România Mare, nr. 1694

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

În orice lucru rău e și un bine. Iată, de pildă, seceta: pîrjolește recoltele, dar mărește zahărul din struguri.

CornELIU VADIm TUDor

Guvernul de-greva(t) și profesorii putiniști

Sînt extrem de dezamăgit de răspunsul Guvernului referitor la greva profesorilor, fiindcă mă așteptam și la o sticlă de ulei, or măcar la o pungă de orez oferită. Oricum, mă bucur că, cel puțin acum, profesorii își pot cumăra, cu voucherele oferite de guvernanți, două cărți fundamentale pentru cultura generală: „Scufița Roșie” și „Păcală”.

Lăsînd glumele la o parte, această grevă, cea mai mare din ultimii 18 ani, a început cu un avertisment adresat conducerii țării vineri, 18 mai. Duminică seara, înainte cu o zi de declanșarea oficială a grevei generale, primul-ministru Nicolae Ciucă a declarat, pentru Digi 24, următoarele: „«Mi-am asumat că prioritatea este educația și în continuare va fi public că prioritatea este educația, ea rămîne în topul asumărilor noastre la nivelul coaliției. Am discutat și am făcut în așa fel încît Legile Educației să fie cele mai dezbătute, deci, pînă în acest moment. Este vorba de viitorul copiilor, este vorba de liniștea părinților și este vorba de ceea ce proiectăm pentru țara noastră, iar asta nu se poate face decît prin educație. Și atunci vă rog să vă aduceți aminte toate măsurile pe care le-am luat, nu vreau să le reiterez acum tot ce am putut să facem ca să dăm un semnal clar că educația este prioritatea noastră numărul unu, alături de

sănătate». Premierul a dat asigurări că este oricînd deschis la dialog și va asculta toate problemele. «Nu cred că a fost vreo solicitare de dialog căreia Guvernul să nu-i răspundă. Am responsabilitatea a tot ceea ce înseamnă rezolvarea problemelor, astfel încît, împreună, să putem să rezolvăm problemele. Nu există un numitor comun pe care să-l putem folosi, altul decît cel al dialogului, al cunoașterii realității și al asumării responsabilității fiecăruia dintre noi. Iar în calitate de prim-ministru și cu întreg guvernul, cu întreaga coaliție, iată că sîntem aici cu domnul președinte, cu doamna ministru al Educației, cu domnii miniștri de la Muncă și Finanțe, cu toții nu am făcut nimic altceva decît să căutăm soluții și sînt convins că vom găsi soluții împreună, pentru că am înțeles și înțelegem în continuare nevoia de a face în așa fel încît țara noastră, cetățenii României, să aibă încredere într-un sistem de educație pe care l-am considerat, îl considerăm și vom considera în continuare ca făcînd parte din primele două priorități ale Programului de Guvernare și este o chestiune pe care am asumat-o cu toții public», a spus premierul“. (continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

COPILĂRIA – RAIUL NOSTRU PIERDUT

Omagiu vîrstei cea mai pură Mai direct, mai pe ocolite, cu manifestări potrivnice înscăunării ei, vara prinde a cuceri natura, invitată pe podium de luna lui Florar, care-i lasă moștenire cîmpul cu maci, verdele crud al pădurilor, livezilor și cîmpiilor, dungate ici, colo, de fîșiile galbene de rapiță. Puritatea aerului, măsurată în unități de clorofilă, întărește certitudinea că vara e aproape și nici o stavilă nu-i poate opri invadarea cu mareea ei galbenă de grîu. Debutul anotimpului vacanțelor este la doi pași de noi, deja fila zilei de 1 iunie se pregătește să-și ia zborul spre infinit.

Pînă atunci însă, nu avem voie să uităm că 1 iunie, în afară de semnificația amintită mai sus, are o rezonanță aparte în calendarul începutului verii –fapt chemat să ne îndemne la meditație și, ceea ce este mai important – să fim aproape mai mult ca oricînd de copiii noștri, de copiii lumii – Sărbătoarea Zilei Copilului, Ziua Internațională a Copilului. Acestui eveniment încărcat de bucuria și puritatea minunatei lumi a copiilor, cărora li se alătură, în chip protector,

dragostea și atenția părinților, îi închinăm paginile de azi ale revistei, abordînd subiectul în două registre diametral opuse, concepute pe realitatea celor două „lumi” (structuri sociale) din care vin trăirile și amintirile autorului.

1 Iunie – Ziua Internațională a Copilului.

Pe la jumătatea Secolului al XIX-lea, într-o zi a lunii iunie 1857, un reverend, Charles Leonard, pastor la o biserică din Massachusetts, a avut ideea să organizeze un serviciu religios special, dedicat copiilor. Pentru a evidenția această zi, a numit-o „Ziua Trandafirului”, devenită „Duminica de flori”, ajungîndu-se, apoi, la genericul de „Ziua Copilului”. Oficial, Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva, la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor, din august 1925, cînd un număr de 54 de țări au adoptat Declarația pentru protecția copilului. Deși un număr semnificativ de state au adoptat această zi ca sărbătoare internațională a copilului, diferite țări și-au ales o altă zi, unele o sărbătoresc la 20 noiembrie, ziua în care s-a adoptat Declarația Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

1 Iunie

E anotimpul cînd intrăm în vară Prin poarta străjuită de cîmpii, Filtrînd lumina munților, solară, Prin ochii puri ai vîrstei de copii;

Incandescente raze scînteiază

Ca săbii de Toledo-n panoplii, Urcînd lumina cerului-n amiază În ochii puri ai vîrstei de copii;

Și e un aer încărcat de glasuri

Ce se-mpletesc în vaste simfonii, Cînd și natura face lungi popasuri În universul vîrstei de copii;

Visează omenirea o planetă

Fără războaie, fără tragedii, Pe cer, doar zborul liber, de egretă, În ochii puri ai vîrstei de copii;

Nouă, oameni maturi, astăzi ni-i gîndul La Feți-Frumoși din albe galaxii, Și, la-nceput de vară – așa, cu rîndul, Călătorim în puritatea vîrstei de copii...

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Incultura de la TVR F Adriana Ciordea Severina plînge la comandă

F Guvernul Ciordea F Minoritarii obraznici să se care mai iute F Un nou ministru: Akoş Dejeu F Consilierii de la Cotroceni pot fi împuscaţi

FCarantină pentru ţiganii criminali

PArTEA A III-A

F Încercînd să se vîndă ceva mai bine, ziarul „Național“ trînteşte un titlu apocaliptic: „Ramificaţiile Dosarului Sexy Club – Costel Constantin a fost arestat fiindcă a refuzat să-i compromită pe generalii Dănescu, Nițu şi Costică Voicu“. Ceea ce uită să precizeze autorii materialului, Lidia Popeangă şi Al. Racoviceanu, este altceva: la care dintre arestări se referă?

La cea din 1995 sau la cea din 1997? Pentru că atunci cînd proxenetul a fost băgat la „mititica“ prima oară, Poliția Română era condusă chiar de generalii Dănescu, Nițu și Voicu, așa că n-avea cum să-l aresteze cineva pe motiv că a refuzat el să-i compromită pe cei trei. și mai e ceva nostim în

„mărturisirile“ banditului de la Sexy Club: „Fiindcă domnul Corneliu Vadim Tudor, cu grave probleme de comportament în opinia mea...“ – dă pe gură „peştele“ cu pricina. Deci, un putregai uman, care a ţinut sub teroare, a ars cu ţigara, a călcat în picioare, a sechestrat cu pîine și apă şi a vîrdut la străini 12 fete de români, îndrăzneşte să împroaşte cu noroi pe un senator care, pentru că l-a dat pe el în gît, are „grave probleme de comportament“. Dacă şi senatorul se amesteca în lăturile de la spelunca respectivă, ar fi fost în rînd cu lumea, nu mai avea „grave probleme de comportament“. Asta-i Țara în care trăim! F Referitor la țăganii zurbagii din Balotești, un țăran român a declarat: „Sînt plini de arme. De Sfîntul Ion se lăudau care are cea mai bună armă. Am

Mozaic de curiozitati , )

v S-a găsit, la sfîrșitul secolului trecut, un om cu mare răbdare și timp liber, care a făcut numărătoarea cuvintelor folosite în lucrările lor, de marii scriitori. Iată rezultatul aproximativ al acestei numărători migăloase: Corneille – 7.000 de cuvinte, Moliѐre – 8.000, Milton – 8.600, Shakespeare – 15.000, Voltaire – 18.000, Goethe – 20.000. Cifrele sînt interesante și confirmă, o dată mai mult, pe cei trei titani ai scrisului: Shakespeare, Voltaire și Goethe.

v Într-un minut, un virtuos al pianului face 2.000 de mișcări cu degetele și poate citi cam 1.500 de semne. În „Moto perpetuo” de Weber, pianistul trebuie să citească, în mai puțin de patru minute, 4.541 de semne, deci cam 19 pe secundă. Cum ochiul omenesc nu poate percepe decît maximum zece impresii pe secundă, consecutiv, reiese că pianistul vede notele în grup. Chopin are bucăți în care trebuie citite, în două minute și jumătate, 3.950 de semne, deci 26 pe secundă!

v Cînd Napoleon a fugit din insula Elba și a debarcat pe țărmul francez, un ziar a anunțat acest eveniment astfel: „Monstrul corsican a debarcat în golful Juan!”. Apoi, cînd Napoleon pătrundea în fruntea armatelor sale în primul oraș de pe teritoriul Franței, același ziar își prevenea cititorii: „Canibalul înaintează spre Grasse!”. Înaintarea lui

de ce în vitrina magazinului său a apărut un anunț uriaș care anunța data la care se va vinde la licitație corespondența dintre Goethe și... Thomas Mann. În ziua și la ora fixată, cîteva sute de cetățeni „onorabili” și „respectabili” s-au adunat în fața magazinului.

v Renumitul pictor japonez Fujita l-a ajutat pe vecinul său să ajungă om bogat, însă fără să urmărească în mod special acest lucru, ba chiar fără să știe. Vecinul a strîns toate picturile pe care Fujita, în decursul activității sale, le-a aruncat, părîndu-ise că nu ar fi reușite. Mai tîrziu, acest vecin avea o colecție valoroasă cu o parte din lucrările din tinerețe ale marelui pictor.

v Italianul Edmondo Marcucci era un colecționar original. El colecționa cărți de Jules Verne. În decursul anilor, a reușit să strîngă operele marelui scriitor, în aproape toate limbile pămîntului. El a adunat numeroase ziare și reviste care conțin povestiri și nuvele, articole de știință popularizată, cercetări geografice, note de călătorie și convorbiri. În colecția sa existau primele ediții și traduceri din operele lui Jules Verne.

Napoleon continua cu succes. Ziarul anunța: „Uzurpatorul a intrat în Grenoble!”. Napoleon se apropia de Paris, unde apărea ziarul respectiv. Acesta comunica: „Bonaparte a ocupat Lyonul!”. Napoleon continua să se apropie de sediul ziarului. Acesta publică vestea: „Napoleon se apropie de Fontainbleau!”. Cînd Napoleon se afla extrem de aproape de redacție, ziarul își anunța onorabilii cititori: „Înălțimea Sa imperială este așteptată astăzi în Parisul său iubit!”.

v Într-un catalog al unei biblioteci din Viena se putea citi: „Toate romanele care se termină cu bine sînt însemnate cu o cruciuliță”. Ingenioasă „invenție”.

v Un negustor de antichități din New York a vrut să verifice cultura și inteligența clienților. Iată

v Doctorul danez Ove Lange, un pasionat cercetător al vieții și operei lui Hans Christian Andersen, a identificat, la Roma, casa în care a locuit un timp celebrul povestitor. Fostul apartament al lui Andersen se găsește în centrul Romei, în aceeași clădire în care se află renumita cafenea Greco, unde, în Secolul al XIX-lea, se întîlneau un număr de poeți celebri și artiști. Nu departe de locuința lui Andersen sînt fostele locuințe ale lui Shelley, Keats și Gogol.

v În satul Verhovno din Ucraina, în locuința soției lui Balzac, a fost deschis un muzeu. Aici, între anii 1847 și 1848, a lucrat Balzac. Reconstituirea casei a durat aproape trei ani. Într-una din camere sînt expuse obiectele de care s-a servit scriitorul: masa de lucru, un ceas, un pian și cărți ale căror pagini poartă însemnările lui Balzac.

v Înainte de a fi pictor, Paul Gauguin a fost agent de asigurare. Dacă unele dintre pînzele sale au devenit adevărate fișe psihologice (acte de stări sufletești), aceasta se datorează într-o oarecare măsură și fostei

văzut cu ochii mei carabine, revolvere. Cel mai tare era unu’ cu o mitralieră. Nu spun cine, căşi dă seama că eu v-am zis“. Ne amintim cum se scremea reporterul cu capul ţepos, Radu Nicolau, de la TVR-Sörös, să demonstreze populației că acolo nu era vorba de un conflict inter-etnic, ci de unul între berbeci şi bibilici, probabil. Ba era interetnic, puradelul mamii, fiindcă etnia asta ţigănească a depăşit crice măsură şi terorizează o Ţară întreagă. De ce i-or fi expulzat şi francezii, şi germanii, şi austriecii, şi suedezii? Fiindcă erau blonzi şi cu ochi albaştri, iar prin munca lor susţinută dădeau peste cap producţia Ţărilor respective? Hai să fim serioşi! I-au expulzat, cu paturi de armă după ceafă, fiindcă sînt leneşi, hoţi şi criminali. Desigur, nu toţi. Dar Poporul Român e deja în mare pericol: şi demografic, şi social. Să ştie ţiganii fără Dumnezeu că România nu-i sat fără cîini şi cine nu-şi va băga minţile-n cap, o să simtă furia unei populaţii care nu-i mai suportă. Credeţi poate că ne va împiedica vreo forţă să facem ordine în Ţară şi să ferim însăşi Europa de mareea asta neagră?

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 10 octombrie 1997)

sale profesii, la care se cer cunoștințe din domenii variate și un fin spirit de observație.

v Un cetățean din Edymburg a fost prins furînd cărți la o bibliotecă publică. În fața tribunalului el a recunoscut că a furat în acest fel 2.557 de cărți de mare valoare, pe care nu și le putuse procura pe altă cale.

v La Waterford (SUA) a existat un teatru al... tăcerii. Actorii, ca și publicul, erau surzi! Replicile erau date cu ajutorul semnelor, ajutate de efecte de lumină.

v O editură din SUA a publicat un „Dicționar al îngerilor” care conținea nu mai puțin de 3.406 nume de îngeri extrase din scrierile biblice, rabinice și cabalistice, însoțite de „date biografice” și de notițe despre particularitățile fiecăruia.

v În Grecia antică, cel care nu știa să înoate era la fel de desconsiderat ca și acela care nu știa să citească. În Roma antică, tusea era vindecată punîndu-se bolnavul să citească cu voce tare, neîntrerupt, cîteva zeci de minute. Așa s-a descoperit că vorbitul cu glas tare acționează ca un sedativ.

v La jumătate de an după moartea marelui poet german Goethe, una din revistele literare autorizate care apărea în Saxonia a publicat un articol anonim venit din Weimar, orașul poetului, în care se spunea: „Goethe a fost uitat, așa cum era și de așteptat. Marile interese ale omenirii i-au fost străine”.

v Istoricul literar indian Nefara Iru a scris un amplu articol în care afirma că celebrul autor dramatic englez Shakespeare era brahman și se numea Shsappa Iyer! Cînd s-a mutat în Anglia, numele său s-a transformat în Sheick Pir.

v Propoziția „S-a stins lumina lumii” se află gravată nu numai pe mormîntul lui Iancu de Hunedoara (decedat la 11 august 1456), ci și pe cel al marelui umanist Erasmus din Rotterdam, fost prieten cu umanistul român Nicolaus Olahus.

v Antonio Fiosconi a fost, mai bine de o jumătate de secol, paznic la mormîntul lui Dante. În tot acest răstimp și-a îndeplinit conștiincios îndatoririle, reușind totodată să învețe pe de rost „Divina comedie”, performanță cu care nu s-ar putea lăuda mulți specialiști în studiul operei marelui florentin.

v Dante Alighieri (1265 – 1321), deși nu a fost medic, așa cum au încercat unii să demonstreze, s-a ocupat de studii medicale, iar descrierea bolilor pe care o găsim în poemul său nemuritor dovedește o competență medicală deosebită. r.m.

Enigmele istoriei  Enigmele istoriei

A existat Pacifida? (I)

– Ţinutul Mu s-a prăbuşit în ape... –

Mînia Soarelui...

Într-o serie de mituri ale populaţiilor din aria Pacificului par să răzbească ecourile unor fenomene catastrofale ce s-au petrecut în timpuri îndepărtate. O legendă tahitiană evocă un pămînt, întins de nu i se știu hotarele, pe care trăiau cîndva două popoare: oameni galbeni şi oameni negri. Cum bărbaţii acestor seminţii se luptau mereu, ucigîndu-se unii pe alţii, Soarele, mîniat de nesăbuinţa lor, a cerut oceanului să curme acest război nesfîrşit. Oceanul şi-a năpustit apele asupra acestor ţinuturi, care, cutremurîndu-se sub lovitura imensului val, s-au prăbuşit în adîncuri. N-au mai rămas decît ici-colo vîrfurile cele mai înalte ale munţilor...

Legende canace, ca şi miturile populaţiilor din arhipelagul Hawaii, reflectă, de asemenea, într-o naraţiune fantastică, aceleaşi împrejurări în care pămîntul ar fi fost invadat de apele răzvrătite ale oceanului Aceeaşi idee, în forme mai mult sau mai puţin apropiate, o vom regăsi în miturile Noii Zeelande, precum şi în legendele locuitorilor din insulele Fiji. O tulburătoare referinţă la acest eveniment o găsim într-un manuscris maya –cunoscut sub numele de Codex Troanus.

Mu – continentul dispărut – a constituit obiectul cercetărilor multor oameni de ştiinţă. „Pămîntul pe care ajunsesem era o mică insulă pustie, lată de două mile şi lungă de cinci; avea vreo nouăzeci de arbori, cîteva cîmpii şi un izvor de apă dulce, care din fericire nu seca niciodată. În tovărăşia celor doi marinari cu care am ajuns în acest colţ părăsit al lumii, nu m-am lăsat copleşit de disperare...“. Aşa descrie energicul căpitan Grant insula Tabor, pe unde Jules Verne îşi poartă neuitatele sale personaje din romanul „Copiii căpitanului Grant“. Insula Tabor nu a fost – cum s-ar putea crede – născocită de Jules Verne. Ea a fost descoperită încă din anul 1650 de către un navigator spaniol (pe hărţile Secolului al XlX-lea era înscrisă sub numele Maria Tereza). În anul 1880, căpitanul unei baleniere franceze, care citise cartea lui Jules Verne, are fantezia să facă un mic ocol de la ruta sa şi debarcă pe plaja albă a micii insule coraliere. Peisajul dezolant al acestui însingurat ținut Mu dezamăgeşte şi ridică grabnic ancora, neuitînd să-şi însemne în jurnalul său de bord această escală. Optzeci de ani mai tîrziu, insula Tabor este căutată de o expediţie oceanografică sovietică, dar... nu este găsită. Să fie o eroare cartografică?

A dispărut cu adevărat insula lui Jules Verne? Şi dacă da, cum şi de ce? Se pare – afirmă specialiştii – că dispariţia se datorează unor scufundări provocate de fenomenele vulcanice submarine. Un fapt divers, în procesul de mare amploare care modifică, în timp,

lent sau în forme violente, configuraţia uscatului şi a Oceanului Planetar. Cîndva, demult – afirmă unii geologi şi oceanografi –, ca rezultantă a unor îndelungate procese tectonice, s-au scufundat în adîncurile oceanului continente întregi, în aria Atlanticului, a Oceanului Indian şi a Pacificului. Un astfel de bloc continental a existat, se pare, încă în vremuri la care omul a fost martor, în zona meridională a Pacificului şi căruia specialiştii i-au spus: Atlantida Pacificului sau „Pacifida“. Savantul american James Churchword a fost unul dintre cei mai pasionaţi cercetători ai Atlantidei Pacificului. El şi-a început investigaţiile stimulat de conţinutul enigmatic al unor tablete descoperite în arhiva secretă a unui templu indian. Aceste tablete aveau incizate o serie de inscripţii ideografice. După mulţi ani de studiu, ajutat într-o primă fază de un preot indian, James Churchword a izbutit, în 1894, să desluşească înţelesul inscripţiilor de pe tablete. Ele – arată arheologul american în cartea sa „Mu, continentul dispărut” – relatează fragmentar istoria unor pămînturi aflate în aria triunghiului convenţional ce delimitează pe hărţile contemporane Polinezia.

O autenticã civilizatie de acum

10.000-12.000 de ani

Pămînturile Mu – continentul dispărut, în inscripţiile amintite – s-au prăbuşit în profunzimile oceanului în urma unor seisme de mare intensitate, care au provocat valuri imense, ce au măturat totul în calea lor. „Continentul Mu – afirmă Churchword – a fost vatra unei civilizaţii înfloritoare în urmă cu circa 10.000 – 12.000 de ani, într-o vreme cînd în spaţiul Americii de Sud, în zona bazinului actual al Rio Amazonas, se afla o mare închisă – o Mediterană amazonică”. În anii următori, Churchword a explorat numeroase pămînturi insulare din Oceania, căutînd dovezile care să confirme teoria sa. În această perioadă, în 1902, arheologul american William Neuwen descoperă pe ţărmul golfului Mexic urmele unei mari concentrări urbane, acoperită de prundişuri şi nisipuri, dovadă a faptului că această aşezare a fost cîndva sub apele oceanului. Continuînd săpăturile, la o adîncime de peste 5 metri, sub un strat gros de cenuşă vulcanică, au fost găsite, alături de alte vestigii, cîteva tablete de piatră purtînd inscripţii cu semne ideografice, asemănătoare tabletelor indiene. Descifrîndu-le, Churchword află noi referiri privitoare la dispariţia continentului Mu. Explorînd apoi o insulă atolică situată la nord-vest de Tahiti, descoperă un templu construit din blocuri de bazalt – construcţie similară oarecum templelor maya şi incaşe. Cine şi cînd l-a construit? Întrebările rămîn – deocamdată –fără răspuns. Pînă acum nimeni n-a putut explica cum au ajuns aici blocurile, materiale cu totul străine acestei insule de formaţie coraligenă. Fără răspuns rămîn şi

O copie a Codex Troanus se găsește la Muzeul Americii din Madrid

întrebările iscate de descoperirea unui arc de piatră, cîntărind 170 de tone, aflat în insulele Tonga.

Avea dreptate Churchword? Nu s-a lăsat oare furat de imaginaţie? A existat într-adevăr continentul Mu în regiunea unde-l delimitează el – respectiv în triunghiul înscris de arhipelagul Hawaii la nord, Insula Paştelui în est şi Noua Zeelandă în vest?

Anumite date, relevate de exploratorii Insulei Paştelui – Rapa-Nui în graiul băştinaşilor –, tind să confirme unele ipoteze ale arheologului american.

Lemnele care vorbesc

si colosii de piatrã (1)

Încă din primele timpuri, cînd misionarii europeni s-au stabilit în insula Rapa-Nui (Insula Paştelui) au fost descoperite numeroase tăblițe de lemn, unele lungi de peste un metru, acoperite de semne ideografice dispuse în mai multe rînduri paralele. Sînt tabletele kohaurongo-rongo – „lemnele care vorbesc”, în graiul local – o extraordinară arhivă de informaţii, singura formă de scriere descoperită în Oceania. Cea mai mare parte din tabletele rongo-rongo au fost distruse de misionarul Ejeu Eiro, care, în fanatismul său, a hărăzit focului semnele „diavoleşti“. Unele au fost însă ascunse de indigeni în grote funerare şi astfel muzeele lumii sînt astăzi în posesia mai multor exemplare disparate. Nu demult, prin intermediul unui bătrîn indigen, au putut fi descifrate parţial unele texte: cîntece rituale şi legende privind universul religios. Nu s-a găsit, e drept, nici o referire directă la trecutul pierdut în neguri al acestei insule, însingurate în imensitatea oceanului. S-au păstrat, în schimb, în amintirea localnicilor, legende străvechi care însufleţesc unele imagini din viaţa de altădată din Rapa-Nui.

Exploratorii insulei au observat însă că într-adevăr Rapa-Nui este străbătută de o reţea de drumuri, ce pornesc din interior şi ajung la ţărmul oceanului, întrerupîndu-se adesea în buza unor povîrnişuri abrupte, prăpăstioase. Conduceau ele, cîndva, mai departe peste pămînturi azi prăbuşite în adîncuri? Singurii martori ai acestor timpuri sînt uriaşii coloşi de piatră ce străjuiesc ţărmurile, privind cu orbitele goale spre orizonturile depărtate ale oceanului. Statui gigantice – unele ating 20 de metri – tăiate direct în stînca de bazalt, provenind dintr-o carieră aflată departe de coastă, în craterul unui vulcan stins. Sculptorii anonimi ai acestor enigmatice figuri umane, ce poartă pe creştete turbane de 3 - 4 tone, au cioplit statuile cu tesle de piatră. Uneltele zac azi părăsite pe vechile şantiere, ca şi cînd cioplitorii şi-au întrerupt munca cu numai cîteva ore în urmă. Ce eveniment neaşteptat şi copleşitor a intervenit? Ce împrejurări au silit pe vechii locuitori să-şi părăsească aşezările? Şi care era rostul acestor uriaşi de piatră, ce se rînduiesc astăzi, cu sutele de-a lungul ţărmurilor? Nimeni nu a izbutit să dezlege întregul mister. Un singur fapt e cert. Locuitorii de altădată ai insulei erau stăpîni pe o tehnică originală, capabilă să deplaseze la mari distanţe volume uriaşe, de pildă coloşi de bazalt de zeci de tone. Au fost constructori energici şi stăruitori, care au lăsat omenirii mărturia îndemînării şi ingeniozităţii lor. O serie de arheologi şi etnografi socotesc că aici, pe insula Rapa-Nui, era centrul apusean al continentului Mu şi că numele indigen al insulei – „Buricul Pămîntului” –exprimă de fapt conştiinţa acestei realităţi.

(va urma)

AUrEL LECCA

TABLETĂ DE SCRIITOR

E sîmbătă seara și valsul a început cu perdelele trase!

E sîmbătă, la ceasul cînd se lasă seara, iar amurgul își lustruiește ghetele în apele Trotușului copilăriei mele, potcovit pe margini cu scîntei de argint. Pe malurile lui străjuiesc dintotdeauna pîlcuri de mlădițe de răchită, spre bucuria berzelor grăbite de drumeții, cu zorii dimineții la spinare, înainte ca soarele să dea semnalul apariției sale pe cerul ca o grădină de albastru aprins... Prin iarbă, melcii se întrec în cărți de identitate cu coduri pin și inimile centrate pe-o singură dischetă a fericirii. E sîmbătă seara, cu lumea în vînzoleală, grăbită să prindă ultimul tren prin tunelul cu melancolii, gata de împletit cununii de veșnică strigare... Doamne, ce mare Îți e împărăția – flori de rochița rîndunicii apar în misiune cerească, cu luna aflată la pătrar... Și-mi dă sîngele năvală în armonii de bucurii, ca pămîntean cu cele mai bune gînduri pentru dăinuirea copacului, în trunchiul căruia, cu fiecare rază de soare, speranța înnoadă inel după inel, spre fericirea codrilor vuielnici și al universului nostru existențial. Aud în jurul meu cele mai nostime triluri de păsări, cu puii lor într-o slobozire

de valuri uriașe peste aceste dealuri, care petrec cu mine în ceas de taină, pe limba graurilor care dau iama în cireșii bulgăriți cu jăratic. Mă uit cum, an după an, toate trec, iar planetele se învîrtesc după fusul orar al celui mai gustos poem de dragoste, scris din respirația celui mai tînguios cocoș sălbatic, iar focul bulbucește la aprinsul stelelor, sub pirostrii cu ceaunul gata de fiert jintița, în cîntec de cimpoi și talăngi prevestitoare de doine și cîntece de transhumanță. ...Și mă petrec aici, încă de la primele ceasuri de cînd am sosit de pe Epsilon, după numeroase peripeții cu cei mai zeloși extratereștri de la care am învățat că, înainte de a fi om, trebuie să fii spirit! Și iată-mă mergînd la coliba prietenului meu bujorul, să-i spun că sînt sănătos și că, pe unde am umblat, m-am simțit bine la buchetul lui de lumini protectoare, iar astăzi am ajuns să privesc cerul, de la o mie de ani lumină, cum se deschide, întru spovedirea lui Dumnezeu, cu mir de rouă cerească, prevestind sfîrșitul și, odată cu el, începutul unei noi ere, a vieții de apoi, în dans de mîțișori de plop. Și după acest

Krikor Zambaccian, creatorul unui muzeu al frumuseţii pentru uzul tuturor (II)

Colecţionarul de artă care a devenit o instituţie de patrimoniu

Krikor Zambaccian a realizat una dintre cele mai bogate, valoroase și frumoase colecții de artă din România, lucrări de sculptură, pictură, grafică și mobilier. Întreaga colecție a donat-o statului român pe parcursul a trei momente. Prima donație a fost făcută în anul 1947 și a cuprins 205 picturi, 38 sculpturi, 8 piese de mobilier și casa sa din Strada Ing. Al. Davidescu Nr. 21 bis din București, în care colecționarul a continuat să locuiască împreună cu soția sa, Arșaluis Zambaccian, a doua a făcut-o în anul 1957, iar ultimele exponate au fost dăruite în anul 1962.

Pentru gîndul și fapta sa, Zambaccian primește din partea ministrului Artelor (1947), următoarea scrisoare de recunoștință: ,,Eu îi mulțumesc cu recunoștință domnului Zambaccian pentru darul făcut. Și îl asigur că tezaurul d-sale va fi păzit cu grijă și că el va fi pus la dispoziția mulțimilor, care, la rîndule, îi vor fi, generație după generație, recunoscătoare. În numele Majestății Sale Regelui, îi înmînez ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, care i-a fost conferit ca semn de cinstire și prețuire pentru gîndul și fapta d-sale”. Dar șirul recunoștințelor nu se oprește aici. În discursul rostit cu prilejul donaţiei Zambaccian către stat, poetul Tudor Arghezi a elogiat astfel gestul: „Dl. Zambaccian a dăruit ţării româneşti 240 de opere selecţionate, împreună cu clădirea din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăţie a noului muzeu: 18 Grigoreşti ai momentului culminant al artistului; 15 Luchieni, 8 Andreeşti celebri; 29 pînze de Petraşcu şi multe alte lucrări de mare calitate. În colecţiile sale, întemeitorul acestei pinacoteci a ştiut să cuprindă şi colecţia – în ceea ce a fost mai de valoare – a lui Alexandru Bogdan-Piteşti, al cărui nume, oricare ar fi opinia juridică asupra lui, e strîns legat de frămîntările artistice din ceasul decisiv al avîntului paletei româneşti. Dl. Zambaccian dă totul şi nu cere statului în schimb nimic”.

Iată și alte mărturii ale contemporanilor săi: ,,Te-ai desbrăcat de averea ta, te-ai coborît de la proprietar ce erai al comorii tale de artă și te-ai lăsat numai custode. Joacă înaintea ochilor mei, ca niște gheiseri, depărtate comparații celebre și, în talgerul acestui cuvînt familiar pe care ți-l rostesc, cînt întru slava faptei tale, un șirag de mărgăritare. Dar giuvaerul cel mai scump nu pot să ți-l făurească elogiile noastre, fiindcă ți l-a făurit și ți l-a dat sufletul tău, cînd ai conceput acest lucru rarissim: exproprierea ta nu numai voluntară, dar entuziastă, în favoarea noastră, a celor mulți!” (Gala Galaction). Dania lui Zambaccian ,,îl așază, pe el, printre marii ctitori ai neamului –mărturisește Mihail Sadoveanu – și gestul său are o însemnătate deosebită pentru vremurile pe care le trăim”.

Ultimii ani ai vieţii i-au adus amărăciunea şubrezirii sănătăţii. S-a îmbolnăvit de Parkinson, apoi de cataractă şi inevitabil a orbit. Cea mai grea pedeapsă pentru iubitorul de frumos. Dar frumosul îi rămăsese în faţa ochilor minţii.

Finalul unei vieţi dedicate artei

O evocare emoționantă a ultimilor ani ai marelui iubitor de artă aparține maestrului Corneliu Baba, care

spectacol, chiar că-mi vine a spune că existența noastră, pe această lume, nu este întîmplătoare.

