România Mare, nr. 1691

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Istoria? E o platformă de foraj

în Marea Uitării.

CornELIU VADIm TUDor

Lipsa educației poate duce la crimă

Inițial nu am vrut să scriu pe marginea acestui subiect, deoarece nu am dorit să amplific durerea pe care mi­a pricinuit­o această tragedie. Este oribil să afli despre moartea violentă a unor copii, mai ales atunci cînd ea le­a fost produsă de un alt copil. Eram obișnuit ca asemenea știri să vină din SUA, nicidecum dintr­o țară vecină nouă. Cum spuneam, am evitat aprofundarea subiectului pînă azi, cînd mi­am dat seama că el se leagă extrem de bine de starea actuală a societății și mai ales a educației mondiale. E un semnal de alarmă că direcția pe care mergem e una greșită. Mi­am amintit că unele dintre primele mele articole scrise în Revista „România Mare” au tratat tema educației și a învățămîntului românesc, dar și probleme generale cum erau cele tratate în articolul „Un puzzle care nu­mi place deloc!”, ce se referea la atacarea și lovirea constantă a celor patru piloni pe care se sprijină societatea: școala, familia, Biserica, unitatea dintre oameni. Ei bine, ceea ce s­a întîmplat la Belgrad este și o consecință a slăbirii sistematice a acestor piloni.

E adevărat că cel care a comis crimele are, se pare, probleme psihice, dar cred că ar trebui să privim

la felul în care a involuat educația copiilor români în ultimii 30 de ani de după Revoluție. În toată lumea occidentală și, prin mimetism, și la noi, s­a dezvoltat ideea conform căreia copilul trebuie educat cu libertatea de a face ce vrea fără reguli și sancțiuni. Așa au gîndit mulți tineri părinți că este bine. Am mai scris în paginile revistei despre acest fenomen și am să­l reiau, fiindcă în opinia mea felul în care procedează acești părinți e greșit. Am contact direct cu învățămîntul românesc din poziția de părinte, dar o cunosc extrem de bine și pe cea a cadrului didactic. Văd bine că legislația actuală nu numai că nu sprijină profesorul sau învățătorul, ci acordă toate drepturile din lume elevului și părinților săi. Ne mai mirăm atunci că apar în mediul online scene reprobabile în care elevii simulează în timpul orei acte sexuale cu profesoara, umilind­o în văzul întregii clase? Să nu ne mai mirăm.

„Atacul de la Smârdan“, tablou Nicolae Grigorescu

Emblema

(Celor 1.061 de veterani de război care mai trăiesc, azi, în România)

Voi veniți din file de Istorii Și din jertfa scursă pe pămînt.

Crezul nostru-nlăcrimat și sfînt, V-a-mbrăcat în purpură de glorii;

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

VETERANII DE RĂZBOI ÎN OGLINDA ȚĂRII

În fiecare an – 29 aprilie

E primăvară. E anotimpul în care, dincolo de trecerea Echinocțiului cu același nume, aerul prinde a scăpăra scîntei invizibile – flame care trec prin ființa noastră spre a ne logodi cu astrul de­i spunem Soare. Fiorul lui Florar ne strecoară sub cămașa inimii ritmuri mai vioaie decît cele de pînă mai ieri, punînd în alertă armăsarii globulelor de sînge prin „infrastructura” circulatorie a corpului uman. Doar privirea către universul floral, cu milioanele de petale multicolore care se jertfesc pe altarul perpetuu al miracolului fecundării ne domolește pașii în miezul zilei, dîndu­ne un răgaz de viață pentru a ne bucura, măcar o dată pe an, de mîngîierea catifelată a acestor aripi efemere ce părăsesc viitoarele fructe rămase stinghere pe ramuri.

În acest timp al înnoirilor și al metamorfozei naturii înconjurătoare, cu trei zile înainte de „1 Mai muncitoresc”, în amintirea căruia un sfert din populația Țării migrează în oaze de odihnă și de distracție, multe fiind dincolo de hotarele României, pe 27 aprilie, în centrul Capitalei, mai precis –la Cercul Militar Național, Sala Byzantină – s­a desfășurat un eveniment de anvergură națională, cu

reverberații de la jumătatea veacului trecut. Întrun cadru protocolar, amplificat de istoria locului în care ne aflăm și de statutul participanților – generali și ofițeri superiori (unii în activitate, majoritatea în rezervă sau în retragere) – a avut loc Sărbătorirea Zilei Veteranilor de Război (fixată calendaristic pe 29 aprilie) – zi în care, prezentînd onorul celor care s­au jertfit în luptele pentru apărarea Patriei, generațiile de militari de astăzi, și întregul Popor, glorifică eroismul de pe cîmpul de luptă al celor care au luptat în cel de­al Doilea Război Mondial, și care mai sînt în viață.

De la acest eveniment insolit (a fost întrerupt de pandemia de Covid), reintrat de acum în matca lui, vă invit să citiți reportajul de față, în care voi încerca să refac atmosfera din sală, cea încărcată de valuri de emoții și sentimente de mîndrie pentru oamenii a căror umbră mai e pe acest pămînt, care trebuie cinstiți cu fapta, nu doar cu gîndul, așa cum transpare, parafrazînd versurile poetului Adrian Păunescu, din poezia „Repetabila povară”: „Cine are veterani, pe pămînt, nu în gînd,/ Mai aude și-n somn ochii lumii plîngînd”.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Voi veniți din domnitorii Țării Peste care v-ați zidit pe voi, Din plămada vechilor eroi –Creuzet pe rana disperării;

Voi veniți din rug de Bucovină Și din Basarabii de pe Prut, Rana glonțului ce v-a durut V-a rămas în carnea fără vină;

Voi veniți din stirpea milenară

A oșteanului bătut de ploi, În tranșeele unui război

Oprind fulgerele peste Țară;

Voi veniți din curcubeu de vise Încrustate-n fald de Tricolor, Noi și-acuma vă citim, cu dor, De pe front, scrisorile nescrise;

Voi veniți din oștile străbune

Ca să spuneți lumii că mai sînt Bravi bărbați pe românesc pămînt, VOI – EMBLEMA OȘTILOR ROMÂNE!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Dide a scăpat de linşaj ca prin urechile acului F minoritari obraznici: Bendovski şi Ivanciuc F Petre Roman fuge, fuge, fuge (de răspundere) F Doi unguri travestiţi: Ioan Gavra – Lazăr Lădariu F Aoleu, dacă explodează Căţelu? F Meciul secolului la box F Diversiunea Severin-Constantinescu

PArTEA A IV-A

F Un oarecare T.M. afirmă, în „Curierul National“: „Scandalul Sexy Club a izbucnit după ce colonelul Pavel Abraham a pus la dispoziţia unui săptămînal o serie de documente secrete, plus o serie de informaţii false“. E o minciună stupidă. Săptămînalul respectiv e „România Mare“, documentele nu erau cîtuşi de puţin secrete (?!), fiind vorba de declaraţiile bietelor fete bătute, arse cu ţigara şi vîndute pe dolari, cît despre „informaţiile false“ asta e o neruşinare –ce putea fi „fals“ în mărturisirile acelor nefericite tinere?! F Ziarul „Răsunetul“, care apare în judeţul Bistriţa-Năsăud, publică un serial excelent: „Suveranitatea Poporului și derbedeii politici – pledoarie în favoarea lui Miron Cozma, liderul minerilor“, de Mircea Cupşa. Abia acum, după lichidarea mineritului, înţelegem cu toţii de ce l­a arestat Emil Constantinescu pe miron Cozma – ca să­i lase fără lider, să nu le deschidă nimeni ochii. În curînd România va fi invadată de cărbune, de unde credeţi? Aţi ghicit, din Germania! F E ceva putred cu scaunul ăla de la Antena 1, cu care erau să cadă pînă acum mai mulţi invitaţi. Chiar n­o avea magnatul Dan Voiculescu cîteva sute de mii de lei să cumpere nişte scaune mai sigure? Nu, nu mai are, tot ce cîştigă el bagă n P.U.r care, nu peste mult timp, va înregistra cea mai spectaculoasă creştere: de la 0,5% la 1%, la o paişpe! F În editorialul său de

luni, Ion Cristoiu îl acuză de înaltă trădare de Ţară pe Emil Constantinescu. Care Ţară? Mai avem noi Ţară? F Recolta de struguri a Republicii Moldova este prognozată la 300.000 de tone. Vă daţi seama ce mare producătoare de vin ar deveni România, dacă s­ar uni cu Basarabia? F P.r m este boicotat de mai toate posturile de Televiziune, în frunte cu TVr şi Pro TV. La această concluzie se ajunge, în mod firesc, analizînd rezultatele monitorizării întreprinse, timp de 6 luni, de Centrul Independent de Studii Sociale şi Sondaje. Dar iată numărul apariţiilor partidelor la cele 5 posturi de Televiziune, pe parcursul unei jumătăti de an: 1) P.D.s r – 190 de apariţii; 2) P.N.Ț.C.D. – 124; 3) P.D. – F.s.n. – 97; 4) P.U.N.R. – 67; 5) P.n.L. ­53; 6) P.r m. – 44. Mai figurează şi U.D.m r.-ul, cu 30 de apariţii, dar cei care au realizat studiul „au uitat“ că partidul etnic are cîteva ore bune, în fiecare săptămînă, la emisiunile în limba maghiară ale TVr Aşadar, P.r m apare cel mai rar, pe toate posturile de Televiziune. Iar atunci cînd mai e pomenit, din cînd în cînd, e insultat şi i se pun în sarcină tot felul de mizerii (cum se întîmplă la emisiunile neruşinate ale unor alogeni ca Vartan Arachelian, Carmen Bendovski, Iosif sava ş.a.). Uite, de­aia trebuie să aibă acest partid naţional un post de Televiziune. Numai că nu există bani, iar cei care se pretind patrioţi, n­au grijă decît de propriile interese. Patria? Poate să mai aştepte! F În ziarul „Ultima oră“ a apărut o pagină întrea­

Epistolă scrisă cu cerneala ochilor

„În aceste vremuri grele, cîtă nevoie era de Vadim“

De foarte mulți ani, în preajma Sărbătorilor pascale, am trimis pe adresa redacției o felicitare și cîteva rînduri sincere, pe care le­ați făcut cunoscute cititorilor dumneavoastră. Vă mulțumesc!

Astăzi, vă scriu din nou cu ocazia marii Sărbători a Învierii Domnului, dar de data aceasta doresc să îmi descarc sufletul care, în loc de dragoste, este plin de ură. Încalc, astfel, îndemnul rostit de Domnul nostru Isus Christos: „Iubiți pe vrăjmașii voștri... faceți bine celor ce vă urăsc... rugați­vă pentru cei ce se poartă urît cu voi”. Cine sînt vrîjmașii mei? Sînt, desigur, politicienii, cei cu funcții de conducere în Statul român, care își bat joc de toți românii, nu doar de mine. Ei mă determină să fiu rău, să păcătuiesc, să nu mai fiu un creștin adevărat, dominat de dragoste și de credință.

Cum aș putea să îi iubesc pe acești dușmani ai românilor, care ne­au distrus și ne­au vîndut țara la bucată, iar pe noi ne­au adus în pragul sărăciei? Cum aș putea să îi iubesc pe acești (ne)oameni care nu au credință în Dumnezeu, care Îi încalcă poruncile, care au, în piept, un bolovan în loc de inimă? Cum aș putea să iubesc aceste slugi, care stau în genunchi în fața străinilor și le execută orbește ordinele? Îi urăsc pe acești nelegiuiți care iubesc mai mult străinii decît pe românii lor. Și nu doar eu simt asta, ci milioane de români. Marele Poet Național Mihai Eminescu spunea: „Cine iubește străinii, mînca­i­ar inima cîinii”. Trăiesc cu speranța că, într­o zi, vor plăti cu toții, dacă nu în fața legii, atunci în fața lui Dumnezeu.

Îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă ierte pentru că, prin aceasta, păcătuiesc cu știință din cauza acestor nelegiuiți din politică, care își bat joc de mine, de familia mea, de românii și de țara mea.

Am încercat să nu le mai acord atenție, deoarece nu merită, asta e clar, dar nu pot. În fiecare seară, la televizor, ni se prezintă numai știri negative, nimic bun, frumos pentru românii de rînd. Nu am putut să ne petrecem Sfintele Sărbători în liniște și bucurii, lipsiți de griji. În trecut, părinții și bunicii noștri considerau praznicul Învierii Domnului cel mai important eveniment creștin al anului. Se salutau cu urarea „Christos a înviat” timp de 40 de zile, pînă de Rusalii. În prezent, foarte puțini români mai păstrează această tradiție duhovnicească, deoarece se dorește distrugerea religiei.

Am făcut și eu politică, am fost membru PRM și am avut ocazia de a sta alături de un român adevărat, un mare patriot, un om credincios, cinstit și drept, un adevărat om politic: Corneliu Vadim Tudor. Dumnezeu să îl odihnească în pace, iar pe actualii politicieni să îi pedepsească după faptele lor.

Mă voi lupta, mai departe, să devin un creștin adevărat, mai bun, mai iertător, iar inima mea cea mare să iubească, nu să urască! Doamne ajută!

Stimată redacție, Nu am mai scris de multă vreme la revista mea de suflet, „România Mare”, pe care o cumpăr și o citesc în fiecare săptămînă. Sînt atît de fericit cînd mi se publică scrisoarile, deși acum, în aceste pagini, scriu oameni de valoare. Citesc toate articolele publicate

gă sub genericul „Vasile Pârvan – apostol al naţionalismului românesc“. Autorul acestui studiu remarcabil este Mihai Stratulat. Cui îi e frică sau ruşine de naţionalism? Trădătorilor de Ţară, mafioţilor şi ţoapelor elitiste. F În acelaşi cotidian, Ion marin publică editorialul intitulat „Jocul sinucigaş al Puterii“. Începutul e un apel la memorie, fiindcă ne aduce aminte de o minciună a handicapatului naţional: „Victor Ciorbea l-a anticipat pe chitaiul Constantirescu în materie de înţelepciune chinezească, anunţînd că va da românilor undiţe, şi nu peşte. Pînă la urmă a venit cu momeala otrăvită a celor 20 de salarii, ce i-a determinat pe minerii de la Drăgoteşti să anunţe că se vor sinucide în cazul că nu li se vor da şi lor“. F Un titlu mişto a apărut în „Evenimentul zilei“, cu referire la Eugen Şerbănescu: „Înainte de ’89, purtătorul de cuvînt al Guvernului făcea poze la nunţi“. F Dar nici cu Victor Ciorbea nu­mi e ruşine: ani de zile el a scris discursurile Anei Mureşan, pe cînd aceasta era la Sindicate... F LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Știți ce se vorbeşte pe holurile şi prin birourile Ministerului de Externe? Că Adrian severin a lansat „bomba“ cu pricina în deplină înţelegere cu Emil Constantinescu. Şi ştiţi de ce? Ca să­i compromită pe posibilii candidaţi la Preşedinţie, care ar putea să­l învingă pe Emil Constantinescu Cei „doi-trei şefi de partide“ care ar fi „agenţi ai unor servicii străine“ sînt, în mintea Broscoţapului, următorii: Corneliu Vadim Tudor, Teodor Meleşcanu şi Petre roman. Senatorul Vadim spion? Ha­ha! Şi în slujba cărei Puteri, mă rog frumos? Poate Puterea Ursului, vin negru şi vînjos, care învîrtoşează organismul!

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 3 octombrie 1997)

aici, dar mai ales cele semnate de Corneliu Vadim Tudor sau de Alcibiade. Sînt fericit că revista își continuă activitatea, iar prin aceasta Vadim trăiește în continuare în sufletele și în amintirea românilor care l­au iubit.

Doamne, în aceste vremuri atît de grele, cîtă nevoie era de Vadim. Îmi amintesc că, atunci cînd trăia, în preajma alegerilor, unii „jurnaliști” care apăreau la televizor spuneau: „Dacă Vadim vine la putere, va băga țara în război!”. Iată că l­au băgat ei în mormînt, iar conducătorii din prezent au fost cei care au băgat țara în război. Astăzi, dacă ar fi trăit, ar fi fost adus la putere de majoritatea românilor. Nu o spun ei, ci vocea străzii, pe care o aud mereu.

În fiecare an, în Postul Paștelui, îmi pomenesc părinții în Sfînta Biserică. În fiecare zi de sîmbătă, cînd se face pomenirea morților, îl trec în pomelnic și pe Vadim, la biserica din Suceava, și voi face acest lucru atîta timp cît inima va bate în pieptul meu.

În fiecare an, în Postul Paștelui, sînt rugat de părintele paroh Edi Gavrilei să scriu cîteva cuvinte despre credință, despre oameni, chiar și despre politică. Anul acesta am așternut pe hîrtie spovedania pe care v­am trimis­o, cu încredințarea că nu sînt vorbe în vînt. Nu mă consider poet, scriitor, mereu recunosc că sînt un om simplu, dar întotdeauna am încercat să stau lîngă oameni de valoare, de la care am avut ce învăța. Vadim a fost omul care mi­a schimbat viața, m­a făcut să iubesc scrisul și cartea. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că am cunoscut un asemenea OM de valoare. Îl plîng și îl pomenesc mereu. Dumnezeu să îl odihnească!

Cu respect,

VASILE CERLINCĂ, Suceava

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Oamenii zăpezilor veşnice (I)

În anul 1969, Editura ştiinţifică pregătea pentru tipar traducerea lucrării profesorului elveţian Hans­Georg Bandi, „Originea eschimoşilor”, apărută la Editura Gustav Fischer din Stuttgart, patru ani mai devreme. Autorul – cunoscut arheolog şi etnograf – a participat la mai multe expediţii de Cercetare în Arctica şi Subarctica. Îngrijirea ştiinţifică a ediţiei româneşti, pentru care autorul a adus în mod special unele modificări, a fost asigurată de prof. univ. Ion Nestor, după traducerea Luciei Berciu. Înainte de a prezenta cîteva fragmente ale lucrării, de natură să intereseze în mod deosebit pe cititorii revistei noastre, ne vom opri pe scurt asupra unor momente mai importante din istoria singularului popor al zăpezilor veşnice.

Cele două valuri ale migrației eschimoşilor

Eschimoşii au venit în Alaska traversînd strîmtoarea

Bering, aşa cum indienii veniseră în America, cu vreo douăzeci de milenii în urmă, în timpurile cînd o limbă de pămînt unea, după cum se crede, cele două continente.

După cîte se pare, primii indieni care au făcut acest drum erau îmbrăcaţi în piei de animale şi nu dispuneau ca unelte decît de silexuri. Dacă cercetăm, în schimb, urmele primelor aşezări ale eschimoşilor din America, găsim interesante piese de ceramică, obiecte de fildeş lucrate cu gust şi multe lămpi. Lămpile erau necunoscute pe continentul american înaintea venirii eschimoşilor, în timp ce în Eurasia se foloseau încă din epoca veche a pietrei. Se presupune că eschimoşii au trăit multă vreme în Asia, probabil de­a lungul coastei arctice a Siberiei, unde se găsesc urme ale aşezărilor lor. De altfel, şi astăzi mai există un grup, e drept, restrîns, care a rămas în ţinuturile de obîrşie.

În vremea cînd popoarele din bazinul Mediteranei începuseră să practice agricultura şi creşterea vitelor, iar indienii îşi extindeau stăpînirea asupra întregului continent american, eschimoşii îşi perfecţionau tehnica de vînătoare şi de pescuit şi se adaptau tot mai bine condiţiilor existenței în clima specifică nordului. Ei îşi spuneau „Innuit“ – „oameni prin excelență“.

Atunci cînd eschimoşii au venit din Eurasia în America, probabil atraşi de condiţiile mai bune de vînătoare, fîșia de uscat care unea cele două continente nu mai exista. Cum au trecut ei oare prin strîmtoare? Se pare că această temerară expediţie a fost făcută în umiacuri, ambarcațiuni mari şi repezi. Bineînţeles că mai întîi eschimoşii s­au stabilit numai pe coastele peninsulei Alaska, pentru ca mai tîrziu să pătrundă mai adînc în uscat, mai ales de­a lungul cursurilor de apă. Aceasta a fost prima mare migrare a eschimoşilor de la începutul erei noastre.

Cea de­a doua migrare a început în jurul anului 800 al erei noastre şi s­a desfăşurat pe un front foarte larg. Mişcarea a pornit din Alaska şi a ajuns pînă în Groenlanda. Pe acest drum, măsurînd mii de kilometri, au rămas, în diferite locuri, nenumărate grupuri de eschimoşi, care au populat regiunile nordice ale continentului american şi unele zone din insulele arctice ale acestuia. Eschimoşii ajunşi în Groenlanda au atins în Secolul al X­Iea extremitatea de nord a marei insule, acolo unde se află astăzi aşezările Etah şi Thule. Ulterior au început să coboare spre sud, de­a lungul coastei apusene, şi au întîlnit pe normanzii care veniseră aici conduşi de Erik cel Roşu în anul 998 e.n. Ce s­a întîmplat în Groenlanda mai tîrziu ar fi foarte interesant de ştiut, dar nu poate fi decît dedus. Din cîte se pare, eschimoşii şi normanzii au trăit o vreme împreună sau, în orice caz, în strînse legături, căci unele vestigii ale eschimoşilor dezgropate de arheologi conţin unelte

de fier originare din Europa. După legendele acestui popor arctic, colonia normandă a pierit ca urmare a nimicirii locuitorilor ei de către eschimoşii biruitori într­o mare luptă, în timp ce istoricii scandinavi consideră că dispariţia coloniştilor s­a datorat întreruperii legăturilor cu Europa, bolilor şi foametei; în orice caz, se pare că acest lucru s­a întîmplat în Secolul al XV­lea. Este însă probabil că mai înainte între cele două comunităţi s­a produs un amestec destul de accentuat şi că eschimoşii au preluat unele meşteşuguri de la normanzi –de pildă, construcţia caselor mari de piatră. Ulterior, „oamenii prin excelenţă“ şi­au extins stăpînirea de­a lungul întregii coaste de vest a Groenlandei şi pînă la urmă şi asupra celei de est.

A început epoca celei mai puternice dezvoltări a culturii materiale a oamenilor zăpezilor veşnice.

Prin specificul regiunilor geroase pe care le ocupaseră – deloc invidiate de alte seminţii –, eschimoşii din America au fost, timp de 15 secole, prea puţin tulburaţi în existenţa lor de alte popoare. Vînătoarea și pescuitul nestingherit le asigurau din plin traiul. Comunităţile au avut totuşi unele legături de schimb cu indienii, eschimoşii oferind mai ales produse ale vînătorii, de pildă piei tăbăcite cu mult meşteşug.

Foamete, alcool şi sărăcie

După 1900, vînătoarea de balene s­a intensificat considerabil şi în Pacificul de nord, în special după ce harponul a început să fie lansat de vapoare cu ajutorul unor tunuri anume făcute. Exterminarea aproape deplină a acestor mamifere s­a desăvîrşit într­un ritm rapid. Acest lucru nici nu este de mirare dacă ne gîndim la faptul că, în timp ce un vapor cu harpoane lansate de tunuri putea prinde chiar şi zece balene într­o singură zi, un eschimos era mîndru să vîneze din umiacul său trei sau patru balene într­un întreg sezon.

Toate aceste împrejurări au dus la consecinţe ce lesne se pot presupune. Baza economică a existenței şi sănătatea eschimoşilor din Groenlanda şi America de Nord au avut mult de suferit. Foametea a devenit în multe regiuni un adevărat flagel şi o serie de zone s­au depopulat complet. Arta eschimoşilor, atît de originală şi înfloritoare odinioară, a intrat într­o perioadă de stagnare. Abia în ultimele decenii s­au întreprins unele măsuri de ajutorare a eschimoşilor, care nu au dat însă decît rezultate parţiale. Despre aceste ajutoare se vorbeşte mult, aşa cum se face reclamă şi rezervaţiilor din SUA, unde mai trăiesc ultimii reprezentanţi ai vestitelor triburi de indieni americani. În continuare, redăm extrase din lucrarea „Originile eschimoşilor”.

Rapacitatea cuceritorilor continentului american a dus la ceea ce marea Enciclopedie „COLLIER“ defineşte astfel: „Tragedia eschimoşilor a început după descoperirea Americii de către Columb”. Decăderea eschimoşilor s­a produs, într­adevăr, în paralel cu decăderea indienilor americani. Balenele, focile, morsele, atît de abundente pe coastele Labradorului şi Groenlandei, au dispărut aproape cu totul pînă la sfîrşitul Secolului al XVIII­lea, în urma expediţiilor întreprinse de vapoarele cuceritorilor, tot aşa cum vestiţii bizoni americani au fost stîrpiți de pe cîmpiile continentului printr­o vînătoare sălbatică.

E drept, uneori căpitanii vaselor făceau şi comerţ cu eschimoşii, dîndu­le unelte de fier în schimbul blănurilor şi pieilor. Dar pe lîngă unelte, le dădeau alcool, iar alcoolismul s­a întins repede, ca o pecingine, în rîndurile acestui popor neobişnuit cu băuturile de acest fel. Marinarii le­au transmis eschimoşilor şi multe boli, care au ruinat sănătatea unor întregi comunităţi, decimînd multe grupuri. Mai tîrziu, contactul dintre noii stăpîni ai continentului şi eschimoşi a avut loc şi adînc în interiorul uscatului, cu aceleaşi rezultate dezastruoase.

Din strîmtoarea Bering şi pînă pe ţărmurile de răsărit ale Groenlandei

Eschimoşii sînt unicul popor primitiv din timpurile noastre care trăieşte atît în Lumea Veche cît şi în cea Nouă. După cum ne arată o hartă de răspîndire a populaţiei, ţinutul eschimoşilor începe de la capătul cel mai de răsărit al peninsulei Ciukotsk. În afară de aceasta, există încă pe teritoriul Rusiei, în insulele Komandor, la răsărit de Kamceatka, cîțiva aleutini, care însă au fost transplantaţi acolo deabia în ultimul secol. Originea aleutinilor în lanţul de insule cu acelaşi nume, care aparţin Statelor Unite, şi în peninsula Alaska este controversată: de cele mai multe ori sînt consideraţi ca adevăraţi eschimoşi, mai rar drept supravieţuitori, în mare măsură eschimoizaţi, ai unui strat mai vechi de populaţie.

Pe continentul american, eschimoşii s­au răspîndit de la Copper River, respectiv de la strîmtoarea Prince William, spre nord, de­a lungul coastelor statului Alaska; în cîteva locuri, ei se găsesc şi mai departe în interiorul ţării. Dincolo de graniţa canadiană, în regiunea Mackenzie, aria lor de răspîndire înaintează pînă în ţinutul de coastă, extinzîndu­se şi asupra insulelor arhipelagului arctic. La apus de golful Hudson ţinutul eschimoşilor pătrunde pînă la 500 km adîncime în interiorul ţării: dimpotrivă, zona de la sudul rîului Churchill este un teritoriu indian. În ce priveşte regiunile de pe ambele părţi ale strîmtorii Hudson, adică insula Baffin şi părţile nordice ale coastei peninsulei Labrador, acestea sînt locuite de eschimoşi. Extremitatea răsăriteană a ţinutului locuit de eschimoşi este Groenlanda, cea mai mare insulă a lumii. Părţi importante ale coastelor acesteia sînt şi astăzi populate de eschimoşi; avînd însă adesea o parte considerabilă de sînge european, ei se socotesc nu eschimoşi, ci groenlandezi. În total există astăzi probabil 55.000 de eschimoşi şi 1.500 de aleutini; numărînd însă, după criteriul lingvistic, raportul se deplasează oarecum în favoarea elementului aleutin. (...) Ţinutul eschimoşilor este extraordinar de vast. În orice caz, este sigur că eschimoşii trebuie să fi locuit temporar o regiune mai mare decît cea de astăzi, fapt care se poate dovedi pe baza descoperirilor arheologice. Nu se poate vorbi însă de triburi, întrucît este vorba de unităţi geografice şi nu politice. Pe de altă parte, ei sînt cuprinşi în trei grupe principale: eschimoşii de apus (cei din Alaska), eschimoşii centrali (cei din Canada arctică) şi eschimoşii de răsărit (cei din Groenlanda). (va urma) „M AGA z IN ISTORIC”

Femeie eschimos, la începutul anilor 1900

Trei copii din Alaska

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

În amintirea Laurei Opariuc

Se spune că pe oamenii buni Dumnezeu îi cheamă la El – la oastea Lui de îngeri, cînd încă multe lucruri folositoare pentru ei, pentru familiile lor și societate ar mai avut de făcut pe această lume... Nu știm dacă este așa sau nu, și nici nu ne­am propus să dezbatem noi această temă, ca să descifrăm misterul. Și ne mor, la vîrste tinere, poeți, pictori, actori, rude, cunoștințe... Cu trei ani în urmă, aveam să primim vestea morții fulgerătoare a celei care a fost Laura Opariuc (n. 23.05.1963 – d. 20.05.2020), mamă, soție, cadru didactic, poetă. Și cum să nu ne fi întristat moartea ei, cînd știam că nu suferea de vreo boală? Așa a vrut destinul cu ea, să o scoată din scena vieții înainte de vreme. Timpul nu a mai avut răbdare și s­a oprit brusc pentru Laura. Ne­a părăsit, lăsînd în urma sa lacrimi și durere, întrebări, dar mai ales incertitudinea omului, ca ființă trecătoare pe acest pămînt înspre alte dimensiuni, călătorind prin această lume, de cînd se naște și pînă ce vine clipa plecării lui la ceruri. După mărturisirile sale, Laura Opariuc a iubit viața ca nimeni altcineva, numai că viața a trădat­o cînd lumea îi era mai dragă, plecînd spre grădina Marelui Tot, fără să dea vreo veste în acest sens. Iată că și în cazul său, la fel ca al omului, în general, s­au adeverit vorbele bătrînești,

care spun că omul nu știe cînd vine pe lume și nici nu știe cînd pleacă. Nu e nici un mister în toată povestea asta, așa stau lucrurile în fapt, iar mersului vieții nu i te poți împotrivi, indiferent cine ești tu ca persoană. Laura Opariuc a plecat parcă prea tristă pe sine, dar fericită că a scăpat de calvarul vieții de aici, mai ales de cînd apăruse pandemia de coronavirus, care parcă nu se mai termina, ținînd planeta pe jar... Așa cum aveam să remarc în puținele discuții telefonice avute, pentru ea, poezia era hrana ei de liniște și bucurie sufletească, o terapie prin cuvîntul scris întru mesaj și dorința de a fi poetă. Interesant este de văzut dacă Laura Opariuc a lăsat în urma sa și manuscrise inedite, în afara cărților pe care le­a publicat. Pentru a se vedea astfel cît de productivă a fost pe tărîm scriitoricesc și, totodată, pentru a afla mai multe despre modul ei de lucru. Și ne­am lămuri, într­un fel sau altul, dacă există volumul de proză la care, în timpul vieții, spunea că lucrează intens. Dacă s­ar descoperi niște note de jurnal, multe lucruri ar fi lămurite privind moartea sa, pentru unii, suspectă. Odată cu dispariția fizică a unui om, indiferent de vremuri sau de tehnologia modernă folosită, proiectele lui rămîn uitate, fără a mai fi materializate vreodată. Nu știm care ne e mersul vieții, iar Laurei Opariuc, destinul i­a rupt ultima filă din calendar atunci cînd nimeni nu se aștepta, pentru ca ea să urce la ceruri, în paza îngerilor și a bunului Dumnezeu. Poeziile vor fi cele care îi vor ține numele prezent în memoria cititorilor...

Anul comemorativ „Ciprian Porumbescu – 2023“

Povestea părintelui Iraclie, tatăl lui Ciprian Porumbescu (II)

În martie 1857, preotul Iraclie a fost trimis ca paroh în satul Boian (astăzi în Ucraina), pentru a salva locuitorii de catolicizare. Acolo sătenii se răzvrătiseră împotriva parohului ortodox Simion Andruhovici, pe care­l acuzau de abuzuri, iar preotul Iraclie a reușit să aducă pacea și să apere biserica și cimitirul orthodox, pe care țăranii care trecuseră la greco­catolicism doreau să le ocupe.

Lipsurile materiale, pentru că enoriașii ezitau să plătească vreun ban pentru preot și nici nu voiau să presteze robota, și atitudinea răuvoitoare a episcopului Eugeniu Hacman l­au determinat pe părinte să ceară Consistoriului Eparhial să fie transferat din nou la fosta parohie din Șipote, iar cererea i­a fost acceptată în aprilie 1859.

