România Mare, nr. 1697

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

N-am nevoie de prestigiu într-o lume care și-a pierdut simțul moral.

CornELIU VADIm TUDor

„Noi nu iubim America!“

Asta exclamă extrem de multe națiuni de pe glob, care s-au intersectat cu ambițiile SUA de a le modela politic și social după placul lor. Aceste țări au existat dintotdeauna și e firesc să fie așa pentru că nimănui nu-i place să i se impună principii și comportamente străine de fibra sa națională. Pînă acum cîțiva ani, aceste țări nu erau organizate, pentru a putea concretiza lipsa lor de simpatie și iubire față de America într-o mișcare care să se opună deschis „Unchiului Sam”. Iată că în prezent această mișcare există, se numește BRICS și sînt șanse reale ca ea să se transforme în BRICS +, fiindcă Arabia Saudită, împreună cu alte state, dorește deja să se alăture. Alianța condusă de China, membrul cel mai important din punct de vedere economic, face pași importanți în a propune lumii modelul său multipolar de dezvoltare a planetei, mai puțin conflictual și mai bun decît cel actual. Pentru asta, însă, America trebuie dată la o parte.

Asemăn America din prezent unui dictator căruia i s-a tot spus cum îl iubesc supușii, iar cînd se vede

pus în fața unei revoluții se arată șocat. Cam așa și cu americanii de acum care au fost furioși și nemulțumiți să constate că nu toată lumea și-a stricat relațiile cu Rusia doar fiindcă ei au niște interese în Ucraina. Moderndiplomacy.com scrie următoarele despre această situație: „Conduse de Washington, democrațiile din Europa și America de Nord s-au adunat în spatele Ucrainei încă de la invazia rusă din februarie. Actorii de stat occidentali s-au unit în jurul narațiunii că războiul din Ucraina este o bătălie între democrația liberală și libertate versus tiranie și imperialism. Cu toate acestea, cu această narațiune nu au reușit să rezoneze membrii nonoccidentali ai comunității internaționale și mulți actori statali au fost extrem de ezitanți în a se alătura Occidentului pentru a sancționa Rusia sau pentru a ajuta Ucraina“.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Sărbătoarea Sfîntului

Sărbători de vară În trepidația bulversantă a vieții cotidiene, cînd ritmul fenomenelor și întîmplărilor cu implicații severe asupra sistemului emoțional ne acaparează și ne domină atenția, se pare că nu prea mai avem timp și pentru meditație, pentru a privi și în noi, în sensul dezvoltării unei trăiri speciale, cu reflexe de credință duhovnicească, aceasta fiind calea sigură de a mai diminua presiunea psihică a societății asupra omului. În acest ansamblu de manifestări complexe, cînd asigurarea materială a vieții devine un scop în sine, omul transformîndu-se într-un robot universal, veșnic încrîncenat și prins în angrenajul malefic al existenței pămîntene, am creat premisele ca unele evenimente de ordin religios, marcate distinct în Calendarul Creștin Ortodox, să treacă neobservate sau, într-un caz fericit, să treacă fără a se simți valoarea intrinsecă a fiecăruia, precum și influența imanentă asupra limpezimii gîndirii noastre și a înnobilării sufletului cu nestematele unei vieți religioase active.

În motivarea celor de mai sus am privit fila de calendar a lui Cireșar, luna inaugurală a anotimpului pus sub semnul verii, o lună încărcată de sărbători religioase, cu răsfrîngeri celeste asupra celor care n-au uitat de calendar și nu au uitat calea Bisericii

tuturor sfinților

– locul de întîlnire al omului cu Duhul Sfînt, cu răscolitorul cuvînt al Domnului – un pansament virtual pe rana sufletului omenesc, lovit din toate direcțiile de sălbăticia vicisitudinilor vremurilor. Astfel, chiar a patra zi din lună, 4 iunie, a consemnat o mare sărbătoare ortodoxă – Pogorîrea Sfîntului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) – eveniment cunoscut ca una dintre cele mai tainice sărbători ale Bisericii – iluminarea dăruită de Isus ucenicilor săi, pe care i-a transformat în Apostoli.

Minunea Duhului Sfînt, element definitoriu în credința transcedentală creștină, rămîne pentru noi inexplicabilă, dar cei care cred o simt aievea, liniștea lor interioară purcede din preceptele biblice, așa cum, în Evanghelia după Ioan, Mîntuitorul ne avertizează: „Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate să nu-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște: voi ÎL cunoașteți, că rămîne la voi, și în voi va fi”. Conform Bibliei, în a cincizecea zi (de aici sărbătoarea Cincizecimii) după Înviere, apostolii, veniți la Ierusalim pentru rugăciune, au primit Duhul Sfînt în chipul unor limbi de foc coborîte din cer. Atunci a avut loc și prima convertire la creștinism a 3.000 de bărbați care au ascultat o predică a Sfîntului Apostol Petru.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Rugãciune

Doamne, te rog acum, fă o minune, Cînd mai e loc și încă se mai poate: Ascultă-mi, Doamne, această rugăciune Și iartă-mă dac-am avut păcate!

Fă, Doamne, ziua tot mai luminoasă, Pe unde merg să fie doar poteci Care să ducă spre a noastră casă Pe unde, Tu, din cînd în cînd, mai treci.

Să ne dai harul bunătății Tale, Asupra noastră să ne dai blîndețe, Să mai sorbim iubirea din pocale Așa cum o făceam în tinerețe.

Îndepărtează relele din viață

Ce ne-ar putea umbri cărarea dreaptă Pe care ochii n-or s-o vadă-n ceață, Acolo unde oameni răi așteaptă.

Numai Tu, Doamne, poți să faci dreptate Acolo unde pămîntenii facem rele, Și să ne ierți dac-am făcut păcate, Iertarea Ta durerile să spele.

Privește-ne cu mila-Ți de Părinte, Că Tu ești Tatăl nostru, Dumnezeu, Acum, cînd n-ajunserăm oseminte, Să ne putem ruga și închina mereu!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un hitlerist în fruntea Ministerului Culturii F Partidul Beţivilor

F Dide Puşcărie a primit mită un apartament F Shaul Carmel vine iar cu foamea-n gît F Dragoş descalecă în Centrul Civic F Lui Dejeu i s-a întins o capcană

PArTEA A III-A

F Aceeaşi publicaţie nărăvaşă, „VIP“, care te poate băga în divorţ cît ai zice peşte, găzduieşte un amplu serial: „Viaţa intimă a lui Ion Cristoiu, povestită de amanta lui“. Persoana în discuţie e numita Magdalena Amancei, care, după ce a profitat din plin de cunoscutul ziarist, acum îl povesteşte prin tîrg. Printre altele, aflăm din primul episod că „ziaristul are 9 miliarde de lei în bancă“. Noi nu ştim dacă e aşa, dar Amancei asta e o curvă tare păguboasă. Una peste alta – deşi Cristoiu a păcătuit deseori față de noi şi a găzduit serialul porcesc al lui Mirescu-Plăcuță – de data aceasta el este o victimă a unei muieri părăsite, care îşi pune fustele crețe-n cap. Solidaritatea bărbaţilor adevăraţi împotriva putoretelor ticăloase trebuie legalizată la Tribunal. Şi un sfat pentru Ţaţa Amancei: ascultă, fetițo, înţelegem că ai ce ai cu Cristoiu, care ți-a penetrat simţirea cu editorialele lui, dar de ce l-ai jignit şi pe senatorul Vadim, aşa, hodoronc-tronc, legîndu-te la cap invers, cu basmaua de chivuță, să ne-apuci de puță? F Sub titlul deosebit de inteligent „Boala lui Calache“, revista „Naţiunea“ face ample referiri la materialele publicate de „românia mare“ cu privire la mita de 14 milioane de dolari, încasată de Alfred Moses şi de alţii, de pe urma „Afacerii Cobra“. F Nu demult a avut loc la Washington cea mai impresionantă adunare religioasă din întreaga existență a s.U.A.: 1 milion de bărbaţi s-au rugat, în genunchi, pentru renaşterea spirituală şi stoparea degradării morale a Americii. Noi am descifrat care e păcatul mortal al Americii: întotdeauna, orice s-ar întîmpla, americanii se plasează singuri de partea cea cîştigătoare a baricadei, chiar şi atunci cînd au provocat dezastrele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, sau au bombardat oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare, în Vietnam, în Libia, în Irak, în Iugoslavia, ei au pretins, mereu şi răspicat, că tot ce-au făcut a fost în interesul civilizaţiei mondiale. Mai pe înţelesul tuturor, există o dominantă a psihologiei sociale americane, în virtutea căreia liderii lor se cred Dumnezeu. Fireşte, ei se înșală și adevărătul Dumnezeu îi va pedepsi. F Pe unul l-a şi lovit damblaua: Ronald Reagan, în vîrstă de 86 de ani, a dat în mintea copiilor, habar n-are ce funcţie a avut la Casa Albă şi nu mai recunoaşte pe nimeni, în afară de nevastă-sa, care, în halul ăsta, nu vrea să-l mai recunoască ea pe el. F Ziarul „Cotidianul“, patronat de Ion Rațiu, îl ia în băşcălie pe Emil Constantinescu. Titlul: „O promisiune onorată: preşedintele nu stă la Cotroceni“. Conţinutul: „În campania electorală, Emil Constantinescu a promis că nu va sfida nivelul de trai al românilor, locuind la Cotroceni. Ulterior, domnia-sa a explicat că a trebuit să renunţe la această intenţie, din motive ce țin de protocol şi de cheltuielile pe care le-ar fi presupus mutarea Preşedinţiei. Se poate spune însă că, într-un fel, dl. Constantinescu şi-a ţinut promisiunea iniţială, căci nu prea stă la Cotroceni, fiind deseori plecat. După Indonezia, Japonia, China, Brădet, Belgia, Luxemburg şi Sofia, preşedintele

a participat, la Padova, la deschiderea celei de-a XI-a ediţii a întîlnirii internaţionale «Oameni şi Religii»“. F Una dintre problemele nevralgice ale lui Virgil Măgureanu este asta: el nu ştie să se îmbrace! În tinereţe se îmbrăca aidoma unui membru al Corului Vînătorilor (pălărie de tip găină, haine verzi, cămaşă galbenă, cravată maro şi cam scurtă, de n-ajungea la burtă), iar acum, ajuns la deplina maturitate, a dat de haine ceva mai spilcuite, dar ţoapa din el tot scoate capul, în sensul că Şarpele cu ochelari poartă şosete... albe, ca ţîncii de la grădiniţă! Aşa l-am văzut, cu toţii, la „Milionarii de la miezul nopţii“. Să nu fie nimeni prin preajma lui, care să-i spună că (în afară de acţiunile sportive) bărbaţii poartă obligatoriu, şosete negre? F Ministrul C.P. Tăriceanu impune regiei ROMGAZ angajarea unui „consilier pentru privatizare“ (străin) care să aibă un salariu de... 20.000 de dolari pe lună! Adică 160 de milioane de lei! V-am zis noi că ăştia se grăbesc să jefuiască totul, cît mai sînt la Putere? Ce sfaturi daţi voi mă, pramatiilor, vedea-v-aş în spatele gratiilor, în valoare de 160 de milioane de lei pe lună? Adică le arătași cum să plimbe bricheta aprinsă pe lîngă o butelie? F Reţineţi numele unui tolomac: aşa-zisul ţărănist Teodor Câmpeanu. Noi ştim şi de ce e prost dar încă nu-i spunem, ca să nu se deştepte! F Banii cheltuiţi recent de Real Madrid şi Barcelona pentru cumpărarea unor jucători străini echivalează cu bugetul pe un an al somaliei. F Ziarul „ProsPorT“ condus de Ovidiu Ioanițoaia, publică dezvăluirile senzaţionale ale unui fost fotbalist şi vicepreşedinte de club (Unirea Alba Iulia). Numele lui este Emil Târnoveanu. Ce aflăm noi? Că arbitrul Danciu a primit de la un şef de la Inter Sibiu... mobila din casa omului, pentru a trînti un meci. Înainte de 1990, baremul era de 400 de mărci, pentru fiecare meci „aranjat“ de cavalerul fluierului. Astăzi, baremul negru a crescut, oscilînd între 3.000 şi 10.000 de dolari. F Noi ştiam că tigăncuşa care patronează revista antiromânească „22“, Gabriela Adameşteanu, e numai antitalentată, nu şi analfabetă. Ne-am înşelat, ea cumulează ambele funcţii. Iată ce tîmpenii publică această duşmancă a parchetului în ziarul unguresc de limba română: „În spaţiul politic este de-ajuns să ne amintim că trei prim-miniștri au fost asasinaţi în decurs de un deceniu (I.G. Duca, în 1931, Armand Călinescu, în 1933, Nicolae Iorga, însuşi, în toamna lui 1940)...“. Din trei focuri, două rateuri! Pentru că, I.G. Duca n-a fost ucis în 1931, ci în 1933, iar Armand Călinescu n-a fost împuşcat în 1938, ci în 1939. Bine-bine, năroada atîta ştie, atîta scrie, dar ce-au păzit „elitiştii“ de la „România liberă“? Ce să păzească, propria lor incultură, ce pretenţii poţi avea de la nişte primitivi, a căror singură menire (plătită gras!) este să-i compromită, cu orice preț, pe liderii naţionalismului luminat? Dar Adameșteanca calcă (pardon de expresie) rău în străchini, pozînd şi ea în luptătoare anticomunistă: „Cu perspectiva cuştii comuniste în care am trăit, noi continuăm să privim epoca interbelică ca (?!) un model de normalitate“... Trage măcar apa, tuşă Omida. F Într-un interviu acordat „Jurnalului Naţional“, generalul (r) S.R.I. Dumitru Cristea declară, cu francheţea lui recunoscută: „Există

dovezi că ziarişti şi oameni politici sînt implicaţi în acţiuni de Spionaj“. F Noua conducere a s.r.I. se poartă foarte straniu cu căpitanul Constantin Bucur. Făcîndu-se a uita că, fără actul de bravură al acestui tînăr, nu s-ar fi spart niciodată „buboiul Asztaloş“ şi ei înşişi n-ar fi ajuns în importantele funcţii, noii şefi ai instituţiei respective nu vor deloc să-l ferească pe acest om curajos de furia lui Măgureanu, care şi-a impus de mult punctul de vedere, terorizîndu-i pe procurorul Vasile stanca şi pe generalul Constantin Lucescu (la începutul procesului, acesta a declarat: „Am să-l rad pe Bucur!“). Nu numai atît, dar recent, Constantin Bucur a fost informat că, pentru a se da o lecţie publică, el va fi condamnat la 1 an şi 6 luni, cu suspendare. Dacă este aşa înseamnă că nimic nu s-a schimbat la conducerea s.r.I. Vorba aia: alte măşti, aceeaşi piesă. Sau, cine ştie, poate că „Şarpele cu ochelari“ i-o avea la mînă şi pe succesorii lui, dictîndu-le ce să facă şi pe cine să prigonească. Altceva e însă extrem de alarmant: de unde ştie S.R.I.-ul ce condamnare va primi Constantin Bucur, din moment ce procesul e încă pe rol? Mai funcţionează oare independenţa Justiţiei în România, sau avem de a face cu o mare şi atotputernică „Poliţie Politică“, neschimbată din 22 decembrie 1989 şi pînă acum? F Patron remarcabil al Trustului de Presă care reuneşte postul de Televiziune Antena 1, postul Radio Romantic şi „Jurnalul Naţional“ – Dan Voiculescu se ambiţionează totuşi, să fie şi politician. Cuminte. De centru. Sfătos ca un uncheş la gura sobei. Rezultatele sînt pe măsură: Partidul Umanist Român n-are nici măcar 1% din sufragiile populaţiei, deşi în campania din 1996 se lăuda că va cîştiga 20% (?!). Nu ne-am fi amintit de toate acestea dacă n-am fi citit în ziarul „Libertatea“ o anchetă care ne-a pus pe gînduri: „Acțiunea «Om bogat, om sărac» s-a lăsat cu tone de găini stricate. Partidul Umanist Român ar fi cîştigat din vînzarea găinilor circa trei milioane de lei“. F În acelaşi ziar, la pagina de sport, se poate citi un titlu nostim: „«Ziaristul» Nicolae Dide l-a huiduit pe Aron Huzu“. Aprofundînd textul, aflăm că Dide şi-a reluat obiceiurile de pîrnăiaş, comportîndu-se la masa presei ca pe maidan, deşi acolo există alte reguli de conduită, pe toate stadioanele din lume: „Cunoscută fiind prietenia sa cu preşedintele Stelei (?!), Marcel Puşcaş, alesului poporului i s-a îngăduit să ia loc la masa presei. Ba, mai mult, senatorul în cauză l-a huiduit şi l-a fluierat pe arbitrul Aron Huzu, ca să nu mai vorbim de aprecierile la adresa mamei «centralului» sibian“. Dide, mascota Stelei! Ce ruşine pentru Clubul Armatei Române! F Noul preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Cicerone Ionițoiu, îl acuză pe Ticu Limbricu că „a pus Asociaţia în slujba S.R.I.“. Aşa o fi. F Nu ştim cine i-a făcut figura lui Gavril Dejeu, dar moşul a căzut în plasă, nasol de tot. A-l căuta cu Poliția, pe Fane Căpăţînă, în puterea nopţii, acasă la părinţii bătrîni şi bolnavi ai unui om nevinovat care nu-i oricine, ci viceguvernatorul Băncii Naţionale, Vlad Soare – iată o gafă de proporţii nemaiîntîlnite. În orice Ţară din lume, un asemenea ministru ar fi fost destituit dacă, fireşte, nu şi-ar fi dat chiar el demisia, de ruşine şi căinţă. Unde se va opri bătrînul acesta arţăgos, pe cine vrea să mai lege, să mai bage în pămînt? (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 octombrie 1997)

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Veacul românesc al drumului de fier (II)

Un cadou de 600.000 de franci (2)

În şedinţa din 5 ianuarie 1867 a Adunării a fost prezentată a jalbă semnată de 400 de cetăţeni din Giurgiu (negustori, hangii, căruţaşi şi alţii), prin care aceştia cereau ca linia de la Bucureşti să nu fie construită sau măcar să nu ajungă pînă la Dunăre, deoarece, se plîngeau ei, „înfiinţarea acestei căi ferate ne vatămă prea mult interesele noastre de comerciu...“, „oraşul ar fi prăpădit“, „nici birjarii, nici hangiii şi nici alte întreprinderi n-au să se poată folosi de călătorii veniţi pe Dunărea, cari au să se sue deadreptul în vagoane“. Datorită aranjamentelor electorale şi legăturilor politice pe care le avea candidatul de Vlașca (se apropiau alegerile de deputaţi), guvernul a cedat. Concesionarii s-au trezit cu un cadou de 600.000 de franci, reprezentînd costul lucrărilor pe cei 3 km – distanţa pînă la port pe care linia nu a mai fost construită.

După doi ani, în şedinţa Adunării din 31 martie 1869, criticînd greşeala făcută, primul ministru Dimitrie Ghica arăta că legătura pînă la Dunăre trebuia neapărat realizată şi că nu se putea aştepta executarea unui canal navigabil în locul liniei. S-a convenit ca linia să fie prelungită din gara Giurgiu-oraș pînă la Smîrda (2,6 km), ceea ce s-a realizat în anul 1870, în regia statului.

Trenul Michaiu Bravul

Inaugurarea liniei Bucureşti – Giurgiu a avut loc, cu mare fast, la 19/31 octombrie 1869, în gara Filaret, bogat pavoazată. Ceremonia respectivă a fost descrisă într-o manieră sobră în Monitorul oficial de a doua zi (pag. 1018), sub titlul „Celebrarea deschiderii drumului de fier Bucuresci – Giurgiu“. Primul ministru l-a înlocuit pe domnitor care plecase în Germania, pentru a se logodi...

Pitoresc a fost reportajul (nesemnat) apărut la 21 octombrie 1869 în „Pressa” – ziar politic, literar şi comercial, care începea astfel: „Eri am avut fericita ocasiune de a asista la solemnitatea de deschidere a drumului ferat Bucuresci – Giurgiu! Mărturisim că

am fost cu totul transportaţi de bucuria ce ne-a inspirat această zi!”.

În dimineaţa acelei zile de duminică au plecat din gara Filaret spre Giurgiu două garnituri inaugurale. Prima, condusă de însuşi sir John Trevor Barklay, era „Trenul de onoare Michaiu Bravul“ (după numele locomotivei). Cea de-a doua era „Trenul Dunărea“, condus de Nicolae Tănase, foarte tînăr pe atunci, primul mecanic de locomotivă român. Vagoanele erau scurte (7 - 8 metri), iluminate cu ulei de rapiţă, fără comunicaţii între ele, cu 3 - 5 compartimente, cu cîte două uşi care dădeau direct afară, pe cele două lungi trepte laterale; lipseau instalaţiile sanitare şi de încălzire. Linia Bucureşti - Giurgiu, racordată la Gara de Nord în 1872, a fost de la început exploatată de stat, printr-o direcţie proprie, încadrată în „Ministeriulu Agriculturei, Comerciului şi Lucrărilor publice“.

„Rondunica“ pleacă în prima cursă

Multe oferte şi propuneri de construcţii feroviare s-au făcut şi în Moldova în cei 20 de ani de cînd inginerul Marin, prezentîndu-se ca unul care realizase în Austria „grossartige Bauten“ – construcţii impunătoare, încerca să-l convingă pe Mihail Sturdza despre avantajele unui drum de fier aşternut pe valea Siretului, de la Mihăileni pînă la Galaţi, pe care tracţiunea să se facă, la început, cu cai. Prima concesiune, votată de Adunarea deputaţilor, a obţinut-o însă, la 31 martie 1862, asociaţia Petru Mavrogheni – Leo de Sapieha. Au urmat apoi altele şi altele, lucrurile petrecîndu-se în multe privinţe ca în Muntenia.

Anul 1868. Apare, în fine, documentul mult aşteptat: „Act de concesiune pentru construirea şi exploatarea căii ferate de la Suceava la Iaşi, Botoşani pînă la Roman – promulgat prin decretul No. 1516 de la 21 septembre 1868“. Prin acest act, mai mulţi asociaţi vienezi şi londonezi, reprezentaţi prin Victor von Offenheim, se angajează să pună în funcţiune şi să exploateze

o cireaşă, oraşul Botoşani. Din momentul acordării concesiunii, nimic nu a tulburat construcţia liniei şi, pînă la un timp (cam scurt!), nici exploatarea ei. O tăcere aproape deplină a domnit și în cele trei momente inaugurale. Nici fast, nici solemnitate şi nici dare de seamă în Monitorul oficial.

Ca şi în Muntenia, locomotivele care circulau pe drumurile de fier ale Moldovei aveau nume sugestive, după obiceiul timpului: Fulgeru, Steaoa, Fortuna, Rondunica, Leul, Porumbelu etc. Dintr-un mers de tren din 1888 aflăm că trenul accelerat nr. 2, cu rangul 3, parcurgea distanţa Iaşi - Roman (116 km) în 3 ore şi 24 de minute. La 1/13 septembrie 1872, staţia Roman a fost legată la reţeaua Mărăşeşti - Tecuci - BîrladGalaţi - Brăila - Buzău - Ploieşti - Bucureşti - Piteşti, atunci terminată. Spre deosebire de linia FilaretSmîrda, reţeaua din nordul Moldovei a fost înzestrată de la început cu telegraf.

Activitatea feroviară „calmă“ a reţelei din Moldova nu a durat mult şi au apărut conflicte cu statul român. Mai întîi, contrar actului de concesiune,

compania administra liniile Suceava - Iaşi - BotoşaniRoman într-un singur cont cu cele pe care le exploata în Austria, astfel că statul român nu putea cunoaşte veniturile şi cheltuielile liniilor de pe teritoriul său, trebuind să suporte deficitele pretinse de companie. Apoi, aceasta nu avea material rulant suficient şi plătea chirie pentru diferenţa necesară, ceea ce încărca cheltuielile de exploatare. În fine, compania nu aplica nici prevederile articolului 23 al convenţiei, conform căruia trebuia ca „după 5 ani, jumătate cel puţin din impiegaţii inferiori să fie pămînteni“.

o reţea feroviară între frontiera cu Austria, aproape de Suceava, şi oraşele laşi, Botoşani şi Roman.

Compania condusă de von Offenheim deschide linia SuceavaRoman (circa 103 km) la 3/15 decembrie 1869, adică în mai puţin de 15 luni de la data actului de concesionare. În anul următor, la 1 iunie (stil nou), s-a dat în circulaţie linia Paşcani - Iaşi (76,6 km), iar peste încă un an, la 1 noiembrie 1871, linia Vereşti - Botoşani (44,5 km). Aşa cum spunea N. Iorga, aceasta din urmă era ca o crenguţă care, ramificată din tulpina mare, ţinea la capătul ei, ca pe

Neputînd ajunge la vreo înţelegere cu compania respectivă nici în mod direct şi nici prin tribunalul de arbitri, guvernul de atunci s-a hotărît să procedeze energic. La 18/30 octombrie 1888, „la orele 12 din zi“, statul a ocupat cu forţa militară toate staţiile (19), continuînd el exploatarea, „pe risicul şi pericolul Companiei“, prin Direcţia generală C.F.R., înfiinţată încă de la 11/23 aprilie 1880. Cu aceasta, cortina era trasă peste ultimul act al exploatărilor feroviare concesionate în ţara noastră. Ulterior, liniile companiei au fost răscumpărate, lichidarea definitivă a conturilor fiind realizată abia în 1928.

Inaugurată acum mai bine de 100 de ani, era feroviară din ţara noastră are în faţa ei un viitor a cărui imagine era la acea vreme strălucitoare, ajutînd, şi în acelaşi timp reflectînd dezvoltarea economiei, a ştiinţei şi a tehnicii din România socialistă.

Sfîrșit

Dr. ing. DEMETRU URMĂ

Gara Beiuș, carte poștală din anul 1928

Gara Cîmpulung Est, jud. Suceava, fotografiată de un soldat german la începutul anilor ’40

Cîndva, C.F.R. dădea ora exactă...

Gara Tîrgoviște

Resicza, prima locomotivă cu abur construită în România

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Cenaclul ,,Amurg sentimental“ – 700

Luna mai ne-a adus succesul pe care ni l-am dorit și la care am muncit cu toți colaboratorii noștri cărora acum, la jubileul celor 700 de ședințe ale Cenaclului ,,Amurg sentimental”, le aducem mulțumirile noastre. De fapt, sînt mulțumirile cititorilor, pe care, de la prima ședință, i-am simțit aproape de noi, antrenîndu-i la activitățile noastre în vremuri tulburi, cînd totul se rezumă doar la bani. E firesc să fie așa cînd tot felul de facturi, lună de lună, dau năvală, și nu te întreabă nimeni la cîte evenimente culturale ai fost și cîte cărți ai citit... Toți acești oameni care au venit, necondiționat, la ședințele noastre, și-au împărțit timpul între serviciu, familie și cenaclu... Și au venit în mijlocul nostru fără să fi avut ceva de cîștigat material, ci din dorința de se îmbogăți prin cultură... Putem spune că, spiritual, au pornit către casă cu sufletul încărcat de mai multă energie luminoasă, avînd totodată prilejul de a lega prietenii de suflet frumoase... De neuitat, am spune! Fiecare participant a avut partea sa de contribuție, citind din textele proprii sau luînd cuvîntul la dezbateri... Așadar, anul acesta, la 20 mai, am celebrat, în raiul poeziei bacoviene, la Casa memorială ,,Agatha și George Bacovia” din București, ședința cu nr. 700 de la debutul cenaclului, care a avut loc la Casa Corpului Didactic (zona Cișmigiu), în data de 28 aprilie 1995. Atunci, o mînă de oameni a venit pentru a ne cunoaște creațiile, pasiunile scriitoricești sau de a ne arăta potențialul liric. Și de la prima ședință pînă la cea în care am sărbătorit acest moment jubiliar, au trecut

pe la cenaclul nostru sute de elevi, studenți, vîrstnici... De la o ședință la alta, numărul participanților fiind tot mai mare, am reușit să realizăm adevărate spectacole de muzică și poezie, apogeul fiind atins de ședințele prelungite, uneori trecînd de miezul nopții, desfășurate la Teatrul de vară ,,Mihai Eminescu”. Este adevărat, nici noi nu eram cei de-acum și trebuie să recunoaștem că tinerețea își spune cuvîntul în toate cele, iar oamenii, ca și vremea, sînt schimbători... Așa că nu au întîrziat să apară și animozități între membrii cenaclului, puse la cale de anumiți colegi diversioniști, tocmai atunci cînd nucleul cenaclului se închegase într-un timp relativ scurt, reușind întemeierea unei grupări literare puternice. Dar, așa e în viață, cînd e să fie, este, cînd nu, nu este... Cu noi și ,,Amurgul sentimental” a fost să fie astfel încît să nu clacăm, spre bucuria multor confrați, găsind de fiecare dată noi strategii pentru a putea merge mai departe... Am căutat noi mijloace să ținem pasul cu lumea literară contemporană și nu am prididit nici un moment să găsim metodele potrivite pentru a progresa și a persevera... Cele șapte sute de ședințe ale Cenaclului ,,Amurg sentimental” vor rămîne o pagină de istorie literară fără precedent în memoria colectivă. Și ele nu ne-au fost oferite cadou de vreun coleg de breaslă, de statul român, sau de vreo instituție de cultură care, probabil, nici nu știu de existența noastră... Dureros va fi cînd va veni timpul judecății!

Cenaclul ,,Amurg sentimental”, înființat în urmă cu trei decenii, este rodul unei munci asidue a colegilor

România pitorească

Tunelul celor 365 de sfinţi de la Schitul Straja, un adevărat calendar ortodox

În staţiunea montană Straja din Valea Jiului, nu departe de Masivul Vîlcan (1.946 m altitudine) ce face parte din Munţii Retezat-Godeanu, există o construcție unică în Europa. Un tunel impresionant din beton, de 54 m lungime, în interiorul căruia sînt pictați 365 de sfinți din calendarul ortodox, pentru fiecare zi din an. Tavanul este acoperit cu scene din Vechiul şi Noul Testament, iar o candelă veșnic aprinsă în interiorul tunelului este mutată în fiecare zi în fața icoanei sfîntului care marchează data curentă din calendar.

Tunelul face legătura între drumul principal din stațiunea Straja și bisericuța din lemn ce poartă hramul Sfinților Apostoli Constantin și Elena și a fost construit, în anul 2006, din dorința oamenilor care își doreau să ajungă și iarna, cînd troienele ajung chiar şi de trei metri, la schitul din lemn din stațiunea Straja, ridicat la peste 1.700 de metri altitudine. Ideea acestui tunel și construirea lui se datorează cabanierului Emil Părău, care a plecat de la căutarea unei soluții practice prin care turiștii credincioși să poată ajunge la schitul de lemn și pe timp de iarnă. Aflat în Valea Jiului, zonă minieră a județului Hunedoara, tunelul a fost construit aidoma unei galerii de mină, la realizarea lui fiind utilizate aceleași materiale ca în cazul unei galerii miniere.

alături de Crucea Eroilor și de calendarul pictat din tunelul de acces, unul dintre simbolurile stațiunii. Aici este locul unde se organizează slujbe la sărbătorile de peste an, cel mai mare eveniment fiind legat de Vinerea Mare, atunci cînd este depusă crucea din lemn de paltin, ce este purtată pe umeri de credincioși cale de peste 10 km, pe Drumul Crucii, de la Lupeni, la Straja.

Pictura interioară a tunelului s-a realizat în doi ani. Calendarul orthodox pictat pe interiorul tunelului

Schitul Straja, ridicat în anul 1999, cuprinde o biserică de lemn și cîteva chilii și a devenit,

care nu ne-au dezamăgit, bucurîndu-ne cu toții de aripa ocrotitoare a Bunului Dumnezeu.

