România Mare, nr. 1692

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Credința în Dumnezeu e singura noastră logică într-o lume absurdă, absurdă, absurdă… CornELIU VADIm TUDor

Programul politic al AUR – aspecte care ne entuziasmează și... nu prea

Zilele acestea a apărut programul de guvernare al AUR. Am decis să-l citesc și să-l comentez în paginile revistei fiindcă de la apariția acestui partid pe scena politică multe s-au spus despre el, însă un astfel de program nu a existat niciodată. Acum putem lua cu toții la cunoștință despre ce vrea să facă această alianță dacă va ajunge la guvernare prin votul românilor. Acest program are 15 puncte și le voi comenta pe rînd pe fiecare, citînd părțile mai importante. Înainte de a începe vreau să citez din cele scrise pe site-ul acestui partid referitor la doctrina sa. „Alianța pentru Unirea Românilor este un partid patriotic, de esență conservatoare, orientat spre viitor, care promovează drepturile și libertățile fundamentale ale omului precum și instituțiile sociale în contextul culturii și civilizației naționale. Omul și națiunea sînt în centrul politicilor noastre. Pilonii doctrinari de bază ai partidului nostru sînt: Credința, Națiunea, Familia și Libertatea. Elementele principale ale doctrinei noastre sînt libertatea și demnitatea umană, credința și morala creștină, tradiția, dezvoltarea organică,

ierarhia și autoritatea, continuitatea socială, unitatea și suveranitatea națională, familia, solidaritatea între generații, democrația autentică, economia de piață și dreptul de proprietate. Statul este un instrument al națiunii române, întemeiat pe ierarhia competențelor, pe proprietate și muncă. În viziunea noastră statul derivă din voinţa românilor de a avea o autoritate în respectarea demnităţii persoanei şi a drepturilor sale fundamentale”. Iată, deci, doctrina AUR și elementele sale principale. Se mai spune în acest punct că partidul militează pentru reunirea românilor din Republica Moldova cu noi, ceilalți trăitori în patria mamă.

Acum, să trecem la chestiune, cum ar zice Nenea Iancu, și anume la programul politic alcătuit în 15 puncte. L-am citit și pot spune că rezonez cu multe din cele înscrise în el, fiindcă sînt lucruri pentru care militez de multă vreme.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

„SLAVA UCRAINA!“. DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM? (III)

De la masacrul de la Fîntîna Albă (1941) –la nesimțirea viceprimarului din Cernăuți (2023)!

Eram gata să mă opresc la două episoade din acest material despre pierderile României (cu binecuvîntarea iubiților noștri politicieni), cînd o întîmplare neașteptată și neverosimilă mi-a ajuns la ureche. Era vorba despre un subiect despre care am mai scris, dar în altă conjunctură, cea sub pecetea Istoriei, chiar dacă aceste file de Istorie reflectă drama și durerea românilor din Bucovina de Nord și, implicit, a celor din Basarabia ocupată. Pentru că, totuși, Istoria este știința care ne spune de unde venim (ca popor), unde sîntem și încotro ne îndreptăm, trebuie să mă întorc la anii 1940-1944, ani în care, sub efectul criminal al Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost obligată să cedeze (în urma unui ultimatum), Uniunii Sovietice, Bucovina de Nord, Ținutul Herța (teritoriu nemenționat, totuși, în ultimatum și nici în documentul Ribbentrop-Molotov) și Basarabia; prin Diktatul de la Viena – Ungariei i s-a dat Transilvania de Nord, iar prin Tratatul de la Craiova – Bulgariei – Dobrogea de Sud (la sud de linia Ostrov-Vama Veche).

Să rămînem în Bucovina de Nord.

Nici nu apucaseră trupele române să părăsească, în totalitate, teritoriul cerut de URSS, că Armata Roșie și NKVD au pus stăpînire pe aceste locuri, mulți locuitori români fiind surprinși nepregătiți și, în nici un caz, dispuși să rămînă sub dominația rusă. În scopul reunirii cu familiile de care-i despărțea noua graniță, mulți români au încercat să treacă această graniță, în mod ilegal, riscînd împușcarea de către grănicerii ruși sau arestarea și deportarea în Siberia. Multe localități din Bucovina de Nord (Mahala, Cotul Ostriței, Ceahor, Corovia, Molodia ș.a.) au fost scena unor încercări de trecere a frontierei. Dacă unii au reușit, favorizați de întunericul nopții sau de condiții meteo grele, sute de români bucovineni au sfîrșit, din păcate, astfel cum am scris mai sus.

Anul 1941 avea să aducă odată cu el tragedia de la Fîntîna Albă, pusă în scenă de NKVD, într-o revărsare de cinism al acestor forțe speciale sovietice, pentru a descuraja dorința românilor de a trece granița în România, neputînd îndura gîndul de a fi de acum locuitori ai unei țări căreia nu-i aparțineau.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

A înflorit iar magnolia, catifelată, ca pielea obrazului tău pe care buzele mele, însetate de atîtea ori, tresar la fiecare sărutare, ca pe o petală de flori.

Iată, cerul e mai înalt, și, pe porțile-i albastre, corăbii mișcătoare, de cocori, pătrund în intimitatea noastră anunțîndu-ne evenimentul: O primăvară purificatoare ne întîmpină ca o catifelată magnolie pentru fiecare zîmbet de Soare!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Incultura de la TVR F Adriana Ciordea Severina plînge la comandă

F Guvernul Ciordea F Minoritarii obraznici să se care mai iute F Un nou ministru: Akoş Dejeu F Consilierii de la Cotroceni pot fi împuscaţi

FCarantină pentru ţiganii criminali

PArTEA I

F Revista „România Mare“ urează mult succes Naționalei de Fotbal a Ţării noastre în întîlnirea cu Irlanda – ultima partidă din preliminariile Campionatului Mondial Franţa ’98. Felicitări, totodată, conducerii Federației Române de Fotbal pentru iniţiativa de a invita la acest meci o serie de personalităţi politice şi culturale, indiferent de orientarea lor, care au făcut dovada că simt româneşte şi că au fost mereu alături de aceşti ambasadori ai Tricolorului în lume. F La nunta infantei Spaniei, Cristina, a participat şi infantilul României, Mihai de Hohenzollern. Am aflat că scenariul era ca el să fure mireasa, în noaptea nunţii, iar Radu Duda să-l fure pe ginere, din motive numai de el ştiute. Dar n-a ţinut figura, cei doi însurăţei sînt naţionalişti, aşa după cum o scris presa din întreaga lume. F Pe deasupra, Don Urdargarin nici nu este aşa cum l-a făcut Dona Andreea Marin, la o emisiune TVr de după-amiază: aceasta a crezut că dacă ginerică e basc, e musai să fie şi baschetbalist, numai că bietul flăcău e... handbalist! F Mult prea zîmbăreaţa Andreea ar trebui să priceapă că şi veselia asta are, totuşi, o limită (rîde tot timpul, fenomen în care îşi pune la grea încercare şi ochii, şi gura, ba chiar şi gropiţele din obraji, deşi anunţurile pe care le prezintă ar trebui să o facă să plîngă). Dar vorba lui Emil Trilateralul, nu asta-i problema. Problema e că Andreea, tot mijind ochii ăia, de zici că-i văduva lui mao, faimoasa comandantă a Bandei celor 4, nu le prea vede la cultură. De pildă, vorbind despre cutremurul din Italia, ea s-a pomenit că poceşte numele Sfîntului Francisc de Assisi, pronunţîndu-l americăneşte, un fel de Sen Frensiscău F Aceeași greșeală o comite și Liana Stanciu, de la Radio Contact, care a vorbit despre... Lionardău da Vinci. Păcat că cele două dudui – altminteri prezentabile şi muncitoare, nimic de zis – nu ştiu că fiecare nume are o pronunţie a lui, uneori neschimbată de sute de ani. De pildă, acelaşi nume Richard, se poate pronunţa în trei feluri: Ricărd (în engleză), Rihard (în germană) şi Rişar (în franceză). F Din păcate, incultura s-a instalat, temeinic, la Televiziunea Română. Marțea trecută, înaintea emisiunii Studioului Iași ne-am pomenit pe micul ecran că citatul „V-am dat teatru, vi-l păziţi...“ e atribuit lui... Ienăchiţă Văcărescu! Chiar aşa, fraţilor? Voi ați trecut prin liceu ca gîsca prin apă? Celebrele cuvinte îi aparţin, în realitate, lui Iancu Văcărescu, nepotul de fiu al boierului-poet Ienăchiță F Gafe la fel de mari face şi ziarul „Oglinda“. În numărul său de vineri, 3 octombrie, acesta publică un fel de concurs, cu genericul „Testul iniţialelor –scriitori români“, semnat DADE (presupunem că e vorba de ţigănuşul ştirb și agresiv Dan Diaconescu, care stîrneşte repulsie, oriunde apare). Cîte întrebări, atîtea tîmpenii! Despre Nicolae Labiş, se scrie astfel: „Considerat port-drapelul generaţiei poetice, afirmată între 1960 şi 1965, se stinge la numai 20 de ani în urma unui stupid accident“. În mod logic, un poet nu poate fi port-drapelul unei generaţii care se afirmă la... 10 ani după moartea lui, petrecută (în cazul lui Labiş) în 1956. Faptul că el a trăit cu un an mai mult (21 de ani) decît crede „Oglinda“, e o altă chestiune. Dar, bătaia de joc şi urechismul se ţin scai de „examinatorul“ repetent. „Autor al «Letopisețului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace» este ucis împreună cu fratele său Velicico în 1633ׅ“. Săracul miron Costin! L-a căsăpit puradelul ăsta chiar în anul în care s-a născut! Anul corect al tragicei

morţi a celor doi fraţi este 1691. Dar, ce pretenţii să ai la un vagabond care scrie cum arată: adică murdar, soios, respingător?! F Adrian Severin este, deja, un cadavru politic. Dacă ar avea o brumă de ruşine şi de demnitate, ar demisiona imediat. Dar, de unde așa ceva la o jigodie, care, toată viaţa lui, n-a dorit decît să facă o carieră cît mai rapidă şi mai durabilă? Încolţit ca un șoarece în cămară, de către mătura și făraşul gospodinei, butoiaşul ăsta de slănină dă din colţ în colț, chiţăie, vorbeşte în citate şi parabole, doar-doar mai cîştigă ceva timp şi va uita lumea ce pocinog inimaginabil a făcut. În zvîrcolirile sale disperate, el e în stare să plîngă la comandă! Aşa s-a întîmplat, vineri seara, la emisiunea ,,Milionarii de la miezul nopţii“ a Antenei 1. La un moment dat, el şi-a invocat părinţii, care îl întreabă pe el dacă e adevărat ce se scrie la gazetă, de parcă nefericiţii n-ar şti ce puşlama au crescut, cum îi sfîrîiau călcîile pe lîngă Nicu Ceauşescu, apoi pe lîngă nicolae Ceauşescu ş.a.m.d. Escroc sentimental de cea mai proastă factură, mister Poponete a făcut o pauză de cîteva secunde, şi-a înghiţit nodul care i se pusese în gît şi a slobozit cîteva lacrimi bine calculate, nu multe, doar atît cît să înmoaie inima celor doi gazetari ce-l băgaseră în corzi şi-l țineau bine de ceafă. Dar părinţii lui de ce nu l-or fi întrebat dacă e adevărat că a vîndut Țara prin abandonarea, la ucrainieni, a mai multor pămînturi româneşti şi a cîtorva sute de mii de compatrioţi de-ai noştri? Atunci de ce n-ai pişat ochii, Severine? Şi de ce nu spui care era cel mai bun prieten al lui tac-tu, pe vremea cînd acesta preda la Institutul Agronomic? Nu cumva... Valter roman? Există persoane care murdăresc tot ceea ce ating şi în care şi-a făcut dracul bîrlog, provocînd scandal oriunde apar şi orice ar vorbi. Fără îndoială, Adrian Severin este un asemenea individ blestemat. E limpede că avem de-a face cu un caz patologic care, dacă nu va fi izolat la vreme, va aduce statului român pagube incalculabile. Doamne apără şi păzeşte, uite pe mîna cui a încăput România! Nişte iresponsabili. Niște derbedei culeși de pe stradă. Nu-i de mirare că Ion Caramitru a anunţat, la B.B.C., că, dacă acest Severin nu-şi va da demisia, el şi alţi miniştri vor părăsi Guvernul Ciorbea F Ceea ce n-a observat nimeni în declaraţiile penibile ale acestui Severin, publicate în ziarul „Azi“, este formula „sînt ceva mai liniştit“. Adică, după ce el ar fi văzut, cu ochii lui bulbucaţi, documente din care reiese că atîtea personalităţi sînt ba agenţi străini, ba turnători ai Securităţii, ba mafioţi şantajabili, el e „ceva mai liniştit“. Aici, sub acest covor de cuvinte, s-a strîns toată mizeria individului. Pentru că, un demnitar, dacă ar fi fost cinstit, ar fi declarat că asemenea fărădelegi îl pun pe jar, nu-l fac să doarmă, îl neliniştesc. Numai că Severin, care ştie ce potlogării a făcut la viaţa lui, a raţionat altfel: „Păi, dacă şi ăştia au săvîrşit asemenea infracţiuni, eu sînt la adăpost, nimeni nu va îndrăzni să zică nimic, am pus mîna pe nişte documente care or să le închidă gura, abia acum m-am liniştit“. Şi un sconcs puturos ca ăsta e ministrul de Externe al României! Al României, nu al Insulelor lui Azor! Şi ne mai mirăm că s-a ales praful de Ţara asta. N-aveți decît să vă uitați la handicapaţi ca Victor Ciorbea, Adrian Severin, Virgil Petrescu, Victor Babiuc, Traian Băsescu, Valeriu Stoica, Sorin Dumitriu şi la alții de aceeaşi teapă, şi veţi înţelege că, pe fondul laşităţii romanilor o colonie de căpuşe sufocă Mioriţa laie, laie bucălaie. F Bancnota de 100.000 de lei ar putea să apară pînă la sfîrşitul anului. O s-o lipim cu scuipat de fruntea lăutarului de la Ministerul de Finanțe, Mircea Ciumara F La Congresul V al

organizaţiei fasciste U.D.M.R., a fost arborat, alături de drapelul României, şi drapelul Ungariei. În faţa acestui drapel, consiliera prezidenţială Zoe Petre a prezentat, mesajul lui Emil Constantinescu. Aceasta e numai una dintre concesiile pe care le face flăcăul din Tighina pentru a se menţine la Putere. Dacă stăpînii lui din exterior i-ar cere să agațe izmana ungurească şi pe Palatul Cotroceni, Emil Constantinescu ar găsi el cîteva justificări pentru opinia publică, ar primi chiar încurajări de la Tom Lantoş și ar executa ordinul. F Dar, la Congresul U.D.m r -ului a vorbit şi un provocator din Ungaria, pe nume Tabadji Csaba, secretar de stat în Guvernul Gyula Horn. Ştiţi ce-a guiţat ăsta? Ţineţi-vă bine: „Stimaţi concetăţeni (?!) maghiari din Ardeal, popoarele României şi Ungariei au înţeles că a venit timpul pentru unire (?!)“. Şi jandarmii lui Gavril Dejeu nu l-au scos, în şuturi, afară din sală, din judeţ şi din România, fiindcă ei au primit alte ordine, să păzească plăcuțele bilingve, împotriva românilor. Ce unire visezi mă Tabadjicule? Adică un fel de Româno-Ungarie? Şi cine ţi-a dat ție voie să guiţi în numele Poporului Român? F Dar, cea mai sinistră figură a făcut-o Gyorgy Frunda. Invitat de şmecheraşii lui Sörös, de la Pro TV, să vorbească pe post, sîmbătă seara, Şobolanul Verde a profitat că e în direct și a rostit nişte fraze ininteligibile şi în „limba cailor“. Ne uitam cu milă la reporterița Corina Dănilă, cum i s-a pus un nod în gît şi o trec toate năduşelile, fiindcă la o asemenea nesimţire nu se aşteptase. (Te spălam, te pieptănam, Frunda verde îți puneam!). Noi însă ne aşteptasem, fiindcă Pro TVul face, pe faţă, o politică antiromânească, Aşa că ce se mai miră de neobrăzarea lui Frunda? F „Presa care ucide“ – am scris noi, nu de mult. Unul dintre ziarele asasine este „România liberă“, în 1990 i-a băgat în groapă pe prof. dr. Doru Hociotă şi pe omul de cultură Dumitru Ghişe. N-a fost an de la Dumnezeu în care fiţuica otrăvită a traficantului de maşini P.M. Băcanu să nu facă victime. Cea mai recentă ispravă a acestor nemernici s-a comis joi, 2 octombrie: pe ultima pagină a apărut un articol mizerabil şi plin de minciuni, semnat cu iniţialele curajoase P.P., împotriva celui mai generos om al artei române contemporane, maestrul coregraf Constantin Duțu. Diferenţa dintre Duțu şi Băcanu este asta: în timp ce Duțu împarte ajutoare şi sponsorizări în stînga şi-n dreapta, Băcanu ia ajutoare şi sponsorizări cu japca. În timp ce primul a făcut cinste Ţării, cucerind zeci de medalii de aur şi de trofee internaţionale, cel de-al doilea s-a remarcat printr-o jenantă cerşeală de bani prin S.U.A., Canada şi Germania, primind pomană chiar și o tipografie și 16 camioane din Elveţia De fapt, aşa după cum a sesizat şi Ion Cristoiu, ziarul „România liberă“ e un paravan pentru cele mai ordinare afaceri. Cu cîteva zile înainte de apariția acelei murdării, pe culoarele aripii din stînga a Casei Scînteii, cine credeți că circula, agitat şi transpirat, cu o față putredă, de ocnaş bătrîn? Nimeni altul decît Mirescu Plăcuţă, care nu mai suportă izolarea la Rîşnov, unde nu mai are pe cine să violeze cu pistolul la tîmplă, să escrocheze, să ameninţe, la băutură, că el face şi drege. Întîi, Mirescu s-a dus la Anton Uncu, care a devenit redactor-şef la ziarul „Curentul“ (îi ştim şi leafa, 7,2 milioane de lei pe lună). Se aude că şi Caramitru şi-a băgat coada, ca să se răzbune pe un interviu acordat de coregraful Duțu. Mai apoi, Mirescu şi Uncu l-au convins pe Băcanu. Una peste alta, apariția acelui denunţ public atît de necinstit a avut consecinţe dramatice: în noaptea de joi spre vineri lui Constantin Duțu i s-a făcut rău, l-a luat Salvarea şi l-a dus la spital – făcuse preinfarct. Pentru asta, cei 3 răufăcători (Mirescu, Uncu şi Băcanu) vor plăti cu vîrf şi-ndesat, se va găsi cineva care să-i bată cap în cap pînă o să le borşească bostanii. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 10 octombrie 1997)

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Oamenii zăpezilor veşnice (II)

Eschimoşii – din punct de vedere antropologic şi lingvistic

Eschimoşii constituie o unitate evidentă, din punct de vedere antropologic.

În ceea ce priveşte caracteristicile comune, menţionăm statura relativ scundă, robustă, solidă, dar nu corpolentă, culoarea cafenie a pielii, forma „pentagonală“ a feței turtite, aşa-numita cută mongoloidă, nu prea pronunţată şi nici prea frecventă, culoarea cafenie-deschisă sau închisă a irisului şi părul de cele mai multe ori lins, rareori uşor ondulat, gros şi negru. Există şi oarecare deosebiri, constînd în aceea că, pe de o parte, se manifestă mai puternic asemănări cu tipul de om asiatico-mongoloid, iar pe de altă parte, se acordă o mai mare importanță caracteristicilor indiene, mai ales acelora care se găsesc la triburile nordice, ca de pildă la chipeway. (...) Unii cercetători înclină astăzi să creadă că eschimoşii, împreună cu străvechea populaţie siberiană de ciukci, coriaci, iukaghiri şi itelmeni (kamceadali) constituie o grupă rasială deosebită denumită „arcticomongoloidă“, al cărei punct de plecare îl bănuiesc a fi în ţinutul Mării Bering.

Interesante sînt şi legăturile lingvistice din ţinutul eschimos. Din Alaska de nord-vest pînă în Labrador şi Groenlanda, dialectele cuprinse în noţiunea de „inupik“ sau „inyupik“ sînt strîns înrudite unul de altul. (...) În schimb, Rîul Yukon, care împarte Alaska în două jumătăţi, cea de nord şi cea de sud, constituie o delimitare clară din punct de vedere al limbii: indigenii de o parte şi de cealaltă a acestei demarcaţii întîmplătoare, care iarna nu constituie nici un obstacol, se înţeleg tot aşa de puţin unii cu alţii ca şi englezii cu germanii. Deosebirea devine şi mai pronunţată cînd este vorba de un dialect aleutin; în special vocabularul – mai puţin gramatica – este atît de diferenţiat, încît unii lingvişti s-au îndoit chiar şi de înrudirea dintre limba vorbită de eschimoşi şi aceea a aleutinilor. Cercetătorii moderni din domeniul lingvisticii înclină totuşi să creadă că dialectul eschimos şi cel aleutin, care astăzi sînt destul de diferite, au constituit la origine o unitate.

Sub semnul luptei

pentru hrană şi împotriva frigului

Dacă ne mai ocupăm acum succint de cultura materială a eschimoşilor de astăzi sau mai bine zis de „ieri“, tot Yukonul reprezintă linia de demarcaţie între băştinaşii care locuiesc la sud de fluviu şi băştinaşii, înrudiţi cu ei, de la nord şi răsărit de acesta. Din păcate, abia dacă mai există o adevărată cultură originară a eschimoşilor.

Felul de viaţă al eschimoşilor din Alaska pînă în Groenlanda se caracterizează, în general sau cel puţin aşa cum era pînă de curînd, prin legătura puternică cu coasta, datorită vînătorii de mamifere marine mari: balena, morsa şi foca. Totuşi există cîteva grupe mici de eschimoşi care duc o viață evidentă de uscat, astfel că vînătoarea de reni constituie baza existenţei lor. (...) În ciuda acestei diferenţieri, cultura materială de astăzi a eschimoşilor este surprinzător de unitară. Nu a fost întotdeauna aşa. De-abia relativ tîrziu, aproximativ acum 1.000 de ani, cultura Thule, care a pornit din Alaska şi s-a răspîndit pînă în Groenlanda, a dus la o unificare. Cînd, acum vreo două sute de ani, cultura Thule, care între timp se transformase puţin, a început să se retragă din ţinuturile centrale spre Alaska, această nivelare s-a accentuat şi mai mult. Se înţelege de la sine că în viaţa unui popor prin excelenţă arctic două probleme, care constituie de fapt practic conţinutul vieţii lor, stau pe primul plan: lupta pentru obţinerea hranei şi apărarea împotriva frigului. Acestea predomină în aşa măsură încît majoritatea laturilor culturii materiale – şi ele sînt aproape exclusiv acelea pe care le putem descoperi în decursul cercetării aşezărilor din ţinutul eschimos – stau oarecum în legătură cu aceste două aspecte. (...) Materia primă utilizată pentru lucrarea uneltelor, armelor şi altor obiecte era şi este limitată. Pe primul plan stau părţi din animalele capturate. Apoi sînt de menţionat lemnul, mai ales lemnul plutitor, ierburi şi plante de împletit, lutul şi piatra (varietăţi de cremene), roci uşor de şlefuit, steatit pentru confecţionarea de recipiente. Metalele, ca de pildă arama nativă sau fierul meteoric, au jucat cel mult un rol secundar. Desigur că aceste materiale nu sînt toate la fel de potrivite pentru a se conserva. Adesea arheologul nu mai găseşte decît inventarul de piatră, în timp ce toate celelalte obiecte au dispărut. Totuşi Arctica are avantajul că nu rareori în pămîntul înghețat se pot păstra şi obiecte din lemn sau chiar din piele; de aceea în ţinutul eschimos este posibil să se schiţeze un tablou mai complet şi mai colorat al culturilor preistorice decît în altă parte.

Caiace, sănii şi arme

Să menţionăm, mai întîi, obiectele sesizabile din punct de vedere arheologic care au servit ca mijloace de transport folosite de eschimoşi pentru a se apropia de vînat. Caiacul, alcătuit dintr-un schelet de lemn cu înveliş din piele de animal şi numeroase părţi componente din oase şi fildeş, care ajută la fixarea armelor şi uneltelor, este un mijloc ideal pentru vînătoarea de foci; de cele mai multe ori, acesta este pentru un singur vînător, în Alaska de sud şi în Aleutine, iar cîteodată pentru doi. Umiacul este deschis sus şi oferă, pe o lungime de aproximativ 9 metri, loc pentru un echipaj compus din mai mulţi oameni, astfel că acesta este potrivit pentru vînătoarea de balene. În privinţa săniilor, se acordă o mare importanţă mai ales celor cu tălpi, care sînt trase de cîini.

Cea mai importantă armă de vînătoare este – de fapt era, deoarece astăzi se întrebuinţează aproape exclusiv arma de foc – harponul, îmbunătăţit de către eschimoşi într-un mod extrem de ingenios. (...) Harponul era întrebuinţat atît la vînătoarea de foci cu caiacul, cît şi la

Unul dintre mijloacele de transport foarte răspîndite: sania traasă de reni

furişatul pe gheaţa netedă sau la găurile de respirat, unde animalele se ridică din cînd în cînd; în afară de aceasta, el era folosit şi pentru răpunerea morselor la marginea gheţei sau din umiac, precum şi la vînarea balenelor. La vînatul cu harpoane se folosea şi lancea, care era necesară la uciderea prin împungere a animalului nimerit.

Să amintim acum pe scurt îmbrăcămintea, care a fost perfecţionată într-un mod rafinat de către eschimoşi, în lupta lor împotriva frigului. Îmbrăcămintea din blană, pentru confecţionarea căreia se întrebuinţează, după scopul în care va fi utilizată, diferite feluri de piei argăsite, blănuri, se bazează pe principiul ferestrei duble, adică se compune dintr-un strat interior şi unui exterior; aerul aflat între ele fiind un mediu rău conducător de căldură, face ca temperatura corpului să rămînă constantă. În genere, îmbrăcămintea din exterior este formată dintr-o haină groasă cu glugă, pantaloni, mănuşi cu un deget, ciorapi de piele şi cizme.

Locuințe de vară şi de iarnă

Să ne întoarcem înapoi la apărarea împotriva frigului: tot aşa de importantă ca şi îmbrăcămintea este şi locuinţa. Dacă ne gîndim la locuinţele eschimoşilor, atunci desigur că de cele mai multe ori ne vin în minte, fără voia noastră, colibele de zăpadă. Nu trebuie însă să pierdem din vedere că astfel de locuinţe „iglu“ se cunosc numai în ţinuturile centrale şi în parte în Labrador, ca adăposturi permanente pentru iarnă. În alte părţi, de pildă mai ales în Alaska de nord şi în Groenianda de nord, ele servesc ca adăpost numai în timpul călătoriilor şi vînătorii.

Situaţia nu se prezintă mult mai bine în ceea ce priveşte corturile din piei, care oferă adăpost în anotimpurile mai calde, împotriva intemperiilor. Atît prăjinile de lemn ale cortului, cît şi pieile puse deasupra se iau, fireşte, la fiecare plecare. În schimb se recunosc de cele mai multe ori, adesea chiar după mii de ani, cercurile de cort, adică pietrele aşezate în formă de cerc, în formă ovală sau rectangulară, care serveau la asigurarea marginii cortului. Pentru arheologi, cea mai mare importanţă o prezintă locuinţele de iarnă, săpate în pămînt, cu pereţi din zidărie uscată sau din brazde de pămînt, construcţia acoperişului fiind din bîrne de lemn plutitor sau din oase de balenă, acoperite cu piei sau tot cu brazde de pămînt, peste care în timpul iernii se mai adăuga, fireşte, şi zăpadă. O intrare în formă de tunel oprea zăpada, vîntul şi frigul şi ducea în interiorul locuinţei, a cărei suprafaţă dreptunghiulară, rotundă sau în formă de pară era de cele mai multe ori destul de mică – după părerea noastră – ca adăpost pentru familii întregi, uneori chiar neînchipuit de mică. Excepţii constituie numai locuinţele comune mai mari, care apar doar în cîteva locuri, destinate mai multor familii.

Cînd este vorba de aşezări mult timp locuite, atunci au putut lua naştere grămezi de resturi sau „movile locuite“, explicate prin faptul că mereu, pe acelaşi loc, cu fost ridicate case. Asemenea depuneri sînt, fireşte, pentru arheolog deosebit de valoroase, deoarece el întîlneşte acolo locuirile orînduite cronologic, de sus în jos, astfel că o atare stratigrafie poate să ofere date esenţiale cu privire la vîrsta relativă a diferitelor forme.

Lupta pentru hrana zilnică şi apărarea împotriva frigului iernii şi-au pus amprenta şi pe viaţa socială a eschimoşilor, pe concepţiile lor de viaţă şi pe practicile religioase. Dar pentru documentarea acestora dispunem, din punct de vedere arheologic, de cele mai multe ori, de foarte puţin sau de nimic.

Am rezumat astfel foarte pe scurt ceea ce pe de o parte are sau a avut importanţă în existenţa unui eschimos, iar pe de altă parte, ceea ce este de remarcat din punct de vedere arheologic. Sfîrșit „M AGAZIN ISTORIC”

TABLETĂ DE SCRIITOR

Poetul liberei conștiințe artistice

Mihai Istudor este un poet la care succesul contează ca bucurie sufletească, nu materială. Deoarece se simte înconjurat de prietenii literare pe măsura harului și talentului său poetic, care în tradiția românească fac cuvintele să înflorească și să melodieze pe același ritm și în același scop metaforic. Probabil că de la această premisă a plecat atunci cînd, cu mulți ani în urmă, a decis să publice volumul său cu iz de poezie națională ,,Crăișorul”, ajuns la patra ediție, o versificare după romanul ,,Crăișorul Horia” (1929) al lui Liviu Rebreanu. Apariția sa în cele 4 antologii din colecție ne motivează și mai mult demersul acestui proiect de cultură. Încă un temei pentru Mihai Istudor de a-și manifesta pasiunea, care devine tot mai mare, pe măsură ce cunoștințele sale se îmbogățesc cu fiecare nouă informație privind istoria românilor, ,,Crăișorul” făcînd parte din paginile noastre de istorie națională prin glorificarea martirului Horea... Autorul își are originea în rădăcinile acestui popor, evocate prin vocea inegalabilului savant Nicolae Iorga, căruia poetul cu pana lustruită de praful trecutului i-a dedicat volumul ,,Efigii tricolore” (2022), aducînd în actualitate date

privind istoria cursurilor de vară de la Vălenii de Munte din 1908-1914. Ceea ce spunem noi aici e numai o latură scriitoricească a lui Mihai Istudor, ea fiind mult mai bogată și ține mai mult de creația poetică, domeniu literar în care s-a afirmat, publicînd mai multe volume de poezii și antologii cu care s-a făcut cunoscut în arealul poetic românesc. ,,Crăișorul” este o frescă a trecutului poporului nostru, încercat de atîtea vitregii ale destinului.

Mihai Istudor este profesor de istorie, pentru care Istoria înseamnă documente de arhivă, mărturisiri și căutări permanente de date, note și informații privind identitatea noastră ca popor din vremuri străvechi. Dar el este și poet, cu versuri bogate în culori picturale complexe, de un clasicism neomodern, stil cultivat cu preponderență de poeții noștri de azi, mulți dintre ei înrudiți, ca stare poetică, cu poeții noștri de odinioară, dar la alt nivel de gîndire a versurilor, bucurîndu-se de o lumină auctorială ponderată. În lirica sa se simt deopotrivă glasul poetului temerar cu sine, dar și melancoliile sale temperate, generate de conștientizarea faptului că face parte dintr-un peisaj

damnat de albe ninsori, ca atmosferă a prezentului efemer.