După șase ani, preotul Porumbescu a fost mutat la Stupca, un sat mare și frumos, unde exista o colonie de țigani lăutari. În 1866, an de foamete cumplită, un țigan bătrîn a venit la ușa lui cerînd de mîncare și i­a vîndut o vioară veche, la care nu mai putea să cînte. Iraclie a trimis vioara înnegrită și stricată la lutierul Martin Richter din Lemberg, care i­a oferit 100 de florini pe ea, dar el a refuzat să o vîndă. Vioara a fost reparată, pe eticheta din interior putîndu­se citi că instrumentul fusese confecționat de lutierul Nicolò Amati în 1626.

După moartea prematură a fiului său, Ciprian Porumbescu, în 1883, părintele s­a mutat ca paroh la biserica de lemn din Frătăuții Noi, unde a slujit între anii 1884 și 1896. Aici a fost, în același timp, învățător, a organizat la școala din sat cursuri de îndeletniciri casnice, de împletituri din nuiele, papură, paie și pănuși, precum și de apicultură. În 1893, a fost numit exarh arhiepiscopal, iar în 1895, egumen al Mînăstirii Putna. A fost, în decursul vieții sale, un cărturar în sensul cel mai profund al cuvîntului. A scris în numeroase reviste

importante ale epocii („Bucovina”, „Albina românească”, „Almanahul Moldovei”, „L’Etoile du Danube”, „Gazeta Transilvaniei”, „Fîntîna Blanduziei”, „România liberă”, „Românul”, „Telegraful român” etc.), de multe ori semnîndu­și scrierile cu pseudonime precum „Un sătean” sau „Un bucovinean”. Scrierile sale literare l­au consacrat încă din epocă, fiind considerat „primul poet şi prozator modern al Bucovinei”, autorul poemelor de la 1848, „Cîntecul lui Iancu”, devenit folclor ardelenesc, „Fata de Roman”, „Aratrul (plugul) la anul nou 1850”, „Cătră Zimbrul Moldovei”, „Ieremia Moghilă şi Săhastrul”, „Aniţa ­ Baladă din Bucovina”, „Stîna”, „Imnul Şcoalei”, „Prolog”.

În condica cronicală a Parohiei Frătăuțul Nou, scrisă de preotul cooperator (preot de ajutor, un fel de preot coslujitor în parohiile mari din zilele noastre, n.r.) Constantin Urechie, în 1912, părintele Iraclie este caracterizat drept „o figură marcantă”, dar care „n­a fost favorit de soartă (n­a avut noroc în lume). A fost lung timp văduv, a pierdut pe fiul său cel mai scump (Ciprian, compozitorul, n.r.), al doilea fiu s­a dedat patimei beției și o fiică a trecut în Regatul Vechiu, unde s­a căsătorit după un amploaiat de la tren din Buzău, cu numele Rațiu”. Tot autorul condicii notează că preotul Porumbescu „le impunea sătenilor prin cîntarea sa sonoră și vocea sa puternică care se auzia din drum cînd făcea serviciul în biserică. Și astăzi îl pomenesc oamenii mai mult decît pe oricare preot și­și aduc pururea aminte de el ca de un preot de o energie rară”.

Iraclie Porumbescu a murit pe 13 februarie 1896, la vîrsta de 73 de ani, și a fost înmormîntat în cimitirul de lîngă bisericuța de lemn din sat, iar în 1971, cînd s­a inaugurat complexul muzeal de la Stupca, rămășițele sale au fost reînhumate lîngă mormîntul fiului, Ciprian Porumbescu, și al soției, Emilia.

Să­și fi presimțit oare Laura Opariuc moartea? Răspunsul este între da și nu, pornind cu analiza de la poeziile sale găsite postum, în mediul virtual. Prin urmare, ne punem din nou întrebarea: să fie oare poeții niște vizionari cu privire la ceea ce o să li se întîmple? Fără alte comentarii, spunem doar că, la baza acestei lumi se află inevitabilul, care ne urmărește la tot pasul. În cazul său, să lăsăm timpul să­și spună cuvîntul, și să sperăm că ceea ce a lăsat scris va rezista vicisitudinilor vremii. Pînă una­alta, noi ne susținem punctul de vedere că Laura Opariuc este o poetă în versul căreia se simte o neliniște duios­amară, un lirism născut din multă sensibilitate și un autentic talent poetic.

Ion mACHIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

* * *

Anul acesta, la 9 martie, zi în care Biserica Ortodoxă îi pomenește pe Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia, în localitatea Sucevița, satul natal al părintelui Iraclie, a avut loc comemorarea acestuia, la împlinirea a 200 de ani de la naștere. Evenimentul dedicat primului poet și prozator modern al Bucovinei și tatăl renumitului compozitor Ciprian Porumbescu s­a desfășurat cu binecuvîntarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, și a adus împreună teologi, istorici, critici literari, precum și iubitori de artă și cultură, dar și reprezentanți ai instituțiilor publice județene și locale, precum și iubitori ai muzicii domnișorului Țîprian Cu acest prilej, Prof. dr. Liviu Papuc, cercetător literar, a prezentat lucrarea „Iraclie Porumbescu – o viață exemplară”, zugrăvind astfel portretul părintelui și aducînd la lumină aspecte inedite ale vieții și operei celui omagiat: „Mînăstirea Movileștilor, dar și viața de ansamblu a celor care se închinau acolo, a stăruit în mintea celui care, pe parcursul vieții, o va pomeni artistic, aducîndu­i elogiul prin diferite scrieri. O primă, juvenilă, poemă, din 1848, dar publicată deabia în 1850 în gazeta cernăuțeană Bucovina a fraților Hurmuzachi, Ieremia Movilă și Săhastrul sau Altarul Mînăstirii Sucevița, înfățișează în versuri sprințare, notabile pentru vremurile acelea, legenda înființării sfîntului lăcaș. În mod tradițional, Ieremia Movilă, după o luptă nefericită cu tătarii, ajunge la un pustnic din zonă, se închină, se jăluiește și primește încurajare să continue lupta, iar domnul promite înălțarea unui sfînt lăcaș, după ce asistă la mirifica scenă în care Îngeri în cerești veșminte/ Cu făclii și tămîind/ Intonează imnuri sfinte/ Pre Hristos prea lăudînd”. Iraclie Porumbescu a fost comemorat în Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și la 11 februarie 2023, în trei locuri dragi în care a poposit de­a lungul vieții sale: Frătăuții Noi, Stupca (acum localitatea Ciprian Porumbescu) și Mînăstirea Putna. Dragostea și recunoștința față de cei care și­au lăsat amprenta în muzica și literatura românească a fost oglindită în amenajarea Muzeului și a Casei Memoriale a compozitorului Ciprian Porumbescu, loc în care se păstrează obiecte și fragmente din viața familiei acestuia, locuri care „vorbesc”, alături de creațiile literare și muzicale, despre bucuriile și tristețile sufletului bucovinean. Sfîrșit

BASILICA RO

Bustul lui Iraclie Porumbescu, din localitatea Boian

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Legende ale aviaþiei feminine româneºti

Marina Știrbei, prințesa Escadrilei Albe

Marina Știrbei (Marina Știrbey) s­a născut pe 19 martie 1912 la Viena și a fost fiica prințului George Știrbei și a Elisabetei Băleanu, nepoată a lui George Valentin Bibescu și verișoara lui Constantin Bâzu Cantacuzino. Tînăra s­a înscris în 1935 la școala de pilotaj „Mircea Cantacuzino”, singura instituție de profil din România care accepta și femei la cursuri. La doar 23 de ani a obținut brevetul de pilot gradul I, cu numărul 93/1935, al șaselea brevet feminin în România. Marina Știrbei a obținut apoi și brevetul de pilot gr. II și în scurt timp și­a cumpărat propriul avion, un ICAR Universal înmatriculat cu numărul YR­MAI. Vărul ei, Bâzu Cantacuzino, i­a dat primele lecții de zbor acrobatic, iar un an mai tîrziu a obținut locul I la concursul național aerian, categoria „avioane ușoare de turism”.

În octombrie 1938, prințesa a participat, ca membră a Comitetului Central al Crucii Roșii din România, la manevrele militare regale de la Galați organizate de Forțele Aeriene Regale ale României, alături de Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas, Virginia Duțescu și Irina Burnaia.

În 1939, a efectuat cu avionul ei un raid de documentare de la București la Stockholm, iar la întoarcere a depus un memoriu la Ministerul Aerului, prin care solicita înființarea unei escadrile sanitare pentru transportul răniților, cu avioane pilotate de femei. Escadrila Sanitară a fost înființată pe 25 iunie 1940, iar din formațiune au făcut parte Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas și Virginia Duțescu. Ulterior, unitatea specială va fi cunoscută ca Escadrila Albă.

Un extras din Revista ,,Ilustrațiunea română” din 1939 ne oferă un tablou al performanțelor doamnei Știrbei și ale altor reprezentante ale aripilor românești din acea vreme: ,,Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințîndu­li­se diverse misiuni pe care le­au dus la capăt cu deosebit succes. Conform noii legi pentru mobilizarea femeilor în caz de război, doamnele Marina Stirbei, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Dutescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor bărbați.

Marina Știrbei a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rîndurile aviatorilor militari, pentru rîvna deosebită ce a pus­o pentru a­și executa la termen fix toate misiunile încredințate. În fiecare zi și, uneori, la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniți, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele și obositoare misiuni, Marina Știrbei a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați. Se crease pe Aerodromul din Galati, unde își avea Marina Știrbei baza avionului sanitar al domniei sale, o stare de emulație printre aviatori, care a reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici. Vă asigur, nu e lucru ușor

lucru să stai zilnic 10­12 ore înțepenit la volanul mașinii de zburat, cu atenția încordată din pricina răspunderii atîtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbei decola cu regularitate, pornind, indiferent de vreme, să transporte medici, medicamente, aparatele medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor. Împărțite în cele două partide, roșie și albastră, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au condus avioanele de recunoaștere, concurînd cu camarazii lor în acumularea orelor de zbor. În timpul manevrelor, cele patru aviatoare au ținut să­și cucerească stima tuturor colegilor de pe aeroporturile militare. Comandorul Argeșanu, care a avut sub comanda sa pe curajoasele noastre aviatoare, nu a avut decît cuvinte de laudă pentru abnegația de care au dat dovadă în tot timpul manevrelor, executînd cu conștiinciozitate toate ordinele primite. De altfel, aviatoarele care au luat parte la manevre sînt ași ai aviației românești. Toate au dat de mult dovada chemării lor pentru aviație.

Marina Știrbei, prin numeroasele sale raiduri, prin recordurile stabilite, a căpătat de mult o glorie binemeritată. Irina Burnaia, care, pe lîngă pasiunea pentru aviație, mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africii i­a atras o celebritate notorie, ca una din cele mai bune aviatoare românce. Se pare că, acum, Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești pînă la celălalt capăt al lumii.

Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l­a cucerit prin calitățile domniei sale de aviatoare. Cunoștintele domniei sale tehnice și pedagogice îi vor da posibilitatea să promoveze noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atîta nevoie! Doamna Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar, prin perseverenta sa metodă de lucru personală sîntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini cari au mai rămas ostili femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.

Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din tară, ne­a arătat toată gama virtuozității domniei sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strînsă de emoții, la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului și aplauzele sincere răsunau pe cîmpul meetingurilor de cîte ori publicul o vedea pe tînăra aviatoare descinzînd teafără după toate îndrăznețele sale acrobații.

Nadia Russo este poate cea mai tînără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri parcă am asistat la examenul domniei sale de pilot, cînd a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din «vechi lupi de aer», greu de emoționat. Astăzi, după o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre, și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată de șefii ierarhici în ultimele manevre.

Decise să ajungă cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să­și afirme puternica lor personalitate. Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisiv pentru cariera lor. Un examen, însă, pe care l­au trecut «summa cum laude»”.

În perioada celui ce­al II­lea război mondial, Marina Știrbei a înființat la conacul familiei sale de la Dărmănești un mic spital pentru îngrijirea soldaților răniți aduși de pe front. Despre această decizie a prințesei, Revista ,,Realitatea ilustrată” din septembrie 1941 consemna următoarele: ,,De cînd s­a înrolat în rîndurile slujitorilor aripilor româneşti, principesa

Marina n­a încetat o clipă să lucreze pentru propăşirea aviaţiei. Dacă n­am aminti decît organizarea Aviaţiei Sanitare, care i se datoreşte şi care s­a dovedit astăzi de­o mare importanţă, şi credem că ar fi destul. Dar Marina Ştirbei a crezut acum că este mai mult decît o datorie să dăruim Patriei tot ce avem, fără nici o precupeţire. Din prima clipă a războiului, aviatoarea Marina Ştirbei a fost prezentă la această datorie, gata de orice sacrificiu.

Spiritul de jertfă de care au dat dovadă, în cursul zbuciumatei noastre istorii, doamnele şi domniţele din neamul său, trăieşte în această amazoană modernă, pe care, sîntem siguri, de multe ori, străbunele din vechi portrete o vor fi privit cu mirare cum se pierde în văzduh, purtată de diavoleşti aripi. Dar bătrînele tradiţii voievodale şi strămoşeşti temerara aviatoare nu le­a uitat. Şi asemenea înaintaşelor sale, care în momente de primejdie nu mai aveau decît un gînd – să fie de folos ţării –, şi­a schimbat şi ea casca de aviatoare cu vălul alb, ca să vegheze la căpătîiul camarazilor loviţi în luptă, socotind că aşa este de mai mare folos patriei. Un mare sprijin aviatoarea a găsit în mama sa, principesa Elisabeta G. Ştirbei – care a înţeles mărinimosul gînd al fiicei sale – şi i­a pus la dispoziţie castelul şi o parte din cheltuelile pentru întreţinerea spitalului. Astfel, datorită acestor două românce la care dragostea de neam a atins cele mai înalte culmi, o parte din eroii aripilor româneşti, răniți pe cîmpul de luptă, vor găsi, în castelul de la Dărmăneşti, în tot timpul războiului, pe rînd, o caldă ospitalitate şi îngrijirile de care au nevoie. Şi credem că aviatoarea care şi­a schimbat uniforma albastră, pe care atît de mult a îndrăgit­o, cu uniforma albă a armatei salvării, nu se va supăra pe noi că am scris aici ceea ce știm bine că n­ar fi voit. Dar nu este simplă indiscreție gazetărească. Am găsit de datoria noastră să însemnăm aici această frumoasă faptă, ca să rămînă dovadă de vrednicia şi dragostea de neam a româncelor din anul

1941”. Palatul Știrbei­Dărmănești de lîngă Bacău a fost transformat, după venirea comuniștilor la putere, mai întîi în sanatoriu TBC, apoi în tabără școlară. Curajoasa aviatoare s­a căsătorit în 1942 la Palatul Mogoșoaia cu mai tînărul avocat Constantin Basarab Brâncoveanu, fiul din cea de­a doua căsătorie al prinţului Mihai Constantin Bibescu­BasarabBrâncoveanu, nașii cuplului fiind Martha Bibescu și George Matei Cantacuzino.

În 1948, soțul Marinei a fost arestat, avionul ICAR și toate celelalte bunuri ale familiei au fost confiscate de autoritățile comuniste, iar doamna Știrbei și cei doi băieți ai săi, Constantin și Mihai, au fost nevoiți să trăiască din vînzarea celor cîtorva lucruri pe care reușiseră să le salveze.

În 1964, cu puțin timp înainte ca soțul său să fie grațiat, Marina a reușit să plece din România împreună cu fiii săi, primind sprijinul Marthei Bibescu, care a făcut presiuni asupra diplomaților de la Paris pentru ca mica familie să obțină pașapoarte. După eliberarea de la Jilava, Constantin Basarab Brâncoveanu și­a urmat familia în Anglia și a fost o vreme angajat al secției române a postului de radio BBC Londra. Mai tîrziu, cuplul Știrbei – Brâncoveanu s­a mutat definitiv în Franța, la Bouloc. Aici a murit în 1983 avocatul Constantin Brâncoveanu, iar soția sa, marea aviatoare Marina Știrbei, a încetat din viață tot aici, la vîrsta de 89 de ani, pe 15 iulie 2001.

DosArEsECrETE.ro

De la stînga la dreapta – Nadia Russo, Marina Știrbei și Irina Burnaia

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale O vizită la ,,frații de peste Prut“

În sfîrșit, comunismul a căzut. De mult. Drept urmare, aveam liberă trecere la ,,frații de peste Prut”, așa că, la dorința cumnatei mele, de a vizita niște cunoștințe doar de ea știute, pe nepusă masă, hop și noi la Chișinău.

Întîlnirea n­a fost precum se aștepta cumnata mea, adică îmbrățișări și lacrimi de bucurie pentru regăsire, ci doar un scurt ,,bun venit”.

Gazda avea o gospodărie frumoasă, o pisică și un cățel pe lîngă casă. Legat în lanț prea strîns, bietul cățel, pe domeniul său de doi pași, uitase să meargă. Cînd l­am dezlegat din lanț și l­am luat la plimbare prin grădină, după cîțiva pași, s­a întors spășit la cușca lui și la același lanț pus mereu la gît, pentru el, libertatea însemnînd ,,pași în necunoscut”.

La prînz, cînd ne­am așezat la masă, a venit și pisica în casă. Cuminte, s­a așezat sub masă și, deși flămîndă, nu scotea nici ,,miau”. Am întrebat dacă pisica nu are o farfurioară, ca să­i pun puțină mîncare. Răspunsul gazdei a fost scurt și categoric: ,,Pisica se descurcă singură, dacă îi dau mîncare, nu mai prinde șoareci”... Am tăcut, dar n­am renunțat la ceea ce­mi pusesem în gînd: friptura din farfuria mea, bucățică cu bucățică, a fost ,,ronțită” de pisică. Drept recunoștință, s­a suit în brațele mele, torcînd fericită. Ochii ei mari mă priveau cu sclipiri de chihlimbar, de dincolo de marginile firii, imagine vie a iubirii. Pentru OM, PASĂRE, ANIMAL, iubirea este un Har din Cer, dat de Dumnezeu.

La întoarcerea de la Chișinău, ,,frații” grăniceri ne­au confiscat toate produsele din grădină, primite de la gazdă în dar: cîteva roșii, ardei, castraveți, ceapă și ceva fructe. Așa că din produsele primite de la cunoștințele regăsite și din întreaga vizită pe celălalt mal al Prutului, nu ne­am ales decît cu un gînd: libertatea însemna ,,pași în vînt”.

Din întîlnirea ,,frățească”, am rămas cu un gust amar și, în memorie, cu o imagine tristă: pisica cu privire de

Din Bucure ş tii de altădată

Chivutele

În 1932, cum treceai de Halele Centrale zăreai, dincolo de Dîmbovița, zidurile semețe ale Spitalului Brâncovenesc, care se afla acolo de aproape o sută de ani – în 1835 s­a început construcția, iar în 1838 a fost terminată. În apropierea lui, se mai zărea, în timpul zilei, o stranie divizie de lăncieri: nu erau soldați, ci chivuțe, iar lăncile lor erau bidinelele lungi cu care zugrăveau casele. Căci cu asta se ocupau. Numele lor venea, se pare, de la „Parascheva”, iar toate erau de etnie romă. Ce făceau ele în preajma Spitalului Brâncovenesc? Își așteptau clienții.

Nu erau singure. În tot cuprinsul pieței și­n împrejurimi se desfășura o adevărată „bursă a muncitorilor”: de dimineață, de la ora incertă la care chefliii se dreg la Hale cu ciorbă de burtă, iar oamenii cuminți pornesc săși cumpere pîine, muncitorii cu ziua încep să se­adune. Sînt dulgheri, zidari, salahori, coșari, hamali, servitoare și, desigur, chivuțe. Dar nu stau toți la un loc, fiecare avînd zona lui destul de clar delimitată: „Lupta pentru codrul de pîine disciplinează și organizează pe oameni între ei. Se asortează oamenii ca zarzavaturile, după soi și meșteșug: iar, la balustrada podului, dulgherii, mai spre gardul spitalului Brâncovenesc zidarii, apoi salahorii, peste drum chivuțele, coșarii, pe lîngă chioșcul STB­ului, hamalii; între cele două scări ale halei de carne servitoarele ocupă trotuarul din față. Totul de la sine, în perfectă ordine”.

Chivuțele așteaptă așadar, laolaltă, un angajament, o „dereticare”. Clientul nu se ivea tocmai des, așa că se mai ocupau și de altele: ghiceau în cărți, vindeau porumb fiert (la fel ca florăresele), din cînd în cînd mai mergeau ca bocitoare prin mahalale: „Înșirate pe bordura trotuarului, chivuțele își afișează lăncile cu barbă și așteaptă o dereticare pe undeva. Dar cine mai deretică astăzi? Noroc că dereticatul nu e singura lor meserie; mai știu să ghicească în cărți, în palmă sau în orice altceva, să vîndă «porumbel», să jelească morții mahalalei”. Multele lor ocupații adiacente sînt consemnate și de literatură, ce poate deveni deseori un instrument

chihlimbar și cîinele legat în lanț, flămînd, ai cărui ochi parcă implorau descătușarea, lăcrimînd.

În sfîrșit, anii au trecut, libertatea e la ea acasă, pe ambele maluri de Prut. ... Și totuși, din cînd în cînd, gîndul meu se întoarce la implorarea din ochii acelui cîine, întîlnit odată, într­o vizită la Chișinău. Stăpînii lui nu aflaseră că nici un cîine nu păstrează vreun resentiment față de o persoană, căci ei nu văd exteriorul, ci interiorul unei ființe umane. Precum frumos o spune poetul:

Părăsiți pe gînduri, cîini dezmoșteniți, Scrutează cerul și așteaptă­n van.

Stăpînii i­au uitat, proptind grăbiți, Pe ușa­nchisă cîte­un bolovan.

Ei nu au lotci și delta e ocean. Înoată printre sloiuri, istoviți. Adulmecă mirosuri vechi de­un an, De foame și de valuri hăituiți.

Ei înșiși parcă­s plaiuri care latră

Pînă cînd limba li se face piatră.

Și Dunărea­i depune, lin, în mare, Dar cîte unul biruie­n vîltoare: Ajunge­acasă istovit ­ și moare Cu ochii la stăpîn, întins pe vatră.

(Marin Sorescu ­ ,,Cîini”)

LILIAnA TETELEA

antropologic eficace. Chiar dacă datează din 1898, fiind publicată așadar cu trei decenii înainte de timpul în care ne aflăm, anul 1932, în schița „Două loturi” de I. L. Caragiale o întîlnim pe chivuța Țîca, ce nu doar zugrăvește locuințe, ci face și comerț cu haine vechi, farfurii și sticlărie. Vă amintiți, probabil, că domnul Lefter își pierduse biletele jucate la loterie, cu care, avea el impresia, cîștigase ambele premii puse în joc. Bănuiala lui, după o zi întreagă de ridicat mobile și căutat în toate colțurile casei, era că biletele au rămas în jacheta sa cenușie de primăvară. Numai că soția dăduse respectiva jachetă unei chivuțe, în schimbul a 10 farfurii de porțelan, pe care, de furie, domnul Lefter le sparge una cîte una. Țîca era polivalentă: spoia locuințe, dar aduna în același timp haine vechi, încălțăminte, diverse accesorii de pe la cucoane, cărora le dădea în schimb articole de porțelan și sticlă.

Chivuțele erau, de asemenea, aprige. După ce le sperie și le duce la secție cu sergentul (ba chiar o și pălmuiește pe Țîca), acuzîndu­le că i­au furat biletele, Lefter încearcă să le îmbuneze, însă acestea îl iau, prozaic, la bătaie:

„– Ai venit iar la belete, ai? – urlă bătrîna. Și, pînă să n­apuce d. Popescu să salute măcar, se pomenește fleașc! drept în ochi, o strachină cu prune sleite!

– Na belete!

– Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliție, ai? Hoțule!

Și după ce i­au luat văzul, trege­i pumni, palme, și pe urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiță, fata cu o scurtătură de lemn și femeia cu un tîrn, și dă­i tava pîn’ noroi”. În 1934, peisajul „bursei muncitorilor” de lîngă Halele Centrale, și implicit al chivuțelor, era amenințat cu dispariția. Dîmbovița, pe atunci un canal murdar, plin cu apă menajeră și felurite resturi pestilențiale, urma să fie acoperită pe porțiunea dintre Șerban­Vodă și podul Senatului (actuala Piață Națiunile Unite). A și rămas de altfel așa pînă în anii ʼ80. Odată cu această sistematizare, haosul din preajma halelor, caldarîmurile pline de gropi, chivuțele și ceilalți muncitori cu ziua care își așteptau clienții aveau să dispară, înlocuiți fiind de noile benzi de circulație: „Dispar caldarîmurile desfundate, felinarele cu gaz aerian, pieziș reflectate în apa molcomă și pătată de uleiuri, cordoanele de fer vechi și negru, care mărginesc pajiștea celor două dîmburi. Și o întreagă lume dispare odată cu toate acestea. Nu vom mai avea, de pildă,

SĂMÎNȚA BUNĂ

Ocrotit în barcă de credincioşia lui Dumnezeu

motto: „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile și pămîntul” – Psalmul 121.2

Un băștinaș de pe o insulă din Mările Sudului a fost luat cu barca lui de un curent puternic și astfel s­a îndepărtat mult de insula natală. A plutit treizeci și două de zile pe marea întinsă, pînă cînd l­a salvat echipajul unei bărci japoneze de pescuit. Mai tîrziu, cel salvat a povestit reporterilor uimiți faptul că el a supraviețuit în adevăratul sens al cuvîntului cu Psalmul 121. Tocmai pentru că se ruga mereu rostind cuvintele acestui psalm, cugeta la ele și se agăța de promisiunile lui Dumnezeu, a rămas ocrotit de panică și de stări confuze. De fiecare dată cînd se ruga, venea peste el o mare liniște. Cînd se gîndea că acum este sfîrșitul, Dumnezeu îi dădea exact ceea ce avea nevoie. Peștii zburători făceau salturi și apoi cădeau în barca lui. Cu undița putea să prindă și alți pești. Odată o broască țestoasă s­a lovit de barca lui. El a putut să o tragă cu mîna în barcă și a folosit carapacea ei pentru a strînge apă de ploaie. În ultima zi era atît de slăbit, încît nu mai putea nici să stea în șezut. A văzut atunci trecînd prin apropiere un vas comercial. Prea slăbit pentru a mai da vreun semnal, s­a rugat: „Doamne, arată­i căpitanului barca mea!“. Dar de pe vas se părea că nu­l observă nimeni. Pregătit să moară, și­a încredințat soția și copiii în mîna lui Dumnezeu. Deodată a apărut o barcă de pescuit japoneză care l­a salvat în ultima clipă.

Această întîmplare este mărturia credincioșiei lui Dumnezeu și a puterii Cuvîntului Său. Din acest Cuvînt a luat acel băștinaș mîngîiere și încredere, cînd plutea în derivă, într­un necaz așa de mare.

peisagiul zarzavatului revărsat din hală pe trotuare. Nici cel al chivuțelor, distincte dela depărtare prin pădurea lăncilor lor de lemn. Se va topi întregul amestec de făpturi omenești, cari își au resursă de viață pe locul unde este belșug și deci, resturi multe”.

Chivuțele n­au dispărut, desigur, cu totul, ci doar au întărit rîndurile celor din Piața Sfîntul Anton, care împărțeau deja de multă vreme trotuarele cu florăresele și spălătoresele. Au continuat, de asemenea, să colinde primăvara și toamna, mai ales, străzile orașului și să le anime cu strigătele lor: „Gospodinele trebuiau să facă curățenie de primăvară sau de toamnă, sau se mutau. Aveau nevoie de un zugrav. Zugravii cei mai la îndemînă erau spoitoresele țigănci, care, repede și cu bani puțini, le văruiau bucătăria, cămara și, dacă era cazul, camerele de locuit. (…) Chivuțele făceau parte din peisajul bucureștean. Pe cap cu o basma neagră și înnodată sus, cu fuste ceva mai scurte, cu o bidinea cu coadă pe umăr și cu o găleată cu var în mînă, străbăteau străzile mahalalelor. – Spoim! Văruim odăi!”. VIABUCURESTI.RO

„Chivuțele în Piața Mare“, Jean Al. Steriadi

File de istorie

Victor Iamandi: „Am luptat făţiş

împotriva mişcării legionare“ (I)

Fiu de învăţător, Victor Iamandi s­a născut la 15 februarie 1891 în comuna

Cotnari din Moldova. Liceul şi studiile universitare le­a urmat la laşi, în anii care au premers izbucnirii Primului Război Mondial. În afară de ştiinţele juridice, a studiat cu pasiune istoria, sub îndrumarea marelui nostru savant Alexandru Xenopol. În anul 1917, Iamandi s­a înscris în Partidul Național Liberal, iar după 13 ani a devenit şeful organizaţiei liberale din laşi. Începînd din 1922, V. Iamandi a fost aproape fără întrerupere deputat în Parlament. Între anii 1933 şi 1939, a deţinut demnităţi guvernamentale, fiind subsecretar de stat la Ministerul de Interne, ministru de stat fără portofoliu, ministru al cultelor şi artelor, ministru al Justiţiei.

Situîndu­se pe poziţiile claselor conducătoare, el a contribuit, împreună cu guvernele din care făcea parte, la introducerea stării de asediu şi cenzurii, la dizolvarea organizaţiilor de masă democratice aflate sub conducerea PCR, la suprimarea unor organe ale presei progresiste. Este cunoscut faptul că acele contradicţii de interese economice şi politice care se manifestau între diversele curente şi grupări existente în rîndurile Partidului Naţional Liberal s­au accentuat în anii ’30 şi datorită unor poziţii diferite faţă de pericolul fascismului. În timp ce guvernul liberal condus de Tătărăscu (1934 – 1937) nu a luat măsuri serioase pentru a împiedica acţiunea Gărzii de fier, adoptînd o atitudine concesivă faţă de legionari, Iamandi s­a alăturat, cu grupul „H“ din Partidul Liberal, curentelor potrivnice Gărzii de fier. Asemenea altor personalităţi din cercurile politice oficiale, liderul grupului „H“ s­a situat în acelaşi timp pe o poziţie contrară intereselor maselor muncitoare, adoptînd o atitudine duşmănoasă faţă de comunism, în special şi de organizaţiile revoluţionare, în general. În ansamblul orientării sale, Victor Iamandi s­a afirmat în politica internă ca un adept al sistemului parlamentar de tip burghez, iar pe plan extern s­a alăturat acelora care se pronunţau pentru menţinerea şi întărirea legăturilor tradiţionale cu Franţa şi Anglia.

Preocupările lui Victor Iamandi în domeniul activităţii politice au fost multiple, grupîndu­se în linii generale pe cîteva coordonate. Apărarea regimului stabilit prin Constituţia din 1923 – ale cărei prevederi,

deşi încălcate adeseori, ofereau un cadru general­democratic României – a constituit o problemă majoră, în slujba căreia şi­a pus condeiul de publicist şi talentul de orator, atît în adunările publice, cît şi în cuvîntările rostite de la tribuna Parlamentului. În august 1923, Iamandi a semnat apelul Ligii drepturilor omului, adresat tuturor cetăţenilor patriei, în care se arăta necesitatea luptei unite a întregului popor pentru apărarea libertăţilor publice ameninţate, pentru garantarea drepturilor cetăţeneşti primejduite, pentru salvgardarea vieţii şi demnităţii omeneşti. Iamandi a stigmatizat dictatura fascistă instaurată într­o serie de ţări, considerînd fascismul un pericol pentru democraţia şi civilizaţia umană. În anul 1926, pe cînd se afla la Paris, el a scris o serie de articole pentru ziarul „Lumea“ din Iaşi, în care a înfierat regimul mussolinian. Fascismul în forma lui actuală este un sistem de aprigă reacţiune, care a trîntit la pămînt, nu se ştie pentru cîtă vreme, şi democraţia, şi liberalismul... Modul lucid, realist, de a vedea aceste lucruri i­a permis lui Iamandi, în articolul intitulat sugestiv „Are fascismul un viitor?“, să dea un răspuns negativ întrebării pe care şi­o formulase după analiza stărilor de lucruri din Italia fascistă. „Răspundem cu siguranţa şi cu liniştea pe care ni le dă conştiinţa că servim adevărul. Fascismul nu este decît un regim, de fapt, întemeiat pe forţă şi violenţă, fără nici o motivare de principii... Declaraţiunile de principii, în forma şi în condițiunile în care le face Mussolini nu impresionează nici un om serios”.

