România Mare, nr. 1698

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Lucrul cel mai frumos după sfîrșitul unui război nu este pacea, ci frenezia vieții.

CornELIU VADIm TUDor

Întîlnirea giganților

De la începutul acestui an, conducătorii Europei se calcă pe picioare ca să ajungă în fața lui Xi Jinping. Mai întîi, Emmanuel Macron, secondat mai pe „din dos” de Ursula von der Layen, apoi Olaf Scholz și, în sfîrșit, Anthony Blinken, care a întîrziat un pic la discuțiile cu președintele Chinei din cauza unor baloane... Blinken s-a deplasat în China cu intenția de a reglementa relațiile dintre cele două mari puteri. A fost întîmpinat de cel mai înalt diplomat al Chinei și s-a întîlnit cu președintele în ultima zi a unei vizite rare, menită să încerce să reînvie relațiile dintre Washington și Beijing.

Despre începutul vizitei, ziarul britanic The Guardian scrie următoarele: „Duminică, Blinken a purtat discuții de peste șapte ore și jumatate – cu o oră mai mult decît se aștepta – cu ministrul chinez de externe Qin Gang. Departamentul de Stat al SUA a calificat discuțiile – care au avut loc într-o vilă de stat luxoasă și au inclus o cină oficială – «concrete și constructive», deși nu pareau să facă progrese concrete în disputele care includ Taiwan, comerț, drepturile omului. Ambii și-au exprimat dorința de a stabiliza

relațiile în ciuda faptului că un oficial american a numit diferențele lor «profunde», și au convenit că ministrul Qin va vizita Washington pentru a continua conversația, deși nu a fost anunțată o dată certă. Cu toate acestea, în spatele ușilor închise, Qin i-a mărturisit lui Blinken că relațiile dintre SUA și China «sînt la cel mai scăzut punct de la stabilirea relațiilor diplomatice», potrivit postului de stat CCTV. «Acest lucru nu este conform cu interesele fundamentale ale celor două popoare și nici nu corespunde așteptărilor comune ale comunității internaționale», a spus Qin în timpul discuțiilor din grădinile antice Diaoyutai”.

Xi i-a spus lui Blinken că țara sa „respectă interesele Statelor Unite și nu va contesta sau înlocui Statele Unite” și că Washington „trebuie să respecte China și să nu prejudicieze drepturile și interesele legitime ale Chinei”. Cu alte cuvinte, nu vă băgați în emisfera estică, mai ales în Pacific, și nu ne băgăm nici noi în cea vestică.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

SPLENDOAREA DIN CUSĂTURĂ

De la Cucuteni încoace

Pentru astăzi vă propun o evadare simbolică din cotidianul sumbru în care ne construim viața, încercînd să uităm (măcar pentru o zi) apăsarea dură a încercărilor de tot felul prin care trece omul contemporan. Vom evada, deci, din prezent și ne vom întoarce pe spirala Istoriei acestui Popor, cu milenii în urmă, pentru a trăi una dintre cele mai fascinante povești născute din tradiție și iscusința oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri din timpuri străvechi. Este o poveste cu rădăcini ancestrale – transmisă, oral și material, din generație în generație – fiecare dintre acestea adăugînd în șiragul de perle al imaginației colective noi nestemate care vor consolida și perpetua un tezaur fără egal.

Vă invit să plecăm într-o călătorie inedită, fără a folosi vreun mijloc de transport clasic, ci doar pe aripile gîndului și imaginației, într-o lume de culori pe care timpul, cu vicisitudinile lui, n-a reușit să le estompeze, dimpotrivă, prin puterea creației umane acestea au ajuns pînă în zilele noastre spre a ne bucura privirea și inima. Din genericul acestui reportaj precum și din titlul propriu-zis, punînd cap la cap și informațiile din aceste rînduri de început, cred că s-a conturat subiectul de astăzi al acestui material – ia românească – un reper viu al talentului, dar și

al dăruirii acestui Popor într-un teritoriu milenar, la răscrucea unor drumuri din Istorie, drumuri pe care au năvălit nenumărate haite, mai mult sau mai puțin umane, încercînd să sugrume dezvoltarea a ceea ce avea să se numească Poporul Român. Dincolo de dramele prin care a trecut acest Popor, laolaltă cu creația sa ancestrală, faptul că noi, astăzi, scriem cu bucurie despre tradiția și existența iei românești demonstrează victoria comună a omului și a creației sale pe teritoriul României, cel care cuprindea, cu milenii în urmă, areale stăpînite, în prezent, de neamuri apărute ulterior în zona respectivă. Dar acest mister aparține unei Istorii aproape uitate, pe care, poate, o vom aborda cu alt prilej.

Ia românească

Caracteristică a portului național românesc, confecționată din pînză împodobită cu alese cusături, în culori atrăgătoare, această cămașă românească a devenit etalonul nostru național, un adevărat simbol al identității și creativității în spațiul Carpato-Dunărean. Pentru că trăim într-un secol al vitezei și al polarizării ideilor, cîți dintre noi dăm frîu liber imaginației de cîte ori vedem o astfel de bijuterie vestimentară îmbrăcată de cineva?

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„Româncă“, pictură de Frederick Arthur Bridgman

Dor de tarã, dor de ie ,

Frunză verde iasomie, Dor de Țară, dor de ie, Dor de trista Românie!

Te-au purtat strămoși, pe timpuri, Și pe deal și pe la cîmpuri, Și la clacă și la horă, Te-au adus în casă, noră, Și la nunți ai fost aleasă Să faci mîndră o mireasă, Și cu ia, boiereasca, Să jucăm cu toți nuneasca. Albul pînzei cea curată, Cu arnici și fir brodată, În veci să se pomenească Ia noastră românească!

Te-au purtat fete la sate

Și regine în palate, Mai încolo, mai încoace, Doamnele de la conace, Și-nvîrtită, făceai valuri, Cînd dansai cu fete-n baluri.

La noi și-n străinătate

Ai luat premii, pe dreptate, La concursuri – ce divină –Ia – tu erai regină!

Frunză verde iasomie, Dor de țară, dor de ie, Dor de trista Românie!

Astăzi treci peste hotare Și-aduci multă alinare

La români plecați din Țară, Pentr-o viață mai ușoară!

Tu ești amintirea vie

A Mamei de Românie, Chiar de smulgi, ca-ntr-o urgie, Lacrima, pe alb de ie!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un hitlerist în fruntea Ministerului Culturii F Partidul Beţivilor

F Dide Puşcărie a primit mită un apartament F Shaul Carmel vine iar cu foamea-n gît F Dragoş descalecă în Centrul Civic F Lui Dejeu i s-a întins o capcană

PArTEA A IV-A

F A apărut nr. 2 al revistei „Atac la persoană“ condusă de Dumitru Dragomir. Publicație de-a dreptul mortală. Se citeşte pe nerăsuflate, iar atunci cînd, totuşi, mai poți să răsufli, abureşti oglinda pînă se sparge. Nu credeam că pe piaţa presei româneşti s-ar mai putea ivi ceva care să depăşească „Evenimentul zilei“, „VIP“ şi „Național“. Uite că s-a ivit. Reproducem numai cîteva titluri: „Un gest neelegant al preşedintelui Constantinescu“ (e vorba de refuzul acestuia de a da mîna cu Iliescu, la vernisajul retrospectivei pictorului Corneliu Baba); „În puşcăriile Ţării au loc adevărate războaie între bandele de lesbiene“; „Amorurile lui Emil“; „Nadia Constantinescu este geloasă pe Rona Hartner“ (referindu-se la sportul echitației, practicat în tinereţe, de rusoaica Nadia Bogorin, ziarul scrie ceva de comă: „Adică ea călărea caii, pe cînd pe ea n-o călărea nimeni!“; „Cum o ajuns pruncul Milică veteranul de război nr. 1 al Ţării“ (aici, slugărnicia unora dintre liderii Asociației Veteranilor de Război a provocat greaţă multor români, fiindcă ei, liderii cu pricina, au făcut temenele fanariote, în 10 ani, la 3 preşedinţi, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu); „Personulitatea săptămînii: Sorin Dimitriu, vînzătorul şef“ (ţiganul cu accent moldovinesc se pare că e „mînjit“, rău de tot, cu comisioane în dolari); „Sorin Roşca Stănescu –Mercenarul şantajat“; „Un cuplu sinistru: Cristel Ungar – Cristian Ţopescu“ (e criticată prestaţia

acestei Fraulein cu pronunţie imposibilă, care, în urmă cu două duminici, a înjurat birjăreşte pe postul naţional, zicînd „Ce p... mă-sii fac ăştia acolo?“); „Nea Fotache, intimul Alinei Mungiu“ (se zice că în „piesa“ purceluşei Piggi, care se joacă la Teatrul nottara în faţa unei săli care geme de 2-3 spectatori, nefericitul prinț al Danemarcei rosteşte dilema „A fi sau a nu fi“, ţinînd în mînă nu craniul lui Yorick, ci un prezervativ îndesat cu pastile anticoncepţionale!!!);

„O necesitate pentru cultură – detronarea lui Nero Caralitru“; „Un amor distrus de ultimul Congres P.S.D.R.“ (iubirea gheboasă a deputatei Smaranda Dobrescu faţă de şeful ei octogenar, Sergiu Cunescu, a nu se confunda cu Sergiu Băhăian!); „Zii cioară şi pace!“ (un portret al voiajorului Sorin Stănescu, aşazisul ministru al Tineretului şi Sportului, care, în mai puţin de 1 an, a colindat toată lumea: spania, Italia, Franţa, Germania, Olanda, Grecia, Creta, Ukraina, Israel, China, Madagascar, Camerun; fireşte, pe calea aerului, cum îi stă bine oricărei zburătoare). F Acelaşi om cu şira spinării, Dumitru Drdgomir, dă de pămînt cu potăile de la „Ziua“, în celălalt ziar al lui, „Sportul Românesc“. Redăm începutul articolului său intitulat „Căţeluşi, Dulău – hău, hău...“: „De vreo şase luni, nişte căţei şi căţeluşe de la cotidianul «Ziua» mă muşca sistematic! Unii dintre aceşti căţei care nu au antirabicul făcut anul acesta au fost «alăptaţi» chiar în ograda mea o bună bucată de timp (a se înţelege, au trăit din banii mei). Nu le-a plăcut să sugă «tîţă de mîţă», s-au dus la

Mozaic de curiozitãþi

 Biblioteca regională din Habarovsk (Rusia) posedă mai bine de două milioane de volume, între care se numără și o foarte prețioasă colecție de lucrări cu coperți de lemn și închizători metalice. Volumele, tipărite în urmă cu cu cîteva secole, conțin informații interesante despre evoluția științei, culturii și literaturii ruse. Cea mai veche lucrare din această bibliotecă este o Biblie tipărită în urmă cu peste 400 de ani.

