România Mare, nr. 1696

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Așa cum există un circuit al apei în natură, tot așa se poate vorbi de un circuit al sîngelui în istorie.

CornELIU VADIm TUDor

Au intrat la apă!

Cine a intrat cu adevărat la apă după distrugerea barajului de la Nova Kakhovka... vom vedea cît de curînd. Dacă ne gîndim bine, atît rușii cît și ucrainenii ar fi avut motive să-l distrugă, iar dacă explozia a avut loc din interior spre exterior, atunci sigur că vina pare a fi a rușilor, lucru foarte posibil, de altfel. „Catastrofa s-a produs marți devreme, cînd exploziile au sfîșiat colosalul baraj hidroelectric din sudul Ucrainei, drenînd unul dintre cele mai mari rezervoare artificiale de pe continent. Explozia a forțat evacuarea a mii de oameni în aval, a poluat terenul, a distrus un mare generator de electricitate și va cauza probleme privind alimentările cu apă. Kievul dă vina pe Rusia, care a preluat controlul asupra barajului pe 24 februarie 2022, în prima zi a invaziei sale pe scară largă. Kremlinul a arătat cu degetul spre Ucraina, dar nu a oferit nici o dovadă în acest sens” scrie Politico

Inițial, m-am gîndit că pînă la urmă cursul rîului a fost eliberat și nimic nenatural nu s-a

întîmplat, însă lucrurile nu stau chiar așa fiindcă același ziar scrie că „acum știm că 600 sau poate chiar 800 de tone de petrol au fost eliberate în apă, a declarat ministrul ucrainean al Mediului, Ruslan Strilets, la Bruxelles. Această scurgere de petrol va pătrunde în rîul Nipru și sînt sigur că va ajunge în Marea Neagră. În discursul său de peste noapte, postat miercuri dimineața, Zelenski a numit atacul «ecocid», spunînd: «S-a format o pată de petrol de cel puțin 150 de tone și a fost dusă de curent în Marea Neagră. Nu putem prevede încă cît de multe substanțe chimice, îngrășăminte și produse petroliere stocate în zonele inundate vor ajunge în rîuri și în mare»”.

În general, nu prea pun bază pe ceea ce spun ucrainenii sau rușii, fiindcă ambele părți sînt extrem de subiective și înclinate spre manipularea opiniei publice, însă de data asta este logic că viitura a luat cu ea tot ce a întîlnit pe drum, inclusiv petrol. (continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

16 IUNIE 1989 – DECLARAȚIA DE LA BUDAPESTA

Se rescrie Istoria Transilvaniei?

După cum ați putut constata, de foarte mult timp n-am mai abordat în paginile revistei noastre vreun subiect care să fie axat fie pe problema UDMR (cu desele ei deraieri de la perceptele Constituției României), fie pe așa-zisul conflict românomaghiar, fie pe reacțiile Budapestei cu referire la Transilvania. Nu faptul că nu aș fi avut ce să scriu (chiar dacă realitatea stringentă oferă un noian de subiecte „fierbinți” care trebuie prezentate publicului cititor), dar, pur și simplu, n-am dorit să mai torn gaz pe foc, reaprinzînd controversatele discuții asupra „proprietarului” Transilvaniei, cu trimitere pînă la îndepărtatul Trianon. Frustrat într-un fel de această reținere, în timp ce dovezile care ar fi justificat reactivarea unei replici se înmulțeau semnificativ, consider că a sosit momentul să „ies din front” și să reacționez.

Motivul declanșării resortului meu intim, de jurnalist român pus în slujba relatării Adevărului Istoric, indiferent în care parte a cîntarului este dreptatea, l-a constituit apariția, în Elveția, a unei cărți pline de mistificări istorice, prin care se încearcă – a cîta oară? – deturnarea unei realități istorice, documentată cu biblioteci întregi de dovezi palpabile,

acesteia dîndui-se o turnură cu „dovezi” contrafăcute, centrate, în majoritatea lor, pe momente de tip emoțional. Concret, este vorba de „Constitutional History of Transilvania” („Istoria constituțională a Transilvaniei”), apărută la Editura „Springer Natura Switzerland AG”, sub coordonarea avocatului și profesorului clujean Emod Veress. În cele 375 de pagini, în 7 capitole distincte, autorii promovează teza fundamentală conform căreia „Transilvania, după anul 896 și pînă în 1918, a constituit totdeauna o unitate indivizibilă, fiind parte organică a Ungariei istorice; abia între 1920 și 1940 a fost integrată în România Mare”.

Pentru a sparge concepția unitară asupra dezvoltării acestui teritoriu istoric și pentru a-și impune concepția lor revizionistă cu privire la Transilvania, autorii celor 7 eseuri au fragmentat, în mod intenționat (dar, artificial) istoria, după cum urmează (prezint titlurile direct în traducere românească):

1. Fenomenul dreptului public în Transilvania antică – Adam Szabo;

2. Perioada migrațiilor – Ervin Gall și Gergely Szenthe;

3. Epoca Marelui Principat al Ungariei (anii 8501000) – Gyorgy Szabados; (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Lacrima din flori de tei

– Lui Eminescu –Se arcuiește vara peste Țară

Cu galben blînd pe spicele de grîu, Mireasma pîinii n-o poți ține-n frîu, Ea devenind puterea tutelară;

Din răsărit pînʼ la apus de stele Efluvii varsă teii din potir, Urcînd în aer preacinstitul mir Sub fluturarea orelor rebele;

Din început de vară se-ntrupează Icoana ta, poet nepămîntean, Noi te-așteptăm în fiecare an Luceafăr nou pe bolta de amiază;

Cu vers sublim să ne-ndulcești amarul, Și să ne spui că, totuși, sîntem frați. Și, de la Nistru, drum peste Carpați, Să ne arăți unde ne-a fost hotarul;

Apoi, să ne citești din Cartea Sfîntă –Istoria acestui brav Popor –Și-nfășurat în fald de Tricolor, S-asculți, în munți, izvoarele cum cîntă;

Pe urmă, coborînd la mînăstire Să stai la sfat cu-mbătrîniții sfinți. Și, spre-ncîntarea bunilor părinți, Să ne citești, cu drag, din Psaltire.

O, ce mai vis, rămas fără temei, M-a-nvăluit în plină zi de vară! Realitatea plînge peste Țară, Plînge cu Eminescu și cu flori de tei...

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un hitlerist în fruntea Ministerului Culturii F Partidul Beţivilor

F Dide Puşcărie a primit mită un apartament F Shaul Carmel vine iar cu foamea-n gît F Dragoş descalecă în Centrul Civic F Lui Dejeu i s-a întins o capcană

PArTEA A II-A

F „Curierul Naţional“ îl mai bagă o dată pe Dide Puşcărie cu botul în propriile mizerii. Referindu-se la Angelo Ioan Mareş, care a luat un credit de la BANKCOOP de 1,4 miliarde de lei şi are de plătit peste 5 miliarde de lei, ziarul titrează: „El a fost uns şef la Secretariatul de Stat pentru Protecţia Revoluţionarilor cu ajutorul senatorului (?!) P.D. Nicolae Dide“. Dar partea nasoală abia acum începe: „După părerea unora dintre revoluţionarii care fac greva foamei în faţa Senatului (...) Mareş i-ar fi dat, direct sau indirect, prin persoană interpusă, un apartament din blocul M-17 lui Nicolae Dide“. Pe noi nu ne mai miră nimic. Absolut tot ce e legat de acest păduche, pe nume Dide, e în afara Legii. Puradelul Firandei încălca Legea chiar şi atunci cînd îşi şterge nasul cu mîneca, asta-i condiţia lui, asta-i starea lui naturală. F Acelaşi ziar ne informează o altă potlogărie a cimpanzeului cu fruntea cît păstaia de fasole: „Deşi a cumpărat de la ROMCOMFORT un apartament cu 3 camere, senatorul Nicolae Dide a obţinut o subvenţie de 30% pentru construcţia vilei de la Snagov“. Dide, Dide, puşcăriaş bolnav de-atîtea Side, băgăm de seamă că te trage înapoi, la coteţ... F Dan Iosif nu se dezminte: are umor şi se exprimă colorat. Aflînd el în ce hal l-a bălăcărit, în Senat, ţărănistul Şerban Săndulescu, înlănțuitul Prometeu a rostit, prin strungăreața sa celebră: „E inadmisibil, e intolerabil ca un senator, un şontorog, un boşorog care stătea la coadă la carne cînd noi făceam revoluţia, să declare aşa ceva despre noi (...) Să fie mă-sa a dracului, de nenorocit parvenit. Am ajuns să ne conducă sclerozaţii Țara!“ F Primii care vor cădea, ca muştele, în eventualitatea că Dosarele Securităţii vor fi scoase pe tarabă, în piaţa publică, vor fi... oamenii preşedintelui Emil Constantinescu. Numai noi ştim 10 dintre ei, plasaţi în funcţii înalte, care au fost „ciripitori“ cu state vechi. Unul dintre ei chiar se luptă pe brînci cu anticorupția asta, se bate cu pumnul în piept că n-a suportat niciodată comunismul, se jură că n-are mamă, n-are tată, n-are Patrieadorată. Dar colonelul Oprişor, omul lui de legătură (de altfel, un specialist redutabil), ce-o crede oare despre noua mască pe care şi-a tras-o informatorul lui? Aşa îi şantajează Măgureanu pe oamenii din jurul lui Constantinescu! F Un titlu din „Adevărul“ confirmă tot ceea ce scriem noi, de 7 ani: „U.D.m r îşi susţine cu obrăznicie embargoul politic impus în Harghita şi Covasna“. Lucrurile sînt mult mai simple, ce atîta tevatură: aţi încercat cu tancul, fraţi români? F Marele bariton român Nicolae Herlea, artist al Poporului, laureat al Premiului „Săptămîna“ (înainte de 1989) şi viitor laureat al Premiului „România Mare“ a împlinit 70 de ani. În numele sutelor de mii de cititori ai revistei noastre, care îl preţuiesc pe acest eminent slujitor al muzicii româneşti – ar fi putut să rămînă în străinătate, de atîtea ori, dar s-a întors acasă, de fiecare dată, pur şi simplu din patriotism – îi urăm maestrului nicolae Herlea multă sănătate, fericire, noi triumfuri profesionale și „La Mulți Ani!“. F Emisiunea „Ceaiul de la ora 5“, care îl va avea ca invitat pe senatorul Corneliu Vadim Tudor, se va desfășura joi, 30 octombrie. Nu pierdeți ocazia, succes garantat. F Un titlu care ne dă fiori: „Găvojdia îşi intră în mînă!“. Am crezut, la început, că o fi vorba de vreun Jack Spintecătorul băştinaş. Nu ne-am liniştit decît

după ce am priceput că titlul se referă la un meci de fotbal, de prin Divizia C sau D, sau R, nu ştim exact: Atletic Găvojdia – Sânandrei 3-0. F Scriitorul Mircea Micu publică, pe prima pagină a celui mai popular cotidian sportiv („Sportul românesc“), o tabletă plină de umor, intitulată „Bill pe locul doi“. O reproducem în întregime: „Aflat în pătimaşa şi temperamentala Brazilie, Bill Clinton a încercat să-l imite pe preşedintele Constantinescu, demonstrînduşi calităţile fotbalistice. Aflat în preajma vestitului Pele, omul Numărul Unu al Americii a dat o dată cu piciorul în minge şi o dată... pe lîngă. Spre deosebire de el, preşedintele nostru a făcut mai multe «figuri», plus simularea căderii pe părţile dorsale, care a produs fiori în rîndul alegătorilor. Nu este pentru prima oară cînd preşedintele nostru îl învinge pe cel american, dacă ne gîndim că şi în materie de jogging Emil Constantinescu e mult mai antrenat. Aşa că, vrînd-nevrînd, marele Bill se află doar pe locul doi. Aşteptăm reacţia lui Boris Elțîn...“. F Și revista „Pro-Sport Magazin“, apărută în condiţii grafice excepţionale, găzduieşte un material interesant: un interviu, în exclusivitate, cu inegalabilul fotbalist Marius Lăcătuş, realizat de Peter Clement. Marius – legenda vie a sportului românesc, ar merita o statuie la intrarea în Baza Sportivă Ghencea. Dacă ne ambiţionăm, o să i-o facem chiar noi. F Trădătorul Răceanu recidivează! Aflăm din ziarul „Evenimentul zilei“ nişte fapte cutremurătoare: „Pentru a pune mîna pe banii lor – Răceanu i-a turnat pe turcii care îl aşteptau să-i treacă graniţa“ (La o lectură mai atentă, am observat că avem de-a face, totuşi, cu o simplă potrivire de nume: nu-i vorba de spionul mircea Răceanu, ci de călăuza Petru Răceanu, dar, orişicît, intenţia contează!) F Primarul Municipiului ClujNapoca, Gh. Funar, a dat-o afară din Primărie pe o aşa-zisă ziaristă, care lucrează la fosta „Scînteie“ („Adevărul de Cluj“), pe nume Luminiţa Purdea. Bine i-a făcut, dacă îl tot şicana şi-l înjura pe bietul om. Şi Vadim l-a poftit afară pe milogul Răzvan Săndulescu, de la „România liberă“, care credea că-i merge, că el poate spurca şi insulta oamenii politici după cum îi vine lui pe chelie, iar aceştia vor sta în genunchi în fața lui, că el e băiatul lui Gheorghe Dracul şi nepotul lui Mafoamea Malacul. Întîi să facă dovada că sînt ziarişti şi că au vreo şcoală, după care toţi aceşti „paparazzi“ ar putea să se apropie de liderii naţionalismului, dar la o distanţă nu mai mică de 15 metri, fiindcă lepra „presei care ucide“ poate fi foarte periculoasă. Lasă că vă dăm noi democrație, jagardelelor, să vă învăţaţi minte să nu mai porcăiţi oameni nevinovaţi, doar pentru că aşa o cer stăpînii voştri din străinătate! (Bunăoară, una dintre cele mai abjecte minciuni publicate de „R.L.“ este că preşedintele P.r m ar fi un... profitor al Revoluției. De fapt, senatorul a fost inclus de nişte revoluţionari pe un tabel cu membri, onorifici, fără ca măcar să fie consultat, el n-a cerut şi nici n-are vreun certificat, plătindu-şi conştiincios toate impozitele la stat, n-a cerut şi n-are nici un hectar de pămînt, nu e membru pe la nici o AGA şi pe la nici un Consiliu de Administraţie, nu primeşte bani de la tot felul de reclame suspecte etc. Atunci, care-i problema? Traficantul de maşini Băcanu îi acuză pe oamenii cinstiţi exact de ceea ce face el!) F Degeaba tot publică ziarul „Adevărul“ clasamentele TOP GÎGA, fiindcă el e primul Gîgă al Ţării. Nu poţi să dai altora lecţii de exprimare, cînd tu, ca ziar care se pretinde formator de opinie, trînteşti un titlu de genul acesta: „În

clasa a IX-a am refuzat un contract de 250.000 de dolari, deoarece doream să continuu (?!) studiile“. E vorba de o elevă frumoasă, care, după cum se vede, nu le-a prea aprofundat pe ele, adică pe studii, întrucît corect se zice „să continui“. F Ziarul „Republica“ i-a combinat pe deputatul Cornel Ciontu şi pe ambasadorul Romulus Budura, iar ceea ce a rezultat este „Cornel Budura, purtător de cuvînt al P.R.M.“. Să-i dea un miel purtătorului de „palabras“. F Între 1 și 12 octombrie s-a destăşurat, la Neptun, cea de-a II-a întîlnire a „scriitorilor români din întreaga lume“. Dacă în 1995 povestea asta a costat 300 de milioane de lei, probabil că acum s-a depăşit miliardul. Iar rezultatele care sînt? Păi, nişte chiolhanuri trase iar de alde Shaul Carmel (Israel), Sami Damian şi Manfred Szilagyi (Germania), J.L. Courriol (Franţa) şi alţii ca ei, care pot fi orice, dar nU sînt scriitori (una la mînă) şi nU sînt români (doi la mînă). Să fim bine înţeleşi: noi nu sîntem împotriva unor asemenea întîlniri, dar care e utilitatea primelor două şi de unde atîta bănet, într-o Ţară tot mai flămîndă? Ca să vină animalul ăla preistoric, de Shaul Carmel, cu mațul lung cît Fîşia Gaza, să se ghiftuiască, să-şi dea aere de superioritate şi să tragă sforile pentru a-şi mai tipări în România, pe daiboji, poiezelele lui scremute şi şchioape? F La TVr domneşte o brambureală mai nebună decît în Gara de Nord. În urmă cu două săptămîni, într-un reportaj consacrat bătrînului Maurice Papon (fost ministru în Guvernul de la Vichy, după 1940), am auzit cu urechile noastre o enormitate de zile mari: cică 1.500 de evrei ar fi luat drumul camerelor de gazare, datorită acestui Papon, în perioada, tine-ţi-vă bine, 1992-1994! Hai că-i tare şi la vară soare! Ce lagăre de exterminare visezi tu, Alina Pippilică, în anii noştri? Nu evreii lui sörös teau adus la Putere? Atunci de ce vrei să-i lichidezi? În realitate, era vorba de perioada 1942-1944. Mai poate greşi un om, să zicem un an, dar doi ani la rînd, adică o întreagă epocă? La fel s-a tot bîlbîit „comando-ul Sörös“ şi atunci cînd a fost prezentat reportajul referitor la înhumarea osemintelor lui Ioan-Inochentie Micu-Klein la Blaj: ba că episcopul a murit acum 200 de ani, ba că a rătăcit pe la Vatican vreo 40 de ani, în orice caz, nu s-a înţeles nimic. Era atît de greu de calculat că de la trecerea în eternitate a marelui patriot, petrecută în 1768, au trecut aproape 230 de ani? Şi oare atît de mult îl urăşte Zoe Petre (patroana bordelului respectiv) pe un alt ilustru patriot, Iosif Constantin Drăgan, încît nici măcar nu i s-a pomenit numele, deşi, el, şi nu altcineva, a suportat toate cheltuielile legate de revenirea în românia a rămăşiţelor pămînteşti ale părintelui Şcolii Ardelene? Precizăm că pe eminentul slujitor al Bisericii îl chema Ioan Micu, era fiu de ţărani români – şi-a luat, ulterior, numele de Inochentie (din calendarul sfinţilor) şi pe acela de Klein (traducerea nemţească a lui Micu). F Tot în suita gafelor antologice ale TVr se înscrie şi nefericita formulare a crainicului sportiv sorin Hobana (altfel, un tînăr de valoare): referindu-se, în emisiunea Repriza a III-a, la nişte ratări cît roata carului, el a cugetat profund, cum că „Dumnezeul fotbalului dădea, undeva, la peşte“ (?!). Sorine, tu eşti din categoria sorinilor deştepţi (Sorin Satmari, Sorin Lepşa), nu a sorinilor proşti (Sorin Roşca Pacepa, Sorin Dumitriu). F Aflăm din revista „VIP“ că fiul preşedintelui Emil Constantinescu, pe numele său Dragoş, s-a plictisit să mai trăiască în faimosul apartament situat la etajul IX al unui bloc din Pajura, care, gata, să fie clar, deja a devenit Muzeu, a intrat în Istorie! Tînărul şi-a cumpărat un apartament duplex, taman în Centrul Civic. Totuşi, cu ce bani s-a produs chestia asta? Descălecarea lui Dragoş în Centrul Civic e doar o etapă din programul „A venit timpul să se sacrifice conducătorii!“. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 octombrie 1997)

Istorii puþin ºtiute



Istorii puþin ºtiute

Veacul românesc al drumului de fier (I)

Căile ferate române şi-au făcut intrarea în istorie prin două porţi, situate la capetele unei axe mari a ţării. Pe una din ele, arcuită între Capitală şi Dunăre, stă scris: „Linia ferată Bucureşti - Giurgiu, inaugurată la 19/31 octombrie 1869“, iar pe cealaltă, unind fostele cetăţi de scaun ale muşatinilor din Secolul al XIVlea, „Linia ferată Suceava - Roman, deschisă la 3/15 decembrie 1869“. În perspectiva timpului, aproape simultan, Muntenia şi Moldova intrau, unite încă o dată, în era „regelui abur“, domnitorul necontestat al energeticii secolului trecut. În anul 1869, pe pămîntul Europei, dubla panglică lucioasă a șinelor de fier se așternea pe o lungime de vreo 98.000 de km. La noi în țară, construcția de căi ferate își începea drumul ascendent pe cele două trasee. De ce aceste două linii și nu altele? De ce atunci și nu mai înainte?

O iuţime care întunecă mintea

Drumul de fier înseamnă apogeul spectaculos atins de roată în îndelungata ei carieră. Transportul mecanizat pe şine nu putea însă apărea decît într-o țară ajunsă la un anumit grad de dezvoltare a siderurgiei şi a mecanicii. O astfel de țară era, la începutul Secolului al XIX-lea, Anglia, dar au trebuit să treacă cîteva decenii pînă la data memorabilă de 15 septembrie 1830, cînd s-a inaugurat prima cale ferată din lume, lungă de 51 km, cu exploatare sistematică pentru transportul de mărfuri și călători. Ea lega oraşul-port Liverpool de oraşul industrial Manchester, iar actul de naştere era semnat de George Stephenson, care, băiețel fiind, păştea caii pe cîmpiile din jurul oraşului Newcastle: pe atunci, un transport de bumbac făcea două săptămîni din America pînă la Liverpool şi patru de la Liverpool pînă la Manchester. În 1830, această durată a scăzut la numai două ore. Călătorind pe linia pomenită la numai un an de la inaugurarea ei, tînărul student Petrache Poenaru – bursier la Paris al Eforiei şcoalelor din Bucureşti – îşi mărturisea uimirea şi entuziasmul: „Douăzeci de trăsuri, legate unele de altele şi încărcate cu 240 de persoane, sînt trase toate deodată şi cu o aşa iuţeală, încît cel mai bun cal de curse nu ar putea să le urmeze în mare galop...“. Cinci ani mai tîrziu, în 1836, tînărul Nicolae Golescu scria în foaia-supliment „Muzeul Național“ din 3 iunie: „Trăsurile cari acum umblă cu aburi pă multe drumuri în Englitera, în Franţa şi în Germania transportează pă oameni şi mărfurile cu o iuțime care întunecă mintea de mirare şi ar socoti cineva că aceasta este un farmec“.

Prin cărturarii lor, ţările româneşti au putut astfel cunoaşte încă de la început marile avantaje pe care noul mijloc de transport le aducea în domeniul intensificării schimburilor economice şi culturale. Era, de fapt, o revoluție comparabilă cu cea produsă de descoperirea tiparului în domeniul circulaţiei ideilor

şi cunoştinţelor. În principatele româneşti, introducerea căilor ferate prezenta un interes cu mult mai concret decît acela al satisfacerii unui simplu sentiment de curiozitate. Tratatul de pace de la Adrianopol (septembrie 1829) desfiinţase monopolul economic al Imperiului otoman asupra comerţului nostru exterior, antrenînd ţările române într-un intens schimb de mărfuri cu numeroase state europene. În numai cîţiva ani, exportul românesc ajunsese să aibă o valoare de două ori mai mare decît importul. Dar condiţiile în care se făcea transportul erau nefavorabile. În anul 1854, economistul N. Şuțu scria că aducerea grînelor din interiorul Moldovei pînă la Galaţi costa mai mult decît de la Galați pînă în Anglia. Într-o savuroasă epistolă, Ion Ghica îi amintea lui Vasile Alecsandri cît de anevoioasă şi costisitoare era pe la mijlocul Secolului al XIX-lea o călătorie cu poştalionul de la Bucureşti la Iaşi: cinci zile de zdruncinături, de necazuri şi de osteneală, plus 300 de franci aur cheltuiţi!

De ce Bucureşti - Giurgiu?

În asemenea situaţie, este uşor de înţeles că au început discuţii şi tratative pentru introducerea căilor ferate în principate, paralel cu construcţia de şosele şi cu amenajarea unor ape curgătoare ca rîuri navigabile. În Moldova, de exemplu, sub domnia lui Mihail Sturdza, s-a construit şoseaua Mihăileni - Galaţi şi s-au intensificat transporturile pe Prut şi pe Siret.

Începînd cu propunerea adresată lui Mihail Sturdza, la 14 februarie 1842, de către un inginer – Marin (nu i se cunoaşte prenumele – n.a.), pentru construcţia unui drum de fier care să lege Mihăilenii de Galaţi, au fost prezentate nenumărate oferte pentru construirea de căi ferate în principate. Au apărut articole în periodice, broşuri şi chiar legi (de pildă, ofisul lui Barbu Dimitrie Ştirbei – „Legiuire pentru concesie de pămînt în trebuinţă de drumuri de fier în principat“ –, publicat în Buletinul oficial al Ţării Româneşti nr. 20 din 9 martie 1856).

Multă vreme nu s-a ajuns însă la nici un rezultat concret. Diferiţii ofertanţi – austrieci, francezi, englezi, germani, spanioli, români etc. – nu prezentau garanţii

suficiente, deoarece nu puteau strînge capitalurile necesare. Guvernele, lipsite de experienţă şi de specialişti, erau circumspecte în acordarea de concesiuni pentru construcţii feroviare.

Dezvoltarea economiei ţării, în urma reformei agrare din 1864 şi a reorganizării ei pe baze moderne, impunea însă cu tot mai multă necesitate îmbunătăţirea intensă a mijloacelor de transport pe uscat. Este meritul domnitorului Al.I. Cuza de a fi pus capăt perioadei de discuţii şi tărăgăneli în legătură cu construcţiile de căi ferate. Încă la 6 decembrie 1859, mesajul domnesc citit în faţa celor două Adunări elective arăta că „nevoia de comunicaţii de tot solul, precum drumuri, şosele, pavele, canaluri, drumuri de fier, este atît de urgentă în Principate, încît guvernul nu se va sfii de a aplica, la executarea lucrărilor publice, o metodă necunoscută pînă acum în ţara noastră“. Tratativele care au urmat, purtate cu diferite asociaţii de ofertanţi, au învederat faptul că, faţă de dificultăţile şi riscurile ridicate de construcţia unei reţele feroviare, era mai indicat să se realizeze întîi linii scurte, chiar izolate. „Fiţi siguri –spunea M. Kogălniceanu în şedinţa din 4 martie 1865 a Adunării deputaţilor – că, precum s-a urmat în toate ţările cari au început cu mic, vom ajunge a avea o linie întreagă“ (adică o reţea întreagă – n.a.).

Pentru Muntenia, linia cea mai indicată trebuia să fie între Bucureşti şi cel mai apropiat port, ţinînd seama de faptul că Dunărea ar fi constituit o prelungire a căii ferate, datorită navigaţiei cu abur pe care societatea austriacă (vestita DDSG) o introdusese încă din anul 1834. Pe de altă parte, alegerea acestei linii era, într-un fel, obligatorie, deoarece numai pe Dunăre putea fi transportat materialul rulant necesar exploatării feroviare, chiar dacă o locomotivă de atunci cîntărea numai 18.400 kg.

Prima linie ferată a Moldovei s-a hotărît să se construiască de la Suceava care, în 1867, era staţia terminus a liniei ce venea din Lemberg, rețea administrată de compania austriacă a căilor ferate.

Un cadou de 600.000 de franci (1)

Nodul gordian al tergiversărilor a fost tăiat la 10 noiembrie 1865, cînd a apărut în Monitorul oficial decretul lui Cuza – emis fără încuviinţarea Camerelor – prin care se autoriza construcţia liniei ferate Bucureşti - Giurgiu, în lungime de 70 km, acordată consorţiului englez John Trevor Barklay & John Staniforth. Anulată după abdicarea forţată a lui Cuza, reluată, rediscutată, modificată etc., convenţia cu consorţiul Barklay & Staniforth a căpătat, în fine, forma definitivă şi a fost publicată în Monitorul oficial din 7 aprilie 1867.

Lucrările au început în acelaşi an, de la ambele capete ale liniei, şi au înaintat destul de repede. Iniţial se prevăzuse ca linia să meargă pînă la Dunăre, în insula Mocanului sau în insula Cioroiu, în faţa gării Rusciuk, pentru eventualitatea construirii unui pod peste fluviu şi, în orice caz, pentru a scurta distanţa dintre debarcaderul portului Giurgiu şi tren.

Ce s-a întîmplat, însă?

(va urma)

Dr. ing. DEMETRU URMĂ

Filaret, prima gară a României

Prima linie de cale ferată de pe actualul teritoriu al României, care făcea legătura, în Banat, între Oraviţa şi Baziaş, un port la Dunăre

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Mihai Eminescu va rămîne gîndirea curată a românului demn de nația

Nu cred că Mihai Eminescu s-a gîndit vreodată să aibă moșii, la modă la vremea lui. Nici nu ar fi avut cum, la cît de visător era și delăsător chiar cu propria persoană, ținînd seama de felul cum își trăia viața, mai ales cînd se afla în compania prietenului său Ion Creangă, cu care hălăduia zile întregi prin mahalalele Iașului și prin pădurile din împrejurimi. Dincolo de harul nativ, înclinațiile temperamentale, cultura, mediul social, toate acestea aveau să-i întărească spiritul de creație, lirica eminesciană purtînd amprenta unei profunde experiențe omenești. Faptul că poezia lui Eminescu a străbătut mai bine de un secol și continuă să fie îndrăgită și în zilele noastre, se explică și prin simplitatea versurilor sale, în care se regăsește însă o impresionantă forță a cugetării, întemeiată pe o amplă cunoaștere filozofică. Trăsătura dominantă, definitorie a poeziei sale, cea mai înaltă izbîndă estetică a lirismului românesc, se datorează farmecului

Mihai

sa

specific pe care îl degajă, propriu numai marelui nostru poet. Iar acest farmec specific provine din extraordinara sa putere creatoare, în care simțirea, cugetarea, vastul orizont filozofic și fantezia se îmbină în proporții egale. Astfel, Eminescu a devenit, fără să greșim cînd facem această afirmație, mitul poeziei românești, în versurile căruia răzbate cu putere dragostea de țară și de români. Încă de la o vîrstă destul de fragedă avea să ia țara la colindat, trecînd munții din Moldova, în Ardeal, poposind în Blajul cultural, prilej cu care a exclamat: ,,Te salut din inimă, Mică Roma!”. Iar respectul față de România și de semenii săi și-l manifesta prin cunoscutul lui salut: ,,Trăiască nația!”. Aspirațiile patriotice ale poetului depășeau tot ceea ce societatea timpului său putea să-i ofere. De aici, dureroasele evaziuni în vis, în ,,veacul de aur” al trecutului nostru, de aici o pornire necruțătoare împotriva celor care i se păreau că înjosesc țara și o frustrează de drepturile și libertățile necesare.

Eminescu şi Mite Kremnitz –o iubire imposibilă

Veronica Micle n-a fost singura blondă de care marele poet Mihai Eminescu s-a amorezat nebuneşte şi căreia i-a dedicat poezii celebre, cea mai cunoscută fiind aceea intitulată ,,Atît de fragedă…”: ,,Atît de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș/ Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși”.

Pe blonda Mite Kremnitz, Eminescu a iubit-o cu patimă, însă frumoasa nemţoaică nu i-a răspuns cu aceleaşi sentimente. Cumnata lui Titu Maiorescu şi soţia doctorului Wilhem Kremnitz l-a cunoscut pe poet într-o perioadă în care relaţia acestuia cu Veronica Micle fusese întreruptă. Eminescu lucra la ziarul conservator „Timpul” şi s-a văzut pentru prima dată cu Mite la una dintre seratele literare ale lui Maiorescu. Cei doi s-au mai văzut la cenaclul Junimea şi la Palatul Regal. Mite l-a angajat pe Eminescu ca să îi predea lecţii de limba română. Blonda nemţoaică, după care poetului i se aprinseseră călcîiele de la prima vedere, a recunoscut în memorii că întîlnirea cu poetul a fost o decepţie:

„Timid şi stîngaci, neîndemînatic în fiecare mişcare, un om care, după aparenţă cunoscuse tot atît de puţină disciplină corporală, ca şi pe acea spirituală. Mai mult scund decît înalt, un cap ceva prea mare pentru statura lui, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haină şi îmbrăcat fără nici o îngrijire, cu mîna neîngrijită, poate nespălată. Eram atît de decepţionată încît mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în

închipuirea mea. Mînca cu zgomot, rîdea cu gura plină, un rîs care mie îmi părea brutal. Îl preţuisem mai mult decît preţuia”, scria Mite Kremnitz în memoriile ei despre întîlnirea cu Eminescu.

