TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE
Am ajuns la convingerea că răzbunarea e semn de lașitate. Iertarea e semnul oamenilor adevărați.
CornELIU
VADIm TUDorAm ajuns la convingerea că răzbunarea e semn de lașitate. Iertarea e semnul oamenilor adevărați.
CornELIU
VADIm TUDorÎn ultimul an și jumătate, de cînd sînt „scriitor la ziar”, am publicat în „Tribunul” o serie de articole despre diferite caracteristici umane: prostia, ignoranța, frica, incompetența, mînia, dubla măsură, credulitatea, critica în exces, ipocrizia, oportunismul, egoismul, egocentrismul, idiocrația, omul nou și superficialitatea. A venit, iată, rîndul aroganței, de data aceasta chiar pe prima pagină a revistei. Ce este ea? Dicționarul Explicativ al Limbii Române o definește dept „o purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mîndrie disprețuitoare”. Am înțeles, da? Toți cunoaștem indivizi de acest fel, iar pentru exemplul de azi am ales un „băiet” super cunoscut de toată lumea, care excelează în a fi arogant.
Nu m-am revoltat cînd a zburat cu acel avion superluxos prin toată lumea, findcă am zis „domʼle, omuʼ e președinte, trebuie să aibă condiții bune de zbor, unde mai pui că ne și reprezintă țara”, dar, văzînd cum gestionează problema grevei profesorilor, mi se pare a fi de o nepăsare și o aroganță potrivite mai degrabă unui dictator fără multă școală, nu unui intelectual rafinat cum se pretinde a fi. V-ați prins, probabil: mă refer la prezidențiabilul nostru, Klaus Werner Iohannis.
Citesc, pe site-ul edupedu.ro, următoarele declarații ale vremelnicului președinte, nedemn să locuiască în spațiile prin care au pășit Regina Maria, Regele Ferdinand sau Ionel Brătianu. În preambul, vă reamintesc faptul că Guvernul PNLPSD-UDMR a decis, într-un gest fără precedent, să aprobe, într-o ședință de guvern convocată în mod extraordinar într-o zi liberă, prin Ordonanță de Urgență, majorările salariale etapizate pe 3 ani și respinse deja de profesorii care sînt de două săptămîni în cea mai mare grevă din ultimii 18 ani. Abia după ce a aprobat OUG-ul, Executivul condus de fostul general în armată Nicolae Ciucă i-a chemat la discuții la Palatul Victoria pe reprezentanții profesorilor. Cu alte cuvinte… „voi le-ați respins, dar cum nouă nu ne pasă de ceea ce vreți voi, vi le băgăm pe gît așa cum sînt și apoi, prin presa care ne iubește (oare de ce?) o să spunem că v-am satisfăcut doleanțele; continuarea grevei este o consecință a faptului că voi sînteți niște lacomi și neînțelegători”. Parșivă gîndire, este?
(continuare în pag. a 16-a)
nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA
Peștele de la cap...
Chiar dacă proverbul de mai sus este incomplet, fiecare dintre noi cunoaște cele două cuvinte care lipsesc și care caracterizează, în mod ideal, o acțiune, o situație, un lucru, un proces oarecare de rezolvat o problemă nedusă, în mod logic, la finalizare, mai mult, „opera” respectivă prezentîndu-se în condiții și mai precare decît era cu un anumit timp în urmă. Aplicînd această parabolă și în cadrul sistemului de învățămînt românesc, ajungem la constatări aidoma vechiului proverb, adică starea deplorabilă în care se prezintă, astăzi, învățămîntul nostru (în special cel preuniversitar), se datorează, într-o proporție covîrșitoare, „capilor” acestei instituții naționale, cu tot angrenajul lor stufos și nerentabil, închistat în vechi tipare anacronice și adormit într-o păguboasă letargie.
Scriu aceste rînduri în plină acțiune a desfășurării grevei din învățămînt – cel mai mare protest al acestui sistem, care angrenează peste 150.000 de cadre din învățămîntul românesc. Vreau să abordez subiectul de pe platforma neutră a analistului neimplicat – pe nici o treaptă – în procesul de învățămînt, și nici cu implicații
sau reflexe indirecte din acest punct de vedere, urmînd doar coordonatele unei realități cunoscute, chiar dacă neacceptate de forurile de decizie din cadrul Educației și Învățămîntului românesc. Pentru că, despre starea actuală a învățămîntului nostru – mai ales în contextul grevei care a paralizat Școala româneasă – nu se poate scrie și face decît o analiză la cel mai înalt grad de seriozitate și de responsabilitate, articolul de față se vrea oglinda momentului, de reflectorizare a unei stări de criză în sistemul românesc de învățămînt, fapt accentuat într-un mod gradual periculos, începînd cu primii ani postdecembriști.
Cine are interes pentru cunoașterea în profunzime a genezei procesului instructiv-educativ de pe teritoriul României va trăi satisfacția unei plăcute revelații, descoperind rădăcini care vin spre noi din timpuri străvechi, de la geto-daci – cu treptele de rigoare numite: Dacia romană, perioada migrațiilor, perioada încheierii procesului etnogenezei românilor și de formare a limbii române; perioada feudalismului; perioada luminismului; începuturile învățămîntului modern (începutul Secolului al XVIII-lea - începutul Secolului al XIX-lea).
(continuare în pag. a 12-a)
GEO CIOLCANMi-aduc aminte, țîncul ce eram, Firav copil de stirpe oltenească, Cu ochii largi spre-al dimineții geam, Pășeam în toamnă-n școala românească;
Timid am fost doar pîn-la poarta grea, Cînd mîna caldă de învățătoare Mi-a luat pălmuța și m-a strîns în ea, Urcînd pe trepte – șir de-abecedare;
În clasa simplă, cu podea de lemn, Și cu ferestre-nalte, ca-n castele, Am buchisit întîiul semn solemn Din alfabetul viu al vieții mele;
Pe tabla neagră-am învățat, în scris, Ce-i tata, ce e mama, ce-i cu Țara, Din glasu-nvățătoarei am prins vis Să fiu cu cartea și să-i duc povara;
Toți anii ce-au trecut, și nu-s puțini, M-a urmărit un chip, o umbră vie: Un glas de mamă și doi ochi senini: Învățătoarea din copilărie;
Și-acum mă plec cu fruntea la pămînt, Dar, nu de lacrimi, ci de sărbătoare. Pentru ce-am fost și pentru tot ce sînt, Vă sărut mîna, doamnă-nvățătoare!
GEO CIOLCAN10
Europa
F Un hitlerist în fruntea Ministerului Culturii F Partidul Beţivilor
F Dide Puşcărie a primit mită un apartament F Shaul Carmel vine iar cu foamea-n gît F Dragoş descalecă în Centrul Civic F Lui Dejeu i s-a întins o capcană
PArTEA I
F După sinistra expresie a lui Mircea Ciumara („Mai bine să moară acum 1.000 de oameni“...) Guvernul Ciorbea mai lansează pe piaţa ororilor un alt ministru cu apucături ucigaşe. E vorba de Ion Caramitru, care – referindu-se la foştii membri P.C.r şi la colaboratorii Securității – a declarat, textual, sîmbătă seara, reporterului Traian Ungureanu de la B.B.C.: „În mod logic, aceşti oameni ar trebui să fie ucişi“ (?!) Am crezut că n-am auzit bine. Dar nu ne înşelasem! Caramitru chiar aşa a spus. Nu ştim conform cărei „logici“ ar trebui să se comită, la 8 ani de la evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, un asemenea măcel colosal (peste 4 milioane de oameni!), dar ştim că acest Caramitru este o jigodie care se naşte o dată la 100 de ani. Incult şi îngîmfat, cabotin şi sîsîit ca un gînsac îndopat, profitor şi şmenar politic, Caramitru provoacă voma românilor cam de mult. Mai precis, cam din 22 decembrie 1989, cînd se zice că l-ar fi înjunghiat pe fostul său prieten Nicu Ceauşescu, pentru a-şi dovedi sentimentele anticomuniste. Asta, deși în dimineața aceleiaşi zile, proaspăt întors de la Londra, primise telefon de la Elena Ceauşescu, personal, pentru a veni la C.C. al P.C.r., să vorbească tinerilor şi să-i trimită acasă. Evenimentele au luat o întorsătură stranie. Seara, urcat pe un tanc, măscăriciul a incendiat Biblioteca Universitară din Piaţa Palatului, dînd pradă flăcărilor mai multe sute de mii de volume şi documente rare. După care i-a băgat pe postul naţional de Televiziune, în direct, pe nişte ţigani şetrari, de la care gurile rele spun că a primit mai multe lingouri de aur. Despre formula „Mircea, fă-te că lucrezi!“, nici nu mai are rost să pomenim, fiindcă ea a devnit o emblemă a imposturii din acele zile. Încet-încet, cu ochii lui mici şi şireţi, de animal de cîmp veşnic fugărit de dinţii combinei, cu gura aia ca o tîrtiţă fiartă şi cu fruntea lui teşită, fără nici o urmă de protuberanță a gîndirii, actoraşul de două parale şi-a făcut apariţia pe lîngă fustele Margaretei de Hohenzollern. Nu s-ar zice că puşlamaua nu s-a orientat! Din interpret de roluri uteciste şi recitator la spectacolele omagiale, pe profituri grase (are cea mai mare şi cea mai scumpă colecţie de icoane din Ţară!), hîrciogul cu dicția imposibilă s-a făcut monarhist. Şi anticomunist feroce. „Am urît comunismul din toată fiinţa mea!“ – a mai sîsîit el la B.B.C. Ce vorbeşti mă, japiță? Cînd ți-ai dat seama că-l urăşti? Cînd îl storceai ca pe-o lămîie? Cînd făceai naveta între C.C. al P.C.r. şi Comitetul Municipal Bucureşti al P.C.r., unde trăgeai sforile să ajungi director de teatru? Ştie cineva de vreo manifestare de-a ta împotriva comunismului, înainte de 22 decembrie 1989? Sau poate că, atunci cînd îi plasai gagici lui Nicu Ceauşescu, tu, de fapt, luptai de zor împotriva comunismului, fiindcă, cine ştie, poate că paraşutele aveau niscaiva boli şi asta intra în planul tău secret? Iată de ce lumea îi spune lui Caramitru – Cacamitru. Fiindcă e murdar. Şi provoacă scîrbă. Faptul că, atunci cînd a acordat incredibilul său interviu la B.B.C. Cacamitru, era beat chior, înghiţîndu-şi cuvintele şi vorbind incoerent, nu-l scuza deloc, dimpotrivă. Uite cine e ministrul Culturii în România! O paiaţă umplută cu zegras! Dar staţi să vedeţi, că prezența sufocantă a gînsacului, în ultimele zile, nu s-a oprit aici. Duminică seara, el a apărut pe postul public de
Televiziune (cu pantofi maro murdari, la costum gri, halal demnitar!) şi a făcut paradă de cultură – în cîteva fraze rostite prin butoniera buzelor şi resorbite înapoi de conformaţia gurii lui, de babă ştirbă, prostul ăsta cu ifose a rezolvat şi problema Revoluţiei Franceze, şi problema Revoluției Române. Numai că el habar n-are de Istorie, din moment ce a spus că în Franța pînă la revenirea monarhiei, s-au omorît unii pe alţii şi n-a fost vorba de nici o recompensă. Cum aşa, clovn bătrîn? Dar Legiunea de Onoare cînd a fost creată? Nu în acea perioadă? Nu de către napoleon, care, de altfel, a şi decernat-o Ţarului Alexandru I, apoi socrului său, Împăratul Austriei, dar şi unei mari pleiade de savanţi şi artişti, printre care şi Goethe? De ce te amesteci tu, piroman mic şi analfabet, în probleme pe care nu le cunoşti? Ce spoială de cultură ai tu (haha, ministrul Culturii!), în afară de memorizarea şi repetarea papagalicească a unor poezii pe care, între noi fie vorba, nu le-ai înţeles niciodată? La emisiunea realizată de Anca Toader, acest nemernic a rostit, de mai multe ori, numele lui Dumnezeu. Asta a indignat cel mai mult populaţia. Deci un Hitleraş machidon, care cu numai o seară înainte a decretat că „în mod logic, aceşti oameni ar trebui să fie ucişi!“, îndrăzneşte să pronunţe numele lui Dumnezeu, într-o reprezentaţie histrionică, de circ de mahala, dînd ochii peste cap precum curvele de la Crucea de Piatră, şi mimînd un ton spăşit şi evlavios, ca să-i păcălească pe fraieri. Hai sictir, bă, sufleur ambulant! Rămîi în cuşca ta, de unde priveai pe sub fustele unor babe care te-au ajutat să faci carieră! Din ce cloacă fanariotă ai mai apărut şi tu pe meleagurile acestei Ţări paşnice, venitură spurcată? Băgăm mîna în foc că acest Cacamitru, dacă ar fi fost major în 1940, s-ar fi numărat printre asasinii cu haine de piele neagră, care i-au împușcat pe Nicolae Iorga, Virgil Madgearu și atîția zeci de oameni nevinovați. Păzește-ți dovleacul bine, slugă hoață, că o s-o cam iei după ceafă în următoarele săptămîni! De ce să omori tu peste 4 milioane de oameni nevinovaţi cînd mult mai logic ar fi ca aceştia să te bage ei pe tine în ghips?
F Dar, ca tacîmul bădărăniei să fie complet, sinistrul Culturii a mai făcut o porcărie; invitat sîmbătă la Pro TV, ca să răspundă, în direct, întrebărilor puse de ziariştii Iolanda Stăniloiu, Dumitru Tinu şi Ion Cristoiu, fostul play-boy de trapeziste şi manichiuriste a dat plasă acestora, ca ultimul „peşte“ din Ferentari, anunțîndu-i cu cîteva minute înainte că nu poate să participe! Că Pro TV-ul merită nişte lecţii, asta o ştie toată lumea, dar ouăle clocite ale batjocurei s-au spart, din păcate, în capul telespectatorilor. Asta nu se face, Sîsîilă! Tu te crezi boss, dar eşti scîr-boss. F Ştiţi pe mîna cui a încăput Comisia de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională a Senatului? Pe mîna colonelului (r) Nicolae Alexandru, membru al P.D.-F.s.n., căsătorit cu o cetățeancă a U.r.s.s., Lyda, pe vremea cînd individul făcea Scoala de ofiţeri la moscova. Aşa că nu mai căutați agenţi străini prin Piaţa Matache Măcelarul, pentru că ei sînt chiar sub nasul lui Adrian Severin... F Încă o informaţie de nota 10: Preşedinţia României a făcut, recent, o comandă specială în Germania, pentru cumpărarea unui Mercedes blindat, ultimul tip. Preţul: peste 500.000 de mărci. Măi, Tanțo, măi – ar fi zis Octavian Cotescu – ce se mai sacrifică băieţii ăştia, ceva de speriat! F Am aflat de ce se dă aşa cocoş Ticu Dumitrescu! În tinereţea lui zvăpăiată, el a fost condamnat de un judecător militar pe nume Gh.
Șerbănescu. Așa ceva nu se uită. Și iată că, după 22 dec. 1989, Ticu avea să-l întîlnească din nou pe magistratul cu pricina, ajuns, între timp, general de Justiţie. Imediat Ticu a pus în funcţiune cel mai ordinar şantaj: „Te păstrăm în funcţie, dacă-mi dai dosarele!“. Şi astfel, Șerbănescu i-a livrat lui Dumitrescu sute de dosare penale ale foştilor deţinuţi politici, care erau însoţite şi de dosarele de urmărire operativă, ale Securităţii. De-aia se crede Ticu tare pe poziţii, fiindcă s-a dotat cu muniţie. Deaia se luptă el ca un paraleu pentru rahitica Lege a Dosarelor, fiindcă are cu ce să-i joace pe degete pe majoritatea rivalilor săi din C.D.r şi A.F.D.P.r F La emisiunea Antenei 1 „Milionarii de la miezul nopţii“ a telefonat şi fostul colaborator al revistei „Academia Cațavencu“, Felix Anton Rizea. Sub aparenţa că se căieşte şi că se spovedeşte, recunoscînd că a fost turnător al Securităţii, acest Rizea a debitat o rafală de minciuni. În primul rînd, el s-a luat, din senin, de „România Mare“ pe care n-a numit-o, dar a indicat-o ca pe „un săptămînal absolut independent“. În al doilea rînd, a ascuns adevăratul motiv pentru care a stat la puşcărie: şi-a falsificat nişte acte de învățămînt, Miliţia l-a prins şi Justiţia l-a condamnat. Ce e politic în chestia asta? Unde e persecuţia? F Neobositul cărturar Leonard Gavriliu traduce şi îngrijeşte, ca pe bandă rulantă, o serie de lucrări fundamentale, mai ales din domeniul psihologiei şi al medicinii. Ultima „bijuterie“ este şi cea mai atractivă: „Vina de a fi femeie“, de Sigmund Freud (Editura Mediarex), carte apărută cu prilejul aniversării a 140 de ani de la naşterea părintelui psihanalizei (O citi-o, oare, şi Adriana Severina, zisă, mai nou, Bubulina?) F Titlul săptămînii: „Beţivii – o potenţială forță pe scena politică bulgară“ (ziarul „Cronica Română“) Aflăm din cuprinsul articolului că „beţivii din Bulgaria ar putea deveni a treia forță parlamentară, dacă ar decide să-şi înfiinţeze un partid“. Haida-de, păi se compară beţivii bulgari cu beţivii români? Vă daţi oare seama, stimaţi compatrioţi, ce s-ar întîmpla dacă băutorii fruntaşi din România ar trece peste toate animozităţile (şanţuri, canale, tirbuşoane, care mai rău înţepenesc dopurile etc.) şi s-ar înregistra la Tribunal, ca partid? Ar fi, de departe, PrImA forţă politică, ei n-ar discuta cu nimeni, dar nici nimeni n-ar discuta cu ei, fiindcă nu s-ar mai înţelege om cu persoană. Partidul Bețivilor va avea ca deviză „Sîntem săraci lipiţi paharului“, sigla sa va fi o damigeană în Trei Culori, iar imnul nu poate fi decît „Cine-nnebunește omul?/ Vinul, țuica și cu romul!“. Bețivani din toată Țara, uniți-vă! Puteți prelua Puterea mai simplu decît vă imaginați: în clipa în care Poporul se va prezenta la urne, nu trebuie decît să-i daţi un damf zdravăn, iar el, năucit de tăria parfumurilor etilice, va aplica ştampila unde trebuie. Lume, lume, votaţi damigeana! Cea mai bună ştampilă e ţoiul şi cel mai reuşit videoclip electoral e cinzeaca! În primul an de guvernare, noua formaţiune politică P.B. va pune în aplicare „Contractul cu Şpriţul“. În al doilea an, va ridica în Parcul Carol un edificiu impunător, în care să încapă cîte 10.000 de cetăţeni, în 3 serii pe zi: Cîrciuma Mîntuirii Neamului. În al treilea an, partidul va intra în comă alcoolică şi va da ortul popii, în plină şedinţă de Guvern, dar ce mai contează? Importante vor fi măreţele realizări care vor rămîne în urma lui: ieftinirea băuturii, pileala pe stradă şi în mijloacele de transport în comun, transformarea librăriilor și bibliotecilor în birturi populare, şi cea mai mare cucerire democratică din ultimii 200 de ani, adică dreptul femeii de a bea cot la cot cu bărbatul, pînă cad sub masă! Votaţi şi vomaţi!
(va urma)
ALCIBIADE
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 octombrie 1997)
Revenind asupra scrierii descoperite în RapaNui, menţionăm un fapt deosebit de semnificativ. Savantul vienez Robert Heine von Geldner, specialist în vechile scrieri ale Extremului Orient, a constatat, comparînd semnele respective, asemănări izbitoare cu scrierea antică hindusă şi cu cea din vechea Chină.
Dar statuile insulei Rapa-Nui nu sînt singurele martore ale unor străvechi civilizaţii megalitice în aria Pacificului. În insulele Hawaii au fost, nu de mult, descoperite, invadate de vegetaţia luxuriantă de pe povîrnişurite unor înălţimi vulcanice, uriaşe statui antropomorfe cioplite în blocuri monolitice de granit şi tufuri roşiatice. Unele dintre ele ating înălţimi de 8 și chiar 10 metri. În cuprinsul insulei Hiva Oa, din arhipelagul Marchize, se pot de asemenea vedea şi astăzi, în preajma satului Oepon, mari terase alcătuite din lespezi masive de andezit, pe care se înalţă idoli ciopliţi în blocuri de piatră dură, înfăţişînd bărbaţi cu trăsături vag mongoloide, ce stau aşezaţi într-o atitudine de meditaţie. Au capete uriaşe, ochi rotunzi şi o gură îngustă, larg deschisă. Cel mai mare dintre aceşti idoli – reprezentînd divinitatea Takaii – atinge o înălţime de 2,50 metri. Pe o terasă de bazalt, aflată mai jos de postamentul lui Takaii, se află o altă statuie de piatră, întruchipînd o făptură stînd culcată pe pîntece, cu mîinile şi picioarele adunate sub ea. Majoritatea etnografilor socot că ea înfăţişează – sub chipul unei femei transfigurată de chinurile naşterii –simbolul creaţiei, al genezei Universului. Şi în insula vulcanică Pitcairn, situată în apropiere de tropicul Racului, nu departe de arhipelagul Tuamotou, o
expediţie arheologică a descoperit, printre ruinele unui templu străvechi, de origine necunoscută, un idol de tuf vulcanic, asemănător, chipurilor dure ale ,,statuilor cu urechi lungi” din Insula Paştelui. Această izbitoare asemănare ridică multiple probleme, dat fiind că Pitcairn se află la o depărtare de aproximativ 2.500 km de Rapa-Nui.
În decursul ultimelor decenii, numeroşi oameni de ştiinţă şi-au îndreptat cercetările asupra structurii şi configuraţiei reliefului submarin, extinzînd an cu an orizonturile cunoştinţelor noastre asupra „continentului invizibil“, cum au fost numite spaţiile imense ale fundului Oceanului Planetar. Unele din formele de relief submarin sînt, potrivit ipotezelor emise de o serie de oceanologi, vechi pămînturi continentale scufundate, datorită unor complexe fenomene geologice, desfăşurate în timp. Unul dintre aceste pămînturi este platoul Albatros, situat la sud de lanţul vulcanic din care face parte şi Insula Paştelui, platou ce se întinde spre vest pînă în regiunea depresiunii submarine Kermadek-Tonga. O dovadă a faptului că platforma Albatros este un pămînt scufundat o constituie carotele extrase din adîncurile solului insulei Rapa-Nui. Probele geologice vădesc că la adîncimi de cca. 400 de metri se află calcare coraligene. Dar coralii – este prea bine cunoscut acest lucru – nu se pot dezvolta decît la adîncimi de 50-80 de metri. Prezenţa unor depozite coraligene la mari adîncimi, de ordinul celor marcate în subsolul insulei, nu poate fi explicată decît prin scufundarea lentă a uscatului, proces care a permis organismelor tinere să clădească edificiul coralier peste organismele moarte. Cum reciful creşte cu cca. 35 de metri într-un mileniu,
s-a calculat că această scufundare lentă s-a produs într-un interval de mai bine de 10.000 de ani. Noi sondaje, efectuate în puncte diferite ale Oceaniei – în regiunea arhipelagului Hawaii, pe atolul Funa Futi, în Insulele Bikini, din nordul Polineziei, s-au soldat cu constatări similare.
Cercetînd zona submarină din preajma Insulei Paştelui, o expediţie oceanografică sovietică a constatat că pe o rază de 6.000 de metri în jurul pămîntuiui adîncimea medie a apelor nu depăşeşte 150 de metri. Insula Paştelui – conchid cercetătorii sovietici – constituie partea cea mai înaltă a unui lanţ de munţi vulcanici submarini şi azi activi, ale căror conuri se înalţă pînă la 500 de metri sub nivelul oceanului. Dovada că procesele vulcanice continuă sînt probele de lavă luate în imediata apropiere a insulei, la adîncimi relativ mici, lavă împietrită, neacoperită încă de mîl.
Aceste constatări vin să se adauge numeroaselor cercetări geologice şi oceanografice, efectuate în ultimele decenii, ce constituie temeiul ipotezelor formulate de numeroşi specialişti americani, sovietici şi englezi care susţin că, într-un trecut nu prea îndepărtat – aproximativ în urmă cu 10.000 –12.000 de ani –, în aria Pacificului au existat două sau mai multe pămînturi continentale, rămăşiţe ale unui mai vechi continent, ce se întindea din dreptul coastelor răsăritene ale Asiei pînă în Insula Paştelui, incluzînd, spre sud, Australia, iar spre nord pămînturile ce astăzi alcătuiesc arhipelagul Hawaii. Blocul răsăritean al străvechiului continent – numit de unii geologi Pacifida – se apropie ca dimensiuni şi limite de legendarul continent Mu, evocat în inscripţiile de pe tabletele descifrate de James Churchword.
Cercetările desfăşurate de oceanografi şi geologi privind sfera complexelor probleme ce le ridică scufundarea unor mari întinderi continentale în aria Oceanului Planetar tind să se conjuge pe plan mondial şi să capete amploare. Ele deschid
O altă schiță a continentului Mu , , numeroase fronturi de investigaţie în domeniul oceanologiei şi neotectonicei. În acest cadru se extind cercetările privind geneza şi evoluţia oceanelor, fenomenele tectonice şi vulcanice, evoluţia cîmpurilor geomagnetice şi a glaciaţiunilor. Un cîmp de o mare amplitudine, în care îşi află un loc însemnat şi studiul paleogeologiei şi paleogeografiei Oceaniei, inclusiv problema Atlantidei Pacificului –Pacifida. În această ultimă direcţie, evident, s-a scris doar primul capitol.
Răsfoind printre hîrțoagele mele, am dat peste Revista ,,Excelsior – Eco”, număr inaugural, mai 2004, editată de Grupul Școlar Economic ,,Viilor”, din București, unde la pagina 9 găsim un frumos eseu, intitulat ,,Se scurg anii...”, scris parcă după normele de Bacalaureat, de o fostă elevă a acestui Grup Școlar, Mădălina Morgovan, în 1999. Pentru acuratețea stilului poetic și a consemnărilor diaristice, prin care autoarea încearcă, cu ajutorul unor epitete și comparații inspirate, să dea o definiție literară a timpului, prin prisma tinereții sale, îl publicăm integral, după care vom încerca și noi să emitem cîteva gînduri cu privire la noțiunea de timp ca unitate de măsură a existenței noastre pămîntene:
,,Suferim ca de o boală grea. Asta, din cauza vremurilor în care am fost azvîrliți, cu mari decăderi și dezmembrări interioare, de timpul care, în ciuda slăbiciunilor, lucrează încă cu toată forța parcă împotriva noastră. NIMIC nu se află înfipt într-un sol sigur și într-o convingere fermă: se trăiește de azi pe mîine, căci ziua de poimîine e incertă.
Fuga timpului. Ireversibilă. Ea îi face pe poeți să plîngă, ea face astfel ca «niciodată» să aibă un accent funebru. Ea, ireversibilitatea timpului, dă ființelor și lucrurilor pe care știm că nu le vom mai vedea acea extremă acuitate de voluptate și de durere în care existența și neantul par a se apropia pînă la fuziune. Prin iubire, prin artă, prin credință, fiecare prin propriile sale mijloace, fiecare dintre noi manifestăm dorința și speranța pur omenească de a regenera timpul în totalitatea lui, «să transfigurăm durata în clipă eternă», cum spunea Mircea Eliade. Nostalgia eternității este un
simptom propriu și generației anilor 2000. Aspirăm și noi la un paradis concret aici, acum, în realitatea României postdecembriste... Ne trăim timpul și sufletul cu speranțe pentru zilele în care ființăm.
...Trece timpul, uneori nu-l simțim, trăim cîteodată într-o ciudată și neînțeleasă nepăsare. Numai dorul, iubirea față de un om ne mai pot tulbura timpul. Toate sînt duse de timp: durerile noastre, iubirile, mici bucurii aduse de orele zilei. Ne mințim uneori ca să putem rezista lui, timpului.
...EL E PRIETENUL ȘI DUȘMANUL MEU. Timpul. Mă pot răzbuna pe el? Nu... Și-atunci ce-mi rămîne de făcut? Se scurg anii prin mine, prin iubirile mele, prin amintirile mele. Nu ne dorim apoi decît să uităm, să uităm totul. Poate, într-o zi, vom avea timp să înțelegem ceva din noi, din sufletul nostru, din existența noastră”.
După ce am parcurs a nu știu cîta oară această tabletă literară cu iz de tinerețe și filozofie, am ajuns la concluzia că timpul e cel ce înalță lumina la rang de veșnicie. Ca martor la toate cele pe care le văd și le cînt, consider că timpul vine în prezentul nostru pentru a ne da lumină după anii lăsați în umbra tainelor fără echivoc, în grădini de serafice trăiri în rugăciune față de cei pentru care avem misiunea de a-i pomeni întru sfînta credință de Dumnezeu. Realitatea aceasta este privită prin prisma relației noastre cu timpul, ca timp de creație și trecere pe neobservate prin buricul acestei lumi pămîntene. Mădălina Morgovan are dreptate, ca filozofie de viață. Și o face de pe poziția omului matur, stăpîn pe situație, mărturisind că prin iubire timpul este fantastic nu doar atunci cînd ești tînăr, ci întotdeauna, dacă știi să te manifești cu sufletul înveșmîntat în straie de lumină. Totuși, fizic, timpul nu există decît ca principiu de viață al nostru, vizual, mintal, în rest, trăim într-un amalgam de idei și imagini ce vin la comandă din interiorul ființei noastre, ca răspuns la orice stimul al simțurilor noastre, nedepistate de programe analitice sau oricum s-ar numi ele. Timpul
Finalul unei vieţi dedicate artei (2)
S-a făcut o a doua inaugurare, fără prezența ctitorului și a spovedaniei sale de la primul ,,botez”: ,,Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să realizez această colecție pe care o donez poporului. Mulțumesc d-lui ministru al Artelor Ion Pas, că a îmbrățișat cu entuziasm propunerea mea, pe care o va desăvîrși. Aduc omagiul meu de recunoștință talentelor românești, care în elanul lor m-au ridicat și pe mine spre piscuri de lumina. Mulțumesc prietenilor, colegilor și onoratei asistențe care îmi arată atîta simpatie. Mulțumesc tovarășei mele de viață, soția mea, Anita Zambaccian, care m-a secondat în alcătuirea acestei colecții. Fie ca această danie să adie ca o briză reconfotantă în aceste clipe grele pentru țara noastră și să rămînă o modestă mărturie a solidarității ce trebuie să ne călăuzească pe toți, indiferent de origine, religie și ideologie politică. Mă simt ușurat, ca acela ce s-a spovedit și s-a împărtășit. Plec de aici iluminat”.
În toiul activității sale neîntrerupte de împătimit colecționar, K. Zambaccian a scris și numeroase lucrări de specialitate, între altele și un studiu despre ,,Istoria artei armene”, a dat, pe rînd, scurte monografii despre
Grigorescu, Petrașcu, Pallady, Tonitza. A ținut conferințe ca un adevărat personagiu al artei, devotat cîtorva dintre pionierii picturii, pe care i-a cunoscut între cele două războaie. A lăsat mărturia unei competențe de adevărat recunoscător de valori artistice. G. Călinescu, vorbind despre K. Zambaccian, a spus între altele: ,,Cutare face o istorie a artei, altul teorie, numai K.H. Zambaccian se logodește cu tabloul, îl aduce triumfal în alcovul său muzeal ca pe o rațiune de a trăi, se scoală în miezul nopții spre a-l privi”.
Muzeul Zambaccian, un templu al artei, donat statului român
Colecţionar, critic de artă şi, nu în ultimul rînd, un adevărat Mecena al vremurilor sale, Krikor H. Zambaccian a alcătuit de-a lungul întregii sale vieţi una dintre cele mai bogate şi valoroase colecţii de artă din România –cuprinzînd pictură, sculptură, grafică şi mobilier - pe care a dăruit-o statului român.
Actul de donaţie a inclus şi casa în care a locuit colecţionarul, construită după planurile arhitectului C.D. Galin, pentru a servi atît ca locuinţă, dar şi ca spaţiu de expunere a operelor de artă. Colecţia era deschisă pentru amatorii de artă o zi pe săptămînă încă din 1942, an în care casa a fost terminată. Construcţia a fost extinsă ulterior, în l957, cu scopul de a lărgi spaţiul de expunere.