Dacă astăzi am ajuns la această cifră magică a Cenaclului ,,Amurg sentimental”, nu înseamnă că neam epuizat posibilitățile. Dumnezeu ne-a înzestrat cu destulă energie să mergem înainte... Tot înainte fiind deviza cu care ne-am călăuzit pașii de la primele încercări în viața literară. Așadar, nici gînd să ne oprim aici, ne vom continua activitatea de cenaclu, sub auspiciile Societății Scriitorilor Postdecembriști din România (SSPR), care va fi deschisă în curînd și care se va desfășura sub deviza: SCRIITORUL LA EL ACASĂ.

În concluzie, gîndurile noastre bune se îndreaptă astăzi către toți colaboratorii noștri care au poposit, măcar o singură dată, la ședințele de lucru ale cenaclului nostru, cu speranța că nu au uitat acele momente, iar celor plecați în lumea de dincolo, să le fie odihna veșnică în paza îngerilor cerului. În amintirea lor, la jubileul celor 700 de ședințe ale cenaclului, o lacrimă pioasă.

ION MACHIDON, Directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

începe cu data de 1 septembrie, urmînd astfel cutuma anului bisericesc. Lunile anului ocupă partea stîngă a tunelului, de la intrare spre curtea interioară a bisericii, iar pe partea dreaptă sînt reprezentate 12 prăznicare ortodoxe, alături de cele 10 Porunci creștine.

La ambele capete ale tunelului sînt porţi masive din lemn, iar lumina naturală este asigurată prin ferestrele decupate sub forma unor cruci. Iarna, cînd zăpada este mare, abia dacă se mai poate zări afară, pentru că ninsoarea acoperă aproape în totalitate tunelul. Vara, în schimb, peisajul care se deschide privirii îmbină frumusețea muntelui înverzit cu panorama Văii Jiului.

,,Icoana este poarta către Dumnezeu” – spune unul dintre preoţii de la Schitul Straja, ,,Tunelul sfinţilor” fiind, în opinia sa, una dintre formele prin care omul se poate apropia mai mult de divinitate. Este şi opinia împărtăşită de vizitatori. Mulţi vin din curiozitate, alţii spun că se liniştesc şi se pregătesc sufleteşte de sărbătorile creştine pentru că aici, la schitul din Straja, se săvîrşesc slujbe speciale în cursul anului.

Și tot aici, pe un deal, nu departe de schit, este ridicată Crucea Eroilor care, prin dimensiunile sale, este comparabilă cu cea de pe Caraiman. Cu o înălțime de 18,6 metri și o anvergură a brațelor de 9 metri, crucea aduce aminte călătorilor de cei 800 de ostași români care au pierit în Straja, în timpul unor lupte din Primul Război Mondial.

Poate de aceea, oamenii locului spun că stațiunea este protejată de simbolurile creștine, iar argumentul principal este că dintre toți turiștii care au urcat în Straja nici unul nu a pierit pe munte.

Există și o poveste legată de tunel, de schitul și Crucea Eroilor din Straja. În anul 1996, la Cabana Montana, chiar de Sfinții Constantin și Elena, un turist a aprins lumina într-o încăpere. Becul s-a ars, iar flama de la filament a imprimat pe interiorul becului o cruce. Becul a fost spart de către unul dintre turiști, dar după numai două săptămîni fenomenul s-a repetat. Becul acela poate fi văzut la schitul Straja, iar interpretarea dată atunci de un călugăr a fost legată de cei opt sute de ostași care au murit în zonă în timpul Marelui Război. r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Scriitorul Ion Agârbiceanu, ,,un prelat care a știut să facă operă educativă, ocolind predica anostă”

Ion Agârbiceanu (1882-1963) este unul din cei mai cunoscuți scriitori români, nuvela sa, ,,Fefeleaga”, inclusă în manualele școlare, a deschis zecilor de generații de elevi o fereastră spre lumea tristă a satelor sărace din Munții Apusei. Însă Ion Agârbiceanu s-a remarcat, totodată, ca una dintre cele mai proeminente figuri publice din România. El a fost, pe rînd, preot greco­catolic într­un sat de munte, preot militar în timpul Primului Război Mondial, inclusiv în Rusia, protopop al Clujului și canonic al Eparhiei Române Unite cu Roma de Cluj-Gherla. Însă a fost și parlamentar în mai multe rînduri, iar într-unul dintre mandate a ajuns și vicepreședinte al Senatului.

De asemenea, Ion Agârbiceanu a fost ales membru al Academiei Române și a condus două dintre cele mai prestigioase ziare din Cluj: Patria și Tribuna, ambele apropiate de Partidul Național Român, care a devenit din 1926 Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu. A fost și președinte al Sindicatului presei românești din Ardeal și Banat.

S-a născut la 12 septembrie 1882 la Cenade, Alba, ca al doilea dintre cei opt copii din familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu. Pădurar, gospodar înstărit, ştiutor de carte, tatăl se va muta mai tîrziu ca „vigil de pădure” în ţinutul Odorheiului. În 1889, Agârbiceanu începe şcoala în satul natal. Din 1892 urmează la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, Bacalaureatul trecîndu-l în 1900. Către sfîrşitul liceului se încearcă în literatură şi trimite „Unirii” din Blaj, în 1899, mai întîi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate Alfius

Cea dintîi scriere literară iscălită cu numele său apare în 1901, tot în „Unirea”; atunci începe şi colaborarea la „Familia”. Între 1900 şi 1904 este student al Facultăţii de Teologie din Budapesta. Se integrează lesne în cercul studenţilor români, participînd la întrunirile societăţilor literare ale colegilor săi. Continuă să colaboreze la „Unirea”, dar trimite şi cîteva schiţe umoristice la „Drapelul” din Lugoj (1902-1903), semnate Potcoavă, precum şi la „Răvaşul” din Cluj (1903-1904), și la „Sămănătorul” (1903).

Prestigiul lui Agârbiceanu creşte considerabil din 1902, cînd începe să publice în paginile „Luceafărului”, scos la Budapesta de Octavian C. Tăslăoanu. De altfel, Agârbiceanu va rămîne nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci va deveni şi prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte. Din iulie 1904 (cînd termină facultatea) şi pînă în toamna lui 1905, este „subprefect” la internatul liceului din Blaj, apoi se înscrie la secţia de limbi clasice, istorie şi română a Facultăţii de Litere din Budapesta, pe care o părăseşte brusc, în ianuarie 1906, cînd se întoarce la Blaj, angajîndu-se ca funcţionar la Mitropolie. Ipodiacon şi apoi diacon, este hirotonit preot în aprilie, după ce, cu o lună mai înainte, se căsătorise cu Maria Aurelia Radu. Tot în aprilie, este numit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Şasa, din Munţii Apuseni, unde rămîne pînă în mai 1910. Acolo a avut ocazia să descopere viața grea a moților, care i-a inspirat apoi multe dintre scrieri. Apoi a fost transferat la Orlat, o prosperă așezare care era odinioară sediul unui regiment de grăniceri.

Pe lîngă activitatea pastorală, Ion Agârbiceanu a început să publice în ziarele Tribuna din Sibiu, Gazeta de Transilvania din Brașov, Cultura creștină din Blaj sau Sămănătorul din București.

În toamna lui 1916 se retrage din Ardeal, mai întîi la Rîmnicu Vîlcea, apoi la Iaşi, pregătindu-se chiar să emigreze în Statele Unite, prin Rusia. Evenimentele de acolo îl întorc însă din drum. În 1917, se afla la Chişinău, de unde colabora la „Ardealul”, apoi la

„Neamul românesc”. Este numit preot militar al corpului de voluntari ardeleni şi bucovineni din armata română. Întors, pentru scurt timp, la Orlat, după înfăptuirea Unirii, renunţă la parohie şi acceptă, ca membru al Partidului Naţional Român, conducerea ziarului „Patria”, care apărea la Sibiu, apoi la Cluj, publicație pe care o dirijează între februarie 1919 şi martie 1927.

Pentru scriitor, aceşti ani înseamnă o perioadă de acumulări. Îi apar numeroase culegeri de povestiri, nu totdeauna foarte reprezentative pentru scrisul său. În iunie 1919 este ales membru corespondent al Academiei Române, în 1921 – preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, în 1923 – membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români.

Articolele pe care le scrie aproape zilnic mărturisesc dorinţa lui de a contribui la consolidarea statului român şi la desăvîrşirea Unirii, ridicînd totodată probleme specifice Transilvaniei şi încercînd să se opună imixtiunii politicianismului în viaţa cotidiană a acestei provincii. Experienţa socială acumulată pînă la 1916 îl face să judece cu acuitate viaţa politică de după Unire. Membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică pasionat în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiei. Este şi motivul care îl determină să părăsească Partidul Naţional Român şi să se afilieze, în 1927, Partidului Poporului. În anul 1928 este numit în conducerea Astrei. Colaborează la alte reviste şi ziare, între care „Adevărul literar şi artistic”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Gîndirea”, „Cele trei Crişuri”, „Lamura”, „Transilvania”, „Cugetul românesc”, „România literară” etc., continuă colaborarea la „Viaţa românească”, „Cosînzeana”. Tot acum îi apar o serie de volume: Legea trupului (Povestea unei vieți), în 1926, Legea minții (Povestea altei vieți), în 1927, Stana (1929), Minunea (1936), ediția a doua din Arhanghelii (1932) ș.a.

Nu-şi uită obligaţiile confesionale şi, la Beiuş, tipăreşte numeroase broşuri cu caracter religios. În 1930 este numit protopop al districtului, iar în anul următor, este înaintat arhidiacon, canonic al bisericii catedrale.

Ostil violenţei, condamnă mişcările extremiste de dreapta. Cum viaţa politică devine tot mai agitată, iar integritatea României tot mai ameninţată, acceptă, în octombrie 1938, conducerea ziarului „Tribuna”, în fruntea căruia se află pînă în august 1940. Nu era un jurnalist prin vocaţie, ci mai curînd un observator şi un moralist. Iscălind în ziare, fie cu numele său, fie cu pseudonimele Sevastian Voicu, I. Turcu sau Ion Olariu (Olariu era numele de familie al mamei, dinainte de

Cugetări despre om și viață

⁕ „Coroana vieţii noastre este încrederea în propriile puteri”.

⁕ „Omul, pe orice drum ar porni, ar vrea să cuprindă infinitul”.

⁕ „Durerile altora le uită omul uşor. Poate nici nu le simte cu adevărat, decît dacă e martor la ele”.

⁕ „A constata un adevăr nu înseamnă să urăşti pe cineva”.

⁕ „Coroana vieţii noastre este această încredere în noi”.

⁕ „Viaţa-i o taină”.

⁕ „Omul nu e cum s-arată, ci cum simte”.

⁕ „În viaţă nimeni nu trăieşte din sufletul altuia, ci fiecare din sufletul lui”.

⁕ „Literatura, ca orice artă, descoperă viaţa”.

⁕ „Nu e nimic mai frumos decît apropierea sinceră a unui om de alt om”.

ION AGÂRBICEANU

căsătorie), scria despre orice, dînd sfaturi şi criticînd cu blîndeţe.

Dezmembrarea ţării, în 1940, îl obligă să se refugieze la Sibiu, unde rămîne pînă în 1945 şi unde este sărbătorit, în 1942, la împlinirea vîrstei de şaizeci de ani. Îi apar în această perioadă alte scrieri, precum şi culegeri de articole pe teme religioase. Alte romane, precum Acasă și Pe drumuri, sînt interzise de cenzură.

Odată cu încheierea războiului, Agârbiceanu se întoarce la Cluj (în martie 1945).

Opera socială a lui Agârbiceanu l-a ferit de persecuțiile pe care le-au îndurat alți prelați grecocatolici în perioada comunistă. După moartea lui Stalin, Ion Agârbiceanu a devenit, în 1955, membru plin al Academiei Române.

G. Călinescu sintetiza astfel opera scriitorului: ,,El zugrăveşte mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori. Stilul e potrivit materiei; fără coloare lexicală deosebită, curent şi din ce în ce mai îndemînatic, excepţie făcînd, în scrierile de la început, limba de oraş, prea stîngaci ardeleană. La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvîrşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea”. Iar Mircea Zaciu, în lucrarea sa, ,,Ion Agârbiceanu, viața și opera” , scria: ,,Izolat şi timid, Agârbiceanu a ignorat cu desăvîrşire opiniile critice despre el, cunoscîndu-le doar accidental, pe unele. Pregătindu-şi însă pentru tipar seria de Opere, a găsit de cuviinţă să rescrie unele fragmente, chiar să modifice unele romane (Sectarii, de exemplu, are un cu totul alt final), să postdateze unele povestiri (Valurile, vînturile e datată 1942, deşi a fost scrisă în conformitate cu clişeele proletcultiste din jurul lui 1960), în încercarea de a oferi posterităţii o imagine definitivă a ceea ce credea că este el însuşi”.

La 28 mai 1963, Ion Agârbiceanu s-a stins din viață la Clinica Medicală din Cluj, în urma unui infarct miocardic. Necrologul semnat de Academie și de Uniunea Scriitorilor evidențiază bogata și îndelungata sa activitate, de peste șase decenii, pe tărîm literar. La mitingul de doliu, ținut la Cluj, la 31 mai, personalitatea sa a fost omagiată de Iorgu Iordan, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și Mircea Zaciu. Mormîntul din Cluj al scriitorului a fost declarat monument istoric în anul 2012. r.m.

File de istorie

Transilvănenii şi revoluţia

burgheză din Anglia (I)

Istoria relaţiilor Angliei cu ţările române în epoca feudală n-a constituit obiectul unor cercetări sistematice în istoriografia românească. Cele cîteva studii publicate de N. Iorga şi alţi istorici români se limitau la unele contacte româno-engleze mai mult sau mai puţin importante sau se menţineau în generalităţi. Cît priveşte Transilvania Secolului al XVII-lea, studiile sînt mai numeroase, în special în istoriografia maghiară, dar şi aici cercetarea a avut ca obiect mai ales puritanismul transilvănean şi contactele lui cu viaţa bisericească, culturală şi politică engleză. De un studiu special consacrat exclusiv ecoului şi influenţei revoluţiei engleze în Transilvania nu dispunem încă, în ciuda interesului major pe care îl reclamă tema. În cele ce urmează schiţăm doar cîteva momente care ni se par semnificative dintr-o lucrare mai amplă elaborată împreună cu P I. Cernovodeanu în cadrul Institutului de istorie „N. Iorga“ privind relaţiile Angliei cu Moldova, Țara Românească şi Transilvania în Secolul al XVII-lea.

Principatul autonom al Transilvaniei cunoştea în Secolul al XVIIlea, mai ales în timpul domniei lui G. Bethlen şi a celor doi Gh. Rákóczi, o dezvoltare prosperă relativ liniştită. Pe planul relaţiilor externe, cei doi Rákóczi acţionau în direcţia amplificării legăturilor strînse cu Țara Românească şi Moldova, mai cu seamă în timpul domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Angajîndu-se în Războiul de 30 de ani de partea coaliţiei antihabsburgice, principii Transilvaniei desfăşurau acţiuni diplomatice active cu largi ramificaţii internaţionale, cuprinzînd ţări ca Austria, Ucraina, Franţa, Polonia, Olanda, Italia etc. În acest context s-a manifestat interesul cercurilor dominante din Transilvania faţă de evenimentele din Anglia, unde are loc, între 1640-1649, revoluţia burgheză.

După susţinerea lui Bogdan la tronul Moldovei şi sprijinirea acţiunii lui Gabriel Báthory în Moldova, în 1611, de către Thomas Glover, ambasadorul englez la Constantinopol, contactele reciproce, şi mai cu seamă cele dintre Transilvania şi Anglia, vor fi reluate şi amplificate într-un cadru european mai larg, legat de războiul de 30 de ani, care a cuprins majoritatea țărilor europene.

„Dintr-o scînteie mică se poate naşte un incendiu mare“ (1)

Ştirile despre revoluţia engleză – izbucnită la începutul deceniului al cincilea al Secolului al XVII-lea – pătrundeau în Transilvania fie pe calea relaţiilor politice şi militare ale acestui principat autonom cu apusul Europei, fie prin legăturile dintre puritanii transilvăneni şi cei din ţările protestante, din Occident, inclusiv cu cei din Anglia. O altă sursă de obţinere a informaţiilor despre evenimentele europene era, pentru Transilvania, Constantinopolul.

Sfîrşitul Secolului al XVI-lea şi începutul Secolului al XVII-lea marchează un moment important în istoria relaţiilor anglo-române. În această perioadă se stabilesc, pe de o parte, primele contacte directe de ordin economic şi politic între Anglia şi Moldova, iar pe de altă parte se dezvoltă relaţiile comerciale şi politice dintre Anglia şi Transilvania.

Pătrunderea sporadică sau prin intermediari a unor mărfuri engleze în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania intră într-o fază nouă, de schimb economic. Începe să se vădească interesul englez pentru potasiul din Moldova, încercarea de a crea un cadru organizat pentru exportul acestuia în Anglia; în acelaşi timp, trebuie semnalate încheierea contractului dintre Gabriel Bethlen şi negustorii scoţieni pentru exportul unor mărfuri, în special materii prime, din Transilvania în Anglia. Dar şi relaţiile politice dintre Anglia şi ţările române cunosc o sensibilă înviorare.

Solilor şi reprezentanţilor permanenţi ai principelui transilvănean la Poartă li se cereau să întreţină legături cu ambasadorii străini, să obţină informaţii sigure. În 1642, solul Ştefan Rácz era îndrumat de principe să aibă „relaţii bune mai ales cu ambasadorii francez, englez şi olandez, dar să nu arate duşmănie nici față de ceilalţi ambasadori“. Instrucţiuni speciale cereau solului lui Rákóczi să-l supravegheze pe capuchehaia Transilvaniei, ca acesta „să fie în foarte bună înţelegere cu solii şi oamenii voievodului Matei (al Ţării Româneşti – n.n) aflaţi acolo, să fie prieten cu ei şi să servească, pe cît îi stă în puteri şi acolo unde e nevoie, interesele voievodului, să ţină legătura cu cei din Ţara Românească, astfel ca atunci cînd aceştia expediază poşta să trimită și el scrisori”. Toate acestea dovedesc că Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, şi Gh. Rákóczi I, principele Transilvaniei, schimbau informaţii. Ce afla cel din urmă despre evenimentele europene era transmis şi domnului Ţării Româneşti.

Primele ştiri despre revoluţia din Anglia au ajuns în Transilvania tocmai pe această cale. La un raport trimis principelui, solul Transilvaniei la Constantinopol, Ştefan Rácz, a ataşat traducerea unei foi volante cu titlul: „Novae ex Landino misse Constantinopolum mense Decembri 22 Anno Domini 1641“. Această foaie cuprindea tot felul de veşti neobişnuite: „Papistaşii din Irlanda – arăta paragraful 5 – s-au ridicat, i-au atacat pe reformaţi şi au tăiat în jurul a 32 de mii de creştini. Irlandezii sporesc din zi în zi în cruzimile lor şi dacă prind pe cineva (dintre protestanţi) îi omoară, îi taie. Astfel, au prins pe un tînăr nobil şi l-au spînzurat de picioare“. Punctul 6 relata un episod al luptei dintre Parlament şi rege. „Englezii au avut o adunare obştească, poporul de rînd a luat armele şi a invadat cu arma în mînă Parlamentul, cerînd demiterea arhiepiscopilor şi episcopilor“. După cum arăta ştirea, „mişcarea n-a fost potolită nici pînă azi“. Ea se referea la frămîntările declanşate de Petiţia celor 15.000, înaintată Parlamentului la 11 decembrie 1640, prin care se cerea desfiinţarea episcopatului. Parlamentul nu izbutise să adopte o hotărîre unanimă şi abia în urma unor aprinse dezbateri căzuse de acord cu

executarea lui Strafford. Bering prezentase un proiect de lege, elaborat de fapt de independentiştii Artur Hesilrige, Henri Vane şi Oliwer Cromweil, care cerea desfiinţarea episcopatului; deşi proiectul a fost pînă la urmă respins, el a provocat în Parlament frămîntările din toamna anului 1641. Primul moment relatat privea, de fapt, răscoala izbucnită în Irlanda la 23 octombrie 1641. Ştirile menţionate au ajuns la Constantinopol la 25 martie 1642, iar la 31 martie, odată cu raportul lui Ştefan Rácz, au fost expediate, prin poştă, domnului Ţării Româneşti, lui Gh. Rákóczi I. La 15 aprilie, principele Transilvaniei, aflat în cetatea princiară din Făgăraş, intra astfel în posesia primelor ştiri despre revoluţia engleză.

Începînd din primăvara anului 1642, curtea princiară şi diplomaţii lui Gh. Rákóczi I au urmărit de aproape şi cu viu interes evenimentele din Anglia. La o lună după primele ştiri transmise din Constantinopol, acelaşi Ştefan Rácz scria, la 30 aprilie 1642: „În Anglia se dă o mare luptă între partide, de 4 luni de cînd Parlamentul țării nu ia nici o hotărîre, cum arată avize recente. Mai mult, persecuţia în Irlanda e mare şi creşte în fiecare zi“. La 15 mai principele avea ştirea în mînă şi-i recomanda lui Ştefan Rácz să obţină mai multe informaţii de la un englez aflat la Constantinopol, al cărui nume nu ne este cunoscut. Între timp, principele primise informaţii despre revoluţia engleză şi din altă parte. Astfel, la 23 decembrie 1642 el era cel care relata reprezentanţilor săi la Constantinopol un nou episod al luptei dintre rege şi Parlament: „Armata regelui englez a fost înfrîntă de parlament; după cum se spune, au pierit mulţi din ambele părți“. S-ar putea să fie vorba de luptele din septembrie-noiembrie 1642 sau de evenimentele legate de formarea Confederaţiei catolice din octombrie 1642 cu deviza Pro Deo, pro Rege, pro Patria Hibernia unanimis. Informaţiile se refereau deci la ciocnirea de la Turnham Green, din 13 noiembrie 1642, cînd armata credincioasă Parlamentului a reuşit să respingă atacul cavaleriei lui Carol I şi să înlăture astfel primejdia ca Londra să fie ocupată de regalişti, constrîngîndu-i să se retragă la Oxford.

Marele interes arătat faţă de evenimentele din Anglia se explică, desigur, în parte şi prin faptul că în Transilvania pătrunsese puritanismul englez, ideologie a revoluţiei engleze, ce exercita o puternică influenţă, în special asupra cercurilor unitariene şi calvine. Dar, odată cu studenţii întorşi de la studii din Anglia şi Olanda, puritanismul pătrunde nu numai în viaţa bisericească şi în cea politică. La şcoala princiară din Alba Iulia, printre promotorii ideilor puritane se numărau figuri remarcabile ca J. H. Bisterfeldius sau Medgyesi Pal. Încă de la începutul deceniului al patrulea, cel dintîi avea relaţii strînse cu cercul lui Hartlib, care a jucat un rol atît de important în pregătirea revoluţiei engleze. Cel mai activ propagator al puritanismului era însă Tolnai Dali János, care după ce a frecventat mai multe universităţi s-a stabilit pentru un timp la Londra, unde a intrat în cele mai strînse legături cu fruntaşii puritanismului englez.

(va urma)

LUDOVIC DEMÉNY, doctor în istorie

Carol I al Angliei

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Peripeţiile unei nunţi domneşti

Printre vechile urice și hrisoave, grele de sigilii inelare şi peceţi, emanînd din cancelariile trecutului, se strecoară, cînd şi cînd, modeste petice de hîrtie cu aparenţă netrebnică... Ai fi lesne tentat să le treci cu vederea. Sînt acte de arhivă de un caracter mai mult particular: scrisori de familie, răvaşe boiereşti, chitanţe, diate, foi de zestre... Dar la lumina lor se risipeşte o clipă fumul de căţuie aşternut de veacuri peste hieraticile chipuri din frescă. Personajele istorice în costum ceremonial apar aşa cum vor fi arătat în viaţa lor de toate zilele, vorbind în graiul dulce aspru al timpului, cu slăbiciunile lor lumeşti, muritori ca toţi muritorii... N. Iorga aminteşte una din aceste hîrtii ce recheamă la viaţă trecutul: este o invitaţie la nuntă, scrisă acum patru secole şi mai bine, de către un domn muntean, cu numele de Radu, şi trimisă prietenilor din Ardeal. Printre rînduri, simţi cum bate emoţionată inima tînărului voievod: ,,Io Radu Voievod şi Domn, scriem Domnia mea multă sănătate pîrgmeşterilor şi pîrgarilor din Sibiu şi tuturor vă facem ştiut că ni-a dat Dumnezeu să avem bucuria aceasta, Duminică, să ne luăm Doamnă, cum este obiceiul creştinesc. Drept aceea vă poftim şi pe dumneavoastră, ca pe ai mei buni vecini şi prieteni, să-mi veniţi şi voi la veselie. Şi, ce va fi voia voastră faceţi-mi cunoscut şi Dumnezeu să vă bucure. Scris septembrie în 13.

Întrebată, la rîndul ei, domniţa răspunsese că şi ea îl vrea ca mire pe voievodul Radu, deşi acesta era mai vîrstnic decît Ştefăniță, rămăsese văduv şi avea trei copii de la prima soţie. Ruxandra auzise despre isprăvile vitejești ale domnului Țării Românești și despre luptele cu păgînii pe care i le va povesti și el mai apoi: „Şi s-au năpădit turcii cu multe greutăţi şi erau să iee țara noastră şi s-a ridicat domnia mea şi cu boierii, multe războaie apărînd şi cîte odată fiind goniţi şi cîte odată gonind, pînă cînd cu ajutorul celui de sus ne-a fost dat biruinţă“. Iată de ce primise să-i fie soţie.

Stingerea vendetei

Io Radu Voievod cu mila lui Dumnezeu Domn“.

O lume de amintiri istorice îşi descuie ferecatele porţi...

O astfel de carte va fi trimis şi Radu Vodă de la Afumaţi prietenilor de peste munţi, în luna ianuarie 1526, pentru a le da ştire că a hotărît să se însoare.

Mica logodnă

Încă din timpul cînd Neagoe al IV-lea Basarab stăpînea Ţara Românească, iar fiicele sale, domnițele Stana şi Ruxandra, erau abia de-o şchioapă, aşa cum ni le mai arată astăzi icoanele Sf. Nicolae, Sava şi Simeon sau pictura murală de la Argeş, ori broderia „Coborîrii de pe cruce“, domnul hărăzise pe una din ele, la alegere, să fie mireasă voievodului Ştefăniță al Moldovei – şi el un copil pe atunci. Care-i va plăcea pe aceea s-o ia, cînd îi va sosi vremea, cealaltă rămînînd să devină soaţa unui gospodar muntean... Dar viaţa hotărî altfel.

Neagoe Vodă pieri în plină bărbăţie şi, după moartea lui, urmă alungarea din scaun şi apoi stingerea fiului său, Teodosie Voievod, căruia înţeleptele învăţături, scrise de părintele domnesc, n-aveau să-i mai folosească. Văduvită de soţ şi lipsită de fecior, Despina Doamna pribegi în Ardeal cu cele două fete ale sale, aşezîndu-se în cetatea Sibiului, unde, hărţuită de necazuri şi creditori, îşi ducea traiul amărît, aşteptînd să vadă ce-i va aduce ziua de mîine. Acolo o aflară, la 17 ianuarie 1526, solii lui Radu de la Afumaţi, noul domn al Ţării Româneşti, voievod viteaz, coborîtor din stirpa Drăculeştilor. Acesta, deşi dusese mai înainte multe lupte glorioase cu păgînii, se înapoiase de la Ţarigrad, unde, cum el însuşi spune într-o scrisoare: „de faţă sultanul şi toţi mai marii Țării Turceşti, îmi dărui mie, întîi Domnul Dumnezeu şi după aceea şi împăratul turcesc, domnia românească“. Şi dorind să-şi încunune izbînzile asupra vrăjmaşilor, trimisese peţitorii s-o ceară de nevastă pe Domniţa Ruxandra, fiica cea mai tînără a Despinei. În alegerea făcută, loan Zapolya, voievodul Transilvaniei, fusese alături de Radu, susţinîndu-l, în ciuda dispoziţiilor regale, care pretindeau respectarea priorităţii de opţiune a domnului Moldovei. Prinţul ardelean îl preţuia prea mult pe viteazul domn român, ce salvase creştinătatea de la pietre, ca să nu-l prefere lui Ştefăniță, adolescentul de 19 ani, despre ale cărui cruzimi mersese vestea în Apus.

Şi mai era ceva. Prin cununia ei cu domnul muntean s-ar fi curmat vechea duşmănie, cu ucideri răzbunătoare dintr-o parte şi dintr-alta, care nu mai conteneau, între casele lor, a Dăneştilor şi a Drăculeştilor. Trecuseră 16 ani de cînd Mihnea Vodă, ucigătorul boierilor din partida Basarabilor, căzuse şi el străpuns de jungherul lui Dimitrie Iacşici, ruda Ruxandrei, şi de sabia lui Danciu, feciorul lui Ţepeluş, care îşi răzbunase tatăl. Omorul tiranului se petrecuse în pragul bisericii celei mari din Sibiu, tocmai la ieşirea de la slujbă, după moda italiană (sîntem doar în plină Renaştere). Acolo, pe trepte se încinsese apoi lupta și oamenii cetăţii care săriseră şi ei îşi aminteau bine cum voievodul sfîrşise într-o baltă de sînge, cum Danciu şi lacşici fuseseră răpuşi la rîndul lor de paloşul lui Mircea. Fusese o duminică încruntată, tristă duminică... Şi acum, prin legătura Ruxandrei cu Radu, s-ar fi împăcat două familii vrăjmaşe...

Ştefăniță Vodă se mai lupta cu tătarii în părţile de răsărit ale ţării sale, cînd boierii peţitori, ai lui Radu Vodă, intrau călări pe porţile Sibiului, cu mare alai şi trăsuri, pentru a lua mireasa. Locuitorii îl cunoşteau bine pe domn şi întîmpinară cu haine de sărbătoare pe solii aceluia care, punîndu-şi de atîtea ori capul pentru dînşii, îi scăpase de primejdia turcească, el însuşi poposind uneori între zidurile cetăţii, la vreme de restrişte.

trebuia la veselie ca aceea cu atîţia domni şi oameni mari den ţări străine. Meşteri de bucate, aduşi dintr-alte ţări, giocuri şi de ţară şi străine. Curtea podobită toată şi strînşi boierii şi căpeteniile ţării, feciori de boieri, oameni tineri, la alaiuri pe cai turceşti, cu podoabe şi cu pefiene la işlice... Divane, case, cerdacuri, anume de această treabă făcute...“. Aşa cum ne spune Miron Costin în al său Letopiseţ „Adus-au pehlivani de cei ce joacă pe funii şi de alte lucruri. Adusese şi un pehlivan hindiu harap, carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pă locurile noastre... Iute om era şi vîrtos... Lîngă altele, dă nu le putem lungi, făcea acestea mai ciudat: punea de rînd 8 bivoli şi să repezia iuteşi, sărind peste ei, să da în văzduh peste cap şi cădea în picioare de ceia parte; alta: un cal domnesc, gras, mare, îşi lega chica de coadă-i şi-l bătea comişălul cît putea şi nu putea să-l mişte din loc; alta, un copaci mare den pădure adusese, neted şi înfipt, s-au suit pe dînsul ca o maimuţă; deci, după multe jocuri ce au făcut sus în vîrfu-i, s-au slobozit de acolo cu capul în jos şi au dat în picioare... Ca acestea multea făcea, care nu le ţinem minte“. Cum aflăm din istoria domnilor Ţării Româneşti a lui Radu Popescu. „Şi aşa cu petrecanii și cu bîvşuguri s-au trăgănat veselia pînă a doua săptămînă“. Sau poate cîteva săptămîni în şir... Cine mai poate ști...