„Nu se mai poate tolera“

puternice forţe sociale, în frunte cu PCR, mase largi populare, mişcarea antifascistă luînd un puternic avînt. Această luptă a devenit tot mai înverşunată, pe măsură ce forţele agresive ale hitlerismului vizau în mod direct pînă şi existenţa de sine stătătoare a statului român. În focul luptei antifasciste, Partidul Comunist Român şi­a lărgit contactele cu grupările şi organizaţiile democratice, a stabilit legături cu diferite fracţiuni ale forţelor politice burgheze şi cu un mare număr de oameni politici.

Asemenea altor personalităţi din cercurile politice oficiale, Victor Iamandi, pe de o parte, s­a temut de mişcarea comunistă şi muncitorească, iar pe de altă parte, pentru a împiedica instaurarea dictaturii fasciste în ţara noastră, s­a raliat forţelor burgheze ostile Gărzii de fier şi expansiunii Germaniei hitleriste. Desigur, Iamandi n­a înţeles pe deplin natura grupărilor fasciste, văzînd în ele, în primul rînd, o primejdie pentru partidele politice burgheze, un factor de dezordine publică care, depăşind cadrul legal, practicau violenţa ca mijloc de luptă politică. Cu toate aceste limite, poziţia antigardistă şi antihitleristă a lui V. Iamandi este notabilă.

Important rămîne că, în cea de­a patra decadă a secolului trecut, Victor Iamandi alături de Nicolae Titulescu, dr. Nicolae Lupu, Grigore Iunian, Dem. I. Dobrescu, Grigore Filipescu, Petre Andrei şi alţii a demascat activitatea Gărzii de fier în interior, a luat atitudine împotriva expansiunii Germaniei fasciste. Deznodămîntul atitudinii lui Victor Iamandi a fost acelaşi ca al lui I. Gh. Duca, Armand Călinescu, Nicolae lorga, V. Madgearu, asasinaţi mişeleşte de legionari.

V. Iamandi a cunoscut nemijlocit acţiunile Gărzii de fier la Iaşi, unde discipolii odiosului „căpitan“ s­au manifestat din plin ca terorişti şi tulburători ai ordinii publice. Într­un discurs rostit la Botoşani în vara anului 1933, Iamandi – vădit îngrijorat – avertiza asupra primejdiei fasciste, arătînd că nu se mai poate tolera dăinuirea unei asemenea situaţii. El îşi exprima convingerea că fulgerele cu a căror declanşare ameninţă nu ştiu pe cine, unul dintre parodiatorii comici ai vicleniei hitleriene din România, „sub forţa acţiunii noastre masive şi necruţătoare, se vor preface în fumegînde lumînări de înmormîntare a convoiului de saltimbanci şi de irozi politici pe care­i prezidează”.

Sînt cunoscute împrejurările în care, la 9 decembrie 1933, guvernul liberal, condus de I. Gh. Duca, a dizolvat Garda de fier. Referindu­se la aportul pe care l­a adus în calitate de subsecretar de stat la Ministerul de Interne în reprimarea mişcării legionare, Victor Iamandi a declarat atunci în Parlament: „Am îndeplinit cu credinţă, cu devotament şi cu înfruntarea tuturor primejdiilor personale o acţiune de apărare a ordinei democratice, acţiune pe care actualele majorităţi parlamentare, ca şi opinia publică a ţării, n­au încetat un singur moment de a o aprecia”.

În anii care au urmat, guvernul liberal, condus de Gh. Tătărăscu, a devenit o unealtă docilă a regelui Carol al II­lea. Acesta din urmă a încercat să utilizeze organizaţiile fasciste şi îndeosebi Garda de fier ca o masă de manevră împotriva celorlalte partide politice. Împotriva fascismului s­au ridicat, în întreaga ţară,

Împotriva

„cavalerilor“ bîtei (1)

În diferite discursuri rostite în Parlament, Iamandi s­a ocupat de substratul ideologic al mişcării legionare. Luînd cuvîntul la 9 februarie 1934 în Adunarea deputaţilor, el a calificat „teoriile“ Gărzii de fier drept absurde şi îmbibate de „o însemnată doză de misticism şi fanatism, pe lîngă o foarte mare doză de şarlatanism şi de snobism; şarlatanismul şi snobismul rataţilor vieții politice, care au căutat să intre în cadrul acestei mişcări, misticismul şi fanatismul unui grup, nu prea numeros, de tineri care nu au izbutit să­şi termine studiile şi care îşi închipuie ca au misiunea sfîntă de a deschide ţării acesteia alte drumuri”.

V. Iamandi a demascat rasismul ca o diversiune îndreptată împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Astfel, la 10 martie 1934, răspunzînd unei interpelări făcute de A.C. Cuza în Camera deputaţilor, Iamandi a declarat: „D­lor, să­mi daţi voie, cu toată modestia, să resping de plano teoria aceasta rasistă, (...) teorie care a găsit că rasa germană este cea mai superioară dintre toate rasele, o afirmare de pe urma căreia umanitatea a avut foarte mult de suferit, pentru că agitatorii nemţilor au luat­o în sensul unei realităţi şi au căutat, cu această idee ridicată la paroxism, să stăpînească lumea”.

Se ştie că în 1935 Garda de fier şi­a reluat în mod oficial activitatea, sub sloganul „Totul pentru ţară“. În fruntea acestui partid fascist a fost numit – ca preşedinte – generalul Gh. Cantacuzino­Grănicerul. În cîrdăşie cu reprezentanţii burgheziei monopoliste reacţionare, legionarii au dus o politică antipopulară şi antinaţională, prejudiciind grav interesele poporului nostru punînd în pericol însăşi fiinţa naţională a României.

(va urma)

ION BABICI, doctor în Istorie

Scrisoare trimisă din Jilava, de Victor Iamandi, soției sale, Aneta și fiicei, Adina

Victor Iamandi împreună cu soția

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Capete cu coroană, dar fără minte...

Gîlcevile ambasadorilor

În Biblioteca de stat din München zăcea, acoperit de praf, un voluminos teanc de manuscrise, numărînd 50 ­ 60 de tomuri. La începutul deceniului al optulea al secolului trecut, nunţiul papal, Sebastian Brunner, a purces la cercetarea acestui material de proporţii înspăimîntătoare, prezentînd lumii rezultatul studiilor sale în două volume interesante: Der Humor in der Diplomatie, Viena, 1872. După cum arată şi titlul cărţii, materialul este plin de umor; ceea ce nu trebuie luat în sensul că domnii ambasadori obişnuiau săși condimenteze rapoartele cu anecdote: prin faţa cititorului, frazele se perindă pline de seriozitate diplomatică, conform cu uzanţele de la curte, şi e foarte puţin probabil ca autorii lor să se fi gîndit vreodată la faptul că posteritatea „nerecunoscătoare“ va extrage din ele o lectură distractivă.

Sub ochii noştri se dezvăluie mărunte intrigi de curte, oameni neînsemnaţi care îşi dau aere, probleme de titluri şi ranguri etc., etc.

 La 10 aprilie 1756, ambasadorul austriac deplînge faptul că lacheii săi, deşi îmbrăcați în livrele, trebuie să plătească, ca cetățenii de rînd, taxa de poartă dacă stingerea îi găseşte seara în afara zidurilor oraşului. Oare lacheii ambasadorului bavarez plătesc şi ei, la Viena, o taxă asemănătoare? Răspunsul era da. Dezbaterea problemei ocupă treisprezece coli! În sfîrşit, la 30 aprilie, ambasadorul austriac anunţa că principele elector bavarez a anulat taxa de poartă pentru lacheii ambasadei.

 Și mai nestăvilite se revărsau, în mormanul de rapoarte, discuţiile în legătură cu prioritatea (praecedentia). Ambasadorii nu cedau din privilegiile stăpînirii lor nici cît un fir de păr dintr­o perucă. Principiul director acţiona în dublu sens: să se obţină tot ceea ce i se cuvenea celui pe care îl reprezentau şi să se împiedice ca ambasadorul altui cap încoronat să beneficieze de acelaşi privilegiu.

La Conferinţa de pace de la Karlowitz (1699) s­a găsit o modalitate ingenioasă pentru a preîntîmpina discuţiile dintre ambasadorii austriac, turc, polonez şi veneţian în ceea ce priveşte prioritatea de rang. S­a construit un edificiu rotund, cu o singură sală, în mijlocul căreia se afla o masă. Sola avea patru uşi, în dreptul fiecăreia fiind instalat cortul unuia dintre ambasadori. La un semnal ambasadorii ieşeau, în acelaşi timp, din corturi, intrau în acelaşi timp pe cele patru uşi ale sălii şi cu ostăşească promptitudine se trînteau în acelaşi timp pe scaunele din jurul mesei de şedinţe. În acest chip, nici unul nu s­a simţit prejudiciat în rangul său.

 Marele maestru de ceremonii al Angliei, sir John Finett, relatează în jurnalul său curiozităţile unui ceremonial la care a participat. Jurnalul n­a apărut decît după moartea sa, deci este sigur că și­a scris amintirile doar pentru propria sa plăcere, fără a se gîndi să­l dea publicităţii.

(II)

În această situaţie, era firesc că nunţiului de la Paris i se cuvine să stea la dreapta nunţiului de la Londra. Celor doi arţăgoşi li s­a oferit să­şi aleagă singuri locul. Francezul a ales locul din stînga nunţiului de la Londra, fiindcă în felul acesta era mai aproape de el; spaniolul a optat pentru locul din dreapta nunţiului de la Paris, fiindcă putea fi socotit mai de cinste. Amîndoi erau mulţumiţi...

Dar au fost şi situaţii cînd nu ajuta nici un şiretlic. În astfel de cazuri, ambasadorii soluţionau problema priorităţii pe calea armelor. Întîmplarea de necrezut s­a petrecut în septembrie 1661, la Londra.

 Pe Tamisa sosea în capitala Angliei noul ambasador suedez. Conform etichetei de la curte, îl aştepta echipajul regal care avea să­l conducă spre Whitehall. Cortegiului urmau să i se alăture şi landourile ambasadorilor străini. Acest spectacol a făcut să izbucnească o discuţie furibundă: care trăsură trebuie să o urmeze imediat după landoul ambasadorului suedez, cea a francezului sau cea a spaniolului? Regele a ridicat din umeri: domnii să se înţeleagă între ei. Guvernul englez ştia însă că „înţelegerea“ va degenera într­o încăierare, aşa că a luat toate măsurile ca să fie îndepărtaţi de la locul scandalului londonezii. În faţa portului a fost scoasă armata, care a dat la o parte mulţimea imensă de curioşi. În ce fel îşi vor sparge capetele domnii ambasadori era o problemă de care guvernului puţin îi păsa.

şi şase de ambasadori şi reprezentanţi străini, că Spania recunoaşte prioritatea Franţei. În amintirea importantului eveniment, Ludovic a bătut o medalie. Pe o parte a medaliei se vede un cap încoronat, iar pe cealaltă, Ludovic pe tron şi, în faţa lui, într­o atitudine umilă, marchizul Fuentes, înconjurat de ceilalţi ambasadori.

Cadavrul a fost spînzurat

Magistratul de odinioară se îmbrăca în robă, îşi punea peruca şi, din momentul acela, se dezumaniza, devenind o maşină judiciară, înveşmîntată cu fast oficial... Pedeapsa pe care legea o hotăra pentru delict era aplicată fără cruţare. Nu existau nici nuanţe, nici circumstanţe atenuante, nici clemenţă! Represiunea se exercita chiar şi atunci cînd făptaşul nu putea fi adus în faţa instanţei, ba chiar şi în cazul cînd făptaşul murise între timp. Cînd Carol al II­lea s­a întors în Anglia pentru a reocupa tronul, oliver Cromwel şi alţi cîţiva dintre cei ce luptaseră împotriva monarhiei odihneau sub lespezile de marmură ale catedralei Westminster.

Ambasadorul suedez trebuia să sosească la ora 3 după­masă. Dar încă de la ora 10, trăsura spaniolului se afla la faţa locului, escortată de cincizeci de oameni înarmaţi. Francezul a întîrziat puţin, fiind astfel dezavantajat; în schimb, el dispunea de o sută cincizeci de ostaşi – o sută de pedestraşi şi cincizeci de călăreţi.

A apărut ambarcaţiunea şi ambasadorul suedez a coborît pe uscat, ocupîndu­şi locul în caleaşca regală. În momentul în care cupeul s­a pus în mişcare, cei doi adversari, care se pîndeau reciproc, au şi tăbărît unul asupra celuilalt. Spaniolii s­au desfăşurat în linie de bătaie, barînd drumul, căci trăsura ambasadorului lor, profîtînd de situaţia sa avantajoasă, o pornise la trap în urma trăsurii suedezului. Francezii au tras o salvă de focuri din pistoale şi archebuze, apoi au năvălit cu sabia scoasă asupra spaniolilor. S­a iscat o bătălie în toată legea, în urma căreia au fost omorîti doisprezece oameni şi răniţi alţi patruzeci...

Finett a realizat cea mai izbutită lovitură de maestru atunci cînd a aplanat gîlceava dintre ambasadorul francez și cel spaniol, care erau în veşnică harţă. Problema era care dintre ei să şadă, cu ocazia unei conferinţe, la dreapta nunţiului papal. Nu încăpea nici o îndoială că nunţiul nu avea decît o singură parte dreaptă. Necăjitul maestru de ceremonii a găsit, pînă la urmă, o soluţie magistrală, rugîndu­l pe nunţiul papal de la Londra să­l invite la conferinţă şi pe nunţiul de la Paris. Omul a rîs şi i­a făcut pe plac.

Pentru orice eventualitate, francezii au ţinut în rezervă un grup de călăreţi care aveau sarcina să atace trăsura spaniolilor şi să­i taie hăţurile. Aşa s­a şi întîmplat. Însă, minunea minunilor: săbiile nu reuşeau să taie hăţurile. Spaniolii fuseseră mai şireţi: în loc de curele folosiseră ca hamuri lanţuri îmbrăcate în piele.

Aşa s­a decis soarta bătăliei, nu însă şi cea a priorităţii. De furie, Ludovic al XIV­lea îşi smulgea peruca. A rupt legăturile diplomatice cu Spania. Peste Pirinei sufla vînt de război. Fiind mai slabă, Spania a fost nevoită să cedeze. Ambasadorul spaniol, marchizul Fuenles, a declarat solemn, în prezenţa curţii de la Versailles şi a celor douăzeci

La 30 ianuarie 1661 – aniversarea execuţiei lui Carol I – sicriele lui Cromwell şi a doi dintre susţinătorii săi au fost scoase din mormintele lor şi duse la Tyburn, locul de execuţie al criminalilor de rînd. Acolo, ceîe trei cadavre au fost spînzurate, lăsate să atîrne de funie pînă seara, apoi decapitate şi înmormîntate la picioarele eşafodului. Spectacolul a avut loc în prezenţa unui numeros public: doamnele din elita Londrei au considerat de datoria lor să se abată pe la Tyburn, pentru a se „îmbogăţi cu plăcuta amintire“ a unei privelişti interesante. Ce nervi trebuie să fi avut femeile acelea! Relatînd întîmplările din ziua de 30 ianuarie a acelui an, memorialistul Pepys notează că a ascultat o predică, a primit o scrisoare de la fratele său, apoi a vizitat­o pe lady Batten, care, împreună cu soţia Iui Pepys, sosise chiar atunci de la Tyburn, unde fusese să vadă cele trei cadavre spînzurate. Excursia doamnelor este amintită, fără nici un comentariu, ca lucrul cel mai firesc.

Caracteristic pentru formalismul legislaţiei feudale era faptul că procesul împotriva cadavrului unui acuzat decurgea cu respectarea tuturor normelor procedurale. Diferenţa era doar că se desemna un curator pentru cadavru, deoarece, după cum se ştie, acesta nu putea vorbi şi, în consecinţă, nu avea cum să se apere. N­am putut constata dacă, în cazul lui Cromwell, procesul a decurs după toate formele legale; în schimb, documentele procesului intentat împotriva cadavrului celui care­l asasinase pe regele francez Henric al III­lea se păstrează integral pînă în zilele noastre.

Cu acest prilej au fost ascultaţi nouă martori, care au declarat cu toţii, sub jurămînt, ceea ce toată lumea ştia, şi anume că atentatorul Jacques Clement înjunghiase pe rege, după care soldaţii şi curtenii, năvălind în cameră, ciopîrţiseră pe atentator. Şi totuşi, după obişnuita introducere, sentinţa rostită în numele urmaşului regal, Henric al IV­lea, dispunea: „Urmînd sfatul consiliului judecătoresc, maiestatea sa a hotărît şi hotărăşte: cadavrul amintitului Clement să fie rupt în patru de patru cai, apoi ars, iar cămaşa aruncată în fluviu, pentru ca, în felul acesta, să­i piară pînă şi urma. Dat la St. Cloud, 2 august 1589. Iscălit Henric. Adnotare: S­a îndeplinit în locul şi ziua stabilite“.

Sfîrșit

„MAGAzIN ISTORIC“

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (176)

Literatura (5)

Întîlnirea cu Meng Haoran, vestit poet din Dinastia Tang, numit și „Pustnicul din Munții Porțile Cerbilor“, pe care îl recunoaște drept model literar, îi va marca personalitatea. Conștient de propria sa valoare, Li Bai manifestă tot mai mult dorința sa de a se face cunoscut printr­o existență ieșită din comun, prin care să atragă asupra lui privirile tuturor și chiar pe cea a Împăratului. Reușește să fie invitat la Curtea imperială de către marele Împărat Tang Xuanzong și primește un post de redactor la Academia „Pădurea Pensulelor“ (n.n. –Academia „Pădurea Pensulelor“ era, în Dinastia Tang, un Colegiul imperial unde își desăvîrșeau educația viitorii miniștri). Devenit curtean, Li Bai scrie versuri proslăvind trecutul, evocîndu­i pe bravii eroi Zhuge Liang, Xie An, LII Shang, Zhong Lang și Lu Zhonglian, cîntă nostalgic munții și apele țării. Meditează la soarta omului și a lumii, slăvește vinul și iubirea, dar se dovedește neîndemînatic în alcătuirea de ode închinate suveranului. Invidiat pentru talent și suspectat de necredință, i se reproșează dragostea de libertate. Prea mîndru ca să suporte atmosfera de intrigă ce se crease în jurul lui, Li Bai părăsește China imperială și capitala Chang’an, nu mai înainte ca, împreună cu cel mai bun prieten al său, He Zhizhang, și cu poetul Zhang Zhihe, să fi pus la cale cîteva petreceri răsunătoare, modalitate de a­și exprima disprețul pentru degradarea morală a dregătorimii, pentru impostura și lipsa ei de sinceritate. Urmîndu­și destinul de poet rătăcitor, Li Bai se îndreaptă spre Yanzhou, unde i se stabilise familia, luîndu­și ca punct al peregrinărilor ținutul Liangyuan. La Bianzhou se întîlnește cu Gao Shi – poet renumit din Dinastia Tang – și cu Du Fu, celălalt mare corifeu al poeziei chineze clasice. Apoi își continuă drumul spre miazăzi și, timp de zece ani, colindă întreaga Chină trecînd prin locuri mereu noi, avid de descoperiri, ducînd o viață agitată și aventuroasă. În cele din urmă, obosit de drumuri și de

Bolile și Istoria (54)

Probleme actuale de spraviețuire (5)

În fine, o a treia direcţie de răspîndire a fost constatată în Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Europa de Est, Asia şi zona Pacificului, unde virusul pare să nu fi fost prezent pînă la mijlocul anilor ’80, iar boala s­a dezvoltat ca urmare a contactele cu oamenii infectaţi, provenind din cele două arii menţionate anterior. Către sfîrşitul anului 1998, OMS a dat publicităţii un raport potrivit căruia numărul deceselor cauzate de boală, de la declanşarea epidemiei, se apropia de 12 milioane, iar alte 30 milioane de persoane erau infectate cu virusul HIV. Statisticile mai demonstrau că peste două treimi din numărul total al celor infectaţi proveneau din zona sub­sahariană.

În cel puţin patru ţări – Zimbabwe, Botswana, Namibia şi Swaziland – rata infecţiei printre adulţi a depăşit 20%, ceea ce înseamnă că fiecare 20 de persoane din 100 sînt infectate cu HIV! În ciuda importanţei avute de California şi zona New York, ca focare primare ale bolii, la începutul anilor ’80, în răspîndirea rapidă a virusului, trebuie să subliniem că la sfîrşitul anilor ’90, teribila maladie a devenit un blestem aruncat tot asupra lumii a treia. Mai tragic este faptul că SIDA s­a „reîntors” în Africa sub forma unei virulenţe ieşite din comun. Rapida dezvoltare pe care boala a cunoscut­o, cu precădere în regiunile centrale şi sudice ale continentului african nu a făcut decît să agraveze situaţia, şi aşa instabilă din zonă, şi să genereze noi tensiuni pe acest continent frămîntat, în primii ani ai Secolului XXI.

Mobilizarea internaţională, nu doar a guvernelor, dar şi a întregii comunităţi medicale împotriva ameninţării pandemiei a fost în multe privinţe impresionantă. După cum preciza Mirko Grmek, „Grandoarea medicinei contemporane poate fi apreciată în rapiditatea cu care unele probleme complexe ridicate de SIDA au fost rezolvate: semiotica şi patologia bolii, natura

soartă, se retrage în pustietatea Munților Mormintelor. Ultimii ani de viață și­i leagă de Rebeliunea lui An Lushan – 755 – înrolat ca soldat în Armata imperială. Înfrîngerea suferită de vechioul împărat și urcarea pe tron a rebelului Li Xiang, sub numele de Tang Xiaozong îi aduc o deportare pe viață în îndepărtatul ținut Yelang. Poetul cel mai original al Secolului al VIII­lea, natură genială prin complexitatea capacității intelectuale și starea de spirit romantică, Li Bai scrie o lirică de o mare diversitate tematică, cuprinzînd poezia de inspirație socială și cea eroică, poezia de dragoste și de natură, poezia filosofică și de pahar/de beție, poezia mistică și a singurătății, cu puncte de întrepătrundere și de trecere de la o temă la alta. Fugind de rigorile versului clasic, expresie a atitudinii sale neaservite, Li Bai își îndreaptă preferințele spre versul liber. Inovațiile și libertățile pe care și le îngăduie ca poet, apropie versul său de poezia populară. Astfel, reînnoind farmecul creației populare lirice din „Cartea Cîntecelor“, din „Strofele Țării Chu“ și din Cîntecele yuefu din dinastia Han, Li Bai valorifică forța de expresivitate a limbii vii, într­o poezie de meditație asupra spațiului mitologic, refăcînd lumea veche prin înțelegerea sa de poet romantic. În diversitatea și amplitudinea temelor abordate de imaginația sa poetică, fie că este vorba de războaie pustiitoare – ca în cele 59 de poezii din ciclul „Stil vechi“, de drama femeii născute sub zodia marasmului social, ca în „Tînguirea corbilor în miez de noapte“ sau de dragoste și pietenie, cărora le sînt dedicate filigranatele versuri pline de înfiorare din poemele „Cîntece din Changgan“ și „Cîntece din Juangxia“ –observația obiectivă este supusă de fiecare dată unei modalități romantice de tratare, trăirile omenești sînt mereu turnate în forme poetice de o profundă vibrație lirică. Fără să se poată vorbi de o puritate romantică în cazul lui Li Bai, altitudinea acestei stări nu are termen de comparație. Astfel, dacă la peisagiștii Secolului al VIII­lea – Wang Wei și Meng Haoran – descripțiile de natură formează cadrul potrivit declanșării efluviilor lirice, născute chiar din contactul poetului cu natura, la Li Bai raportul este invers – tumultul său sufletesc

agentului cauzal, căile de infecţie şi supravegherea epidemiologică”. Totuşi, aşa cum specifică acelaşi autor, în ciuda acestor progrese, încă nu a putut fi găsit un leac acestei maladii, iar lacunele medicinei actuale „sînt cu atît mai evidente într­un moment în care ar trebui să trecem de la înţelegerea cauzelor şi efectelor bolii la acţiunea directă împotriva ei”. Rolul vital care a început să fie jucat, în bătăliile moderne împotriva bolilor, de către imunologie nu a fost niciodată mai evident decît într­o asemenea conjunctură, cînd savanţii s­au văzut confruntaţi cu o maladie care atacă însuşi sistemul imunitar. În ciuda noilor progrese în sfera medicinei moleculare, înregistrate către finele Secolului XX, nici un vaccin sau tratament eficient al bolii nu a fost încă descoperit. Costisitoarele terapii medicamentoase, bazate pe „inhibitorii proteici” au adus speranţe celor infectaţi cu HIV, în sensul că au mărit considerabi perioada de timp dintre infectare şi declanşarea propriu­zisă a bolii. Dar aceste succese relative au avut, paradoxal, darul de a încuraja libertinajul sexual, ce cunoscuse o scădere evidentă, în urma masivelor campanii publicitare iniţiate de autorităţile occidentale. În privinţa celorlalte regiuni ale lumii unde SIDA face ravagii, lipsa de educaţie şi mai ales insuficienţa fondurilor limitează lupta împotriva răspîndirii virusului letal, ducînd la situaţii în care cele mai complexe mijloace profilactice par a fi prezervativele şi medicamentele paleative. Aici, milioane de oameni au intrat în noul mileniu sub spectrul unei maladii cu nimic diferită decît temutele molimi medievale.

Şi abia începuse acest al treilea mileniu al erei creştine, cînd, în 2003, lumea era din nou îngrozită de o altă epidemie ciudată, cum nu se mai auzise pînă atunci. Era vorba despre un tip letal de pneumonie, numită curînd SARS (sindromul respirator acut sever), care a fost semnalată pentru prima dată în China, unde secretomania specifică a determinat autorităţile comuniste să evite alarmarea Organizaţiei Mondiale

are nevoie de cadrul natural adecvat ca să se poată exterioriza. Pentru etalarea sentimentului, Li Bai se folosește de o panoramă naturală grandioasă, viziunea sa hiperbolică făcînd din elementele naturale elemente furtunoase, asemănătoare ființei lui supuse suferinței, ca în poeziile, dintr­un ciclu de patru, intitulat „Beau singur sub lună“. În continuare dăm ca exemplu un fragment din acest ciclu de poezii: „Sub bolta tămîioasă, la ulcele de vin bătrînesc,/ Cu buni ortaci ceas bun hălăduiesc,/ Luna de sub zăpezi mărmurite își pleacă aureola sticloasă;/ Cînd eu îi fac celui din cer o temenea,/ Alături de-a treia umbra mea se lasă./ Îi e sete lunii, dar trebuie s-o las neadăpată să rămînă;/ Numai umbra ridică paharul în mînă./ Dar dumneaei nu capătă un strop, nici pic.../ Ci, uite-o pogorînd dintre stele,/ Cum rîde luna făcînd haz de cîntecele mele...“. Apele și munții țării, pe care i­a cutreierat întreaga viață, apar în poezia lui Li Bai ca niște punți între Cer și Pămînt, între Prezent și Veșnicie. Slăvirea forței celor două mari fluvii – Fluviul Galben și Fluviul Albastru, care își urmează drumul din Muntele Cosmic și pînă la Marea Galbenă – devine expresia superlativă a vigorii neamului, la care se adapă poetul pentru a­și întări propriile forțe, împuținate în lupta cu Destinul. Și, tot la fel, peisajul montan nocturn, luminat doar de raza lunii creează atmosfera potrivită meditației, coborîrii în sine și visării, o mărturie directă fiind poeme precum: „Cîntecul lunii din Muntele Maiestuos“, „Reverie în Muntele de Răsărit“, Meditație într­o noapte cu lună“ etc. În „Rapsodia Rîului Lu“, comuniunea dintre poetul Li Bai și natură este absolută: „Abia șoptește unda/ În ceasul vesperal./ Își oglindește luna/ De toamnă chipul pal.// Și-atîta de adîncă/ Tăcerea e că aud/ Cum lotusul suspină/ Pe-adîncul lac din sud.// Și parcă îmi șoptește/ Cu glasul stins, mereu/ De-adînca lui tristețe să mă-ntristez și eu“. Extazul poetului în fața naturii are ca rezultat înțelegerea adevărurilor celor mai simple despre viață: natura este veșnică și infinită, în vreme ce viața omului este scurtă.

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

a Sănătăţii, încă de la apariţia primelor cazuri, în aşa fel încît iniţial puţini au fost aceia care au cunoscut natura şi adevărata dimensiune a problemei. Atunci cînd, în sfîrşit, guvernanţii de la Beijing au recunoscut că se confruntă cu o boală misterioasă, răspîndirea acesteia, prin intermediul transporturilor aeriene, deja începuse. În absenţa unui vaccin, prima linie de apărare a reprezentat­o purtarea unor măşti chirurgicale, pentru a împiedica venirea în contact cu aerul contaminat. Aceste măşti au devenit curînd recuzită obligatorie pentru toţi locuitorii din Beijing şi Toronto, oraşul canadian unde boala a făcut cele mai numeroase victime, din lumea occidentală. Pieţele financiare internaţionale au fost zguduite de declanşarea epidemiei, iar veniturile provenind din transportul aerian şi turism, în Asia, s­au redus dramatic. În aceste condiţii, OMS a avut suficient timp la dispoziţie pentru a coordona eforturile destinate limitării epidemiei şi avertizării populaţiei de pe întreaga planetă asupra potenţialului distructiv al virusului SARS. Chiar şi aşa, epidemia a făcut rapid aproape o mie de victime, fiind răspîndită în numai puţin de 72 de ţări. Savanţii au ajuns rapid la concluzia că SARS, ca şi SIDA, reprezintă forma umană a unei maladii transmibile de la animale – în acest caz principalul suspect fiind zibeta, un mamifer asemănător nutriei, foarte apreciat în gastronomia chineză. Deşi epidemia din 2003 nu a făcut un număr mare de victime, pe plan internaţional, în ciuda răspîndirii ei, revenirea a maladiei SARS ca şi izbucnirea şi rapida globalizare a altor boli contagioase, constituie o ameninţare reală. Mai mult decît atît, într­un mileniu care a început cu ororile prăbuşirii celor două turnuri World Trade Center din New York, pe 11 septembrie 2001, teroriştii par la fel de înclinaţi să folosească, spre a îngrozi lumea, nu doar armele convenţionale, ci şi pe cele biologice, ca mijloc potenţial de distrugere în masă.

(va urma)

F REDERIC k C ART w RIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

Memorialistul Raul Dona are si spirit critic ,

S­au scurs peste doi ani de la sărbătoarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, și cine nu și­a pierdut obiceiul de a cutreiera prin anticariate și librării tot mai găsește lucrări consacrate mărețului eveniment. Așa cum mi s­a întîmplat și mie recent, norocosul cumpărător a trei lucrări. Despre una dintre ele, ,,Jurnal intim”, de Arabella Yarka, am scris deja. A doua, ,,Jurnalul unui medic militar”, de Raul Dona, intră astăzi în discuție. Iar ultimul, ,,Jurnal de război din anii 1914­1919’”, de Petre Ugliș Delapecica, își așteaptă rîndul pentru nu se știe cînd, fiindcă este scrisă într­un limbaj aproape școlăresc și destul de căznit, care nu prea îndeamnă la lectură decît în viteză și pe diagonală, motiv pentru care greu să găsești pe cineva să facă vreun comentariu. Ne­am gîndit că, pentru o recenzie a cărții doctorului Raul Dona (1873­1924), fiul generalului Nicolae Dona, erou în Războiul de Independență din 1877­1878, e musai să o luăm de departe. Anume de la scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea (18581918) și cele patru fiice ale sale, sortite a avea o viață lungă. Prima, Cella, pianistă și scriitoare, a trăit 104 ani. Margareta (Bebe), a fost profesoară de Română și Franceză și membru de vază a Cenaclului ,,Sburătorul”, condus de criticul Eugen Lovinescu. Din nefericire, o depresie cumplită a împins­o la sinucidere pe cînd abia împlinise 49 de ani. A treia născută a fost Niculina, pictoriță (91 de ani), care s­a căsătorit, în 1916, cu doctorul Raul Dona. I­a urmat Henrieta, arhitectă (95 de ani).

Manuscrisul cărții ,,Jurnalul unui medic militar” a stat multă vreme în colecția de documente, fotografii, scrisori, agende și tot felul de alte însemnări literare rămase de la Emilia Şt. Milicescu, principala biografă a lui Barbu Delavrancea. Avea aproape 90 de ani cînd am cunoscut­o, dar tot își mai conducea mașina, o Dacie roșie, la concurență cu Mitzura Arghezi, o altă longevivă, cînd venise la Revista ,,România Mare”, pe la începutul anilor ‘90, să discute cu Vadim publicarea unui serial despre Delavrancea. Mai departe, Viorica Milicescu, fiica biografei, a descoperit manuscrisul și l­a încredințat Editurii ,,Humanitas”.

