România Mare, nr. 1688

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Ploaia seamănă cu privighetoarea: fiecare știe cîte o singură melodie, dar niciodată nu ne plictisește.

CornELIU VADIm TUDor

Viitorul Europei trece prin China

Lucrurile se mișcă repede pe scena internațională după ce președintele chinez Xi Jinping l-a vizitat pe Vladimir Putin în urmă cu trei săptămîni. După ce inițial presa de propagandă a încercat să diminueze importanța vizitei, concentrîndu-se pe chestii mărunte legate, spre exemplu, de modul în care Rusia a devenit vioara a doua în această alianță, după ce acum 10 ani, pe vremea lui Ponta, care a încercat să aducă investiții chinezești în România, s-a spus că ne vinde chinezilor și că e un nenorocit care face afaceri cu niște comuniști – ei bine, aflăm între timp că importantele state europene care susțineau aceste lucruri înregistrează cifre de afaceri uriașe în relațiile comerciale cu China; ba mai mult, Emanuel Macron s-a deplasat în China cu 50 de importanți oameni de afaceri francezi.

Cum așa? Întinează Macron idealurile Uniunii Europene și ale civilizației occidentale? Nici vorbă. Își vede omul de interesul economic al țării sale, așa cum fac toți ceilalți politicieni europeni, mai puțin cei care conduc vremelnic România. Președintele

Franței a efectuat această vizită oficială în același timp – fiindcă nu pot spune împreună – cu Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene. Unele publicații au scris că scopul vizitei a fost acela de a-l convinge pe Xi să nu susțină Rusia în războiul din Ucraina. Sigur că da. De aia s-a dus Macron cu o armată de oameni de afaceri după el: pentru că îi pasă mult de Ucraina.

Pe de altă parte, Ursula poartă cu dînsa mesajul tuturor statelor membre ale Uniunii, state care nu vor un război economic cu China, de care le leagă interese comerciale, dar și presiunile politicii americane, de care uneori Ursula ține seama mai mult decît de ale Europei. Din acest motiv, „dama de pică” a politicii europene va încerca să armonizeze poziția UE cu cea americană, pentru a reduce dependența economică și comercială de un aliat războinic ce nu-i împărtășește ideile democratice și progresiste.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

Jocul vieții și al morții

Un actor grăbit

Astfel cum toți bănuiam, unii dintre noi chiar aveau și certitudinea a ceea ce avea să se întîmple – anul trecut, în februarie, Rusia securistului Putin a atacat Ucraina actorului Zelenski, punînd bazele unui nou focar de război, care poate degenera într-un măcel mondial. Acțiunea aceasta belicoasă, pentru unii fiind considerată un război real, pentru alții fiind doar o operațiune specială, de protejare a populației de etnie rusă din unele zone ale Ucrainei de azi, n-ar fi avut loc în vecii vecilor dacă, acum 9 ani, cînd „Mama” Rusia și-a luat înapoi de la Ucraina peninsula Crimeea, teritoriu făcut cadou de un fiu al al acestor locuri, ajuns mai-marele Uniunii Sovietice, cunoscut sub numele de Nichita Sergheevici Hrușciov, Occidentul și Unchiul Sam ar fi reacționat. Hrușciov a ocupat funcția de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1953 și 1964, și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri între anii 1958 și 1964.

Cum istoricul trecerii Crimeei de la URSS la una dintre cele 15 republici, în speță, Ucraina, este destul de stufos și controversat, și nici nu face obiectul jurnalistic al acestui articol, să rămînem

deocamdată la motivarea oficială a Kremlinului, anume aceea conform căreia Ucraina a primit Crimeea – ca un fel de felicitare – cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la încheierea Tratatului de la Pereislav, aceasta însemnînd „reunificarea Ucrainei cu Rusia”. Iată însă că, exact la trecerea a încă 60 de ani peste pragul de 300 de ani de la jubileul cu acest transfer ghinionist, Rusia, prin președintele Vladimir Vladimirovici Putin, și-a revendicat terenul făcut cadou odinioară, acțiune făcută prin forță armată. Așa cum scriam la începutul acestui articol, acest moment, „legitimat” de indiferența Occidentului cît și a SUA, a fost înțeles de Putin ca o acceptare și ca un deschizător de alte revendicări teritoriale, puse în operă, cum altfel, decît cu arma în mînă. Așa a ajuns Europa (și datorită ațîțării de către SUA) un butoi de pulbere care, la o mică scînteie nucleară, va fi plasată la timpul trecut, devenind o dureroasă amintire.

Așa a ieșit la suprafață și actorul de comedie Volodimir Zelenski, sărind de pe scena de teatru pe marea scenă a politicii continentale, cu pretenții de intrepretare a unui rol de „salvator” al națiunilor europene în fața unui Kremlin dezlănțuit. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Și violet, și roz, și roșu purpuriu Și alb, și galben, și-albastru azuriu, Și verde cît cuprinde mă-nconjoară E semn că primăvara a venit iară

Corale de ciripitoare pictează în văzduh, În armonii angelice cu stihuri de nespus, O primăvară zveltă și fără de apus, În primăveri de vieți unite pînă Sus

Și toporași, brîndușe violet și ghiocei și viorele împarfumate, Înmiresmează în viu natura-mperecheată Cu nori de stele aurii ca niște nestemate, Cu mii de șoapte străvezii ca îngerii în noapte.

Preot EMIL NEDELEA CăRăMIZARU

„Prințesa primăverii“, tablou de Daniela Simona Vizitiu

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Dide a scăpat de linşaj ca prin urechile acului F Minoritari obraznici: Bendovski şi Ivanciuc F Petre Roman fuge, fuge, fuge (de răspundere) F Doi unguri travestiţi: Ioan Gavra – Lazăr Lădariu F Aoleu, dacă explodează Căţelu? F Meciul secolului la box F Diversiunea Severin-Constantinescu

PArTEA I

F Cea mai distractivă emisiune TV a anului a fost aceea realizată de Antena 1, în seara zilei de joi. „Milionarii de la mezza-notte“ i-a avut ca invitaţi pe Dan Iosif şi Nicolae Dide. Asta în prima fază. Pentru că în partea a doua a fost poftit în studio şi Bebe Ivanovici. A rîs lumea de s-a tăvălit. De cine? Cum de cine? De Dide, copilul străzii! Păduchelui ţigănesc chiar i-a intrat în cap că e senator (?!). Deh, a vărsat în oala cu galbeni a P.D.-F.S.N. suma de 200 de milioane de lei, în vara lui 1996, pentru a fi trecut pe locul 1 pe listele de candidaţi. Ah, Dide, Dide, de mult n-ai mai încasat tu o chelfăneală ca asta, în văzul și în auzul a milioane de oameni. Și cît de bine pornisei! Cum ai lansat tu, la repezeală, cîteva cuvinte radicale („începem aleatoriu?“, „coroborat“, „opisuri şi dischete“), ca să iei fața la fraieri şi să pari altceva decît ai fost o viață întreagă. Cît de grav pozai şi te scufundai tu în propriile fălci, de hipopotam scăpat de la dentist, şi ce rebel îți cădea părul, inele vergele, pe fruntea cît o cutie de chibrituri! Te mai dădeai și huţa pe scaunul cu rotile, ca să araţi că eşti stăpîn pe situaţie! Asta, pînă în clipa cînd a intrat pe firul telefonic Bebe Ivanovici! Cu un aer solemn, acesta a început astfel: „Revoluţia l-a găsit pe dl. Dide la locul de muncă. Era şmenar“. Oh, mii de trăznete şi fulgere! Mai bine s-ar fi prăvălit Everestul peste Chomolugma (chit că înseamnă acelaşi lucru) şi în Caracalul natal al lui Marius Tucă (oraş înfrăţit cu Caracas), s-ar fi deschis un consulat maghiar decît să fie lansate în eter asemenea palabre! De ce Bebe te-ai luat de Dide? Dide s-a luat de Bebe? În momentul următor, ploşniţa umflată cu pompiţa de rinofug a început să se dezumfle. Broboane mari de sudoare neagră l-au transformat într-o marionetă slinoasă. Fîsîia pe nări şi pe urechi. Cu un ultim şi disperat efort, a încercat să cîrîie mai tare decît cel care-l lovise cu praştia în haripă, ca să-i acopere vocea, astfel încît lumea să nu mai audă ce tot îndrugă ăla de şmen, bişniţă, valută. Dar n-a reuşit. A bîiguit el ceva despre nişte cîrnaţi pe care Bebe Ivanovici i-ar fi băgat în buzunar (?!), însă fără nici un efect. Denunţătorul public şi-a continuat pledoaria, imperturbabil. Indiferent ce-l întreba Marius Tucă, Bebe Ivanovici zicea: „Păcat că pe unii i-a prins Revoluţia total nepregătiţi, fără nici un fel de şcoală, ca de pildă domnul Dide. Acesta e şmenarul nr. 1 al României“ etc. Asta, la telefon. Cînd a venit la studio, în carne şi oase, Bebe l-a făcut knock-out pe Dide, numai prin simpla lui prezență. Din toată aroganţa baragladinei s-a ales praful. Mai ales că aflase între timp că afară s-au strîns zeci de revoluţionari, care îl huiduie de mama focului. Pe fondul acesta, Dan Iosif, cu gura lui lătăreață şi dinţii ca din foi de ceapă (altminteri, băiat simpatic, fiindcă spune ce gîndeşte) mărturisea telespectatorilor cum, în seara zilei de 22 decembrie 1989, Dide îl împungea de la spate, pe balconul CC. al P.C.r., gîfîindu-i în ureche: „Proclamă-te, mă! Proclamă-te!“ – „Ce să mă proclam?“ – „Orice!“. Replici istorice! Cu puţin noroc, umanitatea ar fi putut auzi următoarea Proclamaţie: „Eu, Dan Iosif, mă proclam împăratul României, sub numele de Ioşka Întîiul, mînca-v-aș nasul! În spatele meu se află Dide Puşcărie, care face spume la gură, hai să-l proclamăm şi pă el, gagiilor! E bun de rege? Rege îl facem! Acum voi slobozi primul meu Decret: se proclamă ziua de 22 decembrie Ziua Naţională de Ciordeală. Uraaa!“. Păcat ca nici un telespectator nu i-a pus lui Dide cîteva întrebări esenţiale: 1) Cîte clase are? 2) De ce a stat la pîrnaie? 3) De ce l-au

alergat călugării de la Muntele Athos, cu anteriele suflecate şi toiagele agitate, prin tot Hotelul Athénée Palace, în ziua îngropării Patriarhului Justinian, scenă de film, cînd oaspeţii bisericeşti primiseră nişte „țepe“ valutare? 4) Cîți dolari erau în valiza furată de el de la C.C. al P.C.R., despre care mărturiseşte, în scris, nevasta lui, care a văzut banii cu ochii ei? 5) Ce legătură are Dide cu mafia italiană? 6) Ce a căutat la Baloteşti, la numai două ore de la producerea catastrofei aviatice din martie 1995, scormonind printre cadavrele fumegînde? 7) Ce afaceri are, la ora actuală, și în ce fază se află construcţia vilei sale de la Snagov? Dar, ceea ce nu s-a mai văzut pe micul ecran, în acea seară, a fost potopul de scuipaţi care s-a revărsat în obrazul umflat al ipochimenului, la ieşire. O mulţime de revoluţionari l-a aşteptat pe derbedeul ce-şi zice senator (?!) la ieşirea din clădirea Antenei 1. „Porcule! Porcule! Hoțule! Arză-te-ar focul de criminal!“ – cam aşa i-au strigat femei şi bărbați, unii invalizi, agitîndu-şi cîrjele din cărucioarele cu rotile. Timp de o oră, Dide, puradelul Firandei, a stat ascuns în clădire. Într-un tîrziu, l-a făcut scăpat Poliția, printr-o ieşire de serviciu, după care a rupt-o la sănătoasa. Cineva, care l-a văzut atunci de aproape, ne mărturisea: „Dide era speriat de moarte. Mîna dreaptă îi tremura şi mai tare, nu şi-o putea controla. Încerca să braveze, să facă glume, dar emana o transpiraţie rece, ca de mort. Fața lui căpătase o culoare kaki-mov, ca de cianură. Am convingerea că dacă nu-l scotea Poliția, prin spate, ar fi fost linșat“. Asta e cea mai nostimă satisfacţie pentru oamenii cinstiţi din această Ţară. Ne amintim că, în iunie 1994, Dide Puşcărie mobilizase sute de oameni, pentru a bloca intrarea în Senat a preşedintelui P.r m , după care i-a pichetat acestuia şi locuinţa. Apoi, în 3 iulie 1994, acelaşi Dide a mobilizat cam 100 de huligani, şi din Bucureşti (aduşi special, cu două autobuze) şi din Constanța, pe care, împreună cu un alt putregai social, Lazăr Cercel, i-a masat în faţa Prefecturii din Constanţa şi i-a pus să strige: „Moarte lui Vadim! Moarte pentru moarte!“. Atunci, profesorul Mircea Muşat a făcut preinfarct, pentru ca, după numai cîteva luni, să moară de inimă. Pentru noi, ca şi pentru mulţi alţii, cimpanzeul Dide este un criminal, care va sfîrşi rău. Urcîndu-şi sacii în căruţă şi stînd pe grămezi de bani, infractorul a întors spatele luptătorilor din decembrie, pe care i-a trădat şi i-a hăituit. Ce face el acum este ilustrarea cea mai vie a zicalei româneşti: „Ţiganul cînd a ajuns împărat, întîi pe ta-su l-a spînzurat!“. În mod normal, noi nici n-ar fi trebuit să ne amestecăm în toată tărăşenia asta. Fiindcă unii îşi merită soarta, pe care şi-au făcut-o cu mîna lor. Dar, noi sîntem oamenii dreptăţii. De data aceasta, nu e vorba de tăierea unor privilegii – acţiune pe care am solicitat-o şi noi, de ani de zile – e vorba de compromiterea şi scoaterea în afara Legii a oamenilor care şi-au riscat viaţa în decembrie 1989. Scopul actualei Puteri este să rămînă, ca primsolişti, doar deţinuţii politici liberali şi ţărănişti, de la care, chipurile, începe Istoria. De ce vede lumea doar ghiulul lui Dan Iosif, dar ghiulul, brăţara, ceasul (toate din aur), limuzinele, casele, voiajurile peste hotare ale aşa-zisului ministru al Tineretului şi Sportului, tot ţigan şi el, ca şi Dide, nu le vede nimeni? Aşa trebuie pusă problema. În orice caz, acum încep să se aleagă apele. Abia astăzi îşi dau seama luptătorii din decembrie 1989 cine a fost cinstit şi cine a fost lepră. Păcat, mare păcat că toţi aceşti oameni de curaj sînt traşi în jos de ploşniţa aia de Lazăr Cercel, tîlhar de drumul mare, care are 5 condamnări la activ – atîta timp cît vor apărea alături de strigoiul ăsta, lumea va fi tentată să-i bage pe toţi în aceeaşi găleată. F Carmen Bendovski a cam început să

se joace cu focul. Mai funcţionează, oare, puşcăria de femei de la Tîrgşor? Cu o inconştiență demnă de o femeie de stradă, care caută SIDA cu lumînarea, duduia Bendovski a început să găzduiască, la emisiunea TVr „Şapte zile“, de duminică seara, cele mai iresponsabile acuzaţii împotriva patrioţilor români. Acum 10 zile l-a lăsat pe un anume Cristian Pîrvulescu, care cică e politolog, să afirme că P.r m are deschideri (?!) şi legături (?!) cu partidul lui Vladimir Jirinovski, ceea ce constituie o minciună ordinară. La ultima emisiune a apărut puradelul Cornel Ivanciuc, de la „Academia Cațavencu“, care a debitat o măgărie şi mai mare: cică el are informaţii conform cărora cei doi lideri de partid (spioni!) la care s-a referit celalalt minoritar, ca şi el, Adrian Severin, ar fi... Corneliu Vadim Tudor şi Gh. Funar! Derbedeul a mai zis că cei doi ar primi bani ba de la Gaddhaffi, ba de la Saddam Hussein. Nici n-ai ce să comentezi la asemenea lături. (Başca faptul că Gh. Funar nici măcar nu e lider de partid). Că doi minoritari obraznici – Bendovski şi Ivanciuc – şi-au dat mîinile pentru a spurca mişcarea naţională românească, nu e o surpriză, cam asta fac veneticii din decembrie 1989 încoace. Dar că Stere Gulea poate tolera asemenea emisiuni primejdioase, pe postul public de Televiziune, asta deja e foarte grav. Atragem atenţia cuplului Gulea – Mungiu că, dacă s-a ajuns pînă aici, se pot aştepta la ceea ce e mai rău din partea românilor. F A trecut în lumea celor drepţi, la o vîrstă încă tînără (64 de ani), tatăl celui mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor, Gh. Hagi. Noi am fost sceptici în privinţa însănătoşirii sale atunci cînd am aflat, din presă, că fiul l-a angajat, pentru vindecarea tatălui iubit, pe unul dintre cei mai respingători măcelari ai sistemului medical românesc, Alexandru Oproiu –individ care a băgat-o în pămînt, cu zile, și pe mama poetului Corneliu Vadim Tudor, în decembrie 1988 (i-a greșit diagnosticul, a pretins că are cancer la ficat şi pancreatită cînd, în realitate, era vorba de o banală piatră la vezică). Acum, drama s-a consumat. Neîndoielnic, aşa a fost voinţa lui Dumnezeu. Revista „România Mare“ este alături de Gh. Hagi în ora cea amară a vieţii lui şi îl îmbărbătează creştineşte. La ceremonia funerară, a fost depusă o coroană de flori, cu panglică Tricoloră, din partea preşedintelui P.R.M., care l-a cunoscut şi l-a îndrăgit pe cel care a fost minunatul aromân Iancu Hagi. F Dacă cineva mai avea îndoieli că Petre roman e hoţul hoţilor, acum şi le-a spulberat. După ce a ocupat, aproape 8 ani, în mod ILEGAL, o vilă a Protocolului de Stat, destinată Corpului Diplomatic (de pe urma căreia se puteau cîştiga sute de mii de dolari!) odrasla de kominternist a pus la cale o „retragere cu torţe“. Adică a invitat presa la domiciliu, să vadă şi ea cît de greu o duce el. Numai că vasta grădină, cu brazi şi mesteceni, prezentată de unul dintre posturile de Televiziune, a lăsat milioane de oameni cu gura căscată: carevasăzică, unii pot trăi şi aşa, ca nişte regi! La numai cîteva ore, piratul mărilor şi al şinelor de cale ferată, Traienică Băşinică, şi-a copiat şeful la xerox, declarînd că şi el renunţă la vilă. Calculul celor doi e simplu: ei au cerut Protocolului de Stat (condus de admirabilul gospodar care e Adrian Ghiță) să le caute, în schimb, nişte locuinţe corespunzătoare, ştiind precis că aşa ceva nu mai există prin Capitală. Şi apoi, ce înseamnă „corespunzătoare“? Despre celelalte case pe care le deţin, atît în România, cît şi în străinătate, „puiul de jidan“ nu suflă o vorbă. Interesul lui este să pozeze acum în victimă. „Săracul băiat, a renunţat la casă – vor spune muncitoarele de la APACA – au făcutără ăia presiuni asupra lui, n-a mai rezistat, acum unde-o dormi, în gară? Hai şi noi, fă!“ F Totuşi, dacă stăm bine şi ne gîndim, luînd în consideraţie şi ce le poate pielea celor doi, credem că ei vor ajunge la următoarea soluţie: Petrică se va muta în vila Iui Băşinică, iar Băşinică în vila lui Petrică! (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 3 octombrie 1997)

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Ancheta care a demascat trucurile şarlatanilor şi ghicitoarelor din Bucureşti

„Iar au început să ne inunde vrăjitorii, ghicitorii, precum şi diferiţi alţi șarlatani. Ei se instalează, de preferinţă, în preajma gărilor, unde găsesc destui trecători buni de jumulit. În limbajul vracilor aceştia sînt «fraierii». Astfel, de pildă, în dosul Gării de Nord, în rînd cu marile hoteluri de curînd clădite, s-a instalat o gheretă scundă, luminată în mod misterios de o lampă de petrol. Prin faţa acestei barăci de scînduri se plimbă, cu importanţă, un crainic, anunţînd cu glas sonor şi pedant: «Intraţi, domnilor. Nu pierdeţi unica ocazie de a cunoaşte viitorul. Veţi afla adevărul în chestie de procese, boală, moarte, căsătorie, cîştig şi pagubă… Numai cinci lei pentru o mică probă… Numai cinci lei!» etc. etc. De altfel, pe o placă mare atîrnată în faţa gheretei, se vede scris negru pe alb, fără nici un pic de jenă, că ghicitorul poate înlocui şi pe avocat, şi pe medic…

Nu mă pot opri de a nu reproduce următorul model de reclamă pe care am avut răbdarea să-l copiez găsindu-l afişat pe faţada locuinţei unui ghicitor. Este un document interesant, care face dovadă că aceşti exploatatori ai naivităţii omeneşti sînt destul de abili şi de rafinaţi. «Sosit să vă ajute la toate ce veţi voi a cuceri. Inspirat cu ştiinţa misterioasă a Egiptului, Magia Indiană, Fachiră. Aşadar nu faceţi nici un pas pînă nu controlaţi destinul, soarta şi norocul. Veniţi cu mic şi mare de orice sex, bogat şi sărac, de orice naţionalitate, spre a vă vedea şi cunoaşte viitorul şi tot ce vă interesează». Sau un altul: «Descopăr orice secrete şi de orice natură prin ştiinţele oculte. Toate greutăţile vieţii, cîţi ani veţi trăi etc. Arăt orice boală sufletească, dau voinţă, biruinţă, victorie, cucerire în dragoste, linişte în căsătorie, reuşită în studii, examene, funcţii, avansări, mutări, voiajuri, concert, loterie de stat, moşteniri, judecăţi, răpiri şi dispariţii de la domiciliu, pagube şi orice furturi. Descopăr comori de orice natură. Dezleg toate blestemele primejdioase, dîndu-vă leacul. Pentru prima oară aveţi ocazia a consulta o adevărată prezicătoare care face numai minuni cu prezicerile ei. Nu pierdeţi unica ocazie şi veniţi spre a vă vedea viitorul chiar azi».

Crainicul de la uşa unei astfel de prăvălii strigă mereu alte variante asemănătoare. Iar trecătorii de pe trotuar intră mai mult rîzînd la șarlatani, cu un fel de degajare sceptică. Totuşi, un psiholog atent a băgat îndată de seamă că cei care intrau erau pe jumătate

convinşi: faima ghicitorului mersese crescînd şi se auziseră multe despre dînsul. Înăuntru, scaune şi bănci. În dosul unei perdele pline de taină se afla vraciul. Magul! Lumea nu-l vedea. Pluteşte parcă un mister în văzduh. Vizitatorii, de îndată ce au intrat în aşa-zisa cameră de experienţe, devin gravi.

– Experienţa începe, doamnelor şi domnilor! –anunţă cu glas solemn un ajutor al Magului.

Atenţiune, vă rog! Totul se bazează pe sugestia la distanţă. «Profesorul», celebrul mag care a studiat magia în India şi în Egipt şi care acum e după perdea, va ghici ce aveţi dvs. în buzunare, vă va spune numele şi diferite secrete pe care numai d-voastră singuri le cunoaşteţi. (…)

Spre mirarea mea, am aflat că există în Capitală un număr destul de însemnat de asemenea «profesori» şi medii celebri care fac aceeaşi demonstraţie şi pe care la început o crezusem ca fiind o producţie exclusivă. De unde au ieşit atîtea celebrităţi, îngrămădite toate la Bucureşti?, m-am întrebat. Am asistat la diferitele aşa zise «experienţe ştiinţifice» în curs de mai multe zile. Am văzut unele «medii» trecînd de la un cabinet la altul. Se certau «mediile» cu «profesorii» sau între dînşii şi se despărţeau, plecînd de la un ghicitor la altul. De la un timp, am dat de cheia misterului, am observat că întrebările se repetau. Erau mereu aceleaşi. Este un limbagiu convenţional, unul singur la toate aceste «cabinete», proprietatea celebrilor «profesori» şi «renumitelor ghicitoare».

Ghicitorii şi ajutoarele lor vorbesc româneşte, un fel de românească stricată, dar cuvintele întrebuinţate au o altă însemnare, după o convenţie mai dinainte stabilită. E o traducere a unui limbagiu convenţional care se practică în Ungaria, în Austria şi poate şi în alte

ţări, magii noştri fiind mai mulţi de origină ungară şi austriacă. Iată cîteva din aceste întrebări care aduc după dînsele răspunsul inevitabil, învăţat pe de rost de către șarlatani. Propoziţia: «Ce am atins la domnul» înseamnă cravata. «Asta aicea ce-i?» e o întrebare care dă de veste celui de după perdea că «mediul» a scos o legitimaţie din buzunarul clientului. «Acuma numele domnului» înseamnă: acest domn se numeşte Vasile. Iar dacă «mediul» întreabă „celălalt nume” magul va răspunde invariabil: Constantinescu. Ambele nume «mediul» le-a aflat chiar în aceeaşi clipă, citindu-le pe o carte de vizită, legitimaţie sau alt act scos din buzunarul vizitatorului care se pretează la aceast demonstraţie. «Ce are domnu’ în mînă», înseamnă ţigară. Fraza întortocheată şi într-adins prelungită, spre a deruta pe cei de faţă: «Explicaţi aci, unde face serviciu domnu» e un fel de avertizare. «Mediul» spune tovarăşului de după perdea: Bagă de seamă că a venit un poliţist! Și exemplele pot continua.

Acestea sînt întrebările pe care le-am putut prinde şi învăţa şi eu de la șarlatani. Dar sînt încă multe alte întrebări. Noul limbaj al ghicitorilor este destul de greu. S-ar putea compara cu alfabetul chinez, care are mii de semne. Limba ghicitorilor are cîte o frază întreagă pentru un singur cuvînt… Astfel că te derutează prin lungimea ei. Dacă veţi vizita pe vreun ghicitor, puteţi nota şi alte întrebări şi răspunsuri ce veţi prinde completînd lista de mai sus. Să mai remarcăm că ghicitorii sînt atît de îndemnînatici încît

îţi ghicesc şi un nume rar, de pildă «Hildebrand» sau mai ştiu eu cum.

Trebuie să facem această dreptate «magilor», arătînd că, în general, întrebările şi răspunsurile se succed atît de vertiginos şi cu atîta naturaleţe încît nici nu ţi-ar veni a crede că eşti victima unui truc“ („Realitatea ilustrată“, 1933).

„Începînd cu 1 ianuarie 1937, un regulament al Poliţiei a interzis exercitarea profesiunii de ghicitoare pentru că, informau ziarele, «majoritatea ghicitoarelor sînt mai mult escroace care abuzează de credulitatea clientelor lor pentru a le stoarce cît mai mulţi bani. Bucureştiul cunoaşte astăzi peste cinci sute de ghicitoare declarate, răspîndite in special prin mahalalele îndepărtate ale Capitalei şi prin suburbane». În special Calea Griviţei şi Strada Buzeşti cunosc o adevărată floră de asemenea «profesori ocultişti», care ghicesc «trecutul, viitorul şi prezentul» după cele mai moderne mijloace.

Nenumăraţi, din diverse motive, vin să consulte aceste oracole. După o socoteală simplă, se cheltuiesc în capitala noastră 200.000 - 300.000 de lei pe zi pentru aceşti ghicitori. Suma aceasta face 72 de milioane pe an, care se aruncă pentru întreţinerea acestor cîteva sute de oameni ce ştiu să exploateze naivitatea. În afară de aceşti șarlatani, ghicitori declaraţi, se află babele de mahala, adevărate vrăjitoare, care în plin Secol al XX-lea uzează de mijloace ca în Evul mediu. Fac farmece care ating culmile ignoranţei. Femei din cele mai inteligente, mînate de dureri sentimentale, se încred în spusele acestor făcătoare de farmece. Poate că, după desfiinţarea ghicitoarelor, imensele sume ce se risipesc pentru scrutarea viitorului şi ameliorarea destinului se vor da pe scopuri mai folositoare”. DOSARESECRETE RO

TABLET ă DE SCRIITOR

Cunoaște-ți țara!

De pe vremea cînd eram copil am luat cunoștință, de la tatăl meu, ce este dragostea de țară... În serile călduroase de vară ne strîngea în jurul său pe prispa de lut a casei și ne povestea cum a luptat el pe front, în război, de unde a scăpat cu viață, doar cu niște zgîrieturi pe față de la un obuz care căzuse peste el și camarazii lui, în tranșee... A scăpat ca prin minune, datorită Bunului Dumnezeu, care a avut grijă de el, să se întoarcă acasă, la noi... Copil fiind, nu știam ce este războiul, cine îl făcea și de ce, iar tata, cu vorba lui blajină, încerca să ne facă să înțelegem că războiul nu aduce nimic bun oamenilor, doar suferință, moarte, trupuri schilodite de bombe... Și ne povestea că el a mers la război fiindcă îl chemase țara, să o apere de dușmani, explicîndu-ne cu bucurie în glas că țara pentru care plecase să lupte, cu arma în mînă, eram noi, copiii săi, rămași acasă lîngă mama, cu toții mistuiți de dor și înlăcrimați, neștiind cînd o să-l mai vedem... Mulți oameni din satul nostru au plecat odată cu el pe front, și nu s-au mai întors la casele lor, au sosit doar veștile telegrafiate că au căzut ca niște eroi pe cîmpurile de luptă... Și ei, ca și tata, au luptat pentru copiii lor, fiindcă noi eram, de fapt, țara pe care o apărau. Noi, împreună cu cele cîteva brazde de pămînt care ne asigurau hrana de la un al la altul. Odată, mergînd cu tata la bucata noastră de pămînt, numai ce-l văd că oprește vacile la o fîntînă din vremuri străvechi, cu furcă și cumpănă de lemn, aflată la capătul unei țarini cu grîu auriu, și, după ce a dat vitelor să bea apă pe săturate, mă îndemnă și pe mine să beau... Apa din fîntîna aceea era curată ca lacrima, și rece, că nu te mai săturai de ea... După ce a băut și el din apa cea miraculoasă, se închină cu privirea dusă către cerul ce strălucea de lumină, mulțumindu-I lui Dumnezeu

că fîntîna aceea, care ne-a potolit tuturor setea, era bucată din țara pentru care luptase alături de mulți alți camarazi de-ai săi, români răpuși de vitregiile războiului... Din păcate, astăzi, după cum vedem că s-au desfășurat evenimentele politice în ultimii 32 de ani, s-a ajuns în situația că nimănui nu-i mai pasă de soarta țării, lucru constatat de oricare dintre noi, că simțul patriotic, care odinioară îi înflăcăra pe oameni, a dispărut, iar tot mai mulți dintre copii românilor sînt lăsați de izbeliște, în voia sorții. Spre deosebire de tata – care vedea în noi, copiii lui, țara pentru care s-a dus la război – părinții de acum văd în fiii lor potențiali emigranți în diverse colțuri ale lumii, aflați la cheremul străinilor. Brazdele de pămînt românesc reprezintă acum, pentru mulți dintre români, doar o marfă de vînzare, fiindcă nimeni nu mai este preocupat să se îngrijească de ele. Ba, mai mult, ei ignoră frumusețile țării lor, de care sînt legați prin istoria ei străveche, prin rădăcinile și datinile rămase de la strămoși. În general, românii văd în propria țară o piedică în calea dorinței lor de a pleca departe, cît mai departe, fără să le pese de valorile ei morale, creștine, moștenite de-a lungul istoriei... Refuzul de a-și cunoaște țara, de a se simți atașați de ea, se manifestă mai ales în rîndul generației tinere care, din dorința de a avea cît mai mulți bani, de a trăi o viață de huzur, se dezrădăcinează, optînd pentru alte principii și norme de viață, pe care le descoperă în mediul virtual și cu ajutorul tehnologiilor moderne, aflate într-o permanentă expansiune. Mai zilele trecute eram la Orșova, unde am cunoscut un grup de elevi sosiți din București, toți, foarte gălăgioși și plini de ifose. Întrebați de profesoara care îi însoțea de unde izvorăște Dunărea și unde se varsă, i-am văzut reacționînd într-un mod cu totul surprinzător: de la rumoare generală, la răspunsuri total greșite, dar pline de aroganță. M-am gîndit atunci la tatăl meu, care a

Biblioteca Na ţ ională

luptat pe front pentru țara lui, care, pentru el, însemna copiii lui, brazdele de pămînt, fîntîna de la marginea cîmpiei... Și atunci, ne întrebăm: pentru părinții copiilor de azi, care le-or fi țara și țelul vieții lor? Cu ce idealuri își educă odraslele? Văzînd cum tot mai mulți adolescenți manifestă un comportament haotic și uneori violent, urmare a consumului de droguri și de alcool, ne îndoim că părinților acestora le pasă de țara lor. Cu alte cuvinte, oricît de mare va fi setea de bani și de înavuțire peste noapte, țara asta nu trebuie înstrăinată nimănui... Ea este comoara noastră de frumuseți și bogății, cu brîul ei de munți, cu salbe de ape, cu pajiști, dealuri și cîmpii. În toate acestea se simte mîna divinității, care a lucrat la așezarea noastră aici, iar, prin jerfa fiecărei generații, de-a lungul timpului, la continuitatea existenței poporului român pe glia strămoșească... Și nu greșim spunînd că România este o țară de basm. Știind și simțind asta cu tot sufletul, îmi vine a striga cu toată puterea: Cunoaște-ți țara! Ea este ca o binecuvîntare de la Dumnezeu pentru tot românul care s-a născut pe aceste plaiuri.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Sărbătoarea Paştelui în Apuseni

...Un străin care ar fi sosit sîmbăta la Văleni și ar fi voit să doarmă noaptea Paștilor aici, s-ar fi culcat în zadar. Înainte de miezul nopții începură să împuște teascurile. Era o datină veche în sat, oamenii erau obișnuiți cu detunăturile puternice care continuau pînă-n zori, se repetau, mai rar, și, în ziua întîi de Paști, pînă seara. Dar în noaptea asta chiar băieșii bătrîni săreau speriați din somn. Detunăturile erau așa de dese, se descărcau cu atîta putere, încît pădurile bătrîne fierbeau, clocoteau, vuiau neîncetat... În lumea de sub poalele Muntelui Negruța petrecerea începuse...

