ca și o snoavă hazlie s-ar fi răspîndit pe urmă.

O altă versiune pretinde că obiceiul datează de la un prinț al Lorenei, care a fost închis de Ludovic al XIIIlea și ținut prizonier în castelul de la Nancy, de unde a evadat în ziua de 1 Aprilie, trecînd rîul Meurtha înot.

Destine feminine de excep ţ ie

Cella Delavrancea – un secol de viaţă trăită alături de figuri marcante ale culturii româneşti (V)

Amintiri cu oameni dragi (3)

,,Trei prieteni: Caragiale, Vlahuță, Delavrancea” (1)

În paginile cărților pe care le-a scris, Cella Delavrancea evoca în tonuri calde, pline de culoare şi pitoresc, de farmec şi melancolie – Bucureştiul sau Parisul, Orientul Apropiat sau meleagurile vîlcene, peisaje şi monumente, oameni şi evenimente culturale, cartiere orăşeneşti şi drumuri de ţară, veritabile monografii. În amintirile sale din vremea copilăriei, aflăm despre prietenia care i-a legat pe scriitorii I.L. Caragiale, Al. Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea și perioadele petrecute împreună la București sau, verile, la Dragosloveni, în casa lui Vlahuță, ori la Constanța, la malul mării. Dar în aceste evocări apar și ale figuri importante ale vremii: oameni politici, arhitectul Mincu, magistratul Titu Frumușanu sau pictorul Grigorescu.

,,Pe atunci Bucureștii erau orașul Salcîmilor. Vegheau copacii bătrîni la fiecare poartă, legănînd în aroma lor de primăvară casele joase. Curțile erau mari, grădinile răcoreau sfîrșitul zilei, sub bolta de viță se prelungea, tîrziu, taifasul, la lumina rotundă a felinarului de masă. Birjele cadențau întunericul transparent al nopților negrăbite. Timp lent și prielnic discuțiilor. Mahalalele se cunoșteau între ele, de la cele din centru pînă la periferie, unde țîșneau ștrengarii ca țînțarii, din gropile străzilor nepavate. Politica lega și dezlega încrederea, dragostea se învîrtea în ritmul valsului, frămîntările mărunte se amplificau prin convingere, gîndurile, gesturile se cîntăreau pe orizontul mîndriei civice.

Capitala României păstra, în toată pulsația sa de inteligență cercetătoare, o bunăvoință și o sociabilitate de oraș provincial, cu strigătele oltenilor, purtînd, în pas de buestru, coșurile pline cu legume și fructe. Pe atunci eram fetițe, trăind în universul nostru de unde interpretam faptele petrecute în lumea celor mari. În

casa noastră cu odăi încăpătoare se perindau oameni politici, avocați și artiști. Puternica personalitate a tatălui meu era un centru de atracție. Ni se părea firesc să vedem gravitația tuturor în jurul lui. Tata era Delavrancea pentru toți. Pentru unii neica Barbu, - Barbu, - Frate Barbule, iar pentru noi, Ticu, cel atotștiutor, drăgăstos și violent, indulgent pentru cei deștepți, ironic față de îngîmfați, trist cu proștii, blînd cu cei umili, vesel cu animalele, pasionat cînd vorbea de muzică și de pictură. Apărea și dispărea din casă. Știam că pledează procese grele, că s-alege deputat, că la Cameră ține discursuri răsunătoare. Venea la masă cu mezeluri, întotdeauna –pachețele pe care ni le dădea surîzînd – și cu cîte un prieten. Nepoftitul era poftit de regulă, iar mama primea musafirul cu gentilețea ei aristocratică, plămădită din cunoașterea și iertarea imperfecțiunilor omenești. Noi aveam favoriții noștri printre prietenii părinților noștri. Pe Niculae Filipescu nu-l iubeam. Îl văzusem întîia oară la biroul tatii, așteptîndu-l. M-a salutat sfios și m-au speriat ochii lui tulburați de o povară. Apoi ni se interzicea să facem gălăgie cînd sta de vorbă tata cu domnul Filipescu. Vasile Lascăr mi se părea un personagiu din poveștile orientale. Citeam «O mie și una de nopți», iar vizirii, prințesele, băieții sultanului erau identici cu familia Lascăr, toți frumoși, bruni, palizi, cu ochi pînă la tîmple și glas dulce.

Mincu, arhitectul de mare talent, era admis în cercul nostru de copii. Jucam țintar cu el și ne plăcea figura lui, care semăna cu a lui Alphonse Daudet, delicatul scriitor francez din care ne citea tata. Ne răsfăța domnul Mincu, aducîndu-ne prăjituri și jucării. Venea des pe la noi și-l sărbătoream. Într-o seară a sosit preocupat. Tata s-a întors mai tîrziu. Cînd a intrat, a deschis brațele: «Măi, ești un mare artist». S-au îmbrățișat. Mincu a început să plîngă. Făcuse un admirabil proiect pentru primăria Capitalei, pe care voia tatăl meu, atunci primar al Bucureștilor, s-o clădească. Mincu a fost răpus, încă tînăr, de o boală crudă, iar proiectul lui nu s-a realizat. Uneori tata pleca la Tîrgu Jiu. Cînd se întorcea, anunța

Lorenii ar fi luat de atunci obiceiul să îi necăjească pe francezi, trimițîndu-le cîte o momeală «să prindă peștele» care le-a scăpat. Părerile de mai sus sînt însă cu totul arbitrare, mai ales ultima, obiceiul datînd cu mult înainte de Ludovic al III-lea, în Franța. Originea cea mai verosimilă a acestui obicei, împrumutat de noi de la francezi, este desigur o indecentă aluzie la o circumstanță principală din patimile lui Isus Christos, care după cum știți au început prin luna Aprilie. Episoadele judecății Mîntuitorului, anume trimiterea lui de la un tribunal la altul, de la un judecător la altul, de la Ana la Caiafa, de la Pilat la Herod, de la Herod la Pilat, au fost punctul de plecare al unui divertisment ajuns azi popular, printr-o curioasă sublimare a simbolurilor religioase. Mimetismul s-a înfăptuit în Evul Mediu, cînd patimile Mîntuitorului au fost traduse în spectacole religioase, odată cu principalele episoade ale Vechiului și Noului Testament «pentru gloria lui Dumnezeu și edificarea credincioșilor», cum obișnuiau să predice clericii acelor timpuri.

Obiceiul farselor de 1 Aprilie împămîntenit și la noi a fost importat de Germania, din Franța, pe la 1655, și este cunoscută sub numele de «Aprilnarr» sau «nebun de Aprilie», de Anglia sub expresia de «April-fool» cu același înțeles și de Italia sub numele de «Calandrino». O ultimă versiune atribuie obiceiul unor reminiscențe ale serbărilor de primăvară, practicate de romani, împrumutate și ele de la indieni și parvenite nouă sub denumirea de «hule»”.

Sursa: Art. „Originea păcălelilor de 1 Aprilie”, 2 aprilie 1931

pe mama: «Vine Titu Frumușanu la masă, mîine». Atunci se multiplicau zelul și felurile de mîncare. Dl. Frumușanu era un adevărat căpcăun din poveștile lui Perrault. Bea un castron întreg de supă și i se prezenta o găină într-o farfurie mare, numai pentru el. Sarmalele nu se mai numărau. Erau colective ca icrele. Săruta mîna mamei, cu multă grație în plecăciune. Pe noi ne prindea de umeri. Mai-mai că ne-ar fi mîncat. Mirosea a parfum și a țigări de foi. Povestea cu multă vervă și mesele cu el erau un rîs nepotolit. Avea un timbru de voce italienesc – cînta din gură frumos și vorbea puțin pe nas. Uneori uita că sîntem și noi la masă. Mama se încrunta ușor, iar Titu Frumușanu revenea spiritual în calea bunei-cuviințe.

Într-o seară, tata nu s-a întors la masă. Mama era tăcută, distrată. Ne-a spus că e reținut de un proces mare. Ne-am culcat, îngrijorate, și noi. Ecoul evenimentelor era o pietricică aruncată în locul limpede al vieții noastre. I se însemnau cercuri din ce în ce mai largi, care ne duceau în somn cu visuri urîte. Ne-a trezit un zgomot mare în mijlocul nopții. Am sărit cu toatele din pat. Sosise tata. Era el? Era el? Omul cu obrajii supți, privirea ștearsă, cravata strîmbă, gulerul mototolit. Mama a strigat: «Ce s-a întîmplat?». El a răspuns, fără glas: «Achitat!». Și lacrimile au curs șiroaie pe fața lui istovită. Se întorcea de la procesul Socolescu, arhitectul acuzat că-și pusese foc la casă pentru a încasa prima de asigurare.

Tatăl meu, care avea un real talent pentru desen, era un mare cunoscător de pictură. Citea și recitea pe Vasari. O plimbare cu el într-un muzeu devenea o adevărată sărbătoare intelectuală. Cînd mergea la Paris se ducea zilnic să o vadă pe Gioconda lui Leonardo da Vinci. Grigorescu îi spunea adesea: «Nenișorule, de ce nu te lași de politică, să lucrezi cu mine 2 ani și te fac meșter mare». Tata se apleca frumos și-i săruta mîna. Îl venera pe Grigorescu. L-a priceput și l-a lăudat. A făcut o adevărată școală de admiratori ai marelui pictor. Cînd apărea Grigorescu la noi, parcă și obiectele stăteau drepți. Era mic, dar părea mare. Purta capul sus și, în figura lui fină, privirea era clocotitoare. Vorbea puțin, cu mîini agitate nervos. Toată ființa lui era într-o perpetuă tensiune electrică. Nu suferea muzica. (va urma) r.m.

România de lîngã noi – România realã

TIMIȘOARA – CAPITALĂ EUROPEANĂ A CULTURII

(urmare din pag. 1) În decembrie 2014, în urma lansării invitației de participare la această inedită competiție, edilii și entitățile administrative respective din următoarele 14 localități au avut „curajul” să-și propună accedarea la fotoliul de reprezentant al culturii naționale în complexul multicultural european. Pentru a le cunoaște și pentru a le analiza eventualul potențial la clasarea pe un loc eligibil (primele 4 locuri), iată numele acestor localități: Alba Iulia, Arad, Bacău, Baia Mare, Brăila, Brașov, București, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Sfîntu Gheorghe, Suceava, Tîrgu Mureș și Timișoara. După cum se poate constata cu ușurință, în totalitate, candidaturile sînt formate din 14 municipii, reședințe de județ; alte țări au alte opțiuni; la noi, probabil, s-a mers pe posibilitățile lărgite ale capitalelor de județ în a face față cerințelor impuse de o astfel de competiție. Amintind de aceste criterii de selecție trebuie să consemnez faptul că, în principal, acestea urmăresc pregătirea și implementarea unui vast program cultural, cu o puternică pregnanță europeană, cu atragerea unor grupuri mari de vizitatori (interni și externi), cu viziune de extindere a programului în anii următori, cu impact, implicit, la dezvoltarea patrimoniului cultural local. Un alt reper de bază a fost acela care trebuia să demonstreze antrenarea unor forțe specifice acestor acțiuni și, bineînțeles, sprijinul forurilor administrative și politice locale.

Cultura care ne uneºte

cu participare masivă de artiști și specialiști de tot felul, din țară și din străinătate.

Timișoara – capitala Banatului

Cunoscut centru regional și urbanistic, Timișoara se mîndrește cu blazonul geografic, știut de tot românul: „Banatu-i fruncea!”. Într-adevăr, de-a lungul anilor (chiar și în „era” comunistă), Timișoara a respirat un aer cu sensibilități aristocratice și cu nuanțe de Occident, caracteristici care-i ofereau un statut aparte, căutat și chiar invidiat de o parte dintre conaționalii noștri. În acest perimetru de la margine de țară românii aveau posibilitatea să facă rost de anumite bunuri (în special electronice, dar și alimentare) pe care nu le găseai în altă parte, provenite din contrabanda proprie marilor orașe din apropierea frontierei României, mai ales a celei de Vest. Bunăstarea locuitorilor din această parte de țară, precum și deschiderea mijlocită de multiculturalitatea așezărilor din Banat, au creat o aură numelui Timișoara, menținută și consolidată, în prezent, printr-un nucleu de coordonate economice și sociale demne de luat în seamă.

Stema orașului Timișoara exprimă cel mai bine istoria acestui loc – veche vatră românească într-o Transilvanie trecută prin furcile caudine ale imperiilor vetuste, ceea ce definește și azi mîndria bănățeanului: un scut tăiat, pe care sînt reprezentate elemente definitorii pentru urbe: pod peste apă, zid cu bolți, un oraș figurat, cu turnuri conice, două steaguri, un soare și o semilună, iar deasupra tronerază o coroană murală formată din 7 turnuri. Pe teren, la pas, întîlnim Istoria acestor locuri: Castelul Huniazilor (Sec. XIV-XV, refăcut în 1856), care adăpostește Muzeul Banatului; Casa prințului Eugeniu de Savoia (Sec. XVIII) – feldmareșal austriac, cu origini franceze, cel care i-a înfrînt pe turci la Zenta (1697), Petrovaradin (1716), Belgrad (1717), eliberînd Banatul de sub stăpînirea de peste un secol și jumătate de către Imperiul Otoman; Catedrala catolică, în stil baroc (1736-1773), atribuită lui Em.Fischer von Erlach; Catedrala sîrbească, vechea primărie și vechea prefectură (Sec. XVIII); Catedrala ortodoxă (Sec. XX); clădirea Operei, construită după planurile marelui arhitect oltean Duiliu Marcu (cel care a realizat și Hotelul Athénée Palace, Biblioteca Academiei, Palatul din Piața Victoriei, toate din București și, să nu uităm, Institutul Politehnic Timișoara).

Conform statutului desfășurării acestei competiții, juriul care a desemnat finalista, aleasă din cele clasate pe primele 4 locuri, a fost format din 10 membri reprezentînd instituțiile UE, și din doi membri desemnați de Ministerul Culturii din România. Deoarece numele celor 10 membri din partea UE nu știu dacă ne vor spune mare lucru, să notăm numele reprezentanților României: Valentina Iancu și Raluca Velisar – experimentate specialiste în artă

Pentru a încheia acest capitol, notez numele celor 4 orașe rămase în competiție, după preselecție: Baia Mare, București, Cluj-Napoca, Timișoara. Primind un timp suficient pentru completarea și revizuirea programului prezentat, la judecata finalei cîștig de cauză a avut Timișoara, despre care vom vorbi, în continuare, municipiul de pe Bega aflîndu-se deja în febra desfășurărilor unor activități culturale complexe,

Despre Timișoara, ca atestare istorică, se cunoaște anul 1212. Supus vicisitudinilor timpului, orașul trăiește diverse transformări administrative care i-au marcat destinul: distrus de tătari, în 1241, orașul este refăcut și devine, începînd din Secolul al XIVlea, unul din cele mai importante centre economice și militare din Transilvania. De Timișoara este legat numele țăranului secui Gheorghe Doja, conducătorul Războiului țărănesc din Transilvania și Ungaria din 1514. Înnobilat pentru faptele sale de arme în lupta cu trupele otomane, Gheorghe Doja a fost pus în fruntea oastei cruciate antiotomane, la porunca Papei Leon al X-lea, care promisese eliberarea din iobăgie a participanților la cruciadă. Cum cruciada n-a mai avut loc, nemulțumirea maselor țărănești subjugate a dus la transformarea acesteia într-un adevărat război țărănesc, îndreptat împotriva asupritorilor. Inițial – Cenad și Nădlac – oastea lui Doja a obținut victorii, dar, în final, aceasta a fost înfrîntă în lupta de la Timișoara de armata nobililor, comandată de voievodul Transilvaniei, Ion Zapolya După cum se știe, Gheorghe Doja a fost prins și pedepsit: a murit în chinuri insuportabile (tras pe roată), la 20 iulie 1514.

În afară de aceste construcții cu iz istoric și național, bogăția și varietatea zestrei edilitare a Timișoarei, cu accent pe edificiile etapei pînă spre sfîrșitul Secolului al XIX-lea, sînt demne de luat în seamă. Într-o promenadă prin centrul Timișoarei, întîlnești construcții marcate de patina anilor, dar renovate și puse în valoare printrun colorit viu, menit să întinerească imaginea acestor imobile, multe dintre ele purtînd titulatura de palate: Palatul Dicasterial – imitare a Palazzo Medici din Florența (1855-1860). În clădire funcționează, în prezent, Judecătoria Timișoara, Tribunalul Timiș și Curtea de Apel Timișoara. Mult timp a fost cea mai mare construcție din Timișoara, avea la început 273 de birouri, 34 de camere pentru servitori, 34 de bucătării, 65 de pivnițe, 27 de magazii, toate acestea fiind grupate în 3 curți interioare; Palatul Dauerbach (1913), cunoscut și sub numele de Palace, în stil Art Nouveau; Palatul Baroc (1754), astăzi Muzeul de Artă; Palatul Lloyd (1910-1912); Palatul Merbl (1911); Palatul Apelor (1900); Palatul Ancora (1901)... și tot așa pînă la 30 de asemenea construcții care încîntă ochiul vizitatorului și impun respect pentru efortul administrației locale și al proprietarilor acestor adevărate bijuterii arhitectonice, în efortul lor de a le proteja și a duce mai departe aceste mărturii irezistibile ale unui trecut bogat în arhitectură modernă.

Dacă amintim de recordurile Timișoarei și de premierele capitalei Banatului să nu omitem realizări care au situat-o pe locul I în România, și chiar la nivel european. Cîteva repere semnificative, în ordine cronologică: 1718 –aici se deschide prima fabrică de bere, dar și prima școală elementară din România; 1745 – Bega devine primul canal navigabil din țară; la Timișoara exista primul spital municipal (cu zeci de ani înaintea Budapestei și Vienei); 1760 – primul oraș cu iluminat public din România; 1855 – primul oraș din Europa cu iluminat public electric; alte premiere: prima stație de Salvare din țară; primul tramvai; prima rețea de telefonie; și tot aici s-a jucat primul meci de fotbal și a avut loc prima proiecție cinematografică de pe teritoriul României...

Timișoara anului de grație 2023

După ce Timișoara a fost desemnată Capitală Culturală Europeană, euforia succesului s-a estompat repede, această stare de spirit lăsînd locul punerii în aplicare a programului cu care cîștigase privilegiul de a fi pe podium, pe locul cel mai înalt. De fapt, abia acum începea greul. Pentru că forțele implicate pînă acum în prima parte a programului nu erau suficiente pentru a acoperi plaja

enormă de programe, activități și acțiuni, pe întregul ciclu al anului 2023, organizatorii au făcut apel la metoda voluntariatului, avînd plăcuta surpriză să constate un ecou favorabil al acestei inițiative: au răspuns 1.300 de persoane – toate determinate și bine orientate în teren.

Ajunși în acest punct al materialului –și pentru că am amintit mai devreme

primit de la Comisia Europeană, este un prim răspuns la faptul că șoara este în grafic cu acest program complex.