Pe lîngă notațiile propriu­zise, jurnalul doctorului Raul Dona, care își începe confesiunile la data de 27 ianuarie 1917 la Vaslui, cuprinde și o serie de desene și acuarele, reprezentînd­o pe micuța tot Niculina (Nuni, Nuca, Lenina) Dona.

În august 1916, România intrînd în război din partea Antantei, doctorul Raul Dona este mobilizat și trimis la spitalul militar improvizat la Cernavodă. Apoi pe Valea Oltului, unde se dăduseră lupte grele, și la Bicaz. Peste cîteva luni, ocuparea Bucureștilor fiind iminentă, întreaga familie Delavrancea, în frunte cu scriitorul Delavrancea, ajuns ministru conservator, se refugiază la Vaslui. Primele însemnări ale memorialistului cuprind aspecte privind societatea românească în genere, politicienii, prietenii, suferințele uriașe provocate de război mai ales în rîndurile populației sărace. Ca atare, curtea regală, guvernul, instituțiile mai importante și populația mai cuprinsă încep exodul spre Moldova cu ce pot: trenul, automobilul, camioanele militare, căruțele, bicicletele sau chiar pe jos. La fel ca mai toată populația Vasluiului, și soții Dona trăiesc într­o mizerie cumplită. Prețurile exorbitante fac să crească numărul înfometaților. Medicamentele, spirtul medicinal sau lemnele de foc se scumpesc și ele. Nici apa potabilă nu se mai găsește. Populația vasluiană se uită urît la refugiații bucureșteni, socotindu­i, pe bună dreptate, vinovați de starea ei mizerabilă. Drept răzbunare, negustorii de tot felul, dar mai ales evreii, dublează și chiar triplează prețurile la hrană mai ales.

Ca niște bestii se comportă primarul orașului, liberalul Motaș, aliat cu prefectul Eduard Ghika. Ei și acoliții lor fură chiar și hrana ostașilor, făcînd provizii pe care le revînd la suprapreț.

Pe lîngă talentul literar, în mod surprinzător, medicul Raul Dona se impune și printr­un puternic simț al dreptății, grefat pe o moralitate fără cusur. Și rezultatul se vede chiar din primul capitol al cărții. Pînă la el, nici un memorialist nu a demascat racilele societății românești burgheze cu atîta curaj și nu a deplîns soarta tragică a celor săraci. Dacă i­ar fi citit jurnalul, cu siguranță că ideologii literaturii proletcultise din anii ‘50­’60 ar fi apelat la Raul Dona și l­ar fi plasat alături de alți scriitori progresiști precum: Bălcescu, Sahia, Pincio, Tradem, Neculuță.

30 ianuarie 1917. Cheltuielile cu războiul sînt suportate tot de populație. Ca atare: ● pîine mizerabilă, făcută din făină stricată și din ce în ce mai puțină, carne de culoare suspectă din animale bolnave, în lambă nu e chicătură de gaz. ● În spitale se moare de foame și de frig. Lipsesc medicamentele de tot felul. Pansamentele, pline de sînge și de puroi, sînt luate de la morți și puse pe răniții abia sosiți. Nu e nici săpun. ● Nepăsare generală și în armată, hoție și neprofesionalism la cadrele de conducere.

2 februarie 1917. De avansat, avansează doar lichelele și trepădușii. La fel stau lucrurile și cu distribuirea decorațiilor. Oamenii devotați și capabili sînt menținuți buni în grad (așa cum este cazul și cu doctorul Dona). ● Generali și colonei ticăloși vînd civililor bunuri care ar trebui împărțite soldațiloruniforme, rufărie, medicamente, hrană, cărbuni și lemne de foc. Cîtă jale și indiferență! ● Cu se s­au ales eroii care au înfăptuit România Mare? Cu moarte, boli și suferințe de tot felul, mîini întinse pe marginea drumurilor. Unii dintre ei arborează chiar și decorații.

● Raul Dona amputează picioarele unui soldat.

– Cum ai degerat?

– Eram mai mulți într­o cameră și văzîndu­mă țigan, m­au dat afară, în zăpadă. Am dormit lîngă ușă, ca un cîine, căci venea puțină căldură pe dedesubt. Și mi­au înghețat picioarele...

Dacă nu moare de complicații post operatorii, încheie doctorul, va trece cîntînd la vioară prin cîrciumi sau va sta la vreun colț de stradă...

● Tifosul face ravagii și printre medici și sanitari. Sătul să tot fie gonit dintr­un spital într­altul, un bolnav se revoltă: ,,Vin de la alt spital, de unde mi­au spus că nu mai au nici un loc liber. Am venit la voi și mor aici, în ușa voastră, dacă nu mă primiți. Nu mai plec de aici! Am fost în luptă, m­am bătut, am fost rănit. Și acum, grav bolnav, să nu găsesc, în tot orașul, nici un ajutor, cît de mic, să mă vindec?...”

7 martie 1917, Vaslui. ,,Doctorul Gogu Melik s­a îmbolnăvit de tifos ­ spasme, cunoștință pierdută, delir continuu. Prietenul meu are puține șanse să scape...”

18 martie, Vaslui. ,,Mult își mai bate joc Statul Român de noi, bieți răbdători și supuși, ca boii la

jug. Veni­va oare vreodată ziua răfuielilor? (...) Administrația spitalelor e un jaf ignobil: cînd nu e una, cînd nu e alta, cînd unul ia tot și altul nu mai ajunge să capete...” ●,,Muică, Popovici, Iliescu, Cocorăscu, Socec, Crăiniceanu, Basarabescu și alții sînt generali aproape sigur trădători, căci prea sînt mari tîmpeniile lor, oricît de proști ar fi în realitate. Toți sînt cumpărați și ademeniți de nemții care mișunau prin țară și de agenții lor români, cumpărați și ei, fiindcă atîta așteptau, să se vîndă...” ● ,,Dacă aș fi crezut că sub nemți e mai bine pentru români, i­aș fi aprobat, căci nu ne strică ordonarea nemțească și să ne pună pe muncă cinstită, sfîrșindu­se odată cu hoțiile sistemului turcoruso­român. Noi ne rățoim, furăm și tragem chiulul. Cine e mai arivist, mai escroc și mai mizerabil ajunge departe, ministru, și pozează în patriot și om cinstit, cetățean onorabil și eroul nației...” ● Și memorialistul francez Marcel Fontaine, membru în Misiunea Militară Franceză, condusă de Henri Berthelot, participantă în primul război mondial alături de Armata Română, ne­a lăsat pagini despre caracterul infect al unor ofițeri români. Ca, bunăoară, acel medic militar care își evacuase bolnavii din spitalul improvizat într­o baracă, silindu­i să stea în aer liber, în ploaie, fără medicamente, fără nimic. Fiindcă derbedeul avea chef să petreacă cu muieri la adăpost, în spital. Și mai face o observație ofițerul francez: nu­i suficient să­ți inspectezi subordonații și să le dai ordine. Mai trebuie și să controlezi cum ți­au îndeplinit ordinele și eventual să dai pedepse pentru insubordonare.

Iulie 1917. Este detașat la Iași, unde găsește aceeași situație: mizerie, praf și foamete, ruși beți. Prilej de a­i compara cu românii. ,,Diferența dintre ai lor și ai noștri este colosală. Nu au nici un simț de respect. Sînt vecin cu ofițeri ruși, mai toți colonei. Nu se sfiesc să cînte toată noaptea, de a juca dansuri, a vorbi tare și a se certa. Dacă le zici ceva sau îi reclami, te poți trezi cu o grenadă aruncată pe fereastră. Sînt tare sălbatici”. ● Găsesc primele date privitoare la un escroc de talie internațională, liberalul Alecu Constantinescu, poreclit, pentru caracterul său de bronz, Porcul (1859­1926), avocat, parlamentar, ministru. De mult ce și­a iubit țara, cînd a murit, Pamfil Șeicaru i­a publicat necrologul cu un titlu bine ales: ,,Porcul și­a dat ultimul grohăit”, apropo de porecla de care politicianul era foarte mîndru. ● Notația din data de 8 mai 1917 face referire la spitalul din Coțofenești, Putna, astăzi Bacău, și tresar. Coțofenești? Fănuș Neagu scrisese că acolo făcuse Regina Maria niște orgii cu ofițeri români și francezi, plus cîteva dame de onoare. Dar memorialista Arabella Yarka susține că totul este o calomnie, căci a cunoscut­o bine pe Regină și nu s­ar fi pretat la așa ceva. Păcat, căci mă dau în vînt după notațiile intime. ● Deși era ginerele ministrului Delavrancea, doctorul Dona își procura cu greu hrana și celelalte lucruri de care avea atîta nevoie. ● Cică la retragerea sa din Muntenia, primministrul I.I.C. Brătianu și­a transferat pe calea ferată tot vinul, la Galați, cum văzuse toată lumea. Și alți demnitari s­au folosit de vagoanele statului în scopuri personale, deși armata era prioritară. ● Doctorul Raul Dona nu se dezminte nici la sfîrșitul notațiilor sale. S­au descoperit la Ciurea, într­un depozit de muniții, produse de băcănie întru folosul generalilor, marfă adusă în vagoanele militare. S­a declanșat o anchetă, dar, de plătit, avea să plătească vreun amărît de acar sau vreun subofițer, cum s­a obișnuit întotdeuna la noi. ● Să vedeți ticăloșie. Pe de o parte, luptam împotriva nemților, dînd mari pierderi în oameni și materiale, iar pe de altă parte le făceam propagandă. Așa cum se întîmpla cu Revistele ,,Viața Românească”, fondată de C. Stere, un germanofil neînfricat, și ,,Minerva”, publicații apărate de furia ieșenilor de soldați înarmați, nu de poliție.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Charlie Chaplin – „Ca să fac o comedie, am nevoie doar de un parc, un poliţist şi o fată drăguţă”

Născut la Londra, pe 16 aprilie 1889 (deşi aceste informaţii nu au fost niciodată găsite în registrele oficiale), Chaplin a fost fiul lui Hannah şi al lui Charles Chaplin (paternitatea este un alt lucru incert din biografia actorului). Mama sa, o actriţă măruntă, era mai mereu prin spitale, din cauza problemelor psihice, iar tatăl său, cîntăreţ, şi­a părăsit familia şi a murit din cauza alcoolismului, în 1901.

Copilăria lui Chaplin s­a derulat, aşadar, în camere de hotel şi în case de orfani. Sărăcia din aceşti primi ani de viaţă l­a inspirat pentru costumaţia Vagabondului, care avea întotdeauna pantofii scîlciaţi şi pantalonii prea largi. Din cauza problemelor a fost nevoit să abandoneze şcoala şi a început să joace în spectacole de vodevil de la vîrsta de zece ani. După mai multe turnee prin ţară şi roluri în spectacolele londoneze, s­a alăturat companiei de teatru conduse de Fred Karno, cu care a şi plecat într­un turneu în SUA, în 1913. Iar pentru el, America s­a dovedit a fi Tărîmul Făgăduinţei. A fost remarcat după doar şase luni de turneu, iar în septembrie 1913 i s­a oferit un contract de 150 de dolari pe săptămînă, la studiourile Keystone. Şi cum tînărul Charlie Chaplin îi părea şefului său mult mai tînăr decît în realitate – avea, atunci, 24 de ani –a fost nevoit să aştepte pînă în luna ianuarie a anului 1914 pentru a putea începe filmările. Pe 2 februarie, apărea primul său film. Restul a fost tăcere. La propriu.

Au urmat nenumărate filme, iar popularitatea actorului în epoca cinematografiei mute devenea incomensurabilă. De fapt, se spune că în anii ’20 era cel mai cunoscut om din lume. Însă epocile moderne îi

Aºa vă place Istoria?

Grădina Oteteleşanu (II)

La îndemnul lui Muzicescu şi Gheorghe Dima, studiază şi absolvă Conservatorul, mai apoi este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti ca tenor, la secţia operă, apărînd în roluri mici din spectacolele: Fata mamei Agnot de Ch. Lecocq, Voievodul ţiganilor de Johann Strauss, Hughenoţii de Giacomo Mayerbeer, Tannhäuser de Wagner, dar şi în grădini de vară, aşa cum a fost în 1898 la Grădina Cazino alături de trupa de operetă condusă de Nicu Poenaru, avîndu­i parteneri de scenă pe actorii Ion Brezeanu, Petre Liciu, Lucreţia Brezeanu, Ion Montaureanu.

Operetă a mai cîntat şi în trupa lui Grigore Gabrielescu, pe cînd acesta fondase o trupă la teatrul Craiova. În paralel cu activitatea de tenor, Grigoriu cochetează şi cu arta scrisului, astfel îl întîlnim ca autor dramatic prin feeria Zîna Carpaţilor şi comedia în trei acte Don‚ Vagmistru, care va cunoaşte un real succes datorită magistralei interpretări pe care a dat­o Vasile Toneanu ţiganului gornist Cărăbuş, iar Iancu Petrescu vagmistrului Trăsnilă. Este preocupat de educaţia copiilor prin teatru, scriind Teatrul de familie, volum care cuprinde mici scenete pentru şcolari. Mai scrie şi un act alegoric, Visul României, pentru serbarea de 10 Mai, organizată la Ateneu de către corpul didactic bucureştean. Textul a declanşat un scandal din cauza cenzurii aplicate de către însuşi şeful guvernului de atunci, Dimitrie Sturdza. Grigoriu a fost un patriot care a luptat cu arma sa: promovarea culturii româneşti. A fost profesor de muzică la Institutul Pompilian, proprietar de tipografie, inspector muzical în Ministerul Instrucţiunii Publice, inspector al teatrelor săteşti; a scris şi în publicaţiile vremii; a luptat pentru răspîndirea muzicii noastre populare şi pentru înfiinţarea în Regat a reuniunilor corale, activînd în cadrul Societăţii Tinerimea

prind mereu pe oameni nepregătiţi să renunţe la trecut, prea organic legaţi de el. Aşa cum în era invaziei de biţi ziarul tipărit încă se „încăpăţînează“ să rămînă o dovadă palpabilă şi nu o amintire, Chaplin a fost singurul producător de la Hollywood care mai făcea filme mute în plin avînt al filmelor sonore. „Goana după aur/ The Gold Rush“, „Luminile oraşului/ City Lights“, „Timpuri/ Modern Times“ şi „Dictatorul/ The Great Dictator“ sînt doar cîteva dintre capodoperele care l­au transformat pe Chaplin într­un idol şi, cu toate că a apelat la muzică şi efecte sonore (în „Timpuri moderne“ vocea lui este imprimată pe o melodie), abia „Dictatorul“ este primul film în care vorbeşte cu adevărat. „Eram hotărît să continui să fac filme mute. Am fost un mim, iar în acel mediu, al filmelor mute, eram unic şi, fără falsă modestie, un maestru“, explica Chaplin atitudinea cu care a sfidat progresul tehnic. Şi­a continuat prodigioasa carieră cu filme sonor, ba chiar a încheiat­o astfel. Dar poate muzica sa a „vorbit“ mai mult. Pentru mulţi dintre noi încă răsună, printre amintiri, genericul Telecinematecii: piesa „This Is My Song“, din coloana sonoră a filmului „Contesa din Hong Kong“. Cît despre Vagabond, spiritul lui nu mai rezona cu noul Hollywood, cu timpurile moderne. „El nu şi­ar mai fi găsit locul, acum. Lumea a devenit mai disciplinată. Şi nu, nu e mai fericită, în nici un caz. Vagabondul aparţine unei alte epoci“, mai spunea Charlie Chaplin.

Chaplin a ştiut să profite de popularitatea imensă de care s­a bucurat şi a transformat­o, pragmatic, în avere şi autonomie artistică. Şi­a fondat propria companie, United Artists, şi, treptat, a început să facă totul singur:

Română; a făcut parte din grupul celor care au susţinut organizarea unui congres latin la Roma, recitînd acolo Santinela la Dunăre, aleasă special pentru ca publicul (poezia era tradusă în limba italiană) să afle că poporul român are origine latină; a condus coruri bisericeşti; a organizat turnee artistice în toată ţara; a mers la Chişinău, cînd teritoriul Basarabiei nu aparţinea României, făcînd propagandă culturală românească. Pe toate le­a onorat cu seriozitate şi devotament. Dar cel mai important lucru pe care 1­a înfăptuit a fost întemeierea la Bucureşti a unui ansamblu profesionist şi permanent de operetă, Compania Lirică Română.

* * *

Cererea de aprobare a deschiderii stagiunii de vară în Parcul Oteteleşanu datează din 20 aprilie 1904. Iată cum suna solicitarea trimisă Direcţiei Generale a Teatrelor:

„Domnule Director, Subsemnatul Const. Grigoriu artist luînd pe a mea seamă conducerea unei trupe de operă, operetă şi comedie, formată din elemente româneşti, spre a da reprezentaţiuni în Parcul zis Oteteleşanu precum şi în alte săli şi grădini de spectacol din capitală şi provincie, cu începere de la 10-15 iunie anul curent; cu un repertoriu format din piesele notate pe contra pagină şi în afară de aceste piese mă voi servi şi de vechiul repertoriu deja jucat în capitală de trupele de operă şi operetă. Pentru care vă rog respectuos a mi se da cuvenita autorizaţie spre a mă servi la trebuinţă.

Constantin Grigoriu, Artist, Clopotarii noi 88.”

Ceva mai jos prezintă şi repertoriul: ,,Operete: Das Model, La petite maison. Femeia lui papa, Cursarii, Die Geisha, Frumoasa Galateea. Opere: Vice Amiral, Orfeu în infern, Crispino e la Comare. Operete originale: Sergentul Cartuş (de Apostolescu şi Dumitrescu), Bujor (de Grigoriu şi Speranţă)”.

Și Velimir Maximilian ne­a lăsat mărturii despre deschiderea Grădinii Oteteleşanu:

era actor, scenarist, regizor, producător, monteur şi chiar compozitor al muzicii. În 1916, la doi ani de la debutul în film, cîştiga 10.000 de dolari pe săptămînă, iar asta l­a transformat în cel mai bine plătit actor din lume, la vremea respectivă. În plus, frenezia Vagabondului – păpuşi, reviste comice, chiar şi cocktailuri – i­a sporit considerabil averea. Unii dintre admiratorii săi celebri au fost George Bernard Shaw, Marcel Proust şi Sigmund Freud, iar generaţia beatnicilor l­a considerat un idol. Printre actorii care au recunoscut că au fost puternic influenţaţi de stilul lui Charlie Chaplin se numără „vagabondul“ indian Raj Kapoor şi mimul francez Marcel Marceau.

Pe cît de prolifică i­a fost cariera, pe­atît de tumultuoasă a fost viaţa personală a marelui actor. Acesta a fost căsătorit de patru ori şi a avut zece copii. Primul mariaj a avut loc în 1918. Actorul avea 29 de ani, iar soţia sa, actriţa Mildred Harris, doar 16. Diferenţa de vîrstă n­a fost niciodată un impediment pentru Chaplin, iar următoarele mariaje aveau s­o dovedească. Mildred i­a dăruit un fiu, care a murit la doar trei zile după naştere. La 35 de ani s­a căsătorit a doua oară, cu Lita Grey. Şi ea era tot o actriţă de 16 ani. Din această căsătorie Chaplin a avut doi copii. A treia femeie care l­a adus pe Chaplin în faţa altarului, la 47 de ani, a fost actriţa Paulette Goddard (25 de ani). După acest divorţ, ultimul, cineastul s­a căsătorit, la 54 de ani, cu Oona O’Neill (18 ani), fiica dramaturgului Eugene O’Neill. Diferenţa de 36 de ani nu i­a împiedicat să aibă opt copii şi un mariaj care a durat 34 de ani, pînă pe 25 decembrie 1977, la moartea lui Charlie Chaplin. La doar două luni după ce a murit, trupul actorului de comedie a fost furat din cimitirul din Elveţia unde fusese îngropat, iar hoţii i­au cerut văduvei sale o răscumpărare de 600.000 de dolari. Autorităţile i­au arestat pe doi dintre cei implicaţi, iar scriul cu trupul actorului a fost recuperat.

IsTorIEPEsCUrT.ro

„Dar tocmai această închiriere a făcut pe mulţi să considere întreprinderea plănuită de Grigoriu ca născută moartă. Parcul Oteteleşanu, înconjurat de ziduri ce împiedicau privirile spectatorilor, era necunoscut. Servise doar la rare chermese, date de către protipendada bucureşteană. [...] Se mai spunea că plantaţia parcului era periculoasă sănătăţii. Răutăcioşii spuneau că odată cu biletul de intrare în parc e bine ca spectatorii să-şi ia şi un bilet de băi la Techirghiol. Reumatismul cică este sigur... Se mai spunea că este atîta igrasie şi frig în parc, încît antreprenorul restaurantului Tomek (pe locul unde se află astăzi Teatrul de Estradă) nu cumpăra vara gheaţă. Lega sticlele de vin cu sfoară, le lăsa jos în parc şi după un minut le ridica îngheţaţe”.

Cu toate greutăţile inerente începutului de drum, cu toate zvonurile potrivnice, la 26 iunie 1904, pe scena grădinii de vară Oteteleşanu au răsunat vocile lui Nae Ciucurette, Ion Băjenaru, N. Niculescu­Buzău, Gogu Carussy, Velimir Maximilian, Leontina Ioanid, Anna Grand în opereta Prinţesa de Canari pe muzica lui Charles Lecocq. Frumos montat – în decoruri şi costume de epocă – spectacolul suferă însă critici nefavorabile din pricina şarjelor la care interpreţii apelaseră prea des şi din pricina textului considerat a fi plin de vorbe seci: „Eu sînt generalul Bombardos!/ Du-te la dracu de scîrbos!/ Eu sînt generalul Pataquès/ Vedea-te-aş sus pe meterez!”

După două reprezentaţii, spectacolul a fost retras de pe afiş. Şi piatra de temelie a Companiei Lirice Grigoriu a fost pusă cu prilejul celei de a doua premiere, Vînt de primăvară de Joseph Strauss. S­a jucat de şapte ori, ceea ce însemna foarte mult pentru acele vremuri. În aceeaşi vară s­au mai prezentat operetele: Vagabonzii, Modelul Boccaccio, Curse-Grătare!, Fiica tamburului major, Crispino şi Cumătra. (va urma)

EMANUEL BĂDESCU

România de lîngã noi – România realã

VETERANII DE RĂZBOI ÎN OGLINDA ȚĂRII

(urmare din pag. 1)

Cu o săptămînă înaintea desfășurării evenimentului la care vă invit să fiți părtași, am primit o invitație din partea conducerii Asociației Naționale a Veteranilor de Război, pentru ziua de 27 aprilie, ora 10, la Sala Byzantină a Cercului Militar Național, unde urma să asist la un program special, dedicat veteranilor și văduvelor de război (e vorba de cel de­al Doilea Război Mondial). Cu această informație minimă, „echipat” cu un reportofon și cu aparatul de fotografiat, iată­mă, joi, 27 aprilie, cu o jumătate de oră înainte de începerea festivității, prezent la locul indicat, pregătit pentru întîlnirea cu trecutul nostru militar – o secvență a acestui trecut, cea materializată în participarea României la cea mai mare conflagrație a lumii moderne.

Nu mai fusesem demult în Sala Byzantină a Cercului Militar Național, doar că scrisesem (și) despre ea nu cu mult timp în urmă, în reportajul „Un secol de cultură și educație militară”, prilejuit de împlinirea unui secol de la inaugurarea acestei prestigioase instituții militare din centrul Bucureștilor. Coborînd scara în evantai a Sălii Byzantine, cu ferecături și dantelării ornamentale în stil oriental, pășeam deja într­un univers univoc al unei Istorii glorioase, pe care, iată, oameni de seamă (și de suflet) ai Armatei Române o revigorează mereu, recuperînd din praful vetust al uitării filele de glorii ale Neamului. În așteptarea marelui eveniment, aproape toate scaunele din sală erau ocupate. Președinții de filiale județene și cei ai sectoarelor din București ai ANVR – unii participînd pentru prima oară la o asemenea întîlnire – discutau între ei (cine știe: amintiri comune din timpul serviciului militar sau proiecte în cadrul noilor sarcini derivate din statutul de activiști pe tărîmul nobil a ceea ce înseamnă ajutorarea veteranilor de război și organizarea de activități menite să perpetueze măreția și gloria faptelor de arme ale acestor oameni – părinți, bunici și străbunici – care mai trăiesc printre noi).

Profit de timpul rămas pînă la începerea festivităților și îl abordez pe actualul președinte al ANVR, domnul general de brigadă în retragere Ion Dănilă, rugîndu­l să spună cîteva cuvinte despre semnificația Zilei Veteranilor de Război, în contextul actual al unor crize sociale și economice, simțite, în mod special, de oamenii vîrstnici și fără ajutor – situație în care se află și o parte dintre ultimii veterani de război din România. Amabil și documentat, președintele ANVR a creionat, pe loc, o stare de fapt, cu plusuri și cu minusuri, cu speranța că, într­un viitor apropiat, despre eroii noștri, veterani de război, se va putea vorbi numai la superlativ: „România și românii au fost, și sînt, și vor rămîne mai departe în acest teritoriu datorită ostașului român. Ideea de veteran de război a apărut după Răboiul de Independență, dar nu imediat, abia în 1902, la inițiativa veteranilor de război care mai trăiau, Regele Carol I acceptînd anumite drepturi pentru foștii luptători. După Primul și al Doilea Război Mondial nu s-au făcut prea multe, iar după 1945, cei care au luptat în est au fost marginalizați, unii au făcut chiar pușcărie. De-abia în 1990, din inițiativa unor grupuri de veterani s-a reînființat ANVR, și ușor, ușor, au fost elaborate legi cu recunoașterea tuturor cambatanților, fără deosebire

de frontul pe care au luptat: est sau vest. Acum, toți cei care au fost pe front au primit «Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1945». Desigur, s-au acordat și ceva drepturi, care sînt minore față de necesități, și nici acestea nu se respectă în practică. Ceea ce este trist este faptul că toți veteranii de război au de la 90 de ani în sus...”

Onor la veterani

Începe festivitatea.

Adunarea solemnă este salutată de Președintele Klaus Werner Iohannis, mesajul fiind prezentat de domnul general locotenent Mihai Șomordolea, secretar al CSAT. Din discursul protocolar, scris de vreun consilier sau, poate, chiar de cel care l­a prezentat, am reținut începutul, pentru că, într­adevăr, definește adevăratul statut al veteranului de război (veți vedea mai jos de ce fac această precizare): „Îi sărbătorim astăzi pe vetranii de război –eroi ai neamului românesc, care au luptat și s-au jertfit în cele două conflagrații mondiale pentru idealurile naționale. Dragostea de țară, apartenența de neam și curajul au fost faptele de arme ale veteranilor de război pe cîmpul de luptă. Și datorită lor România este astăzi un stat suveran, independent, unitar și indivizibil”. A urmat la discurs cel mai îndriduit dintre cei aflați la prezidiu, reprezentantul cel mai de seamă al MApN –cel care conduce, de facto, Armata Română – generalul Daniel Petrescu – șeful Statului Major al Apărării. Discursul domniei sale a fost unul cursiv, cu incursiuni în trecut, dar și cu trimiteri la realitatea prezentului, cu provocările conflictului armat de la granița României și cu responsabilitatea MApN în apărarea Țării. „Sînt onorat să particip la activitatea de astăzi, mulțumesc pentru invitație și sînt onorat și salut în numele militarilor din structurile de forțe din Armata Română veteranii de război. 29 aprilie este o zi sinonimă cu sacrificiu și recunoștință. Îi onorăm pe cei care au luptat pentru patrie, îi onorăm pe cei care au luptat pentru neam, ei reprezintă exemple pentru noi”.

Referitor la actul de educare în spiritul trecutului glorios a tinerelor generații șeful Statului Major al Apărării a punctat: „Este important ce le transmitem acestor oameni, dar este important și ceea ce le transmitem militarilor noștri din activitățile pe care le facem. Să încercăm să-i învățăm, să-i educăm pe cei mai tineri ca, atunci cînd trec pe lîngă un monument al ostașilor care și-au dat viața (pentru țară), să depună o floare, să aprindă o lumînare, să transmită acest spirit nu numai în cadrul armatei, ci și în cadrul societății”. Despre problemele materiale ale veteranilor de război, rezolvate sub egida MApN, dar și despre proiecte benefice acestei categorii speciale de cetățeni (cum ar fi, de pildă, OUG 47/2021, pentru modificarea OUG 49/1991, cu privire la acordarea de indemnizații și sporuri veteranilor și văduvelor de război, în sensul suplimentării sporurilor financiare de care beneficiază în prezent), Proiect de lege aprobat de Senat, care se află acum la Camera Deputaților, camera decizională, a luat cuvîntul domnul general de Brigadă Valeriu Roșu, locțiitorul șefului Departamentului pentru relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului. Cîteva date pe care le­am consemnat din ceea ce a prezentat generalul de Brigadă Valeriu Roșu cred că sînt semnificative pentru ilustrarea preocupării Departamentului pe care­l reprezintă, în ceea ce privește soarta veteranilor de război: pe timpul pandemiei de Covid a fost elaborat un plan de sprijin al veteranilor de război, în scopul susținerii celor aflați în suferință, în situații deosebite, cu situații de risc sau cu probleme deosebite sociale; au fost distribuite 23.000 de pachete cu alimente și cu materiale de igienă; se desfășoară, cu succes, programul „Acasă la veterani” – vizite cu ocazia zilei de naștere a acestora, prilej cu care veteranii primesc cadouri, alimente, diplome...

Discursurile, indiferent ce haină ar îmbrăca, în Sala Byzantină, în care, de pe pereți ne privesc (mirate sau întrebătoare) chipurile de sfinți ale unor domnitori și luptători pentru cauza Poporului Român, par seci dacă nu ai inspirația să le îmbraci în veșmîntul pur al cuvîntului dedicat acestor bravi români cărora noi le spunem veterani de război. Astfel am procedat eu, așezînd uneori atmosfera

din sală pe coloana ideatică a versului inspirat din magma acestui creuzet național – Eroismul – astfel cum reiese și din prima parte a poemului „Eroilor neamului”, de Corneliu Vadim Tudor:

„Nu știu, poate șerpii ploii, poate-astrul mușcător mi-i evocă-n noaptea asta pe-nalt prea sfinția lor ei au chip de ceară verde, trupul ca un fum înalt numai rănile-i mai leagă de tărîmul celălalt și tot vin pe cai de forma unor lacrimi de smarald ce țîșnesc de sub bandaje gheizere de sînge cald iar în încleștarea gurii au pămînt jilav de flori ochii lor – luceferi tragici arși sînt de-un fantastic dor”. Din acest intermezzo poetic reintru în peisajul Sălii Byzantine numai bine să ascult discursul președintelui AVNR, general de brigadă (în rtr.) Ion Dănilă, discursul cel mai ancorat în relitatea (care nu prea e roză) în care trăiesc cei 1.069 veterani și 24 de văduve de război, atîția cît mai sînt în viață astăzi, pe teritoriul României. Deși domnul președinte a prezentat un istoric al înființării și al metamorfozei prin care a trecut Asociația pe care o conduce, de­a lungul timpului (în peste 120 de ani de adînci prefaceri multiple a societății românești), n­o să mă lansez într­o descriere scolastică – numai două Legi cu privire la acest subiect (49/91 și 44/94) mi­ar mînca spațiul pentru 3 reportaje! Interesante pentru noi și necesar de cunoscut sînt faptele și, eventual, lipsurile.

Prin vocea generalului Dănilă ajung la noi fapte și întîmplări din epopeea milioanelor de veterani de război, supraviețuitori ai încleștărilor militare din anii 1913, 19161919 și 1941­1945. Ca o pată pe blazonul Țării, a cărei maculare mai agresează și astăzi sentimentele acestor bravi soldați, a fost descriminarea făcută de Regimul stalinist de la București, atunci cînd Armata Română a fost împărțită în „rea” sau „bună”, în raport cu fazele de participare a acesteia la război: în Est (22 iunie 1941­23 august 1944), și în Vest (23 august 1944­9 mai 1945). Dintr­un condei au fost șterși din Istoria Războaielor 624.740 de morți, răniți și dispăruți cît a însumat tristul și tragicul bilanț al Campaniei din Est.