„O creatură ideală, frumoasă, uşoară ca un vis”

În schimb, Eminescu a fost vrăjit pe loc de frumuseţea nemţoaicei, pe care Nicolae Petrașcu o descria astfel în cartea ,,Icoane de lumină”: „O creatură ideală, frumoasă, uşoară ca un vis. De talie cam mică, cu părul blond, cu ochi albaştri, de un albastru clar azuriu, cu o pieliţă dulce, cu vinişoare ca de alabastru, ea amintea, prin alcătuirea ei gingaşă şi delicată, de porţelanurile de Saxa, cu o nuanţă rece, de o fiinţă din nord”.

Eminescu a făcut primele gesturi de amor faţă Mite în timpul lecţiilor de gramatică. A sărutat-o şi a luat-o în braţe, după cum povesteşte Mite în memoriile scrise peste ani, chiar în căminul conjugal: „Pe cînd făceam într-o seară lecţia, pe neaşteptate, nu însă dintr-o pasiune de moment, ci pe cînd eu întoarsă spre el vorbeam cu voiciune, el mă sărută şi eu îl lăsai, fără să mă opun. Altădată, el mă rugase de ceva timp să-i dau voie să mă strîngă odată în braţele sale, cedai în sfîrşit şi el mă cuprinse în braţe, mă ridică de la pămînt şi mă lăsă jos”, a mai povestit Mite.

Mite l-a respins pe poet din cauza poziţiei sociale: „Desconsiderarea şi dispreţul Mitei pentru Eminescu, ba parcă şi o ură surdă împotriva talentului său veneau din

Astăzi, o asemenea atitudine patriotică rareori se regăsește printre români. Mulți dintre aceștia, din cauza vieții grele și a politicii statului, care i-a adus în situația de a duce un trai sub demnitatea umană, nu mai vibrează la elanul patriotic care îl anima pe Eminescu, de slăvire a României, și se grăbesc să plece oriunde în lume, cît mai departe de țara natală, în care nu-și mai găsesc locul. Iată diferența dintre generațiile de atunci și de acum, dintre paginile de istorie scrise pe vremea bardului de la Ipotești și cele de după 1989 încoace, cînd ura, vrajba, goana potentaților vremii de a se îmbogăți din avuția țării îi alungă pe români din țară. Din păcate, nu a mai rămas nimic din tot ce a fost cîndva, peste toate s-a așternut colbul uitării... Poeții noștri nu-și mai cîntă Patria, iubitele și rămîn indiferenți la dezastrul din țara lor și la jalea românilor...

Mihai Eminescu, cu patriotismul său luminat de idealuri mărețe, trăit cu sinceritate și cu totală dăruire, va rămîne pentru totdeauna cel mai iubit poet al românilor, voievodul limbii noastre literare. Numele său va însemna întotdeauna graiul poporului de aici, din Carpații străbuni, unde păsările cîntă, ca și Mihai Eminescu, cu lira sa, viața și durerile românilor.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

faptul că ea se credea pe o treaptă socială superioară”, susţine N. Petraşcu.Un episod din zilele în care Eminescu îi preda lecţii de gramatică a fost descris de Mite în cartea „Amintiri fugare despre Mihai Eminescu“, publicată în 1933.

„A doua zi nu îl aşteptai la lecţie şi nici la masă, eram poftită de bărbatul meu la un dineu. Eu eram gata îmbrăcată şi îmi luam rămas bun de la copil în sufragerie, cînd se auzi soneria şi fu anunţat Eminescu. Uitase că rugasem să nu vie. Mersei în întîmpinarea lui, tristă că trebuie să plec, şi-l întrebai dacă n-aş putea măcar să îi pregătesc masa. El refuză şi se uită la mine cu ochi arzători: Cît de frumoasă eşti dumneata, spuse el, tărăgănînd vorba. Privirile lui le simţeam ca o durere nespusă. Ceea ce dorisem se realizase, fericirea lui atîrna numai de mine”.

Despre Eminescu îndrăgostit, Mite credea că este un om care nu se poate stăpîni, aflat în pragul „turbării”. „Într-adevăr, într-o vară, cînd dragostea sa ameninţa să degenereze în turbare, el îmi spuse după o zi în care zăcusem în pat din cauza unei migrene: «Ieri după masă am venit la dumneata, am trecut prin toate odăile, şi am ajuns la uşa d-tale, însă am găsit-o închisă; altfel aş fi pătruns înăuntru şi te-aş fi omorît». Afară de aceasta mai observasem la el o imposibilitate de a se stăpîni”, mai povesteşte Mite în „Amintiri fugare despre Eminescu”.

Eminescu i-a dedicat poezia „Atît de fragedă”

Idila dintre cei doi a stîrnit gelozia lui Titu Maiorescu, cel care-l adusese pe Eminescu pe post de profesor în casa doctorului Kremnitz. „Lui Maiorescu nu îi plăcea deloc că-l găsea pe Eminescu la noi... Vorbi cu mine în această privinţă în mai multe rînduri, începuse să rîdă de Eminescu în faţa mea şi mă întreba dacă nu cumva uitasem să-l fac să simtă distanţa socială care ne separa”, povesteşte Mite în memorii.

Maiorescu a fost cel care i-a spus lui Mite că Eminescu nu a întrerupt niciodată legătura cu Veronica Micle, în ciuda idilei de la Bucureşti.

Marie Charlotte Kremnitz - Mite a plecat din ţară după moartea soțului său în 1897. S-a retras în Germania şi a trăit la Berlin, avînd o activitate literară care a cuprins în mare parte traduceri în limba germană din operele scriitorilor români, printre acestea, și poeziile lui Mihai Eminescu. A murit la Berlin, în 18 iulie 1916.

ELISABETH BOULEANU (historia.ro)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Credința lui Eminescu: ,,Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”

„Iată două mii de ani aproape de cînd ea au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de cînd biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atîta influenţă, n-au ridicat atîta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a blîndului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mîntuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mîndrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pămîntească cerînd de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mîndrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sîmbure de adevăr care dizolvă adînca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bîntuie natura întreagă.” – Fragment din articolul publicat în ziarul ,,Timpul”, 12 aprilie 1881

,,Era sau nu credincios Eminescu?”, iată o întrebare care continuă să fie dezbătută de literați, de mediul academic, dar și de societate. Iar un posibil răspuns, și poate cel mai probabil, pleacă de la adevărul că ,,Fiecare dintre noi, în sufletul lui, are o taină, a cărei cheie o are numai Dumnezeu și oricît de aplicată ar fi analiza noastră, nu ajunge decît să bată la ușa acestei taine, fără să-i găsească cheia”. Și, totuși, semnul credinței este în creația eminesciană, și acesta îl putem regăsi în poeme precum ,,Rugăciune”, ,,Răsai asupra mea, lumină lină” și încă altele, dar și în articole sau însemnări din Caietele cu manuscrisele sale. ,,E sigur însă că întreaga bogăție a culturii noastre va rămîne atît timp cît Eminescu va fi iubit și citit”, spunea academicianul Eugen Simion. Iar Perpessicius, marele biograf, comentator şi admirator al lui Eminescu, scria, într-un număr al Revistei «Manuscriptum», din anul 1979: ,,Nici una din problemele politice, sociale şi economice care dirijează viaţa unui popor nu i-a fost absentă, şi nimeni n-a adus în judecarea lor o viziune mai adîncă, mai profetică, mai actuală”, pentru că Eminescu avea Credinţa în trăinicia poporului român”. ,,Eminescu a iubit și a apărat Ortodoxia românească” (Maica Benedicta)

Acad. Zoe DumitrescuBușulenga (Maica Benedicta), autoare a numeroase lucrări de evocare și exegeză consecrate lui Mihai Eminescu, a abordat această temă și în articolul ,,Eminescu, între credință și cunoaștere”, din cartea sa, ,,Cultură și credință” (Edit. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005). Iată cîteva din ideile cuprinse în acest text:

,,S-au încercat pînă acum cîteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gînditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil,

alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atît de vast și complex al întregii gîndiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară. Într-adevăr, poetul gînditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atît de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.

Căutător de absolut în viață, în gîndire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensînd gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, «între filosofii», s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetînd necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme”.

Știința descifrării manuscriselor vechi, învățată de la preotul satului

,,Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, avînd legături strînse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale Raluca (născută Jurașcu) erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). Așa încît copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rînduielile, slujbele și cîntările mînăstirești. Pe de altă parte, Mihai a dobîndit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în buchiile vechilor scrieri bisericești, familiarizîndu-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerîndu-i sfatul și chiar împrumutînd de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvîntului vechi și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului”.

Iubirea în opera eminesciană – un principiu armonizator al lumii

,,Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețile Creației neatinsă de mîna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegînd rînduielile

din veac și gîndirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescînd împreună, într-o perfectă convergență. Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V. Pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. (…) În Universitatea vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea. Eminescu a creat unicele, superbele modele cosmologice din romantismul european, în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adînci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelpciune stoică, predicînd rămînerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sînt răsturnate”.

,,Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința”

,,Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lîngă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sînt închinate Sfintei Fecioare: Răsai asupra mea și Rugăciune. În ambele vedem cu cîtă dragoste, cu cîtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfîntă, spovedindu-se și cerîndu-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mîntuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificîndu-și ființa pînă atunci tragic divizată, reintroducînd-o în aura Luminii line, cu a cărei cîntare monahii și monahiile încheie slujba la apusul soarelui”.

,,Avem adînca încredințare

că Sfînta Născătoare de Dumnezeu i-a mijlocit mîntuirea”

,,De altfel, o mărturie mult mai tîrzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mînăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mînăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfînta Împărtășanie, a sărutat mîna preotului și i-a spus: «Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lîngă o mînăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cîntă Lumină lină». Avem adînca încredințare că Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfîrșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mîntuirea. Astfel, «gîndurile ce au cuprins tot universul» revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională”. * * *

„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: «Apărați-l pe Mihai!», iar filosoful Noica menționa că, de cîte ori revenim să-l citim pe Eminescu, nu ne întoarcem niciodată cu mîinile goale. Și cam așa este! Dacă românii l-au considerat ca atare, acesta este poetul national” (acad. Eugen Simion). r.m.

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Cînd spunem Eminescu, spunem poporul român

La mijloc de Cireșar, soarele aprinde din nou coroanele regale ale teilor, iar razele Luceafărului de seară cern parcă, printre frunzele aurii ale falnicilor arbori, chipul de zeu tînăr al Poetului nepereche –Mihai Eminescu. La comemorarea a 134 de ani de la plecarea lui în eternitate, ne revine nouă, poporului român – din fibra căruia s-a plămădit cel ce a durat un monument de creație, care are avantajul vieții și nu al bronzului –, datoria și privilegiul de a-l primi în suflet și de a-l simți alături.

Căci iată ce ne sfătuieşte un alt mare poet al neamului românesc, Tudor Arghezi, adresîndu-se generaţiilor de după Eminescu, într-o Inscripţie pe amfora lui: „Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei./ Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat din noi şi cel mai teafăr/ Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr”.

Aducîndu-i în dar marelui Eminescu dragostea noastră, respectul pentru jerfirea sa pe altarul îmbogățirii spirituale și culturale a neamului, să nu uităm tragedia poetului – pentru că a fost mai degrabă

o tragedie decît o dramă – care a avut implicații profunde atît de ordin personal, cît și de ordin social și filozofic. Toate scrierile lui sînt mărturia acelei tragice tensiuni care i-a fost viața, a acelui suflet înalt și curat pe care l-a purtat cu mîndrie printre oameni.

Un mare capitol al liricii eminesciene, fără de care aceasta nu poate fi concepută, e cel închinat iubirii. Cine spune Eminescu, spune întîi de toate dragoste, spune magie și încîntare a iubirii, regrete, amintiri. E ceva atît de profund omenesc în dragostea lui Eminescu, încît timpul nu-i poate răpi nimic din frăgezimea și strălucirea ei. Dar să nu uităm nici elanul patriotic, cel din prima

Din Bucure ş tii de altădată , Blocul Carlton, cel mai mare „sgîrie-nori” cu locuinte din micul Paris

Numele blocului Carlton a rămas legat în memoria Bucureștilor de cutremurul din noiembrie 1940, cînd întreaga țară a fost șocată de prăbușirea celei mai înalte clădiri de locuințe din Bucureștiul interbelic. În ciuda acestui fapt, blocul impunător a fost o bucată bună de timp mîndria centrului orașului, fiind una dintre primele clădiri care au adus Capitalei renumele de „micul Paris” acum aproape o sută de ani. Blocul Carlton este una dintre clădirile-simbol din istoria Bucureștiului, deși a rămas doar în mintea locuitorilor. Cînd aud despre Carlton, seniorii se gîndesc probabil fie la „blocul ăla care a căzut la cutremur în ’40”, fie la unul dintre primele blocuri cu adevărat înalte din oraș, ambele răspunsuri fiind valide. Totuși, ce știu prea puțini este povestea locului de dinainte să se facă măcar schițele pentru ceea ce avea să devină cel mai înalt imobil de locuit din oraș.

Arhivele istorice scot la iveală că, la finalul Secolului al XIX-lea, terenul cuprins între Universitatea de azi, Ulița Colței (bd. Nicolae Bălcescu de azi), Strada Academiei și Strada Regală (actuala Ion Cîmpineanu) era deținut, deloc surprinzător, de unii dintre cei mai înstăriți oameni de la acea vreme. Potrivit jurnalistului și istoricului francez care s-a stabilit la București – Frédéric Damé – „din str. Academiei pînă în str. Colței, str. Regală a fost mai întîi deschisă pe vastul teren aparținînd neamului Cornescu, locul fiind cunoscut chiar sub numele de «grădina lui Cornescu». Iar partea din fund, pînă în Colței (mai tîrziu bulevardul Brătianu), a fost croită pe marginea grădinei lui Mazar-Paşa, a cărui casă era «foarte dărăpănată atunci»”, conform Bucureștiul Uitat Ulterior, ambele terenuri au fost cumpărate de un cizmar ungur bogat, care dorea să adune cît mai multe terenuri și să ridice construcții. Astfel, intrarea străzii Ion Cîmpineanu, hotelul

Regal, dar și hotelul Union au fost realizate de acesta. Schimbările au fost atît de mari și atît de bruște încît istoricul Constantin Bacalbașa scria că zona Universității de astăzi se schimbase atît de mult încît „cei care n-ar fi văzut-o de la 1918 s-ar crede azi într-alt oraș. În negura amintirilor, mai revăd tramvaiul cu doi cai Obor – Sfîntul Gheorghe – Gara de Nord, care în mai purta pancarta cu litere mari «Moși»; îl revăd cum suia din Cîmpineanu în sunetul clopotului, galopul cailor și chiotele băiatului care agățase din mers la Sf. Ionică calul de ajutor și se sălta și el pe scară, cu biciul în mînă…”. Astfel, pînă în anii ’30, pe locul pe care avea să fie ridicat blocul Carlton se afla un superb conac interbelic. Situat la intersecția străzii Regale (Ion Cîmpineanu) cu bulevardul I.C Brătianu, imobilul aparținea familiei Văcărescu în jurul anilor 1900.

În anii ’30 în București au început să fie construite primele clădiri de tip „sgîrie-nori”, mai înalte de 8, chiar 10 etaje, cu inspirații directe din stilurile arhitecturale care „se purtau” în Paris la acea vreme. Astfel, peisajul dominat altădată de case cu fel de fel de decorații, cu curți mari și cochete, începea să fie dominat de clădiri înalte, impunătoare, care ofereau Bucureștiului un aer modern, de capitală europeană, și care nu se băteau cap în cap cu casele frumoase din oraș, ci mai degrabă se completau reciproc, oferind orașului un aer de diversitate, similar cu cel al capitalei Franței, de unde poate a apărut și denumirea de „micul Paris”. Primele astfel de blocuri au „răsărit” pe Calea Victoriei, în Piața Rosetti sau, în acest caz, pe locul unde a fost ridicat blocul Carlton – la intersecția dintre bulevardul I.C Brătianu 11 cu strada Aristide Briand 22. Proiectul blocului Carlton a fost realizat de compania imobiliară a fraților Schindl, care a avut însă probleme, deoarece planurile „de pe hîrtie” nu se potriveau cu cele din realitate –terenul pe care aceștia îl dețineau era prea mic pentru proiectul care

tinerețe și adîncirea treptată a acestui sentiment, care ajunge la o expresie măreață în Scrisoarea III. Să adăugăm la toate acestea și pasiunea lui Eminescu pentru folclor, pentru toate vechile valori artistice ale neamului. El a pătruns adînc în secretele simțirii și gîndirii populare, în tainele limbii; se știe cît de mult a colindat drumurile și plaiurile întregului pămînt românesc, impregnîndu-se de culorile și prospețimea acestuia. Iar iubirea naturii s-a manifestat de timpuriu, din copilărie; atunci a trăit primele senzații și impresii, atunci a înregistrat profund acele fenomene și peisaje care au devenit apoi o componentă majoră a liricii lui. Nimeni nu a cîntat mai frumos, mai nuanțat și cu o adîncă afecțiune codrul și lumea lui de basm. Cînd spunem Eminescu, spunem poporul român. De aceea, continuăm să-i citim opera și să pătrundem în împărăția eminesciană, pentru a ne regăsi pe noi înșine, fiindcă, așa cum scria eseistul și criticul literar Victor Felea (1923-1993), ,,cunoscînd în profunzime poporul, suferințele și virtuțile lui, printr-o identificare totală, eroică, Eminescu a realizat o operă în care vom găsi întotdeauna cea mai frumoasă limbă românească, surprinsă parcă în însăși geneza ei, în clipa hotărîtoare cînd creatorul i-a împrumutat suflarea lui misterioasă, simțirea cea mai adevărată și mai plină de strălucire care ne leagă de pisajul și destinul țării noastre, marile altitudini prin care poezia de pe aceste meleaguri pătrunde sub vasta boltă a literaturii universale”.

LILIAnA TETELEA

fusese gîndit și schițat. Opțiunea de a muta blocul Carlton în afara centrului pe un teren generos a fost refuzată, deoarece în viziunea lor acest bloc trebuia să se afle în inima Bucureștiului, astfel că singura soluție a fost cumpărarea a două terenuri, însă era destul de greu să îndupleci doi proprietari să își vîndă terenurile „vecine”. Din fericire pentru aceștia, familia lui Dumitru Bragadiru, cel care fusese al doilea cel mai bogat român la începutul Secolului XX a decis să vîndă terenul de pe bulevardul I.C Brătianu 11. Lîngă acest teren se afla un teren viran, care aparținea prințesei Roxana Calimachi (devenită Șuțu după căsătorie), de pe strada Aristide Briand 22.

Deloc surprinzător, cei doi proprietari cereau prețuri extrem de piperate, fiind vorba despre terenuri aflate în centrul Bucureștiului, prețuri pe care inițial frații Schindl nu și le permiteau. În urma negocierilor însă, cele două terenuri au fost achiziționate de firma imobiliară a celor doi frați, însă cu cîteva condiții. Întîi, cei doi trebuiau să ofere familiei lui Bragadiru la cheie o sală modernă de cinematograf în cadrul blocului, în timp ce plata față de prințesa Roxana Calimachi avea să fie făcută după ce frații Schindl începeau să vîndă spații pentru magazine și apartamente în bloc. Autorizația de construcție a fost primită în iulie 1935, însă lipsa fondurilor a cauzat amînarea lucrărilor pînă în luna noiembrie a aceluiași an. Odată începute însă, lucrările au decurs necontenit pînă în octombrie 1936. Astfel a fost înălțat blocul Carlton – care aduna 96 de apartamente, o sală modernă de cinematograf și o mulțime de magazine. În timpul recepției din noiembrie 1936, au fost menționate dimensiunile exacte ale construcției, care erau schimbate puțin față planul inițial: fațada dinspre bulevardul Brătianu avea un parter plus 9 etaje, iar aripa dinspre strada Regală se compunea din parter plus 6 etaje; turnul din colțul clădirii era constituit din parter, 12 etaje și pod. Acestora li se adăuga sala modernă de cinematografie.

Nevoia de bani, inconștiența și goana după profit și un preț competitiv i-a făcut pe cei responsabili cu ridicarea blocului să accepte o mulțime de schimbări din partea fraților Schindl, care căutau să economisească la orice pas. Astfel s-a ajuns la încălcarea calculului structurii de rezistență, la realizarea scheletului din beton armat cu o mulțime de puncte slabe care puneau în pericol întreaga construcție și care aveau să o transforme în cele din urmă într-un „sinistru cavou” – cum aveau să titreze ziarele în dimineața de după cutremurul din 9-10 noiembrie 1940.

B365.RO

File de istorie

Cine a adus la Tîrgovişte

capul lui Mihai Viteazul? (II)

Un jurămînt

Pe filele îngălbenite ale uneia dintre multele versiuni ale cronicii, un anonim a adăugat cîndva la sfîrşitul „Istoriei lui Mihai vodă” o interesantă relatare: „De aicea să povestim de un boer care au fost la Mihai vodă, anume Turturea postelnicul. Atuncea au fost legat Mihai vodă cu Turturea postelnicul jurămînt tare şi mare cum să se caute unul pre altul pînă la moartea lor. Şi de se va prinde lui Mihai vodă să pieie într-altă ţară, să nu-i lase oasele acolo, ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest postelnic Turturea într-altă ţară, să nu-i lase Mihai vodă oasele, ci să le aducă în Ţara Românească să le îngroape. Drept aceia, deaca văzu Turturea postelnicul că tăiară pre Mihai vodă, mult s-au nevoit pentru jurămîntul ca să aducă oasele lui Mihai vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul de l-au adus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mînăstirea din deal, de la Tîrgovişte. Şi au făcut milă mare care au fost lăsat Mihai vodă să le dea acei mînăstiri”.

Considerată o simplă „legendă”, asemănătoare „cuvintelor” lui Neculce, povestea lui Turturea a cunoscut o anumită răspîndire în Secolele XVII-XVIII şi în prima jumătate a Secolului al XlX-lea, circulînd şi în Moldova. Apare astfel într-o copie moldovenească a Letopiseţului Cantacuzinesc, care la 13 octombrie 1718 aparţinea lui Manea Mătăsarul, e trecută şi în varianta copiată de lordache Sion la 5 octombrie 1777, precum şi în aceea a ieromonahului Ghelasie, cîntăreţ la episcopia Argeşului, la 1830. Uitată apoi, sau înlăturată de critica istorică, confirmarea documentară pe care o prezentăm dovedeşte – cum s-a întîmplat cu unele din legendele transmise de Neculce – că tradiţia populară sau cronicărească are adesea la bază un fapt real. Unsprezece ani după moartea lui Mihai Viteazul, la 7 decembrie 1612 Radu Mihnea întăreşte lui Turturea paharnic satul Găuriciul, cumpărat de Mihai în timpul domniei şi dăruit apoi lui Turturea „pentru multa şi buna şi credincioasa slujbă cu care a slujit domniei lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine, pînă în Ţara Nemţească”. Documentul slavon inedit, pergament bine păstrat, cu iniţialele şi monograma domnească, împodobită cu chinovar, constituie prima menţiune documentară a paharnicului Turturea. „Şi apoi – continuă actul – răposatului Mihail voievod s-a întîmplat acolo moarte, de a pierit. Iar întru aceea, sluga domniei lui mai sus zisă, Turturea paharnic, el a furat capul și şi l-a adus aici în ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”.

În sprijinul celor de mai sus, Radu Mihnea menţionează cartea de miluire a lui Mihai Viteazul şi cele de întărire ale lui Simion Movilă și Radu Șerban „toate aceste cărţi făcute cu mare blestem”. Aşadar, Turturea paharnic l-a însoţit pe Mihai „în Ţara Nemţească” în toamna anului 1600, fiind unul din cei 30 de apropiaţi ai domnului cu care a sosit la Viena şi la care se referă, la 27 decembrie 1600, arhiducele Matias şi cronica lui Johann Gradelehnus. Se ştie că marii boieri pămînteni, în frunte cu Buzeştii, au rămas atunci în ţară. Dintre cei pe care Mihai i-a întîlnit la Viena sau i-a aflat mai apoi în Transilvania şi care s-au găsit în preajma sa pînă cînd sabia ucigaşă i-a curmat viaţa, izvoarele menţionează doar următoarele nume: banul Mihalcea, ucis în acelaşi timp, aga Leca, Leca comisul, pe care-i aflăm de la Şt. Szamoskazy, G. Raţ şi căpitanul Mîrza, menţionaţi de Stavrinos. Numele paharnicului Turturea nu e amintit alături de aceştia. Şi totuşi, el a luat capul domnului său, conform jurămîntului făcut lui Mihai, plecînd cu el pe furiş spre Ţara Românească. Tot el poate fi unul din acei slujitori care au îngropat „noaptea pe ascuns” trupul lui Mihai, despre care aminteşte în 1607 Gh. Palamede şi desigur el este acel căpitan sau izbaşă despre a cărui faptă auzise G. Brancovici în Ţara Românească spre sfîrşitul

secolului. Ajuns în țară, a îngropat capul lui Mihai „cu multă cinste”, dăruind mînăstirii „milă mare care au fost lăsat Mihai vodă să le dea” şi pentru care Mihai apare în pomelnicele de la Dealu pînă în 1738.

„Bărbat strălucit şi în norocire şi în nenorocire”

Astfel, ştirile din cronică şi actul din 1612 se împletesc completîndu-se reciproc. Postelnic nu se ştie dacă a existat vreodată. Din actele care-l menţionează în prima jumătate a Secolului al XVII-lea rezultă că Turturea paharnicul era nepotul banilor Drăgan şi Petru din Glina. Avea moşii la Glina, Ciumernic şi Băneşti. În Ciumernic, sat dispărut azi, în hotar cu Glina, lîngă Bucureşti, stăpînea o parte cu pădure, livezi cu pomi şi „cu apa Dîmboviţei” alături de urmaşii lui Udrea banul Băleanul, mare dregător al lui Mihai, şi de Teodosie logofăt din Ruda (Rudeanul), care cumpărase partea sa în timpul lui Alexandru cel Rău. În Glina a stăpînit alături de obştea țăranilor, care se vînduse lui Mihai Viteazul şi fusese dăruită lui Anghelache portar, de la care a trecut la mînăstirea Radu vodă. Tot aici stăpînea şi Cernica fostul mare vornic al lui Radu Şerban. În documente apare cu prilejul numeroaselor judecăţi pe care le poartă timp de un sfert de veac. La 1620 mai 6 şi 1622 mai 2 se judecă cu urmaşii jupîniţei Dobra, fiica lui Mircea voievod pentru ocini în Glina şi Băneşti. Actele din 1623 noiembrie 15 şi 23 ne înfăţişează pricina sa cu mînăstirea Radu vodă, pentru nişte mori din Glina. În 1625 august 25, se judecă cu Oancea logofăt pentru o ocină în Ciumernic. Semnătura şi pecetea sa s-au păstrat. La 18 octombrie 1622, scrie el însuşi un act mărturisind: „Cărţile noastre ale Ciumernicului au perit de răutate, cîndu au tăiat tătărăi pre unchiu mieu, Petru banul din Glina”. Sporadic, e amintit în 1628 şi 1635. Reapare din nou la 2 iunie 1640, de data asta ca boier jurător într-o pricină care nu e a lui şi de asemenea la 11 mai 1642 în legătură cu stăpînirile nepoţilor Iui Badea Băleanul în Ciumernic. Din acelaşi loc vînduse, se pare, fără drept, 600 de stînjeni lui Hrizea vistier, la 29 noiembrie 1621. La 13 iunie 1645, Sava logofăt îl cheamă la judecată, pretinzînd că locul e al său. Dar Matei Basarab pune capăt acestui proces, hotărînd la 31 mai 1646 ca locul să-l stăpînească Radu logofăt Dudescu, care-l primise de la Hrizea vistier, iar Sava logofăt „dă va mai avea vreo treabă, să-şi caute la Turturea paharnic...”. Aşadar, Turturea mai trăia la acea dată, dar după aceasta nu mai apare decît sub formă de menţiune la 20 iulie 1648, cînd domnul întăreşte mînăstirii Bălteni partea din satul cu acelaşi nume cumpărată de Hrizea vornic, ctitorul ei, de la Turturea paharnic. Socotind că acesta avea cel puţin 20 de ani în 1601, în 1646 trebuie să fi avut aproximativ 65 de ani.

Mihai s-a stins în plină glorie, la numai 43 de ani, „bărbat strălucit şi în norocire şi în nenorocire, după chiar judecata inamicilor săi”. Deasupra rămăşiţelor sale de la Dealu, soții Radu Buzescu şi Preda, fiica banului Mihalcea cel asasinat odată cu Mihai, au aşezat o piatră funerară, amintind că: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail marele voievod, ce au fost domn Ţărei Rumăneşti şi Ardealului şi Moldovei; cinstitul trup zace în cîmpii Tordei; şi cînd l-au ucis nemţiţi au fost 7109 (1601), în luna lu avgust 8 zile. Această piatră o au pus jupîn Radu Buzescu și jupînița ego Preda”. Modestă, aşezată şi astăzi în pronaosul bisericii, inscripţia românească arată la sfîrşit că „o au pus” Radu Buzescu şi jupîniţa sa, căci Buzeştii nu şi-au atribuit atunci meritul de a fi adus şi înmormîntat capul Iui Mihai Viteazul.

Cînd vremurile s-au mai liniştit, cînd Șerban, marele paharnic al lui Mihai, luă în mîini domnia țării, Radu Buzescu se îngriji de acoperirea rămăşiţelor lui Mihai, aduse de Turturea paharnic, şi este într-adevăr meritul său de a fi săpat cel mai glorios epitaf domnesc – aşa cum Mihai însuşi şi l-ar fi dorit – pe cea mai mică lespede funerară.