Muntele Negruța își apleca pădurile negre de brad în nemijlocita apropiere a solului. Pe lîngă poalele lui se furișa pîrîul alburiu care învîrtea roțile celor mai multe piuă din Văleni... În unghiul superior al lunii, în cel dintre răsărit, se înalță birtul cel mai vestit din Văleni, birt împreunat cu prăvălie, al cărui proprietar stăpînea și lumea aceasta frumoasă. Din Săptămîna Mare, birtașul bătuse pociumbi, înțepenise deasupra scînduri albe de brad; un uriaș care în mijlocul lunii îl înconjurase în chipul acesta cu lavițe, cu mese... Sîmbăta după-amiază se mai puteau vedea încă băncile și mesele albind în lumina soarelui – cele pentru domni, acoperite cu pînze curate, străluceau ca niște oglinzi – dar azi nu se mai puteau zări de mulțimea de oameni.

Masa şi oarece mîncăruri

le umplură îndată cu fripturi reci de miel, de rață, de purcel. Marea mulțime nu încăpu pe la mese. În grupuri de cîte patru, de cîte șase, mai mulți se lăsară pe pajiștea verde, desfăcură bucatele și începură să se înfrupte...

urmă se apucară cu sete de vin... După ce se săturară de carnea delicioasă, băutura părea că nu-i astîmpără defel; le părea mereu că n-au băut nimic. Bine hrăniți în aer curat, ei nu simțeau puterea vinului. Se însera: umbrele începuseră să cadă, pădurile de brad în jurul lor se înnegriră; și aer tare, înviorător, să te scoale din morți, se cobora pe pămînt...

Ţarina şi cîntecele pentru suflet

... Bărbații gustau mereu din diferitele lichioruri, îmbucau din șuncă, din ouăle de Paști, fumau... Pe toate mesele se întinseră merindețe albe, și femeile

...Deasupra unei enorme grămezi de jar, din care numai pe de laturi mai fumega vreun tăciune, se frigeau în frigări doi purcei cu rîturile întinse. Pielița li se rumenise, pe alocuri era trandafirie, codițele se subțiaseră, se întăriseră. Trupșoarele plinuțe li se tot învîrteau în frigărui, și cei doi feciori care pregăteau friptura picurau din cînd în cînd pe spate, pe coaste din slănina friptă. Cîte-un picur ajungea pe jar, sfîrîia, împrăștiind miresme, care dilatau nările celor trîntiți pe pajiște. Cei doi purcei păreau că se tot subție, ori, mai bine, se rotunjesc, iar de la o vreme nu se mai putea vorbi unde-i spatele și unde-s coastele; pe unele locuri se iveau în tăietura fină, mireasma se răspîndea tot mai mult în aer... Mîncară și băură, apoi iar mîncară, pe

...Cînd veniră cei dintîi bărbați și femei în luncă, tineretul pornise dansul, o păreche, zece, treizeci începură să se învîrtă numaidecît în ritmul repede, plin de întorsături al țarinei. Cizmele lăcuite ale ficiorilor străluceau în soare cu fulgerări de oglinzi. Ițarii lor de lînă fină, moale, mînecările de bumbac erau albe ca florile. Numai cizmele, pălăriile mici, negre, pieptarele înflorate, fețele brunete pătau acest costum. Rar se puteau zări feciori înalți, cei mai mulți erau mijlocii, bine legați, care se învîrteau în țarină c-o siguranță uimitoare... Fetele toate erau cu capetele dezvelite. Plete groase, bogate, cădeau pe o parte, negre cele mai multe... Ochii lor vioi și fețele aprinse rîdeau de fericire. Zburau iile largi din giulgiu foarte fin, ii albe ca de zăpadă, doar altițele pe mîneci erau cusute cu mătase neagră. Purtau catrințe înguste, în care roșul avea o parte covîrșitoare... Foarte rar se putea auzi vreo chiuitură. Tinerii aceștia dansau tăcuți, serioși, cei mai mulți cu o eleganță uimitoare... Păreau atît de dornici de foc și erau pătunși de tot farmecul lui, gustîndu-l în tăcere...

Abia trecuseră ceasurile douăsprezece, și Lăiță, rupînd taraful în două, porni cu șase inși în urmă. El se grăbea ,,să cînte domnilor la prînz”...

... Muzicanții își acordară viorile, și numaidecît imnul ,,Deșteaptă-te, române!” începu să se înalțe ca o rugăciune viforoasă, pătimașă...

– Asta-i ,,Tatăl nostru” al românilor... ION AGÂRBICEANU (1882-1963)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Rîsu’- plînsu’ (II)

Umorul și ironia, ingeniozitatea care face spiritul să tresară se bazează pe contradicția de idei – atît în creația populară, cît și în cea cultă. Însăși expresia rîsu’-plînsu’ poate fi considerată un oximoron. În epigrama modernă se practică și jocul antonimelor:

Unuia din diasporă

De cînd primii mesajul tău, Întruna mă gîndesc la tine

La voi e bine, chiar de-i rău, La noi e rău și cînd e bine.

C-tin Tone

Revenind la rîs apelăm din nou la Părintele Adrian

Agachi care, în materialul din Ziarul LUMINA, subliniază faptul că Dumnezeu nu condamnă veselia și rîsul cu măsură, idee pe care puțini slujitori și prețăluitori ai literaturii o știu. Dintre multele citate din psalmi și din scrierile sfinților, pe care Părintele ni le face cunoscute, redăm cîteva rînduri scrise de un ascet foarte serios și respectabil – Sfîntul Ioan Scărarul, care ar trebui învățate pe de rost de toți cei care osîndesc orice formă de veselie: ,,Nu are, o, prieteni, Dumnezeu nevoie și nici nu voiește ca omul să plîngă de durerea inimii, ci, mai degrabă să se veselească din iubirea față de El, întru rîsul sufletului”. Aceste cuvinte înțelepte ne adîncesc convingerea că Dumnezeu le-a dat românilor rîsu’plînsu’ de care am amintit, trăsătură esențială a existenței noastre, precum și a trăirii exprimate în literatura umoristică. Pentru că umorul – după cum sublinia și D. Caracostea (1879-1964), nu e numai un prilej de amuzament ușor, în el se află o cunoaștere a lumii și a valorilor ei, el descoperă și caracterizează atitudinea scriitorului și structura lui intimă (...) Scriitorul umorist e o personalitate deprinsă a privi lumea în chipul antitetic, arătat prin deprinderea contrastelor îndrumată spre umor” (Critice literare, vol.I, Scriitori români contemporani, Federația Regală pentru Literatură și Artă, 1943, p.165). Acest mare critic literar consideră că ,,umorul nu îngăduie să nesocotești cinstea cuvenită neamului și părului alb” (p. 168), adăugînd: ,,Nimic nu caracterizează mai bine pe cineva ca felul rîsului... Umorul, cu știința sau fără știința autorului, dezvăluie o atitudine față de lume și de valorile ei” (p. 170). Înțelegem, din referirile pe care le face la scrierile lui BrătescuVoinești, faptul că autorul de literatură cu valoare umoristică păstrează iubirea nativă față de familie și de Dumnezeu, de neam și de țară, săpată în cea mai vie parte a sufletului și credința în valoarea în ceea ce e bun (p. 171).

Putem spune, fără riscul de a greși, că acest rîsu’plînsu’ se insinuează în toată literatura umoristică românească, cele mai diverse nuanțe fiind exprimate de epigramă. Chiar și în madrigaluri, adesea, ingeniozitatea îmbinării ideilor implicînd nuanțe de umor, se îmbină cu un ecou trist, putem spune cu o lacrimă. Pe de altă parte, epitaful epigramatic, scris azi și pentru morți, pentru vii, include adesea nu numai umor, ci chiar ironie. Să ne gîndim nu numai la Cimitirul Vesel de la Săpînța, cu inscripții care ,,iau în tărbacă” apucături, din timpul vieții, ale celor cu crucea la căpătîi, ci și la epitafurile din culegerile apărute. De fapt, oamenii preferă să moară de rîs și nu de moarte bună:

Eu nu-s macabru, nu-s nici cinic, Dar preferabil e să mori

De rîs de-un milion de ori Decît să mori o dată clinic.

Eugen Albu

Mai în glumă, mai în serios – ambele variante se plimbă în spiritul românului – epitaful capătă și nuanțe de madrigal:

Cimitirul vesel din Săpînța

Cînd Trifu va binevoi să moară, Voi fi, ca toată lumea, întristat, Căci l-am iubit prea mult pe Cincinat Și-l pierdem astăzi pentru-a doua oară.

Nicomah

Rîsul manifestat, rîsul interior, ingeniozitatea poantei înnobilează epigrama. Există și rîsul mînzesc (la care se referă Nicolae Peiu) și rîsul-,,gogoși” pe care le primim gratis de la televizor (Nicanor Plămădeală), autorîsul cînd ,,în oglindă, îți vezi, băiete, coarnele de cerb” (Ioan Prodan), precum și rîsul care îngrașă, dar nu ține de foame (Dan Prundoiu). De multe ori, poanta epigramei produce rîsul interior sau rîsul spontan, care scapă, așa cum sugerează Cătălina Orșivschi: Dacă rîsul brusc îmi scapă Are poantă epigrama.

Umorul, rîsul cu rost, rîsul gratuit sau rîsul cu lacrimi sau cu sughițuri constituie trăsături ancestrale ale tuturor românilor, ,,campioni” fiind moldovenii.

Acest lucru îl subliniază și un reprezentant de seamă al domeniului la care ne referim – Valentin Silvestru (1924-1996), cel rămas în conștiința românilor cu ,,Poșta veselă” de la Radio București: s-a destăinuit că ,,a văzut lumina soarelui într-un sat din Moldova –zonă a țării unde e cel mai curat, cel mai viu și mai îmbelșugat umor din lume”. Tot dumnealui a subliniat un lucru pe care-l mai spunem o dată: pruncul rîde înainte de a vorbi, după primul oa! oa! (strigătul intrării în viață), în timp ce doarme, gîngurește și chiar rîde, stă de vorbă cu îngerii – spunea mama.

Prin rîs, spiritul se ascute și moralitatea cîștigă. Chiar și un moment prielnic de amuzament constituie un sîmbure de bucurie, aduce lumină în suflet și în gînd. O glumă ,,la obiect” sau o poantă bine țintită poate declanșa un rîs descătușat care produce și lacrimi, ca durerea. Cu ale cuvinte, rîsul poate fi terapie: Rîsul chinul ți-l topește Și la viață te trezește Chiar durerea ți-o alungă, Însă nu îți pune-n pungă.

Ioan Nistor Bud Rîsul exprimă o gamă nesfîșită de semnificații. Uneori Rîsul este doar o mască Pe-o figură împietrită.

Valentin David

Rîsul implică și grave probleme sociale: Românii rîd cu șapte guri De-și zguduie făpturile –Se-aude rîsul și-n păduri... Cît or mai fi pădurile.

Petru Ioan Gârda

E vizat și cel care nu vede bîrna din ochii lui, dar vede paiul din ochii altuia: De rîzi cînd trebuie, o spun, E-n viață lucrul cel mai bun, Dar nu voi crede că e artă Să rîdă ciob de oală spartă!

Vasile Vulpașu

Și P.I.F. Vasilescu e convins că atunci cînd Vezi două dive cum se ceartă, rîde ciob de oală spartă. Nu lipsesc subînțelesurile: Cît de frumoasă este viața Și cît de plină de umor Rîd toți vecinii dimineața Cînd țipă Mița c-o omor.

Mirela Grigore

Rîsu’-plînsu’ surprinde și păcatele ,,noii ere”: Chiar de-l încercase plînsul, Învățase-a rîde-n barbă, Dar, de cînd consumă ,,iarbă”, Rîd și curcile de dînsul.

George Ceaușu

Să nu uităm sfaturile venite din vechime, precum Ridendo castigat mores (rîzînd îndreptăm moravuri) sau Ridiculum acri fortius et melius magnas plorumque secat res (o glumă, o vorbă de duh aduce adesea o dezlegare mai bună și mai durabilă în problemele mari decît asprimea). Rar rîsul n-are totdeauna efect: E-o constatare înțeleaptă, Dar, practic, rîsul îi îndreaptă

Pe cei ce fac vreo alergie

De-s înțepați cu ironie. Grigore Chitul

V-ați gîndit vreodată că e posibil ca unii să rîdă pe datorie? (Vasile Manole). Sau că rîsul

Uneori e-o mîță mare

Care zgîrie cam tare...

Mircea Micle

Rîsul mai exprimă și altceva: cînd unul se-nsoară cu fosta nevastă, Rîd în hohote și-mi pare bine

Că-n lume-i unul mult mai prost ca mine...

Ion Micuț

Rîsu’-plînsu’ e implicat în probleme vitale: Conspiră generații – fețe hîde –Să-nchine țara rușilor ’napoi; Cînd azi de dînșii Europa rîde, Siberia mai plînge după noi.

Ion Diviza

În spațiul restrîns al unui catren, se subliniază un adevăr dureros al acestui prezent: doar lacrimile și rîsul nu ni s-au luat:

De rîzi cu lacrimi, ești bogat Căci ele sînt un testimoniu Al unicului patrimoniu

Ce nu a fost înstrăinat.

George Corbu

Totuși, nu putem trece cu vederea un adevăr al zilelor noastre: de acord, rîsul e benefic, are rolul lui, dar nu e bine nici să rîzi întruna cu gura pînă la urechi, cu țipete, hlizeli – așa cum au devenit emisiunile de pe ecranele televizoarelor. Adică unii fac demonstrații în piața mare, nemulțumiți de sărăcie, de mărirea vîrstei de pensionare, de scumpirile exorbitante, de existența salariilor și a pensiilor ,,nesimțite” și, pe ecrane, vezi numai spectacole cu cîntece urlate, cu rîsete și scene picante aplaudate, cu rîsete încurajate de aplaudaci plătiți; haz, hohoteli... Ne pare rău s-o spunem, dar acest aspect sugerează nu numai încălcarea moralității, ci și un regres în cultură, în gîndire, în judecata de valoare. Dacă vi se pare dură această părere, ascultați-l pe Bernard Shaw: ,,Descompunerea unui neam poate fi măsurată prin gradul cu care se lasă pradă rîsului. Rîsul fără compasiune este un abuz distrugător al unei funcții nobile” (Cf. Table Talk of Bernard Shaw, II, p. 118). Rîsul, rîsu’-plînsu’ joacă un mare rol în viața noastră, dar să nu uităm vorba din bătrîni: ce-i prea mult strică. Să ținem cont și de ce a scris spaniolul Baltazar Gracián y Morales (1601-1658): ,,Fiecare să se străduiască să calce pe urmele celor dinainte, nu atît pentru a-i imita, cît pentru a se depăși pe sine”. Sfîrșit Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Ce nu știu tinerii

și au uitat bătrînii

Privind pe micul ecran spre țara vecină, Ucraina, unii dintre noi ne amintim că evenimentele care acum se desfășoară la granița noastră au ,,poposit” altădată și la noi în țară. Atunci, Craii de la răsărit ne-au spus ,,Bine v-am găsit!”, așa cum se știe, cu ,,harașo tovărășie”.

Păstrez în minte, din vremea copilăriei, imagini din cel de-al II-lea război mondial, care aveau să mă marcheze pentru toată viața. De pildă, îmi amintesc de doi soldați nemți, bucătarii Șo și Sepi, care își instalaseră bucătăria în curtea noastră, unde preparau mîncarea pentru soldații care plecau sau veneau de pe front. Zilnic, cei doi aduceau cîte o vacă, desigur, luată din sat, o legau de un stîlp, apoi o împușcau în cap. Pe fruntea ei apărea o pată neagră și, curios, vaca stătea nemișcată. Cădea de pe picioare doar atunci cînd, probabil, își dădea sufletul. N-am înțeles niciodată de ce, după aceea, legau ugerul vacii de un stîlp și

priveau, cu un aer nătîng, cum se scurgea laptele din el, iar în balta albă care se forma, nemții își spălau cizmele. Plîngeam de mila bietei vaci, dar nu aveam puterea să fug, ,,spectacolul” mă împietrea, și el se repeta mereu... Războiul era în toi, iar noi nu aveam cu ce să ne îmbrăcăm, fiindcă ne țineam hainele ascunse, ca să nu ne fie luate. Toți soldații nemți aveau atîrnat de gît cîte un bidonaș cu miere de albine, din care gustau mereu cîte o linguriță, probabil, pentru ,,a prinde” puteri... Noapte de noapte, avioanele aduceau moarte, iar zgomotul lor – marș funebru – , îl ,,trezeau” pe Chopin din tenebre.

Din Bucure ş tii de altădată

Dîmbovita, „soava apã a Bucurestilor“

Simbol dintotdeauna al orașului, Dîmbovița a fost odată loc de plimbare și de îmbăiere, sursă de apă dulce sau bolnavă pentru bucureștenii de altădată, destinație pentru „murdalîc”, dar și prilej de inundații catastrofale. A avut cîndva o albie sinuoasă, cu nenumărate meandre, cu ostroave și insule, cu maluri înalte de 8-12 metri umbrite de sălcii. Domnitorul Carol I a fost primul care a dispus canalizarea și adîncirea albiei Dîmboviței printr-o lucrare edilitară de mari proporții, iar primarul vizionar din anii ’30, Dem. I. Dobrescu, a visat să realizeze „Esplanada Dîmboviței”, proiect futurist care ar fost realizat prin acoperirea albiei rîului. Practic, ne-am fi plimbat pe sub ea. Regimul Ceaușescu a efectuat ample lucrări de canalizare și taluzare iar, mai nou, primarul Nicușor Dan promite că va transforma Dîmbovița în loc de promenadă pentru bucureșteni. Iată povestea acestui rîu cîndva viu, care ar putea să aibă cheiuri și trotuare largi și bărcuțe, loisir și farmec cum are Sena, dar toate acestea, probabil, la Paștele Cailor.

Bucureștenilor de azi, Dîmbovița nu le mai spune mare lucru. Este doar o barieră de beton care se întinde pe aproximativ 25 de km, traversînd orașul dinspre nord-vest la sud-est. Regimul comunist a sistematizat rîul în terase, cu ecluze din loc în loc. Dîmbovița nu este navigabilă, podurile sînt joase și nu poți să treci cu barca pe sub ele, iar malurile rămîn neprietenoase cu locuitorii orașului. Între Unirii și Biblioteca Națională, acolo unde albia este mai lată, au fost amenjate cîteva timide pontoane. În rest, nimic. Să plonjăm în trecutul cu ape tulburi sau limpezi, cu ajutorul descrierii acestui

rîu, care se confundă cu însăși istoria Bucureștiului, prin evocarea pe care o face istoricul Constantin C. Giurescu în „Istoria Bucureștilor”. „Cine vede astăzi Dîmbovița curgînd supusă în fundul unei tranșee adînci, cu greu își poate închipui cum arăta această apă în vremea veche. Era un rîu cu mers șerpuitor, cu meandre care au fost tăiate în urma canalizării, cu insule sau ostroave care au dispărut, cu afluenți și pe dreapta și pe stînga, afluenți care au secat, și cu o sumă de bălți și lacuri pe tot întinsul luncii. Pe malurile ei creșteau sălcii și arini; înspre apus, la Grozăvești, Cotroceni și Sf. Elefterie, se întindea codrul; stejari falnici, bătrîni de sute de ani, se mai puteau vedea încă în acea parte în prima jumătate a veacului trecut. Cînd venea mare, cartiere întregi – Grozăvești, Gorganul, Izvor – erau inundate; umblai cu luntrea de la casă la casă; iar după ce se trăgeau apele, prindeai pește prin bălțile rămase și, cîteodată, chiar și prin pivnițe”. Mai presus de bogăția de pește și de rîu al însăși vieții și al locuirii, podoaba Dîmboviței erau morile. Moara de la Ciutărie, morile domnești, morile Vlădichii, morile mînăstirești „erau foarte căutate și foarte bănoase, situate pe ambele maluri ale Dîmboviței”.

Au rămas în istorie informații și despre cinci insule sau ostroave formate de Dîmbovița. Cea dintîi era la Sf. Elefterie. Prima Biserică purtînd acest nume, biserica Sf. Elefterie Vechi, azi situată la o distanță apreciabilă de Dîmbovița, se afla, potrivit planului Sulzer, din anul 1780, chiar pe insulă, într-un loc frumos, înconjurat de copaci bătrîni, unde veneau bucureștenii să se plimbe (Giurescu). A două insulă, de mici proporții, era, în anul 1852, în dreptul Grădinii cu Cai, unde se termină actuala Stradă Vasile Pîrvan. A treia, potrivit aceluiași plan Sulzer, se află între Mitropolie și Curtea Domnească.

Lucrările de canalizare și adîncire a albiei Dîmboviței din timpul Domnitorului Carol I au început în anul 1880 și au constat în adîncirea albiei Dîmboviței și, deci, imposibiltatea rîului de a mai alimenta lacurile și bălțile din luncă. Proiectul edilitar de mari proporții a fost realizat de antreprenorul francez A. Boisguerin, și s-a întins între Grozăvești și Vitan. Albia a fost adîncită pînă la 6 metri în amonte. „Solemnitatea s-a săvîrșit într-un pavilion înălțat pe axa proiectată a Dîmboviței aproape de podul de fier de pe Calea Văcărești, lîngă fîntîna apelor zise apele de la Văcărești”,

În fiecare dimineață, cald sau frig, la fîntîna din curte, nemții se spălau pînă la brîu, apoi își lustruiau cizmele, se pieptănau, după care luau micul dejun, de la care nu lipsea... mierea de albine. În comparație cu soldații nemți, cei din trupele ruse erau murdari, neîngrijiți și plini de păduchi, pe care ni i-au ,,împrumutat” cu generozitate. Cizmele lor erau veșnic pline de noroi, de abia le mai trăgeau după ei.

Evenimentele din Ucraina mă întorc cu gîndul la noaptea de coșmar care și-a pus pecetea pe destinul familiei mele, cînd ,,pălăriile cu pene de cocoș” au ocupat Ardealul de Nord. Din acel moment, vorbirea în ungurește era obligatorie, în școală predîndu-se limba maghiară. Vinovatul principal pentru această dramatică întorsătură a sorții a fost, pentru noi, ,,Diktatul de la Viena”, de la 30 august 1940, prin care partea de nord a Transilvaniei a fost smulsă României și predată Ungariei horthyste. ... Am avut o casă mare și frumoasă, prăvălie, lăptărie și cîrciumă, tată, mamă, două femei ca ajutoare în gospodărie, și, apoi, aproape totul a dispărut în ceață...

TIMPUL, rînd pe rînd, îți ia tot ce ți-a dăruit de-a lungul anilor. Privindu-te în oglindă, găsești o străină și, întorcîndu-te în TRECUT, Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru ce ți-a dăruit. Adică, VIAȚA care –bună sau rea – E A TA!

în timpul mandatului primarului capitalei, D. Cariadgi. Unul dintre beneficiile importante ale sistematizării Dîmboviței a fost instalarea a peste 100 de kilometri de tuburi pentru alimentarea cu apă a bucureștenilor. Vechile poduri au fost înlocuite cu 12 poduri moderne, dintre care 5 din fier și 7 de piatră. Iată cum prezenta, în anul 1934, primarul Dem I. Dobrescu viziunea sa pentru viitorul Dîmboviței: „Vom realiza întradevăr o esplanadă monumentală, pe care n-o vor putea avea multe orașe din lume. Ea va aerisi orașul, va ridica valoarea urbanistică și va ușura imens circulația capitalei noastre. Esplanada Dîmboviței are avantajul că împarte orașul în două părți aproape egale. Sub Dîmbovița acoperită vom putea realiza metropolitanul orașului, care va ușura transporturile de mărfuri și persoane. Cu metropolitanul Dîmboviței vom putea realiza gările în centrul orașului, făcute sub pămînt. Îndrumînd toate transporturile pe linia metropolitanului, am putea soluționa chestiunea trecerilor la nivel, care încurcă mult circulația orașului nostru. Cu modul acesta, Dîmbovița, care de-a lungul veacurilor a nenorocit orașul nostru, își va putea răscumpăra păcatele prin estetică, prin viteză, prin higienă, și prin monumentalitatea pe care o va da capitalei. Aveam două propuneri făcute pentru acoperirea Dîmboviței între str. Șerban Vodă și Palatul Justiției, cu compartimente provizorii sus și cu antrepozite jos. Lucrarea se va plăti singură în cincisprezece ani și cu veniturile după expirarea acestui termen, continuăm acoperirea treptat”.

Anii ’80 vin cu cea mai masivă canalizare și modificare a regimului de drenare a apelor subterane în urma lucrărilor de construire a metroului. Proiectul se desfășoară între anii 1985-1988 și poartă numele de „Amenajarea complexă a rîului Dîmbovița”. De curînd, Primarul Nicușor Dan a anunțat că vrea să tranforme cheiul Dîmboviței „într-o zonă prietenoasă, atractivă atît pentru turiști, cît și pentru bucureșteni”. În tot acest timp, al promisiunilor, pe Dîmbovița va continua să curgă apă cînd mai dulce, cînd mai amară.

B365.RO

LILIAnA TETELEA

„Pod peste Dîmbovița“, pictură de Amedeo Preziosi

„Case pe malul Dîmboviței“, pictură de Amedeo Preziosi

File de istorie

Semnificaţii istorice

ale numelui poporului şi ţării noastre (I)

În istoria medievală numele poporului român şi al țării noastre încorporează într-un singur simbol ceea ce a fost înaintea conştiinţei naţionale, anume conştiinţa de neam, forma fundamentală a conştiinţei sociale în evul mediu românesc. Unitară şi omogenă, conştiinţa de neam la români se prezintă sub trei forme caracteristice: conştiinţa unităţii de neam şi de limbă – ilustrată prin însuşi numele poporului român, considerat în evoluţia sensurilor sale; conştiinţa unităţii teritoriale – ilustrată de numele țării: România; şi conştiinţa obîrşiei comune – ilustrată de echivalenţa dintre romanus şi român. De aceea, pe drept cuvînt se poate spune că a trasa istoria termenilor român – România – romanus înseamnă a reconstitui universul mental şi psihic al unui popor, prin modalitatea terminologică de a exprima conştiinţa sa de neam, mai ales într-un anumit răstimp istoric. Studiind cînd, cît timp şi cum au loc acele prefaceri prin care conştiinţa de neam anticipă conştiinţa naţională, oglindind astfel formarea însăşi a naţiunii, utilizăm ceea ce s-ar putea numi analiza terminologică a formării conştiinţei naţionale şi naţiunii la români, prin examinarea genezei principalilor termeni, care pînă la urmă o vor exprima definitiv.

o parte a societăţii româneşti dintre Carpați şi Dunăre. Cu toată evoluţia lor cronologică nesimultană, cele trei semnificaţii diferite reflectă dezvoltarea conştiinţei de neam a întregului popor român. Iată ceea ce dorim să punem în lumină în cele ce urmează.

„...un alt nume ei înşişi nu au primit între dînşii niciodată”

cazul mai ales al actelor întocmite de cîrmuirile unor oraşe în care, pe lîngă populaţie românească exista, organizată administrativ, şi o populaţie străină. O scrisoare din 1593 – 1597 a sucevenilor către bistriţeni, începea în felul următor: „Scris-om adecă noi, birăul cel rumânesc şi cu cel armenesc cu 22 de pîrgari de la uraş de la Suceav...”. Că aceasta nu este o excepţie se vede din faptul că, la 5 august 1670, botoşănenii scriau în chip asemănător: „Adecă noi tîrgoveţii, rumâni şi armeni de trag de Botăşeni mărturisim noi cu această scrisoare a noastră...”. De altfel, încă pe la 1588 un moldovean semna o chitanţă între diferite nume de străini cu numele de „Nicolae Românul” şi nu altfel. Însemnează aceasta că în împrejurări, destul de frecvente, moldovenii își spuneau români, pentru că în chip evident se simţeau parte a întregului popor. De aceea nu poate decît să confirme cele arătate mai înainte, faptul că prima tipăritură moldovenească – „Cazania Mitropolitului Varlaam” din 1643 –nu s-a intitulat „Carte moldovenească”, ci „Carte românească de învăţătură (...) den limba slovenească pre limba romenească de Varlaam Mitropolitul”.