Mihai Istudor este poetul șanselor sublime, prin suflul nou adus în poeziile sale, axate pe descrieri existente din toate veacurile, pentru prezentul în care sentimentele dintre oameni au devenit reci, omul trăind într-o confuzie generală identitară și de personalitate... Versurile sale sînt aprige, ca focul din teracota zilei, pentru încălzirea nesancționabilă a spiritului. Și ele există la oricare poet, deci și în cazul valorosului autor Mihai Istudor, care se mărginește, prin contemporaneitate, cu timpul său de creație și lumea sa literară.

În concluzie, spunem că Mihai Istudor este poetul liberei conștiințe artistice, de implicare sublimă în vremurile acestea apolinice, în crearea frumosului cu știință de carte și discernămînt literar, fără pretenții de a fi altceva decît ceea ce este: omul iubitor de istorie și scriitor de stihuri emoționante. Pentru că așa l-a înzestrat pe el Pronia, cu bună înțelegere față de semeni și dar profesional de dascăl la catedra de Istorie.

ION MACHIDON, Directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Podgoriile din Odobeşti, „oraşul viilor domneşti“

motto: ,,Vinul e spiritul pămîntului, de aceea intră în împărtășanie”. George Călinescu

Situat la poalele Măgurei, pe stînga Rîului Milcov, în mijlocul podgoriilor Vrancei (cea mai întinsă suprafață compactă cultivată cu viță-de-vie din România), fosta ,,capitală a Cumaniei catolice”, orașul Odobești este cunoscut ca una dintre cele mai vechi și vestite podgorii din tară. Cu o istorie puternic legată de povestea conceperii vinului, zona a fost cunoscută pentru soiurile reprezentative de struguri. Viticultura este cea mai importantă îndeletnicire a oamenilor din aceste locuri și principala sursă de venit, iar dezvoltarea cramelor duce mai departe renumele zonei atît în țară cît și în străinătate.

Așezare veche, Odobești păstrează în siturile sale arheologice elemente de civilizație datînd încă din epoca fierului, de asemenea, mărturii de așezare romană și civilizație cumană cu rol important în fondarea localității și formarea satelor feudale românești. Odată cu creșterea faimei podgoriei, pe aceste meleaguri și-au găsit locul cazaci, ruși, unguri, bulgari, dar și evrei, care au construit un cartier și o Sinagogă chiar în centrul orașului. I-a legat, în primul rînd, existența în această parte a lumii a unor condiții naturale deosebit de prielnice pentru dezvoltarea viței de vie, iar în al doilea rînd, atașamentul oamenilor care au trăit aici pentru această plantă, intrată în credințele, în obiceiurile și în întreaga lor viață. În lucrarea ,,Hronic de podgorii” (1969), istoricul Constantin C. Giurescu scrie: ,,Cea mai veche mențiune documentară despre Odobești o găsim în actul din 17 septembrie

1626, prin care se vînd două pămînturi la Cotești și trei la Căpotești; între martori figurează și «socrul popii lui Toader de Odobești». De aici rezultă că satul exista și în veacul al XVI-lea. De fapt, este mult mai vechi; judecînd după moșia satului și după alte elemente, aparține celor mai vechi și mai însemnate sate ale Țării de Jos.

Situat la hotar, pe malul stîng al Milcovului și la poalele Măgurii, el a dat numele său acestei frumoase înălțimi acoperite cu o seculară pădure de stejar. Termenul «măgură» este străvechi; potrivit ultimelor cercetări, el aparține fondului dacic al limbii române. Înțelesul termenului este acela de «deal mare, singuratic», care formează o entitate separată de restul înălțimilor vecine; definiția se aplică perfect în cazul Măgurii Odobeștilor.

Cea mai veche mențiune a Măgurii de la vechiul hotar al Milcovului, cunoscută mie, se află în documentul din 30 aprilie 1555, prin care Alexandru Lăpușneanu întărește «slugei» sale Pogan starostele «o poiană sub Măgură», anume poiana lui Nichifor, cu moară pe Putna, cumpărate de el de la Slate Vătaful, cu o sută de zloți tătărești. Întrun act inedit din 20 iunie 1632, prin care Dobra și cu soțul ei Ion dăruiesc Mînăstirii Vizantia partea lor de ocină din satul Vitănești, măgura e numită «dealul cel mare». Iar în actul, tot inedit, de împărțeală a moșiei Odobeștilor între răzeși, din 1820, se arată că Mînăstirea Miera avea o parte «la vîrful Măgurii». Această frumoasă înălțime a atras atenția geologului austriac Hacquet, care a străbătut Moldova în 1789 și știa românește. El i-a dat numele de «Măgura de la Odobești». (…)

Poalele Măgurii, spre nod-est, est, sud-est și sud, prin orientarea lor excelentă, bătute de soare, și prin solul bogat de pădure ce le acoperea, au fost, din cele mai vechi timpuri, un loc indicat, parcă anume ales, pentru cultivarea viței de vie. Localnicii au răzuit pădurea cu toporul și cu focul, au făcut curături, numite adesea cu numele lor, și «jariști» și au pus viță, obținînd recolte bogate. Via s-a suit treptat-treptat, luînd locul pădurii; a cuprins «Rugina», apoi «Șarba», de unde se deschide o priveliște magnifică pînă departe, spre Munții Măcinului, a dat ocol vechii cetăți a Crăciunei, care străjuia deasupra rîpei Milcovului toată această parte de țară, și a atins codrul în dreptul «Pădurenilor», satul cel mai de sus de pe Măgură.

Măgura n-a dat numai solul, excelent, de pădure, care asigură recolte foarte bogate – recolte record sub

raportul cantitativ în podgoria românească -, dar a constituit și o apărătură împotriva pietrei sau grindinei. Din pricină că cea mai mare parte a viilor se află pe clina cuprinsă între cele două cursuri de apă, Putna și Milcovul, așadar pe povîrnișul de est și sud-est, și cum norii urmează în această regiune mai ales cursul văilor, porțiunea intermediară este în genere ferită. Poate că explicația pe care o dau fenomenului să fie incompletă sau chiar să nu fie cea exactă, un fapt însă e sigur: podgoria Odobeștilor, așezată la poalele Măgurii, e mult mai puțin bătută de piatră decît malul drept al Milcovului și decît porțiunea dinspre cîmp, de la șoseaua Vrancei. Într-un interval de 33 de ani, pentru care pot da mărturie (1926-1958), o singură dată piatra a făcut pagubă mai însemnată în această podgorie, fără însă ca să distrugă toată recolta; în același interval, ea a bătut de mai multe ori pe malul drept, lăsînd uneori – cazul viei Robescu – numai corzile goale”.

Orașul unde beciurile și cramele formează un fascinant labirint subteran a fost imortalizat de scriitori, iar acțiunea celebrului roman ,,Viața la țară” a vrînceanului Duiliu Zamfirescu se desfășoară la doi pași de Odobești, peste Milcov, scriitorul fiind unul din podgorenii de frunte ai urbei. Adevărat ,,Athos românesc”, munții care înconjoară Odobeștiul oferă celor care doresc să descopere liniștea și viața monahaă o duzină de Schituri și Mînăstiri.

Transformat în municipalitate prin Decret Domnesc de Alexandru Ioan Cuza în 1861, localitatea de la poalele Dealului Șarba și a Măgurii Odobeștilor este centrul viticol al celei mai mari Podgorii din România, iar numele orașului este purtat de unul din cele mai cunoscute soiuri de viță-de-vie: Galbena de Odobești. Istoria și prezentul, șarmul localității și povestea vinurilor de Odobești definesc brandul de ,,oraș al viilor domnești” pentru urbea de pe Milcov. r. m.

Orașul văzut din Dealul Odobeștilor

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Legende ale aviaþiei feminine româneºti

Nadia Russo, aviatoarea eroină condamnată pentru trădare de regimul stalinist

Născută în Rusia și adoptată de România, țară pentru care a luptat în al IIlea război mondial și care a persecutat-o după marea conflagrație, Nadia Russo a rămas în istoria aviației românești un nume emblematic. Alături de Marina Știrbei, Mariana Drăgescu sau Virginia Thomas, Nadia Russo este considerată una dintre marile doamne ale aviației românești, fiind posesoarea brevetului de pilot cu numărul 9 din aviația română.

S-a născut pe 17 iunie 1901, la Tver, lîngă Moscova, în familia generalului de cavalerie Evgheni Vasilievici Brjozovski. Mama ei provenea dintr-o veche familie aristocratică, dar a murit în 1912, cînd fetița avea doar 11 ani. Nadia a urmat liceul din Harkov pînă în 1915, an în care a murit și tatăl ei pe front, iar în 1918, ajutată de fosta ordonanța a tatălui, adolescenta, însoțită de sora ei, a reușit să fugă din Rusia și s-a refugiat în Basarabia. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1925, rudele din Chișinău la care locuia au decis să o căsătorească cu un moșier basarabean, Alexandru (Sașa) Russo, un boier mult mai în vîrstă decît ea, care deținea proprietăți funciare și ferme de oi.

Din 1932 pînă în 1934, Nadia a urmat cursurile pentru surori medicale organizate de Crucea Roșie la Chișinău și școala de Belle Arte. La scurt timp s-a despărțit de Sașa Russo și a venit la București, unde s-a înscris la Școala de pilotaj ,,Ing. Mircea Cantacuzino”, primind brevetul de pilot cu numărul 9. Pasionată de aviație, tînăra a reușit să-și cumpere, în 1937, propriul avion, un Bucker 131 ,,Jungmann”, înmatriculat cu seria YR-NAD, jumătate din prețul aparatului de zbor fiind suportat de Ministerul Aerului de la București, iar cealaltă jumătate din sumă fiind obținută prin subscripție publică.

,,Escadrila celor cinci flori de nufăr”

În 1938, la manevrele militare de aviație desfășurate la Galați, au fost concentrate pentru prima dată în istoria aviației române cinci aviatoare: Marina Știrbei, pilot pe avionul bimotor sanitar Monospar, Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Duțescu și Irina Burnaia, pilot de legătură.

Evenimentul a fost descris de presa vremii: ,,Delicate ca nişte flori de nufăr pe oglinda albastră a unui lac, au răsărit pe apele albastre ale cerului cinci avioane pornite, pentru prima oară în acest an, pe zarea manevrelor regale. Cinci avioane la manşa cărora mîini delicate de femei au înfruntat zările Basarabiei şi Moldovei de jos, legănîndu-le siluetele între Prut şi Siret. Cinci avioane, delicate ca nişte flori de nufăr, au înfruntat cu dîrzenie vîntul, negura şi noaptea, alături de zburători încercaţi şi duri în meseria grea a aerului. Pe aerodromurile ascunse în cutele dealurilor basarabene, în mijlocul zumzetului greu al avioanelor de război, apariţia siluetelor subţiri şi fine a stîrnit mirare şi îndoială. Echipate de război, în combinezoane grele, de zbor, şi în catarame de paraşute, ghiceai

numai după delicateţea botforului mic şi statura minusculă că ai în faţă o femeie. Cînd seara, tîrziu, în biroul de informaţii al escadrilei se ivea o siluetă ca o viorea albastră, ridicai capul cu mirare: «Sînt pilotul de legătură Nadia Russo» – și glasul suna hotărît, iar zîmbetul de îndoială ţi se transforma în zîmbet de admiraţie. Plicul galben era predat şi avionul dispărea furtunos în zare. Era micul aghiotant în aer al Armatei a II-a. Cînd seara se lăsa cu urme de păcură de-a lungul Prutului şi farurile aerodromului Galaţi căutau cu grijă în noapte, în lumina albă a rampei de aterisaj se strecura ca o săgeată silueta unui Bücker venit dintre dealurile Bolgradului şi ordinul de misiune suna: «Pilotul Irina Burnaia a transportat un ofiţer de stat major».

De-a lungul Prutului, între Galaţi şi Tecuci, vînt cu spic de ploaie de toamnă răscolea norii de-a lungul crestelor, cînd un Klemm micuţ plecase la ora 17 spre Tecuci şi trebuia să vină la Galaţi. Nici o veste de sosire… Tîrziu, pe ploaie, adus de o mînă ageră, avionul întors din furtună a aterizat la Tecuci după ce piotul Mariana Drăgescu încercase să străbată ploaia ce cădea grea în Valea Siretului. În mișcări elegante, ce semănau unui joc fin de floretă, un avion trece fluturînd un văl albastru ce înlocuiește casca de zbor. «Carmen» a escadrilei îşi dansează „tarantella” jocului ei acrobatic cu care ne-a obişnuit s-o admirăm la meetinguri. Doamna Virginia Duţescu îşi poartă virtuozitatea zborului la manevre cu aceeaşi eleganţă ca la un meeting de mare gală. Silueta albă a Monospor-ului sanitar, bimotor, îşi desenează liniile elegante lîngă linia de demarcaţie a hangarelor. Statura fină a Marinei Ştirbei răsare alături… Şi pe comenzile de bimotor mîinile fine capătă vigoare şi elasticitate de oţel şi nu-ţi vine să crezi că o fată poartă sub voinţa ei un avion la comanda căruia se perindă numai piloţi încercaţi.

Şi zile de-a rîndul, în viaţa trepidantă a manevrelor ce amintesc clocotul zilelor de război, escadrila celor cinci flori de nufăr a trecut cu farmecul, dar şi cu siguranţa care a inspirat elan şi încredere. Peste dealurile basarabene legănate de poveşti cu voievozi şi arcaşi de altădată, escadrila a trecut împletind o legendă ce va rămîne vie şi minunată în povestea aripilor româneşti” (România, noiembrie 1938).

Vara anului 1940 l-a adus la București, ca refugiat, și pe fostul soț al Nadiei, Sașa Russo, care își pierduse toată averea în Basarabia. Bărbatul era însoțit de o tînără rusoaică, ambii fiind găzduiți cu multă generozitate de către Nadia.

S-a remarcat prin fapte de mare vitejie în luptele de pe frontul de răsărit

În iunie 1941, cînd România intră în război contra Uniunii Sovietice, Escadrila Albă (înființată pe 25 iunie 1940), compusă din Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas și Virginia Duțescu, participă la campania Basarabiei. Activitatea aviatică a tinerelor femei trezește admirație din partea opiniei publice și recunoaștere din partea statului. Mareșalul Antonescu îi solicita generalului Jienescu, subsecretar de Stat al Aerului, în ședința Consiliului de Miniștri din 6 septembrie 1941: ,,Să-mi faci o propunere pentru toate persoanele care lucrează la Crucea Roșie, în care să intre și doamnele, care știu cît au muncit, ca să primească Virtutea Aeronautică. Vreau sa-i decorez pe toți, fiindcă au făcut acte de mare bravură”. Prin Înaltul Decret Regal nr. 2712/ 12 septembrie 1941, publicat în Monitorul Oficial nr. 238/ 8 octombrie 1941, Nadia Russo, ca și celelalte trei aviatoare, este decorată cu Ordinul ,,Virtutea Aeronautică” cu spade, clasa Crucea de Aur.

Participă, în continuare, la campania Odessei, pînă în noiembrie, zburînd de pe aerodromul Tighina pînă aproape de linia frontului, la punctele de unde prelua

răniții pentru a-i transporta înapoi la spitalele militare de la Tighina sau direct la București. Din august pînă în octombrie 1942, tînăra aviatoare va lua parte la campania Stalingradului, în cadrul Escadrilei Sanitare, denumită acum Escadrila 108 Transport Ușor. Din cauza condițiilor deosebit de grele în care locuia, Nadia s-a îmbolnăvit și a plecat la un moment dat la spitalul de la Nicolaev. Revenită în zona frontului, se mută cu întreaga escadrilă la Plodovitoje, unde aerodromul este sistematic vizat de sovietici. Pe 9 octombrie, generalul Jienescu vizitează aerodromul și le cere aviatoarelor să execute și zboruri pentru transportul corespondenței - la Rostov, Tacinskaja, Bucovskaja, Proletarskaja. S-a retras din activitatea de pilot înainte de terminarea războiului, din cauza unor probleme de sănătate. În 1943, la 42 de ani, după campania Stalingradului, Nadia Russo a plecat din Escadrila Albă. Pentru faptele sale de vitejie din timpul războiului, luptînd de partea României, rusoaica își căpătase în presă renumele de „basarabeanca de cea mai autentică și românească spiță”. Nadia Russo a fost recompensată cu Ordinul „Vulturul German” clasa a III-a si Crucea „Regina Maria” clasa a III-a.

,,Nedespărțită de aparatul de fotografiat, Nadia a surprins sute de ipostaze ale războiului, reunite mai tîrziu în patru mari albume de fotografii. Impresii de pe front a adunat nu doar în imagini, ci și într-un volum de amintiri, În goana aripilor albe, care trebuia să apară la Editura OFAR. După 23 august 1944, acest lucru a devenit imposibil. Cîteva fragmente au fost publicate în revista România aeriană, în primul număr din ianuarie 1943. Restul se pare că s-a pierdut”, notează Daniel Focșa în volumul „Escadrila Albă. O istorie subiectivă”.

Acuzată de trădare și condamnată la 7 ani de închisoare

După război, în ciuda meritelor sale recunoscute, Nadia Russo a fost persecutată de regimul stalinist instalat în România, țara pentru care luptase. Implicată în procesul ofițerilor aviatori care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată. În 1951 a fost acuzată de trădare și condamnată la șapte ani de închisoare. A petrecut următorii șase ani în închisorile de la Mislea și Miercurea-Ciuc. În 1957, a fost deportată în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu în Lătești. Aici reîntîlnește mai multe cunoștințe din București: soția mareșalului Ion Antonescu, soția lui Corneliu Zelea Codreanu, precum și pe viitorul soț – Guy Bossie, un bărbat mai tînăr cu zece ani, cu care se căsătorește în ianuarie 1961. Acesta fusese arestat pe 30 aprilie 1949 și condamnat la 10 ani de închisoare pentru ,,uneltire contra ordinii sociale”, trecuse prin penitenciarele Jilava, Valea Neagră, Gherla și Oradea și din septembrie 1956 fusese trimis în Bărăgan.

Cînd a ieșit din domiciliul obligatoriu, Nadia a colindat România în căutarea unui loc de muncă. A reușit să se angajeze la Buftea, la o fabrică de ambalaje, pentru cîțiva ani. În ultima perioadă a vieții, neavînd nici o pensie, marea aviatoare a trăit în sărăcie, singura sa sursă de venit fiind meditațiile pe care reușea să le dea. Afectată de amnezie, Nadia Russo a murit pe 22 ianuarie 1988, la vîrsta de 86 de ani, la doi ani după decesul soțului ei, și a fost înmormîntată la Cimitirul Reînvierea din București.

Sursa: DOSARESECRETE.RO; HISTORIA.RO

Nadia Russo în misiune cu Escadrila Albă

Mariana Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale ,,Prostia omenească“

,,Doar două lucruri sînt infinite, spunea Albert Einstein: Universul și prostia omenească, iar de cea din urmă sînt foarte sigur”. Iată un adevăr de netăgătuit, pentru care depun, și eu, mărturie.

În anii ’40, după încheierea Diktatului de la Viena, cînd zona în care locuiam a fost alipită Ungariei, deși eram doar o copilă, am suferit cumplit: teamă, frig, spaimă, fără tată și cu casa sechestrată de ,,Pălăriile cu pene de cocoș”. În Ardeal, ei deveniseră MARI și TARI. La școală, am fost obligați să învățăm limba maghiară, și tare greu ne-a fost. ...Și azi mă ,,ustură” palmele de la bețele cu care dascălul ne impunea ...un nou început.

Apoi, într-o zi, Craii de la Răsărit au sosit. NOROC, TOVARĂȘI, bun venit... Doar că, de atunci, numele oamenilor nu mai conta. Toți erau împărțiți în clase sociale, identitatea lor reducîndu-se la categoria în care erau încadrați: CHIABURI, MIJLOCAȘI și SĂRACI. Au apărut, dintr-odată, activiștii de partid, un fel de ,,băgători de seamă”, dar care inspirau oamenilor teamă, căci, de pildă, pentru un ,,Sărut mîna, Doamnă”, adresare interzisă, erau în stare să te trimită la ,,răcoare”. Sătenii se temeau pentru ziua de azi și ziua de mîine, fiindcă aceiași activiști tăiau cu nepăsare felia cea mai mare din trudita lor bucată de pîine, în timp ce țăranii înstăriți erau ,,oropsiți” la cotele de cereale către stat, plătind un procent în plus, astfel că bieții oameni rămîneau cu MAI NIMIC. În schimb, activistul de partid stătea toată ziua de pomană, răsfoia cîte un ziar, apoi chema pe cîte un țăran să-l ,,tragă de limbă”, să afle ce se întîmplă: dacă cocoșul a cîntat pe gard, de ce găinile n-au ouat, de ce cățelul a lătrat...

Țăranii chiaburi au ajuns și ei, în scurt timp, la sapă de lemn și chiar mai rău... la muncă obligatorie la Canal. Copiii lor nu mai aveau acces în facultăți, iar la cotele obligatorii de cereale, li se adăugau procente în plus, așa că, din ceea ce produceau, oamenii aceștia nu se mai alegeau cu mare lucru. Cunosc bine toate aceste realități, întrucît

Din Bucure ş tii de altădată

Gara de Nord în anii ’30

Orașul ăsta e o inimă. Prin el circulă uneori cu viteză amețitoare, în comparație cu veacul trecut, oameni, bunuri, automobile. Roiesc și se mută dintr-un cartier într-altul, din atriu în ventricul și fac orașul să pulseze. Bucureștiul e un oraș tînăr, nu are istoria Parisului sau a Londrei. Abia odată cu un anume rus Kiseleff și un anume german Carol, în urmă cu mai puțin de un secol, au început lucrurile să crească în înălțime și lățime. Pînă la ei ai fi zis că te afli într-un tîrg provincial din vremuri trecute. În 1935, Bucureștiul e un oraș în expansiune, plin de contraste și de ambiții. Inima asta comunică cu corpul țării printr-un singur punct, aorta ei începe în Gara de Nord și continuă pînă la Chitila, de unde pornesc, ca un păienjeniș vast, mii de vase de sînge ce unesc Bucureștiul de Oradea, Timișoara, Brașov sau Moldova. Dar și de Vestul Europei: „Întreaga rețea a drumurilor de fer, care cuprinde harta țării ca o pînză de păianjen, se strînge aci într-o singură arteră groasă și permanent aglomerată, prin care, ca o inimă, capitala pulsează încontinuu. Chit că sosești dintr-un tîrg bucovinean sau din cine știe ce haltă a Bihorului, aceeași Chitilă cu turla roșie a frumoasei sale biserici îți va anticipa cu cîteva minute Bucureștii”.

Gara de Nord e, ca în orice țară civilizată, motorul care pune în funcțiune capitala. Orașul începe și se sfîrșește aici pentru majoritatea călătorilor. E un punct de regăsire, dar și de despărțire, ambiguu, fericit și nefericit deopotrivă, bogat și sărac. Cînd trenurile sosesc în gară, călătorii de clasa a II-a și a III-a se află pentru cîteva minute în aceeași clădire cu cei din clasa I. Hamalii și vînzătorii animă zidurile cu strigătele lor, la fel ca vorbele grăbite, bucuroase sau triste ale pasagerilor și plînsetul cîte unui copil.

La fel ca Șoseaua Kiseleff, Gara de Nord avea și ea și un ceasornic. Dimineața era de pildă cu precădere perioada sosirilor. Își revărsau pe peroane călătorii mai ales acceleratele cu destinații îndepărtate, care merseseră toată noaptea prin țară, și personalurile pline de fum.

primul meu loc de muncă a fost la Primăria din comuna natală, unde am lucrat timp de 5 ani. Oamenii îmi spuneau ,,domnișoara noastră de la Primărie”. Tot atunci, s-au schimbat și denumirile unor posturi: NOTARUL devenise SECRETAR, iar PRIMARUL era PREȘEDINTE, pe noile funcții fiind încadrate persoane fără pregătire profesională, unii neavînd nici școală. Îmi amintesc că pe postul de primar a fost numit un activist de partid analfabet. Citea silabisind. Cîtă dreptate avea Mihai Eminescu cînd spunea: ,,Trădătorii devin oameni mari și respectați, bîrfitorii de cafenele – literatori, ignoranții și proștii – administratori ai statului român”. Așa s-a întîmplat și în vremurile tulburi de care am amintit. Proștii se cocoțaseră în frunte, doreau să controleze tot, deși n-aveau habar de nimic. Și totuși, din cei 38 de ani ai activității mele profesionale, mi-au rămas în suflet cei 5 ani, cînd eram ,,domnișoara noastră de la Primărie”. Deși foarte tînără, mă credeam ,,CINEVA” cînd oamenii din sat apelau la ajutorul meu. De pildă, pe un țăran l-am ,,scăpat” de concentrare pe timp de vară, prin bunăvoința Comisariatului Militar, la care am apelat, și nu am fost refuzată. Tinerețea, bat-o vina! ,,Pictată în aur, pe-un cer de azur

Ce ploaie de raze revarsă în jur” (C.V. Tudor).

Din păcate, timpul nu iartă și, într-o bună zi, pentru fiecare, tinerețea se va sfîrși. Viața noastră toată e condensată într-o CLIPĂ. Cea trăită.

LILIAnA TETELEA

Hamalii dormitau de obicei sau se mișcau alene în primele ore ale zilei, pentru că majoritatea călătorilor erau de la clasa a III-a: țărani veniți de la sate cu coșuri imense împletite din nuiele, provinciali din tîrguri minore, țărănciprecupețe cu pui și rațe aduse clandestin pe sub bancă, soldați veniți din permisie cu bagajele pline cu mîncare deacasă. Între orele 4 și 6 după-amiaza plecau trenurile de plăcere, pline de vilegiaturiști, către Sinaia, Predeal, Poiana Țapului. Gara se umplea de burghezia mică și mijlocie, ce căuta răcoarea și farmecul înălțimilor. Grupuri de tineri și tinere moderne, îmbrăcate în pantaloni și cu rucsacul în spate așteptau tragerea trenului la peron sau sosirea unui prieten întîrziat. Era un prilej de socializare și de afișare a ținutelor, nu doar printre fete, ci și printre băieți. Situația era atît de gravă, încît scriitorul Mircea Damian recomanda de exemplu cititorilor să nu-și ia cu ei bagaje, pentru că oricum le vor pierde sau le vor fi furate.

Mai zăreai de asemenea și domni cu ochelari de soare, pălărie și țigări de foi, nerăbdători să ajungă la mesele de joc ale cazinoului de la Sinaia și la seratele udate cu cocktailuri sau șampanie din belșug. Cînd trenul începea să se miște, leneș, zeci de batiste fluturau la geamuri și pe peron, așa cum văzuseră interbelicii în filmele americane. Unele domnișoare mai și lăcrimau puțin, cînd iubitul sau logodnicul era nevoit să rămînă în oraș cu treburi: „Cînd trenul se pune în mișcare, batistele agitate prin ferestre par un stol de porumbei speriați”.

Seara era perioada marilor „expresse”, trenuri rapide menite să traverseze continentul. Hamalii erau grăbiți, solemni și excesiv de politicoși, purtînd cu grijă geamantanele din piele scumpă ale cucoanelor și domnilor bine îmbrăcați. Ceva mai încolo, în sala de așteptare de la clasa a III-a, oamenii nevoiași care își amînaseră plecarea pe a doua zi adormeau pe bănci, cu boccelele sub cap pe post de pernă. Contrastele orașului se vedeau parcă și mai limpede aici, unde oameni din toate clasele sociale se strîngeau sub același acoperiș. Deși era același acoperiș, intrarea în gară se făcea în funcție de clasa trenului, implicit de clasa socială. Astfel, existau intrări separate pentru clasa I, a II-a și a III-a, străjuite de un portar, precum și săli de așteptare distincte. Mircea Damian semnala, în al său București din 1935, și alte aspecte deficitare: clădirea

motto: „Gura le este plină de blestem și de amărăciune” – Romani 3.14

Era pe o stradă foarte circulată. Autobuzele, mașinile și camioanele formau un lanț nesfîrșit și provocau mult zgomot. Pietonii mergeau grăbiți pe trotuare. Deodată, cîțiva oameni s-au oprit, deoarece pe marginea străzii mergea un bărbat cu hainele rupte și care înjura fără contenire. Din gura lui ieșeau cuvintele cele mai rele și mai urîte; și nu mai termina odată, iar strada era lungă. Cei mai mulți pietoni dădeau din cap privind la acel spectacol ciudat; eu însă mi-am adus aminte de versetul de mai sus. Cu siguranță, cel care înjura băuse alcool și astfel nu mai era în toate mințile. Dar ceea ce ieșea acum din gura lui fusese mai înainte în inima lui. Dacă într-adevăr cuvintele rele din vocabularul unui om n-ar face parte din lumea gîndurilor lui, el nici n-ar putea rosti astfel de cuvinte. Și cîte înjurături nu mai spun oamenii în fel de fel de ocazii!

Dumnezeu ia la cunoștință orice înjurătură rostită și El consideră injuriile ca pe ceva rău, ca un semn al răutății. Dar nu numai de înjurături este vorba! În viața noastră sînt multe obiceiuri rele cu care facem mult rău. Împăratul David s-a rugat: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule“ (Psalmul 51.10). Noi înșine nu ne putem curăți; Dumnezeu însă vrea să ne curețe inimile noastre murdare prin credința în Isus Christos care a murit pentru noi la cruce (Fapte 15.9). Atunci putem să ducem o viață cum Îi place lui Dumnezeu.

era neîncăpătoare, mai ales în preajma sărbătorilor, erau prea puține bănci în sala de așteptare de la clasa a III-a și prea puține tăblițe indicatoare, iar ceasurile nu arătau niciodată aceeași oră.

Astfel, nu era deloc rar ca cineva să piardă trenul: ba nu era lăsat de portar să treacă de intrarea pentru clasa I, pentru că avea bilet de clasa a II-a și se certa cu acesta, ba își rătăcea biletul prin buzunarele vestei, pantalonului și paltonului, ba stătea jumătate de oră la coada greșită sau se ducea zăpăcit în ultima clipă la alt peron și se trezea în drum spre o cu totul altă destinație. Diferența de un minut sau două dintre ceasuri era și ea printre principalii responsabili.

Loc de trecere și vînzoleală continuă, Gara de Nord fascina ochiul jurnalistului interbelic, care vedea în ea un simbol al progresului economic, un loc definitoriu al orașului modern. La fel ca în cazul block-hausurilor, omul apărea mărunt, o furnică în angrenajele urbei, prinsă în rutina zilnică. Spectacolul oamenilor era asociat în gară celui al locomotivelor cu aburi și electrice, dînd naștere unui evident contrast între viață și mecanică, între natural și artificial: „Omizi negre pleacă încet urnindu-se greu. Furnici mici mișună agitate, indiferente pentru ceilalți. Ritmul de rumbă al locomotivelor regisează baletul fantastic al gărilor. Dureri, bucurii… Despărțiri, regăsiri… Nașteri, morți… Atenție! Semaforul a ridicat brațul…”.

Gara de Nord la finele anilor 1920

File de istorie

Victor Iamandi: „Am luptat făţiş

împotriva mişcării legionare“ (II)

Împotriva

„cavalerilor“ bîtei (2)

Într-un discurs rostit la 19 aprilie 1936 la Piatra Neamţ, V. Iamandi, vorbind în numele grupului „H“, care se situa la stînga Partidului Național Liberal, a atras atenţia asupra faptului că reluarea activităţii oficiale a Gărzii de fier va avea „urmări dintre cele mai periculoase pentru naţiunea română”.

În domeniul politicii externe a României, este semnificativ discursul rostit în şedinţa Senatului din 29 noiembrie 1936. V. Iamandi, pe atunci ministru al Cultelor şi Artelor, susţinea unele idei amintind de poziţia lui Nicolae Titulescu: „D-lor senatori, politica externă a unui stat nu se face după criterii sentimentale şi cu atît mai puţin nu se face după concepţii care pot stăpîni viaţa politică internă a unuia sau a altuia dintre statele cu care trebuie să fim în legături de amiciţie sau trebuie să fim aliaţi. Politica externă a unui stat (...) totdeauna se face ţinînd socoteala numai de realităţi şi ţinînd socoteala numai de ceea ce garantează apărarea intereselor permanente ale ţării respective”. El se pronunţa pentru întărirea alianţei cu Franţa şi Anglia, pentru prietenie şi colaborare cu URSS.