Mormîntul lui Mihai Viteazul, Turda

1612 (7121) decembrie 7, Tîrgovişte. Hrisovul lui Radu Mihnea

„Din mila lui Dumnezeu, Io Radul voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul răposatului Mihnea voievod. Dă domnia mea – această poruncă a domniei mele slugii domniei mele, Turturea paharnic, şi cu fiii lui, cîţi i-a dăruit Dumnezeu, ca să-i (fie satul) Găuriciul tot cu tot hotarul şi cu toţi vecinii şi cu tot venitul, din hotar pînă iar în hotar, pentru că acest sat mai sus scris el au fost mai dinainte cnezi. Astfel, cînd a fost în zilele răposatului Mihail voievod, satul Găuriciul, ei s-au vîndut toţi răposatului Mihail voievod, să fie vecini. Iar apoi domnia lui, Mihail voievod singur a socotit de a dat şi a miluit pe sluga domniei lui, Turturea paharnic, cu acest sat mai sus zis Găuriciul cu tot, ca să-i fie domniei lui pomană în veci, pentru multa şi buna şi credincioasa slujbă cu care a slujit domniei lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă încă şi în alte ţări străine pînă la Ţara Nemţească. Şi apoi răposatului Mihail voievod s-a întîmplat acolo moarte, de a pierit. Iar întru aceea, sluga domniei lui mai sus zisă, Turturea paharnic, el a furat capul lui şi l-a adus aici în ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn. Şi am văzut domnia mea şi cartea de miluire Ia răposatului Mihail voievod la mîna mai sus spusei slugi a domniei mele, Turturea paharnic, şi cartea răposatului Simion voievod şi cartea lui Radu vodă Şerban la mîna slugii domniei mele, Turturea paharnic, toate aceste cărţi făcute cu mare blestem. De aceea, şi domnia mea de asemenea am înnoit şi am întărit această milă şi cu această carte a domniei mele şi am dat domnia mea slugii domniei mele, Turturea paharnic, ca să-i fie acest sat mai sus zis dedină lui, ohabă şi fiilor lui şi nepoţilor. Încă şi după trecerea domniei mele de asemenea am lăsat domnia mea blestem, pe cine va binevoi domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti sau din rodul inimii domniei mele sau din rudele noastre sau după păcatele noastre sau din alt neam, dacă va cinsti şi va înnoi această carte a domniei mele, pe acela domnul Dumnezeu să-l cinstească şi să-l păzească în domnia lui, iar dacă nu va cinsti şi nu va înnoi această carte a domniei mele, ci va călca şi va strica, pe acela domnul Dumnezeu să nu-l cinstească şi să nu-l întărească în domnia lui. Şi cine se va încerca să rupă această carte a domniei mele sau să ia această milă, acela să fie blestemat şi afurisit de 318 sfinţi părinţi, care sînt la Nicheia, şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie la un loc, şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele. Iară martori punem domnia mea: Jupăn Tudor, mare ban al Craiovei şi jupîn Vintilă, mare vornic şi jupîn Neca, mare logofăt şi Dediul vistier şi Cîrstea spătar şi Panaiti stolnic şi Braţul comis şi Lupul paharnic şi jupîn Foti, mare postelnic. Ispravnic Neca mare logofăt. Şi eu, Neagoe logofăt, am scris în cetatea numită Tîrgovişte, luna decembrie 7 zile şi de la Adam pînă acum la această scriere cursul, în anul 7121 (1612). IO RADUL VOIEVOD, din mila lui Dumnezeu, domn”. Sfîrșit C. REZACHEVICI, cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga“

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Vînătoarea de vrăjitoare –psihoză, diversiune și mijloc represiv (III)

De asemenea, se considera că demonul care vorbeşte prin gura unui muritor nu poate spune decît minciuni, ceea ce însemna că acuzaţiile aduse abatelui prin intermediul călugăriţelor aflate în prada Necuratului erau neîntemeiate; s-a găsit însă un artificiu, statuînduse că „în anumite împrejurări şi constrîns de exorcisme diavolul grăieşte adevărul”. S-au confecţionat şi probe materiale false, printre altele un aşa-zis pact cu Satana, iscălit de Grandier cu propriul său sînge. Abatele nu s-a lăsat intimidat şi şi-a proclamat nevinovăţia în tot cursul procesului. A fost în zadar, aşa cum în zadar a fost şi suplica trimisă de o mare parte dintre localnici regelui Ludovic al XIII-lea. La 18 august 1633, tribunalul a pronunţat sentinţa definitivă, prin care Urbain Grandier, „dovedit fără putinţă de tăgadă a se fi făcut vinovat de magie neagră şi maleficii”, era condamnat să fie ars de viu în piaţa Sfintei Cruci din Loudun, iar „cenuşa să-i fie zvîrlită în bătaia vîntului”.

În zorii zilei următoare, sub privirile aristocraţilor din oraş şi din împrejurimi, veniţi la execuţie ca la un spectacol dintre cele mai interesante, abatele era exorcizat pentru ultima oară: „Exorciso te, imundissime spirite, omnis incursio adversari, omne phantasme, omni legio, in nomine Domini nostri, eradicare et effugere ab hoc plasmate Dei...“. Cum nici invocaţia divină, nici apa sfinţită, răspîndită din belşug asupra lui, nu-l convinseseră să-şi mărturisească păcatele, osînditul a fost supus torturii „prealabile”: călugării capucini, care luaseră asupra lor sarcina execuţiei, i-au sfărîmat oasele picioarelor, urcîndu-l apoi pe scăunaşul de fier al rugului şi legîndu-l de stîlp. Mişcat de suferinţele abatelui, călăul îi făgăduise că-l va strangula de îndată ce se va da foc rugului. Dar capucinii i-au

confiscat frînghia şi au vegheat ca flăcările să ardă cît mai încet şi agonia sa dureze cît mai mult.

Cîţiva ani mai tîrziu, în 1647, la Louviers, preotul Boulie a cunoscut o soartă asemănătoare, fiind executat pentru ce dăduse pe mîna diavolului cîteva călugărițe din localitate. A fost de prisos pînă şi intervenţia chirurgului reginei, care, adus în fața tribunalului, a demonstrat că femeile erau bolnave. Peste aproape un secol, curtea din Aix judeca un ultim proces asemănător, dar acuzatul a fost achitat, patru magistraţi votînd în favoarea lui, faţă de trei care erau pentru condamnare.

În vestul Europei occidentale, ultimele procese de vrăjitorie, însoţite chiar de condamnări la moarte, au avut loc în Anglia (1716), Scoţia (1722), Germania

Escrocherii din epoca victoriană

Obiceiul macabru de a poza morţii alături de familie ca şi cînd ar fi fost vii s-a suprapus perioadei cînd a apărut fotografia spiritistă. O eroare fotografică a dus la dezvoltarea unei adevărate escrocherii la începutul Secolului XIX. Pasiunea pentru ocultism a omenirii există din cele mai vechi timpuri şi s-a dezvoltat în perioada medievală, cînd aproape orice fenomen inexplicabil, ieşit din tipare, ori un simplu comportament atipic erau asociate cu vrăjitoria. Atracţia pentru tot ce nu putea fi înţeles de oameni a căpătat valenţe noi în plin proces de industrializare şi dezvoltare a ştiinţei. Apariţia primelor aparate de fotografiat, a acelor cutii care imortalizau momente din viaţă, s-a suprapus cu un puternic curent ocultist.

Epoca victoriană a Regatului Unit, perioada sub care este cunoscută domnia reginei Victoria (1837 - 1901), este plină de legende macabre alimentate în parte şi de anumite obiceiuri ale reginei. Un obicei înfiorător născut în acea perioadă e acela de a fotografia morţii alături de vii. Fotografia era la începuturi şi puţini erau cei care îşi permiteau să imortalizeze aspecte de familie. Aşa că se obişnuia ca, atunci cînd murea cineva drag, să aşeze mortul pe scaun ca şi cînd ar fi fost viu, cu familia alături. Poza cu mortul pe scaun era adeseori singura amintire de familie.

Mediumurile erau la mare căutare. Nevoia oamenilor de a avea şi dovezi în acest sens s-a concretizat după ce un fotograf a reuşit din greşeală să capteze o siluetă fantomatică într-o fotografie. Americanul William Mumler s-a autoproclamat medium în arta fotografiei după ce în 1861 a surprins o prezenţă neomenească într-o fotografie. A fost vorba despre o dublă expunere accidentală într-o poză, fenomen pe care nimeni nu a putut să şi-l explice pe moment. Silueta abia perceptibilă, ca un fum care învăluia omul din

fotografie, semăna din perspectiva lui Mumler cu un văr al acestuia care murise cu 12 ani înainte.

William Mumler a devenit obsedat să înţeleagă ce se afla în fotografie şi după zeci şi sute de experimente nereuşite a reuşit să devină un expert al tehnicii expunerii multiple. Aşa au început să apară pe bandă rulantă fotografii în care fantomele morţilor stăteau alături de oamenii vii. Pentru o şi mai bună reprezentare a spiritelor, Mumler a început să folosească fotografii ale morţilor din timpul vieţii pentru a realiza „fantomele”. Fiind atît de solicitat să găsească spirite, Mumler a încurcat pozele unor morţi cu ale unor oameni vii şi spritele din poze au ajuns să semene izbitor de mult feţe cunoscute ale unor personaje aflate în viaţă. Aşa a fost demascat mediumul în arta fotografiei.

În aceeaşi perioadă, francezul Edouard Isidore Buguet şi-a făcut reputaţia de fotograf spiritist fiind extrem de apreciat în cercuri selecte. Era preferat de aristocraţia vremii, fiind solicitat să îi pozeze pentru a-şi revedea

(1749). În Franţa, unde execuţiile au încetat încă din 1670, conform decretului emis de Ludovic al XIV-lea, legea care considera drept o crimă vrăjitoria nu a fost abrogată decît în 1726.

În vreme ce bătrînul continent ieşea încet și greu de sub călcîiul demonologilor, în Lumea Nouă, la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, încă mai bîntuia vînătoarea de vrăjitoare. Puritanii imigraţi din Marea Britanie, care se concentraseră mai ales pe teritoriul coloniei Massachussets, se ghidau după dogme de o fantastică rigiditate. Conform principiilor lor, omul se năştea încărcat de păcate şi nu se putea mîntui decît prin graţia divină, care însă nu era acordată decît unei mici minorităţi. Pe toţi ceilalţi îi aştepta infernul, iar unii deveneau slugi ale diavolului încă din cursul vieţii.

Printre demonologii americani s-au remarcat predicatorii Increase şi Cotton Mathers – tată şi fiu – care considerau că atît Dumnezeu, cît şi Satana se preocupau în mod special de coloniile britanice de peste ocean. În lucrarea sa, „Illustrious Providences“, publicată în 1684, Increase Mathers îşi sfătuia concetăţenii să se spioneze reciproc, denunțînd autorităţilor eclesiastice „orice semn de magie neagră, posesiune diabolică şi stăruinţă întru păcat”.

Activitatea celor doi fanatici predicatori a dus la o psihoză colectivă în întreaga colonie. În oraşul Salem, sute de persoane au fost acuzate de pactizare cu Necuratul şi nouăsprezece dintre ele au fost spînzurate. Cîţiva ani mai tîrziu, cînd valul de isterie colectivă s-a potolit, anchetele efectuate au dovedit că, în cele mai multe din cazuri, învinuirile aduse victimelor porniseră din meschine interese materiale.

Fenomen istoric, cu o durată limitată, vînătoarea de vrăjitoare, în aspectul său clasic, a dispărut de peste două secole. Dar rămăşiţele mentalităţii corespunzătoare nu au încetat să se manifeste sub forma discriminărilor rasiale, religioase sau politice, din aceleaşi motive sordide, sub aceleaşi pretexte absurde şi cu aceleaşi rezultate criminale.

Sfîrșit

E LISABETA I OANIȚIU

rudele dispărute. Onorariul acestuia era extrem de piperat şi nu îşi permitea oricine să păstreze pentru posteritate imagini cu „stafiile” răposaţilor. Şi acesta a fost demascat într-un final dar a rămas cu un cerc de susţinători alături care nu s-au îndoit nici o clipă de autenticitatea fotografiilor. Setea pentru ocultism a dus la dezvoltarea acestui fenomen. Alt american, Fredrick Hudson a ajuns expert al fotografiei spiritiste şi a dus escrocheria la cote maxime, folosind aceeaşi metodă a expunerii prelungite. Hudson îi punea pe cei care veneau la pozat să stea nemişcaţi minute în şir. În acest timp, fiica sa îmbrăcată în alb se plimba în spatele lor şi crea un efect fantomatic. În 1874 a început declinul fotografului, cînd înşelătoria a fost demascată.

Misteriosul lord Combermere

O fotografie celebră realizată în 1891 este cea în care apare lordul Combermere aşezat pe jilţul din bibliotecă deşi la acel moment erau efectuate funerariile acestuia. Fotografia a fost realizată de Sybell Corbett în timpul unei vizite la sora ei din Combermere Abbay (Cheshire – Anglia). A decis să facă o fotografie în bibliotecă folosind o expunere de aproape o oră. În acel interval nu a intrat nimeni în cameră şi totuşi în poză apare silueta abia perceptibilă a unui bătrîn, nimeni altul decît lordul Combermere. Deşi expertizată de mulţi specialişti ai vremii, nu s-a putut demonstra manevra de falsificare şi a rămas un mister neelucidat.

Chiar şi în epoca modernă au continuat să apară fotografii în care apar umbre fantomatice. A rămas un mister pentru cercetători cum a fost realizată poza cunoscută sub numele „The Brown Lady”. Aceasta a fost realizată de Captain Provand în 1936 într-un castel din Norfolk –Anglia. În imagine apare o siluetă fantomatică de femeie care coboară pe scările conacului, deşi la momentul imortalizării nu era nimeni pe scări. HIsTorIA.ro

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (181)

Proza și teatrul în Dinastia Tang (2)

De la sutele de școli la Dinastia Han (2)

Lunga perioadă de reînnoire care a fost Evul Mediu a dus la noi forme în proză, nu numai foarte densa literatură daoistă și budistă, ci și nașterea criticii literare, întotdeauna de matrice budistă. În general, proza este împărțită în două ramuri – pianwen, care este „proza paralelă“, proză erudită și artificială, plină de paralele formale și xiaoshuo, care este „novella“, povestirea foarte frecventată de daoism și budism. O capodoperă a prozei medievale timpurii este „Memoria Izvorului Florilor de Piersic“ de Tao Qian, care rămîne un clasic nemuritor și care va face obiectul a nenumărate lucrări și poezii ulterioare. În această perioadă s-a născut și critica de artă cu lucrarea „Clasificarea pictorilor antici“, scrisă de Xie He în Secolul al VI-lea.

Sub Dinastia Tang, după artificialitatea „prozei paralele“ au revenit modelele pre-Han și Han, așa cum se arată în lucrarea enciclopedică „Enciclopedia Literaturii Chineze“, scrisă de Ouyang Xun în anul 624. La aceasta se adaugă lucrarea „Cartea dinastiilor Zhou și Sui“, datată anul 636, cea mai importantă operă a criticului și demnitarului Linghu Defen. Îl amintim, de asemenea, pe înaltul cărturar Chen, fiu al împăratului Xuan din dinastia Chen, autor al „Cărții lui Chen“ scrisă în stilul clasic. Autorul a servit sub dinastiile Sui și Tang, ajungînd pînă la demnitatea de cancelar.

Proza și „Mișcarea pentru renașterea stilului clasic“. Alături de practicarea stilului ci în poezie, un fenomen nou în literatura Dinastiei Tang este apariția povestirilor pe subiecte insolite, cunoscute sub numele de chuanqi. În Secolul al VII-lea și în primii ani ai Secolului al VIII-lea s-au redactat culegeri de povestiri chuanqi. Aceasta demonstrează marile progrese

Oameni și miracole (3)

Postul mistic (2)

Ca şi tînăra chinezoaică despre care am vorbit la începutul capitolului, sora Angélique, născută în 1820 la Sainte-Foy, lîngă Bordeaux, suporta cu mare greutate lactatele şi fructele, chiar în cantităţi foarte mici. Intrată în mînăstire la vîrsta de douăzeci şi doi de ani şi prezentînd stigmate după şase luni, sora Angélique avea un caracter vesel şi deschis. Un detaliu din biografia ei menţionează că a fost chemat un medic, întrucît se credea că va paraliza.

Doctorul Imbert-Gourbeyre a observat-o ani în şir pe stigmatizata din La Fraudais, lîngă Blain, LoireAtlantique. Marie-Julie Jahenny a trăit două perioade de timp fără nici un fel de hrană, prima dată nouăzeci şi patru de zile, altă dată cinci ani. „Pe parcursul acestor săptămîni sau ani, declara medicul, nu a existat nici o excreţie lichidă sau solidă“. Nu punem la îndoială cunoştinţele profesionale ale acestui medic, dar remarcăm, şi în acest caz, că nu preciza dacă Marie-Julie bea sau nu. Se pare că toată lumea şi-a concentrat atenţia asupra faptului că nu mînca nimic, dar nimeni nu a precizat dacă bea sau nu. Iar acesta e un punct esenţial...

La Boulleret, în Creuse, o altă stigmatizată, Joséphine Reverdy, voma sînge şi stătea fără să mănînce timp de cîteva săptămîni. Vrînd să verifice ceea ce i se spunea, episcopul parohiei a făcut o investigaţie şi a instituit o supraveghere severă: zi şi noapte, de la 25 octombrie pînă la 7 decembrie 1877, adică patruzeci şi una de zile, Joséphine a fost supravegheată de cinci femei, ziua, şi de alte cinci, noaptea. În total, patru sute de persoane! Toate aceste măsuri nu au permis totuşi conturarea unei demonstraţii răsunătoare (după părerea mea). Sigur, a sta patruzeci şi una de zile fără să mănînci e ceva excepţional, dar greviştii foamei au rezistat cincizeci şi patru de zile, precum Bobby Sands în Irlanda, în 1981. Această anchetă ar fi trebuit să se axeze mai curînd asupra băutului, nu a mîncatului.

Moartea celei care a fost Marthe Robin este poate prea recentă ca să putem avea acces la toate piesele

înregistrate de proza narativă în dinastiile Sui și Tang. În perioadele precedente – dinastiile Wei, dinastiile de Miază-zi și de Miază-noapte – se fixează originile prozei narative. Așa-numitele xiaoshuo, prin sfera îngustă a conținutului, prin sărăcia mijloacelor artistice folosite, nu erau considerate opere valoroase din punct de vedere artistic. Însăși noțiunea de xiaoshuo, povestire de mică însemnătate, încă nu era clarificată. În orice caz narațiunea epică în proză, de dinainte de apariția chuanqi, era reprezentată de istorisiri, simple forme epice neevoluate. Chuanqi apar ca niște structuri literare înnoite. Valoarea lor literară este asigurată de suflul realist care se degajă din povestiri, subiectele fiind inspirate din realitate, ocolindu-se temele stranii.

Marea înflorire a cunoscut-o xiaoshuo – „novella“ – proză literară mai simplă. Cu timpul, xiaoshuo a devenit denumirea generică a tuturor speciilor de proză, inclusiv denumirea pentru romanele propriu-zise și pentru romanul-fluviu „Hong Lou Meng“, emblematic pentru proza din dinastia Mig, capodoperă a prozei chineze din toate timpurile. Reluăm ideea, amintind că, la început, xiaoshuo a desemnat o istorioară, o povestire de mică întindere, o scriere minoră, o flecăreală. Genului de proză xiaoshuo îi aparțineau, de asemenea scrisorile de recomandare pentru ocuparea posturilor de dregători din perioada de pînă la instituirea sistemului de examene-concurs pentru ocuparea unui post de dregător. În timpul dinastiei Wei, în perioada „Trei împărății“ și a dinastiei Jin, conținutul xiaoshuo se modifică prin abordarea unor subiecte mai complexe, care cer dezvoltarea schemei epice, ceea ce duce la cristalizarea lor ca gen literar independent, ilustrat prin „povestiri cu duhuri și stafii“/ „povestiri negre“ și „biografii romanțate“. În dinastile Tang și Song, xiaoshuo este echivalent cu povestire, iar mai tîrziu, în dinastiile Ming și Qing-manciuriană, xiaoshuo are înțelesul de roman, în accepția actuală. Menționăm însemnătatea pe care a avut-o xiaoshuo în evoluția nuvelei din Dinastia Tang. În această perioadă

dosarului său. Diferitele mărturii personale pe care am reuşit să le obţin tind să acrediteze postul absolut al Marthei timp de cincizeci de ani. Dar el este deseori contestat de alţii (ale căror argumente sînt, după părerea mea, mai slabe): ar fi fost mai curînd un post parţial.

Marthe trăia într-o gospodărie la Châteauneuf-deGalaure, lîngă Saint-Vallier, Drôme. Bătrînul preot de la Saint-Vallier, părintele Jacques Fougère, care a împărtăşit-o mulţi ani pe această mistică, mi-a spus că nu mînca şi nu bea nimic în afară de cuminecătura euharistiei. Acest martor ocular nu avea, evident, rolul să facă o supraveghere sau o verificare. Dar nici nu era omul dispus să încurajeze o înşelătorie.

Însuşi Jean Guitton afirma că o înşelătorie devenea neverosimilă după ce cunoşteai locurile, persoanele şi modul lor de viaţă. Am stat cu el de vorbă în momentul apariţiei cărţii sale Portretul Marthei Robin. Marthe a încetat să se mai alimenteze progresiv. A intrat în comă de mai multe ori. A avut cîteva atacuri de paralizie şi nu a mai putut să doarmă deloc. Începînd din 1928 şi pînă la moarte, nu a mai mîncat nimic în afară de cuminecătură.

Este clar că nu toate posturile spectaculoase menţionate în biografiile misticilor trebuie privite în acelaşi fel. Unele criterii sînt eliminatorii. Trebuie luat în calcul, de pildă, dacă respectivul caz este prea vechi din punct de vedere istoric, vag precizat; dacă mărturiile nu provin de la martori oculari; dacă detaliile sînt prea tîrzii sau evident adăugate ulterior; dacă noţiunile despre post sînt prea aproximative. Acestea fiind zise, există cazuri în care postul misticilor a fost stabilit în mod incontestabil, astfel încît să-1 putem considera „absolut“ şi să putem vorbi de „inedie”?

Există cel puţin două cazuri a căror veridicitate pare indiscutabilă, căci au făcut obiectul unor studii medicale aprofundate.

Pînă la imposibil (1)

Louise Lateau (1850-1883), stigmatizata din Boisd’Haine, Belgia, a constituit obiectul unei astfel de supravegheri de către medici, încît cazul ei a provocat controverse sj comunicări contradictorii la Academia

de mare prosperitate economică a Imperiului chinez, crescuse și interesul general pentru cultură. La orașe circulau așa-numitele romane citadine cu subiecte luate din viața tîrgoveților. Foarte mulți scriitori sînt atrași de farmecul creațiilor populare, scriind povestiri de acest tip. De exemplu, Bai Xingjian, fratele genialului poet Bai Juyi scrie „Legenda lui Li Wa“, inspirîndu-se din povestirea populară „Duhul unui fir de floare“. Progresul genului de proză chuanqi aduce cu sine investigarea tuturor sectoarelor vieții sociale și reflectarea unei multitudini de aspecte, cu diferite grade de semnificație, din viața Imperiului Tang. Genul chuanqi se dezvoltă rapid, de la închegarea sa ca formă literară nouă și pînă la atingerea unei mari popularități. Chuanqi înregistrează trei etape de dezvoltare. În prima etapă, cuprinsă între Secolul al VII-lea și prima parte a Secolului al VIII-lea s-a scris puțin în acest gen literar. Povestirile aveau subiecte destul de rudimentare și tratare naivă. De exemplu, autorul Wang Tong, fratele mai mare al poetului Wang Yi, scrie „Povestea unei oglinzi de demult“, în care elementele mistice conținute dovedesc saltul relativ mic înregistrat față de „povestirile cu strigoi“. Tendința de părăsire a influenței mistice constituie caracteristica prozei din această primă etapă. Un autor necunoscut scrie „Legenda lui Bai Yuan“, iar Zong Wencheng scrie „Grota zeiței“, care s-a păstrat semnalată doar în istoria romanului japonez.

A doua etapă în dezvoltarea prozei chuanqi se derulează între autorii Kai Yuan și Tian Bao; anume de la mijlocul Secolului al VIII-lea și pînă la începutul Secolului al IX-lea. Este considerată o perioadă fecundă în existența povestirilor cu subiecte insolite chuanqi; aceste creații rup legătura cu narațiunile pe teme stranii. Acestei perioade îi aparține o populară creație: „Însemnări din lăuntrul unei perne“. Subiectul se întîlnește mai întîi în „Povestiri cu strigoi“, și anume în „Visul lui Yang Lin, care a adormit pe o pernă fermecată“.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Regală de Medicină din Bruxelles. Din ziua în care a avut prima sîngerare în locul stigmatelor (aprilie 1868), Louise a simţit o repulsie teribilă faţă de mîncare. Fiind copil, deja mînca destul de puţin, dar, după stigmatizare, fata a început să se alimenteze din ce în ce mai rar. În fiecare vineri, ziua în care curgea sîngele, nu consuma nici un fel de aliment. „În celelalte zile, afirmă Thurston, mînca foarte puţină pîine, o jumătate de măr şi o lingură de legume.

30 martie 1871 a fost ultima zi în care Louise a putut să mănînce şi să digere o hrană solidă fără dureri puternice. Se străduia să-şi asculte mama sau confesorul cînd aceştia insistau să mănînce un aliment, dar, dacă se forţa, avea mari dificultăţi să înghită şi stomacul ei dădea imediat totul afară“.

Un medic, doctorul Warlomont, a examinat laptele pe care l-a vomat. Nu era prins, dovadă că secreţiile gastrice nu funcţionaseră. (Acest examen a făcut să se creadă că stomacul nu-şi mai îndeplinea rolul.) Biata Louise a fost supusă la foarte multe experienţe, atît pentru verificarea stigmatelor, cît şi pentru dovedirea postului ei total. De altfel, rămîi consternat văzînd modul în care medicii au supus-o pe sărmana fată examinării!

Nici un specialist nu a putut să aducă o dovadă în sprijinul înşelătoriei. Louise a trăit şapte ani fără să mănînce nimic, în afară de cuminecătură, şi fără să bea ceva. Muribundă fiind, doctorul Lefêvre, la ordinul episcopului, a stat de vorbă cu tînăra: – Louise, pentru că forţele tale slăbesc cu repeziciune, pentru că eşti gata să mori, în prezenţa lui Dumnezeu, la a cărui judecată te vei înfăţişa curînd, spune-mi dacă ai mîncat sau ai băut ceva în timpul acestor ultimi şapte ani.

Cînd eşti credincios şi te afli la un pas de moarte, nu te apuci să minţi! Louise a răspuns fără ezitare: – În prezenţa lui Dumnezeu care va fi judecătorul meu, în faţa morţii pe care o aştept, vă asigur că de şapte ani nici nu am mîncat şi nici nu am băut.

Chiar şi detractorii au recunoscut că era sinceră şi de bună-credintă.

(va urma)

HÉLÈnE rEnArD

Amintiri despre Eminescu

Referindu-se la incertitudinea cu data nașterii lui Mihai Eminescu, ba 20 decembrie 1849, ba ianuarie 1850, G.Călinescu a tranșat disputa într-o manieră care aducea cu legendarul Nod gordian: ,,Cînd e vorba de data nașterii unui poet, puțină mitologie nu strică”. Sau cam așa ceva. Bine, în schimb, că asupra datei botezului n-au mai existat păreri cotradictorii: Botoșani, biserica Uspenia: 21 ianuarie 1850, o zi cu viscol și zăpadă multă; nănaș i-a fost Vasile Iurașcu, bunicul dinspre mamă al pruncului, iar în cristelniță l-a băgat bătrînul preot Ion Stamate, duhovni cul familiei: ,,L-a spalatu-l, pieptănatu-l/ La botez l-au dus pe micul,/ La icoane l-a-nchinatu-l,/ Un diac citi tipicul...” - (,,Miron și frumoasa fără corp”.) Zaiafetul s-a ținut în casa părintească din oraș, Calea Națională 179, lîngă biserica Uspenia. La fel de precise sînt locul și data morții, București, 15 iunie 1889, prohodirea în biserica Sf. Gheorghe Nou, ctitorită de domnitorul Constantin Brâncoveanu, iar înmormîntarea în Cimitirul Bellu. Mai departe, nu se știe motivul care l-a făcut pe ,,divinul critic”, fiindcă documentele de natură medicală n-au existat niciodată, să afirme în anul 1932 cum că poetul ar fi murit nebun, la fel ca mai toată familia sa, în urma unei boli ereditare pornite de la bunicul Iurașcu. Iar după Călinescu, și pînă astăzi, aproape toți criticii și istoricii noștri literari au mers în această direcție, nebunia provocată de un presupus lues netratat la timp.

Dar nemții și austroungarii erau și ei la curent cu aceste planuri, căci aveau spioni și în tabăra patrioților din societatea ,,Carpații” și urmăreau să împiedice, cu orice preț, acest război. Implicit cu prețul eliminării fizice a lui Eminescu. Cele mai multe informații despre Eminescu, elev la K.K. OberGimnasium din Cernăuți (1860-1863) și mai apoi student la Viena (18691871), le avem de la colegul și prietenul Teodor V. Ștefanelli (1849-1920), care ne-a lăsat spre informare o carte Amintiri despre Eminescu”, apărută în 1914 și retipărită în 1943 și 1983. Potrivit amintirilor acestui scriitor, copilul Eminescu era ,,mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lunguiață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari dar vii, colorul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era întotdeauna curat îmbrăcat”. Bucovinean de la Siret, acest Teodor Ștefanelli avea să ajungă un cunoscut poet și gazetar, răsplătit, în cele din urmă (1910), cu un fotoliu în Academia Română, în aceeași ședință de admitere, împreună cu Nicolae Iorga. Astăzi uitat, acest prieten al lui Eminescu în perioada 1860-1888 a pus bazele memorialisticii Eminescu, care s-a dezvoltat după moartea poetului, dar mai ales după 1910, cînd mulți intelectuali ardeleni aveau să penetreze Academia și Universitățile din București și Iași și vor lua la cercetat manuscrisele și alte documente eminesciene.

în 1932 a reușit o lăudată ediție a operei lui Eminescu, a lăsat posterității amănunte bogate despre familia lui Eminescu, începînd cu strămoșii. La fel de generoși cu amintirile lor despre Eminescu s-au arătat și Caragiale, Slavici, Teleor, Iosif Vulcan, Iacob Negruzzi, Mite Kremnitz, Maiorescu, Arghezi și atîția alții.

O poveste interesantă ne relatează Matei Eminescu într-o scrisoare din 1909. Boierul Costache Balș de la Dumbrăveni, protectorul lui Gheorghe Eminovici, își luase o nevastă tînără, o actriță de la Teatrul Imperial din Viena. Boierul era mai tot timpul pe drumuri cu afacerile sale, iar cucoanele celorlați boieri, de invidie, n-o prea băgau în seamă. Motive serioase ca tînăra și preaemancipata nevastă să se plictisească repede și astfel să devină coaptă pentru un adulter, cum de altfel se cam știe. De aceea, în curînd, va lega un amor fatal cu un flăcău de prin partea locului. Nu trece mult timp și se află că hulubașii au fugit călare. Află și soțul încornorat. Fugarii sînt prinși, flăcăul primește o bătaie soră cu moartea, iar cucoana este făcută pachet și trimisă acasă la părinți. Eminescu află și el povestea, care îi inspiră versurile: ,,La castel în poartă calul/ Stă a două zi în spume,/ Dar frumoasa lui stăpînă/ A rămas pierdută-n lume...” Versurile se regăsesc în poemul ,,Făt-Frumos din tei”.

Din fericire, după 1989, tot mai mulți exegeți eminescieni, profesori universitari și nu numai, au publicat studii ample în care au demontat infamia, arătînd că, de fapt, poetul și ziaristul Eminescu a fost victima unui complot pus la cale de Masoneria româno-germano-austroungară, fiindcă, prin articolele sale, publicate mai ales în ziarul ,,Timpul”, ar fi pus în pericol semnarea acordului politico-economic româno-germano-austroungar. ,,Și mai potoliți-l odată pe Eminescu!”, telegrafia de la Viena P.P. Carp care reprezenta partea română. Păstrat într-un mare secret, în cele din urmă, acordul s-a semnat în toamna anului 1883 la Viena și a funcționat pînă în vara anului 1916, cînd România a intrat în primlul război mondial de partea Antantei, nu a Puterilor Centrale.

După unii, Eminescu n-ar fi știut nimic despre negocierea acestui acord care ar fi însemnat ca România să renunțe de bună-voie și pentru totdeauna la Transilvania, Banat și Bucovina, mișcare de ordin politic, care ar fi anulat, dontr-un condei, înființarea și activitatea societății secrete ,,Carpații”. După alții, ca un ziarist exemplar ce era, Eminescu fusese informat asupra pertractărilor și ar fi fost de acord cu această alianță tripartită, pavăză împotriva pericolului rusesc și turcesc dar nu și cu principala condiție pusă de nemți și austrieci, renunțarea la respectivele teritorii românești. Cînd am mai auzit noi vorbele astea? A-ha! acum aproape 20 de ani: ,,Vreți în UE și în NATO? Dați-ne economia și renunțați la armata națională!”. ,,Nu vă atingeți de pămînturile românești!”, clama Eminescu în articolele sale din 1883, gîndindu-se că, peste un an, în 1884, la jubileul de 100 de ani de la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, se putea declanșa un război cu Austroungaria pentru alipirea Transilvaniei la Patria-mumă.