 S. Cearski, din orașul ucrainean Ordjonikidze, a executat un portret al scriitorului Lev Tolstoi compus din… rînduri copiate caligrafic, din capitolul XIII al povestirii „Moartea lui Ivan Ilici”. Acest portret, lizibil la propriu, ocupă un loc privilegiat printre exponatele muzeului de literatură din acest oraș.

 Autorul vestitei teze „Dubito ergo cogito. Ergo sum” (,Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist”) este René Descartes (1596-1650), medic, matematician și filosof francez, adversar al scolasticii și promotor al sistemului de filosofie denumită „carteziană”, care a exercitat o influență importantă în evoluția medicinei. Cartea sa „De homine” poate fi considerată a fi primul text de fiziologie.

 Într-un ziar din Verona, orașul tragediei celebrului cuplu shakespearean Romeo și Julieta, a apărut următorul anunț: „Julieta Capuletti caută secretară pentru trierea corespondenței sale”. Acest post a fost creat pentru prima dată în 1937 și a fost ocupat de E. Solimani, care a început să răspundă la scrisorile expediate pe numele eroinei. Nimeni nu a știut însă că sub iscălitura Julietei se ascundea un… bărbat. După moartea sa, această îndeletnicire a fost preluată de o altă persoană de sex masculin, Gino Beltramini. Cum, însă, televiziunea a deconspirat sexul celui în cauză, Beltramini a trebuit să renunțe la postul său. De atunci, teancurile de scrisori în care

tinerii încredințează Julietei tainele lor stau nedesfăcute într-o încăpere a municipalității. În urma anunțului publicitar, funcția vacantă i-a fost încredințată Paolei Sella, în vîrstă de 20 de ani. „Nu știu dacă cei care corespondează cu Julieta cred în existența ei. Mai degrabă singurătatea, nevoia de a împărtăși cuiva propriile frămîntări îi determină pe mulți, pe prea mulți tineri, să se destăinuie Julietei” – a declarat Paola.

 La centrul Pompidou din Paris, oricine poate deveni scriitor cu ajutorul calculatorului. În acest centru sînt puse la dispoziția vizitatorilor cîteva calculatoare în memoria cărora au fost puse 10 sonete de Queneau. Plecînd de la sonetele originale și alegînd un singur vers din fiecare se pot compune, potrivit titlului, o sută de mii de miliarde de poeme! Calculatorul stochează data, ora, numele și prenumele vizitatorului și realizează un sonet cu numele acestuia.

 La British Museum din Londra s-a descoperit primul manuscris cunoscut al lui Shakespeare. E vorba de o scenă întreagă ce conține trei pagini din drama „Thomas Moore”, care n-a fost jucată niciodată, nici în epoca lui Shakespeare, nici mai tîrziu. Toți grafologii și specialiștii sînt de acord că s-ar fi descoperit un veritabil… Shakespeare. Pînă la această descoperire tot ce ne rămăsese scris de mîna marelui Will erau numai șase semnături, dintre care trei s-au găsit în testamentul scriitorului, așternut pe hîrtie de un notar.

 Vocile a peste 2.000 de poeți și scriitori, înregistrate pe discuri și benzi de magnetofon, pot fi ascultate la Muzeul Literaturii din Moscova. Este o adevărată desfătare pentru iubitorii de literatură să-l audă pe Tolstoi citind din operele sale, pe Esenin sau Maiakovski declamînd versuri nemuritoare. În fonoteca muzeului amintit se găsesc aproape 150.000 de documente sonore. Casa de discuri „Melodia”

«Ziua» să sugă... ţîţă de măgar! Dintre ei, doar unul este ziarist adevărat – Dan Mucenic şi, ceva, ceva, Adina Angelescu, căreia consider că este o crima să i se ordone să scrie despre un domeniu necunoscut pentru ea, adică sportul. Această haită este asmuţită spre mine de un «Dulău» fără «carnet de sănătate» pe numele lui adevărat Sorin Roşca Stănescu. Mulţi prieteni mă sfătuiesc să mă feresc de muşcătura lui. Nu mă feresc. Pentru mine el este un «maidanez» nenorocit, un fost informator notoriu al Securității, care a făcut numai rău oamenilor, și un neisprăvit care, în afară de panică, n-a creat nimic în viața lui!“. F După cum se vede, se strînge lațul la gîtul lui S.R. Stănescu. Invităm, cu frumosul, conducerea s.r.I. să facă publice informaţiile pe care le deţine: cîte milioane de dolari a primit derbedeul ăsta din Canada, de la un Serviciu Secret străin?! F Aproape în fiecare seară, pe, mai toate posturile de Televiziune (în special TVr şi Pro TV) apare deputatul P.D.-F.S.N. Alexandru Sassu. Evreu ungur, fiu de ilegalişti. Păcat că feblețea lui, Virginia Ghiță, de la TVr, nu l-a filmat şi luni seara, cînd Sassu intra la... Sexy-Club, după cum ne-au telefonat mai mulţi cetăţeni. F Comicului maghiar Nesztor Bădiceanu-Bourvil, iar i s-a făcut de cucuie, deşi noi îl lăsasem în plata Domnului: luni 20 octombrie, el a făcut pe poliţistul prin senat, minţind că preşedintele P.r.m. ar fi fost pontat fictiv de către subalternii săi. Replica lui Vadim a fost pe măsură: hoțul de ciment minte de îngheaţă mortarul, bine i-au făcut ţărăniştii că l-au dat afară, de-a berbeleacul; iar locul de vicelider al Grupului Parlamentar P.N.Ţ.C.D. a fost ocupat de juristul Corneliu Turianu. (Complet deplasate ironiile fără talent ale unui oarecare mihai Constantin, în ziarul evreiesc „Libertatea“).

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 octombrie 1997)

populariza operele poeților și prozatorilor sovietici prin colecția de discuri „Scriitorii vă vorbesc”. În acest sens, a apărut și așa-zisa revistă specială „Krugozor”, ce era anexată ca supliment operelor.

 Pe mormîntul lui Daniel Defoe, autorul celebrului roman „Robinson Crusoe”, este așezat un obelisc de granit care a fost plătit de 1.719 elevi ai Școlii din Stoke Newington (Anglia).

 Ponson du Terrail a fost unul dintre cei mai prodigioși autori francezi de romane senzaționale. El avea o imaginație uimitoare și se spune că putea compune cite 3 – 4 romane în același timp, pentru 3 – 4 ziare diferite. Cum însă publicul a început să se plîngă că în unele foiletoane reapăreau personaje moarte sau asasinate în foiletoanele precedente, Ponson du Terrail a găsit o metodă ca să evite aceste inadvertențe. El și-a cumpărat o numeroasă serie de păpuși, pe care le-a botezat cu numele personajelor din roman. De cîte ori un erou murea, înlătura păpușa respectivă. În opera prodigiosului scriitor (800 de volume) au rămas, însă… neatinse inadvertențele și grosolanele denaturări ale faptelor istorice, de care abundă lucrările sale scrise pentru gustul îndoielnic al burgheziei.

 În trecut, copiii din Berna (Elveția) aveau posibilitatea ca, formînd un anumit număr de telefon, să asculte un scurt basm, în fiecare lună altul. Ideea înființării acestui serviciu telefonic a avut-o scriitorul Heinz Peyer, autor, foarte apreciat în Elveția, de literatură pentru copii. Zilnic, el primea un mare număr de telefoane de la micii lui admiratori, care îl solicitau să le povestească ceva. Adulții dispuneau și ei de un serviciu telefonic, în cadrul căruia abonații puteau asculta poezie contemporană elvețiană. În medie, 150 de persoane făceau uz zilnic de acest original și, în același timp, instructiv serviciu. r.m.

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Uliţa bărbierilor (I)

motto: „N-ai idee cum ți-o scot: pînă să clipești din ochi, odată, poc...“ („D-ale carnavalului“)

Toma, fost mare armaş, vindea, la 10 octombrie 1600, „cupeților“ Ianuţ şi Manu două dugheni de pe uliţa Bărbierilor din Bucureşti, „între prăvălia bisericii Domneşti şi între prăvălia jupîn Radului neguţător“. Zapisul care consemnează tranzacţia reprezintă prima semnalare documentară a acestei străzi, situată cîndva în apropierea Curţii Vechi și alături de Bărăţie. Bună parte din uliţă era proprietatea bisericii Domneşti, care în octombrie 1671 reînnoia contractul de închiriere a unui întreg şir de prăvălii către „Iane bărbiariul i (şi) Mihul bărbiariul, Iorga bărbiarul i Temeli rachiariul, i Sima bărbiariul, i Iamandi cismariul, i Vane, i Vulea rachiariul, Iancul bărbiariul, i Stoian cîrciumariul“. Din însăşi această enumerare rezultă că uliţa amintită îşi merita numele, întrucît majoritatea prăvăliaşilor instalaţi aici era constituită din mînuitori ai briciului.

Tunderea şi sîngerarea

Cei mai mulţi dintre bărbieri nu se mulţumeau doar să radă şi să tundă, ci se dovedeau meşteri şi în oblojitul rănilor, în deschiderea buboaielor, în scoaterea dinţilor, în dregerea oaselor scrîntite sau frînte, în punerea lipitorilor, ca şi în alte manopere terapeutice ţinînd mai cu seamă de mica chirurgie. Ba încă unii dintre ei nu se sfiau să încerce chiar tratamente medicale mai pretenţioase, prescriind infuzii, siropuri şi prafuri pe care de multe ori le preparau singuri. Iată deci că şi la noi în ţară bărbierii se arătau a fi cei dinţii slujitori „recunoscuţi“ ai lui Esculap, măcar că învăţătura „medicală“ nu o dobîndiseră prin studiu sistematic, ci „furînd-o“ de la meşterul la care-şi făcuseră ucenicia.