...Vremea vine și se duce, filele calendarului se rup cu fiecare zi, ascunse-n anotimpurile vieții trăite, iar călătoria noastră, de cînd ne naștem și pînă ce ne sfîrșim existența pe acest tărîm, se continuă și după plecarea în alte universuri, cu sufletul despărțit de pămîntul din trup, pentru a cunoaște cum se trăiește în lumea nevăzută a nedorurilor din lutul ulcelelor de pămînt, de la facerea omului. Iată că după o mie de ani lumină, m-am întors de pe Epsilon, la o cană cu vin din via copilăriei mele, cu aminitiri rămase în singurătatea firului de iarbă dojenit de ploi jilave, meditînd la cine am fost noi, cine sîntem, și cît ne-am îndepărtat unii de alții, fără a ne mai apropia vreodată.

E sîmbătă seara, și valsul a început cu perdelele trase!

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

scria în ,,România literară (nr.46), sub titlul ,,Lamento inutil”: ,, În anul 1957, Zambaccian deja suferind m-a rugat să-i fac un portret. Venea în atelier adus de un nepot, se așeza sprijinit de baston, somnola, iar uneori, izbucnind într-un hohot de plîns, repeta mașinal: «vor să-mi ia muzeul»”.

Prevestirea lui Zambacu s-a adeverit. În 1962 se stinge din viață, suferind și cu vederea pierdută.

La moartea colecționarului, revista ,,Steaua” nota: ,,Înzestrat cu bunul simț, sensibilitatea şi generozitatea unui adevărat suflet de artist, cel a cărui dureroasă pierdere o consemnăm în aceste puţine rînduri a ştiut să-şi cîştige, prin consecventa exemplaritate a vieţii, ca şi prin substanţiala sa contribuţie la dezvoltarea culturii noastre artistice, preţuirea şi dragostea unui întreg popor. Autodidact – notează el, în paginile unei confesiuni — mi-am făcut o educaţie à rebours şi totuşi nu regret, căci în loc să mă înalţ la frumuseţea clasică, prin scripetele formelor didactice, am descoperit-o singur, tîrîndu-mă pe brînci spre piscurile ei şi consider aceasta ca un privilegiu. Premisele unei asemenea formaţii, ca şi cercetarea principalei opere a vieţii sale – muzeul ce-i poartă astăzi numele – atestă înalta vocație de veritabil «amator de artă», cum i-a plăcut, cu modestie, să se considere, consemnîndu-şi autobiografia spirituală. Gustul său s-a dovedit aproape întotdeauna fără greş, intuind şi consacrînd valori autentice, într-o perioadă dominată, am spune, de carierismul mediocrităţilor «oficiale». De la Luchian, căruia îi închină în colecţia sa un adevărat «altar», şi pînă la Ciucurencu, prezent în aceeaşi colecţie cu o serie de pînze într-adevăr antologice – aproape toţi reprezentanţii de seamă ai picturii noastre moderne îi datorează acestui îndrăgostit al formelor plastice şi al culorii ceva din arta şi prestigiul de care se bucură astăzi. De aceea, ca şi acela al marilor dispăruţi pe care i-a admirat şi i-a sprijinit cu simţirea şi generozitatea sa de poet, numele său va stărui luminos în memoria posterităţii, ori de cîte ori vor fi rememorate destinele plasticii româneşti din această glorioasă jumătate de veac”.

După dispariția colecționarului, muzeul său se destramă. Abia în 1966, la intervenția oamenilor de artă ai Uniunii Armenilor din România, ,,Muzeul Zambaccian” se reîntoarce la vechea locuință, de unde fusese ,,dat afară”. (va urma) r m

Casa lui K.H. Zambaccian, devenită Muzeu

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Tudor Teodorescu Braniște, un neînfricat gazetar, în slujba democrației și a umanității

Scriitorul Tudor Teodorescu-Branişte s-a născut la 12 aprilie 1899, la Piteşti. A urmat cursurile şcolii primare şi şase clase de liceu în oraşul natal. După intrarea României în primul război mondial, în urma refugiului din 1916 în Moldova, ajunge cu familia la Bîrlad, unde lucrează într-un spital militar. În 1918, revenit la Piteşti, termină liceul, apoi se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, luîndu-şi licenţa în 1921. Practică pentru scurt timp avocatura, la Baroul de Ilfov, apoi se consacră în întregime vieţii de jurnalist şi de om politic.

A debutat, sub pseudonimul Andrei Branişte, în 1915, la ,,Rampa” şi a colaborat la publicaţii precum ,,Revista noastră”, ,,Sclipiri”, ,,Progresul”, ,,Contimporanul”, ,,Facla”, ,,Cuvîntul”, ,,Curentul”, ,,Revista politică” ş.a. De asemenea, a fost redactor la ,,Aurora” şi ,,Adevărul”, a condus ,,Cuvîntul liber” (1933-1936) şi a mai scris la ,,Excelsior”, ,,Progresul social”, ,,Revista Fundaţiilor Regale”, ,,Însemnări ieşene”, ,,Lumea românească”, ,,Gazeta literară”, ,,Ramuri”, ,,Tribuna”, ,,Luceafărul” etc. A mai semnat, de-a lungul timpului, A. Branişte, T. Lăstun, Rivarol. Totodată, a tradus din scrierile lui Benjamin Constant, André Maurois ş.a. A fost secretar al Editurii Cultura Naţională (1922-1926), precum şi deputat din partea Partidului Ţărănesc (1926-1928). În literatură, s-a afirmat prin scrieri precum: ,,Şovăiri” (1921), ,,Oameni şi cărţi” (1922), ,,Fundătura cimitirului no.13” (1932), ,,Băiatul popii” (1933), ,,Oameni de ieri...” (1938), ,,Scandal” (1945), ,,Primăvara apele vin mari” (1960), ,,Oameni şi paiaţe” (1967), ,,Pavilionul de vînătoare” (apărut postum, în 1986) ş.a. Cel mai cunoscut roman al său, ,,Prințul” (1944), a constituit sursa de inspirație pentru filmul ,,Orient Express”, realizat în 2004 de regizorul Sergiu Nicolaescu.

Tudor Teodorescu-Branişte a murit la 23 martie 1969, la Bucureşti.

Gazetar, prozator și traducător, Tudor TeodorescuBranişte a trăit și a scris cu sinceritatea și cu luciditatea unui om aflat în mijlocul - mai bine zis – în vîltoarea timpului său. Un timp frămîntat, cu trecere de la o extremă la alta, cu mutaţii sociale, politice, umane nebănuite, considerate doar cu cîţiva ani înainte de apariţia lor de-a dreptul imposibile. ,,Tudor TeodorescuBranişte a fost un ziarist de o înaltă ţinută morală, de o consecvenţă fără fisură, un luptător neînfricat pentru democraţie şi împotriva extremismului de dreapta. Acestea sînt valorile în care el a crezut şi pe care le-a slujit consecvent întreaga sa viaţă”, scria criticul literar Valeriu Râpeanu în prefața monografiei ,,Tudor Teodorescu-Braniște, 50 de ani de ziaristică morală”, semnată de Delia Duminică (Ed. Sitech).

Drumul ziaristului a fost unul accidentat: publicaţiile pe care le-a condus, precum Adevărul, sau pe care le-a înfiinţat - Cuvîntul liber, Jurnalul şi Jurnalul de dimineaţă - au fost interzise. Cuvîntul liber în 1936, următoarele două de către dictatura de dreapta (1938, 1940), cea de-a treia de către dictatura de stînga (1947); apoi numele lui a dispărut multă vreme din paginile presei româneşti, mai întîi timp de patru ani (1940-1944), pentru că a refuzat orice formă de colaborare cu un regim ale cărui principii şi acţiuni le combătuse cu o fermitate, cu o vehemenţă, cu o clarviziune ieşite din comun; ulterior, timp de mai bine de un deceniu (1947-1957), pentru că noul regim nu-i putea ierta angajarea democratică, independenţa morală. Analizînd articolele lui Tudor TeodorescuBranişte, descoperi un capitol de istorie a presei româneşti. Mai mult decît atît: a societăţii româneşti cu toate convulsiile pe care le-a trăit.

Profilul şi evoluţia scriitorului se explică prin influenţa exercitată asupra prozatorului tînăr de literatura apuseană – în special cea franceză – ca şi de proza rusească de la Sfîrşitul secolului al XIX-lea. În acelaşi timp, nuvelele şi schiţele sale sînt încadrate în ambianţa literară de la începutul Secolului al XX-lea, cînd genul scurt domina proza autohtonă.

Ultimul articol, scris cu cîteva zile înainte de moartea sa

Articolul care urmează este cel din urmă pe care l-a scris Tudor Teodorescu-Braniște, publicistul de o mare originalitate, care a constituit, timp de peste cinci decenii, un exemplu de scriitor angajat în slujba ideilor înaintate și generoase ale vremii sale. Așa ni-l dezvăluie și evocarea pe care a trimis-o redacției

,,Magazin istoric” cu puține zile înainte de trecerea sa în eternitate, la 23 martie 1969.

,,…Era în timpul dictaturii antonesciene. Într-o zi, probabil în urma unui denunț, organele polițienești descoperiră că «un oarecare Vlahuță» ascunsese în modesta sa locuință pe un bun prieten al său, evreu, sperînd că în felul acesta îl va scăpa de deportare. În atmosfera de atunci, faptul părea foarte grav. Vlahuță și amicul său au fost, bineînțeles, arestați. Un raport amănunțit a fost înaintat cu mare grabă «mareșalului» dictator, care și hotărî deportarea.

Pe Vlahuță l-am cunoscut după război, cînd, întorcîndu-se din surghiun, a venit la redacție sămi istorisească pățania. Frate mai mic al scriitorului Alexandru Vlahuță, avea o izbitoare asemănare cu acesta, numai că era mai înalt de stat. Cu toate suferințele prin care trecuse, mi-a povestit, cu un amestec de umor și duioșie, toată întîmplarea: «Ce puteam să fac, domnule? Omul acela mi-era prieten și nu avea nici o vină; nu furase, nu omorîse, nu se ridicase împotriva țării. Acum ce să mai zic? Bine că am scăpat numai cu atît!».

Împotriva propagandei deșănțate a presei antonesciene, împotriva tuturor incitărilor la ură și la vrăjmășie, poporul român, în covîrșitoarea lui majoritate, a rămas credincios principiilor de profundă omenie care l-au călăuzit de-a lungul veacurilor. Măsurile drastice luate de guvernul Antonescu au fost dezaprobate de opinia publică romnească. Mai mult decît atît: s-au găsit totdeauna, chiar în aparatul de stat, oameni de inimă, care, asumîndu-și toate riscurile, au reușit să atenueze, în măsura posibilului, asprimea dispozițiilor venite de sus.

Așa s-a întîmplat, de pildă, în sumbra perioadă a deportărilor. Executînd poruncile Berlinului hitlerist, aparatul antonescian a pornit această operație în mare grabă. Ministrul lui Hitler la București, Killinger, nu îngăduia nici cea mai mică zăbavă. Desigur, cei vizați erau în primul rînd comuniștii, militanții, patroții și democrații. Dar nu numai ei. Bărbați și femei, bătrîni și copii erau ridicați și expediați în miez de noapte. Cei mai mulți dintre ei nu aveau nici o apartenență politică și erau selecționați pe criterii «rasiale» (evrei, țigani ș.a.). Cît despre comuniști, prigoana împotriva lor, începută cu douăzeci de ani mai înainte, fusese împinsă la extrema limită. Mulți dintre conducători se aflau în lagărul de la Tîrgu-Jiu, unde fuseseră transportați după ce cutremurul de la 10 noiembrie 1940 avariase grav cumplita temniță de la Doftana. Cînd au început deportările, poliția antonesciană a folosit și acest moment ca să includă în loturile de deportați rasiali o mare parte din comuniștii care se mai aflau în libertate.

Din lagărele nou înființate la Moghilău, Vapniarka, Grosulovo, Balta etc. veneau știri îngrozitoare. La București și în alte centre din țară s-au adunat în grabă alimente, îmbrăcăminte de iarnă și medicamente. Dar cum să ajungă toate acestea în lagăre? Toate transporturile erau destinate frontului, și în special aprovizionării trupelor hitleriste. Chiar și nevoile armatei noastre erau lăsate de către comandamentul nazist pe ultimul plan, ceea ce crease o stare de gravă nemulțumire în rîndurile soldaților și ofițerilor noștri. În această situație, cum să se obțină vagoane pentru a se trimite ajutoarele destinate deportaților? Se știe că la Ministerul de Interne, care conducea cu strășnicie deportările, orice intervenție ar fi fost zadarnică. Nu rămînea decît o singură speranță: Direcția generală a Căilor Ferate Române.

Conducătorul efectiv al acestei instituții era inginerul Constantin Păunescu, care deținea postul de subdirector general. Dar va accepta acest înalt funcționar să-și asume imensele riscuri ale unei asemenea acțiuni, în plin război și regim antonescianhitlerist? Actul de omenie poate fi foarte ușor calificat drept «sabotare a frontului», cu toate consecințele cunoscute: trimiterea în lagăr, în pușcărie sau chiar în fața plutonului de execuție. Au fost atunci foarte mulți oameni de inimă care își manifestau deschis indignarea față de prigoana dezlănțuită de guvernul Antonescu, dar de-aici și pînă la ajutorarea efectivă a celor prigoniți, cu toate primejdiile ce decurgeau dintr-o asemenea acțiune, era cale lungă…

Trebuia deci să fie întrebat în acest sens inginerul Constantin Păunescu. Un tînăr, Emanuel Kinsbruner, care se bucura de buna prietenie a înaltului funcționar, a luat asupra sa acest demers. Kinsbruner aduse răspunsul că inginerul Păunescu va aproba acordarea vagoanelor necesare, ba chiar mai mult: aceste vagoane vor fi atașate la trenurile de persoane, ca să ajungă mai repede la destinație.

Tot atunci a venit la București un inginer de la căile ferate din Timișoara, aducînd vestea că s-au adunat și acolo ajutoare pentru deportați. Informat de situație, inginerul Constantin Păunescu a repartizat un număr de vagoane la Timișoara pentru transportarea pachetelor în lagăre. Astfel a început acțiunea de ajutorare a celor deportați. Inginerul a fost secondat și de alți lucrători din aparatul căilor ferate.

Primul transport a fost destinat Moghilăului. Al doilea a mers la Balta. Între timp, «politicii» de la Vapniarka fuseseră mutați la Grosulovo. Vagoanele destinate lor au rămas «în locație» la Vapniarka. Inginerul a dispus anularea taxei de locație, dînd ordin să fie îndrumate către Grosulovo. Scrisorile care au venit apoi de la deportați erau emoționante. Mi-au căzut în mînă cîteva dintre ele. O femeie scria: «Am trăit șase luni din pachetul trimis».

S-a mai petrecut un fapt care se cuvine a fi amintit. Spre a accelera efectuarea deportărilor, hitleriștii au convocat pe reprezentanții transporturilor feroviare la o conferință, care a avut loc la Berlin, între 26 și 28 septembrie 1942. Ca să tergiverseze lucrurile, românii au răspuns că, fiind copleșiți de numeroasele și complicatele probleme ale transporturilor de război, nu vor putea veni la data fixată și au cerut amînarea conferinței. Naziștii au ținut totuși conferința fără reprezentanții noștri și au luat noi măsuri, mai severe încă, pentru înmulțirea deportărilor. La fiecare două zile trebuia să plece un tren de cincizeci de vagoane de marfă încărcate cu deportați. Vagoanele erau puse la dispoziție chiar de nemți. Cu toate aceste «înlesniri» pe care ni le făceau hitleriștii și cu toate stăruințele lor, inginerul Păunescu nu a dat nici o urmare acestor dispoziții. După război, inginerul Constantin Păunescu, avansat și promovat, a fost director general al căilor ferate. El s-a stins din viață în anul 1965. Iată cum, în acea vreme de urgie hitleristă, s-au găsit oameni de adîncă omenie și de mare curaj, grație cărora s-au putut duce pînă la capăt acțiuni de ajutorare a celor prigoniți, nedezmințind, nici în împrejurările cele mai grele, străvechea omenie românească”. r.m.

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Acolo unde m-am născut

Locul în care m-am născut este un ținut transilvănean ciudat, situat pe șira spinării Munților Carpați, la miazăzi de orașul întemeiat de cavalerul saxon Herman, în istorie înglobat de veacul îndepărtat, ținut scăldat în aer ozonat și pudrat cu albastru sidefat. Aici, la Tilișca, norii se destramă peste sat ca o năframă, iar brazii brodează cu ácele lor parfumate cerul, pentru a descifra misterul stîncilor de argint, din care izvoare cristaline coboară la vale lin, pentru a se scălda-n Cibin.

Pe pajiștile întinse, de la margine de codru, pasc mioare coborîte din balade, iar oierii, din tată-n fiu, poartă la brîu fluierul ce doinește, peste-ale munților creste, miracolul pămîntului în beția vîntului, privind cu resemnare nedreptatea ce doare. În satul meu, se respectă cu patimă orice datină din străbuni, oamenii au frica lui Dumnezeu, iar cele 10 Porunci sînt însușite încă de prunci. Și toate astea vor dăinui cît vom fi.

Puțină lume știe, însă, că Tilișca figurează pe hărțile arheologiei românești cu ruinele cetăților dacice și medievale. Astfel, pe acest colțișor de plai, pierdut din Rai, tronează în ruină CETATEA DACĂ, dovadă, ce nu poate fi contestată, a faptului că existăm pe acest pămînt de la facerea lui de către Domnul Sfînt.

În anii 1957-1958 a fost reperată și identificată așezarea fortificată dacică de pe dealul Cățânaș, în

Din Bucure ş tii de altădată , Manuc Bey, un spion controversat la Bucuresti

Manuc Bey, cum l-au botezat turcii pe armeanul Emanuel Mirzaian, a fost un personaj exotic chiar şi pentru conaţionalii săi, cu o inteligenţă diabolică, imprevizibil şi extravagant, cunoscător a douăsprezece limbi străine. Strămoşii săi au emigrat din Georgia, stabilindu-se la Rusciuk unde, în 1769, a venit pe lume Emanuel Mirzaian. După moartea tatălui său, tînărul a preluat conducerea negoţului acestuia şi s-a căsătorit cu Mariam Avedisian, împreună cu care a avut doi băieţi şi patru fete. Afacerea îi înflorea, iar profiturile creşteau vertiginos, negustorul a cîştigat încrederea autorităţilor otomane, finanţîndu-i în secret pe guvernatorul Tersenidli Oglu şi pe paşa de Silistra, Mustafa Bairactar și, la recomandarea celui din urmă, sultanul l-a numit pe Manuc dragoman (traducător) şi bey (prinţ) în 1808. Din acest moment şi pînă la izbucnirea războiului ruso-austro-turc, Manuc a furnizat informaţii preţioase Înaltei Porţi, tranzitînd frecvent cele trei imperii. În urma înfrîngerii dezastruoase suferite de turci în 1808, Manuc a fugit sub protecţie rusească la Bucureşti și a investit în Ţările Române importantul său capital, cumpărînd multe moşii şi terenuri, printre care Pantelimon, Moara Domnească, Chiajna, Filaret şi Tălmaciu. În Bucureşti, a achiziționat cu bani grei o parte din Curtea Veche, unde a construit într-un timp record hanul care îi poartă numele. Negustorul le oferea clienților care îi călcau pragul mîncăruri picante, înotînd în sosuri aromate, multe rețete păstrîndu-se intacte pînă în perioada interbelică.

Spionajul şi serviciile făcute turcilor între anii 1806-1808 au fost confirmate prin demnităţile oferite ulterior de sultan, iar Manuc a continuat să ofere informaţii otomanilor, dar acestea nu mai erau decît „ştiri de mîna a doua” sau de „intoxicare”. Pe 16 mai 1812, în sala de recepţii a hanului pe care îl clădise în centrul Bucureștiului, două dintre marile puteri ale epocii au semnat un tratat de pace (Pacea de la București, 1812), încredinţîndu-şi interesele, la cel mai înalt nivel, acestui negustor armean.

vestul localităților Tilișca și Galeș. Sistemul de fortificații constă din două centuri de apărare ridicate pe versantul nordic. Pe platoul superior au fost cercetate două turnuri-locuință de tipul celor de la Costești și Căpîlna. Pe terasele amenajate între cele două linii de apărare au fost construite locuințe, ateliere sau construcții pentru uzul gospodăresc. Puținele cercetări sistematice au dus la descoperirea de monede, morminte de incinerație, podoabe, inele. De mare importanță a fost descoperirea unui vas ceramic, conținînd 14 stanțe (matrițe) monetare pentru baterea de bani. Vestigiile de pe dealul Cățînaș pot fi considerate cele mai vechi din județul Sibiu. Valențele strategice ale dealului Cățânaș – cu altitudinea sa de 716 m, ce asigură o vizibilitate optimă asupra celor două depresiuni învecinate și pantele sale abrupte

Cu acest prilej, mareşalul rus Prozorovski l-a numit „Axa universală” și se pare că peste cîţiva ani, la o recepţie, mareşalul i-a destăinuit favoritei sale, Nina Verovskaia, scopul Tratatului ruso-turc de la Bucureşti: formarea Marii Loje a Orientului. Astfel, Masoneria pătrundea oficial în Imperiul Otoman prin filiera rusoromână dirijată de Manuc Bey, care deţinea un „grad oarecare” în organizaţie. După semnarea Tratatului, Ţarul Alexandru i-a conferit lui Manuc ordinul „Sf. Vladimir”, pentru a-i mulţumi pentru multiplele dovezi de credinţă faţă de Imperiul Țarist.

Manuc-Bey a folosit acalmia temporară dintre Rusia şi Turcia pentru a intra în diferite combinaţii politice, economice şi informative în scopul de a-şi spori considerabila avere. Printre altele, şi-a perfecţionat propriile ateliere manufacturiere, a clădit un pod peste Dîmboviţa şi și-a dezvoltat hanul, unde se făceau şi se desfăceau cele mai importante afaceri, se urzeau tot felul de intrigi politice şi se desfăşura o intensă activitate de spionaj şi contraspionaj. Aici se afla „statul-major” al lui Manuc-Bey, cartierul său general de informaţii şi de observare a tainelor discrete ale Orientului și tot aici se afla şi „cabinetul său negru”, dotat cu instrumente de cifrare şi mijloace de interceptare a corespondenţei. În arhive se găsesc documente prețioase referitoare la activitatea informativă desfăşurată de Manuc. Dintre acestea, două scrise în limba armeană se pare că ar constitui codurile secrete cu ajutorul cărora Manuc îşi criptografia mesajele secrete. Este vorba, se pare, de nişte liste codice folosite în Evul Mediu de către

pe trei dintre laturi – au fost de timpuriu remarcate și exploatate de locuitorii acestor meleaguri. Cu o asemenea fortificaţie nici nu e de mirare că dacii au ales să-şi aducă aici metalul preţios ca să bată monede. Aşa s-a născut una din monetăriile dacice. Din om în om, din generaţie în generaţie, s-a transmis legenda care spune că în vreme ce romanii, conduși de tribunul Marcus Tiliscus, asediau cetatea, cîţiva daci se luptau cu muntele pentru a săpa, în inima lui, un locaş pentru a-şi ascunde comorile. Iar la final, cînd au ştiut că cetatea e pierdută, au surpat turnul monetăriei pentru ca nimeni să nu mai găsească prețioasa lor comoară. Tiliscus şi romanii săi nu s-au dat uşor bătuţi, aşa că luni în şir au scurmat în deal şi în munte ca să găsească bogăţiile ascunse. În zadar însă! Nu au găsit romanii mult rîvnita comoară, dar tot au avut un folos: Tiliscus s-a îndrăgostit de una din fiicele lui Decebal, fiică ce era ascunsă în cetate, şi a luat-o de soţie, iar primul lor copil, o fată, a primit numele Tilişca, nume ce s-a transmis localităţii. Așa spune legenda…

Tot la Tilișca, dar pe Dealul Cetății, există ruinele unei CETĂȚI MEDIEVALE. Aceasta a fost construită de către populația românească din zonă, spre mijlocul Secolului al XIII-lea și a fost abandonată pe la mijlocul Secolului al XIV-lea. A fost înconjurată de ziduri din piatră și străjuită de turnuri, păstrate sub formă de ruine abia sesizabile la suprafață. Săpăturile arheologice efectuate în anul 1963 au dus la concluzia că Cetatea feudală suprapune o locuire deosebit de intensă din epoca bronzului, afectată, în mare parte, de amenajrile medievale.

LILIAnA TETELEA

diplomaţiile occidentale (în special de Italia) în care un anumit cuvînt, de obicei foarte banal, înlocuieşte termenul real dintr-un mesaj care se vrea cît mai obişnuit şi inofensiv. Fraze aparent fără importanţă, de tipul „La Viena am întîlnit o mulţime de prieteni, dar toţi erau grăbiţi” puteau să aibă semnificaţia „La Vidin, o mare armată turcească se pregăteşte de luptă”. Nu este sigur dacă aceste instrumente de cifrare erau folosite în transmiterea datelor secrete către organele de spionaj ale Rusiei ţariste sau în relaţiile sale cu agentura proprie. Se pare că Manuc nu a folosit însă numai aceste liste codice.

Despre ieșirea armeanului din centrul afacerilor de spionaj există două variante. Prima dintre ele arată că o plecare a lui Manuc la Galaţi, care era un important sediu al Lojei Masonice, i-a nemulţumit profund pe turci. Sultanul a cerut atunci sechestrarea averii Mirzaian din Bucureşti, iar negustorul a fugit din capitală în 1816, lăsîndu-și averea sa (inclusiv hanul) epitropilor armeni şi s-a stabilit la moşia sa de la Hînceşti, lîngă Chişinău. Aici Manuc plănuia construirea unui oraş pentru coloniştii armeni, tocmind chiar arhitecţi pentru construirea unui Sankt Petersburg în miniatură, iar ţarul se pare că s-a declarat de acord cu acest plan. Oraşul, ce urma să se numească Ararat, nu s-a construit niciodată.

Pe 20 iunie 1817, la numai 48 de ani, Manuc s-a stins din viaţă la Hînceşti, pe neașteptate. Cauza morţii premature nu s-a aflat cu certitudine niciodată. Fiul său a spus că moartea lui Manuc Bey Mirzaian este „ascunsă sub pecetea tainei, la fel ca şi adevărata viaţă a sa, dar se poate ca mîna lungă a umbrei lui Allah pe pămînt să-l fi atins”. Un singur lucru este însă sigur: Manuc a murit la masa sa de lucru pe care nu nu se aflau decît un compas, un echer şi un ciocan. A doua versiune spune că, descoperind rolul nefast jucat de Manuc în încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, turcii i-au pus la cale asasinarea, dar agenţii săi din Constantinopol l-au avertizat şi negustorul a fugit în Transilvania şi apoi la Viena. Aici a participat la congresul diplomaţiei europene şi a stabilit relaţii de amiciţie cu Capo d’Istria, ministrul de externe ţarist, căruia i-a trimis informații chiar şi după ce s-a stabilit la Hăneşti, în judeţul Botoşani, unde îşi cumpărase o mare moşie.

DosArEsECrETE.ro

File de istorie

Ion Vodă cel Viteaz – „Omul cel mai hotărît, în mijlocul celor mai neaºteptate primejdii“ (II)

„Nici un om n-a cîştigat victorii mai strălucite“ (2)

Ridicarea ţării la arme, mobilizarea ei psihologică prin încordarea tuturor voinţelor în vederea apărării, folosirea unei tehnici de luptă în pas cu cerinţele vremii, o concepţie strategică şi tactică superioară sînt factorii care explică evenimentele militare din Moldova în primăvara anului 1574, rezistenţa victorioasă a românilor în faţa uneia din cele mai puternice armate ale Europei, rezistenţă care a avut un ecou atît de larg în publicaţiile Secolelor XVI şi XVII.

Este concluzia pe care ne-o impune însăşi desfăşurarea luptelor. Cea dintîi, de la Jilişte, în apropierea Focşanilor, a dat peste cap, de la început, planurile Porţii de a instala, printr-o rapidă acţiune militară, pe noul voievod al Moldovei, Petru Şchiopul. Oastea otomană înaintase pînă la malul Rîmnei, afluent al Putnei, în apropierea satului amintit, Jilişte. Era însoţită de mai multe contingente muntene, conduse chiar de domnul Ţării Româneşti, Alexandru al II-lea, care depusese pînă atunci toate stăruinţele, inclusiv bani şi daruri felurite, pentru a obţine învestitura fratelui său Petru Şchiopul, prezent şi el, de altfel, în această expediţie invadatoare. Riposta lui Ion Vodă rămîne o acţiune militară model prin precizia, rapiditatea şi rezultatele dobîndite. Efectivele moldovene se aflau concentrate în apropiere. Un corp de 1.200 de cazaci, conduşi de hatmanul Sviercevski, era singura oaste străină care venise în ajutorul românilor în aceste momente de maximă încordare. La porunca lui Ion Vodă, un corp de 5.000 - 6.000 de oameni comandaţi de Dumbravă, vornicul Țării de Jos, însoţit și de cazaci, căzu fără veste asupra avangardei duşmane aflată în apropierea Milcovului. La sud-vest de satul Risipiţi, gruparea duşmană a fost înconjurată în întregime, aşa încît nimeni nu a putut scăpa. „Prinzînd limbă“, Dumbravă află că forţele inamice se află nu departe, în repaus, cu corturile înălţate între două mici braţe ale rîului Rîmna. Trupele moldovene începură, în deplină tăcere, să înainteze spre duşman. Dumbravă se apropie dinspre nord-est; Ion Vodă, cu alte trei coloane, luă poziţie la apus, la răsărit şi în spatele taberei turcomuntene, lăsînd în rezervă cavaleria mai greu înarmată şi o parte din pedestrime. Atacul începu în zori de zi, concentric, cazacii izbind cei dintîi, urmaţi de voievod. Luaţi prin surprindere, turcii şi muntenii încercau să-şi apuce armele şi să răzbească printre liniile moldovene. Cei mai mulţi cădeau sub ascuţişul săbiilor, al coaselor sau străpunşi de suliţe şi săgeţi. Învălmăşeala era cumplită: urletele şi gemetele acopereau întreaga cîmpie. Alexandru al II-lea şi Petru Şchiopul abia au izbutit să fugă, însoţiţi de cîţiva dregători, strecurînduse printre carele şi corturile fărîmate sau arzînde. Ajunşi din urmă de moldoveni, voievodul muntean şi fratele său ar fi fost ucişi dacă fraţii Golescu, marele clucer Albu şi vornicul Ivaşcu nu s-ar fi întors singuri să facă zid din trupurile lor.

Pregătiri pentru înfruntarea decisivă

Armata otomană fusese complet fărîmată şi prea puţini au izbutit să scape prin fugă. Principala forţă duşmană era astfel anihilată, iar pericolul unei invazii, pentru moment, îndepărtat; totodată, Ion Vodă deplasă teatrul de operaţiuni chiar în teritoriul adversarilor săi. Dacă mai reuşea să obţină o răsturnare şi în Ţara Românească, s-o alăture, de exemplu, frontului antiotoman – aşa cum încercase de repetate ori şi Ştefan cel Mare –, atunci sorţii luptei deveneau şi mai favorabili. Pentru aceasta era necesară însă o dublă acţiune: pe de o parte, instalarea unui nou domn

la Bucureşti, şi pe de altă parte, neutralizarea garnizoanelor otomane care, prin prezenţa lor pe malul stîng al Dunării, în raiale, supravegheau continuu Ţara Românească. Cea mai apropiată era la Brăila, unde se refugiase, de altfel, şi pretendentul Petru Şchiopul. Ambele acţiuni au fost întreprinse. Bucureştii sînt ocupaţi fără a întîmpina vreo rezistenţă imediată şi Vintilă, socotit fiu natural al lui Pătrașcu cel Bun, a fost instalat domn, păstrînd cu dînsul o mică garnizoană moldoveană, comandată de însuşi vornicul Dumbravă. Concomitent, grosul forţelor lui Ion Vodă atacă Brăila, cuceri repede oraşul şi începu asediul cetăţii propriu-zise.

Curînd planurile au trebuit însă să fie schimbate. Cîţiva mari boieri munteni, continuînd să sprijine pe Alexandru al II-lea, pătrund prin vicleşug cu trupe în Bucureşti, prind pe Vintilă şi-l ucid pe loc. Totodată, contingente tătare încep, la porunca înaltei Porţi, să înainteze prin Bugeac, pentru a surprinde oastea lui Ion Vodă din faţa Brăilei. Iniţiativa operaţiilor rămîne constant de partea lui Ion Vodă: trei lupte au însemnat tot atîtea victorii pentru moldoveni.