Raportul Călinescu - Iamandi În acelaşi timp, la Piteşti, dădea alarma împotriva primejdiei Gărzii de fier şi Armand Călinescu. Există în această identitate de atitudini o explicaţie a colaborării ulterioare dintre A. Călinescu şi V. Iamandi, care s-a soldat în aprilie 1938 cu dizolvarea organizaţiilor fasciste. Raportul prezentat guvernului la 20 aprilie 1938, în care se arăta necesitatea interzicerii mişcării legionare, purta semnătura ministrului de Interne Armand Călinescu şi a ministrului de Justiţie Victor Iamandi. Autorii raportului relevau că, în faţa intensificării acţiunilor organizaţiilor fasciste, „autoritatea de stat a fost de multe ori inactivă. În afară de rare măsuri timide, ea nu a afirmat o concepţie hotărîtă şi limpede de apărare a fiinţei statului”.

Într-o cuvîntare ţinută în Senat, la 28 iunie 1939, Victor Iamandi a relevat „relaţiile“ care existau între unele cercuri politice româneşti şi agentura hitleristă din ţară. „Oamenii noştri politici, deprinşi să-şi aranjeze situaţiile prin combinaţii de culise sau intrigi uşor de plasat, au început să speculeze mişcarea extremistă de dreapta, încercînd s-o utilizeze împotriva adversarilor”. Menţionînd că datorită sprijinului ce l-au primit, organizaţiile fasciste s-au transformat „în cîţiva ani într-o primejdie iminenta pentru însăşi existenta statului”, Iamandi prevenea: „Dacă nu se încetează

cu întrebuinţarea ca masă de manevră a acestei mişcări sediţioase şi subversive, cînd de unii, cînd de alţii, şi dacă nu se organizează pe teren, în mijlocul mulţimilor, o acţiune de rezistenţă şi de ofensivă împotriva acestei violentări a conştiinţei obşteşti, atunci va veni un ceas cînd orice am face, va fi prea tîrziu şi valul va trece peste noi”.

Victor Iamandi s-a pronunţat pentru apărarea integrităţii teritoriale a țării, fiind potrivnic acceptării Diktatului de la Viena. În prima şedinţă a Consiliului de Coroană din 30 august 1940, el s-a declarat împotriva primirii arbitrajului. „Nu cred în garanţiile care se dau şi socot că politica noastră de astăzi nu a dus la nici un rezultat pozitiv. Pentru aceste considerente nu trebuie să primim arbitrajul. Trebuie să rezistăm, că războiul nu s-a terminat”.

La 6 septembrie 1940, prin venirea la putere a lui Antonescu şi Gărzii de fier, în România a fost instaurată dictatura militaro-fascistă. Fărădelegile şi crimele –îndeletniciri de bază ale legionarilor încă de la apariţia lor – au fost ridicate la rangul de politică deschisă. Închişi în lagăre şi temniţe, comuniştii şi antifasciştii erau supuşi unui regim de exterminare. Numeroşi luptători revoluţionari au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Asasinatul, ca metodă de înlăturare a adversarilor politici, a fost folosit de către legionari şi împotriva personalităţilor burgheze ostile Gărzii de fier şi expansiunii celui de-al III-lea Reich. Printre victimele Gărzii s-a numărat şi V. Iamandi. La 23 septembrie 1940, lui Iamandi şi altor foşti demnitari li s-a impus domiciliu obligatoriu, chipurile, „pentru a fi puşi la adăpostul oricărei violenţe publice“.

Măcelul de la Jilava

În seara zilei de 3 octombrie 1940, Victor Iamandi a fost ridicat de acasă (din Aleea Modrogan, nr. 21,

Dezvăluiri inedite din testamentul lui Victor Iamandi

În noaptea de 26 noiembrie 1940, Victor Iamandi, fostul ministru al Justiției, a fost omorît de legionari în penitenciarul Jilava. Deși avea doar 49 de ani, presimțind probabil care-i va fi soarta, el și-a scris în închisoare, pe 14 octombrie 1940, testamentul. Tribunalul Ilfov a procedat în primăvara lui 1941 la deschiderea succesiunii. „Din actul de supremă voință al testatorului se stabilește că averea rămasă în urma lui e alcătuită din: o vie la Bucium, lîngă Iași, cumpărată din anul 1929 – un teren vast, situat în bariera Păcurari-Iași, cumpărat în anul 1938 – biblioteca – o altă porțiune de vie în Bucium, cumpărată în 1936 – vila din Sinaia, cumpărată în anul 1939 ș.a”.

Cu limbă de moarte, Victor Iamandi scrie apoi următoarele: „Dacă voi fi trimis înaintea judecății și s-ar întîmpla ca, între timp, să încetez din viață, se vor administra toate dovezile de către soția și fiica mea, dovezi hotărîtoare că tot ceea ce am agonisit, într-atîția ani de viață publică, este produsul muncii și al veniturilor pe care mi le-au procurat și situațiile înalte ce le-am deținut vreme îndelungată și locurile ce le-am avut în diverse consilii de administrație, ca și largile ajutoare ce mi-au fost date timp de 7 ani jumătate de marele meu binefăcător d. ing. N. Malaxa. (…) Aceasta pentru a se obține hotărîrea cea dreaptă, adică ceea ce știe toată lumea care mă cunoaște și-mi aprceiază onestitatea și caracterul. (…) Imobilul din Iași aparține

Manuscris al unui discurs rostit de V. Iamandi în Parlament, referitor la rolul opoziției și la atitudinea antiliberală a lui N. Iorga

Bucureşti) şi dus la închisoarea Jilava. Deşi se afla în mîinile legionarilor, care-i pregăteau cu sadism moartea, el nu a încetat să-i înfiereze pînă la sfîrșitul vieţii. În zguduitorul testament, lăsat familiei, scris de Victor Iamandi în celula nr. 3 şi datat 11 octombrie 1940, el îşi reafirma deschis poziţia antigardistă: „Voi ştiţi că în toată activitatea mea politică am luptat făţiş împotriva mişcării legionare...”.

În noiembrie 1940 a sosit în România Heinrich Himmler, şeful Gestapoului. Acest „popas“ al căpeteniei naziste a fost urmat de asasinarea lui V. Iamandi şi a altor oameni politici, adversari ai Germaniei fasciste. Vestea asasinării lui Iamandi şi a altor demnitari de către legionari, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, a făcut repede ocolul întregii lumi. Ecoul crimei făptuite împotriva acestui om politic a dăinuit multă vreme în opinia publică românească. La 30 noiembrie 1944, „Jurnalul de dimineaţă“, de sub direcţia lui Tudor Teodorescu-Braniște, arăta: „El a fost ucis la Jilava în mod mişelesc, fiindcă avusese curajul să ducă o luptă deschisă, leală, împotriva celei de-a cincea coloane germane în România”.

Momentele prezentate privind atitudinea antigardistă şi antihitleristă a lui Victor Iamandi reprezintă doar spicuiri dintr-o bogată activitate politică, desfăşurată de-a lungul unei perioade zbuciumate din istoria ţării noastre. Credem însă că acţiunile îndreptate împotriva Gărzii de fier, a influenţei şi dominaţiei hitlerismului reprezintă fără îndoială aspectele cu adevărat pozitive şi de reţinut din viaţa şi activitatea omului politic al cărui portret am încercat să-l schiţăm în această fișă de istorie politică.

Sfîrșit

ION BABICI, doctor în Istorie

fiicei mele și cred că-i va rămîne chiar în cazul în care voi fi urmărit. (…) Aceeași credință mi-o manifest cu privire la imobilul Adinei (altă fiică a defunctului – n.red.) din str. Olari 11, pe care l-am cumpărat după ce am ieșit din guvern din veniturile ușor controlabile ce le-am avut în cursul anului 1940, din împrumuturile de peste două milioane, contractate în acest scop, și din ajutorul de 550 mii lei pe care l-a dat fiicei mele binefăcătorul meu d. ing. N. Malaxa”.

Nicolae Malaxa a fost unul din cei mai importanți industriași ai României interbelice. În același timp, este o personalitate controversată din cauza simpatiilor sale politice. A fost simpatizant al mișcării legionare și finanțator al aproape tuturor partidelor politice, inclusiv al Gărzii de Fier și al Partidului Comunist Român. Malaxa s-a bucurat de prietenia filosofului Nae Ionescu, reușind prin intermediul acestuia săși facă relații în mediul legionar și să se apropie de cercurile politice germane.

EVENIMENTISTORIC.RO

Pașaportul diplomatic al lui Iamandi

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Peripețiile necunoscute ale spătarului Milescu (I)

Spătarul Nicolae Milescu (1636 ? –1708) a fost, fără îndoială, una dintre figurile cele mai reprezentative ale trecutului patriei, reunind în persoana sa calităţile unui ilustru cărturar cu iscusinţa unui diplomat de talie europeană. În pofida mărturiilor contemporane şi a numeroaselor studii şi lucrări consacrate vieţii şi bogatei sale activităţi ştiinţifice, biografia spătarului Milescu prezintă însă şi astăzi multe puncte obscure, legate mai ales de perioada începuturilor vieţii şi carierei sale.

Ştefaniță sau Iliaş?

Este îndeobşte cunoscut ca însuşi episodul mutilării sale – adică al crestării la nas, pentru care a primit chiar porecla de „Cîrnul“ – nu a fost pînă acum pe deplin lămurit, existînd contradicţii între izvoare. Astfel, sfătosul cronicar Ion Neculce, în „O samă de cuvinte”, ca şi Grigore, mitropoiîtul Moldovei, într-o mărturie ceva mai tîrzie, din 1723, atribuiau crunta pedepsire a spătarului lui Ştefăniță Vodă (1659 – 1661), fiul lui Vasile Lupu, împotriva căruia Milescu ar fi uneltit, pentru a aduce pe scaunul de la Iaşi pe Constantin Şerban, fostul domn al Ţării Româneşti, pe atunci pribeag în Polonia. Pe de altă parte, tălmaciul de limba greacă de pe lîngă „Posolskî Prikaz“ (Departamentul soliilor) din Moscova, pe nume Konstantin Kristof, certifica în 1671 că fostul spătar moldovean complotase de fapt împotriva lui Iliaş Alexandru Vodă (1666 –1668) spre a-i lua domnia, lucru pentru care fusese pedepsit cu tăierea nasului. Majoritatea istoricilor au dat crezare acestei versiuni, adoptată pînă astăzi de istoriile oficiale, tratatele de literatură şi monografiile dedicate spătarului Milescu în ultimele decenii. Este drept că, din multele afirmaţii ale lui Neculce, s-a reţinut doar aceea atestînd remedierea „beteşugului“ la nas a lui Milescu printr-o operaţie efectuată în Germania. Din mărturiile mitropolitului Grigore a fost acceptată numai informaţia că spătarul a slujit lui Grigore Vodă Ghica al Țării Româneşti (1660 – 1664) în calitate de „kapukehaie” (agent) la Poarta Otomană şi că a tălmăcit Biblia din „elineşte” în româneşte (de fapt, numai în parte) cu prilejul şederii sale la Constantinopol, probabil între 1661 şi 1664.

Cercetări întreprinse în arhivele engleze de E. D. Tappe şi L. Turdeanu-Cartojan încă de acum un deceniu

şi jumătate – publicate la Paris, dar rămase necunoscute în ţara noastră –, coroborate cu unele investigaţii suplimentare ale semnatarului rîndurilor de față, duc la noi cunoştinţe privind nu numai biografia spătarului Milescu, dar şi varietatea preocupărilor sale de ordin ştiinţific.

Pedeapsa: un mic semn

Anglia a reluat legăturile diplo matice cu Imperiul otoman, întrerupte în timpul republicii şi a protectoratului lui Cromweli, abia după restauraţia Stuarţilor (1660), primul ambasador trimis de regele Carol al II-lea la Constantinopol (1661 –1668) fiind lordul Heneage Winchelsea. Acest personaj a ajuns să se bucure de o mare autoritate la Poarta otomană, să aibă multiple relaţii în rîndul dregătorilor sultanului şi să întreţină legături destul de strînse cu bătrînul Gheorghe Ghica, fostul domn al Moldovei (1658 – 1659) şi Ţării Româneşti (1659 – 1660), care trăia ca mazil la Constantinopol, unde apăra interesele fiului său Grigoraşcu Vodă, pe atunci domn la Bucureşti. De la Ghica a aflat diplomatul britanic de existenţa spătarului Nicolae Milescu, care era în slujba lui Grigoraşcu. Întradevăr, eruditul boier moldovean, care, după spusele cronicarului Neculce, „ştie prea multe limbi: elineşte (elina veche – n.n.), slavoneşte, greceşte (greaca modernă – n.n.) şi turceşte, a slujit zisului voievod ca secretar pînă la data la care Ghica Vodă a fost nevoit să ia drumul pribegiei (după 27 noiembrie 1664) din pricina turcilor; el se temea să nu fie făcut răspunzător de înfrîngerea acestora, suferită de la austrieci în bătălia dezastruoasă de la Leva (iulie 1664), în care, împreună cu Eustratie Vodă Dabija al Moldovei, fusese silit să lupte de partea otomanilor. „Nicolaus Spatarius” – cum semnează el însuşi în scrisoarea trimisă din Satu-Mare la 19 decembrie 1664 într-o elegantă latină – a părăsit la rîndul său Ţara Românească, hotărînd să urmeze pe domnul pribeag în străinătate. Înainte de a se duce la Viena, unde prezenţa sa nu era momentan agreată de autorităţile habsburgice, Grigoraşcu Ghica – refugiat pe domeniile comitelui Lubomirski, la fruntariile Poloniei – intenţiona să trimită mai întîi la curtea împăratului Leopold, după 24 februarie 1665, pe al său „spătar secretar”.

Din motive pe care nu le cunoaştem, spătarul Milescu s-a despărţit însă de Ghica şi nu l-a mai însoţit la Viena; el a luat drumul Germaniei, plecînd la Berlin, unde a poposit ceva vreme la curtea lui Frederic Wilhelm I, marele principe elector de Brandenburg. Dar nici aici şederea cărturarului n-a fost îndelungată, deoarece, pîrît de regele Poloniei, la care Ghica s-a plîns de „necredinţa” sa, a fost nevoit să plece, ajungînd în 1666 la Stettin (azi Szczecin, în Polonia). Acolo s-a ataşat micii curţi a pribeagului Gheorghe Ştefan, fostul domn al Moldovei (1654 – 1658), în vremea căruia spătarul îşi începuse cariera ca tînăr grămătic.

Mîniat din pricina „trădării lui Milescu, trecut acum în slujba lui Gheorghe Ştefan, și mai ales datorită strădaniilor depuse în decursul cunoscutelor călătorii ale spătarului la Stockholm (octombrie 1666) şi Paris (iulie 1667) pentru reînscăunarea voievodului mazilit, bătrînul Gheorghe Ghica l-a ponegrit pe spătar în fața ambasadorului englez la Constantinopol, tratîndu-l ca pe un „impostor” şi un „înşelător” ce luase chiar cu sine sigiliul fostului său protector, Grigoraşcu Ghica, şi cutreiera curţile Europei ca pretins emisar al său. Aşa se explică de ce lordul Winchelsea, într-o scrisoare din 13/23 ianuarie 1667, preciza că „acest emisar a stat în slujba lui Grigoraşcu, domnul Ţării Româneşti, care trăieşte acum în pămînturile împăratului, unde s-a refugiat de mai multă vreme ca să scape de turci“ şi că „ştie să vorbească bine latineşte. El are un mic semn la vîrful nasului ce i-a fost tăiat ca pedeapsă de mai înainte vreme, dar a izbutit ca în Germania să-şi vindece atît de bine această infirmitate, încît abia dacă mai poate fi observată. Numele acestei persoane este Nicolai“. În încheiere, diplomatul englez, dorind să sprijine pe toate căile cererea bătrînului Ghica, scria că, în căutarea acestui „Nicolai”, îl va ajuta şi un boier din Ţara Românească, anume învăţatul stolnic de mai tîrziu Constantin Cantacuzino, care tocmai urma să plece pentru învăţătură la Padova. O săptămînă mai tîrziu, lordul Winchelsea folosea termeni asemănători într-o altă epistolă, vorbind despre eforturile depuse pentru a descoperi pe acest „Nicolai, un slujitor al lui Grigoraşcu, fostul domn al Ţării Româneşti, care trăieşte acum nu departe de Viena, vorbeşte latina şi are un semn la vîrful nasului, ce i-a fost tăiat de către unul din domnii Moldovei“.

Pricinile unei mînii (1)

Ceea ce rezultă a fi deosebit de interesant în scrisorile diplomatului englez este atestarea mutilării nasului spătarului Milescu şi a remedierii infirmităţii lui în Germania, într-o epocă anterioară anului 1667. De aici reiese imposibilitatea de a fi fost pedepsit de domnul moldovean Iliaş Alexandru, întrucît Milescu s-a întors la curtea acestuia după moartea lui Gheorghe Ştefan, survenită la 27 ianuarie 1668.

Avem deci: tot temeiul să dăm crezare versiunii acreditate de cronicarul Neculce în „O samă de cuvinte” şi mărturiilor mitropolitului Moldovei, Grigore, din 1723, potrivit cărora suplicierea spătarului a avut loc în timpul domniei lui Ştefăniță Lupu (1659 – 1661), ca pedeapsă pentru uneltirile sale cu fostul voievod Constantin Șerban.

Este firesc ca nefericitul eveniment din viaţa spătarului să fie pus în corelaţie cu expediţia lui Constantin Șerban în Moldova, în cursul căreia voievodul, neîmpăcat cu mazilirea, a izbutit să deţină scaunul domniei timp de o lună (17 ianuarie – februarie 1661), înaintea izgonirii sale de către Ştefăniță Lupu, ajutat de tătari. Acţiunea lui Constantin Șerban a putut determina pe Milescu să-şi părăsească domnul legiuit şi să se alăture vremelnicului stăpînitor, plătind apoi călcarea credinţei față de Ștefăniţă Vodă, aşa după cum a arătat Neculce. Dar nici domnul justiţiar nu a mai trăit multă vreme după sentinţa sa, fiind răpus de tifos la 19 septembrie 1661. Aşadar, „însemnarea“ la nas a spătarului trebuie să fi avut loc între februarie şi septembrie 1661.

(va urma)

„M AGAZIN ISTORIC”

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (177)

Literatura (6)

Curgerea iremediabilă a Fluviului Galben îi sugerează ideea că viața omului este efemeră, poetul preferînd, în locul bogățiilor pămîntene, ceașca cu vin, această punte care îl transportă, fie și pentru o clipă, în Infinit.

Sensibilitatea exacerbată, reveria, coborîrea în eul lăuntric fac din poezia de pahar a lui Li Bai o poezie cu un serios fond meditativ, filosofic: clipa trecătoare rămîne imortalizată numai în cupa cu vin, de vreme ce înțelepții din vechime au pierit în uitare și doar băutorii de vin au trecut în nemurire. Războaiele pustiitoare, insatisfacția în carieră, scurgerea ireversibilă a timpului constituie durerile sale adevărate.

Pentru a se rupe de incertitudinile existențiale cărora nu le poate rezista, Li Bai se consolează cu vinul. Halucinațiile sale se transformă la un moment dat în luciditate și poetul simte că liniștea dobîndită prin vin este înșelătoare, timpul l-a adus la anii bătrîneții, de unde întrevede cealaltă margine a vieții, Moartea. Nașterea și Moartea, cele două ipostaze ale vieții, legate organic de scurgerea Timpului, îi prilejuiesc lui Li Bai o meditație sceptică asupra existenței omenești, ca în poeziile sale bahice, precum am citat anterior. Omului nu îi este dat Infinitul și „Viața e vis“, conform unui precept budist. Toate acestea par a fi reflecțiile constante și chinuitoare, care au făcut să se nască spaima metafizică a poetului și aspirația sa spre atingerea culmilor, a înălțimii morale, ideea de Nemurire. „O Cale lactee prăvălită de pe boltă“, cum își imaginase poetul „Cascada din Munții Mormintelor“, crează confuzii în mintea lui, înțelepciunea devalorizîndu-se și poetul ajungînd să se îndoiască de tot, totul fiind supus perisabilității, Timpul și Spațiul contopindu-se, culmea și abisul inversînduse. Moartea care pune capăt măririlor, bogățiilor și orgoliilor devine lege inexorabilă în cunoașterea poetului. Înțelegînd legile Firii, el relevă o emoție sobră

Bolile și Istoria (55)

Probleme actuale de spraviețuire (6)

Multe dintre speranţele pe care eradicarea unor boli care măcinau de secole omenirea, precum ar fi variola, le-au trezit medicilor şi virusologilor, s-au năruit nu doar din pricina neputinţei de a vindeca SIDA, ci şi din cauză că nici altor maladii nu li s-au găsit un tratament eficace. Una dintre aceste maladii este cancerul. În lumea occidentală, boala canceroasă a însemnat o sursă permanentă de anxietate, în timpul celei de-a doua jumătăţi a Secolului XX, şi doar ameninţarea reprezentată de HIV a generat o spaimă mai mare. În contrast cu SIDA, însă, cancerul era o afecţiune cronică degenerativă şi de sorginte non-infecţioasă, căreia îi cădeau victime în general oamenii trecuţi de a doua tinereţe şi bătrînii. Astfel, cancerul a devenit, în mod paradoxal, o dovadă clară a îmbunătăţirii condiţiilor de trai si a creşterii substanţiale a speranţei de viaţă, în ţările occidentale. Căci, deşi cunoscută din timpuri străvechi, această boală afecta pe atunci prea puţini oameni, din cauză că nu erau prea numeroşi cei ce depăşeau vîrsta de 40 de ani. Dar ameninţarea nu venea din partea unei singure afecţiuni, şi la drept vorbind termenul de „cancer” vine să acopere o serie întreagă de disfuncţionalităţi ale organismului, peste o sută, dacă ţinem seama de statisticile întocmite de OMS. Trăsătura caracteristică a acestor dereglări este pierderea, de către organism, a controlului asupra proceselor normale de diviziune celulară, avînd drept rezultat formarea şi multiplicarea unor celule atipice, care formează tumori. Acestea, la rîndul lor, au tendinţa de a prolifera în corp, provocînd leziuni secundare. Zonele cele mai vulnerabile sînt stomacul, plămînii, sînii, colul uterin, rectul, prostata şi ficatul. În ciuda perioadei îndelungate în care s-au făcut investiţii majore în cercetare, savanţii nu au putut descoperi pînă în prezent nici măcar cauza care

ocolind lamentațiile și cugetul liber, împăcat cu sine și cu lumea, punînd mai presus de orice conștiința propriei valori. Complăcîndu-se în ipostaza de pribeag, invocînd figurile eroilor timpurilor străvechi, imaginîndu-se viteaz solitar în căutare de oști rebele în care să se înroleze, ori cutreierînd munții în aflare sihaștrilor cunoscători ai lui DAO, Li Bai nădăjduiește să găsească Adevărul, el însuși neștiind încotro se îndreaptă lumea. Cu toată tristețea și scepticismul pe care par să le degaje poezia lui Li Bai, el, ca poet romantic, creează poezii lirice și optimiste, precum „Tinerețe“, din care cităm în continuare: „Bătea un vînt de seară, se desprimăvăra/ Un călăreț pe Drumul Mormintelor trecea/ Îngîndurat, feciorul la pas mîna întîi./ Apoi, ca o furtună trecea galop spre văi/ ...Și s-a oprit deodată: «Dar încotro? Ce drum/ Al lumii nesfîrșite să mai apuc de-acum?»/ Și sta la o răscruce pe gînduri. Sta și sta/ Rîs auriu de fată deodată auzea.../ «De drumurile lumii nici nu mai vreau să știu»/ Și-a întors încet fugarul spre rîul auriu“. (n.n.: Menționăm că traducerea versurilor îi aparține lui Eusebiu Camilar). Se cunoaște că Li Bai, cel mai mare poet al Dinastiei Tang, și-a sfîrșit viața înecîndu-se în rîu, pe cînd, în stare de beție, încerca să îmbrățișeze luna din apă. În încheierea materialului dedicat geniului poeziei chineze al Dinastiei Tang, Li Bai – numit și Li Bo sau Li Taipe – redăm un alt poem ilustru, în traducerea lui Eusebiu Camilar, „Pavilionul de porțelan“: „Pavilionul Verde, înalt, de porțelan,/ Lucea superb, departe, pe lacul diafan./ Ducea pînă la dînsul un pod ușor, de jad,/ Întins ca blana moale a tigrului vărgat.// Acolo, în tăcere, în nopțile tîrzii,/ Ședeau cîțiva prieteni, în mantii aurii./ Tăcuți ședeau acolo prietenii acești;/ Din cînd în cînd, pe gînduri, sorbeau adînc din cești.// Grăiau încet. Arare. Cu gura ca de lut./ Să nu trezească noaptea cu glasul lor scăzut./ Tăceau apoi, pe gînduri, prietenii acești./ Se înclinau spre masă, cînd beau adînc din cești.// Și se vedea-n adîncul acela diafan,/ Răsfrînt, pavilionul înalt, de porțelan./ Și se vedeau adesea răsfrînți în limpezimi,/ Cum beau cîțiva prieteni acolo-n adîncimi“

Du Fu, numit și Zi Mei, este, alături de Li Bai, celălalt mare corifeu al poeziei mondiale. Unii critici

generează procesele canceroase, cît despre găsirea unui tratament eficient, nu se poate pune problema... Oricum, se pare că predispoziţia ereditară sau mutaţiile genetice joacă un rol important, cel puţin în privinţa declanşării anumitor tipuri de leziuni canceroase, în timp ce la altele vinovaţi ar putea fi o dietă neadecvată, condiţiile de mediu sau alţi factori exogeni. Încă din 1775, chirurgul londonez Percivall Pott a descris cancerul organelor genitale masculine, maladie ce părea să-i afecteze cu precădere pe muncitorii care veneau în contact cu gudron sau smoală. De atunci, lista substanţelor cu potenţial cancerigen a crescut considerabil. Pe la 1920, medicii germani au început să se întrebe dacă nu cumva există o legătură între tutun şi declanşarea cancerului pulmonar, dar abia în anii ’60, atît Colegiul Regal al Medicilor, din Marea Britanie, cît și instituţia similară din Statele Unite au stabilit cu certitudine existența acestei legături. Prin urmare, tagma medicilor s-a văzut angajată într-o lungă bătălie împotriva marilor corporaţii din industria tutunului, care negau cu îndîrjire evidenţele, ca şi împotriva reticenţei guvernelor (ce încasau taxe imense din această industrie) de a impune măsuri restrictive în privinţa fumatului. Cît despre tehnologia nucleară, dezvoltarea ei, în ultima jumătate de veac, a stîrnit temeri, justificate de altfel, privind efectele carcinogene ale radiaţiilor atomice. Temeri asemănătoare s-au manifestat şi în problemele vizînd poluarea mediului înconjurător, poluare care a determinat o creştere puternică a cazurilor de cancer de piele, din cauza diminuării stratului de ozon şi a intensificării nivelului de radiaţii ultraviolete la suprafaţa Pămîntului. În 1990, se estima că nu mai puţin de o treime dintre locuitorii ţărilor dezvoltate vor suferi, mai devreme sau mai tîrziu, de o formă de cancer. Problema este de o gravitate fără precedent, întrucît în viitorul apropiat, specialiştii nu speră să găsească resursele chirurgicale, chimioterapeutice sau radioterapeutice pentru a învinge boala sau măcar pentru a-i atenua efectele.

literari, chinezi și străini, îl consideră superior chiar și lui Li Bai. Era originar din Gongxian. Era nepotul poetului Du Shenyan și fiul cărturarului Du Xuan. Istoria literară îi consemnează și pseudonimele „Shaoling Yelao“ (Bătrînul Necioplit din Shaoling) și „Duling Yeke“ (Musafirul Necioplit din Duling). Însă, Du Fu nu a semnat cu aceste pseudonime. Familia sa descindea din nobili de provincie aparținînd păturii marilor cărturari confucianiști. În ciuda faptului că era firav și bolnăvicios, familia îi impune un program sever de învățătură. Rămîne de mic orfan de mamă și este dat în grija unui unchi, în casa căruia învățătura era foarte prețuită. Încearcă de timpuriu să alcătuiască primele rime și recită versuri închinate păsării Fenix, simbol al vigorii naționale. Știind că unul din atributele definitorii ale cărturarului este cunoașterea artei Caligrafiei, Du Fu încearcă să-și însușească arta scrisului frumos, desenînd ideogramele cu răbdare nesfîrșită. Conform tradiției, la vîrsta de 20 de ani își începe călătoria de studii prin țară, care avea să îl pregătească pentru susținerea Examenului de dregător. Între timp, se stabilește la Duling și își ia pseudonimul de „Duling Buyi“ (Cel cu haine grosolane de cînepă din Duling). Din primele versuri inspirate de întîmplări cotidiene ale vieții sale aventuroase de tînăr nobil, îmbrăcat elegant, călărînd pe cai de rasă și cheltuind din belșug, emană o fantezie sclipitoare. Poetul se compară pe sine cu vulturul și cu „calul de o mie de li“. Eșecul la Examenele concurs îl determină să plece într-o lungă călătorie, în care îi va cunoaște pe Li Bai și Gao Shi. În preajma acestora, Du Fu prinde gustul pentru poezie și, influențat de personalitatea lor, scrie, inspirat de trecut, versuri pline de prospețime, evocînd evenimente și glorioase fapte de arme ale vitejilor neamului. O nouă încercare de a intra în rîndul dregătorilor se lovește de opoziția influentului cancelar Li Linfu și a altor puternici ai epocii. Rebeliunea lui An Lushan, invazia turfanilor din vest și a uigurilor din nord-vest duc spre ruină înfloritorul Imperiu Tang.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Pare deci corect să afirmăm că, pentru Secolul XX, cancerul a fost ceea ce a reprezentat tuberculoza pentru secolul precedent, adică „boala predominantă”, cum o considera David Cantor. În zilele noastre, tuberculoza s-a dovedit a fi o maladie mult mai greu de combătut decît apreciau medicii, în urmă cu cîteva generaţii. Deşi nu mai putem vorbi despre epidemii de tuberculoză, maladia este departe de a fi învinsă, rămînînd extrem de periculoasă, mai ales în ţările din lumea a treia. Din aceeaşi perspectivă, nici despre alte boli care făceau odinioară ravagii, nu putem spune că au fost eradicate. Holera şi malaria, de pildă, despre care am avut ocazia să vorbim în capitolele precedente, constituie încă o ameninţare, tot pentru ţările în curs de dezvoltare. În anii ’50-’60 ai Secolului XX, aceste maladii au constituit ţinta unui program de eradicare, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, comparabil, ca dimensiuni, cu cel care a dus la distrugerea variolei. Din păcate, campania împotriva malariei nu a fost încununată de succes. Deşi eliminată aproape complet din America de Nord, Europa şi cea mai mare parte a fostei Uniuni Sovietice, boala face încă victime în zonele tropicale şi subtropicale din Africa, Asia şi America Latină. Rezistenţa sporită pe care ţînţarii o dovedesc faţă de insecticide este dublată doar de aceea demonstrată de înşişi paraziţii malariei, atunci cînd sînt expuşi unor medicamente precum cloroquina şi, prin urmare, dezvoltarea comunicaţiilor aeriene, între continente, poate facilita răspîndirea insectelor infectate. Estimări făcute la sfîrşitul anilor ’90 sugerează că numărul celor bolnavi de malarie depăşeşte 300 milioane de persoane, o cifră imensă, mai mare decît cea înregistrată în urmă cu o generaţie şi cu atît mai îngrijorătoare cu cît şi numărul deceselor a crescut la aproape trei milioane anual!

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Elemente de antropologie româneascã

motto: În 1985, Caragiale se gîndea să scoată o publicație cu numele: ,,Prostia la români”. Dar, sfătuit de bine, i-a zis ,,Moftul român”, un bimensual.