Însă, în egală măsură, au fost și nume care l-au cunoscut bine pe Eminescu și ar fi putut lăsa destule amintiri sau măcar să le transmită altora spre publicare, dar n-au făcut-o. Cum ar fi, de exemplu, căminarul Gheorghe Eminovici, om cu o bibliotecă vastă la Ipotești și cunoscător de limbi străine, care în convorbirile sale la București cu Titu Maiorescu, Ioan Slavici și alți fruntași junimiști trebuie să fi divulgat destule amănunte despre fiii săi, dar mai ales despre cel mai celebru dintre ei. Sau poate că a făcut-o, cine știe, dar se vede treaba că nu i-o fi interesat pe scorțoșii de junimiști, în frunte cu ranchiunosul Maiorescu. Raluca, mama poetului, mereu bolnavă și împovărată cu nașterea și creșterea atîtor copii, dintre care mulți au murit de foarte tineri, poate că ar fi povestit vecinelor, încoace și-ncolo, despre Mihai, dar cine să-i fi notat amintirile? De la viitorul doctor Șerban Eminovici, student și el la Berlin, odată cu Mihai, dar văzîndu-se rar, s-a păstrat o scrisoare scurtă, datată 3/2/1872, și este expediată din Botoșani: ,,Iubite Mihai! În absența tatei, astăzi, am primit epistola ta către D-lui, din ea m-am informat, ceea ce foarte mult regret, cum că tu nici măcar nu te-ai înscris la Universitate...”. În genere, sînt chestiuni banale, cum că părintele nu mai are bani, Iorgu a fost bolnav și că, în atare situație, n-ar strica să ceară ajutor la ,,Junimea”. De la surorile Harieta și Aglae au rămas doar cîteva scrisori în care dumnealor își exprimă îngrijorarea în legătură cu fratele lor stabilit la Botoșani și mai tot timpul bolnav. Despre legăturile, fie și epistolare cu Iorgu, Neculai și Ilie, nu s-a păstrat nimic. Ba nu, lui Ilie, student la școala de medicină din București, condusă de Carol Davila, și mort în 1863 la vîrsta de numai 17 ani de tifosul luat de la bolnavii săi, Eminescu i-a închinat poezia ,,Din străinătate”. În schimb, Matei, purtînd o bogată corespondență cu juristul Corneliu Botez din Galați, cel care în 1909 a scos un ,,Omagiu” poetului și

Publicarea manuscriselor eminesciene - în total, 45 de caiete, însumînd peste 14.000 de pagini - era o dorință mai veche a filozofului Constantin Noica. Dar, de-a lungul timpului, prin folosirea lor excesivă de către toți antologatorii operei eminesciene, aceste manuscrise ajunseseră să se uzeze iremediabil. De aceea, era nevoie de o ediție a manuscriselor facsimilate. Și mulți au recurs la această metodă. Ultimul care a făcut-o a fost academicianul Eugen Simion care s-a zbătut ca primul volum să apară pe piață în 2005. Astăzi, toate manuscrisele eminesciene sînt facsimilate cu tehnici și metode ultramoderne. În anul 1940, filozoful Constantin Noica a publicat în ,,Revista Fundațiilor Regale” articolul ,,O catedră Eminescu”, primit cu entuziasm de către toți iubitorii genialului poet. Distingîndu-se cel mai mult dintre ceilalți eminescologi, acad. Zoe DumitrescuBușulenga a depus mari eforturi pentru înființarea unei Catedre Eminescu la Universitatea din București. Și în anul 1971, prin diligențele întreprinse de prof. Mircea Malița, ministrul Învățămîntului de atunci, proiectul a prins viață. Prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga a fost numită șefa catedrei, ajutată fiind de conf. univ. Gh. Bulgăr și asistentul univ. Ioan Alexandru poetul. Sigur, prin forța lucrurilor, o Catedră Eminescu, care oferea doar un curs și un seminar pe săptămînă, însemna puțin, comparativ cu ce realizaseră nemții și spaniolii cu Institutele Goethe și Cervantes, și italienii cu Academia Dante. Dar Catedra urma să se extindă cu timpul. Din păcate, în 1973, Catedra Eminescu a fost desființată din cauza ,,lipsei de interes”. Cauza a fost, de fapt, batalionul de evrei încăpușați la Universitate și la Catedra de Limbă și Literatură Română, conduși de kominterniștii Gogu Rădulescu, Leonte Răutu, Paul Cornea și Ovid Crohmălniceanu, care au avut ca unic scop ascunderea adevărului. Malversațiunea se produsese la presiunile din exterior ale unor indivizi care nu puteau tolera studierea unui poet care, în viziunea lor, se dovedise un antisemit feroce. Dar pierderea cea mai mare a fost aceea că, prin dispariția Catedrei, s-a zădărnicit și înființarea ulterioară a unui Institut sau unei Societăți Eminescu, după modelele europene și americane cunoscute, care au filiale în toată lumea. De ce nu ar fi existat și la noi astfel de structuri culturale, cu extensii pe toate continentele? Cu siguranță că, în atari condiții, nu s-ar mai fi spus că Eminescu e un poet puțin cunoscut în lume, pe motiv că Limba Română nu e o limbă de prestigiu, iar pletora de contestatari ai poetului n-ar mai fi putut să-l denigreze cu atîta furie.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

C. A. Rosetti – negustorul

C. A. Rosetti (1816 - 1885) a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici români din Secolul al XIX-lea. Considerat un simbol al mișcărilor revoluționare de la 1848 și unul dintre părinții democrației românești, C. A. Rosetti a fost unul dintre primii jurnaliști români și totodată un librar de succes. Fața mai puțin cunoscută a fondatorului Partidului Național Liberal este aceea a omului de afaceri, „care face negustorie în adevăratul sens al cuvîntului, care face import de mărfuri, care redactează circulări și anunciuri inteligente, care se consideră mîndru că e negustor și prim staroste al negustorilor și care –ceva mai mult – ministru fiind, se consideră reprezentant al corpului comercial”. Vă invităm să îl cunoașteți pe C. A. Rosetti – negustorul, pornind de la cele consemnate în articolul „C. A. Rosetti – negustor și prim-staroste al comercianților bucureșteni”, publicat în numărul din 4 mai 1932 al revistei „Ilustrațiunea Română”.

sorte), încălțăminte pentru copii «foarte ieftină», mese «adevărate chinezești», «flori pentru toaleta damelor» și o sumă de alte mărfuri, după cum rezultă din «anunciurile» din epocă. Rosetti importă mărfuri, redactează circulări și dă publicului lămuriri prin care pe de o parte explică «superioritatea produselor importate», pe de alta îi îndeamnă să se convingă cumpărînd de la «stabilimentul» său din ulița Mogoșoaiei. Rosetti importă pentru întîia oară de la Viena petroleu rectificat –Pinolinegaz – «care nu are nici cel mai mic miros în arderea sa»; de asemeni, tot pentru întîia oară, importă hîrtie englezească pe care o recomandă «cu tot dinnadinsul domnilor miniștri, divanurilor, judecătorilor și tuturor particularilor».

și «primstaroste al negustorilor bucureșteni», se mîndrea cu titlul de negustor. Astfel, mulțumind pentru «cinstea» ce i se făcuse la alegerea starostiei, el încheia astfel scrisoarea: «Primiți, însă totdeauna, onorabilii mei confrați comercianți, expresiunea sentimentelor noastre de recunoștință pentru onoarea ce mi-ați făcut dv. și încredințarea că voi păstra cu mîndrie și pentru toată viața mea titlul de staroste al corporației de marchitani». Ceva mai mult, chiar în guvern, Costache Rosetti înțelegea să se considere reprezentantul negustorilor. Astfel, scria la 1860: «Voi fi fericit și mîndru a mă considera și în guvern ca reprezentant al corpului comercial».

„În această lumină îl găsim pe marele Rosetti negustor la «stabilimentul» său din Hanul Bossel, Ulița Mogoșoaia 18, făcînd afaceri de comision, vînzînd șampanie și vinuri franceze, ceaiuri (pentru care dă și diferite rețete cum trebuie să fie amestecate diferitele

Aºa vă place Istoria?

Grădina Oteteleşanu (VII)

Scena parcului Oteteleşanu este ocupată şi în vara lui 1920 de Compania Leonard, care prezintă printre alte operete Dama cu hermina, O noapte în carnaval, Soţul fericit. De pe aceeaşi scenă, şi în vara lui 1921 răsunau vocile lui Leonard, Petrovicescu, Lucreţia Ionescu, Natalia Angelescu în operetele Dansul fericirii, Văduva veselă, Mazurca albastră, De-aş fi rege, Cavalerul pustei, Fetiţa olandeză.

Prin plecarea lui Velimir Maximilian, în 1922, la Compania Bulandra se recunoştea faptul că opereta, ca gen, se afla într-un mare impas. Nicolae Leonard a încercat să ducă mai departe spiritul operetei fondînd Compania Lirică Română. Spectacolele companiei se derulau pe timpul verii la aceeaşi Grădină Oteteleşanu. Astfel, în vara anului 1922 s-au jucat Contesa dansului de Robert Stolz, Prinţesa Olala de Jean Gilbert. Echipa lui Leonard avea în componenţă noi artişti, unii intre ei veniţi din zona teatrului de comedie şi dramă, aşa cum au fost Maria Antonova, Silvia Dumitrescu şi George Groner. Compania lui Leonard şi-a continuat activitatea întreaga stagiune 1922-1923 la Teatrul Naţional din Cernăuţi.

Cum au mers treburile lui Rosetti și ce s-a mai întîmplat în urmă cu toate aceste întreprinderi – rămîne lucru secundar. Principal lucru e activitatea lui Rosetti ca negustor – această latură pînă acum prea puțin cunoscută, pe care de abea acum documentele, scrisorile și fotografiile publicate de dr. Angelescu (notă: dr. Nicolae I. Angelescu) o înfățișează marelui public. Interesant este și faptul că Rosetti, care a fost scurt timp și «staroste al marchitanilor»

Merge strună de Mircea Ştefănescu şi Alfred Moşoiu. În acest spectacol, Nicolae Leonard şi-a făcut debutul în teatrul de revistă. Dîndu-şi seama că efortul său de a readuce în prim plan opereta a fost zadarnic, Nicolae Leonard a desfiinţat compania.

* * *

Compania de Operă şi Operetă, condusă de Const. Stănescu-Cerna şi D. Basiliu, încearcă o stagiune lirică pe scena de la Oteteleşanu, începînd cu Traviata de Verdi, apoi cu Bărbierul din Sevilla de G. Rossini, Rigoletto de Verdi, Lucia de Lamermoor de Donizetti, dar bucureştenii nu au gustat frumuseţea muzicii de operă, erau prea captivaţi de genul revuistic. Astfel, în ton cu vremurile şi cu gusturile, din vara lui 1926, scena Grădinii Oteteleşanu începe să găzduiască trupe de revistă şi comedie. Compania de Revistă Spiriduş, condusă de Nicuşor Constantinescu, Aurel Ion Maican, Nicu Kanner şi Ion Anestin, a prezentat toată vara două spectacole de revistă, Las că trece! şi Nu că zic... dar spun. Aceste ansambluri teatrale înjghebate pe timpul verii se luptau, însă, să supravieţuiască. Într-un interviu acordat în 1964 revistei Teatrul, Nicuşor Constantinescu îşi amintea condiţiile în care îşi desfăşurau activitatea la Oteteleşanu: „Dar iatămă, la 20 de ani, director: împreună cu Aurel Ion Maican, director al ansamblului ce juca la Parcul Oteteleşanu... Cu actori mulţi şi buni: Vraca, Calboreanu, Timică, Silvia Dumitrescu... toţi asociaţi «la parte». Greu. Mergea greu... aveam şi reclame în reviste: se desfunda o sticlă de şampanie şi fabrica Rhein ne trimitea trei sticle pe seară. Şi, ce e mai important, o scenetă satiriza politica de «pertractări» a unui partid istoric de guvernămînt. Toată conducerea partidului era înfăţişată la o şedinţă interminabilă, în faţa a două tăvi cu plăcintă: «din care luăm, cu brînză sau cu carne?»... Plăcinta era furnizată de cunoscutul Follas... Dar, la repezeală, guvernul i-a majorat impozitul lui Follas, şi acesta nu ne-a mai trimis plăcinta. «Scoateţi scena şi vă dau plăcinta...», ne-a trimis vorbă plăcintarul. Şi n-am cedat. Conştiinţele noastre tinere au rămas intransigente. Şi, în continuare, după spectacol, împreună cu Ion Aurel Maican, mîncam numai covrigi cu... şampanie”.

Ca fruntaș și ales al negustorilor bucureșteni, Rosetti a desfășurat prin numeroase memorii, întîmpinări, proiecte de legi, inițiative, o activitate atît de strălucită încît negustorimea îl poate revendica oricînd ca pe cel mai mare, mai însuflețit și mai strălucit precursor care a știut să cinstească, să ajute și să ridice breasla din care făcea parte. Camera de comerț și industrie din Capitală, tipărind interesanta lucrare a dr. Angelescu, a realizat o operă frumoasă și deopotrivă de folositoare și negustorilor sau viitorilor negustori care ar dori săși cunoască înaintașii, cît și marelui public care poate afla, pe această cale, laturi necunoscute ale marilor noștri români”.

Sursa: Art. „C. A. Rosetti – negustor și primstaroste al comercianților bucureșteni”, 1932

Companiei Spiriduş i-a urmat, în 1927, o trupă condusă de Ion Cigallia. Stagiunea a debutat cu o comedie bufă, Agenţia de căsătorie de Ludwig Stark şi Eysler. Cigallia a făcut o serie de transformări la Oteteleşanu: a ridicat lojele, a utilat scena cu un nou sistem de iluminat şi a construit cabine pentru actori. Prin aceste lucrări, companiile teatrale erau scutite de anumite taxe. Dar, chiar şi aşa, cîştigul era infim, fapt care ducea la rapida lor destrămare de la un an la altul.

Revine pe această scenă, în fruntea unei companii de comedii condusă de Sergiu Milorian, Velimir Maximilian. Prima premieră a avut loc la 30 mai 1929, cu farsa Rămîi la nevastă-ta! de Arnold şi Bach, spectatorii dînd năvală să-i vadă pe V. Maximilian, Const. Toneanu, Ion Talianu şi Nora Piacentini, urmată de O aventură-n ascensor de Mouezy-Eon. În anul 1930, stagiunea de vară a fost deschisă de Compania Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin. Şi grădina migrează cu totul înspre teatrul de comedie. Renumita companie a prezentat Înapoi la şcoală de André Birabeau, Familia Bliss de Noel Coward, Niculescu Rasputin de Vlădoianu şi Kiriţescu, Mugurul de Georges Feydeau, Falsul înotător de Arnold şi Bach, Femeia în flăcări de Maurice Hennequin şi Grosse. Prezenţa acestei trupe este semnalată şi în paginile ziarului Rampa: „Era timpul să se repună un nivel ridicat şi în acest gen de spectacole, pe cît de distractive pe atît de utile, într-un oraş de mare anvergură dramatică. Parcul Oteteleşanu şi-a regăsit prestigiul de odinioară, căci numai aspectul lui exterior, complet transformat, trădează încă de la intrare un bun gust de cel mai încîntător rafinament estetic”.

Din păcate, frumoasa Grădină Oteteleşanu s-a mai bucurat de rîsetele spectatorilor şi de replicile actorilor doar o vară, în 1931, casa şi grădina cu numele boierului oltean, care cumpărase locul, au dispărut sub loviturile tîrnăcoapelor, pentru ca în locul lor să poată fi înălţat Palatul Telefoanelor. Hohotele de rîs care umpleau parcul au rămas doar amintire, cîteva rînduri în cărţile memorialiştilor.

Declinul operetei nu mai putea fi oprit. În 1924, Leonard revine la Oteteleşanu, unde a montat Bayadera de Emmerich Kálmán, sperînd că acest spectacol va avea succes la public. Dar nici spectacolul, nici numele de pe afiş nu au reuşit să atragă spectatori. Rolul Bayaderei a fost jucat la dublu de Nutzi Ţăranu şi Matilda Kriegel. Nu despre talentul artiştilor era vorba, ci despre faptul că locul operetei era luat, pînă şi pe scena unde fusese „regină”, de către teatrul de revistă. A urmat la 11 iunie o altă premieră, Fire de artist, de Eysler. În aceeaşi vară a anului 1924, Leonard, încercînd să se adapteze timpurilor, montează spectacolul de revistă Cui i-o spun? – semnat cu pseudonimul „Trei doamne şi toţi trei” (Nicu Kanner, Nicuşor Constantinescu şi Dinu Bădescu). Cu toată „zarva” făcută în jurul acestei premiere, succesul nu a fost cel scontat. Spectacolul a ţinut cinci ore, lucru de neiertat pentru o seară de divertisment într-o grădină de vară. Poantele aveau un efect de suprafaţă, ironiile prea abundente treceau neobservate, în plus, se simţea că textul era scris de nişte începători în domeniu. Altfel spus, Compania Lirică Română păşise cu stîngul în genul revuistic. În 23 iulie a avut loc premiera revistei În aceeaşi vară s-a mai jucat comedia Delictul din noaptea nunţii, o localizare făcută de soţii Ionel şi Veve Cigallia, după Arnold şi Bach. În anul 1928, la Oteteleşanu s-a instalat Compania Teatrul Nostru, sub direcţia regizorului Sică Alexandrescu. Scena a fost din nou reconstruită, iar grădina amenajată cu promenade, flori şi lumină odihnitoare. Stagiunea a fost deschisă cu Lumpatius Vagabondus de Nestroy. Vechea comedie cu cîntece, montată cu mari greşeli de regizorul Mime Mizu, a fost refăcută de mîna abilă a talentatului Sică Alexandrescu. Salvarea trupei a venit odată cu montarea comediei Florette şi Patapou de Maurice Hennequin şi Pierre Weber, în regia lui Ion Iancovescu. S-a mai jucat în acea vară Puricele în ureche de Georges Feydeau, Moritz al II-lea de Impekoven şi Mathern (autori de vodeviluri din Austria şi Germania) şi Divorţul Domnului Duval de A. Pisson.

16 IUNIE 1989 – DECLARAȚIA DE LA BUDAPESTA Românism si antiromânism ,

(urmare din pag. 1)

4. Transilvania în Regatul Ungariei Medievale (10001690) – Barna Mezey;

5. Principatul Transilvaniei (1526-1690) – Karoly Kisteleki;

6. Transilvania în Imperiul Habsburgic și monarhia dualistă Austro-Ungară (1690-1918) – Joszef Zoltan Fazakas și Karoly Kisteleki;

7. Transilvania ca parte a României (1918/1920 –Prezent) – Joszef Zoltan Fazakas, Zsolt Fegyveresi și Emond Veress.

Propunînd acest volum istoricilor, dar și cititorilor interesați de Istoria Europei, coordonatorul scrierii –Emond Veress, menționează în prefață (ca un fel de ultimatum istoric) faptul că scrierea este o analiză în limba engleză, integrată unicat, cu privire la Transilvania, cu provocările ei multiculturale, privită ca „un potențial seismic pentru ciocnirea civilizațiilor”. Ce vor să însemne aceste caracterizări ale spațiului transilvan, în viziunea unui maghiar trăitor pe aceste meleaguri, decît șezarea Transilvaniei într-un context socio-istoric avînd conotații cu rezolvări apocaliptice, la care națiunea maghiară, Budapesta de astăzi, este chemată să oprească „seismicitatea” provocată de Trianon 1918 și să schimbe cursul istoriei? De altfel, făcătura acestei cărți, „motivată” de niște dovezi istoriografice fabricate la comandă, nu face altceva decît să continue – în aceeași interpretare pe ritm de ceardaș – acțiunea din 1980, cînd în capitala Ungariei au apărut cele trei volume ale istoriei Transilvaniei, „Erdely tortenete” (History of Transilvania).

Dincolo de încă o încercare penibilă a neorevizionismului ungar de a scormoni etapizări istorice false, împotriva oricăror documente oficiale, recunoscute de istoriografia europeană și mondială, „Istoria constituțională a Transilvaniei” confirmă atitudinea Statului ungar față de revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, dezvoltată pe toate palierele istorico-socio-politice și de comunicare, întinse pe o perioadă de peste un secol. Ca să oferim doar cîteva exemple concludente nu ne trebuie decît o întoarcere în timp și, într-o acoladă temporală, să unim aceste reacții antiromânești ale Ungariei și ale conducătorilor ei. Lăsînd la o parte zbaterea regimului de la Budapesta, în timpul tratativelor de după Primul Război Mondial, pentru a „demonstra” apartenența Transilvaniei complete la Ungaria, să ne oprim la anul 1943 cînd, la cererea expresă a regentului Horthy, un grup de istorici unguri au elaborat lucrarea „Transilvania, trecut și viitor” („Erdely, a Mult es a Jovo”), tipărită – culmea! –tot în Elveția, cu specificarea lui Horthy: „Pentru a servi ca argument la tratativele de pace”. Norocul a fost că națiunile chemate să dezbată încheierea războiului, în speță – conducătorii delegațiilor respective, cunoșteau și cealaltă variantă a istoriei spațiului european în afara celei scrise la comanda lui Horthy!

Bineînțeles, atunci cînd este vorba de Transilvania, aceste încadrări temporale –„trecut și viitor” – nu pot avea decît un cadru geografic și un nume: Ungaria! Pentru a fixa acest neadevăr istoric în memoria timpului, coordonatorul acestei lucrări, un anume Endre BaijeskiZilinsky, a promovat o teză similară cu cea din „Istoria constituțională a Transilvaniei”, anume că

Transilvania, după anul 896 și pînă în 1918, a constituit totdeauna o unitate indivizibilă, fiind parte organică a Ungariei istorice; abia între 1920 și 1940 a fost integrată în România Mare. Grosolana manipulare constă în combinarea perioadelor istorice într-un mod, era să scriu aleatoriu, dar, vizibil, este într-un mod interesat în a deruta cercetarea istorică asupra acestui subiect. Cum poți tu, istoric competent, să provoci eroarea prin tratarea dominației habsburgică și pe cea a dualismului austro-ungar ca o singură etapă, cuprinsă între 1690 și 1918, cînd se cunoaște că Transilvania a intrat în componența Imperiului

Habsburgic la sfîrșitul Secolului al XVII-lea, ca Principat autonom, apoi ca mare Principat, condus direct de împăratul de la Viena, pînă în 1868, cînd a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar, pînă la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918? Uite că, în viziunea Budapestei, se poate!

S-a putut, de pildă, ca primul președinte al Ungariei după prăbușirea comunismului, Goncz Arpad (2 mai 1990 - 4 august 2000), să republice lucrarea ordonată de Horthy în anul 1943, considerînd că „Transilvania este o problemă de stat a Ungariei”, apoi, perorînd pe linia antiromânească a lui Horthy, a declarat, triumfal și amenințător: „Națiunea ungară din primul moment, înainte și după Tratatul de la Trianon, într-o voință unanimă, și-a arătat atașamentul la dreptul său de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista nici o generație de unguri, oricît de greu i-ar fi destinul, care să fie dispusă să renunțe la acest drept sfînt. În orice clipă națiunea este gata să ia arma în mînă ca să valorifice acest drept chiar dacă în luptă și-ar sacrifica viața”. După mai mult de un sfert de secol de la această mascată declarație de război, nu s-a ajuns cu „arma în mînă”, dar vectorul politicii de stat a Ungariei a rămas neschimbat, inclusiv la nivelul cel mai reprezentativ al țării: așa cum a fost în ianuarie 2011, cînd, cu prilejul președinției rotative a Uniunii Europene, într-o clădire a UE Guvernul de la Budapesta a expus un covor imens care reprezenta Regatul Ungariei în hotarele sale din 1848; așa cum a fost chiar acum o săptămînă, la Șumuleu Ciuc, de sărbătoarea Rusaliilor catolice, cînd președinta Ungariei, Katalin Novak, într-un mesaj ad-hoc, a zgîndărit iar iredentismul și revizionismul unguresc, făcînd o declarație-rugăciune, astfel: „Nu lăsa Transilvania să se piardă, Dumnezeul nostru!”. Cum să se piardă, doamna Novak? Transilvania este pe mîini bune – este în România, pentru că este a României! Dacă mai veniți în vizită pe la românii de naționalitate maghiară din Transilvania românească, și nu vă puteți abține de la a incita spiritele, vă paște declararea de către Statul Român ca „persona non grata”!

Astfel mi-am imaginat eu că va fi replica pe care ar fi trebuit s-o primească președintele Ungariei la afrontul împotriva suveranității României asupra Transilvaniei. Dar cine s-o formuleze așa? MAE umblă la coarda sensibilă, pierzîndu-se în generalități de protocol (greu de înțeles de cei cu obrazul gros și cu orbul găinilor din născare): „Astfel de declarații nu corespund dezideratului promovării unei relații pragmatice, de bună vecinătate și colaborare dintre cele două țări, în interesul nemijlocit al cetățenilor români și unguri, indiferent de etnie, precum și în spiritul Tratatului de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Republica Ungară...” (bla, bla, bla)... Nu pot încheia acest capitol din articolul de față fără a cita din replica oferită de Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Român, dată prim-ministrului Ungariei, contele Istvan Tisza, în februarie 1914, în urma eșuării tratativelor dintre delegația PNR și irealistul premier ungar, care avea să piară într-un atentat patru ani mai tîrziu (text găsit în documentele premergătoare Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, cu prilejul serialului

„ROMÂNIA – 100”, închinat centenarului Marii Uniri). Vă rog, citiți cu atenție mărită și comparați cu „mortăciunile” de azi din politica românească. „Atitudinea politică a unui popor nu poate fi judecată decît cunoscîndu-i starea sufletească cu dezvoltarea istorică a gîndirii sale politice. Introducerea dualismului, desființarea autonomiei Transilvaniei, principiul statului unitar maghiar, sistemul constituțional inaugurat în 1867 au împins poporul român pe țărmul celei mai desăvîrșite negații față de statul maghiar. Așezarea aceasta a statului maghiar care s-a îndeplinit fără consultarea, fără ascultarea și fără concursul nostru și prin care s-a distrus poziția românilor în viața de stat anulîndu-lise drepturile dobîndite prin luptă, a fost socotită de poporul român ca dărîmarea însăși a existenței sale naționale, garantată prin autonomia Transilvaniei și a legilor ei”. Pentru a ne rămîne în minte statura morală a lui Iuliu Maniu, în confruntarea cu asupritorii, mai redau cîteva rînduri din acest text, cu intenția de a-l copia complet și de a-l trimite la Cotroceni, la Guvern și la Parlament, poate s-or trezi și adormiții noștri de politicieni: „Prin urmare, nu vede în actualul stat maghiar și în pătura suprapusă pe care se reazemă acest stat un adversar, ci un dușman ireductibil. Nici o bucurie, nici o speranță, nici o tradiție, nici o aspirație nu leagă poporul român de statul maghiar și de aceea el se simte în patria sa în sensul cel mai adevărat al cuvîntului, fără patrie”.

Trădătorii de lîngă noi

Vara anului 1989, pentru majoritatea românilor, era anotimpul vacanțelor și concediilor – litoralul fiind atracția irezistibilă a tuturor, indiferent de bugetul familiei –avea subterane cu surprize, care aveau să fie descoperite peste 6 luni, într-o năucitoare răsturnare de situație socio-

politică, denumită în fel și chip după interesele „actorilor” din „piesa” din decembrie sau la ordinul coordonatorilor care au făcut ca mămăliga românească să „explodeze”. Între acțiunile premergătoare evenimentelor tragice din decembrie 1989, prefigurînd parcă un alt final decît cel cunoscut (și realizat), se numără un eveniment unic, regizat în Ungaria, la Budapesta, la care s-au înscris, de bună voie și nesiliți de nimeni, românii din Țară, români din diaspora, mulți maghiari – în general, nume cunoscute, reprezentanți ai culturii și artelor, politicieni.

Citind aceste nume astăzi, la exact 34 de ani de la acest rușinos eveniment, în dreptul unora stai înmărmurit și nu știi cărui sentiment să-i acorzi prioritate: mirare, indignare, neînțelegere, derută, scîrbă – toate aceste trăiri convergînd într-o întrebare-generic: oare și-au dat ei seama ce-au semnat? Și, ar mai fi loc de o întrebare, cel puțin în acest stadiu al demersului acestui material: intuiau finalul acțiunii lor, dacă s-ar fi realizat ceea ce au semnat? Încercînd să răspundem noi la aceste întrebări ajungem la singura concluzie validă –indiferent de statutul avut anterior, de mari „domni” ai Istoriei, Culturii și Artei Românești, își merită anatema de trădători!

În ce privește locul în care s-a întîmplat această mîrșăvie antiromânească, adică scena pe care avea să se regizeze noua dramă a României moderne, nu putea fi decît Budapesta – focarul de antiromânism interbelic, postbelic și din timpuri imemorabile – Budapesta, adică Ungaria, țara care, deși declara prietenie și frățietate vecinei ei, România, ambele state făcînd parte din același conglomerat de state socialiste de sub tutela Uniunii Sovietice, primea transfugi unguri din România (și chiar români certați cu regimul de la București) și-i pregătea în tabere speciale, paramilitare, bineînțeles, în scopuri malefice, opuse intereselor naționale ale României lui Ceaușescu. Așa că, terenul fiind pregătit și propaganda maghiară antiromânească dînd roade, tam-nesam, în ziua fatidică de 16 iunie 1989, ia „naștere” documentul intrat în Istorie sub titulatura de Declarația de la Budapesta.

motivului neînțelegerii epocale dintre români și maghiari, adică: „Regimurile comuniste și, în special, politica dusă de dictatura ceaușistă, a creat o situație de criză acută, care împiedică comunicarea dintre români și maghiari. Dialogul început astăzi între noi dorește să învingă aceste piedici și să stabilească bazele unor relații normale între cele două națiuni care s-au format în același spațiu geografic”. Remarcați subtilitatea textului? Deci, românii și maghiarii „s-au format în același spațiu geografic”! Care spațiu? Bineînțeles, cel oferit de Imperiul Austro-Ungar, și apoi de Ungaria! Să aibă românii vreo legătură cu vreun spațiu dacic? Da de unde! Acolo unde erau dacii lui Decebal nu puteau fi și ungurii lui Attila!

în România din Elveția, Dinu Zamfirescu, membru al Biroului LDHR.

Răspunzînd la apelul lansat de la Budapesta, acestei

Declarații s-au mai alăturat următorii: Rockenbauer Zoltan

Iată preambulul acestui act mizerabil: „Astăzi, 16 iunie 1989, odată cu celebrarea funerariilor victimeleor represiunii revoluției maghiare din 1956, eveniment de o deosebită importanță pentru popoarele Europei și, în special, pentru cele care trăiesc încă sub dictaturi comuniste, a avut loc o întîlnire între membrii Forumului Democrat Maghiar și Români, semnatari ai următoarei Declarații”. Pînă să intrăm în conținutul Declarației, fac o paranteză și o constatare: în timp ce Ungaria era reprezentată printr-o entitate oarecum „oficială” (Forumul Democrat Maghiar), România se prezenta printr-o „adunătură” de oameni diferiți, eterogeni ca pregătire și vîrstă, denumită, global, „români”, ca și cum ar fi definit ceva clandestin, o falangă a Coloanei a V-a, care acum scotea capul din ascunzătoare, proiectîndu-și acțiunea malefică peste interesele naționale ale românilor și ale României. Ar mai fi încă o explicație la sintagma exagerată „eveniment de o deosebită importanță pentru popoarele Europei”. Personal, mă îndoiesc de această generalizare europeană a contrarevoluției maghiare din 1956. Dacă se referă la acei studenți (și din România) care au simpatizat cu acest eveniment, fiind apoi arestați și condamnați, evenimentul poate căpăta „o deosebită importanță”, dar în mod negativ!