Răfuiala

Ștefăniță Vodă, pretendentul Ruxandrei

Craiul Zapolya dăduse poruncă judelui şi pîrgarilor oraşului să suporte cheltuielile nunţii şi să fie darnici în plocoane, trimițînd toate cele trebuincioase şi de cinste unei petreceri domneşti. Mulţimea de slujitori, încărcaţi cu daruri şi bucate alese, veniră la casa miresei, aducînd cu dînşii un vas uriaş de vin, douăzeci de boi graşi şi multe căruţe cu lemne. Era iarnă, frig, odăile care adăposteau musafirii trebuiau încălzite şi boii, puşi în frigări, se cuvenea să fie rumeniţi haiduceşte, la dogoarea munţilor de jăratic, în mijlocul curţii. Cinstiţilor oaspeţi boieri li se dărui tain bogat şi pe deasupra un butoi mare de vin, ca să se veselească împreună cu slugile şi însoţitorii lor. Socotitorii oraşului nu uitară să însemne cu grijă, în registrele de cheltuieli ale sfatului, şi acest din urmă dar făcut oamenilor domnului transalpin. Ca să se ştie...

Cît priveşte pe frumoasa logodnică Ruxandra, ea primi după datină pe trimişii voievodului, îşi luă rămas bun de la ai săi, se urcă în cociea, trăsură poleită, trasă de şase armăsari, frumos gătiţi cu cioltare muiate în fir, şi plecă să-şi împlinească destinul, către Ţara Românească, dreaptă moşie de baştină a Basarabilor descălecători, unde o aşteptau un soţ viteaz, o coroană de aur şi multe, multe mîhniri.

Ce anume pregătiri se vor fi făcut acum în Bucureşti şi la Argeş pentru primirea domniţei şi cum vor fi petrecut cinstiţii oaspeţi la nunta Ruxandrei lui Neagoe cu Radu Vodă de la Afumaţi, uşor ne închipuim din alte descrieri de nunţi domneşti, asemănătoare, cîte ni s-au păstrat. „N-au lipsit nemică den toate podoabe, cîte

Dar nici nu se sfîrşise bine petrecerea şi vestea ei, purtată ca vîntul pe cai de olac, la Suceava, îl şi ajunse pe Ştefăniţă Vodă, abia întors din bătălia cu nohaii. Mîndria domnului nu putea suferi o asemenea umilinţă. Ruxandra, cea mai frumoasă dintre fiicele lui Neagoe, domniţa care i se cuvenea prin legămînt şi pe care tînărul domn se obişnuise să o socotească drept mireasa lui, îi fusese răpită. Mînios, Ștefăniță îsi strînse iarăşi oștile, care nu apucaseră bine a se risipi, şi se îndreptă, în fruntea lor, spre Ţara Românească. La 4 februarie 1526, el pătrundea cu armatele în ţara vecinului său, prădînd şi trecînd prin foc şi sabie oameni şi aşezări, tot ce întîlnea în cale, pînă la Tîrgşor. Zăpada se înroşea de sînge pe urmele lui şi satele se prefăceau în ruguri aprinse. În sfîrşit, oştenii voievodului Radu se loviră cu ai lui Ştefăniţă şi amîndoi se înfruntară pe loc deschis, din zori şi pînă în seară... Şi, după cum spun unii, doar pentru ochii cei negri ai Domniţei Ruxandra curseră şiroaie de lacrimî şi rîuri de sînge. Ca în poveştile triste spuse la gura sobei... Dar Radu de la Afumaţi nu era Radu cel Frumos şi Ştefăniță, cu toate că foarte îndrăzneţ şi viteaz („molto ardito et gagliardo“, cum îl zugrăveau italienii) nu era nici el atît de mare cît Ştefan, viteazul lui bunic de slăvită memorie, care, cu ani în urmă, îl biruise pe muntean luîndu-i ca pradă de război şi doamna, şi fiica şi visteria.

Acum armatele se ciocniră, dar bătălia rămase nehotărîtă. Apoi în luna iunie, în cursul aceluiaşi an, Ștefăniță trimise la Sibiu ca să-i aducă pe Stana, sora Ruxandrei, pe care şi-o făcu doamnă. Şi duşmanii de ieri deveniră cumnaţi, ceea ce, în treacăt fie spus, nu-i împiedica să se mai războiască și în lunile care urmară. Nu mult după aceste întîmplări Ştefăniță murea otrăvit de boieri, iar doamna lui, Stana, se călugărea, luînd numele de Sofronia, sfîrşindu-şi viața foarte tînără între zidurile unei mînăstiri. Prăbuşindu-se sub loviturile de sabie ale lui Drăgan şi Neagoe, Radu de la Afumaţi şi fiul său, Vlad, piereau şi ei, scurt timp după aceea, îngropîndu-se prin grija nefericitei Ruxandra, în sînul bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, pe care o zugrăviseră împreună, atît de frumos. Pe lespedea mormîntului, viteazul domn se înfăţişează privitorilor cu coroana pe cap şi cu ghioaga în mînă, călărind, ca un sfînt cavaler al neamului său, purtînd pe umeri aripi de vulturi, după moda militară a vremii, aşa cum va fi apărut în lupte, și povestindu-şi singur faptele şi bătăliile ca şi cînd ar sta încă viu: „Acum zac singur aci, într­acest mic mormînt...“.

Radu de la Afumați și Domnița Ruxandra

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (182)

Proza și teatrul în Dinastia Tang (3)

De la sutele de școli la Dinastia Han (3)

Motivul visului este de sorginte budistă și este întîlnit și la Li Gongzuo în povestirea „Dregătorul țării de la Miază-zi“. Visul este un vehicul pentru împlinirea dorințelor. Unele povestiri prezintă subiecte de dragoste, de exemplu „Povestea lui Li Wa“, „Povestea lui Yingying“ etc. Din această a doua perioadă a evoluției prozei chuanqi s-a păstrat un număr mic de povestiri istorice, de exemplu: „Peripețiile lui An Lushan“, „Falsa biografie a lui Li Linfu“ etc. Prozatorul Cheng Peng, prieten cu ilustrul poet Bai Juyi, scrie „Povestea cîntecului veșnicei mînii“, după modelul poemului scris de Bai Juyi despre vestita favorită imperială rămasă în istorie ca „Prețioasa Concubină Yang“. Cea de-a treia etapă în evoluția prozei cuprinde epoca de după Dinastia Tang și marchează decăderea genului chuanqi. Povestirile încep din nou să se inspire din „povestiri cu duhuri și stafii“. Însă este de remarcat apariția povestirilor despre războinici, viteji, haiduci – denumite jiayi xiaoshuo –ca, de exemplu „Povestea firului roșu“.

„Mișcarea pentru renașterea stilului clasic“ se raportează la proza Dinastiei Tang, la fel precum „Mișcarea pentru noul stil yuefu“ se raportează la poezia din aceeași Epocă Tang. Această mișcare a început încă din dinastia Wei, ca replică împotriva folosirii stilului academic și a paralelismelor. Majoritatea literaților considerau că paralelismele și stilul academic de Curte gongti, frînau progresul întregii literaturi, prin lipsa

Oameni și miracole (4)

Postul mistic (3)

Şapte ani fără să mănînce sau să bea, şapte ani stigmatizată, şapte ani aproape fără să doarmă... Subliniez această „trilogie” care se întîlneşte în multe cazuri asemănătoare: post-stigmate-somn. Pare sigur că aceste trei fenomene sînt legate. Un exemplu al acestei „trilogii”, printre altele, este cel al numitei AnnaCatharina Emmerich (moartă în 1824), „maltratată” şi ea de numeroşii medici care au examinat-o. Timp de cinci ani, nu a consumat decît apă, deşi raportul doctorului Bărhensf menţiona că uneori bea şi sucul unui măr sau al unei prune coapte pe care stomacul ei îl dădea imediat afară. Anna-Catharina nu dormea aproape deloc, iar sîngele curgea aproape încontinuu din stigmate. Comisia medicală numită în 1819, formată din oameni de ştiinţă foarte severi, a constatat încă o dată că nu se hrănea şi nu avea nici o excreţie.

Un alt caz în care sîntem îndreptăţiţi să vorbim de miracol, pentru că postul a fost într-adevăr absolut: cel al Theresei Neumann din Bavaria. Iată ce afirma Thurston: „Avem un exemplu cît se poate de autentic în ceea ce priveşte abstinenţa de la mîncare, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, a Theresei Neumann din Konnesreuth: abstinentă ţinută în continuare sub observaţie în momentul în care scriu (1931). Din ziua de Crăciun a anului 1922, ea nu a mai mîncat nimic solid, iar din 1926, nu a consumat nici un lichid în scop alimentar. O vreme, a continuat să primească o gură de apă, în fiecare zi după sfînta împărtăşanie, dar, de la 30 septembrie 1927, a renunţat şi la asta. În consecinţă, se spune că, de la această ultimă dată, a menţinut o abstinenţă riguroasă. Cu excepţia sfintei cuminecături euharistice, nimic nutritiv nu pare să fi trecut de buzele ei”. Thurston preciza şi un detaliu ciudat: Theresa putea să înghită o ostie întreagă numai atunci cînd era în extaz. Altfel, în stare normală, nu putea înghiţi nici măcar o bucăţică.

Theresa, chiar dacă era stigmatizată, nu era propriuzis paralitică, deşi timp de cîţiva ani a fost ţintuită la pat, oarbă şi surdă, suferind de contracţii musculare.

La ordinul episcopului din regiune, s-a format o comisie medicală ca să studieze acest caz, comisie

de răspîndire și de audiență, fiind puse sub influența canoanelor. Aceiași literați s-au pronunțat pentru abandonarea manierei academice, al cărei specific era folosirea procedeelor savante. În dinastia Wei de Miază-noapte, scriitorul Su Chuo propunea înlocuirea paralelismelor pingwen guao; aceasta însemna renunțarea la un procedeu stilistic greu de realizat, care se supunea unor legi prozodice drastice și preluarea aforismelor deja existente.

În dinastia Sui criticul literar Li E insistă pentru folosirea pe scară largă a maximelor preluate de la împărații legendari Shun și Yao, precum și a dictoanelor dinastiei Zhou și ale lui Confucius, care intraseră de mult în conștiința publică. Încurajarea cultului pentru aforisme, maxime și dictoane a permis folosirea pe mai departe a paralelismelor, structura acestora fiind fixă. Paralelismele se foloseau în special în poezie și în proza rimată poetizată, un fel de poem în proză.

La începutul Dinastiei Tang poetul și criticul Chen Ziang, prin studiile sale contribuie la micșorarea ariei de răspîndire a paralelismelor în poezie, cerîndule creatorilor de literatură să imite stilul practic din dinastiile luminate Han și Wei. În ceea ce privește proza, de abia spre sfîrșitul Dinastiei Tang – în vremea lui Han Yu și Liu Zongyuan – Mișcarea clasicistă cunoaște o dezvoltare fructuoasă. În general, „Mișcarea pentru renașterea stilului clasic“ avea ca obiective întărirea prestigiului clasicilor, cultivarea calităților morale în proză, continuarea tradiției inaugurate de scriitorii perioadei statelor combatante și din vremea dinastiilor Qin și Han de Apus. Astfel orientată, această Mișcare clasicistă reprezenta interesele claselor susținătoare ale reformelor politice, imprimîndu-ise un caracter progresist și stimulînd apariția unor

condusă de un medic reputat, doctorul Seidl. S-a instituit o supraveghere foarte strictă. Patru călugăriţe, aflate sub jurămînt, se schimbau încontinuu ca să nu o scape din ochi pe Theresa, în timp ce medicii îi măsurau pulsul, temperatura, greutatea... Toate excreţiile (vomă şi scurgeri de sînge) erau analizate. Au fost prevăzute cercetări amănunţite şi o supraveghere severă a relaţiilor cu părinţii şi cu vizitatorii, pentru a se putea dovedi că fata nu simula.

Doctorul Alfred Lechler a crezut că a găsit o explicaţie. A studiat fenomenele stigmatice din perspectiva hipnozei şi a sugestiei mentale şi, în 1933, scria: „După părerea mea, faptul indubitabil din 1927, că Theresa nu a ingurgitat nici un fel de hrană, nici măcar o gură de apă, şi asta fără să piardă din greutate şi fără să dea semne de oboseală, va fi primit de sceptici ca un fenomen senzaţional. Acest lucru poate să aibă o cauză mentală? Dacă stigmatele Theresei pot să fie explicate prin autosugestie, concluzia se impune de la sine: abţinerea de la mîncare are o origine analoagă”. Raţionamentul lui Lechler are două puncte slabe. Mai întîi, nu a reuşit niciodată să demonstreze că stigmatele Theresei erau reproductibile prin autosugestie. Apoi, nimeni nu a putut vreodată să condiţioneze pe cineva să nu mănînce timp de cîţiva ani; după cum nimeni, chiar dintre bolnavii isterici, nu a reuşit să reziste, chiar prin autosugestie, cîţiva ani fără alimente şi apă. Or, din toate anchetele a reieşit concluzia că Theresa Neumann a stat paisprezece ani fără mănînce şi fără să bea. Din punct de vedere ştiinţific, e vorba de ceva imposibil, aşadar, de un miracol. Totuşi, acest ultim caz nu constituie un „record”. Pot fi citate altele în care abstinenţa de la hrană a durat ani în şir.

Caterina din Siena (născută în 1347) a încetat să mai mănînce la puţin timp după ce a intrat în mînăstire. A stat opt ani fără să înghită nici un aliment, forţîndu-se zilnic să soarbă puţin lichid pe care îl dădea imediat afară. Caterina din Siena desfăşura o activitate intelectuală susţinută, era ambasadoarea Florenţei pe lîngă Papă, o consilieră eminentă în domeniul politicii, o călătoare neobosită, doctor al Bisericii... „Recordul” a fost împins la doisprezece ani de Angela din Foligno; la cincisprezece ani, de Elisabeth din Reute; la nouăsprezece ani, de Nicolas din Flue; la douăzeci de ani, de Dominique din Paradis; la douăzeci şi opt de ani, de Sfînta Ludwina!

scrieri valoroase prin emanciparea stilului și relevarea conținutului de idei.

Han Yu, înainte de a fi poet este, în primul rînd, filozof și teoretician al literaturii. Ca filosof, el este adeptul confucianismului ortodox/clasic, care va cunoaște o înflorire deosebită în secolele următoare. El cultivă ideile școlii intelectualiste, împotriva celor budiste și daoiste, din motive politice, fiind adeptul activismului social. Ca teoretician al Mișcării clasiciste promovează principiul: „gîndirea clasică drept scop, stilul clasic drept manieră“. El formulează cu precizie platforma program a Mișcării, spunînd: „Voința mea sălășluiește în DAO cel de demult“, adică Wang DAO, Calea vechilor împărați și a virtuților antice. Mai mult, Han Yu este adeptul spiritului constructiv în elaborarea operei literare. Principiile formulate de el stimulau spiritul creator, curajul pentru compunerea de opere originale, care să împletească tradiția cu inovația. Han Yu spunea: „Iubesc ordinea veche, dar năzuiesc ca ea să aibă parte de o formă plăcută, atunci cînd se vorbește de ea“. Han Yu imprimă întregii mișcări o tentă democratică prin elevarea principiului „Nemulțumitul să își exprime nemulțumirea“, cu rezultate favorabile privind lărgirea ariei inspirației literare pînă în mijlocul societății. Această idee constituie saltul calitativ, raportat la tezele confucianiste, care reprezintă fondul de gîndire al lui Han Yu. Proza lui Han Yu, de substanță filozofică, încearcă să consolideze prestigiul confucianismului. În opera sa „Originea lui DAO“ autorul susține preluarea virtuților morale antice și continuarea tradițiilor inaugurate de scriitorii dinastiile Qin și Han și dezaprobă credința budistă.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Deşi sînt cazuri vechi din punct de vedere istoric, le-am amintit doar ca să arăt că abstinenta intensă de la mîncare este un fenomen destul de frecvent menţionat în biografii (fără nici o observaţie în privinţa băutului).

Trebuie subliniat faptul că a nu mînca nu constituie pentru Biserica Catolică - şi nici pentru alte religii - un criteriu de sfinţenie. Cu alte cuvinte, dacă te abţii total de la mîncare nu înseamnă că eşti sfînt.

Post şi psihiatrie (1)

Medicii şi psihiatrii de azi continuă să se aplece asupra anorexiei, dar ei au doi predecesori celebri care au ţinut sub observaţie bolnavi isterici anorexici.

Profesorul Charles Richet (1850-1935), fiziolog, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1913), a cunoscut numeroase cazuri de isterici care ingerau, în cursul unui an, abia cît i-ar fi necesar unei fiinţe normale pentru două zile. Charles Richet era foarte mirat de acest fenomen. De aceea a făcut unele experienţe pe care le-a considerat „cît se poate de decisive”, regretînd că „aceste fapte extraordinare şi neverosimile” au trecut neobservate fără să suscite critica sau uimirea!

„O femeie se stabilise la mine, povestea el, ca învăţătoare, nu era căsătorită şi avea douăzeci şi nouă de ani. Inteligenţa ei era intactă, nu avea nici paralizie, nici astenie, nici vreo nevralgie rebelă. Abia dacă era sugestibilă. Apetitul era nul şi îi era frică de orice fel de alimentaţie, căci, la puţin timp după ce mînca, suferea de dureri stomacale intolerabile... Am notat cu exactitate alimentaţia ei, căci locuia la mine şi lua masa, sau, mai curînd, ceea ce numea ea masă, în familie, şi îi cîntăream eu însumi alimentele. Nu ieşea niciodată singură. Prin urmare, nu avea posibilitatea să cumpere hrană din afară, iar în casă, toate alimentele se aflau în dulapuri încuiate. Am supravegheat-o astfel riguros timp de cincizeci şi opt de zile.” (Richet prezenta şi un tabel cu cantităţile de alimente consumate, ajungînd la concluzia că, timp de cincizeci şi opt de zile, a consumat în jur de patru kilograme.) „Or, continua el, în această perioadă, greutatea ei a scăzut cu două kilograme. Aşadar, trebuie să admitem că a consumat două kilograme din propria ei substanţă, adică aproximativ 510 calorii pe zi, adică 12,6 calorii pe kilogram, în douăzeci şi patru de ore. Această cifră este extrem de mică.

(va urma)

HÉLÈnE rEnArD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Divagînd pe marginea unui subiect de actualitate

Prozatorul Evgheni Vodolazkin (n. 1964) este unul dintre marii scriitori ruși contemporani. El a publicat mai multe romane, cum ar fi: ,,Răpirea Europei” (2005), ,,Laur” (2012), ,,Soloviov și Larionov” (2015), ,,Aviatorul” (2017), ,,Brisbane” (2018) – traduse și în străinătate.

În afara acestor scrieri, filologul Evgheni Vodolazkin și-a cîștigat celebritatea și ca specialist în limba și literatura rusă medievală, calitate în care a publicat peste o sută de lucrări științifice. În acest sens, e de reținut culegerea de studii și eseuri: ,,Instrumentul limbii”, contribuția sa la Enciclopedia ,,Cîntec pentru oastea lui Igor” și la ,,Biblioteca literaturii ruse vechi”, precum și monografia ,,Istoria universală a Rusiei vechi” (2000).

Considerat o capodoperă a literaturii ruse contemporane, bestsellerul ,,Laur” a obținut mai multe premii: de două ori ,,Bolșaia Kniga”, ,,Premiul întîi” și ,,Premiul cititorilor” (2013), precum și ,,Premiul Iasnaia Poliana” (tot în 2013). La noi, romanul s-a tipărit în 2017 la Editura ,,Humanitas”, în traducerea Adrianei Liciu.

Îndrăznind o paranteză mai amplă, s-ar cuveni o mențiune oarecum paralelă cu subiectul. Pînă în februarie 2022, cartea aceasta a fost la mare căutare prin librării și pînă să o citească măcar o jumătate din bucureșteni, era prematur să o cauți, darămite să o și găsești prin anticariate. La fel ca atîția alți scriitori ruși contemporani cu care editurile noastre poartă strînse legături. Sau purtau, căci la un an de la izbucnirea războiului ruso-ucrainian și cînd Putin a fost declarat de mai toată Europa criminal, guvernanții noștri au purces la cenzurarea a tot ce este de proveniență rusă – cultură, relații politico-economice, sportive și de altă natură. Și urmarea e că să dai cu tunul și nu mai găsești vreun scriitor rus prin librării, așa cum nu mai vezi filme și piese de teatru. Așa cum cu trei sferturi de veac în urmă ajungeai la Jilava dacă erai prins cu Balzac în servietă sau citindu-l pe Thomas Mann pe o bancă în Cișmigiu. La fel o pățeai dacă te apucai să reciți în gura mare din cosmopolitul și decadentul Ion Barbu al nostru.

S-au dus vremurile (1982) cînd Ada Pistiner făcea filmul ,,Stop-cadru la masă”, în coproducție românosovietică, cu Anda Călugăreanu și Alexandr Kaliaghin, un actor plinuț, cu chelie și cu ochi albaștri, în rolurile principale. Și, deșteaptă regizoarea, pe cine credeți că l-a pus să-l dubleze în românește pe actorul sovietic? Pe Marinuș Moraru al nostru, cu care omul și personajul aveau multe afinități. Dar de ce nu l-a pus de la început pe Marinuș să-l joace el pe arhitectul care își părăsește nevasta (Dorina Lazăr) și fiica, amîndouă niște grăsane nasoale? D-aia! Fiindcă era vremea coproducțiilor și ne aveam bine cu rușii, nu ca acum. Așa s-a făcut că a urmat ,,Capra cu trei iezi”, după Ion Creangă, un muzical regizat de Elisabeta Bostan care găsise un rus, mare specialist în măști și peruci, taman bune pentru rolul Caprei, jucat de cîntăreața Alla Pugaciova care cîștigase Eurovisionul cu melodia ,,Arlechino”, fredonată imediat de toată planeta. Și rolul Lupului era jucat de un rus tînăr, suplu și mișto, care cam semăna cu Putin la tinerețe. Dar ce curios! În loc să o pună pe rursoaică să cînte în românește, că era o gagică deșteaptă, nu numai frumoasă, regizoarea a ales-o pe Doina Spătaru să facă treaba asta. Nu era mai bine ca Doina Spătaru, fosta mea colegă de grupă la Litere, să joace direct Capra, dar și să cînte? George Mihăiță era un măgăruș simpatic, dar nu știu ce căuta acolo, fiindcă în povestea lui Creangă nu este vorba de nici un măgăruș. În ultimul moment, aud că este aproape gata o altă ,,Capră cu trei iezi”, cu Maia Morgenstern în rolul principal, dar și pigmentat cu scene porno, poponari și lesbiene, travestiți și zoofili, că e vremea blestematului de Sörös, satirul ăla batrîn și dement, care a înnebunit planeta cu idioțeniile lui. Și dacă Scaraoschi nu se îndură să-l ia la el, nu înțeleg de ce nu se găsește în toată America un pistolar iute de

mînă, care să facă ce ar fi trebuit să facă mai de mult.

Dar să închidem paranteza și să ne îndreptăm atenția asupra romanului ,,Laur”. Care mai înainte de a-și lăsa descoperite momentele subiectului și a scoate la lumină personajul principal, se cuvine să remarcăm condiția materială a cărții, limbajul de proveniență arhaico-bisericească folosit de autor. Dar și măiestria traducătoarei care a știut să găsească toate echivalentele românești pentru conturarea epocii și a culorii locale, cum se obișnuiește cu scrierile de inspirație istorică. Așa cum procedaseră anterior Tudor Arghezi în poemele sale și Haralambie Grămescu cînd a tradus monumentala carte ,,O mie și una de nopți”. Ceva asemănător găsim și în romanele ,,Grămăticul Vălătuc”, al lui Păstorel, ,,O sută de ani de zile la Porțile Orientului”, de Ioan Groșan, precum și în cele cîteva cărțulii în care Octavian Stoica face un istoric al gastronomiei din Țările Române.

(fiindcă se trăgea din satul Rukina – ruka = mînă) și Vraciul – vrati = a minți, a spune brașoave, cuvinte care intră în expresia zagovarivati = a descînta, a face farmece. Aceasta înseamnă că în procesul vindecării un rol important îl joacă cuvîntul (logosul), care mai înseamnă și Dumnezeu. Să nu uităm: la început a fost cuvîntul. Pe vremea aceea, medicina făcea primii pași, iar medicamentele erau puține. De aceea, cuvîntul însemna totul în procesul vindecării. Era vremea vracilor care aveau darul să se adreseze direct bolii. Rostind fraze ritmice, lipsite de sens, ei descîntau boala, convingînd-o să părăsească trupul. Vraciul vorbea foarte puțin, deoarece bolnavii își descriau boala, făcînd-o să le părăsescă trupul. Vraciul se uita la ei și le zicea: ,,Trupul tău te va mai sluji”. Sau: ,,Trupul tău nu te va mai sluji. Pregătește-te să-l părăsești”. Faima lui era mare și apariția lui într-un loc stîrnea neliniști, și toți așteptau o minune. El doar punea mîna pe fruntea bolnavului și boala dispărea. De aici, porecla (R) rukinețul. Dar Vraciul a murit într-o zi. După ce a murit, trupul lui nu a putrezit, era întreg și mirosea plăcut. Pe urmă, a dispărut cu totul. S-a ridicat și a plecat la Dumnezeu, precum Enoh și Ilie din Cartea Sfîntă.

Personajul principal al cărții este un vraci din Evul Mediu, care posedă darul vindecării, un fel de Sfînt Nectarie. Cu toate acestea, el nu-și poate salva iubita. De aceea hotărăște să-și ia lumea-n cap în căutarea izbăvirii, astfel încît să trăiască numai prin el. Încet-încet devine un fel de sfînt în viață. Se îngrijește de ciumați și de răniți, de săraci și de neputincioși, ajungînd în situația ca, sacrificîndu-se tot mai mult, să-și sporească harul. Dar este oare posibil ca, prin iubire și jertfă, să-ți mîntuiești sufletul? Întrebare retorică din moment ce, în afară de povețele cuprinse în Liturghie, tot auzim la televizor iubire și iar iubire, căci, în ideea aceasta, Dumnezeu i-a plămădit pe Adam și Eva. Dar oamenii nu și nu. Doar la sărbători ne amintim că sîntem datori cu iubire pentru semenii noștri. În rest, ne certăm și ne blestemăm mai cu foc.

Pe vremuri, zice Evgheni Vodolazkin, legăturile omului cu Dumnezeu erau mai directe și mai precise. Aproape că se vedeau. Acum, această situație a devenit necunoscută. Societatea modernă, cu atîtea descoperiri, care ne-au prelungit și ușurat viața, s-a îndepărtat de Dumnezeu.

Prin romanul său, Evgheni Vodolazkin ne întoarce în Secolul al XV-lea, purtîndu-ne de la real la fantastic și implicit de la cele lumești la cele sfinte. El realizează un roman ,,neistoric”, după cum precizează chiar pe coperta lucrării, fiindcă nu-l interesează descrierea unei epoci anume. Nu există timp, așa cum și-l închipuie teoriile moderne, există doar veșnicie care poate fi percepută și înțeleasă doar prin limbă. Limba arhaică, mult mai plină de înțelesuri în comparație cu limbajul modern, plin de neologisme. În descrierea unei păduri din Secolul al XVlea lasă să apară o sticlă din plastic. De ce? Fiindcă vrea să demonstreze că nu există noțiunea de timp. Există doar veșnicie chiar și în modernitate.

Eroul principal are două nume: Arsenie, numele lui de botez, și Hristofor. Dar mai are și două porecle: Rukinețul

Vraciul s-a născut pe 8 mai 6948 de la zidirea lumii sau 1440 de la nașterea Mîntuitorului, chiar de ziua Sfîntului Arsenie cel Mare. De aceea l-au botezat Arsenie. A fost al treilea copil la părinți. Bunicul lui se numea Hristofor. Pe urmă, cînd părinții băiatului au murit unul după altul, bunicul l-a luat pe micuț să trăiască cu el. Simțind că va muri curînd, bunicul îl duse pe băiat la mînăstirea starețului Nikandru. De multe ori, băiatul se plimba prin pădurea din apropiere, unde învăța să culeagă plante tămăduitoare pentru diferite beteșuguri. Pe urmă, s-a împrietenit cu un lup care l-a învățat că, pînă la Potop, oamenii nu mîncau animale, și în felul acesta își cruțau sufletul. La animale cică este altfel: odată cu trupul, moare și sufletul. La om, doar trupul moare.

Dar, într-o zi, muri și bunicul Hristofor, lăsîndu-l pe băiat să se hrănească singur cu ierburi și să vindece primii oameni, căci învățase să vindece oamenii. Era la vîrsta adolescenței Arsenie cînd a cunoscut-o pe Ustina. Intrase în izba lui murdară, înfometată și plină de răni. A spălat-o, i-a uns rănile și a primenit-o cu straiele lui. S-au culcat unul lîngă altul. A învățat-o scrisul, cititul și să numere. A rămas grea. Dar, curînd, fata va muri din facere.

După această nenorocire, băiatul va pune cîteva lucruri într-o traistă și va pleca în lume, să-și tămăduiască sufletul rănit. Trecea din sat în sat întrebînd oamenii care și de ce boală suferă. Așa l-a vindecat pe un țăran, Igor Kuznețev. În altă parte i-a învățat pe gospodari cum să se vindece singuri de ciumă, păstrînd curățenia.

Pînă la urmă, a ajuns în satul Belozersk, unde îl chemase cneazul Mihail, să-i vindece soața și fiica. Ca răsplată a priceperii lui, cneazul i-a dăruit o blană de samur și l-a numit medic-șef în satul acela. Așa îi crescu faima de Vraci, căci oamenii veneau de la zeci de verste depărtare, cum puteau, să-i vindece de toate cele.

Dar un copil, Silvestru, venit de peste văi și dealuri, îl chemă să-i vindece mama. Arsenie s-a dus la femeia aceea. Amîndoi s-au rugat la Dumnezeu, la Maica Domnului și la Sf. Pantelimon s-o vindece pe Xenia, căci așa se numea femeia. Pe zi ce trecea, se simțea tot mai atras de femeie, dar n-o putea uita nici pe Ustina. Așa că, în cele din urmă, Arsenie se înțelese cu Xenia și stabiliră să se aibă ca frații.