Cuvintele, grave și acuzatoare, ar trebui săpate în marmura veacurilor, pentru ca generațiile viitoare să nu­și uite rădăcinile de Neam, udate și cu sîngele acestor eroi: „Bravi patrioți care se remarcaseră în aprigele lupte duse pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța, au fost considerați de regimul comunist de la putere dușmani ai Uniunii Sovietice. După ce au fost înlăturați din armată și degradați, comandanții de mari unități și unități au fost arestați, anchetați, supuși la grele chinuri în închisori, lagăre de muncă forțată, printre ei fiind și cavaleri ai Ordinului «Mihai Viteazul», cea mai înaltă distincție de război din toate timpurile, decorați cu ordine și medalii românești și străine, cărora le-au fost confiscate averile, inclusiv familiile au avut de îndurat grele privațiuni. Potrivit unor date, 52 de generali și ofițeri superiori au pierit în lagăre și închisori. Reabilitarea din anul 1964 nu le-a putut anula, nici diminua, amărăciunile, suferințele și durerile provocate

celor scăpați cu mari sechele din cumplitele detenții”. Priveam în sală, priveam și meditam, avînd în fața ochilor tabloul degenerat al unei părți a societății românești postbelice, încercînd să mă substitui unora precum Gheorghe Gheorghiu – Dej, Vasile Luca, Emil Bodnăraș, Petru Groza ș.a.m.d., „obligați” de Steaua de pe Kremlin să­și calce în picioare proprii conaționali – eroii de pe front! Ce mașinărie diabolică i­a împiedicat să spună „Niet!” unor asemenea practici iraționale și condamnări naționale? Pe loc, însă, amintindu­mi că sîntem în anul de grație 2023, m­am trezit din starea crepusculară a acelor ani și am ajuns în lumea aproape paralelă, de astăzi, făcînd o comparație șocantă, cu privire la unele decizii politice ale decidenților României (Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu, etc.), care – așișderea celor din ’45 – împart Poporul în grupuri de influență, pe care le „predau” (inclusiv cu Oștirea Țării) unui stăpîn, de data aceasta unuia de peste Ocean, nominalizat prin steagul cu 50 de steluțe! Pot adresa, retoric, o întrebare similară:

Ce-i împiedică să spună (măcar cîteodată): NU! – așa cum fac, de pildă, guvernele Ungariei și Poloniei? Ieșind din paranteza temporală de mai sus, îmi reiau sarcina de reporter prezent în Sala Byzantină a Cercului Militar Național, de Ziua Veteranilor de Război, pentru a consemna cîteva date ce se constituie repere în lungul drum al reconsiderării poziției Statului față de ostașii noștri veterani de război. Principala bornă de hotar în această transformare au fost HG 1222/10 octombrie 2007

Monumentul Eroilor Sanitari, închinat cadrelor medicale de pe frontul Primului Război Mondial

și Legea 303/13 noiembrie 2007, prin care s­a instituit Ziua Veteranilor de Război, care se sărbătorește, în fiecare an, la 29 aprilie, avîndu­se în vedere că în aceeași zi a anului 1902, în România s­a instituit titlul de veteran de război. Asociația veghează pentru implementarea legilor și hotărîrilor cu privire la viața de zi cu zi și la statutul veteranilor și văduvelor de război, treabă care este greu de îndeplinit, datorită atît conservatorismului unor instituții administrative, cît și a lipsei de empatie a unor funcționari față de cea mai onorantă „pătură” socială a României, dar și cea mai vulnerabilă – veteranii de război. În afară de această veghere, ANVR, împreună cu MApN, a realizat, printre altele: * trecerea veteranilor, simpli ostași, în corpul subofițerilor și apoi în corpul ofițerilor; * în 1991, de Ziua Armatei, au fost readuse, de la Mărășești, în Parcul Carol din București, osemintele Eroului Necunoscut; * împreună cu Asociația Cultul Eroilor au fost realizate sau reamenajate monumente și cimitire, în localități din mai multe țări în care au căzut în luptă și erau oseminte ale ostașilor români; * în multe localități din Țară au fost ridicate (renovate) monumente ale ostașilor jertfiți în cele două războaie mondiale; * au fost tipărite 11 volume cu titlul „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei” care cuprind documente inedite din lupta acestor bravi veterani de război în cei aproape 4 ani de lupte și jertfe (22 iunie 1941­9 mai 1945)... Desigur, sîntem oameni, cu sentimente și reflexe, trăiri și evoluții de viață, în care lauda stă bine oricînd la masa de bucate, aureolîndu­ne numele și funcția. Dar... dar, tot omenește, mai și greșim, mai avem și lacune în traiectoria

Monumentul Eroilor Patriei, Universitatea Națională de Apărare

noastră prin această lume. Pentru că președintele ANVR, domnul general Ion Dănilă, s­a înălțat peste trufia de a călări numai pe cai mari, prezentîndu­ne și durerile Biroului Permanent (de fapt, ale tuturor veteranilor de război), mă fac ecoul domniei sale, consemnîndu­le, cu speranța că, la viitoarea sărbătoare a veteranilor de război, nu vor mai exista, ori vor fi diminuate cît mai mult: * refuzul unor transportatori de a lua în considerație gratuitatea călătoriei veteranilor de război (cauza: nedecontarea acestor gratuități); * asigurarea greoaie a serviciilor medicale și a unor medicamente gratuite; * neactualizarea indemnizațiilor; * nerespectarea de către unele administrații locale a Legii 44, cu privire la scutirea de taxe și impozite a veteranilor de război; * discriminarea Asociației la ceremonialele de depunere de coroane, ANVR neavînd voie să depună coroana în cadrul oficial, ci după încheierea festivităților respective; * lipsa unor spații necesare desfășurării activității filialelor din teritoriu și din București, deși, prin lege, MApN este obligat să asigure spațiile respective, și, deși ANVR a făcut mai multe intervenții în acest scop, problema nu s­a rezolvat nici pînă astăzi...

1.069 de inimi – cît o Românie

Sperînd în mai bine, atîta timp cît lîngă noi mai bat, în ritmul vieții, 1.069 de inimi ale vrednicilor veterani de război, să încercăm să menținem sonoritatea acestor pulsații, citînd din însemnările Reginei Maria, care le­a fost aproape soldaților români răniți din Primul Război Mondial: „Eroi nu sînt doar cei care și-au pierdut viața în luptă, ci și cei care au supraviețuit după ce au luptat pentru patrie”. Onorante și semnificative cuvinte despre eroii pe care nu­i cunoaștem, pentru că mulți au murit pe front, îngropați doar de brazdele răscolite de obuze și de bombe, aceștia rămînînd în panoplia de glorie a Neamului sub genericul de „Erou necunoscut”, așa cum îl prezintă și poetul Adrian Păunescu, în poezia „Scrisoarea eroului necunoscut”, din care reproducem începutul și finalul.

„La fel i-a fost și viața ca și moartea

Și clopote acasă i-au bătut –Femeia lui primea bătrînă cartea

De la eroul ei necunoscut

Și el murea mereu la datorie

Și totuși se simțea mereu dator Și mai avea puterea să învie, Părtaș la suferința tuturor.

Mă iscălesc cu numele pe care

L-am dobîndit pe unde m-am bătut, Valabilă să fie la oricare Scrisoarea de Erou Necunoscut.

Noi am murit pe fronturi pentru țară

Dar dacă drama ei ne va chema

Puteam să înviem a doua oară, Să mai murim odată pentru ea.

Semnăm aici cu viața și cu moartea

Cu tot ce am iubit și ne-a durut

Să vă găsească-n bună pace cartea

Ce-am scris-o Noi, Erou Necunoscut”.

(continuare în pag. 14)

Statuia Geniului, monument dedicat militarilor din arma geniu, căzuți în Primul Război Mondial

(urmare din pag. 13)

Meditînd la emoțiile pe care ni le transmite poetul, să ne bucurăm și să ne luminăm viața cu prezența lîngă noi – acolo unde mai trăiesc dragii noștri veterani de război, cei care, iată, au fost predestinați să nu rămînă niște „Eroi Necunoscuți”, aceștia fiind prezenți în sînul familiei și al societății, ani mulți după ce au scăpat din iadul de la Stalingrad, Țiganca, Oarba de Mureș, Munții Tatra. Astăzi mai sînt în viață 1.069; în 2021 erau 2.610; în 2022 erau 1.791...

Pentru a­i cunoaște pe cîțiva dintre bravii noștri veterani de război, vă propun să luăm urma echipelor de suflet ale ANVR, ANCMRR, AMVVD, Departamentului relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului, unități militare, Centre Militare, Primării și Consilii Județene, și să intrăm în casele domniilor lor, să descoperim și să­i îmbrățișăm cu dragoste și cu venerație. Și, să nu uităm, după ce le vom oferi cadourile meritate, cu prilejul zilei dumnealor de naștere, să le ascultăm nemuritoarele povești despre zilele și nopțile petrecute pe front.

Comuna Uriu, județul Bistrița­Năsăud. Domnul ALEXANDRU GĂNCEAN – 103 ani de viață. Trimis în țară pentru refacere, s­a căsătorit, dar n­a apucat să facă luna de miere că a fost chemat din nou pe front.

Comuna Fărău, județul Alba. Domnul IOAN LOGHIN, 102 ani. Are o poveste de front ieșită din comun, care ne emoționează și acum, la trecerea celor 81 de ani de la întîmplare. Fiind încorporat la Batalionul 5 Vînători de Munte de la Abrud, a luptat pe fronturile din Est. Rănit grav la ambele picioare de explozia unui obuz care­i omorîse mulți camarazi, soldatul Ioan Loghin era considerat și el mort.

Dar, iată minunea, redată chiar de venerabilul veteran, cu prilejul vizitei reprezentanților ANCMRR și ai AMVVD, sucursala Alba, precum și a primarului localității, la împlinirea vîrstei de 102 ani: „Am rămas mult timp fără cunoștință printre cei morți. Cînd au început să-i evacueze pe aceștia, un camarad a observat că eram încă în viață. Am fost dus la infirmerie și uite că astăzi sînt alături de dumneavoastră”.

Din acest exemplu se vede că Dumnezeu era pe front cu ostații români.

Comuna Grindu, județul Ialomița. Domnul ION IONICĂ (maior rtr.) – 100 de ani. Terminarea războiului l­a prins în spital în Cehoslovacia – fusese rănit a doua oară, după război rămînînd cu sechele, fiind clasat în gradul II de invaliditate.

Roșiori de Vede, județul Teleorman. Aici s­a născut, acum 100 de ani, domnul GHEORGHE ZBÂRCEA (colonel în retragere în urma ordinelor generale de avansare în grad, emise de MApN). Sfîrșitul conflagrației l­a aflat pe front, în Ungaria. După lăsarea la vatră a urmat Facultatea de Finanțe, lucrînd în domeniul contabilității, ieșind la pensie de la Direcția de Contabilitate a Ministerului Agriculturii. După pensionare a continuat să studieze, urmînd două cursuri de limbi străine (italiană și franceză), și un curs de ghid turistic, lucrînd în acest sector timp de 10 ani.

Comuna Mihalț, județul Alba. Domnul IOAN BARNA (maior rtr.), a împlinit în luna februarie a acestui an venerabila vîrstă de 100 de ani, bucurîndu­se de vizita reprezentanților unor structuri militare, cu acest prilej, de asemenea, a reprezentanților autorităților locale. În povestea vieții domniei sale deosebit este faptul că a fost lăsat la vatră la un an după terminarea războiului, la 20 mai 1946.

București. Doamna LUCIANA MARIA TEREZA DOBROGEANU, văduvă de veteran de război. În vîrstă de 93 de ani, cu mintea limpede și cu tolba de amintiri plină, doamna își deapănă cursiv frumoasa poveste de

dragoste și de căsnicie pe care a avut­o cu soțui dumneaei, regretatul EUGEN DOBROGEANU (colonel rez). Acesta a urmat Școala de Ofițeri de Jandarmi din București, pe care a absolvit­o în anul 1935, urmînd, concomitent, și Facultatea de Drept. Participînd pe front, în Campania din Est, a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler. După demobilizare a lucrat în cadrul MAI, doar cîțiva ani, în 1951 fiind arestat și condamnat, politic, detenție ce a durat pînă în anul 1955. După aceea, o perioadă a lucrat ca muncitor necalificat, apoi normator la o întreprindere și, în final, pînă la pensie, la Întreprinderea de Comerț Exterior Romtrans. Iată cum își descrie soțul doamna Dobrogeanu: „Am avut o căsnicie fericită, un soț exemplar. A studiat foarte mult, știa mai multe limbi străine și s-a remarcat printr-o bogată activitate culturală, scriind foarte multe articole publicate în Revista Jandarmeriei, precum și lucrări din domeniul juridic și criminalistică”. Aceasta este doamna Luciana Maria Tereza Dobrogeanu, care a ieșit la pensie de la Institutul de Cercetări Metalurgice din Crîngași, după 34 de ani de muncă în același loc (bineînțeles, Institut desființat de noua democrație românească!).

Comuna Redea, județul Olt. În această frumoasă localitate olteană s­a născut acum 100 de ani veteranul ION DOBROMIR (colonel în retragere, ca urmare a ordinelor generale de avansare în grad, emise de MapN). A participat la război în cadrul Regimentului 3 Căi Ferate, avînd funcția de șef de atelier. După război și­a completat studiile în cadrul Facultății de Textile­Pielărie, Universitatea „Gheorghe Asachi” din Iași, ulterior lucrînd în cadrul Filaturii Române de Bumbac.

Comuna Matca, județul Galați. Aici s­a născut, cu un secol în urmă, domnul GHEORGHE ARHIP, artilerist, veteran de război. Sfîrșitul războiului l­a prins la Praga, de unde s­a întors în România pe jos, într­un timp de 65 de zile. Pătimind și domnia sa de „răzbunarea” noii epoci sociale din România, în 1948 a fost îndepărtat din rîndul cadrelor active ale Armatei. Pînă la pensionare a muncit la Uzinele „Progresul” din Brăila și la Uzina de Reparat tractoare din Tecuci. Semnificativ pentru atașamentul acestui ofițer pentru Armata din care făcea parte, este un fapt inedit, povestit de cel în cauză: sabia de absolvire, primită la terminarea Școlii militare, a ținut­o ascunsă în pămînt, în grădina casei sale din Tecuci, din 1948, pînă în 1990!

Comuna Oancea, județul Brăila. Domnul ION DRAGOSTIN, veteran de război a fost sărbătorit, vineri, 3 martie 2023, cu prilejul împlinirii vîrstei de 100 de ani. În afară de propria­i familie, a primit urări de sănătate și din partea marii familii a ANVR, Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, precum și a entităților administrative locale. Prezenți la eveniment, reprezentanții Brigăzii 10 Geniu „Dunărea de Jos”, în semn de prețuire pentru faptele de eroism săvîrșite pe cîmpul de luptă, i­au oferit o Diplomă de Onoare maiorului în retragere Ion Dragostin, un tort și o plachetă aniversară.

Oprindu­ne la acest ultim exemplu al generozității, simțirii și înaltei cinstiri de care se bucură veteranii de război din partea MApN, ANVR, a celorlalte organizații și instituții pe care le­am nominalizat mai sus, vă rog să încercați un exercițiu de trăire a acestor evenimente speciale, și să vă puneți în postura acestor demni veterani de război – venerabilii bătrîni ai satelor și orașelor noastre – mișcați pînă la lacrimi de aceste gesturi, pe cît de simple, pe atît de profunde,

în cotidianul cu reper 100 de ani de viață, după ce au cunoscut infernul tranșeelor!

Oricînd și oriunde mai avem, în viață, veterani de război, este o onoare să le batem la ușă și să­i întrebăm de sănătate. Oricînd și oriunde sîntem datori acestor bravi ostași români. Să ne bucurăm că, iată, mai trăiesc printre noi, unii înconjurați de familii numeroase, alții singuri, precum le­a fost hărăzită soarta. Toți, însă, trebuie să simtă și să vadă grija noastră și dragostea cu care îi înconjurăm. Numai atunci se vor simți împliniți și apărați, cînd vor vedea că nu sînt singuri. În acest context, mă întorc la poemul lui Adrian Păunescu, „Repetabila povară”, aducînd în lumină versuri cu trimitere directă la subiectul acestui reportaj.

„Enervați pot părea, cînd n-ai ce să-i mai rogi,

Și în genere sînt și nițel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici,

Cocoșați, cocîrjați, într-un ritm infernal, Te întreabă de știi pe vreun șef de spital.

Nu-i așa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simți și ei știu că-i așa

Și se uită la tine ca și cînd te-ar ruga”.

Dincolo de similitudinea dintre unele versuri și starea fizică a unor veterani de război, emoția care ne copleșește ne oferă și tăria să fim capabili să nu se simtă ca în penultimul vers din exemplul de mai sus. Inima mare a românului, care, iată, acum s­a deschis și pentru refugiați ucraineni, ajutîndu­i să treacă peste drama lor pricinuită de război, această inimă va fi perpetuu deschisă pentru dragii noștri veterani de război. În încheierea discursului său, președintele ANVR, domnul general de Brigadă (rtr.) Ion Dănilă, a prezentat un exemplu viu de cum se cultivă și se perpetuează stima și dragostea față de generațiile de sacrificiu ale acestei Nații, citindu­ne un înscris de pe o cruce aflată pe unul din drumurile de țară ale județului Suceava. Citiți­le și luminați­vă gîndul și mintea cu ele: „Călătorule, tînăr sau bătrîn. De cîte ori vei trece pe aceste drumuri, vei întîlni o cruce pe a cărei placă sînt săpate numele eroilor. Oprește măcar o clipă, descoperă, gîndește că fără jertfa lor ar fi fost imposibil ca tu să trăiești azi liber, să privești soarele, să privești munții și rîurile pe care le-a apărat El, și ți le-a lăsat ție în seamă”. Am fost la sărbătoarea Veteranilor de Război. De acolo, din Sala Byzantină a Cercului Militar Național, am extras seva acestui reportaj, pe care îl prezint, spre validare, cititorilor noștri. Nu, nu este un reportaj de senzație și nici cu întîmplări nemaivăzute. Dar, ce întîmplări pot trece înaintea eroismului ostașului român pe cîmpul de luptă, stropit cu sudoarea și cu sîngele fiilor acestui Popor? Despre acești ostași – veteranii de astăzi ai României – am scris eu. Într­un fel, i­am privit încărcați de glorie și de ani (de la 100 de ani în sus), cu grade militare și fără grade, cu decorații și fără decorații – așa cum se reflectă visul lor în oglinda de jertfă a României. La mulți ani, domnilor veterani de război!

La mulți ani, doamnelor, văduve de veterani de război!

Anunț important: Episodul III al serialului „«Slava Ucraina!». Dar, cu România ce facem?“ va fi publicat în numărul următor al revistei.

Maior rtr. ION IONICĂ Colonel rtr. GHEORGHE ZBÂRCEA GHEORGHE ARHIP ION DRAGOSTIN

LUCIANA MARIA TEREZA DOBROGEANU

, Snagovul si tainele lui (2)

Ispãsiri tragice (2)

În veacul al XVII­lea, o nouă tragică întîmplare, poate cea mai cumplită din toate, deoarece a avut consecinţe politice deosebit de însemnate, a venit să se alăture celor înfăţişate pînă acum. Ca urmare a uneltirilor a doi boieri (vornicul Stroe Leurdeanu și Dumitrasco vistierul, lăsaţi de domnul Grigorie Ghica „ispravnici, să păzească scaunul domniei“, în timp ce Vodă se afla la oaste) asupra bătrînului postelnic Constantin Cantacuzino căzură grele bănuieli de trădare: „Cum el umbla pre la turci pre marginea Dunărei, de-l pirăşte (pe domn –n.n.) ca iaste hain şi cum nu bagă în seamă pre doamnăsa şi-şi bate joc de ia şi cum opreşte ţara să nu dea bir“. Odată ajuns acasă, la Bucureşti, Grigorie Ghica, dînd crezare pîrilor mincinoase, „trimise dorobanţii la casa lui Costandin postelnicul. Şi fără veste, din aşternut l-au luat de l-au dus la sfînta mînăstire ot Snagov. Era sîmbătă spre duminecă, dechemvre 20 deni, în ziua de sfeti Ignatie bogonoseţ, leatul 7172 (1663). Şi acolo au stătut la dumneziiasca liturghie tot în genunche la sfintele icoane... Iar cînd au fost seara, pre la cină, l-au omorit în trapezăriia mînăstirii“. Crima aceasta a dezlănţuit o înverşunată luptă între familia şi rudele lui Constantin postelnicul – „cel înţelept“, cum îl numeşte Letopisețul – pe de o parte, şi autorii morali ai asasinatului, pe de altă parte. Confruntarea dintre cele două partide a dominat scena politică a Ţării Româneşti vreme de aproape două decenii, găsind un larg ecou în Letopiseţul Cantacuzinesc şi în Cronica lui Radu Popescu. De altfel, cele două scrieri au fost redactate tocmai cu scopul de a reflecta poziţia grupărilor adverse şi a le motiva acţiunile.

Vedem deci că de­a lungul timpului mînăstirea Snagov a fost mereu şi cu predilecţie folosită drept loc de pedepsire pentru adversarii domneşti, ceea ce confirmă întrucîtva tradiţia temniţei construite încă de pe vremea lui Vlad Ţepeş. La Snagov a fost închis de Duca Vodă şi Şerban logofătul Cantacuzino – viitorul domn –, iar apoi, acesta din urmă, odată ajuns domn, i­a trimis acolo pe Pătraşco căpitan Urziceanul şi pe Vîlcul vornicul. Cel dintîi a fost spînzurat, iar al doilea a murit „cu multe cazne“, cum spune cronica. Tot pe ostrovul Snagovului au fost aduşi în 1841 să ispăşească opt ani de temniţă grea o parte din autorii mişcării revoluţionare din 1840: Mitică Filipescu, D. Machedonschi, Mihai Molojăscu şi Constantin Baronescu. Într­o petiţie din august 1841, adresată Sfatului administrativ al ţării, Mitică Filipescu

scria: „Umezeala Snagovului este vădită, de prisos dar dă a face arătare despre aceasta“. Astăzi temeliile închisorii se observă încă la răsărit de biserică.

O tipografie vestitã

Această faimă tristă, de loc de suferinţă, a Snagovului, este din fericire din plin compensată şi, putem spune, mult depăşită de aceea a centrului de cultură adăpostit în străvechea ctitorie domnească. În ordine cronologică, prima manifestare din acest domeniu, care merită atenţie şi trebuie consemnată, a fost şcoala de diaci, atestată în Secolul al XVII­lea, dar care funcţiona probabil de mai multă vreme. Scurte inscripţii, zgîriate din loc în loc pe pereţii bisericii, în interior, constituie singurele probe despre existenţa ei. Pagina cea mai glorioasă din trecutul cultural al Snagovului a înscris­o, desigur, Antim Ivireanul. Documentele îl arată stareţ al mînăstirii între anii 1694 – 1704, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Înainte, adică în răstimpul 1691 – 1694, Antim condusese tipografia domnească din Bucureşti, unde, în 1693, a fost imprimat un Evangheliar greco-român, calificat „adevărat monument de artă tipografică“ şi, în 1694, o Psaltire românească. Numirea în fruntea obştii mînăstirii Snagov trebuie socotită ca o recunoaştere a ostenelilor depuse în tipografia domnească. Era deci o răsplată, dar Antim nu a renunţat la meşteşugul tipăritului, ci, plecînd la Snagov, a luat cu sine utilajul necesar punerii bazelor unei noi tipografii, cu posibilităţi de imprimare în româneşte, greceşte şi, în mod excepţional, în limba arabă. De reţinut că literele arabe au fost săpate cu îngrijire în lemn chiar de mîna sa. De fapt, în acest fel a luat naştere, pe pămîntul Ţării Româneşti, prima tipografie cunoscută de limbă arabă.

Cea dintîi carte de la Snagov, cu text paralel grecesc şi românesc a apărut în anul 1696, fiind scoasă de ucenicul lui Antim, Mihail Iştvanovici, „cu purtarea de grije a cinstitului mieu părinte şi înduratului dascăl, a lui Antim Ivireanul“. Au urmat alte treisprezece cărţi, dintre care şapte greceşti, patru româneşti, una în slavoneşte şi una greco­arabă (Liturghierul greco-arab din 1701). Dintre titluri, amintim Dreapta alcătuire a gramaticii slavoneşti, a lui Meletie Smotritki (1697), Manual despre unele nedumeriri şi dezlegarea lor (apărut tot în 1697), alcătuit în greceşte cu contribuţia stolnicului Constantin Cantacuzino şi a învăţatului loan Cariofil, dar mai cu seamă Floarea virtuțiilor şi a viţiilor (1700). Această ultimă scriere, tipărită în traducere românească, cuprinde, pe lîngă maxime religioase, extrase din autori clasici: Platon, Socrate, Aristotel, Ovidiu, Cicero, Seneca etc. Utilajul tipografic arăbesc de la Snagov a fost dăruit de Constantin Brâncoveanu patriarhului Antiohiei, Athanasie al IV­lea Dabbas, care i­a preluat cu mulţumire şi l­a folosit la tipărirea cărţilor la Alep, în Siria. Înainte de aceasta, în 1702, a mai apărut la Bucureşti un Ceaslov greco-arab. Este o dovadă că, înainte de a părăsi ţara, materialul de la Snagov a făcut un popas la Bucureşti.

Şirul egumenilor de la Snagov mai înscrie cel puţin încă un nume de cărturar ce nu trebuie uitat – Ioasaf Snagoveanu, egumen între 20 aprilie 1844 şi 23 noiembrie 1848. Ioasaf a luat parte activă la revoluţia din 1848, fiind numit membru în Comisia pentru dezrobirea ţiganilor, instituită de guvernul provizoriu. Ca urmare, la sfîrşitul anului 1848 a trebuit să părăsească ţara, refugiindu­se la Paris. În perioada exilului, el întocmeşte un interesant dicţionar, în care cuvintele latineşti sînt trecute cu echivalentul românesc şi explicaţiile în limba franceză. Cele opt mii de cuvinte latine cuprinse în dicţionar, raportate la formele altor două limbi de origine latină, română şi franceză, au pus sub ochii Occidentului o probă peremptorie pentru ideea latinităţii limbii noastre. Opera lui loasaf Snagoveanu contribuia astfel la pregătirea culturală a unirii celor trei ţări româneşti, deoarece limba română era deopotrivă limba muntenilor, moldovenilor şi transilvănenilor.

Dobromir at Tîrgoviste

, Sfîntul voievod Neagoe Basarab

Cel mai preţios vestigiu ce poate fi văzut astăzi pe locul vechii mînăstiri este biserica lui Neagoe Basarab. Cu totul impunător prin dimensiunile şi tehnica desăvîrşită a meşterilor care l­au lucrat, monumentul prezintă trăsături care­l individualizează net în contextul arhitecturii Evului mediu din Ţara Românească.

Cele două încăperi principale ale construcţiei, naosul şi pronaosul, au drept element comun cîte patru coloane masive din cărămidă, menite să susţină sistemul bolţilor şi turlele. Dar în timp ce pronaosul este o încăpere pe plan central, pătrat, naosul are un plan deosebit, în cruce greacă înscrisă, înrudit cu cel al multor icoane de la muntele Athos. Nu poate fi vorba însă de o simplă imitare, deoarece raportul volumelor conferă monumentului de la Snagov o personalitate distinctă, ce nu mai găseşte replică altundeva.

La origine, pronaosul a fost deschis, dar spaţiul dintre cei şaisprezece stîlpi care­l mărgineau a fost zidit de Mircea Ciobanul. Apoi, în 1563, s­au executat, din porunca lui Petru cel Tînăr, fiul lui Mircea Ciobanul, zugrăvelile în frescă, care însă, din păcate, au fost repictate la începutul Secolului al XlX­lea. Unele asemănări stilistice cu picturile de la Tismana (1564), îngăduie totuşi ipoteza că şi la Snagov va fi lucrat meşterul „Dobromir at Tîrgovişte“, cel care a realizat ansamblul de la Tismana. În interiorul bisericii au fost zugrăviţi, atît în pronaos cît şi în naos, toţi ctitorii din veacul al XVI­lea: Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie, Mircea Ciobanul împreună cu doamna Chiajna şi cei trei fii ai lor, Petru, Radu şi Mircea.

Decorul exterior al bisericii, conceput în întregime din cărămidă aparentă, creează impresia de frumos atît datorită celor două registre suprapuse de arcaturi, cît şi stîlpilor exteriori ai pronaosului, ce mărturisesc o evidentă influenţă a arhitecturii coloanelor din biserica mînăstirii Argeşului.

Nu putem încheia înainte de a aminti, măcar în treacăt, cîteva din obiectele de artă care au făcut faima Snagovului. Scăpat din vitregiile timpului, un panaghiar de argint, cizelat şi aurit, cu aplicajii turnate, dăruit mînăstirii în 1490 – 1491 de jupînul Drăghici Vintilescu, se numără astăzi printre operele cu care se mîndresc colecţiile Muzeului de Artă. La fel, chivotul din 1673 – 1674, al mitropolitului Varlaam şi căţuia dăruită în 1694 de tipograful Antim Ivireanul pot fi admirate tot la Muzeul de artă din Bucureşti.

Sfîrșit

ȘTEFAN ANDREESCU

Lipsa educației poate duce la crimă

(urmare din pag. 1)

O să­mi spuneți că profesoara le­a permis. Păi și ce putea să facă? Să­i dea de pereții clasei, așa cum ar fi meritat? Dacă­i atingea fie și cu o privire, ea era cea anchetată și ostracizată social, nu golanii care au atacat­o.

Elevului nu ai voie să­i spui nimic, nu ai voie să­i interzici nimic fiindcă el are toate drepturile din lume și, dacă îl atingi chiar și cu un deget, îți pui în pericol cariera. Părinții au senzația că totul li se cuvine, inclusiv să le spună cadrelor didactice cum să predea la clasă și cum să se comporte. Tupeul și obrăznicia de care dau dovadă unii dintre ei sînt incredibile. Subminează autoritatea profesorului spunîndu­i să nu­i interzică copilului de clasa a V­a să fumeze la școală cu Vipe­uri, fiindcă el acasă îi permite. Acești părinți erau copii în anii ʼ90 și beneficiarii direcți ai libertății totale de după dictatura comunistă, cînd fiecare avea posibilitatea să facă ce voia și nu puteai să îi mai spui nimic, fiindcă erai taxat drept comunist și pus la colț pentru că ei erau tineri, frumoși și liberi. Citesc cărți de parenting care îi învață metodele moderne de educare a copilului, scrise de niște indivizi cu grave probleme de educație la rîndul lor. Mii de generații au ajuns la vîrsta maturității cu metoda clasică a învățării respectului, a respectării regulilor sociale, a pedepselor pentru a te obliga să nu te abați de la ele și vin acum noile generații de părinți să arunce totul la gunoi și să ne spună cum e bine să ne educăm copii. Da, vedem zilnic efectele educației lor inteligente: copii care se droghează și mor de tineri îndurerînduși familiile, copii care­i chinuie pe cei din jur și fac numai ce vor ei fiindcă așa au fost învățați de acasă, unde niciodată nu au fost pedepsiți pentru abaterile lor, copii care, iată, din nefericire, omoară alți copii nevinovați, cum a fost cazul adolescentului de la Belgrad.

Copiii aceștia devin adulți și poartă cu ei educația deficitară primită acasă; așa ajungem să vedem cetățeni care nu respectă organele statului fiindcă – nu­i așa? – „cine e ăla să­mi zică mie ce să fac?”, sau ajung infractori pentru același motiv și, în general, își ratează viețile și cad în depresie cînd încep să se lovească de regulile lumii.

Cine poartă principala vină pentru toate astea? Familiile din care provin. Părinții aceia needucați, părinții aceia care au senzația că „știu ei mai bine” decît un profesor cum se educă un copil, părinții aceia care își strigă în gura mare prin social media competența în educație în același timp cu frustrările de a nu fi cineva pe lumea asta; altfel nu­mi explic cum pot pretinde că se pricepe chiar la toate.