Colecţia se remarcă prin calitatea excepţională a lucrărilor de artă românească, care reflectă gustul desăvîrşit al colecţionarului. Operele prezentate alcătuiesc o veritabilă istorie a picturii româneşti moderne în capodopere. Sînt prezente lucrări de vîrf ale maeştrilor Secolului al XIX-lea sau de la începutul Secolului al XXlea: Aman (Autoportret), Grigorescu (Intrare în pădurea Fontainbleau, Peisaj din Bretagne, Portret de femeie), Andreescu (Iarna la Barbizon), Luchian (Lăutul, Scară cu flori, Tufănele în ulcică). Alături de aceştia se regăsesc lucrări ale artiştilor din perioada interbelică: Tonitza (Katiuşa lipoveanca, Nina în verde), Pallady (Natură statică cu mănuşă neagră), Petraşcu (Autoportret cu
există în rațiunea omului din toate timpurile, nu ca materie organică, ci, spunem noi, ca o iluzie optică, în consonanță cu universul divin și energiile pe care acesta le propagă asupra pămîntului. Ca teorie, timpul există prin frumusețea unei femei, a fertilității sale, prin cîntecul unei păsări sau în gînguritul unui prunc. El nu poate exista în afara noastră, a naturii, care este chintesența vieții și a construirii materiei și a spiritului, cele două componente care, dimpreună, formează logosul conștiinței universale... Este unitatea de măsură a noastră, a omului contemplativ cu trecerea sa pe-aici. Timpul este universal și este admis de fiecare dintre noi întru cunoașterea cosmosului, ca dimensiune a măreției omului, în general, și poate fi socotit, în cele din urmă, liantul de amintiri dintre trecut și prezent, dintre generațiile care au plecat pe drumul stelelor, în infinitatea călătoriilor lor, și ale celor care vor veni întru confruntarea cu alte timpuri, pe care singure și le vor crea. De aceea se spune că timpul nu e prietenul omului, de aceea trebuie ținut cont că timpul nu teașteaptă cu masa plină de bucate. Și tocmai de aceea e bine să-ți iei măsurile necesare și să trăiești așa cum găsești de cuviință, în iubire, prietenie, cinste și dragoste pentru natura care te înconjoară. Prin urmare, subscriem la tableta semnată de adolescenta Mădălina Morgovan, absolventă în 1999, deci cu 24 de ani în urmă, a Grupului Școlar Economic ,,Viilor”, din București, acum, poate soție sau bunică, eseu în care scoate în evidență că timpul e prietenul și dușmanul nostru. În compania lui, rîdem și plîngem, ne bucurăm de realizări sau resimțim regrete, conștienți că nu-i putem opri mersul, și nici întoarce îndărăt, că așa e lumea construită, să trăiască sub vraja timpului, mereu, dintotdeauna!
Ion mACHIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”
beretă roşie, Natură statică, Portretul lui Zambaccian), Iser, Dărăscu, Ressu ș.a. Capacitatea colecţionarului de a intui adevărata valoare artistică era egalată doar de generozitatea sa, Zambaccian fiind un sprijin moral şi material pentru mulţi dintre artiştii de valoare ai epocii.
Zambaccian descoperă şi lansează pictori şi sculptori, achiziţionează cele mai valoroase opere ale multora dintre ei şi deseori dă comenzi speciale unor artişti aflaţi la începutul carierei, artişti al căror talent îl apreciază în mod deosebit, precum Alexandru Padina, Alexandru Ciucurencu, Ion Ţuculescu, Corneliu Baba, Horia Damian. Sculpturi de Brâncuşi (Cap de copil), Paciurea (Bust de femeie), Miliţa Petraşcu, Oscar Han (Arcaşul) şi Cornel Medrea întregesc expunerea.
În 2008 muzeul a fost închis pentru lucrări de consolidare şi renovare a clădirii si de reamenajare a expunerii. O bună parte din lucrările prezente în noua formulă expoziţională au fost restaurate. În urma lucrărilor de renovare a casei, spaţiul de expunere a fost extins. Sînt prezentate acum în totalitate cele 19 pînze aparţinînd maeştrilor şcolii franceze: Delacroix, Corot, Renoir, Sisley, Pissarro, Cézanne, Picasso, Matisse, Bonnard, Utrillo, Marquet. Aceasta este cea mai substanţială şi valoroasă grupare de pictură franceză dintr-o colecţie publică românească.
O altă noutate cu prilejul redeschiderii este sala dedicată lucrărilor de grafică semnate de personalităţi ale picturii precum Grigorescu, Tonitza, Iser, Ressu, Petraşcu, Pallady, Ştefan Dimitrescu şi Magdalena Rădulescu.
Sfîrșit r.m.
Ionel Fernic, autorul nemuritoarei romanțe ,,Iubesc femeia”, a fost un compozitor de succes din perioada interbelică, aviator (pilot civil) și unul dintre primii parașutiști români. Între alte preocupări ale sale au mai figurat scrisul (proze de mici dimensiuni, textier pentru multe dintre romanțele sale) și munca de gazetar.
Ionel Fernic s-a născut pe 29 mai 1901 la Tîrgoviște, ca fiu al inginerului mecanic Teodor Fernic. La cîteva luni după naștere, din cauza sarcinilor de serviciu ale tatălui la șantierele navale din Galați, familia Fernic s-a mutat în acest oraș. La vîrsta de doi ani, Fernic și-a pierdut mama, care a murit la nașterea fratelui sau, Grigore. Dupa ce a învățat, conform dorinței răposatei sale mame, la o școală primară luterană din București, s-a întors la Galați, unde a învățat la Liceul ,,Vasile Alecsandri”. Aici l-a cunoscut pe profesorul și compozitorul Teodor Fuchs, de la care a primit primele lecții de chitară și pian. Poate sub îndrumarea profesorului Fuchs, Fernic a compus în ultimul an de liceu prima sa piesă, balada Cruce albă de mesteacăn (1919), pe versuri de Ion Sângiorgiu, apărută la Editura Ticu Eșanu din București, care îi va publica aproape toate melodiile începînd de la mijlocul deceniului al treilea.
,,Țiganca”, ,,Păi, calu’ bălan” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Să nu glumești cu ochi frumoși” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Minciuna” sau „Pe boltă cînd apare luna” (1931, voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Îți mai aduci aminte, doamnă” (1932, voce și pian, versuri de Cincinat Pavelescu), „Pe aceeași ulicioară” (voce și pian, versuri de Mihai Eminescu), „Iubesc femeia” (1933, pian și versuri de Ionel Fernic).
Din anul 1927, Fernic și-a încercat pentru scurt timp talentul scriitoricesc, publicînd un volum de schițe, Misterele din Mizil (pe modelul seriilor publicate în foileton, de mare succes în Europa), urmat de un volum de versuri și cîteva cărți pentru copii. De asemenea, publică articole în ,,Realitatea ilustrată”, ,,Cerul nostru”, ,,Dreptatea Prahovei” și ,,Să nu te superi că te-njur”, revistă satirică pe care o înființează la Ploiești, în 1928.
La începutul anilor ’30, Ionel Fernic se mută definitiv în București.
Pasionat de muzică, dar și de aparatele de zbor, Ionel Fernic a fost îndrumat de familie să-și continue studiile într-o facultate tehnică; totuși, a optat pentru Conservatorul din București, unde a intrat la secția de artă dramatică cu cea mai bună medie. Deși remarcat de profesorii săi, Ion Soreanu şi Aristide Demetriade, tînărul nu s-a impus pe specializarea oferită de școală. După terminarea studiilor (1924), Fernic și-a satisfăcut stagiul militar la Școala de ofițeri în rezervă din Ploiești. A rămas în oraș pentru cîțiva ani și tot aici a compus o parte importantă a repertoriului său.
Muzica i-a adus celebritatea
Înțelegînd nevoia de a compune muzică de succes, dar și din dorința de a-și verifica posibilitățile, a scris romanțe și tangouri. Primul său tango, compus în 1931, s-a intitulat Minciuna (mai cunoscut prin titlul Pe boltă cînd apare luna, reprezentînd primul vers din refren). Despre acest moment, Ionel Fernic scria: „Într-o zi stăteam acasă și exersam la pian. Simțeam oarecare inspirație în acel moment și am luat hîrtia și condeiul în mână. După o muncă de o jumătate de oră, am compus «Minciuna», primul meu tango. Primul meu succes nu m-a îmbătat deloc, căci îmi dădeam seama cît e de ieftin, dar trebuia să trăiesc și m-am pus cu nădejde pe lucru, luptînd din răsputeri să escaladez, cît era cu putință, zidurile banalității”
Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale, care încă rezistă trecerii timpului, se numără: ,,Balada crucii de mesteacăn”, „Romanța celei care minte” (pe versuri de Ion Minulescu), „Iubito, cu ochii verzi ca marea” (1926), „Din ochii care-au plîns vreodată”, „Romanța de pe urmă”, „Rămîi, oh, nu pleca”,
Inspirat de vărul său, marele aviator George Fernic (care a încetat din viață într-un accident la Chicago, în cursul unei demonstrații aviatice), în 1935 Ionel s-a încris la şcoala de pilotaj de la Bănesa şi a primit brevetul de aviator.
A făcut apoi cursuri de parașutism și a participat la o serie de demonstrații în țară: ,,Nu simt nici un fel de rău sau gol la stomac. Sînt perfect conștient, simt cum alunec în aer și aștept deschiderea parașutei. E o senzație de neînchipuit! Nici un zgomot, cît de mic, nu tulbură imensa și maiestuoasa tăcere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d’Anunzzio, ca să poată descrie întreaga frumusețe și poezie a acestei fantastice călătorii pe undele nevăzute ale eterului”, nota Ionel Fernic în jurnalul său.
turtă dulce parcă. Văzduhul confirmă și de data asta virtuozitatea zburătorului nostru. Dar perfecționarea în ale zburatului a impus lui Ionel Fernic o regulă care nu-mi place chiar în avion și care chiar lui i s-ar fi părut acum cîțiva ani absurdă: prudența. Chiar în momentele acestea sîntem la 3.000 de metri și observ că Fernic a uitat «choc»-ul deschis, și pîrghia rămasă lînga motor, într-o poziție neregulamentară, ne dă oricum emoțiile morții. După cîteva volute deschise pe fondul senin al cerului, aterizăm. E frumoasă lăcusta asta mecanică, e în stare să facă, cu noi cu tot, salturi peste o țară întreagă. Fernic își privește avioneta cu duioșie, cu orgoliu, cu pasiune. N-a botezat-o încă.
– E cît o brichetă. Cît un bibelou. Un moft.
– Ce-ar fi s-o botezăm «Moft», Fernic?
Dar interlocutorul meu e vexat, pentru că vede totul în proporții uriașe:
– Am să-i spun «Pasărea gigantă»!
Apoi sincer și gradînd:
– Sau «Bestia albastră»…
Ne luăm la revedere de la aripile azurii – azurii, ca să se topească mai ușor în văzduhul care-l absoarbe pe Fernic”.
Foarte iubit pentru muzica sa în anii ’30, pentru pofta de viață pe care o avea în orice împrejurare, înconjurat în permanență de prieteni, Ionel Fernic s-a stins prematur, la doar 37 de ani.
Reporterii publicației ,,Ilustrațiunea română” l-au însoțit într-unul din zborurile lui temerare, experiență pe care au consemnat-o într-un articol publicat în 1937: ,,Ionel Fernic! Nume plin de rezonanțe, evocînd cîte una din melodiile pe care le-a născocit sensibilitatea acestui trubadur popular, ca să ne putem cînta cu toții mai minunat dorințele și tristețile noastre. Poet, muzician, pamfletar, temerar parașutist și pilot, Ionel Fernic a putut să cunoască toate înălțimile, de pe care, privindu-ne, noi ceilalți sîntem atît de mărunți… Avem pe malurile Dîmboviței un autentic Cyrano de Bergerac, adică un om ce vrea neapărat să se ridice pînă la Lună, fie cu ajutorul cuvîntului și al melodiei, fie cu ajutorul aripilor de metal, care, mulțumită tehnicii moderne, înlocuiesc acum faimosul magnet zburător imaginat de eroul lui Rostand. Dacă ar fi trăit acum cîteva sute de ani, desigur Ionel Fernic ar fi purtat un panaș lung și semeț. Ghitara lui se urca alături de o spadă. Și ar fi ucis Ionel Fernic o mulțime de dușmani…
Cel mai mic avion din Romania nu putea să fie decît avionul lui Ionel Fernic! Parcă nu e un avion, ci o glumă. Un planor, căruia i s-a atașat un motor și o elice. O bicicletă zburătoare. Dar tocmai aceste dimensiuni reduse dau avionului aspectul unei bijuterii, în care totuși încăpem, și Fernic și subsemnatul. Și zburăm, deasupra Bucureștilor, deasupra României, deasupra pămîntului… E cam strîmt în carlinga asta, dar, ce să facem, ne consolăm: dedesubtul nostru e Capitala, cu toate palace-urile și catedralele ei, e un oraș micuț, de
Compozitorul a murit pe 22 iulie 1938, întrun accident aviatic. Aflîndu-se la Cernăuţi, unde conducea Școala de Pilotaj, este chemat în ineres de srviciu la București. A reuşit să găsească un loc în cursa companiei LOT, Varşovia–Cernăuţi–Bucureşti, convingîndu-şi un prieten să-i cedeze biletul, dar avionul s-a prăbuşit, din motive necunoscute, în pădurea Negrileasa, lîngă satul Stulpicani, între Gura Humorului şi Cîmpulung Moldovenesc.
Revista ,,Ilustrațiunea română” a scris la acel moment: ,,Fatalitatea a vrut ca în catastrofa de la Negrileasa să-și afle moartea o seamă de aviatori încercați, cum e cazul piloților polonezi, a căpitanului aviator George Ionescu și a lui Ionel Fernic, cunoscutul și simpatizatul cupletist și parașutist. Îi închinăm acum o lacrimă de sincer regret, pentru sufletul lui bun și pentru posibilitățile ce mor odată cu dînsul”.
Trupurile pasagerilor au fost aduse cu trenul în Capitală și au fost incinerate la Crematoriul din București. Marele compozitor Ionel Fernic a fost condus pe ultimul drum de zeci de prieteni și admiratori care au ascultat, cu mare jale, romanțele neuitate ale ilustrului compozitor, aviatorii omagiindu-l printr-o demonstrație de zbor deasupra Bucureștilor.
Din sutele de romanțe, piese de muzică ușoară, cîntece în stil popular, cuplete, compuse într-o viață nedrept de scurtă, rămîn cîteva zeci de creații absolut remarcabile, care au impus numele lui Ionel Fernic printre marii melodiști din istoria muzicii românești. r m
Mă întreb mereu: cine este vinovat că pensionarul este un DEFAVORIZAT? În nici un caz DUMNEALUI, defavorizatul, care e ,,fericit” că pensia i s-a mărit, încît va putea mînca o pită-n plus. Cinci la sută e ceva... Se dă, nu se ia. Pentru pensionar, porțile deschise spre libertate rămîn tot ferecate, închise cu șapte lacăte.
Concediul unui pensionar e doar pe micul ecran, iar în coșul zilnic, temeinic ,,calculat”, CEI MARI au uitat că, pe lîngă hrană, este multă cheltuială, se mai strică cîte o țeavă... etc. etc. Citind facturile, pe bietul pensionar îl apucă frigurile și este uimit că, pentru el, pentru profesori, pentru sănătate nu sînt bani, în schimb, se alocă sume tot mai mari pentru aleși și un buget imens pentru achiziția de avioane, tancuri și submarine... fără ca populația să fie întrebată dacă e de acord cu aceste ,,priorități”. Politizarea excesivă dăunează societății și, acum, în libertate, mai toți sîntem politicieni: ,,tăiem”, ,,demolăm”, contestăm virtuți și ne închipuim că astfel, potrivit noilor concepte de moralitate, ajungem la desăvîrșire. Nici vorbă. Sîntem mult prea încărcați de ură, iar modestia este considerată apanajul proștilor. Mulți au uitat că valoarea înțelepciunii constă în dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele tău. Ea însă nu mai există, locul ei l-a luat BANUL, adică dolarul, care închide și deschide toate ușile. Banul e marele stăpîn de astăzi, lui i se închină toată suflarea omenească. Fără bani, ești NIMIC.
Ca defavorizat, ai și uitat că trenul vieții ne-a dus de la Răsărit la Apus. Lumina la care speram, aprinsă de dolar, se pare că s-a stins, dar s-a aprins, în schimb, Speranța spre un viitor al tuturor. Iar dacă jafului nu i se va pune STOP, românul va deveni rob și o să se declare ,,Ion fără de țară”. Pentru că în cei mai bine de 30 de ani de ,,democrație”, hoții, în cîrdășie, au furat o Românie. ,,Și pe zi ce trece, lumea-i tot mai rea, Cînd nu vreau nimica, crede că aș vrea. Încordarea-n lume a crescut cumplit, EU MĂ SIMT SUSPECTUL CARE A IUBIT.
Și cu cît iubirea mi-o arăt firesc, Toți ceilalți straniu mă privesc.
Vreau doar ca pe acest pămînt
Să mă luați cu toții drept ceea ce sînt, Nimic mai mult.
Este însă foarte greu
Să vă arăt că EU sînt EU” (Adrian Păunescu).
LILIAnA TETELEAaltădată , Pavilionul de ape minerale din Cismigiu
„În mijlocul Capitalei noastre pline de praf, de gropi și de fum de automobil, se găsește o oază, așezată parcă dinadins în calea trecătorilor, tocmai pentru a fi ocolită. În vuietul acestui «mare oraș» cetățeanul plictisit găsește un colț de liniște, iar ochiul îndrăgostit de natură o găsește darnică și variată: grădina Cișmigiu”. Acestea sînt primele cuvinte dintr-un articol dedicat Cișmigiului – publicat de revista „Ilustrațiunea română” în anul 1929. Cuvintele scrise acum aproape un secol caracterizează și astăzi Cișmigiul – asta probabil pentru că regina grădinilor din București a știut să-și păstreze prospețimea și farmecul tinereții. Astăzi o să spunem doar cum era ea prin 1929: „un paradis la îndemîna oricui”. Un paradis în care, în anul 1929, tocmai se deschisese un „pavilion al apelor minerale”.
Deschiderea oficială a pavilionului din Cișmigiu pentru cura cu ape minerale a fost făcută duminică, 26 mai 1929, la ora 12: „După serviciul divin, dl. dr. St. Anastasiu, inspector general sanitar, a arătat că pavilionul pentru cura cu ape minerale naturale românești a devenit o necesitate indispensabilă Capitalei. Dovada o fac
numeroasele persoane cari fac cură după prescripțiile medicale, fără să mai fie obligați să se deplaseze din București. Capitala noastră e singurul oraș din Europa unde se face cură cu ape minerale sub supravegherea medicului. La acest pavilion acei care urmează cura li se indică alimentația necesară şi sînt cîntăriți zilnic spre a se vedea efectul apei. La acest pavilion se debitează 14 soiuri de ape minerale, așa ca fiecare suferind să poată bea apa de care are nevoie organismul său” (ziarul „Viitorul”, numărul din 28 mai 1929).
Curã cu ape minerale în Cismigiu
„O avem de mult în mijlocul Capitalei noastre și poate că vă va mira că printre atîtea subiecte la ordinea zilei, noi înțelegem să vorbim de ea. E veche, dar e
motto: „Ați auzit de răbdarea lui Iov și ați văzut ce sfîrșit i-a dat Domnul, pentru că Domnul este plin de milă și de îndurare” – Iacov 5.11
Frederick Tucker, fiul unei familii engleze foarte bogate, s-a născut pe 21 mai 1853 în nord-estul Indiei. Împreună cu prima lui soție și cu trei colaboratori, el a întemeiat în anul 1882 Armata Salvării în India. Prima lui soție a murit curînd în timpul unei epidemii de holeră. Frederick s-a recăsătorit. A doua lui soție, Emma, era fiica întemeietorului Armatei Salvării (1865, Londra), William Both. Împreună au avut nouă copii, dintre care trei au murit de timpuriu. Și Emma s-a îmbolnăvit grav în India și au fost nevoiți să se mute în America. Într-o zi, Frederick predica și spunea că Isus Christos este plin de milă. După predică, un ascultător i s-a adresat cu un vădit reproș: „Dacă și soția dumneavoastră ar muri la fel ca a mea, iar copiii ar striga plîngînd după mama lor, nu ați mai spune nimic despre un Dumnezeu al dragostei care este milostiv“. După cîteva zile s-a întîmplat ceva de necrezut. Fiind într-o călătorie, Emma și-a pierdut viața într-un accident de tren! Cînd Frederick a stat cu cei șase copii ai lui în fața mormîntului deschis, și-a amintit de cuvintele acuzatoare ale ascultătorului său și a spus: „De curînd cineva mi-a spus că, dacă soția mea ar muri, atunci nu aș mai putea spune că Dumnezeu este plin de milă. Dacă acest bărbat este prezent aici, doresc să-i spun că Dumnezeu este cu mine. Da, durerea mea este foarte mare, dar tocmai astăzi Christos este mîngîerea mea“. Bărbatul acela era prezent acolo. Copleșit de mărturia lui Tucker, și-a deschis inima la mesajul salvator al Evangheliei.
veșnic tînără și nouă. Și dacă este adevărat că un parizian veritabil n-a vizitat niciodată muzeul Louvre, putem spune, fără să greșim, că nu e un bucureștean get-beget acel care n-a călcat niciodată prin Cișmigiu! Așa e omul: îi place ceea ce e mai depărtat și mai irealizabil. Cișmigiul este frumosul la îndemîna tuturor. Și tocmai pentru că, pe porțile lui largi, primește, ca un adevărat democrat, pe oricine vrea viziteze, Cișmigiul este ocolit de «lumea bună» din snobism. (...) Este inutil să spunem că natura ar trebui, prin măreția ei, să egaleze diferențele efemere de ranguri și condiții. Este inutil pentru că la noi concepțiile sînt prea înrădăcinate și prejudecățile prea mari. Sîntem convinși că timpul va face dreptate acestei ocolite grădini și atunci vom putea sorbi în liniște un pic de aer și o clipă de odihnă fără să ne mai gîndim la... ce va zice lumea... Vom admira atunci minunata alee a trandafirilor, veșnic înflorită și nouă, ne vom opri în fața mărețelor construcțiuni florale executate de un ochi de artist pe care regretăm că nu-l cunoaștem spre a-l felicita din inimă. Vom ajunge pe malul lacului pe care bărcile se mișcă alene, ducînd ușor idile, speranțe sau singulare deziluzii. Și în reflexul soarelui strecurat printre crengi, pe apa liniștită, vom odihni privirea noastră încărcată de imaginile confuze și grăbite ale vieței de oraș. Atunci de abia vom putea înțelege ce minunată inspirație au avut acei care au plasat în acest fermecător colț de rai pavilionul de ape minerale, pus la îndemîna celor cărora punga nu le permite, dar sănătatea le ordonă, să facă vilegiatura în condițiunile cele mai ieftine, rămînînd în București. În răcoarea proaspătă a dimineții, vezi figuri galbene, supte de boală plimbîndu-se încet pe alei cu paharul de apă minerală în mînă. Tratamentul e urmat cu sfințenie și o putem afirma, fără să greșim, că este de cele mai multe ori încununat de succes. Iată de ce pe fața tuturor celor ce vin «să-și bea apa» în Cișmigiu vezi o doză de speranță mai mare ca de obicei și poți ghici, fără greutate, că nu numai apa miraculoasă și-a făcut efectul, ci și natura generoasă răspîndită din plin în grădina Cișmigiu”.
Sursa: Art. „Cișmigiul”, săptămînalul „Ilustrațiunea română”, 1 august 1929
În zorii zilei de 9/19 august 1601, într-o duminică, pe Cîmpia Turzii se rostogoli în pulbere capul lui Mihai Viteazul, asasinat mişeleşte din ordinul generalului Basta. „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci.
(...) Şi rămaseră creştinii şi mai vîrtos Țara Românească, săraci de dînsul“. Cuvinte născute din durerea unui mare admirator al lui Mihai Viteazul, vistierul Stavrinos, şi consemnate în cronica ţării de anonimul autor muntean al „Istoriei lui Mihai Vodă“, ele mărturisesc simplu şi emoţionant simţămintele celor care au cunoscut şi au luptat alături de „neînfricatul erou al creştinătăţii“.
Nu stăruim asupra amănuntelor desfășurării odiosului act de pe cîmpia Turzii. Numeroase relatări trimise la Viena şi Praga în zilele următoare, şi de acolo răspîndite la curţile europene, nu mai puţine izvoare narative, precum și o bogată literatură istorică, folosind felurite versiuni, adesea fără o analiză critică prealabilă, au povestit în fel şi chip asasinarea învingătorului de la Călugăreni. Autorul crimei e de asemenea bine cunoscut: generalul imperial Gheorghe Basta. O recunoaşte el însuşi, răspicat, în scrisoarea trimisă arhiducelui Matias, viitorul împărat, la 23 august (stil nou) 1601, din tabăra de la Turda: Mihai „a fost ucis conform cu porunca dată de mine celor însărcinaţi cu executarea“. Atrage totuşi atenţia un fapt trecut cu vederea de cercetătorii perioadei, anume numărul mare de trupe trimis de Basta spre tabăra lui Mihai. Ştefan Szamoskozy şi G. Beduccino, ambii contemporani ai evenimentelor, relatează pe larg despre sfatul ținut de Basta cu căpitanii săi în noaptea de sîmbătă, 18 august, şi despre planul desfăşurării trupelor stabilit pentru a doua zi. Într-o scrisoare din 28 august, leremia Movilă afirmă că s-a ajuns chiar la o luptă înverşunată între cele două tabere.
Problema care ne interesează în chip deosebit în articolul de față priveşte însă soarta rămăşițelor lui Mihai Viteazul. Un document nepublicat, care datează din 7 decembrie 1612, aruncă o nouă lumină asupra evenimentelor de la începutul Secolului al XVII-lea, permiţind scoaterea din anonimat a celui care a făcut ca măcar o parte din trupul eroului să odihnească alături de tatăl său în necropola voievodală de la mînăstirea Dealu.
Relatările provenite din tabăra imperială de pe Cîmpia Turzii, informaţiile ambasadorilor străini
acreditaţi la Praga, raportul trimisului lui Rudolf al II-lea şi cele ale căpitanilor imperiali din Ungaria Superioară nu amintesc aproape nimic despre soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul. Acuzînd sau scuzînd atitudinea lui Basta, ele înregistrează doar actul în sine şi consecinţele sale politice, refuzînd, parcă într-o înţelegere tacită, să dezvăluie detalii legate de comportarea ulterioară a lui Basta şi a imperialilor faţă de cel asasinat. Aceste aspecte se desprind însă sugestiv dintr-o scrisoare a lui leremia Movilă adresată la 1 septembrie (stil nou) 1601 cancelarului lituan Leon Sapieha. „Vă mai înştiinţăm, de asemenea, cu siguranţă cum că Mihai vodă pieri la Turda în 19 a lui august, ucis din ordinul lui însuşi Gheorghe Basta, dintîi fu împuşcat, apoi i se tăie capul, şi corpul s-a expus pe cîmp deasupra unui cal mort şi Gheorghe Basta nu permise a-l înmormînta”. Relatarea nu poate fi pusă la îndoială. Ea provine de la un duşman al lui Mihai, al cărui frate lupta în Ţara Românească împotriva boierilor celui ucis şi poate fi cu atît mai uşor verificată cu cît corespunde întru totul cu însemnările lui Şt. Szamoskozy. În versiunea acestuia, ucigaşii au tîrît trupul Iui Mihai afară din cort „şi a zăcut trei zile gol la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal. (...) În cele din urmă (...) l-au înmormîntat nişte sîrbi într-o groapă mică”.
Versiuni contradictorii
Izvoarele greceşti, poemele închinate lui Mihai Viteazul de vistierul Stavrinos în 1601 şi Gh. Palamede în 1607, înregistrează şi ele soarta rămăşiţelor lui Mihai. Relatarea lui Palamede spune că trei zile şi trei nooţi capul domnului a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, în care timp trupul a rămas neîngropat. La această versiune care, în linii mari, se aseamănă cu cea a lui Szamoskozy, Palamede adaugă însă o ştire semnificativă care nu apare în alte izvoare: „Mulţi se strîngeau acolo, priveau cu jale și clătinîndu-şi capul criticau aspru pe asta. Iar după trei zile şi trei nopţi, tot nişte ostaşi din vechii slujitori ai lui Mihai l-au îngropat noaptea pe ascuns şi mulţi l-au plîns cu prisosinţă”. Informaţia este deosebit de preţioasă deoarece, aşa cum vom vedea, tocmai unul din aceşti oşteni slujitori ai lui Mihai a adus capul domnului său în ţară.
O versiune cu totul diferită a celor întîmplate după moartea lui Mihai prezintă Ciro Spontoni, secretarul lui Basta şi redactorul memoriilor sale sub titlul Historia della Transilvania, Veneţia, 1638. O redăm aproape în întregime deoarece pe ea se bazează mulţi dintre istoricii care au analizat evenimentele din acei ani: ,,După aceasta (asasinarea lui Mihai, considerată giustissima essecutione – n.n.), se ţinu consiliu, la care au participat conducătorii ambelor armate (imperială şi română – n.n.) care au declarat supunere faţă de ordinele generalului Basta; s-a hotărît, de asemenea, a se trimite capul lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis (...) boierii n-ar alege alt voievod. (...) Capul fu deci îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai, care îl ceru cu cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Ţara Românească”. Spontoni nu ne spune în continuare dacă comisul a luat într-adevăr capul lui Mihai alături de scrisorile lui Basta către boierii români, prin care îi îndemna să-şi aleagă alt domn. Numele acestui comis (care nu este Radu Florescu, aşa cum s-a susţinut) e amintit de un alt italian, originar dm Parma, G. Beduccino, într-o Historia di Transilvania rămasă în manuscris (N. Iorga). Este albanezul Leca, comisul care îndeplinise diferite solii ale lui Mihai pe lîngă imperiali şi care alături de aga Leca, de acelaşi neam, se afla în tabăra lui Mihai, pe care îl trădează, trecînd de partea lui Basta (Şt. Szamoskozy). Acest personaj nu trebuie confundat însă cu Leca din Pătroaia, cumnatul banului Udrea Băleanu, viitor mare postelnic al lui Radu Şerban, care atunci se afla în ţară. Important este faptul că Beduccino nu pomeneşte despre încredinţarea capului lui Mihai comisului Leca spre a fi dus în ţară.
Trecînd la izvoarele franceze contemporane evenimentelor din 1601, amintim istoria lui lacob de Thou, după care „trupul lui (Mihai) dezbrăcat, fu aruncat să zacă spre oroare la malul rîului, pînă de cu seară, întrun mod nedemn. Iar de noapte fu înmormîntat în acel loc din ordinul lui loan Schneckenhaus, tribun al miliţiei sileziene”. Tot o zi socoteşte că a rămas neîngropat trupul voievodului şi Palma Cayet în a sa Chronologie Septenaire, Paris, 1605.
Între izvoarele posterioare evenimentelor, dar care prezintă relatări demne de reţinut, se numără cronica sîrbească a lui G. Brancovici. Acesta petrecuse mulţi ani pe lîngă mitropolia română din Alba lulia, iar între anii 16801689 a locuit în Ţara Românească, avînd legături cu personalităţi politice şi cu cărturarii vremii. Din Alba Iulia a cules ştirea că după uciderea lui Mihai „cu îngăduirea lui Basta capul lui fu îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăesc cum, după ce a trecut cîtva timp, a fost dus şi înmormîntat la mitropolia din Bălgrad”, iar de la munteni, tradiţia care circula în ţară după care „capul ascuns a fost dus în taină de un oarecare căpitan numit Iuzbaşa în mînăstirea de la Tîrgovişte, ce se află pe o colină ridicată, numită mînăstirea din Deal şi a fost înmormîntat acolo”. În ciuda confuziei între cele două grade militare, pasajul dovedeşte că, cel puţin pînă în 1689, în Ţara Românească circula versiunea aducerii capului lui Mihai de către unul din oştenii săi. În 1675 apăruse istoria iezuitului I. Bisselius, care scrie de pe poziţii proimperiale. După relatările sale, capul lui Mihai a fost dus la Basta, care „în şedinţa consiliului aştepta în cel mai mare neastîmpăr rezultatul întreprinderii ucigaşilor, iar trupul îi rămase neîngropat o zi întreagă”. Dintre izvoarele ungureşti tîrzii, dar care folosesc relatările de la începutul Secolului al XVII-lea ale lui Szamoskazy şi Simigianus menţionăm cunoscuta cronică a lui Wolfgang Bethlen, unde este înregistrată ştirea conform căreia trupul lui Mihai a fost dus în biserica românească de la Alba lulia. În sfîrşit, semnificativ ni se pare faptul că în cronicile turceşti, cu excepţia lui Kara Celibi-Zade, nu se aminteşte nimic despre uciderea lui Mihai, o dovadă în plus că acesta nu era în legături directe cu turcii, aşa cum îl acuzase G. Basta.
Trecînd la cronicile româneşti, amintim pe scurt Letopiseţul lui Miron Costin, însemnînd spusele unor „oameni bătrîni de pre acele vremi”, care afirma că lui Mihai vodă „i-au tăiatu capul şi l-au dus la Basta Giurgiu, iar trupul pan a triia dzi au stătut la vederea tuturora, neîngropat”, oștile sale fiind „slobozite” din tabără. Cercetînd cronicile Ţării Româneşti, observăm că Radu Popescu nu aminteşte nimic despre soarta osemintelor lui Mihai. Totuşi, ştiri despre acestea au circulat pînă la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea şi începutul Secolului al XlX-lea. Subliniem şi străduinţele lui G. Şincai de a combate „minciunile ce le-au scornit Gheorghe Basta” şi „Spontoni Talionul, prietenul lui Basta”. M. Cantacuzino înregistrează, în Istoria Țării Româneşti, tipărită de fraţii Tunusli în 1806, versiunea după care corpul lui Mihai a fost înmormîntat pe cîmpia Turzii, „iar capul luîndu-l boieri şi aducîndu-l la Tîrgovişte, l-au îngropat la mînăstirea Dealului”. Izvorul acestor ştiri se află în cîteva manuscrise ale Letopiseţului Cantacuzinesc, care indică şi numele celui care a adus capul Iui Mihai în ţară: Turturea postelnic.