Și cu banii obținuți de la bolnavii cu dare de mînă, căci săracilor nu le cerea nimic, Vraciul cumpăra medicamente, plante tămăduitoare și hrană pentru cei flămînzi, iar faima lui se întindea tot mai mult... PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Tragicul sfîrºit al Prinþesei Zãpezilor

„Au fost odată un Rege și o Regină care se iubeau. Dumnezeu le dăruise copii cuminți și frumoși. Au fost fericiți pînă în ziua cînd drăgălașul cap al reginei s-a zdrobit de un copac. Atunci regele îngenunchie lîngă ea, în mijlocul drumului, în noroi. O luă în brațele sale și dînsa își dete sufletul. Iar regele se întoarse singur, cu nenorocirea lui cumplită, în palatul rămas de-acum pustiu...”. Nu ați citit începutul unei povești. Este o relatare publicată în presa din România interbelică a teribilului accident de mașină în care frumoasa Regină Astrid a Belgiei și-a pierdut viața. Cumplita veste a cutremurat Europa la sfîrșitul lunii august a anului 1935. Durerea colectivă a fost imensă. Nu numai a belgienilor, ci și a întregii lumi. Comparabilă poate – dacă tristețea ar putea avea grad de comparație – doar cu emoția copleșitoare resimțită o jumătate de secol mai tîrziu, la moartea Dianei, prințesa de Wales. Vă mai spunem doar că articole pe acest subiect au fost publicate săptămîni întregi în presa românească.

dea prea multă atenție etichetei Curții, anunțară știrea logodnei Principesei Astrid cu Principele moștenitor Leopold. «Regina și eu – spune regele Albert – am ținut să anunțăm personal presei logodna prințului Leopold cu prințesa Astrid a Suediei, fiica principelui CarolOscar, nepoata regelui Suediei dinspre tată și nepoata regelui Norvegiei și al Danemarcei dinspre mamă. Prințesa Astrid e o fată simplă dar cu obiceiuri alese și a fost crescută într-o țară liberă ca și a noastră». Pe urmă veni rîndul reginei Elisabeta, care zise: «Aș fi fericită să aduceți la cunoștința publicului că e vorba de o căsătorie din dragoste și că nici o considerație politică n-a avut vreun rol în hotărîrea ce vi s-a anunțat». În ziua aceea, prințul Leopold avea 25 ani, iar prințesa Astrid 20. Doi principi care, în floarea tinereții și amîndoi frumoși, se uneau din dragoste”.

Regina Astrid

Astrid – Prinþesa Zãpezilor

Prințesa Astrid a Suediei s-a născut în 17 noiembrie 1905 la Stockholm. A copilărit la palatul din Parudden, printre pasiunile ei numărîndu-se sporturile de iarnă și automobilismul. Se spune că „nu disprețuia munca de casă și dragostea ei față de copii ajunsese proverbială. De aceea familia o încuraja în această înclinare, îngăduindu-i să urmeze, ca toate fetele din Suedia, cursuri practice de gospodărie. De o simplitate înduioșătoare, înzestrată cu un tact rar și o voioșie neclintită, se apleca drăgăstoasă peste somnul păpușilor, pregătindu-se pentru augusta menire a maternității. Cu toate acestea, situația ei de principesă îi impunea și datorii. Astfel, învăță la perfecție germana, engleza și, cu mai puțină ușurință, franceza. În 1921, tînăra principesă apare pentru întîia oară în toaletă de gală, la o serbare prezidată de ea însăși în beneficiul Crucii Roșii”.

Povestea de dragoste

„Cîțiva ani mai tîrziu începea romanul de dragoste care trebuia s-o ducă pe principesa din basme în țara Belgiei. Acolo se știe că regele Albert și regina Elisabeta se străduiseră să păstreze cu supușii lor raporturi din cele mai strînse și iubitoare. Ziariștii cari se aflau în Bruxelles, în octombrie 1926, n-au uitat recepția din palatul regal cînd regele și regina, fără să

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme (1)

În Caraibe, Atlanticul de Nord şi în partea de nordest a Pacificului, furtunile tropicale puternice sînt numite „uragane”. În partea de nord-vest a Pacificului, acestea sînt cunoscute sub numele de „taifunuri”. În partea de sud-vest a Oceanului Pacific şi în Oceanul Indian, ele poartă numele de „cicloane”. Rafalele de vînt pot atinge viteze de peste 320 de kilometri la oră şi sînt adeseori însoţite de ploi torenţiale şi de un val de furtună care poate face ca nivelul mării să crească cu 6 metri. Totuşi, prima furtună prezentată în acest capitol s-a produs la mare depărtare de Tropice.

Marea Furtună (1)

Căsătoria religioasă a Prințesei Astrid a Suediei cu Prințul moștenitor Leopold al Belgiei a avut loc la Bruxelles în 10 noiembrie 1926. Noua regină a fost iubită încă de la început de către belgieni datorită simplității, frumuseții și farmecului personal. Foarte curînd, cei doi tineri soți au avut copii: în 1927 s-a născut prințesa Josephine-Charlotte. iar în 1930 prințul Baudouin – viitor rege al Belgiei. Leopold și Astrid au devenit regele și regina Belgiei în anul 1934 – după moartea Regelui Albert, într-un accident de alpinism. În anul 1935 s-a născut și cel de al treilea copil al cuplului regal, viitorul Rege Albert (numit astfel în memoria bunicului său). De ce a fost iubită prințesa devenită mai apoi regină de către noul său popor? Aflăm răspunsul tot cu ajutorul gazetarului revistei „Realitate Ilustrată”: „Regina dobîndise popularitate chiar din clipa cînd pe puntea vaporului suedez care-o adusese la Anvers, în ajunul căsătoriei, se repezise într-o pornire neașteptată de dragoste spre prințul Leopold, logodnicul, sărutîndu-l îndelung și nu tocmai protocolar în fața mulțimii, o clipă împietrită de groază și cucerită. Deși regină, era la urma urmei o ființă omenească și o femeie, iar poporului i-a plăcut să fie așa, să nu fie decît așa. Se vorbește astăzi de salutul reginei, acest salut care se proiectează în toate sălile de cinema, acest salut al brațului ridicat, cu mîna ce se agită drăgălaș, așa cum fac păpușile. Se vorbeşte de asemenea de opera Reginei, aceea a copiilor orfani şi ajutarea şomerilor, opere bazate pe principiile clasice ale organizaţiilor de binefacere.

Cornwall a spus că oamenii „credeau că avea să vină Judecata de Apoi”.

La 22 de kilometri depărtare de Plymouth, în largul mării, se află stîncile Eddystone, un grup de stînci zimţate şi înşelătoare. Cu cinci ani înainte, un proprietar de vase pe nume Henry Winstanley, căruia îi naufragiaseră două corăbii în dreptul stîncilor, ridicase acolo un far înalt de 37 de metri. Credea că farul era indestructibil şi spunea că speră să se nimerească acolo la „cea mai mare furtună din toate timpurile”. În 26 noiembrie, dorinţa i s-a împlinit. Supraveghea activitatea farului, cînd un val înalt de 18 metri 1-a dărîmat, ucigîndu-i pe Winstanley şi pe alţi cinci oameni. În acelaşi timp, la Londra, Daniel Defoe şi-a privit barometrul şi a observat o valoare atît de scăzută, încît a presupus că poate copiii săi umblaseră la el.

La începutul căsătoriei, Astrid se exprima cu oarecare greutate în franțuzește și, după spusele deputatului Pierard, chiar cu regele vorbea numai nemțește. Faptul acesta avu darul să ridice critici discrete în anturajul ei. (…) Era întîlnită pe stradă împingînd căruciorul copilului sau amestecîndu-se prin mulțime ca să-l vadă pe prințul Leopold trecînd în fruntea regimentului său. Ori toate acestea nu prea erau pe placul reginei Elisabeta și Astrid, ființa atît de simplă, atît de burgheză, femeie în toată făptura ei şi nepoata lui Bernadotte, se zice că a fost pusă la arest. Regina mamă vedea în felul său că tînăra prințesă nu se sinchisea, ba chiar disprețuia demnitățile rolului de viitoare suverană. Însă popularitatea Astridei spori de pe urma unor asemenea lovituri de pumnal aduse protocolului și această popularitate, din ce în ce crescîndă, eclipsa întrucîtva pe a Elisabetei”.

Accidentul

La sfîrșitul lunii august 1935, Regele Leopold al IIIlea și Regina Astrid a Belgiei își petreceau vacanța în Elveția. După cîteva zile ploioase, în 29 august 1935 – o zi însorită. Regele și regina au vrut să profite din plin de ultima zi de vacanță și au plănuit să escaladeze un munte din apropiere. Au plecat împreună cu automobilul: Leopold la volan, iar Astrid în dreapta, urmărind harta. La un moment dat regele și-a aruncat ochii pe hartă și a pierdut controlul volanului: „Era noapte. Plouase. Și mașina gonea cu 80 km. pe oră. La volan, Regele. Un moment de neatenție și automobilul a derapat, izbinduse cu putere de un copac. Regele Leopold, după ce își pierduse conștiinţa cîteva clipe, s-a ridicat și încă complet amețit a început să strige pe Regină. Cînd a zărit-o căzută la pămînt s-a apropiat de ea și luînd-o în brațe a început să o cheme pe nume. După cîteva minute, Regina și-a dat sufletul în brațele soțului ei. (…) Corpul neînsuflețit al Reginei Astrid a fost acoperit cu un pled de călărie. Regele rătăcea amețit pe cîmpia pe care îi murise soția. În momentul în care a sosit doctorul, Regele se găsea în cea mai completă prostație abia mai putînd să vorbească. Întrebat fiind asupra identității sale a răspuns că pașapoartele se găsesc în automobile, în lac. Acolo au fost găsite acte pe numele contelui de Rethy din Bruxelles. Grefierul s-a interesat de adevăratul nume al contelui și a aflat astfel că vorbește cu Regele Belgiei. Tînărul rege plînge. Își plînge soția, a cărei ultimă suflare o simțise în brațele sale. Și împreună cu el plînge întreaga Belgie. Plînge întreaga lume...”.

Regina Astrid este și astăzi – în memoria poporului său adoptiv – considerată un model al reginei, mamei și al soției perfecte.

Sursa: articole publicate în „Realitatea Ilustrată”, în toamna anului 1935

Acum, rafale de vînt cu o viteză de peste 112 kilometri la oră devastau sudul Ţării Galilor, de la Milford Haven şi pînă la estuarul fluviului Severn. În Swansea, cele mai multe case au rămas fără acoperişuri, iar furtuna a creat o spărtură imensă în zidul din jurul oraşului Cardiff. Nivelul apei din estuar s-a ridicat, depăşind cu trei metri cota maximă a fluxului, inundînd o zonă întinsă ce cuprindea şi oraşul Bristol, unde vîntul a dărîmat şi clădiri, omorînd cîţiva oameni. În acelaşi timp, un coş de fum s-a prăbuşit prin acoperişul palatului episcopal din Wells, ucigîndu-i pe loc pe episcop şi pe soţia sa în timp ce dormeau. Oraşe de pe coastă, precum Portsmouth, „arătau ca şi cînd ar fi fost prădate de inamic”. La Shoreham, vechea hală comercială a fost făcută una cu pămîntul „şi întregul oraş,

La Londra s-au produs pagube foarte mari, iar ziarul Post Man declara: „Abia dacă a mai rămas vreo casă care să nu fi fost atinsă de calamitate”. Tabla plumbuită de pe acoperişul catedralei Westminster a fost „rulată ca pergamentul şi suflată cu totul de pe clădire”. Oamenii nu ştiau ce era mai periculos – să rămînă în case şi să rişte ca acestea să se prăbuşească peste ei sau să iasă şi să înfrunte asaltul ţiglelor smulse de pe acoperişuri şi al altor sfărîmături ce zburau prin aer cu o viteză de 65 de kilometri la oră. Un tîmplar şi soţia lui s-au hotărît să stea în casă. Ea l-a rugat să-i citească un capitol din Biblie, dar el a refuzat. Imediat după aceea, hornul s-a prăbuşit peste el şi l-a omorît, lăsînd-o pe femeie nevătămată, „ca printr-o minune”. (va urma)

JOHN WITHINGTON

„Nici un condei n-ar putea s-o descrie, nici o gură n-ar putea să o povestească, nici o minte n-ar putea să şi-o imagineze, dacă n-ar aparţine cuiva care să fi fost martorul urgiei”. Astfel scria Daniel Defoe despre „Marea Furtună” din 1703, cea mai puternică furtună consemnată în istorie care a lovit Marea Britanie. Săptămîni întregi, vijelii aprige se abătuseră asupra Angliei şi a Ţării Galilor, iar vineri, 26 noiembrie, pe la miezul nopţii vîntul sufla cu atîta forţă, încît vicarul bisericii St Keverne de pe peninsula Lizard din nimicit”, în timp ce Brighton arăta ca şi cînd ar fi fost „bombardat” şi peste 1.000 de clădiri au fost dărîmate în Kent. Mai departe, spre nord, vîrtejuri de apă s-au năpustit asupra comitatului Oxfordshire, smulgînd din rădăcini copacii şi luînd pe sus căpiţe de fin, în timp ce în Northampton Biserica Tuturor Sfinţilor şi alte biserici au fost avariate, iar „un fermier cinstit, care se urcase pe o scară pentru a-şi salva şopronul, a fost luat pe sus şi a căzut pe un plug, după care a amuţit pe vecie, murind pe loc”. Peste tot, hambare, latrine, şoproane, căpiţe de fîn şi chiar oameni sau animale au fost ridicate în văzduh cînd rafalele vîntului au atins viteze de peste 190 de kilometri pe oră.

CARTEA DE RELIGIE Sărbătoarea Sfîntului tuturor sfinților

(urmare din pag. 1)

Pentru satele noastre Rusaliile își mai păstrează semnificația de mare sărbătoare cu fast, care se poate întinde pe 2, 3 zile, cu multe obiceiuri dintr-o tradiție rurală veche, cu organizarea de tîrguri colorate și cu nelipsitul căluș, în multe zone din țară.

Legată de pogorîrea Sfîntului Duh, pe 5 iunie a fost sărbătorită Sfînta Treime, sărbătoare ce încheie ciclul pascal, care cuprinde Învierea, Înălțarea, Pogorîrea Sfîntului Duh și Sfînta Treime. Să nu uităm că sîmbăta dinaintea Pogorîrii Sfîntului Duh, pe 3 iunie, au fost Moșii de vară, comemorarea morților, zi specială, în care urmașii celor plecați definitiv dintre noi se îngrijesc de mormintele acestora, conform tradiției – împărțindu-se bucate alese și reamintindu-i prin citirea de pomelnice în biserici. Prima duminică după Rusalii prăznuim praznicul Tuturor Sfinților, celor de pretutindeni. I-am sărbătorit pe cei cunoscuți și pe cei necunoscuți, sfinții care pe pămînt au luptat pentru același Christos, ca slujitori ai lui Dumnezeu. Luna iunie este marcată și de postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, sărbătoriți joi, 29 iunie. Acești Apostoli ai lui Christos au vestit Evanghelia în Țara Sfîntă, în orașele din Asia Mică, în Malta, Creta, Cipru, Macedonia, ajungînd pînă la Roma. Pentru răspîndirea învățăturii lui Christos au fost condamnați la moarte pe timpul împăratului Nero. Sfinții Apostoli Petru și Pavel sînt ocrotitori ai celor privați de libertate în România.

24 iunie – prăznuirea Înaintemergătorului

Măreția lunii iunie cu trimitere la salba de sărbători religioase care o guvernează, este incompletă fără a semnala una dintre cele mai profunde amintiri relevate de Biblie și onorată de Biserica Ortodoxă și, bineînțeles, de creștinii ortodocși – Nașterea Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul. Deși ar putea fi pusă în umbră de suita de sărbători religioase de la începutul lunii, ziua de 24 iunie rămîne în Calendarul Creștin Ortodox încrustată cu cel mai strălucitor diamant al Creștinătății – de numele

Sfîntului Ioan Botezătorul este legat un eveniment crucial pentru Ortodoxim – Botezul Mîntuitorului în apa Iordanului, după ce Ioan săvîrșise botezul mulțimilor atrase de Prooroc.

În conformitate cu știința Religiei – ce acare ne dezvăluie enigmele primordiale ale Creștinătății –Sfîntul Ioan este considerat cel mai important prooroc, cel care face legătura dintre Vechiul și Noul Testament. În afară de semnificația săvîrșirii actului de botez, Sfîntului Ioan Botezătorul i se atribuie rolul de pregătire a oamenilor în vederea primirii Fiului lui Dumnezeu, de aici avînd și renumele de Înaintemergătorul, pentru că este cel care a anunțat venirea pe pămînt a lui Isus. Într-o astfel de companie, într-o conjunctură de reală cotitură în propagarea unei credințe noi, cu valențe încă nebănuite, nașterea, viața și moartea Sfîntului Ioan Botezătorul stîrnește valuri de interes și la aproape 2000 de ani de la petrecerea evenimentelor respective, interes dublat de un sentiment precoce de intrigă, înțeles în cheia unei rezonanțe cu remanență biblică și cu o proiecție vie și în Mileniul III. Învățătura despre Ioan Botezătorul este complexă și, pe alocuri, contradictorie, împletind într-un fuior sacru, pornind de la învățăturile gnostice din secolele I și II – acel curent filozofic-religios cu trăsături mistice, apărut în sînul creștinismului care a căutat să îmbine doctrina creștină cu filosofia elenistică tîrzie și cu religiile orientale, conștiințe și mărturii esențiale. Dezvoltarea societății, în ansamblu, și apariția religiilor paralele, au accentuat separația gnostică a curentelor dogmatice, pe de o parte, accentuînd profilul unor personalități din Biblie, pe de altă parte. Din a doua categorie a acestui binom face parte și proorocul Sfîntul Ioan Botezătorul, al cărui praznic îl cinstim și îl întîmpinăm pe 24 iunie, cu evlavie și cu bucurie. Pentru cei mai puțin inițiați în cunoașterea Bibliei și în interpretarea acesteia, e bine să deschidem o paranteză și să amintim o practică veche în orînduiala Bisericii Ortodoxe, practică din care se reliefează, alături de imaginea Maicii Domnului, figura Sfîntului Ioan Botezătorul. Iată această cutumă: în Biserica Ortodoxă se sărbătorește de obicei ziua morții sfinților, cu două excepții: Maica Domnului și Sfîntul Ioan Botezătorul. Pe principiul arătat mai sus ei au privilegiul de a li se sărbători atît nașterea cît și alte evenimente din viața lor. Pentru a vorbi la subiect, amintesc faptul că, în Biserica Ortodoxă există nu mai puțin de 6 sărbători închinate Sfîntului Ioan Botezătorul, și anume: zămislirea lui – 29 septembrie; nașterea – 24 iunie; soborul – 7 ianuarie; tăierea capului – 29 august; întîia și a doua aflare a capului – 24 februarie; a treia aflare a capului – 25 mai. Doar făcînd trimitere la cele 6 evenimente care jalonează trecerea prin lume a acestui sfînt și, în fața ochilor și a minții ni se înfățișează măreția chipului celui pe care îl numim Sfîntul Ioan Botezătorul – unicul Înaintemergător care a vestit venirea printre noi a lui Mesia – teza fundamentală a Vechiului Testament. Ca o legătură simbolică dintre Isus Christos și Ioan Botezătorul, legătură ce se va materializa într-o diademă de întîmplări cu caracter divin, Ioan Botezătorul s-a născut cu 6 luni înainte de Sfînta Naștere a lui Isus Christos. O altă coincidență vine să pecetluiască legătura de mai sus – relația de excepție care ne va da taina Botezului prin botezarea în apa sfîntă a Iordanului a lui Isus de către Ioan – anume că, părinții pruncului Ioan – preotul Zaharia și Elisabeta – erau rudă cu părinții Fecioarei Maria, Ioachim și Ana, deci, ca grad de rudenie, Isus Christos era văr cu Sfîntul Ioan Botezătorul!

Părinții lui Ioan erau oameni în vîrstă, și, neavînd fericirea să aibă urmași, trăiau resemnați în această stare de fapt, ducîndu-și viața în cetatea Orini. Numai

că, Dumnezeu avea alte planuri cu această onorabilă familie, anunțîndu-l, prin îngerul Gavriil, pe Zaharia, în timp ce slujea la templu, că soția lui va da naștere unui fiu. Mirat peste măsură de această veste neașteptată, după ce se rugase în repetate rînduri pentru a putea avea un moștenitor, bătrînul Zaharia s-a îndoit de adevărul conținut de mesajul special al Arhanghelului Gavriil. În înțelepciunea sa matură, întărită de sentimentul predominant la evrei – acela de a se învrednici să lase în urmă cel puțin un copil care să asigure traiul părinților la anii senectuții, preotul Zaharia n-a fost deschis la credința în minuni, fapt ce avea să-l coste: cînd a ieșit din templu pentru a binecuvînta mulțimile de afară preotul a constatat că nu mai poate vorbi, deci era mut. Astfel cum a proorocit îngerul, Elisabeta a născut un fiu.

Conform legii iudeilor, la 8 zile de la naștere, copilul de sex masculin trebuia tăiat împrejur (circumcizia) – ca semn al legămîntului din neam în neam și al poruncii lui Dumnezeu către Avraam, pe cînd acesta avea 99 de ani: „Iar tu și urmașii tăi din neam în neam să păziți legămîntul Meu. Iar legămîntul dintre Mine și tine și urmașii tăi din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur. Să vă tăiați împrejur și acesta va fi semnul legămîntului dintre Mine și voi”. În timpul ceremoniei de la tăiere împrejur, de față cu mulți participanți, pentru că numele propus de Elisabeta (precum anunțase și îngerul Gavriil), de Ioan – Yohanan, era pus în discuție de mulțimea adunată, Zaharia scrise pe o tăbliță: „Ioan este numele lui”, în clipa următoare acesta a putut din nou să vorbească!

Iată că, din relatarea biblică a nașterii Sfîntului Ioan Botezătorul, legat de intrarea în viață a acestuia, deducem că s-au petrecut 4 minuni:

1. Vestea adusă de îngerul Gavriil precum că Elisabeta va da naștere unui fiu;

2. Rămînerea preotului Zaharia fără glas – pedeapsă pentru necredința lui în mesajul îngerului;

3. Venirea pe lume, cu adevărat, a Sfîntului Ioan Botezătorul;

4. Revenirea glasului tatălui Zaharia după ce acesta a scris pe o tăbliță numele ce-l va primi noul născut. Toate aceste evenimente și proorociri biblice, judecate și interpretate în prima jumătate a Secolului I d.Chr., au condus la fixarea în memoria colectivă a timpului a ideii că Ioan (Yohanan), fiul lui Zaharia și al Elisabetei, se va deosebi în mod esențial de oamenii din jur, ajungînd să aibă o personalitate distinctă, sinonimă cu o chemare divină. Scriind acum, retroactiv, despre evenimentele biblice care s-au țesut în jurul Sfîntului Ioan Botezătorul, se cade să apreciem perspicacitatea și flerul oamenilor din societatea în care avea să crească și să se dezvolte Ioan, fiul lui Zaharia și al Elisabetei. Din perspectiva cunoașterii umane, cu împliniri spectaculoase pe diferite trepte intermediare, cei deprinși cu studiul Bibliei și al Istoriei sînt dominați perpetuu de acel neastîmpăr al cunoașterii lumii materiale, dar și imateriale, punînd studiile lor la dispoziția dornicilor de a ști cît mai multe despre Univers și despre ceea ce populează Universul. În această paradigmă se înscrie și pleiada de autori (în afara datelor prezentate de Biblie)

Una dintre ultimele lucrări ale lui Leonardo da Vinci, dedicată Sf. Ioan Botezătorul

Altarul Sf. Ioan Botezătorul din Berlin, realizat la 1455 de olandezul Rogier van der Weyden, descrie nașterea lui Ioan și tăierea capului său

care s-au aplecat asupra studiului vieții și activității Sfîntului Ioan Botezătorul, prezentînd date și întîmplări, uneori contradictoriii, dar mai întotdeauna îndeajuns pentru a „desena” un tablou profund umanizat al unuia dintre cei mai renumiți sfinți din galaxia Vechiului Testament, dar și a Noului Testament.

Cine a fost cu adevărat Ioan Botezătorul?

Răspuns: A fost cel mai mare dintre sfinți, pescarul de suflete și cel care l-a botezat pe însuși Isus, fiul lui Dumnezeu – dar dacă am putea afla ceva mai mult decît atît despre această figură centrală din creștinism și islam?

O parte dintre izvoarele care îl menționează ne poartă pașii spre o grupare spirituală care îl revendică pe Ioan Botezătorul drept Mesager ceresc – mandeenii. Pentru că explicația naturii mandeenilor poate deveni prea sofisticată în cadrul acestui articol, voi reda doar un pasaj – semnificativ pentru credința și predicția acestui popor: „Atunci toți preoții s-au ridicat și i-au zis Bătrînului Tată Zakharia, mustrîndu-l: «Bătrîne Tată Zakhria, fii împăcat, neclintit și tare, căci copilul va fi sădit în înaltul înalturilor și îți va fi dat ție la bătrînețe. Yohana se va naște, Yohana va primi Iordanul și va fi profet în Ierusalim. Vom fi botezați cu botezul lui și vom fi însemnați cu semnul său preacurat. Vom lua pîinea lui și vom bea băutura sa și cu el ne vom înălța în tărîmul Luminii»”.

Așa cum precizam mai sus, Sfîntul Ioan Botezătorul s-a născut cu 6 luni mai înainte ca Fecioara Maria să-l nască în ieslea din Betleem pe Isus. Aflînd de venirea pe lume a lui Mesia, Irod Antipa, guvernatorul roman al Ierusalimului, a poruncit uciderea tuturor pruncilor născuți în acea perioadă. Legenda biblică ne spune că, fiind amenințat și micuțul Ioan de crima pusă la cale de către Irod, mama Elisabeta s-a refugiat cu pruncul în munți, unde, la rugăciunile ei – Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu fiul său” – un munte s-a despicat oferindu-le un adăpost sigur atunci cînd soldații romani au cotropit acest munte în căutarea Sfîntului Ioan Botezătorul. Negăsindu-l, s-au dus la templu unde l-au amenințat cu moartea pe Zaharia dacă nu dezvăluie locul în care și-a ascuns fiul. Bineînțeles că Zaharia nu a cedat, fapt care i-a atras pedepsirea cu moartea. În munte a crescut și s-a dezvoltat Ioan chiar și după ce mama sa a murit. Hrănit de înger și ocrotit de acesta, a fost pregătit astfel încît, după o tinerețe cu viață ascetică, pe cînd purta o îmbrăcăminte făcută din păr de cămilă și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică, retras în deșertul Bethabara, în rugăciune și în meditație, în anul 26 devine ceea ce numim noi acum Sfîntul Ioan Botezătorul. De acum încolo povestea se scrie într-un crescendo vizibil, lăsînd lumii mărturii perene despre Sfîntul Ioan Botezătorul și epoca sa. În Evanghelia după Luca ni se spune că, atunci cînd Tiberius Caesar era împărat la Roma,

Irod Antipa era tetrarh (conducător al unei pătrimi) al Galileii, iar Caiafa era mare preot la Ierusalim. Cuvîntul lui Dumnezeu a venit la Ioan, în pustie. Acesta a început să călătorească prin regiunea aridă de la est de rîul Iordan, predicînd, liber, în fața mulțimilor, căința și iertarea păcatelor. Mulțimile care se adunau în jurul lui îi ascultau predica, după care urma ritualul botezului, obicei care exalta atitudinea iudeilor în ce privește binefacerea acelei imersiuni în apă.

Cronicile remarcă un lucru interesant, anume că, deși Ioan era fiul preotului Zaharia, care slujea în templu, fiul predica în pustiu, în deșert, împărtășind Cuvîntul lui Dumnezeu deși nu era format ca preot. Acest aspect întărește textul Scripturilor lui Israel, care arată cum o voce din pustiu spune: „Gătiți calea Domnului!”, cu referire la sosirea lui Mesia al lui Dumnezeu. În principiu, geneza activității lui Ioan în pustiu ne îndrumă pașii spre dezlegarea misterului: cînd oamenii se schimbau în atitudine, primeau iertarea lui Dumnezeu și se supuneau botezului, îndeplineau exact misiunea pregătită de Sfîntul Ioan Botezătorul –pregătirea sosirii Mîntuitorului trimis de Dumnezeu. Profetul Ioan Botezătorul s-a dovedit a fi și un bun pedagog, folosindu-se de psihologia mulțimilor pentru a le schimba atitudinea în ceea ce privește originea lor evreiască – considerată suficientă pentru a rămâne neschimbată, încorsetați în manifestări vetuste. Astfel, Ioan i-a avertizat că pocăința conta mai mult decît genealogia, utilizînd imagini din viața cotidiană pentru a zugrăvi judecata Domnului: „Iată că securea stă la rădăcina pomilor; deci, tot pomul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc”. Odată cu atragerea a cîți mai mulți iudei de partea sa, mulți dintre aceștia trecînd prin pocăința propusă de Ioan în pustiu ca printr-un purgatoriu virtual, faima predicatorului lua amploare, pe baza ei apărînd întrebarea derutantă: „Oare el este Mesia?”. În acest moment sensibil apare din nou știința lui Ioan de a limpezi apele, avînd darul să releve realitatea care se apropia, printr-un răspuns concret care să-i îndrume pe oameni spre adevăratul Mesia. Două linii distincte ne demenstrează capacitatea profetului Ioan de a face o separație totală între persoana sa și adevăratul Mesia a cărui venire o anunțase și o pregătea:

1. „Va să vină cineva mai măreț decît mine, eu nefiind demn nici să-i dezleg sandalele acelui om”;

2. „Eu vă botez cu apă, dar Mesia vă va boteza cu Duhul Sfînt!”. Ce dovadă mai pertinentă a vorbelor lui Ioan în a devia atenția mulțimilor de la el spre Isus Christos? Mai ales că a făcut-o într-o manieră care arăta autoritatea unică a Mîntuitorului ca fiind singurul care putea să le ofere pămîntenilor credință și putere de a trăi întru și pentru Dumnezeu.

Să nu uităm însă că tot ce a realizat Sfîntul Ioan Botezătorul pînă la întîlnirea cu Mesia rămîne în umbră dacă ne referim la momentul special – un moment astral – Botezarea de către acesta, în apa Iordanului, a lui Isus Christos. Povestea biblică este condusă magistral de către autorii evangheliilor: • la 30

de ani de la naștere, Isus și-a început misiunea publică, debutul fiind marcat de un act care i-a surprins pe iudei prin ineditul acestuia – Isus s-a supus unui ritual destinat păcătoșilor – Botezul în apa Iordanului, sub „tutela” proorocului Ioan Botezătorul; • Ioan, care botezase pînă atunci mulți păcătoși, a rămas consternat, spunînd că Isus ar fi trebuit să-l boteze pe el, nu invers, referindu-se, desigur, la divinitatea Mîntuitorului; • replica lui: „era necesar să împlinim toată dreptatea”; • acum a înțeles Ioan că a sosit vremea a ceea ce propăvăduise el în pustiu și la apa Iordanului, anume că „Cel care avea să vină, urma să îi boteze pe oameni cu Duhul lui Dumnezeu”; • ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat – întorcînduse din pustiu și reintrînd pe Pămîntul Făgăduinței, Ioan l-a întîlnit pe Isus – cel care „va mîntui pe poporul Său de păcatele lor”, și a săvîrșit Botezul Domnului, prilej cu care, la ieșirea lui Isus din apa Iordanului, „a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorîndu-se ca un porumbel și venind peste Dînsul”; • odată cu Duhul lui Dumnezeu o voce din ceruri ne confirmă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, care se va ridica la ceruri: „Și iată, glas din ceruri grăind: Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit!”

În afară de faptul că însăși propagarea credinței și a pocăinței de către Ioan îl înfuria pe Irod, acesta punîndu-i gînd rău, Sfîntul Ioan Botezătorul l-a atacat dur pe acesta, denunțînd căsătoria lui cu Irodia, fosta soție a fratelui său încă în viață, încălcîndu-se astfel legile Talmudului. Sosise momentul ca Irod să scape de Ioan. Deși Irodia îl vroia mort, Ioan a fost întemnițat, însă Sfintele Scripturi anunțau un alt final. Iată, după Evanghelia lui Marcu, acest tragic final. Solomeea, fiica Irodiei, dansînd excesiv de lasciv la un banchet, în fața lui Irod, atît de mult l-a entuziasmat pe acesta încît, îmbătat de farmecele feminine, i s-a adresat Solomeei cu promisiunea: „Cere de la mine orice vei vrea și-ți voi da”. Fiind în consens cu dorința de răzbunare a mamei ei, Solomeea i-a cerut lui Irod capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie, ceea s-a și realizat. Astfel, în anii 28 - 29 d.Chr., epopeea prin lume a Sfîntului Ioan Botezătorul a luat sfîrșit, intrigile de palat punînd capăt unei vieți exemplare, pusă totalmente în slujba dreptei credințe și a celui ce avea să devină Mîntuitorul Isus Christos.