Demnitarilor Porţii le era acum limpede că rezistenţa românilor nu putea fi frîntă decît printr-o concentrare masivă de trupe. Ştafetele porniră de îndată la toţi sangeacii de pe linia Dunării, pentru a-şi alătura forţele; hanul tătar primi poruncă asemănătoare. Atacul trebuia să se producă concomitent din trei direcţii: dinspre Țara Românească pe linia Siretului (beii de Nicopole şi Vidin); din nordul Dobrogei (beglerbegul Rumeliei, inclusiv o formaţie de şoc a ienicerilor); dinspre răsărit (tătarii, comandaţi de un fiu al hanului). În primele zile ale lui iunie 1574, concentrarea se terminase, aidoma unei plase ce se strîngea încet în jurul armatei moldovene.

domnului situaţia lor privilegiată, ei l-au părăsit, de îndată ce propriile lor interese – păstrarea rangurilor, a pămînturilor şi a satelor cu ţărani dependenţi – au fost recunoscute şi garantate de Petru Şchiopul, voievodul impus de otomani. Gestul acestor boieri de frunte nu a fost un act impus de disproporţia de forţe, de o situaţie fără ieşire – aşa cum au sugerat cronicarii –, ci a constituit un plan bine gîndit şi îndeplinit, avînd ca rezultat victoria militară a otomanilor și uciderea lui Ion Vodă.

Joi, 10 iunie, la Iezerul de lîngă Dunăre, vineri 11 şi sîmbătă 12 iunie în poziţia întărită de lîngă satul Roşeam, pedestrimea moldoveană, comandată de viteazul Ion Vodă, a înfruntat, într-o aprigă încleştare, un duşman de multe ori mai numeros şi a arătat că vitejia celor care luptă pentru drepturile ţării rămîne neclintită şi în împrejurările cele mai potrivnice.

Petru Șchiopul, domn al Moldovei

Pentru Ion Vodă singura modalitate era de a ataca şi de a împrăştia succesiv forţele invadatoare, putînd înlătura totuşi grava ameninţare şi încercuirea completă ce i se pregăteau. Noul loc de adunare al oştirii româneşti se afla la Huşi, la o distanţă aproximativ egală (120 - 140 km) de bazele de concentrare ale otomanilor şi ale tătarilor. Cei 30.000 de moldoveni, din care 13.000 cavalerişti (numărul include cazacii), sprijiniţi de cele 110 guri, reprezentau o putere reală în stare să respingă ofensiva unor forţe chiar superioare ca număr, dacă erau atacate; în schimb, dacă duşmanul îşi reunea armele, el putea copleşi numeric oastea moldoveană.

„Şi multă moarte s-au făcut între ambe părţile“

Bătălia finală s-a dat nu departe de Dunăre. Soarta acestei ultime şi decisive înfruntări a fost hotărîtă nu de puterea reală a armelor, de vitejia şi de credinţa oamenilor, ci de trădarea unora dintre ei. Cumpărat cu multe mii de galbeni, comandantul cavaleriei moldovene, Eremia hatmanul, trimis să apere mai întîi linia Dunării, lăsă pe otomani să treacă liniştiţi fluviul; întrebat de Ion Vodă asupra efectivelor otomane, dădu informaţii false; în ziua de 10 iunie, în momentul începerii bătăliei finale, a trecut cu întreaga cavalerie la duşman (afară de detaşamentul cazac, care a rămas statornic alături de voievod). Fusese precedat de o avangardă a trădătorilor, de marii boieri Cozma Murgul, Bilăi şi Stavilă care în noaptea de miercuri spre joi, 10 iunie, fugiseră în tabăra lui Petru Şchiopul. Trădarea marilor dregători au determinat şi înfrîngerea lui Ion Vodă. Deşi datorau

Să-l ascultăm din nou pe Grigore Ureche: „Văzînd turcii pre moldoveni că vor să moară de cît să nu biruiască, cu multe meşteşuguri au nevoit să amăgească pre moldoveni, să-i ducă asupra puşcilor; văzînd moldovenii meşteşugurile lor, nu-i gonia mult, ci numai pînă da dos, că vedea că fuga lor era cu înşelăciune, că de mulţimea lor tot locul acoperise. Deci lăsînd turcii partea despre cazaci, cu toată puterea au întors spre moldoveni, şi puşcile toate le slobozea într-înşii; ci moldovenii aşa sta, cum s-ar fi gătit de moarte, iar nu să izbîndească. Şi multă moarte s-au făcut între ambe părţile, că nu era a călca pre pămînt, ci pre trupuri de om. Şi aşa mai apoi de aproape se bătea, că şi mînule le obosise, şi armele-şi scăpa. Că acela praf se făcuse, cît nu se cunoştea carele de carele este, nici de sineţe se auzia şi de trăsnetul puşcilor de ambe părţile, că nici puşcării nu mai ştia în cine dau“. La trădarea lui Eremia hatmanul s-a adăugat împotrivirea naturii: o violentă ploaie de vară a udat tot praful de puşcă, scoţînd din uz întreaga artilerie moldoveană. Apoi, au venit şi tătarii, care făcuseră joncţiunea cu otomanii. Un contraatac fulgerător, condus de Ion Vodă însuşi, a adus un scurt răgaz românilor, dîndu-le putinţa retragerii şi întăririi lîngă satul Roşcani din apropiere. Lipsa totală de apă din această nouă poziţie a grăbit însă sfîrşitul. Primind asigurări solemne, întărite prin jurăminte, că viaţa oştenilor săi şi a sa vor fi respectate, Ion Vodă s-a predat comandantului otoman. Odată sosit în tabăra duşmană, a fost ucis, iar trupul său legat de două cămile, crîncen mutilat. Oştenii otomani şi-au muiat iataganele în sîngele eroului, pentru ca fiecare să păstreze vitejia şi dîrzenia voievodului.

Şi dacă nu mai întîlniră vreo rezistenţă, hoardele tătăreşti se năpustiră asupra Moldovei pînă în ţinutul Dorohoiului, satele şi tîrgurile nu au cunoscut cruţare; mulţime de robi căzură în mîinile lor. O mărturie contemporană numeşte pe nevolnicul Petru Şchiopul „voievod al pustiului“, deoarece, adaugă textul, „pămîntul și aşezările au fost mai toate arse“.

Dar cu tot succesul său militar, plătit cu grele pierderi de ambele părţi, Poarta nu a mai încercat să mărească haraciul și pînă în 1590, el a rămas tot în jurul a 35.000 de galbenri. Aşa s-a încheiat, în împrejurări de tragedie vitejească, cîrmuirea lui Ion Vodă cel Viteaz.

Faptele de arme ale românilor la Jilişte, la Dunăre şi Roşcani au fost socotite de îndată de istorici printre evenimentele de răsunet european şi consemnate în lucrările lor. Pentru istoria cea mare a patriei, ele rămîn un exemplu al credinţei şi vitejiei neclintite, înălţate pînă la sacrificiul suprem, pentru apărarea drepturilor ţării, a libertăţii ei. Sfîrșit

Conf. univ. dr. DINU C. GIURESCU

Vînătoarea de vrăjitoare –psihoză, diversiune și mijloc represiv (I) Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

„Fac parte dintr-o tagmă secretă, care a jurat să îndeplinească poruncile diavolului. Cei mai plăcuţi gustului nostru sînt pruncii care nu au fost încă botezaţi, dar nu ne dăm înapoi să ne năpustim şi asupra copiilor care au primit nume creştinesc. Sub gingaşa priveghere a mamei, sugaciul doarme în tihnă, dar, cu ajutorul Necuratului, noi ştim cum să răzbim pînă la el şi să-l ucidem cu vrăjile pe care i le facem. Părinţii sînt proşti, ei îşi închipuie că odorul lor a pierit din pricina unei boli. Dar după înmormîntare, noi venim la groapă şi îl smulgem pe micuţ pămîntului, aruncîndu-l apoi într-un ceaun cu apă clocotită. Din carnea care se desprinde de pe oase facem o alifie cu însuşiri fără seamăn: e destul să te ungi cu ea pe tot trupul, că pe dată te pomeneşti plutind în văzduh şi poţi ajunge într-o clipă unde doreşti. Iar dacă înghiţi cîteva picături din fiertură, iadul îţi dăruieşte toate puterile lui şi atunci eşti vrednic să intri în temuta breaslă a vrăjitoarelor şi vracilor”.

Rîndurile de mai sus nu sînt rodul unei fantezii scriitoriceşti, ci depoziţia autentică, consemnată întrun proces verbal, a deţinutei Martha Dressler din Berna. Era anul de graţie 1436. Femeia a fost arestată la 16 februarie şi supusă torturilor vreme de peste două luni. Mărturisirea, din care provine citatul utilizat, a fost făcută la data de 4 mai. Peste alte două săptămîni, Martha Dressler era arsă pe rug ca „vrăjitoare“, împreună cu alte cinci persoane – o femeie, două fetiţe, un bărbat şi un băieţandru de 14 ani –, acuzate că „iau fost în mîrşavele sale fapte, complici, ajutînd-o să săvîrşească cele ce-i cerea diavolul“.

Aşa glăsuieşte sentinţa. Ea nu pomeneşte nici un cuvînt despre adevărata vină pe care o poartă singurul bărbat condamnat în faţa prea cinstitului tribunal: Albrecht Meer, de meserie fierar, lucrase în urmă cu trei ani o armură pentru corniţele Fiarei, care o mai purta încă, deşi nu i-o plătise. Meşteşugarul îndrăznise să-i ceară în cîteva rînduri banii, dar în zadar. La slujba religioasă din noaptea de Crăciun, Martha Dressler, sora lui Meer, a fost şi mai cutezătoare: ieşind în calea comitelui, i-a strigat de faţă cu lumea venită la biserică: – Ce fel de creştin eşti, înălţimea ta? Faci chefuri şi bei vin din cel mai bun, în vreme ce copiii lui Albrecht se sting de foame. De ce nu-i plăteşti ce i se cuvine?

La 16 februarie, şi-a dat osteneala să-i dovedească ce fel de creştin era, străjile ridicînd de acasă pe fierar. Nu singur, ci împreună cu Martha, cu soţia, cu fiul şi cu cele două fiice ale sale. Întreaga familie a pierit în flăcările rugului, pentru că Meer nu găsea de cuviință să-și achite datoria.

Adoratorii Diavolului

Pretextul ales pentru a condamna la moarte pe cei şase oameni, printre care trei copii, nu era deloc întîmplător: la sfîrşitul Evului mediu, acuzaţiile de vrăjitorie serveau foarte frecvent la lichidarea color pe care seniorii şi vîrfurile clericale îi socoteau primejdioşi, insolenţi sau pur şi simplu jenanţi. A ridica glasul împotriva crîncenei exploatări, a pune la îndoială măcar

una dintre dogmele bisericeşti, a revendica un drept elementar – iată tot atîtea „crime” ale căror făptaşi primeau adesea eticheta de „slujitori ai diavolului”.

Procesele şi execuţiile, mai totdeauna însoţite de ceea ce am numi astăzi o zgomotoasă publicitate, constituiau nu numai o metodă sistematică de represiune, ci aveau şi scopul de a răspîndi o teroare „preventivă” în sînul tuturor celor care pătimeau de pe urma abuzurilor comise de către nobili şi înalţii prelaţi. De aceea, de multe ori judecătorii nici nu-şi dădeau osteneala să „dovedească” delictele puse pe seama acuzaţilor, ci se mulţumeau să-i tortureze şi să-i ucidă, dîndu-le astfel de ştire celor eventual sensibili la germenele răzvrătirii să ştie ce-i aştepta dacă vor vrea să-şi facă dreptate.

Urmărirea, arestarea şi condamnarea „vracilor” şi a „vrăjitoarelor” jucau de asemenea un important rol de diversiune. Cînd povara mizeriei devenea prea puternică pentru a mai fi suportată şi cînd, în consecinţă, se contura pericolul unor mişcări populare, devenea necesară găsirea unor ţapi ispăşitori, asupra cărora să se reverse mînia îndelung acumulată a celor mulţi. Ignoranţa, obscurantismul şi fanatismul religios, întreţinute cu grijă de clasele posedante, creaseră un climat favorabil persecuţiilor de tot felul și așa-numiții demonolatri – adoratori ai diavolului – constituiau una dintre categoriile obişnuite de victime. Femeile erau considerate făpturi inferioare, care puteau cădea mai uşor pradă agenţilor infernului; iată de ce lor li se imputa de predilecţie crima de a practica „magia neagră”, iar psihoza corespunzătoare a rămas cunoscută, pînă în ziua de astăzi, sub numele de vînătoarea de vrăjitoare.

De la un capăt la celălalt al Europei, zeci de mii –poate chiar sute de mii – de „demonolatri” şi, mai ales, de „demonolatre” au murit pe rug, pe eşafod, în camera de tortură sau într-un fund de temniţă. La Köln, numărul execuţiilor pentru „relaţii cu diavolul” se ridica, în Secolele al XIII-lea şi al XlV-lea, la 300 pe an. La Paris şi Geneva, la Nürnberg şi Toulouse, la Londra şi Roma, la Madrid şi Lisabona, în aceeaşi perioadă, se înregistrau între 200 şi 500 de execuţii anual.

În august 1233, papa Grigore al IX-lea a creat în mod oficial Inchiziţia (sau Sfîntul Oficiu, după cum i se spunea curent în cercurile clericale). Era un gigantic aparat de represiune cu propria sa poliție secretă şi cu propriile sale tribunale a căror menire era de a păstra prin teroare dominaţia bisericii catolice asupra spiritului şi trupului omului. Pierderea de prestigiu suferită de cler în urma vieţii de trîndăvie, îmbuibare

covîrşitoarea majoritate a cazurilor era vrăjitoria. Din cele 30.000 de victime pe care Sfîntul Oficiu le-a făcut numai în Ţările de Jos, peste 20.000 au fost acuzate de „demonolatrie”. Aproape toate femeile care au pierit în autodafeurile (arderile pe rug) organizate în sudul Franţei în Secolele al XIV-lea şi al XV-lea fuseseră condamnate ca vrăjitoare, ca şi cele din Alsacia, Rhenania si Westfalia, în Secolele al XV-lea şi al XVIlea, pe seama acestora din urmă punîndu-se în plus şi crima de... antropofagie.

Mulți dintre cei osîndiţi de inchizitori sufereau de maladii mintale sau nervoase. Epilepsia, îndeosebi, reprezenta o manifestare concludentă a puterii pe care o avea diavolul asupra omului, convulsiile care aveau loc fiind socotite drept încercări de eliberare de sub dominaţia Satanei. Pentru „a veni în ajutorul posedatului”, se folosea exorcismul – ceremonie religioasă destinată a sili necuratul să părăsească trupul în care îşi face lăcaş. Un bizar amestec de ritual creştin şi reminiscenţe păgîne, exorcismul rămînea de cele mai multe ori ineficace – aşa cum era şi de aşteptat. Dacă îşi păstra totuşi un anumit prestigiu, aceasta se datora cîtorva succese „miraculoase”, explicabile probabil printr-un efect similar cu sugestia hipnotică. În acest mod şi-au cîştigat locuri în calendarul catolic sfinţi specializaţi în alungarea lui Lucifer: sf. Caprais și sf. Gorgon în Franţa, sf. Columban în Irlanda, sf. Daal în Suedia, sf. Gredius în Germania... La loc de frunte printre izgonitorii de demoni se afla sf. Valentin, al cărui cult a început în provincia sa natală, Alsacia, de unde s-a răspîndit în Germania și restul ţărilor vesteuropene. Însuşi numele lui Valentin este un derivat al verbului „failen” („a cădea”) şi îşi are originea în activitatea pe care o desfăşura, exorcizînd pe epileptici.

Treptat însă, ceremonialul a fost lăsat pe planul al doilea, în favoarea supliciilor şi a execuţiilor. În 1530, inchiziţia spaniolă a ars pe rug 47 de femei la Saragossa şi alte 150 la Estella: singura lor vină era o anestezie cutanată, care le făcea să nu simtă, pe anumite zone ale pielii, înțepăturile de ac. Şapte ani mai tîrziu, tot în Spania, la Calahorra, treizeci de tinere au fost arse de vii pentru că... vorbeau în somn, ceea ce însemna că discutau cu Satana. În deceniul 1540 - 1550, călugării dominicani din regiunea lacului Como (Italia) au executat peste 11.000 de persoane care sufereau de tulburări nervoase. Din acelaşi motiv au pierit la Roma, între 1550 și 1565, aproape 4.500

de femei. Într-o singură localitate, Valery, au fost trimise pe rug, în 1574, optzeci de femei decretate „demonolatre” pentru că nu denunţaseră pe una dintre ele, care era dementă. În 1577, patru sute de alienaţi mintali din provincia Languedoc au fost închişi într-o şură imensă, căreia i s-a dat foc.

Cei 72 de principi ai Infernului

şi desfrîu pe care o ducea, curentele de protest tot mai puternice care agitau masele de ţărani iobagi şi care adesea se transformau în răscoale, împotrivirea din ce în ce mai dîrză a multora dintre locuitorii oraşelor pe care rînduielile feudale îi stînjeneau în dezvoltarea lor economică – iată doar cîteva dintre problemele pe care îşi propuseseră să le soluţioneze inchizitorii. Armele lor erau tortura şi asasinatul, iar motivul invocat în

Demonolatria a dat naştere demonologiei. Pentru a lupta cu eficiență împotriva celor care se închinau diavolului, au apărut specialiştii în probleme de vrăjitorie. Autori ai unor voluminoase lucrări „ştiinţifice”, ei explicau, din punct de vedere teoretic, în ce consta magia neagră, cum este alcătuită lumea spiritelor rele, prin ce se manifestă legăturile muritorilor cu Necuratul etc. Chemați ca experţi de tribunalele laice sau ale Sfîntului Oficiu, „demonologii” interpretau faptele, atitudinile, cuvintele, ba chiar si înfăţişarea acuzaţilor, oferind celor care-i judecau „motivele” de acuzare.

(va urma)

E LISABETA I OANIȚIU

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (179)

Literatura (8)

Despre poeziile lui Wang Wei se spune că sînt adevărate tablouri, iar despre picturi, că sînt pline de poezie, expresie a talentului și simțului poetic cu totul remarcabil. Pastelul „Contemplînd amurgul de toamnă din culmea munților“ are un evident caracter antropomorfic și apare ca o stampă, în care Wang Wei lărgește posibilitățile sale de manifestare: sentimentul naturii capătă nuanțe diferite, poetul cîntă rolul utilitar al naturii bogate în flori și roade, la fel de subtil ca și participarea naturii la stările sale sufletești. Natura statică este însuflețită de prezența discretă a omului, chiar dacă poetul nu-i acordă acestuia un rol predominant în descriere. Impresionat de imaginile cele mai apropiate, poetul cercetează detaliul, aspectele cromatice. Din punct de vedere prozodic, pastelurile lui Wang Wei au trăsături cu totul speciale. Fiind construcții canonice în metru de 5 picioare, din care lipsește cu desăvîrșire predicatul. Limbajul poetic curge armonios, construind ritmuri și rime cu valoare de model ca în: „Poem“, „Instantanee“, „Vînătoarea“, „Casa dintre bambuși“, „Cîntecul soldatului“ ș.a.m.d. În continuare redăm poemul „Întoarcerea poetului la simplitate“: „Munții sînt numai liniște și singurătate;/ Nu se văd decît ierburi stufoase și arbori;/ Locul celor de neam e Curtea împărătească;/ Spune-mi, o, înțeleptule cum trăiești/ În această pustie sălbatică?// –Să-ți răspund: Filosofia e grea;/ Merg singur, am gînduri prea adînci,/ Îmi iubesc căsuța dintre pini/ Și izvoarele șerpuind printre stînci“... Menționăm că traducerea versurilor celor trei genii ale poeziei chineze clasice –Li Bai, Du Fu și Wang Wei – îi aparține lui Eusebiu Camilar. În încheierea prezentării geniilor poeziei chineze clasice, abordăm personalitatea lui Bai Juyi, care a creat în perioada imediat următoare perioadei de vîrf a Dinastiei Tang. Acesta, cunoscut și sub numele de Le Tian, era originar din Xianzheng, fiind fiul unui mic funcționar. Pentru a-și cîștiga traiul, tatăl viitorului poet se stabilea temporar în diferite localități. Tatăl era bibliofil și îi transmitea fiului gustul pentru citit. Deși se înscrie ca audient la școli particulare, Bai Juyi este un autodidact, deoarece familia sa nu dispunea de posibilități pentru a-i înlesni educația. Înzestrat cu o vie inteligență, viitorul geniu al poeziei chineze își însușește singur învățătura clasică și, sub impresia unor lecturi variate, începe să scrie. Influența lui Du Fu, ca model uman și literar, se simte și în felul cum Bai Juyi exaltă virtuțile stilului yuefu, ca singură modalitate, în opinia lui, de a da gîndurilor intime expresia artistică cea mai adecvată. Oamenii mai puțin educați din vremea aceea puteau înțelege cu ușurință limbajul folosit în poeziile lui Bai Juyi, cu temele lor explicite. Poeziile au curs în mod firesc, iar stilul său poetic a fost unic în epocă. Crezul său literar realist, exprimat în „Nouă epistole dedicate lui Yuan Zhen“, îl determină să participe la inițiativa „Mișcării pentru promovarea noului yuefu“; ulterior datorită fermității cu care militează pentru păstrarea purității principiilor acestei „Mișcări“, devine principalul ei susținător și ideolog. Nedezminținduși adeziunea literară la realism, poeziile lui Bai Juyi alcătuiesc în ansamblu un autentic tablou de mediu, pe fodul căruia se detașează psihologia diferitelor grupuri sociale. Dezacordul față de sistemul social-politic și administrativ, exprimat într-o dizertație cu propuneri de reforme adresată împăratului Tang Xianzong, îi atrage ostilitatea fățișă a înalților dregători. În consecință, se vede obligat să renunțe la lupta deschisă și, după ispășirea pedepsei pentru nesupunere, se retrage într-o mînăstire, loc de refugiu și creație pînă la sfîrșitul vieții. Aici, după modelul lui Tao Yuanming, se

Oameni și miracole (1)

Oameni care trăiesc fără să mănînce nimic

Misterul celor care se abţineau de la mîncare a atras atenţia încă din Secolul al XVI-lea. În satele din Franţa se povesteau tot felul de lucruri. De exemplu, despre o fată de 12 ani din Commercy, Lorena, care ar fi „stat trei ani tară să mănînce nimic“. După trecerea acestei perioade, fără ca nimeni să ştie motivul, fata a reînceput să mănînce normal. Lîngă Sens, la Vauprofonde, în 1616, a fost semnalat cazul unui băiat, Jean Godeau, care a trăit 5 ani fără să mănînce nimic.

Pe Coasta de Aur, la Beaune, o fată de 4 ani şi jumătate, care suferea de migrene, de paralizie şi de sincope, dar care „avea capul întreg”, bea doar apă şi se simţea foarte bine; „avea privirea vioaie, culoare în obraji, buzele roşii, dar abdomenul atît de plat, încît puteai să-i atingi vertebrele”. Într-o zi, i-a fost brusc foame şi totul a intrat în normal. Cu toate astea, stătuse fără să mănînce timp de patru ani!

Văduva Zelie Bouriou trăia în comuna Paussac, Dordogne. La vîrsta de 35 de ani, şi-a pierdut accidental soţul şi copiii. Afectată de o boală nervoasă, ea a fost dusă la spitalul din Bourdeilles, lîngă BrantÔme. Acolo a stat 125 de zile sub supraveghere strictă, luînd cîte puţină apă în gură, pe care apoi o scuipa. Ziarele din acea perioadă, 1896, au relatat pe larg acest caz. Femeia a stat nouă ani fără să mănînce, păstrîndu-şi totuşi vioiciunea. Cînd era întrebată de ce nu mănîncă, răspundea în dialect că „n-aş putea să înghit nici atîtica“ şi arăta gămălia unui ac.

Oare anul 1896 era propice unor astfel de manifestări? La Belle-Île-en-Mer, o anume MarieJosephe Seveni n-ar fi mîncat nimic timp de douăzeci de ani.

În 1900, Gaston Méry scria: „Am cunoscut o femeie despre care nu se vorbeşte şi al cărei caz, care durează de şaptesprezece ani, mi se pare extraordinar. Rose Savary, care locuieşte la Hottot, la doi paşi de Caen, nu doarme niciodată şi nu mănîncă. Are patruzeci şi doi de ani. Stă culcată din 1883. De ce suferă? De o

oprire a funcţiilor stomacului. Nu poate să digere nimic. Această persoană avea totuşi senzaţie de foame, fapt destul de surprinzător; într-o zi, i-a rugat pe cei din jurul ei să-i dea o căpşună. I s-a dat în puţină apă îndulcită. După două zile, a vomat căpşuna intactă. Nici unul dintre medicii consultaţi nu a putut s-o vindece pe această bolnavă”.

Un caz celebru a fost semnalat şi în Statele Unite. Americanca Mollie Fancher a trăit fără să mănînce din momentul în care s-a îmbolnăvit, lovită de tuberculoză (1866), la vîrsta de optsprezece ani, şi pînă la moarte. Polemica stîrnită de acest caz a fost destul de importantă, unii considerînd-o înşelătorie, fără să examineze însă pacienta, alţii strigîndu-şi în gura mare dispreţul, pur şi simplu pentru că instinctul se revoltă împotriva acestei idei absurde: să trăieşti fără să mănînci.

Cîţiva medici, profesorul West, doctorul Speir (care citea în rapoartele sale numele somităţilor de la New York care au examinat-o pe Mollie), au studiat totuşi cazul ei şi au confirmat abţinerea completă de la mîncare. „Pot să spun cu certitudine că nu a mîncat nimic, afirma doctorul Speir. Cred că nici un aliment solid nu a trecut printre buzele acestei femei de la atacul de paralizie suferit... O forţez din cînd în cînd să bea o linguriţă de apă sau de lapte, folosind un instrument cu care îi deschid gura. Dar asta e foarte dureros pentru ea... Am luat toate măsurile împotriva unei eventuale înşelătorii, venind uneori pe neaşteptate la bolnavă la ora unsprezece seara sau chiar la miezul nopţii. Am găsit-o întotdeauna culcată în aceeaşi poziţie”. Decăderea fizică (membrele inferioare atrofiate erau răsucite sub ea) i-a permis, se spune, să capete darul remarcabil al celei de-a doua vederi şi să pretindă că se află în legătură cu spiritele defuncţilor... Un mister al existenţei umane (1) În primăvara anului 1988, agenţia de presă chineză Xinhua dezvăluia existenţa unei fete care nu înghiţise nici un aliment solid timp de zece ani. Se numea Xiong Zaiding, avea douăzeci şi cinci de ani şi locuia întrun sat din provincia Hubei. La cincisprezece ani, s-a îmbolnăvit brusc şi febra a urcat pînă la 42 de grade. A

ocupă de cultivarea crizantemelor și creșterea peștilor exotici, metodă insolită de a-și exprima independența opiniilor. Creată mai ales pe motive folclorice, dar receptînd și ecouri ale realiștilor contemporani, lirica lui Bai Juyi lărgește universul liricii chineze, dîndu-i conținut și forme noi, prin cultivarea poeziei satirice și de inspirație socială. Puternic orientată către realitatea înconjurătoare, opera lui este o reprezentare activă a societății chineze din a doua jumătate a Secolului al VIII-lea, marcată de Rebeliunea lui An Lushan și de „sistemul celor două biruri“. Poemele sale precum „Mîndri călăreți“, „La tîrgul de flori“ sau „Vînzătorul de cărbuni“, sînt adecvate la condiția creației și ideologiei literare dezvoltate în jurul „Mișcării pentru promovarea noului Yuefu“. Ele își relevă forța artistică prin modalitatea de a transforma istoria în subiect artistic și de a topi evenimentele reale într-un discurs liric original. Poemele narative intitulate „Cîntec la pipă“ și „Cîntecul remușcării eterne“ sînt înscrise în același spațiu poetic, care transfigurează seismele individuale și colective; în finalul dramatic este inclus un avertisment neliniștitor. Poeziile lui Bai Juyi sînt construite ca o frescă a detaliilor independente și interdependente. Delimitarea subiectivului de obiectiv iese în evidență în tensiunea emoțională din ultimul vers al fiecărui poem, un vers cheie, ce ușurează înțelegerea ideii poetice și descifrează mesajul. Acesta este un procedeu caracteristic tehnicii compoziționale preferate de Bai Juyi; efectul se realizează prin valorificarea forței de evocare a cuvintelor alese cu grijă, în scopul relevării psihologiei sociale conflictuale din cea de-a doua jumătate a Secolului al VIII-lea. Bai Juyi a scris peste 2.800 de poezii, care reflectă dragostea sa pentru popor și critică inegalitățile sociale ale epocii sale. Se remarcă forța critică și simplitatea aproape orală a expresiei.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

fost dusă la spitalul Xiehe din Wuhan şi examinată de diferiţi specialişti. În urma acestei maladii misterioase, ea a refuzat orice hrană solidă. Cînd alimentele ajungeau în esofag, spasme violente o făceau să le dea afară. Din 1978 şi pînă în 1986, tînăra a stat în pat, supravieţuind numai datorită injecţiilor cu glucoza. Dar în 1987 a avut loc o schimbare. Se putea alimenta singură, bînd puţină zeamă de orez, supă de legume şi sirop. Putea să se ridice şi ajunsese la o greutate de patruzeci de kilograme, faţă de zece kilograme cît avea în 1986. Într-un interviu din ianuarie 1988, profesorul Zang Jinkun, directorul spitalului Xiehe şi specialist în aparatul digestiv, care a condus examinările clinice ale pacientei timp de peste o sută de zile, nu putea să emită nici o explicaţie în privinţa acestui „post” prelungit. Îl considera drept „un mister al existenţei umane”. Tot el spunea că „picioarele ei, multă vreme atrofiate, începuseră să se destindă”, dar că, foarte sensibilă la căldură, nu suporta să pună pe ea nici măcar o vestă de bumbac în timpul iernii. Acest detaliu este foarte important.

Ne aflăm în faţa unui caz de abstinenţă completă –de inedie? Sigur că nu, deoarece această tînără refuza numai alimentele solide, în schimb, apa, vitaminele din legume şi zahărul făceau posibil – deşi e ceva extraordinar – ca sănătatea ei să nu fie alterată.

Profesorul Mirouze, specialist în boli metabolice şi endocrine, precizează consecinţele privării de hrană asupra organismului, în special asupra creierului: „Primul aport nutriţional indispensabil este zahărul. Celulele cerebrale nu consumă decît zahăr. Cînd acesta nu mai este adus din exterior, trebuie neapărat să fie luat din rezerve. Se întîmplă ca organismul să se adapteze unei privări provizorii de hrană, căci este capabil să transforme grăsimile de rezervă şi proteinele de rezervă în zahăr. Funcţia cerebrală poate aşadar să se menţină un timp, dar nu la nesfîrşit. Atîta timp cît lipsa de zahăr este compensată de convertirile metabolice endogene, care fabrică zahăr, sistemul nervos nu se resimte. Cînd acesta devine însă insuficient, apar tulburările psihice, delirul, agitaţia, apoi coma”.

(va urma)

HÉLÈnE rEnArD

LA

Adunate din cele patru puncte cardinale

,,Cînd n-oi mai avea încotro, am să mor și eu, ca toată lumea“

Ne-a tăiat respirația reportajul de la televizor din Săptămînă Mare cu Ion Chiriță, ultimul locuitor al satului Valea Șchiopului din județul Buzău. La cei 75 de ani ai săi, ca toți oamenii de vîrsta lui, omul își așteaptă sfîrșitul senin și împăcat cu soarta. Primăvara, dar, mai ales, vara, cînd totul e verde, sufletul lui se bucură de liniște, de aerul curat și cîntecul ciocîrliilor. Văduv și fără copii, îi este greu singur, căci s-au sucit și climele astea. Odată, un fulger era să-i ardă bordeiul. Arareori, pe nea Ion îl mai vizitează o soră care urcă din vale. Altfel, mai mult vorbește cu cele două văcuțe ale sale, cu găinile și o cățelușă ageră. Ce-i drept, n-a ajuns precum Sfîntul Serafim din Sarov, care, trăind într-o pădure din Siberia, putea să vorbească limba cerbilor și să mănînce cu urșii. Cîteodată, la marginea pădurii, mai apare și un urs, dar se ține departe. Altfel, cum se scoală, aruncă un ciurel de boabe la găini, căci altfel n-ar vedea nici un ou de la ele. Pe urmă, își ia văcuțele și coboară la vale, unde este iarba mai bună. Acolo întîlnește alți oameni, pe care îi roagă să-i cumpere cîteva pîini de la magazin, din care face parte și cățelușei, altfel ar pleca de la ușa lui.