(va urma)
C. rEZACHEVICI, cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga“
Vînătoarea de vrăjitoare –psihoză, diversiune și mijloc represiv (II) Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?
Cei 72 de principi ai Infernului (2)
Încă din 1260, o bulă a Papei Alexandru al IV-lea enumera simptomele după care urmau a fi identificaţi adepţii magiei negre: ei îl renegau pe Dumnezeu, blestemîndu-L, şi adorau pe Satana, căruia îi jertfeau copiii, pentru a căpăta în schimb de la el puteri supraomeneşti. În 1484, o altă bulă, emisă de Papa Inocenţiu al Vlll-lea, recomanda cu insistenţă inchizitorilor să stîrpească pe demonolatri, indicîndule şi cîteva semne de recunoaştere.
Demonologii nu se mulţumeau cu formularea unor teze cu caracter general şi fantezist, ci studiau problema căreia îşi consacrau eforturile în cele mai mărunte detalii. Ei au realizat, de pildă, un veritabil recensămînt al iadului, ajungînd la concluzia că populaţia lui se ridica – nici mai mult nici mai puţin – la 7.450.926 de diavoli, împărţiţi în exact 1.111 legiuni şi avînd în frunte 72 de principi. Puterea supremă era în mîinile Satanei, căruia i se mai spunea şi Lucifer, Belzebut sau Asmodeu, afară de cazul cînd era desemnat nu printrun nume propriu, ci printr-un termen sau o expresie menite să-i sublinieze caracterul demonic (în aproape toate limbile există echivalente ale unor titulaturi ca „Ucigă-l toaca” sau „Ducă-se pe pustii”).
Demonii erau de două sexe – sucubii (masculi) și incubii (femele) –, una din armele lor favorite fiind „seducţia amoroasă a muritorilor de sex opus“. La petrecerile organizate de ei – faimoasele sabbaturi –vracii și vrăjitoarele erau invitaţi de onoare, deplasările făcîndu-se de obicei pe ultrarapidele vehicule aeriene care erau cozile de mătură. În Evul mediu, şi chiar în plină Renaştere, personalităţi de frunte ale începutului de viață ştiinţifică a epocii, ca medicul francez Ambroise Paré sau multilateralul savant italian Picco de la Mirandota, deşi protestau împotriva crudelor persecuţii, a torturilor şi execuţiilor, credeau totuşi în existenţa diavolilor, vracilor şi vrăjitoarelor, contribuind şi ei la îmbogăţirea demonologiei.
„Cei aflaţi în posesiunea demonului, scria de exemplu Ambroise Paré (1509 - 1590), vorbesc cu limba atîrnîndu-le din gură, aşa cum vorbesc şi cu pîntecele sau cu mîinile şi picioarele ei ştiu nenumărate limbi necunoscute, fac pămîntul să se cutremure, stîrnesc vîntul, dau glas tunetului şi lucire fulgerului, smulg din rădăcini copacii şi îi sădesc aiurea, silesc munţii să pribegească din loc în loc, ridică în văzduh un castel şi îl pogoară la loc, orbesc pe oameni şi le iau minţile... Dar dacă celebrul medic al regilor Henric al II-lea, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea se mărginea la o prezentare a puterilor de care dispuneau demonolatrii, juriștii cereau cu insistenţă exterminarea lor cît mai grabnică. Bodin, autorul unei lucrări care stîrnise pe bună dreptate mare vîlvă – „Republica” –
întrucit era un rechizitoriu la adresa absolutismului monarhic, se manifesta ca un spirit înaintat al timpului său. În domeniul religios, el preconiza o largă toleranţă, ceea ce nu l-a împiedicat ca, într-un alt volum al său, intitulat „Demonomania vrăjitorilor”, să pledeze pentru „aprinderea a mii de ruguri pe care să-şi dea ultima suflare cei supuşi diavolului”.
Împotriva lui s-a ridicat un alt medic, Jean Wier, care a militat, cu un curaj remarcabil pentru epoca sa, împotriva torturilor şi a execuţiilor în masă aplicate celor bănuiți de magie neagră. Dar lucrarea sa, „De praestigis daemonum”, era un vast tratat de demonologie, în care se cita numărul celor peste şapte milioane de diavoli şi se vorbea pe larg despre strigoi (vampiri), conthropi (vîrcolaci) şi alte făpturi infernale. Spre deosebire de Bodin însă, Wier considera că vracii şi vrăjitoarele nu sînt complicii, ci victimele diavolului şi recomanda să fie trataţi cu blîndeţe şi solicitudine.
Puţini au fost cei care au negat însăşi baza „teoretică” a demonologiei. Printre ei se numără fostul călugăr german Johannes Nieder, umanistul şi filozoful spaniol Juan Luis Vives, medicul englez Reginald Scott şi alţi cîţiva. Dar în Secolul al XVI-lea nimeni nu a mers cu îndrăzneala mai departe decît scriitorul Michel Eyquem de Montaigne (1535-1592), autorul vestitelor „Eseuri” şi al „Jurnalului” de călătorii prin Europa. El a negat cu desăvîrşire existenţa unor „spirite infernale”, arătînd cît de criminale erau persecuţiile organizate sub pretextul vrăjitoriei. Dar demonologii şi inchizitorii au rămas încă mult timp pe poziţii dominante, combătînd fără milă pe cei care luau apărarea nefericitelor lor victime. „Dacă ar fi să dăm ascultare acestui netot – scria indignat călugărul dominican Del Rio, referindu-se la Wier – ar însemna ca în curînd să nu mai avem pe cine arde de viu”.
Maica Ioana a îngerilor (1)
Vînătoarea de vrăjitoare a continuat şi în Secolul al XVII-lea, care a rămas cunoscut în istorie ca „secolul luminii”. În 1603, la Bordeaux, o femeie era învinuită că iubeşte un... sucub; în 1609, copiii din Labourd erau tîrîţi în faţa tribunalului ca demonolatri; în 1610, Inchiziţia a deshumat cadavrele din cimitirele Navarrei, acuzate post mortem de vrăjitorie; un an mai tîrziu la Aix, preotul Louis Gaufridi, înnebunit de torturi, pierea în flăcări, mărturisind că se vînduse
Magistraţii au insistat îndelung pe lîngă Regele Soare să revină asupra hotărîrii sale, dar suveranul nu numai că nu a cedat, ci a emis un decret prin care abroga pedeapsa cu moartea pentru crima de demonolatrie.
Cel mai celebru proces din Europa occidentală a avut loc în 1632 şi l-a implicat pe abatele Urbain Grandier, parohul unei biserici din Loudun. Cu cincisprezece ani mai înainte, participînd la o procesiune, el îmbrîncise fără să vrea un episcop care mergea cu un rînd înaintea lui. Considerînd că gestul fusese făcut cu rea intenţie, înaltul prelat îşi făgădui să se răzbune. Nu după mult timp, episcopul a înaintat în ierahia ecleziastică, ajungînd totodată cel mai influent personaj al Franţei: cardinalul Richelieu. Cultivat şi cu idei relativ liberale, Grandier era detestat de ceilalţi reprezentanţi ai clerului din Loudun, care îi intentaseră în cîteva rînduri procese sub diferite pretexte: calomnie, corupere de minore etc. De fiecare dată, însă, abatele reuşise să-şi dovedească nevinovăţia. O nouă ocazie de a-l ataca s-a ivit atunci cînd maica superioară Ioana „a îngerilor”, stareţa mînăstirii din localitate, a început să aibă halucinaţii nocturne. La început, ei i s-a părut că primeşte vizitele fostului ei confesor, preotul Moussant, mort cu un an în urmă. Apoi, după cît se pare, sugestionată de una dintre călugărite, Claire de Sazilly, rudă cu Richelieu, imaginea vizitatorului a căpătat trăsăturile lui Grandier, deşi acesta nu fusese niciodată la mînăstire. După un timp, stareţa a declarat că „oaspeţii” nocturni s-au înmulţit şi că abatele îşi face apariţia nu singur, ci însoţit de diavol.
Delirul maicii superioare, întreţinut şi exploatat cu abilitate de noul ei confesor, a dat naştere unei adevărate psihoze în mînăstire, unde, aşa cum arată un document de epocă, „cinci demoni îşi făceau zi şi noapte mendrele într-un vacarm de neînchipuit”.
diavolului; la Madrid, călugăriţele unei mînăstiri au fost executate în 1649 pentru că sufereau de convulsii din cauza unei alimentaţii deficitare; aceeaşi soartă a avut la München, în 1628, o fetiţă în vîrstă de zece ani, bolnavă de epilepsie; în provincia italiană Puglia, în Saxonia, în Alsacia, în Ţara Galilor şi în multe alte locuri tribunalele au pronunţat mii de sentinţe capitale la adresa vracilor şi vrăjitoarelor.
În 1670, cinci sute de țărani din La Haye-Dupins erau judecaţi pentru aceeaşi culpă şi şaptesprezece dintre ei condamnaţi la moarte. Parlamentul din Rouen a confirmat verdictul, dar Ludovic al XlV-lea l-a anulat.
Călugăriţele îşi părăseau noaptea dormitoarele şi se rostogoleau în convulsii pe dalele de piatră. Intrînd în acţiune, exorciştii au aplicat terapeutica de rigoare – rugăciuni, post prelungit, flagelări etc. Rezultatele au întîrziat, bineînţeles să se arate, măsurile luate ducînd chiar la o agravare a simptomelor de isterie colectivă. În 1632, Grandier a fost chemat în faţa unui tribunal laic, pentru a răspunde de „perturbările pe care le provoca printre maicile şi surorile din preacuviosul ordin al sfintei Ursula”. Ca şi în trecut, abatele şi-a susţinut în mod strălucit apărarea. Dar în 1633, Richelieu a încredinţat unui devotat slujitor al său, Laubardemont – pe care-l mai folosise şi în alte împrejurări pentru a-şi lichida adversarii –, misiunea de a conduce ancheta şi procesul. Martorii, ameninţaţi cu cele mai cumplite cazne dacă nu vor depune mărturie împotriva lui Grandier, au făcut declaraţiile care li se cereau. Mai mult chiar, s-au modificat pînă şi două din punctele esenţiale ale demonologiei. Astfel se susţinea că un individ nu poate fi posedat de diavol fără consimţămîntul lui, dar pentru a atrage pe călugăriţe de partea sa, Laubardemont le-a absolvit de orice vină. (va urma)
Literatura (9)
Bai Juyi a scris și poezii satirice, aparent „jucăușe“, precum „Cîntecul Leneșului“ sau meditative precum „Iarbă“, pe care le redăm în continuare.
„Cîntecul Leneșului“: „Aș putea avea un loc de muncă, dar sînt prea leneș să-l aleg;/ Am pămînt, dar sînt prea leneș să-l cultiv;/ Casa mea se năruiește; mi-e prea lene s-o repar./ Hainele mele sînt rupte; mi-e prea lene să le cos./ Am vin, dar sînt prea leneș să-l beau;/ Deci este la fel ca și cînd ceașca mea ar fi goală./ Am o lăută, dar sînt prea leneș să cînt;/ Deci este la fel ca și cînd nu ar avea coarde./ Familia îmi spune că nu mai este orez aburit;/ vreau să gătesc, dar sînt prea leneș pentru a măcina orezul./ Prietenii și rudele îmi scriu scrisori lungi;/ Aș putea să le citesc, dar mi-e lene să le deschid./ Mi s-a spus mereu că Xi Shuye și-a petrecut toată viața într-o lenevie absolută./ Dar el cînta la lăută și uneori lucra la forja lui;/ Deci nici el nu era atît de leneș ca mine“.
„Iarbă“: „Iarba se întinde pe cîmpie,/ În fiecare an moare, apoi înflorește din nou./ Este arsă, dar nu este distrusă de incendiile de vegetație./ Cînd vîntul primăverii bate, o readuce la viață./ De departe, parfumul ei invadează străvechiul drum,/ Verdele ei de smarald invadează orașul ruinat./ Din nou îl văd pe nobilul meu prieten plecînd,/ Constat că sentimentul despărțirii m-a copleșit“. (Traducerea versurilor aparține prof. univ. dr. sinolog Ileana Hogea-Velișcu).
O caracteristică a poeziei clasice chineze din Dinastia Tang o constituie activitatea grupărilor literare, formate din creatori avînd, în general, idealuri comune. Astfel de grupări au existat și înaintea Epocii Tang și ulterior acesteia, pînă în epoca modernă. Vom semnala foarte pe scurt cîteva grupări literare din Dinastia Tang: „Patru
Un mister al existenţei umane (2)
În afara lipsei de zahăr, privarea de hrană provoacă şi alte carenţe foarte grave. „Cînd există o carenţă de lipide, organismul nu mai produce steroizii de care are nevoie pentru funcţionarea capsulelor suprarenale, elemente esenţiale pentru menţinerea vieţii. Carenţa de proteine provoacă un deficit de hormoni polipeptidici. Proteinele joacă un rol important de aliment energetic şi de aliment plastic. Dacă aceste alimente plastice nu sunt aduse din afară, lipsa lor este foarte gravă. Acizii aminaţi sînt indispensabili şi ei sunt furnizaţi exact de proteinele elementare care provin din exterior, pentru că organismul nu ştie să le sintetizeze”.
A trăi fără să mănînci este aşadar periculos, ca să nu spun imposibil. Şi totuşi, istoria nu duce lipsă de cazuri de post extrem, de restricţii voluntare. E suficient să ne amintim de acei asceţi anahoreţi din deşert, de acei oameni „beţi de Dumnezeu”, al căror „meniu” zilnic nu stîrnea deloc apetitul. Astfel, la douăzeci de ani, Antonie s-a retras într-o fortăreaţă părăsită unde a stat douăzeci de ani, „hrănindu-se numai cu pîine şi apă şi dormind două-trei ore pe noapte”. La capătul acestei perioade de asceză solitară, „nici nu s-a îngrăşat din lipsa mişcării, nici n-a slăbit de atîta post. Avea aceeaşi faţă ca înainte, acelaşi calm spiritual şi dispoziţia la fel de agreabilă...”. După spusele Sfîntului Ieronim Pavel din Teba (a nu se confunda cu Pavel din Tars) a trăit la Tebaida ca eremit. S-a retras definitiv într-o grotă în apropierea unui izvor şi a unui palmier care i-au furnizat cele necesare traiului: apa şi nucile. „Am văzut, scria Sfîntul Ieronim, sihaștri, dintre care unul, retras de treizeci de ani într-o grotă, trăia doar cu pîine de orz şi apă, iar altul, închis într-o veche cisternă, trăia cu cinci smochine pe zi”.
Pahomie, fondatorul cinului călugărilor copţi, a deprins asceza de la un bătrîn: şapte ani de post, şapte ani de lipsire de somn. Bătrînul îi spusese: „Vara postesc în fiecare zi, iarna, mănînc din două în două zile. Nu consum decît apă, pîine şi sare şi dorm rareori”.
poeți remarcabili“ – grupare literară formată din poeții Wang Bo, Yang Jiang Lu Zholin și Luo Bingwang. Deși scriu o poezie de inspirație variată, îi unește destinul de creatori ai unei poezii originale. Wang Bo și Yang Jiang sînt cei mai reprezentativi dintre ei fiind și precursorii liricii peisagiste și de inspirație socială.
„Patru iluștri din ținutul Wu“ – grupare literară compusă din poeții He Zhizhang, Zhang Ruoxu, Zhang Xu și Bao Rong, toți cu același loc de baștină, din provincia Zheijiang. Sînt virtuozi ai poeziei cu formă fixă jueju, de o rafinată simplitate. Acești creatori imprimă versurilor lor accente melancolice, neliniște în fața scurgerii implacabile a timpului.
Patru prieteni scriitori – grupare literară formată din Du Shenyan (bunicul genialului Du Fu), Li Jiao, Cui Rong și SuWeidao. Au fost toți cărturari oficiali, care au crezut în funcția politică și educativă a scrisului. Erau convinși de ideea de jertfă întru prosperitatea dinastiei, prin efortul liber consimțit îndreptat asupra desăvîrșirii poeziei și a redactării cronicii timpului lor.
Proza și teatrul în Dinastia Tang (1)
De la sutele de școli la Dinastia Han (1)
După cele Cinci Canoane, despre care deja am amintit, proza chineză a fost dezvoltată de sute de Școli de gîndire în Perioada „Statele Combatante“. Centrele școlare au contribuit mult la evoluția stilistică a prozei literare. Scrierile lui Mozi, Mencius, și Zhuangzi conțin exemple de discursuri atent dezvoltate și prezintă considerabile îmbunătățiri ale stilului, cu exemple de proză autentică. Mozi este cunoscut pentru eficacitatea prozei sale polemice. Mencius a contribuit la eleganța stilistică. Zhuangzi a folosit multe metafore, alegorii și anecdote în proză. Stilul simplu și concis dezvoltat de acești scriitori a servit drept model timp de peste două milenii. Cel mai vechi dicționar chinez este „Erya“ datînd din Secolul al III-lea î.Chr., o scriere anonimă, care a fost comentată ulterior de istoricul Guo Pu. Un alt text de
Pahomie s-a obişnuit atît de bine cu aceste alimente „cărora le adăuga puţină cenuşă ca să le dea un gust rău”, încît a impus acest regim întregii comunităţi. Totuşi, şi-a dat repede seama că unii călugări erau înclinaţi să facă exces de zel în privinţa acestui post. De aceea a impus la fiecare masă cel puţin „patru-cinci înghiţituri de pîine pentru a evita vanitatea”!
Jacques Lacarrière considera că, în Secolul al IVlea, în deşertul Tebaidei trăiau cincizeci de mii de anahoreţi care practicau un astfel de regim.
Petru se hrănea doar cu o mică bucată de pîine şi cinci măsline pe zi, Macarie mînca doar iarbă crudă sau înmuiată în apă şi „nu i s-a părut deloc foarte greu”. Ba chiar a inventat un nou mod de a mînca pîine. Aceasta era făcută bucăţele mici şi introdusă într-o sticlă, apoi nu mînca decît ceea ce putea prinde cu degetele. „A practicat, ne spun textele, această asceză timp de trei ani, mîncînd cam o sută de grame pe zi, bînd puţină apă şi puţin ulei (un urcior pe an)“.
Nu trebuie totuşi să se creadă că aceşti „oameni beţi de Dumnezeu“ suportau cu încîntare toate aceste austerităţi. Macarie îi povestea lui Evagre: „Am petrecut douăzeci de ani în acest deşert suferind de foame, de sete şi de somn, căci în fiecare zi consumam doar puţină pîine, îmi drămuiam apa şi, sprijinindu-mă cu spatele de peretele de piatră, mă limitam la puţin somn de care nu mă puteam lipsi”.
Ar mai trebui citaţi acei faimoşi ermiţi care se hrăneau doar cu iarbă şi rădăcini. „Păşteau” atît de bine, încît ţăranii, după spusele egiptologului Jean Doresse, îi alungau, pentru că vitele nu mai aveau ce să pască. Şi ce să mai zicem de stîlpnici, cocoţaţi pe stîlpul lor, care mîncau doar o dată pe săptămînă şi „aveau abdomenul atît de plat, încît nu le era deloc greu să se aplece şi să atingă cu fruntea vîrful picioarelor”?
Ce să zicem despre acest „meniu“ al anahoreţilor? Este viabil din punct de vedere uman? Profesorul Mirouze declară: „Dacă aceşti asceţi consumau o cantitate mică de pîine, uneori iarbă şi grăunţe, măsline, apă şi sare, găseau în ele elemente suficiente ca să trăiască foarte mult timp: apa şi sarea menţin diureza, măslinele sau uleiul furnizează corpi graşi, lintea sau
proză important este cartea strategiei politice „Zhan Guo Ce“, scrisă între Secolele III-I î.Chr., reunind fragmente de documente găsite într-un mormînt din Mawengdui din provincia Hunan. În proză a avut loc un moment de cotitură în timpul dinastiei Han. Deși anterior au existat cronici și alte documente istorice, cel mai important text istoric chinez din antichitate este „Shiji“ de Sima Qian, care a pus bazele istoriografiei chineze, devenind un model pentru toate textele istorice compilate în cadrul dinastiilor ulterioare. Opera lui Sima Qian – adesea comparată cu cea a lui Herodot, ca vastitate și metodă –acoperă istoria Chinei de la dinastia semilegendară Xia pînă la domnia împăratului Han Wudi, unul dintre cei mai iluștri împărați ai Chinei. Influența operei „Însemnări istorice“ a lui Sima Qian asupra istoricilor chinezi a fost enormă, de la opera lui Ban Biao, Ban Gu și Ban Zhao – familie de istorici și cărturari din Secolele I-II d.Chr., numită „Cronica dinastiei Han“, prima poveste dinastică din China, către enorma lucrare „Oglinda cuprinzătoare de sprijin a guvernului“ scrisă în Secolul al XI-lea, anul 1084, din dinastia Song de Miazănoapte de renumitul istoric Sima Guang, în cinstea împăratului Song Shenzong.
„Clasicul Pietății filiale“ atribuit lui Confucius va avea o influență covîrșitoare asupra doctrinei confucianiste și o lucrare clasică a daoismului, anume „Huainan Zi“, opera lui Liu An din Secolul II î.Chr., dintre cele mai importante pentru daoism, vor influența proza și gîndirea chineză din secolele următoare pînă în prezent. „Scrierile Prințului din Huainan“ este unul dintre primele texte chinezești care tratează subiecte precum geografia și topografia.
Proza în Evul Mediu și Dinastia Tang. Odată cu prăbușirea Imperiului Han, cultura chineză abandonează pentru scurt timp tradiția confucianistă și abordează doctrinele daoistă și budistă, mai aproape de nevoile de introspecție interioară.
(va urma)
alte grăunţe conţin glucide. Cu toate astea, ai putea să trăieşti oricît!”
Postul mistic (1)
Am prezentat cazuri de posturi extreme (ca să nu le spunem excesive) practicate în mod voluntar. Dar istoria misticilor ne arată că postul absolut nu este o problemă de voinţă. Nu din plăcere pentru asceză s-au hotărît unii să nu mai mănînce, ci pentru că simţeau o repulsie fizică faţă de hrană, în aşa măsură încît ea îi împiedica să înghită ceva şi îi făcea să vomeze. Voinţa misticului participă atît de puţin la acest miracol, încît nici măcar nu e în stare să asculte de ordinul superiorului său cînd acesta îi cere să se hrănească (deseori pentru că acest post extrem era considerat o excentricitate şi, prin urmare, un păcat de vanitate care trebuie reprimat). Acesta ar fi cazul numitei Maria-Magdalena din Pazzi (moartă în 1607), despre care se spune că se hrănea doar cu pîine uscată. Voma tot ce superiorii ei o obligau să mănînce ca să nu se deosebească de restul comunităţii. Cu umilinţă, ea se supunea acestei cerinţe, înghiţea, dar apoi voma totul. În cele din urmă, a primit consimţămîntul să urmeze acest regim pe bază de pîine uscată pentru tot restul vieţii şi a fost foarte sănătoasă. Acest caz de post extrem nu este un miracol de post absolut, în ciuda caracterului său extraordinar. La fel stau lucrurile şi cu alţi mistici, „abstinenţi din silă”, dacă ne e permisă această expresie.
Biografia preafericitei Agnès de Jesus, din Langeac, Haute-Loire, menţionează că ea se străduia să înghită tot ce i se ordona să mănînce, dar fără succes. Unul dintre superiorii ei, părintele Boyre, iezuit, declara că, la un moment dat, femeia a primit aprobarea să renunţe la aceste tentative de a mînca deoarece nu reuşea. A trăit aşadar 7 luni hrănindu-se doar cu cuminecătură (biografia nu menţionează nimic în privinţa apei sau a altor băuturi). Slăbise, dar nu părea bolnavă. Cu preţul unor mari suferinţe, treptat, şi-a recăpătat capacitatea de a mînca unele alimente, dar întotdeauna în cantităţi foarte mici. Este clar că nu voinţa era de vină; se pare că exista o reală imposibilitate fiziologică.
(va urma)
HÉLÈnE rEnArD
Încă de pe vremea cînd urmam la gimnaziu, luasem obiceiul să nu mă apuc de lectura vreunei cărți, mai ales în proză, oricît de neînsemnată și fără ilustrații, dacă n-aveam la îndemînă un caiet și un pix. Profesoara de Română de atunci ne luase cu duhul blîndeții, povățuindu-ne să notăm în acel caiet, în afară de primele impresii de lectură, cum ar fi personajele și conflictul care le punea față-n față, cuvinte și expresii mai sonore și mai pline de înțelesuri. Căci vom merge la liceu și nu se știe cînd vom avea nevoie de ele, și de ce să ne mai irosim timpul citind o carte de două ori. (Cu excepția desigur a momentelor bătrîneții cînd ne vom rezuma să recitim cărțile care ne-au fermecat odată.) Cu timpul, vă închipuiți, caietul acela s-a preschimbat într-un ditamai catastiful care, umplînduse cu tot felul de însemnări, a trebuit să fie înlocuit cu alte catastifuri. O vreme, le-am legat cu sfoară și le-am cărat în pod, la păstrare. Dar valurile vieții bălăbănindu-mă de colo-colo, ca pe Nenea Iancu de Sf. Dumitru și Sf. Gheorghe, închipuiți-vă că le-am pierdut pe toate. Din fericire, același obicei îl păstrez și astăzi, motiv pentru care, în dorința de a păstra o urmă cît de firavă a trecerii mele prin viață, cîteva catastife mai recente le-am încredințat unui specialist care le-a montat niște scoarțe groase din carton, întărite pe margini cu baghete din alamă, precum burduful unui acordeon. Multe dintre aceste notițe le-am folosit în textele publicate în ,,România Mare”. Altele, cum sînt cele de față, reprezintă ele însele texte de sine stătătoare și conțin cîte un mesaj pe care distinșii noștri cititori și gentilele noastre cititoare sînt chemate să-l descifreze.
Cine sîntem noi
Romanul ,,Baltagul”, de Mihail Sadoveanu. O părere asupra românilor, care se adaugă altora enumerate de sociologul Dimitrie Drăghicescu (,,Din psihologia Poporului Român”) și istoricul Gheorghe Brătianu (,,O enigmă și un miracol istoric: Poporul Român”).
Nu este clar cum s-a potrivit ca în anul 1930, cînd și-a tipărit romanul, Sadoveanu să-l anticipeze pe criticul Edgar Papu care, în volumul ,,Din clasicii noștri” (1977), susținea că întreaga cultură europeană își are rădăcinile în protocronismul românesc. Dar poate că Edgar Papu doar a preluat povestea pe care Nechifor Lipan o auzise de la un evreu convertit la învățătura ortodoxă, un precursor al lui N. Steinhardt, și o tot spunea iarna la cumetrie și la nunți.
Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă.
– Dar voi, năcăjiților, de ce ați întîrziat?
– Am întîrziat, Prea slăvite, căci sîntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sînt la locuri strîmte între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. Am dori stăpînire largă, cîmpuri cu holde și ape line.
– Apăi ați venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sînteți, dar n-am ce vă face. Rămîneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă ușoară, ca să va bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; și cel cu băutura; și s-aveți femei frumoase și iubețe...”.
Antropologia românească
din Secolul al XVIII-lea
O întîmplare din Bucureștii de altădată, pescuită din volumul ,,Ciudățenii amoroase”, una dintre ultimele creații de succes semnate de prozatoarea Doina Ruști, aflată în culmea gloriei literare. Aceste întîmplări s-au petrecut în vremea domnitorului Nicolae Mavrogheni (17861790), marinarul cam țîcnit, care, ajuns domn în Valahia, avea gust să se plimbe prin București cu o sanie (după unii, cu o trăsură) trasă de cerbi. Printre prerogativele funcției de domnitor se număra și aceea de judecător al pricinilor mai mici, care îi veneau spre soluționare. Cică, într-o zi, ne informează Doina Ruști, vodă a trimis dorobanții de i l-au adus la palat pe unul Tache, care necinstise o fată. Și fără prea multe ocolișuri, că mai avea și alte treburi, l-a întrebat ce vrea de la viață: ori se însoară cu fata, ori îl scurtează de cap chiar atunci pe butucul de la Obor. De prisos să mai spun că nunta s-a făcut într-o jumătate de oră chiar sub ochii domnitorului.
,,Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduială și semn fiecărui neam. Pe țigan l-a învățat să cînte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise și i-a poruncit să răstignească pe fiul cel prea iubit Isus; și după aceea să îndurați mult năcaz și prigonire; iar pentru aceasta am să las să curgă spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul și i-a ales, din cîte avea pe lîngă sine, jucării: Iaca dumitale îți dau botfori și pinteni și rășină să-ți faci sfîrcuri la mustăți; și să fii fudul și să-ți placă petrecerile cu soții. S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia. Sîrbului i-a pus în mînă sapa. Pe rus l-a învrednicit să fie bețiv dintre toți și să se dovedească bun cerșetor și cîntăreț la iarmaroace. A poftit pe boieri și domni la ciubuc și cafea: Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în dezmierdare, răutate și ticăloșie; pentru care să faceți bine să puneți a mi se zidi biserici și mînăstiri. La urmă, au venit și muntenii și-au îngenunchiat la scaunul Împărăției.
adunările din Divan, jupîn Ienăchiță își cam bătea joc de el, cum că era prost ca o vită și abia știa să scrie și să citească. Toate aceste motive i-au fost deajuns lui vodă ca, venind cam pe nepusă masă la cea de-a două domnie, să-i răpună pe dată zilele poetului. Și ale lui, și ale fiului său mai mare (Alecu - n.m.)]”.
Revenind la Măriuța noastră, vodă îl cheamă la palat pe Zamfir, să-i dea socoteală. Măria ta, zice flăcăul, nu o mai vreau de nevastă fiindcă e ,,defectă”. Păi dacă ai văzut că e defectă, face vodă pe niznaiul, de ce ai ținut-o la tine, pînă ai îmborțoșat-o? Și de frica butucului de la Obor, băiatul s-a însurat cu fata chiar acolo, sub ochii lui vodă. Mai ales că, la zestrea-i modestă, un popă milos mai adăugase ceva stare și de la sine, după tradiție, să acopere gaura. Dar cine era popa? Era sfinția sa Constantin Pop, protopopul care o defectase și îmborțoșase pe fătucă. ,,Dacă-ti place de dumnealui, ia-l, a sfătuit-o popa, că altul mai bun nu găsim!...”.
Cum a murit regele Carol I
(Din notațiile reginei Elisabeta, cuprinse în volumul ,,Jurnal intim”, de Arabella Yarca.) ,,30 septembrie 1914. Mă trezisem pe la 5 și un sfert cu dureri groaznice de stomac. Regele, care dormea alături de mine, s-a trezit și el și văzîndu-mi suferința, m-a frecționat cu apă de colonie, ca să mă lase crampele. După aceea, observînd că mă liniștisem, m-a întrebat dacă mă simt mai bine. După răspunsul meu afirmativ, m-a îmbrățișat și mi-a spus că dorește să doarmă, pentru că se simte foarte obosit. Și s-a culcat la loc. De îndată ce a pus capul pe pernă, am auzit un fel de horcăit. I-am pus mîna pe frunte și l-am întrebat: «Karl, ce ai? Nu te simți bine?». Pentru că el nu răspundea, l-am strigat și mai tare: «Karl! Karl!». Dar aplecîndu-mă spre el, am observat că murise. Atunci am leșinat, după ce i-am mai strigat o dată numele... Cu toată puterea... Pentru că eram doi soți bătrîni, care se iubeau din tot sufletul. Doctorul Manu mi-a spus că regele s-a sfîrșit fără să simtă nimic, exact în clipa în care i-am auzit horcăitul... Singura mea consolare este că îmi simt sfîrșitul aproape...”.
Secvențe tăiate la montaj
Dar nu aceasta e povestea pe care o alesesem pentru cititorii noștri doritori să afle cum trăiau românii prin Secolul al XVIII-lea. Ci alta pe care chiar Doina Ruști a găsit-o scotocind prin istoriile lui V.A. Urechia.
,,Cică prin noiembrie 1785, venindu-i văleatul, Maria, o fată orfană din Bucureșți și cu nițică avere, s-a trezit vizitată de niște pețitori. Printre ei se număra și unul Zamfir Brașoveanu dintr-un sat de lîngă București. Fata îl place, că era cam cilibiu, după cum și el o place. Așa că o urcă în trăsura lui și o duce acasă la Ghergani. Fata se simte atrasă de tot ce îi oferea toamna aceea tîrzie și, pe bună dreptate, își prelungește vizita cîteva luni. Pentru toată lumea din sat, nunta era iminentă. Dar, pe nepusă masă, nestatornicul Zamfir o pune pe fată în trăsură și o aduce la ea acasă. Și ca să nu se întoarcă cu mînă goală, îi ia fetei și bruma de avere, în baza cheltuielilor făcută cu cazarea ei la Ghergani. Prinzînd curaj și roșeață-n obraji, Maria înaintează jalbă către Moruzi, domn în două rînduri peste Valahia, în a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, și el un moralist încercat...”. [Vodă avea acasă o doamnă cu vreo 30 de ani mai tînără, iabrașa Zoe (Elena), care îl albise cu aventurile ei, dar mai ales cu poetul Ianache Văcărescu care putea să-i fie tată. Și dacă ar fi fost doar Zoe, dar pe vodă îl mai necăjeau și soră-sa Ecaterina, și fata lui, făcută cu Zoe, tustrele clientele Văcărescului. (Punețivă în situația să faceți un film despre curvarul poet. Ce actor ați alege să-l interpreteze? Grea misie.) Plus că în
,,Din totdeauna, cînd a fost să ne acorde vreun drept, cum ar fi despăgubirea din primul război, Occidentul s-a descotorosit de noi, «am fost o mare plictiseală», i-am «embarassat»“. (Și după al doilea război a fost la fel; tot așa va fi și după războiul din Ucraina - n.m.)