Pentru noi, cei de astăzi, Sfîntul Ioan Botezătorul rămîne, în afara ritualului botezului lui Isus, veriga esențială dintre Vechiul Testament și apostolatul lui Isus. Să nu uităm că, în afară de Isus, Ioan este singurul personaj ale cărui naștere, viață și moarte sînt menționate în Vechiul Testament.

Scriind acest material special, într-un timp cu păcate grele pentru omenire, am dorit să aduc o oază de lumină și liniște sufletească în rîndul cititorilor noștri, fiind convins că „România Mare”, abordînd unele subiecte sub egida „Cartea de Religie”, din cînd în cînd, va contribui la limpezimea gîndurilor noastre, cuvîntul Religiei venind ca un balsam salvator pe rana sufletului atacat de virusul societății române postdecembriste.

Notă: Tot pe 24 iunie este sărbătoarea Sînzienelor sau Drăgaica.

O descriere occidentală a Cincizecimii, pictată de Jean II Restout, 1732

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Vasile Alecsandri – diplomatul

Personalitate complexă, apărută într-un moment deosebit din istoria românilor, Vasile Alecsandri a strălucit în vremea lui ca scriitor, ca om politic, ca diplomat. Opera beletristică i-a asigurat lui Alecsandri un loc de frunte în istoria literaturii. Dacă o parte este perimată astăzi şi nu mai corespunde preocupărilor şi gusturilor cititorului din a doua jumătate a Secolului al XX-lea, poetul „Pastelurilor“ şi al „Legendelor“ rămîne mereu nou prin prospeţimea sensibilităţii lirice. Mai puţin cunoscut este omul politic, şi încă mai puţin, diplomatul. Scriitorul i-a umbrit pe ceilalţi doi şi, cu cît trece vremea, cu atît umbra devine mai deasă. Revoluţionarul de la 1848 s-a aflat în primele rînduri ale mişcării din Moldova de la mijlocul veacului trecut şi nu numai scrisul i-a fost armă de luptă. După înfrîngerea revoluţiei, pentru Alecsandri au urmat dezamăgirile, amărăciunile, exilul, dar nu şi renunţarea, pentru că îl regăsim printre unioniştii cei mai activi şi printre prietenii şi colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Alexandru loan Cuza, cu a cărui rudenie îndepărtată se mîndrea. Cînd Cuza a devenit domnul Moldovei, Vasile Alecsandri a fost numit, la 17 ianuarie 1859, ministru de externe în guvernul de la Iaşi şi astfel începe cariera diplomatică a poetului, într-o perioadă extrem de frămîntată. La 1 februarie, Cuza îl trimite în misiune specială în Franţa, Anglia şi Sardinia, pentru a obţine din partea guvernelor respective recunoaşterea dublei alegeri a noului domnitor în Moldova şi Muntenia. La Paris, Alecsandri a purtat discuţii cu ministrul de externe al Franţei, contele Walewsky, fiul natural al lui Napoleon Bonaparte şi al contesei poloneze Maria Walewska. Împăratul Napoleon al IIIlea l-a primit cu prietenie şi înţelegere, spre deosebire de lordul Malmersbury, ministrul de externe al Angliei, adversar al Unirii Principatelor române, rău şi tendenţios informat de ambasadorul Turciei la Londra, fanariotul Mussurus. Convorbirea lui Alecsandri cu Malmersbury – reprodusă chiar de scriitor în „Extract din istoria misiilor mele politice“, trimisă revistei ieşene „Convorbiri literare“ la 30 ianuarie 1868, dar apărută din motive politice abia în 1877 - 1879 – dezvăluie nu numai un diplomat patriot, dar şi un abil şi înzestrat om politic, care printr-o argumentare logică a înfrînt duritatea reprezentantului unui puternic imperiu. Tot în vremea şederii la Paris, Alecsandri a avut întîlniri cu generalul rus Pavel Kisseleff, ulterior ambasador în Franţa, pe care a încercat să-l convingă să susţină cauza unirii românilor. „Vom vedea, vom vedea, replică ambasadorul; însă dacă vreţi ajutorul Rusiei, trebuie să vă liniştiţi spiritele şi să nu vă mai gîndiţi la revoluţii“, însemna Alecsandri în acelaşi „Extract din istoria misiilor mele politice“.

găsite vor fi publicate într-un volum. Deocamdată dăm la iveală cîteva din aceste documente care întregesc imaginea personalităţii complexe a lui Vasile Alecsandri.

Să deschidem dosarul carierei diplomatice a lui Alecsandri cu o scrisoare aflată în arhive de mai bine de 120 ani. Textul acesta este o scrisoare adresată unui prieten neidentificat şi e scris pe marginea „Instrucţiilor pentru Alegerea Domnului, adoptate de Adunare în şedinţa sa din 4 ianuarie 1859“. Scria Alecsandri: „Iată instrucţiunile adoptate de Cameră pentru alegerea prinţului; ceea ce lipseşte este jurămîntul prinţului pe care ţi l-am trimis şi pe care-l vei găsi în manifestul lui Cuza. Negri, Nico Catargi şi colonelul Mavriki au plecat la Constantinopol ca să caute învestitura. Formarea ministerului nou a prezentat cîteva greutăţi. Panu a fost însărcinat, cu titlu de şef al Cabinetului, să prezinte o listă, dar el s-a încurcat timp de zece zile în combinaţii cari n-au dus la nici un rezultat. A terminai prin a renunţa. Ieri de-abia a reuşit să se nască, şi iată rezultatul: Vasile Sturdza – ministru de interne şi preşedintele Consiliului, M. Epureanu – al justiţiei, Rolla – al cultului şi instrucţiunii publice, Alecsandri – al afacerilor străine, L. Rosetti – al finanţelor, D. Miclescu – al lucrărilor publice, Milicescu – comandantul oştirii. Fiind suferind zilele acestea şi fiind încă nevoit să stau în casă din pricina unei răceli violente, nu m-am putut ocupa de treburi. Sper să-mi reiau slujba în două-trei zile“. Măreaţă şi nobilă, cauza Unirii a absorbit preocupările diplomatului Vasile Alecsandri, confundat într-o asemenea măsură cu interesul de țară încît nici astăzi nu putem şti dacă poetul sau omul politic dornic să vadă România stat modern şi unitar au inspirat mai întîi Hora Unirii. Avem însă sub ochi documentul nr. 34 datat prin vechea ortografie Jassi, 10 ianuarie 1859 şi adresat de ministrul de externe al Moldovei confratelui (în cel mai limpede înţeles) din Țara Românească. „Domnule secretar de sfat, Sub scrisul are onor a vă face cunoscut că Adunarea Electivă a Principatului Moldaviei, întrunindu-se la 5 a curentei luni, a procedat, potrivit Convenţiei, în a noua zi după deschiderea ei la alegerea Domnului. Acest mare act s-a desăvîrşit în unanimitatea voturilor în favoarea d-sale colonel Alexandru Cuza. Noul Domn, suindu-se pe tron şi luînd în mînă frînele Guvernului, a adoptat numele de: ALEXANDRU-IOAN I cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn Moldovei“.

puternică ideii mîntuitoare a Unirii, impunînd diplomaţiei europene voinţa noastră naţională; ea a aclamat îndoita alegere a Prinţului Domnitor înainte chiar de a fi această alegere confirmată de Puteri; într-un cuvînt, la toate împrejurările mari și grele, noi am găsit în presa franceză un advocat elocvent şi un sprijin luminat. Acest sprijin trebuie păstrat; simpatiile ce am găsit in Europa trebuiesc întreţinute mai mult decît totdeauna. Criza alegerii Domnitorului a trecut, acum începe aceea a Guvernului. A forma o naţie, a regula o administraţie nu este ca numirea unui şef de stat, lucru de cîteva săptămîni, ci rezultatul greu şi laborios al mai multor ani şi, în aceşti ani, deosebitele interese contrarii au negreşit să nască lupte violente, intrigi şi poate chiar atacuri, clevetiri atît din partea duşmanilor din lăuntru, cît şi din partea celor din afară. Guvernul are dar nevoie de a fi apărat în opinia publică a Europei şi presa este chemată a nimici efectul acelor intrigi, dîndu-le la iveală în ochii tuturor... (...) O presă amică şi devotată este ca o sentinelă neadormită, care e gata de a arunca strigătul de alarmă. Izolarea pentru un stat ca România este un pericol permanent. Prin urmare, stabilirea de comunicări necurmate între Principate şi presa occidentală trebuie a fi considerată ca mijlocul cel mai sigur de pază al asistenţei lor şi condiţia progresului la care ele sînt chemate“.

Sînt pagini de antologie în ale diplomaţiei.

Călătoria se continuă în Italia, unde întîlneşte pe Victor Emanuel şi pe Cavour. Reîntors în ţară, Cuza îl numeşte la 10 octombrie 1859 şi ministru de externe al Munteniei, devenind, numai pentru o lună, şef al diplomaţiei din ambele principate, deoarece, la 10 noiembrie 1859, părăseşte postul din guvernul de la Iaşi. În mai 1860, Alecsandri se retrage la Mirceşti pentru aproape un an, pentru ca, în aprilie 1861, Cuza să-l trimită din nou în misiune în Franţa şi Italia şi să-l convingă să primească postul de agent diplomatic adinterim al celor două principate la Paris, ținînd locul fratelui său, Iancu Alecsandri. Interimatul durează pînă la 23 iunie 1862, cînd ia sfîrşît prima parte a activităţii diplomatice a lui Alecsandri.

Mai bine de douăzeci de ani, poetul s-a ţinut departe de asemenea preocupări, dar la 31 ianuarie 1885 a fost numit de regele Carol trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Paris, unde soseşte la 1 martie şi depune scrisorile de acreditare pe lîngă preşedintele Franţei, Jules Grevy, la 18 martie. Cinci ani a durat misiunea lui Alecsandri la Paris. Sosit în țară la mijlocul lui iunie 1890, avea să mai trăiască pînă la 21 august, cînd se stingea la Mirceşti.

Activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri este consemnată în rapoarte şi telegrame trimise în cursul misiunilor sale în străinătate. O bună parte dintre acestea se află în arhiva Ministerului Afacerilor Externe. O altă parte s-a pierdut sau s-a rătăcit. Cele

Patriotismul înflăcărat şi clarviziunea politică au condus aceeaşi minte care se adresa în acest fel titularului diplomaţiei franceze punînd concluzii de judecată istorică chiar în plină actualitate a evenimentului, ca încă trei ani mai devreme să sugereze într-o amplă notă „relaţii necurmate între Principatele Unite şi presa franceză“: „Este un adevăr netăgăduit că pentru oricare Guvern, şi mai cu seamă pentru un Guvern începător, sprijinul opiniei publice atît în ţară cît și afară din țară e nu numai de mare folos, dar şi de o neapărată trebuinţă. Organele opiniei publice au descoperit în ochii Europei existenţa Moldovei şi a Valahiei, ele au pus în lumină aspirările Naţiei Române şi au atras asupră-le luarea aminte a Cabinetelor. Scriitori francezi, precum Michelet, Quinet, St. Marc de Girardin, Ubicini, Leon Plee etc. au familiarizat pe publicul cititor din Francia şi chiar din Europa cu numele, cu istoria, cu poziţia actuală şi cu viitorul Principatelor Unite. Iar mai cu seamă de la războiul Orientului și de la împrejurările diplomatice din 1856 s-au manifestat în toată puterea sa fericita înrîurire a publicităţii în privirea soartei românilor. Presa franceză, mai presus decît toate celelalte organe străine, a dat o consistenţă

Există printre rapoartele şi notele scrise sau dictate de Alecsandri, fie în calitate de ministru de externe, fie în cea de trimis diplomatic, multe pagini despre necesitatea apărării drepturilor româneşti la o dezvoltare economică independentă (desigur, el avînd în vedere relaţiile de producţie capitaliste – atunci în plină ascensiune) cu o consideraţie specială pentru o industrie naţională (corespondentă cu Foreign Office-ul privitor la Patente). Există altele care relevă necesitatea unei diplomaţii active în relaţiile cu toate țările. Alecsandri era un demn ambasador al unei asemenea diplomaţii, căruia preşedintele Franţei îi spunea: „Dv. nu sînteți un necunoscut pentru noi. Noi ştim care sînt meritele dv. politice şi cele literare“, adăugînd aprecieri despre rolul pozitiv al României în sud-estul european. La 27 decembrie 1885 (în plină desfăşurare a conflictului dintre Bulgaria şi Serbia, încheiat ulterior prin pacea de la Bucureşti din 1886, la care diplomaţia românească a jucat un important rol moderator), într-o convorbire cu ministrul de externe al Franţei, Alecsandri afirma o concepţie de politică externă avansată şi înţeleaptă: „Dorinţa noastră este de a trăi în linişte...; de a ne bucura de drepturile ce am redobîndit cu mari sacrificii; de a dezvolta izvoarele noastre de avuţie materială şi intelectuală; de a menţine cele mai amicale legături cu toate statele mari şi mici“. La rîndul său, la 6 februarie 1886, preşedintele Republicii Franceze, Grevy, lăudînd „încă şi astă dată atitudinea ei (României – n.n.) faţă de evenimentele din Peninsula Balcanică“, declara că „Franţa recunoaşte, precum merită, prudenţa şi demnitatea politicii noastre care a ştiut a evita Europei complicări foarte grele în chestiunea Orientului”. Întîlnim în rapoartele diplomatice ale lui Alecsandri reflexe ale atitudinii sale de luptător paşoptist. Extragem o apreciere a revoluţiei franceze: „1789 reprezintă zorile deşteptării omenirii din întunericul ignoranţei şi din pîcla nedreptăţilor seculare, zori sublime care au produs Proclamarea Drepturilor Omului şi au sădit în suflete cultul luminei şi al libertăţii“.

Pe cît de întristătoare pentru destinele omeneşti, pe atît de nedreaptă apare atitudinea cercurilor conducătoare faţă de acest strălucit diplomat şi cărturar. În 1890, bolnav fiind, Alecsandri solicită un concediu mai prelungit în ţară. I se răspunde că nu i se poate acorda această permisiune, ci doar eliberarea din postul de ministru plenipotenţiar. Este ultima filă a dosarului lui Vasile Alecsandri, aflat în arhivele Ministerului Afacerilor Externe. Prof. univ.

GEORGE MACOVESCU

Costum diplomatic care a aparținut lui Vasile Alecsandri

VodiÞa – ruinele celei mai vechi mÎnÃstiri din Ţara RomÂneAscÃ

– cronică de drum din vremuri de demult –

De vei porni, iubite cititorule, să cauţi urme ale trecutului istoric al Ţării Româneşti acolo unde Dunărea îşi croieşte vad printre Carpați, unde harnicii constructori ai zilelor noastre sînt prinşi în dăltuirea unei nestemate din apă și lumină, aşadar la Porțile de Fier, să nu te abaţi cumva în susul rîului Vodița cale de cîțiva kilometri să vezi mînăstirea. În urmă cu un an (cronica a fost scrisă în anii ʼ80 – n.red.), la insistenţele regretatului C. S NicolăescuPlopşor, noi am făcut acest drum. La Vodița nu sînt decît nişte ziduri, aproape îngropate în pămînt, şi vizita – dacă sfatul nostru s-ar dovedi de prisos – ar fi o pierdere de timp pe care, desigur, nu ţi-o poţi îngădui. De ce, în fond, te-ai opri la Vodița? Ce-i Vodița?

Este adevărat că în vremea lui Vladislav I. Vlaicu (1364 - 1377), unul dintre primii basarabi, prin primăvara sau vara lui 1370 au început să curgă de din jos şi de din sus de Cazane mîndri meşteşugari olteni (olteni, da, pentru că istoricii de artă sînt la unison în ce priveşte originea acestora) ca să facă o zidire cum nu se mai văzuse de-a dreapta şi de-a stînga Dunării. Aşa a luat fiinţă Vodița –prima mînăstire din Ţara Românească. E drept, nu era ea prea arătoasă, dar pentru acele vremi însemna ceva. Veţi spune că este suficient de important pentru a face drumul sus-amintit. Inexact. Şi ce dacă a fost prima? Nu e un fapt pe cale de a fi cunoscut tuturor că la Turnu-Severin vrednicii arheologi au săpat temeliile unei biserici mult mai vechi? Ni s-ar putea reproşa că Vodița a fost mînăstire, pe cînd cealaltă e biserică. E într-adevăr o deosebire, spun unii, dar, după noi, neesenţială. Şi mai e ceva. Mînăstirile apărute în urma Vodiţei sînt, există, pe cînd Vodița...

Ştim astăzi cu precizie că biserica mînăstirii a fost construită între anii 1370 şi 1372. Ştim, de asemenea că Vladislav I, acest războinic Basarab, n-a văzut în fundarea Vodiței un act de pietate, ci o etapă bine precizată în îndeplinirea planurilor sale politice. Într-adevăr, la 1370, papa Urban al V-lea făcea insistente propuneri, în planul mai vast de catolicizare a acestor părţi ale Europei cu ajutorul regelui Ludovic al Ungariei, pentru trecerea voievodului muntean la catolicism, ceea ce, dacă s-ar fi întîmplat, ar fi avut imediate consecinţe politice în sud-estul Europei şi, mai ales, în Balcani. Cum Vladislav – exponent al politicii de centralizare statală – devenise conducătorul recunoscut al acțiunii defensive a Țării Românești și a regiunilor suddunărene în lupta împotriva tendinţelor expansioniste ale regalităţii maghiare, înţelegem ce anume raţiuni de ordin politic au dictat grăbirea construirii mînăstirii Vodița.

Conducătorii din sudul Dunării, ca aliaţi ai domnului Ţării Româneşti, şi-au dat şi ei obolul lăcaşurilor din Oltenia. Prof. C.C. Giurescu, în a sa „Istorie a românilor”, precizează: „La înzestrarea Tismanei şi a Vodiţei a contribuit şi «ţarul» Lazăr al sîrbilor, care închină acestor două mînăstiri zece sate, în Serbia. Fiul său Ştefan a confirmat această danie, de aceea pomelnicul Tismanei îi trece pe amîndoi printre ctitori”.

Locul ales convenea planurilor politice ale voievodului. El se afla la intersecţia influenţei catolice cu cea ortodoxă şi în imediata vecinătate a unor prezumtivi aliaţi: cnejii români din Banat şi Haţeg, ameninţaţi cu acapararea pămînturilor lor de către feudalitatea maghiară. Dacă aşa stau lucrurile, n-avea rost o mînăstire la Vodița, ci mai degrabă ar fi fost nevoie de o cetate. Cei care țin morțiş să facă drumul la Vodița ne pot reproşa: uitaţi că în acei ani, datorită victoriilor repurtate mai înainte de către Vladislav împotriva Iui Ludovic, catolicismul cu spadă oprit fiind tot cu spada, caută alte căi de infiltrare. Şi, întrucît alesese propaganda, crease în regiunea limitrofă cu Ţara Românească o mulţime de centre de răspîndire a catolicismului. La

această propagandă Ţara Românească trebuia să răspundă. Şi a răspuns construind o mînăstire tocmai aici, la graniţă. Ar fi acesta un argument major, dar nu pentru o vizită la Vodița. E drept că numele Vodiței evocă prin asociere şi alte cîteva momente culturale din istoria Ţării Româneşti. De înfiinţarea ei e legat unul dintre primele documente muntene emanate din cancelaria lui Vladislav. E vorba chiar de hrisovul de fundare a Vodiței, asupra datării căruia istoricii mai poartă încă discuţii. Şi din moment ce se discută... Cînd spui Vodița, spui şi Nicodim. Nicodim, dezghiocat de nimbul de erou legendar cu care ne obişnuiseră cercetătorii de la Hasdeu încoace, este considerat ctitorul mînăstirii, iar Vladislav – sprijinitorul ei. Controversata viață a lui Nicodim ne atestă că a trăit la Athos, unde a dobîndit învățături înalte şi poate frumosul meşteşug de a zugrăvi lăcaşuri de închinare. Da, dar Nicodim n-a stăruit cine ştie cît la Vodița (între timp şi pentru scurt timp oștile regelui maghiar ocupaseră Severinul). Iar dacă vrei neapărat să-i studiezi viața, cerceteaz-o mai bine într-o istorie a bisericii. Vei vedea că Nicodim n-a fost decît omul care l-a înţeles pe Vladislav şi i-a servit bine scopurile defensive ce le avea. Şi apoi, cînd spui Nicodim spui şi Tismana. Pentru a afla cîte ceva despre el recunoaşteţi că o vizită la Tismana este mai rodnică şi... mai surîzătoare. Măcar acolo, dacă întîrzii admirînd frumuseţea mînăstirii, ai şi unde înnopta, pe cînd la Vodița...

Nicolae lorga subliniază, de asemenea, rolul lui Nicodim în cultura veche românească. Nicodim „lucrează lîngă pîrîul Vodița la o mînăstire de carte slavonă. Cînd aceste părţi trec la Ţara Românească, el începe a zidi la Tismana, în munţii Gorjului, apoi la Cozia, drept deasupra Oltului şi la Cotmeana, dincolo de apă. Dar pentru ei nu sînt hotare... De aceea Nicodim face în Ardeal micuţa biserică de la Prislop şi-și îndreaptă ucenicii spre nou întemeiata Moldova, unde, în adîncul codrilor Neamțului, lîngă pîrîul cu acest nume, în acelaşi cadru de munţi şi de pădure, ridică zidurile mînăstirii cu acest nume“.

De ce, aşadar, ne-ar interesa Vodița sau chiar Tismana, cînd ştim că ucenicii aceluiaşi Nicodim au trecut Carpaţii în Transilvania şi în Moldova, înființînd alte şi alte lăcaşuri de cultură demne de toată lauda? Transilvăneanul poate merge la Prislop, moldoveanul la Neamţ. Ce rost ar avea să vină tocmai la Vodița? E drept, se poate afirma că ucenicii lui Nicodim (pe care-i presupunem a fi ţărani din părţile Vodiței şi Tismanei ce dobîndiseră oarecare ştiinţă de carte) au constituit un fel de ferment, contribuind la unificarea cultural-lingvistică a celor trei țări române şi au dus o muncă de pionierat în plămădirea ideii unităţii de neam.

Dar mai sînt şi alte argumente peremptorii pentru a vă împiedica să faceţi drumul cu pricina. Dan I, urmaşul lui Vladislav Vlaicu, prin hrisovul din 3 octombrie 1385, spune cum că Vodița, deşi prima mînăstire, devenise un fel de fiu nevîrstnic al Tismanei. Iată de ce, pe drept, cuvînt autorii dicţionarului nostru enciclopedic n-au găsit cu cale nici măcar s-o mai menţioneze.

În ce priveşte arhitectura din perioada de început a feudalismului presupunem constituirea unui prototip specific Ţării Româneşti pornit de la premise locale. Ce contează că un precursor al acestui stil arhitectonic specific local este tocmai Vodița? De fapt, inovaţia adusă de constructori la Vodița constă în introducerea unor pilaştri laterali pentru a face posibilă, printr-un sistem de arcuri, susţinerea cupolei. Dar acest sistem se mai întîlneşte şi la biserica Sînnicoară din Curtea de Argeş, iar cercetătorul care ar dori să-l studieze se poate mulţumi şi cu această biserică, noi garantîndu-i că este după chipul şi asemănarea stilului care a fost inaugurat la Vodița. Încă un argument în favoarea non-atenției pe care îl sfătuim pe cititor s-o acorde Vodijei: tipul de construcţie. Vodița II, ridicat pe timpul lui Nicodim (a nu se confunda cu Vodița I, o construcţie mai veche şi care a stat la temelia celei noi) a fost calificat pînă nu demult drept „morav“, date fiind unele analogii cu construcţii similare din dreapta Dunării.

Ce importă că acum s-a renunţat la acest calificativ pentru simplul motiv că monumentele morave la care se refereau cercetătorii sînt ulterioare anului 1380, cînd Vodița împlinise aproape un deceniu de existență? Este drept că planul treflat de la Vodița îl va constitui modelul preferat al arhitecturii bisericeşti din Ţara Românească pentru veacurile următoare şi nu este exclus ca vechea biserică a mînăstirii Tismana să fi aparţinut aceluiaşi tip. Clădirea bisericii de la Vodița mai exista pe la 1660. Au venit apoi turcii la Ada-Kaleh şi biserica a început să se ruineze. Şi s-a ruinat... şi s-a ruinat... Astăzi se mai păstrează cîteva ziduri şi temeliile. S-au încercat unele sondaje arheologice. Se pare chiar că a fost declarată monument istoric. Unii s-au gîndit s-o şi refacă. Ce idee! De ce ar face cineva un obiectiv turistic tocmai acolo? Aceasta presupune muncă şi, mai ales, iniţiativă. Trebuie să pui plăcuțe indicatoare, panouri pe care să scrii „Vizitaţi Vodița, cel mai vechi lăcaş de cultură din Ţara Românească“, să faci un camping, un motel sau chiar un hotel de pe terasele căruia vizitatorii să poată admira ruinele şi frumuseţea locului. Prea multă bătaie de cap! E drept că, odată cu scurgerea vremii, mînăstirea va fi definitiv îngropată. Dacă o să ne apucăm să conservăm toate ruinele, arheologii Secolului al XXI-lea vor rămîne, săracii, fără îndeletnicire. Şi dacă cei în drept ar manifesta grijă gospodărească, apoi ar începe să vină turiştii. Şi e păcat. Vodița e prea măreaţă în singurătatea ei. În frumoasele zile de vară, cînd frunzişul pădurii care o înconjură repetă parcă murmurul glasurilor de odinioară ale cuvioşilor călugări pentru slava neamului, vezi zbenguindu-se printre zidurile care mai leapădă ici şi colo cîte o cărămidă sau o piatră, viţeii şi vacile megieşilor. Vitele nu se sfiesc să adauge un strat protector și cald de... uitare peste aceste măreţe ruine.

Iată, pe scurt, motivele care ne îndeamnă să vă sfătuim: ocoliţi din drumurile dumneavoastră Vodița, care ar fi putut deveni un important punct turistic, aducînd patina vremii lîngă oglinda viitorului lac de acumulare de la Porţile de Fier. Iată pentru ce n-avem decît să felicităm Comisia monumentelor istorice şi Comitetul pentru cultura și artă al fostului raion Severin pentru grija pe care au purtat-o ca nu cumva minunatul proces de degradare a celei dintîi ctitorii româneşti, proces început cu secole în urmă, să fie întrerupt prin îngrădirea locului sau prin deschiderea vreunui şantier arheologic. Cine şi-ar dori ca, începînd nişte săpături sistematice la Vodița, să dăm, Doamne fereşte, peste vreun oraş vechi de 7500 de ani, cum au avut nenorocul să găsească vecinii noştri, arheologii iugoslavi pe celălalt mal al Dunării, la cîțiva kilometri de Vodița?

Dumneavoastră, dragi cititori, nu vizitaţi Vodița, dacă nu doriţi să vă indigneze tembela nepăsare față de comorile noastre istorice.

nIC o LAE nIC o LAE s CU

Notă: După anul 1718, în urma războiului austro-turc, încheiat cu pacea de la Passarovitz, mînăstirea decade, ea mai apărînd doar pe o hartă întocmită în anul 1720. În data de 5 septembrie 1891, cînd episcopul Ghenadie al Rîmnicului efectuează o vizită canonică la Mînăstirea Vodița, el constată starea avansată de degradare: biserica mai avea doar cîteva ziduri, iar chiliile erau dărîmate pînă la temelie. În vederea reconstruirii străvechii mînăstiri, în primăvara anului 1990, în municipiul Drobeta Turnu Severin s-a înființat „Societatea Vodița”, cu binecuvîntarea Preasfințitului Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei. În luna ianuarie a anului următor, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat reînființarea Mînăstirii Vodița, ca mînăstire de călugări cu viață de obște.

„Noi nu iubim America!“

(urmare din pag. 1)

„În martie anul trecut, în timpul unui discurs rostit în capitala Poloniei, președintele american Joe Biden a declarat că democrațiile lumii au fost «revitalizate cu un scop pentru unitate» prin răspunsul la invazia Ucrainei. Vicepreședintele Kamala Harris a manifestat sentimente similare în februarie anul acesta, spunînd că «Răspunsul nostru la invazia rusă este o demonstrație a angajamentului nostru colectiv de a respecta regulile și normele internaționale». Pentru publicul non­occidental, astfel de înfloriri retorice nu au prins în mare măsură. Într-adevăr, președintele francez Emmanuel Macron a deplîns în mod public reticența unor guverne africane de a adopta o poziție fermă față de război, acuzîndule de «ipocrizie» în această chestiune în iulie anul trecut. Cu toate acestea, este o ipocrizie de care Occidentul a fost acuzat atunci cînd vine vorba de a discuta și de a ține prelegeri restului lumii despre ce atitudine ar trebui să adopte în conflict. De exemplu, S. Jaishankar, ministrul de externe al Indiei, s-a plîns că Europa crede că «problemele continentului sînt problemele lumii, dar că problemele lumii nu sînt problemele Europei»”.

Filmul în care joacă americanii e doar în capul lor, fiindcă în viața reală lucrurile stau cu totul altfel, țările și popoarele lor avînd propriile lor probleme și interese care, ce să vezi, nu converg cu cele americane așa cum scrie site-ul citat mai sus: „Dincolo de chestiunile de apreciere morală și de mesajele politice, statele non-occidentale au motive mai calculate pentru a alege să nu ia o poziție dură față de Rusia. Este de la sine înțeles că, pentru state precum China, care s-au înțeles cu SUA, este de preferat o victorie a Rusiei în Ucraina, avînd în vedere modul în care ar putea remodela mai rapid ordinea globală într-o direcție multipolară. Între timp, pentru statele nealiniate care au avut grijă săși mențină neutralitatea, ceea ce li se pare a fi un război îndepărtat în Europa nu poate rupe legăturile cu Moscova. Chiar dacă un declin lent al Rusiei pare inevitabil, Moscova rămîne un partener indispensabil pentru multe țări din Orientul Mijlociu, Africa, Asia și America Latină”.

Statele sus numite nu doar că s-au aliat în cunoscuta alianță, dar au făcut și fac pași concreți pentru îndepărtarea dominației americane. Unul dintre acești pași a fost cel de a începe dedolarizarea economiilor din Asia prin folosirea pentru schimburile comerciale a monedelor naționale în loc de dolar. Continuarea va veni pe 22 august anul acesta, cînd, conform moderndiplomacy.com, „va fi dezvăluită cea mai semnificativă dezvoltare din domeniul finanțelor internaționale din 1971. Aceasta implică lansarea unei noi monede majore care ar putea slăbi rolul dolarului în plățile globale și, în cele din urmă, ar putea înlocui dolarul american ca principală monedă de plată și monedă de rezervă. S-ar putea întîmpla în doar cîțiva ani, prezice James G. Rickards, un editor la Strategic Intelligence, un

avocat, economist și bancher de investiții american cu 40 de ani de experiență de lucru pe piețele de capital de pe Wall Street. Procesul prin care se va întîmpla acest lucru este fără precedent, iar lumea nu este pregătită pentru acest val de șoc geopolitic. Acest joc va afecta comerțul mondial, investițiile străine directe și portofoliile de investitori în moduri dramatice și neprevăzute.