Și locotenentul Ion Antonescu și-a făcut datoria față de Țară în represiunile din 1907, cînd a comandat un pluton de infanterie. Și căpitanul Matei Eminescu a participat în Războiul de Independență, unde a căzut rănit de cîteva ori. Pentru actele sale de vitejie a primit 6 medalii din partea românilor și a rușilor.

,,Dumnezeu a lăsat ca omul să fie și înșelat, și înșelător” (Cesare Pavese)

fiindcă nu ne place acest comportament necinstit”. Am simțit că rămîn fără aer: iată-mă și critic al Revistei «România Mare», o publicație care, bun sau rău, mă publica număr de număr, iar eu, ingratul, o loveam mișelește sub centură Și mai era ceva: mă vedeam cu Vadim aproape zilnic - și la partid, și la redacție. De ce nu-mi atrăsese atenția verbal, și folosise calea mai întortocheată a scrisului? De aceea, i-am scris și eu, clarificîndu-mi poziția și susținînd că fiecare cititor are dreptul la propria opinie care nu este obligatoriu să fie și a altora. Fără să știu atunci, mă aflam în aceeași situație cu Regina Maria care, abia căsătorită cu prințul Ferdinand, îi scria mamei sale, la Londra, informînd-o că, seară de seară, Nando al ei sare în pat așteptînd marile plăceri care însă nu erau și ale sale... Ce mai, ca orice scriitor, și Vadim era un orgolios și nu accepta prea ușor opinii contrare.

Dar, într-o zi, a urcat la el un om care i-a împărțit o sticlă cu ulei. Și la plecare, profitînd că bătrînul ședea de vorbă cu nevastă-sa, nu zici că ăla a intrat în casă și i-a furat pensia, 1.000 de lei, pe care i-o adusese poștașul cu o zi înainte? N-o fi avut, săracul, a zis el pe urmă, înțelegător, că are copii mulți, și eu mai găsesc pe aici niște mălai. Că dacă oi fi sănătos, îmi aduce poștașul alți bani...

Pînă de curînd, nea Ion avea un vecin cu care se mai ajuta și mai schimba o vorbă. Dar s-a îmbolnăvit, săracul, și într-o zi, a murit. N-a putut să facă pentru el mai mult decît să-i tămîieze mormîntul.

Cum stătea și vorbea cu reporterul, Ion Chiriță lăsa impresia că, prin ochii lui, privește la această lume Însuși Dumnezeu, așa cum se întîmplă adesea cu copiii. La fel de umani păreau și ochii celor două văcuțe, o mamă și vițica ei, care îl însoțesc zilnic la vale și îndărăt la deal, cînd îl apucă iarăși durerea de picioare, și îl așteaptă să le ajungă din urmă. ,,Cînd n-oi mai avea încotro, am să mor și eu, ca toată lumea...”

Personaje intrate în istorie

Pe Moș Ion Roată, participant la Unirea din 1859, nu numai istoria l-a făcut celebru, ci mai mult Ion Creangă în povestirile ,,Moș Ion Roată și Unirea” și ,,Moș Ion Roată”. Peneș Curcanul, de fapt, Constantin Țurcanu (1854-1932), a fost eternizat de Vasile Alecsandri într-o poezie a sa, foarte cunoscută, prin care a glorificat eroismul ostașilor noștri în Războiul de Independență din 1877-1878. La Plevna, el avea 23 de ani. A fost decorat cu Steaua României și cu Crucea Sf, Gheorghe, decernată de ruși. El este sergentul care pleacă din Vaslui și trece Dunărea prin apropiere de Oltenița. Și astăzi există un sat pe acolo, Curcani, mărturie a acelor vremuri. Alt moldovean, Ștefan Furtună, luptase și el în Războiul de Independență. Fusese gornist. Iar Patria recunoscătoare l-a ucis în timpul Răscoalei din 1907. Atunci, la putere, tocmai veniseră liberalii, înlocuindu-i pe conservatori. Scena cînd unii se aruncă în brațele altora, scena înăbușirii răscoalei, este surprinsă de Liviu Rebreanu în romanul ,,Răscoala”: ,,Ce-o să-i mai usture pe țărani pupăturile astea!..” Soldații care au ucis peste 11.000 de țărani, după cum susținea ziaristul N.D. Cocea, dar, după alții, mai puțini, fuseseră comandați de generalul Constantin Prezan, viitorul mareșal, care s-a acoperit de glorie în bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz.

În 1989, făcînd filmul ,,Un bulgăre de humă”, regizorul Nicolae Mărgineanu i-a repartizat actorului Ion Pavlescu, de la Teatrul ,,Odeon” din București, rolul lui Ștefan Micle. Este un rol mic, fără nici o replică, de doar cîteva secunde, dar pe care maestrul îl face magistral, și numai prin gestică și mimică. El este soțul Veronicăi Micle (rol interpretat de Maria Ploae), cu 30 de ani mai în vîrstă, prin urmare, înțelegător, resemnat și comod. Și el, și Veronica îl văd pe Eminescu (interpretat de Adrian Pintea) trecînd prin fața casei lor. Veronica izbucnește în plîns, fiindcă este căsătorită și nu poate răspunde la iubirea poetului. Și tulburată, trîntește lampa de iluminat, care aprinde covorul și o arde la mînă. Grijuliu, Ștefan Micle o îmbrățișează cu un gest oscilînd între lubric și patern, dilemă în care se află și Leonida Pascalopol în raport cu Otilia Giurgiuveanu, dar dintr-o altă narațiune literară. Ca atare, domnul profesor aruncă o privire pe fereastră consolîndu-și consoarta și dîndu-i de înțeles că nu se va pune în calea fericirii ei. Sau poate le cere amorezilor puțină răbdare, căci bolnav și în vîrstă... Dar, la puțină vreme după această scenă, Veronica, încălcînd toate constrîngerile morale, avea să i se dăruiască lui Eminescu. Literatura română mai cunoaște o situație identică: iubirea incendiară dintre poetul Ienăchiță Văcărescu și doamna Zoe, consoarta domnitorului valah Alexandru Moruzi. Nemaiașteptînd să moară vodă, cei doi s-au pus pe treabă... Mai tîrziu, soțul astfel înșelat, ca profesor universitar, este numit în fruntea unei comisii de profesori ieșeni, care se va deplasa la Liceul ,,Lauria” din Botoșani, să coordoneze examenul de Bacalaureat. Și ce priviri și-or fi aruncat în tren cei doi profesori, pe drumul spre Botoșani și în cancelaria liceului, cînd s-a făcut împărțirea sarcinilor? Cîți dintre cititorii revistei noastre, bărbați și femei, s-au aflat în situația asta criminală de înșelat(ă) sau de înșelător(oare), față-n față cu rivalul(a)?

Ca orice scriitor, și Vadim era un mare orgolios

Cînd a murit în 2011, am scris un articol în memoria prozatorului Mircea Horia Simionescu - în opinia mea, un artist prestigios - un articol omagial, prin care am relevat artistul cu totul original, care a compus o literatură de factură urmuziană, ieșită din șabloanele enervante ale realității, în care parodia se împletea cu pastișa, satira și umorul. În mod firesc, Vadim mi-a publicat articolul, dar cu precizarea: ,,Colaboratorul nostru se referă, probabil, și la revista noastră, care e o «detractoare», întrucît îl consideră pe MHS un scriitor minor; de aceea, îl sfătuim, să nu lovească sub centură «România Mare» cu viclenie,

Dar, la puțină vreme după aceasta, nepunînd un adverb unde îi era locul, a reieșit tocmai contrariul față de ce voiam să exprim, dar data aceasta, cu referire chiar la un articol al lui Vadim. Ce mai, un echivoc în toată regula, nerecomandabil atunci cînd nu-l dorești neapărat Urmarea a fost că, pe bună dreptate, Vadim mi-a dat o pauză la publicat de fix 3 luni, să nu-mi mai treacă vreodată prin cap să jignesc pe cineva. Vadim avea și el cruzimile lui, după cum spunea Șerban Cioculescu despre Caragiale: îți publică enormitatea de informație sau de stil, lăsîndu-te să te faci de rîs cu mîna ta, pentru a nu mai ridica vreodată pretenția că e ceva de capul tău... ,,Ia nu mai face pe deșteptul!... Tot zici că primăvara asta îți dă migrene, mi-a răspuns el cînd i-am telefonat. Acum, ai ocazia să-ți vezi de sănătate...”.

Căsătoriile lui Cezar Petrescu

După unii, Cezar Petrescu (1892-1961) a fost un scriitor important și în perioada interbelică, și după aceea, dovadă volumele de povestiri și nuvele, dar mai ales romanele care se înscriu în ciclul ,,Cronica românească a veacului XX”, o prelungire a unui eșafodaj balzacian, ,,Comedia umană”, mult mai cunoscut. Dovadă a acestei situații e că prozatorul era nelipsit din manualele de liceu de prin anii ‘60, alături de alți artiști realiști și obiectivi, plasați în categoria născocită a ,,Scriitorilor progresiști”. După alții, cum ar fi G. Călinescu, Cezar Petrescu a fost un scriitor prolix, de valoare scăzută, care nu a rezistat judecății timpului, chiar dacă a scris mult și numele său s-a păstrat aproape o jumătate de veac. Fiindcă a avut inspirația să adere la noile schimbări politice din România postbelică, la fel ca atîția alții, ceea ce l-a făcut să se bucure de toate onorurile și avantajele materiale. Ca atare, s-au înmulțit studiile și monografiile despre viața și opera dumnealui.

În memoriile sale despre grupul din jurul Revistei ,,Viața Românească”, scriitorul Demostene Botez notează că Cezar Petrescu a dus o viață agitată și plină de contradicții. Cum vorbea, mult și repezit, așa i-a fost și existența. De aceea, cine a cutezat să-i cerceteze biografia s-a înhămat la o muncă istovitoare. Puțini au fost aceia care i-au stat alături mai multă vreme. Așa s-ar putea explica și de ce a fost însurat de 5 ori. Prima oară, s-a însurat la Iași cu Marcela, în timpul primului război Dar după 4 ani, Marcela a murit. Au avut un băiat, Aurel, care s-a sinucis din dragoste pe la 22 de ani. A venit la București, unde a practicat gazetăria și a cunoscut mulți scriitori. S-a recăsătorit cu Eugenia Cozmiță Era în 1926. A divorțat și, în 1932, a luat-o de nevastă pe Georgeta Ciocîlteu, cu 19 ani mai tînără Mărunțel și cu o burtă impresionantă, a divorțat și, în 1947, s-a căsătorit cu Ecaterina Bonache, pe care a ajutat-o cu relațiile sale să plece în America de Sud. A cincea soție s-a numit Florica Jianu. În afara cărților publicate, după Cezar Petrescu a rămas și celebra vilă de la Bușteni, devenită casă memorială. Rar mi-a fost dat să mai văd o casă mai înțesată de cărți precum aceea.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Elena Farago, poeta fãrã copilãrie care a scris pentru copii

„Nu am cultură oficială, decît două clase secundare. Am învăţat şi citit singură tot ce am vrut să ştiu”, menţiona poeta Elena Farago într-o scrisoare adresată lui Gheorghe Bogdan-Duică. Poeta fără „cultură oficială” şi-a sacrificat copilăria pentru a avea grijă de tată şi fraţi după ce a rămas orfană de mamă. Situaţia dramatică a căpătat accente greu de imaginat după ce s-a stins din viaţă şi tatăl acesteia.

Elena Farago s-a născut pe 29 martie 1878, într-o familie de greci din Bîrlad, fiica lui Francisc şi Anastasia Paximade. A fost rodul căsniciei acestei familii de negustori înstăriţi alături de cei şase fraţi, trei băieţi şi trei fete: Ernest, Nicolae, Gheorghe, Antoaneta, Celestina şi Virginia. Elena, fiind mai mare dintre surori, a purtat tot timpul grija fraţilor. Cea mai apropiată i-a fost sora Antoaneta, căreia i-a recitat poeziile învăţate la şcoală. Pe rînd, trei dintre fraţi s-au stins din viaţă. La vîrsta de numai 12 ani (în 1890), cînd avea doar două clase primare, primeşte o grea lovitură. Se prăpădeşte şi mama fraţilor Paximade, iar Elena este nevoită să abandoneze şcoala. Devine sprijin de bază pentru tată şi mamă pentru fraţii mai mici. Ziua făcea treburile casei, iar noaptea, după ce îşi adormea fraţii, citea şi învăţa pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea mai mult să facă. Cinci ani mai tîrziu, în 1895, primeşte o nouă lovitură. Tatăl Elenei Paximade se îmbolnăveşte şi după două săptămîni de agonie se stinge în braţele fiicei. Toţi fraţii au fost împrăştiaţi pe la rude. Elena ajunge la Brăila, la unchiul pe linie maternă.

Cei mai frumoºi ani, în casa lui Caragiale

Orfană de ambii părinţi la numai 17 ani, Elena se îmbolnăveşte grav şi, în 1896, a fost internată în Spitalul Colţea din Bucureşti. Ernest, fratele mai mare,

Aºa vă place Istoria?

Grădina Oteteleşanu (V)

Aceeaşi trupă monopolizează scena de la Otetelişeanu şi în vara lui 1909. S-au prezentat Husarii la manevre. Văduva Veselă, Prinţesa dolarilor, Noaptea în Viena, D-ra Yost, Fire de artist, El şi Ea, Liliacul, Farmecul unui vals, Regele vînătorilor, Lumpatius vagabondus. Curse! Grătare!, După divorţ, Tudorache Sucitu (de Vasile Toneanu şi Aristide Marinescu).

Şi pentru a crea stabilitate trupei, Grigoriu a propus în 1909 lui Leonard, Ciucurette şi Maximilian să facă parte din asociaţie, cu drepturi şi datorii egale în cadrul companiei. Astfel, ansamblul artistic de la Grădina Oteteleşanu devine un adevărat teatru profesionist de operetă. În lipsa unui sediu permanent, în lunile friguroase artiştii trupei sînt nevoiţi să onoreze alte angajamente şi să joace la foc continuu, pînă la epuizare. Noua asociaţie juca, astfel, din toamnă pînă primăvară, fie în turnee prin ţară, fie la Teatrul Liric din Piaţa Valter Mărăcineanu, pentru a reveni, apoi, în lunile de vară la Oteteleşanu. Frigul şi oboseala periclitau viaţa artiştilor. Aşa s-a întîmplat cu Nicolae Leonard prin anul 1910, cînd, în urma unei pneumonii, fusese la un pas de moarte. „Prinţul operetei”, după cum îl numeau admiratorii, era adulat nu doar de femei, ci de toate categoriile de public: adolescenţi, bătrîni, critici, artişti. Se răspîndise vestea că a murit. Ţara a fost cuprinsă de jale, dar, la puţină vreme, s-a aflat că informaţia fusese eronată. Iar bietul Leonard a fost de-a dreptul „asediat” de scrisorile „fanilor”. Cele mai multe de recunoştinţă, de mulţumire Domnului. Altele, însă, cu un conţinut absolut ilar. Iată-l pe unul, nemulţumit că Leonard n-a murit. Nu de alta, dar falsa

stabilit în Bucureşti, o primeşte în casa sa în timpul convalescenţei. Odată însănătoşită, e nevoită să muncească pentru a se întreţine. Aşa ajunge în casa ziaristului şi omului politic Gh. Panu, locul unde îl întîlneşte pe dramaturgul I. L. Caragiale. Afîndu-i povestea de viaţă, acest ar fi exclamat: „O viaţă de roman, subiect de dramă”.

Timp de doi ani este guvernantă în casa dramaturgului, avînd grijă de copiii lui Caragiale (1897-1898). Pentru viitoarea poetă au fost cei mai frumoşi ai ai tinereţii sale, cum singură a recunoscut în 1927, întrun interviu pentru ziarul „Rampa”. În acei doi ani cunoaşte o pleiadă de scriitori şi ziarişti, toţi avînd un rol pentru deciziile ulteriore (Al. Vlahuţă, G. Ranetti). Avînd înclinaţii socialiste, Elena Paximade îl cunoaşte în aceste cercuri pe economistul Fracisc Farago, cel care îi va deveni soţ. Acesta a fost numit director al Băncii Populare din Craiova în 1905 şi se mută definitiv acolo.

Debut literar

o colaboratoare intensă a revistei „Semănătorul”, condusă la acea vreme de N. Iorga. În 1907 îl adoptă pe Mihnea, primul fiu al soţilor Farago, perioadă în care poeta a creat o sumedenie de versuri. Scrie volume întregi de literatură şi poezie pentru copii.

A hrãnit þãranii

dupã rãscoala din 1907

Tot în 1907, după răscoalele ţărăneşti, primind anumite sume de la N. Iorga pentru poeziile publicate, Elena Farago a împărţit banii familiilor ţăranilor ucişi. În acest context a fost închisă pentru puţină vreme şi dusă la Bucureşti. A scăpat de închisoare datorită intervenţiilor lui Iorga.

După ce se căsătoreşte, Elena Farago debutează în viaţa literară în 1898 cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul „Fatma”. A scris epigrame, apoi a devenit cunoscută pentru frumoasele poezii pentru copii. Istoricul Nicolae Iorga, bun prieten şi sfătuitor, a convins-o să renunţe la pseudonim şi să-şi semneze creaţiile cu numele real. Adevăratul debut îl înregistrează în 1902 în ziarul „România muncitoare” cu poezia „Gîndul Trudiţilor”. Alături de soţul ei locuieşte pentru puţin timp în oraşele Constanţa şi Brăila. Este perioada în care îşi învinge timiditatea şi renunţă la pseudonimul literar. Cînd avea numai 25 de ani, în 1903, semnează prima poezie cu numele întreg. Doi ani mai tîrziu devine

moarte îi stricase toate planurile de căpătuială. A se citi scrisoarea:

D-lui Leonard care a înviat din morţi

„Domnule Leonard, Cine dracu te-a pus să mori sau mai bine zis pentru ce te-ai ţinut de haloimăsuri şi-ai înviat?... M-ai nenurucit şi pă mine şi pă toată familia mea!... Auzind că ai murit am vrut să-ţi fac puţină reclamă şi am investit tot capitalul meu în fotografii cu tine pe catafalc!... Escrocul de fotograf mi-a luat şi el o mulţime de bani, ca să suprapună pe un clişeu, cu un mort pe catafalc, capul tău, ca să creadă lumea că eşti tu!...

De ce-ai înviat, prezevenghiule!... Ca să mă nenuruceşti pe mine?... Eu, care am vrut să-ţi fac un bine şi te-am cocoţat pe catafalcul cel mai frumos şi mai plin de flori pe care-l avea fotograful în atelierul lui?...

Ce mă fac eu acuma cu 20.000 de fotografii?... Nevastă-mea vrea să divurţeze şi eu nu mai am para chioară!...

Dacă vrei să mă scapi de mizerie, ori achită-mi costul fotografiilor, ori te rog să fii atît de jentil şi să mori.

Crezi că eu nu ştiu că toată afacerea cu moartea e o escrocherie ca să-ţi faci reclamă, dar pe mine să mă despăgubeşti că te dau în judecată.

Moriţ Goldenberg, Iaşi”.

* * *

Stagiunea din vara lui 1910 s-a deschis în luna mai, cu Ţăranul voios. A urmat Johann al II-lea, Pompierul de serviciu, După divorţ, Mam’selle Nitouche. Mare succes a avut Nicolae Leonard în opereta Dragoste de ţigan.

Pentru o bună bucată de vreme, Grădina Oteteleşanu a rămas sediul de vară al Companiei Grigoriu. Şi, prin tenacitatea şi profesionalismul de care a dat dovadă, ansamblul a reuşit să impună opereta, timp de cîţiva ani, ca pe cel mai iubit gen de spectacol din Bucureşti.

În 1908 obţine marele premiu al Academiei Române pentru volumul „Şoapte în Umbră”. Este prioada în care este recunoscută unanim drept cea mai mare poetă a vremii. Satisfacţiile profesionale se suprapun cu o împlinire pe plan personal, naşterea fiicei sale, Cocuţa. Pentru ea şi pentru Mihnea, fiul adoptat, a scris în 1913 volumele „Copiilor” şi „Pentru copii”. Regele Carol al II-lea îi acordă poetei, pentru merite literare, medalia „Bene Merenti” – clasa I şi „Ordinul Meritului Cultural” – Cavaler clasa a II-a.

În 1921 este numită director al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, fundaţie pe care o va conduce timp de 30 de ani. Pe lîngă fundaţie înfiinţează o „Universitate liberă”, un loc unde intelectualii vremii aveau prilejul să se întîlnească şi să ţină prelegeri. Pentru a fi mai aproape de colaboratori, Elena Farago îşi mută locuinţa chiar în curtea fundaţiei.

Elena Farago se stinge din viaţă la 75 de ani, după o lungă suferinţă.

HIsTorIA.ro

În vara anului 1912, stagiunea s-a deschis cu opereta Păpuşica de Leo Fall, apoi au urmat Frumoasa Rizetta, Suzana, Fata poznaşă, O noapte în Viena, Piatra Neamţ - Piatra Olt, Sînge vienez, Eva, Contele de Luxemburg, Izbînda dragostei, Duşmanul femeilor. Anul 1913 a fost bogat în spectacole, dar cel mai aplaudat a fost cel de revistă, Obor-Gara de Nord, în care autorii Emil şi Dan Cerkez au prezentat cele mai importante evenimente din ultimii doi ani. După aproape un deceniu de la fondarea companiei, Grigoriu se îmbolnăveşte şi cedează conducerea lui Maximilian şi Leonard. Trupa nu se destramă, a continuat să joace pe această scenă pe timpul verii, iar iarna făcea turnee sau juca la Teatrul Liric. Dar în vara care a urmat, primeşte o nouă lovitură. Trei dintre cei mai buni artişti părăsesc trupa: Florica Florescu, Nae Ciucurette şi Gogu Carussy. Vor fi angajate nume noi: Zizi Roşianu, Anny Aurian, Natalia Macri, George Timică. Vara lui 1914 nu a fost fastă pentru companie. Moartea lui Constantin Grigoriu, la 14 februarie 1914, a produs nu doar durere, ci şi o ruptură în rîndul ei. Gogu Carussy, cel care jucase atîţia ani sub direcţia lui Grigoriu, îşi creează în 1914 propriul său ansamblu de operetă cu Anna Grand, Marioara Cinski, Mitu Dumitriu, Stănescu-Cerna. Această trupă susţinea spectacolele pe scena de la Blanduzia. Maximilian şi Leonard s-au redresat repede şi prezintă o serie de operete la modă în acea vreme: Micul rege de Emmerich Kálmán, Regina Cinematografiei de Jean Gilbert, Mascota de Audran, Polonia nu piere de Oskar Nedbal, Cowboy de Victor Iacobi, În sfîrşit singuri de Franz Lehar şi Între 12 şi, de Walter Gotze. În vara lui 1915, grădina a fost închiriată Companiei de Operetă ,,Grigore Gabrielescu”. Motorul acestei companii era actorul Achil Popescu.

1 Iunie – Ziua internationalã a copilului

COPILĂRIA – RAIUL NOSTRU PIERDUT

(urmare din pag. 1)

Indiferent care este această zi, important este că, pe întinsul Globului Pămîntesc, copiii noștri au o zi a lor, specială, care trebuie să le rămînă în amintire toată viața. Păcat că în multe țări, din cauza războaielor militare sau civile, precum și a unor condiții sociale extrem de precare, milioane de copii nu pot trăi nici măcar o zi pe an clipe în care să simtă, într-un mod aparte, grija familiei și a Statului față de sensibilitatea și de fragilitatea viitoarelor generații! În România, cei care au trăit și înainte de 1989, amintindu-și mai ales de perioada copilăriei, rememorează cu drag sărbătorirea acestei zile în mediul școlar. Fără a pica în latura nostalgică a timpului, în mod semnificativ, deosebit de cel prezent, amintirea unei Românii vesele și luminoase, pline de glăscioarele cristaline ale Șoimilor Patriei și ale Pionierilor, reunite în coruri care cîntau bucuria și fericirea de a fi, de a se simți în epicentrul atenției acelei societăți și a familiei – poartă pe retina vremii și într-un perpetuu ecou al sonorității acelei zile o amintire imposibil de șters. Oricîte probleme avea societatea, oricîte griji erau într-o gospodărie, dincolo de pragul acestui univers nu era decît figura luminoasă a copilului nostru, înălțat, în mod simbolic, pe piedestalul eroului zilei. Familia, întreprinderea sau instituția unde munceau părinții, școala, grădinița, entitățile politice ale vremii, societatea, în ansamblul ei, erau conectați la explozia de bucurie, de lumină și de culoare a Zilei Internaționale a Copilului.

Criticii acelei societăți la care fac trimitere vor pune imediat eticheta de „propagandă” acestor acțiuni din partea Statului, menite să configureze o zi din

Lebãda

Cînd printre valuri ce saltă

Pe baltă În ritm ușor, Lebăda albă cu-aripile-n vînturi În cînturi

Se leagănă-n dor;

an – 1 iunie – ca pe un briliant în salba de zile a copilăriei. Desigur, oricine poate adopta o asemenea optică, doar că, raportată la ceea ce trăim (și vedem) astăzi, acea așa-zisă propagandă nu era altceva decît manifestarea unei griji paterne spre a crea un cadru propice unei dezvoltări sănătoase (fizic și mental) a copiilor Patriei. Dacă tot o țin sus și tare cu sloganul de „propagandă”, îi invit să privească fotografii sau imagini cinematografice cu taberele de copii de la Năvodari, Brănești, Sinaia etc., de acum peste 30 de ani, și să meargă (dacă au curajul) să vadă ruinele fostelor pavilioane, care arată mai rău ca orașele japoneze Hiroșima și Nagasaki, peste care au căzut cele două bombe atomice americane, în august 1945! Sau să ia aminte la cîți copii dorm, astăzi, nemîncați; sau la sutele de mii „abandonați” de părinții izgoniți din Țară pentru a-și căuta de lucru peste mări și țări; sau, ceva extra recent: copiii din România întîmpină Ziua lor în „vacanță” forțată, cauza fiind greva personalului din învățămînt! Ce să mai vorbim de analfabetismul funcțional... Și, încă o dovadă a unei copilării cu multe frustrări: un comunicat recent al Poliției române anunță un dezastru social cu privire la copii: de la începutul anului, în România, au fugit de acasă peste 3.000 de copii, dintre care, pînă în prezent, nu au fost găsiți 396 de copii. Așa că... 1 iunie nu e pentru toți copiii României.

În prezent, în România, din 2016, a fost promulgată legea prin care a fost modificat Codul Muncii. Astfel, ziua de 1 iunie a fost declarată Ziua Copilului ca sărbătoare legală în care nu se va lucra, pusă în practică începînd cu 1 iunie 2017.

Aripile-i albe în apa cea caldă

Le scaldă, Din ele bătînd, Și-apoi pe luciu, pe unde de-oglinde

Le-ntinde: O barcă de vînt.

MihAi eMinescu

Zdreantã

L-ați văzut cumva pe Zdreanță, Cel cu ochii de faianță?

E un cîine zdrențuros

De flocos, dar e frumos.

Parcă-i strîns din petice, Ca să-l tot împiedice, Ferfenițele-i atîrnă

Și pe ochi, pe nara cîrnă, Și se-ncurcă și descurcă, Parcă-i scos din cîlți pe furcă. Are însă o ureche

De pungaș fără pereche. Dă tîrcoale la coteț, Ciufulit și-așa lăieț, Așteptînd un ceas și două

O găină să se ouă,

După aceste rînduri scrise ca un fel de remember la o copilărie de vis, cu profunde implicații în dezvoltarea generală ulterioară, propun să rămînem în atmosfera trăirii anilor copilăriei, dînd girul nostru tuturor copiilor, pentru a încerca să le deschidem și lor o margine de orizont de care am avut noi parte. Întoarcerea la anii copilăriei, fără grijile și dramele pe care le trăiesc, uneori, oamenii maturi, ne încarcă sufletele de miresmele începutului de vară și ne pregătesc, material și imaterial, pentru a-i sărbători pe cei mici așa cum se cuvine. În contextul de azi, cînd obligațiile sociale polarizează excesiv timpul și activitatea părinților, și cînd școala pare a fi depășită de metamorfoza ideatică a elevilor, trebuie regîndit sistemul educațional familial, pe principiul acordării unui timp mai generos în care să fim împreună cu copiii noștri, încercînd să îmbinăm funcția biologică de părinți cu cea (subiectivă, oricum) de pedagogi. Altfel, în societatea de mîine, Ziua Copilului va fi doar o amintire, așa cum este, astăzi, Tabăra de la Năvodari!

Copilăria – Raiul nostru pierdut –poate fi regăsită și în viitor, dacă noi, oamenii maturi, nu uităm că „Raiul este pavat cu intenții bune”, dar nu orice păcătos poate nimeri poarta lui!

În completarea acestor pagini închinate Zilei de 1 Iunie, în dragostea pentru toți copiii României, am ales un buchet de versuri, scrise de poeți români, în cinstea copilăriei acestora și pentru delectarea lor. Citiți aceste fermecătoare versuri și încercați să vă transpuneți în locul prichindeilor cărora le sînt dedicate.

Care cîntă cotcodace, Proaspăt oul cînd îl face. De cînd e-n gospodărie Multe a învățat și știe, Și, pe brînci, tîrîș, grăbiș, Se strecoară pe furiș. Pune laba, ia cu botul Și-nghite oul cu totul.

„Unde-i oul?” a-ntrebat Gospodina. – „L-a mîncat!” „Stai nițel, că te dezvăț Fără mătură și băț. Te învață mama minte”. Și i-a dat un ou firbinte. Dar de cum l-a îmbucat, Zdreanță l-a și lepădat Și-a-njurat cu un lătrat. Cînd se uită la găină, Cu culcușul lui, vecină, Zice Zdreanță-n gîndul lui „S-a făcut a dracului!”

Tudor Arghezi

De ziua mamei

Eu nu sînt destul de mare Ca să pot să-nvăț măcar, De pe carte, o urare, Și nu sînt destul de mare Ca să-ți dau în dar.

Dar îți dau o sărutare, Ici, pe obrăjor, Și pe mîna asta care Mă-ngrijește-n fiecare Zi, cu-atîta dor!

Zile lungi și voie bună Îți doresc eu mult, Și mă rog de flori să-ți spună Să mă ierți, mămică bună, Că nu știu mai mult!

elenA FArAgo

Nani, pui!

Dormi, fetiță somnoroasă, Să-mi crești mare și frumoasă, Să fii dragă orișicui... Nani, pui!

Dormi cu mama, băiețel, Să-mi crești-nalt și subțirel Și frumos cum altul nu-i... Nani, pui!

Somnul dulce și cuminte Vine-ncet să vă alinte Fără știrea nimănui... Nani, pui!

Să vă pună sub perniță Jucăria lui pestriță, Jucăria visului... Nani, pui!

Luna plină și albastră

Doarme-n crucea cerului Dorm și stelele-n fereastră, Doarme și măicuța voastră... Nani, pui!

oTiliA cAziMir

Din copilãria mea

Pășteam cu alții gîștele-n ariniști. Cu gîngurit de aur îmi venea cîte-un boboc și îmi prinde cu prietenie-n cioc sfîrcul urechii, și plopii tremurau, străvechii.

Cînd toropit priveam prin gene cum boii se mișcau prin flori de sînziene pe sub sălcii, mă miram că ei nu văd cu vîrful coarnelor ca melcii, și boii – boii-și rumegau căldura pe sub sălcii.

Cînd mă trînteam în pajiște pe spate cu ochii către bolta în senin, mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer, lin răzimat pe coate.

Și-mi mai aduc aminte:

într-un lan de cînepă o sperietoare pestriță de paseri se sprijinea în par ca vînturile s-o aline.

Ciorchini de turbări avea cercei,

o vrabie-și făcuse cuib în pălăria ei.

Rîdeau copiii toți de ea, dar mie-mi era milă și-o iubeam. și singur socoteam: ea mi-e aproapele și o iubeam.

Și mă credeam un mucenic.

luciAn BlAgA

Galben copil, oprit în pozã

Galben copil oprit în poză și-nrămat fără suflare și dormind, ți-aș spune un basm adevărat călare pe un cal murind.

Cine a tras în calul meu?

cu ce săgeată, cu ce floare? beau apă azi din curcubeu, el singurul nu mă mai doare.