Programul Cultural

care se vor materializa în „Festivalul Căminelor în Mișcare 2023”, desfășurat în Timișoara, precum și în alte localități din județele Timiș, Arad, Caraș-Severin, din Regiunea Banatului Istoric, inclusiv din Serbia (Voivodina) și Ungaria (județul Csongrad-Csanad). Bineînțeles, proiectul are o întindere calendaristică pînă în toamna acestui an.

de comparația Timișoarei cu celelalte orașe europene care poartă aceeași titulatură de cinste – „Capitală Culturală Europeană 2023” – să scriem și numele acestor două orașe: Elefsina, 20 de kilometri de Atena, care funcționează ca o suburbie a Capitalei Greciei, și din Ungaria. Comparativ, ca număr de populație, Timișoara (400.000 de locuitori), Elefsina (50.000) și Veszprem (70.000) – orașul bănățean a pornit cu un handicap: practica a demonstrat că, acolo unde numărul locuitorilor este sub 100.000, realizarea proiectelor se poate face mai ușor, urmărirea implementării acestora într-un mediu mai restrîns poate mări eficiența, cît și controlul final. Tocmai pentru a scăpa de acest inconvenient, organizatorii primari ai programului Timișoara – Capitală Culturală Europeană 2023 au mizat pe trei structuri care s-au dovedit cîștigătoare:

1. Asociația Timișoara 2023;

2. Centrul de Proiecte al Primăriei;

3. Consiliul Județean.

Aceste entități, care au avut linii precise de intervenție și de acțiune, într-o evoluție de interacțiune, nu de suprapunere, timp de 12 ani cît s-a lucrat la program, au fost atrase 1.200 de persoane, fiecare pe „felia” lui, toate drumurile închizîndu-se în preajma lunii februarie 2023, cînd, oficial, a debutat acest program.

17-19 februarie 2023 a fost deschiderea evantaiului de acțiuni culturale, menite să onoreze orașul de pe Bega cu un titlu european – Capitală Culturală Europeană –titlu primit pe merit, după cum au constatat miile de spectatori timișoreni, sau vizitatori, care au fost de față la zecile de evenimente puse la cale în varii spații și destinații, și, bineînțeles, vor constata, în continuare, pe întregul parcurs al anului 2023, aceia care vor să trăiască pe viu miracolul și efervescența, înfrățite întrun limbaj universal, în Timișoara anului 2023. Premiul „Melina Mercouri”, în valoare de 1,5 milioane de euro,

Timișoara 2023 este un mamut de programe, de teme, de acțiuni și de manifestări încît doar citindu-l te apucă amețeala. Cum să fie altfel dacă numărăm 123 de momente dintre cele mai semnificative, înșirate de-a lungul anului în curs? Unele dintre acestea s-au consumat, deja, ecoul lor plutind încă în dezbaterile atît ale specialiștilor, cît și ale publicului larg. Pentru formarea unei păreri obiective, amintesc doar cîteva dintre aceste puncte ale programului la care am făcut referire: Festivalul Luminilor (Muzeul Național al Banatului); Concert: Ana Lugojana, de Filarte Barbu (Casa de Cultură a municipiului); Harta secretă. Locuri și oameni. Proiecția de film (Casa de Cultură); Orașul Paralel – Fabric – Spectacol. Teatru imersiv; Harababura Vitange Fair (Asociație La Figurat); Spații vii – Pepiniera. 1306 plante pentru Timișoara, pe o schelă metalică amintind de patrimoniul verde al orașului, spațiu de care avem atîta nevoie; Victor Brauner: Invenții și magie; Cargo Timișoara; Spectacol (Rimini Protokoll și Teatrul Basca); Baroque Reloaded. Expoziție. (Muzeul Național de Artă); Baroc Watermuzic. Concert. (Asociația „Festivalul Baroc Timișoara”); Dans Nomad. Spectacol (Unfold Motion); Orchestra Națională a Franței. Concert. (Filarmonica „Banatul”); Sculptură: De la monumental la efemer. Expoziție (Fundația Triada), și tot așa pînă la numărul 123...

Un proiect cu un impact fantastic (cel puțin pînă acum) în masa celor care au fost beneficiarii acestuia, este cel denumit „Cămine în mișcare”. Esența acestui program, construit în urmă cu 7 ani pentru dosarul de candidatură a Timișoarei pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii, constă în aducerea la suprafață a poveștilor unor migranți din Banatul istoric – fenomen cunoscut cu mulți ani în urmă, dar amplificat în ultima vreme, în contextul războaielor locale de pe mai multe continente. Realizatorii acestui program pornesc pe firul poveștilor unor tragedii familiale (din trecut sau de azi: deportările bănățenilor în Bărăgan, în anii ’50, ale celor care au trăit drama războiului din Iugoslavia, la care se adaugă actualele mișcări ale refugiaților sau migranților din Europa), refac unele drumuri uitate și reconstituie poveștile adevărate, dar nu oricum, ci într-un mod artistic, după care sînt prezentate publicului larg.

Pentru a aprecia anvergura acestui inedit program, printre puținele care se derulează și în afara Timișoarei, inițiatorii l-au internaționalizat apelînd la crearea de produse cultural-artistice,

Tot acest șirag de perle cultural-artistice, prezentat într-o largă arie geografică bănățeană, cu o masivă participare internațională – ca tradiție, nu constituie o noutate, doar la număr și varietăți de spectacole. Afirmația de mai sus are acoperire în zestrea culturală a Timișoarei, cu care se poate lăuda orice bănățean: Opera, Teatrul (în trei limbi diferite: Teatrul Național de Stat, Teatrul German și Teatrul Maghiar); Filarmonica. Apoi, cultura muzicală a fost îmbogățită cu fenomenul muzicii rock, melomanii acestui gen de muzică mai au în urechi melodiile unor formații Phoenix și Cargo, deschizătoare de drumuri în acest format muzical. Cei care au avut norocul să fie martori la spectacolul de deschidere povestesc și acum – după mai bine de o lună – despre mirajul și magia care se împleteau într-un fuior de atracții artistice și culturale, greu de descris în cuvinte, la timpul prezent. Poate acum, rememorîndule, activitățile de la deschiderea oficială a programului „Timișoara 2023” – Capitală Europeană a Culturii – să poată fi explicate. În regia lui Bobi Pricop, un regizor cu rezonanțe internaționale, forțele artistice au apărut sub formule artistice inovatoare, spectacolele putînd figura în categoria premierelor de excepție. Ce să amintesc mai întîi? Formația „Implant Pentru refuz”, avîndu-i invitați speciali pe Adrian Despot și Dan Byron; artista hip-hop, ucraineanca Alyona Alyona – senzația ultimilor ani, în genul respectiv; Taraful de Caliu, alături de clarinetistul bulgar Filip Simeonov, de țambalagiul Alexei Ciobanu de la Ansamblul Folcloric „Timișul” și formația „IMPEX”; concertul compozitorului suedezo-britanic Jay - Jay Johanson, la Palatul Culturii, avînd-o, în deschidere, pe tînăra artistă din Lugoj, Emma; spectacolul de muzică specifică neoclasică, cu pianistul și compozitorul Andrei Irimia, acompaniat de violonistul Abel Chircă, din cadrul Orchestrei Filarmonicii locale; o concepție originală a fost combinația dintre Muare Experience și rock-ul celor de la Duchamp Pilot, acompaniați de chitaristul timișorean Horea Silvio Crișovan, cu un palpitant show de acrobație aeriană al Companiei spaniole Voala Project – ceva ce-ți tăia respirația...

...Dacă în acest an aveți drum prin Banat, oprițivă neapărat la Timișoara și nu veți regreta. Capitala Banatului românesc și, totodată, Capitala Culturală a Europei, Timișoara, ne deschide porțile anului 2023, iar noi să ne deschidem inimile pentru a-i primi oferta generoasă, de cultură și artă. Dacă ajungeți la kilometrul zero, în Piața Unirii, chiar în fața Muzeului de Artă (pentru că tot am scris în numărul precedent al revistei despre profesia de ghid turistic), poate o întîlniți pe doamna Simona Mocioalcă, un veritabil ghid turistic profesionist, care vă va ajuta, într-un mod plăcut și prietenos, să înțelegeți importanța acestui an pentru Timișoara și să respirați, măcar o zi, aerul marțial și european al orașului de pe Bega. Pentru că – dincolo de unele năzbîtii cu care vine Uniunea Europeană –Europa este un spațiu etnic și cultural divers, a cărei expresie pozitivă o vedem astăzi în Timișoara noastră! P.s.: Din tot noianul de activități desfășurate în cadrul acestui program, lipsește formația Phoenix, cu Nicu Covaci, care ar fi trebuit să aibă prioritate la deschiderea oficială. Ce se întîmplă? Nicu Covaci și Phoenix nu mai aparțin de Timișoara? Oricum, lîngă lăutarii lui Caliu, Phoenix ar fi răsunat altfel...

Bastionul Cetății Timișoara

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Berlin – cronică istorică (I)

Februarie 1978. Berlinul răsăritean. Zeci de oameni îndreptîndu-se printr-un vast tunel, luminat a giorno, spre punctul de frontieră de pe calea ferată Friedrichstrasse. Trecut de cîteva porţi metalice şi urmărit permanent de camerele de luat vederi şi de reflectoare, călătorul ajunge pe peronul gării, unde îl aşteaptă adevărata surpriză. Peronul este strict carelat de linii albe geometrice, care indică, la centimetru, pînă unde are voie să înainteze, unde are voie săşi aşeze valizele, încotro are voie să privească. Pe peron şi pe pasarelele de oţel ce-l înconjoară, patrule ale poliţiei de frontieră a R.D.G. urmăresc fiecare mişcare, iar superbi cîini-lup, anume dresaţi, pîndesc orice deplasare. Fiecare mişcare a călătorilor este supravegheată cu mijloace electronice, iar poliţiştii, ca şi agenţii în civil, nu-i slăbesc din ochi. Zece minute se scurg într-o tensiune greu suportabilă, care aminteşte de un film de război. Apoi se aud semnale acustice, comenzi scurte şi anunţuri ce sună a ordin. Trenul pentru Paris intră în staţie şi călătorii sînt avertizaţi să nu depăşească liniile albe. După oprirea trenului, urmăriţi de privirile vigilente ale poliţiştilor şi de ochii electronici, călătorii sînt invitaţi să se îmbarce rapid, întrucît trenul nu staţionează decît două minute. În mare viteză, peronul se goleşte iar trenul se depărtează, uşile nu se mai deschid la nici o staţie pe teritoriul Republicii Democrate Germane. Numai cînd a trecut în Vest, uşile sînt deblocate, iar viaţa îşi reia normalul curs.

Mi-am promis atunci să nu scriu nimic despre Berlin după o asemenea deplasare, trăită într-o nelinişte încă necunoscută pînă şi nouă. Un popor, un mare popor trăia o tragedie, iar scenele din gara Friedrichstrasse semnificau ruperea Germaniei în două prin Zidul ridicat în 1961 la Berlin, ca şi prin întreg cortegiul de interdicţii separatiste de după înfrîngerea celui de-al treilea Reich.

autostrăzi, biserici, case să înţeleg trecutul acestui oraş în care trăiesc acum 3.000.000 de suflete, dar peste doi ani vor fi 5.000.000, iar în 2005 probabil 6.000.000 (cronica a fost scrisă în urmă cu peste două decenii – n.red.). Eram un străin în Berlinul dominat de trepidaţia Festivalului Internaţional al Filmului, ajuns la a 48-a ediţie, sub privegherea organizatorului de elită care este vechiul prieten al României, domnul Moritz de Hadeln, şi privind cum se înşiruiau cu sutele noile clădiri cu multe etaje, simţeam că istoria viitoare a Germaniei se află aici, în Republica Berlin, cum i-a spus de curînd cancelarul Gerhard Schroder. Domnul de Hadeln mi-a povestit că noul palat al Festivalului, a cărui inaugurare este prevăzută pentru anul 2000, va adăposti cea mai bogată infrastructură destinată tuturor manifestărilor cinematografice, inclusiv cea mai mare şi modernă bibliotecă de specialitate din Europa.

Berlinul pe la finele Secolului al XVI-lea. În centru dreapta, turlele ascuțite ale bisericii Sf. Nicolae

Cel mai mare şantier de construcții din Europa

Şi peste tot mă urmăreau expresia şi vocea tînărului preşedinte american John Fitzgerald Kennedy, care lîngă Zidul Berlinului a rostit fraza simbol a solidarităţii cu oraşul tăiat în două, adevărat contur al Războiului Rece: Ich bin ein Berliner (Sînt un berlinez). Mă simţeam şi eu berlinez în acele momente şi-mi aminteam patetismul figurii altui conducător al Statelor Unite, Ronald Reagan, adresîndu-se lui Mihail Gorbaciov cu mîna întinsă spre Poarta Brandenburg: „Deschideţi această Poartă, domnule Secretar general“. Cronica nu poate să nu consemneze că Gorbaciov a înţeles mesajul.

Ocupaţiile străine, austriece, ruseşti, franceze şi războaiele din secolele trecute, inclusiv cele napoleoniene, ca şi cele două războaie mondiale au lovit puternic Berlinul. Numai în 1940 aviaţia britanică a bombardat de 30 de ori capitala celui de-al treilea Reich, apoi în 1942-1945, aliaţii anglo-americani şi sovietici au aruncat covoare de bombe asupra oraşului, cucerit stradă cu stradă în aprilie-mai 1945 de Armata roşie, care a dat ultima bătălie în Potsdamer Platz, acolo unde acum se înalţă un uriaş complex de clădiri în octogon, dominat de sediile companiilor Daimler-Benz şi Sony.

Cel mai mare şantier de construcţii ce a existat vreodată în Europa se ridică pe terenurile de unde, după 1945, au fost curăţaţi 400.000.000 metri cubi de moloz, mai ales de către berlineze. Şi tot acest oraş, care la începutul secolului era cel mai important centru industrial şi comercial al Europei şi al treilea ca putere economică din lume, este socotit actorul principal al istoriei germane în ultimele două veacuri.

general“

„Deschideţi această Poartă, domnule Secretar

Februarie 1998. Soseam incognito la Berlin, de data aceasta venind special de la Paris pentru 48 ore, spre a cunoaşte resurecţia oraşului. L-am străbătut în toate sensurile, ziua şi noaptea, pe jos şi în automobil, iar senzaţia de libertate era aproape sufocantă. Desigur, comparată cu atmosfera din Berlinul răsăritean din urmă cu două decenii. Dar ceea ce este copleşitor în Berlinul contemporan (întrucît stările psihice şi diferenţierile de mentalităţi şi opinii ale cetăţenilor din fostul oraş de est şi fostul oraş de vest nu se mai văd cu ochiul liber şi se pot cuantifica doar la alegeri) este febra construcţiilor.

Am parcurs multe din marile şantiere de o amploare neîntîlnită. Învăluit ca într-o mantie de aerul umed, deşi nu prea rece, mai degrabă tomnatic, al Berlinului, căutam să străpung culoarele timpului şi din amalgamul de canale, palate, fundaţii, căi ferate,

Privind de la înălţimea turnului de televiziune panorama şantierelor pe care orizonturile sînt ocupate de clădirile companiilor autohtone sau multinaţionale ce însumează suprafeţe de multe sute de mii de metri pătraţi, birouri cărora li se adaugă edificii publice germane şi străine ce cuprind spaţii de lucru cu 1.000 000 metri pătraţi şi cele peste 500.000 de noi apartamente, dai dreptate domnului arhitect Ulrich Pfeiffee, ce declara: „Astăzi Berlinul nu seamănă cu nici un alt oraş din lume. Niciodată o metropolă nu a fost transformată, în asemenea proporţii, într-un timp atît de scurt“. Iar arhitectul britanic Richard Rogers afirma: „Provocarea căreia trebuie să-i facă faţă în prezent Berlinul este cea mai mare din lume – aici trebuie creat cel mai frumos şi funcţional centru al oraşului“. Greşelile de astăzi vor rămîne, spun specialiştii, pentru secole. Iată de ce dezbaterile au fost atît de laborioase la fiecare proiect din aceşti zece ani de cînd a început reconstrucţia, practic imediat după reunificare.

Arhitecţii de astăzi care au primit o infimă zestre a trecutului, datorită imensităţii distrugerilor din cel de-al II-lea Război Mondial, sînt mai puţin impresionaţi de faptul că prima atestare documentară a oraşului datează din 1230 şi că statutul său a fost secole în şir acela de oraş liber, aparţinînd Ligii Hanseatice. Ei apreciază mai ales rolul său sub domnia dinastiei Hohenzollern, cînd era capitala principatului de Brandenburg, apoi a Prusiei, pînă la 1871, cînd devine a Germaniei.

Cancelarul Bismarck şi împăratul Wilhelm I au lăsat moştenire o serie de impozante clădiri şi monumente în acest oraş înconjurat de lacuri, canale şi păduri şi care se leagă prin rîul Spree de Oder şi de marile canale şi fluvii ce străbat Germania şi Europa. Arhitecţii de azi preiau la altă scară misiunea îndeplinită la vremea barocului, clasicismului, modernismului de un Andreas Schlüter, de un Karl Friedrich Schinkel, de un Walter Gropius, de un Ludwig Mies van der Rohe, de un Paul Wallot.

După 1871 la Berlin începe o dezvoltare furtunoasă a marii industrii, anticipată – repet – de o vastă reţea de canale de navigaţie fluvială, prin care capitala imperiului este legată de fluviile şi mările continentului, de şosele şi ulterior de autostrăzi şi, mai ales, de căi ferate ce ajung să deţină în secolul nostru prioritatea ca nod feroviar internaţional. Între 1871 şi 1915, populaţia urcă de la 826.341 la 2.033.900 de locuitori, ajungînd în 1933 la 4.236.416 de locuitori. Revoluţia de la 1848, ca şi revoluţia din 1918 au avut episoadele lor semnificative la Berlin, unde la 9 noiembrie 1918 a fost proclamată Republica. Aici Republica de la Weimar şi-a trăit dramele şi trădările. Hitler a situat Berlinul în rolul de „oraş pentru o mie de ani“, dîndu-i arhitectului său personal, celebrul Albert Speer, misiunea de a construi o metropolă monumentală, dar a sfîrşit prin a-l reduce la ruine. 600.000 apartamente au fost bombardate şi toate clădirile importante distruse. Hitler a ordonat ca populaţia să nu fie evacuată.

Adevărata Istorie a Berlinului – încă nescrisă, după cum mi-au spus interlocutorii mei – a fost pe punctul să fie sugrumată din nou în 1948, cînd U.R.S.S. a provocat cea mai gravă criză militară şi politică postbelică de pe continentul european. Berlinezii ce trăiau pe atunci în sectoarele vestice ale oraşului, aflate sub administraţia armatelor de ocupaţie americane, britanice, franceze, în vreme ce partea estică era sub jurisdicţia armatei sovietice şi ocupa cel mai mare teritoriu al Capitalei, fiind înglobată zonei ce le-a revenit la sfîrşitul războiului celor care-o asaltaseră, îşi amintesc cu spaimă şi mîndrie de blocadă. Din ordinul lui Stalin, 462 de zile oraşul a fost tăiat de restul lumii, iar aliaţii occidentali, în primul rînd Statele Unite, au lansat Podul aerian ce a aprovizionat aproape un an şi jumătate pe cei două milioane de berlinezi cu peste 2.300.000 tone de alimente, benzină, medicamente. Avioanele americane şi britanice au executat 278.000 de misiuni, în unele zile aterizînd la fiecare 30 de secunde cîte un aparat.