De ziua mea, mă sună un amic, să-mi ureze cele cuvenite. Mersi, neică, zic, în manieră caragialească, și aceleași gînduri bune de la mine, ție și nevesti-tii. Și socri mari!

Buun. După care continuă logoreic. Am fost recent prin Herăstrău, botezat cîndva ,,I.V. Stalin” și astăzi ,,Regele Mihai”. Mîine, poate, cretini cum sîntem, dau peste Parcul ,,Băsescu” sau ,,Iohannis”, cine știe? Dar-ar Dumnezeu să putrezească neîngropati la Glina, să-i bîntuie muștele verzi pe la nas și să le ciugulească ciorile ochii!...

... De-aia m-ai sunat?, zic. Nu, stai să vezi. Dacă tot n-a prea nins în iarna asta, ce mi-am zis? Ia îmbracăte, nevastă, și hai și noi prin Herăstrău, să mai niscai peisaje, aer curat, poate o bere și o coadă de pește la ,,Miorița”, cutare-cutare... Și? Și: o-mor! Om lîngă om, om peste om! Ca pe ,,23 August” în 1970, toamna, imediat după Mondialele din Mexic, cînd am bătut Cehoslovacia cu 2-1 în fața a 100.000 de spectatori, într-un meci de infarct, cu ditamai pancarta la tribuna a II-a: ,,Ce ne facem cu Dobrin, că ne-ascunde mingea și n-o mai găsim!”. Și așa a fost, că a greșit Ricanu mingea aia, cînd i-a dat-o lui Don Čapkovici cadou, și ăla ne-a și băgat-o în ațe. Dar noroc cu Dănuț Anca de la Cluj, care intrase în locul lui Liță Dumitru, accidentat, și Anca i-a pasat-o lui Lucescu, pe dreapta, și Lucescu a luat-o la goană pe lîngă tușă, și Dobrin i-a strigat, Mircică, vin!, și Mircică i-a centrat în careu, și Dobrin s-a aruncat spre minge, împreună cu portarul ălora, Ivo Viktor, și i-a dat un gol cu capul, singurul lui gol înscris cu capul la Națională, și toți spectatorii ăia au explodat, și, pînă seara tîrziu, s-au revărsat pe străzi fericiți, România-România!, iar astăzi s-a ales praful de România noastră, că-mi dau și lacrimile cînd mă gîndesc cum am putut să ne prostim în așa hal! Că n-am așa o putere, să ajung primar și să înființez un cimitir ,,Băsescu” și o groapă de gunoi ,,Iohannis”...

... Și cum ziceam, revine amicul la chestie, pe lîngă aleile asfaltate de Gheorghiu-Dej mai demult, mărginite de Bălcescu, Sahia și alți scriitori progresiști, au făcut altele, de-a dreptul prin iarbă, călcînd florile în picioare. Acest dezastru a fost creat de Mafia din primării, mînă-n mînă cu Mafia retrocedărilor, patronată de Băsescu, și a dezvoltatorilor imobiliari, care au ales să-și spele milioanele făcute din cerșetorie, droguri și prostituție, ridicînd blocuri pe spațiile verzi din orașe. Și ce-a mai rămas din Herăstrău, Cișmigiu, Bordei, Tineretului sau IOR a fost înecat în gunoaie, locuri de joacă distruse, bețivi, drogați și mizerie de cîini. Sau, ca să-l parafrazez pe Ion Dolănescu, interpretat de Bendeac acum vreo 15 ani, într-un serial de succes comico-satiric la ,,Prima-Tv”, dimpreună cu machedoancele Mirela Zeța și Andreea Grămoșteanu, pe vremea aceea, niște frumuseți fără egal: ,,M-am născut lîngă Carpați, în gunoaie și rahați...” Și Vadim apare în serialul acela, alături de Iliescu, Năstase, Băsescu, Becali și Stolojan, interpretați cu vervă de actorul Dragoș Stoica, un artist dăruit, care, nu știu

de ce, și astăzi, preferă să citească buletinul de știri la Radio-București, în loc să facă teatru și film de cea mai înaltă clasă. Uneori, cînd îl interpretează pe Vadim, mai sare calul, dar îmi aduc aminte că Vadim nu se supăra, căci așa este satira, unde se practică ironia, șarja și înțepăturile amicale, vizînd doar moralizarea societății, ridendo castigat mores. Singura obiecție o ridica asupra Mitzurei Arghezi care, avînd o vîrstă înaintată, accepta mai greu rigorile pamfletului.

* * *

Pentru mulți bucureșteni, drumul spre Valea Prahovei și retur nu mai este un chin, fiindcă a devenit un scop în sine, un automatism, un act reflex și un rău necesar, care îi bîntuie periodic, precum frigurile pe Niculae Moromete, cînd îl apucau o zi și două îl lăsau în pace. Mai ales pentru categoria mai rară a masochiștilor care au găsit momente de desfătare în orele nesfîrșite de așteptare pe două benzi de circulație, fiindcă la Comarnic, să zicem, taman într-o zi de sîmbătă, drumarii s-au gîndit să toarne asfaltul sau, după caz, să rînească zăpada. Și dacă printr-un cataclism de ordin social - un război de orice natură, o lovitură de stat sau o revoluție burghezo-democratică - s-ar vedea în situația să rămînă fără aceste plăceri, ar cădea în cea mai neagră depresie. Și urmarea ar fi că ar pune mînă de la mînă și ar scoate pe piață doine, balade și cîntece de jale cu trimitere la D.N.1, devenit astfel, prin transfigurare, străvechiul codru frate cu românul. Fiindcă românului verde sau, după caz, absolut, dacă i-ai luat suferința, jalea și amarul l-ai dat gata, trimițîndu-l de tînăr în mitologie. Sau, conform teoriei că, în orice rău, zace un bine, se poate întîmpla ce mi-a relatat o cunoștință.

Cică, recent, doi tineri avocați, soț și soție, se duceau în Vinerea Mare, la vila lor din Bușteni, să petreacă Paștele, după datina străbună. Și conform așteptărilor, cam pe la Posada, s-a produs primul ambuteiaj mai serios, care i-a adus în spatele unei familii de tineri medici. Cum vremea era splendidă și așteptarea promitea să fie de lungă durată, avocații au scos mesuța din portbagaj și au pus-o de-un prînzișor. Văzînd scena prin oglinda lor retrovizoare, și medicii au făcut la fel. Și, natural, între cele două familii vecine de bandă s-a înfiripat un dialog agreabil. Dar să vedeți pătărania dracului că, nu după multă vreme, domnul avocat a început să se uite cam lung la doamna doctoriță. Iar în contrapartidă, domnul doctor, un cardiolog reputat, să-i facă zîmbre doamnei avocat. Cînd, spre seară, în sfîrșit au ajuns la Bușteni, lucrurile erau clare: cei patru tineri intelectuali se logodiseră în cruce, urmînd ca, nu luni, că era a doua zi de Paști, și nici marți, șapte ceasuri rele, dar miercuri, cînd drumul spre București era mai liber, să rezolve chestiunea divorțului, care se anunța o formalitate, întrucît la mijloc nu era vorba

sfîrșit, CFR a pus în circulație un tren rapid spre Valea Prahovei și mai departe spre Transilvania, aducîndu-ne în situația ca, într-o oră și jumătate, să ne depună pe peronul Gării Sinaia. Dar trenul acesta circulă mai mult gol. Să nu fi auzit montagnarzii noștri de el sau chinul de a sta în coloană ore-n șir pe D.N.1 să fie de nestăvilit? Toți amatorii de excursii spre centrul țării sînt precum cavaleriștii dintr-o schiță de G. Brăescu, care, vrînd să iasă în șa pe poarta regimentului, se văd în situația că bieții cai, familiarizați cu grajdul lor și paiele aferente, să facă stînga-mprejur, în ciuda comenzilor. De la ei se pare că a rămas expresia: ,,S-a obișnuit cu toate, ca calul cu grajdul din dotare”. Dar să nu ne facem griji, fiindcă Grupul de la Davos nu doarme. În curînd va raționaliza benzina în toată lumea, cam 10 litri de familie pe lună, ca Nea Nicu odinioară, la fel și mîncarea pe cartelă. Și să-i vezi atunci pe românașii noștri cum vor face crosscountry de la Casa Scînteii pînă în Piața Sudului, tăind Bucureștii-n două, precum Paraschiv al lui Moromete. Iar pentru cine se grăbește, bicicletele și trotinetele îi așteaptă rezemate de stîlpii de iluminat de pe bulevard. În felul acesta, scăpăm și de kilograme, și de poluare.

* * *

de nici un copil, și abia spre Crăciun să discute și despre nuntă, care, negreșit, urma să îmbrace și ea haina lucrului făcut tot împreună.

* * *

Ajungînd în acest punct, să revin la cunoștința mea, care a ridicat o altă chestiune. De ceva vreme și în pofida criticilor proferate la televizor, în

De ceva vreme, pe planșele arhitecților au început să prindă viață cartiere întregi de locuințe de tip ,,Țeapă”, adică la o roabă de nisip, o lingură de ciment. Așa cum, imediat după război, în București și în alte orașe, apăruseră ,,Casele de raport“. De fapt, niște casetip, făcute la speculă, cu cărămizi puse pe cant și lipite între ele cu pămînt, fiindcă cimentul era prea scump, în special pentru populația săracă. Și terenurile de casă aveau să fie diferențiate. Cele normale, încăpătoare, cu străzi pavate și ,,La poziție”, adică mai spre centru și, implicit, cu apă, canal și lîngă stația de tramvai, erau mai scumpe. Celelalte, pline de buruieni și gunoaie, de la periferia mahalalelor, și cu ditamai ,,Groapa de bombă” la mijloc, improprie clădirilor impunătoare, costau cam pe jumătate și erau la dispoziția proletariatului, ,,Lavorratori”, cum apăreau într-un film neorealist italian, cu Alberto Sordi în rolul principal. Închipuiți-vă un băiat, venit pe jos de la Ghergani, să se arănească în București. Și după vreo cîțiva ani de muncă în ,,Grivița Roșie”, cu ce agonisise, și cu ce-i mai dăduseră părinții, își cumpărase un teren lîngă linia de tren, departe de piață și de școală, ce-i drept. Dar, legînd o cotarlă de un par, era el stăpîn în București? Era! Știu, sună cam ca în ,,Groapa” lui Eugen Barbu, dar nu putem trăi fără modele. Ansamblurile de locuit de tip ,,Țeapă”... Eu n-am intrat într-un astfel de imobil, dar mi-a povestit cineva, interesat de un asemenea apartament ca zestre pentru fie-sa. A găsit ce-i trebuia și, la prima vedere, totul era acceptabil: lumina se aprindea, apa la bucătărie și la baie curgea, gaze, uși și ferestre care se închideau, ce mai voia? A-a, liftul? Dar se știe că liftul se montează mai tîrziu. Ce, Dumnezeu n-a făcut lumea în șapte zile? Dar, după nici o săptămînă, au început problemele. Apa nu mai curgea, și nici gazele nu mai veneau. Așa a descoperit hoția. Pe acoperiș era un butoi în care fusese apă, dar se golise, căci blocul nu era racordat la apă curentă. Și nici la canalizare, căci și butoiul de la subsol se umpluse. Între timp, se golise și butelia cu gaz de la mezanin... Ce-i drept, curent aveau - blocul fusese legat direct la stîlpul din stradă. … Mai vreți un exemplu? Și domnul Iacoboiu și-a luat țeapă cu o căsuță în Chiajna. Parter, etaj, apă, gaze, curent, puțină curte. Mulțumit. Pînă într-o zi cînd vecinul de mai încolo, un țăran dintr-o casă cu acareturi, vite, păsări și grădină de legume, i-a bătut în poartă. Ce e, ‘m? Ce e? Vino să-ți arăt: mizeria din baia ta se varsă în closetul meu din fundul curții! Cum se varsă? Uite, printr-o țeavă de la tine la mine. Ori facem pe din două vidanja, ori să te duci dracului de aici! Omul nostru cu greu a vîndut și s-a mutat la Clinceni. În cîmp: nu tu drum de acces, nu tu curent, nu tu apă, nu tu nimic. Dar, ce e drept, e drept. Are spațiu cît vede cu ochii. Și un aer, că i se pare că s-a mutat la Sinaia.

PAUL SUDITU

Așa arătau, în vremurile bune, Parcul Herăstrău...

și Grădina Cișmigiu

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Povestea Erastiei Peretz (Miss România 1931)

Vom încerca să creionăm profilul unei „Miss România” din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decît cel cu care sîntem obișnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de miss frumusețea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă. Aceasta se datora în mare măsură faptului că în juriile unor astfel de competiții își aveau locul personalități importante ale epocii: scriitori, sculptori, profesori universitari. Să nu uităm nici de oamenii de presă – organizatorii concursurilor de frumusețe – care nu scriau neapărat despre senzaționalul din biografia frumoaselor acelor ani. Ne-a atras însă atenția un reportaj despre Miss România 1931, așa că vă vom povesti cîte ceva despre ea: „Domnișoara Erastia Peretz, Tia – după cum îi spun cei din familie – a împlinit vîrsta de 17 ani, termină acum ultima clasă de liceu și urmează să dea bacalaureatul, pentru a intra în Universitate. Blondă, cu ochii verzi și talia înaltă, tînăra aleasă răspîndește în jurul ei un farmec deosebit, farmecul simplicității, al modestiei, îmbinat cu parfumul suav al unei tinereți sclipitoare, de voioșie”.

Îndrãgostitã de naturã

„Miss România 1931 şi-a trăit copilăria în mijlocul naturii, într-o comună de lîngă Iași, unde familia Peretz poseda un conac. Zilnic se pierdea printre valurile înalte de grîne verzi sau coapte, printre mările de maci sau prin livezile umbrite de pomii plini de roadă. Şi această natură i s-a implantat adînc în suflet, Erastia Peretz păstrînd în toate gesturile şi acțiunile ei, acea simplicitate, acea naturalețe proprie sufletelor mari, descătușate de dogmele sufocante ale convenționalismului. Un intim al casei povestește următoarea întîmplare nostimă, petrecută pe vremea cînd Tia avea numai 4 ani și cînd părinții se obișnuiseră cu lipsurile ei de cîte o oră-două de acasă. Dar într-o zi trecuse vremea prînzului și micuța încă nu se întorsese. Toată familia pornise în căutarea ei. Într-un tîrziu, cînd soarele pornise spre apus, au găsit-o pe prispa unui gospodar, între alte patru femei, torcînd cu cea mai desăvîrșită seriozitate – ca o autentică țărancă – dintrun fuior de lînă înfipt în caer și scurgînd firul subțire și bine răsucit, pe fus”.

Aºa vă place Istoria?

Grădina Oteteleşanu (III)

Constantin Grigoriu impusese artiştilor un program strict: repetiţiile începeau pe la ora 9.00 dimineaţa şi ţineau pînă la ora 13.00. Se lua apoi o pauză pînă la ora 15.00, după care din nou repetiţii pînă spre seară. Vrînd să fie un exemplu pentru trupa sa, Grigoriu venea primul şi pleca ultimul. Urmărea întotdeauna repetiţiile din stînga scenei pentru a observa cît mai bine jocul şi interpretarea artiştilor. Pentru a putea fi obiectiv în procesul creării spectacolelor, renunţase să mai joace în ele, cu o singură excepţie: atunci cînd s-a montat Voievodul ţiganilor de Johann Strauss. * * *

Prima stagiune a Companiei Lirice, pusă pe picioare de Constantin Grigoriu, s-a încheiat în septembrie 1904. Artiştii urmau să plece fiecare pe drumurile lor: unii, în lungi turnee prin ţară, alţii, la Teatrul Naţional. Timp de un an, trupa alcătuită de Grigoriu iese din peisajul cultural al Capitalei. În vara lui 1905, Compania Grigoriu se reface, dar au venit şi oameni noi, printre care tînărul tenor Nicolae Leonard Preţurile erau astfel: 10 lei loja, 3 lei rezervatul, 2 lei locul la masă şi 1 leu intrarea în grădină. Stagiunea s-a deschis la 3 iunie cu Vrăjitorii Nilului, o operetă engleză, tradusă de Paul Gusty. Din păcate spectacolul a fost primit cu răceală. Lumea era superstiţioasă şi la auzul cuvîntului „vrăjitorii” a preferat să nu meargă

Literata

„Nici pînă astăzi nu s-a despărțit de această mare prietenă a ei, natura, care i se oglindește în ochi, în gesturi și în vorbe. Și am mai descoperit-o undeva. Întîmplător, am găsit pe birou un caiet de versuri, slove mărunte, de mașină, versuri de toate dimensiunile, aranjate în strofe, montate în pagini curate și fixate într-o legătură de piele. Mi s-a părut la început că este o colecție de versuri din cei mai străluciți autori ai noștri. Într-adevăr, sentimentalismul lui Eminescu, dragostea de glie a lui Coșbuc, severitatea ritmicei lui Vlahuță și splendoarea versurilor nestemate ale lui Macedonsky și-au dat întîlnire în versurile Erastiei Peretz, formînd un stil nou, plin de soare și de scînteieri metalice, concentrate de oglindirea poate prea matură pentru vîrsta autoarei. Am citit cîteva din ele. Și versurile curg lin, ca murmurul unui pîrîiaș, ce se strecoară printre pietrele care îi țin cursul. O inspirație fenomenală și totul natural, atît de natural încît îți face impresia că trăiești în lumea romantică a speranțelor, a dorințelor, a frumosului nemărginit. În afară de versuri, Miss România a scris două romane, care vor fi date în curînd”.

la spectacol. Au urmat Cutreieră lumea şi Frumoasa din New York, remarcîndu-se Nicolae Leonard prin vocea lui puternică şi melodioasă, care se auzea pînă în Piaţa Teatrului. Dar cel mai răsunător succes pe care l-a avut trupa a fost la spectacolul Moştenitorii veseli de Winterberg. Traducerea era făcută de regizorul Paul Gusty, care introdusese nişte cuplete atractive în ton cu realităţile vremii de la noi. Unul dintre cele mai amuzante momente ale spectacolului era, de pildă, interpretarea cupletului Eu sînt maiorul Mura de către comicul Niculescu-Buzău. Gusty se inspirase dintr-un caz real din Bucureşti. La acea vreme putea fi văzut, fie plimbîndu-se de-a lungul şi de-a latul Căii Victoriei, fie la Capșa, un ofiţer. Portocală se numea. Acesta devenise un „personaj” pitoresc al Capitalei din cauza ţinutei sale mai speciale. Purta monoclu, tunică de ofiţer de roşiori, pantaloni albi, bufanţi, cravaşă în mînă şi mănuşi albe. Aşa că, atunci cînd Niculescu-Buzău a apărut în scenă într-un costum identic cu cel al ofiţerului Portocală, publicul a fost în delir. Minute în şir, Niculescu-Buzău nu a putut rosti un cuvînt din cauza hohotelor de rîs. După cum povesteşte însuşi actorul în amintirile sale, versurile nu spuneau prea multe, dar muzica era atît de antrenantă, încît cupletul a devenit „şlagărul” bucureştenilor: ,,Eu sînt maiorul Mura-Mura,/ Priviţimă cum natura mi-a înzestrat făptura./ Din cap pînă-n picioare, cioare, cioare,/ În veşnica-mi splendoare... eu cresc ca o floare”. Un patron şi-a denumit restaurantul din Strada Şelari „La Maiorul Mura “, firmă care a rămas agăţată pe peretele clădirii ani buni. Velimir Maximilian povesteşte, în Evocări, cum a decurs reprezentaţia:

Poliglotã ºi iubitoare de muzicã

„Domnișoara Erastia Peretz vorbește la perfecție franceza, engleza și germana și unul din romanele ei este scris în franţuzește și va fi editat în foarte scurtă vreme de o mare casă din capitala Franței. Cînd e emoționată Tia se așază la pianul din salonul somptuos și degetele ei alunecă ușoare, ca un sbor de libelulă, peste clapele de fildeș, pierdute într-o sonată de Chopin sau într-un lied de Schubert, autori de care este îndrăgostită. Cînd dorul infinitului i se strecoară în suflet, Tia se acompaniază și vocea ei are reflexe de argint care unduiesc în semiobscuritatea încăperii. Iar cînd tinerețea își manifestă drepturile, Tia cîntă chansonete italienești sau romanțe pasionate, acompaniindu-se la ghitară”.

Tia în intimitate

„S-a cam lăsat așteptată. Venea de la școală. O emoție îndreptățită îi îmbujora obrajii cînd auzi vestea alegerii. Dar s-a stăpînit. Spiritele mari sînt totdeauna stăpîne pe situație. Și calmă, s-a așezat la biroul din bibliotecă.

- Vrei să mă-ntrebi ceva? N-aș avea ce-ți răspunde. Mă simt oarecum emoționată, după vestea pe care am primit-o. Și pe urmă, ce-aș putea să-ți spun eu, care am împlinit abia 17 ani. Crede-mă te rog, jocurile copilăriei și studiile nu mi-au mai dat timpul să rețin amintiri. Totuși văd ca prin vis spectacolele de mare montare de la Teatrul Național, unde tatăl meu era director. Mai ales îmi amintesc minunatele versuri din piesele lui importante, «Mila Iacșici» și «Bimbașa Sava» din care știam pasagii întregi pe de rost. Domnișoara Peretz scoase din bibliotecă două cărți, legate în piele maron”. Planurile frumoasei ieșence aveau să devină realitate în foarte scurt timp. Începînd din anul 1932 a publicat versuri și proză scurtă în reviste literare importante ale epocii („Curierul”, „Linia nouă”, „Revista Fundațiilor Regale”). A debutat în librării cu volumul de proză scurtă „Îmi placi!”, în anul 1933 (la doar 19 ani). În anul 1934 i-a fost publicat volumul „Ceai dansant”. În perioada postbelică a publicat încă două volume de versuri: „Primăvara pustie” (1945) și „Stele căzătoare” (1946).

Sursa: Art. „MISS ROMâNIA 1931”

„Nu văzusem niciodată pe acest coleg, cu o fire nespus de calmă, atît de emoţionat ca în seara premierei. Îşi aştepta replica plimbîndu-se printre nişte grămezi de lemne tăiate şi depuse într-un colţ al grădinii. Îl incomoda sabia şi îl indispunea grozav faptul că pantalonii, deşi ultra scrobiţi, nu stăteau bufanţi, cum ar fi dorit el. Cum ieşea cineva din scenă îl întreba: Cum e publicul? Atent? Rîde? Ce face? În sfîrşit îşi face intrarea şi cîntă cupletul memorabil Eu sînt Maiorul Mura. Tunete de aplauze i-au acoperit ultimele note. Dar Buzău nici la actul al doilea nuşi redobîndise calmul. În acest act trebuia pe scenă o lumînare aprinsă. Cu multă greutate a fost convins să o lase acolo. S-a dus dracului tot actul! Să vezi că publicul, în loc să ne asculte, are să se uite toată vremea la lumînare, să nu care cumva să se stingă din cauza vîntului, sau să cadă jos şi să ia foc scena. Spune, Max, să scoată din scenă lumînarea. Mă prăpădeam de rîs”. În vara următoare, cînd să se reunească trupa pentru noua stagiune, soseşte vestea „bombă”: în urma unor neînţelegeri, părăsesc trupa Ciucurette, Maximilian şi Carussy. S-au dus să joace la Grădina Blanduzia. Dar au rămas în trupă Leontina Ioanid, Margareta Dan, Virginia Miciora, Elena Leonard, Mady Sion, Anna Berlescu-Grand, Ion Băjenaru, Nicolae Leonard, Vasile Toneanu, Niculescu-Buzău, Alexandru Catopol, Ionel Cigallia. Stagiunea s-a deschis la 1/14 iunie cu opereta Azilul fecioarelor, au urmat Moştenitorii veseli, Fata de spălătoreasă, Văduvioara veselă. (va urma)

EMANUEL BĂDESCU

România de lîngã noi – România realã

„SLAVA UCRAINA!”. DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM? (III)

(urmare din pag. 1)

Pentru realizarea diversiunii pe care au pus-o la cale, NKVD a lansat un zvon, potrivit căruia organele locale ar fi permis românilor să plece în România. Creduli și bucuroși, pe 1 aprilie, circa 3.000 de români din satele Carpaciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordănești, Pătrăuții de Jos, Pătrăuții de Sus, Corcești, Crasna, Cireșu, Budineț, Igești, Crăsnișoara Veche, Crăsnișoara Nouă, Ciudei, Bănila Moldovenească, cu ce brumă de bunuri reușiseră să le arunce în căruță, în coloană, avînd în față un steag alb, icoane, prapuri și cruci din cetină, se îndreptau spre noua frontieră sovieto-română. La aproape 3 kilometri de graniță, în locul numit Fîntîna Albă, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. La refuzul românilor grănicerii au deschis un foc nimicitor, cu mitraliere, secerînd multe vieți (cifrele ajunse pînă la noi sînt contradictorii) – de la cîteva sute la 2.000. După acest masacru au urmat persecutarea a mii de români și declanșarea unor represalii vaste care s-au soldat cu deportarea în Siberia și în Kazahstan a mii de etnici români din cele 16 sate care au plătit cu moartea dorința de a trăi lîngă frații lor, în țara lor.

Dacă pînă în 1990 subiectul tragediei de la Fîntîna Albă (și urmările în timp) constituiau subiecte tabu, e lesne de priceput din ce cauză, după 1989 s-a putut vorbi și scrie despre acestea. Totuși, abia în anul 2000 autoritățile ucrainene – noii „proprietari” ai Bucovinei de Nord, fostul pămînt românesc – au permis oficierea unui parastas în memoria conaționalilor noștri, omorîți pentru că doreau să trăiască în țara lor. La propunerea unor parlamentari români cu suflet și cu ceva cunoștințe de Istorie, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă numărul 796/2010, prin care, data de 1 aprilie se instituie drept Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrului de la Fîntîna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întrega Basarabie.

În conformitate cu art. 2 din actul normativ de mai sus, „se organizează comemorări oficiale, depuneri de coroane și alte activități menite să cinstească memoria acestor români”. Astfel, în fiecare an, de 1 aprilie, bucovinenii de nord își comemorau martirii lîngă Memorialul înălțat anume pe locul tragediei de acum 82 de ani, unde fuseseră omorîți români nevinovați. Anul acesta, tocmai anul în care Romînia și românii au sărit în ajutorul Ucrainei și al ucrainenilor, care se află într-o situație specială, românii din „Bucovina ucraineană” au fost dați la o parte de către autoritățile locale, acestea confiscînd dreptul urmașilor acelor eroi de a-și comemora bunicii, părinții, frații și surorile căzuți lîngă brazda de

graniță mincinoasă a României, cu ochii spre Bucovina lui Ștefan cel Mare. Într-o sfidare totală și într-o bătaie de joc, ucrainenii au aruncat Tricolorul românesc de pe Memorialul victimelor, în locul acestuia punînd un steag ucrainean, iar slujba religioasă fost săvîrșită de preoți ucraineni, bineînțeles, în limba maternă!

Pentru ca sfidarea și nesimțirea să fie și mai fără limite, o altă știre care bulversează societatea românească apare din Ucraina. După ce românii împușcați la Fîntîna Albă nu mai pot fi comemorați de neamurile acestora, nici alți morți nu sînt lăsați săși doarmă somnul de veci în liniște. Astfel cum s-a aflat, viceprimarul orașului Cernăuți, ucraineanul Igor Krohmal, și-a pus în cap izgonirea morților români din cimitirul din localitate (Horecea), situație în care peste 200 de morminte vor fi desființate. După exhumarea osemintelor românilor, criptele vor fi scoase la licitație și apoi vîndute!

„Slava Ucraina!”. Dar, cu românii morți ce aveți? Achizițiile de armament și deficitul bugetar

După cum se poate constata cu ochiul liber, nimeni nu are interes să încheie războiul din Ucraina. Analizate separat, fiecare parte implicată (direct sau indirect) își are motivații proprii, canalizate spre interese mai mult sau mai puțin vizibile, uneori mascate sub lozinca păcii, dar fiind, de fapt, vectori clari ai perpetuării stării de război. Exceptînd cele două țări implicate direct – Rusia și Ucraina – cu interese diametral opuse și cu multitudine

de factori care generează noi „motive” și „cauze” pentru prelungirea acestui conflict armat, celelalte state sînt dirijate în această „aventură” belicoasă, în raport cu dezvoltarea propriei industrii de armament (sau, în cazul unor țări cu pondere minoră a acestei ramuri în industria lor), fie de alinierea acestora la ordinul NATO și UE, de a sprijini Ucraina, fie din propria dorință de a se răzbuna pe Rusia (fosta Uniune Sovietică) pentru vechi diferende –antebelice sau postbelice – avute de-a lungul vremurilor cu fostul stat mamut de la Răsărit.

Numai SUA au cheltuit pînă acum pentru înarmarea Ucrainei suma de 76,8 miliarde de dolari. Statele europene nu se lasă nici ele mai prejos în a fabrica arme pentru Ucraina. Cele peste 23 de miliarde de dolari (în armament), acordați lui Zelenski, au generat o industrie militară în UE în care au fost angajată o forță de muncă de aproape 4 milioane de lucrători, retribuiți, anual, cu suma de 140 de miliarde de euro. Pentru a „citi” toată nota de plată a Europei, în contul Ucrainei, trebuie să adunăm și pierderile din restrîngerea comerțului cu Rusia, precum și impactul asupra statelor de pe continent a celor peste 8 milioane de refugiați ucraineni (cazare, hrană, finanțare etc.).

Revenind la România, în ce privește achizițiile de armament, despre care autoritățile de la București se laudă, anunțînd cel mai ambițios program de acest fel din Istoria Armatei Române, oameni cu profunde cunoștințe economice – Daniel Dăianu, de exemplu, președintele Consiliului Fiscal, trag un grav semnal de alarmă, atrăgînd atenția cu un fapt extrem de ușor de înțeles: întrucît aceste achiziții de armament nu sînt producție proprie și nici nu beneficiază de offset (offset – un set de compensații economice cerute ca o condiție pentru achiziționarea de produse, lucrări sau servicii de pe piața externă, în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale), atrag după sine o agravare a deficitului bugetar și a deficitului de cont curent. Potrivit unui document al Birourilor Permanente Reunite ale Parlamentului, publicat la începutul lunii aprilie, Comisiile reunite pentru apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților și Senat au aprobat cererea MApN de inițiere a 5 programe de înzestrare, în valoare de aproximativ 7,2 miliarde de euro și 2,5 miliarde de dolari. Documentul în cauză specifică, pe puncte, felul, cantitățile și perioada de achiziție a multor repere de armament, muniție și tehnică de luptă

Anul acesta, drapelul tricolor a fost înlocuit cu cel galbenalbastru, într-un act de sfidare nemaiîntîlnit la adresa rudelor celor care au fost uciși în 1941

(nu este cazul să le enumerăm aici). Totodată, MApN a trimis Parlamentului cererea oficială pentru cumpărarea a 54 de tancuri Abrams din SUA. Dacă adăugăm și „marfa” deja cumpărată, printre care avioanele F16, la care se vor alipi sofisticatele F35 (achiziție anunțată marți, 11 aprilie, la Palatul Cotroceni, în ședința CSAT, condusă de președintele Klaus Iohannis), sumele sînt astronomice și pot ajunge la mii de miliarde de euro.

De la aceste programe, dezvoltate în contextul războiului din Ucraina, cu trimitere precisă la pericolul pe care-l reprezintă Putin și Rusia în viziunea conducătorilor Statului Român, pornește analiza economistului Daniel Dăianu, care ne pune în față o perspectivă neluată în seamă de politicienii noștri, după cum se poate constata, anume că, și după terminarea războiului din Ucraina, nu se poate reveni la starea dinainte, cheltuielile militare nu vor stagna, contractele externe vor trebui onorate cu mari fonduri de la buget, în detrimentul altor sectoare de activitate. Aducîndune cu piciarele pe pămînt, domnul Dăianu conchide că: „Va trebui dezvoltată și producția de bunuri indispensabile pentru securitate, nu numai militară, și aici mă refer la alimente. (...) De aceea este nevoie de politici industriale-agricole adecvate. România trebuie să capitalizeze condițiile naturale (resursele), care o avantajează față de alte state membre din UE, pentru că nu am știut să valorificăm aceste resurse cum se cuvine. Subdezvoltarea cronică a industriei agroalimentare, în condițiile în care 57% din suprafața țării este formată din pămînt agricol și deficitul acestui sector este de 0,5 – 0,6 din PIB, constituie una din problemele structurale ale României anului 2023”, după cum apreciază analistul economic Daniel Dăianu, argument ce ar trebui să-i pună pe gînduri pe decidenții noștri politici, care au înscris România pe traiectoria unei înarmări fără precedent.