Cele trei semnificaţii ale numelui

Să vedem în primul rînd ce se poate desprinde din modul în care era folosit numele propriu şi „intern” al poporului: român (generalizat adesea sub forma fonetică de rumân). Numele propriu al poporului român are trei semnificaţii principale şi anume: 1) semnificaţia etnico-unitară; 2) semnificaţia etnică regională; 3) semnificaţia etnico-socială. În acest sens, nu este lipsită de importanță cronologia apariţiei în izvoare a celor trei semnificaţii ale termenului de român. Semnificaţia etnico-unitară apare pentru întîia dată la 13 martie 1489, într-un act al cancelariei lui Ştefan cel Mare, prin care o delimitare de moşie precizează ceea ce aparţine lui „Bodea Rumânul”, spre diferenţă de „Bodea Sîrbul”. Semnificaţia etnicoregională apare sub forma numelui statului feudal dintre Carpați şi Dunăre Ţara Rumenească, în faimoasa scrisoare din 1521 a boierului Neacşu, ca nuanţă a delimitării de sine stătătoare a acestui stat de celelalte state vecine. Semnificaţia etnico-socială, cînd român (de fapt rumân) înseamnă ţăranul căzut în aservire, apare pentru întîia dată într-un act din 4 iulie 1572. Istoricul termenului de român nu poate fi surprins înainte de sfîrşitul veacului al XV-lea, deoarece nu-l întîlnim decît în măsura în care cuvintele româneşti încep să pătrundă în actele de cancelarie în limba slavă, şi mai ales odată cu apariţia scrisului în limba română. Istoria termenului de român este însă cu mult mai veche şi, fără nicî o îndoială, termeni din texte în limbi străine, ca romanus şi valahus, într-un anumit context, au însemnat întotdeauna român. Existenţa acestor intervale în apariţia celor trei semnificaţii ale termenului de român nu este întîmplătoare. Ceea ce este mai general şi mai puţin particular a fost anterior în timp şi, ca atare, acest termen a denumit cu un sens unitar mai întîi întreg poporul, apoi acestui sens i s-a adăugat cel privitor la locuitorii ţării dintre Carpați şi Dunăre, denumită Ţara Românească, şi numai mai: tîrziu s-a întregit cu al treilea sens, denumind o sferă şi mai restrînsă,

Termenul de român are o semnificaţie etnico-unitară în izvoare de toate categoriile, împotriva vicisitudinilor istorice şi a împărţirii teritoriului românesc în trei țări diferite, trăind chiar sub stăpîniri diferite, locuitorii acestor ţări indiferent de denumirea pe care au avut-o – Ţara Românească sau Ţara Muntenească, Moldova, Ardeal sau Transilvania – nu s-au numit numai regional, ci întotdeauna şi unitar: români.

Semnificative în acest sens sînt unele pasaje din marile cronici muntene, ca în „Letopiseţul Cantacuzinesc”, unde semnificaţia etnico-unitară este evidentă şi legată de obîrşia poporului român, cînd se vorbeşte despre „rumânii care s-au despărţit de la Romani”, în „Istoria Domnilor Ţării Româneşti” (şi anume în prima parte a acesteia) se subliniază că acest termen e folosit nu numai pentru locuitorii Ţării Româneşti, ci şi pentru cei din celelalte două ţări, ca în cazuri de felul acestora: „Se gătiră turci, tătari şi domnii rumânești să meargă în Ardeal” sau, indicînd dislocarea unor forţe militare pe întreg teritoriul celor trei ţări române, se precizează „...pen (..) țările rumânești...”, ca şi în altă parte: „Deci domnii rumâni amîndoi, craiul unguresc (...) toți s-au împreunat la Beligradul turcesc”. Este deci limpede că pentru mentalitatea pe care o reprezentau autorii cronicilor muntene, român-românesc nu se reducea numai la Ţara Românească.

În marile cronici moldovene, semnificaţia etnicounitară apare clar încă la Grigore Ureche, cînd spune: „Rumânii, cîți se aflau locuitori în ţara ungurească şi la Ardeal şi la Maramoruşu, de la un loc sînt cu moldovenii şi tot de la Rîm se trag”. Miron Costin, în fundamentala expunere de idei din scrierea numită „De Neamul Moldovenilor”, sublinia folosul metodei terminologice în argumentarea pe care o susţinea, căci iată ce scrie, într-o factură surprinzător de modernă: „Numele cel mai adevărat, autentic, de la primul descălecat din Troian este român sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna. (...) Rumân este un nume schimbat în curgerea anilor din roman (...) un alt nume ei înşişi nu au primit între dînşii niciodată”. Dar e deosebit de important faptul că în Moldova semnificaţia etnico-unitară nu apare numai în scrierile literare, în cronici, ci şi în documente. Acesta e

Tipăriturile româneşti din Transilvania, cele din veacul al XVI-Iea ca şi cele din veacul al XVII-lea, confirmă şi ele cele spuse pînă acum. În „Psaltirea Iui Coresi” din 1570, meşterul tipograf spunea următoarele: „...eu, diaconul Coresi, diacă văzui că mai toate limbile au cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-aveam”. Ca atare, pentru cărturarii români din Ardeal, ca şi pentru cei din Ţara Românească şi Moldova, semnificaţia etnico-unitară a termenului de român era neîndoielnică, de unde şi tendinţa de a folosi termeni regionali ca munteni, moldoveni, ardeleni numai în împrejurări în care necesitatea cerea să fie subliniat localismul unor stări de lucruri sau de spirit. Nu numai tipăriturile româneşti din Transilvania confirmă o astfel de concluzie, ci și cele din Ţara Românească şi Moldova. Dacă le adunăm pe toate la un Ioc şi procedăm la o numărătoare, se poate constata că pentru perioada 1559 – 1588, unui număr de 11 tipărituri îi corespunde folosirea de 17 ori a termenului de „român-românesc”; pentru 1639 – 1656, la 18 tipărituri – 29 de cazuri de folosire a aceluiaşi termen; pentru 1673 – 1687 şi 1688 – 1689, la cîte 15 lucrări tipărite, cîte 37 de folosiri ale lui „român-românesc”. Rezultă că avem de-a face cu un proces nu numai de acumulare cantitativă, ci şi de creştere calitativă, diferenţa fiind vădită între veacul al XVI-Iea şi veacul al XVII-lea, ca şi între cele două jumătăți ale acestui din urmă veac.

Dacă ţinem seama de ceea ce putem denumi contextul terminologic, ideile pe care le pune în circulaţie şi le subliniază termenul de român urmăresc sublinierea unei anumite afirmări de neam, pentru promovarea culturii în rîndurile poporului prin lupta pentiru biruinţa scrisului literar şi a limbii vorbite în viața spirituală şi publică. „Pravila de la Govora” din 1640 e justificată astfel de însăşi pana domnului Ţării Româneşti, Matei Basarab: „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor; cugetai (...) să scot cestă carte, anume Pravilă pre limba rumânească...”. Miron Costin pune clar în lumină faptul că circulaţia tot mai intensă a termenului oglindea acţiunea conştientă de iluminare culturală: „Şi nu numai aceasta, ci şi alde dascălii şi învăţaturi ar putea fi pre limba românească, de n-ar fi covîrşit veacul nostru acesta de amu cu mare greutăţi şi să fie şi spre învățături scripturii mai plecate a locuitorilor țării noastre voe...”

De la sfîrşitul veacului al XV-lea pînă la sfîrşitul veacului al XVII-lea are loc, sub forma caracteristică a conştiinţei unităţii de neam şi de limbă, o intensificare a conştiinţei de neam românesc, prin însăşi frecvența folosirii numelui propriu al poporului. Celelalte două semnificaţii – etnico-regională şi etnico-socială –confirmă aceeaşi concluzie.

(va urma)

EUGEN STăNESCU

Scrisoarea lui Neacșu este cel mai vechi document scris în limba română

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Români la Paris: marile familii (1870-1918) (I)

Această parte din studiul nostru s-ar fi putut intitula „Sub semnul lui Proust”, deoarece el a făcut legătura între comunitatea românească, lumea literelor şi aristocraţia franceză, pe care o frecventa cu insistenţă. Întîmplarea făcuse ca familia Proust să locuiască pe Strada Courcelles la nr. 45, iar la nr. 69, să stea o verişoară a prinţesei Brâncoveanu, văduva prinţului Alexandru Bibescu, Elena, o strălucită pianistă, ca şi verişoara ei, Rachel.

Salonul ei era frecventat de o pleiadă de muzicieni, artişti şi aristocraţi. Îi cunoscuse pe Liszt, Wagner, Gounod, Puvis de Chavannes şi pe ducele dʼAumale. Fiul său îşi amintea de Renan, care venea să-i ofere cărţile cu dedicaţie, de SaintSaëns şi de Fauré, care cîntau cu ea la pian, la patru mîini, şi de strălucitul Leconte de Lisle. Acum putea să-i socotească printre obişnuiţii salonului său pe: Anatole France, Pierre Loti, Jules Lemaître, Maurice Maeterlinck, Claude Debussy, precum şi pe pictorii Bonnard, Vuillard şi Odilon Redon. Probabil că Proust a fost introdus de către nepoata ei, doamna de Noailles, sau de fratele acesteia, Constantin Brâncoveanu.

Acolo i-a întîlnit scriitorul, în 1900, pe fraţii Bibescu: Anton era pe atunci un tînăr de 23 de ani, cu o ţinută bărbătească, trăsături aspre şi o privire implacabilă. A fost prietenul credincios al lui Proust pînă la sfîrşitul vieţii acestuia. Îşi făcea studiile la Paris, pentru a intra în serviciul diplomatic românesc, însă la puţin timp după întîlnirea lor, a trebuit să se întoarcă în România, pentru a-şi satisface serviciul militar de un an. Proust, împătimit de studiul catedralelor, a fost fericit să descopere că Emanuel, celălalt frate, avea aceeaşi pasiune. După o vizită la Chartres, el s-a destăinuit lui Emanuel şi i-a cerut să-i explice unele detalii. Rămaşi celebri ca prieteni ai lui Proust, Emanuel şi Anton Bibescu erau atunci mult mai cunoscuţi decît cel fascinat de personalitatea lor, dar şi gelos în taină pe succesele lor în toate domeniile. Prietenia – un antidot contra perfidiilor mondene

În toamna anului 1901, Anton Bibescu a revenit la Paris şi s-a grăbit să-1 prezinte pe Proust prietenului său, Bertrand de Salignac-Fenelon. Fraţii Bibescu, Fenelon şi Proust au format o „societate secretă“, inaccesibilă profanilor. Această camaraderie, un „joc secret“ atrăgător pentru ceilalţi, era pentru Proust o pasiune serioasă şi deopotrivă sfîşietoare. Curînd şi pentru prima dată, Proust va exprima adevărul paradoxal – devenit unul dintre leitmotivele romanului În căutarea timpului pierdut, că „prietenia, ca şi dragostea, este o iluzie“. Scriitorul începe prin a-şi învălui sentimentele în ironie și erudiţie. La 29 iunie 1902, el îi scria doamnei de Noailles: „O singură persoană mă înţelege, Anton Bibescu. Numai să nu înceteze şi el! E atît de inteligent şi de bun faţă de mine“. Într-o altă scrisoare către doamna de Noailles, el consideră prietenia sa cu Anton un antidot pentru perfidiile mondene.

pentru marii seniori...». Renan zice că e bine să fugi de prieteniile deosebite. Emerson spune că trebuie să-ţi schimbi treptat prietenii. Este adevărat că alţii, la fel de mari ca ei, susţin contrariul. Marcel Proust“.

Un strigăt de disperare

Anton, la rîndul său, continuă să-1 consulte pe marcel Proust în legătură cu piesele sale: Gelosul, jucată la teatrul Odeon, la 10 octombrie 1904, şi Week-end, comedie în trei acte, adaptată din limba engleză, avîndu-l ca autor pe Noel Coward. Adaptarea s-a jucat la teatrul Potinière. Atunci cînd mama lui Anton a decedat, Proust i-a împărtăşit într-atît durerea încît s-a îmbolnăvit. Sinuciderea lui Emanuel l-a făcut pe Anton să fie atît de disperat, încît era şi el gata să se sinucidă. Telegrama trimisă Marthei este un strigăt de disperare: „Am pierdut totul, Emanuel a murit ieri“.

o ascultai cu mai multă atenţie decît o priveai. O vizită la prinţesă, la prova Insulei Saint-Louis, încadrată de Sena, era o aventură. Salonul său era aproape o grădină în care din superbe flacoane de cristal apărea o floare de cîmp. Pe pereţi erau tablouri foarte frumoase: la intrare, două tablouri mari de Boucher, un Carpeaux reprezentînd-o pe prinţesa Garaman-Chimay. Era greu în acea simfonie în alb să-ţi imaginezi sutana roasă a abatelui Mugnier ori pe Claudel, cel lat în spate, citind pentru prima dată din piesa lui, Ioana dʼArc pe rug. Reuniunile se limitau la un număr restrîns de persoane. Prinţesei îi displăceau cocktail-urile.

Proust şi prietenii săi obişnuiau să se întîlnească seara la Weber sau Laure, însă prietenia cu Anton şi Fenelon trecea printr-un moment dificil. În camera lui Proust se întîlneau deci în fiecare seară adevăraţii săi prieteni: Lauris, Guiche, Gabriel de la Rochefoucauld. Cînd îi treceau crizele de astm, lui Proust îi plăcea să iasă în Bois de Boulogne, unde lua masa la pavilionul d’Armenonville cu Anton şi prietenii săi, în acele locuri în care Odette, spre disperarea lui Swan (eroii romanului), venea să asculte cu „micul clan“ sonata lui Verteuil.

Cînd doctorul Proust, tatăl lui Marcel, a decedat, toţi prietenii lui Proust s-au adunat şi mai ales Anton Bibescu şi Mathieu de Noailles. La scrisoarea Annei de Noailles, Proust răspundea: „Mie, care ştiu cu ce profunzime şi violenţă şi cît de îndelungat se joacă drama, nu poate să nu-mi fie teamă“.

Prima întîlnire dintre Martha Bibescu şi Proust nu a fost o reuşită. Momentul cînd l-a cunoscut, la Operă, este descris de Martha într-o lumină aproape macabră: „Cu trupul pierdut într-o haină de blană prea vastă, părea că venise cu propriul sicriu“. Fără plăcere şi chiar cu oarecare repulsie, Martha va accepta să vorbească o clipă cu el. Locuind într-o clădire istorică, scriitoarea, a cărei pană trece cu uşurinţă de la o carte autobiografică la alta: Catherine Paris, Papagalul verde, Povestea unei prietenii, a cunoscut – prin genealogia familiei sale balcanice –numeroşi europeni eminenţi, chiar regi. Ea a trăit istoria, a cultivat-o şi, aşa cum îi scria abatele Mugnier, „Muza austeră ascultă ca şi celelalte muze de seducţia memoriei şi inimii voastre“. „Tot în acea epocă, noi, cîţiva prieteni şi Proust, am făcut călătorii să vedem bisericile şi monumentele care îi plăceau. Nu aveai de ce să te temi că nu ar fi gata dis-de-dimineaţă, căci rămînea treaz de seara. Am fost şi la Laon, la Coucy. În ciuda crizelor de sufocare și a oboselii, a urcat chiar şi pe platforma marelui turn, pe care îl doborîseră germanii. Îmi amintesc că urca sprijinit la braţul lui Bertrand de Fenelon, care, pentru a-l încuraja, cînta cu voce înceată Minunea din Vinerea Mare. Era, într-adevăr, Vinerea Mare. Îl văd și acum pe Marcel, atent, în faţa bisericii din Senlis, ascultîndu-l pe prinţul Emanuel Bibescu!“.

Totul era liniştit, propice să primească lumea politică şi intelectuală. Prinţul Bibescu numea aceste recepţii „ora preoţilor budişti“. Apăreau aici Philippe Berthelot-Paleologue, Joseph Reinach, Proust, Mauriac, Barres şi Anna de Noailles. Bibeştii îşi permiteau din ce în ce mai greu aceste recepţii, în ciuda fabricii de ciment de la Comarnic care, repusă în funcţiune, va aduce profituri apreciabile pînă la următorul război. Ceea ce nu i-a împiedicat să aibă mereu probleme cu banii şi sfîrşituri de lună dificile. Gusturile fastuoase ale Marthei, excentricităţile lui George îi făceau mereu să cheltuiască peste veniturile obişnuite. Cînd a izbucnit războiul, în ciuda manifestărilor de ură oarbă, Martha, ridicîndu-se deasupra formelor înguste de naţionalism, a vrut să rămînă fidelă indivizilor, indiferent de tabăra în care se aflau. A fost solicitată din toate părţile. În 1914, fiind la Paris, a primit vizita marchizului de Breteuil, trimis de către Delcasse, ministrul Afacerilor Externe, care îi propune să-i vorbească acestuia: „Poate veţi reuşi să-l convingeţi. Nu vrea să înţeleagă nimic şi repetă cu încăpăţînare: ţările balcanice, ne trebuie ori toate ori nici una”. Martha a avut mereu solicitări asemănătoare. Joseph Reinach îi dedică astfel ultima sa carte: „Prinţesei Bibescu, fiica României, ca să meargă alături de noi“.

Cele două Elene și Anna

La 4 martie 1917, în salonul Larue, Proust a fost prezentat prietenei lui Paul Morand, prinţesa grecoromână Elena Suţu. Prinţesa era frumoasă şi spirituală, aşa cum îi spusese Morand. La Bucureşti, unde singura femeie care putea rivaliza cu ea şi o putea depăşi era incomparabila prinţesă Bibescu, era supranumită Minerva. Proust, aproape tot timpul cît va trăi, avea să fie captivat de această tînără femeie, ce aparţinea prietenului său. La Ritz, atunci cînd luminile se stingeau la orele 9.30 seara, cum cereau reglementările războiului, Proust dispărea în mod misterios către etajele unde se afla apartamentul prinţesei Suţu. La 23 aprilie, el lua masa la Ritz cu Morand, prinţesa Suţu, Cocteau şi doamna de Chevigne.

Imediat după afacerea Dreyfus, Bertrand de Fenelon şi Anton Bibescu, partizani ai lui Dreyfus, au devenit din această cauză „tineri şi străluciţi paria“, în mediile pe care le frecventau. Marcel Proust se oferă ca agent de legătură între lume şi ei, cu o umilinţă prefăcută, negînd în acelaşi timp prietenia pe care de altfel o dovedeşte: „Scumpe prieten – îi scrie lui Anton. Chiar la Pascal şi la La Bruyère găsesc în mai multe rînduri cuvîntul prieten. La Bruyère zice: «Unui om important trebuie să-i placă oamenii de spirit». Pascal, mai scurt, spune că «un prieten este ceva atît de avantajos chiar

Martha a locuit la început într-un mic apartament din cartierul Saint-Honoré, unde îşi invita adesea prietenii la masă; unii veneau pe neaşteptate, cum a fost regele Ferdinand al României. Veneau Grasset, editorul ei, abatele Mugnier, Louis Jouvet, scriitori, diplomaţi. Femeie surprinzătoare, înzestrată de natură, răsfăţată de viață, dar şi mult încercată, îi plăcea să se impună şi să rămînă impunătoare. A început să nu mai fie femeiafloare, care încîntase pe Kronprinz şi pe Beauvau, pentru a deveni un personaj ale cărui talent, relaţii şi ştiinţă, fără a mai vorbi de iscusinţă, făceau din ea o femeie pe care

Prinţesa Suţu era plină de atenţii faţă de Proust. Cînd era bolnav, ea se îngrijea să-i aşeze trupul friguros mai aproape de cămin şi picioarele pe placa ce răspîndea căldură. Ea locuia în Strada Charles Floquet, într-o casă imensă, ce semăna cu o fortăreaţă. Acolo puteau fi văzuţi mulţi oameni de calitate care, plăcîndule, reveneau: Maurice Martin du Gard, fondatorul revistei Nouvelles littéraires, Abel Bonnard, cu vocea puţin cam aspră, Paul Morand, Robert de Rothschild. În timpul războiului, Proust nu se deranja decît dacă era sigur că întîlneşte persoanele pe care dorea să le vadă. Dineurile la prinţesa Suţu îi permiteau să întîlnească toată societatea franceză şi aliată agreată. Prinţesa, devenită doamna Paul Morand, adăugă cercului său dramaturgi şi diplomaţi. Jean Giraudoux venea cel mai des. Graţie relaţiilor strălucite ale acestui cuplu, întregul Paris venea în casa lor și a continuat să vină şi atunci cînd s-au instalat la Palais Royal. Au primit oaspeţi pînă la al II-lea Război Mondial, apoi, devenind partizani pătimaşi ai mareşalului Pétain, au plecat în Elveţia, venind mai rar la Paris. (va urma)

Dr. ALEXANDRE DAVIER, Franţa (în românește de Mihai POPESCU)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (173)

Literatura (2)

De-a lungul istoriei sale, din Secolul al VI-lea î.Chr. pînă la începutul Secolului al XX-lea, literatura chineză a fost marcată de cele două curente filosofico-religioase de origine autohtonă – Daoismul și Confucianismul și, într-o anumită măsură și de cel de-al treilea curent filosoficoreligios, acesta fiind de import, anume Budismul.

Confucianismul este o doctrină filosofică și mai puțin religioasă a expresiei rituale create de către Confucius, cel mai ilustru filosof al Chinei vechi. Preceptele lui Confucius postulează că ordinea primordială, deteriorată de-a lungul istoriei, este restabilită prin două practici: practica studiului și practica virtuților. Deoarece scopul său nu este mîntuirea individuală ci, mai degrabă, ca fiecare persoană să participe la transformarea societății, care trebuie să recîștige armonia cu Legea Cerului, Confucianismul poate fi considerat doctrină sociopolitică. „Cele Cinci Canoane“, prin tradiție atribuite lui Confucius, dar care sînt compilații de texte antice, erau folosite de către Maestrul Confucius în învățarea discipolilor săi și sînt textele de căpătîi în sistemul educațional chinez din toate timpurile. Acestea sînt:

1. Cartea Cîntecelor; 2. Cartea Schimbărilor; 3. Cartea Edictelor; 4. Memorial de Rituri; 5. Primăvara-Toamna Țării Lu. Ultima dintre aceste cinci cărți de căpătîi în cultura și literatura chineze este atribută lui Confucius însuși și spune povestea Chinei înainte ca aceasta să fie unificată sub dinastia Qin. „Analecte“ este o compilație a zicalelor confucianiste. Mai amintim lucrarea „Da Mengzi“, care este o culegere a operei filosofului confucianist Mencius. Daoismul este o doctrină atît religioasă, cît și filosofică, care promvează viața în armonie cu DAO. Daoismul este învățarea Căii. DAO este un principiu al umanității absolute și, în același timp, mutabil. DAO constituie Realitatea Supremă, principiul ontologic și cosmogonic. Pentru Daoism, DAO este substanța a tot ceea ce există. Nu vom insista în prezentarea confucianismului și daoismului – la care, începînd cu Secolul I d.Chr. se adaugă budismul – acesta făcînd parte dintr-un alt capitol al prezentului material. Menționăm, însă, că lucrările antice confucianiste și

Bolile și Istoria (51)

Probleme actuale de spraviețuire (2)

Astfel, efectuarea acestor operaţii implică serioase costuri, de multe ori greu de acoperit de către majoritatea pacienţilor, spre a nu mai vorbi despre bolnavii din ţările sărace. Şi pe măsură ce înaintăm în Mileniul III, prăpastia dintre ţările vestice, bogate, şi restul statelor de pe Glob, se adînceşte. Niciodată, ocidentalii nu au trăit mai bine, nu au avut o speranţă de viaţă mai ridicată. Dar în acelaşi timp, ei au devenit mai anxioşi, mai obsedaţi de sănătate decît toate generaţiile precedente la un loc.

Printre cele mai justificate temeri ale lor se numără posibilitatea „naţionalizării” serviciilor medicale, care a devenit deja subiect de dezbateri publice în multe state şi care se va dovedi o problemă stringentă, în măsura în care numărul persoanelor în vîrstă va creşte simţitor, datorită mai bunei îngrijiri, dar resursele financiare şi medicale vor rămîne aceleaşi. Oricum, comparînd aceste anxietăţi cu destinul sutelor de milioane de oameni care trăiesc în ţările lumii a treia, ele ni se par nişte temeri absurde şi total neîntemeiate, faţă de adevăratele probleme cu care omenirea se confruntă astăzi. Pentru că, la începutul Mileniului trei există încă regiuni extinse din Africa, Asia şi America Latină unde instabilitatea politică şi crizele provocate de pauperizarea extremă, de secetă, foamete şi boli, au făcut ca implementarea progreselor medicale, ca un mijloc vital de menţinere a sănătăţii populaţiei, să se facă într-un ritm extrem de lent. Chiar şi în perioada actuală, aşa cum menţiona Ralf Dahrendorf, „o lume tot mai luminoasă, care tinde spre progres şi globalizare, are încă o faţă întunecată de sărăcie şi moarte“.

daoiste, dar și budiste, sînt esențiale pentru existența și evoluția literaturii chineze clasice, inclusiv cea din Dinastia Tang.

Etapele istoriei literaturii chineze. Criticii au împărțit istoria literaturii chineze în patru părți: 1. Perioada clasică, de la scrierea textelor clasice pînă în Secolul al III-lea î.Chr., cînd China a fost unificată de către Împăratul Qin Shihuang; 2. Epoca Medievală, din Secolul al III-lea î.Chr. pînă în Secolul al XIII-lea, aici fiind inclusă și Dinastia Tang, cu Epoca de Aur a Poeziei Chineze; 3. Epoca modernă, din Secolul al XIVlea pînă la proclamarea Republicii în 1911; 4. Epoca Contemporană, din 1911 pînă în prezent. În Secolul al XX-lea, literatura chineză a început să fie încorporată în modernitate, dar acest proces a fost întrerupt de Revoluția comunistă, care a proclamat Republica Populară Chineză la 1 octombrie 1949. Pînă la sfîrșitul anilor ’70 ai Secolului al XX-lea, literatura chineză a fost marcată de „realismul socialist“ și nu a avut acces la cele mai actuale tendințe ale literaturii mondiale. Această situație s-a schimbat în utimele două decenii, începînd cu „Epoca restructurării și a deschiderii“, implementată după 1978 de către marele lider Deng Xiaoping, modernizatorul Chinei în toate domeniile. Acum, literatura chineză a fost și este promovată în interiorul și în afara Asiei, cu o mai mare libertate, dar sub supravegherea regimului comunist-confucianist.

Prin literatură chineză înțelegem ansamblul de texte create de către civilizația multimilenară chineză, de la „Cele Cinci Canoane“, atribuite lui Confucius, dar culese sub dinastia Zhou de Răsărit, pînă la celebrele poezii Tang din epoca clasică, pînă la literatura modernă, născută odată cu căderea regimului imperial, apoi literatura din perioada burgheză, literatura din perioada socialistă, chiar și din perioada maoistă și, bineînțeles, literatura din Perioada „Reformei și a Deschiderii“ din 1978 pînă în prezent. Momentul central al literaturii chineze este, fără îndoială, epoca clasică. Dinastia Han și Dinastia Tang, mai ales cea din urmă, sînt deosebit de importante pentru poezie și constituie două dintre cele mai semnificative momente din poezia mondială. Ele au exercitat o influență profundă asupra culturii japoneze, indochineze și persane. Pentru proză trebuie menționate cu siguranță dinastiile Ming și Qingmanciuriană, în care s-a născut și s-a dezvoltat romanul modern chinez. În ceea ce privește teatrul, epoca sa de

Unele dintre dilemele şi temerile existente la sfîrşitul Secolului XX erau legate de ambivalenţa, lesne de înţeles, a ştiinţei, care deseori poate acţiona ca un cuţit cu două tăişuri. În domeniul medical, acest aspect este evident mai ales în ceea ce priveşte grija faţă de aşa-numitele „condiţii iatrogene” – boli sau afecţiuni de a căror apariţie se fac vinovaţi medicii înşişi. Astfel de probleme demonstrează complexitatea tratamentelor moderne. În tratarea unei anumite maladii, un medicament poate fi extrem de valoros, dar în egală măsură, el poate crea alte disfuncţionalităţi în organism. Şi poate cel mai cunoscut exemplu ce se poate da este cel al thalidomidei, substanţa introdusă la începutul anilor ’50, în Germania Federală şi curînd disponibilă în toate farmaciile, de unde putea fi cumpărată chiar şi fără prescripţie medicală. Ca somnifer, această substanţă părea mai sigură decît toate barbituricele, mai mult, nu crea dependenţă şi avea o marjă de siguranţă care făcea ca supradozele letale să fie imposibile. Şi totuşi, prin 1960, pediatrii germani s-au văzut confruntaţi cu un neobişnuit de mare număr de bebeluşi născuţi cu focomelie, sau „membre de focă“, o deficienţă congenitală extrem de rară pînă atunci şi care făcea ca oasele lungi din organism să producă mîini şi picioare rudimentare, neterminate cu degete. Aceşti copii prezentau de asemenea malformaţii ale ochilor, urechilor şi inimii, precum şi ale tractului alimentar şi celui urinar. A devenit repede clar că exista o legătură între aceste defecte şi un medicament numit Contergan care fusese luat de mamele bebeluşilor în timpul primelor luni de sarcină (a doua lună fiind faza crucială). Alte medicamente pe bază de thalidomidă, precum Distaval, în Marea Britanie, vîndut în Statele Unite sub denumirea de Kevadon, au fost curînd implicate în scandal. S-a recunoscut în cele din urmă că aproximativ

aur a fost dinastia Yuan-mongolă. Textele cu care începe literatura chineză sînt „Cele Cinci Canoane“, despre care am amintit în capitolul dedicat „Muzicii și Dansului“. La „Cele Cinci Canoane“ se adaugă și „Analectele“ lui Confucius, o carte de discursuri, ziceri și anecdote, atribuite lui Confucius și înregistrate de discipolii săi, lucrare despre care, de asemenea, am amintit anterior. Printre operele clasice chineze se numără „Dao De Jing“ despre care, de asemenea am amintit, lucrare a primului mare filosof chinez, Lao Zi, despre care vom comenta în capitolul dedicat spiritualității și religiei. Lao Zi este fondatorul daoismului, o doctrină centrală în istoria culturală a Chinei.

Textele istorice și enciclopedice. Cea mai veche lucrare istorică cunoscută este „Zuo Chuan“, scrisă aproximativ în 389 î.Chr. și atribuită istoricului Zuo Qiuming. În domeniul științei militare, clasicul „Arta Războiului“, scris de Sun Zi în Secolul al VI-lea î.Chr., constituie piatra de hotar în tradiția tratatelor de strategie militară chineză din secolele următoare. Printre lucrările istorice merită menționate și „Analele de bambus“, găsite în anul 281 d.Chr. în mormîntul regelui Wei, care a murit în 296 î.Chr.