O să spuneți că sistemul de educație e de vină. Eu zic că nu e, din două motive: 1. Autoritatea cadrului didactic e praf și pulbere în fața elevului care este susținut inclusiv de către șefii direcți ai educatorilor, învățătorilor, profesorilor și directorilor de școli; mă refer aici la inspectorii școlari, care se fac preș în fața părinților și a elevilor, în loc să­și apere subordonații și să­i „îngroape” în sesizări pe cei de la Ministerul Învățămîntului ca să­i determine să modifice legile existente. Cum credeți dumneavoastră că ar putea un cadru didactic

să­i pedepsească pe autorii hărțuirii, umilirii și batjocoririi unui elev în condițiile actuale? Ce să­i facă? Să­l pună la colț? Să­l pună în genunchi pe coji de nucă în fața clasei? Să­i scadă nota la purtare? Să­l exmatriculeze pe o perioadă determinată? Nu poate, fiindcă­i sare societatea în cap că afectează creșterea și dezvoltarea agresorului, iar legile existente nu­i permit să facă asta. Cînd elevii fac orice mîrlănie contra profesorilor fiindcă știu că nimic nu li se poate întîmpla, cum să­i determini să respecte regulile și să nu comită fapte antisociale? S­ar putea, spre exemplu, invoca răspunderea părinților pentru faptele copiilor minori și sancționarea exemplară a acestora. Probabil că atunci lucrurile s­ar îndrepta.

2. Majoritatea oamenilor sînt refractari la educație. O resping și fac asta refuzînd, în primul rînd, să citească. Nu mă refer la cărți, fiindcă asta e prea greu și prea plictisitor pentru majoritatea tinerilor părinți și a copiilor lor, care au desigur preocupări mult mai înalte decît educația; mă refer la simple articole de ziar. Mi s­a întîmplat nu o dată să observ pe social media comentarii la titlurile unor articole, comentarii din care se vedea clar că respectivul nu citise întregul material. Oamenii parcurg la repezeală niște titluri sau niște extrase din conținutul unor articole, le pun cap la cap și au senzația că s­au informat. Dacă­i îndemni să citească tot, unul din răspunsurile standard va fi acela că nu au timp de așa ceva. Mint. Timp au, dar le e lene să o facă, iar foarte mulți dintre ei nu înțeleg pur și simplu despre ce este vorba în ceea ce citesc. Iar asta îi face analfabeți funcționali.

Așadar, ca educația să fie eficientă ar trebui un proiect național de educație a românilor. Nu credeți? Ia stați așa. Parcă acum niște ani, domnul președinte Klaus Iohannis lansase „România Educată”, program care își propunea să ne facă o țară de academicieni. Mai știți ceva de el?

Nu știu cine va schimba legile educației în așa fel încît să le permită profesorilor săși facă treaba și să­și recîștige autoritatea și respectul în fața elevilor și mai ales a părinților, dar cineva trebuie s­o facă și încă repede. Eu nu am auzit în cei 4 ani de facultate de științe juridice și în cei 9 de muncă în domeniu, ca o lege care prevede impunerea unor anumite comportamente să fie repectată benevol de toți membrii societății în lipsa unor sancțiuni clare și mai ales aplicate de cei în drept să o facă. Ne plîngem de elevi zurbagii, inculți, bătăuși și acuzăm cadrele didactice că nu știu să se impună și să­și facă treaba? Poate ar fi cazul să le lăsăm să o facă, să le dăm suportul legislativ și mai ales să le creștem nivelul de pregătire și să le determinăm să nu părăsească sistemul, iar părinții să­și vadă de treaba lor, să­și supravegheze copii, să le ardă o palmă la fund cînd e cazul și să­i crească așa cum se cuvine, dacă nu vor să se trezească într­o zi la ușă cu un adult care face doar ce vrea el și din cauza asta ajunge să aibă probleme cu legea, cu drogurile sau cu depresia.

Toate aceste lucruri pot duce la fapte grave de tipul celei din Serbia, iar politicienii noștri ar trebui să se preocupe de aceste aspecte, fiindcă de aia i­am trimis în Parlament, chiar dacă ei cred altceva.

Va fi Serbia „dezarmată”?

Cetățenii sîrbi ocupă locul trei în lume în ceea ce privește posesia de arme. Oficialii guvernamentali resping estimările, dar președintele Vučić promite dezarmarea completă a populației. După cele două masacre comise în două zile succesive, în Serbia a fost demarată o dezbatere publică despre deținerea de arme. Conform proiectului elvețian de cercetare „Small Arms Survey”, în 2018, țara din Balcanii de Vest ocupă locul trei în lume într­o statistică a înarmării populației civile – după Yemen și SUA: existau atunci 39,1 arme ușoare la suta de locuitori. Predrag Petrovic, director de cercetare la Centrul pentru Politică de Securitate din Belgrad, estimează, într­o analiză făcută pentru DW, că cel puțin la fel de multe arme se află în posesia ilegală a cetățenilor. „Conform datelor oficiale ale poliției sîrbe, în 2021, în Serbia erau 920.000 de arme. Între timp au fost returnate între 50.000 și 60.000”.

O vie „cultură a armelor”

Indiferent care dintre aceste aproximări este mai exactă, prezența armelor este o evidență, iar ideea că ar trebui să existe arme în fiecare casă este răspîndită în Serbia. Expertul în securitate Petrovic vede această „cultură a armelor” izvorîtă în războaiele care au loc în fosta Iugoslavie în anii ʼ90 ai secolului trecut. „Unele dintre armele din acei ani nu au fost niciodată predate, deoarece cetățenii statelor postiugoslave încă nu se simt în siguranță nici astăzi. În plus, armele din Balcanii de Vest sînt în mod tradițional un simbol al puterii și un element de statut social: posesorul este în măsură să se protejeze pe sine și familia lui”, punctează Petrovic. Studiile BCBP arată, de asemenea, că cetățenii se simt cel mai în siguranță acasă, dar „nu pentru că ar asocia securitatea cu instituțiile statului, cum ar fi poliția, ci pentru că au vecini buni și pentru că sînt capabili să se autoprotejeze”.

Președintele anunță controale și restricții

Statul sîrb promite acum că va reduce drastic numărul de arme din țară. „Toți oamenii care au arme, adică circa 400.000 – și nu mă refer la armele de vînătoare – vor fi verificați. Nu vor mai rămîne mai mult de 30.000­40.000 de arme. Vom efectua dezarmarea aproape completă a Serbiei”, a afirmat președintele Aleksandar Vučić, după recentele incidente sîngeroase.

Guvernul de la Belgrad a mai anunțat, pentru următoarele șase luni, controale asupra modului în care sînt depozitate armele și dacă accesul minorilor și altor persoane neautorizate este împiedicat în mod adecvat. În plus, procedurile pentru eliberarea de noi autorizații urmează să fie înăsprite. Ministerul de Interne de la Belgrad va emite un moratoriu de doi ani asupra licențelor pentru arme. „Știm că acest lucru nu va fi fără probleme – dar cu cît sînt mai puține puști, cu atît este mai puțin pericol pentru copiii și cetățenii noștri”, a apreciat președintele Serbiei într­o conferință de presă susținută după cel mai recent dintre masacre.

Inconsecvența autorităților

O înăsprire a controalelor este adecvată dar interzicerea armelor nu are sens, spune Dejan Milutinovic, de la Asociația Profesională a Industriei de Securitate din Serbia (SUSB). „Avem deja reguli prea stricte. Armele sînt confiscate definitiv în cazul celei mai mici dispute de cartier. Dar nu există nici o modalitate de a ști dinainte dacă cineva își va folosi arma”, a precizat Milutinovic pentru DW. Expertul în securitate Petrovic amintește că regulile pentru deținerea privată a armelor au fost deja înăsprite prin lege în 2015. „Responsabilitatea nu revine cetățenilor Serbiei, ci instituțiilor statului. Iar practica lor este destul de inconsecventă: unele arme au fost confiscate pentru că poliția credea că proprietarii lor nu au de ce să le păstreze; altor proprietari de arme li s­au dat licențe noi de portarmă, deși nu a existat nici un motiv pentru possie”, adaugă Petrovic.

Arme ilegale care provin de la autorități

Dacă cifrele oficiale vorbesc despre armele legal înregistrate în Serbia, există încă o cantitate necunoscut de mare de arme deținute ilegal, pentru care lipsește o privire de ansamblu. În vremea războaielor din anii 1990, „armele au fost distribuite populației în număr mare și e greu să mergi pe firul procesului de atunci”, susține Petrovic. Singura operațiune majoră de dezarmare a avut loc după asasinarea prim­ministrului Zoran Djindjic, în urmă cu douăzeci de ani, cînd în jur de 50.000 de arme au fost confiscate sau returnate. „De data aceasta ar fi nevoie de o campanie cu adevărat serioasă de convingere a cetăţenilor că pot avea încredere în instituțiile statului sîrb, că securitatea le este garantată şi că, prin urmare, cetățenii Serbiei nu mai au nevoie de arme”, mai spune Petrovic.

Cetăţenilor Serbiei care deţin arme fără autorizație li se acordă acum o perioadă de o lună pentru a le preda fără consecinţe. Președintele Vučić a avertizat, însă, că oricine nu va face așa va fi pînă la urmă găsit, „iar consecințele vor fi groaznice”.

Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt

● Serviciile Secrete ruse se infiltrează sau organizează demonstraţii în mari oraşe din Occident în scop de propagandă, potrivit unor relatări difuzate de mai multe media europene, transmite luni dpa. Cotidianul german Süddeutsche Zeitung a informat duminica aceasta că scopul acţiunilor este de a crea un sentiment anti­Ucraina sau de a face mai dificil pentru Suedia să adere la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Ancheta comună făcută de Süddeutsche Zeitung, canalele de radiodifuziune germane NDR şi WDR, cotidianul francez Le Monde, cel suedez Expressen şi canalele scandinave DR (Danemarca), NRK (Norvegia) şi SVT (Suedia) se bazează pe scurgeri de documente ce ar proveni din aparatul de securitate al Kremlinului. Potrivit relatărilor, grupuri mici, organizate, simulează manifestaţii anti­turce într­un mare oraş european, de exemplu, dîndu­se drept ucraineni şi protestînd împotriva preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan, pentru a produce online material de propagandă. Aceasta ar avea se pare drept scop să fie creată impresia unei largi atitudini antiislamice în Europa. Potrivit anchetei media, provocatori s­ar fi infiltrat de asemenea printre manifestanţi în mai multe oraşe asupra altor teme, printre care penuria de asistente medicale, reforma pensiilor şi schimbările climatice, cu propagandă direct împotriva sprijinului pentru Ucraina. ● Tinerii din România prezintă din ce în ce mai mult interes față de programele universitare din afară. Potrivit Ziarul Financiar, accesul la o cultură nouă este principalul motiv pentru care studenții preferă să se specializeze în alte țări. Posibilitatea de a învăța în universitățile din străinătate și aceea de a aplica noțiunile în practică, în domeniile de interes, este cea mai mare motivație pentru tinerii care aleg să caute la finalul liceului sau al studiilor de licență oferte educaționale în afara granițelor. Mai mult decît atît, studenții aleg să se specializeze în alte țări, tocmai pentru că au acces la o cultură nouă și pentru că programele pe care le aleg sînt mult mai fixate pe propriile pasiuni. Ultimele date arată că cei mai mulți tineri din România pleacă din țară pentru a studia la universitățile din Olanda, Belgia, Germania, Italia și Franța. Mai mult decît atît, studenții au la dispoziție un serviciu de finanțare special, destinat celor nefinanțabili pentru bănci, prin intermediul căruia primesc suma de 25.000 de euro pe toată perioada studiilor. ● Un val recent de sateliți miniaturali mai ieftini, lansați pe orbite joase de 500 pînă la 1.000 de kilometri deasupra Pămîntului, de companii precum SpaceX a lui Elon Musk și OneWeb din Regatul Unit, semnalează o tendință crescîndă. Acești sateliți, dintre care unii urmăresc întreaga suprafață a Pămîntului și furnizează detalii nemaivăzute, pot fi de dimensiunea unei cutii de pantofi sau chiar mai mici. Se preconizează că vor fi lansați, în medie, peste 2.500 de astfel de sateliți anual în următorul deceniu. Proiectul RRTB finanțat de UE și coordonat de Pangea investighează modalități rentabile de a trimite în spațiu rachete mici care să poată transporta o încărcătură de pînă la 500 de kilograme. Speranța este să aibă un motor gata de zbor pînă în 2025. Europa nu are momentan o metodă dovedită de a face acest lucru, potrivit RRTB, care se încheie luna aceasta după trei ani. Racheta trebuie proiectată în așa fel încît să poată transporta o încărcătură suficient de mare pentru ca operațiunea să fie viabilă din punct de vedere economic. ● Inteligența artificială recunoaște că mai multe locuri de muncă ar putea să dispară. Cu avansurile rapide în dezvoltarea inteligenţei artificiale, este posibil ca anumite locuri de muncă să dispară în viitorul apropiat. Aceasta se datorează faptului că AI poate fi programată să îndeplinească multe dintre sarcinile şi responsabilităţile care erau anterior realizate de oameni: operatori de call center, șoferi de camion (odată cu dezvoltarea vehiculelor

autonome, este posibil ca şoferii de camion să devină inutili în viitor), asistenţi virtuali (este posibil ca asistenţii virtuali să preia multe dintre sarcinile asistenţilor umani, cum ar fi răspunsul la întrebări, programarea întîlnirilor sau trimiterea de mesaje), lucrători în fabrici (roboţii de producţie şi automatizarea proceselor de fabricaţie au început să ia locul multor lucrători din fabrici), contabili şi analişti financiari (AI poate fi programată pentru a analiza şi prelucra date financiare şi contabile, reducînd astfel nevoia de angajaţi specializaţi în aceste domenii). Este important să menţionăm că, deși aceste locuri de muncă ar putea fi afectate de AI în viitor, apar şi noi oportunităţi de carieră care implică lucrul cu dezvoltarea inteligenţei artificiale. De asemenea, AI poate fi utilizată pentru a îmbunătăţi productivitatea şi eficiența în multe alte domenii. ● Pe baza datelor de la Federația Europeană a Industriei Hranei pentru Animale de companie (FEDIAF), aproximativ 92,9 milioane de cîini au fost crescuți ca animale de companie în gospodăriile europene în 2021, potrivit unui articol publicat de Landgeist. La fel ca și pisicile, cîinii nu sînt prea populari în Turcia. Doar 5% dintre gospodăriile din această țară dețin un cîine și doar 14% dețin o pisică. Acesta este de departe cel mai scăzut procent din Europa. Elveția are a doua cea mai mică proprietate de cîine din Europa, unde doar 12% dintre gospodării dețin un cîine. Cea mai mare pondere a gospodăriilor cu cîine se regăsește în România. Aproape jumătate din gospodăriile țării noastre dețin cel puțin un cîine. Românii nu iubesc doar cîinii, ci și pisicile. 48% dintre gospodăriile românești dețin cel puțin o pisică, astfel România situîndu­se și aici pe primul loc în Europa. Gospodăriile poloneze (43%) și cehe (42%) sînt, de asemenea, foarte pasionate de cîini. Acestea sînt singurele alte țări europene în care mai mult de 40% din gospodării dețin un cîine. ● Ochii întregii lumi au fost aţintiţi sîmbătă spre Londra, unde Regele Charles a fost încoronat. A primit coroana într­o ceremonie cu origini medievale, dar adaptată unei monarhii moderne, şi, odată cu ea, şi o răspundere apăsătoare. Să unească generaţii şi să se adapteze în epoca schimbărilor. Certat cu tatăl şi fratele său, prinţul Harry a venit şi el la ceremonie – dar în ultimul moment – şi a stat doar cîteva ore în Regat. Două milioane de oameni au umplut străzile Londrei ca să aclame cuplul regal, iar printre ei au fost şi mulţi români. Toată ceremonia încoronării regelui Charles a fost publică, mai puţin momentul miruirii cu ulei sfinţit la Ierusalim. În cea mai sacră parte a ceremoniei, simbolul legămîntului în faţa lui Dumnezeu, moharhul a fost înconjurat de paravane. Charles a fost încoronat pe celebrul tron numit Scaunul Regelui Edward, care dateză din 1274. Regele a primit o mantie aurie strălucitoare şi simboluri ale autorităţii regale şi legămîntului cu divinitatea şi cu cei pe care îi va conduce. Ceremonialul a fost gîndit ca să reflecte jurămîntul de credinţă pe care îl face monarhul în faţa poporulului său şi a lui Dumnezeu. Peste 2.200 de invitaţi din toate colțurile lumii au participat la ceremonie. Regi şi regine, prinţi şi prinţese, plus zeci de şefi de stat au luat loc în abaţia Westminster. ● Helen Thomson, profesor de economie la Cambridge, avertizează în ziarul austriac Der Standard că iarna viitoare va fi una dificilă, în condițiile în care Europa nu va mai avea cum să­și umple depozitele de gaze, așa cum a făcut­o în 2022. Statele Unite, spune expertul britanic, fac tot ce pot ca să ajute, au în construcție 14 uzine de lichefiere a gazelor, dar termenul de predare a acestor obiective este la începutul anului 2024, în cel mai fericit caz. În plus, mișcarea ecologistă din America, la fel ca verzii din Europa, încearcă să oprească exploatările de gaze de șist care au permis SUA să devină independente energetic și să exporte combustibil. În plus, nu se știe ce joc va face China în iarna acestui an. În iarna trecută, achizițiile de gaz lichefiat făcute de chinezi au fost modeste, fie din cauza

încetinirii economiei, fie a situației incerte a crizei COVID. China poate schimba jocul, licitînd pentru gaz lichefiat la o forță comparabilă cu a europenilor, ceea ce va duce mult în sus prețul și va pune mari probleme în Europa. ● Dezbaterea privind reorganizarea administrativ­teritorială a României trece la un nou nivel. Un proiect care prevede reducerea numărului de județe de la 42 la 12 este gata și a și fost depus la Parlament de deputatul USR Teodor Benga. Pentru reorganizarea județelor proiectul propune împărțirea acestora în entități mai mari, grupate în funcție de identități regionale istorice, fluxuri economice și tendințe migratorii ale populației, conectivitate, precum și prezența unor zone metropolitane dezvoltate. Prin reorganizarea județelor rezultă 12 județe noi, entități teritoriale corespondente ca dimensiune unor unități NUTS 24, care ar permite atingerea obiectivelor de coeziune teritorială, dezvoltarea accentuată a zonelor reorganizate și o absorbție superioară a fondurilor europene pentru proiecte regionale. Cum ar arăta România pe județe conform noului proiect: județul Crișana Maramureș include fostele județe Satu Mare, Maramureș și Bihor; județul Transilvania Nord­Vest include fostele județe Sălaj, Bistrița Năsăud, Cluj și Mureș; județul Transilvania Sud­Vest include fostele județe Alba, Hunedoara și Sibiu; județul Transilvania Sud­Est include fostele județe Brașov, Covasna și Harghita; județul Banat include fostele județe Arad, Timiș și Caraș Severin; județul Bucovina­Moldova Nord include fostele județe Suceava și Botoșani; județul Moldova Centru include fostele județe Iași, Neamț, Vaslui și Bacău; județul Dunăre­Carpați­Curbură include fostele județe Vrancea, Buzău, Brăila și Galați; județul Oltenia include fostele județe Vîlcea, Gorj, Mehedinți, Dolj și Olt; județul Muntenia­Nord include fostele județe Argeș, Dîmbovița și Prahova; județul Muntenia­Sud include fostele județe Ilfov, Ialomița, Călărași, Giurgiu, Teleorman, precum și Municipiul București; județul Dobrogea include fostele județe Constanța și Tulcea. ● Ministrul Agriculturii, Petre Daea, susține, în contextul unei anchete care a scos la iveală faptul că mai mulţi legumicultori ar fi pus în vînzare legume stropite cu substanţe toxice avînd o concentraţie de pînă la opt ori mai mare decît limita admisă, că cei care procedează astfel nu vor mai beneficia de subvenţiile oferite prin Ministerul Agriculturii. Senatorul liberal Vlad Pufu cere Primăriei Buzău introducerea în pieţele din oraş a testelor rapide pentru depistarea produselor neconforme scoase la vînzare, el lansînd o petiție în acest sens. „În ultimii ani, românii au înţeles că legumele şi fructele autohtone sînt mai sănătoase. Tendinţele de pe piaţă arată că numărul celor care aleg produse autohtone este în creştere. Sînt însă ele cu adevărat sănătoase? Este o întrebare legitimă, care apare după ce, recent, poliţia a descoperit doi legumicultori din Glodeanu Sărat, bazin de tradiţie din judeţul Buzău, că foloseau substanţe toxice, interzise în România, pentru o dezvoltare mai rapidă a legumelor. Sînt prea puţine probe prelevate în pieţe, iar pentru cele care ajung în laboratoare, rezultatele analizelor vin prea tîrziu, cînd produsele sînt consumate demult de cumpărători. Nu au existat, pînă acum, probe care să indice depăşiri ale valorilor maxime admise. Dar de ce să nu prevenim şi să testăm mai mult?”, se arată în textul petiţiei, care îndeamnă cît mai mulţi buzoieni să voteze pentru implementarea acestor măsuri de protecţie. Deputatul mai spune că Primăria, ca administrator al pieţelor din municipiu, ar trebui să introducă acest tip de testare pentru a depista cît mai rapid fructele şi legumele neconforme, atît pentru protejarea sănătăţii românilor, cît şi pentru a­i descuraja pe cei care folosesc astfel de practici să mai aducă la vînzare produse periculoase pentru sănătate. r.m.

Augusto Pinochet a eliberat Chile de comuniști și a creat un miracol economic (III) – „Tot ce am făcut a fost pentru țară” –

De la Juntă la democrație

Printre cei care făceau inițial parte din guvernul și din Junta legislativă, s­au numărat oameni care, literalmente din primele zile ale venirii la putere a lui Pinochet, l­au criticat pentru măsurile insuficiente de combatere a „cancerului marxismului”. Erau nemulțumiți că Pinochet a refuzat să­i susțină pe radicalii de dreapta din armată și că nu a fost de acord cu propunerile lor pentru o nouă structură statală, care să implice crearea unui stat fascist și corporatist, după exemplul Italiei lui Benito Mussolini. Liderul lor informal a fost șeful Forțelor Aeriene din Chile, Gustavo Leigh, care a supravegheat educația, activitatea instanțelor, securitatea socială și asistența medicală în Juntă. În decembrie 1974, el s­a pronunțat împotriva numirii lui Pinochet ca președinte al Republicii și a programului său de model economic de piață liberă. Apariția unei astfel de opoziții chiar în cadrul Juntei l­a tulburat foarte mult pe Pinochet, care a început să scape treptat de asociații neloiali. Dar spre deosebire de „războiul intern”, acest proces nu s­a transformat într­o etapă de represiune. Chiar și în privința generalului Leigh, care la un moment dat a început să saboteze deschis interacțiunea Forțelor Aeriene cu alte ramuri ale armatei, totul s­a limitat la demisia și înlocuirea cu generalul Fernando Mattei, care i­a fost mai loial lui Pinochet.

În ciuda intoleranței generalului și chiar asprimii față de adversarii săi, Gustavo Leigh nu a avut de suferit. A trăit o viață lungă și a murit din cauza unui stop cardiac în 1999. Singura excepție este generalul Oscar Bonilla. El a supravegheat Ministerul de Interne, dar în același timp era considerat principalul liberal al Juntei și l­a criticat activ pe Pinochet pentru tactica „războiului intern” cu toate excesele sale. Poziția lui Bonilla l­a nemulțumit pe Pinochet, iar în iulie 1974 a fost retrogradat de facto. De la Ministerul Afacerilor Interne a fost transferat la Ministerul Apărării, unde a fost marginalizat, din moment ce Pinochet a rămas comandant șef. Locul lui Bonilla a fost luat de generalul Benavidez, loial lui Pinochet, iar cîteva luni mai tîrziu, Bonilla a murit într­un accident de elicopter. Cauzele acelei catastrofe nu au fost niciodată stabilite, ceea ce a dat naștere la zvonuri că generalul ar fi fost eliminat în urma unei operațiuni speciale DINA. Astfel, pentru a consolida puterea politică, Pinochet i­a îndepărtat treptat pe toți ceilalți membri ai guvernului și ai Juntei legislative de la luarea deciziilor guvernamentale. La sfîrșitul verii anului 1974 a fost adoptată legea „Cu privire la statutul juridic al Juntei guvernamentale”, prin care Pinochet a fost proclamat purtător suprem al puterii. El a fost numit președinte și înzestrat cu puteri largi, inclusiv dreptul de a declara de unul singur legea marțială, de a aproba sau de a abroga orice lege și de a numi și revoca judecătorii.

În Chile, exista încă o interdicție privind formarea de partide politice, dar generalul nu avea de gînd să mențină un vid politic. În 1981, Pinochet a supus la referendum un proiect al noii Constituții a Chile. A consolidat principiile democratice și republicane de construire a statului și a puterii, inclusiv alegeri libere, un parlament bicameral și un sistem multipartid. Cetățenii au susținut această versiune a legii de bază, dar introducerea sa finală a fost amînată cu opt ani, pînă în 1988.

renaționalizarea întreprinderilor industriale care au fost privatizate în prima etapă a reformelor, dar nu și­au putut realiza pe deplin potențialul de export din cauza crizei globale. Cetățenii au considerat că încetinirea creșterii economice este rezultatul politicilor slabe ale generalului și au fost făcute apeluri în societate pentru o tranziție rapidă și completă la o nouă Constituție. Pinochet a refuzat însă să grăbească tranziția puterii, hotărînd că succesorii săi nu vor putea duce la bun sfîrșit reformele liberale. Tensiunea în societate a crescut. În iulie 1986, o grevă generală a cuprins toată țara. Zeci de mii de protestatari au ieșit pe străzile orașelor chiliene cerînd reduceri de taxe, creșteri ale salariilor și alegeri anticipate. Și în același an, radicalii comuniști care fuseseră instruiți în Cuba și URSS au inițiat o tentativă de asasinare a lui Pinochet. Încercarea a eșuat: lansatorul de grenade a lovit ținta, lovind geamul mașinii președintelui, dar nu a explodat. Tentativa a fost motivul introducerii legii marțiale în țară și al unui alt val de represiuni împotriva grupului comunist. Pinochet a încercat însă să atenueze efectul reformelor, permițînd foștilor deputați și senatori, lideri ai unor partide și sindicate de stînga, numiți anterior criminali de stat, să se întoarcă în țară și, de asemenea, a anunțat o serie de măsuri de sprijinire a țăranilor și funcţionarii publici cu ajutorul indemnizaţiilor şi ajutoarelor speciale.

militarilor, care au fost acuzați de încălcarea drepturilor omului. Dar imunitatea parlamentară nu l­a putut proteja de urmărirea penală: mai întîi i­au fost inițiate dosare penale în Spania și Ecuador, iar apoi justiția chiliană l­a judecat.

În august 2000, Curtea Supremă a Chile i­a retras imunitatea senatorială, după care i­a fost introdus un dosar. Cu toate acestea, în iulie 2001, instanța a decis că urmărirea penală ar trebui să fie întreruptă din cauza demenței progresive a inculpatului. Procese similare au mai început de cîteva ori din 2004 pînă în 2006, dar de fiecare dată instanța a ținut cont de starea psihică a inculpatului și a refuzat să pronunțe o sentință. Pe 3 decembrie 2006, Pinochet a suferit un infarct sever și a murit o săptămînă mai tîrziu, pe 10 decembrie, într­un spital din Santiago. Trupul său a fost incinerat, iar cenușa lui a fost îngropată cu onoruri militare. La insistențele rudelor, ceremonia a avut loc într­un cerc familial restrîns, iar locul de înmormîntare a lui Pinochet a rămas secret.

Moștenirea lui Pinochet

Chilienii încă nu au un răspuns clar dacă Augusto Pinochet a fost un dictator sau un salvator. Pinochet a studiat bine strategia și tactica dictaturilor comuniste și a putut să le combată cu propriile metode: restrîngerea libertăților civile și represiunea împotriva oponenților ideologici. El este responsabil pentru mii de morți, dar, în același timp, represiunea a salvat țara din haosul războiului civil. Reformele guvernului Pinochet au permis Chile să devină una dintre cele mai dezvoltate și mai stabile economii din America Latină.

Nici după ce Pinochet a părăsit postul de șef al statului, noul guvern democratic nu s­a abătut de la cursul economic ales de el, recunoscîndu­i corectitudinea. Potrivit politologului Fiodor Lukyanov, inocularea politicii responsabile din punct de vedere economic a lui Pinochet a salvat statalitatea chiliană, care a fost aproape finalizată de experimentul socialist al guvernului lui Salvador Allende. Din 1990, cînd Pinochet și­a predat mandatul, pînă la sfîrșitul anilor 2000, țara a fost condusă de stînga, adică de oponenții politici ai dictatorului și oameni asemănători lui Allende. Dar Chile este încă un stat economic stabil și eficient. Transformările care au avut loc sub guvernele democratice nu au distrus fundația sănătoasă pusă sub regimul lui Pinochet.

Domnia lui Pinochet a fost prelungită pentru aceeași perioadă. Președintele Chile credea că slăbirea regimului pînă la restabilirea economiei și la finalizarea tuturor reformelor va duce la o renaștere a ideilor comuniste și un război civil, așa cum a fost cazul sub Allende. Timp de opt ani, el a plănuit să pregătească tranziția de putere, dar a intervenit criza economică globală din 1980 ­ 1982. Indicatorii economici negativi au forțat autoritățile să anuleze reformele și să crească temporar intervenția statului în economie. În special,

În 1988, cînd a venit vremea intrării definitive în vigoare a noii Constituții și a desfășurării alegerilor, Pinochet a considerat că situația din țară nu este suficient de stabilă și a supus votului popular problema prelungirii mandatului prezidențial pentru încă opt ani. Cu toate acestea, chilienii erau prea speriați de revenirea represiunii și de posibila extindere a guvernării Juntei. La votul din 5 octombrie, 55% dintre cetățeni au votat pentru sfîrșitul Juntei militare și revenirea unui regim democratic. Pinochet a apreciat rezultatele votului drept „greșeala chilienilor”, dar a spus că respectă voința alegătorilor și recunoaște rezultatele votului. Un an mai tîrziu, în decembrie 1989, țara a organizat alegeri prezidențiale, care au fost cîștigate de creștin­democratul Patricio Aylvin. În martie 1990, Pinochet a predat puterea unui președinte ales democratic, dar a rămas comandant­șef al forțelor armate, păstrînd influența asupra vieții politice a țării pînă la demisia sa, pe 10 martie 1998. Conform Constituției adoptate în 1980, după demisia lui Pinochet, acesta a devenit senator pe viață în camera superioară a parlamentului și a cîștigat imunitatea parlamentară. Cu toate acestea, nici un succes economic nu i­a putut face pe chilieni să uite de represiunile în masă aranjate de Juntă. Autoritatea lui Pinochet a fost suficientă pentru ca noul guvern să adopte o lege privind reabilitarea tuturor

Chile nu este singurul exemplu de tranziție de la o economie socialistă planificată la o piață liberă și la democratizarea sistemului politic. Rusia, Republica Cehă, Slovacia, Polonia și o serie de alte țări din lagărul socialist au avut o astfel de experiență, și chiar RFG în perioada reunificării cu RDG. De fiecare dată, o astfel de tranziție, mai ales în stadiile incipiente, a necesitat măsuri dure din partea noilor lideri din sfera economică și politică, fie că este vorba de privatizare în masă sau de interzicerea partidelor de opoziție.

Experiența arată că una dintre condițiile principale pentru o tranziție reușită este conducerea hotărîtă și uneori dură. Numai controlul strict al autorităților asupra tuturor proceselor economice și sociale face posibilă prevenirea colapsului economiei, a creșterii corupției și a criminalității. Cu toate acestea, nicăieri, cu excepția Chile, procesul de tranziție de la un sistem socialist la unul capitalist nu a necesitat măsuri atît de radicale. Din fericire, miracolul economic chilian creat de Pinochet a fost perceput în alte țări ca un experiment de succes și un subiect de cercetare, dar în nici un caz un model de urmat.

Societatea chiliană este încă împărțită între susținătorii lui Pinochet și oponenții săi, care sînt convinși că succesul economic nu poate justifica represiunea și persecuția opoziției politice. Cu toate acestea, societatea a ajuns la un compromis în această chestiune – cu toată rigiditatea și chiar cruzimea regimului Pinochet, el și­a stabilit principalul obiectiv de a proteja interesele naționale ale țării și a reușit acest lucru. Sfîrșit n.K.

Presa chiliană titrează rezultatele referendumului din 1989

Doza de sãnãtate

Cum apare sindromul de prostată

Odată cu înaintarea în vîrstă, tot mai mulți bărbați încep să aibă probleme urologice: dereglări în micțiune, dureri la urinat, lipsa libidoului și adenom de prostată – simptome care, deocamdată, sînt teme tabu. Cel mai deranjant și cu efecte negative asupra sănătății este mersul la toaletă des noaptea, deoarece individul nu se mai odihnește corespunzător.