,,Deși eram în război cu nemții, unii generali și politicieni le-au vîndut muniție și armament de care soldații români ar fi avut mare nevoie pe front. La fel au procedat și cu aliații lor. Se știe cine erau acei trădători, dar nu s-a luat nici o măsură împotriva lor”.
,,Se pune întrebarea: de ce nemții care au bombardat Londra și Parisul și au făcut prăpăd în București, n-au bombardat și Iașii? Simplu: aici se aciuaseră trădătorii din guvern și din armată, spionii ruși, dar mai ales membrii partidului conservator, filogermani pe față. Filogerman era și I.I.C. Brătianu, dar primise ordin de la Masonerie să-l convingă pe regele Ferdinand să lupte de partea Alianței”.
,,Ziarul «Bucharester Tagblatt» apăruse în 1880. În timpul ocupației germane (decembrie 1916 –noiembrie 1918) apăruse versiunea românească «Gazeta Bucureștilor» la care au publicat, ca să nu moară de foame, Ioan Slavici și Tudor Arghezi. Desigur, laudîndu-i pe ocupanți. Pentru acest fapt, în 1919 au fost condamnați la cîte 5 ani de închisoare la Văcărești pentru ,,colaboraționism cu inamicul”.
(Fragmente din ,,Jurnalul unui medic militar, 1917-1918”, de Raul Dona)
PAUL sUDITU
Alex F. Mihail, reporter în anul 1934 al săptămînalului „Realitatea Ilustrată”, se întreba retoric: „Se va mai reîntoarce tezaurul de la Moscova?”. Au trecut aproape nouă decenii de atunci și întrebarea reporterului interbelic a rămas încă fără răspuns. Cu toate acestea, cred că nu nu trebuie să uităm să spunem povestea tezaurului românesc copiilor noștri, pentru ca și ei să cunoască adevărata față a vecinului nostru milenar, Rusia. Pentru că vor fi întotdeauna împăciutori nostalgici după vremurile apuse ale „socialismului multilateral dezvoltat” de tip sovietic, care vor susține că marele urs ar putea să ne devină prieten.
Ce a fost transportat acolo
ºi ce a mai rãmas neprãdat
„În ziua de 15 august 1917 era mare fierbere în gara Iași. Erau acolo douăzeci de vagoane încărcate cu bijuterii, bani și alte valori ale Casei de Depuneri. Se svonise în oraș că nemții sînt pe punctul de a trece Siretul. Transporturile Băncii Naționale a României plecaseră mai de mult. Se prepara acum ultimul transport al Casei de Depuneri. A fost ca un val-vîrtej, o furtună, o panică ce a întrecut pe cele de prin secolele trecute, cînd se auzea strigătul «Vin turcii!» sau «Vin tătarii!».
Locomotiva din capul convoiului de vagoane era sub presiune. La fiecare ceas veneau ordine și contraordine. Toată lumea își pierduse capul! Generalul Masaloff, care era pe atunci la Iași și reprezenta Rusia la noi, stăruia mereu pentru trimiterea tuturor valorilor la Moscova. Era de altfel o politică de duplicitate. După cum se vede din raportul secret de la 7/20 Nov. 1916, al Ministerului de Răsboiu Rus, generalul Polivanow, raport publicat de guvernul Sovietelor, Rusia oficială de atunci urmărea îngenuncherea României, «ale cărei interese erau contrare celor rusești». D. C. Ionescu, fostul director al Casei de Depuneri, care dormea în vagoanele ticsite cu comori pe liniile de garaj, amîna mereu plecarea, îngrijorat de soarta ce ar putea-o avea tezaurul pus sub paza sa. Totuși, la un moment dat, a fost un asalt al diferitelor personalități marcante aflătoare la Iași. Unul aduce în stație un geamantan, altul un pachet, altul o ladă... Era tot ce avea fiecare mai de preț: bijuterii, blănuri, covoare scumpe, tablouri, bani... Nici nu mai era timp de făcut vreun inventar sau de dat chitanță. Lucrurile se aruncau pur și simplu în vagon, fiecare rugînd pe directorul Casei de Depuneri să accepte coletul pe încredere, chiar fără nici o formalitate. Numai să-l ia cu dînsul! Singura condiție, care se implora, era ca trenul să plece imediat, spre a nu fi capturat de nemți!
În cele din urmă a fost sugestionat și valorosul om de stat Emil Gostinescu, care a avut un cuvînt
Achil Popescu provenea dintr-o familie de artişti: tatăl, actorul şi cîntăreţul Theodor Popescu, mama, Adelina Ademollo, o excelentă cîntăreaţă. Adelina era fiica unui italian, Luigi Ademollo din Florenţa, care sosise la Galaţi înainte de 1850. Acolo s-a stabilit o perioadă de timp. Renunţase la cariera de tenor şi se ocupa cu impresariatul şi predarea limbii italiene. Surorile Adelinei erau actriţele Clotilda Calfoglu, căsătorită cu un armator foarte bogat, şi Eugenia Marinescu, soţia artistului AI.P. Marinescu şi mama talentatei Nora Marinescu.
Despre cea de-a treia soră, Olga, informaţiile sînt rare, dar şi numele ei a apărut în cîteva distribuţii. Crescut printre picioarele artiştilor, Achil nu a mers la cursurile Conservatorului dramatic, deşi unii spun că ar fî fost elevul lui Nottara. Diploma de Conservator a obţinut-o în urma unui examen formal, la care a recitat o poezie a lui Vlahuţă. Era înalt, sportiv, frumos la
hotărîtor în această chestie. Protocolul de luare în primire a tezaurului Casei de Depuneri a fost semnat de dl. Titulescu, pe acea vreme ministru de finanțe, de dl. C. Ionescu, director al Casei de Depuneri și de dl. Masaloff, reprezentantul nefast al Rusiei. Și convoiul cu comori a plecat! Era o valoare de aproape opt miliarde lei, pe care o pierdea România! Pe drum, directorul Casei de Depuneri a aflat despre succesele românilor la Mărășești și a voit să se întoarcă. Dar s-au opus rușii: vagoanele au fost nevoite să-și urmeze calea mai departe spre Kremlin...“.
Ce a trimis Banca Naþionalã în Rusia
„Dl. Const. I. Băicoianu, directorul Băncii Naționale, arestat de nemți în timpul ocupațiunii căci se opunea la urcarea artificială a mărcii în dauna leului românesc, a binevoit să ne dea următoarele date cu privire la ceea ce acest institut bancar românesc a trimis în Rusia, pînă în februarie 1917: peste trei sute de milioane (exact 314.580.466) lei aur în 2.140 de casete sigilate și alte șapte casete în valoare de șapte milioane lei aur, cuprinzînd bijuteriile reginei Maria. În valoarea de azi a aurului (notă: 1934 – anul apariției articolului), se poate prețui la aproximativ zece miliarde lei suma trimisă în Rusia, de către Banca Națională a României. Guvernul lui Ion Brătianu continua să acorde cel mai larg credit regimului putred rusesc, chiar după isbucnirea revoluției. După începerea prăbușirii, toate încercările de a restabili Rusia țaristă, toți aventurierii care urmăreau acest scop, erau priviți cu simpatie de I. Brătianu: Kornilov, Kaledin, Duchoniu, S. Korapadski și mai tîrziu Wrangel și Kolceag”.
lor în mîinile poporului român». Mai tîrziu însă, rușii au spus că aceste valori reprezintă numai «o parte din echivalentul numeroaselor depozite lăsate de armata rusească în România, depozite care întrec cu mult valoarea tezaurului de la Moscova»”.
Ce am pierdut
„Spre deosebire de cifrele globale culese de noi la Banca Naţională și Casa de Depuneri, găsim în expunerea de motive la bugetul general al Statului pe 1921 - 1922, sub semnătura d-lui N. Titulescu, cifra de 7.922.154.989 frcs. ca valoare a tezaurului. Oricare ar fi cifra oficială, totuși e de observat că pentru comorile trimise în Rusia, nici nu se poate face o valorificare precisă. O bună parte din tezaur este alcătuită din obiecte ce nu se pot prețui. Ce valoare să dăm odoarelor mînăstirești din Moldova și din Muntenia? Cum să prețuim minunatele evanghelii de la Neamț, chivolele și epitraehilul de la Bistrița, toate darurile lui Vasile Lupu și ale soției sale Tudosca de la biserica Trei Ierarhi din Iași? Între acestea era și acea minune de evanghelie scrisă de Isidor din Rădăuți... Apoi erau monedele și medaliile vechi românești ale Academiei și comorile de la Pietroasa, unice, care nu se pot plăti cu tot aurul lumii.
Dl. D. Pătrăşcanu, fost deputat, care cunoaște bine chestiunea, ne-a făcut o impresionantă enumerare a comorilor românești transportate în Rusia:
Cum au garantat Marile Puteri
„În ziarul «România» din 21 ianuarie 1918 a apărut un comunicat oficial, arătînd că tezaurul a fost dus la Moscova după invitarea Rusiei. Guvernul românesc văzînd, la un moment dat, că tezaurul este în primejdie, l-a pus sub garanția colectivă a puterilor aliate. Acestea au cerut sovietelor să le arboreze drapele deasupra imobilelor care adăposteau valorile românești. Dar deoarece puterile aliate nu recunoșteau, pe atunci, guvernul maximalist (notă: marxist), este lesne de înțeles de ce această cerere a obținut un răspuns ciudat. Maximaliștii au declarat întîi că «fondurile românești depuse la Moscova sînt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor fonduri și a predării
chip, într-un cuvînt, tipul actorului ideal pentru rolurile de amorez. La frumuseţea fizică se alăturau inteligenţa şi cultura. Achil Popescu nu s-a înregimentat niciodată întrun anume gen teatral. A jucat deopotrivă dramă, tragedie şi comedie. Prezenţa lui în Compania Gabrielescu a fost de bun augur, căci nu era doar un excepţional actor, ci şi un director care ştia să scoată în relief efectul unei situaţii sau al unei vorbe de spirit. A montat operetele Femeia ideală de Lehar şi Sylvia de Kálmán. Avea toate datele unui mare artist, numai că moartea l-a săgetat neaşteptat în martie 1916, lăsînd un imens gol în rîndul artiştilor. * * *
Un an mai tîrziu, în vara lui 1916, artiştii trupei Grigoriu s-au întors la Oteteleşanu, însă pentru puţin timp. Atunci cînd, în luna august, vocile lui Leonard şi Metaxa-Doro răsunau în spectacolul Paradisul, capitala noastră era invadată de zgomotul trompetelor care anunţau intrarea României în război. Grădinile de vară au fost obligate să tragă cortinele scenelor pînă în vara următoare.
Anul 1917 aduce pe scena de la Oteteleşanu aceeaşi Companie de Operetă Grigoriu. Şi în 1918 Compania Grigoriu, condusă de Maximilian-Leonard, a deschis stagiunea în data de 1 iunie, cu Floarea de Schiraz,
• Scrisuri și titluri ale tuturor băncilor, o parte din arhivele statului și ale ministerelor, actele orășenești ale Brașovului, aduse la București ca să fie salvate, picturile lui Grigorescu și alte tablouri rare din pinacoteca Statului și din muzeul Kalinderu, variatele gajuri ale Muntelui de pietate, prețioasele colecțiuni ale Academiei Române, compuse din numeroase documente originale, 300 de pergamente cu peceți domnești, 25 de volumemanuscrise, române și slavone, tablouri și rarități, între care vestitele «Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 la Catechismul calvinesc» – unicul exemplar cunoscut, piese rare ale muzeului nostru de antichități, cuprinzînd și vestita Cloșcă cu puii de aur, singura urmă de trecere a goților pe la noi. (notă: Tezaurul de la Pietroasa a fost restituit României în anul 1956). Odoarele lui Atanaric, tezaurul de la Pietroasa, era o podoabă a României citată în toate manualele de artă veche; descris în amănunțime și rîvnit de cele mai vestite muzee. Inscripțiile gotice, cu litere runice, au fost cetite cu emoție și tălmăcite în felurite chipuri de marii învățați ai lumii. Se mai spune că s-au trimis la Moscova și unele manuscrise de ale maestrului Enescu...“.
DEIERI-DEAzI BLOGSPOT COM
libretul Julius Bramann, muzica de Leo Fall. Au urmat Niobe, Paradisul, Cavalerul Rusiei, Soldatul Mariei, Gospodărie poloneză, El şi Ea, Suzi, Dragoste în Zăpadă, Contele Toni, Frumoasa Saskia, Voievodul Ţiganilor, Perichola, Cowboy, O manevră de toamnă, Povestirile lui Hoffmann, Orfeu in infern, Prinţesa dolarilor, Contele de Luxemburg. Velimir Maximilian povesteşte în amintirile sale cum au trebuit să schimbe titlul operetei din Floarea din Stambul în Floare de Schiraz, din cauza faptului că trupele turceşti, alăturate celor nemţeşti, s-au simţit jignite de subiectul operetei. Trupa a trebuit ,,să trateze” cu căpeteniile turce, ajungîndu-se la o înţelegere, în urma căreia titlul a fost Floare de Schiraz, iar acţiunea au mutat-o din Turcia în Persia.
În anii care au urmat, repertoriul era asemănător anilor trecuţi. În schimb, trupa avea alţi artişti. Din vechea gardă mai rămăseseră Maximilian, Leonard şi Alexandru Gheorghiu. În vara anului 1919, Compania Maximilian-Leonard a prezentat Soldatul de ciocolată, Boccaccio, Sybill de Victor Jacoby, Vînzătorul de păsări de Zeller, Prinţesa dolarilor de Leo Fall.
(va urma)
EMANUEL BĂDESCU
(urmare din pag. 1)
Însemnele acestor deveniri în dezvoltarea cunoștințelor științifice constituie dovezile palpabile ale construcției eșafodajului a ceea ce numim, astăzi, Școala Românească: Cultura Cucuteni, Gînditorul de la Hamangia, Tezaurul de podoabe de aur de la Hinova (Mehedinți); Coiful de aur de la Poiana Coțofenești (Prahova); Ruinele sanctuarului patrulater și ale sanctuarului mic, din incinta sacră a Sarmizegetuzei Regia; Tăblița cerată (epoca Daciei Romane); Scrisoare greacă (descoperită la Celei – Olt); Inscripție chirilică de pe o cărămidă, descoperită în temelia bisericii din Niculițel (Sec. XI –XII); Evanghelierul slavon de la Rîșnov (Sec. XIII - XIV); Liturghierul lui Macarie (1508); Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung (1521); Hrisovul lui Antonie Voievod privind școala domnească din Cîmpulung destinată „și bogaților și săracilor” (1669); Document din care rezultă că un bursier al lui Petru cel Mare studia la Sf. Sava (București, 1705); Întîia învățătură pentru tineri (Rîmnic, 1726); Hrisovul lui Grigore Ghica Voievod relativ la Academia Domnească din București (1749); Cartea patriarhului Sofronie al Constantinopolului prin care întărește hrisovul lui Alexandru Vodă Ipsilanti referitor la organizarea școlilor (1776); Alexandru Moruzi Voievod scutește de „toate dăjdiile” pe dascălul școlii de la Motru pentru „osteneala” cu învățătura copiilor (5 mai 1793); Hrisovul lui Alexandru Moruzi prin care hotărăște înființarea de școli la Focșani, Bîrlad, Galați și Chișinău (24 mai 1803); Anaforaua eforilor școlilor pentru numirea lui Gheorghe Lazăr ca dascăl la Sf. Sava (6 martie 1818)...
Pentru cine gîndește românește, datele de mai sus nu sînt doar date reper ale evoluției cunoașterii umane din arealul autohton, ci reprezintă rezultanta unui efort colectiv, pigmentat de evenimente și personalități care au generat perpetua mișcare pe invizibila scară inovatoare a științei și învățămîntului românesc, a dezvoltării acestuia în limba română, cu suișurile și coborîșurile inerente acestei metamorfoze complexe, întinse pe secole. Desigur, trecerea timpului și evoluția generală a societății românești au adus noi baze și procesului de învățămînt românesc, organizarea acestuia adaptîndu-se mersului societății.
Un reper definitoriu pentru ca acest angrenaj complex să poată funcționa fără sincope a fost (și este) prezența persoanei din fruntea ministerului (indiferent ce denumiri a avut acesta), personalitatea ministrului, omul care dă tonul, mai întîi prin structura sa academică, științifică –condiție sine qua non a accederii în această funcție, apoi, prin alte trăsături (organizatorice, pragmatice, morale etc.) – toate configurînd, în mod emblematic, „creierul” școlii și învățămîntului românesc, la un moment dat. În cei 33 de ani postdecembriști, fotoliul de ministru al Educației a fost ocupat de 29 de persoane, ceea ce demonstrează o gravă lacună – lipsa de continuitate în conducerea acestui minister, fiecare nou ministru aducînd cu el nu doar o nouă echipă de muncă, dar și planuri mărețe de modificare a sistemului de învățămînt, cu derută totală, în mare parte, tocmai în ceea ce mergea bine în sistem. Recordul este
deținut de anul 2012, cînd la Ministerul Educației s-au perindat patru miniștri într-un singur an. Gîndiți-vă că numai într-un an de învățămînt au funcționat 4 viziuni în învățămîntul românesc, bulversînd atmosfera în rîndul profesorilor, elevilor și părinților.
Pentru împrospătarea memoriei și pentru exemplificarea unui motiv de nefuncționare normală a sistemului de învățămînt din România, să ne amintim de o parte din foștii miniștri din acest sector, după 1989, numele multora dintre aceștia fiind fără vreo rezonanță profesională în domeniu, principala „vină” a lor fiind criteriul politic de numire în funcție: Gheorghe Ștefan, Alexandru Athanasiu, Cristian Adomniței, Daniel Funeriu, Cătălin Baba, Adrian Curaj, Pavel Năstase, Valentin Popa, Monica Anisie... Despre unii dintre acești miniștri s-au scris în presa vremii adevărate pagini de umor inspirate din gafele și „prostiile” unora, amintirea lor nefăcîndu-ne vreo plăcere. Spre comparație, căutînd în arhive, am descoperit numele unor personalități marcante ale istoriografiei și științei românești, demni să ocupe acest post reprezentativ pentru Școala românească: Dimitrie Bolintineanu, Constantin A. Rosetti, Dimitrie Brătianu, Dimitrie Gusti, Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Petru Poni, Spiru Haret, Ion Gh. Duca, Simion Mehedinți, Octavian Goga, Vasile Goldiș, Alexandru Lapedatu, episcopul Nicolae Colan, Petre Andrei... Numai dacă citiți fișele biografice (sumare) ale acestor foști miniștri în sistemul de învățămînt românesc, chiar dacă erau primele guverne ale României, vă edificați de unde vine diferența de abordare și de eficiență – atunci și acum –în „complicatul” învățămînt românesc.
„România educată” intră în greva... educației!
Cred că trăim zile triste. Deși nu vreau să fiu pesimist, realitatea înconjurătoare înclină orice rezistență a acestui sentiment: • probleme cu sărăcia generală, care creează o nemulțumire în masă (dar, fără o reacție publică pe măsură); • probleme cu scandalul generat de schimbarea premierilor și modificarea guvernului; • probleme cu perpetuarea nerezolvării pensiilor speciale; • probleme cu „gaura” de peste 20 de miliarde de lei din buget, și efortul Guvernului de a găsi soluții viabile în acest sens; • problema datoriei publice a României, care a depășit 50% din PIB, ajungînd la peste 710 miliarde de lei; • probleme generate de războiul de la granițele României: refugiații ucraineni, importurile de cereale din Ucraina, care bagă în faliment fermierii români, creșterea necontrolată a cheltuielilor pentru înarmare, pe de o parte, și de sprijinirea militară Ucrainei, pe de altă parte... și mai sînt și alte probleme, de ajuns să ne doară capul numai dacă ne gîndim la ele, dar să mai și găsim soluții de rezolvare a acestora!
Și, acum, colac peste pupăză, a picat și greva personalului din învățămînt (cel preuniversitar, deocamdată). De peste o săptămînă, doar cu puține excepții, cadrele din învățămînt și-au mutat catedrele în stradă, zeci de mii de profesori și învățători demonstreză în mod pașnic, venind cu o revendicare primordială – creșterea salariului cu pînă la 60%. Din datele prezentate de către liderii de sindicat, conflictul de muncă declanșat este rezultatul lipsei de înțelegere din partea Executivului a doleanțelor salariaților din învățămînt, peste 70% dintre profesori votînd pentru declanșarea grevei generale, ca urmare a unui referendum organizat de sindicatele din Educație. Săptămîna în care greva s-a manifestat din plin, avînd loc mai multe întîlniri dintre liderii sindicali și Guvern, la nivel de prim-ministru și miniștri de specialitate, n-a adus nici o limpezire a conflictului. Pozițiile celor două tabere rămîn, în continuare, diferite și, se pare, ireconciliabile. De partea sindicatelor: salariul profesorului debutant să fie cel puțin egal cu salariul mediu brut pe economie (de la 2.500 lei la 4.254 lei); salarizarea întregului personal didactic
de predare să se realizeze în mod progresiv, în raport cu funcția, studii, vechime și grad didactic; indexarea anuală a salariilor, cu rata inflației; plata orelor suplimentare efectuate de personalul didactic auxiliar și nedidactic. De partea Guvernului: acordarea priorităților Educației în noua Lege a salarizării, care va intra în dezbatere parlamentară după vacanță, adică în sesiunea care începe în 1 septembrie; pînă la legea salarizării unitare, tuturor din sistemul de învățămînt li se vor acorda prime pentru cariera didactică, pentru sprijinul întregului personal (aproximativ 300.000 de oameni), sume încărcate pe card (1.000 de lei în luna iunie și 1.500 de lei în luna septembrie).
Punînd în oglindă cererile sindicatelor și răspunsurile celor de la Palatul Victoria, concluzia se impune de la sine: greva merge mai departe, cu tot cortegiul de urmări nefaste pentru actuala perioadă de sfîrșit de an școlar. Apropo de perioada declanșării grevei generale din învățămînt – a doua jumătate a lunii mai și prima jumătate a lunii iunie – zilele de foc ale unui an școlar, cînd au loc două momente semnificative din viața fiecărui elev aparținător claselor a VIII-a, a XII-a și a XIII-a (seral): liderii celor trei Federații sindicale implicate în acest demers grevist: Simion Hăncescu – Federația Sindicatelor Libere din Învățămînt; Marius Nistor – Federația Sindicatelor din Educație „Spiru Haret” și Anton Hadăr – Federația Națională Sindicală „Alma Mater”, au ales în mod strategic această perioadă critică în ceea ce privește închiderea unui an școlar, încercînd un șantaj direct la Guvern și la Președinție. Dacă acesta va ține, vom trăi și vom vedea, numai că perspectiva dereglării complete a finalului de an școlar sau (Doamne ferește!) înghețarea anului schimbă complet datele problemei, aruncînd într-un con de umbră inițiativa primară a acestei greve generale din Educație!
„România Educată”, unul din sloganurile domnului Iohannis cu care a luat mințile unor creduli, socotindu-l pe sas că e „neamț” și că va face neapărat lucru nemțesc, s-a dovedit a fi nu un proiect păgubos (pentru că aici n-a fost vorba de nici un proiect de Țară), s-a dovedit o cacealma ordinară! Cea mai concludentă dezmințire a minciunii propagandistice iohaniste este chiar ceea ce ar fi trebuit să constituie baza „României Educate”: partea din PIB alocată pentru învățămînt, acolo unde, conform unei legi intrată în vigoare încă din 2011, Educația trebuia să primească, anual, 6% din PIB, cel mai mare procentaj a fost 4,3% (2008), iar cel mai mic (2,9%), în anul 2017. Cine era președintele României în 2017? Domnul Klaus Werner Iohannis! De altfel, în cei aproape 9 ani de cînd ne păstorește (din 21 decembrie 2014), conform Comunicatului Institutului Național de Statistică, în nici un an cota din PIB pentru Educație nu a sărit cu mult peste 3% – cel mai mult în 2020 (3,7% - 32,6 miliarde lei). „Nu sînt bani!”, „Nu sînt bani!” – laitmotivul inclus în răspunsul atît al Guvernului, cît și al Președinției adresat liderilor sindicali care cer 60% în plus la salarii, nu vouchere de 2.500 de lei. Cum nu sînt bani, domnule premier Ciucă, domnule președinte Iohannis? Cu cele 710 miliarde de lei împrumutați de Guvern ce-ați făcut? Se regăsesc cumva în cele 52,4 milioane de euro, cu cît a subvenționat Statul Român partidele politice în anul 2022? Se regăsesc cumva în sumele plătite de partidele politice presei, pentru propagandă? Iată cîteva date, la nivelul anului trecut: PSD = 54.815.856 de lei; PNL = 39.680.703 de lei. Și anul curent se arată bănos pentru
Prima școală românească, Șcheii Brașovului, a cărei existență a fost atestată în 1487lingăii politicienilor; astfel, doar, pe primul trimestru al anului, situația se prezintă așa: PSD = 12.790.649 de lei; PNL = 11.245.541 de lei. În acest ritm (plus eternele pensii speciale, plus limizinele de lux ale politicienilor, plus sumele forfetare acordate parlamentarilor și niciodată decontate în mod concret, plus milioanele băgate în fundul SPP-ului generalului Pahonțu – precum am arătat într-un articol anterior, plus plimbările președintelui Iohannis –cît i-a mai rămas timp – prin lumea largă etc., etc.) poate să țină greva profesorilor cît un trimestru școlar, și tot nu vor primi 60% majorări la salariu!
În „România Educată” – tip Iohannis – se mai pregătește o lovitură aproape mortală pentru tagma profesorilor. Guvernul lucrează la o Ordonanță de Urgență prin care s-ar putea elimina sporul de doctorat al profesorilor, dar și posibilitatea de a se angaja pensionari în sistemul de învățămînt. În acest cadru sumbru, nenorocirea are două fațete, care mai de care mai hidoasă:
1. Noua OUG care privește măsuri fiscalbugetare ar putea elimina posibilitatea ca un cadru didactic să mai ia sporul de doctorat, dar și alte sporuri, ceea ce i-ar diminua salariul cu pînă la 2.000 de lei – acest lucru constituind o reală sperietoare în atragerea de noi profesori în învățămînt;
2. Dacă se va materializa proiectul de interzicere a cumulării pensiei cu salariul, conform calculelor făcute de sindicat, vor părăsi sistemul aproape 6.000 de profesori pensionari. Cu cine îi înlocuim? Nu cumva cu absolvenți de liceu?
Se pregătește privatizarea universităților de stat?
despre celebra suprafață de 224 de hectare de teren, în zona de nord a Capitalei – terenuri ce aparțineau Fermei experimentale Băneasa a acestei Universități. Urmarea acestei combinații? Astăzi, pe acest teren s-au construit cel mai mare centru comercial din România, un cartier rezidențial, precum și noua Ambasadă a SUA în România. Iar Puiu Popoviciu, condamnat definitiv la 7 ani de închisoare, se află liber în Marea Britanie, de unde are tupeul să cheme Statul Român în judecată... Ca să nu uităm, legea cu pricina, după ce a fost votată în Camera Deputaților (190 de voturi pentru, 74 împotrivă și 10 abțineri), se află la Senat, care este for decizional, la Comisia pentru Învățămînt, condusă tocmai de... celebra fostă ministereasă la Învățămînt,
Titu Maiorescu – figură luminoasă a epocii de formare a învățămîntului românesc modern
În vacarmul sirenelor, goarnelor, vuvuzelelor, fluierelor și tobelor din recuzita participanților la greva din învățămînt, a trecut aproape ca o nălucă un amendament ciudat, adoptat de Comisia pentru Învățămînt de la Camera Deputaților, strecurat în Legea Învățămîntului Superior. În baza acestui înscris, sumele virate universităților de stat de la bugetul public pot fi transformate în venituri proprii, ce pot fi utilizate în vederea finanțării unor companii private la care respectivele instituții din învățămîntul superior de stat au calitatea de acționar sau asociat. Această șmecherie are o conotație periculoasă, creînd un precedent cu urmări favorabile sectorului privat, în detrimentul unei instituții a statului, care primește subvenții de la stat, în interesul direct al învățămîntului superior pe care aceasta îl reprezintă.
Adoptarea noii legi, conform analizei juriștilor, este neconstituțională și nelegală. Nelegalitatea pornește chiar din Legea de căpătîi a României – Constituția – care face distincție clară între cele două forme de proprietăți: proprietatea publică, respectiv proprietatea privată. Nonsensul acestui amendament rezidă chiar din conținutul acestuia, mai precis, art.147, al.1 care stipulează că: „finanțarea învățămîntului superior de stat se asigură din fonduri publice”, în timp ce la al.7 (același articol) se menționează: „toate resursele de finanțare ale instituțiilor de învățămînt superior de stat se constituie ca venituri proprii”. Pentru cine cunoaște cît de cît legea, atît discrepanța dintre aliniate cît și interpretarea ulterioară a acestui act vor crea portițe de înstrăinare a fondurilor publice destinate funcționării instituțiilor de învățămînt superior din România.
Întrucît nu cunoaștem intențiile (netransparente) ale Comisiei pentru învățămînt din Camera Deputaților, nu putem decît să speculăm pe marginea conținutului acestui amendament și să tragem un semnal de alarmă pentru ceea ce se pregătește. Ce facem? Combinăm universitățile de stat (de fapt, fondurile acestora) cu domeniul privat, transferînd (culmea, în mod legal) banii publici în buzunarul unui privat, în vederea unei așa-zise afaceri profitabile? Cum să „traducem” acest paragraf din legea care se pregătește? „Capitalul social constituit este capital privat, iar instituția de învățămînt superior de stat exercită calitatea de acționar sau asociat, după caz, în nume propriu”.
Onorata comisie din Parlament care vrea modificarea legii a uitat, probabil, de imensul scandal iscat de procesul de corupție în care părți au fost omul de afaceri Puiu Popoviciu și conducerea Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară București – aceasta din urmă fiind condamnată tocmai pentru că, printre altele, a intrat în acționariatul unei companii private, ca acționar, cu aport în natură la capitalul social. Este vorba
Dimitrie Bolintineanu, Ministru al cultelor în guvernul Kogălniceanu
cel mai bine – profesorul de Fizică, de la Sibiu, Klaus Iohannis. Ce eroare! Ce lipsă de cunoaștere a individului care stă de 9 ani pe importantul fotoliu al Regilor României, de la Cotroceni!
Reperele acestor zile, care reflectă adevărata față (și adevăratele sentimente) ale celui care, din nefericire pentru noi, românii din România, ne este Președinte de Stat încă de acum 9 ani:
1. După ce a așteptat în umbră desfășurarea grevei, lăsînd cu cinism s-o rezolve Ciucă, a catadicsit să se „vadă” cu liderii de sindicat la Palatul Cotroceni;
2. A ordonat mobilizarea unui enorm dispozitiv de apărare a zidurilor Palatului Cotroceni, prin mulțimea și fermitatea forțelor de ordine te-ai fi crezut în fața unor grave amenințări la securitatea României și la viața Președintelui Țării, deși, așa cum s-a putut constata, greviștii din învățămînt au demonstrat din plin că au cei „șapte ani de acasă”;
Spiru Haret, renumit pentru organizarea învățămîntului românesc. A fost ministru al Educației de trei ori
doamna Monica Anisie. Așa că, stați liniștiți! Legea e pe mîini bune! Adică va fi ca la Ferma Băneasa!
Greva profesorilor nu putea rămîne fără ecou din partea Președinției, deși implicarea președintelui Iohannis a fost mai mult de natură formală, a fost ca un paravan între domnia sa și Popor, pe de o parte, și a fost ca un paravan între Cotroceni și Palatul Victoria, pe de altă parte. În concluzie, putem spune că a fost un ecou... surd! Linia și strategia domnului Iohannis, acelea de a se face că... face, s-au văzut încă din momentul premergător declanșării grevei, cînd, la ultima întîlnire a reprezentanților Puterii cu liderii de sindicat, președintele Klaus Iohannis i-a ignorat complet, trimițînd, ca reprezentant din partea Președinției, un consilier pe probleme de... sănătate! După 3 zile de muțenie, acesta declara solemn: „S-au găsit soluții pentru o parte din solicitările făcute de sindicate. Acestea vor fi onorate, indiferent cum se vor desfășura negocierile”.
Probabil, speriat și domnia sa de promisiunile fără nici o acoperire, de mai sus, și-a adus aminte că e ditamai președinte, și a decretat, ulterior: „Am rămas surprins că nimeni din cei care au orgnizat greva nu a constatat că Parlamentul a aprobat noile legi ale educației”. Trăind în turnul său de fildeș, președintele României poate nu știe că cele două legi ale educației, din proiectul prezidențial „România Educată”, sînt deja contestate puternic, pe principii de organizare și de neconstituționalitate.