Vîrsta clasică a literaturii chineze. Prin „Epoca clasică“ a literaturii chineze se înțelege literatura marii Chine imperiale. Literatura clasică acoperă o perioadă foarte întinsă de timp – dinastia Han, care a unificat definitv Imperiul chinez; perioada așa-numitului „Ev Mediu Chinez“, în care budismul a pătruns în China; dinastia Sui, care a reunificat Imperiul; marea Dinastie Tang, care face obiectul prezentei lucrări; Pertioada „Cinci Dinastii și Zece Țări“; dinastia Song; perioada dinastiilor nechineze, între care se evidențiază dinastia Yuan-mongolă; dinastia autohtonă Ming; ultima dinastie, străină, Qing-manciuriană. Este o perioadă foarte lungă, în care literatura chineză, între perioade mai mult sau mai puțin productive, prezintă personalități unitare și bine definite, precum și o mare capacitate de a ști să se reînnoiască și de a fi profund originală. Această continuitate nu a fost garantată doar de puternica tradiție culturală confucianistă, care, întrun fel, este totdeauna prezentă și de cultul imperial, dar mai ales de politicile culturale complexe întreprinse de diferitele dinastii imperiale, în dezvoltarea literaturii, în special dinastiile Han și Tang.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

20% dintre femeile care luaseră aceste medicamente în primele luni de graviditate dăduseră naştere la copii malformaţi. În Germania Federală, Ministerul Sănătăţii a estimat că s-au născut mai bine de zece mii de copii cu malfomaţii din cauza thalidomidei, dintre care doar jumătate au supravieţuit. În Marea Britanie, numărul acestor copii a fost de 5000, dar rata mortalităţii, la fel de ridicată.

Thalidomidă a reprezentat un exemplu cît se poate de elocvent asupra pericolului reprezentat de substanţele insuficient testate care, menite a înlocui medicamente cu un grad mediu de periculozitate, se vădesc a fi, în final, mult mai riscante decît acestea. Şi în alte circumstanţe, pînă atunci, se exprimaseră dubii privind efectele adverse ale utilizării medicamentelor, mai ales pe termen lung, dar niciodată aceste dubii nu fuseseră atît de justificate. Din păcate, reclama făcută unor medicamente a generat situaţii paradoxale, aşa cum s-a întîmplat cu introducerea anticoncepţionalelor feminine, care a dus la o creştere alarmantă a permisivităţii sexuale, la sfîrşitul Secolului XX, precum şi cu apariţia faimoasei „pastile albastre“, Viagra, care, dintr-un medicament destinat tratării impotenţei masculine, a devenit mai curînd un mijloc de procurare şi prelungire a plăcerilor sexuale. La fel de periculos pare să fie obiceiul, tot mai frecvent în lumea civilizată, de a face abuz de antibiotice, utilizate pentru cele mai banale răceli. Faptul că de multe ori pacienţii înşişi insistă pe lîngă medicii lor curanţi să le prescrie cu orice preţ diferite tablete demonstrează că există, în societatea occidentală contemporană, o tendinţă îngrijorătoare spre supradozarea substanţelor medicamentoase.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

Despre orgoliul scriitorilor

Se știe că păcatul cel mai greu al scriitorilor este orgoliul lor nemăsurat, care îi face să nu admită alte păreri decît ale lor și să le sară țandăra din te-miri-ce. Ca urmare, la cel mai nevinovat apropo, dezlănțuie certuri cumplite și bat cu pumnul în masă: ,,Cine ești tu, mă, să-mi dai mie lecții de prozodie?!” – Caragiale către Topîrceanu la Iași, în anul 1912. Sau: ,,Bă prăpăditule, tu n-ai citit cîte cărți am scris eu!” – Fănuș, la televizor, acum ceva vreme. Ba, mai mult, dezlănțuie polemici prelungite în gazete sau, după caz, chiar bătăi în restaurantul scriitorilor. Odată, poeții Mircea Dinescu și Florin Mugur s-au boxat în sediul Uniunii Scriitorilor, pînă cînd primul, mai tînăr și mai subțirel, l-a răzbit pe celălalt. Același temperament coleric și vindicativ vădea și poetul Cezar Ivănescu care, chiar dacă făcuse box în tinerețe, evita să dea cu pumnul, preferînd o rangă disimulată într-o husă de umbrelă. Despre polemicile din presă, chemările în instanță pentru calomnie, ciomăgeli în public sau chiar dueluri cu sabia și cu revolverul în păduricea de la Băneasa, unde avea să se ridice hipodromul interbelic, s-a tot scris. Se cunoaște războiul prelung dintre conservatorul Eminescu și liberalul C.A. Rosetti, ,,Bulbucații ochi de broască”, în paginile publicațiilor ,,Timpul” și ,,Românul”. Sau același Eminescu și Macedonski, care se detestau reciproc. Ori procesul lui Caragiale din 1901-1902, acuzat de plagiat de jurnalistul Caion. La fel și cu Mihail Sadoveanu căruia profesoara ieșeană Constanța Marino-Moscu îi înmînase manuscrisul unui jurnal intim, să-și facă o părere, dar maestrul i l-a ,,prelucrat” pînă l-a transformat în propriul roman ,,Mariana Vidrașcu”, nepublicat, ce-i drept, niciodată. Mai departe, în 1919, după război, întîlnindu-l pe Calea Victoriei, Nicolae Iorga l-a scuipat în obraz pe Slavici și l-a acuzat de colaboraționism cu nemții și trădare de țară. Slavici s-a șters cu batista și a ridicat bastonul. Macedonski a facut pușcărie pentru repetate atacuri în presă împotriva regelui Carol I. Nimeni n-a uitat epigrama veninoasă a lui Macedonski împotriva lui Eminescu în vara anului 1883. Arghezi și Ion Barbu nu s-au luat de la niște căței? Sau Camil cu Lovinescu pentru niște vorbe?

Într-o vară, un cunoscut poet, neavînd ce face, privea fără țintă-n sus. Și cum privea el așa, vedea Ceahlăul la apus, de strajă țării sale pus, într-o sălbatică splendoare, un uriaș cu fruntea-n soare. Iar eu, nefericit epigon, mă flanelam pe Calea Moșilor cu gîndurile mele. Căldura trecuse de 30 de grade, cînd ochii mi-au căzut pe un băiat de prăvălie, care, după ce udase cu un furtun grămada de salată dintr-o căruță artizanală, se apucase să-și ude și picioarele goale. Să nu fac una mare, am grăbit pasul mai departe. Expresia aceasta am găsit-o în romanul ,,Groapa”, al lui Eugen Barbu, unde un flăcău, auzind că pe iubita lui părinții au hotărît să o mărite cu un cîrciumar, o trimise pe mă-sa la oamenii ăia cu rugămintea să nu o mărite, căci, altfel, Nicușor al ei face una mare. Am mers mai departe și în vitrina unei librării am zărit romanul ,,Războiul undelor”, de Eugen Barbu și nicolae Paul Mihail (cunoscut și sub pseudonimul Nicomah). L-am văzut și am rămas surprins: cînd scrisese Eugen Barbu această carte, fie și în tandem, că doar îi aveam acasă toată opera (îl scrisese în 1974)?

Ca tehnică narativă, romanul celor doi se vrea o scriere modernistă cu doi autori, așa cum încercaseră să facă adepții lui Georges Bataille, creatorul și fondatorul Revistei ,,Critique” și al ,,suprarealismului experi-

mentalist”. Și în cazul de față, se pleacă de la un epic întins pe vreo 500 de pagini și structurat pe momentele subiectului, personaje, dialoguri și limbaj, dar, mai departe, autorii își împart teritoriile care curg paralel și, periodic, dau dintr-unul într-altul. Ca un concert de pian la 4 mîini, cînd fiecare interpret își vede de clapele lui pe care le mărunțește sîrguincios, dar, pe nepusă masă, se întinde și pe partitura celuilalt. Așa cum îi văzusem odată la televizor pe frumoasa Medeea Marinescu și pe Iosif Sava, în alte împrejurări, cel cu vocea lui nesuferită, ca de joagăr. Medeea era o școlăriță de liceu, suavă și grijulie să nu încalce teritoriul vecinului care, însă, ședea cu privirea numai pe felia lui.

În această carte, lui Nicolae Paul Mihail îi revenise misiunea să reconstituie viața și destinul cîtorva tineri, neapărat niște uteciști patrioți și curajoși, care, seară-deseară, se urcau într-un tren de marfă și, fix la aceeași oră, intrau, cu un aparat de emisie mobil, pe lungimea de undă a postului de radio național, îndemnînd populația să ceară încetarea războiului împotriva URSS. (Desigur, această carte se înscria în politica de propagandă a anilor ‘70-’80, după cum, ceea ce se scrie astăzi servește propaganda vremurilor noastre, cînd avem alți stăpîni.) Ce făceau acei tineri era extrem de periculos, întrucît, unindu-și forțele, Siguranța Statului și trupele germane, dotate cu specialiști și mașini goniometrice, îi tot alergau de colo-colo cu gînd să-i reducă la tăcere. În cele din urmă, grupul este încercuit și băieții, îndrăgostiți cu toții de fată, o salvează, dar cu prețul vieții lor.

Ce mai, frumos, romantic și gingaș, cum scria nu mai știu cine nu mai știu unde. Din păcate, am găsit în partitura lui Nicolae Mihail un stil deloc atractiv, neprietenos și prolix, cam în limitele unui banal procesverbal de constatare, care m-a făcut să parcurg paginile în mare viteză, folosind tehnica cititului pe diagonală. În schimb, partitura maestrului Eugen Barbu, cu personaje decoroase, nu se uită ușor, căci reconstituie, în stilu-i inconfundabil, atmosfera aristocrației bucureștene din timpul celui de-al II-lea război mondial, cu tot ce trebuie: spionaj, mizeriile războiului, politică, aventuri, maiorul Braun și secretara lui, Gerda, care se cred stăpîni în România, poliție, comuniști, erotism, deghizări și luptă conspirativă. Această latură a ,,Războiului...” se va prelungi în perioada 1975-1985, în tetralogia ,,Incognito”, cu mare succes la public, dar aducînd cu sine și discuții aprinse, despre care vom vorbi altădată. Acum facem cunoștință cu inspectorul-șef Mizdrache și adjuncții săi, Ciripoi și Teică, de la Siguranța Statului, niște slugoi, imorali și corupți, a căror unică preocupare este să-i prindă pe comuniști, singurii vinovați de toate relele din țară. Nu pe miniștrii și generalii pentru care războiul este un excelent prilej de îmbogățire. (,,Ce dracu’ mă, Ciripoi, ăia moare pe front, și noi cu lăutarii de gît? Păi, dacă ne află Mareșalul, ne împușcă cu mîna lui...”, bolborosește Mizdrache beat-mort.

din urmă, rivalul. Marin Preda, care a condus doar o editură, era făcut din alt aluat: fiu de țărani, era ros de inhibiții și frustrări, bolnăvicios și vindicativ. Cînd era necăjit, își amintea Aurora Cornu, se purta ca un țăran, dar avea momente și cînd se purta ca un boier, purta pălărie tare, adusă de la Paris, și se urca la volan. Eugen Barbu, ca fiu al mahalalei bucureștene, era altfel: bătăios, răbdător și ironic. Chiar și romanele lor par a fi scrise în oglindă. Lui Eugen Barbu nu i-a picat bine cînd, în 1955, Marin Preda a publicat ,,Moromeții” (vol. 1) și de aceea, în 1957, a replicat cu ,,Groapa”. În 1975, cînd toată lumea comenta ,,Delirul” lui Marin Preda, Eugen Barbu îi strică bucuria publicînd volumul 1 din romanul ,,Incognito”, urmat, în doar cîțiva ani, de alte trei volume.

Dar să revenim la romanul ,,Războiul undelor” care, deși nu e o capodoperă, merită totuși puțină atenție. De ce? Fiindcă, în ultimul capitol, inventînd personajul Merdea (‹fr. merde), Eugen Barbu trimite cîteva săgeți otrăvitoare rivalului său, cam în maniera în care se duelau scriitorii francezi în Secolul al XIX-lea.

S-au scris pagini întregi despre rivalitatea dintre Eugen Barbu (1924-1993) și marin Preda (1922-1980), proveniți din medii sociale diferite și cam de același leat, dar ajunși, cu timpul, dușmani ireductibili. Sau cum a scris Fănuș Neagu: ,,Petru Dumitriu, Eugen Barbu și Marin Preda... Nu se suportau, nu se căutau. Trei parîme de aur, care țineau literatura ancorată în golful intelectualității contemporane...”. S-au detestat reciproc și s-au împuns pe unde s-au întîlnit. Spirit polemic mai viguros, Eugen Barbu, poate unde a condus și două reviste, ,,Luceafărul” și ,,Săptămîna”, și-a răzbit, în cele

Într-o dimineață, Puiu Ionescu-Tismana, subsecretar de stat la Interne, îl surprinde pe inspectorul-șef Mizdrache de la Siguranță, invitîndu-l la Restaurantul ,,Capșa”, căci ministrul nu avea intimități cu subalternii. Dar odată ajuns la restaurant, Mizdrache înțelege cum stau lucrurile. Tismana urma să-i recomande un individ, se pare ziarist la o publicație bucureșteană, care se oferea să furnizeze, contra-cost, informații Siguranței despre ce se petrecea și se vorbea în acea redacție. ,,Domnule Mizdrache, spune ministrul, am să-ți prezint un tip, nu te formaliza. Știu, este un frust și un pomanagiu, dar trăim vremuri grele, cu nemții care sînt pe cale să piardă războiul și comuniștii ăștia tot mai periculoși... Dar avem nevoie de informații din toate mediile... Să ne salvăm”. Și apare Merdea, o caricatură de om: netuns, nebărbierit și miop, cămașă verde și cravată roșie, costum second-hand, pantofi scîlciați... Tipul se așază la masă și, prost crescut, se uită ostentativ la generalul Văitoianu, ras pe cap și cu monoclu, care se enervează. Tismana și Mizdrache simt că se sufocă. ,,A, mă invitați la masă? Tocmai am mîncat o iahnie de cartofi la un birt, dar nu vă refuz, căci dacă două bătăi strică, două mîncăruri nu strică...” Și comandă ciolan cu fasole. ,,Nu ținem”, răspunde năucit ospătarul care l-ar fi scos afară în șuturi pe nenorocit dacă nu l-ar fi văzut la masă cu domnul ministru. În cele din urmă, i se aduc melci. ,,Ce scîrbe mai sînt și astea?...” Tismana pretextează ceva și pleacă, neconvenindu-i ca mîine să-i iasă vorbe ca stă cu mitocani la masă. ,,Domnule Merdea, sau cum te cheamă, îl ia la prelucrat Mizdrache, nouă nu ne convine să vii la fiecare sfirșit al lunii și să-ți iei plicul, și să ne dai, în schimb, cai morți... Ne trebuie informații serioase...”

Se spune că și Zaharia Stancu, la începuturile sale prin București, se oferise informator. Dar și alți provinciali care tot făceau foamea pe malul Dîmboviței. Tot pe aceeași temă, dar privind lucrurile invers, scriitorul I.D. Sîrbu își amintește că, odată, venind cu treburi pe la TVR, l-a întîlnit pe Tudor Vornicu, nu cu multă vreme în urmă, căpitanul care îl năucise cu bătaia la Securitate. Cum, n-ai murit atunci?, zice moralistul ardelean că s-ar fi mirat marele realizator de televiziune.

PAUL SUDITU

Eugen Barbu Marin Preda

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Se împlinesc 407 ani de la moartea lui Shakespeare. „A fi sau a nu fi, asta-i întrebarea“

Asemenea oricărui personaj celebru, Shakespeare este o figură care prin tot ce a făcut a cîștigat aprecierea tuturor generațiilor. Din 26 aprilie 1564 avem actul de botez al lui William Shakespeare. Dacă este să ne luăm după tradiția anglicană de botez la trei zile după naștere, rezultă că a venit pe lume în 23 aprilie. Este aproape sigur că a urmat cîțiva ani cursuri la „Grammar School” din Stratford, unde a studiat texte în greacă și latină aparținînd lui Esop, Cezar, Virgiliu, Horațiu, Ovidiu, opere care apoi își vor pune amprenta pe scrierile sale.

Pentru perioada 1576-1582 nu există documente semnificative. Primii săi biografi, cei din a doua jumătate a Secolului al XVII-lea, îl dau ucenic de măcelar, dar și braconier, ambele informații ridicînd însă semne de întrebare asupra veridicității lor. În 1582 s-a căsătorit cu Anne Hathaway, care era cu 8 ani mai în vîrstă ca el. Au avut trei copii: Susanna și doi gemeni, un băiat, Hamnet și o fată, Judith. După nașterea lui Judith (1585), va pleca la Londra, unde a început să redacteze primele piese în 1589. Sînt peste 80 de variante în care a fost scris numele dramaturgului. El însuși le semna „Willm Shaksp”, „William Shakespe”, „Wm Shakspe”, „William Shakspere”, „Willm Shakspere” și „William Shakspeare”. Nu există vreo variantă de semnătură cu actuala ortografiere a numelui său – „William Shakespeare”. Aceste variațiuni au avut loc deoarece limba engleză nu începuse să fie standardizată și se scria efectiv „după ureche”, cum se aude, așa se scrie.

Abia spre sfîrșitul vieții sale, în 1611, a apărut Biblia regelui Iacob. Monarhul ordonase învățaților de la curtea sa să traducă în engleza vorbită de popor Sfînta Scriptură, astfel încît această versiune (accesibilă și ca preț), pe care o putea citi și înțelege oricine, a devenit prima încercare de standardizare a limbii engleze. Deseori Shakespeare juca în propiile creații, spre exemplu fantoma în „Hamlet” și Adam în „Cum vă place”. Deoarece în vremea aceea nu existau drepturi de autor și plagiatul era în floare, actorii săi primeau primele replici cu puțin timp înainte de începerea piesei, iar următoarele urmau să le fie șoptite pe parcurs. Operele sale au început să fie din ce în ce mai apreciate, fapt care i-a adus o avere însemnată. Astfel, și-a putut permite să-și cumpere în Stratford-uponAvon cea de-a doua casă ca mărime din localitate și să dezvolte afaceri în zonă. Mai mult, între 1592 și 1594, datorită izbucnirii ciumei, teatrele au fost închise. Deoarece nu era cerere de piese de teatru, William Shakespeare s-a (re)apucat de scris poezie. Agonisise atît de mult în doar trei ani încît își permitea să trăiască liniștit și fără să fie plătit. Un fapt interesant al vremii: lumînările erau foarte scumpe, fiind utilizate doar în caz de urgență. Este probabil ca Shakespeare să își fi scris opera de obicei în timpul zilei. Dacă asupra acestui fapt planează nesiguranța, faptul că piesele sale au fost jucate în epocă doar de bărbați, este o certitudine. Femeile nu aveau dreptul să fie actrițe, astfel încît rolurile feminine erau jucate de obicei de adolescenți sau tineri. Textul

Destine feminine de excep ţ ie

Cella Delavrancea – un secol de viaţă trăită alături de figuri marcante ale culturii româneşti (VII)

„Cînd lipsea Caragiale, cei doi prieteni se întîlneau foarte des. Petreceam verile împreună la Dragosloveni, lîngă Rîmnicu-Sărat, unde Vlahuță avea o casă care plutea ca o rîndunică în lumina dulce a dealurilor moldovenești. Un cerdac o încolăcea. La cîte lecturi admirabile am asistat! Tata citea din piesele lui, din poezia populară, din autori francezi, din poeți italieni, Vlahuță din Caragiale și Eminescu. Atmosfera delicioasă a casei și ritmul ei delicat erau opera doamnei Ruxandra Vlahuță, tovarășa înțeleaptă, care avea un adevărat geniu casnic. Veselă și subțirică, se ocupa de musafirii ei cu atîta dibăcie încît nuți mai dădeai seama că muncea toată ziua. Uneori aducea Vlahuță lăutarii din Focșani, pe Frangulea, cu alunița vînătă în vîrful nasului și cadența săltăreață a Calabrezei, în vîrful arcușului. Se încingea horă mare. Jucam pe terasă în lumina lunii, în mirosul de sulfină.

Bucuria cea mare a verii era plecarea la Constanța, familiile Vlahuță și Delavrancea împreună. Telegrafiase Mitică Zossima, stăpînul cîmpiilor dobrogene, despotul Mării Negre. În gara Constanța ne așteptau niște trăsuri – ale lui – care arătau ca niște coji de raci, cai pitici, ștreanguri de sfoară, roțile strîmbe. Zossima era pîrguit de soare, cu ochii albaștri strînși în fundul orbitelor. Îi rîdeau cei mai frumoși dinți – adevărate mărgăritare – în gura mică. O barbă de țap blond completa silueta lui de condotier. O energie sălbatică,

pieselor „Hamlet” și „Antoniu și Cleopatra” face referire la acest lucru.

Averea i-a permis ca la Londra să devină în 1599 acționar al teatrului „Globe” cu o participațiune de 10%, pentru ca în 1608 să ia 1/7 și la teatrul „Blackfriars”. Dacă pînă acum norocul îi surîsese, pe 29 iunie 1613, în timpul piesei „Henric al VIII-lea”, la teatrul „Globe” a izbucnit un incendiu care a distrus complet clădirea. Sir Henry Wotton își amintește oarecum diferit evenimentul: „A fost ziua fatală a acelei minunate clădiri, dar nu s-au prăpădit decît lemnul și paiele, precum și cîteva haine uitate. Unui singur om i s-au aprins pantalonii și poate că acesta ar fi ars dacă n-ar fi avut fericita inspirație să stingă focul cu bere din sticle”. Teatrul a fost reconstruit, fiind unul dintre cele mai frumoase ale vremii, dar și printre cele mai moderne.

Pe 23 aprilie 1616, de ziua sa, William Shakespeare a trecut la cele veșnice și pe 25 a fost înmormîntat la biserica Trinity din Stratford. Moartea pare să fi survenit brusc, deoarece exact cu o lună în urmă scriitorul își redactase testamentul în care declara că este într-o stare perfectă „a sănătății și memoriei”. Într-o relatare neconfirmată, Ben Jonson (prietenul și rivalul lui Shakespeare) ar fi întreprins în 1619 o călătorie pe jos între Londra și Edinburgh, unde ar fi mărturisit scriitorului scoțian William Drummond că a luat parte în 1616 la un chef de pomină cu Shakespeare, care „a murit în urma febrei contractate”. Prin intermediul ultimelor dorințe a lăsat diverse cadouri unor persoane, dar propietățile au revenit fiicei Susanna. Soția a primit „al doilea cel mai bun pat al meu” și lenjeria acestuia. Cel mai bun pat a rămas pentru oaspeții din casa sa, astfel încît numele de familile să nu fie cumva pătat.

ISTORIEPESCURT RO

coborîți din văzduhul veșniciei ca să-mi aducă aminte că arta și inteligența sînt cea mai bună hrană a sufletului” (CELLA DELAVrAnCEA, 15 iunie 1942).

Constantin Brâncuși (1)

voință de cuceritor, secondau cel mai mic gest al lui. Adora pe Vlahuță și pe Delavrancea. Nimic nu i se părea imposibil – adică înfrunta imposibilul și-l sucea pînă ce-l frîngea.

La Pallas, unde ne primea, belșugul era ca din povești. Făcea legumele cele mai mari și mai gustoase pe care le-am mîncat vreodată și pepenii se aduceau la masă în coșul de rufe. Plecam, noaptea, cu trăsurile la Mamaia. Mergeam de-a lungul plajei. Mîna Zossima. Ne băga în valurile spumoase cu trăsură cu tot și s-auzea, în țipetele cucoanelor, rîsul subțire și lung al lui Mitică Zossima. Pe nopți cu stele groase hotăra să dormim cu toții în clăile de fîn imense de pe moșie. Ne îmbrobodea în paie. Somnul și aerul rece se jucau în plămîni. Cu Măestrașul ne dueam la piață, unde tîrguiam pește, mai ales barbuni, pentru tata. Afabil, Vlahuță sta de vorbă cu negustorii. Se înveselea cu noi ca un copil. Seara juca cu tata piket. În concentrarea jocului apărea pe figura lor caracterul ei esențial. Vlahuță semăna cu un coreean. Tata își lungea obrajii fără pomeți și pe gura lui feminină flutura bunătatea.

Unde sînt salcîmii cu trunchiuri groase care-și troieneau florile pe casele joase ale Bucureștilor de odinioară?

Unde este voia bună și liniștea din care izvora plăcerea speculațiilor pur abstracte?

Unde sînt oamenii care trăiau pentru dragostea prieteniei și lauda frumosului?

În fiecare primăvară, cînd adie aroma dulce a salcîmilor, refugiați azi la periferie, îi simt mai aproape pe cei 3 prieteni, Caragiale, Vlahuță, Delavrancea, Amintiri cu oameni dragi (5) ,,Trei prieteni: Caragiale, Vlahuță, Delavrancea” (3)

La Paris, în 1922, Cella l-a cunoscut pe genialul sculptor Constantin Brâncuși, momentul întîlnirii fiind redat de artistă în lucrarea sa din 1976, intitulată „Carte de inimă pentru Brâncuși”.

Pianista a fost vrăjită de sculptor şi se spune că nici acesta, mare admirator al frumuseții feminine, n-ar fi rămas indiferent în faţa (spiritului) ei. Pusă de sculptor să ghicească un obiect din atelierul acestuia, aflat în lucru, Cella îl surprinde pe Brâncuși cu intuiţia sa:

„Am privit şi în urechi mi-a răsunat un glas răguşit: – Cucurigu gagu, cîntă cocoşul, am răspuns. Ochii lui Brâncuși au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios: – Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc... Am să-ţi pregătesc un prînz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Cînd vrei să vii? Dar mai întîi spunemi, cum de ai ghicit? – Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş. Brâncuși era mirat. Se îmblînzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mîna lui, foale mari atîrnate la vatră şi, la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărît ziua dejunului”, a povestit pianista... (va urma) r.m.

Europa la rãscruce

Jocul vieții și al morții

(urmare din pag. 1)

Pentru cine are cap sănătos și n-a rămas din pandemie cu sechele de judecată limpede, în acest context primar, putem stabili cel puțin două concluzii clare:

1. Pînă la data de 24 februarie 2022 (cu puține excepții), nici dracul nu-l cunoștea pe „marele” artizan al politicii de pace de pe pămînt, comediantul Volodimir Zelenski. Ce a urmat după aceea a fost rezultanta mai multor factori externi, derivați din marea manipulare pusă la cale de SUA, în frunte cu zgubiliticul președinte Joseph Robinett Biden (numele la naștere);

2. Sperietoarea cu „năvălirea rușilor peste Europa”, distrugerea națiunilor și refacerea Blocului statelor socialiste, prin forță armată, este o gogoriță care poate fi desființată cu o singură întrebare: dacă, timp de un an de zile, Putin nu a fost în stare cu Armata Roșie să înfrîngă o singură țară (culmea, luată aproape și prin surprindere), cum ar putea aceeași armată – acum, și împuținată, și măcinată de neputință – cum ar putea, deci, să atace (și să cucerească) statele aliniate la NATO? Dacă Zelenski ar fi trecut de la teatrul de comedie la cel de dramă, n-ar mai bate cîmpii și n-ar pune pe jar o populație de 500 de milioane (fără Rusia și Turcia)!

După această demonstrație în a proba paranoia cu care ne bombardează de peste un an Zelenski, propagînd umbra Zeului Marte peste bătrîna Europă și dincolo de Ocean, la frații lui în Talmud – cu o serie de consecințe incomensurabile asupra popoarelor noastre – ce se mai poate spune? Doamne ferește, de a-l acuza pe președintele Ucrainei pentru implicarea lui în efortul de a-și apăra țara și poporul! Ar fi mare păcat să nu fii de partea celui atacat și să nu te cutremuri cînd privești la televizor prăpădul care s-a abătut peste poporul ucrainean! Nu i-aș dori nici celui mai aprig dușman al meu (dacă o fi vreunul) să treacă prin drama populației ucrainene din zonele care au devenit teatru de război! Fără să devin patetic, în cazul de față, de cîte ori văd aceste imagini ale morții inventate de om, am în fața ochilor drama adusă de bombardamentele americane din 4 aprilie 1944, în București, unde, la blocul „Cartea Românească”, de la intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta (pe timpul comunismului pe acest loc s-a construit blocul „Romarta copiilor”), în urma bombardării și incendierii de către aviația americană, a fost chemată o unitate de pompieri militari de pe Calea Vitan, din care făcea parte și caporalul Ciolcan Dumitru, tatăl meu. În timpul intervenției, o parte a clădirii s-a surpat, îngropînd sub dărîmăniturile fumegînde și grupa de 7 militari a caporalului Ciolcan, în frunte cu tatăl meu. De atunci, în fiecare an, de Ziua Eroilor, în comuna natală din Olt (așa cum proceda și maestrul Dinu Săraru în Slătioara de Vîlcea, conform cărții domniei sale „Secunda care ne desparte de identitate”), la citarea numelui tatălui meu, răspundeam cu mîndrie „Mort pentru Patrie!”

Ajuns la acest punct sensibil al acestei scrieri, mă simt obligat să deschid o paranteză cu privire la două aspecte

legate în mod direct de întîmplările de mai sus. Primul (care demonstrează sufletul bun al românului, răsplătit de multe ori, nu cu recunoștință, ci cu ingratitudine sau chiar cu răutăți) – cînd artileria antiaeriană româneasă a doborît avioane americane, în timpul bombardamentului de pe Valea Prahovei, și unii piloți inamici au ajuns teferi la sol, parașutați, cei care i-au prins i-au tratat ca pe niște oaspeți de onoare, instalîndu-i fie în case particulare, fie în hoteluri, unde le-a acordat asistență medicală și i-a hrănit, neținînd seama că acești soldați de peste Ocean omorîseră, bombardînd localități și rafinării, semeni de-ai noștri, producînd, în același timp, pagube semnificative economiei românești, și așa secătuită de război. Cel de-al doilea aspect arată, de data aceasta, dispariția din preocupările (și obligațiile) autorităților locale de a cultiva, și în acești ani, cultul eroilor și a-i comemora, cinstindu-le și ducîndu-le mai departe amintirea. Scriu aceste rînduri cu inima îndurerată și cu un profund strigăt de alarmă: Unde sînt eroii neamului? În locul Cimitirului Eroilor din comună, unde, în fiecare an, sătenii își comemorau fiii, frații sau părinții căzuți la datorie, pe front, în prezent se ridică vile impunătoare și nimeni, de Ziua Înălțării și Ziua Eroilor, nu mai răspunde: „Mort pentru Patrie!”, aceasta însemnînd că acești eroi, deveniți niște anonimi, fără mormînt și cruce, au murit degeaba pentru România. Pentru Țara de astăzi, în care s-a trecut cu entuziasm de la formula cu „tovarășe” la cea cu „domnule”, nu meritau să-și dea viața!

SUA – cameleonul politicii internaționale

Pentru că toată drama prin care trece astăzi Ucraina – în afară de încăpățînarea absurdă și de riscul pe care și l-a asumat președintele Zelenski – a fost regizată de Statele Unite ale Americii prin efectele politicii cu mai multe fațete de la Washington, dirijate de un președinte cu deviații paranormale, care consideră răzbunarea personală o armă inteligentă, ridicată la rang de politică de stat, cred că a venit momentul să evaluăm rolul SUA în războiul din Ucraina, nu mai înainte de a demonstra camelionismul politicii americane și pericolul care planează asupra întregii omeniri dacă vom cădea, total, în capcana pe care ne-o întinde, cu viclenie, vulpea de Biden.