(va urma)

CRISTIAN POPIŞTEANU

Clădirea Reichstag-ului pe la 1920. A fost deschis în 1864

Cuba

– „cei mai frumosi ochi de pe pãmînt“ (1) ,

„În ziua cînd o să mor, nu o să se întîmple nimic şi poate că lucrurile vor sta chiar mai bine“. Declaraţia a fost făcută de Fidel Castro în cadrul unei întrevederi ce a durat 6 ore, cu o delegaţie de 32 de ziarişti americani, pe care Fidel i-a primit în luna octombrie, 1998. Tot atunci liderul cubanez a anunţat că a numit patru potenţiali succesori. Surprinzător este faptul că între ei nu se regăsea fratele său, Raul Castro, deşi în octombrie 1997 el fusese desemnat drept urmaş la conducerea Cubei. Într-un comentariu publicat în numărul din 8 noiembrie 1998 al revistei ruseşti Vremea nouă, se considera că desemnarea a patru succesori ar indica dorinţa lui Fidel Castro de a se instaura, după dispariţia lui, o „conducere colectivă“. Se amintea că după Stalin, ca şi după Hruşciov, şi în URSS au urmat, pentru scurtă vreme, asemenea „conduceri colective“. Să adăugăm şi exemplul Iugoslaviei, unde Tito a încercat şi el să lase în urma sa o „conducere colectivă“.

În luna august a anului 1998, Castro i-a declarat „idioţi“ pe cei care credeau că zilele sale sînt numărate şi a jurat că revoluţia cubaneză va supravieţui cu el sau fără el. În acelaşi discurs maraton, ce a durat cinci ore, rostit în ultima zi a vizitei oficiale în Republica Dominicană, el şi-a bătut joc de comploturile ce au vizat asasinarea lui. În acelaşi context, agenţiile de presă o aduceau în prim plan pe căţeluşa Jenny, care de nouă ani îl însoţea pe Fidel Castro. Bodyguardul cu blană avea ca misiune să adulmece existenţa unor explozibili în locurile unde se afla liderul cubanez. Precauţie justificată, dacă ţinem cont de numărul mare de tentative de asasinat pe care presa mondială le-a făcut publice în decursul vremii. Ultima ştire apărută la noi era tot din luna august 1998. Presa sublinia atunci că inculparea celor şapte exilaţi cubanezi de către justiţia americană ar putea fi interpretată ca un act de bunăvoinţă al Administraţiei americane faţă de Republica Cuba căreia, în urmă cu cîteva decenii, i-a impus sancţiuni drastice.

Este evident pentru toți cei care urmăresc ştirile despre Cuba că se întîmpla ceva. În primul rînd, frecvenţa lor l-a readus pe Fidel Castro în centrul atenţiei şi nu doar pentru faptul că Republica Cuba rămîne unul dintre ultimele bastioane ale marxismului, după prăbuşirea Zidului Berlinului. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Cuba, în luna ianuarie 1998, a fost socotită de mulţi şi ca un succes personal al lui Fidel Castro, fie şi pentru că s-a aflat, în acel moment, în centrul atenţiei mass-media. O serie de personalităţi ale filmului american – Jack Nicholson, Leonardo DiCaprio, Arnold Schwarzenegger – au vizitat Cuba, stîrnind comentarii contradictorii. Iar producătorii americani păreau a fi interesaţi de proiectul unui film despre

Che Guevara (al cărui rol urma să fie interpretat de starul hollywoodian DiCaprio) şi despre revoluţia cubaneză din 1959. Şi oameni de afaceri americani (pentru 1997 se avansa cifra de 2.000 de miliardari care au vizitat ţara) s-au arătat interesaţi de potenţiala piaţă cubaneză de 11 milioane de oameni. Insula constituie şi o rezervă de hrană marină, nichel şi alte resurse. Ca să nu mai amintim de potenţialul ei turistic.

Iată de ce, în noiembrie 1998 agenţiile internaţionale de presă vorbeau despre anul victoriei diplomaţiei pentru Fidel Castro. Din Cuba veneau însă şi altfel de semnale. Revista franceză „L’Express“ publica în numărul 2.453 (9-15 iulie 1998) un articol în care erau enumerate stări şi acţiuni ce dovedeau sporirea nemulţumirilor faţă de regimul lui Fidel Castro, pe de o parte, şi uzura sistemului de supraveghere şi control. Afişe care cereau plecarea liderului, care îl acuzau că înfometa poporul, manifestaţii la Havana, sporirea numărului de sinucideri (rata sinucigaşilor, 20 la 100.000 locuitori, cea mai mare din America Latină, la acea vreme).

Să încercăm să rememorăm – cu ajutorul unor variate surse, între care şi cartea semnată de Marifeli Páry-Stable, „Revoluţia cubaneză. Origini, evoluţie şi moştenire”, apărută în 1993 la Oxford University Press – principalele date ale istoriei Cubei, cît şi momentele mai importante ale revoluţiei conduse de Fidel Castro.

Nu se ştie exact în ce punct al insulei Cuba a debarcat Cristofor Columb, la 28 octombrie 1492. Sigur este că el era convins că ajunsese în regatul Mangi, adică în China de Sud. Doar aşa spuneau şi Ptolemeu şi Pliniu cel Bătrîn şi Marco Polo și Al Fargani şi florentinul Toscanelli. Există aur aici? – îi întreabă Columb pe băştinaşi. Da – i se răspunde -, la Cubanacan, adică în centrul Cubei. Dar el aude Gran Can, adică marele han. Chiar şi în timpul celei de-a patra traversări a Atlanticului, în 1502, Columb mai susţine că se îndreaptă spre China. De altfel, în cursul celei de a doua expediţii transatlantice, amiralul genovez îi pusese pe marinari să încheie „Jurămîntul din Cuba“. Columb acceptă să se întoarcă în Spania, cu condiţia ca membrii echipajului să îi susţină punctul de vedere că descoperiseră China. Altfel, îi ameninţă că îi poartă într-o călătorie în jurul lumii.

Deja însă, în 1500, Juan de la Cosa prezenta în Planisfera sa nautică, o insulă: Cuba. Dovada urma să o facă în 1509 Sebastian de Ocampo, ocolind insula. Locuitorii insulei nu au avut probabil habar de toate aceste dispute. Pentru ei, a început foarte repede calvarul, cel care avea să fie una dintre cele două feţe ale istoriei cubane. Cealaltă faţă era cea zîmbitoare, a celor pentru care insula era un paradis al îmbogăţirii rapide, apoi al cheltuirii fără grijă a banilor agonisiţi.

În 1511, Diego Columb, fiul navigatorului, trimite patru nave şi 300 de oameni în Cuba. Las Casas îşi amintea: „Indienii veneau la noi cu provizii şi zîmbete.

Bărbaţi, femei, copii: 3.000 au fost hăcuiţi cu săbiile, fără vreun motiv“. Trimisul lui Diego Columb, Diego Velazquez de Cuellar, l-a expediat în 1515 pe Panfilo de Narvaez să întemeieze Havana. Au încercat mai întîi pe coasta de sud a insulei, dar au întîlnit prea multe insecte. Au pornit către nord; un alt dezastru. Abia la 25 noiembrie 1519 au reuşit să găsească un amplasament potrivit, acolo unde se află oraşul şi astăzi. Din 1553, Havana, cu reşedinţa guvernatorului, cu cei 200 de spanioli şi cu portul său devine cheia Lumii Noi spaniole. Cuba este baza de plecare a conchistadorilor. În acelaşi timp, tentaţia aurului aztec sau a celui mexican face ca insula să se golească. Cei rămaşi, din diferite motive, trebuie să se întoarcă la agricultură. Cum variola venise de hac celei mai mari părţi a băştinaşilor, este nevoie de braţe de muncă. Primii sclavi negri ajung în Cuba în 1513.

Cine mai ştie astăzi că principala cultură a Cubei, trestia de zahăr, provine tocmai din Palestina? La sfîrşitul Secolului al XIII-lea, cruciaţii o aduseseră în Europa. S-a aclimatizat în Cipru, în Sicilia, în insulele Canare şi Sao Tome. Prima plantaţie de trestie de zahăr este creată în Cuba în 1576. Cu timpul, insula devine una dintre ţintele predilecte ale corsarilor. La 29 mai 1586, Francis Drake bombardează Havana. Dar abia în 1762 oraşul este cucerit de britanici. La 4 ianuarie regele George III declară război Spaniei. La 6 iunie, o armadă apare în faţa Havanei. Unul dintre cei care o comandau, Augustus, îşi încurajează oamenii: „Curaj, micuţilor! Aceste locuri sînt pavate cu aur! Vom fi la fel de bogaţi ca şi evreii!“. Luis Vicente de Velasco Isla, apărătorul oraşului, cade la 13 august şi, odată cu el, încetează şi rezistenţa spaniolilor. Şi astăzi, flota militară spaniolă numără o navă care îi poartă numele.

Printr-unul dintre paradoxurile istoriei, înfrîngerea se transformă în punct de pornire pentru o nouă dezvoltare. Prin Tratatul de la Paris, Cuba revine Spaniei, care cedează englezilor Jamaica. Scurtul răstimp al stăpînirii britanice a contribuit însă la relansarea economică a insulei. Monopolul spaniol asupra portului şi negoţului cu negri a fost înlăturat pentru totdeauna. Decretată în 1817, cu surle și trîmbiţe, atît de Marea Britanie, cît şi de către Spania, abolirea sclaviei a rămas doar o vorbă frumoasă în Cuba. Sub ochiul îngăduitor al guvernatorului şi al Bisericii, traficul cu carne umană continuă nestingherit. Atunci cînd sînt biciuite negresele însărcinate, ele sînt întinse pe pămînt, după ce s-a scobit mai întîi o gaură pentru a le proteja de lovituri pîntecul.

Revoltele negrilor se succed în tot Secolul XIX. În 1812, Jose Antonio Aponte, negru eliberat, ridică la luptă pe sclavi. Poreclit „Spartacus al Cubei“, sfîrşeşte asemenea acestuia. În 1868, Carlos Manuel de Cespedos îi eliberează pe toţi sclavii de pe plantaţia sa. Gestul său declanşează un adevărat război, care va dura zece ani. Pacea de la Zanjon îi pune capăt, fără a rezolva însă problema. În 1895, Jose Marti reaprinde flacăra revoltei. De data aceasta, insurgenţii strigă: „Trăiască Cuba liberă!“. La 19 mai, un glonţ de revolver îl răpune pe Jose Marti. Rămîn în urma lui cuvintele profetice: „Este de datoria mea, pentru independenţa Cubei, să împiedic Statele Unite să controleze Antilele şi să le invadeze... Cunosc Monstrul pentru că am trăit în pîntecul său“.

(va urma)

Dor I n m ATEI

Columb debarcînd în Lumea Nouă

Istoria se

repetă.

Evacuarea de la Lavra Pecerskaia și schisma B.O.U.

(urmare din pag. 1)

„În 1028, ajungînd la Kiev, a aflat o peșteră pe Nipru, săpată de către preotul Ilarion, în care se așază, trăind numai cu pîine și apă. I s-au alăturat îndată alți 12 frați rîvnitori pentru Christos, printre care: Nikon, Leontie și Teodosie. Mărindu-se numărul fraților la o sută și nemaiavînd loc în peșteri, la slujbele ce se țineau în bisericuțele subterane, s-a construit o primă biserică din lemn, la suprafață, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Părinții se nevoiau însă tot în peșteri, cu rugăciune și post.

Biserica din lemn construită deasupra peșterilor a devenit la fel de neîncăpătoare pentru toți cei care veneau la slujbele de la Lavra. Atunci Maica Domnului a lucrat în chip minunat la construirea bisericii celei mari a Pecerskăi, arătîndu-se în vremea Sfinților Antonie și Teodosie unor zidari, pe care i-a chemat Preacurata la biserica din Vlaherne, în Constantinopol, zicîndu-le: «Voiesc să-mi zidesc o biserică în orașul Kiev din Rusia. Luați-vă aur pentru trei ani și mergeți să lucrați în acel loc». Le-a spus apoi că vor fi întîmpinați de către Antonie și Teodosie și că vor fi răsplătiți cum se cuvine. Tot atunci au primit părticele din moaștele Sfinților Mucenici Artemie, Areta, Acachie, Iacov, Leontie, Policnet și Teodor, pentru a fi așezate la temelia bisericii. Le-a mai dat, de asemenea, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, pentru hram. Meșterii au pornit după porunca Maicii Domnului și, după zece zile, au ajuns la Kiev și au aflat pe preacuvioșii Antonie și Teodosie de la Pecerska. Acestora le-a cerut să le arate locul construirii bisericii, însă ei nu pricepeau nimic. Și adunîndu-se toți frații, meșterii au povestit în fața tuturor cele întîmplate. Rugînduse trei zile, Sf. Antonie i-a cerut lui Dumnezeu să fie peste tot locul rouă, iar pe locul unde trebuia construită biserica să nu fie umezeală. Și Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. A doua oară s-a rugat să fie rouă pe locul unde se va construi biserica, iar în jur să fie pămîntul uscat. A treia oară, ca să se înțeleagă de către toți că acel loc este bine plăcut lui Dumnezeu, la rugăciunea Sf. Antonie s-a pogorît foc din cer cît măsura bisericii, săpîndu-se în jurul locului șanțuri adînci. Biserica aceasta minunată a fost sfințită în anul 1089, de către Mitropolitul Ioan, la mult timp după plecarea la cer a Sf. Antonie și Teodosie”.

Am început editorialul cu acest lung citat din două articole preluate de pe site-ul crestinortodox.ro despre Lavra Pecerskaia, fiindcă miercuri, 29 martie 2023, mînăstirea a fost evacuată de către autoritățile ucrainene. Presa occidentală folosește prilejul pentru a-l comenta din punct de vedere laic, fără să aibă habar de organizarea Bisericii creștin-ortodoxe, considerînd Biserica o altă instituție laică de felul parlamentelor, primăriilor, poliției sau școlii, iar pe slujitorii săi niște funcționari publici. Nu mai vorbesc despre faptul că, în opinia lor, Dumnezeu e o poveste inventată, în care cred doar proștii.

În acest fel, ziarul Politico comentează acest eveniment prin prisma luptei poporului ucrainean contra agresiunii ruse. Citez: „Miercuri este termenul limită pentru ca cei 1.000 de locuitori ai mînăstirii să-și părăsească casa. Poliția a inspectat vehiculele care plecau pentru a se asigura că nici unul nu era încărcat cu cele peste 800 de icoane, cruci și alte artefacte de neprețuit depozitate în complexul religios. (...) Expulzările din Lavra vin, din punct de vedere tehnic, ca parte a rezilierii unui acord vechi de 10 ani privind folosirea gratuită a clădirilor religioase și a altor proprietăți de stat pe care mînăstirea l-a semnat în 2013. Acest contract a fost încheiat după ce s-a aflat de numeroase încălcări ale condițiilor de chirie de către sfinții chiriași. În realitate (recunoaște ziarul germanoamerican), chestiunea este extrem de politizată, din cauză că unii clerici din Biserica Ortodoxă Ucraineană au colaborat cu invadatorii ruși. (...) «Nimeni nu plănuiește să plece. Scoatem unele lucruri în cazul în care va avea loc o evacuare forțată sau capturare. Doar ca să ne asigurăm că măcar sanctuarele și alte lucruri nu sînt deteriorate», a declarat pentru POLITICO Arhiepiscopul Iona, șeful departamentului de tineret din cadrul bisericii. «Acum peșterile sînt pline de oameni care se roagă. Unii vor să petreacă noaptea aici. Nu a

existat un apel deschis pentru apărarea Lavrei. Dar dacă există, va veni toată Ucraina». Ministrul ucrainean al Culturii, Oleksandr Tkachenko, a ordonat călugărilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene să părăsească toate incintele Lavrei, dar a spus că autoritățile ucrainene nu vor folosi forța împotriva călugărilor dacă nu respectă termenul. El a mai spus că, dacă călugării vor să rămînă, trebuie doar să-și transfere loialitatea față de Biserica Ortodoxă din Ucraina. Pînă pe 26 martie, peste 1.236 de comunități religioase și mînăstiri au anunțat trecerea de la Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) la Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Doar aproximativ 4% dintre credincioșii ortodocși se identifică acum cu Patriarhia Moscovei, potrivit unui studiu al Institutului Internațional de Sociologie de la Kiev. Majoritatea clericilor din Biserica Patriarhiei Lavra Moscovei încă nu recunosc Biserica Ortodoxă a Ucrainei, chiar dacă Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu i-a acordat independența în 2019.

Oleksandr Tkachenko a ordonat călugărilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene să părăsească toate incintele Lavrei. Mitropolitul Onufriy al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, legată de Rusia, susține că biserica sa este singura autentică din Ucraina, judecîndu-i pe alții drept schismatici. De îndată ce a început invazia rusă pe scară largă, el a condamnat-o public. În mai anul trecut, Biserica Ortodoxă Ucraineană a anunțat că s-a despărțit de Patriarhia Rusă și a încetat să se mai roage pentru Patriarhul Rusiei Kiril, a spus Arhiepiscopul Iona. «A fost uciderea fratelui său de către Cain», a spus Iona, spunînd despre Ucraina și Rusia că sînt națiuni surori”. Că jurnaliștii de la Politico nu cunosc regulile Bisericii ortodoxe nu mă miră, dar că nu și-au dat osteneala să afle punctul de vedere al acesteia, ca jurnaliști respectabili ce se consideră, asta mă miră. Astfel, pentru aceștia și pentru cei de la Emerging Europe, schisma petrecută în anul 2018 între Biserica Ucraineană și Patriarhia Moscovei e ca și cum primăria unui sat din județul Brașov s-ar fi separat administrativ de Prefectură, devenind de sine stătătoare. Ziariștii occidentali s-au bazat în aprecierile lor pe faptul că Patriarhia Constantinopolului le-a acordat în 2019 dreptul de autocefalie celor din Biserica Ucraineană, iar asta era suficient. Greșit. Dacă ar fi cercetat lucrurile mai îndeaproape, ar fi aflat că Patriarhia de la Constantinopol nu mai poate sub nici o formă interveni în chestiunile ce se află sub autoritatea Patriarhului Chiril.