Aproape la fel stătuseră lucrurile chiar în ţările cu veche tradiţie ştiinţifică ale Apusului. Este adevărat că acolo şcolile medicale se înmulţeau, dar doctorii, absolvenţi ai înaltelor instituţii de învăţămînt, considerau adesea înjositor să pună mîna pe bisturiu sau pe lanţetă, drept care lăsau asemenea treburi în seama bărbierilor. Medicul care se respecta pe sine şi ţinea la demnitatea tagmei sale se limita să pună diagnosticul pe temeiul preceptelor formulate de învăţaţii grecoromani sau arabi, să dea indicaţii de tratament şi, eventual, să-şi etaleze erudiţia prin argumentaţii scolastice în disputele cu veşnic invidioşii colegi de breaslă. Răspunderea directă a îngrijirii bolnavilor revenea atunci chirurgilor bărbieri, care nu ştiau să vorbească latineşte, dar se pricepeau, în schimb, să oprească hemoragiile, să spele şi să panseze rănile etc.

Principalul motiv pentru care, veacuri de-a rîndul, o corporaţie a chirurgilor bărbieri a funcţionat alături de cea a medicilor şi sub patronajul, cel mai adesea tiranic, al acesteia a fost tradiţia, respectată pînă tîrziu în Evul mediu, a recrutării medicilor, aproape

în exclusivitate, dintre clerici, şi fiindcă, potrivit canoanelor, „biserica avea oroare de sînge“, călugărilor medici le era interzis să practice operaţii, ceea ce a dus, pe de o parte, la o îndelungată stagnare a artei chirurgicale, iar pe de alta, la apariţia meseriei de bărbier chirurg. Permanentele conflicte armate dintre seniorii feudali făceau însă absolut necesară existenţa acestui meşteşugar, care, datorită serviciilor aduse, mai ales pe cîmpurile de bătălie, ajungea adesea să se bucure de o mare trecere pe lîngă conducătorii militari şi politici.

Trebuie totodată remarcat că, date fiind obligaţiile lor profesionale curente şi contactul nemijlocit cu bolnavii pe care-i îngrijeau, bărbierii chirurgi s-au arătat, într-o anumită perioadă, singurii capabili să asigure progresul medicinei. În timp ce doctorii socoteau că este o impietate să contrazici litera tratatelor lui Galen sau ale lui Avicenna, chirurgii „inculţi“ experimentau, cu sau fără voie, şi, pe nesimţite, îşi perfecţionau meşteşugul. Ba încă dintre bărbieri s-au ridicat mari personalităţi înnoitoare, precum ilustrul Ambroise Pare (1517 – 1390), „părintele chirurgiei moderne“, cel care a iniţiat tratamentul raţional al rănilor prin aplicarea bandajelor simple şi renunţarea la practicile dăunătoare

ale arderii plăgilor cu fierul roşu sau ale opăririi lor cu ulei fierbinte.

binecunoscutul fenomen al „desacralizării“ medicului după înlăturarea pericolelor care-l ameninţaseră pe pacient (de altfel, aceasta este una din temele predilecte ale vechilor gravuri, tripticul ipostazelor succesive sub care se prezintă doctorul: Dumnezeu –cînd este adus la căpătîiul suferindului, înger – după vindecarea acestuia, diavol – cînd pretinde onorariul). Adesea, pentru a-i atrage pe meşterii cei mai pricepuţi, domnitorii ofereau recompense însemnate. Ştefan Tomşa, domnitorul Moldovei, făgăduia, într-o epistolă expediată bistriţenilor la sfîrşitul lui 1621, să plătească o sută de galbeni doftorului sau bărbierului în stare să vindece durerile de cap şi urechea astupată a unui prieten al său. Tot magistraturii Bistriţei i se adresa Mihai Viteazul, la 2 august 1600, cu ordinul: „Fiindcă în tabăra noastră ne trebuie meşteri, vă poruncim ca, după obicei, să ne trimiteţi îndată în tabăra noastră, lîngă Sebeş, tot felul de meşteri din oraşul vostru“, de bună seamă şi bărbieri.

Plasturii înveninaţi de pe rana lui Matei Basarab Domnul muntean Vlad Vintilă cerea braşovenilor, în aprilie 1534, să-i trimită pe Gregorio tonsori et Nicolao balneatori ca să-i lase sînge şi să-i pună ventuze. Se vede că bărbierul Grigore dobîndise o bună faimă, căci la începutul anului 1536 Petru Rareş solicită, la rîndul său, serviciile acestui iscusit „domn doctor şi bărbier“ (domino doctori ac Gregorio tonsori). De altminteri, se pare că intra în uzanţe să se acorde asemenea titulaturi măgulitoare bărbierilor invitaţi să lecuiască înaltele feţe de peste Carpaţi. Doctorul Pompei Gh. Samarian, harnicul culegător de date din trecutul medicinei şi farmaciei româneşti, semnala că, la 7 iunie 1560, Alexandru Lăpuşneanu le cerea bistriţenilor să-şi arate prietenia trimiţîndu-i pe agilem Andream, medicum („îndemînaticul medic Andrei“), care însă devine peste numai trei săptămîni, la 30 iunie, în scrisoarea cu care acesta se înapoiază în Transilvania, discreto Andrea barbitonsore („discretul bărbier Andrei“). Samarian explica această „degradare“ a lecuitorului printr-un eventual insucces profesional. Nouă însă ni se pare mai degrabă a fi vorba de

Unii domnitori s-au îngrijit să trimită tineri peste munţi la învăţătura bărbieriei, urmărind probabil să aibă la curtea lor meseriaşi devotaţi şi cu bună pregătire. Rana căpătată de Matei Basarab în lupta de la Finta, din 1653, a fost tratată, printre alţii, de un bărbier polonez; cum vindecarea tot întîrzia, prinţul Transilvaniei a trimis un bărbier de la Sibiu, care a descoperit curînd că, dacă piciorul voievodului ameninţa să cangreneze, de vină era perfidul chirurg leah, fiindcă aplica, îndemnat de un grup de boieri „haini“, plasturi înveninaţi. Nu ştim cît de întemeiată va fi fost acuzaţia, dar la acea epocă se semnalează destui alţi chirurgi şi medici complotişti şi criminali la curţile regale şi nobiliare ale Europei.

În Secolul al XVII-lea încetează solicitările de bărbieri peste Carpaţi, aceasta datorită, mai cu seamă, apariţiei în principalele oraşe din Moldova şi Ţara Românească a unui important număr de meşteşugari localnici. Un Ivan „bărbierul“ este menţionat la Bucureşti încă în prima jumătate a veacului al XVIlea. Petriman, fiul acestui Ivan, s-a jeluit domniei că, murindu-i părintele, mama sa, pe nume Cata, s-a măritat „după un ienicer“, care i-a luat cu sila cele trei dugheni primite moştenire. Vodă a hotărît ca „Petriman să ţină toate averile şi dughenile cîte se află de la tatăl său Ivan, şi via, şi moara, şi casa, şi dughenile, dar să dea Petriman mamei sale numai o dugheană“. Căzînd însă după aceea grav bolnav, „de nu mai avea ce să mănînce şi să bea“, tînărul moştenitor a fost nevoit să înstrăineze una din dugheni pe 2.000 de aspri, prin actul de vînzare încheiat la 14 noiembrie 1561 în faţa mitropolitului Efrem. Este cel mai vechi document despre un bărbier bucureştean care ni s-a păstrat şi care ne dovedeşte cît de mănos era meşteşugul lui cîteodată.

În Secolul al XVII-lea s-au constituit la Bucureşti şi la Iaşi primele bresle bărbiereşti, funcţia de staroste revenind adeseori meşterilor care-l slujeau pe vodă. Se întîmpla cîteodată ca asemenea meşteşugari de frunte să dobîndească demnităţi pizmuite. Sub domnia lui Vasile Lupu, bărbierul Gînscă a ajuns şoltuz (cîrmuitor) al cetăţii de scaun. (va urma) G. BRĂTESCU

Henric al VIII-lea și bărbierii-chirurgi

Frizerie în București, 1842

TABLETĂ DE SCRIITOR

Vivat profesori! Rușine celor care v-au umilit!

Greva profesorilor s-a terminat la fel cum a început, fără un rezultat așa cum aceștia și l-ar fi dorit și pentru care au manifestat, în zadar, zile în șir, pe străzile Bucureștiului și în țară, sub comanda liderilor lor de sindicat... Iată că greva a luat sfîrșit, iar ei, profesorii, au fost nevoiți să se întoarcă la catedră mai obosiți și parcă mai neîncrezători în meseria lor de dascăli, care să le aducă salariul meritat, necesar unui trai decent. Am înțeles destul de bine care a fost motivul acestei greve... Mărirea salariilor pentru toți cei care lucrează în sistemul educațional... Și totuși, gurile rele spun că greva a fost declanșată pentru ca liderii de sindicat să iasă în față și să arate membrilor lor cît de activi sînt și că lor le pasă de traiul nesatisfăcător al profesorilor. Pe scurt, să arate țării întregi cît de folositori le sînt ei în aceste zile profesorilor, în spate ascunzîndu-se altceva: justificarea salariilor barosane pe care le încasează de la membrii de sindicat, deplasări cu mașini luxoase, plimbări în străinătate și alte multe avantaje pe care și le-au asigurat. Pe cînd profesorii sînt nevoiți să suporte mojiciile elevilor și, de multe ori, ale colegilor lor, în cancelarie, unde se învrăjbesc unii împotriva altora, cu știrea celor de la inspectoratele școlare, pînă la cel mai înalt nivel... Dar nimeni nu face nimic să îndrepte lucrurile, pentru că aceia care ar trebui să intervină rămîn pe mai departe în liniștea lor și cu cît mai mulți bani în buzunar... Profesorii însă nu trebuie priviți ca paria societății, de ei depinde educarea copiilor țării, de aceea se impune din partea statului o lege organică

bine reglementată, fără să mai dea prilejul liderilor de sindicat de a mai declanșa o grevă și, în acest fel, să se evite perturbarea întregului proces de învățămînt la nivel național. Din păcate, trebuie recunoscut faptul că salariile profesorilor sînt nedrept de mici. Acesta a fost și motivul pentru care au ieșit în stradă, dînd dovadă de unitate. Au fost, sporadic, și niște spărgători de grevă, puțini însă, care, de pe margine, și-au sfidat colegii care, zile întregi, au manifestat pe străzile Bucureștiului, de s-au ales cu răni în tălpi și au răgușit strigînd să fie auziți de oamenii politici. Dar aceștia n-au avut, nici în cazul profesorilor, ochi să-i vadă, nici urechi să-i audă. Este adevărat că nu toți dascălii au har pedagogic; ca peste tot, pădure fără uscături nu există, dar nu e normal ca pentru unii, interesați doar de bani, să sufere întreg corpul profesoral. Și în cazul lor, sînt două categorii de profesori: cei cu realizări profesionale deosebite, și cei mediocri, care vin la școală pentru salariu și cît mai mulți bani, fără să se străduiască prea tare la ore, pentru elevii lor, care sînt, și ei, cît se poate de diferiți: unii fumători, scandalagii, alții serioși, dornici să învețe carte... Se întîmplă, uneori, ca unii profesori să comploteze cu elevii împotriva colegilor lor, producînd zîzanie, pentru a întări poziția dascălilor chiulangii.