Dezvoltînd tema abordată în rîndurile de mai sus, cred că ar fi nimerit ca, la început, să risipesc un mit care persistă (cu mirare și derută) chiar în tezele unor analiști politici cunoscuți, care ridică în slăvi „sprijinul nețărmurit” al Statelor Unite ale Americii, al președintelui Biden personal, acordat Ucrainei pentru a înfrînge eternul dușman al democrației – Rusia lui Stalin-HrusciovPutin. Desigur, dacă privim starea lucrurilor la zi, situația poate părea astfel cum e descrisă de îndrăgostiții lulea de Satuia Libertății de la sud de Manhattan. Numai că Istoria are file și mai vechi, în cazul de față întorcîndu-ne doar cu

doi ani în urmă, timp în care domnul Joe Biden nu dădea semne că moare de grija tovarășului Volodimir Zelenski. Cum adică? Adică nu era președintele Ucrainei în vîrful stiloului președintelui american, pentru a-l felicita că stă ca o stîncă în calea bolșevismului? Și, pe de altă parte, nu era președintele Ucrainei cel mai bucuros om de pe planetă pentru că îl are „părinte” pe șeful de la Capitoliu? După cum voi arăta, în continuare, răspunsurile la aceste întrebări sînt negative, ceea ce demonstrează, încă o dată, înșelătorul camelionism de sorginte americană. Concret. Vrînd să-l gîdile pe Putin la coarda sentimentală, chiar cu o zi înainte de întîlnirea celor doi președinți, din 16 iunie 2021, Biden a înșelat așteptările Kievului în privința unui angajament ferm al Casei Albe față de o viitoare aderare a Ucrainei la structurile NATO. În acest fel liderul american l-a contrazis ferm pe Zelenski, care pretinsese că mai-marii NATO au căzut de acord cu primirea Ucrainei în Alianța Nord-Atlantică. Problema era destul de serioasă. Joe Biden a avertizat că Ucraina trebuie să scape de corupție înainte de a putea deveni membră a NATO. Și, cînd scriu că problema era destul de serioasă, am în vedere că președintele american știa ce spunea, cunoscînd putrefacția societății ucrainene chiar de la fața locului, întrucît, în timpul regimului Barak Obama, Biden – ca vicepreședinte al SUA – răspundea de Ucraina. Spre a exemplifica de ce Biden cunoștea bine corupția din Ucraina, trebuie să amintesc un fapt definitoriu pentru tema abordată: fiul vicepreședintelui SUA, Hunter Biden, intrase la vremea respectivă în conducerea unei companii private ucrainene de petrol și gaze (desigur, cu ajutorul tăticului de la Casa Albă), participare americană terminată cu un mare scandal de corupție, al cărul protagonist era chiar acest Hunter. Considerînd că o declarație pro Ucraina ar fi periclitat rezultatul întîlnirii cu Putin, în cadrul Summit-ului rusoamerican de la Geneva, Biden era ferm pe poziție, supărîndu-l tare pe Zelenski: „Aceasta depinde de capacitatea lor de a îndeplini criteriile. Ei trebuie să lupte în continuare pentru eliminarea corupției. Ei trebuie să îndeplinească și alte criterii pentru a intra în planul de acțiune. Rămîne de văzut”. Văzîndu-se refuzat de cel în care avusese o încredere oarbă, Volodimir Zelenski apelează la o ultimă stratagemă, pentru a forța mîna liderului de la Casa Albă. Iată ce scrie acesta pe Twitter: „Liderii NATO au confirmat că Ucraina va deveni membră a Alianței, iar MAP (Planul de Acțiune în vederea Admiterii – n.a ) este parte esențială în procesul de accedere. Ucraina merită aprecierea cuvenită pentru rolul său în asigurarea securității euro-atlantice”. Pentru că Biden era ocupat de convorbirea cu Putin, Zelenski a primit urgent un răspuns de la șeful diplomației americane, Tony Blinken, care a respins categoric „plîngerea” lui Zelenski, răspunzînd la întrebarea dacă a intervenit vreo schimbare de atitudine a SUA în relația cu Ucraina: „Nu s-a schimbat nimic față de momentul 2008”, a răspuns sec diplomatul numărul 1 al Casei Albe. Pentru cine a uitat, amintesc faptul că „momentul 2008” a însemnat sammitul NATO de la București, din acel an, prilej cu care doar se

discutase despre posibilitatea ca Ucraina să fie admisă în acest pact, fără însă a se fixa un termen calendaristic.

După cum se poate constata din pasajele anterioare, în urmă cu doi ani, pe cînd chiar presa de peste Ocean țesea scenarii în centrul cărora era plasată pregătirea Rusiei pentru un atac iminent asupra Ucrainei, Biden nu dădea doi cenți pe încercările disperate ale președintelui de la Kiev în a pune Ucraina în spatele paravanului articolului 5 din Carta NATO, în cazul intrării țării sale în acest organism paramilitar. Cunoscînd atitudinea actuală a Washingtonului și comparînd-o cu cea de acum doi ani, pentru un om credul, schimbarea radicală poate fi pusă pe seama războiului declanșat de Rusia în Ucraina, considerație lipsită de temei. De ce? Pentru că, și înainte de 24 februarie 2022, SUA dețineau informații stricte despre pregătirea lui Putin pentru ceea ce a debutat în februarie 2022, deci, pentru Biden și FBI, „surpriza” a constituit-o, poate, data declanșării operațiunilor militare de la frontiera ruso-ucraineană. Atunci, ce s-a întîmplat, în realitate?

Pur și simplu, operațiunea a fost clocită în laboratoarele de la Pentagon și în cele ale FBI, cu scopul de a-l umili pe Zelenski și a-i inocula în conștiință supremația SUA și dependența succesului său în conducerea Ucrainei de umbrela protectoare a lui Biden, umbrelă deschisă la atingerea momentului critic pentru Ucraina. Bineînțeles, din ecuație nu a lipsit calculul cîștigului ce urmau să-l cunoască trusturile americane de armament atunci cînd lui Zelenski îi va arde buza. Și, ca să vedeți jocul la două capete al președintelui Biden, dar și reacția președintelui Zelenski, citiți, în capitolul următor, cu destulă mirare, probabil, cum a jucat și Kievul cartea amenințării, avînd paravan – culmea! – China!

Zelenski – împotriva ONU!

Cît de ciudată este Istoria cîteodată!

Cine și-ar fi închipuit acum doi ani că „frații de cruce” de astăzi – Biden și Zelenski – vor ajunge atît de repede la un numitor comun? Asta, după ce Biden nu s-a uitat în gura lui Zelenski cînd se tînguia să nu-l lase în afara NATO, iar acesta, supărat și „răzbunător”, a ordonat delegației Ucrainei la ONU să-și retragă sprijinul pentru o rezoluție a Națiunilor Unite, care

cerea Chinei să permită o anchetă internațională în așa-zisele lagăre de concentrare din țară. Deși, oficial, nu s-a stipulat acest lucru, analiștii politici au tras concluzia că refuzul Ucrainei și înfruntarea SUA sînt rezultanta refuzului președintelui american, Joe Biden, de a oferi Ucrainei un angajament clar cu privire la primirea în NATO, la care s-a adăugat înghețarea unui ajutor al SUA, în valoare de 100 de milioane de dolari, necesari pentru pregătirea apărării împotriva agresiunii ruse.

Ce semnifică acest afront al șoarecelui în fața ditamai motanul de peste Ocean? Trecuse, oare, Zelenski de partea Chinei, care, se vorbea în tîrg, amenința Ucraina că nu-i va mai vinde cantitatea de peste 5 miliarde de doze de vaccin chinezesc? Nicidecum. Zelenski era conștient de jocul de glezne pe care-l executa între SUA și China, opunînduse votului din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, flerul acestuia, de negustor evreu, determinîndu-l să treacă la un mic șantaj, mai ales că, pentru acest demers, Consiliul ONU nu adunase decît 40 de semnături de la tot atîtea state.

Cum a răspuns Casa Albă la această poziție a Ucrainei?

Să nu credeți că s-a inflamat, cel puțin pe față. Biden avea în plan să-l mai lase pe Zelenski să fiarbă în suc propriu, mai ales că-i mai produsese o supărare: dînd undă verde finalizării gazoductului rusesc Nord Stream 2, care afectează direct economia Ucrainei. La vestea realizării acestui proiect, atît Ucraina, cît și Polonia au sărit în sus, miniștrii de Externe ai celor două state, Dmytro Kuleba și Zbygniew Rau, semnînd o notă de protest comună, în care se spune, printre altele: „O astfel de decizie creează noi amenințări pentru Ucraina și Europa Centrală, la nivel politic, militar și energetic”. Să ne imaginăm, în acest context de harababură generală, ce impact pozitiv aveau aceste evenimente asupra Moscovei, această stare de lucruri accelerînd pregătirile lui Putin pentru ceea ce urma să trăim în februarie 2022. După cum se cunoaște, Putin a considerat extinderea NATO la granițele Rusiei drept o amenințare directă, care nu poate fi tolerată. Trasînd o linie roșie, periculoasă, ce nu poate fi atinsă de forțele NATO, Putin avertiza încă din 2018: „Extinderea infrastructurii NATO mai aproape de frontierele noastre constituie pentru noi o amenințare directă la adresa securității naționale, iar reacția ar fi extrem de negativă”. Biden se sucește cu 180 de grade

Precum vă spuneam mai devreme, că Biden joacă la două capete, iată că s-a adeverit la doar 5 luni de la așa-zisa hărțuire reciprocă Biden – Zelenski. Spre iarna lui 2022, Unchiul Sam și-a dat arama pe față, chemînd Ucraina la rezistență, făcînd un plan pentru pregătirea insurgentă antirusească în Ucraina, cu trimitere la propria experiență în cazul războiului din Afganistan, cînd americanii au simțit pe pielea lor efectul acestor acțiuni în masă. În acest moment constatăm adevăratul țel al SUA – atragerea Rusiei într-un război cu NATO, deocamdată

într-o fază primară, cu Ucraina, apoi, prin provocări indirecte, să implice un stat membru NATO, pentru ca, următorul pas – aplicarea vestitului articol 5, din Statutul NATO, să angajeze într-un război total NATO versus Rusia, sub privirile lui Biden de peste Ocean, de supervizare a startegiei și tacticii luptei care va distruge Europa.

În noul climat geopolitic, sucirea și răsucirea președintelui Biden n-a reușit să mire pe nimeni, noua atitudine a acestuia fiind pusă și pe seama frustrării de pe cînd era vicepreședinte al SUA, cînd Barak Obama nu i-a aprobat planul de sancțiuni mai grave asupra Rusiei, după anexarea Crimeei și nu a achiesat ideile de a înarma Ucraina. În situația de față, tartorul de la Casa Albă fiind chiar Biden, nu se mai punea problema unei respingeri a vreunui plan antirusesc, așa că acțiunea „Slava Ucraina” s-a conturat din ce în ce mai clar. În afara amplificării sancțiunilor de ordin economic asupra Rusiei lui Putin, Washingtonul a pus la lucru și structurile informtive ale Statului, activînd nuclee de gen pe teritoriul Ucrainei, care au dezvoltat acțiuni de cunoaștere mai bine a situației de la fața locului, pe de o parte, imprimînd și direcții de lucru, pe de altă parte. În afara acestor acțiuni, administrația de la Casa Albă a antrenat și alte structuri și entități internaționale în pregătirea reacției împotriva Rusiei, cum ar fi NATO, G7 și aliații europeni.

O direcție speculată cu osîrdie de către Biden, întru realizarea unui moment psihologic global, cu țintă Rusia, a fost antrenarea statelor din flancul estic al NATO în marea manipulare a spectrului invocat de președintele Zelenski, acela de pericol iminent de agresiune rusă asupra acestor state. Execerbîndu-le orgoliile și inteligența în a se crede lideri reali ai luptei pentru stîrpirea pericolului roșu, Biden a reușit, relativ ușor, să capaciteze țări precum România, Polonia, Bulgaria, la care s-au alăturat, din alt punct cardinal, țările baltice, aliniindule în marșul de declanșare a celui de-al III-lea Război Mondial. Analizînd metamorfoza președintelui Joe Biden în acești ani de cînd tot se agită și ațîță spiritele europenilor împotriva unei singure ținte – Rusia lui Putin – cu deschideri mari de cînd a devenit mai-marele de la Casa Albă, în acest labirint de interese (politice, economice, militare), ajungem la dezlegarea misterului care plana asupra poziției Washingtonului în ce privește folosirea situației conflictuale ivite între Rusia și Ucraina pentru a-și regla propriile orgolii și umori revanșarde. De ce a fost nevoie de acest joc de imagine din partea SUA? Desigur, pentru a masca pregătirile subterane ale lui Biden de atragere în acest conflict a statelor din blocul NATO, mizînd pe ecoul de turmă a unui semnal de alarmă fals, sau cel puțin exagerat. În ce privește răspunsul României la această capcană, prin obedientul și „înghețatul” președinte Klaus Werner Iohannis, care tîrăște Țara într-un război care nu este al nostru, și cu ce pierderi (consemnate chiar în prezent), în articolul următor, intitulat „SLAVA UCRAINA! DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM?”.

ANUNȚ IMPORTANT: Nu ratați următoarele numere ale revistei! În curînd veți citi o serie de articole fulminante sub titlul „CAPCANA REUNIFICĂRII ROMÂNIEI CU BASARABIA”. ● Cine și ce urmărește prin realizarea acestui deziderat național? ● Cu ce consecințe? Nu ratați subiectul!

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Berlin – cronică istorică (II)

În jurul vechilor axe

Un alt moment pe care berlinezii nu-l pot uita este ziua de 17 iunie 1953, cînd muncitorii din R.D.G. s-au răsculat deschizînd lanţul breşelor în monolitul de ciment al regimurilor comuniste. Zdrobiţi rapid de tancurile sovietice, berlinezii aveau să vadă îngroziţi în anul 1961 ridicarea zidului ce pecetluia parcă rana istorică de pe trupul oraşului lor, al naţiunii lor şi al Germaniei, zid pe care l-am privit în februarie 1978 de la fereastra vagonului cu care plecam spre Franţa. Căderea Zidului la 9 noiembrie 1989, ziua simbol a proclamării Republicii la Berlin în urmă cu 71 ani, a devenit sinonimă nu doar cu un preambul la prăbuşirea regimului comunist din R.D.G. şi la reunificarea Germaniei, ci şi cu prăbuşirea totalitarismului în centrul şi sud-estul continentului. Se scrie şi se vorbeşte mult mai mult şi mai semnificativ despre căderea Zidului Berlinului decît despre coborîrea steagului de stat sovietic de pe Kremlin, doi ani mai tîrziu, cînd se produceau destrămarea şi dispariţia U.R.S.S.

Imaginea celor cîteva mii de macarale şi utilaje ce mi se profila pe cerul cenuşiu de februarie anul trecut este poate decorul natural cel mai potrivit pentru a reflecta, fie şi rapid, la mersul istoriei. Soluţiile nu vin niciodată din cărţi. Reunificarea Germaniei este unul dintre exemplele cele mai răscolitoare.

Se aştepta ca Berlinul să devină cel mai mare şantier încă înainte ca decizia de revenire a capitalei în acest oraş să fie luată. Mersul istoriei a decis înainte ca forurile autorizate să se pronunţe. Intensitatea cu care s-a trecut imediat după reunificare la refacerea şi reconstrucţia din temelii aproape a Marelui Berlin vine din argumentul că de un timp îndelungat metropola determină destinul ţării.

La 20 iunie 1991, Bundestagul s-a pronunţat cu 337 voturi pentru mutarea capitalei de la Bonn la Berlin, împotrivă votînd 320 de deputaţi. S-a stabilit tot atunci că Bonnul va rămîne oraş administrativ, în care vor continua să funcţioneze şase ministere importante şi o compensaţie de 20 miliarde mărci îi va fi atribuită.

Construit în mare parte în ultimul deceniu, Berlinul se anunţă a fi cea mai modernă capitală din Europa şi din lume. El va fi racordat la viziunile Secolului XXI, în care va fi şi inaugurat în întregime. Totuşi mutarea oficială are loc acum, în această primăvară, cînd prima şedinţă a Bundestagului şi apoi alegerea la 23 iunie a noului preşedinte al Republicii Federale Germania vor avea loc în clădirea Reichstag-ului, modernizată de celebrul arhitect britanic Sir Norman Foster. De altfel, sub preşedinţia actualului preşedinte Roman Herzog, prima

şedinţă la Berlin a noului guvern german ieşit din alegerile din toamna trecută a şi avut loc în 16 decembrie 1998.

Berlinul secolului viitor se grupează în jurul vechilor axe: Reichstagul, Pariser Platz, care are în centrul ei Poarta Brandenburg, Potsdamer Platz şi Leipziger Platz. Birourile a sute şi mii de firme, magazine, hoteluri, gări, locuinţe, teatre, cinematografe multiplex, un cartier guvernamental, un cartier pentru 151 de ambasade, un cartier al presei, un altul al băncilor, iată succint noile destinaţii ale construcţiilor ce se conturau la vizita mea.

Am putut vizita unele din noile spaţii arhiecturale ca, de pildă, complexul comercial Lafayette, al cărui proiect aparţine cunoscutului arhitect american de origine chineză L.M. Pey, autorul Piramidei mari şi a celor mici de la Luvru. A fost, de asemenea, refăcut, într-o viziune funcţională vechiul cartier comercial evreiesc, destinat acum unor mici şi cochete berării, cafenele, cofetării şi unor spaţii expoziţionale. Cea mai mare parte a noilor construcţii este în curs de a fi ridicată în partea de est a Capitalei, acolo unde au rămas intacte şi o serie de vechi clădiri berlineze. Există aprecieri că noul centru de greutate al oraşului se va deplasa în zona sa răsăriteană.

Cele mai dificile probleme le-a pus reconstrucţia Reichstag-ului. S-au păstrat doar zidurile exterioare ale clădirii, construită între 1884-1894, în plină glorie a celui de-al doilea imperiu, dar pe care împăratul Wilhelm II a catalogat-o drept „o capodoperă a prostului gust“. Incendierea sa, în 27 februarie 1933, a fost un semnal pentru dezlănţuirea furiei naziste contra comuniştilor germani şi împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. O placă va marca acest moment.

Eficienţa germană

Între alte soluţii la care arhitecţii şi constructorii au trebuit să se gîndească şi să le găsească, au fost cele privind integrarea scărilor interioare, statuilor, coloanelor ca şi a inscripţiilor murale din 1945, lăsate

de ostaşii ruşi ce au pus drapelul roşu pe Reichstag. Ideea artistului Cristo şi a soţiei sale Jeanne Claude de a împacheta vechiul Reichstag într-un material plastic special, atrăgînd milioane de vizitatori în vara anului 1995, va fi şi ea reţinută în noua clădire prin fotografii. Cupola noului Reichstag va fi luminată din interior noaptea prin peste 300 de oglinzi, iar ziua va aerisi sala de şedinţe în mod natural. Devenită un nou simbol al Berlinului, cupola exprimă ceea ce spunea doamna Rita Süssmuth, preşedinta Bundestag-ului, la inaugurarea lucrărilor de renovare: „Procesul dezvoltării comune a vechilor și noilor landuri federale, unitatea statală, precum şi legătura dintre oameni se focalizează aici – pe linia de ruptură dintre Est şi Vest vreme de 28 ani – cu mult mai mare intensitate decît oriunde altundeva”. O ştire surprinzătoare mi-a fost comunicată la Berlin. Costurile transferării Capitalei vor fi mai mici decît s-a anticipat, inclusiv pentru refacerea Reichstagului. E clar că numai eficienţa germană poate să realizeze aşa ceva.

Înălţîndu-se maiestuoasă şi tăcută, Poarta Brandenburg străjuieşte de peste două secole centrul Capitalei. Încărcată între 1945 și 1989 cu întreaga suferinţă a despărţirii, rămînînd monumentul voinţei de unitate, ea îşi recapătă, într-un Berlin renăscut, rosturile de punct central al Germaniei reunificate ce şi-a găsit locul într-o Europă unită. A venit probabil momentul pe care şi-l dorea Thomas Mann: „Germania, ca membru conştient de valoarea sa, servind interesele unei Europe unite în conştiinţa valorii sale“. Drumul spre acest deziderat a fost trasat de fostul cancelar Willy Brandt – cîndva şi ca primar al Berlinului Occidental – cînd spunea, în calitatea sa de preşedinte de onoare al Bundestagului, întrunit în fosta clădire a Reichstag-ului la 20 decembrie 1990, pentru prima dată după reunificarea de la 3 octombrie, sub atributele de Adunare Constituantă: „Nouă, în Germania, ne revine acum sarcina de a decide care va fi conţinutul pe care vom şti să-l dăm acestei clădiri, nu doar din punct de vedere material“.

Sfîrșit

CRISTIAN POPIŞTEANU (1999)

Poarta Brandenburg

Zidul Berlinului

Clădirea Bundestagului

Galeriile Lafayette, Berlin

Cu Howard Carter, în mormîntul lui Tutankhamon (1)

„Am făcut o descoperire mai presus de cele mai îndrăzneţe visuri ale noastre“, scria Howard Carter în 1922. Pasionantul text prezentat în continuare chiar de celebrul arheolog – şi adaptat de Alexandra Maria Gerota – relatează cum a găsit mormîntul lui Tutankhamon, în Valea Regilor, în partea superioară a Nilului, una dintre senzaţionalele revelaţii ale timpurilor moderne.

Sezonul acela ar fi trebuit să fie ultimul pe care îl petreceam în Valea Regilor, în Egipt. De şase ani continuam săpăturile cu tenacitate, dar toate campaniile noastre arheologice se dovediseră infructuoase, în ciuda numeroaselor strădanii; luni de-a rîndul muncisem fără încetare şi doar un arheolog ar putea înţelege disperarea şi dezamăgirea noastră. Eram aproape hotărîţi să ne retragem cu mîinile goale. Ne pregăteam să părăsim Valea şi să ne încercăm norocul în alte locuri. Acesta a fost momentul în care, într-un ultim efort, lipsiţi de convingere, am înfipt sapa în pămînt şi am făcut descoperirea. Pentru prima oară în istoria săpăturilor arheologice s-a realizat în cinci zile munca dintr-o întreagă campanie.

Voi încerca să povestesc toată întîmplarea. Am ajuns la Luxor la 3 octombrie 1922. La 1 noiembrie îmi recrutasem toţi muncitorii şi eram gata. Căutările noastre anterioare se efectuaseră în unghiul de nord-est al mormîntului lui Ramses VI, aşa încît, pornind din acest punct, am început să săpăm în direcţia sud.

O usã încuiatã si...

În zonă se aflau multe colibe ce aparţinuseră probabil lucrătorilor care construiseră mormîntul lui Ramses VI. În după-amiaza zilei de 3 noiembrie, înlăturasem deja o mulţime dintre ele, ceea ce ne-a permis să trecem la treabă. Am trasat un plan şi am studiat locul, am degajat terenul şi ne-am pregătit să începem excavarea. În ziua următoare, 4 noiembrie, cînd am ajuns la locul săpăturilor, m-a surprins tăcerea neobişnuită; lucrul încetase şi am înţeles că se petrecuse ceva ieşit din comun. În chip de salut am fost anunţat că în subsolul primei colibe s-a descoperit un şanţ săpat în stîncă. Părea o veste prea frumoasă ca să fie adevărată, dar lucrările de înlăturare a ruinelor au scos efectiv la iveală un pasaj abrupt săpat în stîncă, la circa patru metri de intrarea în mormîntul lui Ramses VI şi la aceeaşi adîncime sub nivelul actual al Văii. Tranşeea era săpată în formă de scară, lucru obişnuit în Valea Regilor. Începusem să nutresc speranţa că în sfîrşit am găsit mormîntul pe care îl căutam. Lucrările au continuat febril întreaga zi şi în dimineaţa următoare, pînă spre seara zilei de 5 noiembrie, ca să putem elimina tot molozul care astupa tranşeea. Abia atunci am putut întrezări primele trepte ale scării. Nu mai încăpea nici o îndoială că găsisem intrarea într-un mormînt, dar din cauza decepţiilor noastre anterioare eram destul de neliniştiţi. Putea fi un mormînt neterminat şi nefolosit sau terminat, dar jefuit. Îm ajuns la un coridor de 3 metri înălţime pe 1,80 lăţime. Progresam cu viteză tot mai mare, treaptă cu treaptă, pînă am ajuns la a douăsprezecea, în direcţia vestică şi atunci am descoperit partea superioară a

uşii închise, zidite şi încuiate. O uşă încuiată! În sfîrşit, după atîţia ani de muncă, eram răsplătiţi! Cred că prima mea reacţie a fost să mă felicit, fiindcă avusesem încredere în Valea Regilor. Emoţionat și febril, am căutat pe uşă urmele peceţilor ca să văd cine era proprietarul mormîntului, dar n-am aflat nici un nume. Singurele peceţi pe care le-am descifrat erau cele ale necropolei regale. În partea superioară a uşii unde se desprinsese ipsosul, am observat o grindă din lemn masiv. Am făcut un orificiu sub ea, suficient de mare ca să introduc lanterna electrică, şi am văzut că mai departe coridorul era plin de pietre şi moloz, de la sol pînă la acoperiş, probă suplimentară a măsurilor de precauţie adoptate pentru a proteja mormîntul. După ani de muncă infructuoasă descoperirea părea a fi magnifică.

Mă intriga ceva: intrarea în mormînt, mult mai îngustă decît a celorlalte morminte din Valea Regilor. Stilul arhitectonic era, fără îndoială, cel al dinastiei XVIII. Să fi fost înmormîntat acolo cineva cu permisiunea faraonului? Să fi fost un refugiu tăinuit al regilor, un loc secret, în care au fost transportate o mumie şi materialul funerar, ca măsură de siguranţă? Sau era mormîntul unui rege, căruia îi dedicasem atîţia ani de căutări? Am examinat încă o dată urmele peceţilor, dar în colţul uşii, acolo unde lipsea ipsosul, n-am putut vedea mai mult decît pe cele ale necropolei regale. Dacă aş fi ştiut că doar la cîţiva centimetri se putea citi pecetea lui Tutankhamon, a acelui rege pe care îmi doream cel mai mult să-l descopăr, aş fi curăţat în continuare uşa, mi-aş fi petrecut cu folos noaptea şi aş fi scutit trei săptămîni de incertitudini.

...dincolo de ea, toate rãspunsurile

Era tîrziu, se lăsa întunericul şi cu părere de rău am acoperit mica deschidere pe care o făcusem. Am ales cîţiva oameni de încredere (unii dintre lucrătorii mei erau la fel de emoţionaţi ca mine) şi i-am lăsat să păzească mormîntul. Apoi m-am întors în Vale sub un superb clar de lună. Veştile circulă rapid în Egipt. Două zile mai tîrziu, ploua cu felicitări, cereri de informaţii şi oferte de colaborare de pretutindeni.

În seara zilei de 24 noiembrie, cele şaisprezece trepte ale scării au fost complet degajate şi am putut examina peceţile

de pe uşă. În mai multe locuri am văzut scris numele lui Tutankhamon. Interesul pentru descoperire a crescut extraordinar. La lumină, am descoperit ceva ce la început trecuse neobservat: o parte a uşii fusese scoasă şi apoi pusă la loc. Aşadar, nu eram primii. Hoţii intraseră înaintea noastră şi chiar de mai multe ori. Nu se putea însă ca intruşii să fi furat tot, pentru că uşa fusese din nou încuiată. Ulterior a mai apărut o enigmă. În stratul inferior de moloz care acoperea scara am găsit o mare cantitate de cioburi, vase şi cufere sparte, pe care am putut citi numele lui Akhenaton, Smenkhkara şi Tutankhamon. Mai uluitoare însă era prezenţa unui scarabeu al lui Tuthmosis III şi a unei vaze a lui Amenhotep. Ce însemna acest amestec de nume?

Poate mai curînd era o ascunzătoare decît un mormînt. În acea etapă a săpăturilor ne aşteptam să găsim o colecţie de obiecte aparţinînd mai multor regi din dinastia XVIII. Aşa se prezenta situaţia la 24 noiembrie seara. În zilele următoare am continuat cu scoaterea uşii şi am comandat construcţia unui puternic grătar din lemn ca să o înlocuim. Pe 25 dimineaţa am fotografiat urmele peceţilor şi am dat la o parte pietrele mari de pe coridor. Astfel a apărut intrarea într-un coridor în pantă, nu în formă de scară. Aşa cum văzusem eu prin orificiul pe care l-am făcut în uşă, acest coridor era complet umplut cu pietre, ceea ce dovedea clar că mormîntul fusese violat în repetate rînduri. Degajînd coridorul, am descoperit în straturile inferioare de moloz vase sparte, ulcioare (unele din alabastru) intacte sau fragmente, vase pictate, numeroase bucăţi de obiecte mici şi diferite amfore ce serviseră probabil pentru a transporta apa, care se amestecase cu ipsosul. Erau dovezi ale jafului. 26 noiembrie a fost ziua cea mare, cea mai frumoasă din viaţa mea, pe care cred că n-am s-o mai retrăiesc vreodată. După-amiază, la cîţiva metri de prima uşă, am descoperit o alta, de asemenea încuiată, replica identică a celei dintîi. Urmele peceţii regale erau mai puţin lizibile, dar era evidentă pecetea lui Tutankhamon şi a necropolei regale. Şi aici se vedea perfect că mormîntul fusese violat. Eram siguri că vom deschide o ascunzătoare, şi nu un mormînt, dar în curînd aveam să aflăm că ne-am înşelat. În faţa noastră se afla uşa încuiată, iar dincolo de ea ne aştepta răspunsul la toate întrebările. Foarte lent – aproape interminabil – am degajat locul. Sosise clipa decisivă. Cu mîini tremurînde, am deschis o mică breşă în partea superioară a uşii, pe latura stîngă. Am introdus prin ea o vergea de oţel, care nu s-a lovit de nici un obstacol, şi-am aprins nişte lumînări ca să vedem dacă aerul este toxic. După ce am lărgit deschizătura, am luminat cealaltă faţă a uşii, ca să văd la ce să ne aşteptăm. Lordul Carnarvon şi fiica sa, lady Evelyn (cei care finanţaseră expediţia – n.m.), aşteptau în spatele meu verdictul, extrem de agitaţi. La început n-am desluşit nimic, apoi un curent de aer cald a făcut să tremure flacăra lumînării, iar ochii mei au început să se obişnuiască cu semiîntunericul. Puţin cîte puţin, obiectele din cameră au ieşit din umbră. Se aflau acolo animale ciudate, statui şi mult aur strălucitor. Cîteva clipe am rămas mut, paralizat de uimire, pînă ce lordul Carnarvon, nemaiputînd să se stăpînească, m-a întrebat: „Vedeţi ceva?“. Am bîlbîit doar: „Da, lucruri uluitoare“. După ce am mai lărgit puţin deschizătura, ca să putem vedea toţi prin ea, am introdus o lanternă electrică. Sînt convins că majoritatea arheologilor au simţit un soi de teamă, poate chiar remuşcare, cînd au forţat intrarea într-o cameră închisă şi încuiată de o mînă pioasă, cu multe secole în urmă. Dar întrun moment ca acesta noţiunea de timp nu mai exista.

(va urma)

„M AGAZIN ISTORIC”

Valea Regilor

Camera funerară a lui Tutankhamon

Viitorul Europei trece prin China

(urmare din pag. 1)

Cu alte cuvinte, americanilor a început să le fie frică de coaliția statelor care nu-i suportă, alianță condusă de China, și încearcă să-și atragă UE alături.