Reproducînd Declarația, vă rog să analizați subtilitatea sub care s-a mascat adevăratul scop a acestui document, expresii îmbroboditoare și propoziții pompoase, menite să deturneze atenția de la finalitatea demersului marca Budapesta – acapararea Transilvaniei, nu cu tancurile, așa cum erau acestea aliniate la frontiera de vest a României, pe teritoriul Ungariei, în decembrie 1989, ci prin metode persuasive, mai mult sau mai puțin diplomatice. Hai să citim începutul. „Noi, români și unguri, Considerăm că libertatea și propășirea celor două popoare pot fi realizate și garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. O acțiune comună a forțelor democratice maghiare și române se impune pentru atingerea acestui scop”. Acum urmează invocarea

Acum urmează cel mai înșelător pasaj din acest text anacronic, dar, ce spun eu „înșelător”, este de-a dreptul parșiv! Atenție la nuanțe și la eschive: „Dată fiind configurația hărții etnice, soluționarea conflictelor nu poate veni în nici un caz din revizuirea frontierelor, ci din schimbarea rolului lor în sensul liberei circulații a persoanelor, a informației și a ideilor, în conformitate cu acordurile de la Helsinki. Situăm deci îmbunătățirea relațiilor româno-maghiare în perspectiva procesului de restructurare democratică general-europeană, care sigur va fi în stare să rezolve problemele acumulate de-a lungul istoriei între popoarele continentului, într-un mod care să satisfacă interesele legitime ale fiecăruia în parte”.

Comentariu: așa de bine s-au rezolvat „problemele acumulate de-a lungul istoriei” (prin această Declarație) încît astăzi, la peste trei decenii de la semnarea acestui act de trădare națională, președinta Ungariei vine în România și deplînge pierderea Transilvaniei! Următoarele două fraze din Declarație ne dezvăluie șmecheria întregului eșafodaj maghiar, de poziționare a Transilvaniei în afara granițelor naturale ale României: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și trebuie să devină un model de pluralism cultural și religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă și de tradiții, care a făcut specificul Transilvaniei, să fie prezervată”.

După această dezvăluire strategică, în care partea maghiară și-a asigurat spațiul transilvan, urmează finalul, cu invitația de „mondializare” a problemei Transilvaniei românești: „Dreptul la o reprezentare politică autonomă și la o autonomie culturală a fiecărei națiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei școlarități de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfințarea universității maghiare din Cluj. Principiile enunțate mai sus vor sta la baza tuturor acțiunilor comune pe care semnatarii înțeleg să le ducă în viitor. Apelăm la organizațiile democratice, precum și la acele persoane care împărtășesc aceste principii, să se alăture acestei acțiuni. Budapesta, 16 iunie 1989”.

și Vagvolgyi Andras, din partea Federației Tineretului Democrat (FIDESZ), Partidul Liber Democrat, Asociația Maghiarilor din Transilvania, prin Kiss Bela (președinte) (secretar), întregul colectiv redacțional al revistei „2000”, Bojtar Endre, șeful secției pentru Europa răsăriteană a Institutului de Istorie Literară, prof. Bela Kallman, Dan Alexa, Daniel Boc, Theodor Cazban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dimitrescu, Neagu Djuvaea, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea, iar în final (vrînd să nu scape ocazia): George Barbul, Doru Braia, Dina Brătianu Missirliu, Alexandru Missirliu și

Aceasta este „Lista rușinii naționale”, acestea sînt numele celor care, dîndu-se mari democrați, au căzut în plasa întinsă de iredentismul maghiar, maculîndu-și (unii dintre ei) o activitate pînă atunci demnă de numele de român.

Dorindu-se cumva „instituționalizarea” acestei acțiuni subversive, pe 4 iulie 1989 o delegație maghiaro-română s-a prezentat la Versoix, la reședința ex-regelui Mihai din Elveția, prezentîndu-i acest act, pe care l-a aprobat, cedînd Transilvania, cum și tatăl său, Carol al II-lea, s-a resemnat, în 1940, la pierderea Transilvaniei și a Basarabiei fără să tragă un glonț.

Dacă pe lista acestei trădări se află nume românești din Țară, dar și transfugi, care trăiau în solda Occidentului și care cîntăreau totul în bani, iată că din diaspora s-au ridicat voci care au reacționat vehement împotriva semnatarilor acestei ciudate Declarații – români trăitori în alte țări, români care nu iubeau regimul de la București și care-l urau pe Ceaușescu, dar care își iubeau Țara de origine și care cunoșteau adevărata ei Istorie. Replica cea mai dură a venit din partea Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, condusă de Ion Rațiu, a cărui reacție face cît 10 articole de-ale noastre, scrise acum, retroactiv. Răspunsul acestuia este ca un balsam peste rănile provocate de acei români care și-au renegat Neamul și Patria, considerînd că, cu cît înjură mai mult Țara de baștină, cu atît vor fi apreciați în străinătate. Bineînțeles, falsă concepție!

„Fără îndoială, scrie Ion Rațiu, vasta majoritate a poporului român nu poate să adopte o astfel de poziție și să-și nege originea”. Apoi, vorbea ardeleanul din el: „Și e absolut sigur că românul ardelean, fără excepție, o respinge”, apoi trece la subiectul central: „Declarația, însă, a făcut un mare deserviciu istoriei și chiar viitorului poporului român”. Atenție, în continuare (nu o spun eu acum, a spus-o Ion Rațiu în 1989): „E prima dată cînd un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pămînt românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii”. În textul următor se referă la consecințele pe termen lung ale acestei mistificări istorice, atenționînd că: „E destul să citești Erdey Tornete ca să-ți dai seama că nu vor înceta, de acum încolo, să ne reamintească că această Declarație a fost făcută de români patrioți nesiliți de nimeni, în deplină libertate, în Lumea Liberă”. Iată diferența dintre conștiința unui român din diaspora, crescut și educat în spiritul dragostei de Țară, indiferent unde s-ar afla – și o șleahtă de lepădături, unele chiar din România, a căror deviză de viață a fost (și este) „Ubi bene, ibi patria” („Unde e bine, acolo e patria”).

Urmează pomelnicul semnatarilor acestui document inedit, care, deși îmi provoacă un sentiment de respingere cînd le citesc, trebuie reamintite. Cum timpul nu iartă, mulți dintre semnatari nu mai sînt în viață, dar gestul lor antiromânesc îi urmărește și dincolo de mormînt, întinîndu-le amintirea care, în alte condiții, ar fi rămas una luminoasă: Antall G. Laszlo, Antall Jozsef, Balogh Julia, Biro Gaspar, Csoori Sandor, Fur Lajos, Illzes Maria, Jeszensky Geza, Keszthelyi Gyula, Molnar Gustav, Stelian Bălănescu, din partea Cercului român din RFG, Mihnea Berindei, vicepreședinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului (LDHR), Arianda Combes, vicepreședinte al LDHR, Mihai Korne, director al revistei „Lupta”, Ion Vianu, reprezentant al LDHR

Stema Transilvaniei ca parte componentă a stemei Imperiului Austro-Ungariei din 1867 pînă 1919

Destine remarcabile • Destine remarcabile

George Călinescu: intelectualul militant

George Călinescu, reprezentant strălucit al culturii române, întrunind în aceeaşi personalitate pe scriitorul multilateral şi profesorul universitar de mare prestigiu, a fost totodată un patriot înflăcărat, care şi-a consacrat energia creatoare luptei pentru libertatea, independenta naţională şi progresul României contemporane. Gîndire mereu vie şi deschisă spre toate zonele existenței umane, însoţită de o adîncă sete de cunoaştere şi o capacitate deosebită de sesizare și redare a adevărului, George Călinescu s-a alăturat luptei antifasciste încă din anii premergători celui deal II-lea Război Mondial, iar după 23 august, dată pe care o aprecia ca „o a doua naştere“, s-a încadrat efectiv în rîndurile forţelor democratice care, sub conducerea P.C.R., acţionau pentru independența patriei, pentru democraţie şi progres social. Activitatea desfăşurată de G. Călinescu pe tărîm social-politic ca membru în Comitetul Central al Partidului naţionalpopular, director al mai multor publicaţii şi deputat în Marea Adunare Naţională, a fost pînă în prezent insuficient reliefată în studiile şi articolele publicate şi este mai puţin cunoscută.

mi-a arătat că nu văd nici rău. Toate acestea le spun despre mine, în realitate le afirm despre clasa mea (intelectualitatea – n.a.). Ei bine, în aceste împrejurări nu e oare cazul să fac politică?“.

Fiind un polemist de anvergură, „tăios la privire şi malign la cuvînt“, Călinescu a militat totuşi consecvent împotriva violențelor de limbaj şi a trivialităţii în publicistică, apreciind că „furia de cuvinte e un fenomen nociv şi cu răsunet social“. El cerea militanţilor politici să nu renunţe la frumuseţea epică, chiar cînd luptă pentru atingerea unor obiective diferite.

mic nu-i productivă. Tractorul care lucrează adînc şi repede schimbă noţiunea spaţială, deschide orizontul cooperării, coordonării, planificării“.

În cadrul activităţii sale publicistice, G. Călinescu a acordat o atenţie deosebită naturii regimului politic, militînd şi pe această cale pentru instaurarea şi dezvoltarea democraţiei. Binefacerile democraţiei, 14 iulie 1789, Intelectualii în democraţie, Viaţa parlamentară, Alegerile, Democraţia parlamentară, Revoluţia, Res-Publică, Frontul Democraţiei Populare, Noul deputat sînt numai cîteva titluri de articole care au urmărit îndeaproape procesul de democratizare a vieţii publice din ţara noastră. Ele au subliniat caracterul şi locul istoric al democraţiei burgheze și superioritatea democrației socialiste.

Deşi publicistica lui G. Călinescu cuprinde o perioadă istorică mult mai mare, ne-am oprit asupra anilor 1944-1949, timp în care marele scriitor şi critic literar a fost directorul unor publicaţii militante, dar mai ales pentru că aici G. Călinescu şi-a precizat cu deosebită claritate atitudinea pentru instaurarea şi consolidarea noii orînduiri sociale. Activitatea din aceşti ani pe tărîmul publicisticii, parte integrantă a operei lui de scriitor-cetăţean, fără a fi scutită de anumite limite pe care autorul Ie-a depăşit treptat, reflectă caracteristicile perioadei istorice respective.

Ca director al ziarelor Tribuna poporului, Lumea şi Naţiunea, George Călinescu a publicat mai mult de 500 de articole, abordînd toate problemele majore care s-au ridicat în fața țării în perioada 15 septembrie 1944 – 18 februarie 1949. Definind mobilul care-l determină să se angajeze în frontul publicisticii politice, George Călinescu, director al ziarului Tribuna poporului, făcînd o adevărată profesiune de credinţă, scria la 15 septembrie 1944: „Ar fi o lipsă de spirit civic, acum la începutul noii ere democratice, să stăm la o parte... Sîntem aici o mînă de oameni care dorim să informăm poporul... Voim să le dăm ştirile cele mai juste, orizonturile cele mai largi...“. Scriitorul militant avea să spună peste doi ani: „Am stat închis într-o bibliotecă şi zgomotul evenimentelor m-a scos afară. Noua democraţie mi-a întins mîna“. Luînd poziţie hotărîtă împotriva publiciştilor reacţionari şi a partidelor „istorice“, care căutau să ţină intelectualii departe de lupta maselor, G. Călinescu arăta în articolul Caracter şi prudență: „Acei intelectuali care stau în rezervă fac asta nu fiindcă au caracter, ci tocmai fiindcă n-au caracter. Ei de altfel nici nu stau în rezervă, ci numai la pîndă. Riscul îi sperie şi de aceea fac paşi mici şi trec de pe o margine pe alta a drumului, mergînd sinuos ca să nu fie suprinşi de evenimente“. Caracter, conchide autorul, nu este a te sustrage. Caracter înseamnă a înfrunta. Pe aceeaşi linie, privind precizarea poziţiei pe care intelectualii urmau să o adopte, în articolul Politică şi politică, Călinescu face o descriere a propriei sale atitudini. „Sînt sărac şi nu vreau să fiu bogat, am o repulsie congenitală pentru orice combinaţii neoneste, sînt leal şi disciplinat cu o mică rezervă de recalcitranță şi independenţă, nu fac şi nu scriu nimic împotriva convingerilor mele... Sînt curajos în opinii, ponderat şi cuviincios în expresie, iau lucrurile filozoficeşte, mai de sus, ca să nu cad în erorile opticii pasionale, sînt idealist şi optimist, nu fără viziune pozitivă a lucrurilor, nu văd mai bine ca alţii, dar experienţa

Activitatea social-politică şi cea publicistică a lui G. Călinescu au adus o contribuţie de seamă la încadrarea intelectualilor în marea bătălie începută la 23 august 1944. Articole cum sînt Cărturarii, Dialog cu un intelectual, Intelectuali de tot felul, uniţivă, Cuvinte către învăţători, Intelectualii în democraţie, Rostul scriitorului şi altele ilustrează în mod semnificativ această contribuţie. Scriitorii sînt chemaţi să participe la viața politică, considerînd că aceasta „e cel mai înalt omagiu ce se poate aduce unui artist“. Călinescu se declara ferm pentru o artă combativă, de atitudine, pusă în slujba poporului. „Ceea ce avem a imputa multor scriitori – scria el – este o înţelegere greşită a indiferenţei artei. Una este universalitatea, obiectivitatea literaturii, și alta sărăcia ei de viaţă, incomunicabilitatea ei“.

Atitudinea scriitorului față de problemele majore care îi frămîntau pe contemporani a fost magistral definită în mesajul adresat în februarie 1965 Conferinţei scriitorilor: „Poetul acestor vremuri trebuie să stea cu picioarele şi pe şes şi pe munte, adică în prezent şi viitor, fiind combatant la cîmp şi universal în zona alpestră, sensibil la toate vibraţiile – într-un cuvînt, umanist. Adevăratul poet ştie să scoată din ceea ce a trăit el ceea ce e al tuturor şi, mai ales, să dea experienţelor lui sfera largă a vieţii semenilor săi, ştie a trăi în numele contemporanilor şi, prin ei, al omului universal. Visele adevăraţilor poeţi spun totdeauna direcţia în care merge omenirea. Cred că asupra tuturor chestiunilor profesionale primează o calitate pe care trebuie s-o dezvolte orice scriitor – şi anume a fi de folos poporului“.

Din multitudinea de probleme cuprinse în publicistica lui George Călinescu emană o dragoste fierbinte faţă de popor, ataşamentul său pentru democraţie, dorinţa nestăvilită de a-şi aduce contribuţia la dezvoltarea multilaterală a patriei, încrederea în forţele creatoare ale maselor. „Poporul – scria G. Călinescu – este suma de cetăţeni cu judecată care vor să înţeleagă problemele şi pe care le primesc după ce le-au supus unei scrutări naţionale: poporul se caracterizează prin spirit critic și tocmai acest spirit critic fereşte şi de individualismul excesiv... Cînd avem de-a face cu poporul care a înţeles pe calea unei deliberări în comun, avem tot temeiul să ne încredem în statornicia lui în faptă“. Combătînd văicărelile reacţiunii şi neîncrederea acesteia în popor, referindu-se în acelaşi timp la greutăţile deosebite care existau în viaţa economică a ţării şi se răsfrîngeau dureros asupra maselor, George Călinescu făcea, în articolul din 1 mai 1946, un vibrant apel la toate forţele creatoare ale ţării, cerîndu-le să se unească într-un efort unanim: „Nu aşteptaţi minuni de la teoriile economice, de la teoriile trîndavilor şi de la comorile nevăzute. Puneţi mîna pe sapă, pe ciocan şi pe mistrie. Săpaţi, ciocăniţi, zidiţi şi făcînd toate acestea cîntaţi primăvăratic. Cîntecul întăreşte braţele, mîrîitul cinic le slăbeşte“.

Deşi problemele ţărăneşti nu au stat în centrul preocupărilor lui George Călinescu în ianuarie 1945 aprecia că rezolvarea problemei agrare prin exproprierea moşierilor şi împroprietărirea ţăranilor este o problemă de interes naţional, un imperativ la care patria nu poate renunţa. Avea să scrie peste patru ani, în septembrie 1948, articolul Alt spirit agricol, în care arăta că „cultura în

Sesizînd cu profunzime semnificația revoluționară a epocii sale, adresîndu-se celor care nu puteau sau nu voiau să vadă sensurile și perspectivele mărețului proces revoluționar, Călinescu scria: „Revoluțiile sînt fulgere violente care luminează etapele drumului umanității către idealul social. Contemporanii obtuzi le privesc cu spaimă și ostilitate, urmașii care profită de ele le venerează ca pe nişte oracole trecute. Fiindcă revoluţiile sînt răsturnări repezi de instituţii ruinate, ele apar cui le priveşte de aproape numai ca nişte încălcări ale ordinii, deşi ele sînt de fapt aboliri ale unei dezordini inerente în vederea unei noi rînduieli mai solide...“.

Călinescu şi-a afirmat cu deosebită claritate poziţia în legătură cu o serie de probleme majore privind lupta pentru consolidarea independenţei şi suveranităţii naţionale, pentru afirmarea în relaţiile internaţionale a principiilor echităţii şi respectului reciproc. Articole ca: Eu sînt ardelean, Patria mai presus de orice, Onoarea României, Prietenia româno-sovietică, Prietenilor scriitori bulgari, Un sol al Franţei republicane, Situaţia din China, Războiul moral pentru pace sînt numai o parte din mulţimea de luări de atitudine în problemele păcii şi ale relaţiilor de prietenie între popoare.

Relevînd bucuria cu care întreaga suflare românească a întîmpinat eliberarea Clujului în toamna anului 1944, Călinescu, în articolul intitulat sugestiv Eu sînt ardelean, scria că „oricine laudă ori atinge Transilvania mă încîntă sau mă răneşte personal... Sînt, aşadar, sensibil la problemele transilvane... Apoi sînt patriot. Evident, filozoful din mine spune, ba chiar speră, că mai curînd sau mai tîrziu nu vor mai exista graniţi şi deosebiri naţionale. Acum ele există şi neam născut în ele. Este greu să spui peştelui din rîu: fii liber de prejudecăţi, zbori afară din apă... În afară de apă, pînă ce va căpăta alte organe respiratorii şi aripi, peştele moare. Aşadar, deocamdată eu sînt patriot exaltat cum se poate ghici din scrierile mele. Şovin însă nu. Şovinismul înseamnă pierderea simţului politic, ajunge foarte adesea la negarea patriotismului...“. Încrederea nestrămutată în lupta şi forţa creatoare a poporului, dragostea de oameni l-au determinat pe George Călinescu să parcurgă treaptă cu treaptă drumul maturizării sale politice. Optimismul cu care a luat parte la acţiunea pentru instaurarea şi consolidarea regimului democratic, pentru construirea socialismului, „o impulsiune adevărată şi francă“ a fiinţei sale l-au făcut să înţeleagă mai profund ţelurile luptei clasei muncitoare şi a partidului său revoluţionar, necesitatea de a face parte din rîndurile acestui partid. În scrisoarea adresată Biroului Politic al C.C. al P.C.R., George Călinescu sublinia că s-a simţit totdeauna în mijlocul partidului şi a luptat ca atare, fără a fi înscris formal între membrii lui. „Acum – scria el – socotesc că e cinstit şi necesar ca un intelectual ca mine să spulbere orice îndoială că ar lua parte la construcţia socialistă printr-un entuziasm de vorbe, fără a demonstra că se simte mîndru de a se supune disciplinei partidului. Vă rog deci, iubiţi tovarăşi, să examinaţi cererea mea de a fi primit în rîndurile voastre ca membru de partid...“. Calitatea de membru al Partidului Comunist Român i-a fost acordată lui George Călinescu în mai 1962, drept o încununare firească a întregii sale activităţi puse în slujba poporului din rîndurile căruia a ieşit şi căruia i s-a devotat pînă la sfîrşitul vieţii sale, acest reprezentant de frunte al culturii şi umanităţii româneşti.

GH. ȚUȚUI

Misterul morţii lui Eminescu

persistă şi astăzi

– RAPORTUL AUTOPSIEI –

„La 8 iulie 1883, Mihail Eminescu a fost isbit într-un mod quasi subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi. Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinînd cu cîteva zile mai înainte, el se armă în suszisa zi cu un revolver şi ameninţă, fără motiv, pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici. Cu multă dificultate el fu stăpînit în agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical Caritatea din Bucureşti. Acuitatea extremă a simptomelor nu permitea în primele momente un studiu amănunţit al diferitelor funcţiuni şi facultăţi. Aspectul maladiei era acela al unei manii acute caracterisată printr-un delir absolut incoherent, prin mişcări desordonate, prin ilusiuni şi halucinaţiuni sensoriale cari deveneau uneori terifiante, în fine prin tendinţa a tot distruge prinprejurul său în paroxismul răului”.

Steaua lui se întunecă

„După maladia de la 1883, Eminescu scade şi scade mereu, steaua se întunecă, cu tot focul ce încercă a-i insufla amicii şi admiratorii săi. Într-una din ultimile zile ale anului 1888, locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi că alipit ca redactor al unui ziar politic important are să ofere publicului noi opere şi noi lucrări. Dar vai! Foarte repede ne coprinse decepţiunea căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o ducea în Bucureşti, de la întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă. Tendinţe diverse la care voinţa sa debilă nu putea să reziste atrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasi-vicioasă ocupa orele sale. Amicii săi observară la el o apatie morală, de desechilibrare mintală, o adevărată decadenţă intelectuală, ce desigur erau începutul unei grave cerebropatii care era menită a-l conduce fatalmente la neant. La 3 februarie 1888, Eminescu fu adus prin ordinul Poliţiei Capitalei la Institutul Caritatea, unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical; şi motivele care au ocazionat izolarea sa au fost de un ordin cu totul moral”.

Băutura îl face violent

„Caracterul său blînd şi destul de liniştit deveni sub acţiunea unor libaţiuni recente, violent şi iritabil, provocînd certuri şi scandaluri în public; onest şi moderat în pornirile sale, Eminescu deveni vicios, intra în localuri publice cerînd a bea, apoi pleca fără a-şi plăti consumaţiunea; altă dată intra în birjă, se plimba fără a-şi plăti cursa; atîtea fapte cari provocară măsuri administrative. La intrarea sa în Institut, Eminescu se presintă ca un om gînditor şi absorbit de grave cugetări; însă răspunsurile sale la întrebările ce i se fac aruncă repede pe observatorul într-o tristă decepţiune. El vorbeşte clar, fără hesitaţiune, fără dificultate în limbagiu; dar el cere mîncare şi băutură, căci nu mîncase, zicea el, nici nu băuse de două zille. Abea îşi dă cont de noua fază a stării sale: nici nu întreabă pentru ce a fost adus aci, nici nu discernă calitatea bolnavilor între care s-a găsit. Totuşi el păstrează memoria locului şi recunoaşte după un interval de 6 ani multe persoane din personalul institutului. Memoria sa subsistă încă, însă raţionamentul, acea facultate prin care comparăm faptele şi ideile între ele şi deducem noi idei şi conclusiuni, este cu totul abolit, ar zice cineva că stratul ideogen al cereberului său este atrofiat sau isbit de degenerescenţă. O nouă dovadă a acestei desechilibrări intelectuale sînt şi citaţiunile ce le face mereu fie din operile autorilor greci şi latini, fie din

acele ale sanscriţilor, fie din propriile sale producţiuni de altă dată, fără şir, fără logică între ele. Puterea productivă îi lipseşte cu totul, spiritul său este isbit de inerţie.

C-are hîrtie şi condei, se pune a lucra; dar ceea ce aşează pe hîrtie sînt nişte pasagiuri trunchiate reamintite de ici de colo, nişte idei incoherente ce le dă ca producţiuni de valoare şi cu totul noi. Demenţa dar era din primele zile observată şi stabilită complicîndu-se cu un sentiment de satisfacţiune care cu timpul şi cu progressul malatiei avea să se transforme într-un delir de grandoare şi abnormitate. La acea epocă a malatiei, simptomele somatice sînt încă rău desemnate şi nu permit încă diagnosa varietăţii de demenţă de care era isbit. De constituţie forte, de temperament sanguin, el are o musculatură bine desvoltată. pe corp nu se observă semne acquiste sau hereditare. Pe ambele gambe numai, se văd cicatrice urme unor ulceraţiuni cronice. Craniul pare la prima vedere mai voluminos ca în stare normală. Fruntea sa este mare, iar pe basele parietale nu se observă inegalităţi sau proeminenţe. Circumferinţa craniului este de 540 millimetri, iar diametrul biparietal de 220 millimetri. Figura-i este simetrică cu puţină expresiune; lobulul urechei lipseşte; dentura este puţin neregulată şi nici strabism ocular, nici inegalitatea pupilară nu se observă. În rezumat nici craniul, nici figura nu presintă stigmate pronunţate de vreo degenerescenţă hereditară sau congenitală. Examenul aparatului motor şi sensitiv nu ne permite să constatăm la prima vedere, turburări speciale”. (…)

Un robot cu numele Eminescu

„El ajunsese în ultimele săptămîni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărîndu-i totdeodată şi instinctele superioare. El umbla toată ziua în curtea institutului umplînd buzunarele cu hîrtii, pietre şi diferite obiecte ce le considera că aveau mare valoare; el citea mereu şi mecaniceşte un petec de ziar fără să i se nască în spirit vreo idee; el cerea să mănînce cu o bulimie ce nimica nu mulţămea; el nu mai avea nici o îngrijire de persoana sa, deveni murdar căpătînd pînă la finit tendinţa de a tot distruge scaune, vestminte şi aşternut. (…) Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea. Iată în ce a constat acel accident. Într-o zi pe cînd se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stîngă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învîrtind-o legată de o sfoară. S-a infectat singur. Aceasta i-a produs o plagă de cîţiva milimetri care inferasa numai pielea şi care s-ar fi cicatrisat repede, dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu diferite substanţe murdare. Cicatricea totuşi era aproape terminată cînd o erisipelă isbucni ocupînd întîi pielea capului, apoi faţa şi în fine toracele pînă la apofisă şi ifoidă. După un tratament apropriat şi graţie măsurilor hygenice şi erysipela cedă şi dispăru.

Însă debilitatea generală a organismului apăru însoţită de sincope repetate şi într-o zi o nouă şi mai puternică sincopă îl lăsă mort. Autopsia făcută 24 ore după moarte la amfiteatrul spitalului Brâncoveanu, de domnii profesorii Alexianu şi Sutzu şi în faţa primului procuror (al) Trib. Ilfov, d-lui Inspector al Poliţiei, d-lui Secretar general al Ministerului Instrucţiunii publice, mai multor amici, ziarişti, doctori şi studenţi a venit să confirme diagnosa făcută în timpul vieţii, punînd sub ochii asistenţilor toate lesiunile anatomopatologice ale periencefalitei difuse cronice. Creier ca al lui Schiller. Nu vom da în detaliu acele lesiuni bine cunoscute; vom atrage numai atenţiunea asupra unor puncte speciale. Greutatea encefalului a fost de 1.490 grame adică superioară

celei din starea normală şi egală, după un doctor care asistă la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet german Schiller. Comparîndu-se între ele cele două hemisfere, s-a găsit o greutate mai mare de 25 grame în favoarea hemisferului stîng, care este organul cugetărei şi al acţiunei. Circumvoluţiunile fruntale ocupau ele singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicînd, pînă la punct, desvoltarea anormală a regiunilor psychice în defavoarea celor sensoriale, motoare şi vegetative”. (…)

„Eminescu n-a fost sifilitic”

„S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei malatii sifilitice ce l-ar fi isbit acum 10-12 ani. Eroare. Eminescu n-a fost sifilitic. Idea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa o şcoală germană că paralisia generală este totdauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sînt de origine sifilitică. Alţii au zis că el se alcoolisa. Şi această idee este ca cea dîntîiu o supoziţiune cu totul gratuită. Dacă Eminescu a abuzat de beuturi alcoolice, aceasta a făcut-o cînd deja malatia începuse. Fost-a oare hereditatea adevărata cauză a malatiei?

Sînt oarecari indicii în favoarea acestei aserţiuni; apoi mersul maladiei, fasele neregulate ale periencefalitei de care a fost isbit, oare cari particularităţi clinice indică o formă specială care se observă la acei care, predispuşi prin hereditate la o malatie nervoasă, capătă o periencefalită. Geniul, mai tare decît creierul. Adevărata causă a malatiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale. Graţia constituţiunei native a spiritului său care l-a împins de timpuriu la o activitate mintală exagerată, în care imaginaţiunea a avut rolul preponderent, graţia tendinţelor sale la producţiuni geniale în care apare o conştiinţă turburată, graţia educaţiunei spiritului său adăpat la nişte doctrine a căror fond este scepticismul, elev, în fine, lui Schopenhauer şi lui Hartman, ce el cita în elucubraţiunile sale delirante, cerebrul său debil în unele din elementele sale, nu putu mai mult timp să reziste laborei excesive, şi fatalmente, geniul său a trebuit să sucombe şi într-aceasta, Eminescu n-a diferit de multe geniuri contimporane, care după ce au surprins şi au uimit lumea prin înaltele şi admirabilele lor producţiuni, s-au stins într-o malatie mintală ce nimic nu făcea să se prevadă.

Mulţi antropologişti, considerînd incoherenţa şi multiplicitatea de idei şi de cugetări ce le-a agitat spiritul lui Eminescu, considerînd sfîrşitul său nenorocit, considerînd în fine predisposiţiunea hereditară la malatii nervoase, ar zice poate că Eminescu a fost un om degenerat şi pentru aceasta imaginaţiunea sa fertilă au împins spiritul său afară din făgaşul obicinuit şi comun generalităţii omeneşti. Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi noi, desbrăcîndune un moment de acele idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvîntul lui Christos: «Să judecăm arborele după fructele sale». Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiunea mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm”.

IsTorIEPEsCUrT.ro

NOTĂ: Documentul pe care l-am prezentat este un raport anonim. Au existat numeroase ,,momente medicale” care au făcut epocă în eminescologie, printre care: D. Cosmănescu, în 1926,V. Vineş (1931) și studiul lui George Potra, „Mihail Eminescu, cauzele morţii sale”, apărut în 1934 într-o broşură de 16 pagini, în care autorul dorea să demonstreze că Mihai Eminescu n-a avut lues (sifilis) – şi se baza pe un raport medical descoperit într-o arhivă particulară.

În 2018, la 168 de ani de la nașterea poetului, în demersul de a elucida cauzele morții lui Eminescu, analizate prin prisma cunoștințelor din medicina actuală, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, sub îndrumarea academicianului şi criticului literar Eugen Simion, a publicat cartea „Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, semnată de 12 dintre cei mai mari specialiști în medicină din țara noastră. Experţii reuniţi de Academia Română spun că poetul a avut o ateroscleroză precoce şi o personalitate de tip bipolar care, alături de tratamentul greşit (cu mercur în cantități mari, pentru o boală – lues – de care nu suferea) şi de propriile vicii (fumatul excesiv), i-au grăbit sfîrşitul. Este foarte probabil ca Mihai Eminescu să fi murit în urma unui infarct.

Masca mortuară a lui Eminescu

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Au intrat la apă!

(urmare din pag. 1)

Potrivit aceluiași ziar, Olexi Pasyuk, un militant al grupului de mediu CEE Bankwatch, spune că „efectele temporare ale inundațiilor ar putea dura pînă la o săptămînă. Cu toate acestea, mai tîrziu, impactul mai mare va fi cauzat de lipsa apei, deoarece rezervorul Kahovka este o sursă de apă pentru sistemul de irigare al regiunii Herson de sud, a adăugat el. Ne putem aștepta la probleme semnificative pentru agricultură și pentru localnicii care trăiesc din ea. Drenarea rezervorului ar putea avea, de asemenea, un impact dramatic asupra Peninsulei Crimeea, care se bazează pe apa din Ucraina continentală; una dintre primele acțiuni de invadare a trupelor ruse anul trecut a fost redeschiderea unui canal de apă legat de lacul de acumulare care fusese închis de Ucraina după anexarea din 2014. Iiulia Markhel, coordonatorul Let’s Do It Ukraine SOS, cel mai mare ONG de mediu din țară, a numit barajul spart o «catastrofă». Animalele, speciile, vor fi distruse, a spus ea. Va schimba clima întregii regiuni. Terenurile agricole ucrainene au fost probabil distruse. Zona va fi inundată. Locurile pe care le va părăsi apa se vor transforma în deșerturi; locurile în care va sta apa vor deveni mlaștini”.

Impactul asupra Crimeii este unul evident, și mi-am reamintit și eu că acest baraj fusese ocupat primul, fiindcă rușii trebuiau să redeschidă canalul ce transporta apa spre peninsula ocupată încă din 2014.