Greva s-a terminat, dar calvarul profesorilor de-abia acum urmează: recuperarea procesului educativ rămas restant din cauza protestului lor... Nu oricum, ci cu același salariu pe care îl aveau înainte de declanșarea grevei, la care se adaugă puținul praf ce li s-a aruncat în ochi, adică acele cîteva sute de lei în plus.

Savant şi inventator celebru în toată lumea, chimistul braşovean Nicolae Teclu a murit sărac, la Viena

S-a născut în decembrie 1839 în oraşul de sub munte, într-o perioadă în care studiile în chimie erau abia la început. După liceul urmat în oraşul natal, alege să studieze chimia la Viena. Revine la Braşov ca profesor al Colegiului Naţional Andrei Şaguna între anii 1863 și 1868. Profesor de chimie la Academia de Comerţ din Viena, docent la catedra de chimie a culorilor din cadrul Academiei de Arte din Viena, chimist al Monetăriei Statului şi al Imprimeriei Imperiale din Viena, membru al Academiei Române –sînt repere biografice care vorbesc despre notorietatea şi talentul savantului.

Lui Nicolae Teclu i se datorează o invenție remarcabilă: becul de laborator care-i poartă şi azi numele, „Becul Teclu” cu reglare a curentului de aer şi gaz, bec de gaz cu regulator, inventat în 1900.

„Becul Teclu” este asemănător becului Bunsen, dar reglarea admisiei se face cu un obturator conic care permite obținerea unui amestec mai bun al gazului cu aerul și a unei temperaturi mai înalte. Această invenţie a fost brevetată de firma vieneză W.J. Rohrbeck’s Nachtolger şi, la Leipzig, de către firma Franz Hugershoff. Becul Teclu sau Arzătorul Teclu este folosit şi astăzi în laboratoarele de chimie din lume

și este asemănător cu becul Bunsen, dar într-o variantă îmbunătăţită. De altfel, Nicolae Teclu era inventatorul mereu nemulţumit de procedeele si aparatele existente, fiind preocupat de perfecţionarea lor, de apariţia altora tot mai eficiente.

Savantul este autorul a peste 60 de descoperiri şi 50 de lucrări originale din domeniul chimiei. A fost pasionat de studiile de rezistenţă a hîrtiei şi fibrelor lemnoase, de pigmenţii minerali, de uleiurile utilizate în pictură sau de combustia gazelor. Se spune că Ioan Slavici povestea cum, împreună cu Mihai Eminescu, a asistat la experimentele de chimie pe care Nicolae Teclu le făcea la Viena şi amîndoi erau foarte mîndri de originile sale româneşti.

Profesorii noștri nu merită umilirea, bătaia de joc din partea guvernanților și a întregii clase politice, care văd în învățămîntul românesc un dușman al lor. Cu toate greutățile, se sperăm că profesorii noștri vor învinge toate stihiile ridicate împotriva lor de către politicieni mai mult sau mai puțin trecuți prin băncile școlii. S-a văzut acest lucru în felul cum s-au comportat cu liderii de sindicat: nepricepuți, incapabili de a purta un dialog profesionist, mai ales că era vorba de soarta învățămîntului românesc și de profesorii copiilor noștri. Toate acestea denotă faptul că mulți dintre ,,aleșii neamului” au trecut prin școală ca gîsca prin apă, stînd mai mult în curtea școlii și jucînd țurca, decît să se afle în fața profesorilor, în sala de cursuri.

Pe noi ne pun pe gînduri și ne dor toate cele ce s-au întîmplat cu profesorii noștri în aceste zile. Ei trebuiau ascultați și toate drepturile care li se cuvin să le fie asigurate de îndată, astfel încît să-și poată schimba în bine nivelul de trai, așa cum stă bine unui popor civilizat și cultivat... Vivat profesori! Rușine celor care v-au umilit!

Ion mACHIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Nicolae Teclu îşi leagă numele şi de aparatele pentru prepararea dioxidului de carbon solid, pentru sinteză şi descompunerea apei, pentru înregistrarea exploziilor de gaze, pentru determinarea în orice moment a compoziţiei aerului din mină, în scopul evitării exploziilor. Tot el analizează şi chimia unui meteorit găsit în 1870, în India, la Goalpara. Nicolae Teclu a fost specialistul capabil să citească chiar şi o hîrtie arsă, folosind soluţia de glicerină în amestec cu apa.

De altfel, studiul tehnologiei hîrtiei a constituit pentru N. Teclu o preocupare permanentă. Universitatea din Bucureşti păstrează şi astăzi în „Laboratorul Teclu” aparate de laborator care i-au aparţinut savantului braşovean, printre acestea, aparatul pentru detectarea metanului şi un altul pentru prepararea ozonului.

În 1879, a devenit membru al Academiei Române, iar în iunie 1906, Nicolae Teclu era prezent cu realizările sale excepţionale la Expoziţia Generală Română din Bucureşti. Chiar dacă a fost nevoit să îşi desfăşoare activitatea printre străini, savantul s-a simţit totdeauna aproape de România şi a păstrat vii legăturile cu instituţiile stiinţifice din ţară. În 1880, într-un discurs la Academie, spunea: „Chimia este mama industriei; într-o ţară ca aceasta, cu resurse atît de bogate, trebuie să fie un focar pentru ridicarea bunei stări materiale, printr-o activitate cît mai extinsă industrial”.

Deşi invenţiile sale au îmbogăţit pe mulţi, el a murit sărac, în 1916, la Viena. Avea 77 de ani. Ca omagiu adus marelui inventator, numele său este purtat astăzi de 15 licee cu profil de chimie din toată țara. Din păcate, nici unul nu este la Brașov, orașul său natal.

Casa lui Nicolae Teclu

Casa renumitului inventator din domeniul chimiei a fost renovată de noul proprietar în 2014, sub coordonarea Direcției Județene de Cultură și Patrimoniu din Brașov. A fost refăcută integral poarta din lemn, fațada a fost renovată, respectîndu-se aspectul original al clădirii, iar interiorul păstrează ,,parfumul” vremurilor de altădată. Casa Teclu se află în Schei, pe Str. Prundului nr. 41. r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pictorul revoluționar Ion

Negulici a murit în exil la 39 de ani

Ion Negulici, fiu al preotului Dimitrie Negulici și al Pelaghiei, s-a născut în 1812 în Cîmpulung Muscel și a început învăţămîntul primar la singura şcoală de băieţi din zonă, înfiinţată de Doamna Chiajna pe lîngă Biserica Sf. Ilie. A trecut apoi la „Şcoala după Uliţa Văii” a preotului Gheorghe Badea, unde a primit cele dintîi noţiuni de „începuturi de zugrăvie”. Contele Scarlat Rosetti, fost primar al Capitalei, venea adesea la Cîmpulung să inspecteze activitatea Epitropiei Flămînda, fondată de unchiul său la 1765 și așa se face că, într-una din aceste călătorii, „izbit de aptitudinele cu totul extraordinare” ale copilului Ion Negulici, Rosetti l-a adus, pe la 1823, la București, ,,în vestitul atelier de cusături al mamei sale, Maria Rosetti, unde îndemînarea la desen a micului artist s-a limpezit în scurtă vreme”. În 1826, a început liceul la Pensionatul Buchholzer şi l-a continut la Colegiul Sf. Sava, dar s-a retras de la cursuri din motive de sănătate şi pentru că, după cum mărturisea, „profesorii cei buni şi adevăraţi şi-au dat demisia, văzînd halul învăţăturilor de acum şi văzîndu-se popriţi a spune adevărul de la catedră”.

că numai din lipsa cheltuielilor trebuincioase precurmîndu-şi învăţătura ce începuse în Academia de la Paris s-a întors aicea, Eforia chibzuieşte a da d-lui Negulici din Casa Şcoalelor cîte 200 galbeni pe an, ca să meargă la Roma sau la Paris, spre a-şi desăvîrşi la Academia de acolo, în curgere de cinci ani, începuturile ce au dobîndit în arta picturii şi, după acest soroc, să fie dator a se întoarce iarăşi aicea în Ţara Românească, ca să slujească întrun curs de alţi ani între profesorii publici, cu leafa ce se va hotărî în sfatul Eforiei, potrivită cu importanţa acestei îndatoriri”.

enciclopedist și un adept al progresului. Printre acestea se numără Epictet, „Încercare de o filosofie morală” a lui Dugald Stewart, „Armoniile naturii” și „Dorințele unui solitar” de Bernardin de St. Pierre, capitole despre agricultură, igienă, teoria artelor, educație. El dorește, de asemenea, să publice un dicționar de geografie, unul de mitologie și un altul, dedicat personalităților.

Activitatea revoluționară și exilul

La întorcerea în ţară, în 1848, pictorul a fost numit profesor de desen la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. În această perioadă s-a aflat, alături de Nicolae Bălcescu, în conducerea „Societăţii Literare”, care masca „Frăţia” revoluţionară, asociaţia politică ce pregătea revoluţia de la 1848.

Pregătirea artistică în marile ateliere de pictură din Europa

În 1830, tînărul a plecat la Iaşi pentru a lucra în atelierul pictorului italian Niccolò Livaditti, refugiat politic din grupul carbonarilor, ajuns la Iași cu o trupă de actori francezi și devenit un portretist foarte apreciat de boierii moldoveni. Negulici a rămas timp de trei ani în capitala Moldovei, apoi s-a îndreptat spre Paris, împreună cu Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Docan – așa cum arăta Alecsandri într-o scrisoare către Ioan Ghica –, oprindu-se în atelierul lui Leon Cogniet, considerat de contemporani ca o mare speranţă a picturii franceze. Apreciat de noul maestru, Ion Negulici a învăţat şi a lucrat în Franța pentru următorii patru ani. În 1837 a revenit la Cîmpulung cu ,,ucenicia” încheiată și și-a improvizat un atelier în casa părintească, din această perioadă datînd cîteva dintre primele sale portrete (inclusiv cele ale părinților).