Fiindcă eu nu sînt jurnalist, ci doar un ghid de turism care a ajuns să scrie la ziar, pentru a nu greși, m-am documentat de la sursă. Astfel, am găsit pe site-ul marturisireaortodoxa.ro o scrisoare din anul 2019 a unei Sinaxe Interortodoxe de la Botoșani, adresată Sinodului B.O.R. pe tema schismei Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Iată ce scrie acolo: „Astfel, interpretînd forțat sfintele canoane 9, 17, 28 ale sinodului al IV-lea ecumenic, care permit sinodului din Constantinopol să judece pricini bisericești ale Bisericii din epoca în care au fost emise acele canoane, Patriarhul ecumenic și sinodul pe care îl conduce au decis să ofere autocefalie unor grupări schismatice din Ucraina, ignorînd faptul că actuala configurație a Bisericilor Ortodoxe locale, alcătuită pe temeiul canoanelor 34 apostolic și al celorlalte canoane care statornicesc principiul autocefaliei și al jurisdicției depline a Bisericii Autocefale pe teritoriul său canonic, nu permite Patriarhiei Ecumenice să intervină în problemele interne ale unei Biserici locale. În acțiunea sa, Patriarhia Ecumenică s-a prevalat de faptul că a avut jurisdicție în trecut asupra Mitropoliei Kievului, pe care a predat-o Patriarhiei Rusiei în 1686, aceasta din urmă administrînd Biserica Ucraineană pînă în zilele noastre fără întrerupere.

Pretenția Patriarhiei Constantinopolului de autoritate canonică asupra Ucrainei după trei secole este neîntemeiată din mai multe motive. Mai întîi, pentru că nu respectă canonul 17 al sinodului al IV-lea ecumenic, care statornicește că după treizeci de ani de stăpînire necontenită și netulburată a unui teritoriu canonic acela revine celui care îl stăpînește, nemaiputînd fi revendicat de către cel care l-a cedat. În al doilea rînd, continuatoarea de drept a Mitropoliei Kievului din 1686 este actuala Biserică Ortodoxă a Ucrainei a Patriarhiei Rusiei, iar nu grupările schismatice create după 1990 pe teritoriul acestei țări. Juridic și canonic ar fi fost corect

ca Patriarhia Ecumenică să acționeze în sprijinul acestei Biserici, dacă ea ar fi cerut revenirea la Biserica Constantinopolului. Biserica Ortodoxă Ucraineană însă se opune acestei schimbări de jurisdicție și rămîne atașată de actuala sa stare canonică, bucurîndu-se de o largă autonomie în interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse, care îi permite să își facă nestingherită datoria față de poporul său, alcătuit în acel teritoriu atît din cetățeni de origine ucraineană, cît și din ruși.

Prin urmare, în pretenția sa de a prelua conducerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene Patriarhia Ecumenică a întemeiat în teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse o entitate nouă, care nu are nimic de a face cu entitatea juridică aflată pînă în Secolul al XVII-lea sub ascultarea sa canonică. Prin această acțiune, Patriarhul Ecumenic și sinodul constantinopolitan au încălcat canoanele 34, 35 apostolic, 2 sin. II ec., 8 sin. III ec., 17 sin. VI ec., 13 Antiohia, 56 Cartagina, care pedepsesc cu caterisirea episcopul ce se implică abuziv în viața altei eparhii.

În acțiunea sa, Patriarhia Ecumenică a folosit intens sprijinul puterii politice de la Kiev, pentru care Chestiunea Tomosului de Autocefalie depășește cu mult viața bisericească, de vreme ce statul s-a implicat în ea. Este o chestiune ce ține de independența noastră. Este o chestiune de siguranță națională. Este o chestiune de statalitate. Este o chestiune ce ține de geopolitica globală… Autocefalia este parte componentă a strategiei pro-europene și pro-ucrainene, pe care o implementăm constant în ultimii patru ani și, subliniez, o vom implementa și pe mai departe. Este temelia drumului pe care ne vom dezvolta ca Stat al Ucrainei și națiune ucraineană. Tomosul este de fapt o nouă Declarație de Independență a Ucrainei. Imperiul și-a pierdut ultimele butoane de control în fosta colonie. Implicarea politicului în problemele bisericești se vede din dezvoltările ulterioare, în care statul a început o persecuție fără precedent în ultimele decenii în lumea ortodoxă împotriva celor ce refuză aderarea la gruparea schismatică nou creată. Acțiunile serviciilor ucrainene de securitate denotă că în Ucraina cei ce se opun noii structuri religioase sînt asociați dușmanilor țării și persecutați ca infractori. În același timp, noua structură răsplătește electoral sprijinul pe care l-a primit din partea statului, existînd preoți care afirmă că cine nu votează la alegeri cu președintele care a condus campania de obținere a tomosului autocefaliei «va arde în iad».

Cu toate acestea, artizanii politici ai acestei construcții schismatice au pierdut de curînd puterea în favoarea unui actor de comedie, ale cărui planuri politice s-ar putea să nu coincidă cu ale celor care au creat gruparea schismatică recunoscută oficial de către Fanar. (cît de exact au văzut viitorul preoții care au scris această scrisoare în anul 2019) Prin acțiunea sa, Patriarhia Ecumenică încalcă și canonul 12 de la sinodul al IV-lea ecumenic, care interzice folosirea puterii politice pentru a rupe o mitropolie în două și a înscăuna doi mitropoliți în același timp. Canonul recomandă ca în astfel de situații mitropolitul ilegitim să rămînă cu un titlu onorific, mitropolia inițială să își reia funcțiunea firească, iar episcopul care a îndrăznit să facă acest lucru «să cadă din spița sa»”.

După cum vedeți, problema nu e deloc așa cum o prezintă presa occidentală, dar în lumea asta guvernată de bani și putere cine să se mai uite la niște detalii neimportante ale unei instituții care și așa, din punctul lor de vedere e cam degeaba pe planetă?

Am scris în titlu că istoria se repetă, referindu-mă la oprimarea Bisericii Ortodoxe care a mai avut loc în istoria Ucrainei de la vest de Nipru, așa cum puteți citi în seria mea de articole intitulate „Rădăcinile unui război”. Așadar, nimic nou sau imprevizibil sub soare și dacă lucrurile vor continua ca atunci cînd ortodocșii au fost aduși sub ascultarea bisericii unite cu Roma, adică greco-catolică, vorbele scrise de același site ortodox citat mai sus în octombrie 2019 despre acordarea Tomos-ului de către Patriarhia Constantinopolitană capătă o altă greutate, a cărei veridicitate se va vedea în următorii ani: „Cum s-a putut acorda autocefalie unei structuri eclesiale despre care se știe că se află în atenția unui proiect papistaș mai larg, de creare a unei Biserici Ucrainene binecuvîntate și de Roma și de Constantinopol, care să cuprindă ramura occidentală și orientală, adică ortodocși și greco-catolici?”.

Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt •

● Liderul coaliției de centru-dreapta din Finlanda a revendicat victoria în alegerile parlamentare care au avut loc duminică. După numărarea a 94% din voturi, formațiunea conservatorului Petteri Orpo, Partidul Coaliției Naționale, este cotată cu 48 de locuri în Parlament, extrema dreaptă cu 46, iar socialdemocrații cu 43. În aceste condiții, Orpo poate revendica postul de prim-ministru. ● Producătorul german de armament Rheinmetall (RHMG.DE) construieşte un centru militar de întreţinere şi logistică la Satu Mare, care ar trebui să înceapă să funcţioneze în această lună pentru a asigura mentenanţa armelor folosite pentru războiul din Ucraina, a anunţat duminică compania. „Hub-ul de service ar trebui să joace un rol central în menţinerea pregătirii operaţionale a sistemelor de luptă occidentale folosite în Ucraina şi în asigurarea disponibilităţii sprijinului logistic”, a declarat un purtător de cuvînt al companiei, citat de Reuters Hub-ul, situat în apropierea graniţei cu Ucraina, va asigura service pentru obuziere autopropulsate, tancuri Leopard 2 şi Challenger, vehicule de luptă pentru infanterie Marder, vehicule blindate de transport Fuchs şi camioane militare. „Este o preocupare cheie pentru noi, la Rheinmetall, să oferim forţelor NATO şi Ucrainei cel mai bun sprijin posibil”, a declarat directorul general Armin Papperger într-un comunicat. ● Comisia Europeană pregătește al doilea pachet de ajutor pentru fermierii afectați de afluxul de grîne la prețuri scăzute din Ucraina. Acesta va fi în valoare de 75 de milioane de euro, potrivit informațiilor venite de la reprezentanți ai Comisiei Europene. Ministerul Agriculturii nu a putut demonstra pierderile înregistrate de fermierii români afectați de afluxul de grîne la prețuri scăzute din Ucraina, astfel că nivelul compensațiilor stabilit de Comisia Europeană este mult mai mic decît cel cerut de țara noastră. „C.E. a decis oficial împărțirea celor 56,3 milioane de euro alocate în prima fază. Polonia va primi 29,5 milioane de euro, Bulgaria va primi 16,75 milioane de euro, iar România 10,05 milioane de euro. Cele trei state au posibilitatea să ofere ajutor național suplimentar pînă la maximum 100% din suma corespunzătoare. ● Profesorii români sînt printre cei mai prost plătiți din Europa. Dascălii noştri au printre cele mai mici salarii anuale cu normă întreagă de pe „bătrînul continent”, arată un raport publicat al Comisiei Europene. În coada acestui clasament se mai află țări precum Bulgaria, Letonia, Ungaria și Polonia. „Sînt oamenii care pleacă din România să lucreze în alte state ale Uniunii Europene pentru că acolo sînt veniturile mai mari. Dacă ne uităm la cum au evoluat salariile în ultima perioadă, la nivelul lunii ianuarie creşterea anuală a fost de 15%, o creştere semnificativă care compensează cea mai mare parte din inflaţie. Salariile vor continua să crească în România, ca procent, mai mult decît în alte ţări semidezvoltate ale Uniunii Europene, însă va rămîne acest decalaj, iar românii vor continua să plece”, a explicat Adrian Codîrlaşu, vicepreşedinte CFA România. ● Solul planetei Marte ar putea conține toți nutrienții necesari pentru cultivarea orezului, una dintre cerealele de importanță primordială în alimentația umană. Acest lucru este sugerat de rezultatele unui experiment realizat de o echipă de cercetare de la Universitatea din Arkansas care a încercat să crească plante de orez într-un sol care simulează solul marțian, potrivit Fan Page Viitoarele misiuni care vor aduce oamenii pe Marte reprezintă o provocare uriașă pentru comunitatea științifică, care lucrează deja pentru a evita ca astronauții să se bazeze doar pe provizii pentru

alimentația lor. În acești termeni, alternativa la soluțiile actuale pentru misiunile spațiale pe termen lung, adică hrana deshidratată sau preambalată trimisă de pe Pămînt, este reprezentată de agricultura marțiană, care ar oferi posibilitatea creșterii unor cantități mari de hrană direct pe Planeta Roșie. ● Fostul președinte Donald Trump a fost pus sub acuzare de un mare juriu din statul New York, o premieră istorică care este însă doar primul pas într-un lung drum legal. Procurorii i-au contactat joi seară pe avocații lui Donald Trump pentru a stabili data la care acesta va apărea în fața instanței de la New York pentru a fi înștiințat oficial despre acuzațiile sale. Dacă ar refuza, ar putea fi arestat și atunci ar fi necesară „extrădarea” lui din Florida, unde locuiește, la New York, fiecare stat avînd propriul său sistem judiciar. Guvernatorul republican al Floridei, Ron DeSantis, a anunțat pe Twitter că nu va fi foarte cooperant, deși Constituția îi interzice să se opună transferului. Potrivit presei americane, Donald Trump ar trebui totuși să accepte să se prezinte în fața justiției din New York. Este probabil ca avocații lui Donald Trump să se angajeze într-un război legal de gherilă pentru a încerca să invalideze rechizitoriul. Cu toate acestea, Donald Trump a decis să se prezinte marți în fața instanței din New York. ● Finlanda va adera oficial la NATO în următoarele zile, după ce joi parlamentul Turciei a ratificat accesul ţării nordice în Alianţa Nord-Atlantică, a anunţat vineri secretarul general al organizaţiei, Jens Stoltenberg, citat de Reuters și Agerpres. „Toţi cei 30 de aliaţi din NATO au ratificat protocolul de aderare. Aştept cu nerăbdare arborarea drapelului Finlandei la sediul NATO în zilele următoare”, a scris Stoltenberg pe Twitter. ● Cercetătorii americani au stabilit că Venus ar fi avut oceane și lacuri cu pînă la 3 miliarde de ani în urmă. Aceștia au ajuns la aceste concluzii lor după ce au dezvoltat o simulare a compoziției atmosferice a lui Venus, dependentă de timp, „începînd de la sfîrșitul unei ere ipotetice locuibile, cu apă lichidă la suprafață”, așa cum se indică în rezumatul studiului. În acest fel au putut calcula rata pierderii de oxigen în urma evaporării presupuselor lacuri, ajungînd la concluzia că pentru a se regăsi în situația actuală, bazinele trebuie să fi dispărut de mult. Rezultatul acestui studiu contrastează cu cel al unei cercetări efectuate de oamenii de știință de la Departamentul de Fizică și Astronomie al Universității din Uppsala (Suedia) publicată în 2019, conform căreia Venus ar fi fost locuibilă ca Pămîntul în urmă cu 700 de milioane de ani. ● Este China încă o țară în curs de dezvoltare? Dezbaterea este în desfășurare în Statele Unite, unde Casa SUA a aprobat în unanimitate un Proiect de lege care Republica Populară Chineză va fi privată de eticheta de „țară în curs de dezvoltare” în organizațiile internaționale. Un statut care, de fapt, oferă gigantului asiatic acces la împrumuturi preferențiale și alte beneficii economice. Publicația Inside Over, scrie că măsura americană intitulată „PRC Is Not a Developing Country”, a fost aprobată în unanimitate cu 415 voturi și și este creată pentru a se asigura că RPC nu primește tratament preferențial sau asistență în cadrul organizațiilor pentru statutul său de țară în curs de dezvoltare. Pe scurt, Proiectul de lege „RPC nu este o țară în curs de dezvoltare” are scopul de a cere secretarului de stat să se angajeze să încerce să obțină schimbarea statutului Chinei la ONU și la alte organizații internaționale în care China și Statele Unite sînt membre. Scopul? China să fie considerată o „țară dezvoltată” și cu un „venit mediu-mare”. În ciuda faptului că este a doua cea mai mare economie din lume, după Statele Unite, China este considerată o țară în curs de dezvoltare de către unele organizații internaționale, inclusiv Națiunile Unite. ● Locuitorii

Actualitatea pe scurt

Parisului şi-au exprimat duminică o opoziţie foarte largă faţă de trotinetele electrice de închiriat, aproape 90% votînd împotrivă în cursul unei consultări fără precedent, potrivit datelor publicate de primăria capitalei Franţei, scrie AFP. Primarul Anne Hidalgo s-a angajat să respecte rezultatul, oricare ar fi acesta. După ce le-a acceptat în 2018, Parisul va deveni astfel singura capitală europeană care va interzice complet aceste trotinete la încheierea contractelor cu cei trei operatori privaţi (Lime, Tier şi Dott), pe 31 august. ● O echipă de cercetători medicali militari din China afirmă că a inserat o genă de la tardigrade în celule stem embrionare umane care a generat o creștere semnificativă a rezistența acestora la radiații, scrie South China Morning Post. Potrivit cercetătorilor, succesul acestui experiment fără precedent ar putea duce la soldați super rezistenți, care ar putea supraviețui atacurilor nucleare. Ursul de apă, cunoscut și sub numele de tardigrad, este un animal cu opt picioare mai mic de 1 milimetru și cea mai rezistentă creatură de pe Pămînt. De-a lungul anilor de teste științifice, a supraviețuit la -200 de grade Celsius, mai mult de o oră în apă clocotită și după ce a zburat în spațiu. ● Raportul privind starea învățămîntului superior 2021/2022, al Ministerului Educației, arată care sînt universitățile și facultățile din țara noastră preferate de tinerii români. Universitatea preferată de tinerii români este „Babeș Bolyai” (UBB) din ClujNapoca. Anul trecut, aici erau înscriși 39.897 de studenți care făceau parte din regimul subvenționat și cu taxă al fiecărui ciclu de studiu (licență, master și doctorat), potrivit unui raport public ce privește starea învățămîntului universitar. A doua cea mai căutată universitate este Universitatea din București (33.107), iar cea de-a treia – Politehnica din București (28.381). Topul este continuat de Universitatea „A.I. Cuza” din Iași, ASE din București, Universitatea „Transilvania” din Brașov, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Universitatea din Craiova, Universitatea de Vest din Timișoara și Universitatea „Ovidius” din Constanța (14.132 de studenți). În topul universităților cu cei mai puțini studenți, pe locul I se află Universitatea de Artă Teatrală din Tîrgu Mureș (437 de studenți), care este urmată de UNATC „I.L. Caragiale” din București (920). Pe locul 10 în acest top se află Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București (3.394). ● Populația Marii Britanii are mai multă încredere în UE decît în Westminster, inversînd o tendință care durează de mai bine de trei decenii, potrivit unui studiu publicat joi de Institutul de Politică al King’s College din Londra. Analiza face parte din ancheta World Values Survey, care examinează încrederea pe care oamenii din 24 de țări – din Nigeria pînă în Coreea de Sud – o au în diverse instituții publice, inclusiv în presă și poliție, transmite publicația spaniolă El Mundo, citată de Rador. De cînd țara a votat la referendumul pentru Brexit, în urmă cu aproape șapte ani, proporția britanicilor care spun că au încredere în Parlament a scăzut cu 10 puncte procentuale, pînă la 22%, în timp ce s-a înregistrat o creștere cu șapte puncte procentuale a încrederii în blocul comunitar, în creștere, pînă la 39%. În aceeași perioadă a scăzut și încrederea în guvernul britanic, cinci puncte procentuale, de la 29% la 24%. Studiul mai relevă că doar 24% dintre respondenți s-au declarat „fericiți” că Marea Britanie a votat pentru părăsirea UE, în timp ce 49% s-au declarat „dezamăgiți”, această dezamăgire fiind cea mai pronunțată în Scoția (59%) și Irlanda de Nord (54%). Mai mult, încrederea în Uniunea Europeană a cunoscut o creștere notabilă în rîndul tuturor generațiilor. r.m.

Konrad Adenauer – „Sînt german, european și creștin“

(I)

– Cum a reînviat Germania sfîșiată de război și a determinat viitorul întregii Europe –

De-a lungul istoriei sale, Germania a trecut prin multe răsturnări de situație, dar Secolul al XX-lea a trecut-o, probabil, prin cele mai severe încercări – revoluții, înfrîngerea în cele două războaie mondiale, crize economice și dificila reconstrucție postbelică. La 15 ani după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial, Germania a înregistrat rezultate uimitoare: rata șomajului a scăzut, veniturile gospodăriilor și PIB-ul au crescut rapid. Țara îi datora toate acestea lui Konrad Adenauer – un om care și-a dedicat întreaga viață serviciului public în folosul poporului german. Era un om dependent de muncă, conservator și profund religios, iar toate aceste calități l-au ajutat pe primul cancelar al Germaniei postbelice să construiască un sistem politic stabil și să pună bazele celei mai puternice economii din Europa. Vă amintim povestea lui Konrad Adenauer și vă povestim cum un oficial provincial a devenit un oponent implacabil al național-socialismului și, la o vîrstă înaintată, a scos Germania din criza post război și a devenit unul dintre ideologii integrării europene.