O altă consecință a distrugerii barajului ar putea fi scăderea cantității de apă din rezervorul care era folosit pentru răcirea reactoarelor de la centrala atomică de la Zaporojie. „Centrala se bazează pe apa rezervorului pentru a răci cele șase reactoare ale sale, dar acestea sînt acum în așa-numita oprire la rece, iar piscina de răcire a centralei este plină, așa că are nevoie doar de «cîțiva litri pe secundă», a declarat pentru «Politico», Leon Cizelj, președintele Societății Nucleare europene. Agenția Internațională pentru Energie Atomică a spus că la centrală există suficientă apă de răcire pentru a rezista aproximativ șase luni. «Facilitatea are opțiuni de rezervă disponibile și nu există nici un risc pe termen scurt pentru siguranța și securitatea nucleară», a declarat directorul general, Rafael Mariano Grossi”.

Ce ar fi cîștigat ucrainenii din distrugerea barajului? Purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a susținut că prejudiciul a fost „un sabotaj deliberat al părții ucrainene, parțial pentru a priva Crimeea de apă. Aparent, acest sabotaj este legat de faptul că forțele armate ucrainene, care au început ofensiva în urmă cu două zile, nu își ating obiectivele acum”, a spus Peskov marți, în timpul conferinței sale zilnice cu reporterii, citat fiind de Washington Post. Deci, forțele de securitate ruse sînt așa de incompetente că au permis ucrainenilor să pătrundă în inima barajului și să-l arunce în aer? Pe de altă parte, ucrainenii sînt chiar așa de prostănaci încît și-au sabotat singuri ofensiva inundînd zona prin care intenționau să străpungă apărarea inamicului spre a ajunge în Crimeea?

Deocamdată se pare că rușii „s-au băgat singuri la apă” fiindcă cea mai mare parte a regiunilor inundate se află în zona lor, iar lipsa apei afectează agricultura, centrala atomică menționată mai sus cît și aprovizionarea cu apă a Crimeii. Spun „se pare” fiindcă, așa cum ziceam la un moment dat, sînt momente în care cea mai imposibilă teorie este cea adevărată. Așadar, ce ar cîștiga rușii din tot acest dezastru? Hai să vedem.

Andrii Pidlisnyi, un căpitan al forțelor armate ale Ucrainei cu sediul acum în sud, citat de același Washington Post, i-a acuzat pe ruși că „încearcă să distrugă poziții pe care ucrainenii le-ar putea folosi drept trambulină pentru atac. Inundînd zona, rușii ar putea împiedica ucrainenii să se deplaseze spre sud pe uscat de-a lungul malului de est al Niprului, în încercarea de a-i alunga pe ruși din părțile din Herson pe care le controlează”. Wall Street Journal face, de asemenea, referire la acest eveniment important al războiului din Ucraina, citînd surse diverse care vorbesc despre efectele favorabile rușilor. Citez în continuare: „«Considerînd toate lucrurile, trebuie să presupunem în mod natural că aceasta a fost o agresiune comisă de partea rusă pentru a opri ofensiva Ucrainei care vizează eliberarea propriului pămînt», a declarat cancelarul german Olaf Scholz într-un interviu televizat, adăugînd că se temea de mult că acest baraj va fi atacat. Distrugerea barajului ar putea oferi timp Rusiei să-și reconfigureze apărarea, privînd în același timp Ucraina de unele opțiuni pentru contraofensiva preconizată. Trecerea vastului rîu Nipru de-a lungul acelei porțiuni a frontului va deveni acum imposibilă, a spus Nico Lange, un fost oficial al Ministerului German al Apărării. Rusia ar putea acum redistribui resurse din sud-vest pentru a consolida alte secțiuni ale frontului, a spus Lange, acum membru al Conferinței de Securitate de la München, un forum global de securitate. Kievul a ținut secret locul în care se va concentra contraofensiva, dar experții militari au spus de multă vreme că unul dintre obiectivele sale principale ar putea fi distrugerea podului construit între Rusia și Peninsula Crimeea, pe care Moscova a anexat-o în 2014. Regiunea inundată ar fi fost o cale pentru a face acest lucru. Cu toate acestea, analiștii militari au văzut atacul ucrainean peste rîu ca o opțiune improbabilă, avînd în vedere dificultatea și costul probabil al unei astfel de operațiuni, precum și lipsa capacităților amfibii a Ucrainei”.

Ar fi putut rușii să-și inunde zonele controlate tot de ei și să priveze Crimeea de apă doar ca să oprească ofensiva inamicului? De ce, nu erau oare capabili să o oprească militar? Tot ce-i posibil. Sigur e că au creat probleme forțelor inamice care ar vrea să treacă rîul, iar în ceea ce privește aprovizionarea cu apă a peninsulei e posibil să găsească alte căi, cum ar fi forarea puțurilor și construirea de uzine de desalinizare a apei mării, mai ales că aceste soluții erau vehiculate de dinainte de război.

Este posibil ca cel puțin o parte să spună adevărul, dar în mijlocul unei zone de război există puține perspective pentru o investigație criminalistică independentă asupra distrugerii barajului, care a inundat o zonă largă în aval, astfel încît ne rămîne doar să deducem din evoluția evenimentelor viitoare căreia din părți i-ar fi folosit mai mult distrugerea barajului.

Distrugerea

barajului Kahovka are consecințe dezastruoase

În urma distrugerii hidrocentralei Kahovka din sudul Ucrainei, satele din aval, dar și Hersonul sînt inundate de Nipru. În plus, experții avertizează în legătură cu exploziile minelor rusești. „Au fost distruse 16 porți de ecluză, clădirea centralei hidroelectrice și barajul dintre clădirea centralei și ecluză. Hidrocentrala nu poate fi repusă pe picioare”, a declarat pentru DW Ihor Sirota, directorul societății pe acțiuni Ukrhydroenergo, care deține centrala. Partea rusă susține că hidrocentrala a fost parțial distrusă de bombardamentele ucrainene. Din cauza distrugerii, pînă la 80 de localități riscă să fie inundate, potrivit guvernului ucrainean.

Centrala hidroelectrică Kahovka a fost capturată încă din prima zi a invaziei rusești în Ucraina, la 24 februarie 2022. În octombrie 2022, aceasta a fost complet minată de armata rusă, susțin serviciile secrete ucrainene. „Ne ocupăm de evacuarea locuitorilor din zonele inundate. În prezent, districtul Ostriv din orașul Herson este în curs de evacuare”, a precizat premierul Denis Șmîhal, pe platforma de mesagerie Telegram. Conform acestuia, există trenuri speciale spre Nikolaev.

Potrivit Protecției Civile, 1.300 de persoane fuseseră evacuate joi pînă la ora locală 16.00 de către salvatori, poliție și voluntari. Pe malul drept al Niprului, în regiunea Herson, care se află sub controlul forțelor armate ucrainene, situația nu este critică, aceste zone fiind mai înalte decît pe malul stîng al rîului.

Orașe și sate amenințate de mine

Între timp, autoritățile ucrainene avertizează că minele rusești, purtate de apele revărsate, ar putea ajunge în localitățile inundate. „Baricadele de mine ridicate de inamic pe malul stîng au fost distruse de apă. Minele explodează necontrolat și plutesc pe toată lățimea rîului”, a declarat Natalia Humeniuk, purtătoarea de cuvînt a Forțelor de Apărare din sudul țării, la televiziunea ucraineană.

Volodimir Kovalenko, primarul din Novaya Kahovka, care se află la doar cinci kilometri de hidrocentrala aflată sub ocupație rusă, a declarat că orașul este cuprins de ape cu rapiditate. „Distrugerile provocate de ape sînt mari”, a declarat el pentru presa ucraineană. Potrivit lui Kovalenko, debarcaderul, clubul de iahturi, grădina zoologică a orașului și parcul sînt deja inundate. Însă dat fiind faptul că orașul este ocupat de forțele rusești, obținerea de informații este complicată, a explicat el, adăugînd că legătura la Internet a fost întreruptă. (...)

Experții se tem de o penurie de apă potabilă

Potrivit previziunilor preliminare ale companiei de exploatare Ukrhydroenergo, apa din rezervor va curge complet pe Nipru în următoarele patru zile. Volumul rezervorului este de aproximativ 18 miliarde de metri cubi de apă. Potrivit experților, acest lucru va avea consecințe catastrofale pentru regiune. „Rezervorul Kahovka se va epuiza repede. Rezultatul va fi un teren gol, cu noroi și sute de plante distruse și animale moarte. În plus, acest lucru va duce la lipsa apei potabile și la secetă în tot sudul Ucrainei, care era alimentat cu apă din acest rezervor”, a declarat pentru DW șeful Centrului Ecologic Național al Ucrainei, Ruslan Gavriliuk. În plus, potrivit acestuia, ecosistemul unic al cîmpiilor inundabile ale Niprului și insulele din cursul inferior al rîului vor dispărea din cauza inundațiilor. Uleiul de motor care se scurge din unitățile centralei hidroelectrice complică situația și mai mult. Ministrul ucrainean al Mediului, Ruslan Strileț, a catalogat situația drept „ecocid”. Distrugerea barajului a fost „un act de barbarie” și „o adevărată catastrofă umanitară”, a declarat Strileț într-un interviu acordat Deutsche Welle. Ca urmare, pînă la un milion de persoane ar putea pierde accesul la apă dulce.

Pericol pentru centrala nucleară Zaporojie

Explozia centralei hidroelectrice nu va avea un impact, cel puțin nu unul direct, asupra sistemului energetic ucrainean și a stabilității aprovizionării cu energie electrică. Totuși autoritățile ucrainene atrag atenția asupra riscurilor care există în ceea ce privește centrala nucleară Zaporojie, ocupată de Rusia – aceasta deoarece bazinele de răcire ale centralei sînt alimentate cu apă luată din rezervorul Kahovka. „Există o listă elaborată de măsuri necesare în cazul în care nivelul apei din rezervor scade, dar și instrucțiuni adecvate pentru personalul centralei nucleare pentru a garanta siguranța folosirii acesteia”, a declarat Petro Kotin, președintele companiei de stat ucrainene Energoatom. Ministerul Energiei de la Kiev dă asigurări că experții de la Energoatom supraveghează în permanență nivelul apei din bazinele de răcire ale centralei nucleare. DW.Com

● ,,A venit momentul în care îmi închei activitatea de prim-ministru”, a declarat premierul Nicolae Ciucă, anunțînd că, odată cu terminarea grevei din Educaţie, în urma adoptării de către Guvern a mai multor măsuri privind salarizarea din sistemul de învăţămînt, a venit momentul să-şi încheie mandatul de prim-ministru, iar după ce va merge la Palatul Cotroceni pentru formalizarea demersului, vor putea începe procedurile pentru efectuarea rotativei guvernamentale. ● Fostul șef al guvernului italian, Silvio Berlusconi, în vîrstă de 86 de ani, a murit luni, 12 iunie a.c., la Spitalul San Raffaele din Milano. Silvio Berlusconi suferea de leucemie „de ceva vreme” și dezvoltase recent o infecție pulmonară, scrie presa internațională. El fusese internat și în luna mai în acest spital prestigios pentru a trata o stare de slăbiciune legată de o infecţie pulmonară, dar medicii au dezvăluit că el suferă de leucemie cronică. Berlusconi s-a adresat la începutul lunii mai simpatizanţilor săi pentru prima dată după internare, într-un mesaj video, din camera de spital, aşezat la un birou cu un stindard al partidului şi un drapel italian în spatele lui. Silvio Berlusconi a fost spitalizat de mai multe ori în ultimii ani, inclusiv după ce s-a îmbolnăvit de COVID-19 în 2020. Parcursul lui Berlusconi, a cărui moarte politică a fost anunţată hazardat de nenumărate ori, se confundă cu istoria Italiei în ultimii 30 de ani. Prim-ministru de trei ori între 1994 şi 2011, el a fost senator şi preşedintele partidului său de dreapta Forza Italia, un partener minor al guvernului de coaliţie condus de actuala şefă de extremă dreapta a guvernului, Giorgia Meloni. Fan al fotbalului, Silvio Berlusconi a prezidat timp de 31 de ani AC Milan, care a cîştigat de cinci ori Liga Campionilor în timpul lui, înainte de a vinde clubul în aprilie 2017 unor investitori chinezi. Apoi, el a fost proprietarul clubului Monza. ● Președintele rus Vladimir Putin deplînge moartea fostului premier italian Silvio Berlusconi, spunînd că este „o pierdere irepetabilă”. „Fără îndoială, Silvio Berlusconi a fost un politician de talie europeană, s-ar putea spune chiar globală. Sînt puțini astfel de oameni în arena internațională acum. A fost un mare prieten al oamenilor noștri și a făcut mult pentru a dezvolta relații de afaceri prietenoase între Rusia și țările europene. El a fost inițiatorul dezvoltării relațiilor dintre Rusia și Alianța Nord-Atlantică, cu participarea sa au fost create mecanismele adecvate de interacțiune – și din inițiativa sa”, a comentat Putin. Declarațiile au fost publicate pe pagina Președinției ruse. Putin susține că Berlusconi e o mare pierdere nu doar pentru Italia, dar pentru întreaga politică mondială. „Dar mai presus de toate, a fost, desigur, un politician italian. Ca politician a fost o persoană neobișnuită, pentru că era foarte sincer și deschis și avea un asemenea privilegiu pe care politicienii de această amploare nu îl au: privilegiul era că spunea ceea ce gîndea. E păcat. Vreau să-mi exprim sincerul regret și condoleanțe poporului italian și tuturor celor apropiați domnului Berlusconi. Aceasta este o mare pierdere nu numai pentru Italia, ci și pentru politica mondială”, a mai spus Putin. ● Alianța Nord-Atlantică a început luni un amplu exercițiu de manevre aeriene, cel mai important din istorie, care este coordonat de Germania și are menirea să demonstreze unitatea țărilor membre în fața posibilelor amenințări, în special cea a Rusiei, transmite AFP, citat de Agerpres. La exercițiul Air Defense 23, care se va desfășura pînă pe 23 iunie, iau parte aproximativ 250 de avioane din 25 de state membre NATO și partenere, inclusiv Japonia și Suedia. Pînă la 10.000 de persoane vor lua parte la acest exerciţiu menit să consolideze interoperabilitatea şi protecţia împotriva dronelor şi rachetelor de croazieră în cazul unui kpatac asupra oraşelor, aeroporturilor sau porturilor situate pe teritoriul NATO. Exerciţiul a fost conceput în 2018, parţial ca răspuns la anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014, deşi nu vizează în mod specific pe cineva, a declarat generalul Ingo Gerhartz, şeful Forţele Aeriene Germane, în timpul prezentării exerciţiului. ● Uniunea Europeană vrea să ofere Tunisiei 100 milioane de euro în acest an, relatează Agerpres. Banii ar urma să fie oferiți în scopul

reducerii migraţiei ilegale, a afirmat duminică la Tunis preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, transmit dpa şi AFP. Suma de 100 de milioane de euro ar urma să se înscrie într-un pachet de ajutor financiar pe termen lung ce ar putea ajunge în total la 900 de milioane de euro pentru „întărirea parteneriatului” cu Tunisia. În plus, la acest pachet s-ar putea adăuga un ajutor suplimentar imediat de 150 de milioane de euro. Aceste 100 milioane ar fi destinate pentru susținerea Tunisiei în aspecte ca managementul frontierelor, misiuni de căutare şi salvare, operaţiuni anti-trafic şi reprimirea de migranţi, a menţionat şefa executivului european. Aceşti bani înseamnă aproape de trei ori mai mult decît finanţarea alocată în medie Tunisiei de UE în ultimii doi ani ca asistenţă pentru reglementarea problemei migraţiei, a menționat Comisia Europeană. UE şi Tunisia „au amîndouă un interes enorm de a pune capăt modelului cinic de business al traficanţilor de persoane”, a mai spus Ursula von der Leyen, într-o declarație susținută alături de şefa guvernului italian, Giorgia Meloni, şi premierul olandez, Mark Rutte, după o serie de convorbiri cu preşedintele tunisian Kais Saied. ● Miliardarul şi filantropul american George Sörös, în vîrstă de 92 de ani, îi cedează controlul asupra imperiului său fiului său Alexander Sörös, care are 37 de ani şi vrea în special să lupte împotriva posibilităţii revenirii lui Donald Trump la putere, citează Wall Street Journal Într-un interviu cu WSJ publicat duminică, Alexander explică faptul că este „mai politic” decît tatăl său şi că îl îngrijorează ideea că fostul preşedinte republican Donald Trump ar putea fi reales la Casa Albă în 2024. „Mi-ar plăcea să văd că banii nu joacă un rol atît de important în politică, dar atîta timp cît o va face cealaltă parte, va trebui să continuăm să o facem şi noi”, a spus el.

● Gigantul farmaceutic britanic GSK a primit undă verde de la Comisia Europeană pentru punerea pe piaţă a vaccinului său Arexvy împotriva virusului respirator sinciţial (VRS), care provoacă bronşiolită şi pneumonie, relatează Agerpres. Autorizaţia este acordată pentru persoanele de peste 60 de ani, a precizat GSK în comunicatul său publicat miercuri și citat de AFP. „Este pentru prima dată cînd un vaccin împotriva virusului respirator sinciţial (VRS) primeşte autorizaţia de punere pe piaţă în Europa”, notează GSK, iar vaccinările vor începe înainte de toamnă. Virusul generează „peste 270.000 de spitalizări şi circa 20.000 de decese în timpul internărilor” în rîndul vîrstnicilor din Europa în fiecare an, au precizat reprezentanții GSK. ● Potrivit The Moscow Times, preluat de Courrier International, Kremlinul a decis să construiască un buncăr de 800 de locuri pentru elita Moscovei. Clădirea, construită „în timp record”, va fi amplasată sub Spitalul Clinic Central al Direcției Administrative a Președintelui Federației Ruse, din capitală. Întreaga construcție a ceea ce se numește oficial „structură de protecție civilă” este așteptată să fie finalizată pînă pe 20 decembrie 2023, potrivit unui contract semnat de președinția rusă pe 26 mai, la care a avut acces The Moscow Times. În cazul unui atac nuclear, acest adăpost antiatomic trebuie să poată proteja oamenii care locuiesc acolo atît de o explozie puternică, cît și de radiații într-o zonă de 10 kilometri. În total, un buget de 35 de milioane de ruble, adică 400.000 de euro, va fi alocat acestei infrastructuri, constînd din mai multe intrări și ieșiri de urgență. De asemenea, adăpostul va fi prevăzut cu un sistem sofisticat de ventilație și încălzire pentru a permite „proceduri medicale în timpul războiului”. În cele din urmă, vor fi puse în aplicare sisteme speciale de comunicare pentru a asigura schimbul de informații secrete. Acest anunț survine în timp ce lansarea unei contraofensive ucrainene pare din ce în ce mai iminentă. ● De la 1 iulie va intra în vigoare noul contract-cadru din Sănătate care stabilește că românii vor beneficia anual de consultațiile de prevenție la medicul de familie, iar aceștia vor putea recomanda o paletă mai largă de investigații paraclinice de care pot beneficia gratuit asigurații. De asemenea, numărul analizelor medicale efectuate în ambulatoriu și la spital va crește pentru a se reduce presiunea asupra spitalelor. Astfel, persoanele cu vîrste între 40 şi 60 de

ani vor beneficia de riscograme pentru depistarea precoce a posibilităţii dezvoltării de boli cardiovasculare, cerebro-vasculare, oncologice, a diabetului, a bolii cronice de rinichi, precum şi pentru evaluarea sănătăţii mintale şi reproductive. În cazul persoanelor de peste 60 de ani, se va putea face evaluarea comportamentelor cu impact global asupra sănătăţii, a riscului fatal cardiovascular, oncologic, al osteoporozei, de incontinenţă urinară, evaluarea sănătăţii mintale, a riscului de demenţă şi depresie. Adulţii cu vîrste între 18 şi 39 de ani vor beneficia anual de consultaţiile de prevenţie. În același timp, laboratoarele vor putea transmite prin poștă medicului curant al pacientului rezultatul analizelor şi investigaţiilor paraclinice. ● 2% dintre germani cred că viaţa le-a fost afectată pe termen lung din cauza pandemiei de COVID-19 şi a măsurilor asociate luate de guvern, arată un sondaj de opinie realizat de institutul YouGov. Întrebarea pusă în sondaj a fost: „Privind înapoi acum la pandemia de coronavirus cu oarecare distanţă, aţi spune că viaţa vi s-a schimbat pe termen lung din cauza pandemiei şi a măsurilor guvernului de a o combate?”. Din cei 2.098 de participanţi la sondaj, 30% au spus că viaţa li s-a schimbat în rău din cauza pandemiei şi a măsurilor asociate, în timp ce 12% au văzut schimbări mai ales pozitive în viaţa lor. Pentru jumătate dintre respondenţi, viaţa nu s-a schimbat pe termen lung din cauza pandemiei, conform propriilor evaluări. În jur de 7% dintre cei intervievaţi nu au oferit un răspuns. Tinerii au spus, în procent mai mare decît persoanele mai în vîrstă, că au constatat schimbări negative în viaţa lor. Reamintim că pe 25 martie 2020, parlamentul german a aprobat măsuri anticoronavirus care au avut impact în aproape toate domeniile vieţii în următorii doi ani, de la limitarea contactelor la noi reguli privind munca de acasă, transmite Agerpres. ● Un bancher în vîrstă de 48 de ani, un consultant financiar în vîrstă de 57 de ani și un director de private equity în vîrstă de 36 de ani spun că ar fi pretendenții de drept la tronul vacant al Franței, potrivit Daily Mail. Surprinzător, sînt mulți care îi susțin cu adevărat pe acești trei finanțatori și ambițiile lor grandioase. „Ducele de Anjou”, „Contele de Paris” și omul care se autointitulează „Prințul Napoleon” cred că ar trebui să fie regele Franței. Fiecare vine cu argumentele lui. Solicitanții Bourbon sînt cunoscuți ca legitimiști și cred că Bourbonii, care l-a inclus pe Ludovic al XIV-lea, au fost singura monarhie franceză adevărată. Orleaniștii spun că descendentul lui Louis-Philippe I ar trebui să fie rege. Iar bonapartiștii, evident, cred că ei ar trebui să ia în primire tronul dacă acesta devine vreodată disponibil, deoarece ultimul monarh din Franța a fost un Napoleon. Louis Alphonse de Bourbon este recunoscut ca „Șef al Casei de Bourbon” și pretendent de drept la coroana franceză de către fracțiunea legitimistă a regaliștilor francezi. Prin mama sa, el este strănepot al fostului dictator al Spaniei, Francisco Franco, și este de așteptat să succeadă la ducatul de Franco deținut de bunica sa, Carmen Franco. Este împotriva căsătoriei și adopției între persoane de același sex și vrea să vadă o revenire la o „societate creștină”. ● Organizația Mondială a Sănătății (OMS) spune că holera și alte boli transmise prin apă reprezintă un risc în Ucraina, după distrugerea Barajului Kahovka. Între timp, specialiștii ucraineni anunță că apele revărsate din baraj au ajuns în cantități masive în Marea Neagră, la Odessa. „Informațiile exacte și amploarea exactă a impactului nu au fost încă văzute, deoarece apa continuă să vină în aval. Cifrele din acest moment arată că, inițial, 16.000 de persoane au fost imediat expuse riscului de inundații, pe malurile rîului. Mii de oameni au fost evacuați”, a declarat Teresa Zakaria, responsabil tehnic la programul de urgențe sanitare al OMS. Inspectoratul de Stat pentru Mediu al Districtului Sud-Vest din Ucraina raportează că experţii au constatat o desalinizare a apei în Marea Neagră, în apropiere de Odesa. Fenomenul este cauzat de faptul că tone de apă dulce au ajuns în mare din rezervorul Kahovka (regiunea Herson). r m

Henry Kissinger la centenar – cum a modelat un evreu refugiat din Germania politica externă a SUA pentru deceniile următoare? (II)

Destabilizare globală

Richard Nixon și Henry Kissinger credeau că doar presiunea din partea Uniunii Sovietice ar putea aduce Vietnamul de Nord la masa negocierilor. Statele Unite au inițiat o serie de activități clandestine menite a convinge URSS că Statele Unite nu sînt atît de dispuse să facă concesii Vietnamului, încît să se pregătească pentru un război nuclear. În 1969, Statele Unite au crescut dramatic numărul de zboruri de recunoaștere în jurul Uniunii Sovietice, au pus aviația strategică în cea mai mare alertă posibilă și au dispersat armele nucleare. Operațiunea „Giant Spear” trebuia să sperie conducerea sovietică și să o oblige să limiteze sprijinul pentru Vietnamul de Sud. În același timp, Henry Kissinger a început să lucreze activ prin canale diplomatice și a stabilit contacte cu ambasadorul URSS în Statele Unite ale Americii, Anatoly Dobrynin, care a crezut că Richard Nixon ar escalada războiul dacă Uniunea Sovietică „nu ajunge la un acord”. Diplomații au comunicat aproape în fiecare zi fără intermediari și traducători. În cele din urmă, au reușit să organizeze o întîlnire secretă la 21 februarie 1970 la Paris cu Le Duc Tho, membru al biroului politic al Partidului Comunist din Vietnam. Primele negocieri au fost nereușite, forțînd SUA să continue să facă presiuni asupra Vietnamului de Nord cu ajutorul bombardamentelor și să caute alte căi de ieșire din criză. Conducerea sovietică nu a luat în serios cacealma de escaladare a lui Richard Nixon. O încercare de a acorda URSS concesii în domeniul nuclear și economic în schimbul stăpînirii revoluțiilor comuniste în țările lumii a treia a eșuat. În același timp, într-o conversație personală, Anatoly Dobrynin i-a spus lui Henry Kissinger că Uniunea Sovietică dorește să îmbunătățească relațiile cu Statele Unite, indiferent de războiul din Vietnam. Rezultatul negocierilor dintre diplomați a fost deschiderea unui canal secret de comunicare între țări. În locul tacticii amenințărilor nucleare împotriva URSS, în 1972 s-a semnat Acordul interimar privind anumite măsuri în domeniul limitării armelor strategice de ofensivă și Tratatul privind limitarea apărării sistemelor antirachetă. În același timp, SUA au început să restabilească relațiile cu conducerea comunistă a Republicii Populare Chineze. Potrivit directorului adjunct al Centrului de Studii Europene și Internaționale de la Școala Superioară de Economie a Universității Naționale de Cercetare – Dmitri Suslov, realismul politic al lui Henry Kissinger s-a reflectat chiar și în această situație. Deși apropierea de China a fost contrară valorilor administrației înverșunate anticomuniste a lui Richard Nixon, s-a dovedit a fi în interesul național al SUA. „Restabilirea relațiilor cu China a fost într-adevăr o contribuție uriașă la depășirea și minimizarea consecințelor înfrîngerii în războiul din Vietnam și o contribuție la viitoarea victorie a Statelor Unite în Războiul Rece”, consideră Suslov. Logica acțiunii a fost de a oferi SUA un avantaj prin îmbunătățirea relațiilor cu URSS și China pe fondul deteriorării legăturilor dintre aceste țări comuniste. Pașii făcuți au dus la apariția unui triunghi strategic în care Statele Unite s-au aflat în cea mai avantajoasă poziție, forțînd cele două regimuri comuniste să uite de ideologia care le-a unit.

Politologul Stanislav Byshok a remarcat că planul lui Henry Kissinger de „deschidere către China” a adîncit o prăpastie care exista deja între conducerea chineză și cea sovietică. Astfel, SUA își creau de fapt o lume mai sigură, în care pierderea războiului din Vietnam, retragerea trupelor și căderea ulterioară a guvernului Vietnamului de Sud nu aveau consecințe posibile la scară largă asupra prestigiului SUA pe scena mondială. Urmărind restabilirea relațiilor SUA cu URSS și China, guvernul Vietnamului de Nord a fost mai dispus să negocieze cu tabăra americană. La 27 ianuarie 1973, Henry Kissinger și Le Duc Tho au semnat în cele din urmă Acordul de pace de la Paris.

Statele Unite nu au obținut nici o concesiune din partea Vietnamului de Nord, s-au angajat să retragă trupele din țară și au recunoscut două guverne în sud. Dar a doua zi după semnarea acordurilor, Henry Kissinger i-a spus consilierului pentru afaceri interne John Ehrlichman următoarele: „Cred că autoritățile sud-vietnameze vor avea noroc dacă rezistă un an și jumătate”. A greșit doar cu o lună și jumătate: Vietnamul de Sud a căzut în mîinile comuniștilor în 1975. În 1973, Henry Kissinger, împreună cu Le Duc Tho, au primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția lor la sfîrșitul războiului din Vietnam.

În curînd, Henry Kissinger a devenit popular în SUA și în străinătate. El a continuat să ocupe funcția de secretar de stat și după ce Richard Nixon a părăsit postul de președinte, rămînînd în postul său pînă în 1977, deja sub conducerea lui Gerald Ford.

Ultimul cuvînt al patriarhului

După ce și-a încheiat mandatul, Kissinger nu a pierdut accesul la putere. Recunoașterea serviciilor și a experienței sale a continuat să crească. În prezent, nu numai președinții americani, ci și liderii altor țări apelează la el pentru sfaturi. După ce s-a retras din funcțiile oficiale, a creat compania de consultanță Kissinger Associates pentru politicieni și oameni de afaceri și a devenit consultant internațional, scriitor și lector. Și, chiar și la vîrsta de 100 de ani, Henry Kissinger dă dovadă de o capacitate intelectuală autentică, continuînd să participe la evenimente internaționale și să comenteze cele mai semnificative evenimente din politica mondială.

Schneider, ca parte a unei campanii de persecutare și distrugere a opoziției politice din țările sudamericane, precum și în aprobarea genocidului de către autoritățile pakistaneze a populației bengaleze din Pakistanul de Est și exterminarea locuitorilor din Timorul de Est de către Indonezia, în timpul ocupaţiei din 1975. El este, de asemenea, acuzat că a participat la lovitura sîngeroasă a generalului Augusto Pinochet împotriva președintelui socialist ales al Chile, Salvador Allende, în 1973.

Odată cu aceasta, se revizuiește și rolul lui Henry Kissinger ca mare tactician și strateg. Clarviziunea lui este uneori atribuită gestionării magistrale a propriei sale faime, creării unei aure de mister și transformării diplomației într-un spectacol. Potrivit lui Mario Del Pero, profesor de istorie internațională la Sciences Po, nici statutul de criminal de război și nici statutul de gînditor nu se potrivesc cu Henry Kissinger, întrucît el este doar un produs al unei epoci a diplomației americane. „Arhivele arată că Henry Kissinger a fost adesea simplist, duplicitar și chiar ignorant în timpul mandatului său de consilier pentru securitate națională și secretar de stat”, spune Mario Del Pero. Politologul Stanislav Byshok, dimpotrivă, notează că, deși Henry Kissinger a fost un mare diplomat american în contextul confruntării dintre SUA și URSS, el este și unul dintre principalii arhitecți ai celei de-a doua jumătăți a Războiului Rece. Potrivit lui Dmitry Suslov, expert la Clubul de Discuții Valdai, astăzi lumea nu are titani de talia lui Henry Kissinger.

Generația care a supraviețuit ororilor celui de-al II-lea Război Mondial a abordat Războiul Rece în primul rînd pentru a preveni un alt conflict mondial. Și Henry Kissinger este unul dintre ultimii săi reprezentanți. Istoricul Michael Hunt a susținut că Henry Kissinger a înțeles întotdeauna rolul unic al Statelor Unite în lume, iar această percepție a fost întărită doar de Războiul Rece. Și insistența sa de a menține prestigiul și autoritatea Statelor Unite în timpul războiului din Vietnam sugerează că a urmat o lungă tradiție a politicii externe americane care datează din anii 1890.