În lumina celor de mai sus, fără a diminua importanța înzestrării Armatei cu armament și tehnică moderne, poate domnul Klaus Iohannis ne dă un răspuns la următoarea întrebare: dumneavoastră sînteți numai Comandantul Forțelor noastre Armate, de care vă îngrijiți cu prioritate, sau sînteți și Președintele întregii Românii, și al Poporului neînregimentat sub uniformă militară?

Totul pentru front, totul pentru Ucraina!

În timp ce unele state din UE încep să intre în recul față de ajutorul pe care-l acordă lui Zelenski, dîndu-și seama tot mai mult de rolul de marionetă a americanilor interpretat de acesta, vîrfurile politicii de la București, intrînd parcă în sevraj, nu mai prididesc în a acționa pe toate planurile, numai și numai să nu-l supere pe Joe Biden, vrînd să-i demonstreze masculului Alfa de la Casa Albă cît de loiali sîntem noi în respectarea statutului înrobitor al NATO. Indiferent de atitudinea și reacția Ucrainei, indiferent de pierderile României, generate de asaltul cerealelor (neconforme) ucrainene sau de hoția cu canalul Bîstroe, indiferent de pericolul pe care l-au adus în țară rakeții de dincolo de Nistru, și indiferent de costurile financiare dirijate înspre satisfacerea ambițiilor președintelui Zelenski de a se impune ca „salvator” al omenirii din calea năvălirii lui Putin, Țara domnului Klaus Iohannis rămîne în „prima linie de întărire și apărare a flancului estic al NATO”.

Rupți complet de realitatea cotidiană pe care o trăiește Poporul Român, irosind timpul cu scandaluri pentru pozițiile de pe eșicherul politic, propunînd legi ipocrite sau lipsite de sustenabilitate, politicienii noștri nu sînt ai noștri, pe ei neinteresîndu-i românii și România, ci doar căile de a se îmbogăți, ei și familiile lor. Acest fapt se datorează și lipsei de reacție a românilor, care stau și suferă în tăcere, așteptînd zile mai bune, fără o replică dură, pe măsură, dată clasei politice. Chiar dacă ultimul sondaj Eurobarometru, dat publicității în luna aprilie, arată că românii încep să gîndească pragmatic, în sensul că nu mai văd, de pildă, apartenența la UE într-un mod pozitiv, acestea sînt statistici rămase pe hîrtie, fără o relevanță concretă în dorința românilor de a schimba ceva. Pentru comparație, iată cifrele: dacă în 2007, 71% dintre români vedeau pozitiv integrarea României în UE, iar în 2015 procentul era de 60% (față de 54% media europeană), în ultima perioadă procentul s-a diminuat constant, ajungînd astăzi la 46%, deși media europeană cunoaște o tendință pozitivă.

Atîta timp cît cifrele contează doar pentru vremelnice statistici, situația din România nu se va îmbunătăți, dimpotrivă, va cunoaște o curbă descendentă, să vedem pînă la ce grad de suportabilitate va ajunge. Încercarea lui George Simion, cu AUR, de săptămîna trecută, pare să fie un debut de bun augur al descătușării impasibilității și energiei maselor, îndreptățite, în mod democratic, să-și revendice dreptul la muncă, la egalitate de șanse, la libertate, într-o Țară suverană și cu politicieni devotați celor care i-au ales, nu unor interese personale sau din afară. Un fapt care ne pune pe gînduri în ce privește manifestările similare celei organizate de AUR a fost reacția imediată a oficinelor străine intereselor naționale, care au blamat manifestarea din București, căutînd cu orice preț s-o deturneze de la conținutul său pur revendicativ, prin aducerea în prim-plan a unui șir de acuzații împotriva lui George Simion – singura figură a opoziției care se manifestă în favoarea apărării drepturilor și libertăților cetățenești, constituționale. Iată unde duce politica de dezbinare a Poporului, manifestată, pe față, de întreaga noastră clasă politică, în frunte cu voiajorul Klaus Iohannis!

În cursa nebună pentru susținerea războiului de la granița României, am constatat și un lucru benefic (acest adjectiv îl puteți interpreta în mai multe variante): am constatat o încercare de revigorare a industriei noastre militare. Stați, nu vă grăbiți să felicitați Guvernul pentru această modificare de optică în ce privește colapsul industrial de apărare a României! Informația de mai sus are la bază alte entități politice decît cea din Palatul Victoria din București, și anume Comisia Europeană, nemulțumită față de contribuția de armament și muniție a României la susținerea Ucrainei vecine. Astfel, în această nouă conjunctură, generalul Nicolae Ciucă s-a trezit brusc și a decis să investească sume promițătoare în industria de armament din România.

Această noutate relevă două constatări generate de acest adevărat eveniment: prima – entuziasmul Guvernului Ciucă s-a aprins ca urmare a vizitei în România a Comisarului european pentru Piața Internă, Thierry Breton, care, în urma vizitării Uzinei Mecanice Plopeni și a Uzinei de Produse Speciale Dragomirești, ne-a lansat chemarea la întrecere: „Comisia Europeană împreună cu miniștrii apărării din țările membre UE au decis să lanseze o licitație de peste un miliard de euro, cu scopul de a achiziționa echipamente militare. Am identificat peste 15 companii din Europa, din 11 țări, care ar putea să asigure aceste echipamente și, bineînțeles, România este una dintre țări”; a doua constatare – cei mai mulți bani vor ajunge la Cugir, pentru o linie de fabricare a armei de asalt despre care, pînă de curînd, responsabilii din MApN (general-maior dr. Ing. Teodor Incicaș, șeful Direcției Generale pentru Armament, precum și alții) nici nu voiau să audă!

Pentru că doresc să nu fie interpretată într-o cheie falsă această parte a articolului, fac precizarea că mă bucur de relansarea producției de armament la două dintre cele mai dezvoltate unități de producție militară de pe timpul regimului Ceaușescu – Cugir și Plopeni –personalul cu o pregătire specială din aceste Uzine avînd, în sfîrșit, de lucru. Mă bucur, dar, în același timp, mă întristez că acest reviriment nu s-a produs din inițiativa

și din dorința Guvernului Ciucă de a dezvolta industria proprie de armament, reducînd importurile masive și extrem de înrobitoare financiar, ci schimbarea de optică survine la „ordinul” doamnei Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, o doamnă care a așezat la picioarele unui președinte răzbunător, dar pe seama distrugerii propriei țări – l-am numit pe domnul Volodimir Zelenski – întreaga economie de război a Europei, și nu numai, cedînd chiar și prerogativele de independență și suveranitate ale țărilor membre UE.

Din această nefastă conjunctură care, la nivel internațional, arată ca un gest eroic pentru salvarea Ucrainei, dar, care este, de fapt, o afacere de mii de miliarde de dolari și de euro, bani proveniți din comerțul cu arme, Poporul Român este cel mai în pierdere, politicienii săi punînd în prim-plan interesele UE și NATO, făcîndu-se că nu observă gravele probleme economice în care se zbate Țara, îndatorată mai mult ca nicicînd, amanetînd astfel viitorul copiilor și nepoților noștri pe multe decenii de acum încolo.

Ca să vedeți cît de tare i-a orbit politica globalistă și partizană a UE și NATO pe cei pe care i-am ales să ne conducă, aceștia nu sînt capabili nici după trecerea unui an de la declanșarea conflictului armat dintre Rusia și Ucraina să discearnă noii parametri în care se poartă acest război, schimbarea paradigmei de a privi fără partipris părțile componente ale conflictului și, de asemenea, interesele oculte ale Occidentului și ale SUA în menținerea acestui focar de război în estul continentului. Discrepanța apare cu atît mai dureros și mai pregnant, cu cît chiar în interiorul Ucrainei au apărut reacții pliate pe o stare de fapte pe care domnul președinte Iohannis și camarila de la palatele Cotroceni și Victoria nu le văd. Despre ce este vorba? În Ucraina, pe zi ce trece, se acumulează tot mai multe probleme care pun în altă lumină propaganda președintelui Zelenski, printre acestea numărînduse: reacții dure în Parlament față de situația din țară; numărul tot mai redus al voluntarilor în armată; situația grea a celor răniți în lupte, care, după ce că se luptă cu sindromul posttraumatic, sînt lipsiți de medicamentele esențiale pentru vindecare etc. Concludentă este opinia parlamentarei Viktoria Siumar, de la Kiev, care a spus, printre altele: „Lumea mea e divizată. Am impresia că sînt două Ucraine. Una are cafea gustoasă în fiecare dimineață, restaurante seara, mașini scumpe și discuții pe Facebook despre salariile mici de 67 mii grivne (circa 1.600 de euro) ce îi fac pe funcționarii de stat să ia mită. Cealaltă Ucraină trece cu greu prin ploi, pentru că tranșeele sînt umede și pline de noroi. Acolo nu pot fi evacuați răniții, pentru că tehnica cu roți nu poate ajunge, iar blindate cu șenilă sînt foarte puține. De aceea soldații răniți sînt condamnați la moarte”.

Lăsîndu-vă să meditați la această antiteză dintre poziția necondiționată a României (de fapt, a Guvernului de la București) în ce privește aservirea Țării noastre războiului din Ucraina, și reacția unor politicieni ucraineni, care vor să schimbe situația actuală din țara lor, devine și mai greu de înțeles, dacă nu chiar imposibil, lozinca politicianului român: „Totul pentru front, totul pentru Ucraina!”. Din spuma acestui slogan se naște întrebarea: „SLAVA UCRAINA!”. DAR, CU ROMâNIA CE FACEM?

Indiferent de surzenia programată, a domnilor Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu ș.a., „România Mare” va continua să propage această întrebare capitală. (va urma)

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Prințul de Ligne – cel mai vesel om al secolului său

O zi de arest pentru un mareşal

1809... Publicarea cîtorva scrisori în ziarul oficial dintr-unul din numeroasele departamente ale Franţei a provocat un răsunător scandal într-o mare capitală europeană – Viena. Scrisorile cu pricina ar fi rămas desigur îngropate în colecţia acelei publicaţii dacă ar fi tratat niscaiva afaceri băneşti sau intrigi amoroase. Dar ele (deşi particulare, devenite publice datorită unei indiscreţii) cuprindeau aprecieri acide la adresa politicii şi strategiei militare a Imperiului habsburgic, pe care aristocraţia vieneză nu le-ar fi iertat nici lui Dumnezeu. Critica fără menajamente a generalilor austrieci bătuţi la Austerlitz sau Wagram a dezlănţuit augusta mînie a împăratului Franz I, care şi-a exteriorizat-o la moment prin sancţionarea autorului cu o zi de arest! Caz fără precedent. Nu era vorba doar de un locotenent din gardă, ci de un feldmareşal, cavaler al Lînii de aur, prinţ de Ligne, fost suveran de Fagnolles şi Edelstetten, senior de Beloeil, Baudour, Valincourt şi alte locuri, marchiz de Roubaix şi de Dormans, baron de Faucquemberge şi de Warsin, grande de Spania etc., etc. După cum notează unul din biografii săi, feldmareşalul a primit pedeapsa cu respectul unui supus credincios, iar prinţul dizgraţia cu ironia unui filozof.

În lunga lui viaţă, Charles-Joseph de Ligne trăise, văzuse şi auzise destule. Slujise sub patru dintre purtătorii coroanei habsburgice – Maria Tereza, Iosif al II-lea, Leopold al II-lea, Franz al II-lea; cunoscuse pe Frederic al II-lea, pe Ludovic al XV-lea şi doamna de Pompadour, pe Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta, pe Ecaterina cea Mare şi nefericitul Stanislas-August Poniatowski; purtase războaie împreună cu mareşalii Daun, Laudon şi Lascy, prinţul de Nassau-Siegen şi cneazul Potemkin; vizitase pe Voltaire şi Rousseau; de curînd văzuse pe Napoleon I şi Alexandru I, intrase în relaţii cu Goethe şi îi plăcea să-şi petreacă timpul conversînd cu celebrul aventurier Casanova.

Prinţul de Ligne a văzut lumina zilei în 1735, ca vlăstar al uneia dintre cele mai vechi familii din Hainaut, Belgia. Visul lui cel mai mare – gloria; idolii săi – celebrităţi trecute – Condé, Turenne, Bonneval, Eugeniu de Savoia –sau contemporane – Frederic al II-lea. Valoarea ultimului dintre ei avea să o cunoască în chip nemijlocit, ca ofiţer austriac, pe timpul campaniei militare din 1756 - 1763, intrată în istorie sub numele de Războiul de şapte ani. La Leuthen (15 decembrie 1757) va admira una dintre cele mai mari victorii ale lui Frederic al II-lea, apreciată mai tîrziu de Napoleon drept o capodoperă din punctul de vedere al mobilităţii, caracterului manevrier şi deciziei; iar peste doi ani, la 21 noiembrie 1759, avea să fie martorul celui mai mare eşec al idolului său, capitularea de la Maxen. După una dintre cele mai serioase replici date de armata austriacă celei prusace, Hochkirch – octombrie 1758, tînărul de 23 de ani Charles-Joseph de Ligne va fi înaintat la gradul de colonel. Satisfacţia e prea mare pentru a nu o împărtăşi şi altora. De pe cîmpul de luptă, îi scrie părintelui său, prinţul Claude de Lamoral: „Monseniore, am onoarea să vă aduc la cunoştinţă avansarea mea la gradul de colonel...”. „Domnule, – va fi răspunsul unui tată nu numai sever, dar şi rece – după nenorocirea de a vă avea ca fiu, nimic nu putea să mă atingă mai mult decît nenorocirea de a vă avea şi colonel...”. Peste cinci ani, cînd se încheia pacea de la Hubertsburg, de Ligne purta gradul de general-maior.

Mormîntul prințului de Ligne și al soției sale, Françoise de Lichtenstein

Vor trece însă douăzeci şi patru de ani pentru ca generalul, care iubea bătăliile frumoase şi şarjele strălucitoare, să-şi poată afirma calităţile într-o nouă campanie. Şi aceasta a constituit-o războiul din 1787 – 1791, care a angajat Rusia şi Austria împotriva Porţii otomane. De Ligne acţionează în 1788 la Oceakov şi îşi leagă numele de asediul Belgradului din 1789. Dar aici se încheia şi rolul lui de comandant militar. O spune singur! „Eu am murit cu Iosif al II-lea”.

Spectator pe scena istoriei

La marile convulsiuni istorice care au urmat, prinţul de Ligne este redus la poziţia de spectator. Nici Leopold al II-lea, nici Franz I nu-i cer sfatul, iar în faţa dezastrelor suferite de armata austriacă din partea armatei franceze nu-i încredinţează nici un comandament. Ca o tardivă consolare i se conferă, în 1808, titlul de feldmareşal. O ultimă încercare de a se face din nou util pe plan militar o întreprinde la vîrsta de şaptezeci şi opt de ani, cînd, într-o audienţă la împărat, declară că este gata să îndeplinească orice comandă împotriva forţelor inamice. Sesizînd că Franz I considera cererea deplasată, bătrînul prinţ se explică: „Sînt singurul general de rangul meu pe care Napoleon nu 1-a bătut niciodată!”.

Dacă este oprit de a participa la războaiele în curs, de Ligne nu poate fi împiedicat să le comenteze, să le judece. El deplînge incapacitatea generalilor austrieci. „Am rîs şi plîns – scrie el după înfrîngerea Austriei în 1796 – 1797 – cînd am văzut în fruntea armatelor noastre în Italia şi în Ţările de Jos patru sărmani ignoranţi sau infirmi pe care i-am avut în subordine şi cărora, exceptîndu-l pe Clerfayt, nu le-aş fi acordat niciodată încrederea de a comanda trei batalioane”. În schimb în Napoleon, pe care nu-l iubea, dar îl admira, vedea forţa irezistibilă a unei personalităţi prodigioase: „Capul îi este încununat de glorie şi gloria sa nu este deşertăciune. Inteligenţa sa este precisă, el a subordonat metafizica geometriei şi pasiunile marilor sale ţeluri”.

Le prince charmant

Poate şi pentru că soarta a făcut ca sabia să-i rămînă perioade îndelungi nefolosită, iar în ultimii douăzeci şi cinci de ani ai vieţii sale chiar să ruginească în teacă, istoria a păstrat cu trăsături mai îngroşate pe acel de Ligne, „prince charmant”, omul la modă al societăţii vechiului regim. Dacă, aşa cum aminteam mai înainte, cunoscuse tot ceea ce făcuse faima Europei Secolului al XVIII-lea, el însuşi era cunoscut pretutindeni. Reprezentant tipic al cosmopolitismului nobilar al epocii, va spune: „Am avut şase sau şapte patrii: Imperiul, Flandra, Franţa, Austria, Polonia, Rusia şi într-o anumită măsură Ungaria”, simţinduse, tot după propria mărturisire, austriac în Franţa, francez în Austria, şi una şi alta în Rusia. La Trianon, la Versailles sau la Schönbrunn în Viena, la Sans-Souci, la Potsdam sau Palatul de Iarnă din Petersburg, în saloanele din Londra sau Bruxelles, în dieta de la Varşovia sau în casele boierului Cantacuzino-Paşcanu de la Iaşi, apariţia prinţului de Ligne lăsa impresii de neuitat. Numeroşi contemporani consemnează că sosirea sa într-un loc sau altul producea o adevărată epidemie de bună dispoziţie. Poate numai în cele opt zile petrecute cu Voltaire şi în cele opt ore în prezenţa lui Rousseau, prinţul de Ligne va fi fost mai parcimonios în evoluţii; la primul – pentru că în faţa superiorităţii acestuia considera de prost gust să se afişeze ca om de spirit, la al doilea – pentru că l-a întîlnit în momentul unei copleşitoare mizantropii. În prefaţa „Lettres et pensées du Maréchal Prince de Ligne”, doamna de Staël subliniază că amestecul de spontaneitate şi judecată, de superficialitate şi profunzime, de sobrietate şi veselie îl recomandau ca pe un adevărat fenomen: „Nu atinge nimic cu destulă asprime pentru a jigni, dar nici destul de serios pentru a convinge şi niciodată nu tulbură viaţa pe care o înfrumuseţează”. După întîlnirea cu de Ligne, Goethe exclamă: „Am văzut pe omul cel mai vesel al secolului său“.

Condei în loc de sabie

Trăsăturile creionate mai sus sînt prezente şi în activitatea sa literară. Admirator al lui Montaigne şi La Fontaine, avizat asupra fenomenului literar al vremii,

prinţul de Ligne a lăsat şi în acest domeniu o moştenire stufoasă, însumînd treizeci şi patru de volume, sub un titlu socotit bizar: „Mellanges militaires, littéraires, sentimentaires”, care cuprind studii de istorie şi artă militară, amintiri de război, consideraţii asupra politicii şi literaturii, comedii, versuri galante, maxime şi chiar o încercare de roman. Publicarea lor a fost un adevărat act de curaj din partea editorilor, Fraţii Walther din Dresda. L. Dumont-Wilden menţionează că această amestecătură, care denotă eleganţă, dar şi neglijenţă seniorială, conţine pagini de reflecţii ingenioase, subtile şi profunde, scrise într-un stil plin de farmec, alături de pagini obscure, confuze şi prolixe, ceea ce are darul să descurajeze şi pe cel mai răbdător şi binevoitor cititor. Posteritatea trebuie să fie recunoscătoare doamnei de Staël, care, triind acest vraf de scrieri, a stabilit, printr-o inteligentă culegere de texte alese, reputaţia literară meritată de autorul lor.

Volumul în care este inclusă o parte a corespondenţei prinţului de Ligne inserează şi scrisorile asupra războiului ruso-austriaco-turc din 1787 - 1791, socotite printre cele mai interesante ale sale. Una din aceste scrisori a fost trimisă din Moldova amicului său, contele de Ségur. Cunoscută istoricilor români, dar nu şi unor cercuri mai largi, scrisoarea s-a bucurat de comentarii, printre care şi cele ale lui N. Iorga, care o consideră „foarte bine alcătuită“, dar rod al „unui fluture de saloane”, presărată „cu glume care sînt şi mai bune şi mai rele, dar, fiind spirituale, îi sînt îngăduite...“. Notaţiile lui Iorga sînt totuşi consecinţa unei lecturi grăbite, care iau în consideraţie doar prima parte a scrisorii şi ignoră aproape total partea a doua.

Desigur, prin poziţia în care se afla prinţul de Ligne la Iaşi, în 1788, contactele lui nu au trecut dincolo de societatea oficială, de clasa dominantă, de păturile suprapuse şi în special de acea zonă care exprima şi reflecta moravurile regimului fanariot şi influenţa constantinopolitană. De aceea, chiar dacă unele din observaţiile sale conţin o mare doză de subiectivism şi pot apărea ca şarje caricaturale, aceasta nu alterează fondul şi caracteristicile principale ale mediului socialpolitic în care se mişca aristocratul străin. Optica unui nobil trăit în atmosfera Vienei şi mai ales a Parisului căuta asemănările şi deosebirile între viaţa mondenă dintr-o capitală pe care abia o vedea şi cele în care trăise pînă atunci. Dar observaţiile sale nu se mărginesc numai la aceasta, ci dau o apreciere superlativă frumuseţii ţării şi într-o măsură şi oamenilor ei şi surprind, prin intermediul limbii poporului român, descendenţa romanică a acestuia. Mai mult, partea a doua a scrisorii dă curs unor opinii asupra regimului intern de guvernare a Moldovei şi a raporturilor acestei ţări cu exteriorul. Condiţia ţării i se părea de nesuportat şi socotea legitimă emanciparea ei de sub stăpînirea otomană, ajungerea la starea de independenţă în toate actele unei cîrmuiri de sine stătătoare. Fără discuţie, apelul la puternicii Europei pentru a aduce „fericirea” românilor din Moldova, soluţiile preconizate se înscriu, uşor transformat, în viziunea prietenului şi protectorului său, împăratul losif al II-lea, ale cărui formule s-au dovedit falimentare.

„Trăiască Maria Tereza!”

Ca reprezentant consecvent al vechiului regim, însă, prinţul de Ligne nu putea nici atunci, nici mai tîrziu să depăşească această viziune. El n-a fost capabil să înţeleagă sensul marii zguduiri a lumii de către Revoluţia Franceză, pasiunea și energia descătuşată de către memorabilul eveniment. Apărător al unor cauze pierdute, prinţul de Ligne va sprijini emigraţia contrarevoluţionară şi va înregistra cu stupefacţie priveliştea ce-i înfăţişa în suita lui Napoleon pe fiii gentilomilor pe care-i cunoscuse odinioară la Versailles, la familiile d’Orléans, Mazarin sau Polignac. Speranţa supravieţuirii lumii de altădată şi-o lega de feudalismul austro-german. De aceea, salută întrunirea Congresului de la Viena, în care vedea posibilitatea reînvierii vechii Europe. La optzeci de ani, de Ligne redevine omul la modă. Locuinţa lui de pe Mölker Bastei se transformă într-un loc de pelerinaj. Dacă în tinereţe, el, prinţul de Ligne, era acela care cutreiera curţile europene, acum, la crepuscul, reprezentanţii acestora au venit ei, aici, la Viena. În acest decor cosmopolit, într-o noapte a lui decembrie 1814, bătrînul feldmareşal îşi dădu sfîrşitul, nu fără a se remarca încă o dată ca reprezentant al secolului apus, prin ultimele cuvinte pe care, sculîndu-se drept în patul agoniei sale, le-a rostit în auzul celor din jur: „En avant! Vive Marie Thérèse!”. CONSTANTIN ANTIP

, , Bucurestii vãzuti de Ferdinand Lassalle (l)

În anul 1856, cînd la conducerea Ţării Româneşti era caimacam Alexandru Dimitrie Ghica, fostul domnitor dintre 1834 şi 1842, ne-a vizitat ţara şi, în special, Bucureştii, socialistul mic-burghez german Ferdinand Lassalle. Născut într-o familie de negustori bogaţi, la 11 aprilie 1825, la Breslau, F. Lassalle şi-a făcut primele studii în oraşul natal, apoi a urmat dreptul, filozofia şi filologia la Universitatea din Berlin, unde a fost profund influenţat de filozofia lui Hegel.

Încă de tînăr s-a apropiat de Marx, fiind redactor la „Noua gazetă rhenană” a acestuia. Pentru activitatea lui, care nu convenea guvernanţilor de atunci, i s-au intentat mai multe procese. În timpul revoluţiei din 1848, Lassalle a participat la mişcarea revoluţionară de la Düsseldorf, chemînd poporul la rezistenţă armată, ceea ce i-a adus o condamnare de şase luni închisoare. În anii următori, s-a consacrat studiilor filozofice (La Philosophie dʼ Héraclite lʼ Obscur), 1858, şi, în acelaşi timp, a exaltat unitatea germană (La Guerre d’ Italie et la mission de la Prusse), 1859, punîndu-şi mari speranţe în viitorul cancelar Bismarck. În politică, a fost radical, adoptînd ideile filozofului Hegel. El concepea procesul istoric în mod subiectivist, ca rezultat al acţiunii unor personalităţi de seamă, a eroilor. Lassalle a avut un rol important în crearea primei organizaţii muncitoreşti centralizate, Uniunea generală a muncitorilor germani (1863-1875), căreia i-a imprimat însă o orientare oportunistă. Teoria sa, lassalleanismul, a provocat disensiuni şi şovăieli în rîndurile clasei muncitoare. Acest curent susţinea ideea renunţării la lupta de clasă revoluţionară, muncitorii urmărind să realizeze eliberarea lor prin transformarea statului (considerat un organism neutru, situat deasupra claselor) într-un „stat popular liber“. Karl Marx, în „Critica programului de la Gotha” şi V.I. Lenin, în „Statul şi revoluţia”, au criticat concepţiile teoretice şi politice ale lui Lassalle. Pentru cultura şi calităţile lui, l-au apreciat Humboldt, Heine şi Bismarck. În 1845, cînd se afla la Paris, omul politic german l-a cunoscut pe poetul Heine, care îl recomanda astfel unui cunoscut: „Prietenul meu (Lassalle avea pe atunci numai 20 ani – n.red.) are o inteligenţă remarcabilă şi o pătrundere cum n-am mai întîlnit pînă acum; mai are o putere de muncă şi o expunere clară, care mă pun în uimire“. Din cele citite şi auzite, C. Dobrogeanu-Gherea spunea despre Lassalle că era „tînăr frumos, elocvent, atrăgea inimile tuturor; fermeca femeile şi aprindea mulţimile“.

Biserica lui Bucur, 1856

foarte adevărat, care se poate vedea şi astăzi la fostele case boiereşti ale generalului George Mînu, Filip Lenş şi Cesianu de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), care au grădini de cîteva mii de metri pătraţi. Despre casa în care locuieşte consulul austriac, Lassalle spune că este înaltă de opt picioare şi e construită la parter din cărămidă, dar partea de sus este din lemn, care e „tencuită, ca şi cînd ar fi din piatră“.

Ferdinand Lassalle a decedat în Elveţia, la 31 august 1864, la numai trei zile după ce fusese grav rănit în duelul cu românul Ioan (Iancu) Racoviţă pentru Elena van Dönning, pe care o iubeau amîndoi. „Prinţul“ Racoviţă, cum îi plăcea să se intituleze, s-a căsătorit cu Elena, dar, îmbolnăvindu-se grav, a decedat după numai cîteva luni, vreme în care „Elena i-a fost mai mult soră de caritate decît soţie“, scrie Dobrogeanu-Gherea.

Și acum, după această scurtă prezentare a lui Ferdinand Lassalle, stins din viaţă la numai 39 ani, să ne întoarcem la anul 1856, cînd tînăr, entuziast şi încrezător în puterile şi calităţile sale oratorice, a făcut o călătorie în ţările din răsăritul Europei. După ce a vizitat Transilvania, Lassalle a trecut și în Muntenia, dar la Bucureşti teoriile lui n-au prins deloc şi a trebuit să se întoarcă în ţara sa. Călătoria aceasta a fost o excursie frumoasă, în care s-a distrat şi a văzut locuri interesante în Bucureşti, despre care şi-a făcut însemnări, publicate mai tîrziu, după moartea lui, întrun ziar din Germania. Notele sale au fost reproduse la noi în ţară în limba germană, în 1925, cît şi în traducere, semnată de Lucia Bogdan-Seichter, în 1926. În „Istoria românilor prin călătorii”, N. Iorga s-a ocupat pe larg de însemnările omului politic german.

Plimbîndu-se cu trăsura prin Bucureşti, Lassalle constată în tot ce vede un contrast izbitor: „Eu poate că nu am văzut nici un oraş de un caracter aşa de ciudat şi surprinzător... Palate peste palate, fiecare cu un rînd (etaj), lungăreţe, conţinînd încăperi foarte vaste, clădite în cele mai diferite stiluri, parte din ele cu mult gust şi

bogate, unele de o arhitectură şi podoabă foarte umflate, fiecare însă cu mari curţi împrejmuite în faţă şi pe laturi. Însă chiar lîngă aceste palate şi adesea aparţinînd lor, se găsesc cele mai murdare şi proaste garduri, grămezi de pietriş şi gropi cu moloz etc... În nici un loc casele nu formează o linie dreaptă: una e înainte, cealaltă e înapoi clădită, iar unele pe o latură, Bucureştiul întreg, în felul acesta, nu e un complex de străzi drepte, ci ca un ghem de pieţe mici, împleticite, prin care nici firul

Ferdinand Lassalle a locuit în „Hotel de Londres“, situat pe Podul Tîrgului de Afară (Calea Moşilor, nr. 76). Era o construcţie „foarte somptuoasă, clădită din piatră, cu o faţadă lungă, elegantă“. Mîncarea servită à la carte era bună, ca şi la „Hotel de France“, al cărui proprietar era un francez. „Peşti din cei mai buni, foarte bune legume, prăjituri splendide şi un vin vechi de aici, cu patruzeci de creiţari (ocaua). Un vin pe care proprietarul l-ar putea vinde, în bună voie, ca

Piața Teatrului Național, 1895

Piața Sf. Gheorghe, 1895

Ariadnei nu ţi-ar putea servi ca orientare... În Bucureşti se găsesc în toate părţile, lîngă splendide palate întinse, ale boierilor mari, cele mai murdare... colibe, gata să se dărîme în fiecare zi, iarăşi într-un contrast uimitor cu grădini de o splendoare, care se află pretutindeni la spatele palatelor boiereşti“. Doamna Slătineanu i-a spus că în curtea ei „poate să manevreze un regiment“. Fapt

vin de Burgundia“. Deci, după părerea lui, şi pe bună dreptate, vinurile noastre erau bune şi ieftine.

Prăvăliile marilor negustori de pe str. Lipscani şi de pe alte străzi principale au „mobilă cu catifea roşie, splendidă şi seara sînt luminate feeric de mai multe lămpi“, dar în preajma acestora, „care strălucesc de lux parizian şi care sînt cu inscripţii franţuzeşti“, sînt multe prăvălii „dărăpănate şi murdare“. Era şi firesc, fiindcă urmele nefaste ale năpraznicului incendiu din martie 1847 nu se cicatrizaseră decît în parte pînă la acea dată, 1856.