La 8 septembrie 1955, un avion german a aterizat la Moscova, decolînd din Bonn, unde se afla atunci capitala Republicii Federale Germania (RFG). Konrad Adenauer, în vîrstă de 79 de ani, cancelarul statului nou format, a coborît pe pasarelă, însoțit de o delegație germană, și a dat mîna cu Nikolai Bulganin, conducătorul guvernului sovietic. Au fost imediat înconjurați de fotografi, iar blițurile nu au contenit. „Aceștia sînt adevărații dictatori”, a glumit Adenauer, sugerînd zgomotul informațional fără precedent existent în jurul vizitei lui. Și chiar a existat un motiv pentru discuții aprinse: Conferința internațională de la Moscova a devenit posibilă datorită faptului că URSS și Germania (cu excepția părții sale de est, care a fost ocupată de trupele sovietice), la 14 ani de la începutul războiului, au încheiat un acord de pace și au restabilit relații diplomatice.

Konrad Adenauer a stat o săptămînă în capitala sovietică. Rezultatul a fost un acord cu Nikita Hrușciov, cunoscut sub numele de Amnistia Adenauer, după care mii de prizonieri de război germani s-au întors în Germania. Acesta a fost un pas important pentru cele două țări care nu mai erau în război una cu cealaltă, dar în același timp a devenit clar că germanii nu ar trebui să spere la unificarea Germaniei. Mai erau mai bine de trei decenii pînă la demolarea Zidului Berlinului, care la acea vreme nici măcar nu era construit. Cu toate acestea, Adenauer avea alte preocupări: pe umerii lui stătea sarcina construirii unui nou stat german. În acei ani, el a pus pietrele de temelie ale sistemului economic și politic al Germaniei, determinînd cursul țării – și, după cum s-a dovedit, a majorității statelor vecine –pentru mulți ani.

Rugați-vă și lucrați

pe care părinții lui i-au conturat-o, astfel că a început să studieze jurisprudența. Pentru a face o carieră în acest domeniu, a schimbat de două ori universitățile, stabilindu-se în cele din urmă la Bonn. O diplomă de la Universitatea din Bonn i-a permis să intre în serviciul de avocatură în Regatul Prusiei, fapt pe care l-a dorit Adenauer Sr. de la fiul său. A deveni avocat în Prusia la sfîrșitul Secolului al XIX-lea nu a fost ușor. Adenauer a intrat în instanță la vîrsta de 21 de ani, dar stagiarilor li se plătea un salariu atît de mic încît abia la 26 de ani a încetat să mai fie dependent financiar de tatăl său. Pînă atunci se ridicase la rangul de consultant. Succesul său în carieră a fost parțial îngreunat de sănătatea sa: bronșita cronică l-a făcut inapt pentru serviciul militar, iar în ochii birocraților prusaci acesta a fost un neajuns clar. La vîrsta de 28 de ani, Konrad Adenauer, aflat deja în funcția de procuror junior, s-a căsătorit cu Emma Weyer, o fată dintr-o familie veche și influentă din Köln. Deși căsătoria a fost încheiată din dragoste, istoricul Alexei Filitov notează că alegerea unei mirese din înalta societate ar fi putut juca un rol important în soarta tînărului avocat. La scurt timp după căsătoria sa, Adenauer a reușit să intre în Parlamentul din Köln ca deputat adjunct. Trei ani mai tîrziu, politicianul novice a devenit asistent al primarului. Dar chiar și pe lîngă rudele influente, tînărul Adenauer avea multiple avantaje: s-a impus ca un șef adjunct gospodar, scrupulos și meticulos al unui oraș influent în afacerile oficiale.

Cînd a izbucnit Primul Război Mondial în 1914, problema cheie pentru Köln, unde se adunau răniții, era aprovizionarea. O mare responsabilitate a căzut pe asistentul primarului, situație căruia i-a făcut față cu brio. Pe lîngă depozitele noi pline cu cereale, autoritățile orașului au decis să cumpere mai multe vaci de lapte. Nu erau destule pășuni, așa că pășunau inclusiv în parcurile orașului. O altă măsură neașteptată a fost popularizarea mîncărurilor vegetariene: cîrnații și șnițelele din făină de soia și cereale au reprezentat o inovație a lui Adenauer.

Politicianul a fost ajutat în carieră nu numai de rude, iar succesul său nu a fost determinat doar de aspectele economice, ci și de faptul că era un om competent, care a încercat să mențină un echilibru în administrație orașului. Fiind conservator, nu s-a sfiit să inițieze contacte cu social-democrații, pe care mulți dintre asociații săi îi considerau revoluționari periculoși, practic bolșevici. În 1917, primarul din Köln a primit o funcție ministerială la Berlin, iar la următoarele alegeri postul vacant a fost preluat de Konrad Adenauer, care la vîrsta de 41 de ani a devenit cel mai tînăr șef al administrației orașului din întregul regat prusac. În perioada sa de glorie, Adenauer a fost bîntuit de drame personale. Cu puțin timp înainte de alegerea sa ca primar, și-a îngropat iubita soție, iar el însuși a avut un accident de mașină, care i-a schimbat pentru totdeauna viața. Dar în rolul de primar, ales pentru 12 ani, a rămas fidel principiilor sale: abnegație în muncă, echilibru între politicieni din diferite partide, democrație combinată cu o conducere destul de dură.

Era conștient de tot ce se întîmpla în oraș și încerca să țină totul sub control.

Din păcate, stăpînirea democratică a lui Adenauer nu a durat mult: Germania pierdea războiul, iar în 1918 a sosit la Köln un tren plin cu marinari revoluționari. Pe străzile orașului au fost arborate steaguri roșii și, deși primarul a continuat să lucreze în folosul orășenilor, a făcut acest lucru sub controlul unui om numit de revoluționari. Germania a pierdut în cele din urmă războiul, iar revoluționarii au fost înlocuiți de autoritățile de ocupație britanice. Vremurile grele au continuat, iar principala preocupare a autorităților orașului a fost lipsa hranei. Acestea au demarat un program de distribuție a terciului de orz tuturor – e adevărat, nu cea mai gustoasă, dar cu siguranță cea mai accesibilă și satisfăcătoare mîncare.

Cu toate dezavantajele ocupației, Adenauer și-a înțeles avantajele față de revoluție. A dezvoltat o relație de afaceri constructivă cu administrația britanică și nici nu și-a imaginat cît de utilă urma să îi fie această experiență 30 de ani mai tîrziu.

Un primar dezamăgit (1)

La zece ani după încheierea războiului, Adenauer era încă în funcție. S-a impus ca un manager eficient în toată țara și a cîștigat și mai multe conexiuni în cercurile politice. Au vrut chiar să-l nominalizeze drept cancelar al nou-formatei republici de la Weimar. Statul instabil era în criză, în el se maturiza un nou guvern – Național-Socialist.

Cînd trupele de ocupație au părăsit Köln, Adenauer a ținut un discurs la o sărbătoare generală despre patriotism, sentiment național și unitatea poporului de dragul măreției țării. Ceva asemănător se putea auzi la mitingurile național-socialiste, care deveneau din ce în ce mai populare în Germania postbelică. Adenauer cu greu ar fi fost de acord că el și naziștii aveau o înțelegere comună a conceptului de mîndrie națională. Ei, împreună cu comuniștii, îi considerau radicali. Cu atît mai neașteptată a fost venirea lor la putere tocmai prin mijloace parlamentare.

Funcționarul public Johann-Konrad Adenauer a fost un burghez german (la acea vreme prusac): brutar-negustor, s-a remarcat în războiul cu Austria și datorită acestui fapt a făcut carieră publică, a lucrat ca secretar la primăria din Köln. Catolic practicant, el apărea în fiecare duminică la biserică împreună cu familia lui extinsă. În 1876 s-a născut al treilea fiu al său, pe nume Konrad, în onoarea tatălui său. Băiatul, ca și frații și surorile sale, a fost insuflat cu perseverență în muncă, compasiune, cumpătare și alte virtuți creștine, încă din copilărie. Codul cultural al filistenilor germani de atunci se potrivea bine viitorului politician: în copilărie și adolescență, el a fost un copil calm și perseverant, care nu s-a remarcat printre colegii săi, dar nici nu a rămas anonim. După gimnaziu, tînărul Konrad a mers mai departe pe calea

Reînvierea mîndriei imperiale, revenirea puterii militare și a puterii individuale – toate aceste aspecte ale noii vieți sub național-socialiști nu l-au atras pe politician. Adenauer a fost un susținător al ordinii, dar în ordinea nazistă exista prea mult exercițiu prusac și furie crudă, foarte departe de precauția și moderația clasei bogate din Köln. A avut primul său conflict cu Adolf Hitler aproape imediat după ce a venit la putere. În 1933, cînd Führer-ul a zburat la Köln pentru o vizită, Adenauer a refuzat să atîrne pancarte cu o zvastică pe instituțiile statului și nu l-a întîmpinat pe șeful celui de-al Treilea Reich la aeroport. Naziștii i-au observat antipatia față de noul sistem și l-au răsplătit la fel: au lansat o campanie de propagandă împotriva lui Adenauer. Proclamațiile de stradă aminteau de legăturile sale cu separatiștii și cereau represalii. Totuși, o astfel de retorică politică era în ordinea lucrurilor la acea vreme. Represaliile nu au întîrziat să apară – Adenauer a primit amenințări cu moartea și a fost nevoit să părăsească Köln. Imediat după aceasta, naziștii au anunțat că primarul a fost destituit, l-au acuzat de corupție și i-au confiscat bunurile. Partidul de Centru, în care era membru, a fost scos în afara legii. După ce și-a părăsit orașul natal, Adenauer a trăit o perioadă într-o mînăstire, apoi s-a mutat împreună cu a doua soție și copiii în orașul Röndorf, lîngă Bonn. În anii următori, a încercat să nu atragă atenția. Nu s-a alăturat Partidului Național Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP), dar, obișnuit cu ideea legitimității puterii, nu credea în posibilitatea unei lovituri de stat în țară, de aceea a refuzat să se alăture Rezistenței. În plus, era capul unei familii numeroase: soțiile și copiii fiilor săi, recrutați în armată, locuiau în casa lui. Îi era frică pentru cei dragi și se temea de poliția secretă –după cum s-a dovedit, din motive întemeiate. (va urma)

N.K.

Mama unui prizonier de război internat în URSS îi mulțumește lui Adenauer la întoarcerea acestuia de la Moscova

Doza de sãnãtate

Dimensiunea sufletească a unei boli

Sănătate pentru corp și spirit. De ce trebuie să ne îngrijim și de partea spirituală pentru a fi mereu în echilibru energetic cu noi înșine și cu universul? Pentru că facem parte din acest univers, pentru că el nu este perfect fără noi, iar rolul nostru pe această planetă este să îndeplinim scopul pentru care am fost trimiși pe acest pămînt. A avea grijă permanent de corpul nostru fizic și de cel energetic reprezintă o prioritate pentru fiecare dintre noi. Nu degeaba spuneau grecii antici: „Dacă nu îți iubești corpul, care este templul tău, lăcașul care îți adăpostește sufletul, acest corp se va îmbolnăvi și te va părăsi”.

Există o mulțime de boli și suferințe care au drept cauză primordială un suflet supărat, împovărat. De exemplu: frica înseamnă lipsa de încredere în fluxul și progresul vieții, iar noi, în loc să avem încredere și să manifestăm iubire față de propria persoană, trebuie să ne încredem în fluxul vieții. În spatele celulei stă gîndul. Corpul nostru se reface constant, fiecare celulă din organism este programată să lupte pentru viața ei, să mențină în echilibru organul din care face parte. Sănătatea reprezintă o comunicare energetică permanentă și echilibrată între celulele corpului, iar boala, din contră, este lipsa acestei comunicări energetice coerente, care, de cele mai multe ori, are la bază frica, neîncrederea, supărările acumulate.

O istorie a farselor (296)

Un impostor la Curtea Angliei (4)

La urma urmei, o treime din aceste revendicări din America îi aparţineau doar „baronului de Arizonac“. Mallet Prevost, lingvist şi istoric, a fost numit investigatorul acestui caz, dovedindu-se la fel de stăruitor și metodic ca și Reavis.

Verificînd documentele depuse, el a descoperit că unele aveau primele pagini autentice, dar următoarele erau scrise pe pergamente de origine mai recentă şi cu cerneală obţinută din sînger. Pe cînd, cerneala paginilor originale conţinea fier. Prevost a mers apoi pe urma lui Reavis din Arizona şi California în Mexic, Portugalia şi Spania. în biserica din San Bernan-dino, California, unde se presupunea că se născuse Carmelita, a descoperit că în registrul de naşteri Reavis inserase o pagina întreagă, în care înscrisese naşterea soţiei lui. Hîrtia şi cerneala folosite în registru se potriveau perfect cu originalul. Dar Reavis fusese neglijent. Evidenţa ţinută în particular de către preotul local nega existenţa acestei naşteri. Meţiona doar un alt copil, ale cărui date lipseau din pagina falsificată.

Aşadar, Prevost 1-a demascat pe Reavis, chiar în timp ce acesta din urmă continua să cheltuiască bani cu nemiluita. Probabil că a suferit un şoc cînd, după toţi anii de atentă şi obsedantă pregătire, legea 1-a prins din urmă. Arestat şi judecat în Santa Fe în ianuarie 1895, a rămas atît de sărac încît nu-şi putea permite nici măcar un avocat. Carmelita l-a privit năucită din public în sala de tribunal, pentru că nimeni nu a dorit să o supună acuzării: fusese păcălită tot timpul de soţul ei, trecut acum de 55 de ani. Reavis şi-a petrecut următorii şase ani în penitenciarul din Santa Fe. După ce a divorţat, Carmelita s-a mutat la Denver: de atunci nu se mai ştie nimic de ea. Unul din cei doi gemeni a luptat cu distincţie în primul război mondial, dar asta a fost tot ce s-a mai auzit despre familia lor. Cît îl priveşte pe deţinutul cu numărul 964-A, la eliberare, s-a întors în Phoenix, unde un timp bibliotecarul de la Capitoliul de Stat îl observa răsfoind paginile ediţiilor mai vechi de ziare – pînă cînd, într-o zi, „baronul roşu“ nu s-a mai întors la bibilotecă. Falsul „fiu rătăcitor“ (1)

În ianuarie 1867, într-o cameră întunecată a unui hotel din Paris, Henriette Felicité, văduva moştenitoare Lady Tichborne, bunica singurului copil ce stăpînea proprietatea Hampshire, din Anglia – aparţinînd familiei încă din Secolul al XI-lea – era disperată să creadă că bărbatul din faţa ei este fiul său de mult pierdut. Viaţa ei

Tensiunea arterială mare are la bază, de cele mai multe ori, un conflict emoțional nerezolvat. Trebuie să acceptăm trecutul și să trăim în pace. Gîndurile negative și rememorarea unor conflicte vechi duce la probleme de sănătate. Cancerul are la bază leziuni sufletești profunde, secrete, un doliu neacceptat, ranchiuni de lungă durată. Pentru a ne vindeca, ar trebui să ne gîndim la iertare, iubire de sine și de cei din jurul nostru. Afecțiuni pulmonare sînt provocate, în general, de frică, depresie, o desconsiderare a propriei persoane. Pentru a ne vindeca, trebuie să îi acceptăm și să îi iubim pe cei din jur,

Omul este superb și se poate vindeca dacă învață să își recunoască frumusețea existenței sale și are iubire și încredere în creația divină, baza existenței noastre. Trebuie să lase în urmă victimizările și toate structurile care îl îmbolnăvesc. Eliberarea vine prin deblocările energetice și prin armonizarea energetică a organismului. Spiritul nostru se trezește și își preia rolul destinat în actuala viață. Blocajele energetice din corp ne împiedică să pătrundem în straturile adînci ale spiritului nostru, pentru a înțelege destinația divină.

Fizica cuatică studiază procesele bio-fiziologice și psihologice din corpul omului viu. Este o fizică în

fusese una nefericită, umbrită de tragedie. În urmă cu patruzeci de ani se căsătorise cu James, fratele celui de-al zecelea baronet. Locuind în Paris, cei doi au dat naştere la patru copii – Roger în 1829, apoi două fiice care muriseră încă din copilărie, şi Alfred, care murise recent la vîrsta de douăzeci şi şapte de ani. Roger, emoţional şi încăpăţînat, fusese mereu preferatul ei. Henriette îl iubea nebuneşte, atît de obsesiv încît în 1845 soţul ei, cu pretextul unei înmormîntări în familie la care avea obligaţia să participe, plecase cu Roger în Anglia, după care 1-a trimis la Stonyhurst, faimoasa şcoala catolică cu internat. După patru ani de zile, James îi asigurase un post în cadrul gărzii Al Şaselea Dragon. Totul a decurs foarte bine pînă în 1852, cînd tînărul bărbat s-a îndrăgostit de Katherine Doughty, verişoara sa primară de optsprezece ani. Tatăl acesteia, Sir Edward Doughty, al unsprezecelea baronet de Tichborne, le ordonase celor doi tineri să nu se mai vadă deloc timp de trei ani. Dacă după această despărţire tot mai doreau sa se căsătorească, atunci va apela la Biserică, pentru a se lua o hotărîre în privinţa lor. Demisionînd din postul său, Roger îi trimisese verişoarei lui o scrisoare prin intermediul unui prieten, Vincent Gosport, după care plecă, pe mare, în America de Sud. De la Rio de Janeiro porni spre New York pe un mic vas comercial britanic, cu numele Bella. Pierdută în apele oceanului, singurele rămăşiţe ale navei găsite vreodată au constat în jurnalul de bord, pescuit la o distanţă de aproximativ 16 km de ţărm. Declarat mort în 1855, Roger avea să fie urmat, în curînd, de tatăl şi fratele său. Rămasă acum singură, Henriette a refuzat să creadă că iubitul ei fiu trecuse în nefiinţă. Agăţînduse de ultimul fir de aţă, a publicat anunţuri în ziarele din America de Sud şi Australia... şi, în final, îl întîlnise pe cel care pretindea că este Roger!