În sfîrșit, în a opta zi de grevă, Iohannis i-a primit la Cotroceni pe cei 3 lideri de sindicat, cărora li s-a alăturat, în mod simbolic, un reprezentant al elevilor. Bineînțeles că promisiunile președintelui – că va face și că va drege, adică s-a oferit să gireze și să garanteze un acord între guvernanți și sindicaliști privind revendicările acestora –au fost difuzate în cascadă pe canalele mass-media.
Numai că, fără nici un angajament concret, profesorii au sictirit falsele promisiuni ale dragului nostru președinte, fiind convinși de irelevanța implicării domnului Iohannis în stingerea acestui conflict de muncă, fără a rezulta admiterea întregului pachet de revendicări salariale.
Deci, cînd scriu aceste rînduri (miercuri, 31 mai), greva continuă. Lăsînd, deocamdată, greva cu greviștii ei (fără a uita de finalul catastrofal al anului școlar 2022/2023), propun să ne concentrăm atenția asupra cîtorva momente din această „aventură” a profesorilor, puse în directă conexiune cu atitudinea președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, tocmai omul în care se concentraseră speranțele sindicaliștilor din învățămînt, mai ales că – astfel cum motivau toți –solicitau ajutorul unuia care ar fi trebuit să-i înțeleagă
3. Privindu-i ochii și mimica feței, la runda de discuții cu liderii de sindicat (atît cît ne-a arătat televiziunea cenzurată), am descoperit în privirea dumnealui o împletire de reflexii de sentimente nu prea plăcute pentru români: indiferență, plictis, fariseism, demagogie, ipocrizie, sfidare. Din acest conglomerat de trăiri nu poți scoate niciodată un lucru curat pentru românul de rînd, chiar și pentru cel care, lăsîndu-se păcălit de propaganda împotriva „ciumei roșii” (cu care, acum, dansează Polka și Calabreaza), l-a votat, ba și de două ori!;
4. Cel mai mizerabil moment din această perioadă de încordare pentru Națiunea Română, avînd în epicentru familia prezidențială, petrecut în fieful sasului, adică la Sibiu, a fost acela cînd s-a pus la cale copierea manifestărilor de 1 iunie, de pe vremuri, cînd copiii Țării erau mobilizați (și pregătiți) să-l „sorcovească” pe Președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu! În plină grevă a profesorilor, Președintele Iohannis are timp să viziteze Sibiul împreună cu un invitat drag domniei sale, președintele de sînge al Germaniei, Frank Walter Steinmeier, prilej cu care s-au întîlnit cu un grup de elevi de la Liceul Brukenthal. Dacă pînă la acest punct aproape nu e nimic anormal, ce a urmat a șocat o întreagă națiune! În plină grevă a profesorilor, în plină criză politică și economică, într-o perioadă de sărăcie cruntă și de amenințare cu un război la graniță, într-un mod jignitor la adresa milioanelor de copii săraci din România, cuplul prezidențial a fost întîmpinat de un grup de școlari care au interpretat, ca pe vremuri, cum spuneam, un cîntecel care are profunde canotații de veselie, bucurie și bunăstare – elemente ce lipsesc din peisajul multor copii din România. Este vorba de cîntecul pe care îl interpreta cunoscutul Mihai Constantinescu –expresie a acelui timp și a politicii lui, „O lume minunată”. Iată cîteva versuri din acest cîntec: „E-o lume minunată în care veți găsi/ Numai copii/ O lume cu mult soare și mii de jucării/ Pentru copii/ În lumea cu povești și flori veți întîlni/ Numai copii/ Și-o lume a inocenței păstrați-o orice ar fi/ Pentru copii”.
Am rămas pe retină cu chipurile fericite ale domnului și doamnei Iohannis, ale căror siluete țepene, drapate cu un rînjet mascat, semănau nu cu Nicolae și Elena Ceaușescu, ci cu două momîi amorfe și fără viață. Dar, cu mult tupeu și nesimțire – trăsăturile caracteristice ale omului parvenit și fără inimă de român.
...Cît despre grevă – chiar dacă va lua sfîrșit (și va lua) – nu mă dezic de titlu: O grevă neterminată. Neterminată, pentru că, în afara obiectivelor ei, au rămas multe lucruri care se cer rezolvate (cu și fără grevă), cum ar fi: lipsa infrastructurii școlare; lipsa manualelor corecte, nu scrise pe criterii politice și partizane; lipsa de cadre bine pregătite; eliminarea consumului de droguri în unitățile de învățămînt; comportamentul provocator al unor elevi; lupta împotriva credinței că elevul este „stăpînul” profesorului; impunerea unor ținute vestimentare decente din partea elevilor, cît și a celor de la catedră; lupta împotriva analfabetismului funcțional; atragerea și implicarea (fără parti-pris) a părinților în viața școlii, în sensul cunoașterii comportamentului elevului și a mediului școlar în care acesta învață...
Care lideri de sindicat sînt capabili să-și facă un program național din aceste obiective, neglijînd, desigur, salariile personalului din învățămînt?
Anno domini 1503... De aproape zece ani pămîntul Italiei era călcat în picioare de armate străine – franceze şi spaniole – în lupta pentru bogăţiile peninsulei. Pe francezi îi comanda regele Ludovic al XII-lea, iar pe spanioli Gonzalvo de Cordoba. Într-una din dimineţile lui decembrie, tabăra franceză fu cuprinsă de mare fierbere. Spaniolii dădeau un nou atac în josul rîului Garigliano. Francezii din garnizoana podului alergară să respingă atacul. Rămas cel din urmă, un cavaler tocmai se pregătea să pornească după tovarăşii săi de arme. Fu singurul care zări, dincolo de pod, răsărind de după nişte movile cîteva sute de oşteni spanioli, care se îndreptau spre pod. Cavalerul înţelese tactica iscusită a duşmanului, care simula un atac asupra altei poziţii pentru ca adversarul să lase podul fără apărare, iar el să-l ocupe şi să atace din flanc oastea franceză. „Basco, aleargă şi caută oamenii noştri! – porunci cavalerul scutierului său. Altfel sîntem pierduţi. Eu îi voi distra pe spanioli pînă la întoarcerea ta!”.
Şi se avîntă singur în faţa duşmanului.
Statuie reprezentîndu-l pe Bayard, amplasată în centrul orașului francez SainteAnne-d’Auray
Avangarda cavaleriei spaniole se angajase deja la celălalt capăt al podului. Galopînd în întîmpinarea ei, cu viziera lăsată, cu lancea plecată, cavalerul frînse elanul năvălitorilor. La fiecare lovitură de lance țîșnea strigătul de moarte al unui duşman prăbuşit de pe pod, în curentul năvalnic al rîului. Spaniolii erau uluiţi: să fie oare cu putinţă ca un singur om să zădărnicească un plan atît de bine întocmit? Şi înverşunarea luptei spori. Săgeţile cădeau ca ploaia în dreapta şi în stînga temerarului cavaler, dar ca prin minune nici una nu-l nimerea. Părea un leu asupra căruia se năpustise o hidră cu zeci de capete.
Într-un tîrzîu auzi tropot de copite. Soseau francezii.
„L-aţi avut în mînă pe Bayard!” – le striga el spaniolilor. La auzul numelui, adversarii tresăriră: „Bayard? Cavalerul cel fără de frică şi prihană?”.
Odată cu Secolul al XV-lea se pregătea să apună o lume veche, cea a cavalerilor. Războiul de 100 de ani fusese pentru aceştia o neîntreruptă agonie. Praful de puşcă avea să le semneze actul de deces fizic, iar „Don Quijote” al lui Cervantes – actul de deces moral.
Lumea cea nouă a lui Leonardo şi Michelangelo, Machiavelli şi Cesar Borgia prăvălea, unul după altul, stîlpii ce susţineau edificiul clădit pe autoritatea milenară a Bibliei. În acel asfinţit de secol se părea că raţiunea îşi croieşte un drum statornic în lume. Rupînd grelele lanţuri ale scolasticii, ea pornea spre „descoperirea omului şi a lumii”. Dar istoria îşi are ciudăţeniile ei. Un puternic vînt de aventură, iscat parcă din adîncurile vremii, inundă Europa apuseană. Ariosto şterse colbul de pe istoria faimosului Roland şi cîntă din nou epopeea şi aventura cavalerească, încercînd să-i prelungească viaţa.
La moartea „înţeleptului rege” Ludovic al XI-lea, în 1483, Franţa era o ţară bogată, centralizată şi înzestrată cu o armată puternică. Dar strălucita aristocraţie franceză, potolită nu atît de braţul puternic al lui Ludovic al Xl-lea, cît de marea lui iscusinţă în a ţese intrigi, aştepta un prilej pentru a-şi dobîndi vechile privilegii şi a-şi relua vechiul nărav al luptelor fără sfîrşit. În faţa unei rebeliuni nobiliare, regalitatea franceză preferă „fumurile şi gloriile Italiei”. Aureolată de splendida ei civilizaţie şi de imensele bogăţii adunate din întreaga lume, dar sfîşiată de lupte fratricide, Peninsula Italică deveni ţinta ambiţiilor de cucerire ale nobilimii, dar şi a noului suveran Carol al VIII-lea. Cezarii Franței luară drumul Alpilor şi „nebunul” rege deschise o aventură care, vreme de peste şase decenii, scăldă în sînge solul Europei.
Era în anul 1494. În fruntea unei puternice armate, înzestrate cu cea mai bună artilerie a vremii, tînărul suveran invada Italia. Pierre Terrail, senior de Bayard, care nu împlinise încă douăzeci de ani, văzu un prilej pentru a-şi împlini visurile de glorie şi aventură, tradiţionale în familia sa. Petrecuse cîţiva ani în anturajul
lui Carol, duce de Savoia, apoi la curtea regelui Franţei, unde reuşise să pătrundă toate tainele meseriei armelor. Avînd de ales între satisfacţiile puţine şi searbede ale unei cariere de curtean şi riscurile vieţii de războinic, îmbrăcă armura şi-şi încinse spada. Fusese chemarea destinului.
În Italia, aventură, glorie, prăzi bogate. Pavia... Florenţa... Roma... Napoli Carol al Vlll-lea, după pilda cezarilor antici, îşi făcuse o intrare triumfală în oraşul de la poalele Vezuviului. Nici nu apucă să tragă spada şi fructul dorit – regatul napolitan – căzu în stăpînirea sa. Totul începuse ca un pasionant basm oriental. Dar pe neaşteptate, în 1495, situaţia se complică. Neliniştiţi de succesele francezilor, puterile vecine intervin pentru a reface echilibrul european. O oaste a coaliţiei apărută în Lombardia tăie legătura lui Carol cu Franţa. Regele trecu repede Apeninii şi înaintă în întîmpinarea duşmanului, care era de trei ori mai numeros. Înfruntarea de la Foronuovo fu scurtă, dar crîncenă. Acolo primi Bayard botezul unei bătălii adevărate şi se dovedi la înălţimea reputaţiei sale. Lăncile i se frînseră una după alta. O puternică lovitură de halebardă, abătută asupra lui, îl răsturnă de pe cal. Cu un efort supraomenesc reuşi să se ridice şi să ajungă la ai săi, cu un stindard venețian pe care-l capturase, pe care-l depuse la picioarele suveranului său.
Devenise eroul zilei, simbol viu al „furiei franceze”. Regele îi conferi titlul de „cavaler fărʼ de frică şi prihană” („le chevalier sans peur et sans reproche”). După cîteva ore, oștile Franței răzbiră prin mijlocul armatelor duşmane, croindu-şi drum spre Alpi.
Trecură anii... Carol al Vlll-Iea se săvîrşi din viață în 1498. Anii consumară apoi şi domnia lui Ludovic al Xll-lea, care, mînat de aceeaşi aviditate, continuase să pîrjolească Peninsula Italică. Suit pe tronul Franţei la începutul anului 1515, Francisc I era frumos şi desfrînat, îndrăzneț şi risipitor, însetat de putere şi nepăsător la suferințele poporului său. Ispitit şi el de prada pe care o reprezenta Italia, trimise vorbă lui Bayard să se îndrepte spre această țară, pentru a comanda avangarda oştirii franceze.
Vestea sosirii lui în valea rîului Pad căzu ca un trăsnet asupra duşmanilor. „Acest Bayard a trecut munţii, dar îl voi prinde ca pe un porumbel în colivie!” – se făli Prospero Colonna, comandantul armatei papale. Cîteva săptămîni mai tîrziu, el era cel care lîncezea în cuşca lui Bayard. Întreaga oaste a pontifului de la Roma capitulă, ceea ce sili pe mercenarii elveţieni să se retragă spre Milano. Cîteva zile mai tîrziu, Francisc I îşi aducea trupele în cîmpia lombardă. La Marignano, nu departe de Lodi, avu loc o mare bătălie, în cadrul căreia 30.000 de pedestraşi și 9.000 de călăreţi francezi, susţinuţi de o artilerie excelentă, înfruntară pe cei 28.000 de pedestraşi elveţieni ai cardinalului de Sion. Dar aceştia erau soldaţi dîrji, înalţi şi atletici, mîndri de răsunătoarele lor victorii de la Granson, Morat şi Novara. În acordurile corului din cantonul Uri, ei înaintau la luptă în rînduri strînse, bizuindu-se pe forţa loviturii şi pe îndemînarea braţelor.
Bayard era în elementul lui. Aplecat pe cal, se avîntă printr-o pădure de lănci, lovind în față şi în spate, în dreapta şi în stînga. Pe neaşteptate, un grup de vrăjmaşi îl înconjură pe Francisc l, gata să-l doboare. Dar cavalerul interveni năprasnic, salvîndu-l de la captură.
Odată cu venirea zorilor, lupta reîncepu cu şi mai multă înverşunare. Şarjele cavaleriei franceze fură respinse una după alta şi abia spre amiază artileria lui Francisc I frînse avîntul elveţienilor. Cîmpul de luptă era acoperit de trupurile celor ucişi și schilodiţi. Dar nici monarhul Franţei, nici neînfricatul şi neîntinatul cavaler nu se sinchiseau de soarta gloatei. Pentru Francisc războiul era un prilej de noi cuceriri, pentru Bayard, profesionistul armei albe, o competiţie cu caracter aproape sportiv. Nici un nor nu mai tulbura acum cerul cîrmuitorului francez, care dori să fie „uns” cavaler de către cel mai vrednic oştean al regatului. Onoarea reveni lui Bayard, „pentru că nimeni nu
avusese norocul de a se găsi în atîtea bătălii şi asalturi... şi de a da mai multe dovezi de vitejie, îndemînare şi înţelepciune...”.
Zadarnic se ridica pe atunci vocea lui Rabelais în contra imitărilor anacronice ale isprăvilor lui „Hercul, Alexandru, Hanibal, Scipio şi Cezar: vitejia de odinioară e azi furt și silă”. Sunetul războinic al trîmbițelor înăbuşi glasul înţelept al scriitorului.
Pe vremea aceea, pacea avea viață scurtă. Nori negri şi ameninţări pentru Franţa se îngrămădiră curînd la orizont. Dincolo de Pirinei se urcase pe tron un nou rege, care în scurtă vreme căpătă şi coroana imperială a Habsburgilor: Carol Quintul. El îşi închină viaţa întreagă mirajului monarhiei universale. Tendinţele sale de hegemonie întîlneau în Franţa singura piedică. Alianţa Angliei înclină și mai mult balanţa în favoarea lui: suveranul britanic Henric al Vlll-lea făcu să izbucnească o nouă furtună războinică în 1521. În frunte cu contele von Nassau şi cu aventurierul Franz von Sieckingen, o puternică armată pătrunse în Franţa. Surprins nepregătit, Francisc 1 încearcă să cîştige timp. Cheia rezistenţei se găsea în orăşelul de graniţă Mézières. După cucerirea lui, năvălitorului nu-i rămînea decît să bată la porţile Parisului.
Din Dauphine-ul său natal, Bayard se grăbi spre Mézières. În locul unei cetăţi puternice şi bine echipate găsi o localitate cu fortificaţiile slabe, bastioane dărîmate şi un turn în ruină. Peste două zile apăru și dușmanul. Situaţia cavalerului era foarte grea. Celor 40.000 de inamici, care dispuneau şi de artilerie, Bayard nu le putea opune decît nişte metereze neterminate, în spatele cărora se aflau abia 3.000 de apărători, cu alimente şi muniţii insuficiente.
Cotropitorii trimiseră un sol, care-i ceru să capituleze. „Prietene – îi răspunse cavalerul –, spune stăpînilor tăi că regele, suveranul meu, are destui oameni ca mine pentru a păstra acest oraş care vă stă în cale. Deoarece mi-a făcut cinstea de a se încrede în mine, sper să-l păstrez pînă cînd stăpînii tăi se vor plictisi de asediu...”.
Trecură trei săptămîni de lupte înverşunate. Totul se prefăcuse în ruină. Cei rămaşi în viață se aflau Ia capătul puterilor. Lui Bayard îi veni o idee: aflînd de discordia dintre cei doi comandanţi din tabăra duşmană, von Nassau şi von Sieckingen, făcu să cadă în mîinile celui de-al doilea o scrisoare, prin care îl anunţa pe Francisc 1 că oraşul este perfect aprovizionat şi că moralul soldaţilor e nezdruncinat. Descurajat, von Sieckingen ridică tabăra în aceeaşi zi şi bătu în retragere. După trei zile, nu mai puţin descurajat, renunţă la asediu şi contele von Nassau.
* * *
Din nou în Italia. Ultimele zile ale lui aprilie 1524 se scurgeau chinuitor de greu. Oastea franceză se retrăgea din Lombardia, în dezordine, hăituită pas cu pas de spanioli. De vină era incapacitatea comandantului şef, amiralul Guillaume Gouffier de Bonnivet, favoritul regelui.
Focul necruţător al archebusierilor basci semăna moarte în jurul cavalerului Bayard. Şi iată că norocul lui proverbial nu-l mai ocroti. Lovit în spate, se frînse pe cal şi căzu la tulpina unui stejar bătrîn. Cînd se trezi din leşin, constată că era la Romagnano Sesia, înconjurat de spanioli. Recunoscu pe marchizul de Pescara și pe generalul Francesco dʼAvalos. Făceau parte din tabăra adversă, dar îi însufleţea acelaşi „ideal”, aceeaşi mentalitate de spadasini cu titluri de nobleţe, de profesionişti ai războiului. Veniseră cu toţii să plîngă „marea pierdere pe care o suferă întreaga cavalerime...”, căci „Franţa nu ştie ce a pierdut azi în acest cavaler”. La căpătîiul muribundului venise şi vechiul său tovarăş de arme, conetabilul de Bourbon, care-şi trădase țara şi trecuse de partea duşmanului. Cînd el încercă săşi exprime durerea pentru rănirea lui Bayard, acesta îi răspunse: „Vă mulţumesc, dar nu eu sînt cel care trebuie plîns. Mi-e milă de domnia voastră, monseniore, de a vă vedea contra regelui, a patriei şi a jurămîntului vostru”. Era o lecţie aspră pe care cavalerul o dădea conetabilului trădător. În acest răspuns al Iui Bayard, istoriografii remarcă trecerea de la simpla fidelitate faţă de persoana monarhului, la un sentiment nou, mult mai cuprinzător şi mai general – patriotismul.
Bayard închise ochii pentru totdeauna. Avea patruzeci şi opt de ani. Armata spaniolă, în frunte cu comandantul ei, defila descoperită prin fața trupului său neînsufleţit.
STELIAN BREzEANUPovestea copilăriei lui Caragiale –„Cît îmi doresc să mă întorc în lumea basmelor“
Într-o seară de iarnă, sosind la Berlin, Caragiale își face intrarea în casa lui Alexandru Vlahuță și, cu o privire visătoare, spune: „Parcă văd… seara. Frig. Ninge. Viscolește. La Ploiești. Acum cinci zeci și atîți de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuiește, nemîncată, pe o saltea de paie… Vîntul vîjîie afară, nenorocita femeie se zvîrcolește înăuntru de dureri grozave… Și toată noaptea o duce așa… De-abia către ziuă se ușurează. Naște un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sînt eu!”.
Caragiale exagerează condițiile nașterii sale din dimineața zilei de 30 ianuarie 1852 (certificatul de naștere atestă 1 februarie, dar dramaturgul a afirmat mereu că era eronat). Tatăl, Luca, stabilit nu de mult timp la Haimanale, județul Prahova, era grămătic (secretar/jurist) la mînăstirea Mărgineni, ceea ce îl punea în rîndul înstăriților satului. Mama, Ecaterina, „Cati”, era fiica unui negustor brașovean și venise în căsnicie cu o destul de bogată zestre. Pe 7 februarie, Luca Ștefan Caragiale își purta cu fericire de nedescris pruncul spre biserică pentru a fi botezat în prezența nașei Maria Caragiale, care venise în țară cu 40 de ani înainte de la Constantinopol, odată cu alaiul domnitorului fanariot Caragea. Fericirea primul născut nu durează mult deoarece peste două săpătămîni e chemat la București în interes de serviciu pînă în luna mai. Scrisorile Caterinei sînt cele ale unei soții iubitoare care ghicește necazurile bărbatului ei chiar dacă acesta i le ascunde. Soții își fac uneori reproșuri de dragoste puțin exagerate după patru ani de conviețuire și la vîrsta lor, probabil nefiind deprinși să stea departe unul de celălalt. „Cati”, ca orice mamă grijulie, pune cloșca pe ou și scrie fericită soțului că acum au 12 pui de găină, curcă și rață cu care pruncul să se joace.
lui Delavrancea, cu care se afla în compartiment: „Luca, ne apropiem de Ploiești!”. Privind spre geamul vagonului, exclamă cu nostalgie: „Ah! Iată crîngurile prin care rătăceam ca un sălbatic, către apusul soarelui. Cît doresc să mă întorc în lumea basmelor”.
Ajuns la vîrsta fatală de 7 ani, a fost dus la Ploiești pentru a fi dat la școală. Tatăl devenise avocat, o ocupație pentru care pe atunci nu se cereau studii speciale. Mult mai tîrziu, Vlahuță își va cumpăra și el o diplomă de la o „fabrică de avocați” din Tîrgoviște, plătind 60 de franci în naht (numerar) după cum atestă chitanța. Proaspătul avocat Caragiali își încredințează băiatul lui Haralambie de la biserica Sfîntul Gheorghe, în curtea căruia Ion Luca și-a făcut „instrucțiunea cu slovă popească”, chirilicele fiind pentru încă puțin timp alfabetul oficial. Amintirile de aici sînt dintre cele mai plăcute. Caragiale și colegii cumpărau de la dascăl dreptul de a trage clopotele de Paști, cu cîte doi gologani de trei parale și ouă roșii. De jos, în timp ce ciocănea cu măiestrie toaca de fier, dascălul admonesta clopotarii, prea zeloși din amuzament, cu strigătul: „Mai încet, mă! Că mi le dogiți!”. Apoi, foarte laic, îi înjura de „feștila (lumînarea) moașii”.
În casă nu domnea însă mereu belșugul deoarece sînt zile care în bucătărie nu e foc și „n-au avut nimeni ce mînca”. Cincisprezece cornuri trimise de la București prin Ion vizitiul fac bucuria mamei și copilului care „a păpat fericit”. Iancu, așa cum era alintat, nu avea decît 3 luni, dar mama îl asociază formulelor de politețe adresate tatălui și rudelor din Capitală: „Iancuțu, copilașul nostru cel scump, sărută mîna tătuțului și la toți și toate rudele, el se află sănătos, voinic împreună cu mama lui”.
Copilul era într-adevăr voinic căci la patru luni mama îl purta în picioare, fapt ce-l alarmează pe Luca, de unde asigurarea imediată: „Pentru Iancuțu nostru drag nu te-ngrija, că eu nu-l port mult în picioare, numai cîte puțin, și îl țin bine, nici nu-l port mereu”. E un copil „blagoslovit”, „bunătatea lui e nespusă. Acuma s-a dedat în apă, nu i se aude gurița pînă îl scald, apoi rîde de tot, vesel, vesel, din somn se deșteaptă cu rîs și gîngurituri”. Pînă la împlinirea vîrstei de școală, Ion Luca a crescut în libertatea neîngrădită a copiilor de la țară. Sănătos și deosebit de vioi bătea coclaurile, dar știa să guste și din deliciile serilor calme, cu basme spuse de vreun moșneag sau vreo bătrînă din Haimanale. Era 1858, avea șase ani, cînd a văzut cometa lui Donatti, corp ceresc grandios cu două cozi fantastice. Apariția l-a uluit și îngrozit ca pe toată lumea, mai ales că se arăta la doar un an după spaima stîrnită în Europa întreagă de o altă cometă faimoasă despre care se spusese că se va ciocni cu Pămîntul, dar care nici măcar nu se ivise. Cometa care trebuia să provoace cataclismul din 1857 e cea pe care au apostrofat-o Grigore Alexandrescu în satira „Comedia anonsată” și Costache Caragiali, ruda dramaturgului, în cîntecelul unionist „Biciuirea cometului de la 1-iu iunie 1857”. I.L. Caragiale va pomeni despre cometa lui Donatti într-o scrisoare trimisă unui astronom ardelean peste 53 de ani, ceea ce dovedește că i-a lăsat o impresie neștearsă.
Trecînd în 1884 prin ținutul natal, scriitorul va întrerupe brusc șirul povestirilor glumețe, la sesizarea
Colegul lui Haralambie, „venerabilul” popa Marinache, cu barbă mîndră de borangic alb, era tot atît de slobod la gură. Pe la marile sărbători, Ion Luca și colegii mai încurcau cîteodată lucrurile, așa cum i s-a întîmplat unui nepot de arnăut domnesc. În loc să ducă acasă sfeșnicele fără valoare ale bunicii, le-a adus pe cele din argint masiv ale bisericii. Incidentul a fost rezolvat de Haralambie cu o „feștilă și două palme” aplicate bietului băiat, care a justificat că ambele erau împodobite cu zambile pembe (trandafirii). Micii școlari deseori priveau cu jind la belșugul care se revărsa pe masa celor doi prelați: cozonaci și plăcinte cu drob, căpățîni de miel pe orez cu caimac de iaurt, ouă roșii și pască adunate din mahala în mari basmale cadrilate (în carouri). Din prea multă neînfrînare, dacălului i s-a stins și lui „feștila într-o săptămînă luminată…”. Familia lui Caragiale se instalase cu chirie în casa lui Hagi Ilie lumînarul. Era o construcție solidă, cu ziduri atît de groase că în firida ferestrelor puteau fi depozitate șase borcane cu murături. Nouă trepte urcau spre pridvorul susținut de stîlpi greoi de stejar. Din pridvor pătrundeai într-o sală largă, cu două odăi în stînga și două în dreapta. Sobele „de o dignitate magistrală” erau albe. În odaia copiilor, paturile lui Iancu și ale lui Lenci – sora cu trei ani mai mică – erau așezate „cu fața spre lumina vetrei și cu căpătîiul sub icoane”. Casa, cu acoperiș țuguiat de șindrilă, așternut spre nord cu un covor de mușchi verde și moale, era înconjurată de o curte imensă, cu pomi fructiferi și bălării ce răspîndeau arome tari. Descriind peste 40 de ani grădina copilăriei, scriitorul ne va oferi una din puținele lui pagini de sensibilitate la farmecul naturii: „Iată și liliecii… Au înflorit a doua oară – semn de toamnă lungă… Îmi trimit de departe miroul lor onest. Să ne apropiem binișor și să intrăm în grădina ce parcă n-are fund. Grădina asta s-o vezi noaptea pe lună. Atunci să-i mănînci discret prunele brumării. Iată ce frumusețe de prune. Dar gutuile… Și perele astea de iarnă…. Astea se mănîncă tocmai în postul Paștelui. Și vița, uite ce încărcată e! Uitați-vă departe în ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată cîmpia aceasta plină de bălării uriașe e curtea caselor. Nu simțiți cum miroase a bălărie răscoaptă de soare?”.
Pentru hoinarul spațiilor largi de la Haimanale curtea aceasta era un paradis, cu prelungire în grădinile vecine, peste gardurile ușor de sărit. „Cum să reziști ispitei de
a explora și porțiunea de rai de dincolo de gard, unde te poți înfrupta din vestitele vișine turcești, chiar dacă boabele negre și dulci sînt păzite de stăpînul grădinii, un arhanghel Mihail înarmat, în loc de spadă de foc, cu un bici lung care te arde mai rău cînd te ajunge din urmă urcat pe gardul pe care-l sari înapoi, spre propria curte?”.
Deși I.L. Caragiale și-a crescut copiii sub o strictă supraveghere, nu le-a ascuns năzbîtiile, după cum își amintește fiica, Ecaterina Logadi. „În copilărie fusese un neastîmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea deseori plîngeri pentru merele furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii și multe alte năzdrăvănii pe care noi în copilăria noastră nu le-am cunoscut. Odată a confecționat un zmeu imens, de opt coli, zbîrnîitul căruia a interzis o noapte întreagă somnul mahalalei. Cînd venea la Ploiești unchiul Iorgu, cu trupa, era nelipsit de la reprezentații. Apoi, pe stradă, făcea pe actorul, maimuțărind cu haz trecătorii ce i se păreau caraghioși”.
După un an de tutelă școlărească la biserică a fost înscris la Școala domnească nr. 1 din Ploiești, unde catalogul clasei a doua îl înregistrează în anul școlar1860 - 1861. La opt ani apare în fotografii ca un băiat slăbuț, cu tenul de culoare închisă, bolta craniană mare, frunte înaltă, privire mai mult meditativă decît ștrengărească. Tuns scurt, e îmbrăcat îngrijit, cu uniformă, vestă și flanelă închisă la gît sub gulerul alb al cămășii. Cu slova învățată la sfîntul Gheorghe putea acum să se instruiască mai temeinic la: religie (catehismul moral), geografia Principatelor, aritmetică și citire. Caligrafia a luat-o în serios. Manuscrisele și scrisorile dramaturgului sînt o mică operă caligrafică. A învățat la toate materiile și la sfîrștiul anului a primit premiul al treilea. Dascăl i-a fost Zaharia Antinescu, membru corespondinte, „bene merito” și „ețetera” al atîtor asociații. Peste ani el va fi modelul pentru Zaharia Trahanache care era „prezidentul comitetului permanent, comitetului electoral, comitetului şcolar, comitetului agricol şi al altor comitete şi comiţii” . Nici nu putea să-l uite deoarece în 1901 învățătorul îi trimite cu simpatie o felicitare, una dintre fețe umplînd-o cu toate titlurile pe care le avea.
În clasa a treia l-a avut pe Bazil Drăgoșescu, care avea să fie cel mai iubit și respectat de toți elevii școlii, inclusiv de Caragiale. „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului dascăl, neuitatul meu Basile (!) Drăgoșescu. În trei ani (de fapt doar unul) m-a învățat cu litere străbune româneasca toată cîtă o știu pînă în ziua de azi, că mai mult după el nici n-am avut unde învăța, și tare binemi prinde acum”. Dascălul avea talent la predare, dar la nevoie se folosea și de nuia. „Nuielușa aceea a fost o adevărată baghetă magică în deprinderea definitvă a regulilor de ortografie. Cum s-o vorbești de rău?”.
În clasa a patra a învățat cu directorul Mihail Georgescu. Dacă în clasa precedentă din 85 de elevi fusese primul și primise drept premiu o „Caligrafie”, un „Desen linear” și o „Istorie a românilor”, acum nu a mai fost așa sîrguincios, franceza, germana și elena nefiindu-i pe plac. La sfîrștiul anului școlar 1863 - 1864 cerea printr-o petiție atestatul de absolvire al cursului elementar: „Creatorul mi-a graciat încă patru ani de viață materială și dv. în acești 4 ani ați așezat piatra fundamentală a întregii vieți morale. M-aș socoti și mai mult chiar decît ingrat dacă împreună cu născătorii mei naturali nu ași ama (iubi) și stima și pre născătorii mei morali”.
Bine pregătit, absolventul s-a prezentat la examenul de clasa I gimnazială. În iunie 1867 încheie cu succes și ciclul gimnazial. Notele de studiu nu sînt strălucite, dar la latină, română și franceză sînt maxime sau aproape maxime. La purtare, „conduită” cum i se zicea atunci, are doar 6. Zvăpăiatul de la Haimanale intră într-o perioadă de criză, impusă de fierberea adolescenței. IsTorIEPEsCUrT.ro
(urmare din pag. 1)
Mai departe, vine și cetățeanul ajuns președintele României să ne zică părerea lui despre greva din ultimele două săptămîni. Citez din site-ul menționat anterior: „Toată clasa politică a neglijat educația 30 de ani. Prima dată cînd educația a fost pusă la nivelul care i se cuvine a fost cu ocazia proiectului meu «România Educată». Știm toți că educația se face cu mult entuziasm, dăruire, dar nu vine pe gratis. Dascălii trebuie să primească ce li se cuvine. De asta au fost foarte supărați cînd din proiectul legii educației a fost scoasă partea cu salarizarea. În lege era prevăzută cu salariul mediu. Cînd a fost scos articolul, oamenii s-au simțit jigniți. De aceea am spus că solicitările lor sînt legitime”.