Artistul nu a rămas mult timp în orașul natal și, după un scurt popas la Piteşti, la începutul anului 1838 a sosit la Bucureşti, intrînd în anturajul curții domnitorului Ghica. Din această epocă datează portretul lui C.A. Rosetti în uniformă, al lui Cezar Bolliac, portretele familiei Budişteanu, Nicolae Bălcescu şi al bătrînului Mănescu. Anul următor, Ion Negulici a făcut o călătorie la Atena, moment consemnat astfel de „Curierul de Ambe Sexe” (nr. 15 din 1840): ,,Dl I.D. Negulici, artist în zugrăvie, zăbovindu-se mai multă vreme în Franţa şi întorcîndu-se în patria sa unde e cunoscut de mai de mult, a pornit acum în urmă în părţile Orientului, unde, în călătoriile sale, trecînd şi prin Grecia, cu mulţumire vedem gazetele greceşti vorbind de talentele artistului român”.

În 1841, s-a îndreptat din nou spre Paris, intrînd de data aceasta în atelierul lui Michel Drolling, ca bursier. Era urmarea raportului întocmit de Eforia Școalelor către domnitor, în care se scria: ,,Ca să se poată dar forma în viitor dintre fiii acestei ţări artişti destoinici de a lăţi şi între români acest gust, Eforia a chibzuit a da mijloace deocamdată măcar numai unuia dintre tinerii ce se vor găsi cu mai multă aplecare la asemenea învăţătură, spre a se desăvîrşi în vreuna din Academiile Europei. În privinţa aceasta, luîndu-se prilegiul de a cunoaşte lucrările d-lui Ion Negulici şi văzîndu-se că acest tînăr are fireşti dispoziţii la arta picturii şi

Nemaiprimind bursa promisă și rămas fără fonduri și îndatorat, în aprilie 1842 pleacă de la Paris, după numai cîteva luni de ședere în care i se spulberaseră toate speranțele. Se oprește la Viena unde lucrează un timp într-un atelier de litografie, îmbunătățindu-și deprinderile cîștigate deja în atelierului lui Cogniet. Aici se împrietenește cu tînărul pictor maghiar Constantin Rosenthal, pe care îl convinge să vină cu el în Țara Românească. Sosirea lui Negulici la Iași este anunțată în „Curierul românesc” cu care va începe, de altfel, o colaborare intensă din 1843. Este o perioadă în care se intensifică și activitatea lui politică, Negulici organizînd la el acasă seri de îndelungi dezbateri la care participau Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, maiorul Tell, Alecu Golescu, zis Arăpilă, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu și C.A. Rosetti, proaspăt întors de la Paris.

Publicist, traducător și promotor al noului în educație și literatură

La 1 octombrie 1845, după doi ani în care își exersase talentul gazetăresc, preia conducerea „Curierului românesc”, în locul lui Ion HeliadeRădulescu, plecat la Leipzig să cumpere mașini și litere de tipografie. În perioada cît se va afla la conducere, va susține cauza unei literaturi noi, traducînd el însuși opere, ba chiar scriind o nuvelă, „Samoil Neguțătorul” și o dramă, „Credința, Speranța și Caritatea”, astăzi pierdută. Tot atunci va realiza și un „Vocabular român” pentru explicarea neologismelor și va alcătui „Plan pentru o mică bibliotecă universală, morală, literară, petrecătoare, științifică etc. etc. pentru educația omului de toate clasele mirene și eclesiastice și pentru ambele sexe, începînd de la vîrsta copilăriei și pînă la vîrsta coaptă”. Acest plan este, de fapt, o listă a operelor care trebuiau traduse, multe dintre ele fără valoare literară, dar cu un pronunțat caracter moralizator, care rămîn o mărturie despre gustul epocii. Lista lui Negulici este doar o completare a celei deja întocmite de Ion HeliadeRădulescu, care, la rîndul lui, se inspirase din proiectul literar al lui Aimé Martin, de elaborare a unei biblioteci universale. Completările lui Negulici la lista inițială arată, totuși, diversitatea preocupărilor lui, un spirit

Pictorul Constantin Rosenthal a venit în Ţara Românească chemat, se pare, de Negulici, care îl cunoscuse la Viena, introducîndu-l în cercurile revoluţionarilor români. Negulici, numit „printre cei dintîi revoluţionari” de „Poporul Suveran”, ziarul lui Bălcescu, a devenit prefect al județului Prahova, iar după înfrîngerea revoluției a fost nevoit să fugă la Braşov. A plecat după aceea în exil la Constantinopole, apoi la Brussa. După aproape trei ani de cînd fusese silit să ia drumul surghiunului, îi scria fostului său dascăl şi protector, Heliade Rădulescu: „…Nu guvernul a ţinut buna ordine, cum zici dumneata, ci poporul a ţinut-o. El (poporul) şi-a susţinut mişcarea timp de trei luni, iar nu guvernul. Această faptă măreaţă, această faptă demnă de a o ilustra penelul pictorului și pana poetului, aceasta faptă, în fine, a cărei suvenire şi tradiţie în inima românului va fi fecundă în fapte mari, poporul au făcut-o”.

Despre ultimii ani ai pictorului pașoptist, istoricul și criticul de artă George Oprescu scrie: ,,Exilat la Brussa «ca o simplă măsură politică», însă «musafir al Sultanului», drept recunoştinţă pentru sentimentele turcofile arătate de revoluţionarii români, plictisit şi obosit de certurile care izbucniseră printre prietenii şi tovarăşii de pînă atunci, bolnav de piept, Negulici, care între timp primise vizita soţiei sale, a obţinut permisia de a merge la Istanbul, unde îl ajunge moartea, în 1851”.

Ion Negulici a încetat din viață pe 5 aprilie 1851, la vîrsta de 39 de ani, în capitala Imperiului Otoman, departe de țara pentru care a luptat, și a fost înmormîntat într-o groapă comună care astăzi nu mai există, împreună cu pictorul Barbu Iscovescu şi cu predicatorul Atanasie Luzin, tovarăşii săi de exil, la cimitirul ortodox din Pera.

În viaţa artistului este consemnat un episod aproape de necrezut pentru acea vreme, care dovedeşte spiritul său independent. Solicitat de domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, să-i facă portretul, Negulici a refuzat să meargă la palat, sub motiv că lumina şi cadrul portretului nu sînt potrivite, şi i-a cerut domnitorului ,,să se ostenească pînă la atelierul său”.

Referindu-se la opera pictorului, autorul G. Oprescu consemna în ,,Viața românească” (1940): ,,A lăsat, date fiind condiţiile zbuciumate ale vieţii sale, un număr relativ mare de portrete, începînd cu ale sale şi ale membrilor familiei sale. Din nou, şi la acest artist, întîlnim dificultatea de a separa opera sa desenată de cea litografiată; ambele se confundă aproape. Interesant este că Negulici, aproape singur dintre contemporani, este atras şi de peisaj. El şi-a dat seama, la un anume moment, de interesul care se deşteptase la cei din Apus faţă de populaţiile din Răsăritul Europei şi faţă de aspectul ţarilor din acea regiune”.

Pictorul Ion Negulici a fost considerat cel mai bun plastician român al primei jumătăți a Secolului al XIXlea. Opera sa artistică, în principal desene, litografii și uleiuri, este formată în mare parte din portrete dedicate unor figuri importate de revoluționari pașoptiști. Pictorul a creat și alte portrete, în tehnica acuarelei, precum ,,Femeia în albastru”, remarcabile prin transparența tonurilor, dar și peisaje, precum ,,Vedere din Cîmpulung”, alături de numeroase miniaturi. r m Ion

Negulici, „Peisaj din Cîmpulung“

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Destinul

Încă înainte de a ne fi născut, toți avem o soartă, care ne este hotărîtă, în mare mister, în Cer. Ursitoarele întind pe bolta cerească planetele și stelele și, ca să nu se plictisească, joacă cu ele ȘAH, pînă ați fac viața MAT. În conștiința colectivă, ,,soarta” e percepută ca fiind „ceea ce este predestinat în viețile noastre” și ea este bazată pe noțiunea că există o ordine naturală în Univers care nu poate fi schimbată, oricît de mult am încerca asta.

Pe de altă parte, se spune că DESTINUL se referă la evenimente predeterminate, și semnifică acel ceva ce poate fi în mod activ creat sau alterat. Din punct de vedere spiritual, destinul este conectat cu acea cale pe care noi o avem în viață. Cînd alegem să preluăm controlul și responsabilitatea pentru viața noastră, ne construim în mod activ destinul, în loc să ne trăim viețile în funcție de soartă.

Regimul horthyst care a ocupat Ardealul de Nord în cursul anilor ’40, a schimbat și Destinul familiei mele, pe care au dezmembrat-o, condamnîndu-l pe tata la închisoare pentru o vină pe care nu o avea. Miar trebui o viață pentru a putea descrie ce a însemnat pentru noi ocuparea Ardealului de Nord de către

regimul horthyst și cum destinul familiei mele a luat o altă turnură, eu însămi fiind obligată să-mi cîștig existența de la o vîrstă fragedă.

Destinul a hotărît pentru mine ce e rău și e bine, purtîndu-mă cu sine prin toată măreția firii. Mereu am privit lumea prin oglinda de cristal, convinsă că văd o imagine reală, cînd, de fapt, lumea-i convexă și concavă, putînd fi asemuită și cu un măr frumos, în interior găunos.

Singuri ne naștem, singuri trăim, singuri murim, cu cei din jur fiindu-ne comune doar singurătatea și moartea. Speriați de anii care vin și se duc, ne ascundem în cuib de cuc și zburăm din el spre un punct ce înseamnă ATÎT, fiecare avînd o cruce pe care singur și-o duce de la Răsărit la Asfințit.

În Forumul cel mai înalt din țară, aleșii se fac unii pe alții de ocară, vinovat fiind întotdeauna... cel sărac, căruia un leu în plus trebuie musai să-i fie de ajuns. Iar lui nu-i rămîne altceva decît să spere mereu în bunătatea lui Dumnezeu, dar care... unde este oare? Cînd, sărac fiind, primești un leu în plus, între timp, deja totul s-a scumpit, și ești mai amărît ca la început.

Tot nădăjduind, anii au trecut, tu ai îmbătrînit, iar alții au murit. De ani și ani, așa am trăit mereu: cu speranța în Dumnezeu, călătorind de la Răsărit pînă la Apus, neavînd nimic de spus. Și tot așa, pînă ce te-ai trezit dintr-odată... un DEFAVORIZAT.