De fapt, numele lui era Arthur Orton (1834-1898), cunoscut şi ca Thomas Castro, un trîndav din cartierul de est al Londrei, care ajunsese să lucreze într-o măcelărie din Wagga Wagga, din mijlocul Australiei. În această localitate rurală extrem de retrasă, văzuse anunţul Henriettei. Deşi aproape analfabet, îi scrisese afirmînd că el este Roger. Răspunsul „mamei“ îl încurajase atît de mult, încît în 1866, reuşind să strîngă aproape 20.000 de lire sterline pe baza marilor „speranţe“ – perspective de moştenire – a pornit cu vaporul, împreună cu soţia şi fiica sa aflată încă în pruncie, spre Anglia şi s-a aventurat în Hampshire pentru a-şi confirma revendicarea. (va urma)

STUART GORDON

mișcare. Mulțumită ei avem astăzi la dispoziție aparate care au la bază această fizică și sînt în măsură să ne ajute să depistăm blocajele energetice, să refacem comunicarea energetică la nivel de celulă, organ, sistem, să aducem din nou corpul în balanța lui energetică atît la nivelul corpului fizic cît și la nivelul celui energetic.

Diagnosticarea aurei ne oferă informații profunde despre profilul psihologic al persoanei cît și despre înaintașii noștri și energia fiecărui organ în parte. Sînt terapii moderne, cu rădăcini puternice în medicina alternativă chineză, de mii de ani, adaptate tehnologiei moderne a Vestului.

Omul modern are nevoie de terapii personalizate, pentru ca boala să fie tratată în integralitate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Pozne

ORIZONTAL: 1) Dat de-a dura; 2) Desfăcute fir cu fir; 3) Îndreptar la biserică – Privește lumea de sus; 4) Alungă păsările – Probă de examen la școala curajului – Răpuși de la început!; 5) Se înroșesc la fiert – Poziție de pat într-o variantă veche; 6) Treabă de podgorean – Nu-i prinzi la serviciu; 7) Ușor de urcat – Iepuri de casă; 8) Una care înșală fără rușine; 9) Snopit în bătaie – Plin de regrete; 10) Cinstiți cum se cuvine – Începe recreația!

VERTICAL: 1) Simplitatea unui om; 2) Duc vorba mai departe – Puse în ramă!; 3) Centru de calcul – Ieșiri din matcă; 4) Fiecare cu păsărica lui – Pentru puțin... în termeni comerciali; 5) Furnizori de blană fină – Făcuți de rîsul lumii; 6) Ton sec! – Realizator de grile fără puncte negre; 7) Norme de conducere auto – Lipsite de conținut; 8) O tijă cu două flori – Încuiată la cap; 9) Titular al echipei naționale de juniori – Lungul șoselei; 10) Tărie de caracter.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PĂRȚI COMUNE”

1) GIT – SATRARI; 2) AVANSAT – UAN; 3) L – CASATORIT; 4) ETANSAT – ADI; 5) SAN – SATIR – M; 6) LINSATA – SI; 7) R – TASAT – ROD; 8) ATU – SATEN – A; 9) TERASATI –AT; 10) ANA – SATRAPI.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (V)

Văzînd impunătoarea construcție, Iulia se apucă să o studieze cu atenție. Băgă de seamă că aceasta se întindea pînă spre zona unde mai tîrziu se va construi Hotelul Capitol. Clădirea, construită în stil neoclasic, avea un turn pătrat pe latura de sud și unul rotund pe cea de nord, dimpreună cu un bovindou pentagonal, iar în fața acesteia exista o grădină cu flori, lucru ce-i aminti de poveștile bunicului Alecu despre chefurile pe care le trăgea cu colegii lui de muncă în discreta grădină de vară din curtea interioară a vilei, unde se mînca gustos și ieftin. Privind clădirea, fata își aminti că aici avusese loc prima proiecție cinematografică din istoria Brașovului, la doar cîteva luni după cea organizată la Paris de frații Lumiѐre. Astfel, publicul adunat în Vila Kertsch a putut viziona atît primul film din istoria cinematografiei, numit „Entrée dʼun train en gare de la Ciotat”, cît și „Sortie des Usines Lumière à Lyon”. Iată că, printr-o întîmplare a sorții, ajunsese într-un loc important al orașului ei, ba poate chiar al României. Vila Kertsch, grav avariată de cutremurele din 1916 și 1940, cît și de bombardamentul american din ziua de Paște a anului 1944, va fi demolată în 1970.

Totuși, nu era timpul pentru reverii, timpul o presa, așa că își continuă drumul în căutarea unei bijuterii unde să vîndă charm-urile Pandora. Găsi una chiar pe strada Republicii, într-una din curțile caselor săsești. Se îndreptă către ușa de intrare, și constată cu ușurare că în geam era un cartonaș pe care scria „Deschis”. Apăsă clanța de alamă și intră. Un clopoțel situat în partea de sus a ușii anunță proprietarul magazinului că are un client. De după o perdea apăru un domn la vreo 70 de ani, îmbrăcat într-un costum negru, purtînd cămașă albă și un papion asortat. Avea o figură distinsă, dar tristă, ca a unui om care avusese totul și pierduse totul, așa cum erau membrii burgheziei române ce scăpaseră cu viață implementării regimului de democrație populară din anii ʼ50. Intuind că trebuie să fie vorba despre un reprezentant al acestei clase sociale, Iulia se gîndi că are o șansă în plus să-și vîndă bijuteriile.

– Bună ziua, spuse ea apropiindu-se de tejghea.

– Bună ziua, tovărășico, cu ce te pot servi?

– Aș dori să vînd niște bijuterii, fiindcă am nevoie de bani, răspunse fata privindu-l în ochi.

– Să vedem ce aveți, tovarășă.

Iulia-și scoase brățara de pe mînă și extrase două dintre charm-uri așezîndu-le pe tejghea. Alesese imaginea turnului Big Ben și un autobuz cu steagul Angliei, pe care și le cumpărase cînd fusese cu părinții ei la Londra.

La vederea brățării, bijutierul căscă uimit ochii, urmărind-o pe Iulia cum scoase cele două bijuterii punîndu-le pe masă. Apoi brățara dispăru în buzunarul de la pantalonii blue jeans ai fetei.

Urmă un moment de liniște, în care bijutierul o studie atent pe Iulia. Fata arăta într-un mod neobișnuit. Purta niște pantofi cum nu mai văzuse pînă atunci, niște blue jeans americani cum aveau doar copiii nomenclaturiștilor, un tricou colorat ce nu părea fabricat în România, iar parfumul... ah, da, parfumul era fără putință de tăgadă Chanel veritabil, cum doar în tinerețile lui mai simțise la Paris. Cît despre bijuteriile pe care dorea să le vîndă, era clar că le avea din străinătate. Acum era sigur: fata avea un tată cu rang înalt în aparatul de partid și de stat, ceea ce însemna că trebuia să o servească extrem de bine. Își compuse o față cît mai serviabilă, zîmbi cît de larg putu și întinse mîna spre cele două bijuterii spunînd: – Ia să vedem ce avem aici.

Luă bijuteriile și scoase dintr-un buzunar al costumului o lupă cu care începuse s-o studieze extrem de curios pe prima. Era fără îndoială argint curat și de foarte bună calitate, iar montura cu imaginea turnului Big Ben din Londra era ceva ce nu văzuse pînă acum. O puse deoparte și o luă pe a doua care era făcută din aur. O privi o clipă de la distanță ținînd-o între degete și

admirîndu-i lucrătura. Micul talisman era format dintr-o piatră avînd formă de inimă, înconjurată de două rînduri de diamante. Încîntat de bijuterie, meșterul își puse lupa la ochi și o studie mai îndeaproape.

Aurul era de 14 k, însă lucrătura era mult mai valoroasă. Așeză și această piesă pe tejghea, puse bărbia în piept și începu să se gîndească. Cele două pandantive erau deosebite de tot ceea ce avea în magazin și le-ar fi vîndut cu ușurință protipendadei comuniste din oraș, obținînd un profit important. Ridică capul din pămînt uitîndu-se la Iulia care aștepta emoționată verdictul, și spuse:

– Tovarășă, vă pot oferi suma de 500 de lei pe amîndouă.

– Cît? – îl întrebă un pic surprinsă fata.

– 500 de lei e tot ce pot să vă ofer, răspunse încurcat bijutierul, crezînd că fata era nemulțumită de preț.

– Dacă asta e tot ce puteți, atunci rămîne așa, achiesă Iulia la propunerea omului, în timp ce-i zîmbea fericită!

– Bijutierul trase sertarul, scoase 3 bancnote albastre de 100 de lei, pe care fata și le aminti din colecția de numismatică a tatălui ei, două de 50 de lei și 4 a cîte douăzeci și cinci de lei și le puse pe tejghea. Fata le adună, le băgă în buzunar și întrebă:

– Asta e tot, nu mai aveți nevoie de nimic?

– De nimic, răspunse amabil omul din fața ei, completînd aproape imediat și transmiteți tatălui dumneavoastră salutările mele tovărășești!

– Îl cunoașteți pe tata? – se miră, pe bună dreptate, Iulia.

– Cine nu-l cunoaște pe tatăl dumneavoastră... –adăugă slugarnic bijutierul.

Iulia îl privi mirată apoi, dîndu-și seama că fusese luată drept altcineva, desigur, foarte important, se hotărî să îi cînte în strună omului, așa că făcu doi pași spre ușă și, punînd mîna pe clanță, se întoarse pe jumătate spre bijutier și-i spuse zîmbindu-i frumos:

– Așa e, multă lume îl cunoaște pe tata și am să îi spun ce bine m-ați servit, tovarășe bijutier.

Apoi deschise ușa și ieși ușurată în soarele de vară. Îi venea să cînte și să zburde de bucurie fiindcă rezolvase problema banilor. Acum tot ce avea de făcut era să nu iasă prea mult în evidență, ca să nu ajungă să fie legitimată de Poliție. Atunci chiar ar fi avut o problemă.

Reveni în strada Republicii pentru a-și continua drumul spre Piața Sfatului unde, odată ajunsă, fu surprinsă de faptul că aceasta era o imensă parcare. Pe latura de est, unde în prezent se găsesc terasele și restaurantul KFC, acum era un trotuar străjuit de copaci stufoși care dădeau locului un aer de sfîrșit de veac, mărginit de o cale rutieră folosită de autoturisme pentru a ieși spre strada Mureșenilor, cunoscută în trecut drept 7 Noiembrie.

Iulia se învîrti o vreme prin piață privind totul cu atenție pînă ce, obosită, se așeză pe o bancă. Începu să conștientizeze că, deși se afla într-o excursie fascinantă, ar trebui să se întoarcă în 2022 cît mai repede, fiindcă probabil părinții ei erau morți de îngrijorare din cauza dispariției sale. Să se întoarcă... dar cum? Nu știa mare lucru despre porțile temporale, nu o interesase subiectul niciodată, dar era logic că, dacă poarta îi permisese să vină aici, trecerea era posibilă și în sens invers. Însă unde să găsească informațiile? În epoca modernă ar fi intrat pe Google și ar fi putut accesa imediat informația dorită. Aici, însă, unde să găsească ea un Google?

După cîteva secunde, ideea-i luci în minte! Era atît de simplu! Depozitarul informațiilor anului 1962 era biblioteca! „Da, da, bi-bli-o-te-ca”, silabisi ea în gînd! Își aminti că Brașovul avea Biblioteca Județeană din Livada Poștei, dar ea avea nevoie de una care să centralizeze cărți și informație din întreaga țară, iar așa ceva exista în orașul unde era studentă: la București. Biblioteca Națională. Așadar, „hai la București”, își zise Iulia ridicîndu-se de pe bancă și pornind spre strada 7 Noiembrie, cu gîndul să meargă la gara CFR.

Ajunse relativ repede la capătul străzii dinspre Hotelul Aro și se opri din nou uimită. Pe partea stîngă, în

Descătuşare

Incendiu alb bufnește în petale

În orbitor lumina-i încordată

Din adînc răsună osanale

Într-o iubire veșnic repetată

Polen de soare, roiuri de lumină

Vin fluturi dansînd joc de tăceri

Petale de cuvinte din latină

În binecuvîntare, trec dureri…

Îmbrățișez corola sunătoare

În scîncetul prelung, duse zăpezi

Și crește armonia plîngătoare

A salciei, pe liră de aezi…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Plutesc pe-un nor precum Coșbuc odată

În zbor vioi înspre senin curat

În orbitor lumina se desfată

Trăiesc? Visez? Strig: „Nu-i adevărat!“

LIVIU ZAnFIrEscU

fața clădirii Rectoratului Universității Transilvania, o stradă se desprindea spre Bibliotecă, iar pe zona stației de autobuz care există în prezent era plin de arbori umbroși ce protejau promenada în al cărei capăt se afla un chioșc de ziare. Lîngă el era o cabină telefonică cu un aparat metalic ce funcționa cu fise, iar pe colțul trotuarului, lîngă trecerea de pietoni spre Casa Armatei, exista un... cilindru unde stătea milițianul ce supraveghea intersecția.

Se apropie de colțul intersecției privind în lungul bulevardului spre viitoarea Prefectură, în trecut sediul Comitetului Județean de Partid. Observă că troleibuzele circulau prin ceea ce ea cunoștea ca fiind parcarea Hotelului Aro. Ridicînd privirea, își dădu seama că lîngă hotelul ce acum se numea Carpați, se afla ceva nou: o bisericuță. Își aminti din lecturile despre istoria Brașovului că lîngă Hotelul Aro existase o catedrală reformată ce fusese demolată prin 1970, spre a face loc noii clădiri a hotelului. Dacă tot avea ocazia de a fi aici, ar trebui să cerceteze mai îndeaproape lucrurile. Traversă strada 7 Noiembrie, pe la trecerea de pietoni situată vizavi de un restaurant, ce în prezent este cunoscut drept Sergiana, și o luă pe trotuar spre micul lăcaș de cult. Acesta fusese construit între anii 1891 și 1892, sub conducerea arhitectului Alpar Ignacz. Din ce putea să vadă Iulia, era o biserică cu transept în stil romanic. Turnul așezat pe partea de vest era zvelt ca o flacără de lumînare, avînd patru turnulețe de colț dispuse în jurul său, pentru a sublinia acel Jus Gladii (dreptul sabiei) de care se bucura Brașovul în perioada medievală, constînd în posibilitatea de a aplica pedeapsa capitală. În vîrfurile acestor turnulețe cît și al celui principal existau globuri, nu cruci, acestea simbolizînd unicitatea divinității și perfecțiunea, probabil ca un răspuns la dogma trinitară și pentru a-şi afirma propria lor identitate, separată de cea a bisericilor catolice și ortodoxe. Partea superioară a turnului avea pe fiecare latură cîte o fereastră pentru aerisire și iluminare naturală. Dedesubtul acoperișului se afla secțiunea care conținea mecanismul ceasului și cele patru cadrane ale sale, cîte unul pe fiecare latură. Cadranul ceasului era negru, iar cifrele romane, albe. Intrarea principală se afla pe partea de est și era împodobită de un portal ca un arc de triumf lipit de nava bisericii, prin care Iulia se grăbi să intre. (va urma)

nIcU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

Criza bancară din Rusia s-a mutat în Occident

La începutul războiului din Ucraina, democrațiile occidentale au lovit Rusia cu sancțiuni economice, gîndindu-se că aceasta este forma cea mai distructivă de a răspunde agresiunii asupra Ucrainei și cea mai eficientă, în același timp. Conducătorii noștri de la Bruxelles probabil vedeau cu ochii minții cum sistemul bancar rusesc se prăbușește cu zgomot, antrenînd după el și economia țării, în timp ce milioane de cetățeni ieșeau pe străzi manifestîndu-și furia. Am fost circumspect și neîncrezător încă de atunci în sancțiunile pregătite

Rusiei, fiindcă nu îi credeam în stare pe „corigenții de la Bruxelles” să ia niște decizii eficiente. Ba chiar m-am temut că ele se vor întoarce contra noastră, ceea ce s-a și întîmplat.

Citesc în revista Forbes un material care vorbește despre felul în care rezistă sistemul bancar rusesc sancțiunilor occidentale. Așa am aflat că la conducerea Băncii Centrale de Stat a Rusiei se află, de mulți ani, o doamnă care știe să-și facă perfect treaba.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Ce bine era cînd era rău!

Dacă îndrăznești să spui astăzi, în orice mediu, că „înainte era mai bine”, vei fi linșat, etichetat drept nostalgic, putinist, comunist, contra progresului, extremist și multe asemenea. Firește că prima reacție este cea de revoltă, de dezvinovățire. Nu folosește la nimic. Orice le-ai spune detractorilor tăi nu vor înțelege, fiindcă ei nici nu știu de fapt ce scot pe gură, ci repetă ca niște răspîndaci ceea ce aud. De unde să știe ei ce înseamnă să ai o patrie a ta pe care s-o gospodărești cum se cuvine, cînd marea lor majoritate nu au o casă

a lor, iar dacă au, aceea arată ca vai de lume, fiindcă nu se îngrijesc de ea? Cum să priceapă ce înseamnă să-ți produci singur mîncarea și uneltele necesare activităților cotidiene, cînd ei mănîncă de la restaurante fast-food și nu dețin nimic, fiindcă sînt prea dezordonați și neglijenți ca să poată avea ceva? Oamenii ăștia nu cunosc nimic din toate astea fiindcă se informează doar de la televizor și din anturajul în care se învîrt.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

Falimentul bugetar al României

motto: ,,Mafia e-n sport, în spitale și școli,/ E-n Bănci, în Comerț și-n Armată,/ Transportul și Vama sînt roase de boli,/ Poliția prinde doar șuți de doi poli,/ O bandă-i Justiția toată” – cornELIU VADIm TUDor (,,Mafia e-n toate”).

Cînd, în urmă cu ceva timp, am scris că SRI a plătit din bugetul său 200 de milioane de lei pentru hîrtie igienică, mă așteptam să intre în scenă Curea de Conturi, dar nici vorbă de așa ceva. Ulterior, am aflat că respectiva instituție nu se putea apleca asupra speței amintite, fiindcă avea spre rezolvare frauda bugetară de circa 15 milioane de lei produsă la nivelul unei comune unde, cu acordul primarului și votul unanim al Consiliului Local, s-a semnat un contract de prestare servicii, al cărui obiect întrece orice închipuire. Concret, primăria a plătit o căruță de bani pentru ca o firmă ,,specializată” să scuture zăpada de pe gardurile vii din zonă. Dragi cititori, oare cît de șocantă va deveni această știre, dacă vă mai spun că, în comuna respectivă nu exista nici gard viu, iar în perioada menționată în contract nu a fost pic de zăpadă?

Sincer să fiu, cînd scriu aceste rînduri, mă simt ca și cum aș comenta un Campionat Mondial al fraudelor bugetare, în care România are toate șansele să intre în posesia tuturor trofeelor puse în joc. Păi, cine ar putea fi mai presus de CNAIR, care a decis să apere Autostrada A1 prin servicii de patrulare în zona DRPD Brașov, numai că în respectiva zonă nu a început nici o lucrare, deci autostrada există doar în planurile constructorului. Cu toate acestea, o firmă din siajul lui Vasile Blaga a încasat 4,2 milioane de lei plus TVA pentru patrularea unor terenuri virane.