Comentariu: Zici matale că educația a fost pusă, pentru prima dată în 30 de ani de guvernare democratică, la locul ce i se cuvine (adică de onoare, vrei să zici), doar cu ocazia proiectului tău, „România Educată”? Pe bune? Tu chiar ai senzația că cineva a crezut formele alea fără fond pe care le-ai semnat acolo? Spun semnat, fiindcă nu cred că ai scris nici măcar un rînd din proiectul ăla, nu te văd în stare. De ce spui că problemele profesorilor, învățătorilor și educatorilor țin strict de salarii? Ai uitat că era vorba de mai multe revendicări? Cu ele ce ai făcut? Cum le-ai rezolvat? În ce document ți-ai luat angajamentul să le împlinești? Uite, îți reamintesc aici ce cereau profesorii, poate ai uitat: „• Majorarea salariilor personalului din învățămînt, în conformitate cu importanța socială a muncii prestate, plecînd de la principiul ca salariul profesorului debutant să fie cel puțin egal cu salariul mediu brut pe economie, salarizarea întregului personal didactic de predare urmînd să se realizeze în mod progresiv, în raport cu funcția, studiile, vechimea și gradul didactic;
• Instituirea regulii indexării anuale a salariilor personalului plătit din fonduri publice, cu rata inflației; (notă: Unde scrie despre indexarea asta în Ordonanța de guvern?)
• Plata orelor suplimentare efectuate de personalul didactic auxiliar și nedidactic; (notă: Unde scrie despre rezolvarea acestei revenidcări?)
• Acordarea sporurilor pentru condiții de muncă personalului din învățămînt;
• Acordarea drepturilor prevăzute în legislația în vigoare și contractele colective de muncă aplicabile (decontarea navetei, plata indemnizației de instalare);
• Acordarea concediului de odihnă suplimentar, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat etc.; (notă: problema asta cum aveți de gînd s-o rezolvați, înălțimea voastră?)
• Creșterea anuală a investițiilor în învățămînt, pentru îmbunătățirea bazei materiale și a infrastructurii; (notă: ai promis și ai întărit cu semnătura ta personală, în programul tău «România Educată», acest punct. Ai avut 10 ani să începi proiectul care a rămas doar pe hîrtie. Unde sînt școlile alea pe care ai promis că le vei construi? Cum s-a îmbunătățit baza materială, domnule profesor de fizică?)
• Renunțarea la aplicația EduSal și înlocuirea acesteia cu un program informatic de salarizare gestionat și administrat de Ministerul Educației”. (notă: despre asta de ce nu scrie nimic în măreața Ordonanță de urgență, stimate reprezentant al poporului, care ai vrut guvernul tău, fără să știi că guvernul aparține țării, nu ție? Sau poate voiai să ai guvernul tău fiindcă îți place să te crezi un mic dictator?)
Mai departe: „Greva a arătat politicienilor și românilor că și ei știu să își ceară drepturile. După ce s-a negociat și au fost la mine, cred că s-a văzut cu ochiul liber că s-a schimbat puțin abordarea. Guvernul a decis să le acorde două lucruri importante. Primul e recunoașterea dreptului de a avea o grilă care pornește de la salariul mediu pe economie. Acest lucru a fost deja garantat prin OUG dată azi. Al doilea lucru: pînă atunci există creșterile salariale prin care primesc 1.000 de lei în plus lunar la salariu. Deci guvernul a
avut grijă să rezolve pe termen mediu și lung noua grilă de salarizare, dar și compensație pe termen scurt. În plus, guvernul a introdus în noua OUG că legea, chiar dacă apare mai tîrziu, garantează că la nivelul anului 2024 cel puțin 40% din creștere va fi realizată efectiv”.
Aroganța e la ea acasă în ceea spune cetățeanul Iohannis. Abordarea guvernului s-a schimbat numai după ce profesorii au fost la el, la jupîn, care a avut grijă să ordone „guvernului său” ce să facă și ce să dreagă, iar acela a executat. Cum se numește cel care dictează altora ce să facă și e ascultat? Exact! Mulțumesc!
Vă amintiți că în editorialul de săptămîna trecută scriam faptul că bănuiam finalul grevei pe sistemul Nicolae Ceaușescu: „Vă mai dau 100 de lei în plus la salariu”? Am avut dreptate. Bine, acum nici nu trebuia să fii cine știe ce inteligent ca să faci o astfel de previziune, dovadă faptul că mi-a ieșit și mie. Întrebarea e dacă cetățeanul președinte (vedeți cît îl respect cu denumirea aceasta pe care o mai avea doar Napoleon al III-lea, chiar dacă într-o formă ușor diferită) mai știe care a fost reacția mulțimii după ce a auzit promisiunea asta? Exact: s-a dus peste ʼăl de a făcut-o și i-a dat un brînci de a zburat de la putere.
Mai departe: „Greva a durat un pic mult. Se pune întrebarea: cine negociază pentru dascăli? Fiindcă liderii de sindicat tot vin și tot pleacă, dar ei sînt un fel de interfață. Guvernul le spune ceva sau eu, ei se duc și consultă oamenii. Este extrem de greu de imaginat cum funcționează o negociere pe această bază, de aceea premierul a hotărît corect să dea această Ordonanță, fiindcă a înțeles că sînt solicitări legitime și le garantează indiferent de ce se negociază cu acești reprezentanți”. Iohannis se miră că liderii sindicali sînt o interfață care doar transmite dorințele profesorilor, în loc să negocieze în numele lor și să-i oblige să le accepte hotărîrile. Atunci ar fi fost mai ușor pentru cetățeanul președinte să termine odată cu greva asta; altfel, însă… a ordonat premierului să dea acea ordonanță pe care o garantează indiferent de ce negociază cu reprezentanții cadrelor didactice. Adică a trecut peste voința profesorilor și le-a făcut un bine, cum a vrut el. Cum se numește asta? Purtare obraznică și sfidătoare, adică aroganță. Nu zic eu, așa scrie în DEX.
Știți de ce președintele guvernului său se miră de felul în care, în mod democratic, sindical, reprezentanții profesorilor nu și-au luat angajamente în fața dumisale? Fiindcă el e obișnuit să dea ordine și să se execute. Fiindcă el e obișnuit să negocieze cu un singur om, așa cum discută și cu ăia din afară, care-l orientează în politica externă.
Ce mai spune Iohannis? Exact ce scriam eu mai sus: „sper să se întoarcă la școală, pentru că nu mai au pentru ce să facă grevă”. Ultima declarație a cetățeanului te face să te înfurii și să zici exact ca Jupîn Dumitrache „Ce poftești, mă musiu?”, fără să continui să-i faci ceea ce-i promitea el lui coate goale, care-l enerva peste măsură, fiindcă nu o consider o soluție. Adică să-l umfle.
Ia poftiți de citiți mai jos, poftiți de: „Cum îndrăznește cineva să pună în dificultate examenele naționale? Este o generație întreagă care dă BAC-ul și trebuie să meargă la facultăți. E o generație întreagă care dă Evaluarea Națională. După ce Guvernul le-a dat tot ce au cerut, acum în ce temei mai continuă greva?”. Alo, domnuʼ președinte, dar matale cum ai îndrăznit să faci reclamă unui program mincinos pe care nu ai fost în stare să-l pui în funcțiune? Cum ai îndrăznit să ne vorbești de sintagma fascistă „ciuma roșie” și să ne spui cum o să ne scapi de PSD, pentru ca acum să dai din picioare ca un copil răzgîiat că nu poți numi un prim-ministru PSD-ist fiindcă te încurcă greva profesorilor? Cum ai îndrăznit să minți în halul în care ai făcut-o cînd spuneai că diaspora e împiedicată să te voteze? Cum ai îndrăznit să voiajezi prin toată lumea degeaba, pe banii poporului? Cum ai îndrăznit să abandonezi românii și biserica românească din Ucraina? Cum ai îndrăznit, în general, să fii un președinte atît de slab încît am ajuns să-l regretăm pe Traian Băsescu toți cei care i-am votat suspendarea?
Nu are rost să mă mai enervez degeaba, fiindcă președintele nu doar că e arogant, dar are și mult tupeu. Despre tupeu însă, într-un alt articol.
Principiul liberal conform căruia nu trebuie acceptate poziții individuale bazate pe interpretări religioase are și un revers, unul împotriva liberalismului însuși. Spre exemplu, liberalii consideră că există nu doar două genuri, ci mult mai multe. Liberalii mai cred că există o nevoie socială tot mai mare de a introduce noi idei despre păcatul originar și despre mîntuire și că este nevoie de o lună ,,Pride” – luna iunie – cu ritualuri ciudate, în care pe ambasadele americane din întreaga lume stă arborat drapelul LGBT. Numai că în această lume există consecințe pentru cei care vor să îndese cu lopata aceste noi credințe pe gîtul celor care nu vor așa ceva. Se pare că, cel puțin tehnic vorbind, în această lume mai există țări libere și America este încă una dintre ele.
Mărturie stau prăbușirile pe bursa a doi giganți din SUA – Bud Light și Target. Bud Light este o bere mediocră destinată clasei muncitoare din SUA. Compania a decis să lanseze o serie de reclame în care personaj principal este un influencer transsexual din America. Rezultatul a fost că vînzările au scăzut imediat, în urma unui boicot masiv.
Target este un lanț de magazine destinate femeilor din clasa de mijloc din SUA, iar aceste magazine au decis de ceva vreme să înființeze raioane ,,Pride” în care sînt expuse articole cu simboluri sataniste și îmbrăcăminte pentru transgenderi, inclusiv haine destinate copiilor și adolescenților care să ascundă orice urmă de dimorfism sexual. Acțiunile Target au scăzut de cinci ori mai repede decît cele ale Bud Light, după un boicot similar. Newsweek scrie că, în primele nouă zile de boicot, acțiunile Bud Light au scăzut cu 2,42%, în timp ce acțiunile Target au scăzut cu 13,5%.
,,Conservatorii nu au înclinație către activism. Boicotul în masă este o tactică descoperită abia recent de conservatori. Pe de altă parte, tot mai multe lucruri «normale» din viață sînt considerate de elitele noastre iluminate ca fiind «extremă dreapta». Din nefericire pentru activiștii de stînga, cea mai mare parte a Americii este încă «normală» și se opune instinctiv radicalismului LGBT. Asta se bate cap în cap cu strategia marilor companii de a promova liberalismul social și politicile LGBT. Mai devreme sau mai tîrziu, cele două tendințe se vor ciocni”, scrie istoricul american Sumantra Maitra, pentru The American Conservative ,,Însă cel mai important aici este că vedem la lucru «principiul Napier». Se spune că generalul britanic Sir Charles James Napier se plimba prin India colonială și niște indieni dintr-o castă inferioară au început să i se plîngă că nu li se permite să le ardă pe rug și pe văduvele decedaților, așa cum era «obiceiul». Napier le-a spus că sînt liberi să facă asta, dar, a doua zi după arderea femeilor, lîngă rug soldații britanici vor ridica mai multe spînzurători, pentru că și britanicii au un obicei – îi spînzură pe cei care își ucid semenii. Piețele nu doar că se autoreglementează. Ele sînt obligate să facă asta. Target și Bud Light (și majoritatea oamenilor normali) încep să-și dea seama de acest lucru. Acționarii acestor companii ar trebui să dea vina pe manageri pentru pierderile suferite acum. Multe companii americane vor ajunge să-și dea seama că impunerea politicilor LGBT va duce la o reacție disproporționată. Puterea cere să fie contrabalansată”.
● Greva din Educație va continua și săptămîna aceasta, anunță sindicatele, afirmînd că Ordonanța de urgență care prevede majorarea salariilor cu 1.000 de lei brut nu este mulțumitoare. Acestea reclamă, din nou, că principala solicitare a profesorilor greviști se află doar în nota de fundamentare a OUG. Sidicatele atrag atenția că salariații din învățămînt aflați în grevă sînt nemulțumiți și de „promisiunea Guvernului de a aplica ipotetica grilă de salarizare pentru învățămînt în maximum trei ani, solicitînd scurtarea acestei perioade”. Sindicaliștii subliniază că greva nu este doar pentru salarii, ci și despre viitorul educației. Mai mult, aceștia spun că nici Guvernul, nici președintele Klaus Iohannis nu i-au convins că, după încheierea grevei, vor investi cu adevărat în acest domeniu. ● Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a solicitat Turciei să înceteze obiecțiile referitoare la Suedia, care „și-a îndeplinit obligațiile”, și să finalizeze cît mai curînd posibil procesul de aderare a țării scandinave la Alianță, transmite AFP. De mai bine de un an, Turcia împiedică aderarea Suediei la Alianța Atlantică, acuzînd-o de toleranță față de militanții kurzi găzduiți pe teritoriul său. Pentru Jens Stoltenberg, „este timpul” ca această aderare să fie confirmată înainte de summitul Alianţei de la Vilnius din 11 şi 12 iulie. În acest sens, Stoltenberg a anunţat crearea unui „mecanism permanent” între NATO şi Turcia. Următoarea reuniune este programată pentru „săptămîna 12 iunie”, dar fără a preciza unde va avea loc. „Aderarea Suediei la NATO va consolida securitatea sa, dar va face şi Turcia mai puternică”, a zis Stoltenberg. Turcia rămîne singurul stat dintre cele 31 țări membre ale NATO, alături de Ungaria, care nu a ratificat încă această extindere, după ce Finlanda a primit undă verde. ● La finele săptămînii trecute, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Biserica Sf. Paul din Frankfurt pe Main, președintele Klaus Iohannis a subliniat că drepturile omului și demnitatea umană sînt elemente fundamentale în construirea unei societăți bazate pe libertate, democrație și solidaritate. Acest mesaj a fost transmis cu ocazia primirii Premiului Franz Werfel pentru Drepturile Omului pentru anul 2023. „Sînt deosebit de onorat să primesc astăzi, în această clădire-simbol a democrației germane, Premiul Franz Werfel pentru Drepturile Omului. (…) Acest premiu are o semnificație aparte pentru mine și pentru poporul român, care a construit de-a lungul timpului un model admirabil de conviețuire, în spiritul valorilor europene trăite și împărtășite, între cetățenii care aparțin majorității și cetățenii care aparțin minorităților. Mai recent, concetățenii mei au demonstrat empatie și disponibilitatea de ajutor față de cei alungați de războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei. (…) Societatea românească este astăzi modernă și democrată și promovează valorile universale precum nediscriminarea, toleranța și unitatea”, se arată în discursul rostit de președintele Klaus Iohannis la ceremonie. ● Ministrul german al apărării, Boris Pistorius, a solicitat sîmbătă Chinei să stopeze imediat recrutarea unor foşti piloţi ai forţelor aeriene germane (Luftwaffe) pentru instruirea piloţilor chinezi, acţiune prin care Beijingul ar putea obţine secrete ale NATO, transmite AFP. „Am evocat chestiunea piloţilor germani ai Bundeswehr care aparent au fost recrutaţi pentru asigurarea instruirii piloţilor militari chinezi”, a spus Boris Pistorius, după o întrevedere cu omologul său chinez Li Shangfu Li, în marja unei conferinţe de securitate organizată în Singapore. Săptămînalul german Der Spiegel şi televiziunea publică germană ZDF au transmis vineri că mai mulţi foşti piloţi ai armatei germane au fost recrutaţi în ultimii ani de către China cu scopul instruirii piloţilor militari ai acesteia. Piloţii germani au fost plătiţi prin intermediul unor societăţi-paravan din Seychelles. Mai mult, unii dintre ei ar fi fost
angajaţi de compania unui membru al serviciilor secrete chineze. „Sîntem îngrijoraţi că aceşti militari, după ce au lucrat pentru statul german, pot avea locuri de muncă prin care trădează secrete de stat”, a spus postului ZDF preşedintele acestei comisii, Konstantin von Notz. Ministerul german al Apărării are în vedere deschiderea unei anchete, după ce cazuri similare au fost semnalate în ultimii ani în Marea Britanie şi SUA. ● Cea mai recentă statistică publicată de către Eurostat privind procentul tinerilor, cu vîrste între 25 și 34 de ani, care au studii superioare – orice fel de studii după clasa a XII-a – plasează România, în continuare, pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Astfel, doar 25% dintre tinerii români au studii superioare, în condițiile în care media europeană este de 42%, cele mai mari procente întîlnindu-se în Irlanda (62%), Lituania (58%), Olanda (56%), Suedia (52%), Franța (50%). În coada clasamentului, dar în fața României, întîlnim Italia (29%) și Ungaria (32%). „Pe de o parte situația ar trebuie să fie chiar mai gravă decît este, pentru că învățămîntul nostru superior nu asigură neapărat transmiterea de cunoaștere pe care o asigură poate alte sisteme de învățămînt. Deci, e posibil ca datele să nu fie comparabile, pentru că o diplomă dintr-o anumită țară nu acoperă aceleași cunoștințe cu o diplomă din altă țară, asta chiar dacă la nivelul UE diplomele sînt recunoscute instituțional ca egale”, a declarat, pentru Fanatik, profesorul Radu Nechita, care subliniază că această creștere a numărului de absolvenți de studii superioare trebuie să vină organic, odată cu cererea de pe piața de muncă, altfel există riscul de a produce specialiști de care nu este nevoie. ● Preşedintele Klaus Iohannis a transmis un mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Mediului, sărbătorită, în fiecare an, la 5 iunie. „Ziua Mondială a Mediului 2023 are ca temă principală limitarea poluării cu plastic. Estimările arată că aproximativ 20 de milioane de tone de plastic ajung anual în lacuri, rîuri și în mări din întreaga lume. Resursele de apă disponibile sînt deja supuse unei presiuni uriașe, mai ales în contextul schimbărilor climatice care afectează regimul precipitațiilor. (…) România colaborează cu alte state în vederea identificării celor mai bune mecanisme de reglementare, economice și tehnologice pentru reducerea poluării cu plastic, inclusiv prin aderarea recentă la Coaliția de Înaltă Ambiție pentru a Stopa Poluarea cu Plastic. Introducerea Sistemului de Garanție-Returnare pentru Ambalaje la nivelul țării noastre începînd cu 2023 va genera un comportament individual mai responsabil și va susține economia circulară a plasticului. Am înregistrat deja și o serie de progrese în ceea ce privește protecția mediului. În România, tot mai mulți oameni sînt atenți la utilizarea cît mai eficientă a resurselor energetice și aleg să devină prosumatori, adică simultan producători și consumatori, de energie din surse regenerabile într-un sistem energetic național mai sărac în dioxid de carbon”, se arată în comunicat. ● Joe Biden îi primeşte săptămîna aceasta la Washington pe prim-miniştrii Marii Britanii şi Danemarcei pentru întîlniri care vor include subiectul furnizării de avioane de luptă F-16 pentru Ucraina, dar şi discuţii despre summitul NATO din iulie şi, probabil, viitorul şef al Alianţei, relatează The Guardian şi Reuters. Biden se va întîlni luni cu premierul danez Mette Frederiksen şi joi cu premieru britanic Rishi Sunak. Discuţiile au loc într-o perioadă crucială în cele 15 luni de război, în timp ce Ucraina se pregăteşte de mult aşteptata contraofensivă. „Unul dintre subiectele asupra cărora vom căuta să aflăm punctul lor de vedere – iar preşedintele va fi interesat să-şi împărtăşească perspectiva sa – este reprezentat de nevoile de securitate pe termen lung ale Ucrainei”, a declarat purtătorul de cuvînt al Consiliului de Securitate Naţională al Casei Albe, John Kirby. „Şi acesta este într-adevăr punctul în care F-16 intră în discuţie”, a confirmat el. Primministrul Danemarcei, Mette Frederiksen, se va întîlni luni, la Washington, cu preşedintele american Joe Biden,
pe fondul speculaţiilor potrivit cărora Casa Albă va profita de această vizită pentru a o alege ca prima femeie secretar general al NATO. Potrivit diplomaţilor, Mette Frederiksen, în vîrstă de 45 de ani, se profilează ca o candidată serioasă pentru a-l înlocui pe Jens Stoltenberg, care urmează să se retragă de la şefia Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord în septembrie, relatează Reuters. ● Televiziunile au mediatizat intens, ca un fapt cert, că 70.000 de români și-au petrecut mini-vacanța de Rusalii (1-5 iunie) în stațiunile de pe litoralul românesc. Cifra a fost înaintată de Corina Martin, fosta mînă dreaptă a ex-primarului Radu Mazăre, pe care acesta o susținea în funcția de ministru al Turismului, în ultimii ani de glorie ai fostei administrații (2011-2013). Corina Martin promova „modelul rusesc” pe litoralul românesc, propunîndu-le operatorilor în turism, în 2016, o ofertă specială pentru ruși, discriminatorie pentru turiștii din Uniunea Europeană și alte state, de doar 10 euro/noapte. Ea este și cea care promovează agresiv stațiunea Mamaia, unde locuiește și are sediul firmei, punîndu-le de fiecare dată în plan secund pe celelalte, deși, spre exemplu, sudul litoralul se dezvoltă rapid și este tot mai căutat datorită spațiilor verzi, plajelor fără construcții și a sentimentului că „poți să respiri”, au explicat agenții de turism consultați de G4Media. În prezent consul onorific al Kazahstanului, stat din fosta URSS, cu o conducere autocratică, Corina Martin înaintează în fiecare mini-vacanță sau sezon estival un număr nerealist de turiști care „iau cu asalt litoralul” și pe care de fiecare dată realitatea îl contrazice. ● Șase „viruși zombi” se află în plină expansiune din cauza schimbărilor climatice, avertizează oamenii de știință. Virușii antici, nevăzuți nicăieri în lume de secole întregi, riscă să distrugă oamenii din cauza schimbărilor climatice, avertizează oamenii de știință, scrie Mirror Particulele bolilor rămîn infecțioase și astăzi în lîna de mamut, mumiile siberiene, lupii preistorici și chiar plămînii unei victime a gripei îngropate în pămîntul înghețat, au descoperit cercetătorii. Instituțiile din Rusia, Germania și Franța au lucrat împreună în noul studiu care a constatat că „riscul crește în contextul încălzirii globale, iar dezghețarea permafrostului va continua să se accelereze”, declanșînd unele boli care au fost ascunse în gheață încă din timpuri preistorice. Oamenii de știință au scos la iveală, în ultimele decenii, cîțiva microbi apăruți din fosilele care ies la iveală din cauza topirii permafrostului, iar analizele arată că virușii „zombi” ar putea reveni. ● Mașinile electrice ar putea fi în curînd alimentate cu ajutorul unor „copaci” metalici cu „frunze” nano-fotovoltaice care generează electricitate. Acest lucru ar urma să se întîmple deocamdată în parcările și mallurile din Marea Britanie, unde infrastructura de încărcare pentru vehiculele electrice cunoaște o creștere rapidă. Conceptul dezvoltat de startup-ul britanic SolarBotanic Trees presupune amplasarea unei baterii în interiorul trunchiului acestor structuri asemenea unor arbori, care stochează energia captată. Deocamdată a fost finalizat un prototip de mai mici dimensiuni al dispozitivului, dar urmează să fie construită și testată și versiunea full-size. Spre finalul anului ar urma să înceapă și producția comercială. Copacii solari vor costa undeva între 22.000 de dolari și 30.000 de dolari și vor avea o capacitate de generare de electricitate de cinci kilowați, fiind astfel nevoie de aproape șapte ore pentru a încărca un vehicul cu o baterie de 50 de kilowați de la 20% la 80%. Un avantaj al copacilor solari față de alte soluții existente în prezent este plusul adus pe partea estetică, mai spun reprezentanții companiei britanice. În plus, cu o înălțime de aproximativ 4,5 metri, permit o utilizare mai eficientă a spațiului, fiind ușor de adăgat în spații publice. După Marea Britanie, compania intenționează să se extindă și în Europa și în America de Nord. r m
Pe 27 mai, fostul consilier pentru securitate națională și secretar de stat american Henry Alfred Kissinger și-a sărbătorit centenarul. Ofițer de informații, doctor în științe politice, diplomat, patriarh recunoscut al relațiilor internaționale, omul care a stabilit vectorul politicii externe a SUA în timpul Războiului Rece. Om de stat căruia Statele Unite îi rămîn îndatorate pentru politica de detenție cu URSS, restabilirea relațiilor cu China, conceptul de descurajare nucleară și sfîrșitul războiului din Vietnam. Ne amintim cum un tînăr evreu din Bavaria a făcut o carieră strălucitoare în străinătate, a cucerit inimile elitelor americane și a determinat politica externă a SUA pentru deceniile următoare.
În 1944, tînărul sergent Henry Kissinger se afla în Germania ca parte a Corpului de contrainformații al Forțelor Armate ale SUA. Vorbim despre țara natală, pe care a fost forțat să o părăsească în urmă cu șase ani, cînd avea doar 15 ani, temîndu-se de persecuția naziștilor. Apoi, împreună cu familia, Henry a emigrat în Statele Unite, conducînd un detașament care căuta naziștii ascunși în rîndul populației civile, mai întîi în Krefeld, apoi în Hanovra și Bensheim. Cunoștințele sale despre cultura și limba germană s-au dovedit deosebit de valoroase pentru aliați. Evitînd represiunea și presiunea asupra populației locale, a reușit să convingă mulți germani să coopereze, jucînd un rol important în capturarea și arestarea oficialităților naziste. Unii dintre ei s-au prezentat ulterior în fața justiției la procesele de la Nürnberg. Și Henry Kissinger a primit ulterior „Steaua de Bronz” – un premiu acordat armatei SUA pentru realizările speciale în serviciu.
Încă din 1945, ofițerul de 21 de ani putea să-și viziteze orașul natal Fürth din Bavaria în căutarea rudelor și prietenilor supraviețuitori. Cu toate acestea, dintre toți oamenii pe care îi cunoștea încă din copilărie, doar unul dintre prietenii săi, coleg de clasă, a supraviețuit. Henry Kissinger s-a întors în Statele Unite cu inima grea, dar mai atașat ca niciodată pentru că acea țară, aflată într-o situație dificilă, a oferit familiei sale libertate și securitate. „În primul rînd, sînt american, în al doilea rînd, secretarul de stat al SUA și doar în al treilea rînd, evreu”, spunea Henry Kissinger, secretarul de stat al SUA.
Prima oprire: Casa Albă
După demiterea oficială din Forțele Armate ale SUA în 1947, Henry Kissinger face primii pași către marea politică: intră în prestigioasa Universitate Harvard, unde devine unul dintre cei mai buni studenți, și primește o diplomă de licență în științe politice în 1950, în 1952 absolvă masterul, iar în 1954 primește diploma de doctor în științe. Curînd, tînărul om de știință întîlnește un nou model, cunoscut pentru ardoarea sa antisovietică, profesorul William Yandell Elliott, care a fost la un moment dat consilier al lui Franklin Roosevelt și al altor cîțiva președinți.
Henry Kissinger – educat între zidurile Universității Harvard, în afara principalelor centre ale politicii mondiale la Yale și Chicago – nu a purtat pecetea unei anumite teorii a relațiilor internaționale. Inițial, nu a fost interesat de structuri sau sisteme, ci de istoria ideilor, precum și de rolul individului în guvernare și
atenuarea amenințărilor în politica mondială. Lansează un seminar internațional anual la Universitatea Harvard –o conferință de vară în care se puteau discuta inițiativele și strategiile de politică externă globală în conformitate cu conducerea morală și principiile democrației. Astfel, Henry Kissinger a susținut că Statele Unite trebuiau săși transmită mai bine ideologia.
Noua platformă intelectuală, concepută pentru a reuni tineri oameni de știință, profesioniști și politicieni și pentru a spori influența valorilor democratice, a atras atenția nu numai a elitelor, ci și a Agenției Centrale de Informații (CIA), care a susținut site-ul și a sponsorizat bugetul platformei timp de un deceniu. Henry Kissinger a prezidat conferința în fiecare vară din 1951 pînă în 1965 și din nou în 1967 și a fost directorul acesteia din 1951 pînă în 1971. În 1955, a devenit consultant al Consiliului de Coordonare Operațională și director pentru afaceri externe și cercetarea armelor nucleare în Consiliul pentru Relații Externe. Dar adevărata popularitate a cîștigat-o în 1957, cînd a fost publicată prima sa carte – „Arme nucleare și politică externă”, care a devenit în curînd un bestseller. Deși această lucrare a reflectat punctele de vedere ale multor cercetători militari din acea perioadă, ea a adus autorul în atenția unor politicieni și oficiali militari americani de seamă.
Într-un studiu, Henry Kissinger a atras atenția asupra imperfecțiunilor diplomației atomice americane, subliniind că strategia nucleară americană nu poate avea un efect descurajant asupra URSS, deoarece garanta doar un răspuns extrem sub forma distrugerii reciproce într-o apocalipsă nucleară. Oponenții americani de pe scena mondială puteau fi practic siguri că în astfel de condiții armele atomice nu vor fi folosite niciodată, iar acest lucru ar duce la un expansionism mai îndrăzneț al URSS. De aceea, tînărul om de știință a propus utilizarea unor arme nucleare mai mici, capabile să lanseze lovituri extrem de eficiente împotriva unor zone geografice relativ mici și să neutralizeze superioritatea numerică semnificativă a unităților militare ale Pactului de la Varșovia în teatrul european. Astfel, spre deosebire de strategia de represalii masive din anii 1960 în Statele Unite, a apărut conceptul de „răspuns flexibil”, care prevedea utilizarea dozată a forței ca răspuns la agresiune.
Unul dintre profesorii lui Henry Kissinger de la Universitatea Harvard, Sam Beer, își amintea ulterior că „a înțeles intuitiv importanța ideilor în afacerile mondiale”. Și așa este: ca cercetător al istoriei diplomației europene, precum și ca reprezentant politic în teoria relațiilor internaționale, Henry Kissinger credea că Statele Unite ar trebui să renunțe la dorința de hegemonie mondială și să urmeze o politică de echilibru și descurajare reciprocă. Cercetarea lui Henry Kissinger este o continuare intelectuală a tradiției clasice a realismului politic. Omul de știință credea că nimic nu s-a schimbat fundamental în lume de pe vremea lui Tucidide și Niccolò Machiavelli: capacitățile militare și economice ale statului determină politica sa externă, iar instituțiile internaționale sînt secundare și instabile. În același timp, orice stat caută să asigure securitatea și să supraviețuiască în această lume agresivă.
morale și etice, atunci așa să fie”, consideră Dmitri Suslov, director al Centrului de Studii Europene și Internaționale.
După ce s-a remarcat în comunitatea experților științifici, Henry Kissinger a început simultan să lucreze ca și consultant politic încă din anii 1950. Și chiar dacă era apropiat din punct de vedere politic și ideologic de republicani, el a fost, de asemenea, invitat să consilieze membrii de rang înalt ai Partidului Democrat din SUA. Kissinger și-a început cariera politică în calitate de mînă dreaptă a guvernatorului republican al New York, Nelson Rockefeller, în timp ce îi sfătuia și pe Dwight Eisenhower, John F. Kennedy și Lyndon Johnson. În același timp, succesele în activitatea academică și inteligența au fost cele care l-au distins calitativ pe Henry Kissinger și i-au permis să se remarce ca politician și diplomat.
Războiul de influență (1)
Participarea directă în politică a început în 1969, odată cu accederea la putere a celui de-al 37-lea președinte al Statelor Unite, Richard Nixon, sub conducerea căruia Kissinger a fost numit șef al Consiliului de Securitate Națională. A deținut această funcție timp de șase ani, iar din septembrie 1973 a început să lucreze în paralel ca secretar de stat. Aceasta a fost prima și singura dată în istoria SUA cînd o persoană a ocupat simultan aceste două funcții. Cu Richard Nixon la cîrmă, Statele Unite au luptat în războiul din Vietnam timp de patru ani de partea Vietnamului de Sud, care rezista guvernului comunist din Vietnamul de Nord. Principala promisiune preelectorală a politicianului a fost realizarea unei „păci onorabile”.
„Henry Kissinger este cu siguranță unul dintre cei mai străluciți și mai influenți reprezentanți ai școlii de realism politic din SUA. Unul dintre postulatele acestei școli este că moralitatea nu contează. Statele ar trebui să fie ghidate în politicile lor de interesele naționale și, dacă interesele naționale implică o abatere de la unele valori
După ce a primit postul de consilier pentru securitate națională, Henry Kissinger, cu asistența președintelui, a centralizat conducerea politicii externe a SUA: a eficientizat structura Consiliului Național de Securitate, a creat o serie de comitete care i-au fost subordinate și, astfel, Consiliul de Securitate Națională a cîștigat și mai multă putere, înlocuind Departamentul de Stat, în care Richard Nixon nu avea încredere. Henry Kissinger a condus atît diplomația, cît și structurile de influență în armata SUA. Toate aceste atribuții au fost necesare pentru ca Henry Kissinger să pună în aplicare planul de ieșire a SUA din conflict fără a-și pierde influența. Dar o simplă retragere a trupelor ar fi putut pune în pericol credibilitatea și reputația superputerii americane, creînd impresia că aceasta „fuge”. După cum a susținut însuși Henry Kissinger, o astfel de abordare ar fi putut provoca un „efect de domino”, încurajînd țările sovietice și musulmane în operațiunile lor militare din întreaga lume. Pentru a rezolva conflictul și a negocia într-un mod avantajos, Statele Unite au ales o strategie numită „doctrina nebunului”: Richard Nixon și Henry Kissinger au încercat să convingă oponenții străini că la putere se afla un lider imprevizibil în țară, capabil să folosească o forță inadecvată. SUA au insistat ca Vietnamul de Nord comunist să recunoască guvernul Vietnamului de Sud și să ajungă la un acord care să țină țara împărțită în două. În martie 1969, ca parte a unei acțiuni punitive, Statele Unite au lansat o campanie secretă de bombardare împotriva Cambodgiei neutre vecine, acțiune care a constituit o trambulină pentru Vietnamul de Sud. Campania a curmat aproximativ 100 de mii de vieți și a accelerat ascensiunea lui Pol Pot și a Khmerilor roșii, devastînd, totodată, teritorii întregi. În total, 2,5 – 3 milioane de vietnamezi și 58 de mii de americani au murit în timpul războiului din Vietnam. Cu toate acestea, tactica aleasă nu a atras efectul dorit, iar Statele Unite nu au putut forța Vietnamul de Nord să-și înmoaie poziția de negociere, acceptînd condițiile americane pentru împărțirea țării. Apoi Henry Kissinger și-a îndreptat atenția către Uniunea Sovietică – principalul inamic al Statelor Unite pe scena mondială. (va urma) n.K.