Venind de la Giurgiu la Bucureşti, Lassalle spune că a trecut numai prin cîmpie, care are un pămînt roditor, dar lipsit de un drum bun de legătură între cele două oraşe. Cu toate acestea, în ţară „găseşti rezultatele cele mai noi și mai înaintate ale culturii moderne, fără să ai nimic premergător acelor rezultate“. Deci nu găseşti drumuri bune, dar găseşti fir telegrafic care leagă Bucureştii cu Viena şi cu Constantinopolul. I se pare foarte curios că nimeni nu s-a gîndit pînă la acea dată la construirea unei căi ferate între Giurgiu şi Bucureşti, în legătură cu linia Dunării. Ţara ar deveni astfel accesibilă comerţului mondial şi, în 10-15 ani, comunicarea cu Bucureştii ar fi de 20 ori mai mare, „capitalul s-ar întrei, pămîntul ar fi încă o dată aşa de scump“, iar calea ferată s-ar face uşor, deoarece distanţa dintre cele două oraşe este relativ mică, terenul de expropriat n-ar costa prea mulţi bani, iar „transportul materialelor pe Dunăre ar fi foarte ieftin“. (va urma)

Dr. docent G EORGE P OTRA („Magazin istoric”)

Programul politic al AUR – aspecte care ne entuziasmează și... nu prea

(urmare din pag. 1)

O singură întrebare am: cum îl vom pune, concret, în aplicare? Această chestiune atrage după sine altele: de unde vor lua fondurile necesare?

Care sînt oamenii competenți și bine pregătiți în economie, afaceri externe, afaceri interne, finanțe, sănătate, învățămînt și toate celelealte domenii care ar trebui conduse de oameni care au lucrat în acele domenii și le cunosc perfect problemele cît și modul de rezolvare? Cred cei de la AUR că partenerii de guvernare nu le vor cere compromisuri pentru a le susține legile la vot?

Sper ca la aceste întrebări să ne răspundă pînă anul viitor cei din AUR, ignorînd deturnarea discuției de către adversarii lor politici, fiindcă altfel totul se va transforma într-o ceartă de mahala din care nu vor cîștiga nimic. Voi enumera titlurile celor 15 puncte, punctînd aspectele esențiale.

1. Românii demni în Europa și în lume: „scopul guvernării în următorii 10 ani este să ridice standardul de viață din țara noastră la nivelul mediu din Uniunea Europeană. De asemenea, interesul național trebuie să fie axul politicii externe a României, iar acordurile și directivele ce pot afecta interesele țării și ale cetățenilor ei să fie contracarate”. De ce cred cei de la AUR că vor sta la guvernare 10 ani? De ce nu 20 sau 30? Siguranța asta nu e prea bună, mai ales în contextul ultimilor 30 de ani, în care partidele s-au succedat la guvernare într-un ritm și în niște combinații amețitoare. Pe de altă parte, sînt foarte curios să aflu cum vor reda demnitatea românilor în Europa și în lume în mod concret și cine va fi ministrul de externe care va duce la îndeplinire acest deziderat.

2. Reducerea taxării muncii și a companiilor. Asta deja sună bine, doar că ar trebui să existe alte surse de a aduce bani la bugetul de stat, pentru că de acești bani depind salariile și bonusurile angajaților de la stat. Dintru început sîntem anunțați că vor crește salariul minim brut pînă la valoarea de 5.000 de lei. Bravo, nimic de zis, dar de unde veți scoate banii ăștia cînd statul nu mai deține fabrici care să producă, să exporte și să aducă bani la buget, iar taxele și impozitele aplicate firmelor care produc și exportă se micșorează? Poate din impozitarea cu 16% a profitului firmelor care nu și-l declară în România? Înțeleg că sînt multe astfel de firme, dar vor fi suficienți banii obținuți ca să acopere creșterile salariale anunțate? Cum vor convinge acele firme să nu plece din România lăsîndu-ne fără sursa de venit? Sînt întrebări la care aș dori niște răspunsuri demonstrate cu creionul pe hîrtie.

3. Valorificarea, în interesul românilor, a resurselor naturale și a companiilor strategice. Numai cînd citesc titlul mă entuziasmez. Totuși, să vedem ce scrie. Vor să facă un Fond Suveran de investiții după modelul celui din Norvegia. Înfiinţat în 1996, scrie digi.ro, „Fondul suveran de investiţii al Norvegiei este cel mai mare fond de acest fel din lume, în condiţiile în care deţine active de aproximativ 1.160 miliarde de dolari. Fondul are participaţii în aproximativ 9.200 de companii din întreaga lume, deţinînd 1,5% din toate acţiunile listate. De asemenea, Fondul investeşte veniturile generate de Norvegia din producţia de petrol şi gaze în obligaţiuni şi proprietăţi imobiliare”. AUR dorește să facă un program național în cadrul căruia vor fi prelucrate bogățiile naturale, iar resursa financiară obținută va fi evidențiată ca parte a acestui Fond Suveran de Investiții. Acești bani vor fi investiți de Fondul Suveran în investiții cu risc scăzut din afara

țării, el însuși putînd fi capitalizat de banii românilor care vor putea deveni acționari. În acest fel, statul român va deveni acționar principal la companiile din domeniile strategice, iar cetățenii români vor putea deveni acționari ai acestor companii. Pe cale de consecință, acțiunile austriece la OMV-Petrom vor fi recuperate treptat pe baza unei corecte despăgubiri.

Ce să zic? E o inițiativă bună, să vedem însă modalitatea concretă, fiindcă se vor ivi nenumărate piedici și acuzații care-i vor împiedica să realizeze toate acestea și nu știu dacă vor fi în stare să le gestioneze. Pe de altă parte, va trebui văzut de unde vor plăti corecta despăgubire austriecilor și dacă vor putea s-o facă legal. E complicat și au nevoie de oameni super competenți pentru asta.

4. Asigurarea securității energetice și reindustrializarea României. Iată un punct care-mi place. Aici se discută despre asigurarea securității energetice prin folosirea tuturor surselor de energie inclusiv a celor tradiționale pe cărbune. În acest scop, cei de la AUR propun finalizarea construcției unor termocentrale, hidrocentrale, dublarea capacității de stocare, cît și a celor două reactoare de la Cernavodă. De asemenea, industriile petrochimică, siderurgică, producătoare de materiale de construcții, mijloace de transport, utilaje de construcții și industriale vor beneficia de facilități fiscale, în timp ce exportul unor resurse va fi interzis temporar, iar prelucrarea materiilor prime va fi obligatorie. Excelent! Întrebarea e de unde vor lua banii necesari pentru toate aceste proiecte cînd noi nu mai producem nimic și trăim din împrumuturi și consum? Le va da UE banii ca să dezvolte industria țării? Poate că și-au făcut niște calcule, nu am de unde să știu, dar aș vrea să-i văd explicîndu-ne și nouă concret cum vor face asta.

5. Fabricat în România vine ca o consecință firească a punctului 4. E foarte bine că vor să protejeze producătorii autohtoni, chiar dacă nu ne spun cum și față de cine o să facă asta, să promoveze vînzarea de produse autohtone și să stimuleze consumul de produse care poartă eticheta „Fabricat în România” atît pe piața internă cît și pe cea externă favorizînd exporturile. Bine, bravo, emininke! Cum facem asta? Cum favorizăm exporturile? Ne ducem pe piața spaniolă și le cerem să nu ne taxeze produsele ca să le dăm mai ieftin și să le vindem pe piața lor? Sau cum vom proceda? Poate prin campanii de reclamă comercială la produsele românești în piețele țintă? Nu ni se spune și asta e foarte important, ca să știm dacă în spatele unor planuri frumoase au și niște „norme metodologice de aplicare”. Alt punct ar fi deschiderea de noi bănci (cu bani de unde?) cît și extinderea CEC Bank în comunitățile românești din diaspora ca să le ofere conaționalilor noștri finanțare pentru deschiderea de magazine sau afaceri cu produse românești. Referitor la acest punct, ar trebui ca acea filială a CEC Bank din Madrid, de exemplu, să atragă și clienți spanioli ca să poată supraviețui acolo, nu doar pe români. Chiar mi-aș dori clarificări.

6. Oprirea declinului demografic, încurajarea natalității și familiei. Stimulează natalitatea și sprijină familia naturală prin lansarea Planului Național pentru Protejarea Familiei, cu o durată de 20 de ani. No, fain. Dar de unde știu cei de la AUR că vor avea majoritate parlamentară vreme de 20 de ani? Ce măsuri concrete vor lua ca să convingă partidele adverse să susțină și să deruleze acest plan în următoarele două decenii? Au făcut o înțelegere scrisă cu aceștia sau cum vor face practic? Acest plan prevede măsuri care necesită o finanțare importantă de la stat, precum: împrumuturi pentru locuințe și automobile familiilor cu minim 3 copii, scutire de impozit pentru casă și mașină aceleași

familii cu minim 3 copii cît și creșterea alocațiilor, acordarea de tichete pentru rechizite și chirii zero pentru aceste familii dacă doar un părinte lucrează.

7. Sănătatea națiunii – construirea de spitale județene prin proiectul „Ana Aslan”, folosind fonduri europene. În sfîrșit, aici știm cum stăm. Mai departe, vor să relanseze Institutul Cantacuzino, să extindă rolul medicului de familie, să coreleze nivelul salarial al cadrelor medicale cu numărul de pacienți și rezultatele obținute, să restabilească rolul policlinicilor și să construiască altele noi! O să preschimbe țara întrun șantier cu ce vor să facă, dar au nevoie de foarte mulți bani pe care nu știu dacă-i vor putea obține de la Uniunea Europeană. Sînt foarte curios cum vor reuși, pentru că am auzit atît de multe promisiuni asemănătoare încît am devenit Toma necredinciosul.

8. Cum arată astăzi școala, va arăta mîine țara! Capitolul școală este unul extrem de important și eu am scris despre el destul de mult, astfel că sînt foarte interesat de ce-și propun și, mai ales, de cum vor realiza. Dumneavoastră nu? Primul punct se referă la redarea demnității cadrelor didactice prin salarizare și stimulente adecvate, oferirea de locuințe, statut, dotări și echipamente, precum și reducerea sarcinilor birocratice pentru a permite dascălilor să se concentreze pe activitățile didactice. Demnitatea, zic eu, se redă nu prin stimulente și salarizare, ci printrun cadru legislativ care să le permită să stea vertical în fața elevilor și părinților, cît și prin atragerea și menținerea în sistem a unor cadre bine pregătite și dedicate meseriei.

Alte puncte pe care AUR dorește să le implementeze sînt următoarele: încurajarea creșterii numărului de studenți cu 50% în următorii 10 ani (cum?), toți elevii vor beneficia de o masă caldă preparată din produse locale în următorii 5 ani (unde o veți servi? Cîte școli au săli de mese? Cum veți selecta firmele de catering care vor livra mîncarea? Asta înseamnă că veți prelungi orarul elevilor cu o oră zilnic, fiindcă mă îndoiesc că elevii unei școli, liceu sau facultăți, vor putea mînca două feluri de mîncare în 10 minute, în timpul programului). Mai departe, vor să reintroducă obligativitatea purtării uniformei școlare și să pună la punct programele de after school. Cu ce personal? Alt obiectiv este acela de a construi, în următorii 10 ani, circa 500 de clădiri destinate învățămîntului primar, gimnazial și liceal. Asta înseamnă 50 pe an în toată țara. Cu ce bani plătesc firmele care le vor construi? Pe ce terenuri? În ce zone?

Probabil v-am enervat deja cu comentariile mele, dar ele sînt firești pentru că dacă nu ni se explică în detaliu cum vor să pună în practică toate aceste lucruri și cu ce oameni vor să le implementeze ca să avem încrederea că le vor face și nu vom asista la un alt eșec, atunci cu greu ne vor convinge să-i votăm.

9. Uniți de la Nord la Sud, de la Est la Vest prin dezvoltarea infrastructurii rutiere și a celei feroviare, inclusiv a celei de mare viteză, scop pentru care se vor folosi fondurile europene alocate pentru programele de protecție a mediului, ce vor fi redirecționate de la construirea de piste de biciclete la infrastructura feroviară. O altă parte importantă la acest punct este construirea unui nou aeroport la București, pentru a deveni un hub regional de transport, cît și finalizarea Canalului Dunăre-București. Pe hîrtie sună fabulos, dar cu ce bani vor fi realizate toate astea în următorii 5-10 ani? Întreb fiindcă pentru a le implementa singuri au nevoie de o majoritate parlamentară de 51%; dacă se vor alia cu alt partid vor trebi să facă compromisuri, iar asta e posibil să le scadă popularitatea și susținerea oamenilor.

 10. Eficientizarea administrativă. Cei de la AUR vor să reducă numărul de parlamentari la 300. Cum vor face asta? Cine o să le voteze legea prin care vor face asta dacă nu vor avea majoritate parlamentară? De asemenea, cum vor înființa maximum 12 ministere și mai ales cum vor reduce drastic numărul de membri de partid din administrația centrală și locală? Zic ei că prin scăderea cu două treimi a numărului de unități administrativ – teritoriale și, pe cale de consecință, a instituțiilor publice. Bine, dar asta va reduce și posturile oamenilor neînregimentați politic, nu doar a clientelei partinice. Cu alte cuvinte, vor să comaseze județele în regiuni, așa cum se vorbește de vreun deceniu. Păi dacă dau afară parlamentari, cum vor vota aceste proiecte? Ca să nu mai vorbesc că reducerea numărului de parlamentari o puteți face doar la alegerile din 2028. Știți voi dacă veți mai avea forța politică de a face asta? Sînt foarte curios.

11. Domnia legii ne vorbește despre instituirea răspunderii profesionale a magistraților și despre implicarea cetățenilor în organizarea puterii judecătorești prin alegerea de către aceștia a Judecătorilor Curții Constituționale, a conducerii Parchetelor și a conducerii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Consider că oricît de mult ai vrea să scoți politicul din numirea acestor conducători ai justiției nu ai cum să-i pui pe oameni să aleagă. De ce? În primul rînd, fiindcă ai transforma actul solemn al alegerii unor profesioniști într-un circ electoral în care aceștia vor veni să le promită justițiabililor cum vor da ei sentințe corecte, deși aceștia habar nu au ce înseamnă actul de justiție. Hotărît, asta e o greșeală. Nici nu mai am ce comenta.

12. Ocrotirea celor vulnerabili. Cei de la AUR vor să majoreze indemnizațiile pentru persoanele cu

handicap, dar vor să elimine controlul anual pentru persoanele care au boli incurabile. Ei nu știu probabil că o boală incurabilă trebuie ținută sub control, fiindcă se poate agrava, iar asta poate omorî pacientul. Dacă ei scot subvenționarea controlului anual al acestei categorii de oameni se vor face direct răspunzători de agravarea bolii sau chiar de moartea pacienților, iar asta numai ocrotire a celor vulnerabili nu este. Tot la acest punct, ei vin cu propunerea construirii de locuințe sociale și a 250 de centre de asistență socială pentru bătrîni. Îmi trec prin fața ochilor imagini de pe șantierele patriei din anii ʼ60 - ʼ80 și-mi vine să cînt șlagărul „Macarale”. Inutil să mai întreb de unde bani, așa că am să întreb cum vor atribui construcțiile astea și mai ales cum vor împiedica blocarea licitațiilor prin nesfîrșite contestații?

13. România, țara agriculturii și turismului. În ceea ce privește agricultura cei de la AUR doresc să majoreze subvențiile acordate exploatațiilor agricole, să subvenționeze cumpărarea de utilaje agricole și să sprijine sectorul industriei alimentare prin creșterea gradului de prelucrare a produselor agricole și de dezvoltare a zootehniei. În ce capacități de producție, oameni buni? Nu mai există fizic multe dintre ele. Unde facem asta? Ce facilități le dați celor care vor să le construiască? Cum procedați?

14. Renașterea satului românesc și a gospodăriei țărănești. Lucruri bune și aici, traduse prin oferirea de case la un leu tinerilor din diaspora care vor să se stabilească în țară, ajutarea țăranilor producători să-și vîndă produsele la oraș și să valorifice lîna, inul, cînepa, cît și promovarea punctelor gastronomice locale.

15. Promovarea identității și a mediului nostru natural. Unul dintre puncte zice așa: „Cultura românească trebuie să se impună din nou în lume, iar identitatea românească să fie respectată la nivel național și internațional”. În acest caz, vă recomand să începeți prin traducerea de cărți ale clasicilor literaturii române și distribuirea lor în librăriile din lume, fiindcă autorii noștri nu sînt cunoscuți, iar eu m-am lovit de problema asta de multe ori în activitatea mea de ghid de turism. Totuși, am găsit traduceri în limba spaniolă ale poeziilor românești, ba chiar a poveștii „Harap Alb“, pe care am cititi-o unui întreg autocar spre încîntarea spaniolilor. Hai să popularizăm cultura prin expoziții, traduceri, activitate intensă în străinătate sau acordarea de burse artiștilor români. Un ultim punct de la această secțiune este dorința de a împăduri în 10 ani 1 milion de hectare de pădure. Concluzie: un program care arată excepțional, care entuziasmează și bucură orice român care-l citește, pînă vine un cîrcotaș ca mine și începe să umble la detalii întrebînd chestii. Chestii necesare, mai ales pentru inițiatorii programului, care au un an de zile să ne convingă că tot ceea ce au scris aici este realizabil. Altfel, e doar o altă promisiune în vînt, de care noi toți avem podul plin.

Să lăsăm agricultura și să trecem la ce mă pricep, și anume la turism, să văd cum vor ei să dezvolte această ramură. Vor să perfecționeze voucherele de turism, cercetările și taberele arheologice pentru copii. Cînd spuneam în interviul acordat maestrului Ciolcan că pentru majoritatea politicienilor și a românilor activitatea turistică de aducere a străinilor în România e ceva inexistent nu m-ați crezut. Păi turiștii străini veniți aici sînt cel mai important vector de popularizare a României, de ameliorare a imaginii sale în lume și o sursă importantă de valută adusă aici. Asta ar trebui să dezvoltați în primul rînd, nu voucherele de vacanță, fiindcă oricum majoritatea românilor vor să voiajeze „afară”, nu în România.

UE, spre austeritate și militarism sub supraveghere germană

Decizia guvernelor de a închide economiile în timpul pandemiei de covid-19, iar apoi cel mai mare șoc energetic din ultimii 50 de ani, cauzat de sancțiunile impuse Rusiei, au făcut ca statele UE să ajungă la deficite foarte mari, o situație asemănătoare cu cea de după criza financiară din 2008.

Ca și în timpul crizei precedente, guvernele le cer cetățenilor să achite nota de plata rezultată din crizele generate sau scăpate de sub control de elite. Liderii UE se pregătesc să impună noi cure de austeritate în statele membre. La finalul lunii aprilie, Comisia Europeană a propus revenirea la politica de reducere a cheltuielilor, care fusese relaxată la începutul pandemiei. Se va aplica din nou scrupulos Pactul de Creștere și Stabilitate, un mecanism menit să impună neoliberalismul în Europa, un corset care pe cît de mult incomodează guvernele, pe atît de mult le ușurează munca, pentru că aceste reguli sînt permanenta justificare a reducerilor de cheltuieli.

De anul viitor, UE va reveni la regula care impune cheltuieli de maximum 3% peste ceea ce guvernele colectează prin taxe și prin alte venituri la buget. Apoi, țările UE nu ar trebui să aibă o datorie publică mai mare de 60% din PIB, din valoarea tuturor bunurilor si serviciilor produse de-a lungul unui an. În 2020, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, le-a transmis guvernelor statelor UE ca pot cheltui ,,atît cît au nevoie”, iar Banca Centrală Europeana a sărit in ajutor cu un program de cumpărare de obligațiuni în valoare de o mie de miliarde de euro, pentru a ajuta guvernele să-si finanțeze deficitele. Iar la cele de mai sus s-a adăugat apoi fondul de reziliență și redresare al UE, în valoare de 750 de miliarde de euro. Se vorbea atunci despre un moment unic în istoria proiectului european – un pas mare către crearea unei federații europene, în care povara datoriilor se împarte între toate statele membre.

Ser pare că nu există criză suficient de mare pentru a conduce UE spre o integrare deplină. Nu s-a întîmplat asta și nici nu se va întîmpla, pentru că au reapărut conflictele între statele îndatorate (în special cele de la periferia UE) și cerberii disciplinei fiscale, în frunte cu Germania.

,,Și mai important, o analiză atentă poate evidenția adevărata natură a UE. Integrarea economică și monetară europeană este un proiect fundamental antidemocratic, unul care este menit să scoată politica economică de sub controlul electoratului. Statele care rămîn fără monedă proprie nu mai au de ales decît să aplice politicile dictate de noua organizație ce emite monedă – UE –, indiferent de existența sau nu a unui mandat democratic. Vreme de cîțiva ani, statele din zona euro au părut că-și regăsesc o formă a suveranității, în sensul că guvernele își puteau alege politicile bugetare fără a simiți amenințarea Băncii Centrale Europene și a Comisiei Europene. Însă revenirea la vechile reguli a fost doar o chestiune de timp. Comisia se pregătește să revină la regulile Pactului de Creștere și Stabilitate din 1997 și la raportul dintre deficit și PIB stabilit prin Tratatul de la Maastricht, în 1992”, scre jurnalistul Thomas Fazi, pentru UnHerd În acest moment, nu mai puțin de 24 de state UE nu îndeplinesc aceste criterii, iar printre ele se numără Italia, Franța, Belgia, Grecia, Spania. Toate aceste țări trebuie să realizeze o reducere a deficitului bugetar cu minimum 0,5% din PIB în fiecare an, iar în unele cazuri reducerea ar trebui sa fie de 1,5%.

La fel ca și în criza austerității de la începutul anilor 2010, Germania este în fruntea statelor ce doresc impunerea acestor măsuri care duc la creșterea șomajului, la erodarea statutului bunăstării și la sărăcirea unor segmente mari ale populației. Atunci, pînă și FMI a recunoscut că experimentul impus de

birocrații nealeși de la Bruxelles și de la Banca de la Frankfurt a fost un eșec de proporții. În plus față de contextul din urma cu un deceniu, astăzi avem de-a face cu paradox – UE sfătuiește guvernele statelor membre să reducă cheltuielile, cerîndu-le în același timp sa-și majoreze bugetele pentru Apărare pentru a ajunge la cel puțin cei 2% din PIB pentru care și-au luat angajamentul statele NATO. O asemenea măsură va apăsa pe state care au deja deficite importante: Italia are un buget al Apărării de 1,4% din PIB, Spania are un budget al Apărării de doar 1% din PIB, iar Portugalia, de doar 0,8% din PIB.

Comisia Europeană a anunțat recent un plan de miliarde de euro (din contribuția statelor membre) pentru a spori producția europeană de muniție, care urmează să fie trimisă în Ucraina. Europa trebuie ,,să treacă la economia de război”, apunea comisarul European Thierry Breton. Cu alte cuvinte, ,,statelor europene li se va cere în curînd să își reducă programele sociale și investițiile cruciale în sectoare ce nu au a face cu apărarea, pentru a finanța noua economie de război a Europei. Am putea numi asta austeritate militară, iar totul are loc în contextul în care UE este tot mai subordonată politicii externe americane”.

,,Toate acestea indică o revenire a Germaniei în calitate de «jandarm economic» al UE. În ultimul an, Germania a încercat să-și redefinească rolul în contextul mișcărilor tectonice provocate de războiul din Ucraina – în special în contextul pivotării Europei de la Vest spre Est. Poate că Germania și-a găsit deja un rol – revenirea la relația specială cu SUA, în calitate de principal interpus al Washingtonului în Europa Occidentală.

Combinația de austeritate, revigorare a hegemoniei germane și militarism agresiv face ca Europa din deceniul ce a trecut să pară benignă și confirmă vechea idee că atunci cînd este vorba despre UE este întotdeauna loc de mai rău”, încheie Thomas Fazi.

CĂLIN MARCHIEVICI (cotidianul.ro)

„Iubire pentru țara natală, dragoste pentru libertate“ (I) – Helmut Kohl, cel care a unit Germania și a creat Uniunea Europeană –

Germania modernă este locomotiva economiei europene și liderul recunoscut al Uniunii Europene (UE). Dar la începutul anilor 1980, Republica Federală Germania (RFG) era doar o țară între statele vest-europene, iar Cortina de fier și-a separat ținuturile estice timp de mulți ani, devenind apoi Republica Democrată Germană (GDR). În acei ani, puțini credeau în ascensiunea economică iminentă a Germaniei și puțini sperau că în viitorul apropiat țara și oamenii ei se vor uni. Excepția a fost Helmut Kohl. Un politician energic și ambițios, care a preluat funcția de cancelar al Germaniei în 1982. Nu numai că a făcut din nivelul de trai al germanilor un exemplu pentru întreaga lume, dar a și concretizat visul a milioane de compatrioți despre reunificarea țării. În cei 16 ani în care s-a aflat la conducerea Germaniei a obținut o creștere fără precedent în economie, a unit o țară divizată și a devenit unul dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene.

În jurul orei 19:00, pe 9 noiembrie 1989, Günter Schabowski, membru al Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Unității Socialiste din Germania de Est (SED), a promulgat noi reguli pentru călătoria liberă a cetățenilor RDG în străinătate. Înainte de aceasta, est-germanii trebuiau să obțină nu numai permisiunea sub formă de viză pentru a intra într-un alt stat, ci și permisiunea de a părăsi propria țară. Întrebat de un jurnalist despre cînd vor intra în vigoare modificările, acesta a răspuns: „Imediat, fără întîrziere”. Cîteva minute mai tîrziu, la 19:05, Associated Press a publicat o știre senzațională cu titlul „GDR deschide granițele”. Aflînd acest lucru, mii de germani de ambele părți ale Zidului Berlinului s-au îmbulzit spre graniță. Curînd, o mulțime uriașă s-a adunat la punctele de control. Polițiștii de frontieră, care nu se așteptau la un asemenea aflux de oameni, fără să primească vreo instrucțiune, au decis în cele din urmă deschiderea frontierei. Fotografii cu berlinezi plîngînd de bucurie, alergînd prin Poarta Brandenburg, îmbrățișînd polițiștii de frontieră, au fost făcute publice în întreaga lume.

La 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului, care împărțise nu numai orașul, ci întreaga Germanie timp de mai bine de un sfert de secol, s-a transformat întrun monument al Războiului Rece. La mai puțin de un an mai tîrziu, țara s-a reunit în sfîrșit. Totuși, bărbatul care a împlinit visul pe termen lung al germanilor în acea zi, chiar și ani mai tîrziu, și-a amintit cu neliniște acele evenimente. Situația, cînd mulțimile de est-germani s-au revărsat în Berlinul de Vest, era de fapt extrem de tensionată. Reunificarea celor două Germanii a fost într-adevăr o sarcină foarte dificilă. Dar Helmut Kohl, în ciuda multor dificultăți, a reușit să finalizeze acest proces în mod pașnic, evitînd multe conflicte.

Generația Perdanților

dintr-un mediu țărănesc, erou al Primului Război Mondial, credea în munca asiduă, ordinea fermă și slujirea fidelă a statului. Un proprietar conservator, pedant și extrem de harnic, tatăl lui Helmut a economisit literalmente la orice. De exemplu, nu a intrat niciodată într-un pub și alegea să bea bere numai acasă deoarece era mai ieftin. Mama viitorului cancelar, Cecilia Kohl, a urmat principiul german al celor trei „K”: kinder, kuhe, kirche – copii, bucătărie, biserică. Ea a născut trei copii, dintre care cel mai mic era Helmut. În viitor, imaginea mamei este cea care va influența alegerea partenerei sale de viață.

Al Doilea Război Mondial nu a ocolit familia Kohl. Fratele mai mare al lui Helmut a murit pe front, iar în primăvara anului 1945, la vîrsta de 15 ani, el însuși a fost înrolat în organizația Tineretul hitlerist. Nu a trebuit să lupte, dar a participat la stingerea incendiilor, curățarea molozului, ajutorarea răniților. Odată cu sosirea aliaților, adolescenții au fost trimiși acasă, iar Helmut a mers 400 de kilometri pe jos pentru a se întoarce în orașul natal.

Germania de după război a fost un loc extrem de neatractiv. Devastată de ostilități, distrusă și împărțită de aliați în zone de ocupație, țara a fost și ea în fruntea Războiului Rece. Cu toate acestea, tocmai în această perioadă dificilă s-a deschis o fereastră de oportunitate în Germania pentru oameni ambițioși și energici. „Noi, germanii, am învățat lecțiile istoriei. Sîntem un popor iubitor de pace, iubitor de libertate. Pentru noi, dragostea pentru țara natală, dragostea pentru libertate și spiritul de bună vecinătate sînt mereu legate între ele”, declara Helmut Kohl, viitorul cancelar al Germaniei.

Micul Führer

Întors de la serviciul militar, tînărul Helmut și-a ajutat familia. A lucrat ca muncitor pe un șantier, a crescut iepuri, a prins raci – toate doar pentru a cîștiga bani pentru mîncare. În anii adolescenței s-au remarcat trăsăturile distinctive ale caracterului său: inițiativa și spiritul de întreprinzător, dorința de conducere și capacitatea de a gestiona relațiile interumane. Biografii lui Helmut Kohl au remarcat că, în calitate de școlar, s-a arătat ca „un mic Führer”.

se conturau părerile sale asupra chestiunii germane. Germania la acea vreme trecea prin așa-numiții ani zero. Devastată de război, împărțită în patru zone de ocupație, țara a fost de fapt lipsită de orice statalitate. În plus, societatea germană a experimentat amărăciunea înfrîngerii și un sentiment de vinovăție pentru crimele comise în anii războiului. Și în aceste condiții, fondatorul Partidului Social Democrat din Germania (SPD), Kurt Schumacher, începe să vorbească despre necesitatea reunirii Germaniei. „Din punctul de vedere al social-democrației, reunificarea este mai urgentă și mai importantă pentru lume (...) decît orice formă de integrare a uneia dintre părțile Germaniei cu alte țări europene”, declara Kurt Schumacher, fondator al SPD. Mai mult, numeroși politicieni germani l-au certat, l-au acuzat de inoportunitatea și chiar agresivitatea unor astfel de declarații, dar Kurt Schumacher a petrecut zece ani în lagărele de concentrare ale naziștilor pentru convingerile sale și nu a considerat necesar să se adapteze la situația de după prăbușirea regimul hitlerist. Acest patriotism înflăcărat și dorința de a vedea Țara Mamă unită l-au inspirat pe încă foarte tînărul Helmut. În același timp, trebuie remarcat faptul că astfel de sentimente nu erau populare în rîndul germanilor la acea vreme. Societatea era dominată de dorința de a uita toate ororile celui de-al II-lea Război Mondial, ca un vis urît. Calea de ieșire din acest dezastru moral și economic pentru milioane de germani a fost munca grea, care a dat roade cît de curînd. Datorită reformelor lui Konrad Adenauer și a Planului Marshall american, pînă la mijlocul anilor 1950, Germania a reușit să depășească principalele consecințe ale războiului și să construiască o nouă economie. În același timp, primul cancelar s-a remarcat printr-o atitudine destul de calmă față de foștii membri ai NSDAP și de munca lor în guvern. Este suficient să spunem că la scurt timp după crearea Ministerului de Externe german, două treimi dintre angajații acestuia erau foști funcționari ai celui de-al Treilea Reich. Cu toate acestea, Adenauer a explicat că nu ar fi fost capabil să creeze un aparat de stat performant dacă nu s-ar fi bazat pe oameni cu experiență, dintre care mulți erau într-adevăr colegi de partid ai lui Hitler. Exemple de astfel de politicieni germani influenți de la sfîrșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950 au devenit un punct de referință pentru Helmut Kohl, în viitorii ani ai carierei sale politice. Pe de o parte, patriotismul necondiționat, încrederea în valorile tradiționale germane și dorința de a uni Germania. Pe de altă parte, o atitudine echilibrată față de trecut și refuzul de a rescrie istoria. Mai întîi la Frankfurt, apoi la Universitatea Heidelberg, a studiat istoria, știința politică, filosofia și dreptul. A fost atras de activitățile politice și de partea practică a istoriei, așa că a participat activ la discuții, dezbateri, și-a perfecționat abilitățile de retorică și persuasiune.