Șanse la medalia de aur are și Primăria Sector 4, care a achitat 5 milioane de euro plus TVA pentru copierea documentelor din propria arhivă în format electronic. De menționat că două dintre cele patru firme care au cîștigat licitația sînt controlate de Sebastian Ghiță, ceea ce ne face să credem că digitalizarea la Sectorul 4 e pe mîini bune, dar cu amprente lăsate și prin alte părți.

Ce mai, trăim vremuri în care ,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). Dar cui să te plîngi? ,,Nu e de vină nimeni, niciodată/ Arareori, cîte-un Acar Păun./ Batista pe țambal s-a pus îndată/ Și plîngem cu baloane de săpun” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

În fapt, lucrurile sînt simple, totul este la vedere, dar se pune întrebarea: oare cine și cum apără banii poporului? Era o vreme cînd ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, corupți, incompetenți, criminali, străini, îi apără pe ăia de noi” (Petre Țuțea). Acum, e la fel, ba mai mult, Statul ia de la popor și dă la străini, escroci, hoți etc., sub genericul unei așa-zise legalități – decrete, licitații, legi –, fără ca cineva să se sesizeze.

Acum, orice simplu cetățean știe că banii lui, odată intrați în vistieria Statului, se împart, spre exemplu, la partidele politice, care, la rîndul lor, mituiesc massmedia, ca să mușamalizeze orice prăduială. Rețineți că, în anul 2021, PSD a dat presei circa 35 de milioane lei, că doar minciunile lor nu se fac publice pe gratis.

(continuare în pag. 23)

Un om, o via Þ ă, o epocă

Religia Păcii (6)

– Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Yitzhak Rabin –Sînt statui care instigă la vrajbă și statui care cheamă la concordie. Statuia noastră e plămădită din focul astral care l-a însuflețit pe Beethoven cînd a compus ,,Oda Bucuriei”, din Simfonia a IX-a: „Slavă ție, stea curată/ Voie bună pe pămînt/ Astăzi noi sîntem prieteni/ Soli din rai cu soare sfînt/ Vraja ta adună iară/ Pe popor lîngă popor”… Am mai fost atacat pentru niște așa-zise acte de antisemitism, pe care leaș fi comis în scris. Eu nu bănuiam că niște simple polemici literare, prin care mi-am permis să-i critic nu numai pe unii evrei, ci și, în primul rînd, pe mai mulți autori români, vor fi scoase de la naftalină, după 20 de ani, și vor deveni arme politice împotriva mea. Voi spune și eu, ca Pilat din Pont: „Ce am scris, am scris”. Dacă am greșit cu ceva, cuiva, rog, încă o dată, să fiu iertat. Iertarea face parte din valorile de căpătîi ale fiecărei mari religii monoteiste. Nu știu să fi suferit cineva din pricina pamfletelor mele în proză sau în versuri. Nu sînt nici primul, nici ultimul pamfletar din literatura română. Dar știu mulți, foarte mulți evrei pe care i-am ajutat la modul cel mai concret, de-a lungul timpului. În nici un caz n-am scris minciunile pe care le exhibă, în formă de denunțuri publice, unele ziare de azi, care deformează cuvinte întregi, sau citează trunchiat, ori, și mai rău, îmi atribuie mie texte care nici măcar n-au fost scrise de mine. Slavă Domnului

că am memorie bună și nu sînt slab de înger. E greu să doboare cineva un om ca mine cu astfel de elucubrații. Eu sînt obișnuit cu asemenea „linșaj mediatic”, pentru mine nu-i o noutate. Am un mesaj și către intoleranții de profesie, care mă tratează ca pe un criminal de război, fără a-și da seama cît de tare se descalifică: stimați vînători de oameni, de ce dați apă la moară dușmanilor reali, pe care îi are Israelul în lumea arabă și chiar în Europa occidentală și pe alte meridiane? Oare, chiar v-ați pus în minte să izolați total această Țară Sfîntă, refuzîndu-i dreptul de a fi apărată și ocrotită, mai ales că viitorul se anunță a fi foarte greu? Voi nu faceți nimic pentru Israel, doar îi mîncați banii și agitați spiritele – dar nu-i lăsați nici pe alții să facă ceea ce trebuie. Și atunci, ce diferență este între voi și Yigal Amir, sau palestinienii kamikadze? În numele cărei autorități morale ne ștampilați pe noi cu cele mai infame acuzații și ne puneți tot felul de condiții, pentru a fi crezuți de cine – de voi? Pînă acum, eu, unul, nici n-am auzit de voi. Vă supărați dacă vă ignor în continuare și îmi urmez destinul? Abia ceea ce faceți voi reprezintă acte de antisemitism! Fiindcă vreți să-i îndepărtați și să-i puneți pe fugă pe prietenii Israelului, prin stigmatizarea lor, prin arderea lor cu fierul roșu, prin inventarea și întreținerea unor false focare de antisemitism, menite să vă justifice existența și fondurile bănești pe care le cereți de la organizațiile legitime ale evreimii

Ce bine era cînd era rău!

(urmare din pag. 21)

Nu citesc decît, cel mult, etichetele de pe produsele pe care le cumpără și titlurile articolelor sau ale postărilor din social-media, fiindcă orice text mai lung de trei rînduri le provoacă amețeală și îi plictisește teribil. Ce să mai zic de un articol întreg de ziar sau de o carte? Cred că ar adormi instantaneu dacă le-ar citi.

Să le povestesc despre anii ʼ60, ʼ70 sau ʼ80 ar putea fi interesant doar pentru că sînt epoci „vintage”, dar atît. Au auzit ei că asta e cuvîntul potrivit acelor vremuri, dar e tot ce știu despre ele. În situația fericită în care au cunoștințe extinse, ele vizează doar aspectele negative, de te și miri cum au putut să trăiască oamenii atunci și mai ales cum s-au dezvoltat normal atîtea generații de copii, din care și eu fac parte.

Gîndindu-mă să le spun că lucrurile rele din comunism, în cazul României, le recunosc acum în organizarea lumii occidentale, ar fi inutil, fiindcă tot ce voi obține va fi un răspuns de tipul: „Minți!”, lucru firesc ținînd cont de faptul că în cazul acestor oameni capacitatea de sinteză și de cultură istorico-politică e undeva sub genunchiul broaștei.

M-am gîndit că, totuși, poate eu sînt defect și văd lucrurile greșit. Că poate acum e într-adevăr mai bine, iar omenirea merge în direcția bună. Pentru a mă convinge am cerut, pe Facebook, părerea unor cetățeni din Germania, Spania, Franța și Anglia, despre cum era în deceniile 6, 7 și 8 ai Secolului XX. Nu mi-au răspuns decît francezii și britanicii, astfel încît acum sînt în măsură să vă arăt cîteva din multele răspunsuri ale francezilor: „Francine mary: M-am născut în 1957. Am multe amintiri din anii ʼ80. Mai ales din 1981. Mitterrand, radiouri libere, puțin mai multă libertate. Eram un profesor foarte tînăr, tocmai îmi terminasem studiile la facultate și aveam primul loc de muncă; Faucanie Robert: Am avut mai puțini războinici la vîrful statului... Și după ce am trecut de 1968 am avut cîțiva ani de fericire, familie și muncă... Totul a fost mai spontan, mai sănătos; Gabrielle Mereo: Mai mult respect și siguranță în anii ʼ70 și ʼ80. Din anii ʼ90 lucrurile au început să meargă prost; Nouna Imane Berki: Soțul meu s-a născut în 1957. Îmi spune că anii ʼ70 nu au fost lipsiți de griji. Şomaj puţin sau deloc. Ieșea în fiecare sîmbătă și duminică. Salariile nu mari,

dar asta i-a fost suficient. Păr lung, idei nebunești; Odile Miranda: A fost mult mai distractiv și mai puțin înfricoșător pentru tineri! Ce fel de lume le oferim astăzi? Sinuciderile adolescenților și tinerilor adulți cresc vertiginos. Îmi fac foarte multe griji pentru copiii noștri; Paqui Kajdan: Viața s-a schimbat în anii ʼ80. Nu prea știu ce s-a întîmplat, dar de acolo societatea s-a schimbat; Sylvette Ruana: Am lăsat un loc de muncă și a doua zi am găsit altul. În rest, mergeam în vacanță fără griji pentru întoarcere. Totul a început să se complice în anii ʼ90; Caroline Leleu: Îmi lăsam bicicleta în fața casei, nimeni nu a avut ideea să mi-o fure. Nu am încuiat nici ușa din față, nu a fost nevoie. A fost bine; Yves Guardian: Îi cunoșteam aproape pe toți locuitorii comunei. În cartier, în serile de vară, eram toți afară în fața caselor noastre și comunicam între noi, eram amabili unii cu alții; nathalie malossene: Aveam 10 ani în ʼ86. Am ieșit oriunde am vrut. Părinții mei nu erau în spatele meu și nu vedeau psihopați la fiecare colț de stradă... Fără telefoane mobile. Trăiam fără ecrane și eram mai sensibili la ceea ce era în jurul nostru; Laurence Blivet: Nostalgia unei perioade în care relațiile amicale și romantice erau față în față. Ecranele ne distorsionează relațiile; Leunel Fusco: Adesea, cei care sînt nostalgici sînt mai ales nostalgici pentru tinerețe. Cel mai bine este azi; Chris Czerni: Ei bine, pentru că eram tineri, credem că era mai bine... De fapt, comunicarea între oameni era mai bună, era mai mișto decît acum. Nu negați progresul imens pe care l-am văzut. De fapt, îl folosim bine? Nu cred; Cecile Alcourt: Ziare care nu sînt deținute de o mînă de miliardari, jurnaliștii își făceau datoria de a informa”. „Ce curios” – mi-am zis cînd le-am citit răspunsurile. Au aproape aceleași amintiri ca noi despre faptul că era mai sigur, oamenii mai prietenoși, mai buni, viața mai tihnită, presa păzea democrația, iar țara lor era a lor, nu a altora.

Hai să vedem acum cîteva din răspunsurile englezilor. „Lindsey Wilkinson-Webb: Nu aveam încuietoare la ușa din fața casei; Hilary Ketteringham: Ne simțeam mai în siguranță; Alan Maughan: Cultura tineretului; Ronald Collins: Muzica; Christine Worsfold: Simțul umorului, a fi capabili să rîdem de noi înșine; Kevin Quinn: Fără telefoane mobile, computere, laptopuri.

mondiale. Dar, ce să ne mai mirăm?! Nu demult, la Paris a apărut o carte unde erau acuzați de antisemitism și de fascism cei 3 mari scriitori români ai Exilului din Secolul XX: Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu – acesta din urmă fiind chiar evreu, după mamă. Parafrazîndu-l pe Yitzhak Rabin, voi exclama: „Destul cu atîtea minciuni și diversiuni! Destul!”.

Am conștiința curată, în fața lui Dumnezeu: niciodată n-am criticat și n-am prigonit Poporul Evreu, pentru simplu motiv că un creștin adevărat nu poate fi, organic, antisemit și, mai mult decît atît, noi trebuie să le fim recunoscători acestor oameni fiindcă au făcut Omenirii cel mai mare dar: Biblia. Dacă problema principală a societății românești era limbajul meu jurnalistic și literar, atunci nu e nici un motiv de îngrijorare, mi-am temperat discursul și voi merge pe linia asta. Dar nimeni nu-mi poate cere să renunț a rosti Adevărul. La cuvintele cu care sînt împuns, zi de zi, de la începutul anului 2004 și pînă acum, eu răspund cu ceva concret, palpabil, vizibil de la mari depărtări: o statuie splendidă, care împodobește un oraș, o țară și un continent. Fiindcă Europa, ea însăși, avea nevoie de un astfel de monument, în condițiile în care Holocaustul s-a desfășurat între hotarele ei iar, mai nou, recrudescența fascismului devine o foarte serioasă problemă a bătrînului continent. Am fost suspectat că nu sînt sincer. Mi s-au cerut dovezi, nu doar vorbe. Poftim o primă dovadă. Și vor urma și altele – dar în limitele bunului-simț fiindcă, vorba lui Talleyrand, „Tot ce este exagerat este insignifiant”. Nu putem nici să cădem în extrema cealaltă. Tot ce e mult, strică. Sfîrșit cornELIU VADIm TUDor

Oamenii vorbeau între ei și socializau în adevăratul sens al cuvîntului, nu ca acum, cînd ai prefera să stai în dormitorul tău și să vorbești cu oamenii de pe mobil; Margaret Williams: Umor și alegeri culinare bune, un pub bun, simțul umorului, mersul pe stradă salutînd britanicii fără să te simți ca un străin; Ian Elliott: Libertatea de exprimare: puteam să nu fiu de acord cu punctul de vedere al instituției, puteam să-mi exprim opinii de care unii oameni ar fi putut fi jigniți. Dacă cineva avea o opinie cu care nu eram de acord sau era ofensat, puteam argumenta ideea”.

Din răspunsurile oamenilor deduc faptul că lumea chiar era mai bună înainte, cu toate că Războiul Rece era în derulare, fiindcă existau normalitate, bun simț, credință în Dumnezeu și oamenii erau oameni. Așa cum observă și acești cetățeni, lucrurile au început să se strice de prin anii ʼ80. Cum s-ar spune, „ce bine era cînd era rău”.

Pe de altă parte, mă uit la revoltele care au cuprins Europa, în special Franța, și-mi dau seama că oamenii refuză să trăiască viitorul ciudat și anormal care li se impune și au pornit pe calea răscoalei urmînd exemplul canadienilor sau al fermierilor olandezi, cei din urmă finalizîndu-și acțiunea prin accederea în Parlament, în urma votului exprimat de cetățeni, poziție din care vor putea să-și atingă scopurile.

Mă întreb, totuși, de ce i-a apucat răscoala pe francezi acum și s-au lăsat amăgiți atunci cînd au fost la vot? Să nu fi știut ei pe cine aleg? Au avut șansa să o aducă la Palatul Élysée pe Marine le Pen, dar au preferat să creadă poveștile cu extrema dreaptă și ce li s-a mai spus acolo, iar acum incendiază Parisul degeaba – e clar că Macron nu va ceda presiunii străzii.

Diferența dintre olandezi și francezi constă în modul de rezolvare a problemei: primii au ajuns în Parlament înțelegînd că doar așa vor cîștiga, în timp ce ceilalți, deși au avut șansa de a schimba lucrurile pașnic, i-au dat cu piciorul și acum se dau în spectacol.

Ce avem de învățat de aici? Că doar ieșind la vot cu toții putem alege partidul care să ne reprezinte interesele și să aibă o largă reprezentare populară. Nu mă refer doar la alegerile interne, ci mai ales la cele europarlamentare unde, dacă veți citi cele patru editoriale pe care le-am scris în luna august a anului trecut, referitoare la grupurile parlamentare europene, veți ști pe cine trebuie să puneți ștampila la vot.

Criza bancară din Rusia s-a mutat în Occident

(urmare din pag. 21)

Elvira Nabiullina. Ca orice femeie gospodină, a început curățenia în sistemul bancar din patrie, închizînd băncile private neperformante, ce constituiau puncte vulnerabile, securizînd și întărind celelalte instituții de profil. Așadar, în vreme ce băncile inamicului sînt la locurile lor, cele ale amicilor noștri falimentează și se desființează, așa cum s-a întîmplat cu Sillicon Valley Bank și cu Credit Suisse. Oare de ce? Fiindcă nu știu să-și facă treaba și sînt prea îmbuibați ca să se gîndească la ce e mai rău. Cred că de asta.

Norocul rușilor a fost Nabiullina și măsurile ei preventive, despre care revista Forbes scrie următoarele: „Dincolo de aceste exemple, dacă sancțiunile ar fi venit în momentul în care Banca Centrală Rusă și-ar fi curățat «băncile zombie» – s-ar fi declanșat iadul. Dar, văzînd cît de multă mizerie a fost îndepărtată înainte de aplicarea regimurilor de sancțiuni din 2022, băncile Rusiei rămîn în siguranță, chiar dacă investitorii ruși șiau pierdut din investiții. Politica de sancțiuni, cea mai dură luată vreodată împotriva Rusiei, este activă de 13 luni. Nu este clar ce va urma, deoarece instituțiile financiare ale Rusiei au fost deja în mare parte separate de sistemul occidental. Bănci precum VTB, care avea o ramură bancară de investiții, au fost cîndva lideri ai industriei în acest domeniu, în special în statele mai

mici ale Uniunii Europene, cum ar fi Republica Cehă; birourile VTB Bank din Londra au fost închise din martie anul trecut, deoarece activele sale au fost înghețate în februarie. Sectorul financiar al Rusiei și băncile sale au rezistat atacului sancțiunilor, dar și-au pierdut activele europene și americane, care nu vor fi recuperate în anii următori, dacă vor mai fi recuperate vreodată”.

Cele mai recente rapoarte de cîștiguri ale Sberbank din Rusia au arătat o prăbușire masivă de 78% a profiturilor din cauza tuturor acestor confiscări de active și pierderi de afaceri, a raportat Reuters pe 9 martie. CEO-ul Sberbank, Herman Gref, a declarat în rapoartele de presă că Sberbank este „cea mai atacată entitate” din țară, care se confruntă cu „provocări fără precedent în ceea ce privește complexitatea și puterea”. Cu toate acestea, președintele rus Vladimir Putin zîmbește la clădirile în flăcări ale Credit Suisse și la depozitele pierdute de 200 de miliarde de dolari din Silicon Valley Bank, avînd nevoie de sprijin fără precedent de la FDIC pentru a proteja titularii de cont. Banca este acum în insolvență. Cele mai mari bănci rămîn. Dar numai pentru că majoritatea băncilor Rusiei de-a lungul anilor au fost desființate și au devenit insolvabile și nu mai reprezintă un pericol pentru sistemul financiar rus. „Mulțumită acțiunilor profesionale ale comunității noastre bancare, agențiilor guvernamentale și eforturilor băncii centrale, vreau să subliniez că am

Falimentul bugetar al României

(urmare din pag. 21)

Păi ce, a scris presa ceva de Primăria Brașov, care a organizat o licitație pentru servicii de reparații și întreținere a elementelor de mobilier urban? Nicidecum, doar Revista ,,România Mare” are alergie la pramatii și lichele. De precizat că respectiva licitație a fost cîștigată de un liberal cu ceafa lată, care a încasat 6,79 milioane de lei plus TVA. Ce anume a întreținut și a reparat firma respectivului politician - nu știe nimeni, dar ce mai contează. ,,Ieri a fost stare de urgență/ Azi e stare de demență!/ Mafia și Anarhia/ Au desființat România!/ Frunzuliță de spanac/ Liderii noștri ce fac?/ Petrec și se ghiftuiesc/ La Popor nu se gîndesc/ Fac averi și voiajează/ Pînă se anemiază/ Ne dau sfaturi analiștii/ Panglicarii, sörösiștii,/ Bestii lacome și crude,/ Maimuțoi și paparude./ Ne șantajați cu străinii,/ Mînca-v-ar inima spinii,/ Ați pus pe butuci o Țară/ De două ori milenară./ Impotenți și imbecili/ Cu fălci mari de crocodili,/ Praful iadului se-aleagă/ De turma voastră întreagă!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Pamflete cu sifon albastru”). Sau, altfel spus: ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara,/ Comisionul și-a intrat în rol,/ Uscavi-s-ar și ochii-n cap, și ghiara!” (Elis Râpeanu, ,,Mafia e-n toate!”).