Astăzi, ca și în antichitate, de altfel, este bine cunoscută importanța unei bune detoxifieri la nivel celular – a unei microdetoxifieri celulare. Medicii din antichitate știau că tot ceea ce rinichii și vezica urinară nu pot elimina este preluat de intestin, iar ceea ce nu poate elimina acesta este preluat de plămîni. Cînd toate organele nu pot elimina destule toxine, intervine pielea, iar ceea ce ea nu poate elimina duce, în cele din urmă, la deces.
Celulele corpului nu sînt direct legate de circulația sîngelui și nici de coordonarea nervoasă. Funcția fiziologică de mijlocire între țesuturi, sistemul nervos și organe este preluată de țesutul interstițial. Țesuturile au un rol hotărîtor între sistemele de alimentare și cele de detoxifiere. Aici încep și se termină țesuturile sîngelui, limfa și sistemul periferic. Țesuturile organelor se pot transforma, în decursul timpului, într-o ladă de gunoi a corpului. Limfa traversează țesuturile și este, cu alte cuvinte, lichidul care ia o parte din toxine în fluxul ei. În țesutul interstițial al unei persoane adulte sînt aproximativ 16 - 18 litri de limfă. Acest lichid este pregătit în nodulii limfatici pentru a fi transportat din nou în circuitul sanguin. O parte din toxine ajung, din păcate, în țesutul adipos și în sistemul osos. Cînd slăbim, eliminăm automat și toxine, motiv pentru care, înainte de dietă, este recomandată o detoxifiere la nivel celular.
Cele mai multe inflamații din organism sînt în interstițiul țesuturilor, în matrice și provoacă afecțiuni
Furnizor de artefacte semitice autentice și falsificate
Moses Wilhelm Shapira (1830-1884) era un evreu slav convertit la creştinism şi negustor de antichităţi. În 1873 a cumpărat un set de vase de ceramică moabite, provenind aparent din aceeaşi zonă ca şi o piatră cu inscripţii, descoperită în 1868 la Dhiban în Palestina, la est de Marea Moartă Aceasta fusese o revelaţie într-o perioadă în care colecţionarii britanici, francezi şi germani rivalizau între ei pentru obţinerea de relicve de pe Pămîntul Sfînt. Savant autodidact, Shapira a avut încredere în sursele sale şi a vîndut ceramica guvernului german. Dar cînd eruditul francez, Clermont-Ganneau, a declarat vasele de ceramică nişte falsuri, s-a dovedit că cei care efectuaseră săpăturile pentru Shapira erau ei înşişi şarlatani sau victimele unei „înscenări“.
Cinci ani mai tîrziu, Shapira a cumpărat cincisprezece bucăţi de pergament descoperite recent în peşterile aflate de-a lungul defileului Wadi Mujab, de lîngă aceeaşi zonă de la Marea Moartă. Textul acestor pergamente era scris într-o ebraică foarte timpurie, conţinînd elemente feniciene dispărute din limbă pînă în momentul începerii exilului evreilor în Babilon în Secolul al VI-lea î.Chr. Considerînd conţinutul pergamentelor de natură biblică, Shapira le-a trimis pentru a fi studiate la Berlin unde experţii, amintinduşi de cazul vaselor de ceramică moabite, au refuzat să accepte manuscrisele ca originale şi le-au trimis înapoi.
Dar, odată cu progresele înregistrate în domeniul descoperirilor biblice – ce acum aveau loc aproape zilnic – se credea din ce în ce mai mult că primele cinci cărţi ale Vechiului Testament (Pentateuh) fuseseră scrise cu mult mai tîrziu după Moise, odinioară considerat autorul lor. Consultîndu-se din nou cu ajutorul pergamentelor sale, Shapira a tras concluzia că ele conţin mare parte din Deuteronom. Dacă avea dreptate, atunci versiunea sa era cu cîteva decenii mai în vîrstă decît Septuaginta, traducerea grecească a Sfintei Scripturi datînd din Secolul al III-lea î.Chr. Pregătindu-şi propria traducere, Shapira 1-a convins pe consulul german la Beirut, profesorul Schröder, că manuscrisele sînt autentice şi, cu ocazia sărbătorilor de Paşte din 1883, Schröder le-a luat la Berlin. Cînd, din
precum dureri reumatice, mîncărimi de piele (prurit), transpirații abundente, stagnări de limfă, dureri de cap, stări de oboseală și nervozitate inexplicabilă. Îmbolnăvirile care pleacă din matrice evoluează încet, pînă cînd interstițiul se umple, drept pentru care efectul este lent și destul de periculos.
Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție terapii focusate pe curățirea limfei de toxine, atît prin drenaje limfatice, VacuMed Intermitent, cît și prin programe profunde energetice în combinație cu o detoxifiere la nivel celular, așa numita micro-detoxifiere celulară. În cadrul primei întîlniri la centru, efectuăm o diagnosticare energetică, ce constă în scanarea întregului organism și se recomandă ședințele de terapie necesare. Atît diagnosticarea energetică cît și tratamentele sînt lipsite de durere, nu impun administrarea medicamentelor de sinteză și sînt destinate tuturor oamenilor.
În cei peste 30 de ani de practică în Germania și România am învățat să apreciez prioritatea detoxifierii la nivel celular, mai ales în cazul problemelor cronice de sănătate. De asemenea, recomand pacienților să nu înceapă o dietă înainte de a efectua o cură de detoxifiere. În momentul în care începem să slăbim, organele încep să elimine multe noxe toxice (rinichi-suprarenale, intestinul gros, vezica urinară, plămînii) pe care limfa
nou, experţii de aici au refuzat pergamentele, Shapira le-a dus la Muzeul Britanic din Londra, cerînd un milion de lire sterline pentru ele. Expertul muzeului, Christian Ginsburg, originar din Palestina, a primit sarcina de a pregăti o transcriere completă a pergamentelor.
Ginsburg a observat în curînd că textul semăna, întradevăr, cu Deuteronomul, deşi era mai puţin abstract şi mai plin de patos, parcă intenţionat scris pentru a fi psalmodiat cu voce tare, decît versiunea autorizată a Bibliei. Ori era un strămoş al versiunii autorizate, datînd dinainte de exilul evreilor în Babilon, ori un fals. În august 1883, expertul francez Clermont-Ganneau a vizitat Muzeul Britanic şi, deşi i s-a refuzat o inspecţie amănunţită, a jurat că pergamentele sînt falsuri. Shapira, afirma el, folosise pergamente mai recente pe care le „îmbătrînise“ cu soluţii chimice. Într-adevăr, fîşiile de manuscris erau tăiate dintr-un mare pergament biblic pe care Shapira îl vînduse Muzeului Britanic cu cîţiva ani în urmă. Clermont-Ganneau şi-a publicat verdictul înaintea lui Ginsburg, astfel încît Ginsburg a fost, probabil, influenţat să revizuiască primele sale concluzii. La 27 august 1883, el şi-a anunţat verdictul în revista The Times. Observînd greşeli de transcriere ce indicau că un evreu din Europa de est sau un rus dictase textul, a decis că acesta din urmă era un talmeşbalmeş, iar „noua“ versiune a celor Zece Porunci – „o noutate falsă“.
Înglobat în datorii şi ameninţat de batjocura publică, Shapira s-a sinucis într-un hotel din Rotterdam în martie 1884. Ca şi Kammerer după el, actul său a fost considerat drept dovadă clară a vinovăţiei sale. Totuşi, ca urmare a descoperirii, în 1947, a „Manuscriselor de la Marea Moartă“, unii savanţi sugerează acum că manuscrisele lui Shapira – scoase la licitaţie după moartea lui pentru cîteva lire sterline – sînt originale. La fel ca ele, unele dintre pergamentele de la Marea Moartă amestecă ebraica cu elemente feniciene. La fel ca ele, unele conţin variaţii neobişnuite ale temelor biblice. La fel ca ele, aceste texte ale lui Essene pun accentul – specific perioadei precreştine – pe iubire frăţească. Dar spre deosebire de ele, cele de la Marea Moartă nu au fost considerate o fraudă şi nimeni nu a încercat să se sinucidă din cauza lor.
(va urma)
STUART GORDON
nu le poate elimina cu prioritate. Toxinele care rămîn mai mult timp în organism provoacă stări de oboseală și nervozitate, și, de cele mai multe ori, pacientul întrerupe așa-zisa „dietă”.
Atît medicina alternativă cît și cea energoinformațională s-au focusat întotdeauna pe detoxifierea generală a întregului organism înaintea efectuării oricărei alte terapii. Diagnosticarea energetică pune în evidență atît energia fiecărui organ în parte cît și profilul psihologic al pacientului. În general, detoxifierea este recomandată mai ales persoanelor care transpiră excesiv. Terapiile care tratează corpul fizic dar și psihicul duc la o stare de bine și relaxare a organismului.
Medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, este în măsură să descifreze debusolările energetice și blocajele organismului, refăcînd procesul de autovindecare. În domeniul nostru, tratăm cu prioritate cauza, nu efectul.
FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății Naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță
Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București
Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04
www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro
ORIzONTAL: 1) O groază de oameni;
2) Intrată la apă – Unși pe ascuns; 3) Așezat pe scaun – Luntre mică pescărească; 4) Dă arama pe față! – A da pe canal – Cete!; 5) Față în față – Casa copilului; 6) Primele abateri! – Specialist în reproduceri; 7) Sihastru – Aproape nouă; 8) Intrare în legătură – Dumitru în familie; 9) Gură cască – Baba din poveste; 10) Haină –Slab dezvoltat (dim.).
VERTICAL: 1) Ajunsă la lună – De la cer la Pămînt; 2) Adevărul spus în față! – Nesupus; 3) Pîinea viitorului – Lacrima dimineților de vară; 4) În duet! – Bluza leliței; 5) Dame!; 6) Înșirați!; 7) Date!; 8) Esență de laur! – Timp de milenii; 9) Gest mecanic – Luat cu asalt; 10) Stă bine cu moralul – Erau prin tîrg cînd erau mici; 11) A solidifica – Pilă la mijloc!
GH. ENEDezlegarea careului ,,PUȘI ÎN DILEMĂ!”
1) SONDORI – UNT; 2) ATU – ORIENTA; 3) T – MIORITA – R; 4) ALEGORIC – PA; 5) NU – IORI – HAP; 6) ANI – ORIBILA; 7) TUMORI – LAN; 8) AR – CORIJATA; 9) SAC – ORIER –L; 10) SONORITATE.
Clădirea Spitalului Brâncovenesc îi amintea, prin arhitectura și culorile zidurilor, de cea a bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș. Aceeași cărămidă aparentă de culoare roșie, ritmată cu cea albă, acoperea construcția. Spitalul avea două corpuri distincte legate între ele printr-un turn pătrat, pe a cărui arcadă de deasupra intrării scria mare „Așezămintele Brâncovenești”. Acest turn se lega de corpurile mai mari ale clădirii prin două construcții ce trebuie să fi fost coridoare de legătură. Clădirea din dreapta era mai mică decît cea din stînga și arhitectura era puțin diferită. Dacă aici ferestrele cu arcuri romanice frumos desenate aveau între ele pilaștri în stil ionic, probabil pentru că ctitorul fusese o femeie – presupuse Iulia, care nu știa pe atunci ce bine intuise adevărul – iar acoperișul în patru ape era acoperit cu tablă ce imita solzii de pește și avea din loc în loc lucarne rotunde pe ambele corpuri principale ale edificiului. Corpul din stînga avea lucarne de stil romanic ce aveau la partea superioară o cruce greacă. Partea centrală a clădirii era scoasă un pic în afara acesteia, avînd la partea superioară litera „B”, sculptată într-un cerc din piatră.
Terminînd de studiat clădirea, Iulia scoase telefonul din poșetă și făcu cîteva fotografii, încercînd să surprindă întreaga construcție, dar și unele din detaliile decorative ale fațadei și apoi îl băgă repede la loc, de frică să nu o vadă cineva și să-i pună întrebări indiscrete. Privind la ceas, constată că era deja trecut de 11 și la 12 îi promisese lui Tudor că se întoarce să prînzească împreună.
O luă spre Hanul lui Manuc cu gîndul de a merge prin Centrul Vechi ca să observe eventualele schimbări. Pătrunse pe lîngă acesta drept către Biserica Curtea Veche. Apoi o luă pe strada Șelari pînă ieși pe Lipscani. Nu exista nici un fel de terasă în zona pe care o cunoștea ea, ci erau doar case nezugrăvite și cam atît. Era liniște. Foarte multă liniște, față de timpurile ei. Mergea repede pe stradă, ca și cum i-ar fi fost frică să nu se întîlnească cu vreun milițian. Ajunsă în Lipscani, fu surprinsă să vadă mulțimea magazinelor care existau la parterul caselor ce mărgineau strada. Nu era foarte multă lume, fiindcă oamenii munceau. Porni spre Calea Victoriei, unde regăsi toate clădirile pe care le știa, inclusiv Magazinul Victoria și simți cum o trece un fior prin inimă cînd văzu Poliția Capitalei sau cum scria mare pe poartă: „Inspectoratul General de Miliție”. Exact autoritatea statului pe care nu avea de gînd s-o întîlnească. Grăbi pasul spre intersecția cu Bulevardul Elisabeta, aproape alergînd pe ultimii metri. Se opri brusc la trecerea de pietoni lîngă care se va afla „Pizzeria Hut” pentru a se orienta un pic și o coti la dreapta spre Biblioteca Centrală de Stat, unde ajunse la 12 și 5 minute. Tudor o aștepta îngrijorat în fața intrării. Cum o văzu, se duse spre ea:
– Unde umbli? M-ai speriat, am crezut că te-a luat Miliția!
– Nu mi s-a întîmplat nimic, stai liniștit, doar că am ajuns pînă la Spitalul Brâncovenesc pe care nu l-am văzut niciodată, pentru că va fi demolat după 1977.
– Ai umblat ceva cale...
– ...da și am găsit și o bijuterie unde am mai vîndut niște charm-uri pentru suma de 1.400 de lei, așa că acum pot să mă duc să fac cumpărături.
– Da, da așa e, ar trebui să faci, fiindcă nu mai avem de nici unele prin casă – o aprobă Tudor.
– Cel mai aproape de noi cred că e Piața Matache, nu?
– Ah, deci asta a scăpat nedemolată – zîmbi băiatul.
– Nu, nu a scăpat. Au distrus-o prin 2013, dar în toamna dinainte de primăvara demolării am fost cu tata să cumpărăm struguri. Aveam 12 ani pe atunci....
– Ei bine, ai acum ocazia să o vezi în plină activitate – spuse Tudor bucuros. Intri să mîncăm?
– Nu, nu mai intru. Pînă ajung la piață, pînă cumpăr ce e de cumpărat, pînă ajung acasă și pun ciorba la fiert...
– Bine, bine, am înțeles – spuse Tudor rîzînd. Du-te atunci și ne vedem pe la 5. Ah, stai așa. Ai cheile de rezervă?
– Da, le am – spuse Iulia căutîndu-se în poșetă de unde scoase ca o confirmare cheile, pe care le flutură pe dinaintea ochilor lui Tudor.
– Atunci sînt liniștit. Bine, ai grijă ce faci.
Iulia se întoarse pe călcîie și porni spre bulevard în căutarea unui autobuz. Ajunsă la stradă, îi răsări în cale un taxi, așa că nu mai stătu pe gînduri și-l opri. Se urcă în el și ajunse repede la Piața Matache. Cumpără tot ceea ce-și propusese, apoi se tîrî pe jos încărcată de sacoșe, pînă la casa de pe strada Vespasian, unde abia așteptă să deschidă geamurile pentru a face curent, că de aer condiționat nu putea fi vorba, și să bea pe nerăsuflate un pahar cu apă rece de la chiuvetă. Apa era sălcie, așa cum e de regulă apa din zonele de cîmpie, dar ținînd cont de faptul că se simțea uscată ca un cactus în deșert, asta nu mai conta așa mult.
După ce răsuflă puțin, începu să-și organizeze cumpărăturile în cămară și în frigider. Scoase o oală mare pe care o umplu cu apă și o așeză pe foc. Pregăti carnea, tăie legumele și așteptă. Puse apoi totul la fiert și prepară cea mai bună supă de văcuță din viața ei. Pentru felul doi cumpărase niște cîrnați pe care avea de gînd să-i frigă într-o tigaie și apoi să-i servească cu garnitură de cartofi piure. Se așeză mulțumită pe canapeaua din sufragerie și se uită la ceas. Era deja ora 16. Peste puțină vreme avea să vină Tudor – se gîndi ea și-și dădu seama că așa trebuie să se simtă o nevastă după ce a făcut mîncare și își așteaptă soțul. Gîndul îi înflori un zîmbet larg pe față. Ajunsese și nevastă Nici măcar nu se măritase, ca să nu mai spun că nici nu se îndrăgostise conform ritualurilor din vremea ei și deja se simțea ca o soție. E adevărat că Tudor era un băiat simpatic și bun, dar nu era îndrăgostită de el. Își scoase telefonul din geantă, căută fișierele cu muzică, le derulă și se opri la o melodie veche a unei formații care nu mai exista demult: Savoy. Era una din melodiile preferate ale tatălui său, tocmai fiindcă se numea „Iulia”. Crescuse cu piesa asta și devenea nostalgică atunci cînd își amintea de anii copilăriei. Dădu drumul piesei și se lăsă furată de muzică și versuri. „Cad ploi de liliac și de-mpăcare/ Pe sufletele noastre răscolite/ Și-n semnul bucuriei regăsite/ Îți prind în păr o stea din Carul Mare// Și iar mă tem ca visul să nu apună/ Iulia, să nu te fure căile rebele/ Ducîndu-te spre sclipături de stele,/ Iulia, pe care vreau să ți le fac cunună// Nu vreau să te mai pierd pentru nimic/ Prea mult te-am căutat în univers/ Te strîng în jurul vechi al unui vers/ Și-ți prind în păr o stea din Carul Mare// Și iar mă tem ca visul să nu apună,/ Iulia, să nu te fure căile rebele/ Ducîndu-te spre sclipături de stele,/ Iulia, pe care vreau să ți le fac cunună// Și iar mă tem ca visul să nu apună/ Iulia, să nu te fure căile rebele/ Și-n numele acestui adevăr/ Iulia, o lacrimă curată-ți prind în păr//”. Cînd se termină piesa auzi aplauze. Ridică speriată privirea și-l văzu pe Tudor sprijinit de canatul ușii bătînd din palme. Îi zîmbi și, închizînd telefonul, îl puse lîngă ea pe canapea.
– E foarte frumoasă melodia. Cine cîntă?
– Savoy – spuse Iulia. Nu-i știi încă. Se vor lansa abia în anii ʼ70 și își vor atinge maxima popularitate în anii ʼ80. E una din trupele preferate ale tatei – spuse fata ridicîndu-se și venind spre masa din mijlocul sufrageriei.
– Da, și melodia vorbește despre o fată cu numele tău... O mai pui o dată? Te rog.
– Bine, dar numai pînă pregătesc masa.
– Perfect.
M-am dus la un control de sănătate
Și-i de mirare ce am constatat
Aveam un diagnostic de păcate
Unul la sTAT și altul la privat!
Și-am înțeles că-i o diversitate
Că sînt concluzii de necontestat
La sTAT eram pierdut pe jumătate
Deci rămînea, salvarea, la privat!
Aveam la analize rezultate
Era un cancer viu, adevărat
La sTAT se evidențiau păcate
Iar o speranță, numai la privat!
Cu optimism și cu seninătate
Am scos din card cît mi s-a calculat
M-am operat de multele păcate
Și bucuros, mi-am zis, că am scăpat!
Ca să verific cîtă calitate
În actul medical s-a depănat
M-am dus la sTAT și aflu noutateː
„Mai ai păcate, încă n-ai scăpat!”
Nedumerit și dornic de dreptate
(C-a fost același medic implicat)
I-am spus că-i prea de tot și nu se poate
„Eu simt în mine că m-am vindecat!”
În replică, mi-a zis c-au fost trucate
Diverse analize, și-a aflat
Că, certamente, pentru sănătate
Va trebui să mă mai taie-odat’
Să-mi ia și ultimul dintre păcate
Însă de data asta vrea... la sTAT
C-așa-i cu diagnosticul, măi frate, Unul la sTAT și altul la privat!
LIVIU ZAnFIrEsCU
Iulia porni din nou melodia și, lăsînd telefonul pe masă, se duse la bucătărie. Cînd reveni cu oala cu ciorbă îl găsi pe Tudor ascultînd, cu o figură visătoare, ultimele acorduri ale piesei. Iulia puse oala pe mijlocul mesei și-i spuse: – Dacă ai terminat, du-te de te spală pe mîini și hai la masă.
Apoi se întoarse și se îndreptă spre bucătărie ca să aducă farfuriile, tacîmurile și pîinea. Na, că am ajuns ca mama – se gîndi ea. Îl trimit să se spele pe mîini ca pe copii, exact cum ne spunea ea nouă. Nu-i cam mult: și soție și mamă în decurs de cîteva ore? – se întrebă fata, dar cum pe moment avea altele de făcut, lăsă melancolia și luînd de pe bufet farfuriile și tacîmurile pregătite din vreme, se întoarse în sufragerie unde-l găsi pe Tudor așteptînd-o așezat la masă. Puse dinaintea lui farfuria, lingura și furculița, apoi dădu la o parte capacul oalei cu ciorbă, lăsînd aburul aromat să se răspîndească în încăpere. Nările lui Tudor prinseră a fremăta, iar băiatul își iți capul peste marginea oalei încercînd să vadă ce se află în ea.
– Ce-ai făcut acolo de miroase așa bine?
– Ciorbă de văcuță cu legume – răspunse fata în timp ce scoase un polonic plin și-l vărsă cu atenție în farfuria băiatului.
Afundă din nou polonicul în oală, scoțîndu-l plin și deșertîndu-l în farfurie.
– Poftă bună!
Își puse apoi și ei un polonic de ciorbă și se așeză pe scaun. Luă lingura și gustă. Era bună, era chiar foarte bună. Ridică privirea și-l văzu pe Tudor vînturînd ciorba cu lingura.
– Ce faci? Nu mănînci?
Băiatul se uită la ea și-i spuse:
– Ar fi mers un ardei iute... n-ai unul din greșeală?
– Ba da, am, doar că am uitat să-l aduc. (va urma) nICU mArIUs mArIn
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Tuturor ne plac poveștile, fie că sîntem mici sau mari. De data aceasta, am să vă spun o poveste adevărată despre un popor aflat în vecinătatea noastră –sîrbii – pentru a vă da seama cum pot evenimente din trecut să influențeze prezentul. Desigur, dumneavoastră ați aflat asta și din articolele deja publicate, legate de Taiwan și de istoria războiului din Ucraina. De data aceasta, voi face referire la situația din Kosovo. Cunoașteți războaiele care au rupt fosta Iugoslavie și intervenția NATO în fosta
provincie sîrbă, care pentru ei are aceeași valoare ca Transilvania pentru noi, fiind locul în care s-a născut poporul sîrb. Povestea mea începe acum 400 de ani, atunci cînd, după asediul Vienei din 1683, s-au pornit o serie de războaie ruso-austro-turce, pentru a-i scoate pe otomani din Europa după ce Imperiul Otoman a fost înfrînt de o armată aliată care includea Sfîntul Imperiu Roman condus de habsburgi.
(continuare în pag. 22) n.m.
Președintele Franței, Emmanuel Macron, a participat, zilele trecute, la o conferință a liderilor Uniunii Europene, ce a avut loc la Bratislava. Acolo, așa cum se obișnuiește, a ținut un discurs ca să mai aflăm și noi, plebea, ce se mai întîmplă prin lume. Vorbele i-au fost preluate și publicate de ziarul britanic The Guardian, de unde voi cita în continuare. Cea mai teribilă declarație a fost aceasta: „Este posibil ca Occidentul să fie nevoit, la un moment dat, să negocieze cu Vladimir Putin sau cu conducerea rusă existentă, chiar dacă urmărește justiția internațională împotriva lor”. Păi bine, monsieur, ți-ai dat seama și dumneata de asta după 18 luni de război și o țară distrusă? Bravo, bravo, tot e bine măcar în al doisprezecelea ceas.
Ziarul citat arată că „într-un discurs amplu la o conferință a liderilor UE de la Bratislava, Slovacia, președintele francez a prezentat, de asemenea, planuri ce vizează o o extindere rapidă
a UE, o reconciliere între estul și vestul Europei și o cale clară către aderarea Ucrainei la NATO. El a insistat că Rusia și-a pierdut toată legitimitatea, dar a spus că dacă ofensiva în pregătire a Ucrainei nu își va îndeplini obiectivele militare, va trebui să existe o evaluare a naturii viitorului sprijin european pentru această țară”.
(continuare în pag. 22) mArIUs mArIn
motto: ,,Puterea va fi pusă în mîna unor persoane șantajabile, așa încît între ele și popor să existe un abis”. (Protocolul nr. 8 al Noii Ordini Mondiale)
Și mai știm că ,,Scopul sfințește locul – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale (NOM) faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc.” (Principiul nr. 3 de organizare și funcționale al NOM). Șe știe și faptul că, pentru a deveni membru al NOM, trebuie ,,să renunți la orice formă de religie” (Principiul nr.1) și ,,să juri supunere totală Satanei” (Principiul nr. 4).
Iată de ce, printre adepții NOM, nu veți găsi niciodată oameni demni, culți, credincioși, patrioți, informați, integri și hotărîți, pentru că mai înainte au rupt porțile organizației toate gunoaiele sociale, trădători, imbecili, pramatii și lichele de tot soiul, care, într-un cuvînt, se cheamă... POLITICIENI. Pe ăștia Jacques Attali îi definea ca fiind ,,Idioții care vin singuri la tăiere” sau, altfel spus, toți cei care acceptă să stea pe veci îngenunchiați în fața Satanei. Acum înțelegeți de ce Ion Iliescu era ținut în lesă cu dosarul Revoluției, Emil Constantinescu cu dosarul ,,Țigareta”, Traian Băsescu cu ,,Flota”, iar Iohannis cu dosarul celor șase case și cu speța legată de traficul de copii? Păi cum să nu lingă toți aceștia podelele maimarilor guvernanți mondiali, tot un fel de pramatii și lichele, dar cu gulere mai albe.
Uitați-vă la actuala noastră clasă politică, care este ca o mocirlă mefitică de neimaginat. Se zice că poți face pact cu diavolul pînă treci puntea, dar să se unească ,,Cel mai penal partid – PSD” (cum spunea Iohannis) cu ,,Cea mai neagră ciumă –PNL” (dixit Ciolacu) este o premieră mondială, demnă de a intra ca studiu de caz în orice tratat d psihiatrie. Aceștia sînt cei care au pus țara pe butuci, după care se pregătesc să fure și butucii. Și tocmai ei sînt aceia care ne spun că ar fi bine ,,Să cedăm suveranitatea țării Uniunii Europene” (Alina Gorghiu) sau ,,Să acceptăm faptul că și bărbații pot naște copii” (Dan Barna). Cu siguranță că aceste arătări au creierul mare mai mic decît creierul mic, sau cum spunea Vadim Tudor: ,,Ăstora, dintr-o eroare genetică, intestinul lor gros li se varsă în creier”.
Oare cum pot accepta votanții PSD ca pramatiile și lichelele pe numele cărora au pus ștampila de vot să se unească cu javrele și imbecilii din PNL, întrebarea fiind valabilă și în sens invers? Unde mai punem faptul că, după alianță, vor urma rocade, rotative, adică pramatiile vor fi înlocuite cu javrele, iar lichelele cu imbecilii. Important este ca alianța să reziste, chiar dacă ,,Agenda românilor nu mai coincide cu agenda politică” (Ciolacu). Așa se face că majoritatea populației este dezorientată și reacționează, dar rar și slăbuț, cum se întîmplă în cazul recentei greve din (NE)EDUCAȚIE.
(continuare în pag. 23)
VALENTIN TURIGIOIU(urmare din pag. 21)
O reevaluare a sprijinului? Nu încape îndoială, voi, occidentalii, ați rămas la fel de parșivi. Macron a cerut, de asemenea, continuitate în politica SUA față de Ucraina, dar a spus că UE, prin întărirea propriilor apărări, trebuie să se pregătească pentru posibilitatea ca o administrație republicană să fie aleasă. În cele mai sincere remarci de pînă acum ale unui lider european despre necesitatea de a negocia cu Putin, Macron a spus: „Problema o constituie timpul – și aici vreau să fiu foarte transparent și sincer cu voi. Întrebarea este dacă în cîteva luni vom avea o fereastră de negociere cu puterea politică rusă existentă și va trebui să negociem cu liderii pe care îi avem, de facto, chiar dacă a doua zi va trebui să-i judecăm în justiția internațională. Pentru că altfel ne putem pune într-o situație imposibilă în care vom putea negocia doar cu inamicul”.
Păi și atunci de ce ați făcut tot circul ăla penibil cu mandatul de arestare pe numele lui Putin emis de Tribunalul Penal Internațional? Doar așa, pentru ca naivii să fie convinși că banii lor, proveniți din taxe și impozite, nu se duc în Ucraina pe apa sîmbetei? Vorbiți, domnule Macron, de o „fereastră de negociere
cu puterea rusă în cîteva luni”? Păi cum? Parcă retorica era aia cu „Slava Ucraina pînă la înfrîngerea Rusiei”.
Mai departe, președintele francez a adus în discuție tema sa preferată, aceea a securității europene făcută de europeni. Citez: „securitatea și stabilitatea noastră nu ar trebui să fie delegate și lăsate la discreția alegătorilor americani”, referindu-se la posibilitatea ca o administrație republicană să fie aleasă anul viitor în SUA, știind faptul că republicanii nu susțin continuarea războiului.
Referindu-se la afirmația de acum trei ani, conform căreia NATO se afla în „moarte cerebrală”, el a spus că „invadarea Ucrainei de către Putin a fost un semnal de alarmă la care alianța a răspuns bine, deși unii membri NATO – fără să menționeze direct Turcia – nu au impus sancțiuni Rusiei”. Referindu-se la împărțirea Europei impusă în est în urma celui de-al II-lea Război Mondial, Macron a spus că Europa „nu trebuie să permită a doua oară răpirea Europei de Est de Rusia”, adăugînd că înstrăinarea forțată a slăbit întreaga familie europeană. Ce ipocrit ești, Macron! Cum poți spune că Rusia a răpit Europa de Est? În primul rînd, prietene francez, ceea ce numești tu „de est” e, de fapt, dacă ești în stare să te uiți pe o hartă, Europa Centrală, cît despre faptul că a
(urmare din pag. 21)
Prințul Eugen de Savoia devenise o figură marcantă, iar forțele imperiale au continuat această victorie cu altele, în special una lîngă Mohács, în 1687, și alta la Zenta, în 1697, iar în ianuarie 1699 sultanul a semnat tratatul de la Karlowitz, prin care a admis drepturile suverane ale casei de Habsburg asupra întregii Ungarii (inclusiv a sîrbilor din Voivodina). Pe măsură ce forțele habsburgice au făcut un pas înapoi, au retras 37.000 de familii sîrbe sub patriarhul Arsenije III Čarnojević al Patriarhiei Sîrbe de la Peć. Dacă ne gîndim că o familie avea minimum doi adulți (părinți), trei copii și, să zicem, doi bunici, rezultă că au părăsit provincia aproape 260.000 de persoane. Sîrbii și-au părăsit casele de frica otomanilor, iar aceștia nu doar că i-au convertit cu forța pe cei rămași la mahomedanism, dar au adus un număr mare de coloniști musulmani în Kosovo. În acest fel s-a schimbat componența etnică și religioasă a provinciei, motiv pentru care a fost posibilă acordarea independenței provinciei și ruperea ei de Serbia, pe motiv că majoritari acolo erau musulmanii, nu sîrbii. Vă imaginați ce ar fi însemnat dacă românii ardeleni ar fi plecat cu toții din cauza regimului de deznaționalizare la care i-au supus ocupanții vreme de 800 de ani și daca nu ar fi avut între ei un Avram Iancu, un Horea sau un Mihai Viteazul?