Prostata este despărțită de rect printr­un țesut dens cu grosimea de numai 2 ­ 3 mm, învelit într­o capsulă prostatică amplasată sub vezica urinară și este, pe lateral, susținută de mușchiul levator, iar inferior de diafragma genitală a bazinului. Prostata este de mărimea unei castane și închide uretra. Datorită poziției sale, se impune, întotdeauna, și un control rectal, înainte de a pune un diagnostic.

Medicina clasică a catalogat mult timp toate problemele legate de prostată drept o „mărire de prostată”. Mai mult, heperplazia benignă de prostată este și astăzi folosită ca sinonim pentru dereglările vezicii urinare, cu toate că există o legătură foarte mică între volumul crescut al prostatei și îngustarea uretrelor.

Sindromul de prostată benignă se caracterizează prin simptome pe tractul urinar, început de îngroșare a prostatei, îngustarea jetului de urină. La bărbații trecuți de 40 de ani, unde se exclude existența unui carcinom

O istorie a farselor (301)

Spiritistul șarlatan

„Nu lăsaţi pe nimeni să vă spună, fără a gîndi: «Roy niciodată nu m­ar fi implicat pe mine în chestia aceea»”, scria talentatul şi spiritualul farsor William Roy în cadrul mărturisirii sale, „deoarece i­am înşelat pe cei mai suspuşi, ca şi pe cei mai umili. Cînd mă gîndesc la cei mari pe care i­am tras pe sfoară, mă simt puţin ca un vînător de elită cînd îşi priveşte trofeele.”

Născut William George Holroyd, mai tîrziu cunoscut sub numele de William Plowright, acest desfrînat, fost inginer în telefonie, a devenit, în timpul celui de­al doilea război mondial, mediul William Roy. Avînd la dispoziţie mii de îndoliaţi dornici să comunice cu cei răposaţi, a obţinut în curînd un succes strălucitor în noua sa carieră. SPIRITELE AU VORBIT CHIAR ŞI CÎND MEDIUL AVEA GURA PLINĂ CU APĂ, anunţa revista Psychic News în 1948, explicînd că apa vopsită fusese pusă în gura lui Roy de către un anchetator care era la curent cu toate şiretlicurile acestei îndeletniciri; şi că apa se afla tot acolo după o şedinţă de spiritism în cadrul căreia multe spirite şi­au făcut auzite vocile.

Roy nu a fost niciodată demascat. Chiar şi cu mîinile legate şi gura acoperită de bandă adezivă, „vocile spiritelor” ce însufleţeau şedinţele mediului tot puteau fi auzite, vorbind nu doar în engleză, ci şi în suedeză, spaniolă, franceză, idiş şi chiar malaieză. Mii de oameni doar din Marea Britanie erau convinşi că, prin Roy, au auzit vocile prietenilor decedaţi, vorbind despre lucruri pe care nici un străin nu le putea cunoaşte.

Totuşi, clienţii lui nu puteau, pur şi simplu, să intre în vila sa din Hampstead, Londra, unde efectua şedinţele de spiritism. Era nevoie de programare, Roy limitînd fiecare şedinţă la maximum douăsprezece persoane, fiecare plătind 10 sau 12 lire sterline. Documentînduse în amănunţime asupra trecutului fiecăruia dintre clienţii săi – deseori foarte bogaţi –, Roy îi punea să­şi lase hainele şi gențile în camera de aşteptare înainte de a începe şedinţa. Monitorizîndu­le discuţiile, asistenta lui cotrobăia mai tîrziu prin lucrurile clienţilor şi îi transmitea lui Roy orice fel de informaţie pe care o descoperea. În această perioadă, cel mai mare triumf al său a fost păcălirea prim­ministrului canadian Mackenzie King, făcîndu­1 să creadă că vorbise cu spiritul reginei Victoria şi cel al prim­ministrului acesteia, William Ewart Gladstone.

de vezică urinară, se poate pune în discuție existența unui sindrom de prostată benignă.

Stresul zilnic la care sîntem expuși, alimentația procesată, noxele toxice din corp (metale grele, paraziți, viruși patogeni, micoze), lipsa de activitate fizică sînt doar cîteva dintre cauzele care aduc cu sine blocaje energetice în organism.

Medicina energo­informațională este o medicină blîndă, fără efecte secundare, care se adresează omului modern prin terapii personalizate. Corpul trebuie tratat în totalitatea lui fizică și psihică.

Prostata dereglată, cu toate problemele ei, nu este de sine stătătoare în organism. Este legată energetic cu fiecare organ al corpului. Numai tratînd cauza, și nu simptomul, omul se poate însănătoși. Sănătatea nu reprezintă numai absența bolii, ci este o stare de bine, de echilibru, pe care omul o simte pe toate palierele energetice din corp.

Orice problemă de sănătate începe în cîmpul energetic al corpului și este un semn că boala începe să se manifeste. Diagnosticarea energetică ne oferă o analiză a statutului energetic al fiecărui organ și, implicit, gradul de sănătate al acestora. Mai mult, aura ne oferă și profilul psihologic al pacientului, cu moștenirile genetice.

Totul a mers ca pe roate pînă în 1952 cînd, după o ceartă cu Roy, asistenta sa 1­a denunţat redactorului de la Psychic News, punîndu­i acestuia la dispoziţie un set complet de aparate electrice pe care Roy le folosea pentru a produce „spiritele”. Ele includeau un microfon de fundal conectat la un dispozitiv de ureche purtat de Roy în timpul şedinţelor şi un difuzor în miniatură care, extins ca un telescop, producea „vocile spiritelor” sau sunete (înregistrate dinainte, produse de Roy sau de asistenta sa) în orice parte a încăperii. Aceste voci se adresau fiecărui client în parte; între timp, mesajele directe de la cei morţi veneau de la Roy cu ajutorul unui tub acustic care, vopsit cu o soluţie fosforescentă şi ţinut în sus, părea că pluteşte în camera întunecată. Lucrînd cu „ghiduri spirituale” ce îi includeau pe „Tinka, Indianul Roşu”, Roy mai folosea şi măşti şi „ectoplasmă” realizată din muselină unsă cu unt pentru a sugera materializări ale sufletelor trecute în lumea de apoi.

Asistenta şi­a retras acuzaţiile, dar redactorul de la Psychic News a hotărît să­1 trimită pe Roy în judecată pentru fraudă. Moment în care mediul a întreprins cele necesare pentru a părăsi Anglia şi a se refugia în Africa de Sud. Trei ani mai tîrziu s­a întors la Londra, aranjînd noi şedinţe de spiritism, astfel încît în august 1955 spiritistul Maurice Barbanell, redactor la jurnalul de spiritism Two Worlds, a publicat un avertisment, menţionîndu­1 pe Roy printre cele patru medii „care au fost demascate ca frauduloase, dar care totuşi continuă să ţină şedinţe”. Soţia lui Roy, Mary Plowright, s­a dus la Barbanell înarmată cu o cravaşa, fiind amendată pentru încercarea de a apăra onoarea soţului ei, în timp ce însuşi Roy a pornit un proces împotriva lui Barbanell. Acest proces s­a tărăgănat pînă în februarie 1958 cînd, brusc, Roy a renunţat la acuzaţii şi şi­a luat angajamentul să plătească toate cheltuielile de judecată, după care Two Worlds a riscat publicarea întregului dosar. Jurnalul londonez Sunday Pictorial a trimis un reporter care să obţină şi versiunea lui Roy. „Desigur, sînt un farsor”, a spus el pe neaşteptate. „La fel ca şi multe alte medii. Este adevărat că am păcălit multe femei în cadrul şedinţelor, dar nu am făcut nici un rău nimănui”. Şi, din cînd în cînd, încheia o înţelegere profitabilă cu ziarul pentru a­i publica, în cinci ediţii, „Mărturisirea şocantă a modului în care William Roy şi­a cîştigat renumele, prin înşelăciune, ca spiritist”. De fapt, nu doar renumele şi­1 cîştigase prin înşelăciune, ci şi averea: contul său bancar era mai gras cu aproape 50.000 de lire sterline, ca rezultat al şarlataniilor sale. (va urma)

STUART GORDON

În cazul afecțiunilor de prostată, medicina energoinformațională se focusează mai întîi pe țesutul care îmbracă prostata, uretre și glandă. Mai departe, se echilibrează meridianele energetice care duc informația spre prostată, canalul urinar și chakra rădăcinii. De la o ședință de terapie la alta, pacientul se simte mai bine, ieșirile noaptea la toaletă încep să se rărească, jetul de urină crește, iar senzația că vezica urinară se golește se instalează.

Pandemia de Covid prin care a trecut omenirea ne­a arătat cît de vulnerabilă este imunitatea oamenilor. Epoca modernă a adus în prim plan medicamentația de sinteză, care tratează simptomul și lasă în urmă o serie de efecte secundare, dar nu duce la vindecare.

Omul modern, extrem de stresat, beneficiază de toate terapiile pe care le pune la dispoziție medicina energoinformațională, atît copiilor, cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății Naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIzONTAL: 1) Scoasă din minți; 2) Apel de la mic la mare – Certat cu igiena; 3) Îndrăgostită mai mult de formă – Urme de mamut imprimate în lut!; 4) Fruntaș la proiectare – Nu poate fi stabilit pe loc; 5) Trageri de timp; 6) A scăpa de sub control – Plantă de interior!; 7) Niște tipi mărginiți! – Albii țărănești (dim.); 8) Buni de plată pentru depășiri... interzise – Prinse în tije!; 9) Invitat oficial – Regim drastic; 10) A trece la stat – Primele etape într-o competiție!

VERTICAL: 1) Ipostaze neplăcute la prima vedere; 2) Greu de oprit; 3) A urca pe vîrfuri –Centru vital!; 4) Desființat definitiv; 5) Înscrise pe listă! – Tratați cu frumosul; 6) Dreptul pămîntului (fem.) – Atacat din ambele părți!; 7) Păsări de pradă... prinse-n cuib! – Delirantă în felul ei; 8) Rău insuportabil (fem.); 9) Cîștigă bani cu carul – Întinse pe spate; 10) Se pune contra! – Pus pe o direcție de mers prestabilită.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,NĂSCOCELI”

1) EXACTITATE; 2) CUNOSCĂTOR; 3) H – TA – ACUTA; 4) IRITARI – AT; 5) LICEU – TALE; 6) ITA – ROIRI; 7) B – RIAL – ATE; 8) RAIA – ARTAR; 9) APARATOARE; 10) TATAR – STAS.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (X)

Iulia se înduioșă citind biletul. Tudor era chiar un om bun. Se îmbrăcă și se duse să mănînce ceva. Găsi în frigider salam, unt, brînză și două roșii. Era suficient pentru moment. Mîncă și apoi se hotărî să iasă la cumpărături. Avea nevoie în primul rînd de haine, fiindcă ale ei erau prea... neobișnuite pentru timpurile în care se afla. Luă cheile, ieși pe ușă, o încuie, coborî scările și, ajungînd în stradă, o apucă spre Gara de Nord. Acolo găsi troleibuzul 87 și peste 15 minute cobora în Piața Romană, cu gînd să meargă la Magazinul Eva, despre care știa din poveștile bunicii ei paterne că în acea vreme era o destinație numai bună de shopping.

Piața Romană i se păru un pic diferită de cea din prezent. Observă numaidecît că lipsea gura de metrou, lucru firesc ținînd cont de faptul că „trenul galben fără cai” se va construi peste aproape 20 de ani. Rămase pe trotuarul de vizavi de colonade și înaintă spre magazin. Pe Magheru, tramvaiul circula pe mijlocul străzii, iar trotuarele late erau mărginite de porțiuni de iarbă perfect tunsă și de straturi generoase de flori roșii și galbene. La un moment dat, Iulia își dădu seama că lipsea forfota orașului din vremea ei. Totul era mult mai liniștit acum. Autoturismele nu erau așa de multe, troleibuzele se mișcau silențios, agățate de sîrmele lor electrice, iar oamenii nu erau nici ei prea numeroși. Între timp, ajunse în fața Magazinului Eva. Împinse ușa de la intrare și pătrunse înăuntru. Se uită stînga­dreapta încercînd să cuprindă cît mai mult în raza vizuală. Pe partea dreaptă văzu o scară ce ducea la etaj, iar pe lîngă ferestrele ce dădeau în bulevard se aflau două vitrine mari de sticlă, așezate pe niște postamente de lemn în interiorul cărora se găseau articole de îmbrăcăminte. Pe partea opusă, în apropierea scării de care am pomenit, Iulia văzu două manechine îmbrăcate conform modei acelui an, iar în fața ei, mai sus, se putea vedea podeaua etajului ce arăta ca un balcon care înconjura parterul.

Iulia o luă spre scară, intenționînd să urce la etaj. Pășea încet, admirînd articolele expuse în cele două vitrine, dar se întoarse brusc și o luă în direcția opusă, gîndindu­se să vadă întîi parterul. Întorcîndu­se, aproape dădu nas în nas cu o vînzătoare, care nu se știe cum ajunsese în spatele ei, și se pregăti să o abordeze.

– O! Mă scuzați, spuse Iulia evitînd în ultima clipă ciocnirea.

– Ah! Nu face nimic – răspunse angajata magazinului, o fată cam de vîrsta eroinei noastre. E vina mea, nu trebuia să mă strecor așa în spatele dumneavoastră, completă ea zîmbind.

Iulia dădu să­și continue plimbarea, dar nu trecu bine de gazda ei, că aceasta o și întrebă:

– Cu ce vă putem servi?

Iulia se opri, întoarse leneș capul spre ea și­i răspunse încet:

– Cu nimic, mă uitam doar.

– Dacă aveți nevoie de ceva vă rog să­mi spuneți. Și așa nu prea avem mulți clienți la ora asta.

– Bine, achiesă Iulia. Uite, aș dori niște haine... niște haine așa cum se poartă acum, completă ea.

– Da, sigur că da, se precipită amabila vînzătoare. Aici, la parter, avem hainele, iar la etaj parfumurile, bijuteriile și pantofii.

– Aaa, ce bine, se bucură Iulia. Sînteți un adevărat mall.

– Poftiți? Ce­ați spus? Ce e acela un mall? – se miră vînzătoarea.

– A... așa se numesc magazinele cu de toate în America, încercă Iulia să dreagă busuiocul.

– Ați fost în America? – întrebă fata.

– Da, am fost cu tata, spuse ea plictisită, hotărîtă să­și joace din nou rolul de fiică a unui influent nomenclaturist.

– Ce frumos trebuie să fi fost – spuse visătoare fata. Tatăl dumneavoastră lucrează în comerțul exterior bănuiesc, spuse ea aproape temătoare.

– Da, lucrează, confirmă Iulia. Auzi, știi ceva? Hai să ne tutuim. Mă simt bătrînă cînd te aud cum îmi spui „dumneavoastră” – se maimuțări ea un pic. Apoi întinse brusc mîna și spuse: Eu sînt Iulia.

Vînzătoarea fu un pic surprinsă, dar dădu mîna și spuse la rîndul ei:

– Melania. Mă bucur să te cunosc. Hai să­ți arăt ce avem de îmbrăcat, deși nu cred să­ți placă ceva după ce ai fost în America.

– O să fii surprinsă, răspunse Iulia în timp ce o urma spre umerașele cu haine.

Afundîndu­se între formele și culorile articolelor de îmbrăcăminte, își aminti că moda anilor ʼ60 era una a extremelor, care a arătat lumii că femeile se pot îmbrăca în funcție de gusturile lor și la modă, lăsînd la o parte articolele vestimentare mai serioase. Erau prezente aici toate hainele ce se aflau în trendul acelor ani: fuste scurte, care evidențiau corpul feminin, formele și feminitatea, reprezentînd mișcarea femeii spre individualitate și sexualitate, pantaloni evazați de toate culorile, cu modele și imprimeuri minunate, dar și rochii. Minunatele rochii ale anilor ʼ50 și ʼ60, ușor ridicate deasupra genunchiului, avînd arcurile mari și fustele rotunde care le făceau să semene cu niște clopoței, în culori pastelate sau cu buline. Detaliile acestea le făceau pe femei să se simtă fetițe în rochii. Cu cît păreau mai copile, cu atît mai frumoase se simțeau. Așa se simțea acum și ea: ca o copilă. Era încîntată! Culorile și imprimeurile erau luminoase, vibrante, inspirate din mișcările artei pop și din arta modernă. Tabla de șah, dungile, bulinele –toate arătau extraordinar, iar prețurile... prețurile erau încîntător de mici, i se păru ei.

După ce se răsfăță îndelung alegîndu­și hainele punîndu­și deoparte 4 rochii, 3 fuste mini și 7 bluze, ceru să urce la etaj pentru încălțăminte, bijuterii și parfumuri. Aici găsi o gamă variată de parfumuri create la fabrica bucureșteană „Macul Roșu”, ambalate în cutii de carton. Sticluțele erau mici, iar parfumurile bunicele, gîndi ea. Din tot ce mirosi i se păru acceptabil ca miros parfumul „Eva 101” și „București”, din care­și cumpără două sticluțe. Trecu în revistă și parfumurile „Carnaval” sau „Macul Roșu” și se duse să­și cumpere pantofi. Găsi niște sandale cu toc înalt, la care mai adăugă încă 4 perechi de pantofi cu tocul jos, două poșete și consideră cumpărăturile încheiate. Plăti 400 de lei pe tot ce cumpărase și constată că nu­i mai rămăseseră decît vreo 30 de lei din banii obținuți la Brașov pe vînzarea talismanelor Pandora. Își luă la revedere de la Melania și ieși în stradă încărcată de pachete.

Cînd se gîndea cum să facă să ajungă acasă, văzu un taxi venind încet dinspre Romană. Aproape că­i sări în față șoferului în încercarea de a se face observată. Acesta trase la bordură și, foarte amabil, o ajută să înghesuie toate pachetele în mașină. Urcară amîndoi și Iulia îi spuse adresa, după care se lăsă ostenită pe scaun, tăcînd tot drumul. Ajunseră pe strada Vespasian și, după ce îi plăti șoferului prețul cursei, urcă la etaj cu toate bagajele, fără să se întîlnească cu nici un vecin. Lăsă pachete pe jos și se trînti pe canapea. Privi ceasul de la mînă și constată că era 14:50. Se gîndi că ar fi bine să­l aștepte pe Tudor cu niște mîncare, dar căutînd în frigider și în cămară nu găsi mare lucru, așa că pînă a doua zi, cînd își propuse să meargă la piață, trebuia să­și procure niște bani vînzînd din charmurile Pandora. Acum nu mai era timp, fiindcă Tudor trebuia să se întoarcă și ea să­și despacheteze lucrurile. Treaba asta îi luă vreo 30 de minute, după care se apucă de ordonat și de curățat prin casă, astfel încît pe la orele 16:00, cînd gazda ei veni acasă, ea se odihnea mulțumită că­și atinsese toate țintele propuse.

– O, dar văd că ai avut ce face – spuse băiatul admirativ, observînd ordinea și curățenia din casă.

– Da, nu m­am plictisit, răspunse Iulia. Am fost și la cumpărături, ia uite aici!

Deschise cu un gest larg ușa dulapului de haine arătîndu­i lui Tudor noua ei garderobă.

Băiatul se apropie fermecat de dulap, atinse rochiile cu mîna și, privind­o pe Iulia, spuse:

– Sînt foarte frumoase. De unde le­ai luat?

– De la Eva.

– Ai gusturi bune, Eva e un magazin nou și foarte elegant, spuse el. Dar cum l­ai găsit? Există în 2022?

– Clădirea da, însă nu mai funcționează ca magazin de îmbrăcăminte, ci ca supermarket.

Florile de liliac

Florile de liliac

Cheamă primăvara-n prag Și aduc miresme-n zori, Fără amurguri, fără nori

Înfloresc acum de-a valma, Sfînta Precistă e mama, Tot ce-i bun acum învie, În stihuri de poezie

Dimineți fierbinți și albastre, Liliac de pus în glastre, Florile rupte din rai, Cu miresmele-n alai

Primăvara stă cuminte

E gătită în veșminte, Totu-n flori de liliac, În lumină să mă îmbrac

Preot EMIL NEDELEA CĂRĂMIzARU

– Ce­i aia? – se miră Tudor.

– Un magazin alimentar cu de toate. E o firmă belgiană, spuse Iulia.

– O firmă belgiană? Păi ce, au voie firmele belgiene să­și facă magazine în România?

– Au, da, spuse fata presimțind că va trebui să­i explice multe lucruri.

– Cum așa? Chiar, ia spune­mi care e situația țării noastre în anul 2022. Ai promis că­mi spui.

– Atunci stai jos, îl îndemnă Iulia, în timp ce se îndrepta spre canapeaua pe care se și așeză.

– Te ascult, spuse băiatul venind lîngă ea.

– Ei bine, primul lucru pe care trebuie să­l știi este acela că România a scăpat de comunism în decembrie 1989 – spuse ea privindu­l în ochi.

– Ce vrei să spui prin „a scăpat”? Cum adică? Nu mai e republică populară? Dar ce e? Și de ce zici că „a scăpat”? Ce e rău la statul nostru comunist? – întrebă el oarecum iritat.

Iulia se uită lung la el căutîndu­și cuvintele și, după cîteva secunde, spuse direct:

– În decembrie 1989 a avut loc o revoluție anticomunistă soldată cu împușcarea președintelui Nicolae Ceaușescu și a soției sale, Elena.

– Cine­i ăsta?

– Acum e general în armată și s­a ocupat de colectivizare, dar după moartea lui Dej din 1965 va fi ales secretar al PCR.

– Moare Dej? – întrebă mirat Tudor. Peste 3 ani? Cum? De ce?

– Din cauza rușilor, răspunse Iulia.

– A rușilor? Dar, bine, el e prieten cu rușii...

– E prieten cu rușii, doar că politica sa, prin care a stabilit relații prietenești cu statele capitaliste, mai ales cu SUA, condusă de Johnson, nu le­a plăcut tovarășilor de la Moscova, așa că l­au iradiat cu radiații nucleare care i­au provocat un cancer galopant la plămîni din cauza căruia avea să moară în martie 1965.

– Avea să moară... Vorbești de el de parcă a și murit – spuse Tudor.

– Pentru mine așa și e – spuse Iulia. Ce vrei? Eu pînă ieri trăiam în viitor.

– Mda... spuse Tudor ridicîndu­se de pe canapea și făcînd cîțiva pași spre centrul camerei. Se opri cîteva secunde cu spatele la ea, apoi se întoarse încet întrebînd­o: Spune­mi, te rog, de ce s­au revoltat totuși oamenii contra Partidului Comunist? Ce, nu le era bine?

– Poate că acum e bine, spuse fata și chiar e, și va mai fi încă vreo 20 de ani. De fapt – spuse ea lăsînduse pe speteaza canapelei ca să­l poată privi pe băiat care stătea încă în picioare – în acești 20 de ani, în România se vor construi fabrici, uzine, combinate, baraje hidroelectrice, centrale atomo­electrice, șoseaua Transfăgărășan, se va finaliza Canalul Dunăre­Marea Neagră, o să se construiască metrou în București și va dispărea cartierul Uranus, ca să se ridice în locul lui Palatul Parlamentului sau Casa Republicii ori a Poporului, cum i se va mai spune. (va urma)

nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Alte cărămizi în zid sau la fundația unei lumi noi?

Tot scriu de vreun an despre asociația de cooperare economică ce folosește acronimul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, South Africa) ca despre o nouă putere ce se ridică pentru a prezenta o alternativă la civilizația occidentală. Ideile pe care le au membrii săi sînt cele care au guvernat lumea în perioada bună a capitalismului occidental, cum ar fi, spre exemplu, cea referitoare la susținerera monedei naționale sau comune cu aur sau resurse, așa cum era odată, pînă s­au trezit niște inteligenți că valoarea trebuie susținută de servicii. Nu știu încă dacă noua construcție la care și alte țări se grăbesc să adere va fi un zid așezat în fața noastră, a civilizației occidentale sau fundația unei noi ordini mondiale mai bune decît actuala, fiindcă țările care o compun nu sînt tocmai un model de cinste și corectitudine și, în mod cert, nu sînt ca noi. Dacă mă uit doar la derularea alegerilor în Brazilia, la cum i­au închis în case autoritățile chineze pe cetățenii lor, la nivelul de trai din India, la reacțiile violente ale Rusiei atunci cînd se simte amenințată sau la Africa de Sud, în mod clar nu­mi doresc o lume condusă după ideile lor. Pe de altă parte, nici cu ipocrizia și aberațiile

etICHeta

climatice sau ale egalitații de gen promovate de conducătorii civilizației occidentale nu pot fi de acord. Atunci ce facem? Noi, românii, nu mare lucru, fiindcă nici nu avem conducători competenți care să poată face ceva și oricum sîntem prea mici ca să interesăm pe cineva din cei mari. Mă interesează însă ce fac conducătorii civilizației occidentale, adică președintele SUA și cel (cea) a Comisiei Europene, fiindcă de ei depinde viitorul civilizației la care am aderat și noi de puțină vreme, din punct de vedere politic și militar. Cam la spartul tîrgului, zic eu.

(continuare în pag. 22) n m

Nici curentul nu mai produce curent

Scriam într­un editorial intitulat „De la eolienele UE ne cam trage curentul” că cei de la UE au implementat, fără să gîndească prea mult, aceste surse naturale de producere a energiei electrice cum sînt eolienele, iar prețurile de exploatare sînt mari și se reflectă în facturi. Recent, un articol de pe site­ul oilprice.com scria ceva neobișnuit referitor la aceste instalații eoliene care folosesc curenții de aer (vîntul) pentru a

produce curent. Astfel, cei care au amplasat toate aceste instalații eoliene au înregistrat pierderi financiare importante în ciuda creșterii puternice din ultimul deceniu. Companiile își dau seama că este dificil să traducă energia eoliană în profit, unele dintre cele mai mari companii de energie eoliană din lume înregistrînd pierderi uriașe.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

e DI to RI a L

motto: ,,Pămîntul e condus de sataniști,/ Îi vezi cum ne dau lecții de morală/ Deaceea, astăzi, ochii mei sînt triști,/ Iar boala omenirii e mortală”. – CornELIU VADIm TUDor (,,Bacoviană”)

Nu mai este nici un dubiu că trăim cele din urmă vremuri. ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s­a strîns la par/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar? Vin vremuri de coșmar!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

Pentru a înțelege de ce s­a ajuns aici trebuie să pornim de la origini, cînd Dumnezeu l­a creat pe om ,,după chipul și asemănarea Sa” (Facerea 1.26), idealul divin ,,precum în cer, așa și pe pămînt” demonstrînd faptul că omul a fost considerat egal cu Creatorul. Mai mult, Dumnezeu a asigurat omului toate condițiile de trai, i­a dat sfaturi și i­a creat o ,,Constituție” (cele 10 Porunci), iar la final a creat femeia, pentru ca, împreună, să formeze o familie și să facă copii. Pînă aici toate bune, dar iată că prima familie nu s­a bucurat de dragoste, liniște și pace, căzînd ușor în ispită, iar mai apoi păcatele s­au produs în lanț, ajungîndu­se chiar și la fratricid (Abel a fost ucis de fratele său, Cain). Așa se face că, în cartea de Istorie, omul primitiv este prezentat ca fiind neîngrijit, cu reacții semisălbatice, cu gesturi necontrolate și mai tot timpul cu parul în mîini – tehnică de atac folosită la uciderea animalelor, cucerirea unor noi teritorii... – armă transformată cu timpul în sabie, pușcă, tun, rachetă balistică și bombă atomică. S­a ajuns aici pentru că a dispărut Credința în Bunul Dumnezeu, iar acolo unde e pustiu, belelele sînt cît casa. Vorba biblicului David: ,,Toți s­au stricat de tot, nu este unul care să facă bine”. Să nu uităm că ,,Isus Christos a condamnat oamenii la nemurire, iar aceștia L­au condamnat la moarte, continuînd să îndeplinească orice poruncă satanistă” (Dr. Călin Georgescu). Sau, cum zicea Vadim Tudor: ,,Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, iar în a șaptea, lumea L­a negat pe Dumnezeu”, religia devenind ,,O frază de dînșii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece­n jug” (Mihai Eminescu).

Cert este că ,,distanțarea de Dumnezeu ne­a împietrit inima și ne­a întunecat mintea” (Părintele Galeriu), motiv pentru care se zice că extratereștrii ne privesc ca pe niște microbi care produc epidemii de ură, trădare, răzbunare, lașitate, invidie și prostie, punctul culminant fiind această Nouă (dez)Ordine Mondială care, ,,ca o fiară, îi silește pe toți, și pe cei mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe slobozi și pe robi, să își însemneze fruntea sau mîna dreaptă. Astfel, nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, ci doar cel însemnat cu numele fiarei sau cu numărul numelui fiarei” (Apocalipsa 13.16-17).

Așadar, ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial, care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt” (James Paul Warburg, 1950), iar într­o bună zi ,,oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale” (Fritz Springmeier), sau altfel spus: ,,Niște netrebnici fără Dumnezeu/ Ne taie pofta de­a trăi sub soare,/ Eșarfă neagră pun la curcubeu/ Și jură strîmb, și jefuiesc popoare” (Corneliu Vadim Tudor ­ ,,Bacoviană”).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Nici curentul nu mai produce curent

(urmare din pag. 21)

Site­ul citat scrie că „în ciuda eforturilor puternice de a trece la energia verde prin instalarea unei capacități mai mari de energie regenerabilă, mulți se întreabă dacă industria energiei eoliene va fi capabilă să revină rapid de la pierderile uriașe de anul trecut, pentru a dezvolta energia eoliană necesară tranziției ecologice. În 2022, mai multe firme mari de energie eoliană au raportat pierderi de miliarde din cauza unei multitudini de provocări care au îngreunat dezvoltarea de noi parcuri eoliene la nivel mondial. Acum, teama este că multe companii din întreaga lume ar putea să nu fie dispuse să investească în proiectele eoliene necesare pentru a accelera trecerea de la combustibilii fosili la alternative verzi, dacă nu pot vedea potențialul de profit.

Energia eoliană a crescut exponențial în ultimii ani datorită unei cantități uriașe de finanțare în cercetare și dezvoltare și lansării mai multor parcuri eoliene pe țărm și offshore pe scară largă de pe tot globul. Inovațiile în tehnologia turbinelor au condus la dezvoltarea unor generatoare de energie gigantice, care sînt mult mai sigure, mai fiabile și mai silențioase decît predecesorii lor. În 2021, generarea de energie electrică din energia eoliană a crescut cu un record de 273 TW/h, o creștere cu 17% față de anul precedent. Această creștere a fost cu aproximativ 55% mai mare decît cea din 2020 și a fost cea mai mare dintre toate tehnologiile de energie regenerabilă. Motivul pentru o astfel de creștere rapidă a fost investiția uriașă observată în dezvoltarea proiectelor de energie eoliană la nivel mondial, adăugările de capacitate ajungînd la 113 GW în 2020, comparativ cu 59 GW în 2019. Capacitatea globală de energie eoliană a fost de aproximativ 1.870 TW/h în 2021, comparativ cu 343 TW/h în 2010. Deși această cifră va trebui să crească substanțial pentru a atinge obiectivele net-zero, la 7.900 TW/h în 2030. În

ciuda creșterii puternice din ultimul deceniu, companiile își dau seama că este dificil să traducă energia eoliană în profit. Nu există nici o problemă cînd vine vorba de cererea globală de energie eoliană, care continuă să crească an de an, pe măsură ce țările încearcă să-și reducă dependența de combustibilii fosili. Dar cercetarea și dezvoltarea energiei eoliene, precum și construcția de parcuri eoliene enorme, nu sînt ieftine, iar profitul de pînă acum nu este ceea ce se așteptau multe companii. În iunie anul trecut, au existat rapoarte conform cărora unele dintre cele mai mari companii de energie eoliană din lume se luptă cu pierderi mari. Vestas Wind Systems, General Electric Co. și Siemens Gamesa Renewable Energy s-au confruntat cu costuri extrem de mari cu materii prime și logistică în urma pandemiei, cînd lanțurile de aprovizionare au fost întrerupte. Acest lucru a venit după o cursă a înarmărilor în care marii eolieni au concurat pentru a construi cele mai înalte și mai puternice turbine eoliene cu orice preț le-ar pune înaintea celorlalți. Ben Backwell, CEO al grupului comercial Global Wind Energy Council, a declarat: «Ceea ce văd este un eșec colosal al pieței». Backwell a adăugat: «Riscul este că nu sîntem pe drumul spre zero [emisii] nete – iar celălalt risc sînt contractele lanțului de aprovizionare».