Din Bucure ş tii de altădată

Primul muzeu al istoriei Capitalei, inaugurat în 1931

„Facem astăzi o incursiune în atmosfera de evocări şi amintiri a unei colecţiuni de artă şi de semne ale trecutului orînduită sub privegherea municipiului Capitalei. O veche casă boierească bucureşteană, cu acoperiş ţuguiat, învelit cu tablă acum şi pe care îl ghiceşti, cu 60 de ani în urmă, învelit în şiţă şi cuprinzînd sub streaşina-i largă de pălărie muntenească pridvoarele largi, cu arcade senine unite prin colonade simple, fără capiteluri, însă în armonie cu întreaga alcătuire de casă gospodărească, ticluită după tradiţia clădirilor româneşti dinainte vreme, fosta casă Moruzzi din Calea Victoriei.

Modernizată mai mult ca aspect şi păstrîndu-şi neştirbită frumuseţea liniilor primitive, casa aceasta aşezată în plin centrul Capitalei, lîngă Ministerul de Finanţe, se poate spune că e cel mai fericit local ce s-ar fi putut alege pentru ult muzeu bucureştean. Va trebui, bineînţeles, restaurată clădirea, înlăturîndu-se toate zorzoanele falsei modernizări, ciubucăriile din cursul deceniilor readucînd-o, simplu, la tipicul stilului naţional din întîia jumătate a secolului trecut. În acest chip casa Muzeului Bucureştilor va fi cu adevărat un colţ de scumpe semne ale trecutului— firimituri păstrate din adîncul vremii, fie în tainiţele măgurelor şi tumulilor, fie prin cămăruţele şi lacrele Bucureştilor. Săli sînt destule. Cîteva prinse deocamdată cu puţine obiecte. Notez una cu icoane vechi, alături de care nu ar fi rău să se destine o sală icoanelor în care-s înfăţişaţi cei doi patroni ai oraşului – Sfinţii Constantin şi Elena. Se găsesc destule şi frumoase.

(…) De un mare interes sînt trei pînze semnate de Nicolae Grigorescu, dintre care amintesc admirabila lucrare ce înfăţişează o Musceleancă stînd pe povîrnişul unui deal, una din operele însemnate cu vlaga coloristică şi cu ştiinţa valorării însuşite de marele artist în timpul cît stătuse la Barbizon. Apoi, două compoziţii de Th. Aman. De asemenea, Muzeul Municipiului Bucureşti închide sub acoperişu-i de tezaur al trecutului – artei lui, o mică giuvaerică coloristică a acelui suflet delicat de creator al picturii româneşti care a fost Ştefan Lucian” (N. Pora, „Ilustrațiunea Română”, 1930).

Despre necesitatea înființării unui muzeu al Capitalei s-a vorbit încă din 1927, proiectul inițial fiind al lui Anibal Teodorescu, primarul general al municipiului la acel moment. Muzeul, asemănător celor din străinătate şi în special celui din Nüremberg, trebuia să cuprindă,

conform presei epocii, cît mai multe piese documentare din trecutul oraşului – stampe, tablouri, fotografii, reliefuri, machete, cărţi, grafice, pentru obținerea cărora primarul făcea apel „către persoanele care posedă diferite piese în legătură cu trecutul Bucureştiului să le doneze primăriei, căci cu siguranţă că vor servi în scopul

De Nepieritorul Copac – DESTINUL – ne legăm visele și nevisele, speranța și nesperanța, tăcerea și netăcerea, resemnarea, răbdarea. Destinul se joacă cu noi de-a baba-oarba, iar cînd de pe ochi ne va cădea năframa, vom vedea atunci cît sîntem de mici și de neînsemnați, plutind pe o Corabie, ca niște damnați.

Dacă aș fi NOE

Al acestui veac,

Pe corabie aș lua un sac

Cu pîine și sare

Pentru a întinde o punte

Peste uraganul ce ne vinde.

Mai este mult pînă cînd

Înălțimile vor domina adîncimile

Pentru a putea întinde pe cer

Eșarfa de curcubeu...

De toate va avea grijă MARELE MISTER...

LILIAnA TETELEA

propus. Toate persoanele voind să doneze astfel de piese se vor adresa direct d-lui primar Anibal Teodorescu”.

Muzeul Municipului, prima instituţie oficială dedicată istoriei Bucureştilor, a fost inaugurat în noiembrie 1931, în prezența istoricului Nicolae Iorga, a primarului Dem I. Dobrescu și a altor oficialități ale vremii. Clădirea destinată păstrării comorilor Capitalei, „Casa cu lanţuri”, se afla pe Calea Victoriei, aparţinuse boierului Moruzzi și cuprindea secţiunea preistorică, secţiunea artistică, cartografică, documente şi stampe, numismatică, secţiunea breslelor, urbanistică şi eclesiastică.

Primarul Dobrescu spunea la deschiderea muzeului: „Cu o cheltuială minimă am putut să scăpăm de pierzare toate urmele civilizaţiilor oraşului nostru, care s-au pierdut pînă astăzi în săpăturile din cărămidăriile şi din gropile de nisip găsite în cuprinsul oraşului nostru. După declaraţiile specialiştilor noştri, descoperirile făcute în săpăturile sistematice de la Jilava, Tei şi Vidra sînt de o mare importanţă pentru istoria Capitalei şi a ţării noastre. Ne închipuim de ce importanță trebuie să fi fost cele pierdute de atîta timp şi pînă astăzi”.

Primul director al instituției a fost istoricul Dinu V. Rosetti, despre care revista „Ilustrațiunea Română” scria în 1939: „Directorul Muzeului Municipal, un pasionat cercetător al misterelor trecutului, a putut stabili pe baza descoperiririlor domniei-sale arheologice o «civilizaţie tip Bucureşti», care se situează pe vremea perioadei de bronz, după descoperirile actuale, în regiunea Bucureşti, de-a lungul Dîmboviţei şi Colentinei şi anume: la apus, între Dragomireşti şi Floreşti, la răsărit pe Mostiştea în preajma Săvuleştilor, la miazănoapte în preajma Snagovului, la miazăzi la Căscioarele şi Olteniţa Rurală. O regăsim şi în Ardeal, în regiunea Braşovului, şi la Bandul de Cîmpie, pe Mureş. În partea de apus a ţării, în Oltenia, teritoriul e ocupat de civilizaţia tip Gîrla Mare, răsăritul şi în parte şi nordul, de civilizaţia Monteoru. Aceste trei civilizaţii, Bucureştii, Gîrla Mare şi Monteoru par a se exclude geograficeşte şi deci par a fi în parte contemporane între ele. (…) În general, Bucureştii se pare că sînt una din cele mai vechi aşezări. Din epoca bronzului, de-a lungul veacurilor, pe aceste locuri, au fost aşezări omeneşti. Se pare că condiţiunile geografice de aici, excelente, ape, păduri pentru a-i feri de invazii (marele codru al Vlăsiei) au făcut pînă aproape de zilele noastre din aşezarea Bucureştilor, un adăpost ideal” („Ilustratiunea Română”, 31 mai 1939). DosArEsECrETE.ro

File de istorie

Transilvănenii şi revoluţia

burgheză din Anglia (II)

„Dintr-o scînteie mică se poate naşte un incendiu mare“ (2)

La 9 februarie 1638, Tolnai Dali János întemeiase la Londra, împreună cu alţi 9 studenţi din Transilvania şi Ungaria, Liga de reformare a bisericii calvine din Principatul Transilvaniei. Liga era organizată după sistemul covenanturilor puritane din Anglia prerevoluţionară. Membrii ei atacau ierarhia bisericească şi erau partizani ai desfiinţării episcopatului, promovînd astfel ideea unei organizări presbiteriene a bisericii calvine. După întoarcerea în patrie, membrii Ligii căutau să lărgească cercul aderenţilor; însuşi Tolnai Dali János făcuse o călătorie în Transilvania. Ideile propagate de cercul lui Tolnai Dali János provocau îngrijorarea episcopului calvin, care căuta să-l influenţeze pe Gh. Rákóczi l să ia măsuri severe împotriva puritanilor transilvăneni, subliniind primejdia socială pe care o reprezentau ideile puritane. Invocînd experienţa revoluţiei din Anglia, episcopul calvin scria: „Iată că şi dintr-o scînteie mică se poate naşte un incendiu mare. Un exemplu trist în această privinţă, de la care pot învăţa toate țările, îi poate oferi azi Anglia“.

„Este sigur că regii şi principii creştini s-au mîniat foarte tare...“

În perioada care a urmat, revoluţia din Anglia a atins apogeul ei. Gh. Rákóczi I urmărea cu îngrijorare soarta monarhiei şi a regelui englez. Chiar la începutul anului 1647 el fusese informat că regele Carol I a fost predat de scoţieni Parlamentului. Despre desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi mai ales despre decapitarea lui Carol I a luat însă cunoştinţă succesorul său, Gh. Rákóczi al II-lea.

La începutul anului 1649, Ioan Daniel de Vargyas, om de încredere al lui Rákóczi al ll-lea, îi scria, de pildă, din Munster, principelui: „Într-adevăr, parlamentarii l-au executat pe regele englez care a fost condamnat la moarte de către comisia numită pentru aceasta, cu toate că avocaţii (regelui) au protestat îndestul împotriva dreptului de judecată a reprezentanţei pe baza legilor din această țară şi că el, ca rege, reprezentînd jurisdicția supremă, nu este supus nici unei alte jurisdicții, ci numai judecăţii lui Dumnezeu. Pînă la urmă li s-a impus avocaţilor săi tăcerea, iar el a fost condamnat“. După

ce relata ultima întîlnire a regelui cu doi dintre copiii săi şi cu episcopul din Londra, Ioan Daniel de Vargyas adăuga: „În ziua de 9 februarie (stil vechi – n.n.), în jurul orelor două şi trei după-masă, (regele) a fost executat public, sub privirile multor mii de oameni, în cetatea Londrei, pe podiumul (theatrum) special pregătit pentru asta, de către doi căpitani care aveau mască pentru a nu fi recunoscuţi“. Trimisul lui Gh. Rákóczi al II-lea îl informa, de asemenea, şi despre lupta diplomatică purtată în jurul condamnării şi executării regelui englez. El afirma că „mulţi principi au intervenit pentru el (Carol I), în special solii olandezi, dar nu au putut obţine nimic“. Afirmaţia se referă, desigur, la vizitele făcute lui oliver Cromwell şi Thomas Fairfax de ambasadorul extraordinar al Olandei şi la încercările curţii franceze de a-l salva pe Carol I.