Cea mai importantă dezvoltare din sistemul BRICS se referă la extinderea apartenenței BRICS. Acest lucru a condus la adoptarea informală a numelui BRICS + pentru organizația extinsă. În prezent există opt națiuni care au solicitat oficial aderarea și alte 17 și-au exprimat interesul de a adera. Cei opt solicitanți formali sînt: Algeria, Argentina, Bahrain, Egipt, Indonezia, Iran, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Cele 17 țări care și-au exprimat interesul sînt: Afganistan, Bangladesh, Belarus, Kazahstan, Mexic, Nicaragua, Nigeria, Pakistan, Senegal, Sudan, Siria, Thailanda, Tunisia, Turcia, Uruguay, Venezuela și Zimbabwe. Scopul ar putea fi altul decît creșterea numărului de angajați la viitoarele întîlniri BRICS. Dacă Arabia Saudită și Rusia sînt ambele membre, avem doi dintre cei mai mari trei producători de energie din lume sub un singur cort (SUA este celălalt membru al celor trei mari giganți energetici). Dacă Rusia, China, Brazilia și India sînt toate membre, aveți patru dintre cele mai mari șapte țări din lume măsurate prin suprafața terestră care dețin 30% din suprafața terestră a Pămîntului și resursele naturale aferente. Aproape 50% din producția mondială de grîu și orez, precum și 15% din rezervele mondiale de aur se află în BRICS. China, India, Brazilia și Rusia sînt patru dintre cele nouă țări cu cea mai mare populație de pe planetă, cu o populație însumată de 3,2 miliarde de oameni sau 40% din populația Pămîntului. China, India, Brazilia, Rusia și Arabia Saudită au un PIB însumat de 29 de trilioane de dolari sau 28% din PIB-ul global nominal. Dacă se folosește paritatea puterii de cumpărare pentru a măsura PIB-ul, atunci ponderea BRICS este de peste 54%. Rusia și China au două dintre cele mai mari trei arsenale nucleare din lume (celălalt lider este Statele Unite). După fiecare criteriu – populație, suprafață, producția de energie, PIB, producția de alimente și arme nucleare – BRICS nu este doar o societate multilaterală de dezbateri, ci reprezintă o alternativă substanțială și credibilă la hegemonia occidentală.

Cînd noua monedă va fi lansată în august, moneda nu va cădea pe un cîmp gol, ci va intra într-o rețea sofisticată de capital și comunicații. Această rețea își va spori foarte mult șansele de succes. BRICS dezvoltă, de asemenea, un sistem de telecomunicații submarine cu fibră optică care să-și conecteze membrii, dezvoltat sub numele BRICS Cable. O parte din motivația pentru BRICS Cable este de a împiedica spionajul de către Agenția Națională de Securitate din SUA asupra traficului de mesaje transportat prin rețelele de cablu existente”.

După cum vedeți, acești domni s-au pus foarte serios pe treabă și cred că civilizația occidentală va

cădea sub loviturile acestor noi barbari, așa cum mai spus. Alternativa lor la hegemonia Americii e una binevenită, pentru că ai unde te duce dacă nu mai vrei să fii cu SUA sau dacă vrei să obții ceva de la americani prin negociere. E situația din care românii au tras mereu foloase, negociind între marile puteri. Problema e că deocamdată nu avem niște conducători capabili de a face asta.

Pentru ca politica externă occidentală să fie mai afectivă, liderii din America de Nord și Europa trebuie să identifice ce apeluri la acțiune vor rezona cu restul lumii. Retorica despre democrație și libertate este puțin probabil să atingă o coardă sensibilă în anumite părți ale lumii, dar acest lucru nu înseamnă că Occidentul ar trebui să-și abandoneze valorile, însă factorii de decizie politică ar trebui să încerce să găsească alte căi. Normele și valorile internaționale precum suveranitatea națională, pacea și respectul pentru granițele stabilite au mai multe șanse să rezoneze cu un public mai larg. Dacă SUA și aliații săi urmăresc să influențeze o proporție mai mare din lumea nealiniată pentru a pune presiune asupra Rusiei, ar putea încerca să facă acest lucru oferind stimulente economice. Deși ordinea mondială multilaterală în curs de dezvoltare a slăbit oarecum influența Occidentului, precum și puterea sa, economiile americane și europene rămîn foarte atractive pentru țările în curs de dezvoltare. Statele care continuă să facă comerț cu Rusia ar putea fi sancționate, iar Occidentul ar trebui să fie extrem de precaut în acest sens. Există deja semne că sancțiunile ample impuse Rusiei i-au enervat pe unii aliați ai SUA, precum Arabia Saudită, și sînt în curs de desfășurare eforturi pentru a se rupe de moneda americană, concretizate prin moneda BRICS ce va apărea curînd.

Același site citat mai sus scrie în încheiere că: „Moneda va fi legată de un coș de mărfuri pentru a fi utilizate în comerțul dintre membri. Inițial, coșul de mărfuri BRICS + ar include petrol, grîu, cupru și alte bunuri esențiale comercializate la nivel global în cantități specificate. Pe baza caracterului impracticabil al coșurilor de mărfuri ca depozite uniforme de valoare, se pare că noua monedă BRICS + va fi legată de o greutate a aurului. Acest lucru contribuie la punctele forte ale statelor membre BRICS – Rusia și China, care sînt cei mai mari producători de aur din lume și ocupă locul șase, respectiv al șaptelea dintre cele 100 de națiuni cu rezerve de aur. Acestea și evoluțiile asociate sînt adesea prezentate drept «sfîrșitul dolarului ca monedă de rezervă». Întreaga întorsătură a evenimentelor – introducerea unei noi monede garantate cu aur, adoptarea rapidă ca monedă de plată și utilizarea treptată ca monedă de rezervă – va începe pe 22 august 2023, după ani de dezvoltare. Rezultatul va fi o răsturnare a sistemului monetar internațional care va veni în cîteva săptămîni, conchide James Rickards”. Cum spuneam, pare că americanii și aliații lor nu sînt conștienți de ce li se pregătește. Cînd se vor trezi scoși din joc va fi prea tîrziu.

Un punct de vedere

Momentul în care „guvernul permanent“ a decis eliminarea lui Trump

Fox News l-a îndepărtat pe Tucker Carlson, cel mai cunoscut angajat al postului, jurnalistul care făcea cele mai mari audiențe din Statele Unite. Televizunea lui Rupert Murdoch a făcut asta nerupînd contractul cu Carlson, preferînd să-i plătească în continuare 20 de milioane de dolari anual. Carlson nu a acceptat acest preț al tăcerii și, la a doua sa apariție pe Twitter, a vorbit despre inculparea lui Donald Trump în dosarul documentelor secrete deținute după încheierea mandatului la Casa Albă. * * *

Am asistat la primii pași dintr-un proces conceput pentru a-l pune pe Donald Trump în spatele gratiilor pentru tot restul vieții. Televiziunile de știri au relatat „șocate” despre fiecare moment ca fiind ceva „fără precedent”. Însă nu au fost șocate, știau că se va întîmpla asta. Toți cei care au fost atenți știau că asta urma să se întîmple. Era ceva inevitabil începînd din 16 februarie 2016 – ziua în care Donald Trump și-a făcut un inamic mortal din cea mai puternică și mai mare organizație din istoria omenirii – guvernul federal american. Nu a fost vorba despre vreo declarație a lui Trump despre imigrație, despre comerțul cu China sau despre violatorii din Mexic – acestea au fost subiectele care au dominat presa în 2016 – „Trump este un rasist, trebuie să-l oprim”. Aceste subiecte nu stîrnesc îngrijorări la Washington pentru că politicile identitare nu înseamnă prea mult pentru guvernul permanent al SUA. Ceea ce contează – atunci și acum – este politica externă, invaziile, ocupațiile, războaiele prin procură – decizii care hotărăsc ce popoare vor prospera și care vor dispărea. Contează politicile de mii de miliarde de dolari, politicile care au transformat unele districte ale Washingtonului în cele mai scumpe suburbii din lume.

Asta contează cu adevărat la Washington și este un lucru evident, dacă îl privim cu atenție. Cînd apare o dezbatere despre orice altceva, de exemplu despre datoria Statelor Unite, ambele partide se aliniază pe niște poziții prestabilite și încep să țipe unul la altul. Însă cînd Congresul decide să înceapă un război – indiferent cît ar fi de nebunesc, de contraproductiv sau de rupt de interesele de securitate ale Americii – atunci liderii ambelor partide sar pentru a susține războiul ca niște clovni la circ.

Și apoi, acești lideri rămîn agățați de putere, uneori vreme de decenii. Susțin războiul împotriva oricăror contraargumente, pînă cînd cineva sună clopoțelul și atunci încep să recunoască cu toții că, de fapt, războiul nu a fost o idee atît de bună, că am vrut să facem bine însă nu am reușit, dar că am învățat în schimb niște lecții importante. Este o scuză care, de fapt, nu este scuză, cu atît mai puțin o părere de rău, iar ea vine oricum după ani și ani de zile. Pînă la acest moment, nu este permisă nici o opinie diferită – aceasta este prima regulă la Washington.

Trump nu a respectat această regulă. Poate că nu știa de existența ei sau poate că nu i-a păsat de ea. Dincolo de asta, după șapte ani și jumătate, putem identifica precis momentul în care guvernul permanent de la Washington a decis să-l trimită pe Donald Trump la închisoare.

Iată ce a spus Trump în februarie 2016, în Carolina de Sud: „Nu ar fi trebuit să mergem în Irak; am destabilizat Orientul Mijlociu. Au mințit. Au spus că sînt arme de distrugere în masă, însă nu era niciuna, iar ei știau că nu există asemenea arme”. Mulțimea amuțise. Poate oare să spună așa ceva un candidat prezidențial? Ei bine, Trump a spus-o și făcînd asta și-a pecetluit soarta. Era singurul lucru pe care nu avea voie să-l spună, pentru că implica prea mulți oameni importanți dintr-o tabără și din cealaltă, oameni care în această materie făceau parte din aceeași echipă. Este vorba despre Hillary Clinton, dar și despre republicanul Paul Ryan.

Cei mai mulți membri ai guvernului permanent de la Washington au decis atunci că distrugerea lui Trump este cea mai importantă misiune din viața lor. Totul a început să depindă de asta, iar unii dintre ei au spus chiar public acest lucru. Alții nu au vorbit public, ci au mers pe altă cale – s-au îndreptat către Trump, nu s-au distanțat de el. L-au supt de energie, s-au băgat pe sub pielea lui, și-au dat seama că îi plac lingușitorii și i-au oferit lingușeli pentru a-i submina administrația acționînd din interior.

Cu cît acești lingușitori îi gîdilau mai mult orgoliul, cu atît îl urau mai mult, în realitate, pe Trump și nu erau de acord cu viziunile lui. I-ați văzut pe holurile Casei Albe și la conferințele de presă, vorbind despre șeful lor Trump ca despre un monarh sau Dumnezeu. Erau parcă niște scene de la curtea otomană – imorale, decadente și false.

Vicepreședintele Mike Pence, ambasadoarea a ONU Nikki Haley, secretarul de Stat Mike Pompeo, senatorul Lindsey Graham spuneau că Trump este un geniu vizionar, însă asta pînă în momentul în care Trump a pierdut puterea, iar lingușitorii și-au reluat rolul de susținere publică a agendei neoconservatoare.

Mike Pompeo l-a luat în derîdere pe Donald Trump, la Fox News, în cazul documentelor secrete. Fie ca istoricii fostului imperiu american să deslușească misterele acestor declarații ale lui Pompeo, cel care a fost atît secretar de Stat, cît și director CIA în administrația Trump. Sînt cele mai importante două poziții din guvernul federal și el le-a ocupat pe amîndouă. Făcînd asta, Pompeo a promis să susțină agenda președintelui. De ce? Pentru că așa funcționează o democrație. Nu este vorba despre președinte, ci despre alegători. Însă Pompeo nici măcar nu a încercat să facă asta. De fapt, a subminat acțiunile lui Trump pentru pace și neintervenție în străinătate, a încercat să pună la cale războaie în alta țări – Iran, Rusia, Coreea de Nord – fără să-i spună lui Trump că nu este de acord cu ideile sale. În schimb, Pompeo l-a lingușit pe Trump – un om pe care îl disprețuia –în cel mai evident mod. Pompeo știe că acuzațiile legate de dosarele secrete deținute de Trump se bazează pe minciuni. La Washington sînt clasificate pînă și informațiile despre Ziua Muncii. Iar asta nu pentru a face America mai sigură, ci pentru că este un sistem de caste, iar în această ierarhie tu ești de neatins. Pompeo știe asta și oricine lucrează la Washington știe asta.

Oare cîte documente secrete despre războiul din Irak a luat acasă vicepreședintele Dick Cheney? Oare cîte dintre ele au fost citite de soția sa? Ea nu avea acces la asemenea informații. Nu vom ști niciodată răspunsul la această întrebare, pentru că Cheney nu va fi investigat vreodată și nici consilierii săi nu vor purta vreodată aparate de înregistrare cînd vor discuta cu el. Nu va fi condamnat niciodată. Firește că nu! Cheney este un neoconservator, iar Donald Trump nu este. Dick Cheney susține războiul cu Rusia, Trump nu susține acest război. Asta este diferența –restul este doar o distragere a atenției.

Inculparea lui Trump este un act politic. Este principalul rival al lui Joe Biden. Este preferat de 60% dintre republicani. Joe Biden face ceva ce nici un președinte nu a îndrăznit să facă. Folosește instituțiile de forță pentru a-și trimite la închisoare rivalul politic. Asta se întîmplă acum, iar cine va spune altceva vă minte. Nici un om cu viziunile lui Trump nu poate ajunge la putere în SUA. Criticarea războaielor Americii te descalifică iar dacă continui să faci asta, ajungi la închisoare.

Pentru politicienii republicani nu pare o pagubă: ei considerau oricum că Trump este exasperant și stînjenitor, iar finanțatorii campaniilor lor îl urau și ei pe Trump. Politicienii republicani nu se vor întrista dacă Trump ajunge la închisoare. Însă cu alegătorii cum rămîne? Ce înțeleg ei din acest spectacol? Probabil vor înțelege că nu au nici o putere, pentru că nimănui nu-i pasă de ei. Se prea poate ca alegătorii să fi știut de mult asta. Dacă aveți cîteva zile libere, faceți o călătorie de vreo mie de kilometri prin America, în orice direcție. Cum arată lucrurile? Ar trebui să arate minunat, pentru că guvernul federal tocmai ce a cheltuit 6.500 de miliarde de dolari anul trecut. Este mai mult decît cheltuielile oricărui alt guvern al SUA. V-ați aștepta măcar la niște șosele ca-n palmă. Însă nu veți vedea așa ceva – sînt gropi peste tot în Jersey. Pare că ar fi Tegucigalpa înainte de investițiile chineze în reconstrucția infrastructurii din Honduras. Însă chinezii nu vin in America pentru a cumpăra șoselele și pentru a le reface. Poate că vă veți întreba unde s-au dus banii. Ei bine, s-au dus în în Fairfax, în Washington DC. Și, firește, o bună parte s-au dus în Ucraina, la Zelenski și la prietenii lui. Nu pentru că americanii au votat pentru asta, ci pentru că Joe Biden și aliații săi Chuck Schumer, republicanul Mitch McConnell, Paul Ryan și toți realizatorii emisiunilor TV cred că frontierele Ucrainei și infrastructura Ucrainei sînt mai importante decît țara în care trăiesc alegătorii lor.

Orice s-ar spune despre el, Donald Trump este singurul politician cu șanse să devină președinte care nu este de acord cu agenda războinică de la Washington. Din acest motiv au decis să-l scoată din joc înainte ca alegătorii să voteze pentru el. Chiar dacă nu vă place Trump, chiar dacă ați prefera să muriți decît să-l votați pe Trump, distrugerea democrației noastre, a dreptului alegătorilor de a susține orice candidat doresc, chiar și unul care nu vrea război cu Rusia, ar trebui să vă dea fiori reci.

CĂLIN MARCHIEVICI (Cotidianul.ro)

Arca lui Ciolacu

Se vrea tot mai vehement schimbarea cu forța din temelii a omenirii, nu în bine, ci din rău în mai rău, iar România nu-i pe nicăieri în cărțile statelor favorizate! Scuze, este doar la jupuit! Să fie cumva cabinetul Ciolacu salvatorul? Nu numai că mă îndoiesc, dar mă apucă groaza. Aparent, noul cabinet vine la pachet cu un marcheting electoral. Promisiuni și zăhărel cu lingurița. De unde atîta patriotism economic? De fapt ce este acest „patriotism economic” prin care Ciolacu vrea să modernizeze România, precum a „educat-o” Iohannis? Noul program de guvernare cuprinde o garnitură de politici inedite menite să susțină economia națională în contextul piețelor mondiale. Nu cumva sub deviza acestui patriotism stau ascunse măsuri catastrofice, surate ale celor din programul iohanist „România educată”?, din moment ce fotoliile ministeriale ale cabinetului Ciolacu sînt ocupate de nume noi și vechi, ale căror identități profesionale nu au nimic comun cu domeniul în care vor avea sigiliul puterii. Adevărații profesioniști, moraliști și patrioți nu se amestecă cu tărîța politică, aflată sub diapazonul securiștilor, nu se amestecă cu fauna și toate regnurile care mișună prin partide, cu cei care se ciomăgesc și se toarnă între ei pentru fotolii și funcții. Eșecul va fi garantat și deloc întîmplător dacă avem la Cultură și Justiție niște glume proaste, certate cu limba română, precum Turcan, care „propaghează” gafă după gafă în exprimare (nu de alta, dar „să nu se culce oamenii sănătoși și să se trezească dimineața, Doamne ferește, morți”) și, respectiv, Gorghiu, specializată în sfaturi de conduită morală: „Dacă mori, o faci pentru tine, pentru sănătatea ta”! Regretabil, după 33 de ani de democrație occidentală ne lăsam iarăși foarte ușor mințiți grosolan și sfidător.

Jalnic! Țara a ajuns victima cîtorva partide care se tot rostogolesc la guvernare, schimbîndu-și uneori blana, dar năravurile, ba. Va reuși cabinetul Ciolacu să spele noroiul și praful împroșcate de Guvernul Ciucă? Doar inteligența artificială, „Ion”, consilierul de suflet al înstelatului Ciucă ar fi capabil de o asemenea performanță. Deocamdată statul român trăiește pe caietul cu datorii al rechinilor globaliști. O datorie istorică, peste 50% din PIB, rezultat al escrocheriilor și trădării naționale. Pe scurt, folosind o exprimare cunoscută, „moștenirea de tristă amintire” a guvernelor lui Iohannis va da de furcă cabinetului Ciolacu. Orice fel de guvern ar veni, ne va arvuni în formă continuată hăitaşilor care controlează statele la buzunar. Pentru că în nici un guvern nu găsim sfinți, ci valeţi ai mafioților din structurile globaliste de crimă organizată. Toți ne servesc gogoşi programatice. Cînd sînt în opoziţie căinează cu lacrimi de crocodil bietul popor. Cum pun fundul pe fotoliu, strîng şi mai tare şurubul jugului. Și așa, tot „bine” trăim de de peste trei decenii. Roșiile și brînza au devenit hrană de lux pentru români.

Printr-o ciudată ironie, sărăcia româniloir a fost în istorie întotdeauna prilej de îmbogăţire a clasei politice şi a celor care au jugulat economia naţională. Faţă de guvernarea anterioară, cabinetul Ciolacu va aduce în plus cîinii cu c(i)olaci în coadă şi, tot aşa, prin rotaţie, javrele vor deveni cîini de rasă, ocazie cu care ţin să mulţumesc lui Iohannis pentru grija pe care o poartă poporului român cu urarea: „trăiască în viitorul apropiat precum poporul!”. Cu alte cuvinte, poporul va fi hrănit gratuit cu răbdări prăjite, adică hoţia de stat rămîne în continuare stăpînă pe ceea ce a mai rămas din trupul economic al ţării. În timp ce în țară se pun bazele unui guvern meteoritic, noi mișcări de state și de trupe financiare se anunță pe agenda mondială. Egipt, Argentina, Arabia Saudită, Turcia, Iran, precum și alte economii emergente din America de Sud și Africa se pregătesc de aderare la BRICS. Anunțul vine în perspectiva summitului BRICS care va avea loc în acest an, la Johannesburg, în Africa de Sud. Programul summitului înglobînd prioritar măsuri de dedolarizare a statelor membre. Precum aminteam anterior, SUA nu vor mai putea fi autodeclarata Arcă a lui Noe pentru omenire. Împiedicîndu-se și căzînd foarte des, nici măcar Robinette Biden nu va reuși să ajungă la arcă, așa că, Iohannis, Orban (L), Cîțu, Ciucă, Ciolacu și găștile lor nu prea mai au loc nici pe arcă, nici în pădurile rase de austrieci, că-i papă ursu’ rămas fără locuință. mA r IA D IA n A Po PE s CU (Art-emis.ro)

„Mai roșu”: cum au schimbat tinerii

Franța și întreaga lume

Acum 55 de ani, în mai 1968, Parisul era baricadat. Studenții au ieșit în stradă, dar revendicările lor nu au fost deloc politice sau sociale – aceștia protestau pentru acordarea de libertăți academice și sexuale. Curînd li s-au alăturat muncitorii și sindicatele, iar Franța a intrat într-o grevă la nivel național, la care s-au alăturat chiar și unele întreprinderi de stat. Prin negocieri și acțiuni militare, autoritățile au reușit să țină situația sub control și să restabilească ordinea. Protestatarii nu au avut succes, dar curînd lumea și-a dat seama că așa numitul

„Mai roșu” a pus în mișcare un proces de schimbare ireversibilă în Europa, iar tinerii visători, după ce au pierdut bătălia, au cîștigat în cele din urmă războiul. Despre cauzele și consecințele Primăverii de la Paris pentru Franța și rolul rebelilor de atunci în politica europeană modernă – în rîndurile ce urmează.

O criză profundă

În anii 1960, Franța întîmpina multe probleme. Războaiele coloniale din Algeria și Indochina tocmai se încheiaseră cu o înfrîngere. Luptele nu numai că au pus o povară grea asupra bugetului și au dus la pierderi umane, dar au generat și o criză profundă. Mulți veterani s-au întors acasă, iar țara a încetat să mai fie un imperiu și a trebuit să-și găsească o nouă formă de existență. Situația a fost agravată de probleme economice grave, precum și de problemele demografice asociate acestora. O mare generație a baby-boom-ului de după război a intrat în viață, iar excesul său cantitativ a exacerbat și mai mult dificultățile de a intra într-o școală superioară, o carieră profesională, de a înregistra progres social, a construi locuințe pentru familii noi și multe altele.

Nu totul a fost în ordine în sfera politică. Singura putere a generalului Charles de Gaulle, care a devenit președinte pe laurii salvatorului națiunii în cel de-al IIlea Război Mondial, a devenit din ce în ce mai autoritar. Tineretul de stînga nu a înțeles regimul conservator al lui de Gaulle, iar cei de dreapta nu erau pregătiți să-l ierte pentru că a părăsit Algeria și Indochina. Autoritățile au răspuns prin monopolizarea noilor mijloace de comunicare precum radioul și televiziunea pentru a-și menține pozițiile. Cu toate acestea, acest lucru a provocat doar o respingere severă din partea francezilor mai educați și calificați. În toate aceste puncte, tineretul a găsit un punct comun cu reprezentanții generațiilor mai vechi de intelectuali. Dar alte mișcări sociale, în special cele muncitorești și sindicale, aveau pretenții similare la putere. A existat o fuziune a forțelor politice care difereau ca și compoziție, origini, orizonturi de așteptări și cereri.

În așteptarea exploziei

„Mai roșu” a început pentru Franța în martie, în campusul universitar din Nanterre, lîngă Paris. Acolo s-a născut Mișcarea „22 Martie”, care a unit studenții nemulțumiți de condițiile educației, de conservatorismul sistemului și moravurilor, de modelul autoritar de putere și societate. Pe 22 martie, studenții au confiscat clădirea administrativă a Universității de Vest din Paris și s-au instalat în holul consiliului universitar. Motivul acțiunii decisive a fost arestarea a șase studenți, activiști ai Comitetului de Apărare din Vietnam: în timpul acțiunii anti-război a capitalei, aceștia au fost reținuți. Membrii mișcării au boicotat examenele și au generat autoguvernarea în universități, au susținut libertatea în fața unei societăți represive, dominată de reguli învechite, moralitate burgheză și restricții sexuale. Protestatarii au fost conduși de Daniel Cohn-Bendit, un student în științe sociale în vîrstă de 22 de ani, mînat de dorința de a crea o societate liberă de toate dictaturile, atît economice (piața), cît și politice (sistemul de partide).

Apel la calm

Tulburările studenților din Nanterre au continuat pe tot parcursul lunii aprilie, atrăgînd din ce în ce mai mulți studenți. Susținătorii diferitelor curente ideologice de stînga – situaționisti, marxiști-leniniști, troțchiști, maoiști, anarhiști – au purtat dispute aprige, cerînd dreptul de a-și exprima deschis opiniile politice.

Educației, Alent Perfit, i-a numit „nebuni” pe studenții implicați în revoltă. Pe 2 mai, decanul a decis să închidă facultatea după un protest împotriva imperialismului. O zi mai tîrziu, tulburările au cuprins Parisul, iar acțiunile dispersate au căpătat un caracter la nivel național. Liderul rebel al studenților, Daniel Cohn-Bendit, a numit protestul politic, vorbind despre lupta de clasă. Clădirea istorică a Sorbonei a fost ocupată de patru sute de manifestanți. Rectorul universității Jean Roche – fără avertisment și negocieri – a sunat la poliție, care i-a expulzat pe protestatari din clădire. Pe stradă au început ciocniri între studenți și oamenii legii. Pînă în seara zilei de 3 mai, poliția a reușit cu mare dificultate să-i împingă pe studenții rebeli departe de Grădinile Luxemburgului și de clădirea Senatului. Au fost aruncate pietre în forțele de securitate, demonstranții au implicat poliția în lupte scurte, dar intense. Oamenii legii au răspuns cu gaze lacrimogene și tunuri cu apă. În prima zi de ciocniri de stradă, aproape 500 de persoane au fost rănite și peste 550 au fost reținute. Pe 4 mai, Sorbona a fost închisă prin decizia autorităților (pentru prima dată de la ocuparea Parisului de către naziști). Două zile mai tîrziu, 20.000 de studenți au participat la demonstrațiile din capitală. Peste 300 de polițiști au fost răniți în timpul luptelor de stradă. A doua zi, majoritatea instituțiilor de învățămînt ale țării au intrat în grevă, profesorii și jurnaliștii s-au alăturat greviștilor. În perioada 10-11 mai, studenții parizieni au început să construiască baricade în Cartierul Latin au avut loc confruntări cu poliția toată noaptea, care au dus la mai multe victime (noaptea de 11 mai a fost numită atunci „noaptea baricadelor”). Pe 11 mai, premierul francez Georges Pompidou a făcut concesii studenților. Într-un discurs televizat, el a anunțat redeschiderea universităților de luni, 13 mai, precum și începerea examinării în Curtea de Apel a petițiilor pentru eliberarea protestatarilor arestați. Cu toate acestea, concesiile autorităților nu au dus la o diminuare a conflictelor Pe 13 mai a avut loc la Paris cea mai mare demonstrație din perioada postbelică; potrivit diverselor surse, între 230 și 800 de mii de oameni au ieșit în stradă. Sindicatele și activiștii muncii s-au alăturat tulburărilor studențești.

O criză la nivel național

Studenții au fost susținuți activ de forțele socialiste, organizațiile comuniste de stînga și, mai tîrziu, de Partidul Comunist Francez (PCF). Pe 13 mai, sindicatele au intrat în grevă pe termen nedeterminat în toată Franța. Manifestanții au cerut demisia lui Charles de Gaulle, modificări ale legislației muncii și reforme ale pensiilor. Au început să apară comitete de autoguvernare la întreprinderi și în orașe, au fost introduse elemente de politică economică în spiritul socialismului – prețurile au scăzut și au apărut structuri de ajutor reciproc.

Totodată, pentru prima dată în istoria țării, a început spontan o grevă generală, fără nici un apel din partea sindicatelor. Pe 20 mai, comunicatul de presă la radio a început cu anunțul încetării activității în domeniul benzinăriilor, al băncilor, al transportului public și chiar în Banca Franței. Pînă la 22 mai, în țară erau 10 milioane de greviști (înainte de aceasta, cea mai mare grevă din 1936 a unit doar două milioane de oameni – doar muncitori din sectorul privat). Conducătorii studenților și greviștilor au anunțat crearea unui singur comitet de acțiune revoluționară.

în mine. Unul este implicat în Franța. Al doilea se îndoiește de sine, de stat, de armată. În numele Franței și al iubirii pentru ea, unul are nevoie de eforturi mari pentru a se ridica deasupra circumstanțelor și a alunga demonii. Celălalt încearcă să-i lase pe francezi pe calea răului, pentru că ei înșiși își doresc acest lucru”. În timp ce liderii protestelor decideau dacă să creadă sau nu declarațiile președintelui, Charles de Gaulle a ajuns la un acord cu armata. Unitățile armatei au început să se adune la Paris. În același timp, președintele a declarat că țara este amenințată de o dictatură comunistă, a anulat referendumul și a dizolvat parlamentul, solicitînd alegeri generale. Mii de activiști de dreapta au ieșit în stradă, gata să lupte cu revoluționarii. Greviștii au fost de acord cu concesiile materiale și au părăsit greva, iar fără sprijinul lor, studenții nu au avut cum să se opună guvernului. Alegerile din 23-30 iunie 1968 au dus la înfrîngerea stîngii. Protestatarii au fost dezamăgiți de pasivitatea partidelor de stînga sistemică în timpul ciocnirilor de stradă, în timp ce electoratul conservator, dimpotrivă, s-a mobilizat. Susținătorii lui Charles de Gaulle au obținut o victorie istorică, primind majoritatea absolută în Adunarea Națională.

S-ar părea că revoluția a fost înăbușită, iar regimul lui Charles de Gaulle a supraviețuit, dar evenimentele din mai 1968 au generat un lanț de evenimente care au schimbat Franța. Un stat social a început să se contureze în țară; în cursul anului 1968 au fost adoptate o serie de legi care au garantat drepturile angajaților și le-au sporit securitatea. Protestele studențești și-au atins și obiectivele; în toamna anului 1968 guvernul a fost de acord cu descentralizarea Sorbonei, a permis activitatea politică în universități și a creat consilii cu participarea studenților și a profesorilor, care reglementau repartizarea fondurilor universitare, determinau formele de învățămînt și alegeau rectorul. Curînd s-a dovedit că schimbările care au afectat Franța au fost mult mai profunde. Cert este că Charles de Gaulle a încetat să fie perceput ca liderul incontestabil al țării. La doar un an de la evenimentele din „Mai roșu”, președintele a anunțat din nou un referendum: formal – legat de descentralizarea puterii și reforma Senatului (pe care, de altfel, au cerut-o protestatarii); de fapt – despre încrederea în sine și cursul lui politic. Majoritatea francezilor au votat împotriva propunerilor lui Charles de Gaulle, iar președintele a decis să demisioneze voluntar. Susținătorii săi și-au păstrat puterea, dar societatea se schimba, iar ideile de stînga au devenit treptat mainstreamul intelectual și politic. Drept urmare, socialistul François Mitterrand a fost ales președinte în 1981.

Revoluția Mondială a Tineretului

Nu mai puțin important a fost faptul că tulburările studenților s-au răspîndit din Franța în alte țări occidentale. Protestele au cuprins Germania, Suedia și Italia, au avut loc greve majore în Spania și Marea Britanie și revolte și ciocniri cu poliția în Mexic, Brazilia și Argentina. Au fost marșuri în Statele Unite pentru drepturile populației negre și demonstrații împotriva războiului din Vietnam. Protestele studențești au afectat chiar și țările din lagărul socialist, discursuri dizidente au fost remarcate la universitățile din Iugoslavia și Polonia. Desigur, în fiecare țară protestele aveau specificul lor, dar unele dintre lozincile protestatarilor erau comune.