Pînă în noiembrie 2022, GE estima pierderi de 2 miliarde de dolari în divizia sa de energie regenerabilă, în mare parte din cauza inflației și provocărilor lanțului de aprovizionare. Acest lucru a determinat compania să facă reduceri, cu planuri de a-și reduce numărul de angajați la nivel global în instalațiile onshore cu 20% pe parcursul unui an. Multe companii eoliene au simțit triplul șanț al inflației, reducerea stimulentelor fiscale și creșterea ratelor dobînzilor din ultimul an.

Vestas, cel mai mare producător de turbine eoliene din lume, a raportat prima pierdere anuală din aproape un deceniu în 2022, de aproximativ 1,68 miliarde de dolari.

Alte cărămizi în zid sau la fundația unei lumi noi?

(urmare din pag. 21)

Acronimul BRICS formează un cuvînt care în limba engleză înseamnă „cărămizi”, de aceea m­am referit în titlul articolului la noii membri ce au depus cereri de aderare la această organizație ca la „alte cărămizi” fie într­un zid care să izoleze civilizația occidentală, fie la fundația unei lumi noi. Același lucru se întreabă și jurnaliștii de la Modern Diplomacy: „Solicitările din 19 țări au ajuns la biroul Ambasadorului Africii de Sud BRICS, care caută aderarea formală și informală. Deși acest lucru marchează în mod clar deplasarea axei de la Nordul Global, va putea un BRICS extins să inaugureze o nouă ordine mondială? Următorul al 15-lea Summit BRICS, care va avea loc în Africa de Sud, va lua în considerare cererile de aderare formală și informală din 19 națiuni, care includ 13 cereri de aderare formală și 6 cereri de aderare informală din națiuni precum Arabia Saudită, Iran, Emiratele Arabe Unite, Egipt, Turcia, Sudan, Argentina, Algeria, Mexic, printre altele”. Acest interes al țărilor lumii pentru a adera la organizație este, evident, consecința realizărilor remarcabile pe care organizația le­a obținut în ultimii ani.

„Grupul celor 5 membri – scrie moderndilplomacy.eu – a întrecut națiunile G7 nu doar în paritatea puterii de cumpărare, ci și în rata de creștere a PIB-ului, o tendință care se va accelera pe măsură ce mai multe națiuni se alătură. După expansiune, populația totală a statelor membre BRICS ar depăși 4,3 miliarde, ceea ce reprezintă mult peste jumătate din populația lumii. Se estimează că PIB-ul unui BRICS extins ar ajunge la 30 de trilioane de dolari, depășindu-l pe cel al Statelor Unite”.

După cum vedem, BRICS nu este doar o construcție politică a cîtorva nemulțumiți de pretențiile occidentalilor, ci o organizație economică stabilă, reunind peste jumătate din populația lumii, al cărui produs intern brut depășește națiunile occidentale. Dacă tot s­au organizat, s­au gîndit că ar fi ciudat ca tocmai ei să continue să folosească moneda concurentului principal, și anume SUA, astfel încît s­a început un proces de înlocuire a dolarului, cel puțin în tranzacțiile petroliere dintre membrii, cu moneda

Chinei. Iată ce scrie publicația citată despre asta: „O altă tendință proeminentă vizibilă în rîndul națiunilor BRICS și al potențialilor membri este ceea ce s-a numit «dedolarizare», sau tendința crescîndă de a respinge dolarul american ca monedă pentru comerț. Oficialii ruși și-au exprimat recent dorința de a introduce o nouă monedă pentru comerțul transfrontalier între națiunile BRICS, despre care se spune că ar fi susținută de aur și alte mărfuri valoroase, cum ar fi mineralele pămînturilor rare. O astfel de mișcare va întări și mai mult alternativa pe care BRICS a prezentat-o pentru modelele occidentale de masă, atît din punct de vedere financiar (cu Banca Națională de Dezvoltare ca alternativă la FMI și Banca Mondială), cît și din punct de vedere politic, deoarece majoritatea acestor națiuni au refuzat să urmeze Occidentul în sancțiunile sale împotriva Rusiei din cauza războiului din Ucraina”.

Frumos va fi atunci cînd țările din BRICS vor considera necesar să­și dezvolte cooperarea militară alcătuind o alianță ce va fi mult mai periculoasă pentru NATO decît era URSS pe vremuri, pentru că, de data asta, alianța e globală și poate lovi alianța militară din care și noi facem parte de peste tot, nu doar într­o singură direcție, cum era pe vremea Războiului Rece.

V­am prezentat pînă acum punctele tari ale acestei organizații, dar aș dori să le știți și pe cele mai slabe, așa cum le prezintă aceeași publicație citată mai sus: „În primul rînd, complexitățile de sub ideea de a introduce o nouă monedă. Chiar dacă ajung la un acord, înlocuirea dolarului american este o sarcină dificilă pentru că acesta a fost profund încorporat în instituțiile financiare globale de zeci de ani. În cel mai bun caz, o astfel de mișcare ar fi un proces lent, fără detronarea peste noapte a Statelor Unite. În al doilea rînd, ideea unui BRICS extins a fost criticată de mulți ca o modalitate prin care China își extinde «Ofensiva farmecului». Avînd în vedere puterea economică a Beijingului, este foarte probabil ca grupul să nu se dovedească a fi un cadru multipolar, fiecare membru avînd o voce egală, sau să facă acest lucru ar fi o treabă dificilă. Mai mult, așa cum stau relațiile politice în prezent, acest lucru ar putea să nu favorizeze unii membri, inclusiv India. În al treilea

Firma a spus că vînzările sale anul trecut au scăzut cu aproximativ 7% și s-a confruntat cu costuri în creștere în mai multe domenii. Compania a declarat în raportul său anual «Vestas și industria eoliană au fost gata să ofere soluții pentru a aborda criza energetică, dar au fost constrînse de creșteri ale costurilor, provocări logistice, proiecte de piață învechite și procese de autorizare». Între timp, Siemens Energy a raportat o pierdere netă de peste 943,48 milioane de dolari”. După cum se vede treaba, deși oficialii s­au gîndit că le iau cașul din cioc bogaților din industria petrolieră, acest lucru e mai greu de făcut decît au sperat. Eolienele lor produc deocamdată pierderi în loc de profit, iar asta nu le convine. Nu mai vorbesc de faptul că toată energia asta verde e dăunătoare chiar naturii pe care zic ei că vor să o protejeze. În fapt, ceea ce vor ei, și vor repede, e un singur lucru: PROFIT! Cît mai mult și cît mai repede. Dacă s­ar putea, ieri. Vor să forțeze toată planeta să treacă la energia verde, chipurile că se distruge planeta. Păi dacă­i ardea așa de mult de binele planetei, ar fi știut că panourile fotovoltaice ard pămîntul sub ele de nu mai crește nimic o perioadă și­o să mănînce gîndaci sau chiar panourile respective, iar în preajma cîmpurilor de eoliene, din cauza curentului format de palele elicelor, se creează curenți de aer care nu mai lasă să crească nici o plantă mai înaltă, nici o gîză să zboare și zăpăcește traseele de migrațiune ale păsărilor. Nu mai vorbesc despre parcurile eoliene de tip offshore, în privința cărora scriam în articolul „Vrăjeala verde” că afectează viața maritimă și pe cea a comunităților de pescari. În concluzie, dacă energia asta verde distruge natura și planeta în egală măsură cu cea poluantă, atunci mai bine rămînem la cea pe combustibili fosili, cum se întîmplă de la începutul Marii Revoluții Industriale, pînă vom fi în stare să găsim cu adevărat soluții bune și corecte de energie verde, în loc să le dezvoltăm pe repede înainte, doar fiindcă „niște unii” nu au mai avut loc la masa petroliștilor bogătani și s­au gîndit să­și facă propria lor afacere pe spatele nostru și al planetei.

rînd, o neîncredere profund înrădăcinată în relațiile bilaterale dintre națiunile BRICS, relațiile India-China fiind un exemplu. În mod similar, chiar dacă Iranul și Arabia Saudită au atins o descoperire diplomatică remarcabilă, anii de deficit de încredere continuă să fie vii în amintirea multora, fapt care ar putea împiedica viitoarea cooperare dacă cei doi se alătură BRICS. De asemenea, există o lipsă de încredere reciprocă între Egipt, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită și Iran după normalizarea relațiilor cu Israelul. În al patrulea rînd, «Parteneriatul strategic cuprinzător de coordonare pentru o nouă eră» dintre China și Rusia, pe care mulți l-au interpretat ca avînd profunde accente antiamericane, ar putea să nu fie extins la alte națiuni BRICS. Deși este adevărat că India, Brazilia și Africa de Sud nu au adoptat sancțiuni occidentale împotriva Rusiei, ele recunosc Statele Unite și aliații săi occidentali ca parteneri valoroși și ar prefera o poziție independentă, nealiniată. În al cincilea rînd, mulți potențiali membri ai BRICS sînt profund implicați în instabilitatea internă, care are un potențial ridicat de a se răspîndi în regiuni, criza din Sudan fiind un exemplu. În timp ce gruparea și-a exprimat în mod activ îngrijorarea, cum s-ar descurca un BRICS extins cu o astfel de instabilitate și să asigure pacea durabilă este încă o necunoscută”.

După cum vedeți, mai e mult pînă la închegarea unei alianțe de monolit contra civilizației noastre, și dacă cei care ne conduc vor rămîne la fel de incompetenți ca pînă acum, ne vom trezi în curînd că ne vom calcula prețurile în yuani sau cine știe ce altă monedă. Eu nu mi­aș dori așa ceva, fiindcă „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”, cum zice înțelepciunea populară, dar nici cu actualii conducători ai UE nu mai vreau. Mă gîndesc foarte serios ca la alegerile parlamentare europene din primăvara viitoare să votez cu acel partid politic românesc care va întări Grupul Conservator din Parlamentul European, fiindcă doar așa putem spera să aducem UE pe calea corectă pe care a pornit acum cîteva zeci de ani.

Cît despre BRICS, să vedem ce va urma și cum se vor înțelege, fiindcă e clar că numărul membrilor va crește, iar acest lucru ar trebui să le arate ignoranților și încrezuților din UE și SUA că politicile lor de a face dragoste cu sila sînt greșite, fiindcă asta se numește viol.

Sataniștii!

(urmare din pag. 21)

Ca să înțelegeți mai bine aceste aspecte, care, din vorbe conspiraționiste, au devenit realități, trebuie să știți că Lucifer a fost un mare arhanghel al lui Dumnezeu și un conducător într­una din cele două cete de îngeri. La un moment dat, a invidiat slava Fiului lui Dumnezeu și s­a hotărît să devină și el dumnezeu, să­I ia locul pentru a deveni conducătorul absolut al universului. În acest sens, Lucifer a ademenit mai mulți îngeri cu promisiunea că vor deveni și ei dumnezei și vor conduce împreună toată creația divină. Astfel, îngerii care au acceptat propunerea au alungat din viața lor pe Duhul Sfînt care, pînă în acel moment, a acoperit și a luminat existența lor îngerească. Așa s­a făcut că din îngeri luminoși și buni au devenit duhuri întunecate și rele, motiv pentru care au fost expulzați din Împărăția Cerească, căzînd astfel în mefiticul și întunecatul iad. Aceasta a fost prima mare apostazie de la Dumnezeu, și a fost făcută de către îngeri.

Acum, în acești ani din urmă în care trăim, Lucifer, prin fiul său satanic, Antihrist, vrea să provoace a doua mare apostazie de la Dumnezeu, care va fi făcută, de această dată, de către oamenii reci și întunecați ca spirit, ce vor fi înregimentați în Noua Ordine Mondială.

Și, dacă Dumnezeu a dat omenirii cele 10 Porunci, iată care sînt principiile de organizare și funcționare ale NOM făcute publice în contrapondere: 1. Renunțarea la orice formă de religie; 2. Patet Exitus sau doctrina sinuciderii – cînd te simți neputincios sau vinovat, pleci singur din poveste (cam așa cum a încercat, cîndva, fostul premier Adrian Năstase); 3. Scopul sfințește mijloacele – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul NOM faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc. (pentru a se aplica fără probleme acest principiu, în România, s­a înființat... DNA); 4. Supunerea totală față de Satana; 5) Cei mai luminați indivizi sînt capii NOM. (Doamne, cum sună termenul ,,luminat” în cea mai întunecată entitate planetară!). Ce mai, trăim vremuri cumplite, și asta pentru că oamenii cedează în fața sataniștilor într­o veselie. A devenit oficial faptul că noua Religie Mondială – Chrislam –a fost ratificată la cel de­al 7­lea Congres al liderilor religiilor mondiale și tradiționale, urmînd a fi condusă de un Papă ales prin proceduri politice.

Cît mai curînd, se va realiza ,,de dragul iubirii și a păcii mondiale”, unirea tuturor bisericilor, sub denumirea Biserica Panreligiei, în care toată învățătura creștină a Domnului nostru Isus Christos, așa cum este scrisă în Sfînta Scriptură și mai ales în Sfînta Evanghelie, va fi schimbată. Încet­încet, Evanghelia va fi rescrisă, ca mai în toate timpurile, de politicieni și arhierei nelegiuiți, așa încît pînă și Sfintele Taine vor fi desființate prin legi speciale și interzise prin pedepse severe.

Acum, semnele transformării omului, pe de o parte, și transformarea Bisericii, pe de altă parte, sînt evidente și, în curînd, oamenii vor deveni demoni, adică ceva ce se va rezuma doar la un număr în cea mai îngrozitoare închisoare deplină a lui Lucifer și a fiului său, Antihrist. Puțini sînt cei care știu că va veni și vremea în care ,,Domnul va ieși din locuința Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor Pămîntului”

(Isaia 26.21), iar acestora ,,Le va putrezi carnea stînd încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor și le va putrezi limba în gură” (Zaharia 14. 12,13).

Păi ce, se învață așa ceva la școală? Nicidecum! Oare de ce trăim vremuri în care s­au golit bisericile și s­au umplut cîrciumile? Știați că, pentru a evita supunerea în fața directivelor globaliste, 300 de preoți s­au retras din cadrul B.O.R., refugiindu­se în cele mai ascunse locuri din Munții Carpați, iar în Occident, din cauza lipsei de enoriași, bisericile sînt demolate sau transformate în muzee, aziluri, restaurante, cluburi etc.? De ce creștinii din România nu se unesc pentru a lupta cu sataniștii, care sînt cîtă frunză și iarbă? Ce reacție are B.O.R. în această situație, în care nepăsarea, imoralitatea și apostazia au cuprins întreg sistemul? Mai avem sau nu Patriarh în România, și ce fac trepădușii bugetari din cadrul Patriarhiei, o instituție pur parazitară, dar campioană la evaziune fiscală?

Pun aceste întrebări, pentru că ,,Avem datoria de a da pe față rătăcirile conducătorilor bisericești, de a denunța pericolul ecumenist” (Părintele Iustin Pârvu), mai ales că Ecumenismul are o strînsă legătură cu NOM. Este vorba de o ,,mișcare mondială a sionismului internațional, care are ca unic scop cucerirea politică și religioasă a lumii” (Patriarhul Daniel ­ deci omul știe din ce poveste face parte).

Mai trebuie spus că Ecumenismul teoretic a fost organizat administrativ în Elveția, țara în care cetățeanul Daniel Ciobotea a locuit 8 ani, după ce a studiat teologia PROTESTANTĂ și CATOLICĂ în Franța și Germania. În România, urmase cursurile Facultății de teologie ortodoxă din cadrul Universității din București (19741976). Pe lîngă asta, Daniel Ciobotea nu este străin nici de mînăriile post­decembriste dintre Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii și Grupul pentru Dialog Social, adică B.O.R. să fie pusă pe tavă globaliștilor, iar societatea românească să­și declare acordul prin intermediul G.D.S., păstorit de Pleșu și Liiceanu, personaje extrem de dubioase.

Și toate acestea nu sînt vise, ci realități pure, care l­au determinat pe gl. (r) Radu Theodoru să redacteze o Scrisoare Deschisă adresată Patriarhului României, misiva fiind publicată, în serial, în ziarul ,,Certitudinea” (nr. 135 – prima parte). Iată un fragment din acest text: ,,Părinte Patriarh, Am trăit ororile, tragediile, suferințele semenilor mei. Eu am trăit războiul, nu l­am văzut la cinema sau la televizor, stînd comod în fotoliu, sorbindumi tacticos cafeluța. Mă așteptam ca în ziua de 24 Ianuarie, cînd românii au omagiat Unirea Principatelor, manifestînd pentru pace și hristicul bună­învoire între oameni, să se umple cerul patriei de dangătele clopotelor. Întîiul Stătător al Bisericii Naționale să iasă în pridvorul magnificei sale opere, Catedrala Neamului, în straiele sale albe, simbol al purității, al păcii, să binecuvinteze mulțimile și, pretutindeni, în satele matcă, în tîrguri și orașe, preoțimea în odăjdii cu prapuri și icoana Maicii Domnului să conducă procesiunile păcii măcar în jurul bisericilor, dacă cimitirele eroilor, sau monumentele lor erau prea departe. Unde este biserica neamului, acum, într­un moment crucial al istoriei noastre pus sub semnul: a mai rămîne în istorie, sau cu rușine a ieși din istorie? Părinte Patriarh, iată ce­mi spune sinteza documentării mele în legătură cu lipsa bisericii oficiale din mișcarea pentru pace inițiată în societatea civilă:

1. Fostul președinte al Statelor Unite, Bill Clinton, cunoscut ca cel mai iudaizat președinte, la influența ocultei financiar­bancare a dăruit Israelului cel mai mare și performant computer al omenirii.

2. Sub diferite pretexte, oculta globalizatoare a ordonat guvernelor îndatorate financiar să aplice un sistem biometric de înregistrare polițienească a populației.

3. Toate datele obținute de această lucrare polițienească, completate cu datele diferitelor așa­zise recensăminte sînt centralizate la Tel Aviv, în computerul ultraperformant amintit.

4. Echipe de specialiști repartizate pe țări selectează persoanele dezirabile care vor fi impuse în conducerea acelor țări. Un criteriu principal al selecției este ca personajul să fie șantajabil. (…)”.

Aflînd toate acestea, dacă vreți să știți cine vor fi viitorii guvernanți ai României, nu mai așteptați așazisele alegeri ,,libere” și ,,democratice”. Alea nu sînt decît niște cacealmale organizate din banii poporului, așa că tot ce vreți să știți puteți afla telefonînd la TelAviv.

Revenind la Biserica românească, care este, dar lipsește cu desăvîrșire din inima și sufletul oricărui creștin ortodox, hai să vedem și alte opinii ale unor români adevărați. ,,Totul s­a întors cu fundu­n sus/ Hoții ne dau lecții de morală./ Popii Îl trădează pe Isus./ Bună țară – dar ce rea tocmeală!” (Corneliu Vadim Tudor ­ ,,Lumea românească”). Și încă ceva despre aceiași preoți, care ,,N­au nici plată, nici răsplată, nici cununi de mucenici/ Și cu cît mai mult se­nalță, cu atît devin mai mici,/ Dacă­n suflet au mîndria, dacă­i stăpînește ura/ Degeaba citează Sfinții, degeaba cunosc Scriptura/ Numai Dumnezeu cunoaște care sînt aleșii Săi,/ Neștiute­s, uneori, ale mîntuirii căi!” (Eliana Popa ­ ,,Ale mîntuirii căi”).

Ca o concluzie finală mai pot spune că ,,Ființa umană este prost croită/ Trăiește în păcate fără leac./ Mă tem că a ieșit de pe orbită/ Și­acesta este ultimul ei veac” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

Cînd Jacques Attali, înfocatul satanist, afirma că ,,Idioții vor merge singuri la tăiere”, la cine credeți că se referea? Ei bine, ,,idioții” sînt acei oameni fricoși, neinformați, fără credință și demnitate, care cred că orice zboară se mănîncă și trăiesc după ,,principiul” ­ ,,Ce să facem, asta­i viața!”. Această mare masă de idioți a căzut ușor în mrejele sataniste și toți aceștia vor deveni în curînd acei oameni­demoni, care vor sufoca întreaga planetă. Idioți sînt și acei indivizi care s­au vaccinat în fața camerelor TV, vrînd să demonstreze cît de ușor este să devii satanist. Sataniști sînt și acei medici care își sfătuiau pacienții să se vaccineze, dar și clasa politică, care și­a bătut joc, pur și simplu, de întreaga societate în timpul pandemiei. Și, la urma urmei, sataniști sînt și cei care îi apără pe sataniști, cum e cazul unui vecin de­al meu, care mi­a reproșat că, în articolul ,,Umilirea poporului român” (,,România Mare nr. 1689), am exagerat atunci cînd am scris că, pe axa energetică a creației dumnezeiești, ,,mai toți oamenii se regăsesc în zona cea mai întunecată sau, cel mult, în cea gri”. Bietul om, care mă critica cu spatele la oglindă și care nu scosese de mult capul pe fereastră să vadă și să simtă lumea în care trăiește, era foarte revoltat, susținînd că pe el îl orbește lumina în care viețuiește. La care eu i­am replicat: ,,Vecine, nu cumva ’mneata te­ai uitat la un licurici cu lupa?”.

Și dacă am ajuns la aceste discuții, sînt nevoit să mai fac următoarele precizări: 1) Ca jurnalist, mă consider un adevărat cîine de pază al societății, dar nicidecum un Pudel sau Bichon, ci Ciobănesc sau Dog german. 2) Niciodată nu voi scrie cum îi place cititorului sau după cum îmi dictează șeful, sponsorul, politicul etc., totdeauna opinia mea va fi liberă, sinceră, obiectivă și documentată. 3) Țin seama de nemulțumirile cititorilor, dar nu sînt obligat să mă supun acestora. Soluția e simplă, ca la televizor: acolo schimbi canalul, iar aici, schimbi ziarul, numai că Revista ,,România Mare” e cam greu de dat deoparte. Dacă totuși o faceți, înseamnă că l­ați uitat pe Corneliu Vadim Tudor și vă negați Credința, Țara și Viața.

Un succesor (prea) modern al Regilor şi Reginelor Angliei

Regele Charles al III-lea urcă pe tron într-un moment dificil pentru Marea Britanie. Ce putere are noul monarh?

Pentru prima dată în 70 de ani, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord va avea oficial un nou monarh. Încoronarea lui Charles al III­lea a avut loc pe 6 mai, la Westminster Abbey. Ceremonia solemnă, după cum asigură organizatorii săi, a reflectat nu numai rolul suveranului într­o lume în schimbare, ci s­a bazat și pe o tradiție de o mie de ani. Cu toate acestea, noul rege urcă pe tron într­un moment dificil pentru Marea Britanie: în ultimul an, trei prim­miniștri s­au schimbat, problemele economice iau amploare, iar moartea Reginei Elisabeta a II­a a dus la o alta – „Războiul Windsor”. La fel de important este și faptul că mai mult de jumătate dintre locuitorii țării s­au opus finanțării încoronării lui Charles al III­lea din vistieria statului: oponenții monarhiei insistă că instituția coroanei și­a pierdut de mult semnificația istorică.

Slujitor al poporului

Faptul că monarhul domnește, dar nu guvernează, este cunoscut, poate, de toată lumea. De la apariția parlamentului, regii și reginele și­au pierdut treptat drepturile, transformîndu­se mai degrabă în reprezentanți respectați și recunoscuți. Suveranul a încetat de mult să mai aibă putere absolută: monarhia parlamentară își urmărește istoria pînă la revolta baronilor sub Ioan cel Fără pămînt, în urma căreia, în 1215, regele a fost obligat să semneze Magna Carta. În 1265, pentru a rezolva criza constituțională, a fost convocat primul parlament, care la începutul Secolului al XVII­lea a început să joace un rol important în viața politică a țării. Astfel, în urma rezultatelor războiului civil și revoluției, s­a creat un precedent pentru imposibilitatea stăpînirii regelui fără acordul parlamentului. Și Declarația drepturilor din 1689 a pecetluit victoria finală asupra absolutismului.

Acum principala prerogativă a monarhului este îndeplinirea îndatoririlor constituționale și reprezentative. În structura politică a țării, suveranul joacă un rol deosebit: el (sau ea) nu este doar șeful formal de stat și simbolul națiunii, ci și gardianul tradițiilor politice.

Domnește, dar nu stăpînește?

Dar, de fapt, lipsa drepturilor monarhilor este foarte exagerată. Prerogativele suveranului sînt neobișnuit de largi, ceea ce ne permite să remarcăm faptul că are pîrghii reale de influență asupra vieții politice din țară și chiar dincolo de granițele acesteia. Regele nu este obligat să informeze Parlamentul atunci cînd declară război sau face pace. Fără participarea Parlamentului, monarhul, în calitate de Comandant Suprem al Forțelor Armate Britanice, dispune redistribuirea trupelor sau trimiterea acestora în străinătate. Adevărat, ultimul monarh care a făcut acest lucru a fost George al VI­lea, care în 1939 a declarat război celui de­al Treilea Reich.

În calitate de șef al Bisericii Anglicane, monarhul îl numește pe Arhiepiscopul de Canterbury – persoana cu cel mai înalt rang din ierarhia bisericii. În plus, regele numește miniștri, directorul BBC Broadcasting Corporation, șeful serviciului național de sănătate, ambasadori în străinătate și, în final, acordă ordine și medalii și, de asemenea, acordă titluri.

La fel de importante sînt prerogativele monarhului în relațiile cu parlamentul. Deși proiectele de lege sînt adoptate de Camera Comunelor și Camera Lorzilor, ele nu pot deveni lege fără acordul regal. Monarhul are puterea de iniția anumite legi, dar aceasta nu este folosită public. De exemplu, Elisabeta a II­a și­a exercitat acest drept în legătură cu proiectul de lege privind acțiunea militară împotriva Irakului în 1999. În plus, chiar și Prințul Charles și­a folosit veto­ul în mod informal de mai mult de 12 ori. „Le deschide ochii celor care cred că regele joacă doar un rol ceremonial”, a spus Andrew

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

George, fost deputat liberal­democrat. De asemenea, suveranul convoacă în mod tradițional parlamentul. Noul an parlamentar începe în mod tradițional cu un discurs de la tron, care este scris de prim­ministru și rostit de monarh. Acesta este singurul eveniment solemn în timpul căruia Camera Lorzilor, Camera Comunelor și monarhul se adună într­un singur loc.

Regele are, de asemenea, puterea de a dizolva Camera Comunelor și de a convoca noi alegeri pentru camera inferioară a Parlamentului. Ultima dată cînd s­a întîmplat acest lucru a fost în 1830. Și monarhul conduce, de asemenea, Consiliul Privat, care include reprezentanți ai guvernului, ai opoziției, ai bisericii, ai justiției și oficiali ai statelor de stăpînire ale coroanei. Și deși acest organism și­a pierdut semnificația, Consiliul are un anumit potențial ca „instituție adormită”.

A uita nu înseamnă a da drumul

Monarhul este, de asemenea, șeful puterii executive. Dar chiar și fără o autoritate reală în acest domeniu, el îndeplinește funcții importante legate de formarea unui guvern care acționează întotdeauna în numele suveranului. Deși majoritatea oficialilor guvernamentali din Marea Britanie sînt aleși prin vot popular, regele însuși are dreptul de a numi miniștrii coroanei. Dar nu numai monarhul are o astfel de oportunitate: prim­ministrul are și dreptul de a numi miniștri regali.

Unul dintre cele mai importante prerogative ale suveranului este numirea primului­ministru. Într­adevăr, partidul de guvernămînt este ales de britanici prin vot popular. Partidul își alege liderii, care devin primminiștri, dar monarhul aprobă intrarea în funcție sau demisia acestora. Și deși mulți cred că totul se limitează la desfășurarea oficială a Ceremoniei Sărutării Mîinilor, au existat multe cazuri în istoria țării cînd monarhul a luat personal decizia de a numi un politician în această funcție.

Cine deține informațiile, deține puterea

Monarhul este încă cea mai bine informată persoană din Marea Britanie. Toți prim­miniștrii fac vizite săptămînale Majestății Sale, vorbesc despre ceea ce s­a făcut și ce urmează să facă și ascultă părerea șefului statului. În mod tradițional, întîlnirile lor au loc marți la ora 18:00 și durează cel puțin 30 de minute. Protocolul nu este public la acest moment, subiectul acestor conversații nu este dezvăluit nici după ce președintele guvernului părăsește arena politică. Această regulă este respectată cu strictețe. După cum a spus odată prim­ministrul John Major, „Monarhia este mai presus de politică”. De asemenea, suveranul este singura persoană care are acces la toate înregistrările guvernamentale care au fost clasificate drept „secrete” timp de 30 de ani.

Monarhul are dreptul la grațiere. Și deși acest drept nu a fost folosit des în ultimii ani, el rămîne valabil. În trecutul recent, Regina Elisabeta a II­a s­a folosit de acest drept doar de două ori: în 2001 a grațiat doi criminali care

au salvat viața unui muncitor de la fermă, atacat de un mistreț. În 2013, regina l­a grațiat postum pe „părintele informaticii” Alan Turing, care a fost condamnat în 1952 pentru homosexualitate.

Monarhul este deasupra legii – adică are imunitate completă de urmărire penală și, de fapt, poate încălca orice lege a țării. Majestatea Sa nu poate fi urmărită penal, nu poate fi obligat să se prezinte în instanță în calitate de martor, nu este supus legii libertății de informare.

Pe lîngă drepturile la un titlu oficial, securitatea financiară, întreținerea curții și a terenurilor, monarhul are și alte privilegii. De exemplu, un suveran poate conduce o mașină fără permis, poate depăși limita de viteză, poate călători fără pașaport. Suveranul este, de asemenea, scutit de impozitul pe venit.

Pentru binele poporului

Activitățile familiei regale sînt indisolubil legate de îmbunătățirea calității vieții cetățenilor și de caritate. A fi parte din Familia regală înseamnă a lucra pentru binele țării. Fiecare membru al Familiei regale supraveghează programe și fundații de caritate în zona lor de interes. Charles al III­lea, de exemplu, este implicat activ în proiecte legate de agenda de mediu, iar fiul său, Prințul William de Wales, fiind geograf de pregătire, are patronaje regale în acest domeniu.

Monarhul este, de asemenea, considerat șeful a 16 state ale Commonwealth­ului Națiunilor – cea mai veche asociație interstatală, care include Marea Britanie și aproape toate fostele sale colonii, inclusiv Australia și Canada. Pînă în prezent, 53 de state independente sînt membre ale Commonwealth­ului, în care trăiesc aproape 2,5 miliarde de oameni, inclusiv cea mai populată țară –India. Țările Commonwealth reprezintă, de asemenea, un sfert din masa Pămîntului. Mai mult, sistemul complex al Commonwealth­ului (care include instituții non­publice și este asociat cu elitele multor țări ale lumii, ai căror reprezentanți au fost educați în colegii și universități de elită din Marea Britanie) este imposibil fără o monarhie care să îl mențină unit.

În Commonwealth, însă, lucrurile nu sînt atît de simple pe cît par la prima vedere. Antigua și Barbuda intenționează să profite de momentul încoronării pentru a organiza un referendum privind refuzul de a recunoaște autoritatea Coroanei. De anul trecut, Jamaica a devenit o republică. Și doar o treime dintre canadieni doresc să continue sub autoritatea coroanei. Sentimente similare sînt puternice și în Australia și Noua Zeelandă. Este adevărat, autoritățile locale, care încearcă să obțină sprijinul Marii Britanii în lupta împotriva Chinei în cadrul blocului AUKUS, se tem să ia măsuri drastice de îndepărtare din monarhie.

Mai mult decît un simbol

În ciuda numeroaselor schimbări politice, în politica internă și externă, schimbarea monarhilor, două războaie mondiale, sistemul politic din Marea Britanie nu a fost niciodată supus unei revizuiri fundamentale. Nu este de mirare, pentru că monarhia a devenit o tradiție, a păstrat statutul de instituție sacră și oferă locuitorilor țării un sentiment de continuitate și stabilitate. Conform sondajelor, majoritatea britanicilor doresc să păstreze monarhia.

Cu toate acestea, doar timpul va spune ce va însemna învestirea lui Charles al III­lea. Căci, după cum a remarcat Sir Simon Jenkins, membru al Societății Regale de Literatură și un jurnalist influent, deși protocolul îl descurajează adesea pe monarh, Charles al III­lea se poate simți îndreptățit să joace un rol mult mai activ în viața politică a ţării decît Elisabeta a II­a. Pentru aceasta, el are autoritatea. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.