Cu toate acestea, ,,Cei de la știri ne-alimentează frica/ Se fabrică scenarii pentru țară/ Și invitații lor apocaliptici/ Ne sperie cu bomba nucleară/ Și-n tot acest satanic fratricid/ Mizeria umană iese-n față/ Nebunii sînt la cîrmă și decid/ Că moartea pune ordine în viață” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Adevărul trucat”).

Românul de rînd nici nu mai știe care este diferența dintre adevăr și minciună, pentru că tot ce-i în jurul său nu este altceva decît o evidentă și unică harababură. Iată de ce vă rog să comparați, spre exemplu, ceea ce spune mass-media vîndută cu privire la înarmarea României și ceea ce voi spune eu pe același subiect. Dacă sînteți pregătiți, citiți și vă cruciți!

În anul 2006, NATO a lansat propunerea ca națiunile membre să aloce anual pentru înarmare 2% din PIB, cam cît se aloca în România, pe atunci, pentru Învățămînt sau Sănătate. Oricum, puține state-membre NATO au acceptat propunerea, cu precizarea că România nu se afla printre ele, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Băsescu intrase în dizgrația Americii, aceeași care îl pusese la cîrma țării. Și, pentru că în unul dintre Protocoalele de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale se spune clar că la cîrma statelor se pun numai pramatii și lichele, trădători, corupți și incompetenți, toți cu tinichele de coadă, ,,ca să fie mai ușor de schimbat”, iată că în locul lui Băsescu a apărut Iohannis, cu propriile tinichele, care ar fi legate de fraudele imobiliare și traficul de copii.

După ,,alegeri democratice” supervizate de americani, Iohannis a făcut o vizită în SUA, unde i s-a dat luciu pe creier și unde a primit o listă cu tot ceea ce avea de făcut în mandatul său prezidențial. Drept urmare, în anul 2015, Iohannis a convocat la Palatul Cotroceni, la o cafea, toți șefii partidelor parlamentare, miniștrii Apărării și Internelor, capii SRI ș.a., cărora le-a propus să accepte ca și România să aloce anual 2% din PIB pentru înarmare. Pentru că toți acei invitați erau tot niște pramatii și lichele (v. Protocolul NOM), au îngenunchiat în fața lui Iohannis și au semnat o Decizie în acel sens, numai că respectivul act este neconstituțional, nefiind trecut prin filtrul parlamentar.

Mai mult, în anul 2017, în baza Deciziei menționate, Ministrul Apărării, domnul Leș, la insistențele generalului Ciucă, a trimis Parlamentului un plan de înzestrare a armatei pe perioada 2017-2026 (9 ani), în valoare de 9 miliarde de euro, aici fiind vorba doar de achizițiile mai mari de 100 milioane de euro. Pînă acum, se știe că, din cele 8 programe de înzestrare a armatei din cadrul planului aprobat în principiu, nici unul nu a fost dus pînă la capăt pînă în 2023, deși, în cele mai multe cazuri, plățile s-au făcut integral. Să nu trecem peste faptul că generalul Ciucă a ajuns Șef de Stat Major, ministru și prim-ministru ca o răsplată a faptului că a ,,luptat” în războaiele Alianței Nord-Atlantice și că și-a dat tot sufletul pentru ca românii bolnavi, săraci și needucați să înțeleagă că mai presus de nevoile lor sînt interesele stăpînilor exteriori ai acestei nații. Așadar, în cel puțin 10 ani de-acum încolo, românii trebuie să-și ia adio de la mărirea pensiei, de la condiții mai bune în sănătate, educație, justiție ș.a.m.d. Nici măcar 30% din planul menționat nu s-a realizat, deși din cele 9 miliarde de euro s-au achitat aproape 8 miliarde, în condițiile în care armata a venit cu noi și alte cerințe. De reținut că Iohannis și gașca sa, în anul 2020, tot printr-o decizie neconstituțională, au stabilit ca pentru înarmare să se aloce anual 2,5% din PIB, iar din 2025 se preconizează aplicarea unui procent de... 4%!

Și, dacă v-am promis să vă spun numai lucruri adevărate, hai să vedem pe ce se scurg imensele sume bugetare, fără ca noi, românii, să ne fi exprimat acordul în acest sens. Dacă nu mai avem pescadoare, ne-ar prinde bine 4 corvete multifuncționale la prețul de 1,6 miliarde de euro. S-a stabilit că ar fi bune și vreo 18 drone Bayraktar, pentru care se vor plăti 300 de milioane de euro, deși o astfel de dronă costă în jur de 5 milioane de euro. Se prea poate ca România să achite și curieratul cu TVA, dar să nu ne încurcăm în cifre. Știind că multe din cele menționate aici vor ajunge direct la muzeul armelor ieșite din uz, nu ne-ar strica și cîteva drone israeliene Hermes, vreo 10 corvete Naval Group, elicoptere Airbus sau submarine Scorpène, de fapt, niște țepe PR, de care se ocupă personal

reușit să depășim toate aceste dificultăți (sancțiuni) în general”, a declarat Putin la Moscova, la începutul acestei luni, după întîlnirea cu CEO-ul Sberbank. El a spus că poziția actuală stabilă a Sberbank este „un semnal bun pentru întreaga economie”.

Avînd în vedere că sancțiunile ar putea rămîne active pentru o lungă perioadă de timp, vor renunța și băncile puternic sancționate ale Rusiei într-o zi? „Cine știe ce se va întîmpla în Rusia, pentru că știm cu toții doar ceea ce citim în presă și ceea ce citim în presă este că Rusia a făcut o treabă inteligentă gestionînd pre-sancțiunile băncilor și s-a descurcat bine”, spune faimosul investitor în mărfuri Jim Rogers, din casa lui din Singapore. Rogers a fost director al companiei ruse de îngrășăminte PhosAgro. El spune că mai are niște bani captivi în Rusia. „Am văzut că rubla a scăzut cînd au fost impuse pentru prima dată sancțiuni, apoi a crescut. Așa că numai în acest caz, piața îmi spune că cineva din Rusia a făcut ceva bine”, spune el.

Ce mă doare pe mine e faptul că cei care ne conduc i-au subestimat pe ruși și efectele sancțiunilor pe care le-au aplicat. Asta înseamnă că nu s-au gîndit suficient înainte și au făcut treabă de mîntuială. Pe ruși îi știu, și tocmai de aceea încep să mă simt neprotejat de actualii conducători. Poate dacă i-om schimba cu unii mai competenți anul viitor, dar asta depinde doar de noi și de votul pe care-l vom da la alegerile parlamentare europene.

generalul Ciucă. Comandă de neam-prost s-a făcut și pentru 657 de transportoare blindate, iar în decembrie 2022, s-a pus la bătaie 1 miliard de euro pentru 1.059 de blindate ușoare. Urmează să vină și cîteva sisteme de rachete Himars, cu 18 lansatoare, la preț de promoție –15 miliarde de euro.

Un alt chilipir, pentru colecția de fiare vechi: 54 de tancuri, plus 10 tancuri de depanare – vedeți ce cumsecade sînt comercianții și cum pun ei și răul în calcul? – muniție, echipamente M1 Abrams ș.a., toate doar cu 1,2 miliarde de euro. Și, ca să nu zică lumea că sîntem niște petice în fund, s-au comandat 227 de transportoare Piranha 5, la preț de 1,02 miliarde de dolari și un alt lot de 150 de transportoare, tot marca Piranha 5, pe 674 milioane de dolari, așa, ca să fie acolo... Mai trebuie finalizată și tranzacția privitoare la cele 7 sisteme Patriot, care ne-au costat 4 miliarde de dolari, dintre care numai două sînt funcționale. Trăgînd linie, putem concluziona că Iohannis a îndeplinit cu brio toate poruncile date de americani, cînd l-au pus în funcția de președinte al României. Dar se mai pune o întrebare: cine va utiliza, întreține, repara armamentul ce ar urma să intre în dotarea armatei noastre? Ar fi nevoie de cîteva zeci de mii de oameni, și cu ce-i plătești? Mai mult, este firesc ca la mărirea efectivului uman din armată, să crească și numărul generalilor, or pe ăștia, fără salarii și pensii babane, nu te poți baza.

În încheiere, voi preciza că, din banii poporului, s-au cheltuit pentru înzestrarea armatei circa 11 miliarde de euro, în 5 ani, deși planul aprobat în principiu era de 9 miliarde de euro pentru perioada 2017-2026 (9 ani).

Scriu și vorbesc singur. Cred că sîntem unica țară din istoria omenirii în care armata și-a ucis poporul. Nu mai am cuvinte, și cînd te gîndești că imbecilii ăștia își fac iluzii că, la o adică, cînd ne vor ordona să ne suim în vechiturile lor pentru a merge la război, noi o vom face la fel ca strămoșii noștri. Asta să o faceți voi, criminalilor, cu neamul vostru și cu idioții care vă susțin!

De fapt, voi nici nu mai faceți parte din neamul ăsta, pe care l-ați tîlhărit fără pic de remușcări. Ce mai: ,,Neați vîndut pămînt și codri, toată zestrea milenară,/ Ne-ați ucis și bucuria, ați pus doliu peste Țară./ Pleacă fiarele din codru, de durere toate gem/ Și asupra voastră cade al străbunilor blestem./ Nu sînteți decît paiațe, pe sub hainele cu ștaif,/ Ochii voștri n-au lumină, sufletul vă e bolnav./ Iar din sufletele pure, astăzi vreți să smulgeți crinii,/ Și în templul curăției, să-nflorească mărăcinii./ Cioclilor apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,/ Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!/ Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții,/ Ne-ați îngenunchiat sub biruri și ne-ați pus sub pază sfinții./ Trădători de Neam și Țară, ca păduchii stați în frunte”... și totul, în jurul vostru, instantaneu se-mpute. (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”).

o no U ă perspectivă as U pra viitor ULU i

Carnea va dispărea în curînd de pe rafturile din întreaga lume (I) – cu ce o vom înlocui și cine beneficiază de „înțărcarea” oamenilor de la carnea de vită și de porc? –

În ultimele decenii, omenirea a fost preocupată în a căuta o alternativă ieftină, gustoasă și sănătoasă la carne. Motive economice, medicale și de mediu obligă companiile să ofere consumatorului fie cîrnați de soia, fie chifteluțe de legume în nuanțe realiste de sînge, fie carne cultivată în laborator. O idee la modă o înlocuiește pe alta, încurajînd investitorii, dar consumatorii rămîn destul de conservatori în preferința pentru carne. Între timp, amenințările asociate schimbărilor climatice, precum riscurile securității alimentare, nu duc nicăieri. În curînd, oamenii vor trebui să decidă cum să înlocuiască obișnuita carne de vită.

Un triumf de scurtă durată

Orașul New York este supraaglomerat: zeci de milioane de oameni trăiesc în case dărăpănate în condiții grele. Datorită încălzirii globale, o parte semnificativă a resurselor naturale a fost distrusă, iar oamenii supraviețuiesc în mare parte datorită unui produs misterios, bogat în calorii – un fel de „soylent verde”. Acesta este intriga filmului american cu același nume, care a fost lansat în 1973, pe fundalul unui adevărat boom al produselor care trebuiau să înlocuiască carnea. Pe atunci, după cum a remarcat istoricul și cronicarul Bloomberg Steven Meem, rafturile magazinelor din Statele Unite erau pline cu o mare varietate de produse de acest fel, fabricate în principal din soia. Părea că hrana artificială va cuceri în sfîrșit lumea.

Ziarele acelor ani vorbeau cu admirație despre viitorul sectorului alimentar, prezicînd profituri în creștere pentru producătorii de pe piață. Oamenii de știință de la începutul anilor 1970 nu au exclus posibilitatea în care „carnea” de soia să contribuie și la securitatea alimentară la nivel mondial. Multe dintre produse erau, de asemenea, mai ieftine decît carnea de vită, ceea ce s-a dovedit a fi valabil mai ales în epoca „marii inflații”.

Cu toate acestea, triumful a fost de scurtă durată, iar acest lucru ar fi putut foarte bine să fi fost facilitat de finalul „Soylent Green“. În viața reală, nu au existat dezvăluiri șocante, dar popularitatea înlocuitorilor de carne în SUA a scăzut pînă la sfîrșitul anilor 1970, cînd mulți producători au părăsit piața la fel de repede cum au intrat. În 1977, gigantul alimentar General Mills concluziona: „Este posibil ca pe termen lung să se formeze o piață semnificativă. Dar nu acum”.

Acest curent creat în jurul alternativei cărnii s-a domolit oarecum, doar pentru a lua avînt din nou treizeci de ani mai tîrziu, pe fondul discuțiilor legate

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

de pericolele ecologice și tehnologice ale creșterii tradiționale a animalelor. În același timp, noul val al Secolului XXI nu a sugerat metode de producție superfantastice, ci a adus în discuție o proteină vegetală structurată.

Mănîncă un cotlet, salvează lumea În 2009 s-a înființat Beyond Meat: fondatorul său, Ethan Brown, credea că consumul etic ar putea duce la succesul pieței și a vorbit despre importanța combaterii schimbărilor climatice, a bunăstării animalelor și a unui stil de viață sănătos. Brown a susținut că misiunea sa este de a contribui la rezolvarea unei game largi de probleme ale omenirii – de la răspîndirea bolilor cardiovasculare pînă la încălzirea globală.

Avantajul incontestabil al Beyond Meat este că, de exemplu, cotletele de porc seamănă cu carnea adevărată, imitînd structura, conținutul de grăsime, aroma și aspectul acesteia. Rezultatul poate fi atins prin extragerea elementelor constitutive necesare din materialele vegetale. „În loc să folosească vacile pentru a transforma plantele în burgeri, Beyond folosește un sistem de căldură, răcire și presiune. Rezultatul este o chiflă crudă, maro-roșiatică, care este mai apropiată ca gust și textură de carnea de origine animală decît oricare dintre predecesorii săi din departamentul de alimente congelate”, scria Bloomberg în 2019. La acel moment, compania a atras fonduri de la investitori – de la Leonardo DiCaprio, cunoscut pentru interesul acordat problemelor de mediu, pînă la Tyson Foods, un mare producător de carne tradițională.

La momentul listării sale, afacerea Beyond Meat, care a intrat pe piețele din 20 de țări, nu a adus profit, pierderea pentru anul precedent a ajuns la 30 de milioane de dolari. Compania urma să folosească fondurile strînse de IPO pentru cercetare și extinderea producției. Astfel, Beyond Meat ar putea concura efectiv cu principalul său rival de pe piață – startup-ul Impossible Foods. Compania a fost fondată în 2011 de un biochimist de la Universitatea Stanford, Patrick Brown (nu o rudă, ci omonimul lui Ethan). Pînă la înființarea companiei, el, fiul unui lucrător CIA cu mulți copii, parte a unei familii care a trăit în lungi călătorii de afaceri în Europa și Taiwan, a reușit să se remarce în știință, studiind genomul uman. În paralel, Brown a participat și la studiul impactului negativ al creșterii animalelor asupra climei. La început, s-a axat pe organizarea de conferințe științifice, dar rezultatul nu i-a fost pe plac, iar apoi fondatorul Impossible Foods a decis să înceapă crearea unui înlocuitor de carne.

Omul de știință s-a mutat în Silicon Valley. Banii pentru proiect nu au întîrziat să apară, apoi a urmat etapa cercetării științifice, care după o serie de eșecuri, l-a determinat pe Brown să înceapă să folosească un „ingredient magic“ în produs. Vorbim despre leghemoglobina de soia sau hem – partea neproteică a hemoglobinei. Datorită lui, produsele companiei au gustul și culoarea cărnii, iar Impossible Foods a început să o obțină prin modificarea genetică a drojdiei. Utilizarea noului ingredient a provocat un protest din partea unui grup de activiști, dar Administrația SUA pentru Alimente și Medicamente (FDA) nu a reacționat în nici un fel.

Patrick Brown a fost chiar mai radical în declarațiile publice decît rivalul său cu același nume de la Beyond. El a vorbit despre un „holocaust în curs” al faunei sălbatice, determinat de cererea de carne. „Știu că ideea de a înlocui o industrie globală adînc înrădăcinată, de un trilion de dolari pe an, sună nebunesc. Dar acest pas trebuie făcut”, a spus el.

În 2019, fondatorul companiei a susținut că planul era de a lua o cotă de piață de două cifre de la producătorii de carne de vită pînă în 2024. „Și apoi vom împinge această industrie fragilă și cu marjă scăzută într-o spirală a morții. Apoi vom indica producătorii de carne de porc și pui și vom spune: «Tu ești următorul!», iar aceștia vor da faliment”, a declarat Patrick Brown, fondatorul Impossible Foods. Brown intenționa apoi să scape lumea de produsele din carne de animale pînă în 2035.

Millennials au inventat mîncarea artificială (1)

La acea vreme, coincizînd cu succesul lui Beyond, întregul sector era în plină expansiune, concurența se intensifica. Bloomberg a scris despre o adevărată goană în producția de burgeri vegetarieni, care a devenit de interes pentru tot mai multe companii. Analiștii de la Bloomberg Intelligence au considerat că perspectivele de creștere ale sectorului ar trebui susținute de orientarea consumatorilor către un stil de viață sănătos și grija pentru mediu. „Forța motrice din spatele procesului sînt milenialii, ale căror venituri în creștere le permit să cheltuiască bani pentru lucrurile în care cred”, au observat experții. Burgerii pe bază de plante apăreau la giganții fast-food precum Burger King și McDonaldʼs, iar restaurantele din SUA se plîngeau că popularitatea Impossible Foods le dăuna: cererea depășea capacitatea de producție.

În 2020, vînzările de carne pe bază de plante din SUA au crescut cu 45,3%, pînă la 1,4 miliarde de dolari. În Europa, tendința a fost similară, cu vînzări anuale de 1,4 miliarde de euro, în creștere cu 60% față de nivelul din 2018. Analiștii se așteptau ca piața să continue să prospere – după unele estimări, aceasta ar putea crește la 85 de miliarde de dolari pînă în 2030, pe măsură ce obiceiurile alimentare se schimbă. Cu toate acestea, restricțiile pandemice au afectat afacerile companiilor: restaurantele au suferit de blocaje prelungite sau repetate.

Beyond Meat a reușit să înregistreze o creștere a veniturilor chiar și în astfel de condiții, dar investitorilor li s-a părut că cifrele nu sînt suficient de bune, iar acțiunile au scăzut. Rivalul Beyond Meat, Impossible Foods, care a rămas o companie privată, a luat în considerare de asemenea să iasă la bursă în aprilie 2021, așteptîndu-se la o evaluare de 10 miliarde de dolari. Procedura, conform relatărilor din presă, se aștepta să fie efectuată în 12 luni, dar situația a rămas incertă. (va urma) N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.