Vîntul schimbării

Autoritățile au răspuns nemulțumirii studenților din Nanterre cu un apel la calm. Ministrul francez al

Charles de Gaulle și-a dat seama repede că protestele nu pot fi rezolvate cu forța. Pe 24 mai, președintele s-a adresat națiunii și a anunțat un referendum. El a recunoscut mai tîrziu: „Simt că acum doi oameni trăiesc

Evenimentele din mai din 1968 au schimbat nu numai Franța, ci întreaga lume occidentală. Rolul bunăstării în societate a crescut, tineretul a devenit un factor semnificativ în politică, iar emanciparea sexuală a început. Problemele și revendicările minorităților s-au găsit în centrul politicii de stat în țările occidentale. Diverse mișcări sociale au început să lupte pentru drepturile lor, au început să fie discutate activ în mass-media și în sfera publică. Vorbind la 40 de ani de la evenimentele din 1968, liderul protestului studențesc Daniel Cohn-Bendit a spus că, deși „Mai roșu” nu și-a îndeplinit promisiunile revoluționare, a influențat așteptările și comportamentul multor oameni, deoarece le-a deschis o libertate individuală fără precedent. În cele din urmă, Daniel Cohn-Bendit a devenit europarlamentar verde și un susținător vocal al Uniunii Europene. n.K.

Doza de sãnãtate

Nuropatia și Terapia VacuMed Intermitent

Neuropatiile se poziționează, în ultimii ani, în centrul cercetărilor efectuate în domeniul medical. Tot mai mulți români suferă de neuropatie – o degradare a țesutului nervos, care împiedică transmiterea de impulsuri nervoase.

În funcție de nervii afectați, întîlnim simptome diverse:

● Nervii sensibili duc informația de la piele spre creier și poartă date legate de temperatură, durere, sensibilitate. Cînd acești nervi sînt atinși, apar simptome precum mîncărime, usturime, sensibilitate la atingere, dureri de mîini sau de picioare, amorțeli. Cele mai multe neuropatii duc la o sensibilitate mărită la atingere.

● Nervii motori leagă sistemul scheletal de creier și coordonează contracturile musculare. Cînd fasciculele nervoase sînt atinse, neuropatia se manifestă prin crampe sau fatigabilitate.

● Nervii autonomi/ sistemul neuro-vegetativ dirijează funcționalitatea organelor interne. La îmbolnăvirea acestor nervi pot să apară probleme în sistemul gastric (în general legate de digestie) și la vezica urinară (lichidul nu se elimină cum trebuie sau jetul are întreruperi sau este foarte slab).

Neuropatiile au mai multe cauze, cea mai des întîlnită fiind diabetul, zahărul fiind răspunzător de distrugerea fasciculelor nervoase. De asemenea, abuzul de alcool, medicamente, boli infecțioase (borelioză),

O istorie a farselor (307)

„Sindromul memoriei false” (2)

Nici o persoană care vizitase centrul de copii nu observase niciodată ceva neobişnuit. Dîndu-şi seama că majoritatea acuzaţiilor veneau din partea mamelor casnice, Betsy Kelly a considerat că afirmaţiile lor ar fi putut avea originea în ura acestora faţă de femeile cu o carieră profesională.

În aprilie 1993, în Noua Zeelandă, Peter Ellis, de treizeci şi cinci de ani, a fost acuzat de abuz asupra a cincizeci de minori de la Centrul Civic al Bisericii Creştine de îngrijire a Copiilor, în perioada 1986-1991. Chinurile lui au început în noiembrie 1991 cînd unul dintre copii i-a spus tatălui său că nu îi place „penisul negru“ al profesorului. Ellis este totuşi alb. Interogat, copilul a mărturisit că era vorba „doar de o poveste“, dar părinţii lui au apelat la un „consultant comunitar“, care mai tîrziu s-a dovedit a fi cofondatorul unei organizaţii particulare de terapie în cazurile de abuz, pe nume START. O lună mai tîrziu, Ellis (evident, imaginea lui publică înrăutăţindu-se, devenind chiar un om de temut, un terorist pentru copiii pe care îi supraveghea) a fost suspendat din postul pe care-1 ocupa. Intervievat formal de trei ori, copilul nu a făcut nici o acuzaţie directă de abuz, dar, cum îngrijorarea creştea, Ellis a fost arestat în martie 1992. În curînd, i s-au adus patruzeci şi cinci de acuzaţii de indecenţă, multe dintre ele înaintate de un puşti de şase ani în urma a cinci lungi interviuri, copil care urma deja terapie înainte de începerea cazului. El a declarat că era pus să mănînce excremente; că Ellis îl arunca printr-o uşă secretă într-un labirint unde i-a întîlnit pe Spikehead şi Boulderhead, doi dintre prietenii lui Ellis; şi că îi punea pe copii să stea dezbrăcaţi într-un cerc desenat pe podeaua casei lui Ellis. În afara cercului se aflau adulţi cu ochi mici, care cîntau la chitară, îmbrăcaţi în costume albe de cow-boy, care purtau cuţite magice şi care ulterior i-au pus pe copii în cuptoare, prefăcînduse că îi vor mînca. Întrebat de ce nu a dat aceste detalii mai devreme, băiatul a răspuns: „O, tocmai mi-am adus aminte azi“. În cadrul procesului, judecătorul, găsind „evident corectă“ afirmaţia lui Crown că nici un copil nu ar putea inventa astfel de poveşti, l-a găsit pe Ellis vinovat pentru şaisprezece capete de acuzare „dovedite“, de violare sexuală şi atac indecent, şi l-a condamnat la zece ani de închisoare.

„Nu dau deloc vina pe copii“, a spus Debbie Gillespie, una din cele patru femei de asemenea judecate, dar achitate. „Ei nu cred că mint cu adevărat. Sînt emoţional

radiații, chimioterapie.

Pentru o bună funcționare a nervilor, vitamina B este esențială, deoarece, pe lîngă formarea celulelor de sînge, este, de asemenea, răspunzătoare și de formarea învelișului mielitic, este vitală în susținerea sistemului hormonal și în formarea neurotransmițătorilor. În practică întîlnim multe situații în care corpul nu poate asimila vitamina B sau alte minerale și vitamine, iar un mare ajutor în acest caz este oferit de terapiile medicinei energo-informaționale. Prin programe special oferite în acest domeniu computerizat, corpul pacientului aflat în terapie transmite energetic informații legate de lipsa unor minerale sau vitamine și reglează energetic asimilarea nutrienților și metabolismul dereglat. Readucerea corpului în balanța energetică, la nivel de celulă, organ, sistem, reprezintă succesul terapiilor.

Mai nou, în terapiile oferite de centrul german DermaVital din București se practică cu mult succes terapia VacuMed Intermitent, folosită de peste 30 de ani în medicina spațială. În condiții de imponderabilitate, circulația sîngelui la nivelul membrelor inferioare s-ar face cu mare dificultate dacă nu s-ar folosi această terapie o dată la 10 ore. Aplicația constă într-o alternanță ritmică de presiune negativă și pozitivă asupra membrelor inferioare. A nu se confunda cu presoterapia,

manipulaţi de părinţi. De fiecare dată cînd fac vreo dezvăluire, primesc îmbrăţişări şi sărutări...“.

În multe cazuri în care apar „amintiri din vieţi anterioare“ sau poveşti ale oamenilor ce pretind că au fost răpiţi de extraterestri cu ajutorul ozeneurilor, dovezile sînt doar circumstanţiale, bazate ori pe declaraţia unor martori de neîncredere ori pe proceduri ca regresul hipnotic, deseori conduse de terapeuţi care pun întrebări sugestive pentru a obţine răspunsurile ideale susţinerii teoriei lor. Unii comentatori, amintinduşi vînătorile de vrăjitoare din Secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, suspectează o reapariţie a isteriei în masă, ca aceea din 1692, care a condus la judecăţile din Salem sau la remarcabilele confesiuni autoinduse ale „vrăjitoarei“ Isobel Gowdie de Auldearn din Scoţia anului 1662. Gowdie, pretinzînd atunci că a întreţinut relaţii sexuale cu diavolul, era obsedată de penisul negru al Celui Rău, „la fel de rece în mine ca apa de izvor“.

Iată deci un domeniu al psihologiei atît de ambiguu, încît înşelarea sau păcălirea subconştientului este omniprezentă, însuşi Sigmund Freud, părintele psihanalizei moderne, a cunoscut recent noi atacuri pe motiv că şi-a proiectat teoriile asupra pacientelor de sex feminin, încurajîndu-le să îi spună ceea ce el dorea să audă, apoi că a acceptat orice ar fi declarat ele ca dovadă obiectivă a teoriilor lui. Dacă este adevărat, atunci Freud, autoînşelat, i-a înşelat pe cei înşelaţi cu bună ştiinţă. Caveat emptor!

Un farsor creativ și extrem de influent (1)

La fel de prolific ca Alan Abel şi la fel de implicat în viaţa socială ca Abbie Hoffinan, acest artist abstract şi glumeţ al televiziunii s-a născut în New York. El ar putea fi considerat farsorul contemporan cu imaginaţia cea mai bogată şi totodată cea mai consecventă din Statele Unite, în mod deliberat împingînd oamenii să pună sub semnul întrebării rolul, impactul şi etica mijloacelor de comunicare în masă.

Festele lui pline de imaginaţie, precum „bordelul pentru cîini“, „gîndacul cu hormoni rezistenţi la radiaţii“ şi agenţia de impresariat pentru răufăcători, au devenit subiect de ştire în lumea întreagă încă din anii ’60, cînd, ca student la arte, Joey pretindea că stricta sa educaţie, în mijlocul unei severe familii italiene din New York, l-a sufocat şi înfuriat. Trăgea astfel următoarea concluzie: „Eu, ca individ... aş putea combate ceea ce consider ipocrizie şi nedreptate întrun mod foarte creativ“.

(va urma)

STUART GORDON

des întîlnită în centrele de recuperare sau remodelare corporală.

Prin terapia VacuMed se obține un joc de presiune asupra vaselor sanguine, cu modificare ritmică de calibru, avînd drept consecință efecte vasodilatatoare și stimulatoare asupra schimburilor de oxigen și nutrienți, deschide noi căi vasculare și îmbunătățește drenarea limfei și circulația venoasă. Atrage mai mult sînge în partea inferioară a corpului, pentru ca în faza pozitivă sîngele din partea inferioară a corpului să fie pompat eficient spre partea superioară.

VacuMed este recomandat în afecțiuni vasculare periferice, arterite, insuficiență circulatore venoasă, limfedem; grăbește vindecarea rănilor, ulcerelor varicoase din cauze diabetice. Este foarte util în toate afecțiunile ortopedice postraumatice (fracturi, entorse, luxații, rupturi de ligamente sau musculare, recuperare după protezare de șold sau genunchi). În medicina sportivă, este folosit în scop profilactic, recuperator.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Stabilește echilibrul; 2) Falsificare; 3) Motor cu ardere internă –Cuprins de cîrcei; 4) Parfum de femeie; 5) Patria șahului – Sora... șefă (reg.); 6) Ajuns pe vîrfuri – Nins la tîmple!; 7) Intrare pe fir – Făcut... cu tărie; 8) Trecuți cu pile – Tras în piept; 9) Lopățica plugului – Dat de gol; 10) Retragere pe flancuri! – Ieșiți din obișnuit.

VERTICAL: 1) Te scoate la lumină; 2) Tip de ansamblu militar – Teșite la capete!; 3) Pun mult suflet; 4) A trage în bară – Local deschis!; 5) Privește lumea de sus – Luminat la față; 6) Văzută prin centru! – Obiective militare; 7) Expuse privirilor – Aprins la față!; 8) Viața satului – Fac legătură cu masa; 9) Pasăre; 10) Imun la afecțiuni – Acoperire la purtător.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PUSE ÎN LUMINĂ”

1) INTELEGERE; 2) NE – TUDAN – V; 3) VAPAI – NETI; 4) AGAM – LE – ID; 5) TUNICA – ACE; 6) A – ANU – TA – N; 7) TO – ALBU – ST; 8) UDA – ORBITI; 9) ROTARU – NEA; 10) IRISI – SFAT.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XV)

Iulia abia aștepta ceaiul dansant la care fuseseră invitați de prietenii lui Tudor. Deschise ușa camerei ei să vadă ce face băiatul. Acesta dormea pe canapeaua rabatabilă din sufragerie, acolo unde se mutase de cînd fata stătea la el. Hotărî să-l mai lase să se odihnească și intră tiptil în baie să facă un duș. Cînd ieși, Tudor se trezise, strînsese canapeaua și se îmbrăcase. Purta o cămașă albă, un pantalon de stofă bleumarin și pantofi negri. Pe spătarul canapelei se vedea împăturit frumos un sacou, de asemenea bleumarin.

– Tu ești gata și eu încă nu m-am îmbrăcat – spuse fata în timp ce trecea înfășurată în halatul gros prin fața lui.

– Nu-i nimic, e timp – răspunse băiatul privind-o admirativ.

Iulia se grăbi să dispară în camera ei, de unde reveni după 30 de minute, îmbrăcată cu o rochie simplă, dar elegantă, cu siluetă în linie A, de un galben „floarea-soarelui”, ce-i scotea în evidență picioarele subțiri, datorită tăieturii largi a croiului. Încălțase niște sandale Guban cu toc înalt, își atîrnase de urechi, la gît și la mîini niște bijuterii strălucitoare, cum văzuse că se purtau atunci și... gata! Era pregătită pentru prima ei petrecere retro! Observă că Tudor o privea fascinat. Știa că arăta bine, fiindcă mulți colegi deai ei îi făceau curte, dar ea nu cedase nici unuia pînă atunci. Acum însă, băiatul ăsta avea ceva deosebit care o atrăgea. Cum ar fi să te îndrăgostești de el? Zîmbi la un asemenea gînd, dar și-l alungă din minte privind la Tudor și zicînd:

– Mergem?

– Mergem, frumoasă domnișoară.

Tudor îi deschise ușa, făcîndu-i semn cu mîna că poate trece.

Ieșiră în stradă, unde Iulia se prinse cu palmele de brațul drept al băiatului, întrebîndu-l:

– Noi mergem așa... cu mîna goală?

– Nu, cumpărăm o sticlă de vin pentru băieți și o cutie de bomboane pentru fete – răspunse el.

Găsiră la alimentară o cutie de bomboane „Athénée Palace Cofetărie” și o sticlă de „Dealu Mare”, vin de regiune superior, și se îndreptară spre casa gazdei. Aceasta se afla pe strada Mocănuței nr. 3, în viitorul cartier Tineretului. Casa era, de fapt, o vilă cu un singur etaj, extrem de frumoasă, care le fusese oferită de către stat părinților lui Silviu, prietenul lui Tudor și gazda lor din acea seară, ce-i întîmpină voios la ușă:

– Ooo, ce mă bucur să vă văd! Poftiți, poftiți, nu credeam că veți veni. E o „rara avis” Tudor ăsta –spuse el amuzat. Haideți, pe aici le arătă el calea.

Pătrunseră într-una din încăperile de la etaj, mare și spațioasă. Camera era mobilată destul de simplu. Pe latura opusă ușii se afla o canapea, iar pe peretele din dreapta o alta, ambele acoperite cu perne. Pe latura din stînga se găsea, lîngă fereastra ce dădea în balconul vilei, o masă de 6 persoane deschisă complet, pe care se aflau farfurii cu sandwich-uri și prăjiturele făcute de mama lui Silviu, cum aveau să afle mai tîrziu. Printre farfurii se găseau pahare cu băuturi aflate la nivele care variau de la plin la gol. Lîngă canapeaua de pe peretele din dreapta ușii se afla așezat pe o măsuță un magnetofon de la care se auzea muzica în surdină.

În cameră erau majoritatea participanților la petrecere, tineri cu care Silviu se grăbi să le facă cunoștință. Iulia salută patru băieți și două fete, după care fu invitată să ia loc pe una dintre canapele, unde mai stăteau încă două fete. Aveau în jur de 20 de ani și erau studente la Medicină, respectiv Drept. Purtau același fel de rochie ca al Iuliei și o măsuraseră deja din cap pînă în picioare de cînd intrase în încăpere. Cînd se așeză lîngă ele, se traseră mai într-o parte ca să-i facă loc și apoi cea de lîngă ea spuse, întinzîndu-i mîna:

– Bună, eu sînt Viorica, iar ea e Florentina.

– Servus. Eu sînt Iulia.

– Ardeleancă se pare – zîmbi Florentina.

– Într-adevăr, sînt din Brașov.

– Ah, și ai venit în vacanță la București – răspunse Viorica.

– Oarecum...

– Cum vine asta?

– Păi sînt studentă în ultimul an la Litere, așa că Bucureștiul îmi e o a doua casă.

– Așa e, ai dreptate – o aprobă Viorica. Spune-mi, te rog, de cînd îl cunoști pe Tudor?

Întrebarea o surprinse pe Iulia, care nu se așteptase la o abordare așa directă.

– De o săptămînă.

– Cum v-ați cunoscut? – insistă Florentina.

– Păi... eu veneam cu trenul de la Brașov și ne-am întîlnit în Gara de Nord.

– Te aștepta? Știa că ai să vii? – întrebă Viorica.

– Da, știa... De fapt, uite cum a fost. Prietenul lui, Andrei, din Brașov, aflase de la mine că am nevoie să fac niște cercetări la Biblioteca de Stat, așa că mi l-a recomandat pe Tudor drept ajutor. Eu ar fi trebuit să-l sun a doua zi după sosirea mea, dar el a fost nerăbdător și m-a așteptat în gară. Asta e tot – își termină ea povestea.

– Interesant... Și locuiești la el? – insistă Florentina. – Da – răspunse simplu Iulia.

– Serios? – se mirară amîndouă fetele. Păi și cum, dormiți împreună?

– Nu, dormim separat. Eu în dormitor, el în sufragerie...

– ...și nu ați făcut nimic... nimic? – se interesă insinuant Viorica.

– Nimic, nimic – le asigură Iulia. De fapt, la cît e de politicos și de timid Tudor, ar fi si greu, dar nu se știe ce se poate întîmpla – spuse ea zîmbind misterios.

Fetele începură să rîdă cînd Victor se apropie de ele.

– Hai, fetelor să dansăm! Veniți?

Întinse mîinile spre ele, ajutîndu-le pe Viorica și pe Florentina să se ridice. Iulia le urmă aproape imediat și se duseră spre centrul camerei ce devenise ring de dans. Muzica porni aproape imediat și fetele începură să danseze. Iulia se unduia ușurel, încercînd să vadă cum se mișcau ceilalți. Descoperi cu această ocazie că nici ea nici colegii ei nu știau să danseze. Ei doar săreau cu mîinile pe sus pe ritmul muzicii și cam atît. Or, aici, dansul însemna cu totul altceva. Se dansa în principal twist, dar și pe ritmurile lui Domenico Modugno, Ricky Nelson, Elvis Presley, Ray Charles, Connie Francis, Chubby Checker.

La un moment dat, muzica s-a oprit și toți s-au îndreptat spre canapele. Iulia ieși pe balconul vilei, bucurîndu-se de seara parfumată de vară. Era cald în București, dar era plăcut. Dansul îi făcuse bine, ca de altfel și atmosfera prietenoasă din încăpere. La un moment dat, simți o palmă caldă pe umăr și auzi o voce întrebînd-o:

– Ce faci?

– Bine – răspunse ea fără a se întoarce în timp ce se lăsă un pic pe spate, sprijinindu-se de pieptul lui Tudor.

– Nu-ți e frig? – spuse el în șoaptă.

– Nu... îmi e bine – răspunse fata, în timp ce din cameră se auzeau acordurile melodiei lui Elvis, „Are you lonesome tonight?”.

Stătură o vreme în liniște ascultînd piesa. La un moment dat, fata se pomeni murmurînd cuvintele cîntecului: „Do the chairs at your parlor, seem empty and bear/ do you gaze at your doorstep/ and picture me there...”. În acel moment, l-a auzit pe Tudor șoptindu-i cu buzele aproape atingîndu-i ceafa, ceea ce-i trimise fiori în tot trupul: – Iulia, vrei să dansăm?

Fata-și întoarse capul spre el și-i răspunse simplu: – Da.

Aapoi simți mîna băiatului cum îi înconjoară talia și o trage spre el lipind-o ușor de trupul lui. Își puse palma mîinii stîngi pe umărul lui drept, ridică ochii spre el, agățîndu-se de privirea lui blîndă și simți cum încep să se miște ca un tot unitar pe ritmul muzicii exact cînd

Nedumerire cu... tam-tam

Armata s-a redus serios

NATO ne-a tot cosit, „duios”

Însă la soldă-i... vot de blam

Cu voie de la... unchiul Sam!

Ni s-a promis un trai de CENT

Cu solda ca în Occident

Dar ce să vezi, mare tam-tam

Nu-ne-sus-ți-ne-un-chiul-Sam!

De atâta timp, doar „partener”

N-am devenit amici... mister!

Iar UE cu PNRR

Ne-a amețit cu... „aere”!

Se știe sigur un indiciu

Zicîndu-i pensie de serviciu

Ce-i specială, cu tam-tam

Dar, de ce tace unchiul Sam?

S-a vrut confuzie regală

De pe la Banca mondială

Că avem pensie specială!

Salariu n-am primit, de fapt

Doar soldă prinsă-ntr-un contract

Pe-ntreaga viață jurămînt

De la-nceput, pîn’ la mormînt!

Armata s-a redus serios

Terenu-i putred, mocirlos

Ca-ntr-o minciună, cu tam-tam

Mărimea solde-i de haram*

Pentru Armată... „vot de blam”

Oare nu știe unchiul Sam?

LIVIU ZANFIRESCU

*de haram – lăsat la voia întîmplării, de pomană, degeaba

Elvis spunea „I wonder if you’re lonesome tonight/ you know someone said that the world is a stage and each must play a part”. Intrară pe ușa camerei dansînd, spre surpriza celorlalți oaspeți, iar Tudor se învîrti aducînd-o cu fața spre grupul prietenilor lui care-i priveau. Auzi ca prin vis vocea lui Elvis spunînd „when we meet I loved you at first glance” și privindu-l pe Tudor își dădu seama că versurile exprimau adevărul. Tudor era îndrăgostit de ea, iar lucrul acesta nu-i displăcea deloc mai ales că nici ei nu-i era indiferent tînărul. Continuară să se legene pe ritmul muzicii, în timp ce li se alăturau unul cîte unul și celelalte cupluri dansînd în tăcere pînă ce vocea regelui întrebă pentru ultima dată „Are you lonesome tonight”?, stingîndu-se odată cu acordurile piesei. Aplauze izbucniră de peste tot și fură înconjurați de prietenii lor care-i potopiră cu întrebări:

– Nu te credeam așa mare dansator, Tudor – spuse Silviu – ne-ai lăsat pe toți cu gura căscată.

– Da, măi, de cînd ai învățat să dansezi așa de bine? – se miră și Victor.

– Ia lăsați, măi, băiatul în pace – se băgă în seamă Catinca. Se vede cît de colo că e topit după Iulia și dragostea întotdeauna le descoperă băieților aptitudini necunoscute!

Începură toți să rîdă și se împrăștiară prin cameră.

– Nu-ți e foame? – o întrebă Tudor.

– Ba da, puțin – răspunse fata.

– Hai atunci să ciugulim ceva – o invită Tudor.

Luînd-o de talie, acesta a condus-o spre masă, de unde fata luă cîteva cireșe de pe o farfurie mîncîndu-le gînditoare, în timp ce Tudor își alesese un sandwich din care acum mușca cu poftă. Iulia ridică ochii spre el și-i spuse:

– Simpatici prietenii tăi... – Da, sînt de treabă – răspunse el prudent, neștiind unde voia să ajungă Iulia.

– ...și chiar ești îndrăgostit? – îl întrebă ea încet.

– Ei, și tu acuma – spuse el fîstîcindu-se, în timp ce Iulia zîmbi fericită și izbucni în rîs, luîndu-l de brațul drept cu ambele mîini și strîngîndu-se lîngă el. (va urma)

nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Tensiuni în Kosovo

Între 1990 si 2000, adică vreme de 10 ani, au avut loc în fosta Iugoslavie o multitudine de războaie, stîrnite de dorința bosniacilor, slovenilor, croaților și kosovarilor de a-și înființa state naționale. Acest lucru a dus la intervenția Armatei Iugoslave care a încercat să țină unită o țară care se formase după încheierea Primului Război Mondial tocmai pentru a proteja între granițele ei micile națiuni ale acestora.

Dorința de libertate a populațiilor enumerate mai sus a fost susținută de europeni și de americani, chiar dacă asta

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

EDITORIAL

însemna desființarea unei țări europene, recunoscute ca atare prin tratate internaționale. De ce nu au intervenit pentru păstrarea ei așa cum era dacă tot susțin dreptul internațional, legile, democrația și altele de acest fel?

Ce mi-ar plăcea ca în următoarele decenii să văd niște mișcări de secesiune ale unor state americane reprimate sîngeros de armata americană și pe statele din BRICS cerînd intervenția ONU și garantarea independenței noilor state americane.

(continuare în pag. 22) n m

Cenușăreasa turismului românesc

Cenușăreasa era o fată care era servitoare în propria ei casă, deși dintre surorile ei, ea aducea valoare casei respective. Cu toate astea, nu o cunoștea nimeni, era disprețuită și batjocorită de toți. Într-o zi, are norocul de a ajunge la balul regelui, care o remarcă, se îndrăgostește de ea și o face regină. Cunoașteți povestea. În povestea mea, însă, finalul fericit nu se întrezărește și nici nu cred că se va vedea prea curînd, fiindcă Cenușăreasa mea nu a ajuns încă în seara balului care-i va schimba viața și nici nu și-a descoperit zîna cea bună.

Vorbesc despre turismul de incoming, cel care aduce turiști străini în România contribuind astfel la popularizarea țării noastre ca destinație turistică, schimbînd mentalități greșite și aducînd valută. Cu toate că este una din puținele ramuri ale industriei care exportă ceva din țara asta – serviciile turistice adresate străinilor –, exploatînd potențialul turistic românesc, ea este aproape necunoscută în țara unde turismul este sinonim cu mersul la mare și cu excursiile în străinătate.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

motto: ,,De criza-n țară se tot scrie/ De multișor în epigramă,/ Dar criză nu va fi-n vecie,/ La-njurăturile de mamă” – ELIs rÂPEAnU

Cîndva, îndrăgitul poet Adrian Păunescu se întreba, pe bună dreptate: ,,Unde au fost românii cînd a fost ucis Mihai Viteazul?”, întrebare ce se potrivește mănușă și în cazul exilării marelui domnitor Alexandru Ioan Cuza, al crimei premeditate împotriva lui Mihai Eminescu sau al uciderii, în plină zi de Crăciun, a lui Nicolae Ceaușescu.

Acum, fie vorba între noi, respectiva întrebare este retorică, pentru că, în toate cazurile, românii nu au fost acolo, ci doar în preajma celor maziliți. Totul pleacă de la altceva, de la o anume stare, pe care poeta Eliana Popa o descrie astfel: ,,Se răscolesc strămoșii în mormînt/ Privind la tine, biată Românie/ Ce te-ai plecat și ieftin ți-ai vîndut/ Credința și întreaga avuție!” (Eliana Popa). Aceste versuri aparțin poeziei intitulate – rețineți! – ,,Ce faci, popor român? Nimic, măria ta!”.

Da, n-au făcut nimic românii atunci cînd domnitorul Cuza a fost exilat, după ce a aplicat reformele care au pus bazele statului unitar și modern, între care s-a aflat, printre altele, și Legea învățămîntului gratuit și obligatoriu, și nici atunci cînd Eminescu a fost săltat în cămașă de forță și dus la ospiciu din ordinul regelui Carol I, care semnase un Tratat secret cu Austro-Ungaria, în care se angaja ca Regatul României să nu treacă munții în Transilvania. Eminescu aflase de acest act de trădare națională, a făcut valuri mari în presa vremii, dar a fost ,,potolit”, după cum zicea P.P. Carp (ambasadorul Regatului la Viena), cu ,,injecții mercuriale” (doctorul V. Vineș), a căror doză de argint viu depășea, mai mereu, orice închipuire. Erau timpurile în care Nietzsche a scris că ,,Hohenzollernii sînt o rasă de criminali stacojii” (sic!).

Tot criminali, și la fel de stacojii, precum dracii, au fost și cei care l-au ucis pe Ceaușescu, în ziua sfîntă de Crăciun, și asta tocmai în vremea cînd România era SINGURA ȚARĂ DIN LUME care își achitase toate datoriile externe. Devenisem o țară-exemplu, de neimaginat pînă atunci și pînă astăzi, pentru întreaga omenire pentru această performanță, și asta a deranjat din temelii proiectele Noii Ordini Mondiale.

Pentru români nu a contat sub nici o formă îndemnul ,,Nu-ți trăda, române, țara pentru-o pungă de arginți,/ Nici credința nu ți-o vinde... neamul tău e neam de sfinți!/ Au murit cu demnitate, n-au plecat grumazul jos/ N-au vîndut un colț de brazdă, nici pe Domnul Sfînt Christos!” (Eliana Popa, ,,Nu-ți trăda, române, țara!”).

Cert este că românii acestor vremuri nu mai sînt precum cei care, cîndva, făceau orice sacrificiu pentru Țara, Credința și Viața lor. Acum, ,,Aceasta e o lume nebunească,/ Pe care noi n-o mai putem salva,/ Menită și să scadă, și să crească,/ Purtînd principiul răstignirii-n ea./ Nimic din tot ce e n-o să rămînă,/ Computere, mașini și sateliți,/ Într-o secundă totul e țărînă/ Care-și resoarbe îngerii striviți./ Cîndva, vreun greier, dacă o să poată,/ Va mai cînta peste pustiu, cri-cri,/ Despre o lume care-a fost odată,/ O, biata noastră lume scufundată,/ O lume care nu mai poate fi” (Adrian Păunescu, ,,Umanitatea sub escortă”).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Tensiuni în Kosovo

(urmare din pag. 21)

Așadar, după ce au făcut harcea parcea Iugoslavia, europenii și americanii au lăsat în Kosovo, stat artificial construit cu ajutor american, trupe de sprijin.

Știți din articolul meu de acum două săptămîni, „Mintea cea de pe urmă a americanilor”, care e istoricul provinciei și cum de au ajuns kosovarii albanezi majoritari. Ei bine, viața sîrbilor alături de ocupanții albanezi nu avea cum să fie foarte bună și au încercat printr-un acord cu kosovarii, semnat în 2013 prin intermediul negociatorilor UE, să obțină o asociere a comunităților sîrbe și o autonomie formală. Adică exact ceea ce ceruseră kosovarii în 1998 și li se dăduse. Dubla măsură și aici, după cum vedeți.

Actualul prim-ministru al Kosovo, Kurti, care a moștenit acordul de la un guvern anterior, își face griji că aranjamentul ar putea duce la o secesiune de facto similară cu ceea ce s-a întîmplat cu regiunea sîrbă din Bosnia și a oprit acțiunile sîrbilor de obținere a autonomiei. În timp ce sîrbii din Kosovo îl acuză pe Kurti că a încălcat promisiunea de a le acorda mai multă independență, prim-ministrul îl învinovățește pe președintele Serbiei, Aleksandar Vučić, că a provocat tulburările în regiune, care este înconjurată pe trei părți de sudul Serbiei.

La începutul lunii noiembrie, scrie Politico: „Lucrătorii publici sîrbi, inclusiv primarii locali și aproape 600 de polițiști, și-au dat demisia la ordinul lui Vučić, în semn de protest față de cererea lui Pristina ca toată lumea din regiune să solicite o plăcuță de înmatriculare kosovară. Cîteva săptămîni mai tîrziu, UE a intermediat un compromis între Belgrad și Pristina care a dezamorsat conflictul imediat fără a rezolva problema de bază.