Helmut Kohl s-a caracterizat întotdeauna ca fiind un reprezentant al generației post-hitleriste, subliniind că opiniile și convingerile sale s-au format după prăbușirea celui de-al Treilea Reich. Iar ideea aici nu a fost doar respingerea ideologică a nazismului. Generația posthitleriană a crescut într-o Germanie sfîșiată de război, a divizat și și-a căutat locul în lume, respingînd ideologia care a condus țara la dezastru, dar în același timp bazîndu-se pe experiența de viață și pe principiile părinților și bunicilor lor. Helmut Kohl s-a născut într-o familie catolică, în Ludwigshafen, în regiunea Renania-Palatinat, aflată în partea de sud-vest a țării. Tatăl viitorului politician, Hans Kohl, a fost un oficial al departamentului financiar. Provenit

În 1946-1947, Helmut Kohl face primii pași în politică. El se alătură partidului conservator Uniunea Creștin Democrată (CDU), fondat de primul cancelar al RFG, Konrad Adenauer, și ia parte activ la crearea și activitatea organizației locale de tineret. În același timp,

Deja un politician important, Helmut Kohl a acționat ca un aliat al poporului. Pentru aceasta, a fost adesea criticat și ridiculizat de adversarii săi. În realitate, a primit o educație excelentă și chiar a susținut o disertație despre dezvoltarea politică postbelică a regiunii sale.

În paralel cu activitatea științifică, Helmut Kohl și-a construit activ o carieră politică. La 29 de ani, a devenit președinte al filialei locale a CDU și membru al parlamentului local, Landtag. Cinci ani mai tîrziu, s-a alăturat consiliului federal al CDU, iar încă cinci ani după aceea, în 1969, a devenit prim-ministru al RenaniaPalatinat și, în același timp, a preluat funcția de vicepreședinte al consiliului federal al CDU. Mai mult, ca prim-ministru, l-a înlocuit pe cel mai influent politician pe plan local, Peter Altmaier, care a condus regiunea timp de 22 de ani.

(va urma) N.K.

Doza de sãnãtate

Înțelege-ți corpul, spiritul și sufletul

„Schimbă-ți gîndurile și îți vei transforma viața” – spune o veche zicală. Indiferent de domeniul de activitate în care activăm, atunci cînd lucrurile nu mai funcționează în parametri optimi, ne situăm la o răscruce, punct în care sîntem nevoiți să luăm anumite hotarîri. Astrologia, o știință care are la bază matematica, ne anunță că, după 27 de ani, planeta Saturn se reîntoarce în Pești. Planeta Saturn are mare legătură cu trecutul nostru din viața actuală dar și din alte vieți. Nu trebuie să construim ziduri în jurul nostru (nici măcar din gînduri), deoarece ne vom simți izolați. Putem alege, în schimb, să construim o punte prin verbalizarea lucrurilor care ne-au supărat. Următorii ani sînt prielnici pentru a ieși din confortul emoțional, a învăța să ne arătăm și să ne împărtășim emoțiile, chiar dacă în ochii celorlați facem ceva greșit. Planeta Saturn în Pești ne îndeamnă la o curățire spirituală, astfel că vom fi nevoiți să punem un accent deosebit pe modul în care ne raportăm la sănătatea noastră, cum ne odihnim, cum ne încărcăm „bateriile” și cum trăim conduși de iluzii.

Este foarte important să alegem să trăim un stil de viață echilibrat, să cultivăm bunăvoința și empatia, credința, respectarea legilor umane și universale.

O istorie a farselor (302)

Legenda „vindecătorului și nemuritorului“

Conte de Saint-Germain

Unii spun că acest aventurier şi alchimist misterios din Secolul al XVIII-lea încă mai trăieşte, ori în carne si oase, ori într-o formă mai eterică. Oricum, el trăieşte în legende, împreună cu ceilalţi mari şarlatani contemporani, precum Casanova şi Cagliostro. Apărînd pentru prima dată în cadrul societăţii vieneze în jurul anului 1740, originea sa rămîne un mister. Este posibil să fi fost fiul unui perceptor născut în cea 1710 şi să fi învăţat arta giuvaiergeriei la curtea şahului Persiei. Un bărbat atrăgător, înconjurat mereu de femei şi îmbrăcat totdeauna în negru, el ştia cum să facă o impresie bună, purtînd diamante pe degete şi pietre preţioase în buzunare, în loc de bani. Avînd reputaţia de a fi reuşit să distileze elixirul vieţii, nu mînca niciodată în compania altcuiva, dar lua cîte o înghiţitură de apă în timp ce alţii se îndopau cu bunătăţuri. Se spunea, de asemenea, că este un vindecător... şi un nemuritor.

Această legendă a început la Paris în cadrul unui dineu dat de contesa von Georgy, soţia ambasadorului francez la Veneţia în anii 1670. Auzind numele de Saint-Germain, aceasta a declarat că şi-1 aminteşte de undeva. Oare tatăl lui fusese la Veneţia? Nu, a spus contele, el însuşi vizitase acest oraş; şi îşi amintea de contesă ca o tînără încîntătoare. Dar era imposibil, a răspuns ea, bărbatul pe care îl cunoscuse avea atunci cel puţin patruzeci şi cinci de ani.

– Madame, a declarat contele, eu sunt foarte bătrîn – după care i-a povestit în detaliu acea întîlnire.

– Sunteţi un bărbat extraordinar! a ţipat doamna în vîrstă. Un diavol!

– Să nu folosim astfel de nume! a exclamat el şi, tremurînd aparent de groaza ce-1 cuprinsese, părăsi încăperea.

Pentru a menţine vie legenda ce se crea în jurul său tot mai rapid, a lăsat să se înţeleagă că, personal, cunoscuse Familia Sfîntă: că participase la nunta de la Canaan; şi că „am ştiut mereu că Christos va sfîrşi rău“. El a fost cel care, la consiliul din Niceea în anul 325 d.Chr. înaintase propunerea de canonizare a Anei, mama Fecioarei Maria. Desigur, el nu pretindea că are vreo misiune spirituală; doar binele omenirii. Poate de aceea a început să lucreze ca spion pentru regele francez Louis al XV-lea.

Mutîndu-se la Londra în anul 1743, a fost arestat doi ani mai tîrziu (anul în care a avut loc răscoala iacobinilor în Scoţia) pentru posesiune de scrisori în favoarea iacobinilor. Insistînd că acestea făceau parte

Trebuie să înțelegem că trăim secundă de secundă sub controlul cerului și, chiar dacă uneori considerăm că facem totul în ascuns, viața ne va demonstra că nu este așa.

Saturn are o influență foarte puternică asupra noastră și, dacă ne aliniem principiilor lui, ne va răsplăti. Indiferent dacă conștientizăm sau nu, acest tranzit sturnian ne poate ajuta să ne eliberăm de poverile și de bagajele karmice. Lecția cea mai profundă pe care trebuie să o învățăm este că mai devreme sau mai tîrziu trebuie să renunțăm la egoism, la temeri, la victimizări și să cooperăm cu voința divină.

Ascultați-vă corpul, care este ca un fel de manager al dumneavoastră. El funcționează 24 de ore zilnic, atîta timp cît sîntem treji, dar și în timpul somnului. El ne dă puterea de care avem nevoie, dar și relaxarea. Este important să ne detoxifiem energetic periodic, să ne alegem un loc în care să putem intra în contact cu natura, să îi mulțumim corpului pentru tot ce face pentru noi și să conștientizăm ce îi lipsește. Cu cît vom face asta mai des, cu atît mai mult îl vom înțelege și îi vom respecta dorințele și necesitățile. În cazul

dintr-o înscenare pusă la cale împotriva sa, a fost eliberat. Politicianul englez Horace Walpole scria că „el nu ne va spune cine este sau de unde vine, dar mărturiseşte că nu îşi foloseşte numele adevărat. Cîntă şi interpretează la vioară minunat, este nebun şi nu prea are bun-simţ“.

Mai tîrziu, lucrînd deschis pentru Louis al XV-lea, îl întîlneşte la Haga pe Casanova, care îl considera un şarlatan, dar unul „extraordinar”. Decăzînd din graţiile regale, se refugiază în Anglia, apoi în Olanda. Luînduşi numele de contele Surmont, strînge bani pentru a construi fabrici de vopsele, după care dispare cu o întreagă avere şi reapare în Belgia ca marchizul de Montferrat. Ajunge în Rusia ca generalul Welldone şi, pentru un timp, devine consilier de rang înalt la curtea imperială. În anul 1774, la Nürnberg, neputînd rezista tentaţiei de a-şi schimba identitatea, se travesteşte întrun prinţ din Transilvania pe nume Rakoczy, dar nu reuşeşte să-l convingă pe margraful de Brandenburg să finanţeze noi experimente alchimice. În 1776 suferă o lipsă asemănătoare de noroc la curtea lui Frederic cel Mare. Moare în Hesse, în anul 1784, în timp ce construia o nouă fabrică de vopsele.

Sau nu a murit? Cine era, de fapt, Contele de Saint-Germain? Mai mult de patru decenii, cu multe deghizări şi la fel de multe profesii (vindecător, alchimist, bijutier, diplomat, vopsitor, muzician, pictor, lingvist) le-a provocat confuzie tuturor celor care l-au întîlnit. Contele Warnstadt îl numea „cel mai complet şarlatan, clovn, guraliv ingenios, pişicher, vorbă-goală şi escroc“. Contele Alvensleben scria: „Vanitatea excesivă este cauza principală care îi impulsionează întregul lui mecanism“. Dar Voltaire declara: „C’est un homme qui ne meurt jamais et qui sait tout“ (Este un om care nu moare niciodată şi care ştie totul) şi ultimul său protector, prinţul Charles de Hesse-Cassel, îl numea „probabil unul dintre cei mai de seamă înţelepţi care au trăit vreodată“.

Registrele parohiale păstrează în scris decesul contelui, dar mitul imortalităţii sale a rezistat în timp. Mulţi au afirmat că l-au văzut în Wilhelmsbad în anul 1785, unde se pare că a avertizat-o pe Maria Antoaneta de iminenta revoluţie franceză; şi în 1789 şi-a vizitat prietena, Madame d’Adhemar, care observa că SaintGermain arăta tot ca un bărbat de patruzeci şi şase de ani. Şaizeci de ani mai tîrziu, Madame Blavatsky îl amintea ca pe unul dintre „maeştrii ascunşi“ ai sistemului teozofic; în timp ce, mai recent, în 1972, parizianul Richard Chanfray afirma la televiziune că el însuşi este Saint-Germain. (va urma)

STUART GORDON

anumitor probleme de sănătate, cu ajutorul gîndirii pozitive, putem intra în contact cu organul bolnav. Este dovedit științific faptul că gîndirea pozitivă ne ajută să eliminăm stresul din celulele corpului, dîndu-i șansa să se refacă.

Medicina energo-informațională este o medicină modernă, blîndă, care se bazează în diagnosticarea enegetică și în tratamente pe informația energetică a pacientului, în scop terapeutic. Este o disciplină care are rădăcini în medicina alternativă chineză, de mii de ani, adaptată tehnologiei moderne a Vestului. Fiecare terapie este personalizată, în funcție de energia corpului, care astăzi poate fi măsurată; blocajele energetice dispar, corpul recîștigîndu-și balanța energetică. Procesul de autodistrugere a corpului este astfel întrerupt, iar cel de autovindecare activat.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății Naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Uzuale

ORIZONTAL: 1) Bun rămas de la părinți (pl.); 2) Operații de întărire; 3) Tradus în scrieri vechi – Amorul propriu al nevestelor; 4) O porțiune de teren stîncos – Expresii entuziaste într-un proces verbal; 5) Prinse-n șuruburi! – A duce în spinare – Acul din zicală!; 6) A realiza o sarcină... grea – Viață de viitor în lumea tăcerii (pl.); 7) Atmosferă încinsă (pl.); 8) Statul pe nisip – Deschizătoare de drumuri; 9) Tip de joasă frecvență – Tot un drac; 10) Studii de bază.

VERTICAL: 1) Se zice la intrare; 2) A pune parafa – Loc de plajă pe litoral; 3) Apare uneori în spectacol – Dată ca titlu informativ; 4) Autorul articolelor; 5) Inimă de titan! – Puse la curent; 6) Tînăr de viitor – Creierul munților; 7) Umplutură de tort! – Atac la sol – Dusă la arat!; 8) Intrare în casă – Perdea vaporoasă; 9) Arde pămîntul – Gura lumii; 10) Acord de principiu.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DISFUNCȚII”

1) INCHIPUIRE; 2) NEA – SLINOS; 3) ESTETA – UT; 4) STAR – NOMAD; 5) TARAGANARI; 6) EVADA – IN – R; 7) TI –ITARASI; 8) ILICITI – IJ; 9) CITAT – CURA; 10) ETATIZA – ET.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XI)

– Atît de multe lucruri se vor întîmpla în 20 de ani? Păi asta e grozav! Dar atunci de ce s-au revoltat românii contra Partidului Comunist, dacă acesta a construit atîtea și a dezvoltat România?

– Fiindcă între 1980 și 1989 Nicolae Ceaușescu a avut ideea de a porni patru proiecte naționale foarte mari: finalizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, Construirea Metroului din București, a Casei Poporului – care va deveni a doua clădire din lume ca mărime – și plata întregii datorii externe. Pentru toate astea, efortul economiei a fost unul imens, plus că tot ceea ce produceam se exporta, ca să obținem dolari cu care să plătim datoria. Din acest motiv, se vor raționaliza mîncarea, energia electrică, motorina, hainele, cam totul și românii vor suferi de frig iarna în case, vor sta la cozi imense pentru mîncare sau benzină. Așa se face că, în 1989, cînd datoria externă a fost achitată, Canalul, Metroul și Palatul Parlamentului finalizate, președintele american de atunci, împreună cu cel sovietic, au căzut de acord să înceteze războiul ideologic – sau Rece, cum i s-a mai spus – și statele socialiste să iasă din sfera de control sovietică. Această înțelegere a făcut posibilă reunificarea Germaniei și căderea regimurilor comuniste în toată Europa de Est.

Cînd Iulia începu să vorbească, Tudor, rămas în picioare, începu să se plimbe încet prin cameră, iar cînd fata își termină de depănat povestea, se afla așezat pe un scaun cu brațele încrucișate, cu bărbia lăsată în piept ascultînd atent. Ridică privirea din pămînt, veni spre Iulia și, așezîndu-se lîngă ea, întrebă:

– După aceea ce-a mai fost?

– După Revoluție?

– Da.

– Păi ce să fie? România a devenit membră NATO, partener de încredere al americanilor și parte a Uniunii Economice Europene – răspunse Iulia, hotărîndu-se ca, deocamdată, să treacă sub tăcere distrugerea industriei și a tot ceea ce se construise în anii ʼ60 - ʼ80, ca să nu-l demoralizeze pe Tudor prea tare.

– Devenim membru NATO? Aliații americanilor? Serios? – întrebă el gînditor.

– Serios.

– Deci n-a fost totul în zadar... cugetă cu voce tare.

– Ce să fie în zadar? – fu rîndul Iuliei să se mire.

Tudor se trase mai lîngă ea și-i spuse în șoaptă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit:

– Un vecin de-al meu din sat, de la Panduru, a făcut parte din gruparea de partizani „Haiducii Dobrogei”. A scăpat de Securitate și acum se ascunde pe undeva.

– Da? Wow, ce tare! se bucură Iulia. Înseamnă că peste 2 ani, vecinul tău o să fie liber, fiindcă în 1964 se va da amnistie generală.

– Nu-mi spune! – zise Tudor.

– Da, da, chiar așa e!

– Totuși, am atîtea să te-ntreb.

– Foarte bine, mă poți întreba, dar hai să mergem prin apropiere să mîncăm, că mi-e foame. E vreun restaurant pe aici?

– Da, sînt vizavi de Hotel Nord niște grădini de vară unde putem merge, spuse băiatul.

– Atunci, hai, dar mai întîi trebuie să mă îmbrac, spuse Iulia și se duse la ea în cameră.

Reveni peste 15 minute, schimbată complet: purta o rochie galbenă cu buline negre la care asortase una din noile perechi de pantofi și, desigur, lăsa în urmă o dîră inconfundabilă de parfum „București”. Arăta fermecător! Tudor rămase mut de uimire, privind-o cu admirație.

– Ești vara însăși, îmbrăcată așa, spuse el zîmbind.

– Ce vrei să spui? – întrebă Iulia curioasă.

– Arăți ca o floarea-soarelui, care se întoarce mereu, privind spre soare.

– Ești drăguț, doar că eu nu pot privi spre soare, fiindcă mă orbește lumina lui.

– Atunci poți privi spre mine. Eu nu sînt așa strălucitor ca soarele.

– Nu ești strălucitor, dar ești cald și bun ca soarele –zise fata zîmbind și agățîndu-se de brațul lui.

– Atunci, hai să te duc să mănînci ceva cald și bun –încheie el făcîndu-i loc să iasă pe ușă.

Ajunseră la micile grădini de vară de lîngă Gara de Nord și luară loc la o masă. Ospătarul veni să ia comanda care incluse și tradiționalele pahare de vin roșu pentru Tudor și rosé pentru Iulia.

– Mîine ar trebui să te iau la bibliotecă să căutăm informațiile de care ai nevoie ca să te întorci acasă, deschise discuția Tudor.

– Da, așa cred și eu. Azi e 10 iulie, mîine e 11, ar trebui să ne grăbim, fiindcă e posibil ca această căutare să dureze ceva.

– O să vedem, dar pînă atunci mai spune-mi te rog despre viitor, fiindcă e clar că știi totul și nu oricine are ocazia să dea peste o sursă de informații ca tine.

– Ce să-ți mai spun? – întrebă Iulia.

– Nu știu, orice, ceva important, cum e problema asta despre care mi-ai spus aseară, cu niște rachete nucleare în Cuba....

– Da, criza rachetelor cubaneze, așa i se va spune –completă Iulia. Se gîndi apoi cîteva clipe și spuse: Da, ar mai fi ceva extrem de important.

– Ce? – se interesă Tudor.

– Cutremurul.

– Ce cutremur?

– Unul de pămînt. Mare. De vreo 7 grade pe Richter. Nu trebuie să fii în București atunci, fiindcă va fi prăpăd.

– Cînd va fi asta? – o întrebă ușor îngrijorat băiatul.

– Pe 4 martie 1977. Ar fi bine să fii în afara capitalei, fiindcă vor cădea blocuri și mulți oameni vor muri.

– Dar dacă voi locui și voi munci aici?

– Mută-te – zise Iulia.

– Unde?

– La tine la Tulcea sau la Brașov. Brașovul e înconjurat de munți și din cauza asta e protejat de cutremure.

– Atunci așa voi face, mă mut la Brașov, zîmbi el.

– Ah, și mai e ceva. Îți place fotbalul?

– Da, mă uit, dar nu sînt ceea ce se numește un microbist. De ce? – se miră el.

– Fiindcă în 1986 echipa de fotbal Steaua București va cîștiga Cupa Campionilor Europeni.

– Steaua, Steaua... se gîndi Tudor. Ia stai! Nu e vorba de CCA București, care anul trecut și-a schimbat numele în Clubul Sportiv al Armatei Steaua?

– Ba da.

– Extraordinar! Și pe cine bate în finală?

– Pe Barcelona!

– Grozav! Auzi? Tu cum de știi toate astea? Îți place fotbalul?

– Da, oarecum, am un tată microbist și de asta...

– Aha, înțeleg!

– Salut, Tudore! Ce mai faci, măi, băiatule, măi? Nu te-am mai văzut de mult! – se auzi în clipa aceea o voce masculină și de masa lor se apropie un tînăr cam de o vîrstă cu Tudor, care-l bătu amical pe umeri.

Acesta, surprins, se întoarse spre el și recunoscîndu-l se ridică în picioare strîngîndu-i mîna.

– Uite, ea e prietena mea, Iulia, o introduse el pe fată noului venit.

– Victor, mă bucur să te cunosc.

Iulia îi întinse mîna fără să se ridice de pe scaun și-i spuse zîmbind:

– Iulia, îmi pare bine.

– Auzi, Tudore, de ce nu veniți amîndoi sîmbătă seara la Silviu? Organizează un „ceai dansant”.

– Nu știu dacă venim – încercă să se scuze băiatul.

– Ei, hai, nu mai face nazuri. O să fim toți acolo și dacă tu nu vrei, am s-o rog pe domnișoara Iulia să vină ea.

Se întoarse spre fată și spuse:

– Convinge-l tu pe ursul ăsta să vină, că abia-l urnim din bîrlogul lui.

– Bine, o să încerc, răspunse zîmbind fata.

– Atunci așa rămîne, ne vedem la Silviu! Salut, Tudore, sărut mîna, Iulia – mai spuse Victor și dispăru la fel cum venise, ca un vîrtej.

Iulia începu să rîdă ușor privindu-l pe Tudor care

Romantã de învingãtor ,

Pe lîngă urma vie de lumină

Mi se strecoară dîră de parfum

Printre trăiri ea trece clandestină

Cu focul vieții modelînd în scrum

Și parcă tot mai fumegă Trecutul

Mai întreține jar de visător

Și e ciudat, îmi amintesc sărutul

De început, adînc, stăruitor...

Arteziene-sălcii văd șirag

Lacuri și parcuri, oaze dumnezeie

Bătrîna bancă, veșnic prieten drag

Pulsînd trăiri-iubire epopee...

„Trecut-au anii“ am tot repetat

Superlative-s azi diminutive

Răspund „sînt binișor“, de-s întrebat

Servesc cu nostalgii aperitive

E film sau teatru, vălmășag de vis

E un „ghiveci de viață“ dar curat

Emoțiile sînt de nedescris

Versul iubirii... lut înrourat...

Am cucerit o lume de iubiri

M-am străduit să-nving obișnuința

Și-am proiectat „zidiri din risipiri“

Părea neverosimilă dorința...

Persistă, încă, dîră de parfum

În vers înlăcrimat, de căprior

De străbunic nostalgic, de album

Dar, cîtă vreme mai există drum

Eu cînt romanța de învingător!

LIVIU ZANFIRESCU

se așeza pe scaun, în timp ce o privea contrariat și o întrebă:

– De ce rîzi?

– Chiar așa un urs ești tu, Tudore? – întrebă fata.

– Ei, da, nu prea ies fiindcă munca la bibliotecă mă istovește psihic și nu prea-mi arde de petreceri, și pe de altă parte...

– ...ei ce?

– ...nici nu-mi vine să ies singur. Așa, dacă sînt cu tine, e altceva, spuse el privind-o în ochi

– Atunci să mergem! Ce trebuie să cumpărăm?

– Nimic în mod special, însă pînă atunci mai e, și noi mîine avem treabă.

– Așa e, achiesă Iulia. Între timp veni chelnerul care le aduse mîncarea, și o vreme mîncară în liniște. Tudor termină primul, se șterse la gură cu șervețelul, luă cu eleganță paharul de vin de pe masă, îl duse la gură și sorbi o înghițitură. Apoi îl așeză înapoi și se lăsă ușor pe spătarul scaunului privind la Iulia care aduna ultimele bucățele de carne din farfurie. Simțindu-se privită, fata ridică ochii din farfurie și, privindu-l întrebătoare pe Tudor, spuse:

– Ce-i?

– Nimic, te privesc ca să mă asigur că ești reală, și tot mi se pare că visez, fiindcă nu-mi vine să cred că ai intrat în viața mea așa dintr-o dată, coborînd din acceleratul de Brașov... și, totuși, ești aici.

Iulia zîmbi, flatată de atenția pe care i-o oferea băiatul și-i răspunse:

– Da, sînt și o să mai fiu o perioadă, din păcate...

– Din păcate? Sînt chiar așa dezagreabil? – întrebă el.

– Nu, tu nu ești dezagreabil, se grăbi fata să-l lămurească. Dezagreabilă e doar situația asta care m-a dus departe de părinți și de prieteni într-un timp care nu-i al meu. Asta e tot. Tu... ești un partener cît se poate de agreabil.

– Un partener? – se bucură el.

– Ei și tu acuma – pufni amuzată fata. Un tovarăș, un prieten...

– Un tovarăș? Asta sînt eu pentru tine? Un tovarăș? – o întrebă din nou Tudor foarte serios.

(va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

A fost odată

Eurovision...

La începutul anilor ʼ50 avea loc prima ediție a concursului de muzică Eurovision. Inspirat din festivalul de la San Remo, acest spectacol al cîntecului european era, în urmă cu 40 de ani, un exemplu de eleganță și de profesionalism, la care cu toții priveam fermecați. Pe scena Eurovision au cîtat nume mari ale muzicii universale precum Celine Dion, Julio Iglesias, Olivia Newton John, Lulu, Johnny

Logan, Englebert Humperdink sau Bonnie Tyler.

În anii comunismului nu ne puteam uita la concurs fiindcă nu era transmis de către Televiziunea Română, dar după Revoluție, cînd și țara noastră a început să participe, l-am privit de multe ori, mai ales că de vreo cîteva ori am avut șanse reale să cîștigăm trofeul.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorîm!

La ora la care veți citi acest articol se vor cunoaște probabil rezultatele exit-poll-urilor de la alegerile din Turcia. După cum știți, am început să menționez în scrierile mele alegerile care vor marca anul viitor, de ele depinzînd rezolvarea multor situații internaționale. Între timp, duminică s-a desfășurat un scrutin în Turcia pentru alegerea președintelui. Vorbim despre primele alegeri importante deoarece această țară se învecinează

cu multe regiuni fierbinți ale planetei, este membră NATO și deține controlul asupra strîmtorilor din Marea Neagră. Președintele Recep Tayyip Erdogan a venit la putere în anul 2003, promițînd reformarea democratică a țării sale, lucru care s-a și întîmplat. A dorit să consolideze poziția Turciei în lume încercînd să finalizeze negocierile de admitere în Uniunea Europeană.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

Comuna Snagov, o rază de lumină într-o țară în ruină!

motto: Întrebat care e starea ideală a unei cetăți, Solon a răspuns: ,,Cetățenii să se supună conducătorilor, iar conducătorii, legilor”.

În urmă cu vreo 25 de ani, mi-am cumpărat o locuință în Comuna Snagov, satul Ghermănești, zonă care, în perioada comunistă, era considerată un fel de Paradis al clasei politice. Atunci, în Comuna Snagov oprea trenul, iar acum, nici că se mai aude... Dar mai are, oare, vreo relevanță acest lucru, acum?

Am făcut această investiție mai mult pentru curte, în București neavînd nici măcar un balcon. Mai tot timpul, mă visam citind într-un șezlong, la umbra unui pom fructifer. Cu asta în cap, îmi cumpăram din ce în ce mai multe cărți, dar iată că am ajuns să am curte, însă nu venise și mult-visatul timp liber pentru lectură. Un vecin m-a făcut să înțeleg că o casă cu curte înseamnă, de fapt, ca efort al muncii vorbind, două case sau două curți.

Așa se face că, de cînd am această proprietate, sînt veșnic ocupat. Cînd este vreme frumoasă, îmi fac de lucru în curte, iar cînd plouă sau ninge, deretic prin casă. La început, nu aveam timp de curte, pentru că băgasem locuința în renovare, dar de pomi, vița de vie, gazon... se ocupau vreo 10-15 copii din zonă, care îmi deveniseră prieteni. Iubesc nespus copiii, iar pentru că aceștia adorau ciocolata, sucul și înghețata, am făcut cu ei o alianță indestructibilă. Odată, am rugat un copilaș să-mi cumpere doi brazi mici pentru a-i sădi în curte, dar el a băgat banii în buzunar și s-a dus în cimitir, de unde a scos pomii aflați lîngă un mormînt. Alt copil mi-a adus un păr și un cireș, dar cînd s-au prins în pămînt au devenit corcoduși. Mulți din copiii aceștia erau din categoria celor săraci, cu probleme medicale, familiale, sociale etc. Un micuț de 8 ani mi-a povestit că tatăl său l-a iubit enorm, că îl punea pe umeri și-l plimba prin tot satul mîndrindu-se cu el, dar a murit la serviciu, fiind făcut scrum în timp ce lucra la un generator electric. Cumplită a fost și povestea unei familii cu 11 copii, a căror mamă, grav bolnavă, și-a dat ultima suflare în brațele lor. Șoc mare a fost și atunci cînd un tînăr de 19 ani a intrat cu motocicleta direct în zidul unui garaj din beton, cu o viteză de peste 200 km/oră. Ca o ironie a sorții, părinții care îi făcuseră cadou motocicleta i-au ridicat o statuie la locul accidentului, deși, în astfel de clipe, eu știu că se face colivă...

Revenind la casa mea aflată în renovare și curtea pe care micii grădinari mi-au umplut-o cu tot soiul de plante inadecvate, nu pot să nu amintesc că, la un moment dat, copiii m-au întrebat ce vor face ei după ce mă voi muta acolo. Ei credeau că venisem în Comuna Snagov ca să am grijă de ei și să le umplu timpul cu diverse activități. De gura lor, am cumpărat o masă de biliard din placaj, o vechitură, pe care am pus-o în curte, unde am organizat un campionat local al copiilor. Din acel moment, nu cred că a existat vreun copil din satul Ghermănești care să nu fi venit la mine în curte să joace biliard. Partidele se jucau cît era ziua de lungă, motiv pentru care mi-am pus vecinii în cap. Unii chemau poliția, iar alții ieșeau la fereastră pentru a mă întreba la ce oră este meciul dintre Gigel și Fănel.

După ce am terminat de renovat casa, am avut mai mult timp liber, și copiii erau în culmea fericirii, dar venise toamna, iar mai apoi ningea pe masa de biliard, în timp ce se disputau cele mai spectaculoase și dramatice meciuri.

(continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

A fost odată Eurovision...

(urmare din pag. 21)

De ce nu am reușit? Ei bine, de aici începe povestea. Nu știu cum era înainte de ʼ89 acest concurs dar, după intrarea în joc a „săracilor din est”, e clar că a devenit un fel de castă în care voturile se ofereau mai mult pe alianțe și prietenii decît pe merit.

De atunci am început să mă uit din ce în ce mai rar, mai ales că și calitatea participanților a scăzut de la un an la altul. Nu mai erau premiate cele mai bune melodii și voci, ci, în special, cele care proveneau din țări care aveau nevoie să primească o recunoaștere politică sau care trimiteau pe scenă personaje aparținînd noilor „trend-uri” sociale, gen femeia cu barbă și altele de acest fel. Totul a culminat cu ediția de acum doi ani, în care țării noastre i s-a interzis pur și simplu să voteze, pe motiv că, vezi Doamne, erau probleme tehnice. Ce ar fi trebuit să facă atunci TVR? Să se retragă din concurs și să nu mai participe niciodată. Ce a făcut, de fapt, Televiziunea publică? A continuat să participe, probabil fiindcă celor care o conduc le place umilința. Treaba lor.

Nici anul acesta nu am privit la minunatul concurs, dar am ascultat jumătate din cîntecul României. Nu în direct, ci pe YouTube, după ce am aflat că nu am intrat în finală. Miau stîrnit curiozitatea comentariile legate de vestimentația

și înfățișarea dubioasă a interpretului. Cum mi s-a părut prestația? Slabă de tot. Nu avea „față” de Eurovision, cum se spune, dovadă faptul că nu a intrat în finală.

Probabil vă întrebați deja ce m-a apucat să scriu despre acest festival de muzică ușoară. N-aș fi făcut-o dacă nu găseam în politico.com următorul titlu: „Zelenski – oprit din a se adresa participanților la concurs”, sub motiv că este contra regulilor evenimentului. Ce faaceee? Cum adică este contra regulamentului? Dar cînd a vorbit la Oscar nu a fost la fel? Că tot un festival era. Sau cînd intra și vorbea la orice spectacol sau concurs sau campionat european de sport –acolo cum se putea? Acum nu se mai poate? Păi cum așa? Nu mai e cel mai tare om de pe planetă? Se pare că nu.