Căutați-mă pe sub potcoava lui, săpați întruna și adînc poate-o să ajungeți voi întîi dincolo de pămînt.

NiCHiTa STăNeSCU

Copiii de tãrani

,

Poemul acesta îl scriu într-o noapte, Puțin după ziua de treizeci de ani, E-un scrîșnet, un plînset, un geamăt de șoapte,

Căci e pentru voi, fii curați de țărani!

Cînd țara îndreaptă și legi, și-a sa cale, Cînd sus în idee nu-i loc de abuz, Mai sînt de-mplinit și la capăt de dus Dorinți izvorînd din nevoi sociale.

Și una e-aceea că încă la țară

Nu-i școală făcută cum e la oraș,

Că fiul țăranului, totuși, nu poate

Intra-n facultăți cu același curaj.

Eu știu cîte lucruri în țară sînt gata

Și cîte vor fi, dacă sîntem cuminți.

Dar una e dacă director e tata

Și alta e dacă-i țăran de la Vinți...

Eu, iată, priviți, sînt un fel de director, N-aveți nici o grijă că vă voi minți, Am și eu copii ce pot fi de bani gata

Cu toate-i îndop pentru că-mi sînt copii.

Dar țara stă-n alții întîi, și pe urmă În fiii aceștia de directorași,

Nu, satele noastre nu sînt trista turmă

Ce lînă și brînză trimite-n oraș!

Producția lor cea mai sfîntă sînt fiii!

Lor li se cuvine răsplata la preț, Țăranii dau aur, cînd dau României

Curații lor fii, rodul unicei vieți! aDriaN PăUNeSCU

Pavanã pentru copiii sãraci ai lumii

Eu am văzut cum se smereşte cerul Răsfrînt în ochii de copil sărac, Pavat cu nuferi şi cu îngeri negrii

El putrezeşte ca un fund de lac

Eu am văzut ce monument de milă

E gheata ruptă. Straiul peticit.

Cum trec prin ele plumbii unui viscol Precum printr-o paragină de schit.

Eu am văzut cum dă năvală pîinii Copilul ghemuit pe la pomeni.

E cea mai blestemată cruciadă, El, cel mai fericit din pămînteni

Eu am văzut halucinanta stampă Mizeria în stare pură, deci Fierul roşu să-mi pice zilnic În inimă de secol douăzeci.

Să nu-mi vorbiţi de legi şi omenie, De mari civilizaţii galopînd.

Eu vă arăt la margini de oraşe

O umbră albă de copil flămînd

Roşiţi cît mai e vreme, şi se poate, Puneţi cununi pe craniul lui chilug, Aduce-ţi-l ca pe un pui de fiară În casa voastră plină de belşug

Lăsaţi-l să se bucure în voie

Să fie prinţ în viaţă, doar o zi

Şi veţi vedea atunci că-i mai destoinic Ca îmbuibaţii voştri de copii.

El e spartanul ce-a dormit pe pietre

E mucenicul biciuit de spini.

N-a mai vărsat o lacrimă de-un secol

Prea-înţelepţi sînt anii lui puţini.

Făclii neînsemnate are-n suflet, Tresare-n somn, de basme şi dorinţi. Îl sperie sudalma şi trandreţea, E mai bătrîn ca bunii lui părinţi.

Pe el se aşează roua primăverii

Şi bruma groasă a atîtor ierni.

Batjocorit de ursitoare

Urcă Golgota condamnaţilor eterni.

E pedepsit statornic, fără milă Decît aceea de a se fi născut.

Trecut cu jugul secetei în spate El n-are viitor. Şi nici trecut...

Umilitoare-i, Doamne, sărăcia

Cumplit e semnul ei din zodiac

Şi nu-i nimic mai tragic, decît cerul

Răsfrînt în ochii de copil sărac.

COrNeLiU VaDiM TUDOr

Selecția versurilor realizată de GEO

CIOLCAN

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Cavalerul d’Éon – unul dintre cele cele mai misterioase personaje reale ale Secolului al XVIII-lea (II)

Vin cu opium şi o plimbare pînă la Westminster

Enervaţi de rezistența lui d’Éon şi de refuzul lui de a se întoarce la Paris, adversarii lui îi dau lui Guerchy instrucţiuni precise.

La 29 octombrie 1763, d’Éon e invitat să ia masa în clădirea ambasadei. Noul ambasador îi pune în vin o cantitate masivă de opium, cu intenţia de a-l adormi şi a-l îmbarca imediat, cu documente cu tot, pentru Franţa. Simţind o arsură puternică în stomac şi o bruscă somnolenţă, d’Éon sare de pe scaun şi se grăbeşte să ajungă cît mai repede la noua sa locuinţă, unde se baricadează. Zace cîteva zile, timp în care primeşte vizita lui Guerchy, însoţit de cîţiva prieteni ai acestuia, care se arată foarte îngrijoraţi de starea sănătăţii lui, sugerîndu-i cu insistenţă, ca remediu, o plimbare pe cheiurile Tamisei pînă la Westminster. Bănuind aceeaşi tentativă de a-l îmbarca forţat, d’Éon refuză. Despre toate acestea îi scrie regelui într-o scrisoare datată 18 noiembrie 1763. Silit de marchiza de Pompadour, Ludovic al XV-lea cere regelui Angliei extrădarea fostului ambasador francez, nu înainte însă de a-i comunica şi lui d’Éon această iniţiativă, sfătuindu-i să salveze documentele secrete dacă propria sa persoană nu şi-o poate salva. Cererea de extrădare e refuzată de englezi.

ilustrație reprezentîndu-l pe Cavalerul d’Éon, publicată în 1813 în revista Kirby’s Wonderful Museum

cazul lui, va intra în serviciul englezilor, care-i fac propuneri extrem de avantajoase. Stanislav Poniatovski – pe care l-a cunoscut la Petersburg –, devenit rege al Poloniei, îi oferă cavalerului d’Éon azil şi înalte slujbe la curtea sa. În sfîrşit, d’Éon primeşte o scrisoare de la rege în care acesta se arată mulţumit de serviciile lui şi îi fixează o rentă anuală de 12.000 de livre, dîndu-i dreptul de a se întoarce în Franţa, cu condiţia de a nu se prezenta decît îmbrăcat în femeie. Condiţie curioasă, pe care d’Éon o motivează în „Memoriile” sale printr-o aventură galantă cu regina Angliei, aventură din care George al III-lea nu ar fi ieşit deloc avantajat, obligîndu-l la un travesti continuu, regele ar fi scăpat cu fața curată. Un alt motiv ar fi în legătură cu temperamentul furtunos al lui d’Éon, care, odată ajuns în Franța, şi-ar fi provocat foştii duşmani, unul cîte unul, la duel şi nu e de trecut cu vederea faptul că d’Éon era Mare Maestru al Sălii de Arme. Ca femeie, această posibilitate i-ar fi fost luată.

părăseşte Londra, iar patru zile mai tîrziu, îmbrăcat în uniforma de dragon, se prezintă la Versailles. Revenea în Franţa după 14 ani. E primit cu toată cinstea şi căldura, dar i se atrage atenţia să ia cît mai repede la purtare îmbrăcămintea de femeie, conform tranzacției, întrucît ambasadorul englez la Paris pretindea aceasta cu insistență.

D’Éon se retrage la Tonnerre, de unde trimite scrisori disperate ministrului de externe, Vergennes, şi ministrului de interne, Sartine, rugîndu-i să intervină pe lîngă rege de a fi absolvit de condiţiile tranzacţiei, starea sănătăţii lui devenind jalnică din cauza lipsei exercițiilor de călărie, scrimă etc. Primeşte refuzuri categorice. Într-o altă scrisoare îl roagă pe Sartine să obţină de la rege aprobarea ca măcar duminica şi în zilele de sărbătoare să se poată îmbrăca în haine bărbăteşti. Şi de această dată este refuzat. Ne aflăm în perioada cînd Franţa semnează tratatul de alianţă şi comerţ cu Statele Unite (reprezentate la Paris de Benjamin Franklin), care duce la declanşarea unui nou război între Anglia şi Franţa.

D’Éon uită de boli şi-i scrie ministrului de interne (4 august 1778): „Eu pot, prin supunere la ordinele regelui, să rămîn în fustă în timp de pace, dar pe timp de război aceasta mi-e cu neputinţă. Ajutați-mă să ies din starea de letargie în care am fost aruncat şi care e unica cauză a bolii mele“. Avea 50 de ani. Roagă să-şi reia postul de căpitan de dragoni, promiţînd, pe cuvînt de onoare, că nu va „ataca nici o persoană în afară de inamicii Franţei“. E din nou refuzat.

Furia persecutorilor de la Versailles se dezlănțuise: d’Éon e declarat rebel şi trădător, totodată, drept care i se confiscă averea. Toate sancţiunile sînt semnate de rege, care îi cere însă în continuare să păstreze cel mai desăvîrşit secret. Persecuţiile se extind asupra rudelor, prietenilor, ajungînd pînă la servitori. Era un fel de excomunicare. Guerchy răspîndeşte zvonul că d’Éon este nebun. Tocmeşte doi ziarişti obscuri pentru a-l ataca în presă; d’Éon răspunde atacurilor cu mai mult talent. Lupta dintre Guerchy şi d’Éon, începută din motive străine amîndurora, devine cu timpul o duşmănie personală. Exasperat, Guerchy plăteşte pe un anume Treyssac de Vergy să pătrundă în locuinţa lui d’Éon şi să-l omoare. Cavalerul d’Éon, care devenise foarte prudent, îi prinde pe atentator şi îl dezarmează. Ameninţat cu moartea, acesta recunoaște că a fost pus de Guerchy, care i-a promis în schimbul serviciului un post la ambasadă.

Zvonurile cu privire la faptul că d’Éon ar fi femeie, zvonuri pornite iniţial de la Guerchy şi avînd la bază aventurile lui d’Éon de la Petersburg, se răspîndesc în toată Londra. O cneaghină rusă – Askova – aflată pe atunci la Londra, jură că l-a văzut pe d’Éon la Petersburg sub incontestabila înfăţişare de femeie.

Mania englezilor pentru pariuri găseşte în d’Éon un bun pretext. Ziarele publică cota pariurilor: D’Éon e bărbat sau femeie? Enervat, d’Éon se decide să ia măsuri. Lansează în ziare o invitaţie generală la duel şi înjunghie în plină stradă doi englezi; nu se mai găseşte nici un amator de dueluri, în schimb pariurile continuă să crească.

Un om cu merite, dar incomod

În 1776, marchiza de Pompadour se îmbolnăveşte şi moare. Contele Broglie e chemat din exil şi repus în drepturi. Reabilitarea lui d’Éon ar fi implicat însă căderea prea multor persoane influente, aşa încît Ludovic al XV-lea preferă să-l uite pur şi simplu; la scrisorile adresate regelui, d’Éon nu primeşte nici un răspuns. Disperat, într-o scrisoare către ministrul de externe, d’Éon declară că dacă nu se face dreptate în

În 1774 moare Ludovic al XV-lea. Curînd izbucneşte războiul de independență al Statelor Unite ale Americii, război privit cu simpatie de poporul francez. Noul rege are o atitudine rezervată. Într-o scrisoare a ministrului de externe Vergennes către noul ambasador al Franţei la Londra (Gueichy murise) se pot citi următoarele: „Există maladii morale, precum şi maladii fizice; şi unele, şi altele pot deveni contagioase“. În aceeaşi scrisoare, ambasadorul e rugat să ţină Versailles-ul la curent cu desfăşurarea evenimentelor din America, sfătuindu-l în această privinţă să ia legătură indirectă cu d’Éon, care poate procura date interesante, avînd prieteni în partidul de opoziţie.

Noul rege, Ludovic al XVI-lea, îşi dă seama de valoarea documentelor deţinute de cavalerul d’Éon, documente care, cunoscute de englezi, ar fi putut compromite serios relaţiile dintre cele două ţări şi aşa destul de încordate datorită sprijinului acordat de francezi „rebelilor americani“. Documentele (printre care un plan de debarcare a trupelor franceze în Anglia) trebuiau urgent aduse în țară. Această delicată misiune îi este încredinţată lui Beaumarchais.

Travesti pe viață

În „Memoriile“ renumitului scriitor citim: „Am întîlnit această femeie interesantă (d’Éon) la un dineu dat de lordul primar Witkes; ea îşi arăta gambele acoperite de cicatrice, urmele unor răni primite în timpul unor bătălii, cînd, căzută de pe cal, un escadron prusac a trecut peste picioarele ei”.

La a doua întîlnire dintre d’Éon şi Beaumarchais a fost redactată o tranzacţie curioasă, între guvernul francez şi cavalerul d’Éon, prin care acesta se obliga să renunţe definitiv la îmbrăcămintea bărbătească, să nu poarte arme asupra lui şi să înapoieze toate documentele pe care le deţine, statul francez dîndu-i permisiunea de a se întoarce în Franţa, unde i se acordă o pensie viageră de 12.000 de livre anual. Motivele acestei deghizări impuse sînt ignorate de Beaumarchais.

Zvonurile şi pariurile cu privire la d’Éon reîncep; printre cei care pariază cel mai mult e Beaumarchais... „Morning Post“ din 19 noiembrie 1775 scria: „Pariurile sînt 7 la 4 pentru femeie, un domn bine cunoscut în acest gen de afaceri s-a angajat a clarifica această chestiune înainte de a expira 15 zile“. La Paris, senzaţia zilei: probabila căsătorie între d’Éon şi Beaumarchais, ştire pe care i-o dă lui d’Éon o veche prietenă din Franţa. Enervat de scandalul din jurul lui, la 13 august 1777 d’Éon

Dezamăgit, trăieşte în continuare la Tonnerre, unde primeşte vizitele prinţului Henric al Prusiei şi ale lui Beaumarchais, care cumpărase nişte păduri în acea regiune. Nerezistînd tentaţiei, d’Éon îmbracă uniforma de dragoni. Ca răspuns, la 20 martie 1779, dimineaţa, trăsura poliţiei îl ridică de acasă şi-l depune la Dijon, în cea mai ospitalieră închisoare din oraş. După o lună de zile se întoarce la Tonnerre, unde duce o viaţă calmă, cultivînd viță de vie şi trimițînd vin vechilor prieteni şi protectori.

„Toată această aventură mă derutează“

Odată războiul franco-englez terminat, d’Éon pleacă imediat la Londra pentru a trata nişte afaceri personale. Nu se va mai întoarce niciodată în ţară. Ducînd o mare lipsă de bani, încearcă să vîndă o colecţie de manuscrise pe care le socotea foarte valoroase. I se oferă o sumă infimă. Cavalerul d’Éon se gîndeşte să valorifice arta sa de scrimer, luînd parte la lupte publice sau întreprinzînd adevărate turnee de scrimă, îmbrăcat fie ca bărbat, fie ca femeie. Printre ultimele evenimente ale vieţii lui se înscrie şi un celebru duel cu un faimos scrimer – SaintGeorges, care a avut Ioc la 9 aprilie 1787 la CarltonHouse, într-o sală arhiplină. Duelul, arbitrat de fratele regelui Angliei, e cîştigat categoric de cavalerul d’Éon, îmbrăcat în femeie. Nouă ani mai tîrziu, d’Éon, care avea 70 de ani, e rănit grav într-un duel susţinut la Southampton.

Revoluţia franceză, începută în 1789, îl găseşte pe d’Éon la Londra, din care cauză e trecut pe lista emigranţilor. D’Éon oferă Convenţiei serviciile sale. E trecut pe ordinea de zi şi i se suprimă pensia, primind în schimb o pensie de 200 de lire din partea regelui Angliei pentru motive necunoscute. La 21 mai 1810, cavalerul d’Éon moare Ia Londra, la vîrsta de 83 de ani.

Aici se sfîrşesc aventurile cavalerului CharlesGenevieve – Louis – Auguste – André – Thimothée - Beaumont d’Éon, doctor în drept civil şi canonic, avocat în Parlament, Mare Maestru al Sălii de Arme, căpitan de dragoni, cavaler al ordinului „St. Louis“, cenzor regal pentru istorie şi literatură, autor al unui eseu despre finanţe şi al lucrării „Consideraţii politice asupra administraţiei popoarelor vechi şi moderne”. În 1777, Voltaire scria, ca un epilog al acestei vieţi spectaculoase: „Toată această aventură mă derutează; nu-l pot înţelege nici pe d’Éon, nu pot înţelege nici cabinetele ministeriale ale timpului său, nici acţiunile lui Ludovic al XV-lea. Eu nu înţeleg nimic din toată această lume“.

Sfîrșit rADU Ion PoPEsCU

Averi ºi vrãjmãºii

Istoria juridică a secolului trecut în Moldova cunoaşte destule ciudăţenii. Datorită intereselor de clasă şi de grup care guvernau împărţirea dreptăţii sentinţele erau, nu o dată, inechitabile, iar unele procese se prelungeau peste decenii. Un astfel de caz este relatat în cele ce urmează. Pe la începutul Secolului al XIX-lea, trăiau în Moldova două familii de boieri, bogate în moşii şi averi: familiile Sturdza şi Kostaki, ambele cu un arbore genealogic ale cărui rădăcini coboară departe în trecut. Vornicul Constantin Kostaki Talpan, căsătorit cu Maria Rosetti, avea o fată tînără şi frumoasă, pe Safta. Vel logofătul Dumitrachi Sturdza avea, din a doua sa căsătorie cu Elena Balş, trei băieţi: Teodor, Constantin şi Alexandru. În anul 1810, tînărul Teodor Sturdza, de 17 ani, lua de soţie pe Safta Kostaki care avea doar 16 ani. Căsătoria, acceptată de ambele familii, a fost fericită timp de şapte ani – deşi în acest răstimp nu s-a născut nici un copil, ceea ce, evident, umbrea mulţumirea celor doi soţi. De altfel, pînă la Codul Callimachi (1818) lipsa copiilor era chiar motiv de desfacere a căsătoriei. Cum familia Kostaki era cu mult mai bogată decît Sturdzeştii, aceştia din urmă împrumutaseră de la Constantin Kostaki, cu ocazia căsătoriei copiilor lor, o sumă mare de bani, obligîndu-se să o restituie la termen.

Căsnicia tinerilor a decurs fără incidente, pînă într-o zi, cînd Elena Sturdza, mama lui Teodor, a găsit de cuviinţă să nu mai plătească în continuare banii împrumutaţi. Păgubaşul, Constantin Kostaki, i-a dat în judecată pe Sturdzeşti, reclamîndu-şj drepturile, adică returnarea celor 4.120 galbeni (500.000 lei aur) pe care aceştia îi mai datorau.

Intrigă şi iubire

După şapte ani de căsnicie, la sfîrşitul lui 1817, Safta a adus pe lume, la Piatra Neamţ, o fetiță, care în primele ore a făcut bucuria celor doi soţi. La naşterea Catincăi au asistat şi Aniţa – căpităneasa din slujba Sturdzeştilor – şi moaşa Nastasia.

Mama lui Teodor a sosit îndată la Piatra Neamţ să-şi vadă nepoţica, dar chiar a doua zi a plecat pripit, luînd-o şi pe Aniţa. La plecare, şi-a sfătuit feciorul să o părăsească pe Safta, deoarece Catinca nu era a lui, ci a fost cumpărată de la o anume Maria Suceveanca. Aducea în sprijinul acestei afirmații mărturia moaşei Nastasia Săfertoaia: ea care declarase că a recunoscut în copil odrasla Mariei Suceveanca, pe care o moşise cu o zi înainte. Teodor asistase la naştere, nu putea da crezare intrigii mamei sale, fapt ce a înfuriat-o straşnic pe Elena Sturdza, care a început o campanie de defăimare împotriva nurorii. În acelaşi timp, a depus o jalbă la mitropolitul ţării, care în acea vreme era Veniamin Kostaki, cerînd desfacerea căsătoriei, pe motivele arătate. Îndurerat de răutatea mamei sale, Teodor trimite la rîndul său, la numai cîteva zile după naşterea fetiței, o scrisoare mitropolitului, datată 12 ianuarie 1818: „Cu toată supunerea sărut blagoslovita dreaptă a înalt Prea Sfinţiei Tale. (...) Judecaţi, Prea Sfinţite, ce fel de batjocură am suferit de la maică-mea. Eu o cunosc de fată pe a me şi de prisos se sileşte dumneaei, căci eu i-am spus cînd a fost aici că copila este a me, făcută de femeia me şi în sfîrşit,

cînd eu, bărbatul femeii mele am fost faţă cînd s-a născut fetiţa, apoi cine poate şti și încredinţa aceasta mai bine decît mine?“. Negăsindu-si astîmpăr şi auzind că maicăsa tot nu se linişteşte, Teodor găseşte de cuviinţă să mai trimită o scrisoare, cinci zile după prima.

„17 ianuar 1818, Piatra.

Cu toată supunerea sărut blagoslovita dreaptă a înalt Prea Sfinţiei Tale. În urma supuselor mele închinăciuni, mă rog Prea Sfinţiei Voastre ca să binevoiţi a spune maicii mele că dumneaei să nu se tot îngrijească despre soţia me, că, fie ea de l-ar fi născut, fie că nu, ce-i pasă dumneaei despre aceasta; cînd eu care sînt soţul ei îl cunosc şi spun că-i al meu copilul şi cînd eu nu fac nici o pretenţie şi-i primesc, apoi nimeni întru aceasta nu are treabă. Şi să-şi lepede maică-me gîndul că mă voi despărţi de femeia me”.

Elena Sturdza reuşeşte totuşi în vara anului 1818 săşi despartă fiul de Safta. Teodor îşi ia calabalîcurile şi se mută la părinţi, iar Safta îşi ia fetiţa şi pleacă la mama ei. La începutul anului 1819, Dumitrache Sturdza, tatăl lui Teodor, o dă în judecată pe Maria Kostaki, mama Saftei, învinuind-o că i-a cerut 4.120 galbeni mai mult, în contul datoriei. Odată cu restituirea banilor, el cere să se judece şi legitimitatea Catincăi, nerecunoscînd în ea copilul lui Teodor cu Safta.

Divanul acceptă să judece numai partea ,,sentimentală” şi, amînînd chestiunea datoriei, pronunţă divorţul dintre Teodor şi soţia sa Safta, fără măcar ca aceştia să fi fost citaţi şi de faţă fiind numai Dumitrachi şi Elena Sturdza. În felul acesta, Safta s-a pomenit divorţată, împotriva voinţei ei. Se zice că Teodor, cu toate că era o fire slabă şi incapabilă de a se apăra, nu a acceptat niciodată ideea că fetiţa nu este a lui. Divorţul nu a fost întărit de domn sau de mitropolit, dar, fiind totuşi pronunţat, a fost considerat ca atare. Safta se retrage cu mama ei la una din moşii, părăsită, jignită, batjocorită în mod oficial prin nedreptatea și ruşinea care i se făcuseră.

Acolo dă naştere, după o vreme, unui copil din flori, Constantin.

Sturdza dă dreptate lui Sturdza

Trec mai mulţi ani fără ca în public să se mai vorbească de această întîmplare. În anul 1825 soarta a venit în ajutor famliei Sturdza, la tronul Moldovei ajungînd vodă Sturdza, rudă îndepărtată cu ei. La insistenţele Elenei Sturdza, procesul se rejudecă, odată cu problema legitimităţii Catincăi, punîndu-se de data asta şi chestiunea celor 4.120 de galbeni. La proces au fost de față numai soţii Dumitrachi şi Elena Sturdza, pîrîtele Maria Kostaki şi Safta nefiind citate.

Divanul hotărăşte că fetiţa nu este de fapt a lui Teodor Sturdza şi nici a Saftei, ci este un copil substituit; dispune de asemenea ca întreaga zestre a Saftei să fie confiscată în favoarea fostului ei soţ, iar ea să fie exilată din ţară. În ceea ce priveşte chestiunea bănească, Maria Kostaki este obligată să plătească cei 4.120 galbeni (pe care de fapt nu-i datora) şi i se confiscă întreaga avere în favoarea lui Dumitrachi Sturdza. Cele două femei au fost silite să părăsească Moldova, iar familia Sturdza a intrat în posesia averii lor.

În exil, Safta cunoaşte pe un oarecare Gheorghe Ganciu, cu care se mărită şi cu care are al treilea copil, Gavrilă.

În anul 1828, domnitorul loniţă vodă Sturdza este „debarcat”. Astfel ia sfîrşit şi exilul Saftei. Întoarsă în ţară cu soţul şi cei trei copii, se jăluieşte autorităţilor, cerînd revizuirea nedreptei hotărîrî din 1825. De altfel, încă din 1827 însuşi loniţă vodă Sturdza hotărîse, nu se ştie de ce, ca afacerea Safta Kostaki să fie trimisă spre rejudecare Divanului Domnesc, ceea ce nu s-a mai întîmplat din cauza evenimentelor. La 16 iulie, Divanul hotărăşte confiscarea averii lui Teodor Sturdza şi a mamei sale Elena, care între timp murise, şi returnarea ei familiei Kostaki, în speţă Saftei; este vorba

numai de averea ce le fusese luată prin actul din 1825.

De altfel, cazul nu se mai judecă în fond, fiindcă Teodor îşi dă seama că nu poate avea sorţi de izbîndă şi acceptă de bunăvoie restituirea, ca să evite o judecată ruşinoasă pentru familia sa. Tribunalul ia notă de acceptare, o pune pe Safta în drepturile ei şi totul se aranjează în linişte.

Safta nu are însă norocul să se bucure de noua situaţie, fiindcă la sfîrşitul anului 1829 moare, parese de holeră, împreună cu soţul ei Ganciu. Ei Iasă trei copii moştenitori. Bunurile care au aparţinut Saftei şi soţului ei au fost date în administrare unor tutori pînă în 1836 cînd, prin partajarea succesiunii, judecătoria de laşi a atribuit întreaga avere a lui Ganciu fiului său Gavrilă, iar averea Saftei a împărţit-o celor trei copii. Prin actul de partaj, Catinca era recunoscută ca fiică a Saftei Kostaki şi a lui Teodor Sturdza. Şi totuşi, noul tutore al lui Gavrilă, Serbinos, contestă în 1838 partajul aprobat de Divanul de apel, precum şi legitimitatea Catincăi. Procesul reîncepe şi necazurile Saftei cad asupra fiicei ei. Probabil ca Serbinos a fost plătit de Sturdzeşti, pentru ca să repună afacerea pe rol. Divanul nu acceptă însă acest punct de vedere şi întăreşte la 5 decembrie 1839, împărţeala iscălită şi aprobată şi de Constantin Sturdza.

Caruselul proceselor

În anul 1846, Gavrilă moare, la vîrsta de 19 ani, iar sora lui, Catinca, îl moşteneşte. Urmează noi procese în aceeaşi cauză, cu aceleaşi elemente. Familia Sturdza –dîndu-şi seama că recunoaşterea definitivă a Catincăi ca legitimă o va face moştenitoarea tatălui ei, Teodor Sturdza – a intrat din nou în arenă, căutînd noi motive de a o declara nelegitimă. Astfel, au pus-o pe Elena Stoianovici (sora lui Ganciu, tatăl lui Gavrilă) să reclame averea nepotului ei.

Judecătoria de laşi, care a primit reclamaţia, a declarat-o din nou pe Catinca nelegitimă şi decăzută din drepturile ei de moştenitoare legală. Prin hotărîrea Divanului din 6 iunie 1847, întărită de domnitor la 25 iunie în acelaşi an, această sentinţă este casată, invocîndu-se autoritatea lucrului judecat.

În anul 1847, Teodor Sturdza moare, lăsînd prin testament întreaga avere fraţilor săi, fără măcar să pomenească ceva de existenţa Catincăi, a cărei legitimitate n-a contestat-o totuşi niciodată în mod expres.

Devenită prin căsătorie Radu, fiica sa cere anularea testamentului. Sesizată, judecătoria de laşi acordă, la cererea reclamantei, un termen de cincisprezece zile pentru aducerea actelor necesare, cu care să facă dovada legitimităţii. Prezentîndu-se după trecerea termenului acordat, fiica lui Teodor Sturdza constată cu surprindere că procesul a fost judecat în lipsă, ea fiind declarată nelegitimă şi decăzută din drepturile ei de moştenitoare legală. Catinca supune cazul Divanului de apel, care-l judecă la 15 octombrie 1853, menținînd hotărîrea instanţei de fond.

Perseverînd, face recurs la domnitorul Grigore vodă Ghica, căruia i se înfăţişează cazul la 3 mai 1855. După vii dezbateri, Divanul respinge plîngerea Catincăi Radu şi menţine hotărîrea instanţei de fond, atrăgînd chiar atenţia reclamantei să nu mai deranjeze familia Sturdza cu „şicanele” ei! Hotărîrea e adoptată cu majoritate de cinci voturi contra trei.

Catinca Radu se adresează totuşi unor jurisconsulţi din Paris, printre care Bertin, avocat al curţii imperiale şi redactorul şef al revistei „Le droit”, Barrot, Marie, Freslon – toţi trei foşti miniştri de justiţie ai Franţei –Ortolan, profesor de drept la Paris şi, altor somităţi ale timpului. Trecuseră 47 de ani şi Catinca tot nu reuşise să i se recunoască legitimitatea.

Epilog

Catinca Radu, născută Sturdza, a avut doi copii: o fată care a murit de tînără şi un fiu, Manolachi, mort înaintea părinţilor săi. Neavînd descendenţi, familia Radu a lăsat averea lui Teodor lamandi, dar nici această voie a Catincăi n-a putut fi îndeplinită după moartea ei, deoarece testamentul a fost atacat de familia Kostaki, care a obţinut cîştig de cauză. Astfel s-a încheiat şirul proceselor care a ţinut aproape optzeci de ani... GH. GANE

Guvernul de-greva(t) și profesorii putiniști

(urmare din pag. 1)

„Nicolae Ciucă a spus că o grevă acum, la final de an școlar și în apropierea examenelor, îi va afecta pe elevi. «Este absolut greu de explicat copiilor care, în preajma examenelor, oricum au emoția aceasta a examenelor, venim acum și întărim această emoție pe o situație care poate să degenereze într-o grevă generală. În dialogul pe care l-am avut aţi înțeles problemele care sînt la nivel național. Nu pot să nu vorbim și să facem în așa fel încît să nu ducem la bun sfîrșit ceea ce ne angajăm că putem, fiecare dintre noi. Au fost toate situațiile prin care a trebuit să asigurăm gestionarea și rămînerea în echilibru a societății, a economiei, a educației, a sănătății, a tot ceea ce avem noi de gestionat de la nivelul Guvernului. Din acest buget trebuie să facem în așa fel încît să asigurăm tot ceea ce trebuie asigurat pentru buna funcționare a întregii țării», a spus premierul. «Ca atare, faptul că dumneavoastră sînteţi prezenţi astăzi aici înseamnă încă o dată o asumare a responsabilităţii la nivelul Guvernului, la nivelul coaliţiei că putem să găsim soluţii. Nu putem să lăsăm copiii astăzi în prag de examen şi înainte de finalul anului de învăţămînt suspendaţi pentru că nu avem soluţii pentru problemele pe care dumneavoastră le ridicaţi. Pe bază de dialog, pe bază de asumări concrete, eu sînt convins că vom identifica soluţiile pentru tot ceea ce dumneavoastră aţi ridicat», le-a transmis Ciucă sindicaliștilor”.

Dumneavoastră ați înțeles ceva? Mărturisesc că este primul discurs al primului-ministru pe care-l citesc capcoadă și nu-mi vine să cred că Ciucă se exprimă atît de greoi. Oricum ar fi, mesajul pe care-l extrag „sînt două”, ca să păstrez linia discursului citat mai sus. În primul rînd, faptul că guvernul a luat multe măsuri din care ar trebui să reiasă faptul că pentru acesta educația este prioritatea numărul unu alături de sănătate; în al doilea rînd, că încearcă să găsească soluții la solicitările profesorilor.

Comentînd, aș vrea să spun că măsurile de care pomenește, dacă chiar s-au luat, deși eu nu-mi amintesc nici una, au fost unele greșite fiindcă – iată – au dus la greva generală. Pe de altă parte, dacă educația ar fi fost prioritatea numărul unu, de ce în martie anul acesta au crescut salariile primarilor, președinților de consilii județene și ale altor angajați din administrația locală?

Pentru ei s-au găsit bani, dar pentru profesori nu? O fi din cauză că peste un an trebuie să organizeze alegerile și trebuiau motivați.