Ținînd cont de discursul pe care l-a avut la adresa Chinei înainte de această vizită, și despre care ați citit în articolul meu intitulat „Mai bine tăcea”, din numărul acesta al suplimentului „Tribunul”, e clar ale cui jocuri le face domnia sa.

Dacă europenii își doresc continuarea relațiilor economice cu China – ceea ce ne arată că au fost atrași în această confruntare neprofitabilă cu Rusia de către aliații lor americani, care au reușit să le impună acest comportament prin von der Layen, iar presa de aici pune accent pe componenta economică a vizitei președintelui Macron – ziarele americane scriu că scopul acesteia ar fi convingerea lui Xi Jinping să nu se apropie de Rusia în războiul din Ucraina. Cum ar spune o zicală de-a noastră: „Fiecare cu ce-l doare”.

Iată ce scrie ziarul american The Wall Street Journal despre această vizită: „Europa este unul dintre cei mai mari parteneri comerciali ai Chinei, derulînd aproape 1 miliard de euro, în comerț, pe zi. Dacă Beijingul speră cu adevărat ca UE să nu urmeze linia Washingtonului privind confruntarea cu China și reducerea legăturilor economice, are un stimulent să fie mai util Ucrainei, potrivit oficialilor europeni. Orice escaladare a Chinei în sprijinul său pentru Rusia este probabil să testeze unitatea europeană. Administrația Biden a precizat clar că va solicita sancțiuni ample împotriva companiilor chineze în aceste circumstanțe. Unele capitale europene, inclusiv Berlin și Paris, ar putea fi reticente în a lua măsuri care le-ar putea pune în pericol relațiile economice cu China, potrivit analiștilor. Alții ar vedea sprijinul militar chinez pentru Rusia ca pe o amenințare existențială la adresa păcii și securității europene.

Văd o dezbatere internă aprinsă care are loc în Europa cu privire la sancționarea Chinei, la ce dovezi sînt necesare pentru a face acest pas, conform declarațiilor lui Noah Barkin, consilier senior la cabinetul de consultanță Rhodium Group din China. Germania va fi, cu siguranță, una dintre țările – din cauza relației sale economice puternice cu China – care este reticentă să meargă prea repede și prea departe în privința sancțiunilor.

Săptămîna trecută, Ursula von der Leyen a avertizat că China încearcă să construiască o nouă ordine internațională cu Beijingul ca putere dominantă și a spus că Europa trebuie să înceapă să reducă riscul relației sale economice și diplomatice cu Beijingul”.

Sigur că Ursulei nu-i convine preamărirea Chinei, pentru că dăunează prietenilor săi americani – că de europeni oricum nu-i pasă. Pe de altă parte, președintele Macron, după ce a încercat să negocieze cu Vladimir Putin oprirea războiului, va încerca același lucru cu președintele chinez, folosind politica greșită a diplomației occidentale, de a impune celorlalți

propriile valori, neacceptarea lor ducînd la întreruperea relațiilor comerciale și la aplicarea de sancțiuni. I-a mers cu statele mici și nevolnice, dar să faci asta cu a doua mare economie a lumii de care depinzi la rîndul tău, să te cerți cu toată lumea ca să nu fii dependent de ea, înseamnă să te izolezi și să te sărăcești singur, ajungînd de batjocura celorlalți.

UE uită că nu mai reprezintă ceea ce reprezenta acum doi ani: o forță economică. A ajuns la remorca SUA. Nu are o armată a ei, nu are o politică externă care să-i reflecte interesele, nu are resurse, nu are nimic. Are doar ifose. Resursele ce lipsesc UE sînt în mîna statelor care au refuzat să se așeze pe „Patul lui Procust”, preferînd să se alieze cu China, care știe cum să le determine să-i dea ceea ce are nevoie. China e un stat mult mai alunecos și mai viclean decît Marile Puteri de pînă acum, iar dominația ei asupra lumii este una infinit mai periculoasă, motiv pentru care un diplomat american a spus la un moment dat că nu e bine ca Rusia și China să fie lăsate să se alieze. Nepricepuții politicieni de la Washington le-au adus împreună și acum se miră de greșeala pe care au făcut-o. Sper doar să se mire și să nu ajungă să se vaite, fiindcă atunci ar fi infinit mai grav.

Acestea au fost premisele vizitei în China a celor doi. Iată ce scrie ziarul Politico despre derularea vizitei. „Președintele francez Emmanuel Macron a fost primit cu covorul roșu săptămîna aceasta la Beijing, sărbătorit la un banchet de stat și întîmpinat cu parade militare în Piața Tiananmen. Cînd avionul lui Macron a aterizat, ministrul de Externe al Chinei l-a salutat personal. Cînd a sosit președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, l-a luat pe ministrul Ecologiei – la ieșirea obișnuită pentru pasageri. În timp ce programul lui Macron era debordant, cel al lui von der Leyen era aproape lipsit de evenimente. În timp ce Macron participa joi seară la un fastuos banchet de stat cu președintele chinez Xi Jinping, von der Leyen ținea o conferință de presă sobră la sediul delegației UE. În timp ce mass-media de stat trîmbița relația chino-franceză, rețelele sociale chineze au prezentat-o pe von der Leyen drept o marionetă americană. Distincția ilustrează dificultățile pe care le întîmpină Europa în a face față Chinei. Cei 27 de membri ai UE au o serie de opinii despre cum să abordeze China –iar Beijingul știe acest lucru. În cazul lui Macron și von der Leyen, Beijingul vede o șansă mai mare de a face progrese cu liderul francez, punînd executivul UE într-o poziție oarecum subordonată. Strategia a fost pe deplin afișată joi, în timp ce Xi a coborît treptele uriașe ale Marii Săli a Poporului pentru a-l saluta pe președintele francez cu zîmbete și o strîngere de mînă. Sub o linie de steaguri roșii, cei doi lideri au făcut schimb de saluturi cu o adunare care a inclus cîțiva dintre consilierii lui Macron. Von der Leyen nu a fost prezentă. Ea avea să se alăture mai tîrziu la întîlniri, urcînd singură scările Marii Săli”.

Rezumînd, președintele Macron a fost primit cu onoruri și fast, iar Ursula von der Leyen a fost lăsată mai mult singură. A fost modul chinezilor de a-i spune că nu e binevenită și că au interese mai mari în ceea ce-l privește pe Macron decît pe ea.

Discuțiile dintre președintele Franței si președintele Xi au fost extrem de interesante și au arătat, în opinia mea, cam așa: francezul i-a zis chinezului să nu sprijine cu arme Rusia, să nu invadeze Taiwan-ul și să condamne explicit invazia Ucrainei. Chinezul, după ce l-a ascultat ușor deranjat de ceea ce auzea, i-a răspuns, conform Politico, că „toate părțile au preocupări rezonabile de securitate – fără a da vreun indiciu că își va folosi influența pentru a ajuta la terminarea conflictului”, că „războiul din Ucraina nu este al meu” și a vorbit despre necesitatea ca părțile în conflict să „protejeze

victimele, inclusiv femeile și copiii” după care a semnat fără să clipească, conform aceluiași ziar citat mai sus, „mai multe tranzacții comerciale, inclusiv vînzarea a 160 de avioane Airbus – o livrare care a făcut parte dintr-un acord de 36 de miliarde de euro, anunțat de Airbus anul trecut”.

Înțelegeți? L-a lăsat să zică poezia cu care venise, a dat cîteva răspunsuri de complezență, iar la final l-a făcut să înțeleagă ce profitabilă e prietenia cu China care-ți bagă în traistă, pe cînd America îți ia, încercînd în acest fel să o scoată de sub influența inamicului său de peste Ocean.

„Atît oficialii americani, cît și cei chinezi – scrie Politico – știu că politica Europei față de Beijing este departe de a fi stabilită. Aceasta este o oportunitate și un risc pentru ambele părți. În ultimele luni, oficialii americani au avertizat cu privire la disponibilitatea Chinei de a trimite arme în Rusia și au vorbit despre pericolele de a permite companiilor chineze de tehnologie acces neîngrădit pe piețele europene, cu un oarecare succes”.

În concluzie, declarația comună a celor doi președinți la finalul celor trei zile de întîlniri a reliefat, conform agenției de presă chineze Xinhua, următoarele lucruri: Xi l-a invitat pe Macron să strîngă cooperarea economică între țările lor; despre criza din Ucraina, Xi a remarcat că are o cauză complexă și că o criză prelungită nu servește intereselor nimănui, iar China nu se va ocupa niciodată de chestiunea Ucrainei din interese egoiste, dar este întotdeauna pentru corectitudine și dreptate; Macron a răspuns că Franța acordă o mare importanță influenței internaționale a Chinei și este dispusă să lucreze îndeaproape cu China pentru a facilita o soluționare politică timpurie a crizei; Xi a mai spus că este bucuros că au aceleași puncte de vedere sau similare cu privire la relațiile China-Franța, relațiile China-UE și multe probleme internaționale și regionale, ceea ce demonstrează nivelul înalt și natura strategică a relațiilor China-Franța. El a spus că ar dori să mențină o comunicare strategică strînsă cu Macron și să ridice parteneriatul strategic bilateral cuprinzător la o nouă înălțime; Macron a spus că vizita a fost una de succes și plină de satisfacții, ceea ce va stimula relațiile bilaterale spre o mai mare dezvoltare. El a spus că este dispus să mențină o comunicare strategică strînsă cu Xi și a încurajat președintele chinez să viziteze Franța anul viitor.

Despre asta a fost vizita lui Macron în China, fiindcă prezența președintei Comisiei Europene nu a contat. E clar că lumea se mișcă și se schimbă, iar alegerile de anul viitor vor decide direcția viitoare.

P.S.: Poate vreți să știți ce-a făcut China după ce și-a condus înaltul oaspete la ușă și i-a urat drum bun. Ne zice ziarul britanic The Guardian: „Armata chineză a trimis zeci de avioane peste linia mediană a strîmtorii Taiwan, la doar cîteva ore după ce a anunțat trei zile de exerciții în jurul Taiwanului, ca răspuns la vizita președintelui insulei, Tsai Ing-wen, în SUA și întîlnirea cu președintele Camerei”.

Cam atît contează părerea puternicului președinte francez despre ce nu ar trebui să facă China, în fața conducerii acestei țări.

Un punct de vedere

Sărbătoarea Paştelui la o dată comună –o discuţie oportună

Faptul că majoritatea bisericilor ortodoxe celebrează în prezent Paştele după calendarul iulian şi nu gregorian are în spate o istorie îndelungată şi foarte sinuoasă. Despre motivele pentru care Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe celebrează Paştele conform unor calendare diferite s-a scris destul de mult în ultima vreme. Ortodocşii urmează fidel Conciliul de la Niceea din 325, în timp ce catolicii au renunţat la o prevedere importantă legată de trecerea Pesah şi au adoptat începînd cu 1582 calendarul gregorian. Este mai puţin cunoscut faptul că adoptarea calendarului gregorian a fost obiect de dispută în cadrul Bisericilor Ortodoxe începînd cu triumful revoluţiei bolşevice în Rusia. Lenin a decis trecerea la un nou calendar civil în ianuarie 1919 şi a încercat să impună şi Bisericii Ortodoxe Ruse renunţarea la calendarul iulian. Patriarhul Tihon a considerat că este vorba de o imixtiune inacceptabilă a statului în treburile bisericii şi a cerut ajutorul Patriarhului Ecumenic Gherman al V-lea, afirmînd că biserica pe care o conduce nu va schimba calendarul pînă cînd acest lucru nu va fi decis de un Sinod pan-ortodox. În această scrisoare Patriarhul Tihon dădea exemplul Finlandei, devenită independentă în 1918, unde luteranii care deveniseră vasta majoritate foloseau calendarul iulian, iar ruşii, deveniţi minoritate, pe cel gregorian. Patriarhul Tihon considera că în cazul ortodocşilor din Finlanda este justificată trecerea la calendarul iulian, deoarece astfel ar fi evitat riscul de prozelitism din partea luteranilor la adresa ortodocşilor. Mai mult, afirma Patriarhul Tihon, în toate ţările care şi-au dobîndit independenţa sau au căpătat noi teritorii, cum ar fi Polonia, Estonia sau Lituania, ortodocşii ar trebui să treacă la calendarul iulian. Patriarhul Ecumenic şi celelalte biserici ortodoxe au agreat cu această perspectivă, consecinţa fiind că ortodocşii din Finlanda şi Estonia au trecut la calendarul iulian.

În scrisoarea sa, Patriarhul Tihon nu menţiona România, cu o situaţie similară ţărilor amintite (momentul decisiv 1918), deoarece considera că ortodocşii sînt în majoritate şi nu este necesar să treacă la calendarul iulian. Cu toate acestea, BOR a luat decizia de a trece la calendarul iulian după ce statul român a impus calendarul gregorian în raporturile civile în 1919, cu ocazia Sfîntului Sinod din 31 octombrie 1923, dar a fost obligată să revină la calendarul gregorian patru ani mai tîrziu. Motivul a fost apariţia unei dizidenţe care respectau întocmai calendarul iulian şi care există şi astăzi (stiliştii). Atunci cînd s-a revenit la calendarul iulian, principala temere a BOR, dar şi a statului român, era că dizidenţa stilistă se va transforma în revoltă deschisă care va

fi folosită ca motiv de destabilizare a situaţiei interne de către URSS. Era vorba de perioada intensificării provocărilor bolşevice pe teritoriul României care a avut ca rezultat incidentul de la Tatar Bunar.

Biserica Ortodoxă Rusă a acordat autonomie Bisericii Ortodoxe din Finlanda în 1921, iar aceasta a adoptat în acelaşi an calendarul gregorian, astfel încît în Finlanda s-a început celebrarea Paştelui la aceeaşi dată de către ortodocşi şi luterani. În 1923 biserica finlandeză trece sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, ceea ce a făcut ca mai mulţi clerici ortodocşi să se refugieze în URSS sau în Iugoslavia. Biserica Ortodoxă din Estonia a urmat un traseu similar, căpătînd autonomie din partea Bisericii Ortodoxe Ruse în 1920, an în care s-a trecut şi la calendarul gregorian. La fel ca şi în cazul bisericii finlandeze, Biserica Ortodoxă Estoniană s-a adresat Patriarhiei Ecumenice în 1923, aceasta acordîndu-i în acel an tomosul de autonomie. Situaţia din Finlanda şi Estonia a fost considerată în cadrul Ortodoxiei o excepţie, considerîndu-se că este nevoie de un Sinod pan-ortodox pentru rezolvarea problemei calendarului, dar acesta nu a avut încă loc.

Dacă pînă la Conciliul Vatican II Biserica Catolică era indiferentă faţă de disputa din cadrul Ortodoxiei privind calendarul iulian sau gregorian, Papa Paul al VI-lea a avut o altă abordare: orice soluţie agreată de comun acord între ortodocşi şi catolici poate fi luată în considerare. Aceasta este şi concluzia documentului din 1963, „Sacrosanctum Concilium”.

Discuţia a reapărut în cadrul Ortodoxiei după ce Biserica Ortodoxă din Ucraina a dobîndit tomosul de autocefalie din partea Patriarhiei Ecumenice în ianuarie 2019. Patriarhia Ecumenică a iniţiat un dialog cu Biserica Catolică pe această temă în 2021, prin stabilirea unor contacte între Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Bisericilor, cardinalul Kurt Koch şi reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, IPS Iov deTelmessos.

două biserici, ci între cei care reprezintă o comunitate mai largă, a creştinilor din întreaga lume.

Recent a apărut în România ideea de a adresa Sfîntului Sinod al BOR solicitarea de a trece la calendarul gregorian, pentru a putea sărbători Paştele la o dată comună. Demersul este foarte oportun în actualul context al discuţiilor inter-confesionale.

Întrebarea cheie la care deocamdată nu avem răspuns este dacă o Biserică Ortodoxă poate trece la calendarul gregorian fără ca celelalte Biserici Ortodoxe să facă acelaşi gest sau este nevoie de un Sinod pan-ortodox care să ia o decizie comună în acest sens.

Congresul pan-ortodox din 1923 prin care s-a lăsat la latitudinea Bisericilor Ortodoxe locale trecerea la calendarul iulian sau păstrarea calendarului gregorian mai are valoare în prezent, în condiţiile în care acest congres a fost puternic contestat la vremea respectivă, chiar de către Bisericile Ortodoxe locale?

Discuţiile în vederea stabilirii unei date comune de celebrare a Paştelui au stagnat însă în acest format, ceea ce l-a determinat pe Patriarhul Bartolomeu să intervină personal pe data de 18 noiembrie 2022. Acesta a sugerat ca în 2025, la 1700 de ani de la conciliul de la Niceea, ortodocşii şi catolicii să sărbătorească Paştele împreună. Cu o zi mai tîrziu, Papa Francisc l-a primit în audienţă la Vatican pe Patriarhul Bisericii Asiriene de Răsărit (cu sediul în Irak), Prea Fericitul Mar Awa III. Principala temă discutată a fost găsirea unei date comune de sărbătorire a Paştelui. În discuţiile iniţiate în 2021 s-au alăturat Teodor al II-lea al Alexandriei, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Copte şi Arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby. Desigur, suprapunerea celor două întîlniri din noiembrie 2022 nu este deloc întîmplătoare. Atît Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cît şi Papa Francisc, au interesul să se ajungă la un acord pe tema sărbătorii Paştelui în comun de către ortodocşi şi catolici. Este o conjunctură unică în istoria celor două Biserici. Ideea de a coopta la acest dialog liderii bisericilor anglicană, respectiv coptă este foarte binevenită, avînd scopul de a arăta că discuţiile nu se poartă de fapt între

Deocamdată, nu există o poziţie oficială din partea Patriarhiei Ecumenice pe marginea acestei întrebări. Patriarhia Ecumenică şi-a asumat implicit rolul de a-i reprezenta pe ortodocşi în dialogul cu catolicii pe tema stabilirii unei date comune a Paştelui. Din moment ce Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a declarat în 2022 că termenul 2025 este realist, iar un astfel de Sinod nu poate fi organizat pînă la acea dată, probabil a avut în vedere o decizie a Patriarhiei Ecumenice care să fie urmată şi de celelate Biserici Ortodoxe. Mai mult ca sigur, în actualul context, Patriarhia de la Moscova nu va fi de acord cu renunţarea la calendarul iulian. În acest scenariu, schisma din interiorul Ortodoxiei se va accentua. Îşi va asuma Patriarhul Ecumenic Bartolomeu un asemenea risc? Din moment ce şi-a asumat toate riscurile în legătură cu jurisdicţia canonică asupra ortodocşilor din Ucraina şi a confruntat deschis Patriarhia de la Moscova şi în legătură cu alte teritorii canonice (cazul Estoniei), este foarte probabil ca acest nou element de separare între cele două Patriarhii să fie asumat ca atare. Pentru a nu părea ceea ce nu este – o aliniere a ortodocşilor la practicile catolice – Bartolomeu a insistat ca în acest dialog să fie implicate şi alte confesiuni. Aducerea în prim plan a Bisericii Ortodoxe Copte, autonomă faţă de Moscova sau Constantinopol, este o mişcare foarte abilă, menită a izola o eventuală abordare negativă din partea Bisericii Ortodoxe Ruse în privinţa trecerii la calendarul gregorian.

Ce poate face BOR în acest moment? Trecerea la calendarul gregorian, fără o consultare prealabilă a celorlalte Biserici Ortodoxe, este posibilă dar ar risca să tensioneze relaţiile cu acestea. Din acest motiv, o consultare se impune cu necesitate. Totodată, este important ca BOR să se poziţioneze de partea eforturilor care se duc în acest moment într-un format inter-confesional. BOR a acceptat tacit într-un fel poziţionarea Patriarhiei Ecumenice pe tema găsirii unei soluţii la orizontul anului 2025, în sensul că nu s-a opus şi nu s-a exprimat nefavorabil pe această temă. Dacă decizia se va lua la nivelul liderilor religioşi, în formatul în care se poartă acum acest dialog, foarte probabil ca BOR să pună în aplicare o asemenea decizie.

Discuţia este de fapt mai complicată şi nu se duce exclusiv în formatul calendar iulian vs. calendar gregorian. Este posibil ca rezultatul acestor discuţii să fie o nouă formulă de calcul a datei Paştelui, aşa cum s-a întîmplat în anul 325 la Nicea. Puţin probabil dar orice variantă de compromis trebuie avută în vedere. Oportunitatea trecerii la un alt calendar pentru stabilirea datei Paştelui este o problemă strict teologică. Să îi lăsăm pe teologi să decidă dacă se poate face o astfel de trecere, în ce condiţii şi în ce moment. Discuţia din societate este necesară, este benefică dar nu trebuie să se ajungă în extrema atinsă de bolşevici în 1918, cînd statul a dorit prin orice mijloace să impună o decizie Bisericii. rADU CArP (Contributors.ro)

Konrad Adenauer – „Sînt german, european și creștin“ (III)

– Cum a reînviat

Germania

Prietenia atlantică

Negocierile istorice cu Hrușciov și reluarea relațiilor cu URSS nu au oferit însă nici o speranță de reunificare a Germaniei. Dimpotrivă, confruntarea dintre blocul socialist și țările din Occident s-a încins în anii ’50. În politica externă, Adenauer a fost catalogat drept un adversar înflăcărat al socialiștilor internaționali, prin urmare, în confruntarea cu tabăra comunistă, RFG nu a putut să nu ia partea altor țări occidentale. Cu toate acestea, vecinii, în special francezii, se temeau de o nouă renaștere a Germaniei – după cele două războaie mondiale, înarmarea germanilor părea o idee periculoasă. Dar remilitarizarea RFG era inevitabilă, deoarece URSS părea din ce în ce mai amenințătoare: în 1949, prima bombă atomică sovietică a fost testată, iar trupele de ocupație sovietice staționate în Germania numărau sute de mii de soldați. În același timp, principalele țări NATO nu erau pregătite să țină sub control această amenințare pe pămînturile Europei: britanicii erau ocupați cu restabilirea economiei, francezii cu războaiele coloniale din Indochina și Africa, SUA cu un război cu Uniunea Sovietică. În Coreea, Alianța se întărea ca forță antisovietică (în 1954 URSS a încercat să solicite aderarea la NATO, dar a fost refuzată cu hotărîre) și avea nevoie de un avanpost anti-bolșevic în Europa. Prin urmare, în 1955, alianța militară s-a extins pentru a include statul vestgerman, iar Adenauer a obținut pentru RFG atributul de țară suverană.

O condiție prealabilă pentru remilitarizare și intrarea în NATO a fost însă ca forțele armate germane să nu aibă propriile lor arme chimice, biologice și nucleare. Această situație persistă și în zilele noastre: singura armă atomică de pe teritoriul german sînt bombele atomice ale SUA. În același sens, s-a extins și interacțiunea Germaniei cu vecinii săi. Cu toate acestea, nu fără probleme. Cert este că la scurt timp după venirea la putere, Konrad Adenauer a pus problema revenirii controlului german asupra celor mai mari regiuni industriale – bazinul carbonifer Saar și regiunea siderurgică Ruhr. Controlînd și, de fapt, gestionînd producția acestor regiuni, Aliații au încercat să reducă potențialul industrial al Germaniei – inclusiv prin limitarea producției. Pînă în 1950, echipamentele au fost scoase din 706 întreprinderi, iar producția de oțel a fost redusă cu 6,7 milioane de tone.

Adenauer a fost consecvent, dar situația s-a oprit din cauza poziției intransigente a Marii Britanii și Franței, interesate nu doar de aprovizionarea neîntreruptă cu cărbune, ci și de o garanție a neagresiunii din partea Germaniei în viitor. Atunci viitorii părinți ai integrării europene, printre care s-a numărat și politicianul francez Jean Monnet, au găsit o soluție elegantă: au propus lichidarea guvernului de ocupație din Saar și Ruhr, pentru a asigura deplina suveranitate germană asupra regiunii, dar în același timp să transfere industria cărbunelui și a oțelului sub controlul unui organism internațional în care nici germanii, nici francezii nu ar putea lua măsuri unii împotriva altora. „Această propunere reprezintă primul pas concret către federația europeană, imperativul menținerii păcii”, spunea Jean Monnet, Șeful Comisiei generale franceze pentru planificare.

sfîșiată de război și a determinat viitorul întregii Europe –

monopolurile, taxele vamale și fiscale au fost eliminate și legislația a fost unificată pentru o mai strînsă integrare economică.

Pentru Germania, această asociere a reprezentat o oportunitate pentru o dezvoltare industrială rapidă și de încredere: Ruhr și Saar nu numai că au revenit în curînd la economia țării, dar s-au și trezit în centrul unui miracol economic, deoarece creșterea economică foarte rapidă (9% pe an) a generat o cerere mare de cărbune și oțel. Pentru Franța și restul aliaților coaliției, începutul integrării regionale a devenit o garanție că Germania nu va mai începe un război, pentru că acum economiile și finanțele țărilor europene erau strîns împletite. Dar realitatea a depășit toate așteptările: cooperarea s-a dovedit a fi atît de benefică pentru țările participante, încît acestea au continuat să o extindă. Deja în 1954, Adunarea CECO a adoptat o declarație privind continuarea integrării: francezii doreau să unească industria nucleară, germanii doreau să creeze o piață comună a mărfurilor. Aceste măsuri au fost susținute de țările Benelux, cărora li s-au alăturat ulterior și alte state europene. Datorită acestui fapt, au fost luate decizii de creare a Euroatom și a Comunității Economice Europene (CEE), două asociații care au stabilit principiile de bază și proiectarea integrării pînă la crearea Uniunii Europene în 1993.

Pentru Konrad Adenauer, pașii spre integrare nu au fost doar acțiuni în interesul populației germane, ci un fel de datorie morală: după cum au remarcat biografii, în discursurile sale el a spus că se considera în primul rînd un european, apoi un german. După ce a trăit două războaie, el nu a crezut într-o „cale specială” pentru Germania în afara restului Europei și a pus cu sîrguință bazele unei comunități paneuropene. „Știm că acum avem nevoie de o altă perspectivă, una care să nu stabilească noi frontiere în Europa, să le schimbe sau să le mute. Trebuie să eliminăm granițele pentru ca în Europa să apară regiuni economice care ar putea deveni baza unității europene a popoarelor”, declara la acea vreme Konrad Adenauer.

După cum subliniază politologul Mihail Golovanov, solidaritatea cu ordinea mondială postbelică fondată de SUA, stabilită de Adenauer, a costat Germania modernă o parte din suveranitatea sa. „Populația, conștientă de ororile războiului, era gata să plătească un astfel de preț pentru confortul și securitatea zilnică sub umbrela nucleară a NATO”. Istoricul Alexei Filitov, la rîndul său, notează că pînă în 1963, cancelarul, preocupat de criza din Caraibe și de pericolul războiului nuclear, a început să se îndrepte către poziții mai conciliante în relațiile cu Uniunea Sovietică – dar atunci era deja timpul să renunțe la putere. „Pentru mine, cel mai important este să mă adresez persoanelor simple. Dacă mă înțeleg, atunci scopul meu este atins. Nu mi-e frică de moarte, este doar interesant ce se va întîmpla cu Germania și Europa cînd eu nu voi mai fi”, spunea încrezător Konrad Adenauer.

economistul Erhard. Membrii de frunte ai partidului nu au intervenit în acest sens. Martorii oculari la votul în consiliul de conducere al partidului, la care Adenauer și-a anunțat demisia, au spus că pentru el părăsirea funcției a fost un eveniment dificil, în ciuda tuturor onorurilor și discursurilor solemne de rămas bun. În anii următori, ca membru al Bundestagului, a participat din ce în ce mai puțin la viața politică a germanilor; timp de doi ani a fost președinte al partidului, și și-a sfătuit colegii. Ieșind din această funcție, în discursul său de rămas bun, cancelarul a acordat multă atenție URSS. El a prezis de fapt perestroika și căderea regimului sovietic și a cerut reconsiderarea rușilor –poate acesta a fost cursul urmat de Angela Merkel în încercările ei de a construi relații de prietenie cu Rusia. După ce s-a pensionat în cele din urmă, fostul cancelar a lucrat la „Memorii” și a făcut vizite internaționale: s-a întîlnit și cu liderul spaniol Francisco Franco, pe care l-a lăudat pentru efortul depus în a uni națiunea după războiul civil.

Declarația ministrului francez de Externe Robert Schuman a subliniat, de asemenea, că unificarea industriilor cărbunelui și oțelului, ca parte integrantă a procesului de producție a munițiilor, va face războiul dintre Germania și Franța „nu numai de neconceput, dar și imposibil din punct de vedere material”. „Unificarea popoarelor Europei necesită eliminarea confruntării seculare dintre Franța și Germania. Toate acțiunile întreprinse ar trebui să afecteze în primul rînd aceste două țări”, spunea diplomatul. Implementarea acestui plan a fost susținută atît de Germania, cît și de Franța, iar apoi i s-au alăturat alte patru țări – Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. Astfel, în 1952, a fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) – o piață deschisă pentru cărbune și oțel cu prețuri stabilite liber, pe care au lucrat companii private din țările participante. Datorită acestui acord,

Un contemporan al lui Adenauer, corespondentul The New York Times Drew Middleton, credea că la sfîrșitul anilor 1950, cancelarul, care intrase în al nouălea deceniu de viață, încă se îndoia că cineva îi putea continua politica. Chiar și în ajunul demisiei, nu a crezut în adepții săi și s-a gîndit cum să-și mențină puterea. Dar deja țara se săturase de „mîna puternică” a cancelarului, criticile la adresa figurii de neînlocuit a Bătrînului deveneau din ce în ce mai mari, iar CDU își pierdea treptat din popularitate. În 1963, a fost demarat planul de înlocuire a sa cu un vechi aliat,

Adenauer a murit la vîrsta de 93 de ani, după o serie de atacuri de cord. Înmormîntarea lui s-a ținut cu mare solemnitate. Oamenii și-au putut lua rămas bun în Catedrala din Köln, iar la ceremonie au venit șefii multor state europene. După slujbă, sicriul a fost ridicat pe un afet de tun, care a mers de-a lungul Rinului pînă la Rondorf, și apoi pînă la locul de înmormîntare. Mii de germani au urmărit cortegiul funerar de pe terasamente, iar cînd Adenauer a părăsit Köln pentru ultima oară, tunurile au tras focuri de armă și doisprezece aeronave au survolat Rinul. La ceremonia de înmormîntare au participat doar membrii familiei, iar Paul Adenauer, fiul cancelarului, preot, a ținut o slujbă emoționantă. Numele lui Konrad Adenauer a intrat ferm în istoria lumii. Cu politica sa sînt asociate redresarea economică a Germaniei după cea mai mare catastrofă a Secolului XX, dobîndirea suveranității statului și dezvoltarea legăturilor interstatale. La fel ca mulți politicieni ai generației sale, după Primul Război Mondial, și-a dat seama că relațiile puternice și egale cu vecinii nu se pot realiza decît prin integrare economică. „În secolele trecute, cărbunele și oțelul au fost folosite pentru fabricarea de arme și au divizat popoarele Europei. Să sperăm că acum cărbunele și oțelul îi vor uni în acțiuni comune”, a spus politicianul despre crearea CECO, prototipul Uniunii Europene.

Chiar și în timpul domniei lui Konrad Adenauer în Germania, europenilor le-a devenit clar că un miracol economic și cea mai eficientă cooperare cu vecinii pot fi realizate numai pe baza integrării economice, care merge mult mai departe decît retorica prietenească. Cu toate acestea, nu numai instituțiile care funcționează bine și stabilitatea politică sînt importante pentru aceasta, ci și stabilitatea economică, fără de care este imposibil să se implementeze vreun proiect pe termen lung. Sfîrșit N.K.