Să vedem ce scriu cei de la Politico: „Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a fost împiedicat să vorbească la finala din acest an a concursului de cîntece Eurovision, a declarat organizatorul festivalului. «Una dintre pietrele de temelie ale concursului este natura apolitică a evenimentului», a declarat Uniunea Europeană de Radiodifuziune (EBU), organizația care reunește zeci de radiodifuzori publici și operează Eurovision, într-un comunicat joi seară. Decizia a fost luată de conducerea EBU, nu de membrii săi, a adăugat acesta”. Mari ipocriți și aștia de la EBU cînd vorbesc de „natura apolitică a evenimentului”. De parcă nu s-ar fi cîștigat unele trofee tocmai ținînd cont de interesele geopolitice de moment. Cel mai recent exemplu fiind chiar Ucraina, care s-a încoronat

Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorîm!

(urmare din pag. 21)

În primii doi ani ca prim-ministru (funcție pe care a ocupat-o între 2003 și 2014), el a adoptat mai multe reforme democratice decît au reușit predecesorii săi în două decenii.

De asemenea, a făcut țara mai bogată, luînd controlul asupra economiei din mîinile forțelor armate și ale unei mici elite cu sediul la Istanbul. În toată țara, economia a crescut rapid pe măsură ce orașele de provincie obscure, care l-au votat în masă, s-au dezvoltat în centre globale de producție. De asemenea, reputația lui a crescut și în afara Turciei. Ca politician islamist care a preluat puterea după decenii de guvernare secularistă, el a avut o abordare pe care mulți din Occident au salutat-o inițial; „Religia nu ar trebui să interfereze cu problemele guvernamentale”, spunea Erdogan la acea vreme.

Odată cu haosul post-invazie care a cuprins Irakul vecin în 2003, el a oferit o alternativă aparent convingătoare. Tony Blair și alți lideri occidentali l-au văzut ca o dovadă binevenită că democrația liberală și islamul pot coexista. În 2005, Turcia a deschis în sfîrșit discuții oficiale privind aderarea la Uniunea Europeană. Dar îmbrățișarea caldă a Occidentului s-a răcit – Europa fiind parțial de vină. Ei bine, de aici au început problemele, fiindcă guvernul de la Ankara a răspuns cu aceeași monedă, începînd să folosească partea urîtă a naționalismului turc, odată ce s-a dovedit că Europa nu era interesată să-i pună cererea de aderare la UE pe vreun fel de cale rapidă. A devenit clar, la începutul erei Erdogan, ales președinte al Turciei în 2014, că promisiunile făcute de o generație de politicieni europeni erau ignorate de următoarea: Nicolas Sarkozy și Angela Merkel erau mult mai sceptici cu privire la locul Turciei în Europa. Un Cipru divizat devenise, de asemenea, parte a UE, iar guvernul cipriot grec era hotărît să blocheze aderarea turcă la fiecare încercare, cu excepția cazului în care își recîștiga controlul asupra autodeclarării republicii turce din nordul insulei. Rezultatul net a fost că cererea de aderare a Turciei nu a avut nici o șansă de a face progrese, iar negocierile s-au oprit. Respingerea în Europa l-a înfuriat pe Erdogan și i-a rănit mîndria. Tactica lui de a farmeca Occidentul a luat sfîrșit brusc, adoptînd, în schimb, o mentalitate de „noi împotriva lumii”, din ce în ce mai intolerantă la orice fel de opoziție.

Dacă observați, cam asta se întîmplă în lumea noastră occidentală, cu conducătorii care vor să stea în picioare și să obțină avantaje cît mai mari pentru țara lor: Occidentul și SUA nu le permit să se ridice decît dacă sînt modificați pe Patul lui Procust și în măsura în care nu le pun lor în pericol jocurile. În cazul de față e vorba de Turcia, adică de o economie solidă, armată numeroasă, o țară cu o poziție geostrategică, nu de România sau Bulgaria.

După ce a încasat toate loviturile astea, președintele turc le-a întors spatele americanilor și a cumpărat sisteme de rachete de la ruși, cu care și-a consolidat relațiile. Legătura cu Europa s-a deteriorat, devenind pur tranzacțională, UE bazîndu-se pe Turcia pentru a ajuta la oprirea valului de zeci de mii de refugiați și migranți care soseau pe țărmurile

europene în 2015. Și, în același timp, Erdogan și-a abandonat eforturile de a promova pacea cu Europa și mișcarea rebelă kurdă, PKK, și a lansat o ofensivă militară pe scară largă în zonele kurde. Din 2013, politica occidentală a Turciei a suferit o schimbare radicală și, în special, relațiile dintre Turcia și SUA s-au deteriorat ca niciodată. Amenințările și acuzațiile reciproce dintre cei doi aliați au fost prea severe și chiar nepotrivite. Turcia și SUA au adoptat poziții opuse pe o serie de probleme, de la Siria la Israel și de la Egipt la Iran. Ankara i-a acuzat pe americani că îi sprijină pe teroriștii PKK în Siria, în timp ce Statele Unite au fost extrem de critice la adresa guvernului turc în probleme de la drepturile omului pînă la tratamentul minorităților. Adevărata ruptură a relațiilor a avut loc după tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016, cînd partea turcă a acuzat SUA că se află în spatele loviturii de stat. Neextrădarea individului care locuia în Statele Unite, și arestarea și judecarea ulterioară a unor cetățeni americani în Turcia au eliminat orice posibilitate de reconciliere între părți. În ciuda avertismentelor din partea Statelor Unite, decizia Turciei de a cumpăra și instala sistemul de apărare antirachetă S-400 de fabricație rusă a dus la excluderea acesteia din proiectul de luptă F-35 de fabricație americană.

Administrația de la Washington atribuie problema așazisului islamism și ostilității guvernului turc față de Occident. De fapt, în timpul campaniei sale prezidențiale, Joe Biden s-a referit la președintele turc drept un „autocrat” într-un discurs titrat de New York Times. El a mai indicat că, dacă va fi ales, va sprijini opoziția și va lucra pentru schimbarea președintelui Turciei. Declarația a stîrnit, fără îndoială, reacții puternice în Turcia și a fost privită ca o continuare a politicii Americii de amestec în afacerile interne. Guvernul turc susține că rădăcina problemei se află în poziția antiturcă a Washingtonului și islamofobia.

Acum, după tot jocul politic al președintelui turc la nivel internațional, mai ales în Războiul din Ucraina, în care a negociat și tratatul de export al cerealelor ucrainene, dar este și în relații cordiale cu Vladimir Putin, e clar că Occidentul l-ar vrea plecat din funcție și așteaptă cu emoție rezultatul alegerilor, lucru reliefat și de titlurile din presa vestică. De exemplu, în The Washington Post a apărut un articol cu titlul „Cele mai importante alegeri din lume în 2023 vor avea loc în Turcia”, la 9 ianuarie 2023. Centrul de gîndire britanic Chatham House, pe de altă parte, a enumerat alegerile din Turcia printre „cele trei evenimente mai importante, ale căror rezultate sînt așteptate în lume în acest an”. Săptămîna trecută, revista The Economist a declarat alegerile din 14 mai din Turcia drept „cele mai importante alegeri din lume”, dedicînd coperta acestui eveniment politic. Săptămînalul francez Le Point a folosit expresia „În ajunul alegerilor, lumea își ține respirația”. Pe scurt, relațiile dintre Turcia și SUA și relațiile dintre Turcia și Occident sînt într-o stare critică. În acest context, alegerile din 14 mai 2023 au cîștigat o importanță semnificativă pentru poziția globală a Turciei Cine este însă opozantul lui Erdogan? Ne spune site-ul unHerd.com: „În trecut, cînd Erdoğan a fost nemilos, opoziția a fost fără dinți – slabă și divizată. În acest an, totuși, liderii opoziției care se certau și-au lăsat deoparte dezacordurile,

anul trecut, fix pe motive politice. Însă... surprize, surprize! Aceeași publicație citată mai sus scrie că: „«Acest lucru nu este adevărat», a declarat purtătorul de cuvînt al lui Zelenski, Sergii Nykyforov, pentru Politico. «Oficiul Președintelui nu a solicitat organizatorilor Eurovision să aprobe apariția acestuia în cadrul finalei», a spus el”.

Vestea a declanșat un mic scandal, fiindcă Ucraina e cîștigătoarea de anul trecut și britanicii au considerat că era ok ca președintele Zelenski să fie lăsat să vorbească. Că tot vorbeam mai sus despre ipocrizia EBU, să menționăm faptul că, la fel ca anul trecut, aceasta a interzis Rusiei să participe la concurs din cauza invaziei sale. În condițiile astea, în care occidentalii fac ce știu ei mai bine, adică aplică dubla măsură, sînt ipocriți, cruzi, mincinoși și mînați exclusiv de propriile interese, președintele ucrainean devine o victimă, la fel ca milioanele de cetățeni morți, răniți sau plecați în bejenie pentru un război pe care, cred eu, îl vor pierde, așa cum vor pierde și teritoriile din dreapta Niprului. De ce? Fiindcă ajutorul occidental a fost unul subțire, pentru că americanii nu se vor bate niciodată direct cu rușii, ci doar prin interpuși, așa cum au făcut și prin Vietnam, Coreea, Algeria, Egipt, Afganistan și mai știu eu pe unde și cum vor face probabil în continuare. O să vedem dacă am dreptate sau nu, însă în privința Eurovisionului, lucrurile sînt clare: nu mai e de mult cea fost și sper să nu mai fie multă vreme, fiindcă e degeaba.

uneori scrîșnind din dinți, pentru a forma o alianță din șase partide condusă de veteranul cu maniere blînde Kemal Kiliçdaroğlu. Aceasta include liberali, naționaliști și ultraconservatori, în timp ce principalul partid pro-kurd din Turcia – care ar putea cîștiga mai mult de 10% din voturile parlamentare – și-a îndemnat susținătorii să-l voteze pe Kiliçdaroğlu la președinție. Totul face parte dintr-un plan de înlocuire a guvernului unui om cu ceea ce manifestul său numește «o democrație cu adevărat pluralistă», iar contrastul cu bombasticul Erdogan nu ar putea fi mai acut. Un anunț electoral îl ilustra pe Kiliçdaroğlu stînd în umila sa bucătărie discutînd cu privire la prețul cepei.

Sondajele de opinie îl arată în general pe Kiliçdaroğlu cu puțin înaintea rivalului său, dar rezultatul va fi strîns. Opoziția trebuie să se asigure că toată țara va ieși la vot, pentru că alegerile în sine – oricît de surprinzător ar părea – ar trebui să fie relativ libere. Ieșirea la vot nu este o tradiție turcească, iar secțiile de votare sînt monitorizate îndeaproape. Prezența la vot este întotdeauna impresionant de mare. Dar, deși poate fi gratuit, nu va fi pe deplin corect. Controlul complet al președintelui asupra instituțiilor statului și dominația sa asupra mass-media nu creează condiții echitabile. Și deși baza lui politică este mai mică decît a fost cîndva, rămîne atît substanțială, cît și incredibil de loială.

Kiliçdaroğlu a spus că dorește să îmbunătățească relațiile cu Occidentul și să reia negocierile privind aderarea la UE (deși acest lucru s-ar putea dovedi incomod la Bruxelles, unde cererea Ucrainei este în frunte). Mai controversat, el vrea să repare relațiile cu Bashar AlAssad în Siria, ca parte a unui plan de trimitere a milioane de refugiați sirieni înapoi acasă. Dacă Kiliçdaroğlu va cîștiga, lumea va urmări ce va face Erdoğan în continuare. El a acumulat mai multă putere decît orice lider turc de la părintele fondator Mustafa Kemal Atatürk încoace, iar retragerea cu grație nu a făcut niciodată parte din plan. Acesta este un alt motiv pentru care aceste alegeri sînt atît de importante. Faptul că un om puternic poate fi bătut la urne va trimite un mesaj puternic că schimbarea este posibilă. Deși unii se tem de un protest de tipul celui din 6 ianuarie din partea susținătorilor lui Erdogan dacă acesta ar pierde. Sau o provocare legală, dacă există un rezultat apropiat, în instanțele a căror independență este deja sub semnul întrebării”.

La ora la care scriu acest articol, nu știu clar ce se va întîmpla, dar dacă rezultatul va fi strîns și în favoarea lui Kiliçdaroğlu, sigur se va vorbi despre fraudă și vor fi mișcări de stradă ale suporterilor lui Erdogan, lucru care se va întîmpla și dacă lucrurile vor sta invers. Avem exemplul a ceea ce s-a petrecut la ultimele alegeri americane și e clar că dacă sistemul mondial va putea influența rezultatele unor alegeri în direcția dorită, o va face. În acest sens, același site britanic citat mai sus, scrie: „Ministrul de Interne al lui Erdogan a vorbit în termeni negativi despre alegeri ca fiind o «tentativă de lovitură politică susținută de Occident». Și președintele va încerca cu siguranță să facă tot ce este necesar pentru a cîștiga, fiindcă ultimele sale mitinguri de campanie au fost pline de avertismente patriotice clare despre inamici reali și imaginați”.

Cum ar spune Nenea Iancu: „Lupta este disperată! Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorîm!”.

Comuna Snagov, o rază de lumină într-o țară în ruină!

(urmare din pag. 21)

În sinea mea, gîndeam că voi închide jucăria și că voi scăpa de balamuc, dar soluția au găsit-o micii mei prieteni: ,,Băgăm masa de biliard în casa renovată!”. Așa am făcut, dar înainte de asta, am dărîmat un zid, am unit un hol cu bucătăria, pe care am desființat-o, după care am băgat casa în altă renovare, în finisare și adaptare. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Fraților, omul ăsta a luat o masă de biliard și în jurul ei a construit o casă!”.

Cert este că ajunsesem la concluzia că lucrurile se vor schimba radical dacă voi oficializa respectiva activitate. Așa s-a făcut că am înființat un club sportiv de snooker și biliard – SNOOKER STAR CLUB SNAGOV – pe care l-am afiliat la F.R. SNOOKER (2008) și F.R. BILIARD-POOL (2010). Am absolvit școala de antrenori la sporturile cu bile și școala de arbitraj în snooker, dar nu înainte de a mă legitima ca sportiv de performanță la ambele sporturi. Mai mult, în anul 2010, am fost ales vicepreședinte al Federației Române de Biliard-Pool, funcție pe care o dețin și în prezent.

Un moment de referință al acestei povești îl constituie dorința Primarului de atunci al comunei Snagov, Apostol Mușat, Dumnezeu să-l ierte, de a mă cunoaște personal, după ce aflase de implicarea mea profundă în viața sportivă locală: ,,Măi omule, faptul că ai adunat în jurul tău acești copii amărîți, care mergeau desculți pe stradă, și ai făcut campioni din ei, mă determină să te declar un erou al acestei comune!”, vorbe care m-au făcut să lăcrimez și să-i devin un adevărat prieten.

Cu timpul, am constatat că primarul Apostol Mușat era la fel de credincios și iubitor de copii ca mine, astfel că într-o zi m-a chemat la el și mi-a spus: ,,Du-te în Casa de Cultură și alege, unde vrei tu, un spațiu în care să-ți desfășori activitatea, după care să-mi faci o listă cu tot ce-ți trebuie!”. Oare ce primar din țara asta ar folosi cu așa ușurință formula ,,unde vrei tu”?

Evident că am acceptat oferta omULUI-primar, care, în ziua de Crăciun a anului 2008, ne-a dăruit o masă de snooker și una de biliard cu accesorii, mobilier și cadouri, însoțite de următorul îndemn: ,,Să vii la mine să-ți dau bani pentru taxele de concurs ale copiilor!”, taxe pe care, pînă în acel moment, erau achitate din banii mei, la fel ca toate cadourile de Sfintele sărbători de Paști, Ziua copilului, Sfîntul Nicolae și Crăciun. Legat de aceste aspecte am o vorbă: ,,Dacă ar afla soția cîți bani am cheltuit cu această pasiune sportivă, ar divorța de șapte ori”.

Revenind la primarul Apostol Mușat, aflați că, drept mulțumire pentru ajutorul primit, după doar

cîteva luni, sportivii snagoveni au cîștigat primul lor mare premiu de nivel național: Cupa României 2009 la snooker (juniori), cu mențiunea că, în semifinalele competiției, au fost prezenți patru sportivi din echipa Snagov. De reținut că, din 2009 și pînă în prezent (15 ani), SNOOKER STAR CLUB SNAGOV a adunat în palmares 4.873 de trofee de nivel național (locul I în Județul Ilfov), plus 18 titluri de Campion Mondial, prin Gabriel Vișoiu, la trick-shots. Mai adaug faptul că, în componența acestei echipe există un Maestru Emerit al Sportului și 10 Maeștri ai Sportului, iar în centrul de competiții și antrenament din Casa de Cultură din Ghermănești se află o plachetă cu următorul înscris: ,,Această locație pentru sporturile cu bile a fost înființată prin voința, pasiunea și fermitatea Domnului Apostol Mușat, Primarul Comunei Snagov, în consens cu avizul unanim al Consiliului Local”.

Iată de ce, fără nici un dubiu, vă pot spune că - și rețineți asta - primar ca Apostol Mușat nu a existat și nu va mai exista niciodată în Comuna Snagov. Știu că aș putea fi acuzat de subiectivism, dar nici pomeneală de așa ceva. Spun asta pentru că acest om a lăsat în urma sa realizări de-a dreptul istorice. El a introdus gaze în comună, a refăcut sistemele de alimentare cu apă și canalizare, a construit o bază sportivă, a asfaltat străzi, iar drumul județean l-a modernizat complet, dotîndu-l cu trotuare pe ambele sensuri și cu o pistă de biciclete de 10 km lungime, ceea ce ar putea constitui un record național. Și dacă tot veni vorba de performanțe naționale, vă mai dau un exemplu, unic în România și poate chiar în lume. În Statutul clubului meu sportiv, la rubrica ,,Obiect de activitate”, scrie așa: ,,Organizarea unor competiții sportive axate pe jocurile de snooker și biliard, prin care copiii și tinerii din zona Comunei Snagov vor beneficia în mod gratuit de un program de pregătire supravegheat și de un sistem competițional cu reguli stricte, stabilite pe criterii de nivel internațional, toți avînd șansa de a progresa sub aspectul valoric sportiv, sub cel al educației, al moralității, al voinței și stăpînirii de sine, al relațiilor inter-umane și cel al fair-play-ului”. Da, așa scrie în Statut, și eu l-am respectat, ajungînd să trăiesc vremurile în care... SNOOKER STAR CLUB SNAGOV ESTE UNA DINTRE CELE MAI AUREOLATE ECHIPE DIN ISTORIA SPORTULUI DE PERFORMANȚĂ ROMÂNESC.

Poate acesta este și motivul pentru care următorul primar, marian oancea, a continuat să se implice profund în viața sportivă a comunei. Fiind un fost ucenic al primarului Apostol Mușat, în mandatul căruia a fost consilier local, a preluat funcția cu lecțiile învățate, cum se zice, adică ,,Să las și eu ceva în urma mea!”.

Și așa a fost... Primarul marian oancea a făcut multe lucruri bune pentru comunitatea pe care o păstorea, deși mulți îl acuzau de faptul că avea o fixație: ,,Curățenie lună în comună!”, ceea ce nu era rău deloc. Dar gura lumii e slobodă și, vorba lui Vadim Tudor: ,,Pe primul loc e-njurătura/ Ea pentru toate e un leac/ Simți cum îți umple toată gura/ O moștenim din veac în veac./ Noi «facem» și «băgăm» de-a valma/ Noi suduim neîncetat/ Iar la acest popor, sudalma/ E o religie de stat./ La treburi serioase/ Noi nu ne concentrăm destul/ Avem o somnolență-n oase/ Și-o zeflemea de prost fudul” (,,Zeflemeaua”).

Cert este că, sub genericul ,,Omul sfințește locul” (Anton Pann), domnul marian oancea și-a văzut de drumul său, trecînd cu demnitate peste mofturile și aroganța celor care aveau pretenția ,,să vină primarul să ne dea zăpada din fața porții și să ne măture curtea!”.

Acum, cînd scriu aceste rînduri, Primarul Comunei Snagov este Mihai Anghel, tipul primarului modern, cu școală, echipă și cît mai multe idealuri. Era și de așteptat ca un astfel de om să pună pe primul loc, în planurile sale, EDUCAȚIA. Așa s-a făcut că, recent, Primăria Snagov a obținut o finanțare de circa 2,7 milioane de lei pentru dotarea cu mobilier, materiale didactice și echipamente digitale a unităților de învățămînt din zonă. Mai mult, la Liceul teoretic ,,Mihail Kogălniceanu” din Snagov s-a lansat, la 24 aprilie, proiectul ,,Educație pentru viață 2022-2026”. Ținînd cont de faptul că la acest proiect, pe lîngă Primăria Snagov, participă și Asociația ,,Worldcare România”, Poliția Ilfov, cadre didactice și elevi, este evident că rezultatul final nu poate fi decît mulțumitor. Ce mai, proiectele de bun augur, în Comuna Snagov, au devenit obișnuințe la ordinea zilei. Astfel, proiectul ,,Snagov Green & Clean” a debutat la 1 aprilie, cînd, printr-o acțiune de voluntariat, s-au plantat 12.000 de puieți de stejar. De reținut că primarul Mihai Anghel continuă proiectul de reabilitare termică a blocurilor din comună, a modernizat centrala de distribuție a apei potabile și are în plan renovarea Casei de Cultură din Ghermănești, una dintre cele mai mari locații de acest fel din țară.

Despre devotamentul și ambiția domnului mihai Anghel se pot spune multe, și dau ca exemplu în acest sens răspunsul pe care mi l-a dat atunci cînd l-am întîlnit, recent, și l-am rugat să-mi acorde și mie două minute: ,,Nu pot acum, că am o mulțime de treburi” și, îndepărtîndu-se în grabă, a apucat să-mi spună doar atît: ,,Îți mulțumesc pentru înțelegere!”.

Alte comentarii fiind de prisos, nu pot decît să-I mulțumesc Bunului Dumnezeu că, atunci cînd am hotărît să mă mut ,,la țară”, am ales Snagovul, o zonă în care bezna ce stăpînește mai toată România nu a pătruns încă. Dacă nu credeți, vă invit la Snagov, dar luați și acest articol cu voi, pentru a-mi comunica, după vizită, dacă puteți elimina din el cel puțin o virgulă.

Primarul Mihai Anghel (sus, centru) în mijlocul viitorilor campioni

Fostul primar Apostol Mușat

● Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a primit în Sala Tronului a Primăriei din Aachen Premiul „Carol cel Mare“ pe anul 2023. Zelenski a numit distincția drept o mare onoare. El a declarat că se află acolo în numele ucrainenilor care luptă zilnic pentru libertate și valorile Europei. „Fiecare ucrainean ar merita să se afle acum aici”, a declarat acesta, insitînd totodată că Ucraina își dorește pace mai presus de orice, dar pacea nu poate fi obținută în conflictul cu Rusia decît printr-o victorie. Războiul din Ucraina va decide și soarta Europei, pentru că Rusia ar urmări să distrugă istoria unității europene. Rusia ar fi capabilă „de toate ororile și faptele abominabile”. Anterior, cancelarul Olaf Scholz a lăudat Ucraina și pe președintele ei pentru rezistența lor dîrză în fața trupelor ruse agresoare. „Dorința de libertate și forța de rezistență în aceste vremuri întunecate dau speranță și inspirație și lumii de dincolo de granițele Ucrainei”, a spus Scholz în discursul său de laudatio. La conducerea Ucrainei, Zelenski ar fi cel care „se implică pentru valorile Europei”. Războiul a apropiat mai mult ca niciodată înainte Uniunea Europeană și Ucraina. ● Turcia se îndreaptă spre un al doilea tur de scrutin, după ce președintele Recep Tayyip Erdogan l-a depășit pe rivalul său din opoziție, Kemal Kilicdaroglu, în alegerile de duminică, dar nu a reușit să obțină o majoritate absolută, transmite Reuters Nici Erdogan, nici Kilicdaroglu nu au atins pragul de 50% necesar pentru a evita un al doilea tur de scrutin, care va avea loc pe 28 mai, în cadrul unor alegeri considerate un verdict asupra guvernării tot mai autoritare al lui Erdogan. Votul prezidențial va decide nu numai cine va conduce Turcia, ci și dacă aceasta va reveni la o guvernare mai seculară și mai democratică, cum va gestiona criza severă a costului vieții și cum va aborda relațiile cheie cu Rusia, Orientul Mijlociu și Occidentul. Kilicdaroglu, care a susținut că va învinge în turul doi, și-a îndemnat susținătorii să aibă răbdare și a acuzat partidul lui Erdogan că a intervenit în numărarea și raportarea rezultatelor. ● După o bătălie neobișnuit de aspră, Organizația Internațională pentru Migrație organizează săptămîna aceasta alegeri pentru a stabili dacă actualul șef sau unul dintre adjuncții săi ar trebui să conducă agenția ONU. Cele 175 de state membre ale OIM se confruntă cu o alegere între a-l sprijini pe fostul ministru portughez, Antonio Vitorino, pentru un al doilea mandat sau pe adjunctul său american, Amy Pope. Mandatul este de 5 ani. OIM a fost fondată în 1951 pentru a gestiona deplasările din Europa după cel de-al II-lea Război Mondial, dar a devenit o agenție a Națiunilor Unite în urmă cu șapte ani. Cursa pentru postul de top la organizație vine într-un moment critic, pe măsură ce numărul global de migranți crește. Organismul cu sediul la Geneva este principalul actor internațional care se adresează

nevoilor a aproximativ 281 de milioane de migranți din întreaga lume, conform unei estimări pentru 2020.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

● Rusia „a pierdut deja din punct de vedere geopolitic” războiul din Ucraina și se transformă într-un stat vasal al Chinei, a declarat președintele francez, Emmanuel Macron, într-un interviu pentru ziarul Opinion, publicat duminică, relatează Associated Press. „De facto, a intrat într-o formă de supunere față de China și și-a pierdut accesul la Marea Baltică, ceea ce era critic, deoarece a determinat decizia Suediei și Finlandei de a adera la NATO”, a spus Macron. „Acest lucru era de neconceput cu doar doi ani în urmă. Deci este deja o înfrîngere geopolitică”, a mai declarat președintele Franței înaintea vizitei președintelui ucrainean Volodimir Zelenski la Paris. „Să fim clari, Rusia nu trebuie să cîștige acest război militar. Deci, depinde de noi să vedem cum să îi ajutăm pe ucraineni în contraofensiva lor și cum să pregătim problema garanțiilor de securitate în negocierile care vor avea loc inevitabil”, a spus el. „Întotdeauna am spus că, în cele din urmă, arhitectura de securitate a Europei va trebui să apere pe deplin Ucraina. Dar trebuie să aibă în vedere și neconfruntarea cu Rusia și să reconstruiască un echilibru durabil de forțe”, a mai declarat acesta, adăugînd că „mai sînt încă mulți pași care trebuie făcuți înainte de a ajunge la asta”. ● România se numără printre puţinele state membre ale Uniunii Europene (UE) cu situri de producţie de petrol şi gaze naturale considerabile şi active, iar în luna mai a anului trecut au fost identificate emisii în 14 situri de pe tot lanţul – de la producţie, depozitare – din cele 20 analizate, reiese dintr-un raport publicat de ONG-ul de mediu Clean Air Task Force, citat de 2Celsius. Datele citate relevă faptul că, în 2017, se estima că în România existau 13.000 de puţuri active răspîndite în 400 de cîmpuri petroliere. Potrivit raportului de specialitate, emisiile observate provin, în principal, de la rezervoarele de depozitare, coşurile de evacuare de urgenţă, torţele neaprinse şi din conducte. Totodată, au fost observate defecţiuni la sonde în nouă ţări producătoare de petrol şi gaze (Austria, Franţa, Italia, Ţările de Jos, România, Slovacia, Spania, Germania şi Regatul Unit), în România situaţia fiind cea mai gravă. În prezent, piaţa UE a importurilor de gaze atinge peste 51% din producţia mondială. Raportul întocmit de Clean Air Task Force a monitorizat peste 430 de situri de petrol şi gaze din 15 ţări europene, printre care şi România, fiind documentate 881 de surse de emisii, în perioada februarie 2021 – 2023. ● Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a răspuns negativ în privinţa posibilităţii ca Papa Francisc să medieze în războiul din Ucraina dintre Kiev şi Moscova, informează Agerpres. Întrebat despre acest lucru într-un interviu difuzat de postul de televiziune Rai 1 în timpul unei vizite pe care preşedintele Zelenski o întreprinde în Italia, acesta a spus: „Cu tot respectul pentru Papă, ideea este că nu avem nevoie de mediatori între Ucraina şi agresorul care ne-a ocupat teritorii, ci de un plan de acţiune pentru o pace justă în Ucraina”. Preşedintele Zelenski a spus că trecutul a arătat că nu este posibil să se negocieze cu preşedintele rus Vladimir Putin. „Nici o ţară din lume nu poate face asta”, a spus liderul ucrainean. Anterior, preşedintele Zelenski s-a întîlnit cu Suveranul Pontif, precum şi cu lideri politici italieni. Preşedintele ucrainean i-a cerut Papei Francisc să condamne mai clar Rusia, după întrevederea de 40 de minute, care a avut loc la Vatican. ● Datoria statului român a trecut pentru

prima dată de pragul de 700 de miliarde de lei şi constituie, din nou, peste 50% din PIB. Datoria statului, aflată într-o creştere constantă de-a lungul anilor, a trecut de pragul de 700 de miliarde de lei. Totodată, gradul de îndatorare raportat la PIB a depăşit nivelul de 50% şi a ajuns la 50,1%, relevă datele analizate de Profit.ro. Nivelul de îndatorare raportat la PIB depinde destul de mult de evoluţia PIB nominal, de ritmul împrumuturilor, dar şi de sumele care ajung la plată în cursul anului în contul datoriei. Ministerul Finanţelor a împrumutat în primele luni ale anului mult, scopul fiind de a-şi acoperi cît mai mult din necesarul pentru tot anul în perioadele mai favorabile ale pieţelor financiare, conform Profit.ro. ● Anomaliile detectate în mișcarea spontană a ochilor ar putea fi noua metodă de diagnosticare a schizofreniei, conform oamenilor de știință. Mai mult, diagnosticul poate fi pus de inteligența artificială, care a găsit boala în 85% dintre cazuri, doar analizînd mișcările oculare ale pacienților timp de 60 de secunde, scrie Neuroscience Potrivit oamenilor de știință coordonați în cadrul acestui studiu de către Wang Wei, de la Academia Chineză de Științe, deficitele cognitive și toate celelalte simptome ale bolii se oglindesc în mișcarea ochilor, diferită la aceste persoane. În cadrul cercetării, inteligența artificială a analizat mișcările oculare a 300 de pacienți (140 cu schizofrenie și 160 de subiecți sănătoși). Una dintre concluziile studiului, fără a fi singura, a fost că pacienții cu schizofrenie au avut mai multe mișcări verticale ale ochilor. Studiul ar putea avea implicații semnificative pentru diagnosticarea precoce și identificarea persoanelor cu risc, spun oamenii de știință implicați în cercetare. ● Ministrul Culturii, Lucian Romaşcanu, a semnat vineri contractul de achiziţie a manuscrisului Jurnalul intim cu scoarţe verzi al Reginei Maria a României, care datează din anul 1910. Potrivit specialiştilor, textul jurnalului a fost redactat cu cerneală neagră, coperţile sînt moi, din pînză de culoare verde-brad, iar marginile prezintă o împletitură de mătase în nuanţa aurului antichizat. Starea de conservare a manuscrisului este una foarte bună. „Chiar dacă nu traversăm un moment economic mulţumitor, sînt extrem de bucuros să anunţ că am reuşit să păstrăm în patrimoniul naţional o adevărată avere culturală, lăsată moştenire de o Regină colecţionară şi iubitoare de artă, un om puternic şi complex, o susţinătoare a culturii. «Am România în gînd, inimă şi suflet», spunea Regina Maria, un om cu o frumuseţe sufletească aparte, o personalitate care a avut un rol crucial în destinul şi evoluţia ţării noastre. Şi din acest motiv, statul român avea datoria morală de a păstra în patrimoniul său un bun cultural de o rară profunzime”, a transmis ministrul Culturii, Lucian Romaşcanu. r.m.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.