După această declarație a lui Ciucă, luni, 21 mai 2023, a început greva generală și a avut loc o nouă rundă de negocieri la Guvern. Revendicările profesorilor, conform edupedu.ro, sînt următoarele: „• Majorarea salariilor personalului din învățămînt, în conformitate cu importanța socială a muncii prestate, plecînd de la principiul ca salariul profesorului debutant să fie cel puțin egal cu salariul mediu brut pe economie, salarizarea întregului personal didactic de predare urmînd să se realizeze în mod progresiv, în raport de funcție, studii, vechime și grad didactic;

• Instituirea regulii indexării anuale a salariilor personalului plătit din fonduri publice, cu rata inflației;

• Plata orelor suplimentare efectuate de personalul didactic auxiliar și nedidactic;

• Acordarea sporurilor pentru condiții de muncă personalului din învățămînt;

• Acordarea drepturilor prevăzute în legislația în vigoare și contractele colective de muncă aplicabile (decontarea navetei, plata indemnizației de instalare);

• Acordarea concediului de odihnă suplimentar, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat etc.;

• Creșterea anuală a investițiilor în învățămînt, pentru îmbunătățirea bazei materiale și a infrastructurii;

• Renunțarea la aplicația EduSal și înlocuirea acesteia cu un program informatic de salarizare gestionat și administrat de Ministerul Educației”.

La aceste solicitări foarte clar exprimate, principalele propuneri ale „stăpînirii” au fost următoarele: „Instituirea unui bonus de 1.000 de lei, care să fie acordat de două ori pe an, pentru profesorii debutanți; acordarea de bonusuri pentru profesorii care predau în zone defavorizate; creșteri de salarii de 7-8% pentru

personalul nedidactic; Legea salarizării finalizată pînă la jumătatea lunii iulie”.

A doua zi, marți, 23 mai, după respingerea propunerilor guvernului, peste 150.000 de profesori și peste 70.000 de angajați care fac parte din categoria personalului didactic auxiliar și nedidactic erau tot în grevă generală, iar George Purcaru, vicepreședinte al Federației Sindicatelor Libere din Învățămînt, a declarat la Radio România Actualități că duminică, 21 mai, președintele FSLI, Simion Hăncescu, a cerut o nouă întîlnire, însă nu a primit un răspuns, „ceea ce se traduce, în opinia mea personală, în faptul că nu sînt interesați, nu-i interesează. Sînt nepăsători”. Sînt degrevați de răspundere, aș zice eu.

Miercuri, Marius Nistor, președintele Federației Sindicatelor din Educație „Spiru Haret”, a declarat, la Antena 3 CNN, că „profesorii sînt hotărîți să continue greva generală, fiind dispuși chiar să iasă în stradă dacă nu sînt chemați la negocieri. Din dorința de a dezamorsa acest conflict, noi am declarat foarte clar că sîntem dispuși să reluăm negocierile în orice moment și la orice oră, însă domnul premier transmite mesaje de la Palatul Victoria și atît. Profesorii sînt din ce în ce mai hotărîți să continue această formă de protest. Atît propunerea care vine din partea premierului, cît și ofertele pe care le-am primit le considerăm o dovadă foarte clară de jignire a acestei categorii. Se vor organiza, categoric, și proteste în stradă, atît în București, cît și în întreaga țară. Nemulțumirea a atins cote foarte mari, iar profesorii nu mai sînt dispuși să cedeze”.

Păi nu zicea primul-ministru despre cum este educația prioritatea numărul unu și despre cum el caută soluții? Acum se rezumă la a da mesaje? Ce prim-ministru e acesta?

La finalul celei de-a treia zi de grevă, concluziile au fost, conform aceluiași site antena3cnn.ro, următoarele: „Nu poate fi vorba despre o creștere de salarii, anunţă Marian Neacșu, secretarul general al Guvernului, după negocierile cu sindicatele din educaţie. De asemenea, nu poate fi vorba nici de acordare de sporuri pentru profesori, a precizat el”. Cum s-ar zice, „ia să vedem cît o să stați în grevă fără bani”? Firește că, potrivit aceluiași Marian Neacşu, „educația va fi prioritate în noua lege a salarizării”. Adică la anuʼ și la Sf. Așteaptă. Totuși, miniștrii s-au gîndit mai bine și au venit cu o ofertă suplimentară a guvernului pentru „redefinirea demnității profesorilor”, constînd în „acordarea unei sume în luna iunie și în octombrie – un card pentru cariera profesională. Suma propusă e de 1.000 de lei pentru luna iunie și 1.500 de lei pentru luna octombrie”, a menţionat secretarul general al Guvernului.

Oferta e bună și normală, dar nu pentru restabilirea demnității, ci pentru asigurarea materialului didactic pe care educatoarele și învățătoarele îl achiziționează singure pe banii lor. Ca să restabiliți demnitatea cadrelor didactice, domnilor politicieni, ar trebui să modificați Legea învățămîntului și să le dați statut de funcționar public pentru a fi apărați eficient de agresiunile sau batjocura elevilor zurbagii, ar trebui să le restabiliți autoritatea asupra clasei și în fața părinților, iar asta se face cu prevederi legale, nu cu vouchere.

Premierul Nicolae Ciucă a anunţat, miercuri, în deschiderea şedinţei de Guvern, că nu merge la întîlnirea cu sindicatele din seara respectivă şi că a dispus formarea unei echipe ministeriale din care vor face parte miniştrii Educaţiei, Muncii, Finanţelor şi Fondurilor Europene, iar din partea premierului merge secretarul general. „Sperăm ca în urma întîlnirii, pe baza dialogului onest şi echitabil, pe baza măsurilor reale pe care le propunem, să avem o înţelegere şi să avem încredere unii în alţii că acest demers se va încheia cît mai curînd”, a afirmat premierul Nicolae Ciucă despre negocierile cu sindicatele din educaţie. Întrebat despre greva profesorilor, președintele țării a răspuns că „este greu de imaginat că toate solicitările vor fi satisfăcute de azi pe mîine, dar chestiunea rămîne în atenția coaliției și există această promisiune fermă de a lucra pe legea salarizării unice, care sigur că va veni cu soluții pozitive și pentru angajații din educație”.

Să mă mai indignez? Are vreun rost? Eu zic că are. Domnule președinte, nu ați lansat dumneavoastră cu

mult tam-tam, programul „România Educată”? Ce s-a ales de acel program care promitea să rezolve cererile profesorilor, să construiască școli, să facă și să dreagă? Ați mințit cînd ați scris în el toate lucrurile acelea sau pur și simplu a fost doar o manevră de imagine?

Nu știu exact cum se va termina greva, deși bănuiesc: guvernul o să le mai dea 100 de lei la salariu pe modelul Nicolae Ceaușescu, profesorii nu vor accepta, dar pînă la urmă greva se va stinge, fiindcă oamenii aceștia de care toate guvernările și-au bătut joc au nevoie de bruma de bani pe care o primesc și de care vor fi lipsiți în timpul grevei. Vor fi umiliți din nou și apoi ne vom mira că scade calitatea învățămîntului și că nu mai avem cadre didactice pregătite. Cine e de vină? Incompetența, nepăsarea și miserupismul celor care ne conduc de 33 de ani și ignoranța noastră atunci cînd îi alegem. Vin alegerile la anul. Aveți grijă, români, pe cine trimiteți în Parlamentul României și în cel european, ca să nu vă mai plîngeți pe urmă că lucrurile merg prost. Altfel, știm să ne luăm de profesori pe subiecte jenante despre „fondul clasei” sau despre buchetul de flori adus învățătoarei sau profesoarei sau mai știu eu ce alte chestiuni ridicole, fiindcă noi sîntem progresiști și TFL-iști.

Deocamdată guvernul actual e unul „de-greva(t)” de responsabilitate în fața poporului. În mod normal, ar fi trebuit să iasă toată țara în stradă să-i determine să plece de pe fotoliile călduțe pe care stau degeaba și să aleagă niște oameni competenți și preocupați de România și de oamenii ei. Cum asta nu se va întîmpla deocamdată, tot ce ne rămîne e să sperăm că anul viitor oferta politică va fi una și cu oameni competenți, nu doar cu promisiuni frumoase, dar fără acoperire.

Notă: Ați fi crezut că asta e tot, nu-i așa? V-ați lăsat induși în eroare că profesorii au ieșit în stradă fiindcă au probleme majore, este? Ce păcălibili sînteți... Ar trebui să luați lumină de la Digi 24, unde politologul Cristian Pîrvulescu (eu unul nu am auzit de el) a zis în emisiunea domnului acela cu bretele, Prelipceanu parcă-l cheamă, următoarele: „Protestele sînt absurde. Aceste sindicate se află în afara oricărei raționalități sindicale. Ele par să urmărească o linie politică și mi se pare că nu este doar una internă, pentru că destabilizarea României… Cui folosește instabilitatea României? Rusiei. Oare liderii de sindicat nu știu pe ce lume se află?”, a spus Cristian Pîrvulescu, fără să fie contrazis sau întrerupt de nici unul dintre ceilalți invitați.

Ați înțeles, da? Profesorii sînt niște putiniști nenorociți care și-au pus în cap să facă grevă destabilizînd astfel România nu pentru că le-a ajuns cuțitul la os, ci pentru că sînt in corpore simpatizanții Rusiei, ai lui Vladimir Putin și vor să destabilizeze țara noastră ca să creeze avantaje Rusiei!

Ca să nu mai vorbesc că, tot din emisiunile Digi 24, am aflat cum profesorii sînt niște incompetenți, întrucît la examenele de titularizare de anul trecut 2 din 10 nu au obținut nici nota 5 (asta fiindcă 48% au obținut note peste 7 cum tot ei spun, dar titlul te face să crezi altceva), iar elevii pregătiți de ei sînt, în proporție de 42%, analfabeți funcțional și aproape 48% nu iau Bacalaureatul. Colac peste pupăză, o altă anchetă a celor de la Digi 24 scoate în evidență felul în care aceiași profesori fac mii de lei din meditații pentru care nu eliberează bon fiscal. Domne, ce ticăloși: după ce că sînt prost pregătiți, că elevii au rezultate proaste la învățătură și sînt analfabeți funcțional din cauza lor, se mai și îmbogățesc pe spinarea părinților și a statului pe care-l eludează de taxe și impozite netăind bon fiscal, iar acum fac grevă în avantajul Rusiei! Cît tupeu! Mă întreb de ce jurnaliștii de la Digi 24 nu au anchetat cauzele reale ale analfabetismului funcțional, ale rezultatelor slabe de la Bac, cercetînd în clasa politică trecută și actuală mai ales la Cotroceni, unde chiriașul vremelnic s-a mîndrit cu proiectul „România Educată”. Ce s-a ales de acel proiect? De ce nu se duc jurnaliștii de la Digi 24 să-i ia la întrebări pe președintele Iohannis și pe toți foștii miniștri ai Educației de pînă acum? Nu le dau voie șefii? Se tem de consecințele pe care le-ar suporta deranjînd clasa politică?

Îmi e din ce în ce mai silă de unii dintre jurnaliștii de la posturile tv, fiindcă toți se dau echidistanți, iar în ceea ce-i privește pe cei din trustul Digi... e posibil să-mi scot telefoanele din rețeaua lor, fiindcă mi se pare aiurea să le dau banii unora de teapa lor.

Un sas, un german și-o grevă

Așa începeau bancurile pe vremuri: cu trei personaje care urmau să facă lucruri din care să tragem o concluzie de obicei favorabilă unuia dintre ele, asta dacă erau bancuri cu Bulă. Dacă erau bancuri politice cu președintele țării, atunci concluzia îi era defavorabilă. De data asta, gluma e una complexă, ține de vreo zece ani și se îngroașă pe zi ce trece, fiindcă România e condusă de niște băieți glumeți.

Zilele trecute, am primit vizita președintelui Germaniei, Frank-Walter Steinmeier. Acesta a venit la prieteni, așa cum s-a exprimat către jurnaliști. Site-ul Deutsche Welle scrie că motivul vizitei înaltului oaspete îl constituie „cooperarea excelentă dintre Germania și România în Uniunea Europeană și NATO, care este mai importantă decît oricînd în aceste vremuri”, după cum a subliniat chiar președintele federal la conferința de presă comună suținută alături de omologul său, Klaus Iohannis, la Palatul Cotroceni.

Președintele federal citat de acelasi site DW „a subliniat că Germania este de multă vreme de părere că «locul României este în spațiul Schengen și că Republica Federală va sprijini în continuare acest demers». Klaus Iohannis i-a mulțumit pentru susținerea fermă și activă a Germaniei în acest dosar. «Sper că prin demersurile noastre de susținere a efortului european comun de consolidare a securității interne și a protecției frontierelor externe ale Uniunii Europene vom reuși să finalizăm aderarea României la Schengen, pentru că locul nostru, fără nici o îndoială, este în Schengen», a mai declarat președintele României.

Germania este cel mai important partener economic al României, peste 20.000 de firme germane au creat sute de mii de locuri de muncă. Legăturile dintre cele două țări sînt foarte strînse și datorită minorității germane din România și a comunității românilor din Republica Federală, iar acești oameni «construiesc punți de legătură» foarte importante, a mai spus Steinmeier în prima zi a vizitei în România.

Cei doi șefi de stat au subliniat, la conferința de presă comună de la Palatul Cotroceni, că Germania

și România susțin parcursul european al Republicii Moldova. Faptul că pe 1 iunie se va întîlni la Chișinău comunitatea europeană este un semn bun, consideră Frank-Walter Steinmeier. De asemenea, ambii președinți au subliniat importanța consolidării flancului estic al NATO.

Președintele german și-a exprimat respectul pentru angajamentul românilor pentru refugiații ucraineni, pentru solidaritatea de care au dat dovadă. Klaus Iohannis a declarat că războiul din Ucraina va dura probabil multă vreme, iar România îi va sprijini pe refugiații ucraineni oricît va fi nevoie. Mulți dintre aceștia au între timp un loc de muncă în România. Potrivit președintelui Iohannnis, atitudinea pozitivă a românilor față de refugiații ucraineni nu s-a schimbat de la începutul războiului încoace”.

Cum ar spune Caragiale, o grămadă de delicatețuri. În plimbarea sa prin România, președintele german a ajuns și la Sibiu, unde s-au petrecut două momente foarte interesante: primul a avut loc chiar în oraș, unde soția președintelui României, profesoară de limba engleză la liceul din localitate, a venit cu cîțiva elevi să facă poze cu președinții, că doar are și greva avantajele ei, cum a spus chiar soțul său, ilustrul Klaus Iohannis. Mă întreb: dacă venea altă profesoară însoțită de elevi, beneficia și ea de onoarea de a se fotografia cu cei doi? Întrebată fiind de reporteri dacă susține sau nu greva, doamna Carmen a ocolit un răspuns clar, fiindcă ar fi însemnat să-i facă deservicii soțului și pe urmă nu mai era luată să vînture lumea cu avioane demne de un maharajah.

Al doilea moment a avut loc în comuna Cristian de lîngă Sibiu, unde Klaus Iohannis s-a dus cu oaspetele său să vadă Biserica Fortificată construită de sași acum sute de ani. Cei doi președinți au avut parte de surpriza de a asculta un cor de copii din Brașov aparținînd de fundația artistului german, sas din Brașov, Peter Maffay, care le-a cîntat melodia lui Mihai Constantinescu „O lume minunată”! Exact ca pe vremea „dictatorului și a odioasei sale soții”. Ne-am întors de unde am plecat după 30 de ani. La osanale, la cultul personalității și la marxism de

Sultanul Erdogan cîștigă un nou mandat

Recep Erdogan a cîștigat un al treilea mandat de președinte al Turciei. L-a învins pe Kemal Kilicdaroglu, 74 de ani, liderul opoziției, într-un al doilea tur de scrutin, în care a pornit favorit, după victoria din primul.

Relansarea democrației din Turcia se amînă, cel care conduce țara de două decenii își păstrează puterea, deși s-a ajuns la o polarizare politică majoră, iar economia s-a prăbușit. „Opoziția vrea să ne întoarcem la vremurile cînd Turcia era dependentă de FMI și de alte instituții financiare internaționale”, a declarat Erdogan în timpul campaniei electorale, dar o astfel de situație va fi greu de evitat de către actualul președinte. Marea întrebare este: va găsi sprijinul internațional necesar?

Recep Erdogan este unul dintre cei mai longevivi și controversați lideri politici ai lumii. De la preluarea funcției de prim-ministru al Turciei în 2003, pînă la alegerea în funcția de președinte al țării în 2014, el a reușit să-și consolideze puterea, impunîndu-și o viziune tradiționalistă asupra societății turce. Unul dintre atuurile lui Erdogan, care l-au ajutat să se mențină o perioadă atît de lungă la putere, a fost carisma personală. A avut întotdeauna abilitatea de a comunica cu oamenii simpli. Erdogan provine dintr-o familie modestă, lucrînd ca vînzător de covrigi în copilărie. A reușit să se identifice cu ușurință cu cei din clasa de mijloc, mai săracă a Turciei, formată din comercianți, mici meșteșugari și funcționari, care l-au văzut ca pe unul de-al lor. Erdogan este și un orator talentat care știe să mobilizeze masele și să le inspire loialitate. Sprijinul pe care l-a avut din partea formațiunii sale politice, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), dar și din partea unei părți importante a societății turce, care împărtășește valorile sale religioase și conservatoare, l-au ajutat să se mențină la putere și să cîștige un nou mandat. Spre deosebire de Kemal Kilicdaroglu, liderul Opoziției, susținerea pentru Erdogan a fost mult mai omogenă, existînd o coordonare bună în campanie între partid și liderul său. Kilicdaroglu are o carieră

politică de peste 40 de ani, fiind ministru al Finanțelor în guvernul interimar din 1999. De formație este contabil, fiind un susținător al valorilor laice și democratice ale fondatorului Turciei moderne, Mustafa Kemal Ataturk. A promis să restabilească statul de drept, să combată corupția și să rezolve criza economică și socială din țară. Cu toate acestea, Kilicdaroglu a avut, în confruntarea cu Erdogan, mai multe vulnerabilități care i-au afectat șansele de a cîștiga alegerile. Lipsa de unitate și coeziune în cadrul alianței sale de opoziție, care cuprinde partide cu orientări diferite, de la naționaliști la social-democrați și pro-kurzi. Această diversitate a fost un atu în atragerea unui electorat larg, dar și o sursă de tensiuni și contradicții în ceea ce privește viziunea asupra Turciei. Kilicdaroglu a recunoscut acest lucru într-un interviu pentru cotidianul britanic The Guardian: „Nu este ușor să aduni partide atît de diferite sub același acoperiș. Dar am reușit să facem acest lucru pentru că avem un scop comun: să salvăm democrația din Turcia”. Lipsa de carismă și popularitate în comparație cu Erdogan, care are o bază de susținere loială și devotată. Kilicdaroglu este adesea perceput ca fiind un politician plictisitor, lipsit de pasiune și care nu transmite auditoriului emoție. El nu a reușit să mobilizeze suficient electoratul tînăr și urban, nemulțumit de situația actuală din țară. Un sondaj realizat de Pew Research Center în aprilie 2023 arată că Erdogan are o rată de aprobare de 54% în rîndul populației cu vîrsta între 18 și 29 de ani, față de doar 38% pentru Kilicdaroglu. Lipsa de credibilitate și autoritate în ceea ce privește politica externă și securitatea națională. Erdogan se prezintă ca un lider puternic, care apără interesele și suveranitatea Turciei pe plan internațional. Kilicdaroglu este criticat pentru poziția sa moderată față de refugiați și facțiunile kurde, dar și pentru poziția sa pro-occidentală. Erdogan l-a acuzat pe Kilicdaroglu că este „un agent al străinilor” și că vrea să „vîndă Turcia”. Acesta a respins acuzațiile, spunînd că vrea să restabilească relațiile bune cu vecinii Turciei și cu aliații occidentali. Lipsa de sprijin din partea instituțiilor statului și a mass-media. Erdogan

viță nouă, care se revarsă din ecranele televizoarelor și din social media.

Firește, domnul Iohannis a trebuit să vorbească despre moment și iată ce a spus, conform ziarului Monitorul de Făgăraș: „A fost și rămîne foarte, foarte important ca înalți oaspeți să vadă și altceva în afară de Capitală, ca să cunoască în profunzime România. De aceea a fost important să vedem și biserica, și un grup de copii care a venit special să ne cînte ceva. E realmente foarte interesant cum reușim să trăim împreună nu doar bine, ci și să ducem țara mai departe. E relevant să ne cunoaștem istoria și valorile pe care le avem, dar și să transmitem și altora ce valori avem. România are de oferit enorm de mult, nu doar în domeniul securității și colaborării, ci și în domeniul moștenirii culturale”.

Ce istorie și ce valori avem, domnule președinte? Bisericile fortificate săsești? Da, sînt importante, da, acum sînt ale noastre, dar ele nu reprezintă poporul român, ci pe cel sas din Transilvania, iar dumneata ești președintele românilor. De ce nu v-ați dus cu înaltul oaspete la Sibiel, care e sat românesc, să-i arătați lucruri care țin de cultura și istoria României, că pe cele săsești presupun că le cunoaște? Pe la mînăstirile din Bucovina cînd ajungeți? Măcar așa, să le vedeți ca piese de muzeu, că de închinat nu poate fi vorba. Dar în Maramureș, dar în Deltă, dar la Băile Herculane și la Orșova? Acolo cînd, domnule președinte? Vi se termină mandatul și dumneavoastră, în afară de Transilvania, nu ați vizitat nimic din România. Dacă vreți ca oaspeții, înalți sau nu, să cunoască în profunzime țara, de ce nu ați făcut vreme de 9 ani, NIMIC pentru turismul românesc? Vă spun eu: fiindcă nu vă pasă de țara asta, așa cum nu le-a păsat nici sașilor, care după aproape 800 de ani de ospeție la noi s-au întors de unde au venit.

Așadar, sasul și germanul au plecat la treaba lor, iar noi am rămas cu greva și cu problemele care au generat-o, fiindcă atîta timp cît țara e condusă de oameni care nu au nimic de a face nici cu ea și nici cu noi, indiferent că sînt români, germani sau papuași, nouă, celor mulți, ne va fi rău. n.m.

controlează majoritatea instituțiilor publice, inclusiv justiția, armata și serviciile secrete. De asemenea, el are o mare influență asupra mass-media, care l-a favorizat masiv pe actualul președinte, criticîndu-l pe Kilicdaroglu. Opoziția s-a plîns, constant, de nereguli electorale, intimidare și atacuri din partea autorităților. Kilicdaroglu a declarat că „nu există condiții egale pentru candidați” și că „sistemul electoral din Turcia e corupt”.

Mandatul învingătorului va fi unul complicat

Criza economică din Turcia are factori declanșatori, interni și externi, care s-au acumulat în timp și au generat un cerc vicios. Politica monetară relaxată a Băncii Centrale a Turciei (BCT), care a redus dobînzile de mai multe ori în ultimele luni, pentru a stimula creșterea economică și a susține agenda politică a președintelui Recep Tayyip Erdogan, a dus la scăderea încrederii investitorilor în lira turcească și la ieșirea capitalului străin din țară.

Interferențele politice în activitatea BCT au afectat independența și credibilitatea acestei instituții. Președintele Erdogan a schimbat de trei ori guvernatorul BCT în ultimul mandat, în luna martie 2021 l-a numit pe Sahap Kavcioglu, un economist din cercul său de apropiați și un critic al creșterii dobînzilor. Tensiunile geopolitice și diplomatice cu alte state, cum ar fi SUA, Uniunea Europeană, Ucraina sau Grecia, au afectat relațiile comerciale și de securitate ale Turciei. De exemplu, Istanbulul a fost sancționat de SUA pentru achiziționarea de sisteme de apărare antiaeriană S-400 de la Rusia, iar UE a amenințat cu sancțiuni pentru disputa privind resursele energetice din estul Mării Mediterane. Recep Erdogan își va începe noul mandat de președinte într-o țară măcinată de corupție, în care libertățile cetățenilor sînt limitate, iar economia s-a prăbușit. Opoziția la adresa regimului politic este tot mai puternică, iar posibilitatea unor mari tensiuni sociale nu poate fi exclusă.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)

„Iubire pentru țara natală, dragoste pentru libertate“ (III) – Helmut Kohl, cel care a unit Germania și a creat Uniunea

Existența unei singure națiuni –un scop greu de atins (2)

În primii ani ai domniei sale, Helmut Kohl a urmat o politică a pașilor mici. În mesajele sale anuale „Despre starea națiunii în Germania divizată”, s-au oferit date despre condițiile de viață din ambele state și s-au făcut propuneri de interacțiune economică, politică și culturală cu populația RDG. Cooperarea financiară și economică dintre cele două țări s-a consolidat treptat. Pînă la mijlocul anilor 1980, 27% din cifra de afaceri totală a RDG cu țările occidentale era în RFG. Cu taxe preferențiale, guvernul german a legat din ce în ce mai mult economia vecinului său estic de a sa. Cercurile financiare și industriale ale RFG au crescut sistematic investițiile în RDG și au oferit împrumuturi întreprinderilor, ceea ce le-a permis în cele din urmă să influențeze economia și politica statului socialist. Diplomația populară a jucat un rol important în viitoarea unificare: două treimi din est și o treime din vestul germanilor aveau prieteni și rude de cealaltă parte a graniței. Kohl a încurajat puternic programele de schimb cultural și științific, a dezvoltat parteneriate între orașele din Germania și RDG.

Europeană – abandoneze marca germană, care era principala unitate monetară a statelor germane încă din Secolul al XVI-lea. Era un patriot ferm și sincer și, în același timp, înțelegea bine că în viitor oportunitățile Germaniei vor deveni mult mai largi decît granițele sale oficiale. „Germania este patria noastră, Europa unită este viitorul nostru”, spunea Helmut Kohl.

Totul are un sfîrșit

Punctul de cotitură în relațiile dintre cele două Germanii a fost vizita primului secretar al Comitetului Central SED, Erich Honecker, în capitala Republicii Federale Germania, Bonn. Helmut Kohl a găsit foarte repede un limbaj comun cu el.

Pe tărîmul politicii externe, Helmut Kohl a preferat acțiunile prudente. În timp ce menținea relații strînse de alianță cu Statele Unite, el construia simultan o cooperare cu Uniunea Sovietică, unde perestroika era în curs de desfășurare. Mihail Gorbaciov a fost interesat de un dialog cu Kohl, întrucît vedea în RFG un mediator în dialogul dintre URSS și Europa. În urma mai multor întîlniri din 1988-1989, ambii lideri au căzut de acord asupra chestiunii germane. Kohl l-a convins pe Gorbaciov că unificarea Germaniei reprezenta o chestiune internă a germanilor. În urma unei alte întîlniri, cancelarul l-a convins pe secretarul general să retragă trupele sovietice din RDG și a ajuns la un acord ca această parte a țării să devină „sfera de acțiune a NATO”. De fapt, era vorba despre capitularea RDG în fața Uniunii Sovietice.

Lăsînd deoparte versiunile despre trădarea lui Gorbaciov sau prostia patologică a conducerii sovietice de atunci, există o versiune mai plauzibilă și mai pragmatică asupra celor întîmplate. În acel moment, sistemul socialist se afla într-o criză profundă, URSS nuși mai permitea să păstreze fostele zone de influență și pur și simplu a scăpat de „activele cu probleme”. Acestui lucru s-a suprapus o anumită simpatie pentru Occident, manifestată nu numai în rîndul unei părți semnificative a societății sovietice, ci și în rîndul politicienilor sovietici din acea vreme, precum și speranța unei cooperări fructuoase. În plus, potrivit istoricului Boris Petelin, partea sovietică credea că unificarea Germaniei va dura ani de zile, și ar putea oferi URSS posibilitatea de a construi o nouă politică europeană, mai pragmatică.

Într-adevăr, cu doi ani înainte de căderea Zidului Berlinului, în 1987, Kohl i-a spus lui Honecker că „chestiunea germană rămîne deschisă, dar soluția ei nu se află acum pe agenda istoriei mondiale”. Cu toate acestea, pe fundalul prăbușirii sistemului socialist, evenimentele au început să se precipite. Honecker, desigur, a rezistat unificării și nu a vrut să schimbe nimic. Cu toate acestea, de la începutul anului 1989, criza socio-economică din RDG s-a intensificat semnificativ, iar fluxul de dezertori în RFG a crescut și el. Serviciile de stat ale Republicii Federale Germania au oferit asistență semnificativă refugiaților germani. În același timp, în Germania de Est creștea o mișcare de protest, susținută de sute de mii de germani.

Germania, cu sprijinul Statelor Unite, a lansat o campanie de propagandă folosind tehnologia „soft power”. În același timp, chiar și fără asistență externă, cetățenii RDG au fost conștienți de inegalitatea în dezvoltarea economică a celor două Germanii, au înțeles inutilitatea existenței unei țări divizate. Est-germanii au părăsit masiv rîndurile partidului de guvernămînt – SED.

În paralel cu aceasta, URSS a oprit ajutorul pentru RDG. Elitele est-germane au fost private de sprijin economic și politic și nu erau pregătite pentru acțiuni decisive. În primul rînd, Erich Honecker a demisionat. Exemplul lui a fost urmat de alți lideri ai RDG. La 9 noiembrie 1989, purtătorul de cuvînt al guvernului RDG Günter Schabowski a anunțat noi reguli pentru trecerea în Berlinul de Vest, iar aceste reguli au intrat imediat în vigoare. Zeci de mii de est-germani s-au repezit la punctele de trecere a frontierei, au început să demoleze Zidul Berlinului, acest simbol vizibil al divizării Germaniei. Aici s-a încheiat de fapt istoria RDG. Toate acordurile ulterioare privind unificarea celor două state erau doar o formalitate. Unificarea oficială a RFG și RDG a avut loc la ora 00:00 pe 3 octombrie 1990. RDG a încetat să mai existe ca stat, iar Berlinul de Vest a încetat să mai existe ca entitate politică independentă cu un statut internațional special. Aceasta a fost a doua unificare a Germaniei din istoria sa.

„Germania este patria noastră”

Helmut Kohl este mai bine cunoscut drept cancelarul unității germane. Se vorbește mai puțin despre rolul său într-un alt proiect global, deși el este considerat pe drept unul dintre fondatorii Uniunii Europene moderne.

Lupta pentru conducere în Europa a continuat timp de secole și a dus doar la pierderi și distrugeri. După cel de-al IIlea Război Mondial, politicienii europeni au început să caute o nouă formă de conviețuire și integrare care să contribuie la încheierea războaielor de pe continent odată pentru totdeauna. Primul exemplu de organizație supranațională a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, creată de Franța, Germania, Italia și țările Benelux în 1950. Mai mult, integrarea europeană s-a dezvoltat constant, dar au existat factori care au împiedicat-o. Unul dintre acestea este confruntarea veche dintre Germania și Franța. Amintirea nenumăratelor războaie, a morții și a distrugerii a împiedicat în mod invizibil cooperarea normală dintre cele două țări conducătoare ale Europei de Vest. Trebuia făcut ceva în privința asta.

Reconcilierea simbolică dintre Germania și Franța a avut loc pe 22 septembrie 1984 la Verdun, unde s-a desfășurat una dintre cele mai mari bătălii din Primul Război Mondial. Cancelarul german Helmut Kohl și președintele francez François Mitterrand și-au dat mîinile în tăcere în memoria victimelor celor două războaie mondiale, un gest surprins într-o fotografie istorică care a devenit un simbol important al reconcilierii franco-germane. Dezvoltînd relații între țări din diverse domenii, politicienii au pus bazele unor proiecte precum Corpul European, care a fost conceput ca un prototip al armatei comune a unei Europe unite, un singur canal TV Arte, o rețea internațională de proiecte de cercetare. Dar principalul scop este crearea Uniunii Europene. Mai mult, odată cu prăbușirea URSS și a blocului socialist, a devenit mult mai ușor de realizat unificarea – au apărut multe state în Europa care nu erau legate de obligații și restricții politice anterioare.