În 1766, turcii au desființat Patriarhia de la Peć și au creat jizya, un sistem de impozitare a nonmusulmanilor, deteriorînd astfel și mai tare poziția creștinilor în regiune. În contrast, mulți șefi albanezi s-au convertit la islam, cîștigînd poziții proeminente în regimul turcesc. Per ansamblu, „albanezii au avut puține cauze de neliniște”, iar „în cel mai rău caz au crescut în economia afacerilor interne otomane”, iar uneori persecutau aspru creștinii în numele stăpînilor lor turci. Rezultatul final al celor patru secole și jumătate de dominație islamică a fost marcat de un declin în structura demografică a creștinilor slavi din Kosovo. Cauzele acestei schimbări demografice sînt diverse. Evacuarea creștinilor (sîrbi și aromâni) a fost însoțită de imigrația albanezilor și a altor popoare islamice, cum ar fi cerchezii (cu sentimente notabile anti-creștine), care au servit deseori ca trupe auxiliare pentru turci. În plus, în timpul dominației otomane, distincția între etnia sîrbă și cea albaneză nu a fost tot timpul clară. Pe măsură ce islamul a devenit religia cea mai răspîndită, unii sîrbi creștini s-au convertit la islam, pierzîndu-și identitatea națională.
În Secolul al XIX-lea a existat o renaștere a națiunilor în toată Europa de sud-est. Mișcarea naționalistă albaneză fiind centrată în Kosovo, acest lucru a condus la tensiuni etnice și o lungă luptă între sîrbii creștini și albanezii musulmani. În 1871, la
Prizren a avut loc o reuniune a sîrbilor, unde s-a discutat posibilitatea recuceririi și reintegrării provinciei Kosovo cu „vechea Serbie”, în timp ce Principatul Serbiei făcea deja planuri pentru expansiunea în teritoriul otoman. În 1878, s-a semnat un Acord de Pace care prevedea transferul controlului orașelor Priștina și Kosovska Mitrovica la sîrbi, și ieșirea de sub jurisdicția otomană, în timp ce restul provinciei Kosovo avea să rămînă sub control otoman. În același an, etnicii albanezi au format Liga de la Prizren, care aspira la unificarea tuturor albanezilor, urmărind dobîndirea autonomiei în Imperiul Otoman. Liga de la Prizren a condus Kosovo pînă în 1881, cînd a fost desființată de trupele otomane. În 1912, în timpul războaielor balcanice, cea mai mare parte din Kosovo a fost capturată de către Regatul Serbiei, în timp ce regiunea Metohia a fost cucerită de către Regatul Muntenegrului. Mai tîrziu, a avut loc un exod al populației albaneze. Autoritățile sîrbe au promovat crearea noilor așezări sîrbești din Kosovo, precum și asimilarea albanezilor în societatea sîrbă. Numeroase familii sîrbe s-au mutat în Kosovo, egalizînd echilibrul demografic între albanezi și sîrbi. Statutul provinciei Kosovo în Serbia a fost finalizat în anul următor, prin Tratatul de la Londra.
Pentru a schimba compoziția etnică din Kosovo, între 1912 și 1941 o mare re-colonizare a sîrbilor provinciei Kosovo a fost întreprinsă de către guvernul de la Belgrad. Pe de altă parte, drepturile albanezilor de a beneficia de educație în limba lor a fost respins, alături de alte națiuni non-slave sau slave nerecunoscute din Iugoslavia, deoarece ca regat erau recunoscute numai națiunile croată, sîrbă, slovenă, în timp ce alte națiuni slave trebuiau să se identifice ca una din cele trei națiuni slave oficiale, în timp ce națiunile non-slave au fost considerate minorități. Albanezii și alte națiuni musulmane au fost obligați să emigreze, fapt care a lovit proprietarii albanezi în 1919, cu măsuri violente. În 1935 și 1938, două acorduri între Regatul Iugoslavia și Turcia au fost semnate pentru expatrierea a 240.000 de albanezi în Turcia, proces care nu a fost finalizat din cauza izbucnirii celui de-al II-lea Război Mondial.
Provincia a luat prima formă cu frontierele sale actuale în 1945, ca Regiunea Autonomă Kosovo și Metohia. Înainte de al II-lea Război Mondial, nici o entitate cu numele Kosovo nu a existat în timpul dominației Imperiului Otoman (care anterior controla teritoriul), acesta a fost un vilaiet, granițele fiind revizuite în diferite ocazii. Ultima oară cînd provincia otomană a existat, cuprindea zone actuale care fie au fost cedate Albaniei, fie s-au găsit în cadrul noii republici iugoslave din Muntenegru, Macedonia (inclusiv capitala acesteia Skopje) cu o parte din regiunea Sandžak din Serbia Centrală. Din acest motiv istoric, astăzi avem un
fost răpită de Rusia, ai uitat că Churchill ne-a vîndut rușilor cu acceptul tacit al americanului Roosevelt? Macron a mai prezis că viitorul summit NATO de la Vilnius, din luna iulie, nu va putea ajunge la un consens cu privire la viitoarea aderare a Ucrainei, dar a spus „trebuie să construim ceva între garanțiile de securitate oferite Israelului și aderarea cu drepturi depline la NATO. Avem nevoie de ceva tangibil, clar și concret. Avem nevoie de o cale de aderare”. Domnul acesta prezice, intuiește, e o veritabilă „mama Omida”! El a adăugat că Ucraina trebuie să primească mijloace suficiente pentru a opri alte agresiuni și „trebuie să putem garanta că acestea sînt tangibile și durabile”, pentru că protejează Europa. „Fiecare țară ar trebui să aibă dreptul de a-și alege aliații. Invazia Rusiei a fost un eșec geopolitic care a agravat neîncrederea tuturor vecinilor săi. Nu mai există spațiu în Europa pentru delirul imperialist”, a conchis președintele francez.
Bun. Am înțeles că în curînd vor fi negocieri cu Putin în care i se vor lăsa teritoriile cucerite deja, el trebuind să accepte o Ucraină înarmată pînă în dinți, antrenată la nivelul NATO (cum scriam în editorialul publicat în urmă cu două numere), care să stea între Rusia și UE. Cum va fi, de fapt, o să vedem cît de curînd, dar doar dacă ofensiva ucraineană nu-i aruncă pe ruși în mare, oprindu-se în Piața Roșie...
Kosovo independent, măcinat de violențele care au avut loc la sfîrșitul lunii mai.
Despre aceste lucruri scrie și revista Politico, întrun articol intitulat „Reacție excesivă: Liderul kosovar reproșează răspunsul SUA la tulburările violente”. Din articol se vede cum americanii, care au o forță de menținere a păcii în regiune „s-au enervat” cînd kosovarii ăia minunați pe care i-au susținut pînă acum au atacat și au rănit soldații KFOR. Citez: „SUA și aliații săi occidentali au mustrat aspru Pristina pe fondul tensiunilor crescînde din regiune cu privire la decizia Kosovo de a instala forțat primari etnici albanezi în clădirile municipale din zonele majoritare sîrbe, în ciuda unei prezențe de sub 4% la alegerile locale recente. Ca răspuns la adîncirea crizei, Washingtonul a mers pînă la anularea participării Kosovo la un exercițiu militar condus de SUA și a declarat că nu mai este așa de entuziasmată să ajute Kosovo să facă pasul spre aderarea la UE și NATO. (notă: S-or fi prins și ei în final cum stau lucrurile.) Decizia SUA de a sancționa Kosovo în urma ciocnirilor violente care au lăsat răniți în trupele NATO este atît surprinzătoare, cît și o «reacție excesivă»”, a declarat miercuri primministrul kosovar Albin Kurti pentru Politico „Avem o mică diferență de abordare – și cred că plănuirea de sancțiuni împotriva Kosovo pare disproporționată și nedreaptă”, a spus Kurti într-un interviu la marginea conferinței GLOBSEC de la Bratislava. „Am fost surprins”, a adăugat el, caracterizînd răspunsul american drept „o reacție excesivă”. „Demonstrațiile se leagă de alegerile locale din aprilie, în care sîrbii au boicotat cererile nesatisfăcute de a primi mai multă autonomie, ceea ce a dus la o prezență scăzută la vot și la alegerea primarilor etnici albanezi. De atunci, Kosovo a rămas ferm convins că oficialii aleși trebuie să preia funcția, în ciuda tulburărilor. Decizia guvernului Kosovo de a forța accesul la clădirile municipale a escaladat brusc și inutil tensiunile, a declarat marți secretarul de stat al SUA Antony Blinken într-o declarație. Blinken a mai spus că Kosovo «ar trebui să se asigure că primarii aleși își îndeplinesc sarcinile de tranziție din locații alternative din afara clădirilor municipale și să retragă forțele de poliție din vecinătate». Kurti, cu toate acestea, a insistat că forțele de poliție rămîn pe loc.
Înaltul diplomat al UE, Josep Borrell, care a jucat un rol principal în negocierile dintre Kosovo și Serbia, a declarat că a luat legătura atît cu Kurti, cît și cu Vučić. În interviul de miercuri, Kurti a indicat că ar fi dispus să vorbească cu Vučić dacă se organizează o întîlnire”. Iată cum un fapt istoric petrecut acum 400 de ani poate influența prezentul. Nu știu cum se vor termina discuțiile în Kosovo, dar e cert că americanii sînt cei care au contribuit la crearea acestei situații și, clar, tot ei trebuie s-o dreagă.
Europa unită n-are nevoie să-și complice existența cu un nou Kosovo! (II)
motto: „Maghiarii urlă de dureri închipuite” (Octavian Goga)
Apoi, la finalul anului 2009, au venit alegerile prezidențiale, care, după cum știți, au fost furate ca-n codru. Fiindcă în România, de 20 de ani încoace, totul este permis, din păcate. Democrația a eșuat în anarhie. Mă uit, bunăoară, cu o mare strîngere de inimă la defrișările barbare care au masacrat dealurile și munții României în Harghita, dar și în Covasna. Nicăieri în Europa – și vă vorbesc ca membru al Comisiei de Politică Externă și al Comisiei de Cultură din Parlamentul European, unde se vorbește cu totul altfel, e un alt standard, parcă sîntem în Secolul XXII și nu-i bagă nimeni în seamă pe agitatorii întîrziați, iar noi ne vom bate pentru drepturile românilor – nicăieri în Europa nu s-a mai săvîrșit un asemenea măcel. Ne amintim, cu toții, de inundațiile catastrofale de acum cîțiva ani, cînd un pîrîiaș amărît, de-l treceai cu piciorul, și-a mărit brusc debitul, în cîteva minute, de 200 de ori, și a făcut 13 victime omenești, secerînd și viețile a mii de vietăți. Noi știm bine cine a stropit cu sîngele verde al pădurilor inima Transilvaniei și ce averi fabuloase au rezultat din acest măcel repetat. De ce nimeni nu e tras la răspundere? De ce nu se aplică nici o Lege în țara asta? În curînd, nu se va mai respecta
nici Legea Gravitației în ritmul acesta. O să umblăm ca niște cosmonauți, cu picioarele în sus și cu capul în jos, în imponderabilitate. De 20 de ani, în această parte a României se practică o deznaționalizare inimaginabilă. În 1991, Parlamentul a elaborat și un Raport, pe care eu l-am botezat Harcov, după numele prescurtate ale celor două județe, Harghita și Covasna. Nu-mi arog nici un merit, dar în copilărie mi-a plăcut rebusul. Am făcut jocuri de cuvinte, calambururi ș.a.m.d.. Nu e ceva foarte important, dar așa a rămas, Raportul Harcov. Totul s-a limitat la a analiza, a trage un semnal de alarmă și a cerceta cu lupa declarațiile viclene ale unor căpetenii udemeriste. Ba că traducerea e greșită, ba că nu înțelegem noi, românii, cum e cu subsidiaritatea, cu Tirolul etc. Am trista satisfacție de a constata că noi am avut dreptate. Pretutindeni în lume, șovinismul și revizuirea forțată a granițelor știu numai de frică, de impunerea Legii. Era un politician francez, care a contribuit, într-o măsură importantă, la făurirea României Mari, în 1918, 1919 și 1920, culminînd cu Tratatul de la Trianon, e vorba de Micul Trianon – din curtea Palatului Versailles. Acest om se numea Georges Clemenceau și el a rostit un aforism, valabil și azi: „Democrația e arta de a te ține singur în frîu, ca să nu fie nevoie să te țină alții”. Așa și cu cei care agită spiritele. Potoliți-vă, fiindcă sînt organe
(urmare din pag. 21)
Ce vor profesorii, nici ei nu prea știu, iar cum vor rezolva cazul cei din politică, rămîne de văzut. ,,Vrem salarii mai mari!”, urlă dascălii, iar ca un ecou s-a auzit ,,De acum vom trece Educația printre priorități” (Ciucă). ,,Vrem legea salarizării!”, cer greviștii, și li s-a răspuns: ,,Vă vom da 2.500 de lei în două tranșe”, dar nu se știe din ce fonduri. ,,Vrem să negociem!”, solicită cei din stradă, iar Guvernul le-a promis: ,,La toamnă vă vom chema primii la negocieri”. Ce mai, un amalgam de prostie și nesimțire în ambele tabere. Ce este așa greu de înțeles că prioritatea Educației, legea salarizării și negocierile între părți trebuiau făcute imediat după Revoluția din ’89? Ei bine, așa ceva nu s-a întîmplat nici atunci, și nici în următorii 32 de ani, iar acum, dascălii jelesc precum o babă la cap de mormînt. Mai degrabă se încearcă rezolvarea problemei prin promisiunea oferirii unor funcții înalte liderilor sindicali. Mereu a fost așa, ca atunci cînd Ciorbea și Mitrea scoteau sute de mii de oameni în stradă și se jurau pe ce-au mai sfînt că în spatele protestelor nu există nici o influență politică. Vrăjeli, ca dovadă că ambii războinici sindicali au ajuns la vîrful politicii românești, Mitrea trecînd puțin și pe la ,,mititica”, iar acum, ne vorbește, la o emisiune TV, despre viață, adevăr și dreptate.
Chiar și în acele vremuri se practica ,,rotativa”, numai că era oarecum voalată, adică se mergea la prosteală, ceea ce mă duce cu gîndul la o glumă cu un ofițer SS care le-a dat deținuților dintr-un lagăr nazist ,,o veste minunată”: ,,Astăzi vă veți schimba chiloții. Între voi”. Cam așa se rotesc și politicienii români între ei, de unde și vorba din popor: ,,Pleacă ai noștri, vin ai voștri, noi rămînem tot ca proștii!”. Revenind la dascălii revoltați, care vor salarii mărite, deși de 33 de ani nu au performat sub nici o formă. Sînt semnale tot mai numeroase că societatea românească nu-i va crede pe profesori că vor renunța la industria meditațiilor, chiar dacă vor avea salarii mai mari. Iar dacă Guvernul e de acord să mărească salariile în Educație, atunci și profesorii să-și dea interesul mai mult. De exemplu, să scoată măcar cu 10-15% mai mulți analfabeți funcțional pe an...
Păi, ce vreți, fraților? Să se facă reformă în Educație numai în afara gardului? Se zice că sînt destui dascăli
mai loaze decît elevii lor, și nu mă miră faptul că un profesor de matematică i s-ar fi plîns altuia: ,,Clasa asta nouă pe care o am este o adunătură de tîmpiți. Azi leam explicat o teoremă nouă și n-au înțeles-o. Am mai explicat-o încă o dată, și tot n-au priceput-o. A treia oară am înțeles-o și eu, dar ei nimic!”. Probabil că ar fi înțeles teorema bieții elevi, dacă cei din fundul clasei ar fi discutat mai încet despre fotbal și ar fi fost mai liniștiți decît cei din mijlocul clasei, care dezlegau integrame, pentru a nu-i trezi pe cei din primele bănci. Nu vă mirați, așa-i la școală, și pentru așa ceva trebuie mărite salariile profesorilor care, atunci cînd îi întreabă pe liceeni în prag de absolvire ce vor să se facă, primesc răspunsuri de genul: ,,Sigur o să mă fac profesor, pentru că îmi plac mult vacanțele!” sau ,,Cred că o să mă fac blondă”.
Debilă societate. Nimeni nu mai înțelege rostul protestelor, al drepturilor, ideea, măcar ideea de trai decent, mirosul demnității. Cum e posibil ca, spre exemplu, la școala în care învață nepoatele mele, pe poarta închisă cu lacăt, să se atîrne următorul anunț: ,,Grevă generală – Fără școală nu avem viitor”? Numai că, acum, dascălii nu vor viitor, ci ,,cașcaval”. Măi, oameni buni, voi sînteți întregi la minte? Despre ce viitor și școală vorbiți, din moment ce ne-ați trimis copiii acasă? Nu vă dați seama că ați luat-o pe arătură și ați gîndit precum pofticioșii de la ușa bodegii: ,,Dacă am avea vreo doi mici, Doamne, cîtă bere am bea!”.
Fraților, aflați că ați ajuns sclavii Noii Ordini Mondiale, în timp ce voi vă jucați de-a greva generală și solicitați ,,drepturi și libertăți”, pe care nu le veți mai avea niciodată. Vă stă gîndul la viitoarele alegeri care, oricum, nu vor mai avea nici o relevanță. Vorbiți tot timpul de așa-zisa democrație, despre care Alcibiade (general roman) spunea că ,,(Democrația) este un rău unanim recunoscut”. Trăiți cu iluzia că ONU, NATO, UE, OMS, BANCA MONDIALĂ și alte instituții și organizații de același tip ne vor binele, dar realitatea este că toate aceste entități sataniste au dus întreaga omenire în pragul dispariției. Toate susțin că vor pace, progres și democrație, dar ne-au sufocat cu războaiele lor, cu vaccinurile letale și tehnologia 5G, cu LGBTQ, cu crizele economice, financiare, sociale etc. ,,Am lăsat Lumea pe mîna boilor și acum ne mirăm că în jurul nostru este plin de balegă” (Mihai Mălaimare).
ale Statului, cu Legea Fundamentală în mînă, dar și organisme internaționale care nu vor tolera un nou Kosovo aici. Noi știm ce viscol de lacrimi și sînge a fost în Balcani pînă de curînd. Europa Unită n-are nevoie săși complice existența cu un nou Kosovo! Acum 20 de ani, chiar în această zi, de 20 martie, în centrul Municipiului Tg. Mureș, o ființă omenească era linșată cu o sălbăticie mai mult decît bestială. Imediat s-a difuzat minciuna că acel om nefericit era un maghiar, călcat, vezi Doamne, în picioare de un român descreierat. Adevărul era, însă, pe dos. Victima era un român, Mihăilă Cofar, iar asasinul era un maghiar. Și acum, după 20 de ani, se perseverează în această minciună, însă răspunsul nostru e încă foarte palid, așa cum a fost și comportamentul unei părți a clasei politice românești înaintea Diktatului de la Viena. Mereu și mereu alții sînt mai iuți de mînă și mai buni de gură. În 1945, de exemplu, noi am cîștigat Războiul, dar am pierdut Pacea, cu consecințe incalculabile pentru viitorul României, pe care le simțim și în prezent. Acum ajungem la o sintagmă des folosită, Interesul Național. Poate că cel mai înălțător discurs din Istoria României, după lapidarul „No, Hai!”, al lui Avram Iancu, a fost cel intitulat „Politica Instinctului Național”, rostit de Take Ionescu în Parlament, în anul 1915. Interesul Național ne cere să nu acceptăm, sub nici o formă, o a doua limbă oficială, fiindcă, automat, România ar deveni stat multinațional. (va urma)
CornELIU VADIm TUDor
(Discursul a fost rostit sîmbătă, 20 martie 2010, la Toplița, jud. Harghita)
Stimați dascăli, dacă ați ajuns să pretindeți negocieri cu cea mai toxică alianță de guvernare – PSD-PNLUDMR – însemnă că nu ați simțit cum, pentru acești politicieni, voi nu mai contați, nu mai existați și nu mai sînteți luați în calcul. Iar dacă nu faceți nimic, veți fi sacrificați! Este singurul drept pe care îl mai poate avea un sclav: Dreptul de a fi ucis de stăpînul său! Devine tot mai clar că ,,Nu mai este nimic de făcut, la noi nu se mai poate vorbi despre democrație, drepturi ale omului, Constituție”, așa cum afirma recent Mihai Mălaimare, care arăta și motivele: ,,Țara este vîndută, iar poporul român este în disoluție. Eu, însă – adăuga reputatul om de teatru – nu vreau să mă supun. Așadar, la mine în casă, la mine în suflet, la mine în conștiință funcționează legile mele, legile învățate de la părinții mei, legile bunului-simț. Nu voi permite nimănui, la mine în casă, la mine în suflet, la mine în conștiință, să încalce aceste legi”. Evident că foarte puțini oameni gîndesc așa, și pe asta a mizat NOM, care are în plan ca ,,90% din populația planetară să dispară” (Ted Turner –fondator CNN). Pe indivizi precum Bill Gates, Sörös, Ursula von der Leyen, Rothschild, Rockefeller, Biden, Macron ș.a. nu-i va interesa niciodată cît de mari sînt salariile profesorilor din România. Pentru ei, România nici nu mai există, așa cum pentru Ciucă, Iohannis, Ciolacu ș.a. greva generală a profesorilor nu este decît o frecție la picior de lemn. Gîndiți-vă la un elefant care se apropie de un mușuroi de furnici cu riscul de a-l strivi, în timp ce furnicile protestează și negociază pe motiv că lumea lor a fost acoperită de umbra unui nor. Alte comentarii fiind de prisos, nu-mi rămîne decît să închei cu versurile: ,,Nimic nu mai e de făcut, decît poate/ Un scurt harakiri, dar sîntem prea buni./ Mai este vreo șansă? Există, în toate:/ E Domnul cel bun, care face minuni...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Ce-i de făcut?”).
P.s – La data cînd am scris aceste rînduri –duminică, 28 mai 2023 – premierul Nicolae Ciucă l-a însărcinat pe ministrul Muncii, Marius Budăi, să rezolve criza din Educație, în termen de trei zile, fără nici un sprijin al ministrului de profil, Ligia Deca, la bază inginer navalist, cu doctorat luat în străinătăți. Se pare că acolo a fost făcută să înțeleagă că, în România, trebuie să se aleagă praful de Învățămînt, ca și de Credință și Sănătate, mergîndu-se pe ideea că numai un om needucat, ateu și bolnav poate ajunge mai ușor sclavul Noii Ordini Mondiale.
Anul trecut a constituit o provocare pentru Europa, din cauza efectelor încălzirii globale. Țările continentului au supraviețuit celei mai grave secete din istorie, confruntîndu-se cu diverse cataclisme care au produs pagube enorme. Una dintre problemele cu care s-au confruntat europenii, din cauza condițiilor meteorologice extreme, a fost deficitul de apă. În unele regiuni au fost impuse restricții privind utilizarea apei. Din acest motiv, au izbucnit conflicte între reprezentanții diferitelor sectoare care doresc să beneficieze de acces prioritar. Mai mult, experții spun că nu speră la o îmbunătățire a situației – clima continuă să se schimbe, iar seceta devine din ce în ce mai frecventă. Lipsa resurselor se poate materializa în tulburări sociale și să arunce continentul într-o criză lungă.
De ani de zile, Europa este victima unei secete grave. De cîțiva ani încoace, țările se confruntă cu deficit de apă, astfel că nivelul apei subterane, care este de mare importanță pentru alimentarea cu apă a întreprinderilor industriale și a așezărilor, a scăzut dramatic. Există, de asemenea, din ce în ce mai puțină apă la suprafață: numeroase rîuri au secat. Situația a escaladat în vara lui 2022, cînd cea mai puternică secetă din ultimii 500 de ani a lovit în Europa. Căldura anormală din țările Uniunii a fost comparată cu debutul apocalipsei: Franța s-a luptat cu incendii de pădure extinse, iar în Elveția s-au topit ghețari de două mii de ani. Potrivit calculelor, daunele totale înregistrate de UE din cauza vremii extreme s-au ridicat la 20 de miliarde de dolari.
Debitul rîurilor au scăzut atît de mult încît la suprafață au apărut pietre cu diverse inscripții, care pot fi văzute doar în timpul celor mai severe secete, cînd nivelul apei devine extrem de scăzut. Au fost afectate și cele mai mari rîuri, de care depinde economia Uniunii: secarea acestora încetinește livrarea mărfurilor, afectînd astfel comerțul și industria. Cel mai lung rîu din Italia, Po, a înregistrat o scădere record a debitului, iar Tibru, care curge prin partea centrală a țării, a devenit, de asemenea, aproape inexistent. Afluenții Loarei, cel mai lung rîu din Franța, au secat complet pentru prima dată – estimările arată că în luna august rîul ar putea fi traversat pe jos. Al doilea rîu ca mărime din Europa, Rinul, a secat în asemenea măsură încît deplasarea navelor a fost semnificativ îngreunată.
Încălzirea globală și penuria de apă au afectat mai multe sectoare ale economiei. În primul rînd, agricultura – 64% din activitate a fost afectată de secetă, solul de pe aceste terenuri s-a uscat, iar plantele au fost amenințate. Astfel, recolta de porumb din Franța în 2022 s-a dovedit a fi cea mai scăzută din 1990, situație similară cu recolta de cartofi. Probleme agricole sînt observate și în alte țări: din cauza secetei, Italia a pierdut 30% din recolta de orez, iar Spania – jumătate din recolta de măsline. Ca urmare, prețurile alimentelor în Europa au crescut și nu numai pentru produsele vegetale. Din cauza unei recolte slabe de cereale, fermierii au fost nevoiți să hrănească vitele și oile cu furaje puse deoparte pentru iarnă. Creșterea
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43
redactie@revistaromaniamare.ro
costurilor pentru hrana animalelor s-a adăugat la costurile mai mari ale energiei, ducînd la creșterea prețurilor la carne din Europa cu 12% față de anul trecut, cea mai mare creștere înregistrată vreodată. În plus, seceta a exacerbat criza energetică din Europa. În Franța, cel mai mare producător de energie nucleară al UE, mai multe centrale electrice amplasate de-a lungul rîurilor Ron și Garonne au fost nevoite să reducă producția din cauza temperaturilor ridicate, astfel că apa a devenit prea fierbinte și nepotrivită pentru răcirea stațiilor. În iunie 2022, producția de energie nucleară în țară s-a ridicat la 20,1 terawați/oră, față de 27,7 teravați/oră în aceeași lună a anului 2021. Hidroenergia a fost, de asemenea, afectată, Electricité de France raportînd că în Valea Ronului, Alpii și regiunea Côte d’Azur, care reprezintă peste 70% din capacitatea hidroenergetică a Franței, producția de energie hidroelectrică a scăzut cu 60% de la începutul anului pînă în august. O situație similară a fost observată și în Italia. Compania energetică Enel a anunțat în iunie că își va închide uzina de pe malul de sud al rîului Po pentru o perioadă nedeterminată, în timp ce majoritatea celorlalte hidrocentrale reduc producția din cauza nivelului scăzut al apei. Conform rezultatelor înregistrate în perioada ianuarie - mai 2022, producția de energie hidroelectrică în țară a scăzut cu 40% față de aceeași perioadă din 2021.
Secarea Rinului a lovit sectorul energetic german. Generarea de energie pe bază de cărbune a fost îngreunată de nivelul scăzut al apei, bărcile fiind capabile să transporte doar un sfert din capacitatea totală. Uniper, unul dintre cei mai mari furnizori de energie din Germania, a avertizat cu privire la posibile întreruperi pînă la începutul toamnei din cauza aprovizionării deficitare. Datorită scăderii producției în Germania, ca și în Franța, prețurile la energie electrică au crescut la un nivel record. Contractele de energie electrică au crescut pentru prima dată la 1.050 de euro pe megawatt/ oră, iar în Franța la 1.075 de euro pe megawatt/oră.
Odată cu venirea iernii situația ar trebui să se îmbunătățească, dar regiunile cele mai afectate în timpul secetei nu au înregistrat ploi abundente. Iarna lui 2023 a fost a doua cea mai caldă din istoria Europei. În ianuarie - februarie, temperatura medie a fost cu 1,4 grade Celsius mai mare decît media din 1991 pînă în 2020. În Franța nu a plouat 30 de zile consecutive, iar Italia a înregistrat o reducere cu 64% a precipitațiilor pînă în aprilie, comparativ cu precipitațiile din ultimii 12 ani. În primăvară, problema a căpătat o amploare fără precedent. De exemplu, în Spania, lacul de acumulare Panta de Sau, situat la nord de Barcelona, a secat atît de mult încît autoritățile locale au decis să scoată peștii din el pentru a-i salva. În aprilie, rezervoarele Cataloniei erau pline în proporție de doar 27%.
Europa are nevoie de ploaie pentru a ieși din această situație dificilă, dar ploile de primăvară nu pot decît să atenueze efectele următoarei veri toride cu care se vor confrunta țările în acest an, dar nu pot elimina consecințele unei secete pe termen lung. „Va fi nevoie de aproape un deceniu de precipitații foarte abundente pentru ca Europa să iasă din cercul vicios”, spune Fred Hattermann, hidrolog la Institutul Potsdam pentru Cercetarea Impactului Climatic.
În contextul schimbărilor climatice, este dificil de prezis cantitatea de precipitații pe termen lung. Cu toate acestea, chiar dacă în Europa plouă și ninge la fel ca pînă acum, încălzirea globală va duce la o reducere a resurselor de apă în întreaga Uniune. Cu cît temperatura devine mai mare, cu atît mai mult lichid se evaporă. Pentru a compensa acest efect, vor fi necesare precipitații abundente.
Guvernele europene adoptă diverse măsuri pentru a combate deficitul de apă. De exemplu, Italia a emis un decret menit să minimizeze costurile birocratice în proiectarea și construcția infrastructurii de alimentare cu apă, oferind astfel țării noi rezervoare și bazine hidrografice. Spania a publicat un nou plan de distribuție a
apei pînă în 2027, întocmit ținînd cont de evenimentele meteorologice anormale. Și Franța și-a dezvăluit noua strategie de alocare a resurselor, care își propune să reducă consumul de apă cu 10% în toate sectoarele economiei pînă la sfîrșitul deceniului.
În condiții de secetă, atitudinea atentă față de apă a devenit deosebit de importantă pentru țările europene, dar întreținerea infrastructurii de alimentare cu apă existentă în multe dintre ele este în prezent ineficientă. Din cauza scurgerilor de conducte, Europa pierde în medie un sfert din apa destinată utilizării în rîndul populației. În Spania, pierderile reprezintă 22%, în Bulgaria 60%, în România 41%, iar în Italia 42,2%. Problema este cunoscută de mult timp, dar rămîne încă nerezolvată. În același timp, multe țări au început să restricționeze în mod activ accesul cetățenilor la o resursă literalmente epuizantă. În vara anului 2022, din cauza secetei și a scăderii rezervelor de apă la 41,3% în mai multe locații din Spania, locuitorilor li s-a interzis să folosească apa pe timp de noapte, să își spele mașinile, să umple piscinele sau să ude grădinile. Restricții masive au afectat și Franța: anumite interdicții au fost introduse în 93 din 101 departamente ale țării. În același timp, în 62 de departamente situația a fost evaluată ca fiind critică – în astfel de cazuri, nu a fost permisă utilizarea apei pentru sarcini neprioritare, inclusiv pentru agricultură. Restricții similare au fost impuse în mai multe orașe italiene.
Pe fondul penuriei și al consumului redus atît din partea populației, cît și a sectoarelor economice, distribuția apei devine o problemă politică în toată Europa. În Germania, disputele juridice privind apa s-au dublat în ultimul deceniu, iar în Franța, tensiunile dintre fermieri și activiștii de mediu cu privire la construcția lacului de acumulare au dus la ciocniri violente cu poliția. Sînt necesare rezervoare pentru ca iarna fermierii să poată pompa apa subterană pentru a iriga solul în sezonul cald. Activiștii consideră că crearea unor astfel de rezervoare este nedreaptă – în opinia lor, sectorul ar trebui să reducă consumul de apă. În regiunea spaniolă Andaluzia, „Partidul Poporului” de centru-dreapta de guvernămînt și partidul de extremă dreapta Vox au vrut să sporească irigarea în apropierea zonelor umede protejate de UNESCO, provocînd indignarea ecologiștilor și a partidelor de opoziție. Maribel Mora, din partidul de extremă stînga Podemos, a aruncat o ceașcă de nisip asupra președintelui parlamentului andaluz, argumentînd că Parcul Național Doñana ar arăta ca un deșert dacă proiectul de lege ar fi adoptat.
Apa devine o resursă din ce în ce mai rară în Europa și este puțin probabil ca situația să se schimbe în curînd. Vara viitoare, conform prognozelor, nu va fi mai puțin toridă decît cea anterioară. Nevoia de apă este din ce în ce mai mare din cauza temperaturilor ridicate și a creșterii numărului de incendii. În 2022, incendiile au distrus un record de 700.000 de hectare de pădure în Europa. Spania a fost cea mai puternic afectată de incendii, 37,7% din terenuri fiind pîrjolite. România a ajuns pe locul al doilea, iar Portugalia pe locul trei. Stingerea incendiilor necesită cantități enorme de apă, iar emisiile de gaze cu efect de seră nu fac decît să stimuleze schimbările climatice. Vara trecută, volumul emisiilor de la incendiile forestiere din țările Uniunii și Marea Britanie a devenit cel mai mare din ultimul deceniu, ajungînd la 6,4 megatone de carbon. Drept urmare, Europa s-a trezit într-un cerc vicios: încălzirea globală progresează, iar pentru a minimiza consecințele și a supraviețui în noile condiții este nevoie de o resursă care scade odată cu creșterea temperaturilor. Apa este la fel de necesară pentru agricultură, companiile energetice, industrie și cetățeni în viața de zi cu zi. Necesitatea prioritizării face situația socială tensionată și nu există premise pentru îmbunătățire – dimpotrivă, seceta devine din ce în ce mai puternică în fiecare an. n.K.
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.
Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.