Konrad Adenauer împreună cu Ludwig Erhard, la a 13-a Conferință a CDU, martie 1965

Konrad Adenauer pe coperta revistei Time, 1953

Doza de sãnãtate

Constipația – un subiect tabu

Cauzele constipației sînt multiple: alimentația scăzută în carbohidrați, consumul scăzut de apă, lipsa de vitamine, diabetul mellitus, inflamațiile cronice ale intestinului, boala celiacă, scleroza multiplă, polineuropatia, Parkinson sau hipercalcemia. Persoanele care respiră greu sau sînt sedentare riscă să își deterioreze motilitatea intestinului gros. De asemenea, constipația produce dureri de coloană lombară sau invers: durerile de coloană pot produce constipație.

Afecțiunile psihice, alcoolul, nicotina, folosirea abuzivă a substanțelor ce pot combate constipația, intoleranțele (mai ales intoleranța la gluten) pot duce la o constipație cronică. Aceasta este constipația care durează mai mult de trei luni, iar lipsa scaunului fără „ajutor” durează pînă la patru zile. Constipația anorectală are legătură directă cu îngroșarea mușchilor interni de închidere, se îngustează canalul de ieșire din intestine, urmată de o dereglare a rectului – prolaps anal. Constipația cologenă mai este numită și „slow transit“ și atestă o motilitate redusă a intestinului. De cele mai multe ori cauza este lipsa de mișcare, scleroza multiplă, Parkinson, alimentația săracă în carbohidrați, diabetul, dereglările hormonale, medicamentația din

O istorie a farselor (298)

Un farsor inventiv (2)

În timpul primul război mondial, Reichenbach şi-a folosit talentele pentru a demoraliza inamicul. Pretinzînd că a proiectat filme mute din tranşeele italiene pe pantele acoperite de zăpadă în beneficiul germanilor aflaţi în tranşeele opuse, el a mai inventat şi o diplomă care să fie aruncată deasupra liniilor duşmane. Această diplomă îl asigura pe orice soldat german care se preda că nu va fi rănit şi ca va fi promovat imediat în gradul de ofiţer, cîştigînd astfel raţiile şi recompensele corespunzătoare acestui nou statut. Beneficiile era enumerate pe spatele diplomei – atîtea grame de pîine la fiecare masă, atîta carne pe săptămînă, atîtea variante de legume, atîtea ţigări. „Dar dintre toate promisiunile, două s-au dovedit cel mai puternic stimulative în vederea predării: 24 de suluri de hîrtie igienică pe zi şi un pieptene pentru despăducheat”.

După război, Harry a devenit agent publicitar la Hollywood. Studiourile Metro Pictures nu lansaseră încă nici un film cînd Reichenbach a început campania sa pentru această companie, bazată pe sloganul: „SÎNT ÎN STARE SĂ SE MENŢINĂ?”. Convingînd juriul de la Los Angeles Exposition să acorde studiourilor Metro medalia de aur pentru „cea mai bună producţie” atunci cînd filmul în discuţie nici măcar nu fusese vizionat, timp de zece ani el a reuşit să execute cel mai mare tur de forţă din istoria faimosului oraş Tinseltown. Pentru a-i da avînt carierei prietenului său, Francis X. Bushman, pe atunci relativ necunoscut, actor în Chicago pentru 250 de dolari pe săptămînă, Reichenbach 1-a adus la New York în ideea semnării unui contract cu Metro Pictures. Aşteptîndu-1 pe Bushman la gară şi conducîndu-1 apoi la studiouri, la intervale regulate de timp arunca pe stradă pumni întregi de monede. Înşfăcîndu-le rapid, copiii au început să îi urmărească, însoţiţi îndeaproape şi de adulţi curioşi. Pînă cînd Reichenbach şi Bushman au ajuns la sediul Metro, mulţimea era enormă. Impresionat de aparenta celebritate a lui Bushman, directorii companiei cinematografice au semnat cu el un contract de 1000 de dolari pe săptămînă.

Poate cea mai cunoscută farsă pusă la cale de Reichenbach este cea în care apare Dimineaţă de septembrie, numele unei picturi de Paul Chabas, artist francez de la începutul Secolului al XX-lea. Zugrăvind nudul unei tinere fete aflată la marginea

gama psihofarmacă, diureticele, antiepilepticele, medicamentele care combat insomnia. Constipația idiopatică este greu de diagnosticat, deorece nu se găsesc modificări patologice în funcționalitatea intestinului. Această formă de constipație are cel mai adesea la origine un stres greu de manageriat. Constipația de călătorie aparține de constipația cologenă, nu este cronică, apare numai în călătorii din cauza schimbării obiceiurilor alimentare, a climei sau din cauza modificărilor fusului orar.

Așadar, constipația are diferite forme de manifestare și simptome multiple, dar, în general, debutează cu o stare de presiune pe abdomen, frisoane și o stare generală de iritare. Dacă constipația cronică nu este tratată sau este tratată greșit, pot apărea complicații ca: hemoroizi, fisuri anale, tromboze anale, prolaps de rect, ileus mecanic.

Constipația poate avea la origine și o cauză psihică, de aceea este recomandat ca pacientul să fie observat și din acest punct de vedere. O constipație psihosomatică se întîlnește tot mai des la femeile tinere și trebuie avute în vedere alimentația, situația familială, stresul.

mării, tabloul a fost reprodus în toată lumea şi a ajuns în SUA prin 1902, dar nu s-a vîndut. Rămas cu sute de cópii, un proprietar de magazin din Brooklyn i-a oferit lui Reichenbach 45 de dolari dacă reuşea să găsească o piaţă de desfacere pentru aceste tablouri. Spunîndu-i negustorului să etaleze în vitrină un astfel de tablou, Reichenbach i-a telefonat lui Anthony Comstock, directorul Ligii de combatere a moravurilor din New York, şi s-a plîns de expunerea publică a acestei picturi indecente. Însă Comstock refuză să se implice. Ca urmare, Reichenbach a plătit un grup de copii care să tragă ocheade insistente la tablou, aparent fascinaţi, după care s-a dus direct la sediul Ligii şi a cerut să fie luate măsuri. Comstock s-a trezit atunci nevoit să meargă personal pînă la magazinul cu pricina, unde a privit tabloul, simţindu-se considerabil de ofensat. Proprietarul a refuzat să mute din vitrină desenul, ca urmare Comstock 1-a dat în judecată. Bătălia legală ce a urmat a transformat Dimineaţă de septembrie într-o adevărată vedetă. Reproducerile lui s-au vîndut ca pîinea caldă şi, peste ani de zile, originalul a fost valorificat contra impresionantei sume de 70.000 de dolari.

Un pișicher american (1)

Boyd Rice este autorul poveştii suprarealiste despre ceea ce s-a întîmplat cînd, aflat în raionul de carne al unui supermarket din San Diego, a început să vadă tot felul de obiecte bizare, precum rîturi de porc, capete jupuite de oi şi altele, fără a putea înţelege rostul culinar al acestora. După care, a întreprins mici experimente în care afişa capetele de oaie în spectacole de stradă, dorind să atragă atenţia trecătorilor. La un sfîrşit de săptămînă, după ce defilase cu un astfel de articol plin de sînge în mijlocul unei demonstraţii pentru dreptul la avort, a şofat pînă în centrul oraşului, unde o mulţime de oameni blocase strada. Amintinduşi că Betty Ford, soţia preşedintelui american, se afla în oraş pentru a vizita Centrul Pensionarilor, a coborît din maşină pentru a înţelege exact ce se întîmplă. Văzînd că un şir de oameni (mulţi dintre ei purtînd pe braţe buchete de flori) se formase în dreptul unei uşi din spatele clădirii din care doamna Ford avea să apară şi să treacă prin cordonul de lume format, s-a hotărît să-i ofere acesteia capul de oaie. Făcîndu-şi cu greu loc prin mulţime, a descoperit că articolul său era atît de util pentru a-şi face drum, încît ajunse, în scurt timp, în faţă.

(va urma)

STUART GORDON

Tratamentele oferite de medicina energo-informațională tratează organul aflat în suferință exact așa cum este el. Adică fiecare formă de constipație este descifrată de programele energetice care au la bază fizica cuantică și reglează intestinul, mucoasa și flora intestinală, metabolismul și repun motilitatea peristaltică a intestinului în echilibru. Vibrațiile patologice din organul aflat în terapie sînt neutralizate, iar mecanismul de autovindecare a corpului este repus în funcțiune; astfel se întrerupe procesul de autodistrugere.

Așa cum am arătat mai sus, cauzele constipației sînt multiple, iar această afecțiune trebuie tratată dinamic. Medicina energo-informațională tratează omul în integralitate. De funcționalitatea corectă a sistemului gastric depinde cel mai mult imunitatea omului.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Licriri

ORIZONTAL: 1) Oameni fără stare; 2) Nu poate avea copii; 3) Plin de energie – Undeva la urmă!; 4) Feriți de rele – Ajutor la locul de muncă; 5) Urcat pe scară – Sfîrșește... de moarte bună; 6) Puțin visător – Formă clasică de procesiune; 7) Primele în top! – A trecut cu bine botezul focului (fem.); 8) Dorință de împlinit – Finalul ca atare!; 9) Lăsate baltă; 10) ăsta nu se mai satură – Loc de frunte.

VERTICAL: 1) Iese în relief; 2) Dătător de viață; 3) Luați de mînă – Face față; 4) Chemarea pașilor pierduți – Supuse unui marș forțat; 5) Ghicitoare; 6) Citit din scoarță în scoarță! – Vine ca un fel de fin; 7) Foarte slab la oral – Contravaloarea unui leu; 8) Făcut zob și decapitat! – Bine crescuți – Din timp în timp!; 9) Lupte pentru un țel comun; 10) Compliment pentru clovn – Snopit în bătaie.

Dezlegarea careului ,,TEVATURă”

1) MACELARITI; 2) OPERARE – UL; 3) RAR – SATENA; 4) ASANATORI; 5) LAME – ARACI; 6) I – IVIT – DAT; 7) TACANITI – A; 8) ATASE – ACAR; 9) TO – TRISATA; 10) INVATA – TUS.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (VII)

Traversară Mihai Viteazul și se înscriseră pe Aurel Vlaicu spre Bulevardul Gării, dezgolit de toate blocurile pe care le cunoștea fata. Măcar gara era la locul ei, doar că atunci cînd ajunseră în dreptul ei, Andrei, în loc să vireze la stînga, continuă să meargă înainte.

– Hei, ce faci, nu e asta gara? – îl întrebă Iulia.

– Ea este gara, dar nu este gata.

– Dar cînd va fi? – se miră ea în timp ce mașina continua să se îndrepte spre intersecția cu Strada Hărmanului.

– Luna viitoare.

– Da? Uite asta n-am știut niciodată – gîndi Iulia cu voce tare, în timp ce mașina vira la dreapta pe Hărmanului, pentru a mai rula cîțiva zeci de metri înainte de a se opri în fața unei clădiri lungi, care amintea de arhitectura austriacă a stațiilor de cale ferată.

Iulia se întoarse spre băiat și-i spuse:

– M-ai ajutat foarte mult, Andrei, nici nu știu cum să-ți mulțumesc.

– Mi-a făcut plăcere – spuse băiatul ferindu-și rușinat privirea, dar imediat schimbă subiectul și privind-o pe Iulia din nou în față, spuse:

– Hai să-ți dau numărul de telefon al prietenului meu. Notează...

– Stai o clipă, spuse fata.

Scoase carnețelul ei de desen și-și notă numărul dictat de Andrei. Apoi întrebă:

– E numărul lui de acasă?

– Da, de acasă. De fapt, am să-l sun chiar în seara asta, ca să-l avertizez că vii, mai spuse el.

– Mulțumesc încă o dată – zise Iulia, întinzîndu-se spre el ca să-l sărute pe obraz.

Coborî din mașină lăsîndu-l pe băiat cu un zîmbet abia schițat pe față și cu ochii după ea. După cîteva secunde, acesta își reveni, zise în barbă un „ehei” clătinînd din cap, întoarse mașina în loc și plecă spre Ca-

bana Dîmbu Morii să-și sune prietenul din București ca să-i spună despre „surpriza” pe care i-o trimitea.

Între timp, Iulia își cumpăra bilet la clasa I, fiindcă hainele extravagante ar fi dat-o de gol că nu e doar o studentă oarecare, și așteptă să vină trenul. Cînd auzi șuieratul specific privi în direcția de unde venea sunetul și văzu o locomotivă Diesel din cele pe care le știa, manevrînd vagoanele prin gări, trăgînd după ea trenul de București. Urcă în vagonul 3, așa cum scria pe bilet, găsi locul 41 din al patrulea compartiment, se așeză pe bancă și răsuflă adînc, privind la ceilalți călători alături de care urma să-și petreacă timpul pînă la destinație. Iulia era epuizată după ziua nebună pe care o avusese, așa că își sprijini capul pe spătarul băncii, închise ochii și adormi instantaneu în timp ce trenul se urni greoi și porni spre București.

Capitolul II – Povești despre viitor (1)

– Domnișoară, domnișoară, biletul la control!

Vocea controlorului o trezi pe Iulia din somnul greoi în care căzuse. Scotoci în buzunar, extrase biletul de carton și-l dădu bărbatului; acesta îl privi o clipă, apoi îl perforă și îl înapoie fetei, retrăgîndu-se pe culoar. Iulia băgă biletul la loc și recăzu în același somn adînc.

Se trezi cu gîtul amorțit de poziția ușor incomodă în care adormise și își consultă ceasul brățară. Arăta 19:15. În cincisprezece minute avea să ajungă la București. Dormise două ore. Se simțea mult mai bine acum și se bucura că nu fusese nevoită să stea de povești cu călătorii din compartiment. Deschise rucsacul, scoase sticla de plastic cu muștiuc, o duse la gură și bău îndelung. În timp ce o luă de la gură observă privirile mirate ale pasagerilor din compartiment îndreptate spre sticla ei și își dădu seama că făcuse o gafă. Puse dopul și, în timp ce o lăsă să alunece la loc în rucsac, unul dintre pasageri, un domn la vreo 50 de ani, o întrebă:

– Aceea era o sticlă de plastic? De unde o aveți?

– Mi-a adus-o tata cînd a fost ultima dată în America – răspunse nepăsătoare Iulia, ca și cum ar fi fost ceva normal.

– Tatăl dumneavoastră a fost în America? – se miră pe bună dreptate omul.

– Da, a fost. De mai multe ori, răspunse fata. Lucrează în comerțul exterior, mai spuse uitîndu-se la

el cu subînțeles.

Apoi se ridică și ieși pe culoar, fiindcă trenul intra în Gara de Nord și dorea să coboare mai repede ca să scape de întrebările lor indiscrete. Salută oamenii și ieși pe ușa compartimentului, îndreptîndu-se spre capătul vagonului. No, acuma să te văd cum te cazezi tu la un hotel pînă mîine fără acte, se gîndi ea. Trenul opri lin la peron, așa că deschise ușa și coborî cele două trepte pornind spre capătul acestuia, gîndindu-se la ce avea de făcut. Deodată se simți atinsă pe brațul stîng și auzi o voce întrebînd-o:

– Dumneata ești Iulia de la Brașov?

Se întoarse nedumerită și văzu un tînăr cu o înfățișare foarte plăcută uitîndu-se la ea.

– Cine întreabă?

– Te rog să mă ierți, am uitat să mă prezint – se fîstîci tînărul. Tudor Grigorescu, prietenul lui Andrei de la Brașov. Andrei m-a sunat astăzi ca să mă avertizeze că sosești și cum nu aveam ce face, m-am gîndit să îți ies în întîmpinare.

– Mulțumesc! Ești drăguț, dar cum m-ai recunoscut? – se miră ea.

– N-a fost greu, fiindcă descrierea lui Andrei a fost una completă și te-aș fi găsit chiar și fără descriere, fiindcă se vede de la o poștă că nu ești ca ceilalți.

– Cum adică?

– Hainele tale, atitudinea ta sînt diferite de ale celorlalți oameni, răspunse băiatul.

– Am înțeles – răspunse ușor amuzată Iulia, apoi continuă. Și unde ai de gînd să mă duci, cavalere?

– Mă gîndeam să te conduc acasă, răspunse Tudor.

– Nu, acasă nu pot să merg deocamdată, însă aș merge bucuroasă undeva unde putem mînca ceva.

– Atunci mergem la „Cina”, la grădină. E deschisă și are și program artistic. O știi, nu? – întrebă entuziasmat băiatul.

– Da, am auzit ceva... Știi, eu nu prea ies, se scuză Iulia.

Ieșiră din gară pe la coloane și nimeriră în stația de troleibuz. Se opriră cu gîndul să ia un mijloc de transport în comun, dar fata văzu în apropierea stației un taxi, așa că-l trase pe Tudor după ea.

– Iulia, e foarte scump taximetrul, protestă băiatul.

– Stai liniștit, am eu bani, spuse fata sigură pe ea.

Ajunseră la taxi și se urcară amîndoi în spate.

– Unde vă duc? – întrebă șoferul.

– La Cina, răspunse Tudor.

– Dar vă rog să o luați prin Piața Victoriei, completă fata.

Mașina, un GAZ Pobeda, porni lin și se înscrise pe direcția indicată. Ajunși la Piața Victoriei, Iulia găsi totul schimbat. Palatul Guvernului era la locul lui, dar lipseau, din ce putu să vadă, blocurile de pe colțurile pieței, iar pe partea dinspre Șoseaua Kiseleff exista o statuie a ostașului sovietic. Mașina intră pe Calea Victoriei, îndreptîndu-se spre Palatul Regal, vizavi de care opri. Coborîră, și Tudor plăti cursa cu banii pe care Iulia îi strecurase din vreme, gîndindu-se că ar fi fost neobișnuit pentru taximetrist să plătească ea. Restaurantul Cina era situat lîngă Ateneu, iar fata își dădu seama că locația respectivă îi era cunoscută, dar nu știuse niciodată ce fusese acolo.

Intrară pe terasa spațioasă, plină de mușterii, în centrul căreia, înconjurat de mese, exista un ring de dans. Găsiră un loc și se așezară. Iuliei i se făcuse foame, așa că deschise la repezeală meniul adus de ospătar și se uită direct la partea de preparate la grătar. Se hotărî asupra unui cotlet de porc cu o garnitură de cartofi natur la care adăugă un pahar de vin roze și o apă minerală. Îi pasă meniul lui Tudor care, pentru a nu se complica, își comandă același lucru, doar că a înlocuit vinul cu unul roșu.

Acum că se liniștiseră, puteau începe să discute. Iulia ridică ochii spre Tudor și acesta, susținîndu-i privirea, o întrebă:

– Andrei îmi spunea că vrei să cauți niște informații la Biblioteca Centrală de Stat unde lucrez eu. Despre ce e vorba?

Iulia nu-i răspunse imediat încercînd să găsească cea mai bună abordare pentru a-și începe povestea. Își puse coatele pe masă, se sprijini cu bărbia în pumni, privi fix la Tudor și-l întrebă aproape în șoaptă:

– Ce știi despre porțile temporale?

– Despre ce? – se miră băiatul.

Scara era prea scurtă

motto: „Isus i-a zis: «Eu sînt Calea și Adevărul

și Viața; nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine»”

– Ioan 14.6

Într-un bloc aflat în construcție, în cartierul Brooklyn din New York, a izbucnit un incendiu. Deoarece focul se răspîndea foarte repede, meseriașii abia au reușit să scape cu viață, urcînd la ultimul etaj. Curînd au venit și pompierii și doar cînd au extins scara culisantă au conștientizat că aceasta era prea scurtă. Lipsea doar puțin, dar suficient pentru ca bărbații de acolo, de sus, să nu poată fi salvați. Atunci unul dintre pompieri a făcut ceva neașteptat. El a urcat curajos pe ultima treaptă a scării și s-a prins cu brațele de balustradă. Apoi a strigat către muncitori: „Veniți, salvați-vă trecînd pe spatele meu!“. Cei opt bărbați au îndrăznit și au trecut peste podul viu, fiind astfel toți salvați. Însă pompierul inimos nu a mai reușit să coboare și a murit. Dumnezeul nostru a văzut că toți oamenii sînt păcătoși pierduți, că se îndreaptă spre condamnare și că nici o „scară a propriilor eforturi“ nu este îndeajuns de lungă pentru a-i salva. În dragostea Lui de nespus, L-a trimis pe Fiul Său pe pămînt. Isus Christos Și-a dat viața la cruce, pentru a pregăti o cale de salvare pentru toți oamenii. Cine se încrede în Răscumpărătorul trece peste acest „pod viu“ și scapă astfel de judecata divină. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că, prin Domnul Isus, a fost creat acest pod de legătură între păcătosul pierdut și Dumnezeul cel sfînt! În Ioan 14.6 citim: „Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine“. Isus Christos este singurul pod pe care putem trece pentru a ajunge în prezența Tatălui.

– Despre niște zone de pe pămînt unde oamenii dispar fără urmă.

Tudor se lăsă pe spate, încrucișîndu-și brațele pe piept, gîndind. După o jumătate de minut deschise gura și răspunse:

– Am citit prin arhivă, la un moment dat, o știre din Associated Press despre niște dispariții de vase în Triunghiul Bermudelor acum vreo 10 ani.

– Ah, deci s-a auzit de Triunghi deja, zise Iulia cu jumătate de voce.

– Ce vrei să spui?

– Despre alte dispariții de persoane nu ai mai citit? – insistă fata.

– Parcă era ceva care mi-a atras atenția despre un biolog din Cluj, care, pe cînd era copil, aflîndu-se în Pădurea Baciu, a observat un obiect cenușiu aterizînd într-un tufiș și dispărînd apoi subit. A răscolit cu o creangă locul şi, pe măsură ce avansa prin frunziș, băţul devenea invizibil, apoi, de la palmă, braţul a început şi el să devină străveziu după care s-a făcut invizibil. La un moment dat, a fost aruncat înapoi cîţiva paşi de o forţă nevăzută. Asta e tot ce-mi amintesc, dar pot căuta detalii dacă te interesează, încheie Tudor expunerea lui.

– Da, mă interesează și chiar foarte mult, răspunse Iulia.

– Dar de ce? Sînt niște enigme încă nedescifrate.

De ce te-ar interesa așa ceva? Nici nu știm dacă s-au întîmplat cu adevărat sau sînt rodul imaginației celor care le-au relatat, răspunse Tudor.

– Eu cred – răspunse Iulia – că acele dispariții, cum au fost navele din Triunghiul Bermudelor sau creanga din mîna biologului clujean, au avut loc prin niște porți temporale.

– E a doua oară cînd pomenești despre aceste porți temporale. Ce sînt de fapt?

– Sînt niște locuri care îți permit să călătorești în viitor sau în trecut.

– Ca un fel de mașină a timpului?

– Da, ca o mașină a timpului.

Tudor o privi cu neîncredere și spuse privind spre fața albă de masă:

– Deh, știu eu ce să zic? Tu chiar crezi că există așa ceva? – continuă el, ridicîndu-și privirea spre Iulia.

– Da, Tudor, cred.

– De ce?

– Fiindcă... fiindcă am folosit o poartă temporală ca să vin aici – spuse fata privindu-l în ochi. (va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Mai bine tăcea

Președinta Consiliului European, dama de pică Ursula von der Leyen, a declarat, într-un discurs ținut înainte de a călători în China alături de președintele francez Emmanuel Macron, că „obiectivul clar al Partidului Comunist Chinez este o schimbare sistemică a ordinii internaționale cu China în centrul său. O schimbare în care drepturile individuale sînt subordonate suveranității naționale. Acolo unde securitatea și economia preiau importanța drepturilor politice și civile”. Discursul a fost susținut de două

grupuri de reflecție europene, dintre care unul – Institutul Mercator pentru Studii Chineze – a fost sancționat de Beijing. Adică tu, cititorule, te pregătești să mergi în vizită la un om pe care nu-l cunoști foarte bine și, înainte de a ajunge la el acasă, îl vorbești de rău cu prietenii comuni. Ai face asta ca simplu cetățean, cum spunea împușcatul? Nu. Ei bine, doamna de mai sus, în calitate de reprezentant al Uniunii Europene, o face în disprețul celor mai elementare norme diplomatice existente.

(continuare în pag. 23) n.m.

A fost odată ca niciodată...

A fost odată ca niciodată o țară și-un popor. Țara era frumoasă, bogată, importantă în lume, iar poporul era harnic, inteligent și unit. Trăiau bine împreună și nu duceau lipsă de nimic. Aveau bogății naturale sub pămînt, ape curate, munți înalți, uzine, fabrici și ferme unde își produceau cele necesare traiului, ca să nu depindă de alții. Aveau actori buni, care îi înveseleau și le făceau viața mai frumoasă, iar conducătorii țării se preocupau de bunăstarea ei și a poporului său, avînd grijă ca oamenii să fie mulțumiți. Cu toate acestea, la un moment dat, unul din conducătorii țării acesteia a decis

că e mai bine să conducă singur și toți să i se supună necondiționat. Le-a interzis cetățenilor să călătorească în țările considerate de el neprietene și i-a pus la muncă spunîndu-le că, dacă vor munci cu spor, țara se va dezvolta atît de tare încît va deveni una extrem de respectată în lume. Oamenii l-au crezut și l-au ascultat, muncind și dezvoltînduși patria. Au făcut sacrificii pentru ca ea să-și plătească datoriile către state mai puternice de la care se împrumutase, devenind astfel independentă cu adevărat.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Este atît de multă suferință/ În fiecare zi sînt tragedii/ Lumea își pierde bruma de credință/ Chiar pe Christos, din nou, L-ar răstigni” – CornELIU VADIm TUDor (,,Arta educației”)

Mai mult ca sigur că, atunci cînd Isus Christos a spus ,,Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți!” (Marcu 10:14), s-au găsit destui bătuți în cap, care L-au apostrofat, zicîndu-I cam așa: ,,Lasă-ne, măi, omule, copiii în pace, că știm și noi să-i îngrijim și să-i educăm!”. Deși unor asemenea rătăciți Isus le-a spus că ,,Numai cei care primesc împărăția lui Dumnezeu ca un copil vor intra în ea” (Marcu 10:15), omenirea și-a văzut de drumul ei, total opus cerințelor divine. Timp de două milenii, foarte puțin oameni au înțeles că un copil, dacă nu e credincios, sănătos și educat, va ajunge, în mod sigur, o slugă fidelă a lui Satana.

Oare, de-a lungul timpului, cîți părinți și bunici și-au îndrumat copiii și nepoții cu vorbe ca acestea: ,,Adună înțelepciune, dobîndește pricepere! Nu le uita și nu te depăra de la cuvintele gurii Mele!” (Pilde: 4-5)? Vă spun eu: puțini, foarte puțini, acesta fiind și motivul pentru care, din ce în ce mai des, sîntem bombardați cu știri de genul ,,Nepotul și-a ucis bunicul pentru a-i lua pensia” sau ,,La o școală, un elev a înjunghiat o profesoară”.

Acum, copiii și nepoții noștri, ca urmare a faptului că sînt needucați, nu mai fac sport, chiulesc la ora de Religie, nu mai știu ce este aceea o ciorbă, salată sau o fructă. S-au apucat de fumat, consumă alcool și droguri de la 10-12 ani, România fiind pe primul loc în Europa în privința acestor efecte ,,educative”. Ce să mai vorbim de faptul că, în curînd, ne vom ,,educa” odraslele și din punct de vedere sexual, adică le vom introduce prezervativele în ghiozdan.

Mai nou, a apărut o Lege a Educației, care nu este altceva decît bomboana pe coliva viitorului tinerei generații din România. Păi, despre ce ,,educație” poate fi vorba, cînd o mamă a înțeles să-și pedepsească fiica de trei ani, spălîndu-o cu apă fierbinte pentru că și-a făcut nevoile pe ea? Mai mult, după ce a opărit-o bine, pînă cînd arsurile de gradul 2 și 3 au acoperit 50% din suprafața corpului, a culcat-o cu ,,mult drag” în pătuțul ei. După circa 7 ore, mama a constatat că aceasta dormea adînc, copila continuînd să-și facă, de fapt, somnul... de veci. O altă ,,mamă” și-a aruncat fetița de la etajul 9 pentru că nu se mai oprea din plîns, iar un tată, la fel de ,,iubitor”, și-a luat băiatul în brațe și a-nceput să-l arunce în sus - ,,Pupă-l tata de copil frumos!” – și tot mai sus, pînă l-a lovit cu capul de tavan și... aia a fost. Da, ăsta e adevărul, și așa ne-am educat, unii pe alții, din generație în generație, vreme îndelungată. În opinia mea, nu mai este nimic de făcut, poate doar să spargem ușile Iadului, să intrăm și acolo și să ne continuăm comportamentul de oameni ,,educați”, adică să ne păstrăm rîndul și să nu producem haos cînd vom intra în vestitele cazane...

(continuare în pag. 22)

VALENTIN TURIGIOIU

Cine salvează copiii și nepoții noștri?

(urmare din pag. 21)

Pînă atunci, întreaga omenire ar face bine să-și recunoască vina distrugerii propriului viitor, adică a copiilor și nepoților noștri, care sînt vaccinați cu seruri ucigașe, sînt trimiși să moară pe diverse fronturi de război care nu se mai sfîrșesc, sau sînt lăsați șomeri, bolnavi, săraci, fără nici un sprijin ș.a.m.d.

Am fost și sîntem criminalii propriilor noastre odrasle, pe care le-am adus pe lume cu multă iubire, iar acum le tăiem aripile cu o crasă inconștiență. Totuși, dacă mai aveți o fărîmă de suflet, vă rog să faceți un mic efort, citindu-le îngerașilor ce v-au umplut casa două poezii pilduitoare. Sînt versuri ce s-ar fi putut preda în școală, la ora de Religie, la Educație Socială sau Filozofie și Logică. Iată primul poem:

Lîngă crucea părăsită

La o margine de codru, pe-o colină însorită, Lîngă potecuţa-ngustă, stă o cruce părăsită. Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani şi vreme, Stă Hristos uitat şi singur, peste El timpul se cerne!

Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare

Se opreşte să se-nchine, şi se-ntreabă cu mirare:

,,– Cît mai poţi să rabzi, Hristoase, cuiul şi singurătatea, Nu Ţi-e frică de-ntuneric cînd se-aşterne-n codru noaptea?

Nu Ţi-e foame, nu Ţi-e sete, n-ai pe nimeni lîngă Tine, Eşti şi Tu la fel de singur, eşti orfan la fel ca mine?

Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colţ de pîine, Cel ce e stăpîn pe turmă... azi îmi dă... dar nu ştiu, mîine!

Ţi-am adus un colţ de pîine, e mai veche, dar e bună, Sînt prea mic... nu pot ajunge, să-Ți dau jos acea cunună

Şi să-Ţi scot din frunte spinii, care pielea Ţi-au străpuns. Cum să fac, că-s mic, Hristoase, şi n-ajung aşa de sus?

Ţi-am adus şi apă rece, că Ţi-o fi amar şi sete, Ei Ţi-au dat oţet şi fiere, da’ zic: Dumnezeu să-i ierte!

Că şi astăzi trec grăbiţi şi nu vor să se oprească, Chinul să Ţi-l uşureze, setea să Ţi-o ostoiască!