Partea politică a Tratatului de la Maastricht a fost dezvoltată în Tratatul de la Lisabona din 2007, dar principiile generale ale politicii monetare a țărilor UE au rămas neschimbate: deficitul bugetar – nu mai mult de 3%, datoria publică – nu mai mult de 60% din PIB, controlul strict al inflației și ratele pe termen lung la obligațiunile de stat. Responsabilitatea pentru politica monetară a fost încredințată Băncii Centrale Europene, cu sediul la Frankfurt pe Main. De dragul introducerii unei noi monede unice – euro – Helmut Kohl a fost însă nevoit să

Helmut Kohl a trecut cu greu peste alegerile parlamentare din 1990 și 1994. „Bismarck al Secolului al XX-lea”, s-a bucurat de autoritate necondiționată în societate, a condus țara către unitate și măreție – nu este de mirare că la acea vreme nimeni nu-l putea contesta. Mai mult decît atît, germanii înșiși – atît în Vest, cît și în Est – au observat rezultatele pozitive ale domniei sale de aproape zece ani. Ca urmare a unificării, RFG a primit 16 milioane de foști cetățeni ai RDG. Pe lîngă estgermani, Kohl a adus înapoi aproximativ cinci milioane de germani ruși din țările fostei Uniuni Sovietice. Acest lucru a întărit și mai mult economia și a crescut baza electorală a CDU. Potrivit lui Oleg Bondarenko, milioane de germani ruși i-au fost recunoscători lui Helmut Kohl pentru oportunitatea de a se întoarce în patria lor istorică și au votat pentru CDU pînă în anii 2010. Cu toate acestea, unificarea Germaniei a avut un dezavantaj. Grupurile financiare și industriale occidentale au distrus de fapt industria est-germană, nu foarte puternică. Nivelul de trai în est era vizibil mai scăzut, iar după reunificare s-a scufundat și mai mult. Guvernul a cheltuit sume gigantice pentru nivelarea situației și integrarea de noi regiuni, ceea ce a impus introducerea de noi taxe și restrîngerea prestațiilor sociale. La mai bine de 30 de ani de la reunificare, nivelul de trai în estul și vestul Germaniei este încă diferit.

Procesul prelungit de integrare a ținuturilor estice și dificultățile socio-economice care au apărut în legătură cu aceasta l-au costat în cele din urmă pe Helmut Kohl postul de cancelar. La alegerile din 1998, el a pierdut în fața social-democratului Gerhard Schröder. Și chiar anul următor a izbucnit un scandal în jurul fostului cancelar și al partidului său legat de finanțarea ilegală a CDU. Helmut Kohl a recunoscut că a primit între un milion și jumătate și două milioane de mărci în donații pentru nevoile partidului. În același timp, a refuzat să dezvăluie numele donatorilor, explicînd că și-a dat cuvîntul pentru aceasta. Și deși nimeni nu l-a acuzat vreodată pe Helmut Kohl de îmbogățire personală – el s-a remarcat întotdeauna prin modestie în viața privată – acest scandal, alături de recenta înfrîngere la alegeri, l-au obligat pe fostul cancelar să se gîndească la ieșirea din politică. În ianuarie 2000, Kohl a demisionat din funcția de președinte de onoare al CDU.

A fost o perioadă cu adevărat dificilă în viața cancelarului Unității Germane, umbrită de o tragedie personală. În timpul scandalului finanțării CDU, el a fost respins de protejatul său și, după cum i se părea, un aliat loial Angela Merkel. Viitorul cancelar german și-a atacat mentorul politic cu critici publice. Și în 2001, suferind de o alergie, draga sa soție Hannelore s-a sinucis. Helmut Kohl a murit în 2017, la vîrsta de 87 de ani.

Kohl a rămas în memoria germanilor ca unul dintre cei mai importanți politicieni ai Secolului XX. Fiind ultimul reprezentant al unei generații de mari oameni de stat, a reușit să-și aducă țara la unitate folosindu-se doar de voință și patriotism pentru atingerea acestui scop. Helmut Kohl aparține generației care a pus bazele conducerii de necontestat a Germaniei în Uniunea Europeană. Avînd în vedere toate realizările lui Kohl, nu este de mirare că a stabilit și un record de mandat ca și cancelar – 16 ani. Într-o democrație, aceasta valorează foarte mult. La urma urmei, de fiecare dată Helmut Kohl nu numai că a îmbunătățit calitatea vieții germanilor, dar și-a dat seama și de nevboia lor de unitatea și măreție. „Dacă un politician încearcă să-și realizeze ideile, trebuie să fie un om cu putere. Și dacă este deștept, știe cînd este timpul pentru asta”, spunea acesta. Exemplul lui Helmut Kohl arată însă că, dacă există voință politică, intenții ferme și sprijinul poporului, statul și liderul său sînt capabili să rezolve cele mai dificile sarcini și să realizeze cele mai ambițioase planuri. Este o muncă grea și necesită timp, dar putem vedea din exemplul Germaniei că merită.

Sfîrșit n.K.

Doza de sãnãtate

Cancerul este mai mult decît o dereglare locală

Mă voi referi, în rîndurile ce urmează, la date statistice publicate de revista „CO-Med” și de „Jurnalul terapiilor alternative”, care îmi sînt accesibile din Germania. În fiecare an, în această țară aproximativ 72.000 de femei se îmbolnăvesc de cancer mamar. Tratamentele se realizează după protocoalele științifice medicale. Conform statisticilor furnizate de guvern, dintre acestea aproximativ 18.000 își pierd viața, mai exact 25%. Consider că acesta este momentul în care noi, ca terapeuți, trebuie să ne facem vocea auzită și să recomandăm terapiile alternative, care, de cele mai multe ori, le completează cu succes pe cele clasice. În general, în practica zilnică întîlnesc paciente care apelează la noi înainte sau după chimioterapie/ radioterapie, pentru echilibrări energetice, sau paciente care vin după cîțiva ani de la efectuarea acelor tratamente intensive. Remarc, cu tristețe, faptul că cele mai multe dintre acestea nu cunosc efectele secundare ale chimioterapiei/ radioterapiei, ba unele afirmă că foarte mult timp după încheierea tratamentului s-au simțit bine și brusc au început să resimtă efectele secundare negative. Dintre acestea amintim: neuropatie, probleme gastro-intestinale, scăderea imunității, stocarea limfei, umflarea membrelor și o stare generală de oboseală nejustificată, transpirații excesive, somn agitat. Desigur, adesea, după mai multe întîlniri, descopăr o teamă permanentă pe care pacientele o împing mereu în subconștient.

În cadrul acestor terapii intensive medicii clasici uită adesea că „trag cu tunurile în vrăbiuțe” – adică

O istorie a farselor (304)

Controversă între „experți“:

Shakespeare, sau F. Bacon?

Cu patru sute de ani în urmă, bărbatul considerat de aproape întreaga lume drept cel mai mare dramaturg al limbii engleze muncea din plin. Totuşi a fost cu adevărat William Shakespeare autorul pieselor de teatru care i se atribuie? Pentru cel puţin 200 de ani, au existat zvonuri şi teorii conform cărora actorul de la Stratford a fost angajat ca „paravan“ al altei figuri secrete – adevăratul autor. Scepticii încă se mai întreabă dacă geniul care a scris Macbeth, Hamlet, Othello, Henri al V-lea şi restul pieselor putea fi oare răzeşul rural care, căsătorindu-se cu Anne Hathaway în 1582, a fugit la Londra pentru a scăpa de pedeapsa pentru braconaj. Ei scot în evidenţă faptul că nu se cunoaşte nimic despre viaţa lui Shakespeare între sfîrşitul anilor 1570 şi sosirea sa la Londra peste un deceniu; şi că autorul real era la fel de versat în folclorul ezoteric ca şi în limbile moderne şi clasice dar că, totuşi, conform lui Ben Jonson, el cunoştea „puţină latină şi încă mai puţină greacă“.

În testamentul lui Shakespeare nu se menţionează nimic despre dispunerea vreunei biblioteci sau a unor manuscrise. Nici unul dintre moştenitorii săi nu a fost implicat în tipărirea primei ediţii a operei sale şi nici nu a avut nimic de cîştigat de pe urma acesteia. Nu s-au găsit niciodată manuscrise cu autograf ale pieselor sale de teatru sau ale sonetelor sale. Cele şase exemplare (trei în testamentul lui) ale scrisului său de mînă sînt semnături îndoielnice. Toate aşazisele portrete ale bardului diferă în structura facială: cel mai bine cunoscut dintre ele, Droeshaut, prefaţînd volumul complet al operelor sale, Great Folio (1623), prezintă capul autorului ca şi cum ar fi despărţit de corp, care oricum are jumătate din veşminte pe dos.

Toate aceste anomalii plus aşa-numita apariţie în piesele de teatru a unor indicii ascunse, cu scopul de a sugera identitatea altui autor, i-au determinat pe unii teoriticieni, de la Horace Walpole (acelaşi om care îl discredita pe Chatterton ca impostor în 1769) la

atacă și celulele sănătoase ale corpului. În alte articole am scris despre modul în care toxinele organelor se depun pe „cămașa” lor, adică pe țesut. Cînd se adună prea multe toxine (așa cum se întîmplă după chimioterapie/ radioterapie), organul în cauză nu mai poate face față toxicității cu care se confruntă. Întregul organism are de suferit de pe urma acestei afecțiuni.

Celulele fiecarui organ au un caracter dual: să-și îndeplinească funcția în organul din care fac parte și să fie în comunicare permanentă cu celelalte celule ale corpului.

Putem asemui organismul uman cu un computer care trebuie devirusat, adică microdetoxifiat. Terapeuții specializați în medicina energo-informațională practică această microdetoxifiere a corpului, care ar trebui realizată indiferent de starea de sănătate a pacientului măcar o dată pe anotimp, iar pentru persoanele care au trecut sau trec prin chimioterapie/ radioterapie, după sau înainte de fiecare ședință.

O altă statistică germană relevă faptul că numărul de decese cauzat de cancerul mamar a crescut considerabil față de anul de referință 1980. Practic, nu se poate vorbi de progrese efectuate în acest domeniu, deși industria farmaceutică și-a triplat cîștigurile.

Medicina clasică nu consideră aceste îmbonăviri ca fiind o dereglare a întregului organism, inclusiv a psihicului, ci doar o dereglare a glandei mamare,

Ignatius Donnely (politicianul din Minnesota care a transformat Atlantida într-o noţiune aproape respectabilă) şi alţii să ajungă la concluzia că adevăratul autor a fost Francis Bacon, Lord Verulam (1561-1626?). Favorit al reginei Elisabeta I şi înalt lord cancelar al Angliei pe timpul lui James I, succesorul Elisabetei, Bacon cu siguranţă avea erudiţia demonstrată de piesele de teatru. Shakespeare era un criptograf entuziast şi, mai presus de toate, era un individ misterios. Mult timp a persistat zvonul că, după căderea lui în dizgraţie, şi-a înscenat moartea în 1626 şi a plecat în Germania să promoveze doctrinele frăţiei „Crucea trandafirului“. S-a mai spus şi că era fiul secret al Elisabetei şi al ducelui de Leicester, şi că, datorită statutului de sărac de care suferea pe acea vreme orice dramaturg, şi-a atribuit opera lui Shakespeare, dîndu-şi la iveală adevărata identitate prin acrostihuri, cifruri şi alte modalităţi mai complicate de aluzie.

Astfel, în Henri al IV-lea Partea I, numele Francis apare de treizeci şi trei de ori pe o singură pagină; în timp ce, în Furtuna (Actul I, scena 2), se poate citi: „Begun to tell me what I am, but stopt/ And left me to a bootelesse Inquisition,/ Concluding, stay: not yet“. După cum indică Donnelly şi adepţii tezei lui Bacon – precum Manly P. Hall – primele litere ale primelor trei versuri şi primele două litere ale celui de-al treilea vers se pronunţă BACon. Adepţii lui Bacon dau multe alte exemple şi evidenţiază că, mai mult de atît, suprapunerea portretului lui Bacon – aşa cum e tipărit el în ediţia din 1640 a cărţii sale, Progresul ştiinţei – peste enigmaticul portret Droeshaut dă la iveală o echivalenţă exactă a celor două figuri în ceea ce priveşte structura osoasă și forma feței.

Ideile lui Donnelly, exprimate în Marea criptogramă, au cauzat un adevărat scandal în mijlocul criticilor ce insistă că fiul răzeşului din Warwickshire a scris tot ceea ce apare cu numele lui. Dar cum nu există niciodată fum fără foc şi dat fiind că „experţii“ sînt totdeauna supuşi greşelii, dezbaterile rămîn deschise mai mult decît vor să admită tradiționaliștii. (va urma)

STUART GORDON

de exemplu, deci ca un simptom local. Aceeași statistică ne arată faptul că pacientele care au efectuat chimioterapie/ radioterapie după îndepărtarea tumorii, au făcut, în proporție de 70%, metastaze.

În anii în care am profesat atît în Germania, cît și în România, am întîlnit cazuri multiple – paciente care urmează lunar terapii de echilibrare energetică și detoxifiere, la care, de cele mai multe ori, adăugăm și drenajul limfatic, dar și femei care refuză să continue tratamentul. Analizele făcute la temenele impuse de medicina clasică înregistrează parametri normali în primul caz.

Tratamentele se fac în urma unei diagnosticări energetice sînt noninvazive și se adresează atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Prin refacerea comunicării energetice se întrerupe fenomenul de autodistrugere, iar fiziologia fiecărui organ este repusă în comunicare cu cîmpurile energetice ale corpului. Este o terapie blîndă, fără durere, fără medicamente, fără efecte secundare.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății Naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Pui n dilem!

ORIZONTAL: 1) Scot din pămînt aurul negru – Întins pe pîine; 2) Carte de valoare – A stabili direcția; 3) Eroină de baladă; 4) Exprimat în pilde – Capă!; 5) Ba-i tot una – Vioriu în esență! – Pilulă; 6) Sînt în vîrstă – Groaznică; 7) Masă de țesut nou formată (pl.) – Presărat cu mac; 8) Primii arbitri! – Adusă pe calea cea dreaptă; 9) De prisos la pomul lăudat – Pescar; 10) Muzicalitate.

VERTICAL: 1) Tot un drac – Campion; 2) Cotă medie! – Merge cu barca pe rîu; 3) Chemare – Trecute prin ciur! – Scop în sine!; 4) Rigid la mijloc! – Cadru mioritic!; 5) Opus!; 6) Decar!; 7) Înșirați!; 8) Cap de serie – Apă tare; 9) Singură pe lume – Făcută de rîs; 10) Nete! – Casă cu marchiză; 11) Vechile monetării.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PASIENȚE”

1) SCAPARATOR; 2) TIPARITURA; 3) ARATATOR – S; 4) TATAR – MATA; 5) ICI – AGITAT; 6) O – CATA – IRA; 7) NEAM –LAIC; 8) AR – AVAL – AG; 9) RETRO – IUTE; 10) ESTETICIAN.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XII)

Iulia privi în jur și-și dădu seama că erau aproape de Piața Universității vizavi de Intercontinental.

Atunci observă că și acest hotel lipsea. În locul lui erau copaci, printre care se zăreau dughenele și micile ateliere de reparații ale meseriașilor. Teatrul Național nu se zărea nici el, avînd să fie construit abia peste vreo 10 ani. Tot privind spre zona aceea, fu gata-gata să se ciocnească de un cetățean ce venea din sens opus. Îl evită în ultima clipă fiind apucată de mînă și trasă deoparte de Tudor.

– De ce nu te uiți pe unde mergi? – o întrebă el iritat. E aproape 8 fără un sfert și nu-mi place să întîrzii.

– Mă uit că Hotelul Intercontinental și Teatrul Național nu s-au construit încă.

– Unde, aici? – se miră Tudor.

– Da, pe locul ăla. Lasă că-ți spun eu altă dată, acum să ajungem la bibliotecă.

Grăbiră pasul și după mai puțin de 5 minute ajungeau la vechea clădire a Bibliotecii Centrale de Stat de pe strada Doamnei. Pătrunseră pe ușa largă și urcară la etaj. Acolo Tudor intră într-un birou unde se mai aflau doi bărbați și o altă doamnă.

– Bună dimineața, le spuse. Ea este prietena mea Iulia, de la Brașov. E studentă la Litere și vrea să studieze cîteva din cărțile și publicațiile pe care le avem aici.

– Foarte bine – spuse unul dintre bărbați, un ins cam la 40 de ani, blonduț, și corpolent, cu o față bucălată și foarte serioasă. O vom ajuta. Cam ce informații căutați, domnișoară?

– Despre întîmplări mai deosebite – spuse ea privindu-l în timp ce-și pusese palmele pe speteaza unui scaun sprijinindu-se de el.

– Ce fel de întîmplări mai deosebite? – insistă omul.

– Dispariții inexplicabile de persoane, petrecute în munți sau păduri – preciză ea.

Omul se gîndi un pic, apoi ridică privirea și spuse:

– Da, cred că avem așa ceva, putem căuta la secțiunea de publicistică străină. Acolo mi se pare că am văzut ceva de acest fel – spuse omul, care întinse mîna spre Iulia și se recomandă: Eu sînt David.

– Mă bucur să vă cunosc, tovarășe David. Vă mulțumesc pentru ajutor.

– Cu plăcere, poftim după mine, tovarășa Iulia –spuse el deschizîndu-i ușa și făcîndu-i loc să treacă.

Următoarele două ore și le petrecu studiind ziare vechi din 1920 pînă la zi, fără a găsi însă ceva semnificativ. Secțiunea era însă mare, astfel încît avea timp să cerceteze tot. Se simțea obosită și amețită după atîta timp petrecut cu nasul în hîrtii, așa că se bucură cînd îl văzu pe Tudor venind spre ea.

– Ai găsit ceva? – o întrebă el.

– Nu, încă nimic. Sînt foarte amețită de toată munca asta. Nu vrei să ieșim un pic la aer?

– Nu pot deocamdată. E abia ceasul 10 și mai am de lucru pînă la pauza de prînz. Tu însă, ești liberă să explorezi zona și peste două ore te aștept aici să luăm prînzul împreună, zîmbi el.

– Bine, spuse Iulia. Atunci plec și ne revedem curînd. Trebuie să caut o bijuterie în zonă să-mi mai vînd din charm-uri fiindcă mi s-au terminat banii.

– Ce să vinzi? – spuse Tudor privind-o nedumerit.

– Uite astea, spuse fata scoțînd din poșeta pe care și-o cumpărase cu o zi în urmă brățara Pandora și arătîndu-i-o. Băiatul o luă în mînă examinînd-o îndeaproape.

– E foarte frumoasă și elegantă spuse el înapoindui-o. Crezi că poți să vinzi una din micile biluțe de pe ea?

– Da, așa cred, am vîndut două la Brașov și cred că vor avea trecere și aici. Aș avea însă nevoie de o bijuterie. Cunoști una prin zonă?

– Da, ar trebui să fie acolo unde spuneai tu că se va construi nu știu ce hotel, răspunse Tudor.

– Bine, atunci voi începe cercetările de acolo. Plec și revin peste două ore – spuse fata.

– Te conduc pînă la ieșirea din clădire să nu te rătăcești pe culoare.

– M-am rătăcit deja pe culoarele timpului, Tudor, și tot tu trebuie să mă conduci prin ele ca să ajung acasă.

– Am să o fac, spuse el serios.

O însoți pînă la ușa principală, își spuseră „la revedere” și Iulia porni pe trotuar spre Piața Universității. Cînd ajunse la statuile ce dominau zona, constată ca pietonalul anului 2023 nu exista, în locul său fiind o stradă deschisă circulației mașinilor. Vizavi erau copaci umbroși, așa că fata se grăbi să traverseze ca să se ferească de soarele dogoritor. Ajunse la colțul clădirii universității și se duse din reflex spre trecerea subterană care s-o scoată spre Teatrul Național, însă constată ca aceasta nu exista. Găsi însă o trecere de pietoni de care se folosi ca să ajungă unde dorea. Abia acum putu să privească mai bine zona pe care aveau să se construiască hotelul și teatrul. Era plină de mici magazine și ateliere de reparații, așa că porni agale printre ele. După cîțiva pași văzu o firmă pe care scria „Bijuterie”. Deschise ușa și intră. Regăsi același aer sobru și misterios care exista și în magazinul omonim din Brașov. Bijutierul apăru aproape imediat de după o perdea. Era un domn la vreo 60 de ani, slab, cu fața prelungă și uscățivă, care o întîmpină extrem de amabil.

– Bună ziua, domnișoară! Cu ce vă pot servi?

– Aș dori să vînd niște bijuterii – spuse fata zîmbind, în timp ce scotea din poșetă 3 charm-uri Pandora pregătite din timp.

Le așeză pe tejgheaua acoperită cu sticlă și bijuteriile zăngăniră pe suprafața acesteia, rostogolindu-se una lîngă alta.

Bijutierul întinse mîna și ridică una din ele privind-o cu atenție. Ținînd-o între două degete spuse:

– Nu am mai văzut asemenea pandantive pînă acum. De unde le aveți?

– Mi le-am cumpărat anul trecut, cînd am fost cu tata în America – spuse ea privindu-l mîndră.

– Ați fost în America... cu tatăl dumneavoastră? Atunci dumnealui e...

– ...da, e – îi răspunse Iulia privindu-l cu subînțeles. În același timp, e și foarte sever cu mine. Mi-a spus că dacă vreau anul ăsta să-mi aducă de la Londra alte bijuterii, trebuie să-mi cîștig singură banii vînzînd din cele vechi, fiindcă am și așa prea multe.

– E un om cu principii tatăl dumneavoastră – spuse bijutierul. Și cîți bani vreți pe aceste pandantive?

– 1.800 de lei pe toate trei, cred că e o cifră corectă.

– Hmmm, da, într-adevăr, sînt frumoase și sînt făcute din argint de mare calitate, dar totuși cereți cam mult –încercă el să se tîrguiască, în timp ce-și scoase lupa de la ochi și ridică privirea spre Iulia.

Fata îi susținu privirea și-i spuse zîmbind:

– Bineeee, atunci care ar fi prețul pe care ați fi dispus să-l plătiți?

– 1.400 de lei – veni promt răspunsul.

– Deal! – spuse fata.

– Pardon? Ce-ați spus? – se miră bijutierul.

– Am spus „deal”, adică „avem o înțelegere” în limba engleză – îl lămuri ea zîmbind.

– Ah, da, firește vorbiți engleză. Bine atunci, să încheiem afacerea – spuse în timp ce dispăru iar după perdea în camera cealaltă, de unde se reîntoarse după 3 minute cu un teanc de bani în mînă.

Se opri în fața fetei și-i spuse în timp ce-i înmîna banii:

– Te rog să-i numeri.

Iulia luă fișicul de hîrtii foșnitoare și-n timp ce și-i așeza între degetele mîinii stîngi în poziția de numărat spuse:

– Să-i număr, că anii și banii se numără.

Începu să dea peste cap bancnotă după bancnotă sub privirile atente ale bijutierului. Termină de numărat, îndoi fișicul și-l puse în poșetă. Ridică privirea la bijutier și-i spuse:

– A fost o plăcere să fac afaceri du dumneavoastră și dacă voi mai avea nevoie am să revin. La revedere!

Din teoria... gãurii

În lume-s multe găuri, berechet

Sînt mari sau mici, cum o adîncitură Însă, la noi, e gaură-n buget De miliarde, nu-i o făcătură!

Aleși mimează teatral regret

Au conștientizat că-i o spărtură

Care împinge țara spre afet La țintirimul cu o scobitură!

O teorie a găurii incită

Pe cîte un ales, expert-lătrău Pierdut în vis cu ea, că-i doar ispită... Doamne ferește, să n-ajungă hău!

Iar noi cei mulți, prea mult exasperați Tot protestînd prin greve, „la pachet“

Eroi ai sărăciei, „exaltați“

Vom umple gaura de la buget!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În lume-s multe găuri, berechet

La noi a fost să fie o spărtură

Destui aleși sînt fără de regret

Însă mai dorm visînd o „prospătură“

Că, personal, n-am gaură-n buget!

P.S.: Și cade, însăși GAURA-n uitare

Doar TIMPUL se trezește din SECRET

Ca să aflăm că a fost o eroare

Că n-a fost nici o GAURĂ-n buget!

Liviu ZANFIRESCU

– Un moment, vă rog, spuse bijutierul.

– Ce este? – întrebă fata.

– Trebuie să-mi spuneți numele, ca să vă dau o chitanță pentru tranzacție.

– Iulia Gheorghiu, răspunse ea zîmbind frumos la omul care la auzul numelui de familie ridică privirea extrem de mirat și întrebă:

– Gheorghiu... ca...

– ...da, Gheorghiu, Gheorghiu, întări Iulia, lăsîndu-l să creadă că este fata sau ruda președintelui de atunci, Gheorghiu Dej.

Luă din mîna omului înmărmurit chitanța și se îndreptă spre ușă.

– La revedere, domnișoară, plăcerea a fost de partea mea!

Ajunsă în stradă, fata se simți ușurată fiindcă rezolvase problema banilor pentru următoarea perioadă de timp și nu exagerase prea tare în legătură cu numele ei de familie care era Gheorghe, nu Gheorghiu. Acum ce să facă? Porni spre Piața Unirii, fiindcă se afla în apropiere.

Ajunsă lîngă Biserica Sf. Vineri, putu vedea foarte clar chioșcurile din piața de legume-fructe, iar mai în spate, cam pe locul unde va fi în 2023, marea fîntînă arteziană de pe Bulevardul Unirii, se găsea o clădire lungă, ce părea construită din cărămidă albă și roșie, de a cărei existență nu știa nimic. Ajunsese pe aleile dintre tarabele pieței între timp, așa că se apropie de o vînzătoare pe care o întrebă:

– Bună ziua, nu vă supărați, ce clădire e aia? – Spitalul Brâncovenesc, așa-i zice, o lămuri femeia și-și văzu apoi de treburile ei.

Așadar asta era, își spuse Iulia. Spitalul Brâncovenesc. Auzise de la tatăl ei că ar fi fost demolat după marele cutremur din ʼ77 împreună cu tot cartierul Uranus, ca să facă loc noilor construcții din jurul viitorului Palat al Parlamentului. Hotărî să-l vadă mai îndeaproape și-și făcu loc printre oamenii din piață oprindu-se doar cît să cumpere 1 kg de mere fiindcă nu mîncase nimic de dimineață, iar cafeaua nu ținea de foame. Ronțăind mărul zemos ajunse în apropiere clădirii putînd să o vadă mai bine. (va urma) nICU mArIUs mArIn

„am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Bătălia pentru Bahmut s-a încheiat, războiul continuă

Ucrainenii și-au pus multe speranțe în a cîștiga această bătălie pentru ca de aici să înceapă să-i împingă pe ruși înapoi, iar rușii au vrut s-o cîștige pentru a putea amenința restul teritoriului pe care intenționează să-l ocupe. Dacă la începutul atacului asupra orașului de către trupele Wagner ale lui Prigojin Occidentul și ucrainenii au spus că e o bătălie importantă, pe măsură ce trecea timpul au schimbat mesajul în sensul în care bătălia avea ca scop provocarea de pierderi cît mai mari inamicului, nu

apărarea orașului. În consecință, The New York Times ne spune că rușii au pierdut un număr mare de combatanți cam degeaba, fiindcă orașul nu are asemenea importanță strategică. Mă întreb ce-ar fi zis dacă rușii erau respinși. Cu toate astea, ei nu dețin controlul absolut al localității, existînd mici formațiuni militare ucrainene care își apără zonele în ideea unui contraatac al colegilor lor.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Va cădea Imperiul american sub loviturile noilor barbari?

Aș dori să clarific, încă de la început, că termenul „barbar” nu are o conotație peiorativă, el însemnînd, de fapt, „străin de cultura romană”, în cazul de față – de cea americană. Am scris și eu, dar și alții, despre faptul că Imperiul american se află de ceva vreme pe o pantă descendentă. Părerile

mele le cunoașteți din articolul legat de decăderea civilizațiilor, dar și din altele, prin urmare o să vedem care e părerea jurnaliștilor de la UnHeard pe această temă, mai exact a lui John Michael Greer, care, printre altele, este și mason.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Dascălii trebuie plătiți la adevărata lor valoare” (Iohannis), adică să li se micșoreze salariile cu 70%, procentajul analfabeților funcțional!

Este de la sine înțeles că recenta grevă a profesorilor din România nu este altceva decît o strategie politică, veche de cînd lumea, ce are ca scop introducerea dihoniei între clasele sociale. Acesta este și un principiu de bază al acțiunii Noii Ordini Mondiale la nivel planetar, adică ,,Prin haos, la ordine”.

Așadar, ,,Hai să învrăjbim oamenii, să se omoare între ei, pînă ne vor implora să venim să-i ajutăm!”, sau altfel spus, ,,Idioții vor veni singuri la tăiere” (Jacques Attali). Acum înțelegeți în ce capcană au intrat dascălii din România, care s-au dovedit a nu fi chiar atît de intelectuali pe cît se cred. De fapt, nu toți profesorii au fost de acord cu această grevă, dar efectul de turmă a fost mult mai puternic decît decizia luată de unii în debara, cu lumina stinsă.

Și, dacă tot vorbim de idioți și intelectuali, e musai să se înțeleagă faptul că întreg sistemul educațional din România trebuia să acționeze sub efectul unui liant moral indestructibil, ca la muschetari: ,,Toți pentru unul și unul pentru toți!”. Sau ca într-o familie în care copiii au prioritate la orice, abia apoi vine mama și, la urmă, capul familiei. La fel e și în sistemul marinăresc, unde comandantul se salvează ultimul de pe nava care se scufundă. Pînă și logica elementară ne duce la concluzia că dascălii, cu greva lor, nu au făcut altceva decît să calce pe greblă, schimbînd în mod radical și deviza cavalerilor medievali, care acum sună așa: ,,Toți pentru unul și fiecare pentru el!”.

Păi, măi fraților, spre exemplu, era de preferat ca, înaintea grevei actuale, să fi organizat o alta, pentru mărirea alocațiilor și a burselor elevilor. Sau pentru schimbarea manualelor școlare, care au ajuns la un grad de imbecilizare de neimaginat. Cei din minister mi-au comunicat oficial că actualele manuale sînt copiate după cele din 2018, după care operatorii xerox își trec numele pe copertă, ca autori legitimi. Ce mai, afacere mare, mai ales că, la fiecare materie, elevii dețin manuale simple, culegeri, manuale digitale... toate cărate în ghiozdanele lor, cîntărind cca. 10-12 kg.

Revenind la greve, stimați dascăli, care aveți tupeul de a solicita salariu și pe timpul protestului, vă mai întreb ceva: De ce nu faceți grevă pentru ca la examenele de grad să primiți note mai mari de 2, 3 sau 4, pentru că pînă acum doar cu atît v-ați lăudat. Greve ați fi putut face și pentru ca părinții și bunicii elevilor să aibă salarii și pensii mai mari, avînd în vedere că aceștia sînt cei care se chinuie acasă să-i învețe pe copii ceea ce voi nu știți să predați.

De ce nu faceți greve și pentru ca directorii școlilor să nu mai fie numiți politic, adică instituțiile de învățămînt să nu mai fie conduse de lipitori de afișe electorale, diletanți și profitori de tot soiul? De ce nu ați făcut grevă pe timpul pandemiei, cînd elevii erau determinați să se vaccineze, forțați să poarte mască, să învețe în sistem on line, deși mulți nu dețineau tehnologia adecvată?

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Bătălia pentru Bahmut s-a încheiat, războiul continuă

(urmare din pag. 21)

Citez din New York Times: „Dincolo de politica și simbolismul capturării orașului Bahmut, experții spun că este foarte puțin probabil ca Moscova să poată transforma cucerirea unui oraș devastat în cîștiguri suplimentare care ar îndeplini obiectivul final al lui Putin de a lua toată regiunea Donbass din estul Ucrainei. Nu a fost verificat nici numărul independent al pierderilor totale, iar fiecare parte este bănuită că umflă pierderile celeilalte în timp ce le ascunde pe ale sale. Dar armata ucraineană a evaluat că nu mai puțin de 20.000 de militari ruși au fost uciși în bătălia de luni de zile și peste 100.000 au fost răniți, potrivit unui înalt oficial militar ucrainean, care a vorbit sub rezerva anonimatului. Ucraina a suferit și ea pierderi mari. Deși oficialii ucraineni au refuzat să ofere un număr precis, bilanțul lor include cel mai probabil multe mii de morți și răniți.

Orașul, care cîndva adăpostea aproximativ 80.000 de oameni, este în mare parte un morman de moloz, fără electricitate, apă sau facilități care ar putea susține o forță de ocupație sau să servească drept bază pentru lansarea unor incursiuni ulterioare pe teritoriul

ucrainean. Armata Ucrainei s-a retras pe terenuri mai înalte din afara orașului”.

Acum ar fi probabil momentul mult așteptatei ofensive ucrainene, care se tot pregătește de cîteva luni și în care eu unul am încetat să mai cred. O altă veste interesantă în legătură cu această bătălie este faptul că trupele Wagner se retrag de pe front „pentru reformare, reechipare și pregătire suplimentară”, a spus Evgheni Prigojin, conducătorul lor.