Diplomaţii curţilor europene nu se îndoiau că actul adoptat de Parlamentul englez la 30 ianuarie 1649, referitor la puterea de stat, însemna, de fapt, înlăturarea monarhiei. Exprimînd această convingere generală, diplomatul lui Rákóczi nota: „A doua zi după moartea regelui, Parlamentul a declarat că acela dintre urmaşi lui Carol I care va avea pretenţia la coroana engleză va plăti cu viaţa; din aceasta reiese că parlamentarii englezi tind spre republică“.

La curţile marilor puteri, ca şi în întreaga diplomaţie europeană, vestea decapitării regelui Angliei a provocat o reacţie de furie şi a dus la măsuri de izolare economică, politică şi diplomatică a Angliei revoluţionare. Diplomaţii republicii engleze erau persecutaţi, ameninţaţi şi terorizaţi; au fost chiar asasinate. Această atitudine duşmănoasă faţă de actul Parlamentului a fost împărtăşită şi de curtea lui Gh. Rákóczi al II-lea: „Timpul va arăta dacă executarea (regelui) va fi spre folosul (englezilor) sau se vor ivi confuzii şi mai mari. Este sigur că regii şi principii creştini s-au mîniat foarte tare, căci o asemenea pildă e nemaiauzită la creştini“. Revoluţia din Anglia lua însă amploare. Principalii ei adversari erau înlăturaţi unul după altul. Gh. Rákóczi al II-lea era înştiinţat despre aceste frămîntări prin următoarele cuvinte: „S-au cufundat (parlamentarii englezi) într-o confuzie din ce în ce mai mare, căci şi după aceea (decapitarea regelui) au executat un prinţ, doi conţi şi un mare demnitar, precum şi pe episcopul din Londra, căruia i s-a spovedit regele (înainte de moarte). Au fost arestaţi, de asemenea, mai bine de 30 de predicatori care agitau spiritele, desigur, împotriva Parlamentului din cauza uciderii regelui şi li s-a intentat şi lor un proces. Cine ştie dacă mai sînt în viaţă! Poporul e şi el contaminat“.

Conştienţi că nu pot organiza o rezistenţă internă eficientă, regaliştii trecură la o intervenţie din afară împotriva Republicii, care, prin actul de la 19 mai 1649, se declarase „Commonwealth and Free-State“ fără rege şi fără Camera lorzilor, care fusese dizolvată încă de la începutul anului. Nucleul împotrivirii regaliste erau Scoţia şi Irlanda. Scoţienii protestau şi, printr-o deputăţie, cerură recunoaşterea lui Carol al II-lea ca rege al Angliei. Delegaţia fu arestată. Diplomatul lui Gh. Rákóczi cunoştea şi împrejurarea că prinţul de Wales se bucura de sprijinul unor puteri străine. „E limpede – scria el – că scoţienii şi irlandezii s-au rupt (de Anglia). Ei au trimis soli în Olanda, chemînd la tron pe ducele de Wales, fiul mai mare al regelui executat. După cîte am înţeles, olandezii vor să-l trimită acolo (în Anglia) cu un ajutor important. El (ducele) este susţinut şi de regele Danemarcei. E de temut să nu se amestece într-o vărsare de sînge şi mai mare. Irlandezii au declarat, de asemenea, scoţienilor că în cazul în care aceştia s-ar înţelege cu englezii ei se vor închina spaniolilor“.

În felul acesta, în Transilvania au ajuns informaţii destul de amănunţite despre una din etapele decisive ale revoluţiei engleze. Ştirile despre decapitarea regelui şi proclamarea Republicii s-au răspîndit atît de larg şi au fost comentate atît de viu în opinia publică, încît şi-au găsit ecoul şi în cronicile timpului referitoare la istoria Transilvaniei. Astfel, cronicarul sighişorean Georg Kraus consemna: „Trebuie să amintesc în cîteva cuvinte, ca pe ceva deosebit, despre o întîmplare nemaipomenit de îngrozitoare: regele Angliei, Carol Stuart, a fost chemat în judecată la Londra de Parlament şi, fiindcă îşi luase puterea supremă împotriva voinţei celor din Parlament, a fost pedepsit cu moartea, după mai multe termene de judecată, şi i s-a tăiat capul cu un topor, pe o mare schelă, în faţa casei de oaspeţi. O întîmplare nemaipomenită pentru un rege“. În acelaşi timp, în Transilvania circulau, în anii 1649-1651, broşuri şi cărți editate în Apus în legătură cu decapitarea regelui englez şi proclamarea Republicii. O întinsă circulaţie au găsit aceste ştiri după 1654, cînd, din mediul puritan şi anti-puritan transilvănean, au ieşit două lucrări. Prima – care e şi cea mai importantă producţie ştiinţifică maghiară din vremea aceea la noi – a fost „Enciclopedia maghiară“ (Magyar Enciclopedia) a cărturarului transilvănean Apáczai Csere János, tipărită la Utrecht în 1654. Ea dădea următoarea informaţie despre decapitarea lui Carol 1 şi proclamarea Republicii: „1649. Carol, regele Angliei, a fost decapitat cu toporul de către Parlament. De la această dată (englezii) nu mai vor să pună rege. Curînd (după decapitare), englezii au trimis la olandezi o solie, dar solii au fost omorîţi la Haga de oamenii fiului lui Carol“. O informare mai cuprinzătoare despre evenimentele revoluţiei engleze a fost oferită cititorilor din Transilvania de o altă lucrare, tipărită tot la Utrecht, dar de pe poziţii vădit antipuritane, scrisă de Miskolczi Csulyak Gaspar, sub titlul „Independentismul englez“. De astă dată avem de-a face cu o scurtă istorie a independentiştilor englezi, a revoluţiei din Anglia, compilată din diverşi autori străini, în special din Olanda, duşmani ai independentismului englez. Cartea a avut o circulaţie destul de largă şi în Transilvania.

„Presbiterianismul este calea spre independentism!“ (1)

Cu mare interes erau urmărite în Transilvania evenimentele din Anglia după proclamarea Republicii. Acţionau mai ales duşmanii revoluţiei. Orice eşec al armatei revoluţionare conduse de Cromwell era imediat anunţat curţii princiare din Transilvania. Astfel, referindu-se la expediţia lui Cromwell împotriva oraşelor Edinburgh şi Stirling, Lubienieczki relata că, datorită foametei şi bolilor, disciplina în armata lui Cromwell a slăbit şi, la 15 august, ea a fost înfrîntă de către armatele „regelui Scoţiei“. „Dacă regele – scria Lubienieczki – ar învinge, s-ar găsi în Anglia mulţi care, aducîndu-şi aminte de cele petrecute şi văzînd norocul de acum, i s-ar alătura, mai ales dintre cei care în republică nu izbutesc să se ridice deasupra poporului de jos tulburat“. Numai cîteva săptămîni mai tîrziu, la 3 septembrie 1650, armata condusă de Cromwell a dat însă o lovitură nimicitoare armatei scoţiene în bătălia de la Dunbar.

(va urma)

LUDOVIC DEMÉNY, doctor în istorie

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Arde bazarul „Charité“!

Mai erau trei ani pînă la sfîrşitul Secolui XIX. De la războiul franco-prusian, ultimul mare conflict care zguduise Europa, trecuseră mai bine de două decenii şi jumătate. Pe cuprinsul continentului nostru, pacea părea definitiv instaurată. Imperiul britanic era în culmea gloriei şi bătrîna regină Victoria sărbătorea cu fast împlinirea a şaizeci de ani de la urcarea sa pe tron. Cea de a treia republică franceză, spre deosebire de prima, nu mai speria monarhii care deţineau o covîrşitoare majoritate printre conducătorii de state ai Lumii Vechi. La cîrma Germaniei se afla Kaiserul Wilhelm al II-lea, despre care gazetarii scriau că are fire iute, dar inimă blîndă. Viena, unde domnea bătrînul Franz Joseph, continua să fie capitala valsului: tradiţia familiei Strauss fusese preluată de un tînăr compozitor de succes, Franz Lehar. Din îndepărtatul şi misteriosul Petersburg o nouă stea a baletului, Anna Pavlovna, stîrnea entuziasmul spectatorilor celor mai exigenţi.

La belle époque... Epoca cea frumoasă! Aşa avea să li se spună, după Primul Război Mondial, acestor vremuri fericite şi fără de griji. Dar cine se bucura de fericire? Cîți oare erau la adăpost de griji? Iată întrebări pe care bonton-ul le excludea din conversaţia purtată în elegantele saloane frecventate de doamne cu talia strînsă în corset şi rochii lungi, şi de domnii distinşi, cu mustaţa în furculiţă şi jobene mai lucitoare decît oglinzile. Căci, se înţelege că nu toată lumea putea trăi bine – cu toate „absurdele“ afirmaţii ale socialiştilor. Pentru ca epoca să fie pe gustul doamnelor încorsetate şi a domnilor cu joben, era inevitabil ca ziua de muncă în fabricile şi uzinele Angliei, Germaniei şi Franţei să dureze între zece şi treisprezece ore, ca zeci de mii de țărani din Rusia, Italia şi Imperiul habsburgic să moară de foame în fiecare lună, ca milioane de copii de pretutindeni să se istovească, alături de părinţii lor, în mine, la războaiele de ţesut sau pe moşiile latifundiarilor, ca orice strigăt de protest al celor exploataţi să fie înecat în sînge sau înăbuşit între zidurile temniţelor – într-un cuvînt ca frumoasa epocă a celor puţini şi privilegiaţi să fie o groaznică epocă pentru cei mulţi şi asupriţi.

Dar distinşii domni şi elegantele doamne nu erau lipsiţi de sentimente nobile. Din prea plinul lor, o infimă părticică era aruncată nevoiaşilor. Pomana, cuvînt care există în toate limbile, era adesea camuflată în termeni cu rezonanţă generoasă şi de circulaţie internaţională, unii derivaţi din greaca veche – filantropie –, alţii din latină –caritate. Sub masca filantropiei şi a carităţii se ascundea adesea însă spiritul practic. Firimiturile zvîrlite celor în mizerie se transformau în prilejuri de petrecere: sub pretextul adunării de fonduri se organizau banchete, baluri, chermeze, bazare, serate etc. Scopul oficial –ajutorarea săracilor – era repede dat uitării şi participanţii foloseau împrejurarea după cum le dictau interesele: unii făceau trafic de influenţă, alţii puneau la cale afaceri rentabile, alţii se lansau în aventuri extraconjugale.