De-a lungul anilor, în ciuda contribuției necondiționate la strategia politicii externe a SUA, deciziile patriarhului politicii internaționale par multora ambigue. Unii îl numesc pe Henry Kissinger cel mai eficient secretar de stat din ultima jumătate de secol, alții cer o anchetă asupra acțiunilor sale și chiar arestarea lui. Activiștii pentru drepturile omului, scriitorii și publiciștii îl acuză pe diplomat de crime împotriva umanității. Astfel, jurnalistul Christopher Hitchens, în cartea „The Trial of Henry Kissinger”, l-a acuzat pe diplomat că a ordonat bombardamentul asupra Cambodgiei, că a elaborat și a pus în aplicare un plan de răpire și asasinare a comandantului șef al Forțelor Armate din Chile, René

Henry Kissinger este considerat unul dintre cei mai importanți strategi americani, alături de George Kennan și Nicholas Spykman. Cu toate acestea, au dreptate și cei care îl numesc om al unei anumite epoci, cărora le este greu să privească dincolo de orizontul Războiului Rece și să-și imagineze un alt obiectiv al SUA decît dorința de dominare a lumii. Deși Henry Kissinger a criticat intervenția SUA, aproape că nu există nici o aventură militară – din Panama pînă în Irak – care să nu fie girată de acesta.

Oamenii de știință, jurnaliștii și diplomații vor continua însă să discute despre moștenirea lui Henry Kissinger pentru o lungă perioadă de timp de acum încolo. Un alt lucru este indiscutabil: lumea are mai mult ca niciodată nevoie de oameni de stat care nu numai că sînt capabili să prevadă, ci și să răspundă cu competență unei situații în schimbare în căutarea unei noi și mai stabile ordini mondiale. Sfîrșit N.K.

Kissinger și președintele american Richard Nixon

Mircea Geoană a participat la petrecerea prilejuită de centenarul lui Kissinger

Doza de sãnãtate

Impactul stresului și al infecțiilor asupra pancreasului, intestinelor și ficatului

Digestia dereglată constituie, chiar și în epoca modernă, un subiect tabu. Din păcate, o digestie dereglată pe termen lung atrage după sine o adevărată cascadă de probleme de sănătate, afectînd calitatea vieții.

Pancreasul are un rol deosebil de important în procesul digestiv și în producerea enzimelor digestive care controlează scleroza multiplă, artrita reumatoidă, diabetul, reglarea zahărului în sînge, prin menținerea unui control permanent al insulinei. De asemenea, flora intestinală are un rol hotărîtor în digestie, întrucît influențează imunitatea și metabolismul. Cînd bariera intestinelor este dereglată (mucoasa intestinului), în țesut migrează bacterii, viruși, metale grele alergene, care provoacă inflamații locale. O barieră intestinală dereglată, aflată în legătură cu o disbioză intestinală, poate duce, de asemenea, la o agravare a multor boli cronice ca: diabet, artrita reumatoidă, scleroza multiplă, autism, Alzheimer, Parkinson, depresii, alergii.

Schimbările produse în microbiomul intestinal după infectarea cu coronavirus sînt relevate de un renumit studiu efectuat de cercetătorii de la facultatea de medicină din Duisburg, Gemania. Aceștia au descoperit în intestine, în sfera patogenă, microbi precum enterobacteriile, care provoacă diferite forme de inflamații din organism. Cercetătorii au ajuns la concluzia că resturile existente în metabolismul mucoasei intestinale influențează, prin sînge, imunitatea plămînilor.

O istorie a farselor (306)

Prezicerile Mamei Shipton

În ultimii ani, comentatori ai profeţiilor străvechi s-au referit nu doar la predicţiile lui Nostradamus, ale lui Malachy din Armagh din Secolul al XII-lea sau ale profetului Braham din Scoţia, ci şi la prezicerile profetesei din secolul al XVI-lea, Mama Shipton, din Yorkshire. În afară de prezicerea dezastrului mondial din 1991 (pe care acum putem s-o declarăm eşuată), viziunile ei asupra viitorului includeau multe imagini intuitive despre submarine, avioane şi alte minunăţii necunoscute în epoca elisabetană. Dar, oricît de trist ar părea, studiul ediţiilor originale ale predicţiilor ei, aşa cum sînt păstrate la Muzeul Britanic, l-a determinat pe scriitorul Alan Vaughan să ajungă la concluzia că ea nu a prezis niciodată evenimente care să depăşească perioada de timp în care a trăit. Conform lui Vaughan, profeţiile ce îi sînt atribuite de către un scriitor din Secolul al XIX-lea au fost improvizate din nou şi actualizate în anii ’60, în cadrul unei „reţele complicate de farse cu scopul obţinerii de profit şi de divertisment“.

Of, Doamne. Ce drăcovenii or mai născoci acum?

„SINDROMUL MEMORIEI FALSE”

Termenul „Sindromul memoriei false“ (SMF) a început să fie folosit în urma apariţiei multor cazuri în care persoane acuzate de abuz de copii sau abuz prin rituale satanice par a fi victimele unor fantezii considerate, în mod obiectiv, reale, ori de către ele însele, ori de către alte persoane. Astfel de memorii false sunt tipic scoase la iveală prin „perierea“, linguşirea copiilor sau a acelor persoane acuzate de abuz de copii de către terapişti zeloşi sau anchetatori judiciari ce pretind că amintirile traumatizante, reprimate ani de zile în subconştient, pot fi descoperite mai tîrziu prin hipnoză sau interviuri intense. Totuşi, multe experimente psihologice arată cît de uşor pot fi implementate memoriile false, deseori doar prin simpla insistenţă a faptului că un anume eveniment de importanţă crucială a existat cu adevărat şi că persoana în cauză 1-a uitat. În astfel de cazuri, farsa este impusă sau autoimpusă inconştient. Exemple: La sfîrşitul anilor ’80, în Olympia de Est, Washington,

Calitatea microbiomului intestinal este influențată, pe lîngă moștenirea genetică, și de alimentație. Este recomandat consumul unor alimente care conțin microelemente și al produselor fermentate, care asigură microbiomului mijloacele necesare pentru a combate bacteriile străine. Seleniul este esențial în echilibrarea microbiomului intestinal. Între seleniu și flora intestinală există o legătură notabilă, întrucît seleniul poate influența colonizarea unei flore intestinale sănătoase.

Dereglări existente în motilitatea intestinelor sînt tot mai des întîlnite, nu numai la pacienții vîrstnici, ci și la cei cu vîrste cuprinse între 30 și 50 de ani. Simptomele unei motilități dereglate sînt: colici, meteorism, greutate în intestine, dureri de spate, constipație sau colon iritabil.

Procesul digestiv începe în gură, de aceea igiena orală joacă un rol esențial în sănătatea noastră. O dantură îngrijită menține un echilibru în corp. Paradontita este tot mai larg răspîndită în rîndul pacienților. Dinții fără rădăcină eliberează toxine – resturi de proteine rămase în urma faptului că pulpa gingivală nu se poate închide complet.

Metalele pot bloca enzimele existente în organism și, în același timp, produc blocaje energetice. Metalele grele existente peste limita admisă în corp provoacă o intoxicație cronică. Cu alte cuvinte, unele metale folosite în tratamentele dentare au potențialul de a ne îmbolnăvi.

Ericka Ingram, de douăzeci şi doi de ani, s-a prăbuşit în timpul unei şedinţe de rugăciuni exclusiv femeiască, de la biserica fundamentalistă de care aparţinea, cînd o altă femeie a spus că simte, prin intermediul „Sfîntului Duh“, că una sau mai multe persoane din încăpere a fost abuzată de un părinte. După ce Ericka a admis că tatăl ei, ajutorul local de şerif, Paul Ingram, abuzase de ea cînd era copilă, sora ei, Julie, de optsprezece ani, i s-a alăturat şi a povestit întîmplări bizare ce implicau ritualuri satanice îndeplinite de familia lor şi de prietenii tatălui lor. Cînd reprezentanţii legii şi terapeuţii au năvălit asupra mamei lor, Sandy, aceasta nu a negat iniţial acuzaţiile, dar sub presiune, a început să producă o adevărată serie de relatări privind violuri şi sodomii. Fratele fetelor, Chad, a negat, de asemenea, orice abuz, dar, încurajat, şi-a amintit un vis din copilărie în care o vrăjitoare corpolentă, acoperită de o robă neagră, stătea deasupra lui astfel încît nu se putea mişca. Incitat şi mai mult, el a încuviinţat că acest vis şi altele asemenea reprezentau, de fapt, amintiri ale abuzurilor suferite, dar oricum nu mai conta: tatăl său mărturisise deja că fiecare acuzaţie adusă este adevărată. Un psiholog sceptic a inventat nişte acuzaţii false, pentru a testa memoria lui Paul: ambii soţi Ingram au recunoscut şi chiar au elaborat pe marginea acestora. Cazul a fost închis, dar nu înainte ca Ingram să se fi declarat vinovat de şase capete de acuzare, fiecare reprezentînd viol de gradul trei. Trimis la douăzeci şi trei de ani de închisoare, el a putut fi eliberat mai devreme, pentru bună purtare, în 2002. În 1993, Robert Kelly din Edenton, Carolina de Nord, a fost găsit vinovat pentru mai mult de 183 de acuzaţii de pedofilie satanică, comise în cadrul centrului de îngrijire a copiilor, Little Rascals. El a primit douăsprezece sentinţe consecutive cu închisoare pe viaţă, în ciuda faptului că trei juraţi au refuzat să creadă veridicitatea istorisirilor despre copii arşi în cuptorul cu microunde sau aruncaţi în rezervoare pline de rechini ucigaşi. Afirmaţiile copiilor, obţinute după mai multe luni de muncă depusă de către părinţi şi terapeuţi, au determinat ca şi un alt muncitor să primească închisoare pe viaţă. Alţi cinci (inclusiv soţia lui Kelly, Betsy) aşteptau să fie judecaţi. (va urma)

STUART GORDON

Medicina energo-informațională recomandă testarea energetică cu tensorul și programe bine stabilite. Mai mult, astăzi putem îmbunătăți efectele acestor metale, făcîndu-le compatibile cu energia pacientului. Simptomele care pot apărea din cauza metalelor folosite în tratamentele dentare sînt diferite de la persoană la persoană: dureri cronice, tensiune oscilantă, migrene, stări de epuizare, infarct sau chiar depresie. În ultimul timp, stresul a pus tot mai mare stăpînire pe noi. Avem impresia că timpul s-a scurtat. Este adevărat că, de multe ori, nu mai facem față cerințelor zilnice. Omul modern este agasat cu foarte multă informație, pe care, de cele mai multe ori, nu o poate „digera”, de aceea se impune o echilibrare energetică. Astăzi avem posibilitatea să cunoaștem energia corpului și a fiecărui organ în parte, fără durere și fără vizite în diverse clinici. Centrul german DermaVital din București vă pune la dispoziție o diagnosticare energetică sau chiar diagnosticarea aurei (corpul energetic) și recomandarea terapiilor care se impun.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății Naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Puse n lumin

orIZonTAL: 1) Sursă de lumină; 2) Te face din om, neom! – Autorul melodiilor ,,Să cerem lumină” și ,,Lumină de stea” (Liviu); 3) Luminița de la capătul tunelului (pl.) – Dați în clar; 4) Pictor evreu autor al tabloului ,,Să fie lumină” (Yacov) – Luminate la capete! – Început de idilă!; 5) Port militar – Ironii; 6) Insulă în Polinezia – Luminată la dreapta!; 7) Aflate în stoc! – În volumul ,,Fără popas” această poetă ne prezintă titlul ,,La lumina stelelor” (Florența) – Casete!; 8) Intrată la apă – Lăsați fără lumină; 9) Poet autohton prezent în context cu volumul de poeme ,,Mantia de lumină” (Dan) – Omăt; 10) Fonduri speciale pentru lumină – Lumină din dragoste și respect.

VErTICAL: 1) Lumini în noapte; 2) Autorul volumului de povestiri ,,În văpaia luminii” (Fănuș) – Lumina ochilor noștri; 3) Poet bucureștean care în volumul ,,Călătorie cu funicularul” ne prezintă titlul ,,Două mîini pot fi bandaje în lumină” (Sașa) – Luați de jos!; 4) O pînză plină de lumină – Campioni; 5) Pronume personal (cazul dativ) – Remarcate de lumină – Campion; 6) În prag la editură! – Nota șase – Localitate în Islanda; 7) Poet prahovean prezent în temă cu volumul ,,Lumina tîrzie” (Horia) – Țeavă; 8) Vine și stinge lumina – Una peste alta! – Infanterie (abr.; milit.); 9) Prozator român autor al volumului ,,Lumini hunedorene” (Nicolae) – Punct luminos pe bolta cerească; 10) Pus într-o lumină favorabilă.

Dicționar: ANU; BRU; INF. GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LEGENDE!”

1) CALAMITATE; 2) UDA – MITUIȚI; 3) R – NUMIT – CIN; 4) AR – EMITE – CT; 5) TEN – MITRA – A; 6) AB – IMITATOR; 7) EREMIT – ACI; 8) ALO – MITICA; 9) E – UIMIT – ALI; 10) REA – MITITEL.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XIV)

Ridicîndu-se de la masă, Iulia se duse în mica bucătărie de unde reveni purtînd victorioasă în mînă un ardei lung și roșu ca focul. Îl puse în fața farfuriei lui Tudor zicînd:

– Pălincă n-am, să știi!

– Nu beau pălincă, e prea tare pentru mine. Daʼ ce-ți veni?

– Tata obișnuia să bea o pălincă în combinația asta de ardei iute cu ciorbă. M-am gîndit că poate vrei și tu.

– Nu. Hai să mîncăm, că se răcește.

Tudor luă ardeiul de pe masă, mușcă din el cu poftă și începu să-l mestece în timp ce luă o lingură de ciorbă. După o vreme, fata îl întrebă:

– Cum e ardeiul?

– Excepțional, veni răspunsul. L-ai nimerit foarte bine.

– Ce-ai făcut astăzi la bibliotecă? – continuă ea.

– Mare lucru nu, exceptînd faptul că am găsit niște informații care te-ar putea interesa.

– Ce informații?

– Despre dispariții și porți temporale. Le-am găsit într-un ziar străin. A fost excelentă ciorba ta. Nu știam că ai astfel de talente – spuse el împingînd ușor farfuria goală spre centrul mesei.

– Ca să fiu sinceră, nici eu nu știam.

Luă farfuria și o duse în bucătărie împreună cu a ei. Se întoarse cu gîndul să aducă și oala cu ciorbă, dar se ciocni în ușa bucătăriei de Tudor, care venea cu oala în brațe.

– M-am gîndit să te ajut, spuse el punînd oala pe aragaz.

– Te-ai gîndit bine. Hai, treci la masă să aduc felul doi.

– Umple-mi farfuria, dacă tot sînt aici.

– Bine, cum vrei tu.

Îi umplu farfuria cu doi cîrnați și două linguri de piure și se întoarseră la masă amîndoi. Se așezară și începură să mănînce în tăcere. Cînd terminară, Tudor spuse:

– Cum zicea refrenul cîntecului? „Și iar mă tem ca visul să n-apună, Iulia, să nu te fure căile rebele, ducîndu-te spre sclipături de stele?”.

– Da, așa spunea, de ce? – întrebă fata ștergînd temeinic farfuria cu un dumicat de pîine, pe care și-l introduse apoi în gură mestecîndu-l cu poftă.

– Fiindcă mă regăsesc în ele – spuse serios Tudor. E ca un vis ce trăiesc eu de cînd te-am întîlnit. Mi-ai umplut casa și viața și nici nu știu ce-am făcut să te merit.

– Ești drăguț că spui asta, dar gîndește-te că eu trebuie să mă întorc de unde am venit, iar tu, dacă vrei, ai putea veni cu mine.

– Da, asta ar fi o idee, dar pînă atunci hai să-ți arăt ce am găsit.

Scoase din servietă o bucată de hîrtie împăturită pe care o desfăcu și i-o înmînă fetei spunînd:

– Am copiat și tradus informația dintr-un ziar francez.

Iulia își aduse coala de hîrtie în fața ochilor și începu să citească: „Rudolph Fentz. În anul 1950, pe una din străzile din New York, un bărbat este accidentat mortal de o mașină în momentul în care traversa strada. Victima a fost dusă la morgă, unde polițiștii au încercat s-o identifice. În buzunarul unei haine demodate pe care o purta, polițiștii au descoperit 70$ în bancnote vechi, o scrisoare datată 1870 și o carte de vizită cu numele de Rudolph Fentz. Poliția a început o amplă investigație în urma căreia s-a descoperit că o persoană cu numele de Rudolph Fentz fusese dată dispărută, în anul 1876, atunci cînd avea vîrsta de 30 de ani. Investigația nu s-a oprit aici. Polițiști au reușit să o contacteze pe nora lui Fentz, care a declarat că socrul său a dispărut într-o seară, în timp ce ieșise pe terasă să fumeze”.

– Extraordinar! Asta e o dovadă a faptului că experiențe ca a mea sînt posibile, ba chiar au mai existat oameni care le-au trăit.

– Da, așa e. Mărturisesc că nici mie nu-mi venea să cred, dar cele găsite astăzi mi-au înlăturat orice îndoială. Uite, mai am una – spuse el dîndu-i o nouă coală de hîrtie.

Fata o luă pentru a citi următoarele: „Bernard Hutton și Joachim Brandt. În anul 1932, cei doi lucrau la un ziar german și s-au deplasat la șantierul naval din Hamburg pentru a scrie un articol. La întoarcere, au povestit că șantierul naval a fost bombardat de americani, că sînt multe victime, iar vapoarele sînt în flăcări. Colegii lor au presupus că cei doi au avut o halucinație colectivă. Hutton și Brandt au hotărît să scrie un articol despre cea ce li se întîmplase. 11 ani mai tîrziu, șantierul naval a fost bombardat de americani. Articolul scris în anul 1932 prezenta extrem de precis ceea ce avea să se întîmple în anul 1943”.

Iulia puse hîrtia pe masă, își scărpină nasul și spuse:

– Acum știm sigur că astfel de călătorii temporale se pot face. Mai rămîne de văzut cum putem afla metoda prin care mă pot întoarce de unde am venit.

– Mda, spuse băiatul gînditor, asta încă nu știm, dar vom afla.

– Cu siguranță – punctă fata. Acum ce facem? Unde mergem?

– Mergem la film! – o anunță Tudor foarte bucuros.

– Unde?

– La „Lumina”, e un film nou, lansat prin aprilie, care am auzit că e foarte bun!

– Ce film e? Cum îi zice? – întrebă nerăbdătoare fata, prinsă de entuziasmul lui.

– „Post Restant” se numește, e cu Iurie Darie, cu Birlic, cu Florentina Mosora....

– Aaaa... păi l-am văzut – zise Iulia.

– Cînd l-ai văzut? Unde? – se miră Tudor.

– Cu tata, pe YouTube, acum niște ani, răspunse ea.

– Ce-i aia YouTube?

– O aplicație de internet unde poți vedea ce filme vrei tu.

– Nu înțeleg...

– Internetul e un spațiu virtual unde poți găsi orice informație dorești în cîteva secunde.

– Cum adică, un „spațiu virtual”?

– Imaginează-ți că undeva, deasupra noastră, există un spațiu infinit, ca un depozit de mărfuri, la care te conectezi cu un computer și-ți extragi din ele informația, filmul, fotografia, harta, piesa muzicală de care ai nevoie. Informațiile astea se pot accesa și de pe telefonul meu, care e un mic computer, cum ți-am spus, doar că nefiind conectat la rețea și internetul neexistînd încă, nu am cum să-ți demonstrez. Dar îți pot spune că filmul e într-adevăr frumos, zise ea zîmbind.

– Bine, dacă tu zici că e frumos hai să mergem, deși îmi pare rău că l-ai văzut, fiindcă aș fi dorit să fie o surpriză pentru amîndoi.

– O să fie, pentru că l-am văzut o singură dată acum 8 ani și nu mai rețin foarte multe din el – îl împăcă Iulia cu situația.

Se îmbrăcară, ieșiră în stradă și peste 40 de minute erau la Cercul Militar. Văzînd zona, Iulia se miră:

– Aici e cinematograful, pe Regina Elisabeta?

– Ce Regina Elisabeta? E Bulevardul 6 Martie.

– Acum, însă peste 60 de ani o să-i spună Regina Elisabeta – încheie discuția fata.

Tudor îi zîmbi resemnat, un fel de „tu știi mai bine” și o conduse spre Cinematograful „Lumina”, care era, din ce-și dădu seama fata, cam a patra clădire de la Cercul Militar spre Piața Mihail Kogălniceanu. Ajunseră în fața cinematografului, cumpărară bilete și intrară în sala plină de oameni. Se așezară pe locurile lor și Iulia se apropie de urechea lui șoptindu-i:

– E una din puținele dăți cînd văd un cinematograf plin de oameni.

– De ce, nu mai merg oamenii la cinematograf? – o întrebă Tudor.

– Foarte rar, fiindcă avînd acest YouTube la dispoziție cît și alte 3 aplicații din care îți poți alege filmul pe care-l

Trãire de vis

Perdele de sunet și lumină

Simfonii celeste purtate

Pe aripi tămăduitoare de îngeri

Mîngîiau cerul vieții cu liniști.

Neliniști meditau în Nirvana

Viselor, a gîndurilor...

Timpul unduia marea de spice

Din aurul trăirilor.

Lutieri șlefuiau din tăceri astrale

Sonete filigranate de viori, Pe care gondolierii le fredonau

În irizări venețiene.

Jocuri de oglinzi animau măștile

Din străvechi labirint

În care mărgelele, colierele, perlele

Rotunjeau muzica slovelor magice.

Aerul respira duritatea

Piscurilor și a norilor,

Duhul se îmbăia în roua Credinței

Se înnobila cu aura Iubirii.

Povestea căuta prospețimea Viitorului În simfonia gîndurilor, În vîrtejul viselor, În trilul metaforic al poemelor, În focul nestins al Luminării, Spre Înălțare.

Căutînd Veșnicia

Chemam redeșteptarea Copilăriei.

LIVIU ZAnFIrEsCU

dorești la orice oră la tine acasă, nu prea se mai duce nimeni la cinema.

– În cazul ăsta, cred și eu că nu mai ies din case, îi zîmbi el și se întoarse apoi cu fața spre ecran fiindcă lumina se stinsese și începu să ruleze filmul.

La final, Tudor era încîntat de ceea ce văzuse și-i spuse fetei:

– Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut filmul. Acțiunea a fost foarte interesantă și deosebit de amuzantă! Ce încurcături s-au creat de la o scrisoare, și robotul ăla, ai văzut cum spunea „Pălăria și bastonul dumneavoastră!”.

– Da, mi-am amintit totul, chiar și ce m-a intrigat la filmul ăsta – completă ea.

– Ce te-a intrigat?

– Faptul că Puiu Crintea nu e în stare să-i spună Lilianei că el este autorul scrisorilor. Norocul lui că pînă la urmă fata află cine e cel de care se îndrăgostise.

– Te-a intrigat asta? De ce?

– Fiindcă nu credeam că băieții din anul 1962 sînt așa timizi, zîmbi ea.

– Nu sîntem timizi – i-o tăie el repede – doar că ne place să fim politicoși cu fetele, încheie pe un ton domol.

– Am înțeles, nu sînteți timizi... Bine, asta o să mai vedem – murmură ea încet.

– Ce spui?

– Nimic, mă gîndeam că e o caracteristică pe care în 2023 nu o prea mai găsești la băieți și care e posibil să-mi placă – îi zîmbi ea.

Continuară restul drumului comentînd filmul și organizîndu-și programul de a doua zi.

Următoarele zile, fata petrecu multe ore în arhivele Bibliotecii Centrale de Stat căutînd prin periodice, publicații și cărți o informație cît de mică referitoare la modul în care se putea întoarce acasă. Nu găsi însă nimic. Așa se treziră în ziua de sîmbătă, 14 iulie 1962. Dimineața rămaseră în casă, iar după prînz dormiră un pic, fiindcă Iulia se simțea extrem de obosită după zilele în care răsfoise sute de file vechi fără nici un rezultat concret. Se trezi pe la ora 16, proaspătă și plină de energie.

(va urma)

nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Ofensiva ucraineană a început

Forțele armate ucrainene au început în anonimat ofensiva. Nu au recurs nici la anunțuri în presă, nici la vreo lovitură spectaculoasă care să anunțe lumea și inamicul că au început. Nu, au fost discreți și și-au văzut de treabă tocmai ca efectul loviturilor lor să fie maxim. Au atacat mai mult în nordul țării, în zona centralei atomice Zaporojie, fiindcă sudul îl inundaseră anterior rușii. Iau parte la lupte toate forțele armate ale Ucrainei, inclusiv cele care au fost pregătite de către SUA și Marea

Britanie în ultimele luni pentru a aplica tacticile de luptă ale NATO și a opera mașinile sale de luptă. De altfel, au fost raportate tancuri Leopard 2 și mașini de luptă ale infanteriei de tip american Bradley, în confruntările cu rușii. Dacă tot vorbim de arme haideți să trecem un pic în revistă armamentul cu care ucrainenii îi atacă pe ruși. Pentru asta voi folosi ca sursă un articol al ziarului Washington Post (continuare în pag. 24) n.m.

Sexualizarea societății

Am mai scris, în trecut, pe marginea acestui subiect, dar mă văd nevoit să dezvolt acum, în urma scandalului declanșat zilele acestea după apariția unei știri conform căreia milioane de conturi de Instagram conectate între ele prin interesul comun pentru pedofilie au fost făcute publice. Observ, de cîțiva ani, tendința unei sexualizări a societății, o împingere a ei spre carnal, spre trupesc, spre o valorizare excesivă a tot ceea ce ne ține legați de pămînt: bani, plăceri, vanitate și sex. Pe scurt: plăceri ale trupului.

Cei care conduc lumea, care au puterea de a face orice își doresc, caută noi modalități de a-și afirma și exercita această putere, iar una din aceste modalități li se pare că este sfidarea ordinii naturale a lucrurilor, poftind la împreunări anormale cu copii, adică ceva ce nici măcar animalele nu fac, iar oamenii, ca structură, sînt animalici în proporție de peste 85%. Un număr extrem de mare de oameni politici au fost bănuiți, ba chiar acuzați de relații

sexuale cu copii sub 14 ani, în multe cazuri destructurîndu-se adevărate rețele de pedofilie, cum a fost cea a cunoscutului Jeffrey Epstein, implicat în traficarea de copii.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

În anul 2022, un profesor universitar, cu 25 de ani vechime în muncă, avea 1.088 de lei salariu, iar un pensionar, cu 23 de ani vechime, încasa o pensie de 1.150 de lei, ca să nu mai vorbim de premierul Nicolae Ciucă, care are un cumul de salariu și pensie de circa 33.000 de lei. Acum, după mărirea cu 10%, pensionarul a ajuns la umilitoarea pensie de 1.265 de lei, în timp ce profesorul universitar, care nu a participat la greva din (NE)EDUCAȚIE, va beneficia și el de ,,nemulțumitoarea” mărire cu 1.000 de lei, urmînd să încaseze lunar fix 11.880 de lei, adică de 10 ori mai mult decît bietul pensionar, ajuns și pe lista neagră a celor de la Bruxelles.

Ce ziceți, frați români, ieșim TOȚI în stradă să solicităm suprimarea acestor inechități sociale? Haideți să desființăm salariile nesimțite și pensiile speciale, să blocăm finanțările din buget către partide, presă, ONG-uri, instituții parazitare, refugiați ucrainieni și deplasările de lux, dese și deloc scurte, ale întîiului hoinar al țării, Klaus Iohannis. Să protestăm și pentru respingerea ,,recomandărilor” care, de fapt, sînt niște ordine urgente și ferme emise de UE, o entitate dovedită a fi de sorginte pur satanistă. Cu ăștia nu e de glumit, motiv pentru care se cuvine să solicităm organizarea unui referendum pentru retragerea României din acest ,,Turn Babel” modern, în care se fac repetiții generale pentru instalarea deplină, la nivel planetar, a Noii Ordini Mondiale.

Oare ce este așa greu de priceput că sataniștii ăștia urmăresc să radă de pe suprafața Pămîntului întreaga omenire? De vreo 5-6 ani scriu în Revista ,,România Mare” numai despre acest subiect, dar foarte puțini sînt cei care pricep că se dorește ca ,,95% din populația terestră trebuie să dispară” (Ted Turner, fondator CNN). Referitor la acest subiect, în anul 2013, Corneliu Vadim Tudor ne atrăgea atenția: ,,Ne paște în curînd o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea din aceeași stofă/ Fără bătăi la ușă va intra” (,,Apocalipsa nu dă telefon”). Ce au făcut românii cînd Vadim a tras semnalul de alarmă? Simplu: l-au catalogat ca ,,nebun”, iar acum, fiecare își calculează cîte zile le mai are de trăit. Cu toate acestea, Vadim Tudor arăta ce va urma: ,,Vom fi conectați la tot soiul de super-tehnologii, care ne vor număra pînă și firele de păr de pe cap”. ,,Trezește-te, Gheorghe! Trezește-te, Ioane!,/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale”, striga Vadim cu supărare, dar românii și acum sînt cufundați în somnul unei nepăsări totale. Se știe că omul este singura ființă, creată de Dumnezeu, care are rațiune, dar cum putem vorbi de așa ceva cînd mulți și-au pus viața pe tavă, vaccinîndu-se cu serul letal pentru doi mici și o sticlă de apă plată? Au fost și din aceia care s-au vaccinat pentru a putea merge la păcănele, la mall, sau în excursii exotice. Alții au primit 100 de lei pentru o vaccinare. Prin urmare, Jacques Attali a avut dreptate cînd a spus că ,,idioții vor merge singuri la tăiere”.

Deci, fraților, Vadim nu era era nebun cînd vă avertiza întruna că ,,Ne va pedepsi Domnul în amvon./ Alegeți: Întuneric, su Lumină?/ Apocalipsa nu dă telefon”. Nici eu nu sînt vreun idiot că vă vorbesc mereu despre prăpădul care ne va distruge pe TOȚI, și asta într-un viitor nu prea îndepărtat. Trebuie să înțelegeți că ,,Ce-a fost normal, în veci nu mai revine,/ E răstignită firea omenească/ Și omul, despărțindu-se de sine,/ Nici nu mai poate să se regăsească” (Adrian Păunescu - ,,Țară fără țară”).

(continuare în pag. 23)

Sexualizarea societății

(urmare din pag. 21)

În anul 2015, Evenimentul Zilei scria despre „un scandal izbucnit în Marea Britanie despre o afacere de moravuri din anii 1990, în care era implicat un minor. A fost aceasta mușamalizată atunci cînd s-a ajuns la numele lui Edward Heath? Acest lucru îl afirmă un fost ofițer de poliție, iar declarațiile sale au determinat serviciul intern din poliție să anunțe că deschide o anchetă împotriva fostului prim-ministru din perioada 1970 - 1974. Scandalul a ținut prima pagină a presei britanice, care amintea zvonurile ce l-au înconjurat pe acest celibatar dur și fără copii, toată viața, pînă la decesul său, în 2005, la 89 de ani. «Daily Mirror» a publicat un interviu cu un sexagenar, a cărui identitate a fost păstrată secretă, și care afirmă că a fost violat de politician pe cînd avea doisprezece ani. Faptele s-ar fi întîmplat în 1961, cînd Edward Heath era un simplu parlamentar, într-un apartament din Park lane, un bulevard șic din Londra”.

Totuși, lucrurile nu încep de aici, cum ați putea fi tentați să credeți, ci au rădăcini mult mai vechi, așa cum ne arată același ziar într-un articol din 21 noiembrie 2018: „Bernard Kouchner, fost ministru de Externe și pentru Afaceri Europene în guvernul de centru dreapta al lui Fillon, dar și de două ori ministru în executivul de stînga, pe care prestigioasa publicație «Jerusalem Post» îl numea pe vremuri cel mai influent evreu din lume, este, de asemenea, co-fondator al ONG-ului «Medici fără frontiere». Din păcate, însă, numele venerabilului politician francez apare în tinerețe și pe altfel de documente, care nu-i fac deloc cinste. Unul dintre acestea, redactat în anii ʼ70 ai secolului trecut, cere răspicat ca pedofili dovediți să fie exonerați de răspunderea penală. Totul a pornit de la faptul că trei bărbați au fost condamnați în 1977 pentru activități sexuale cu niște copii de 12 și 13 ani. Iată ce scriau Kouchner și prietenul său, socialistul Jack Lang: «Trei ani de închisoare pentru niște sărutări și mîngîieri? Ce ajunge, ajunge!».