Ceea ce a alimentat tensiunile, spun sîrbii din regiune, a fost prezența continuă a poliției speciale, care și-a semnalat intenția de a rămîne pe termen lung prin stabilirea unor baze permanente în regiunea de lîngă granița cu Serbia. Forța, formată exclusiv din albanezi kosovari, dintre care cei mai mulți nu vorbesc sîrbă, a înființat și puncte de control pe drumurile cheie, înfuriind și mai mult localnicii. Autoritățile susțin că punctele de control au fost necesare după ce sîrbii au blocat punctele de trecere a frontierei în timpul protestelor din decembrie. Două împușcături – una în ianuarie și alta în aprilie – la un punct de control al poliției de pe drumul cu două benzi către Leposavić, au exacerbat și mai mult tensiunile. În ambele cazuri, poliția specială a tras asupra sîrbilor, rănindu-i. Patru ofițeri au fost arestați în urma celui deal doilea incident, după ce nu l-au raportat.

Cererile sîrbilor locali ca Pristina să retragă poliția locală continuă să fie ignorate. Într-adevăr, tulburările care au urmat deciziei lui Kurti de a instala forțat primarii par să fi întărit hotărîrea premierului de a-i lăsa pe loc. El și susținătorii săi dau vina pentru recentele violențe pe «bandele organizate» trimise de Vučić din Serbia pentru a provoca probleme“.

Instalarea forțată a primarilor de care vorbește Politico vine ca urmare a acestui fapt: la votul pentru alegerile locale din luna aprilie, primarii albanezi din Kosovo au fost votați de mai puțin de 3,5% din populație din cauza boicotului majorității sîrbe de a nu ieși la vot pentru a forța guvernul să le rezolve problemele. Guvernul central al Kosovo insistă să pună primarii în funcție argumentînd că nu este în joc nimic mai puțin decît caracterul sfînt al statului de drept în Kosovo; dacă sîrbii locali au decis să nu voteze, așa să fie. Comportament politic din România anilor ’50, cînd se impunea comunismul cu forța.

Ce mă surprinde după toate astea este faptul că europenii și americanii le iau partea sîrbilor în conflict și se gîndesc să-i sancționeze grav pe kosovari. Să le fi venit

Cenușăreasa turismului românesc

(urmare din pag. 21)

Nici măcar un român nu știe că există o mînă de „nebuni” care aduc, de 33 de ani, străini în România, le arată frumusețile țării, le spun istoria locurilor și le schimbă părerea proastă cu care toți, fără excepție, vin aici. Sînt niște furnici tăcute, care adună bob cu bob, și care își fac în tăcere munca fără să pretindă prea multe de la conducerea de partid și de stat, care are probleme mult mai importante decît să ne ajute pe noi să muncim și mai bine. Ce nu înțelege nimeni din clasa noastră politică este că activitatea care aduce turiști în țară este la loc de cinste în țările care au înțeles acest lucru: Spania, Italia, Franța, Anglia, ba chiar și Bulgaria sau Turcia la nivel de turism litoral.

Țările de mai sus au campanii de publicitate masive în piață pentru a-și crește și consolida poziția. Numai România nu există. În 2019, la cel mai mare tîrg de turism din lume deschis publicului, cel de la Berlin, turismul balneoclimateric al Ungariei își făcea reclamă pe peretele uneia dintre halele expoziției cu cele două atracții cu care se mîndrește: Lacul Balaton și SPA-ul de la Budapesta. M-am întrebat atunci de ce Băile Tușnad, Băile Homorod, Borsec, Vatra Dornei, Mofetele de la Covasna, Călimănești, Căciulata, Olănești, Băile Felix, Sovata, Eforie Nord nu sînt prezente acolo? Avem o treime din apele minerale ale Europei și nu le promovăm! Ce-o fi așa greu, domnule ministru al turismului? Infrastructură decentă, pentru început, avem la Felix, Sovata și Eforie Nord. În rest, ea trebuie adusă la un nivel competitiv turismului internațional. Pasul următor ar fi acela de a aduce în țară medici de specialitate, dintr-o țară „țintă” sau chiar mai multe: să zicem Spania, Franța sau Israel. Le facem un „study tour”, adică îi ducem prin stațiunile enumerate mai sus și le prezentăm detaliat calitățile curative ale apelor minerale, rezultatele tratamentelor de pînă acum, apoi îi trimitem acasă pentru a-și îndemna pacienții să vină aici. În paralel, lansăm o campanie agresivă în țările alese, prin ziare, televiziuni, radio și internet, menită a face reclamă minunatelor ape termale și minerale de la noi, astfel încît potențialii pacienți să

apeleze la medici pentru recomandarea de a se trata în România; următorul pas ar putea fi oferirea unui cupon de reducere în valoare de 25%, spre exemplu, la bilete de avion achiziționate la cursele Tarom. În decurs de 5 - 7 ani turismul balneoclimateric se va dezvolta pînă va da naștere unei întregi industrii fiindcă, pe lîngă hotelurile din bazele de tratament, vor cîștiga și Taromul, transportatorii, ghizii de turism, agențiile de turism, furnizorii de materiale pentru bazele de tratament, furnizorii de mîncare, comerțul din zonele unde merg turiștii și, peste toate, România, care își va cîștiga renumele de destinație turistică de tratament balnear din Europa. Nu este simplu? Nu e, fiindcă tot acest proces necesită muncă, iar politicienii noștri, pe lîngă faptul că nu au idei, nu sînt nici foarte muncitori...

Agențiile de turism care aduc turiști străini în țară au trecut cu greu prin pandemie, fiindcă clienții lor nu au mai putut veni aici, așa că au fost aproape de faliment. Statul român le-a promis un ajutor din care au încasat (nu în 2020, ca austriecii, germanii sau francezii, ci abia în 2021 prin vară) 50%, restul urmînd a fi plătit în anul următor, adică în 2022. Credeți că i-au primit? Nu. De ce? Fiindcă, la fel ca profesorii, noi, ghizii de turism sîntem Cenușăreasa țării.

Cu toate că ducem sute de turiști la obiectivele turistice din țară (muzee, cetăți, mînăstiri, biserici fortificate, castele, palate), unele din ele (spre exemplu, Muzeul Bruckental din Sibiu, administratția de la Sarmisegetusa sau cea de la Traseul Celor Trei Fortificații din Alba Iulia) consideră că ghizii de turism ce însoțesc grupurile sînt acolo în vacanță și le percep taxe de intrare, deși cutuma stabilită la nivel național prevede faptul că ghizii de turism nu plătesc bilete tocmai fiindcă sînt acolo la muncă, nu în timpul lor liber. Ca să nu mai spun că această cutumă ar trebui reglementată printr-un act normativ, pe care însă nu are cine să îl dea.

Faptul că nu sîntem băgați în seamă și sprijiniți prin inițiative și campanii publicitare ale statului se vede cu ochiul liber, iar dacă cei din administrația centrală ne tratează ca pe „Cenușăreasa turismului”, ce pretenție pot să am eu, ghid de turism, de la cei din administrația

mintea la cap sau și-au descoperit brusc niște interese în Serbia? Te pomenești că în cîțiva ani anulează independența Kosovo și-i lasă pe sîrbi să-l preia.

„Kosovo s-ar putea confrunta în curînd cu sancțiuni din partea comunității euro-atlantice, au declarat mai multe surse diplomatice și la nivel înalt pentru EURACTIV, în timp ce premierul albanez Edi Rama și-a anulat întîlnirea cu prim-ministrul kosovar Albin Kurti, programată pentru miercuri, invocînd măsurile în așteptare drept unul dintre motive. EURACTIV a fost informat săptămîna trecută de o sursă la nivel înalt dintr-o țară terță că UE și SUA pregătesc o serie de sancțiuni împotriva Kosovo. Acest lucru a fost susținut ulterior de comentariile lui Rama și ale altor surse diplomatice care au confirmat că sancțiunile sînt iminente. Sancțiunile menționate într-o notă diplomatică internă furnizată de sursă includ înghețarea fondurilor UE, stoparea procesului de liberalizare a vizelor și procesele de aderare la instituțiile internaționale. De asemenea, ar vedea aliații Kosovo luînd o atitudine pasivă față de campania de recunoaștere a Serbiei, reorganizarea prezenței militare internaționale și o reducere serioasă a contingentului SUA. Au fost menționate și sancțiuni individuale împotriva liderilor kosovari și a oficialilor de la nivel înalt, dar se înțelege că acestea ar fi utilizate în cel mai rău caz, deoarece posibilele sancțiuni ar fi implementate în etape.

Sursa a cerut, de asemenea, opoziției să sprijine UE și SUA în eforturile lor de a stabiliza situația și, de asemenea, să declare dacă susțin obligațiile Kosovo în cadrul dialogului în curs susținut de UE.”

Să sperăm că europenii merg pînă la capăt cu aceste sancțiuni reparînd astfel, fie și parțial, ceea ce au stricat în 2008 cînd au acceptat independența Kosovo fiindcă e clar că kosovarii sînt complet nepregătiți să facă parte din lumea civilizată.

locală? Mă refer la cei din Consiliul Județean Brașov care, după ce au reușit să finalizeze (bravo lor!) Aeroportul Internațional Ghimbav-Brașov, care a fost inaugurat pe 15 iunie, au scăpat din vedere faptul că, fiind un aeroport internațional pe care vor ateriza și turiști străini, înainte să-l pornească ar fi trebuit să se intereseze ce agenții de turism cu profil de incoming au în județ (numai eu știu vreo 5) și apoi să le consulte în privința destinațiilor de care să lege aeroportul în vederea aducerii lesnicioase a grupurilor de turiști străini.

Dacă ar fi făcut asta, ar fi aflat că imperios necesare erau legături cu Frankfurt, Amsterdam, Paris și Londra – Heathrow, unde aterizează avioanele de peste Atlantic, adică turiștii americani, și cu Istanbul, pentru asiatici și australieni. Așa, ne-am pomenit legați de München, Dortmund, Stuttgart, Barcelona, și Londra – Gatwick, adică aeroporturi aproape inutile agențiilor de turism incoming. Să mai pomenesc faptul că la inaugurare au fost invitați tot felul de oameni care nu au nici o legătură cu turismul de incoming, nu și agențiile de profil? Ce rost mai are?

Comportamentul acesta dovedește faptul că cei de la conducerea țării sînt rupți de lumea din care provin chiar și atunci cînd fac lucruri extraordinare, cum e acest aeroport de la Brașov, „început de Căncescu și terminat de Veștea”, ca să parafrazez ce scrie pe podul Basarab din București. Dacă nu te consulți cu oamenii din breaslă, cum o să știi ce nevoi au și cum să le împlinești? Exact asta se întîmplă de 30 de ani în România: guvernanții conduc singuri, fără să fie conectați la poporul care îi mandatează să le reprezinte interesele. Au senzația că mandatul de parlamentar e o pleașcă pe care le-o trimite universul ca să poată ei să fie „jmecheri” și, cu toate că la fiecare rundă de alegeri li se arată că nu e așa, cei care vin după ei se comportă la fel, ceea ce mă face să cred că ori nu au cap, ori le îngheață mintea cînd vin la putere.

Sper ca pe viitor Ministerul Turismului să ne consulte și pe noi atunci cînd va dori să promoveze România (sînt optimist, știu), iar onoratul președinte al Consiliului Județean Brașov să facă același lucru cînd va dori să crească numărul de turiști străini din județ.

Unde sînt românii creștini, patrioți și drepți?

Da, așa este, România poate fi numită țara sinucigașilor care, atunci cînd se spînzură, își dau foc, se otrăvesc sau se aruncă de la etaj, o fac spunînd ,,Ce să facem, asta-i viața!”.

Luați ca exemplu cazul dascălilor greviști, care s-au sinucis cu întregul lor sistem social, ceea ce a dus și la distrugerea viitorului tinerei generații din România.

În loc să dea de pămînt cu clasa politică vinovată, dascălii au lovit direct în odraslele lor. Ce mai, o lume minunată și o excelentă lecție educativă pentru bieții elevi, ceea ce denotă că profesorii dețin un IQ, mai mult ca sigur, pe minus. Nu s-a ținut cont nici de faptul că ,,Atunci cînd se închide o școală, se deschide o temniță” (Victor Hugo), sau altfel spus: ,,Școala trebuie adaptată la copii, și nu copiii adaptați școlilor” (Alexandru Sutherland).

știe,/ Doar cimitirul și prăvălia cu sicrie” (Valentin Turigioiu), președintele avînd grijă ca drumurile către aceste destinații să fie asfaltate. Să nu trecem peste

De reținut că actualii dascăli i-au votat cu două mîini pe cei de la putere, în frunte cu Iohannis, cel care a inițiat programul ,,România educată” și a promis 6% din PIB pentru Învățămînt, însă acum ne-a anunțat zîmbind sardonic că... ,,România a eșuat!”, dar nu oricum, ci ,,pas cu pas”.

Păi, stimați dascăli, cînd ați fost la Cotroceni în timpul grevei, de ce nu l-ați abordat pe Iohannis la modul: ,,Stimate dom’ne Prezident-Rentabil,/ V-ați dovedit extrem de grijuliu/ Cu-acest popor al nostru, nerentabil/ Și vinovat că este, încă, viu./ Ce spuneți astăzi, mîine nu mai contează,/ Precum ce-ați spus alaltăieri, negați,/ Dar instalați în telefoane pază/ Și luptele de clasă între frați./ Oricum, mințiți poporul fără de rușine,/ Încurajînd, cu ochi diverși, ce-i rău,/ Căci dacă dumneavoastră vă e bine,/ În țară este bine, căcălău./ Găsiți chichițe celor care, proștii,/ Acționează, în sfîrșit, conjunct,/ Și iau din gura școlii și a oștii,/ Să pună, cică, sărăciei punct./ Pe legi, cu frenezie, faceți pipi/ Și promovați pe cei care-și bat joc,/ Demonizați partide și principii,/ Și nimic nu mai apare-n loc./ Deci, Dom’ne Prezident-TiranRentabil,/ Nu ezitați, nu lăcrimați deloc,/ Și-acest popor al nostru, nerentabil,/ Pensionați-l scurt și univoc!/ Lustrați-l! Expirați-l! Gata! Foc!” (Adrian Păunescu, ,,Dar împușcați poporul nerentabil!”)?

Știați că, în timp ce voi, dascălii, ați umblat creanga pe bulevardele capitalei, Iohannis a fost plecat în Austria, unde a fost decorat pentru, sanchi, respectarea drepturilor omului în România și supunere totală în fața puterilor străine, care neau obligat să cumpărăm vaccinuri letale, armament de mîna a doua, să-i cazăm regește pe refugiații ucrainieni ș.a.m.d.?

Oare cînd vă veți trezi, oameni buni, ca să constatați că, în România, ,,numărul cozilor de topor este cu mult mai mare decît cel topoarelor” și că, ,,în mare parte, clasa politică românească este formată din șobolani, viermi, lipitori și maimuțe” (Dan Puric)? Păi, ce să negociați cu ăștia, despre care Corneliu Vadim Tudor spunea că sînt ,,niște golani siniștri”, ,,bișnițari, și curve, și lichele”, o ,,șleahtă de handicapați”, pe care ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît mai bine” (,,Lumea românească”). Ce așteptări să ai de la aceste ,,încrengături de rude și amante/ Ce sufocă-ntregul Aparat de Stat,/ Blindați cu grade și hîrtii savante,/ Toți impostorii au un doctorat” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). Cîndva, Iohannis ne spunea că ,,sîntem pe drumul cel bun!”, făcînd probabil referire la faptul că ,,Acum, rentabile mai sînt, se

faptul că tot în aceste vremuri sîntem ,,Intoxicați cu știri și melodramă/ Nici nu mai știm ce e adevărat./ Moderatori, păpuși cu fețe grave/ Satisfac păpușarilor mințile bolnave” (Marius Budărăscu, ,,Adevărul trucat”).

Am ajuns aici ,,Căci, precum se știe, este libertate/ Și-n democrație poți să faci de toate,/ Poți jigni, poți bese, poți să minți, să-njuri,/ Poți pleca oriunde, să cerșești, să furi!/ Cîte unii însă fac asta-n exces,/ Pot bese, spre exemplu, chiar în nasul celor care i-au ales!” (Nicușor Constantinescu, ,,Parodie” după ,,Balada bășinii” de G. Topîrceanu).

Ei, domnilor dascăli, cum mai e aerul pe bulevardele capitalei? Pute rău, știu, dar să vedeți cum o să fie cînd vă vor năpădi viermii, pe care voi îi numiți ,,infiltrați” și despre care Adrian Păunescu spunea: ,,Sînt haite, cîrduri, legiuni de viermi,/ Fojgăitori prin vechile dosare,/ Cu-n simplu dos de palmă poți să-i sfărmi,/ Dar ce folos, trimiși de lideri fermi,/ Vin alții cu o poftă și mai mare” (,,Viermii”). Sînt acei viermi care au distrus tot ce era mai bun și mai frumos în această țară, și legat de asta, mă întreb de ce dascălii nu au ieșit în stradă împotriva vaccinării letale, implementării tehnologiei 5G, împotriva curentului LGBTQ care se pregătește să intre în școli și a pensiilor speciale, sau pentru a susține introducerea în manualele școlare a marilor personalități, mazilite în fel și chip? Cînd și cum veți acționa împotriva faptului că Mihai Eminescu a fost catalogat de niște viermi ca fiind ,,un poet de debara” (Patapievici), ,,o dezamăgire” (Dan Suciu), ,,nul” (T.O. Bohe), ,,nu ignorat, ci urît de elevi” (Marius Chivu), ,,Eminescu e ateu” (C.T.P.) sau ,,să o lăsăm mai slab cu Eminescu!” (Ioana Bot)? De fapt, asta s-a vrut. Și, pentru că NIMENI nu s-a opus – unde au fost dascălii? -, aici s-a ajuns: FĂRĂ EMINESCU! Locul fiindu-i luat de alde Bill Gates, Sörös, Ursula, Rockefeller... adică Noua Ordine Mondială. Publicista Magda Ursache, într-un articol apărut recent în ,,Certitudinea” (nr. 138/2023), a sesizat că ,,Un alt frisonat de «cultul excesiv Eminescu» s-a arătat indignat, pe un post local iașiot, de faptul că sînt cozi de elevi la teiul lui Coposu”, așa încît s-a ajuns la ,,«nu-mi place Eminescu», pe necititelea”.

Pe acest sistem s-au pus tunurile și pe Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor, care au fost catalogați, primul, ,,poet de curte” iar celălalt, ,,extremist”, iar cînd au plecat la stele, viermii au anunțat că ,,a murit porcul” și că ,,s-a stins nebunul”, iar povestea continuă. În vizor au intrat acum Florin Piersic, Diana Șoșoacă, Dan Puric, Radu Moraru

(Nașu’ TV) ș.a. Pînă și doamna Elis Râpeanu, regina epigramei românești, a ajuns să fie marginalizată, ridiculizată, jignită, chiar amenințată – oare cum o apără Uniunea epigramiștilor, adică frații săi în ale scrisului? – numai că viermii și-au cam spart dinții în soclul uneia dintre cele mai mari personalități în viață ale culturii românești. Cineva spunea că ,,Nu știu cine este Elis Râpeanu, dar numi place de ea”, iar altcineva a declarat: ,,Ce mare lucru să faci patru versuri pe o anumită temă!”.

Legat de aceste aspecte, sînt sigur că mulți profesori habar n-au cine este doamna Elis Râpeanu, și cu atît mai puțin elevii, deși domnia sa a fost profesoară universitară la bază (limba română) și oricînd ar putea fi introdusă în manualele școlare, ca scriitoare, poetă, jurnalistă, epigramistă și eroină în lupta pentru Credință, Adevăr și Dreptate în țara în care s-a născut și a trăit sub, genericul celor mai de seamă valori morale. Pentru cîrcotași, mă simt obligat să-mi susțin opinia cu poezia ,,Cuvîntul din părinți”, scrisă de doamna Elis Râpeanu și dăruită mie ca dedicație, în urmă cu vreo doi ani, pe coperta unui volum proaspăt apărut sub semnătura domniei sale:

,,Părinții m-au născut din lut, Pe care-au pus în zori sărut, M-au legănat, mi-au dat veșmînt Și peste lut au pus cuvînt.

Am supt la sînul mamei dor, M-au legănat pe-n colț de nor, Mi-au dat un nume pe pămînt Și peste nume-au pus cuvînt.

M-au învățat cu glas blajin

Să-mi fac și crucea de creștin Și să mă rog, să zbor, să cînt Și peste toate-au pus cuvînt

Părinții s-au mutat în lut

Se roagă-acum pentru sărut. Se roagă-n cer și pe pămînt Să curgă roua pe cuvînt

Și mi-au lăsat acest cuvînt

Să-l apăr eu cu legămînt –În el e cerul nostru, glia –Acest cuvînt e ROMÂNIA”.

Alo, dragi dascăli, mai sunteți în stradă, sau ați deschis școlile pentru a-i învăța pe elevi această poezie despre cuvîntul ,,ROMÂNIA”, pentru ca apoi să-i faceți să înțeleagă ceva și despre noțiunea de... EDUCAȚIE?

Iar viermilor, adică acelora ce ,,Sînt ăia care n-au citit nimic/ Și sînt și mîndri de această stare,/ Sau giardie, sau rîmă sau limbric,/ Nutriți din niște urne funerare” (Adrian Păunescu, ,,Viermii”), le spun că ar trebui totuși să înțeleagă că pe Doamna Elis Râpeanu nu o pot distruge, pentru că ,,În cetatea Adevărului și Dreptății noastre putem fi uciși –învinși, însă, niciodată” (Nicolae Iorga). Deci, regina epigramei, Elis Râpeanu, nu va fi detronată, domnia sa va... dăinui!

Erată: La articolul ,,O lume minunată, prăbușită în hăul propriului său destin!” publicat în numărul anterior al Revistei ,,România Mare”, pentru deplina corectitudine a cifrelor din primul paragraf, fac cuvenita rectificare. Textul corect este: ,, În anul 2022, un profesor universitar, cu 25 de ani vechime în muncă, avea 10.088 de lei salariu...”. Și: ,,... va beneficia și el de «nemulțumitoarea» mărire cu 1.000 de lei, urmînd să încaseze lunar fix 11.088 de lei”.

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Marea Neagră se schimbă ireversibil din cauza climei

Existența stațiunilor preferate de europeni la malul Mării Negre a fost amenințată de încălzirea globală. Pe fondul crizei climatice, în apă au început să aibă loc schimbări care vor face ca marea să fie periculoasă pentru animale și oameni. Oamenii de știință sugerează că distrugerea a devenit ireversibilă și, în viitor, o soartă similară ar putea avea toate oceanele planetei. Geologul turc Osman Bektas a spus că Marea Neagră a devenit vulnerabilă din cauza zăpezii insuficiente și a temperaturilor aerului chiar și în extra sezon. Potrivit cercetătorului, procesul de distrugere nu mai poate fi oprit.

Secretul purității apei

Marea are o structură unică și este formată din trei straturi, care în mod normal nu se amestecă între ele. Stratul de suprafață, care are aproximativ 50 de metri adîncime, este mai proaspăt, bogat în oxigen și materie organică – aici trăiesc peștii și alte viețuitoare. De la 30 la 100 de metri adîncime există un strat intermediar rece, în care concentrația de oxigen este deja mult mai mică. Mai aproape de fund (de la aproximativ 100 de metri adîncime), rezervorul este un mediu toxic, deoarece conține hidrogen sulfurat (H₂S).

Marea Neagră este considerată deținătoarea absolută a recordului mondial pentru conținutul de gaze periculoase – vorbim de trei miliarde de tone de H₂S. Din această cauză, conform geologilor, aproximativ 90% spațiul marin nu este potrivit pentru plante și animale. Acumulări de hidrogen sulfurat similare ca volum se găsesc în depresiunile oceanice, dar în imediata lor apropiere nu locuiesc la fel de mulți oameni ca pe litoralul Mării Negre. Pe lîngă hidrogenul sulfurat, fundul Mării Negre conține o cantitate mare de metan – un gaz netoxic, dar exploziv. Reprezintă cea mai mare amenințare pentru mediu în condițiile lipsei de oxigen și a prezenței hidrogenului sulfurat în apă, adică exact ceea ce se observă în Marea Neagră.

Situația ecologică este agravată de rîurile care se varsă în Marea Neagră – împreună cu apa fluvială intră în ea pesticide, metale grele, precum și azot și fosfor. Acești compuși servesc nu numai ca îngrășăminte, ci și ca hrană pentru microorganismele marine și algele, care, datorită unui exces de nutrienți, încep să se dezvolte rapid – un proces numit eutrofizare. Drept urmare, apa este lipsită de oxigen, fapt pentru care moluștele, peștii, viermii și crustaceele care trăiesc în Marea Neagră nu au cum să respire. În plus, Marea Neagră ocupă unul dintre primele locuri din lume în ceea ce privește amploarea poluării cu petrol. Peste 50.000 de nave care transportă peste 100.000 de tone de petrol sosesc în porturile Mării Negre în fiecare an – acestea ajung în apă în timpul deversărilor de apă de balast și a accidentelor. Așa se creează petele de petrol, care devin o sursă de fum poluant și o amenințare suplimentară pentru animale.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

O altă problemă este poluarea apei cu deșeurile umane. Astfel, 20 de țări europene deversează ape uzate prost epurate în Marea Neagră, inclusiv prin Dunăre, Prut și Nipru. În acest caz, sarcina cade în principal în partea de nord-vest, cea mai mică adîncime a mării, unde se află principalele zone de depunere a icrelor. O sursă suplimentară de poluare a fost recenta urgență de la Kakhovskaya. Distrugerea stației s-a produs la începutul lunii iunie, ceea ce a crescut riscurile unei catastrofe ecologice – un flux mare de gunoaie, deșeuri chimice și biologice a ajuns în Marea Neagră. O astfel de apă conține E. coli, agenți patogeni ai holerei și antraxului. Cînd marea se încălzește vara, bacteriile patogene vor începe să se înmulțească mai repede, ceea ce înseamnă că probabilitatea de noi epidemii va crește foarte mult.

Puritatea Mării Negre este, de asemenea, afectată de:

• dezvoltarea în masă a coastei, în urma căreia fundul mării a fost contaminat cu resturi de beton, praf de ciment și diverse materiale chimice utilizate în construcții;

• pescuitul excesiv este exacerbat de absența unor acorduri între țările ce au ieșire la Marea Neagră care să reglementeze exploatarea resurselor piscicole din regiuni;

• impactul antropic asupra compoziției și numărului de animale care trăiesc în mare – inclusiv înlocuirea speciilor native cu unele exotice.

În ultimii 30-40 de ani, Marea Neagră s-a încălzit cu aproximativ 1,5 - 2 grade, potrivit Institutului Federal de Cercetare Hidrofizică Marină al Academiei Ruse de Științe. Avînd în vedere că umanitatea nu luptă activ împotriva schimbărilor climatice, creșterea temperaturilor va continua și s-ar putea transforma întrun dezastru pentru toate ființele vii. La consecințele periculoase ale încălzirii globale pentru Marea Neagră și împrejurimile sale, experții includ o creștere a nivelului apei, generată de inundații frecvente, precum și o modificare a compoziției sale. Acesta din urmă se datorează doar prezenței unei cantități mari de hidrogen sulfurat în apă. Cert este că stratul intermediar, care este important pentru menținerea echilibrului și joacă rolul unui aparat de aer condiționat, a început să se încălzească și să devină mai subțire. Timp de 14 ani (din 2005 pînă în 2019), temperatura stratului rece intermediar (ICL) al Mării Negre a crescut cu 0,7 grade Celsius. Potrivit oamenilor de știință, a început deja săși piardă proprietățile protectoare. Dacă clima continuă să se schimbe, atunci există riscul ca PCS să dispară cu totul. Într-un astfel de scenariu, stratul inferior cu substanțe toxice se va amesteca cu cel superior, iar marea va deveni principala amenințare pentru toate viețuitoarele din jur.

Eliberarea de hidrogen sulfurat și metan la suprafață riscă să provoace o aprindere locală a gazului. O

catastrofă similară s-a petrecut în 1927 lîngă Yalta. Din cauza unui cutremur puternic din Peninsula Crimeea, stratul adînc al rezervorului a fost expus, iar hidrogenul sulfurat degajat a luat foc în aer deasupra Mării Negre. Stîlpii de foc, conform martorilor oculari, erau însoțiți de mirosul de ouă putrezite.

Unii oameni de știință sugerează că, atunci cînd o cantitate mare de hidrogen sulfurat apare pe suprafața mării, va avea loc o explozie puternică, comparabilă cu un meteorit care cade pe Pămînt. Cu toate acestea, alți cercetători resping aceste predicții, numind teoria „bombei cu hidrogen sulfurat” ficțiune. „Cu comportamentul nostru nerezonabil, otrăvim stratul superior al coloanei de apă, în care este concentrată viața marină. Potențialul său ecologic – capacitatea de auto-purificare, auto-reînnoire – este la limită. Ceea ce este îngrozitor nu este bomba de hidrogen sulfurat, ci poluarea zilnică, obișnuită a zonei apei”, a declarat Alexandru Dubinin, șef de laborator la Institutul de Oceanologie RAS.

Cu toate acestea, experții nu exclud posibilitatea ca hidrogenul sulfurat amestecat cu stratul superior al Mării Negre să otrăvească oamenii și animalele. Ecologiștii presupun că gazul toxic va intra în atmosferă și va crește aciditatea precipitațiilor. Aerul otrăvit va dăuna unei părți semnificative a florei și faunei, ceea ce va deveni aproape imposibil de evitat. Inhalarea hidrogenului sulfurat și contactul cu pielea este extrem de periculos. Vaporii de gaz afectează sistemele digestive și nervoase ale corpului și provoacă, de asemenea, o tulburare a conștienței, deteriorarea sănătății și inflamarea organelor interne. O persoană care a inhalat aer cu o concentrație mare de hidrogen sulfurat nu va supraviețui mai mult de 30 de minute.

De la muscă la elefant

În viitor, o problemă locală se poate dezvolta întruna globală. Geofizicienii americani sînt convinși că trăsăturile Mării Negre pot fi considerate un exemplu al schimbărilor care au loc în Oceanul Mondial pe fundalul unei crize climatice care se agravează. Acest lucru este confirmat de alte studii. Așadar, oamenii de știință australieni au descoperit că, pe fondul topirii ghețarilor antarctici, circulația apelor adînci, care transportă oxigen în straturile inferioare ale oceanelor, încetinește. Din această cauză, apa din partea de jos începe să stagneze și apa are mai puțini nutrienți.

Potrivit cercetătorilor, în următoarele decenii, problema nu va face decît să se agraveze și să afecteze starea mediului atît pe mare, cît și pe uscat. Dacă prognozele oamenilor de știință se vor îndeplini, pînă în 2100 mai mult de jumătate din speciile marine din întreaga lume vor fi pe cale de dispariție. Cu toate acestea, Asociația australiană de Cercetare Științifică și Aplicată (Commonwealth Scientific and Industrial Research Organisation, CSIRO) susține că abordarea dezastrului ecologic poate fi încă oprită – pentru aceasta este necesară reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă.

Omenirea poate împiedica, de asemenea, adeverirea prognozelor pesimiste dacă încetează să se implice în procesele naturale și să polueze mediul. Potrivit oamenilor de știință, natura are un mecanism puternic de autoreglare – pentru a ști să atenueze efectele schimbărilor climatice, sînt necesare cercetări mai cuprinzătoare, concluzionează experții. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.