Bătălia pentru Bahmut a fost o sarcină pentru ambele armate, înghițind resurse, oameni și timp pentru ceea ce pare a fi un cîștig strategic limitat. Dar Rusia a suportat aceste costuri în mod excesiv, potrivit experților și oficialilor ucraineni și occidentali, toate în căutarea unei victorii pe cîmpul de luptă. La debutul de vara trecută, bătălia pentru Bahmut avea un sens mai strategic. La acea vreme, forțele ruse controlau o zonă mare de teritoriu în nord-estul Ucrainei și înființaseră o zonă militară majoră în Izium, un nod feroviar la nord-vest. Lovindu-se spre sud și spre Bahmut, forțele ruse sperau să împingă armata ucraineană din partea de nord a regiunii Donețk prin învăluirea a două orașe mari din zonă: Kramatorsk și Sloviansk. Ofensiva rapidă a forțelor ucrainene la

Va cădea Imperiul american sub loviturile noilor barbari?

(urmare din pag. 21)

Preambul

„Să începem cu elementele de bază. Aproximativ 5% din rasa umană trăiește în prezent în Statele Unite ale Americii. Acea parte foarte mică a umanității, pînă de curînd, s-a bucurat de aproximativ o treime din resursele energetice și din produsele manufacturate ale lumii și de aproximativ un sfert din materiile prime. Acest lucru nu s-a întîmplat pentru că nimeni altcineva nu și-a dorit aceste lucruri sau pentru că SUA au fabricat și vîndut ceva atît de atrăgător încît restul lumii și-a predat cu nerăbdare bogăția în schimb. S-a întîmplat pentru că, în calitate de națiune dominantă, SUA au impus modele de schimb dezechilibrate restului lumii, iar acestea au canalizat o parte disproporționată din bogăția planetei către sine. Nu este nimic nou în acest tip de aranjament. La vremea sa, Imperiul Britanic controla o parte și mai mare din bogăția planetei, iar Imperiul Spaniol a jucat un rol comparabil mai în urmă. Înainte de ele, existau și alte imperii, deși limitele tehnologiilor de transport însemnau că raza lor de acțiune nu era la fel de mare. Nimic din toate acestea nu a fost o invenție a oamenilor cu pielea deschisă la culoare. Imperii puternice au înflorit în Asia și Africa cînd popoarele Europei trăiau în colibe de noroi cu acoperiș de paie. Imperiile se ridică ori de cîte ori o națiune devine suficient de puternică pentru a domina alte națiuni și a le epuiza de bogăție. Ei au prosperat încă din istorie și, fără îndoială, vor prospera atîta timp cît vor exista civilizații umane.

Imperiul Americii a luat ființă în urma prăbușirii Imperiului Britanic, în timpul războaielor fratricide europene de la începutul Secolului al XX-lea. De-a lungul acelor ani amari, rolul hegemonului global a fost pus în joc, iar pînă în 1930 era destul de clar că Germania, Uniunea Sovietică sau SUA vor ajunge să ia premiul. În mod obișnuit, doi concurenți și-au unit forțele pentru a-l constrînge pe al treilea, iar apoi învingătorii s-au lovit unul de celălalt, creînd sfere de influență concurente pînă cînd una s-a prăbușit. Cînd Uniunea Sovietică a dispărut în 1991, SUA au apărut ca ultimul imperiu rămas în picioare”, scrie UnHeard

Mărire și decădere

Să vedem acum modalitățile prin care imperiul american și-a dezvoltat stăpînirea. Citez din aceeași publicație: „În termeni simpli, SUA au impus o serie de aranjamente pentru majoritatea celorlalte națiuni care garantau că cea mai mare parte a comerțului internațional va folosi dolari americani ca mijloc de schimb și au avut grijă ca o cotă în continuă

creștere a activității economice mondiale să necesite comerț internațional. (Aceasta este ceea ce a însemnat în practică toate bătălia aceea despre „globalizare”) Acest lucru a permis guvernului SUA să producă dolari prin intermediul unor deficite bugetare uriașe, astfel încît interesele americane să poată folosi acești dolari pentru a cumpăra cantități mari din volumul mondial de bogăție. Deoarece excesul de dolari a fost strîns de băncile centrale și firmele de afaceri de peste mări care aveau nevoie de ei pentru propriul comerț exterior, inflația a rămas sub control, în timp ce clasele bogate din SUA au profitat. Problema cu această schemă este aceeași dificultate cu care se confruntă toate schemele Ponzi, și anume că, mai devreme sau mai tîrziu, rămîi fără fraieri pe care să-i atragi în schemă. Acest lucru s-a întîmplat la scurt timp după începutul mileniului și împreună cu alți factori – în special atingerea maximă a producției globale de petrol convenționale – a dus la criza financiară din 2008-2010. Din 2010, SUA trec de la o criză la alta. Acest lucru nu este întîmplător. Pompa de bogăție care a menținut SUA în vîrful piramidei globale s-a pulverizat pe măsură ce un număr tot mai mare de națiuni au găsit modalități de a-și păstra o parte mai mare din propria avere prin extinderea piețelor lor interne și ridicarea tipului de bariere comerciale pe care SUA le-au folosit înainte de 1945 pentru a-și construi propria economie. Singura întrebare rămasă este cît va mai rămîne pînă cînt schema asta va ceda complet.

Cînd Rusia și-a lansat invazia în februarie 2022, SUA și aliații săi au răspuns nu cu forță militară, ci cu sancțiuni economice punitive, care ar fi fost de așteptat să paralizeze economia rusă și să forțeze Rusia să cadă în genunchi. Aparent, nimeni de la Washington nu a luat în considerare posibilitatea ca alte națiuni interesate de subcotarea imperiului SUA să aibă ceva de spus despre asta, lucru care s-a și întîmplat. China, care are cea mai mare economie de pe Pămînt în termeni de putere de cumpărare, a întins degetul mijlociu în direcția Washingtonului și și-a crescut importurile de petrol, gaze, cereale și alte produse rusești. La fel și India, în prezent a treia economie ca mărime de pe Pămînt, în aceiași termeni; la fel ca și alte peste 100 de țări. Cu puțin ajutor din partea Chinei, Indiei și cea mai mare parte a restului umanității, eșecul total al sancțiunilor nu a întîrziat să apară. Astăzi, sancțiunile afectează SUA și Europa, nu Rusia, dar conducerea SUA s-a blocat într-o poziție din care nu se poate da înapoi. Acest lucru ar putea explica în mare măsură de ce campania rusă în Ucraina a fost atît de relaxată. Rușii nu au de ce să se grăbească. Ei știu că timpul nu este de partea SUA”.

Pe scurt, America este în faliment.

„De multe decenii încoace, amenințarea de a fi

sfîrșitul verii și în toamnă a eliberat armata Rusiei din Izium și dintr-o mare parte din nord-estul Ucrainei. Acest lucru a îndepărtat amenințarea rusă din nord și a permis Ucrainei să-și aranjeze pe deplin forțele împotriva trupelor ruse care se deplasează dinspre est.

Acum vom vedea ce va urma, fiindcă războiul acesta nu se va putea termina fără o mare ofensivă ucraineană, echipată cu tancurile, armele și avioanele F16, care să-i lovească atît de rău pe ruși încît să-i determine să plece din zonele ocupate. Problema e că toate aceste arme sofisticate, cum sînt aeronavele F-16 sau tancurile Abraham și Leopard, cer multe zile de antrenament și experiență în manevrarea lor pentru a da rezultate optime, or tocmai timpul e ceea ce lipsește ucrainenilor.

Presupunînd totuși că-și vor însuși abilitățile de a manevra aceste unelte de război, ce facem dacă rușii încep să le distrugă una cîte una? Ceea ce dă forța trupelor NATO este tocmai coordonarea tactică între arme și tacticile folosite, fără de care acestea pot deveni ținte de atins pentru rușii care nu sînt nici ei chiar ultimii prostănaci ai lumii în materie de război, mai ales că de peste un an au adunat sute de zile de practică.

Cert e că războiul nu și-a spus încă ultimul cuvînt și toată planeta așteaptă cu interes ultimul său act.

exclusă din comerțul internațional de sancțiunile SUA a fost marele băț pe care Washington-ul l-a folosit pentru a amenința națiunile rebele care nu erau suficient de mici pentru o invazie a SUA sau destul de fragile pentru o operațiune de schimbare de regim susținută de CIA. În ultimul an, acel băț mare s-a dovedit a fi făcut din lemn și a fost rupt în mîna lui Joe Biden. Drept urmare, peste tot în lume, națiunile care credeau că nu au de ales decît să folosească dolari în comerțul exterior trec la propriile monede sau la monedele puterilor în ascensiune. Ziua dolarului american ca mijloc global de schimb se încheie astfel. Una dintre consecințele interesante ale schimbării în curs de desfășurare este o revenire la media distribuției globale a bogăției. Pînă în epoca imperiului global european, inima economică a lumii se afla în estul și sudul Asiei. India și China au fost cele mai bogate țări de pe planetă și un colier strălucitor al altor state bogate, de la Iran pînă în Japonia, a completat imaginea. Pînă în prezent, cea mai mare parte a populației umane se găsește în aceeași parte a lumii. Marea epocă a cuceririi europene a deturnat temporar o mare parte din această bogăție către Europa, sărăcind Asia în acest proces. Această condiție a început să se destrame odată cu prăbușirea imperiilor coloniale europene în deceniul care a urmat celui deal II-lea Război Mondial, dar unele dintre aceleași aranjamente au fost susținute de SUA ulterior. Acum acestea se despart, iar Asia este în plină dezvoltare. Pînă anul viitor, patru dintre cele mai mari cinci economii ale planetei în ceea ce privește paritatea puterii de cumpărare vor fi asiatice. A cincea este SUA și s-ar putea să nu mai fie pe această listă pentru mult timp. Guvernele noastre de la nivel federal în jos, marile noastre corporații și un număr foarte mare din cetăţenii înstăriţi au acumulat datorii uriaşe, care pot fi achitate numai dacă au acces direct sau indirect la fluxurile de bogăţie necîştigată pe care SUA leau extras din restul planetei. Aceste datorii nu pot fi plătite și multe dintre ele nici măcar nu pot fi deservite pentru mult timp. Singurele opțiuni sînt nerespectarea lor și, în nici un caz, aranjamentele bazate pe niveluri familiare de cheltuieli nu vor mai fi posibile. Deoarece aranjamentele în cauză includ majoritatea a ceea ce contează ca un stil de viață obișnuit în SUA de astăzi, impactul dizolvării lor va fi sever”.

Concluzia poate părea cam abruptă, însă lucrurile care duc la ea le-am văzut și le vedem încă. Cert e că lucrurile se mișcă pe planetă și paradigma de pînă acum se schimbă, iar americanii vor trebui să se reîntoarcă la muncă și la producția de bunuri, dezlipindu-se de viața de huzur cu care s-au dedulcit în ultimii ani.

Firește, lucrurile nu se vor petrece peste noapte, dar direcția în care merg e clară pentru toată lumea și numai un eveniment deosebit o mai poate schimba.

Un om, o via Þ ă, o epocă

Europa unită n-are nevoie să-și complice existența cu un nou Kosovo! (I)

motto: „Maghiarii urlă de dureri închipuite” (Octavian Goga)

La Viena, cînd am studiat Istoria, ca „student extraordinar”, am ales limba engleză, pentru că intuiam că va fi limba viitorului și că poți muri de foame cu o altă limbă. Degeaba fac unii maghiari înfierbîntați propagandă pentru oficializarea limbii maghiare – dacă nu știi limba statului în care trăiești, precum și o limbă de circulație internațională, ți se închid toate ușile. S-a vorbit aici de Miron Cristea și am avut o tresărire a inimii, întrucît el este un personaj foarte drag pentru mine și pentru familia mea. Nu e un secret pentru mineni că eu sînt pe jumătate ardelean. Mama era nepoata marelui poet Șt. O. Iosif. Tot a vorbit tînărul Victor Ponta de străbunicul său, iată succesiunea generațiilor! Eu, fiind mai în vîrstă, am un bunic care a evadat din armata austro-ungară, de două ori, și tot de două ori l-au condamnat la moarte. El a luptat pentru România Mare.

Acesta este Doctoratul meu în Istorie, cu o reprezentare a Mîntuitorului nostru Isus Christos, pe coperta cărții. În numele Lui ne adunăm noi acum. Așa cum spune El, citez din memorie: „Acolo unde sînt doi oameni care se adună în numele Meu, acolo voi fi și Eu”. Mîntuitorul e aici, cu noi, de ce? Pentru că prea mult a pătimit acest popor! Fiecare generație de români a trebuit să plătească un tribut, de lacrimi și sînge. Iată de ce românii sînt un popor mesianic. Iată de ce am considerat necesar să le cer graficienilor să așeze pe coperta „Cărții de Aur” figura atît de luminoasă a Domnului nostru Isus Christos, pe harta României Mari. În această lucrare, la pagina 442, e un capitol despre Miron Cristea, primul Patriarh din Istoria României, născut în 1868, în Toplița Română. Aproape două pagini scriu despre el. Ceea ce se știe mai puțin despre el este că, la un proces, care a fost pe la 1893, tînărul Ionel I.C. Brătianu îi spune tînărului

preot din Caransebeș, Miron, că, atunci cînd se va făuri România Mare, el va ajunge Mitropolit Primat. Și așa a și fost. În 1925, cînd s-a schimbat denumirea în Patriarh, Miron Cristea a devenit, cu puteri depline, primul Patriarh al României Mari și este o glorie incontestabilă pentru orașul dvs. că a dat României și Creștinătății europene un asemenea om de valoare. Aș vrea să vă întreb dacă el are statuie aici. Da, există? Dacă ne ajută Dumnezeu, după ce scăpăm cu viață de aici, dacă ne dați drumul, mergem să depunem un buchet de flori.

Stimați prieteni, dl. Ioan Solomon a vorbit aici de Legea Statutului Minorităților. Nu știu dacă domnia-sa își amintește faptul că, deși toate demersurile și memoriile asociațiilor și organizațiilor românești au fost evitate de presa centrală, cu mici excepții – eu le-am publicat integral. Niciodată n-a bătut un român de aici la ușa României Mari să rămînă fără un răspuns. Tot timpul am vibrat la solicitările românilor, pentru că noi știm ce greu este să începi să te simți străin în propria ta țară. Referitor la Legea Statutului Minorităților, nu știu dacă dl. Solomon e la curent cu această situație, dar în Senat, într-o ședință fulminantă, din 25 octombrie 2006 – îmi aduc aminte data, pentru că era Ziua Oștirii Române, eliberarea ultimei brazde de pămînt, la Carei – noi am blocat-o. Eu și cu Gheorghe Funar, prezent aici, venerabilul liberal Radu Câmpeanu, poetul și senatorul PSD Adrian Păunescu, amicul meu de-o viață; eu eram la liceu, la „Sfîntul Sava”, el era student la Filologie, și ne-am împrietenit la Cenaclul Labiș. Ne-am bătut ca niște lei atunci, în Senat, și n-a trecut acea samavolnicie. Iată proba verității, cum se spune în Justiție: nici unul dintre cei 4 pomeniți aici, eu, Funar, Radu Câmpeanu, Adrian Păunescu, nu mai e în Parlamentul României! De ce? Poate că am fost trecuți pe o Listă Neagră. Poate că nimeni nu mai trebuia să apere drepturile românilor în Parlament. Poate că așa trag sforile niște păpușari

După faptă și răsplată

(urmare din pag. 21)

De ce nu ați acționat ca într-o familie, pentru că părinții, elevii și profesorii fac parte dintr-un sistem bine determinat, în care fiecare depinde de celălalt? Stimați dascăli, nu vi se pare că ați încălcat toate principiile enunțate mai sus și că v-ați trădat mișelește partenerii? Cum de au uitat domniile voastre că, în urmă cu ani, elevii și studenții au ieșit în stradă ca să vă fie alături, pentru a vă susține în diverse nemulțumiri?

Sînteți conștienți de faptul că mulți elevi și studenți vă vor da în judecată pentru că, prin inconștiența voastră, le-ați produs multiple pagube și traume morale?

Și, la urma urmei, despre ce creșteri salariale vorbiți, din moment ce ,,lucrați” într-un an doar 6-7 luni, iar într-o zi numai 4-5 ore? Ce să mai vorbim de performanțele voastre profesionale, care sînt... varză și care se regăsesc pe ultimul loc în Europa! Ce mai, ați acționat ca și cum, într-o familie, în care copiii sînt bolnavi iar mama lor este șomeră, capul familiei se duce la păcănele.

Iată de ce, sincer să fiu, mai bine v-ați da demisia de bun-simț, decît să cerșiți bani ca la colț de stradă sau la gura de metrou. Spiru Haret spunea că ,,Așa cum e școala azi, așa va fi mîine țara”, de unde se poate concluziona că, într-un viitor apropiat, România va fi o țară plină de nevoi și cu mulți cerșetori.

Nu se poate trece nici peste faptul că, în 2018, România era pe primul loc în UE în privința corupției din școli. Acum, prețuirea actului de învățămînt nu se mai face prin mii de ore de studiu și note mari, ci prin bani, de unde și cerșetoria asta perpetuă. S-a ajuns aici pentru că ,,Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba

– îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști/ Acum, avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor.../ Dar nu-i de vină nimeni, niciodată/ Arareori, cîte-un Acar Păun./ Batista pe țambal s-a pus îndată/ Și plîngem cu baloane de săpun” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”).

Adevărul este că învățămîntul românesc are demult capacul de la cavou tras, și tot ce zic ăștia că fac în scopul revigorării acestui sistem nu sînt decît niște viitoare și premeditate acte criminale la adresa tinerei generații. După vaccinarea copiilor și a tinerilor, după îndepărtarea lor de la credință și de la alimentația sănătoasă, după ce au fost aduși în stadiul de analfabetism funcțional și după ce li s-au prăjit creierii prin intermediul telefoniei avansate, va urma educația sexuală de la cele mai fragede vîrste, implementarea tehnologiei 5G, ciparea și introducerea pe veci, ca sclavi, în cea mai groaznică pușcărie din istoria omenirii, creată de Noua Ordine Mondială. Toate aceste planuri au fost și vor fi îndeplinite pe repede înainte, de unde și surprinderea mea că, în astfel de vremuri, unora le arde de greve, avînd certitudinea că, pe ei, Apocalipsa nu-i va găsi acasă. Vor fi, probabil, la meci sau la pomeni.

Recent, cînd am fost cu nepoatele în parc, mai mulți părinți și bunici puneau la cale un protest pentru că, la grădiniță, copiii lor se deranjau la stomac, fiind îndopați cu musaca, ardei umpluți, varză călită și salată orientală, adică tocături și iar tocături.

Evident că, așa stînd lucrurile, nu ne-ar mira ca elevii claselor primare să protesteze și ei, pentru a fi lăsați să fumeze în timpul orelor, că nu degeaba sîntem pe primul loc în UE la fumători pînă în 15 ani și consumatori de droguri pînă în 18 ani. Tot așa, elevii claselor V-VIII pot solicita

ai Noii Ordini Mondiale, ai așa-zisei Globalizări, ca România să se federalizeze. Poate că deranjează o țară relativ mare în această zonă a Europei. Uitați cum a fost sfîșiată Cehoslovacia. În anul de foc 1918, s-au constituit și Cehoslovacia, și Iugoslavia, și România Mare. Numai România a rămas în picioare. Iugoslavia și Cehoslovacia s-au pulverizat. Unde s-a dus electoratul naționalist, în sensul Naționalismului Luminat? La cine? La UDMR? La ce partid s-a dus acest electorat? El a rămas pe loc. Dar cine îi mai controlează pe cei care fraudează alegerile? Ei sînt ca un arbitru nebun. Ei fluieră, ei fac regulamentul, ei dau gol cu mîna, ei elimină portarul ș.a.m.d. Ei au claxonul Puterii, au majoritatea posturilor de Televiziune în mînă. Apropo, transmite vreun post de Televiziune, în direct, această manifestare de suflet a românilor? Dacă transmite, îi mulțumesc, asta înseamnă că nu a murit sămînța patriotismului.

Este pentru a doua oară, în mai puțin de 6 luni, cînd vin în județul Harghita. În toamna anului 2009, am participat la ceremonia de Înălțare la rangul de Arhiepiscop onorific al Covasnei și Harghitei a Preasfinției Sale Ioan Selejan, la care a fost prezent și Prea Fericitul Părinte Patriarh. Nu știu cum se face dar, unde vine Vadim Tudor, nu mai vine un anumit personaj. Se ascunde prin păduri, prin boscheți. Dar ce-i fac, Doamne, iartă-mă? Eu îi doresc tot binele din lume, îi doresc sănătate. Totuși, nu era cazul să participe și un reprezentant al Puterii centrale? La ce ne-am adunat noi, fraților și surorilor, aici? La o șuetă? Într-adevăr, la zeflemea și la bășcălie românii sînt campioni mondiali. Dacă s-ar da Premiul Nobel pentru zeflemea și bășcălie, l-am lua în fiecare an. Dar acum e o manifestare a demnității noastre rănite, nu a mîndriei, fiindcă Biblia condamnă mîndria și trufia. E prea mult pentru o generație să moară și de foame, și de rușine. De ce ne-am adunat noi? Să ne vedem unii pe alții, să vă asigurăm, cum spunea tînărul antevorbitor, că nu sînteți singuri, și nu aveți cum să fiți singuri, pentru că ne unesc prea multe rădăcini istorice.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(Discursul a fost rostit sîmbătă, 20 martie 2010, la Toplița, jud. Harghita)

ca lecțiile de educație sexuală să se desfășoare practic, nicidecum teoretic. Se mai vorbește și despre faptul că liceenii vor ieși în stradă pentru ca anii pierduți în școală să fie considerați vechime în muncă, iar studenții vor pretinde că nu ar fi deloc ilegal ca, atunci cînd nu-și găsesc loc de muncă, să se poată pensiona, chiar și pe caz de boală, cum ar fi platfus, greață sau mătreață. Întorcîndu-ne la greva dascălilor, nu putem omite faptul că Iohannis s-a trezit vorbind despre ea, numai că, din start, fiind profesor la bază, a intrat sub incidența conflictului de interese și, astfel, și-a pus în cap toate celelalte categorii profesionale existente în țară. Mai mult, uitînd că el este în capul listei datornicilor către bugetul de stat (v. speța celor șase case), a transmis în eter ordinul ca ,,Dascălii să fie plătiți după valoarea lor!”. Păi, de unde bani, boss, dacă lumea nu-și achită datoria către stat, cum e cazul matale? Ca să nu mai vorbim că, tot ’mneata, semnezi într-o veselie achitarea tuturor armamentelor de mîna a doua, ce ne sînt băgate pe gît de către șmecherii planetari, care ne ordonă apoi să le donăm cu lumînare Ucrainei.

Și, ca să înțeleagă și dascălii greviști de ce nu vor primi nici un ban, le amintesc că, din bugetul de stat, banii se scurg continuu către partide, presă, biserică, vaccinuri, arme, refugiați ucraineni, salarii și pensii speciale, SRI, Justiție, călătorii prezidențiale etc. Da, are balta pește, dar ce folos, că populimea primește doar oasele.

Așa se întîmplă cînd îndemnul ,,România, trezeștete!” nu mai este de actualitate, motiv pentru care dascălilor greviști le spun doar atît: ,,Noapte bună! Somn ușor,/ Scuze plăcute,/ Șanse și cauze,/ Toate pierdute!” (Adrian Păunescu, poetul scos din manualele școlare, ca și Eminescu, considerat ,,poet de debara”. Chiar așa, dragi dascăli, cînd veți pune de o grevă pentru ca acești poeți geniali să reapară în manualele școlare?).

po L i T ică G eopo L i T ică

Jeffrey Sachs: „Războiul din Ucraina a fost provocat”

„George Orwell a scris în romanul 1984: «Cine controlează trecutul controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul». Guvernele acționează mereu pentru a distorsiona percepția oamenilor asupra trecutului. În ce privește războiul din Ucraina, administrația Biden a afirmat, în mod repetat și fals, că războiul a început cu un atac neprovocat al Rusiei, pe 24 februarie 2022”, scrie Jeffrey Sachs, profesor la Columbia University, specialist în dezvoltare sustenabilă, fost consilier al mai multor secretari generali ai Națiunilor Unite și părinte al terapiei de șoc aplicată în Estul Europei la începutul anilor 1990. Redăm, în continuare, un fragment din declarația lui Sachs.

* * *

De fapt, războiul a fost provocat de Statele Unite într-un mod anticipat de diplomații americani cu decenii înainte, iar asta înseamnă că războiul ar fi putut fi evitat sau ar fi putut fi oprit prin negociere. Recunoașterea faptului ca războiul a fost provocat ne ajută să înțelegem cum să-l oprim. Nu înseamnă să justificăm invazia Rusiei. Rusia ar putea avea o abordare mult mai bună – să se angajeze în negocieri cu Europa și cu țările neoccidentale pentru a explica și a se opune militarismului și unilateralismului american. De fapt, încercarea SUA de a extinde NATO provoacă opoziție în întreaga lume, motiv pentru care diplomația ar fi mult mai eficientă pentru Rusia decît este războiul.

Două mari provocări

Echipa Biden folosește fără încetare termenul „neprovocat”, cel mai recent în discursul președintelui Biden la un an de la izbucnirea războiului, într-o declarație recentă a NATO și în declarația Summitului G7. Presa de mainstream apropiată de administrația Biden reia papagalicește poziția Casei Albe. În cinci editoriale și 14 articole de opinie, The New York Times descrie invazia ca fiind „neprovocată” de nu mai puțin de 26 de ori.

Au fost două mari provocări americane. Prima a fost intenția SUA de a extinde NATO în Georgia și Ucraina, pentru a încercui Rusia în Marea Neagră cu state NATO (Ucraina, România, Turcia, Bulgaria și Georgia). A doua a fost rolul SUA în instalarea unui regim rusofob în Ucraina prin îndepărtarea violentă de la putere a președintelui pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici, în februarie 2014. Războiul fierbinte din Ucraina a început odată cu îndepărtarea lui Ianukovici, în urmă cu nouă ani.

Biden și echipa sa de consilieri de politică externă refuză să discute despre aceste origini ale războiului. Ei sînt conștienți că acest lucru le-ar submina administrația în trei moduri. În primul rînd, ar arăta că războiul putea fi evitat sau oprit din primele sale

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

faze, scutind Ucraina de dezastrul actual și scutind SUA de pomparea a 100 de miliarde de dolari. În al doilea rînd, ar expune rolul personal al lui Biden în acest război, ca participant la îndepărtarea regimului Ianukovici și, înainte de asta, ca susținător al complexului militaro-industrial și al extinderii NATO. În al treilea rînd, asta l-ar obliga pe Biden să vină la masa negocierilor, iar asta ar submina acțiunile administrației sale pentru extinderea NATO.

Căutați în arhive

Arhivele arată în mod clar că guvernele SUA și Germaniei au promis în mod repetat președintelui sovietic Mihail Gorbaciov că NATO nu se va extinde „nici un centimetru” spre Est, atunci cînd URSS a dizolvat Pactul de la Varșovia.

Însă planificarea americană pentru extinderea NATO a început în anii 1990, înainte ca Vladimir Putin să devină președinte al Federației Ruse. În 1997, Zbigniew Brzezinski a estimat cu mare precizie calendarul extinderii NATO. Diplomații americani și liderii ucraineni știau bine că extinderea NATO poate duce la război. Marele diplomat american George Kennan a spus că extinderea NATO este „o greșeală fatală”. În 1997, Kennan a scris următoarele în The New York Times: „O asemenea decizie va inflama tendințele naționaliste, anti-occidentale și militariste in Rusia; va avea un efect advers în dezvoltarea democrației ruse; va readuce atmosfera războiului rece în relațiile Est-Vest; va împinge politica externă rusă în direcții pe care noi nu le dorim”.

William Perry, secretar al Apărării în administrația Bill Clinton, a luat în calcul demisia sa, în semn de protest față de extinderea NATO. În 2016, Perry declara: „Prima noastră acțiune care ne-a pus pe o direcție proastă a fost începutul extinderii NATO, aducînd în Alianță țări est-europene care se învecinau chiar cu Rusia. La acea vreme colaboram îndeaproape cu Rusia și ei începuseră să se obișnuiască cu ideea că NATO ar putea fi mai degrabă un prieten decît un inamic… însă nu se simțeau deloc bine să știe că NATO a ajuns la granițele lor și neau cerut să nu mai continuăm pe această linie”.

În 1998, William Burns, ambasador la Moscova, iar acum director al CIA, a transmis o telegramă la Washington, vorbind despre riscurile extinderii NATO: „Aspirațiile Ucrainei și Georgiei nu doar că ating un punct nevralgic în Rusia, dar ele generează îngrijorări mari privind viitorul stabilității în regiune. Rusia nu doar că se simte încercuită și vede acțiunile pentru subminarea influenței sale în regiune, dar se teme și de consecințele imprevizibile și incontrolabile care pot afecta interesele de securitate ale Rusiei. Experții spun că Rusia este îngrijorată în primul rînd de faptul că diviziunile interne din Ucraina cînd vine vorba de aderarea la NATO, avînd în vedere marea comunitate rusă, ar putea duce la o mare sciziune, implicînd violențe și chiar un război civil. În acest caz, Rusia ar trebui să decidă dacă va interveni, o situație în fața căreia Rusia nu vrea să fie pusă”. Lideri ucraineni știau clar că extinderea NATO în Ucraina va însemna război. Oleksiy Arestovici, fostul consilier al lui Zelenski, a declarat într-un interviu din 2019 că „prețul aderării la NATO este un mare război cu Rusia”. În perioada 2010-2013, președintele Ianukovici a mizat pe cartea neutralității, în acord

cu opinia publică din Ucraina. SUA au acționat în secret pentru îndepărtarea lui Ianukovici, așa cum reiese din înregistrarea discuției dintre asistenta secretarului de Stat al SUA, Victoria Nuland, și ambasadorul în Ucraina, Geoffrey Pyatt, care stabileau componența guvernului post-Ianukovici cu săptămîni înainte de îndepărtarea președintelui Ucrainei. În acea convorbire telefonică, Nuland spune limpede că își coordonează mișcările cu vicepreședintele Biden și cu consilierul său de securitate, Jake Sullivan – exact aceeași echipă Biden-Nuland-Sullivan care este acum nucleul politicii SUA față de Ucraina.

După îndepărtarea lui Ianukovici, a izbucnit războiul din Donbass, iar Rusia a revendicat Crimeea. Noul guvern ucrainean a cerut primirea în NATO, iar SUA au înarmat și au ajutat la restructurarea armatei ucrainene, pentru a o face interoperabilă cu NATO. În 2021, NATO și administrația Biden și-au luat din nou angajamentul de a primi Ucraina în NATO. Cu puțin înainte de invazia Rusiei, extinderea NATO era în centrul atenției. Proiectul de tratat NATO-Rusia propus de Putin, în decembrie 2021, cerea încetarea extinderii Alianței. La întîlnirea Consiliului Național de Securitate din 21 februarie 2022, liderii ruși arătau că extinderea NATO este casus belli. Iar în discursul său adresat națiunii, în aceeași zi, Putin a declarat că extinderea NATO este principalul motiv al invaziei ruse.

Istoricul Geoffrey Roberts a scris recent: „Oare războiul putea fi evitat printr-o înțelegere între SUA și Occident care să oprească extinderea NATO și să ofere un statut de neutralitate Ucrainei, în schimbul unor garanții solide pentru independența și suveranitatea Ucrainei? Foarte posibil”.

În martie 2022, Rusia și Ucraina au făcut pași importanți către o încetare negociată a războiului, pornind de la ideea neutralității Ucrainei. Potrivit premierului israelian de la acea vreme, Naftali Bennett, care era mediator, acordul a fost blocat de SUA, de Marea Britanie și de Franța.

Administrația Biden declară că invazia rusă a fost neprovocată, însă Rusia a încercat să apeleze la diplomație în anul 2021, pentru a evita războiul, în timp ce Biden a respins diplomația, insistînd pe ideea că Rusia nu are nici un cuvînt de spus în extinderea NATO. Rusia a încercat calea diplomației și în martie 2022, dar echipa Biden a împiedicat încetarea pe cale diplomatică a războiului.

Recunoscînd că extinderea NATO este motivul central al acestui război putem înțelege de ce livrările masive de arme americane pentru Ucraina nu vor duce la încheierea conflictului. Rusia va escalada conflictul atît cît este necesar pentru a împiedica extinderea NATO în Ucraina. Cheia păcii în Ucraina sînt negocierile bazate pe neutralitatea Ucrainei și încetarea extinderii NATO.

Insistența administrației Biden pentru extinderea NATO în Ucraina a transformat această țară într-o victimă a unor aspirații militare americane greșit înțelese și irealizabile. E timpul ca provocările să înceteze și să înceapă negocierile pentru pace în Ucraina.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

CĂLIN MARCHIEVICI (Cotidianul.ro)