N-ai nici haină, n-ai nici cuşmă, pentru cînd o fi mai rece, Dar îţi las a mea cămaşă, că nu ştiu cînd ’oi mai trece. N-am mai multe, că aş vrea să-Ți mai las, să ai de schimb, Dar ce văd?! Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?

Ooo... nu pot să cred, Hristoase, că-ntinzi mîna către mine, Că nici cuiul nu mai poate răstignit a Te mai ţine!” ,,– Drag copil, grăieşte Domnul, Crucea Mea n-ar mai fi grea, Dacă ar veni cu toţii, cu iubire lîngă ea.

Şi Eu sînt Păstor la oi, Mi-am dat viaţa pentru ele, Multe au plecat din staul, Eu le caut cu durere Şi le-aştept să se întoarcă, să le mîn către păşune Cu iubirea Mea cea sfîntă, Eu le strig ca să se-adune!

Tu eşti mic, da-n suflet, mare şi bogat cum alţii nu-s, C-ai întins un colţ de pîine şi-ai dat apă lui Iisus Şi-ţi voi da, cînd va fi vremea, apă vie şi merinde, Viaţă veşnică şi Raiul, pentru dragostea-ţi fierbinte!”

Şi i-a pus Hristos, pe creştet, mîna Sa cu răni de cui Şi-a mîncat din pîinea tare, pusă înaintea Lui. Binecuvîntînd orfanul şi gustînd din apa rece, S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!

Aceste versuri au fost scrise de Eliana Popa, o tînără al cărei viitor poetic îl prevăd glorios, deși a devenit o

victimă continuă a celor care nu au nici o tangență cu Credința și Educația acestui neam. Sînt exact aceiași care l-au catalogat pe Eminescu ,,poet de debara”. Dar să continuăm:

O bunică și-o copilă

Într-un colţ uitat de lume, lîngă podul dinspre moară

O bătrînă şi-o copilă îşi duc viața-ntr-o căscioară. Erau tare nevoiaşe, greu se descurca bunica Îşi creştea, cu multă trudă şi iubire, nepoţica!

Dar necazul iute vine peste omul necăjit Şi fetiţa ei cuminte într-o zi s-a-mbolnăvit!

Tot a încercat bătrîna să găsească bolii leac

Dar degeaba... că nimic nu se leagă la sărac!

A pornit plîngînd bătrîna la un doctor la oraş

N-avea bani ca să-l plătească, dar a luat un colț de caş!

Însă doctorul îi spune: ,,– N-am cum să te-ajut, bunica, Pînă nu-ți aduci la mine, mai în grabă, nepoţica!”

Lacrimi i-au brăzdat obrajii că n-avea cum să o poarte

Pe fetiţa ei bolnavă la un vraci aşa departe...

Dar mergînd pe străzi buimacă a văzut în faţa sa O biserică frumoasă... pe o stradă... undeva!

A intrat privind sfioasă către sfinții din icoane Şi a-ngenuncheat bătrîna lîngă cîteva cucoane. Ascultîndu-le bătrîna rugăciunea lor cea lungă

A-nceput cu voce tare să rostească a sa rugă:

,,– Dragă, Doamne, sînt Maria! Nepoţica mea-i bolnavă Zace-n pat de multă vreme... e slăbită şi firavă Dacă poţi Tu să o vindeci, mergi acuma... iute... iute Casa noastră-i lîngă moara ce se află lîng-o punte!

Ai să vezi căsuţa noastră cu pereţii care crapă Are găuri în şindrilă... e micuţă şi săracă.... Caută sub preşul roşu şi ia cheia de la uşă Mergi, Te rog, să-mi vindeci fata! Fata mea ca o păpuşă!

Să nu uiţi! Cînd ieşi din casă să pui cheia tot la loc Ca să pot deschide uşa cînd o fi să mă întorc! Gata, Ţi-ai notat adresa?... iaca… plec şi eu la drum, Mulţumesc, Mărite Doamne... mulţumesc încă de-acum!”

O priveau rîzînd măreţe ,,cuvioasele” femei Zice una mai ţîfnoasă: ,,– Vai şi-amar de ruga ei!”

Dar bătrîna-și ia desaga şi porneşte către casă Cu nădejde mare-n Domnul... nu le-aude sau nu-i pasă!

Şi minune! Cînd ajunge și deschide grabnic uşa, Nepoţica ei cea dragă cînta legănînd păpușa ,,– Cum? Te-ai ridicat, micuţo? Vino iute la bunica!”

Şi degrab’ îi sare-n braţe, ca zvîrluga, nepoţica!

,,– A venit aici un doctor şi m-a sărutat pe frunte Avea haine de lumină şi în plete stele multe, Și sub pletele-nstelate... precum crinul fruntea Lui! Dar pe mîini avea, bunico, două răni adînci de cui!

Şi mi-a spus cu voce blîndă, mîngîindu-mi talpa goală Să mă joc iar cu păpuşa că nu mai sînt bolnăvioară! M-a rugat să-ţi spun şi ţie c-a găsit căsuţa noastră Și ai cheia aşezată chiar sub preş, lîngă fereastră”.

Acum, nu cred că asupra Elianei Popa, ,,poeta ale cărei versuri deranjează mult” (cf. directorul unei edituri), vor veni noi avalanșe de amenințări, injurii și pietre în geam, că doar trăim în ,,România educată” (Iohannis). O țară în care ,,Nu mai vrem la cîrma ei saduchei și lifte rele/ Vrem un Ștefan să ne poarte spre izbîndă și Înviere/ Vrem un Țepeș să ne facă din păduri troiți la porți/ Și vreo cîteva țepușe pentru vînzători și hoți!” (Eliana Popa, ,,Ce faci, popor român? Nimic, Măria Ta!”).

Maxime ºi cugetãri despre Educaþie

 Fundația oricărui stat o reprezintă educația celor tineri. DIOGENE DIN SINOP

 Citește. Numai citind mereu creierul tău va deveni un laborator nesfîrșit de idei și imagini. MIHAI EMINESCU

 Dacă țara (…) trebuie să aibă un loc în concertul Europei (…) apoi nu va putea ajunge prin industrie, nici prin comerț, decît numai prin învățămînt. MIHAIL KOGăLNICEANU

 De fiecare dată cînd închizi o școală, va trebui să construiești o închisoare. Ceea ce cîștigi pe o parte, vei pierde pe cealaltă. MARK TwAIN

 Educația este un al doilea soare pentru cei care îl avem. HERACLIT DIN EFES

 Rădăcinile educației sînt amare, dar fructul este dulce. ARISTOTEL

 Totdeauna copilul te intimidează ca și cînd știe el ce știe. Nu te înșeli, pentru că spiritul lui este puternic, înainte ca tu să-l pipernicești. ANTOINE DE SAINTEXUPÉrY

 Niciodată să nu dai copilului tău o carte pe care tu nu ai vrea să o citești. GEORGE BERNARD SHAw

 Scopul educației este înaintarea în cunoaștere și distingerea adevărului. JOHN F. KENNEDY

 Înțeleptul vorbește pentru că are ceva de spus. Prostul, pentru că trebuie să spună ceva. PLATON

 Educația este pur și simplu sufletul societății trecînd de la o generație la alta. G.K. CHESTERTON

 Educația, de cele mai multe ori, e numai pojghița sub care se desfășoară în liniște, pe încetul, firea cea adevărată.

NICOLAE IORGA

 Educația unui popor se judecă după ținuta de pe stradă. Văzînd grosolănia pe stradă, ești sigur că o vei găsi și în casă.

EDMONDO DE AMICIS

 Adevărat că mai cinstit lucru nu este în lume, și mai scump și mai curat, decît omul procopsit la învățătură. MIHAIL

SADOVEANU

 Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat și bine cîrmuit și păstorit. ION HELIADE RăDULESCU

 Educația cea mai rea este să lași copilul să penduleze între voința lui și voința ta. JEAN-JACQUES ROUSSEAU

* Natura ne aseamănă, educația ne deosebește. CONFUCIUS

 Cel care deschide o școală, închide o pușcărie. VICTOR HUGO

 Căutarea adevărului și frumuseții este o activitate în care ni se permite să rămînem copii toată viața noastră. ALBERT EINSTEIN

Mai bine tăcea

(urmare din pag. 21)

Norme de care, în mod cert, habar nu are sau, dacă are, nu-i pasă, fiindcă, probabil, i s-a inoculat ideea că face parte din rasa stăpînilor lumii, și cînd pleci la drum cu o astfel de concepție ai de pierdut. Ursula von der Leyen a mai spus, conform The Wall Street Journal, că „UE trebuie să continue să se angajeze cu Beijing, dar are nevoie de o strategie pentru «reducerea riscurilor» relației sale și dependenței de China”

Uitîndu-mă la discursurile despre reducerea dependenței de către ceilalți, discursuri practicate atît de SUA, cît și de UE și China, îmi e clar că peste 10 ani ne vom afla într-un război rece între cele două blocuri economice ale lumii: Blocul Occidental și BRICS. Cei 30 de ani de globalizare au fost buni, oamenii cooperau unii cu alții, schimburile economice înfloreau, era pace și, cu toate astea, pentru unii nu a fost destul. Au considerat probabil că oamenii o duc prea bine și că la un moment dat nu vor mai asculta de comenzile lor, așa că au stopat totul cu pandemia și apoi au rupt legăturile între marile puteri și între țările afiliate lor, cu războiul din Ucraina. Acum, pasul următor va fi ca fiecare să se așeze în pătrățica lui și să-și țină cetățenii sub ascultare, de frica inamicului care va veni să le facă diverse lucruri rele.

Observați că lui von der Leyen îi e frică de suveranitatea națională care, susține ea, subordonează drepturile individuale. Păi și ce dacă? – aș întreba-o eu. Un stat suveran de aia e suveran, ca să se conducă după cum vrea el, nu după cum vrea individul; dacă tot

am adus vorba despre asta, ea nu a subordonat drepturile noastre individuale pe timpul pandemiei cînd ne-a închis în case și a cheltuit multe miliarde din banii noștri pe niște vaccinuri controversate, bani din care, spun bîrfitorii pe la colțuri, ar fi intrat din gros și în buzunarele ei? Ba da. Cît privește faptul că securitatea și economia preiau importanța drepturilor politice și civile, Ursula și ceilalți băieți cu gulere albe de la Bruxelles fac același lucru atunci cînd încalcă, spre exemplu, drepturile civile ale fermierilor olandezi pentru economia verde sau ale celor români, bulgari, polonezi și slovaci, pe care-i sărăcește fiindcă securitatea grînelor ucrainene infestate de pesticide e mai importantă doar pentru că așa a decis ea.

Care e diferența între ce face Ursula von der Leyen și lucrurile de care-i acuză pe chinezi? Nici una. Ah, ba da, e una: aceia spun direct ce vor să facă, von der Layen e mai ascunsă și are mai multe fețe.

Confruntîndu-se cu presiunile transversale din partea Washingtonului de a-și întări linia față de Beijing și din partea Chinei pentru a nu-și pune marile interese economice în pericol, majoritatea țărilor UE sînt dornice să continue să se angajeze cu Beijing și să nu fie atrase direct într-o confruntare între SUA și China. China continuă să fie un partener comercial vital, a spus von der Leyen. Dar ea a avertizat că relația economică dintre China și Europa devine din ce în ce mai dezechilibrată și că „fuziunea explicită a sectoarelor sale militare și comerciale” a Chinei prezintă riscuri pentru securitatea europeană.

Noile reguli privind subvențiile străine, care vor intra în vigoare la sfîrșitul acestui an, vor permite UE să interzică companiilor chineze și altor companii să facă

A fost odată ca niciodată...

(urmare din pag. 21)

Dar sacrificiile făcute au durat mult și oamenii au început să fie nemulțmiți. Nu aveau mîncare, nu aveau haine de calitate, nu aveau căldură în case și nu puteau nici să-și spună nemulțumirea, fiindcă organele statului i-ar fi trimis la închisoare.

Au strîns din dinți și au mers înainte sperînd că odată atins scopul lucrurile se vor relaxa și țara se va întoarce la libertatea și traiul bun pe care-l avusese înainte. Începuseră să-și urască conducătorul pe care-l doreau plecat din fruntea lor fiindcă, deși avea idei bune, le sacrifica viețile.

Priveau cu jind la țările bogate din jurul lor, unde cetățenii aveau mașini frumoase, haine de calitate, bani mai mulți, putea călători oriunde doreau și dacă nu le convenea puteau să-și critice conducătorii, ba chiar să-i schimbe prin alegeri. Oamenii aceștia aveau mîncare, bunuri strălucitoare și orașe colorate, nu ca cele cenușii în care trăiau cei despre care vă spuneam. Ar fi vrut să aibă și toate astea, dar nu era posibil.

Într-o primăvară, conducătorul lor le-a spus că și-au plătit datoriile către bogații de la care împrumutaseră și că de atunci înainte vor munci doar pentru ei și le va fi mai bine. S-au bucurat, dar el tot la putere a rămas și lucrurile tot nu se schimbau. Magazinele erau goale, orașele tot cenușii, hainele tot sărăcăcioase în comparație cu cele ale cetățenilor din statele bogate, mașinile tot vechi și oamenii tot nu puteau călători în țările acelea strălucitoare ca să le

vadă cu ochii lor și să trăiască măcar puțin ca oamenii ce le populau. Atunci și-au dat seama că fuseseră trași pe sfoară și viețile lor nu se vor schimba, deși făcuseră tot ceea ce li se spusese, și s-au înfuriat. Furia lor a crescut, a tot crescut și în iarnă s-au răsculat. Ei, poporul cuminte și liniștit care-și ascultase pînă atunci conducătorii, ei, oamenii care-și sacrificaseră tinerețea muncind pentru țara lor – au spus „Destul!”. La fel au spus și tinerii lor fii și fiice care doreau o viață ca afară. Ei nu erau ca părinții lor. Ei erau altfel. Voiau să aibă ce aveau tinerii de vîrsta lor din țările bogate și nu aveau de gînd să repete experiențele părinților. Au ieșit pe străzi, au strigat că vor libertate și au murit mulți dintre ei pentru asta, dar au reușit să-l alunge pe conducătorul care-i ținuse captivi atîta vreme.

S-au bucurat și lumea s-a bucurat împreună cu ei. Acum totul era posibil. Aveau o țară bogată, importantă în lume, iar poporul era harnic, inteligent și unit. Nimic nu putea merge rău și se pregăteau să-și primească țara pe care o pregătiseră părinții lor. Unii dintre ei au ales să muncească în țările bogate care aveau magazine strălucitoare, orașe colorate și-i plăteau mai bine ca propria lor țară. Alții au ales să rămînă aici și să muncească pentru țara lor. Noii conducători veniți la putere le-au spus că vor organiza țara după modelul statelor bogate și au adus investitori bogați ca să le dezvolte fabricile, uzinele și agricultura.

Dar bucuria și speranța s-au prefăcut curînd în dezamăgire și tristețe cînd aceștia, după ce au cumpărat tot ceea ce construiseră părinții lor, au început să le închidă și să lase oamenii pe drumuri, apoi să plece. În cîțiva ani s-au trezit că nu mai aveau nimic din ce avuseseră, exceptînd datoriile pe care noii conducători le făcuseră din nou, împrumutînd bani de la foștii creditori, care acum puseseră din nou mîna pe țară. De disperare, au început să emigreze tot mai mulți ca să muncească în țările bogate pentru a cîștiga banii pe care în țara lor bogată și frumoasă nu-i mai puteau cîștiga. Acum măcar le luau banii acelor străini bogați și-i aduceau în țara lor ca să trăiască

anumite achiziții sau să cîștige contracte publice mari dacă au beneficiat anterior de sprijin guvernamental pe care blocul îl consideră denaturat. UE este, de asemenea, aproape de a ajunge la un acord asupra unor noi reguli care urmăresc să faciliteze represaliile împotriva țărilor care încearcă să folosească restricțiile comerciale sau de investiții ca tactică de presiune. Țările UE vor trebui să conlucreze „pentru o utilizare mai îndrăzneață și mai rapidă a acelor instrumente atunci cînd acestea sînt necesare și pentru o abordare mai asertivă a aplicării legii”, a spus von der Leyen.

BusinessEurope, un grup de lobby, a declarat orice instrumente noi care ar putea avea un impact semnificativ asupra comerțului sau fluxurile de investiții dintre UE și China, cum ar fi controalele asupra investițiilor în străinătate, ar trebui să fie evaluate și discutate cu industria. Fu Cong, ambasadorul Chinei la Uniunea Europeană, a declarat vineri că este „puțin dezamăgit”. Acel discurs a cuprins multe denaturari și interpretări greșite ale politicilor și pozițiilor chineze, a declarat Fu pentru postul de stat CGTN. „Cine a scris acel discurs pentru președintele von der Leyen nu înțelege cu adevărat China sau a distorsionat în mod deliberat pozițiile chineze”, a adăugat el.

Wang Lutong, director general pentru afaceri europene la Ministerul chinez de externe, a avertizat că UE joacă un joc periculos. Recent, partea UE vorbește mult despre eliminarea riscurilor, a scris Wang pe contul său personal de Twitter. „Dacă există vreun risc, acesta este riscul de a lega comerțul cu ideologia și securitatea națională și de a crea o confruntare între blocuri”.

bine aici. De acest lucru s-au prins și străinii, așa că au început să construiască magazine unde vindeau toate produsele strălucitoare și gustoase după care jinduiseră locuitorii acelei țări cînd erau copii și tineri. Au început să dea buzna să le cumpere nedîndu-și seama că în acest fel banii pe care-i cîștigau cu greu muncind în străinătate nu mai rămîneau în țara lor, ci se întorceau la cei pentru care munceau din greu. Vă întrebați, poate, de ce nu investeau banii în afaceri productive care să aducă și mai mulți din banii străinilor în țara lor. O să vă spun eu de ce: de lene. Se obișnuiseră cu traiul confortabil pe care îl aveau de pe urma pomenilor aruncate sub formă de salariu de cei bogați, și nu voiau să trăiască și mai bine în țara lor bogată și frumoasă, însă plină de datorii și care nu mai era deloc importantă în lume. Devenise o țară săracă, iar oamenii ei erau considerați niște cerșetori vagabonzi de celelalte țări bogate pe care odată au îndrăznit să le concureze. Oamenii de acum uitaseră ce au fost cîndva, deși s-au ridicat dintre ei unii care le-au spus că pot fi din nou ceea ce au fost, ba chiar mai mult decît atît – dar, vai, nu i-au ascultat, nu i-au urmat și nu i-au ajutat să devină conducătorii țării ca să le fie mai bine.

În acest moment unii dintre oamenii buni și mai bătrîni au început să-și amintească cum era odată cînd aveau de toate și munceau pentru ei, nu pentru alții. Nu i-a crezut nimeni, fiindcă dușmanii țării le spuseseră locuitorilor mai tineri doar despre lucrurile rele din trecut, nu și despre cele bune, iar ei, fiindcă nu mai citeau, nu se mai informau și nu-i ascultau pe cei mai înțelepți, i-au crezut.

Așa a ajuns țara într-un moment în care decăzuse atît de rău, încît situația părea fără ieșire. Ce să facă acum oamenii? Aveau o singură șansă: alegerea altor conducători care să-i scoată din situația grea în care se aflau. Dar de unde să-i ia, că nici un om harnic, inteligent și iubitor al țării lor nu dorea să-i înfrunte pe cei care dețineau puterea, fiindcă se temea să nu aibă soarta strămoșilor care, după ce scoseseră națiunea din necaz, fuseseră uitați și dați la o parte.

Ar trebui să închei povestea spunînd că totul s-a terminat cu bine, dar nu pot spune asta; finalul lipsea. Existau doar niște pagini albe, semn că finalul poveștii trebuie scris. Te încumeți tu, cititorule, să o faci? Eu cred că dacă vom scrie toți și cît mai mulți același lucru, povestea asta poate avea un final fericit.

o nouă perspectivă asupra viitoru L ui

Litiul – cea mai importantă resursă a economiei viitorului

În ultimii ani, lumea a fost cuprinsă de un real interes pentru litiu. Metalul, care uneori este numit „aur alb” sau „petrol alb”, devine din ce în ce mai important pentru economiile cheie care au lansat o luptă dură pentru el. De la începutul deceniului, prețul litiului a crescut cu sute de procente și va fi deficitar pentru mai bine de un an din cauza tranziției energetice, care se desfășoară activ în Occident și în China. Tensiunile geopolitice, între timp, au generat o competiție pentru această resursă valoroasă, cu o importanță excepțională: cei care nu își pot asigura materia primă principală sînt sortiți înfrîngerii. Principalul cîmp de luptă pentru litiu astăzi este Africa, bogată în multe minerale. Șansele de a cîștiga această bătălie sînt încă mai mari pentru China, dar inamicul nu se grăbește să renunțe.

Un metal destinat succesului

În 2010, principalul consumator mondial de litiu a fost sectorul sticlei și al ceramicii, oferind 31% din cererea totală, care era relativ mică în sine. La începutul anilor 1920, situația se schimbase dramatic: mai mult de 70% din producția acestui metal a început să reprezinte domeniul bateriilor, utilizate într-un număr mare de dispozitive moderne – de la laptopuri la camere foto.

Principalul impuls al transformării a fost reprezentat de apariția și creșterea rapidă a popularității mașinilor electrice, care consumă în medie opt kilograme de litiu pe baterie. Volumele actuale de vînzări săptămînale ale unor astfel de mașini sînt comparabile cu cele care au fost înregistrate pentru un an în urmă cu un deceniu. Anul trecut, 10,5 milioane de mașini electrice au fost vîndute la nivel global, mai mult de jumătate din numărul din 2021. Pînă la sfîrșitul acestui an, numărul lor total va fi de aproximativ 40 de milioane. În paralel cu boomul mașinilor electrice din ultimul deceniu, producția de litiu a crescut într-un ritm extraordinar. Din 2010 pînă în 2021, volumele s-au dublat de patru ori la 546.000 de tone de echivalent carbonat de litiu (LCE – o unitate de măsură standardizată care poate fi utilizată pentru diferiți compuși de litiu). Anul trecut, cifra a ajuns la aproximativ 680 de mii de tone de LCE. Prețurile în ultimii doi ani au crescut chiar mai repede decît volumul de producție. În 2021, acestea au crescut cu peste 400%, continuînd ritmul în 2022. Litiul a fost catalogat drept cel mai valoros metal al anului, iar CEO-ul Tesla, Elon Musk, a comparat deținerea unei instalații de reciclare cu deținerea unei mașini de imprimat bani.

Motivul pentru creșterea rapidă a prețurilor este faptul că piața a rămas reticentă în tot acest timp: oferta nu a ținut pasul cu cererea. Mai mult, există suficient metal pe planetă în ansamblu, problema actuală a penuriei poate fi rezolvată în principiu prin dezvoltarea proiectelor miniere și prin investiții suficiente. Singura chestiune este timpul pe care omul îl poate acorda creșterii capacității în timp: pînă în 2025, cererea poate ajunge la 1,5 milioane de tone de LCE, iar pînă la sfîrșitul deceniului – mai mult de trei milioane de tone.

Impulsul la cerere va fi dat de dezvoltarea mai activă a sectorului electromobilității, susținută, la rîndul său, de decizii legislative. La sfîrșitul lunii martie 2023, Uniunea Europeană a fost de acord cu interzicerea din 2035 a vînzării de mașini noi care funcționează cu combustibili fosili tradiționali. Țările UE, totuși, nu au reușit să cadă de acord asupra unei interdicții complete asupra mașinilor convenționale, așa cum s-a intenționat inițial: Germania a făcut lobby pentru posibilitatea de a continua să folosească mașinile cu un combustibil electric special neutru din punct de vedere climatic (e-fuel), care este potrivit pentru un motor convențional cu ardere internă (ICE). Pînă în 2035, UE va avea nevoie de o cantitate triplă de litiu decît poate produce, potrivit Benchmark Mineral Intelligence. În prezent, principalul producător

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

de metal din lume este Australia, ce furnizează aproximativ jumătate din volumul global, iar sectorul de prelucrare este dominat de China, cu o cotă de piață de aproape 60%. Reciclarea joacă un rol important în securizarea lanțului de aprovizionare cu materii prime pentru sectorul bateriilor, făcînd posibilă obținerea de carbonat de litiu sau hidroxid de litiu adecvat pentru fabricarea bateriilor. China, furnizînd în mod independent aproximativ 13% din livrările de litiu din lume, și-a cumpărat în ultimii ani active în Australia și Chile, care a fost considerat lider în producție pînă în 2010.

În Europa, există probleme cu sectorul litiului. Printre puținele companii care intenționează să lucreze în domeniu se numără Australian Vulcan Energy Resources, care va începe mineritul în 2025, și francezul Imerys, care va începe să producă hidroxid de litiu la zăcămîntul Norman din 2028. Capacitatea lor totală ar trebui să fie suficientă pentru a produce aproximativ 1,2 milioane de vehicule electrice mici pe an, ceea ce este semnificativ mai puțin decît cererea estimată de mașini în general: anul trecut au fost vîndute peste 11 milioane de mașini noi de diferite tipuri în Europa. Autoritățile și-au dat deja seama de importanța ajutorării industriei, dar pînă acum autoritățile s-au axat pe stabilirea unor obiective decît pe un plan de acțiune specific. La mijlocul lunii martie, Comisia Europeană a prezentat un proiect de lege privind cele mai importante materii prime, menit să crească autosuficiența blocului în produse relevante. Pînă acum, Europa importă de la 75 la 100% din metalele de care are nevoie, dar Bruxelles-ul, după experiența recentă a înlocuirii urgente a furnizării de gaze din Rusia, realizează că și această dependență trebuie redusă.

Oricum ar fi, în viitorul apropiat Europa va depinde de livrările externe de litiu, cred experții. China este deja liderul tranziției globale la vehicule electrice, sute de modele de astfel de mașini sînt prezentate în țară. Vînzările de noi vehicule electrice și hibride au totalizat aproximativ șase milioane de unități anul trecut. Fiecare a patra mașină achiziționată în republică este echipată cu un motor electric, marea majoritate a acestora fiind produse local. În ceea ce privește litiul, situația din Rusia, de exemplu, este încă parțial comparabilă cu cea europeană: țara a fost complet dependentă de importul de materii prime din 1997, cînd o mină din teritoriul Krasnoyarsk care funcționa de mai bine de jumătate de secol a fost închisă.

Principalul teritoriu pe care se poartă bătălia internațională pentru litiu devine însă acum un alt continent – Africa. Gigantul comercial Trafigura estimează că regiunea va reprezenta o cincime din livrările de litiu pînă în 2030. Zimbabwe, Namibia, Ghana, Republica Democrată Congo și Mali au rezerve semnificative. Jucătorii occidentali încearcă și ei să se alăture competiției. În Namibia, o fabrică de litiu deținută de Andrada este pe cale să își înceapă activitatea într-o comunitate numită Uis. Potrivit șefului întreprinderii, Anthony Filjun, Africa va fi în curînd extrem de importantă din cauza rezervelor nu numai de litiu, ci și de alte minerale – staniu și tantal, care vor trebui să joace și ele un rol semnificativ în tranziția energetică.

La sfîrșitul lunii ianuarie, comisarul european pentru piața internă Thierry Breton , care se ocupă de strategia de furnizare a blocului cu materii prime cheie, a postat pe Twitter un mesaj în care remarca faptul că mina are un potențial excepțional. „Uniunea Europeană se angajează să construiască un parteneriat puternic între egali, pentru a asigura aprovizionarea durabilă la nivel mondial cu materii prime esențiale, sprijinind în același timp dezvoltarea economică a Namibiei”, a scris oficialul. Amos Hochstein, trimisul special al președintelui SUA pentru securitatea energetică, a plecat recent într-o călătorie în Africa . Potrivit acestuia, Washingtonul intenționează acum să adopte o strategie de investiție în mineralele continentului. „Producția ar trebui să fie realizată de multe țări și companii, este nevoie de concurență”, a spus Hochstein.

Statele Unite au, de asemenea, rezerve semnificative de litiu, iar în anii 1990 erau cel mai mare producător de litiu din lume. Cu toate acestea, dezvoltarea mineritului în țară în ultimii ani a fost îngreunată de rezistența ecoactiviștilor, precum și a popoarelor indigene care nu vor să vadă giganți metalurgici pe pămînturile lor sacre. Pe acest fond, politicienii de la Washington nu renunță la încercările lor de a stabili contacte cu Africa pentru a avea acces la resursele acesteia. Între timp, afacerile occidentale au făcut deja o descoperire neplăcută, potrivit lui Anthony Filjun de la Andrada: investitorii chinezi au venit mai devreme pe continent și au investit deja mulți bani. Companiile din RPC operează în Africa de cînd prețurile litiului au scăzut.

În sectorul litiului, companiile chineze sînt deosebit de active în Zimbabwe, rezervele dovedite de litiu ale țării pot fi suficiente pentru a satisface o cincime din cererea globală. Uzina de concentrat de litiu Huayou Cobalt a început să funcționeze în țară luna trecută. Compania este interesată și de activele din Namibia: luna trecută a investit într-o companie australiană care operează în regiunea Uisa. China Xinfeng operează în aceeași regiune, avînd deja exploatate și transportat zeci de mii de tone de minereu de litiu în China.

Acum este clar pentru cei care lucrează pe continent că principalul producător rămîne deocamdată cu China. Avantajul Chinei este că țara are deja capacități de procesare colosale și astfel cel mai adesea se dovedește a fi destinația finală pentru materiile prime extrase. „În mod clar, Africa este mai aproape de Europa, ar fi fezabil din punct de vedere economic să trimitem produse acolo, dar China are deja o infrastructură foarte dezvoltată”, a explicat Bernard Aylward, directorul executiv al Kodal Minerals, cotată la Londra, care exploatează litiu în Mali și, de asemenea, a atras recent finanțarea chineză.

Investitorii occidentali și băncile în general sînt mai precauți decît cei chinezi cu privire la proiectele din Africa, considerîndu-le destul de riscante. Corupția și inconstanța politicienilor locali complică munca afacerilor în țările Continentului Negru. În plus, prețurile litiului sînt volatile și, pînă în primăvara acestui an, au scăzut considerabil față de vîrful de la sfîrșitul anului trecut. Deși prețurile rămîn peste mediile multianuale și se așteaptă ca piața să rămînă strînsă pînă în 2026, scăderea actuală i-a forțat pe investitorii occidentali să facă presiuni asupra companiilor din amonte pentru a-și modera cerințele. Unii cred, de asemenea, că un răspuns rezonabil la perspectiva unei penurii de litiu nu este creșterea producției, ci dezvoltarea unui tip alternativ de baterie – sodiu-ion. Există deja mostre comerciale de astfel de baterii, dar acestea nu sînt încă utilizate pe scară largă și, în plus, au anumite dezavantaje față de opțiunile cu litiu. Oricum ar fi, dezvoltarea bateriilor cu ioni de sodiu este considerată semnificativă, inclusiv pentru că rezervele de litiu de pe planetă nu sînt nelimitate.

Cu toate acestea, în viitor, lumea ar trebui să găsească o altă sursă fiabilă de litiu pentru bateriile vehiculelor electrice – bateriile vechi care sînt reciclate. Pînă în următorul deceniu, durata de viață a bateriei multor mașini electrice produse pînă în prezent se va încheia și vor putea, de asemenea, să fie reutilizate. N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.