La fel de plină de indignare este și o a doua petiție semnată, țineți-vă bine, de celebrul scriitor și filosof Jean Paul Sartre și de nu mai puțin cunoscuta sa parteneră de viață, Simone de Beauvoir, autoarea acelui adevărat manifest al mișcării feministe, numit «Al doilea sex».

«Legea franceză recunoaște că la 12 sau 13 ani există discernămînt, că poate judeca și condamna copii de această vîrstă, dar le refuză această capacitate în ceea ce privește viața emoțională și sexuală. Ar trebui recunoscut și dreptul copiilor și adolescenților de a avea relații cu oricine doresc ei», scriu Sartre și Simone de Beauvoir. Scrisoarea lor deschisă este contrasemnată și de alte personalități ale stîngii franțuzești – filosoful Michel Foucault, criticul literar Roland Barthes și marele teoretician al emancipării minorităților sexuale, Jacques Derrida. Informația că toate aceste nume sînt legate de propuneri de dezincriminare a pedofiliei apare în «The Guardian», ziar pe care nici un scriitor nu-l poate suspecta de vreo dorință de a lovi în mișcările de sorginte comunistă. De altfel, autorul articolului din «The Guardian» încearcă să-i scape pe intelectualii de stînga de această pată, intervievîndu-l pe arhitectul Roland Castro, un alt participant la turbulențele din ʼ68. Acesta susține că astfel de poziții, precum dezincriminarea pedofiliei, nu erau considerate numai acceptabile, ci și la modă în acei ani. «Multe lucruri bune au pornit de la mișcările din 1968, dar trebuie să privim adevărul în față – epoca era extrem de naivă. (…) Spuneam de toate și în același timp opusul a ceea ce tocmai susținusem, fără să ne gîndim. Și în încercarea de a fi liberi, am sfîrșit prin a pune la pămînt toate vechile bariere».

Adevărul lui Roland Castro e, din păcate, parțial. Dorința stîngii dintotdeauna a fost să distrugă vechea lume și să pună în loc o utopie, o creație a unor minți înfierbîntate. Iar pentru asta trebua să dărîme tot. Mișcarea din 1968 nu face excepție. Ea a dat naștere nu unui partid, ci unor idei în care vechiul comunism era amestecat cu revoluția sexuală. De aici au pornit curentele care au ajuns astăzi să amenințe însăși

existența Europei, prin încurajarea unei imigrații fără limite și atacurile continue la adresa «vechilor bariere» – stat, națiune și credință creștină. Și aici se pune întrebarea: extremiști sînt cei care apără un mod de viață care asigură de secole existența civilizației noastre sau cei care vor să răstoarne lumea cu susul în jos?”.

Bună întrebarea din finalul articolului, fiindcă iată cum ni se revelă faptul că toată mișcarea de acum cu schimbarea lumii, cu teoria de gen, cu Marea Resetare a lui Klaus Schwab, e una de stînga, adică socialistă și comunistă, exact ceea ce pe timpul Războiului Rece a fost ostracizat. Am spus în multe rînduri că ideile actuale ale celor ce conduc UE sînt unele neo-marxiste, iar organizarea acesteia e suspect de socialistă, însă iată cum se leagă toate.

Sexualizarea societății prin promovarea agresivă pînă la prozelitism a orientărilor sexuale anormale (am definit asta în articolul meu „Cui prodest”) văd că are la loc de cinste (întrucît este extrem de răspîndită printre membrii sistemului suprastatal care deține puterea deplină a lumii) pedofilia. Pedofilia, conform wikipedia, este o tulburare mintală sau mentală care se manifestă prin înclinația erotico-sexuală față de un copil. Pedofil este acea persoană care suferă de pedofilie. Un pedofil este atras sexual de o persoană cu vîrsta sub 14 ani. Termenul a fost folosit prima oară în anul 1896 de psihiatrul vienez Richard von Krafft-Ebing în lucrarea sa Psychopathia sexualis. Printre trăsăturile principale ale acestei tulburări sexuale amintesc faptul că interesul sexual se manifestă numai pentru copii la vîrsta pubertății, interesul sexual „primar” (dominant) este pentru copii, iar acest interes este de durată lungă. Pedofilia în sine nu este pedepsită de lege și nici definită ca atare, deoarece pedepsite sînt faptele concrete, nu senzațiile, sentimentele și dorințele. Pedofilul va fi pedepsit numai dacă cedează dorințelor sale primare și intră în acțiune. Pedofilia e considerată o parafilie (dereglare mintală sau mentală; boală psihică), nu o infracțiune în sine. Doar pedo-violul, pedoabuzul, coruperea de minori și pornografia infantilă sînt considerate infracțiuni.

Avem, așadar, o incriminare a faptelor sexuale asupra copiilor, care restrînge mult libertatea de acțiune a acestor indivizi. Prin urmare, ce s-au gîndit ei acum niște ani? Ia să-i educăm pe copii și societatea umană astfel încît aceste comportamente să devină firești, general acceptate și, pe cale de consecință, să fie dezincriminate. Astfel au început această propagandă agresivă prin filme, cărți, social media, promovarea sexului și a comportamentelor sexuale. Au început, firește, cu normalizarea înclinațiilor sexuale din gama LGBTQ, cu acceptarea și impunerea lor ca lucruri firești, după care au trecut la următorul pas – introducerea în școli și grădinițe a noțiunilor de educație sexuală, care însă nu se limitau, ca în urmă cu 40 de ani, la protecție, prezervative, boli sexuale, ci au trecut la învățarea copiilor să se masturbeze, să aleagă dacă vor să fie fetiță sau băiat și celelalte pe care le știți.

Odată aceste două planuri pornite, s-a trecut la un altul, complementar, de a considera pornografia ca ceva benefic în anumite condiții. Asta scrie ziarul britanic The Guardian, publicație cu vederi de stînga încă de la începuturi, în perioada anilor ʼ70 chiar marxist-leniniste și maoiste. Cum vedeți, ziarul „de casă” al acestor băieți care vor să răstoarne actuala societate pentru a o înlocui cu elucubrațiile din capetele lor. Citez: „Un proiect de cercetare profund controversat a stabilit un set de criterii pentru «pornografia sănătoasă», cu scopul de a dezvolta «alfabetizarea pornografică» la adulții tineri”. Alfabetizarea pornografică, auzi la ei... Mai departe, oamenii de știință, au dezvoltat subiectul. Citez: „Profesorul Alan McKee, care a condus proiectul, susține că tinerii adulți ar trebui să fie învățați «alfabetizarea pornografică» pentru a-i ajuta să caute reprezentări sănătoase și etice ale sexului. Determinările comisiei au fost publicate în Jurnalul Internațional de Sănătate Sexuală, într-un articol revizuit de colegi, care stabilește șase criterii pentru pornografia sănătoasă, împreună cu un plan de lecție pentru adulții cu vîrsta cuprinsă între 18 și 25 de ani. Criteriile sînt: o varietate de practici sexuale; o varietate de tipuri de corp, genuri și rase; o negociere

a consimțămîntului pe ecran; producție etică; un accent pe plăcere pentru toți participanții; reprezentări ale sexului sigur.

Pentru a dezvolta criteriile, McKee a adunat un grup Delphi – un grup interdisciplinar de experți pe un subiect în care nu există un consens – care au lucrat împreună la proiect. În timp ce pornografia poate fi făcută pentru o satisfacție goală, McKee scrie că pornografia sănătoasă poate contribui de fapt la sexul fără boli, care ajută la dezvoltarea sexuală sănătoasă”.

Eu am senzația că profesorii ăștia nu au ce lucra. Poate le-ar fi utilă o perioadă de muncă pe cîmp sau în fabrici, ca să-și revină un pic. Na, că am început să gîndesc ca bolșevicii din anii ʼ50, care îi reeducau pe „telectuali”.

Acum, că am stabilit faptul că homosexualii, bisexualii, lesbienele, dar, mai ales, transexualii sînt înclinații sexuale absolut firești, normale și onorabile, că pornografia e ceva bun și ar trebui cu toții să o consumăm într-o varietate cît mai mare, în special la tinerețe (1825 de ani) ca să ne educăm corespunzător pentru viitor, să vedem ce a mai rămas. Ah, da, ceva insignifiant: să încurajăm copii minori, în special băiețeii, să se creadă a fi de sex opus și să-i umplem de substanțe care să le blocheze dezvoltarea normală masculină pentru a deveni „fetițe”. Altfel, pedofilia e o tulburare mintală, nu o orientare sexuală homosexuală fiindcă, vedeți dvs., aceeași oameni de știință au stabilit că majoritatea abuzurilor asupra copiilor sînt heterosexuale. Probabil fiindcă i-au considerat pe acești băieței drept fetițe... Scandalul de la care am pornit acest articol este legat de modul în care social media ușurează comunitatea pedofililor să se găsească ușor prin cuvintele cheie pe care le folosește. Asta se arată într-un amplu articol publicat în The Wall Street Journal, din care voi cita în cele ce urmează: „Platformele ajută la conectarea și promovarea unei rețele vaste de conturi dedicate în mod deschis comisionării și achiziționării de conținut sexual pentru minori, potrivit investigațiilor «The Wall Street Journal» și cercetătorilor de la Universitatea Stanford și Universitatea din Massachusetts Amherst. Pedofilii folosesc de mult internetul, dar, spre deosebire de forumurile și serviciile de transfer de fișiere care se adresează persoanelor interesate de conținut ilicit, Instagram nu găzduiește doar aceste activități. Algoritmii săi le promovează. Instagram conectează pedofilii și îi îndrumă către vînzătorii de conținut prin sisteme de recomandare care excelează în interconectarea celor care împărtășesc interese de nișă, au descoperit cercetătorii. Deși nu sînt vizibile pentru majoritatea utilizatorilor de pe platformă, conturile sexualizate de pe Instagram sînt dezvăluite în privința interesului lor. Cercetătorii au descoperit că Instagram le-a permis oamenilor să caute hashtag-uri explicite, cum ar fi #pedowhore și #preteensex, și le-a conectat la conturi care foloseau termenii pentru a promova materiale sexuale cu copii de vînzare. Asemenea conturi pretind că sînt conduse chiar de copiii și folosesc în mod deschis trimiteri sexuale care încorporează cuvinte obscene. Conturile de Instagram care se oferă să vîndă material sexual ilicit, în general, nu îl publică în mod deschis, ci postează «meniuri» de conținut. Anumite conturi invită cumpărătorii să comită anumite acte. Unele meniuri includ prețuri pentru videoclipuri cu copii care se rănesc și «imagini cu minorul care efectuează acte sexuale cu animale», au descoperit cercetătorii de la Stanford Internet Observatory. La prețul potrivit, copiii sînt disponibili pentru «întîlniri» față în față”.

Nu mai continui fiindcă sînt convins că ați prins ideea. Problema e că acestea nu mai sînt doar cazuri izolate, ci fac parte dintr-un plan organizat și dirijat pentru a ajunge la finalitatea pe care și-o doresc: aceea de a aduce întreaga societate la standardele lor sexuale deviante. Vestea proastă pentru ei este că Dumnezeu nu doarme și, așa cum le-a stricat aranjamentul pandemiei dînd în vileag toate minciunile care s-au spus în vremea aceea, tot așa va face și în acest caz.

Am scris acest articol ca să înțelegeți de ce se întîmplă anumite lucruri și să știți cum să îi feriți pe cei dragi de pericolele internetului.

O lume minunată, prăbușită în hăul propriului său destin!

(urmare din pag. 21)

Ce mai, trăim vremuri în care parcă ne rugăm ca sfîrșitul apocaliptic să vină cît mai curînd, deviza divină ,,Precum în cer așa și pe pămînt” nemaifiind de actualitate. Deși ,,Dumnezeu a creat omenirea în șase zile, iată că, în a șaptea zi, omenirea l-a negat pe Dumnezeu” (C.V. Tudor). Chiar și chipul omului nu mai are nimic în comun cu cel al Domnului, deși sînt mulți ipocriți care susțin în van că le-a crescut puf de îngeraș pe umeri. Uitați-vă în oglindă la ridurile de pe frunte, care atunci cînd sînt în formă de ,,V” se zice că sînteți predispuși la... CRIMĂ. Nu vă mirați că majoritatea oamenilor dețin această predispoziție, care s-a transmis telepatic secole la rînd. Acum, omul nu mai zice ,,Mi-e frică de Dumnezeu”, ci face sală, ca să se umfle mușchii pe el, se tatuează și își atîrnă tot soiul de fiare de nas, limbă sau urechi, după care, ia să vedeți cît de bine îi șade unui astfel de specimen cu toporul sau ranga în mînă.

Păi cum să nu fie războaie pe planetă dacă, pe unde mergi, numai ,,oameni ai viitorului” vezi, așa cum și-au dorit Rockefeller, Rothschild, Schwab, Sörös, Bill Gates. Ursula von der Leyen, Macron, Attali, Biden ș.a., toți adepți ai idealului de înfăptuire a unei Noi Ordine Mondiale. De fapt, niște nebuni de legat, atei declarați, putred de bogați, pe care nu-i interesează sub nici o formă că, spre exemplu, în România vor urma alegeri politice, că profesorii au făcut grevă, că sînt inundații sau că PSD și PNL se războiesc pe rotativă.

Dacă nu credeți aceste lucruri, hai să vedem la ce se gîndea John D. Rockefeller, cel care a fondat Standard Oil Company în 1870 și care, cam în aceleași vremuri, a creat ,,Manualul de înrobire a omenirii”, apărut în mediul online încă din anul 2002. Cele scrise în acest manual întrec orice măsură, dar sînt nevoit să vă prezint cîteva fragmente, după cum urmează: ,,Oamenilor le vom crea o durată de viață scurtă, iar mințile lor vor fi slăbite, dar îi vom face să creadă că noi facem contrariul. Vom folosi metale noi, acceleratoare de îmbătrînire și sedative în alimente, apă și aer. Vor fi acoperiți de otrăvuri oriunde și oricînd. Le vom promite că vom găsi un leac și le vom da mai multă otravă (v. cazul vaccinului antiCovid-19 – n.m.). Otrăvurile chimice vor fi absorbite prin pielea idioților care cred că anumite produse de igienă și înfrumusețare le vor aduce tinerețea veșnică pe chip și trup. Le vom distruge și sistemele organelor interne de reproducere. Otrăvurile vor fi ascunse în tot ceea ce îi înconjoară, în ceea ce beau, mănîncă, respiră și poartă (...).

Vom ținti în copiii lor cu ceea ce copiii iubesc cel mai mult – jucării, dulciuri... – și vom controla toate aspectele vieții lor. Vom folosi ca armă frica și le vom spune ce să gîndească și cum. Îi vom face să-și sfîșie inimile reciproc și să-și omoare proprii copii. (...) Le vom prelua pămînturile, locuințele, resursele și bogăția, pentru a ne exercita total controlul asupra lor. Îi vom păcăli să accepte legi care le vor fura puțina libertate pe care o vor avea. Vom stabili un sistem de bani care îi va închide pentru totdeauna, ținîndu-i pe ei și pe copiii lor în datorii. Noi vom deține toată presa, pentru a controla fluxul de informații și sentimentele lor în favoarea noastră. (...) Atît de mare va fi iluzia libertății, încît ei nu-și vor da seama că sînt sclavii noștri”

Comentariile fiind de prisos, nu putem nega faptul că trăim exact cum a scris J.D. Rockefeller acum 150 de ani, adică ,,Totu-i invers decît ni se spune/ Se destramă Țări, se pun la zid/ Se ucid bătrîni în rugăciiune/ Se dă Nobel pentru genocid” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Prăbușirea Occidentului”).

Acum, după ce lumea s-a vaccinat cu serul letal și și-a prăjit mintea cu telefonia superavansată și tehnologia 5G, urmează să mănînce gîndaci și viermi, să-i facă pe copii să înțeleagă ce este aceea masturbare și orgie sexuală, să se obișnuiască să trăiască în orașul de 15 minute, să folosească carduri în loc de bani lichizi ș.a.m.d. Cu toate acestea, oamenii/sclavii/idioții vor avea și timp liber, cum au avut și dascălii din România, care au pus de-o grevă, pe motiv că au salarii de ,,mizerie”, zic ei (medie de vreo 4.000 de lei), deși media reală ar fi în jur de vreo 8.000 lei.

Au fost și excepții, cum ar fi cazul primei doamne a României, care nu a participat la grevă, întrucît domnia sa lucrează jumătate de normă, adică 8 ore pe săptămînă, pentru care primește un salariu de... 3.500 de lei lunar. Asta da viață sau ce lume minunată plină de șmecherii și

cît mai puțini copii, majoritatea analfabeți funcțional sau înregistrați la rubrica abandonului școlar. Revenind la greviști, nu pot să spun decît că ,,În această guvernare,/ Cu o șefă cam zăludă/ Școala e în degradare/ Fără cărți și fără budă./ Deci, nu-i grevă, dragii mei,/ Mai bine-ați pune parul pe ei!” (Aura Georgescu). Aici nu a fost vorba decît de o simplă judecată, pentru că Dumnezeu a dat minte tuturor, numai că unora a uitat să le dea și instrucțiuni de utilizare. Și, încă ceva legat de greva din Educație: Fac pariu că, în maxim un an de zile, toți capii sindicaliști din învățămînt vor ajunge în funcții politice de prim rang. Pînă atunci, mai trebuie să vă reamintesc că 95% din mass-media planetară este vîndută așa-zișilor Iluminați, care nu sînt altceva decît ,,Întunecații” adepți ai Noii Ordini Mondiale. De fapt, ăștia au cumpărat tot: clasele politice, Serviciile, Armatele, Justiția, Băncile, Resursele și chiar Biserica, sau cum spunea Corneliu Vadim Tudor: ,,Presa minte ca o scroafă/ Statul parcă-i impotent/ Toți fac gafă după gafă/ Nu-i Guvern, nici Parlament./ Ce Lege se mai respectă?/ Legea Junglei, asta-i clar!/ Biserica e suspectă/ Școala este un coșmar/ Iar Justiția «un calvar»” (,,Deșteptarea, fata mea!”).

La noi, în România, nu numai că mass-media e vîndută și cu cățel și cu purcel, cum se zice, ea este și activată prin intermediul unora care sînt total paraleli cu acest domeniu destul de pretențios pe mai multe paliere. Păi, ce emisiune televizată poate fi aceea în care, seară de seară, apar ca invitate Alice Drăghici, Ecaterina Andronescu (Abramburica) și Monica Tatoiu, toate dîndu-și aere de mari specialiste în orice domeniu. Preferința lor este România TV, unde Alice Drăghici ș-a exprimat recent oful privitor la ,,criminalul Putin”: ,,De ce, mama dracului, Putin nu este prins și arestat pentru a se pune în aplicare sentința tribunalului internațional? Asta înseamnă că nu mai e justiție pe nicăieri, și degeaba Putin a fost condamnat pentru crimă”. Alo, tanti Alice, calmați-vă, vă rog, că după vorbele matale, Putin nu va mai fi căutat, ci se va preda singur, ba chiar va apela la serviciile avocățești ale domniei voastre, dar numai în măsura în care veți putea susține că Putin nu-i vinovat, după ce ați declarat public că este un criminal.

Oricum, Alice Drăghici a mai avut răbufniri de genul acesta, cum s-a întîmplat și în timpul pandemiei: ,,Dar să se vaccineze dracului toți românii și să terminăm cu aceste proteste, că și eu m-am vaccinat și îmi văd de treabă!”. Bravo, madam, dar poți să ne spui și nouă de ce nu mai vorbești de acest subiect, sau ai primit ceva pentru a pune batista pe țambal?

Iată de ce tot mai multe televizoare sînt sparte cu telecomanda sau aruncate pe geam, personaje precum Petre Roman, Victor Ponta, Traian Băsescu, Adrian Năstase, generalul Abraham, Stolojan ș.a., neavînd ce căuta pe sticla televizorului în absența lui Ion Iliescu, toți fiind niște epave politice tocmai bune de pus în borcane cu formol. Ce mai, sînt multe pramatii și lichele, hoți, trădători, diletanți, corupți și criminali care obișnuiesc să-și spele imaginea prin studiourile televiziunilor vîndute, avînd tupeul de a ne învăța cum să acționăm împotriva mizerabilei clase politice, din care, cîndva, și ei au făcut parte. În concluzie, ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). În opinia mea, România a fost una dintre puținele țări care a reușit, pe undeva, să păcălească supunerea totală în fața Apocalipsei globaliste, dar mai mult ca sigur toată energia noastră pozitivă s-a sfîrșit. Păcat! Vom pieri cu toții, și asta pentru că ,,Această țară zilnic pică BAC-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Rămîne doar ca bunul Dumnezeu să ne ierte păcatul, cel mai mare, de a nu lupta pentru a le asigura copiilor și nepoților noștri un viitor liniștit, luminos și fericit.

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Ofensiva ucraineană a început

(urmare din pag. 21)

„Înarmate cu arme occidentale și instruite în tacticile NATO, trupele ucrainene au început o împingere în teritoriul ocupat de ruși din sud-estul Ucrainei. Cu toate acestea, unele dintre aceste sisteme necesită timp și logistică complexă pentru a fi livrate și necesită o pregătire îndelungată, ceea ce înseamnă că ar putea juca un anumit rol în lunile următoare. Pregătirile pentru mult așteptata contraofensivă sînt în desfășurare de luni de zile, cu un accent substanțial pe consolidarea armelor și echipamentelor occidentale, precum și pe finalizarea pregătirii necesare pentru sistemele de operare noi pentru multe trupe ucrainene.

Această abordare a Statelor Unite și a aliaților occidentali pune accent pe sisteme care se completează reciproc pe cîmpul de luptă. Abordarea «armelor combinate» se concentrează pe ideea că tancurile, infanteria, aviația și alte capacități lucrează în comun pentru a se proteja și a lovi mai bine dușmanul Aceasta este o strategie cheie în ofensivă pentru a copleși și exploata slăbiciunile și lacunele din apărarea inamicului. Odată cu asta vine și nevoia de transporturi substanțiale de vehicule și luni de instruire. Washingtonul a angajat 90 de vehicule de transport de personal Stryker și peste 100 de vehicule de luptă Bradley pentru a ajuta la îndeplinirea strategiei de arme combinate. Stryker-urile și Bradley-urile sînt în general mai rapide, mai avansate și mai bine protejate decît vechile vehicule sovietice și rusești pe care le operează ucrainenii, dar sînt mai dificil de întreținut în teren din punct de vedere tehnic. Strykers sînt proiectați pentru a impulsiona infanteria în luptă, în timp ce Bradley pot lupta cu alte vehicule blindate, cu tunurile lor puternice, dar au mai puțin spațiu pentru soldați înăuntru. De asemenea, Statele Unite s-au angajat să trimită 31 de tancuri Abrams, care au blindaje mai bune și sisteme mai avansate decît tancurile ucrainene. Aproximativ 200 de trupe ucrainene au început un program de antrenament de 12 săptămîni în Germania la începutul lunii iunie, așa că nu vor fi pregătiți de luptă pînă la începutul lunii septembrie cel mai devreme. În afară de atacul inițial asupra Kievului și contraofensivele din est și sud de anul trecut, războiul din Ucraina a fost în mare parte definit de războiul static în tranșee și schimburile de artilerie la distanță.

Operațiunile de contraofensivă sînt mult mai fluide și luptele se dau de aproape. Pentru a reuși, trupele ucrainene trebuie să se miște rapid pentru a prelua teritoriu de la ruși, aducîndu-i mult mai aproape de liniile inamice. Statele Unite au furnizat arme cu o rază de acțiune de mai puțin de trei mile pentru aceste operațiuni, inclusiv 4.000 de rachete TOW. Aceste rachete pot fi instalate fie pe un trepied greu, fie pe un Humvee, permițînd trupelor să le tragă și să plece rapid, pentru a evita ca inamicul să-și lovească poziția – o tehnică cunoscută sub numele de «trage și pleacă». Operațiunile de contraofensivă reușite necesită deplasare printr-un teritoriu în care soldații inamici au pregătit deja bariere fizice și cîmpuri minate, concepute pentru a încetini avansarea trupelor și a le canaliza în locurile în care sînt cele mai vulnerabile. Potrivit lui Mark Cancian, consilier principal al Centrului de Studii Strategice și Internaționale, soluția este introducerea rapidă a echipamentelor antimină și a explozivilor în țară. Statele Unite au trimis Ucrainei vehicule rezistente la bombe cunoscute sub numele de MRAP-uri cu role de mine atașate în față, concepute pentru a detona mine înainte ca acestea să poată lovi vehiculul în sine. De asemenea, a livrat echipament de protecție și explozibili care vor ajuta la bombardarea tehnicienii și inginerii adună și distrug obstacolele și pericolele. Vehiculele noncombat pe care le-a primit Ucraina sînt, de asemenea,

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

cruciale, a spus Cancian. Camioanele cu combustibil ajută la alimentare, iar camioanele care transportă vehicule ajută la reducerea uzurii acestora. Flotele de camioane de recuperare ajută, de asemenea, la transportarea vehiculelor distruse și avariate pentru reparații, pentru a reveni la luptă. Armele precum artileria cu rază lungă joacă un rol important de sprijin în contraofensivă, a spus Cancian, atacînd unitățile de rezervă care încearcă să ajungă în zonele de atac. Sistemul de rachete de artilerie de mare mobilitate M142 (HIMARS) este un sistem de arme de lovitură de precizie pe roți cu spectru complet. La tragerea cu rachete de precizie GMLRS-Unitar, HIMARS poate atinge distanțe de aproximativ 45 de mile. Folosind arme cu rază mai lungă de acțiune, atacatorii «pot izola cîmpul de luptă, astfel încît cealaltă parte să nu poată aduce întăriri». Aceste arme pot împiedica, de asemenea, trupele de logistică să-și aprovizioneze apărătorii, a spus Cancian”.

După cum ați citit, totul a fost pregătit în așa fel încît ofensiva ucraineană să fie un succes și să-i trimită pe ruși de unde au venit. Deocamdată însă, lucrurile nu stau deloc cum se așteaptă cei care încă mai sînt cu „Slava Ucraina” în gură. The New York Times scrie pe 8 iunie că „Forțele ucrainene au lansat un atac major joi dimineața în regiunea de sud a Zaporojie, în timp ce armata ucraineană a intrat în ofensivă pe mai multe fronturi într-o operațiune care are mize mari pentru Kiev și aliații săi occidentali. Un înalt oficial american a spus că atacul de joi părea a fi principalul impuls al unei contraofensive ucrainene mult așteptate. De luni de zile, oficialii de la Kiev au mobilizat noi unități, strîng arme avansate și se antrenează pentru ceea ce liderii săi au considerat un atac major care vizează împingerea forțelor ruse înapoi și reluarea teritoriului ocupat. Forțele ucrainene care înaintau în Zaporojie au inclus tancuri germane Leopard 2 și vehicule de luptă americane Bradley, un indiciu puternic că contraofensiva a fost în desfășurare în mai multe locații, potrivit oficialului, care a cerut anonimatul pentru a discuta briefing-uri confidențiale privind detaliile operaționale”.

Ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, citat de Washington Post a declarat că forţele ucrainene au încercat să străpungă liniile armatei ruse în regiunea Zaporojie, folosind pînă la 1.500 de militari şi 150 de vehicule blindate. Carevasazică, ambele părți sînt de acord cu faptul că ofensiva mult așteptată a început. „Luate împreună, aceste atacuri sugerează că forțele ucrainene se află din ce în ce mai mult în ofensivă, deși rămîne neclar dacă recentele atacuri asupra rușilor sînt preludii pentru un atac decisiv sau marchează chiar începutul atacului principal. Analiştii militari opinează că se aşteaptă ca comandanţii militari ai Ucrainei să vadă care dintre forţele aflate în atac obţine cel mai mare succes înainte de a face din aceea principala forţă a atacului general. Forțele de la Kiev caută slăbiciuni în linia rusă”, scrie ziarul american The New York Times Mie mi se pare că ofensiva a început cu stîngul, fiindcă iată ce zic forțele implicate în conflict, conform aceleiași

publicații: „La rîndul lor, oficialii militari ruși au susținut joi că (...) forțele Moscovei au rezistat asaltului ucrainean, provocînd pierderi grele. De asemenea, un înalt oficial american a confirmat că trupele ucrainene aflate în atac au suferit pierderi în primele lupte. Ministrul rus al apărării, Serghei K. Shoigu, a declarat că forțele Brigăzii 47 Mecanizate a Ucrainei, inclusiv zeci de vehicule blindate, «au încercat să pătrundă în apărarea Rusiei», dar că forțele aeriene și terestre ale Moscovei au respins atacul. Brigada 47 Mecanizată este una dintre cîteva unități ucrainene care au fost instruite și echipate cu echipamente avansate, inclusiv Bradley, pentru contraofensivă.

Bloggerii militari ruși pro-război, care au devenit o sursă majoră de informații din linia frontului, au spus că Ucraina a intensificat atacurile pe frontul Zaporojie, dar au susținut joi dimineață că apărarea rusă îi oprise pe soldații inamici, ajutați de lovituri susținute ale Forțelor Aeriene Ruse. «După o zi de lupte continue, există informații indirecte despre perforarea nesemnificativă a apărării, nu există progrese», a scris fostul comandant paramilitar rus Igor Girkin pe aplicația de mesagerie Telegram, joi dimineață.

Videoclipurile și fotografiile aeriene, postate online de bloggeri pro-Moscova și armata rusă, arată coloane ucrainene, inclusiv ceea ce par a fi tancuri Leopard 2 și vehicule blindate Bradley, îndreptîndu-se spre liniile rusești la sud-est de Orikhiv și fiind sub foc. Mai multe dintre vehiculele blindate au fost distruse, potrivit imaginilor care au fost verificate de The New York Times”.

Despre același episod, Washington Post scrie: „Coloana a fost supusă focului de obuze de artilerie, a declarat Mark Cancian, colonel în retragere al Corpului de Marină al SUA și consilier principal la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale din Washington. În timp ce obuzele de artilerie de obicei nu distrug tancurile, a adăugat Cancian, acest obuz părea să aterizeze direct pe vehiculul blindat. Alexander Romanchuk, comandantul rus în zonă, a declarat joi jurnaliştilor că forţele ucrainene au pierdut peste 30 de tancuri, inclusiv trei Leopard, şi au fost forţate să se retragă. Afirmațiile sale nu au putut fi verificate în mod independent”.

Nesatisfăcător, nu-i așa? Mai ales că potrivit WP, „regiunea Zaporojie a fost mult timp văzută drept locația cea mai strategică și probabilă a noii campanii ucrainene, care se așteaptă să se desfășoare în decursul lunilor. Ofensiva va fi un test esențial al strategiei conduse de SUA de a pregăti forțele ucrainene cu tactici și arme mai avansate. De asemenea, va testa hotărîrea forțelor asediate ale Rusiei, care sînt afectate de lupte interioare și au suferit deja numeroase eșecuri importante în cele 15 luni de cînd președintele Vladimir Putin a ordonat invazia pe scară largă a Ucrainei.

Oficialii ucraineni spun că vor să recucerească teritorii – inclusiv Crimeea și terenurile confiscate de separatiștii susținuți de ruși, ceea ce analiștii spun că ar fi dificil. Ei speră, de asemenea, că o demonstrație de succes va ajuta la cîștigarea sprijinului aliaților și la zdrobirea voinței Moscovei de a lupta. Dar obstacole aprige stau în calea Ucrainei. Forțele ruse au petrecut luni de zile fortificînd zona cu mine și tranșee. Un membru al unei brigăzi care a luat parte la ofensiva din sud-est, a descris «lupte grele continue». «Este foarte greu pe cîmpul de luptă», a spus el joi dimineață. «Artileria și aviația noastră funcționează, dar și rușii lucrează. Este greu pentru noi și pentru ei. Forțele armate avansează. Dar nu atît de repede pe cît ne-am dorit»”.

Din păcate pentru ucraineni, ofensiva lor a început prost. O să vedem cum va continua, însă m-aș mira să se termine cu rezultatele pe care și le-au propus.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.