Printre celebrele serbări de „binefacere“ din Franţa, cea mai strălucitoare era Bazarul Carităţii.

Ingenioasa idee a baronului

Bazarul Carităţii reprezenta unul din evenimentele mondene cele mai de seamă ale Parisului de la sfîrşitul secolului trecut. Inaugurată în 1885, festivitatea se desfăşura anual, la începutul lunii mai, cu participarea celor mai de vază personalităţi din aristocraţia şi marea burghezie a capitalei. Gurile rele spuneau că Bazarul Carităţii ar fi trebuit să se numească, mai degrabă, Bazarul Vanităţii.

Găzduit în primii ani în locuinţa particulară a unui nobil cu arbore genealogic multisecular sau în cea a unui industriaş cu milioane recent dobîndite, bazarul s-a ţinut mai apoi în localuri publice, puse la dispoziţie cu multă amabilitate de municipalitatea pariziană. În 1897,

organizarea fu încredinţată bancherului Harry Blound şi baronului Mackau, doi dintre bogătaşii vremii. Se şoptea – iar gurile rele! – că organizatorii nu erau chiar atît de dezinteresaţi cum pretindeau, rezervîndu-şi un comision de 30% din totalul vînzărilor efectuate în cadrul bazarului. Participanţii nu găseau nimic neobişnuit în asta: se ştia doar că, din fiecare sută de franci adunaţi la o asemenea serbare filantropică, cel puţin 80 se duceau pe cheltuieli de organizare. Într-una din dăţi, bazarul fu instalat pe strada Jean Goujon, unde un anume Michel Heine dispunea de un hangar de scînduri, utilizat pînă nu demult ca sală de spectacole. Situat între mînăstirea de călugăriţe „Adormirea Maicii Domnului“ şi grajdurile baronului Rothschild, hangarul măsura 80 de metri în lungime şi 13 în lăţime. În spate se întindea un teren viran de vreo 30 de metri, la capătul căruia se ridica zidul înalt al hotelului „Palatului“, şi în care dădea bucătăria restaurantului hotelului, aerisită printr-o singură ferestruică protejată de gratii groase de fier. Pentru a compensa lipsa de eleganţă a ambianței, baronul Mackau avu o idee ingenioasă. Apelînd la serviciile lui Chapron, scenograful Operei, transformă hangarul într-o uliţă medievală lungă şi îngustă. De o parte şi de alta a culoarului astfel format se înşirau prăvălii şi ateliere caracteristice Parisului din primele secole ale mileniului nostru, purtînd firme pitoreşti: „La capul de harap“, „La cana cu spumă“, „La păstrăvul cel iute“.

Construitnd mucava, dughenile erau împodobite cu iederă şi flori artificiale. Deasupra uliţei se întindea un cer confecţionat dintr-o pînză subţire. Dar materialele acestea erau uşor inflamabile; din pricina lor Chapron, care mai ţinea minte ravagiile provocate cu zece ani în urmă de incendiul de la Opera Comico, unde focul pornise de la atelierele de decoruri şi costume, era neliniştit. Împărtăşi temerile sale baronului Mackau, dar acesta dădu nepăsător din umeri, asigurîndu-l că nu vor fi riscuri, fumatul fiind interzis.

Numărul de atracţie

Bazarul Carităţii din 1897 urma să se desfăşoare conform programului tradiţional. După festivitatea de inaugurare, onorată de prezenţa nunţiului papal la Paris, care dădu asistentei apostolica sa binecuvîntare, doamnele din „Lumea bună“ se transformară, pentru cîteva zile, în negustorese. La tarabele lor se găseau de vînzare flori, podoabe, jucării, bomboane şi obiecte de lux la preţuri exorbitante.

Dar numărul de atracţie al Bazarului din 1897 era cu totul inedit: invenţia fraţilor Lumiѐre, un fel de lanternă magică, care proiecta pe un ecran alb nişte fotografii mişcătoare de dimensiuni mari; „Fireşte, e un truc ieftin, se comenta prin saloanele Parisului. Amuzant acest... cum îi spune?... A, da, acest cinematograf! Trebuie văzut repede, căci peste un an, doi n-o să mai fie la modă...“. La capătul hangarului se amenajase o încăpere despărţită de uliţă prin patru perdele de pluş; acolo publicul putea asista la intrarea unui tren în gară, la ieşirea muncitorilor dintr-o uzină şi la o scurtă comedie foarte hazlie, „Stropitorul stropit“, în care un grădinar ghinionist mînuind stîngaci furtunul se uda din cap pînă în picioare.

La ediţia 1897 a Bazarului Carităţii îşi anunţaseră participarea cele mai de seamă figuri ale înaltei societăţi pariziene. Alteţa sa regală ducesa d’Alençon, ducesa de Vendome, contesa de Greffulhe, marchiza de SaintChamans, baroanele de Sassenay şi de Faez erau numai cîteva dintre ilustrele nume anunţate încă din ajun de cotidianul Figaro.

Foc! Foc!

Inaugurarea avu loc în după-amiaza zilei de 4 mai. Încă înainte de orele 2, strada Jean Goujon se umpluse de landourile împodobite cu blazoanele aurite ale proprietarilor. Pe

capră, alături de vizitiu, se afla un tînăr valet, care sărea jos din mersul trăsurii, ca să deschidă portiera, să desfacă scăriţa pliantă şi să ajute pe cei dinăuntru să coboare. Din păcate, parcarea – cum am spune noi astăzi – era dificilă: nu departe de bazar se demola clădirea Palatului Industriei, fost pavilion al unor expoziţii precedente. În locul lui urma să se clădească Marele Palat, destinat Expoziţiei universale din 1900. De la înălţimea schelelor, muncitorii glumeau pe socoteala cucoanelor care se strecurau printre mormanele de noroi. La ora 4, ora inaugurării, în hangarul transformat în uliţă medievală se aflau peste 1.200 de persoane, majoritatea femei şi copii. Numărul bărbaţilor depăşea mult numărul celor prezenţi în bazarele precedente, înghesuiala era cumplită.

În dreptul cinematografului lumea aştepta prima „şedinţă de proiecţii“. Dar, din motive necunoscute, accesul în încăperea delimitată prin perdelele de pluş era interzis. Se auziră cîteva proteste, glume şi rîsete: „Murim de căldură! Vrem stropitorul! Sabatier! Sabatier!“. Domnul Sabatier, preşedintele consiliului de administraţie a cîtorva societăţi anonime, se îngrijise de bunul mers al cinematografului, dar întîrzia să apară. Doamnele oftau, făcîndu-şi vînt cu evantaiele, domnii izbeau în podea cu bastoanele lor cu măciulii de argint. În cele din urmă, domnul Sabatier ieşi de după perdea; cu faţa palidă şi vocea tremurîndă rugă onorata asistenţă să aştepte răbdătoare, „de preferinţă afară, la aer liber“. Protestele se înteţiră, dar Sabatier, fără să ţină seamă de ele se îndreptă în goană spre una din ieşiri, ţipînd cu deznădejde: Foc! Foc!

Ce se întîmplase? Cu puţin înainte de începerea proiecţiei operatorul constatase că lampa sistem Molteni cu care lucra nu avea destul eter. Ajutorul lui îi aduse damigeana de rezervă, şi cum în cabină era întuneric, operatorul aprinse un chibrit. Vaporii de eter luară foc şi vîlvătăia se întinse spre pereţii de scînduri ai cabinei. Nu trecu mult şi o flacără imensă incendie una din perdelele de pluş

La ce servesc măciuliile de argint

Incendiul se propaga cu iuţeala fulgerului. Sub ploaia de scîntei, mucavaua dughenelor şi pînzeturile care atîrnau pretutindeni se aprinseră ca nişte hîrtii. Încă din primele clipe, panica lua proporţii înspăimîntătoare. Uitînd bunele maniere, cei 1.200 de oameni dădură năvală spre ieşirile de la extremităţile hangarului. Instinctul de conservare se manifestă atît de violent, încît nimeni nu mai ţinu seama nici de vîrstă, nici de sex, nici de locul ocupat în ierarhia socială. Îmbrîncindu-se, lovindu-se, călcîndu-se în picioare şi urlînd ca fiarele dezlănţuite, ducesele şi marchizele, episcopii şi industriaşii, generalii şi soţiile de miniştri se luptau spre a ieşi cît mai repede din infernul de flăcări. În cîteva minute, hangarul se prefăcu într-un rug; oameni cu veşminte arzînd, ţipînd de spaimă şi de durere, încercînd să-şi salveze viaţa, goneau spre terenul viran din spatele hangarului; dar focul alimentat de vînt ajunse repede şi acolo. Smulgînd gratiile de fier, bucătarii Alfred Gomery şi Edouard Vaudier, de la hotelul „Palatului“, reuşiră să tragă prin fereastra îngustă aproape o sută de persoane ameninţate de flăcări. Alţi salvatori, de condiţie la fel de modestă, sosiră în grabă la locul catastrofei: muncitorii de pe schelele Palatului Industriei. „Spre deosebire de egoiştii care se omorau unii pe alţii în bazar, uitînd aroganţa cu care coborîseră din caleşti, muncitorii de la Palatul Industriei, însufleţiţi de un nobil spirit de sacrificiu, se aruncară în mijlocul incendiului, ducînd în braţe sau în spinare trupuri mistuite de foc şi punîndu-şi în primejdie propria lor viaţă“, scria două zile mai tîrziu cronicarul ziarului Le Matin.

Chemaţi în grabă, veniră şi pompierii, dar furtunurile lor erau defectate şi nu putură fi puse în funcţiune decît la un sfert de oră de la declanşarea incendiului. Peste alte 15 minute, hangarul se transformă într-o ruină fumegîndă. Cadavrele carbonizate, răsucite în poziţii bizare, ca nişte imense rădăcini de copac, erau neidentificabile. De abia după 4 zile se putu stabili identitatea victimelor, luîndu-se în consideraţie persoanele care nu se înapoiaseră acasă. Cînd ziarele publicară lista deceselor, Parisul încremeni de oroare: din 703 femei şi copii îşi pierduseră viaţa 115, în vreme ce din 581 bărbaţi nu pieriseră decît 5, dintre care 2 ieşiseră teferi din hangar, dar muriseră ulterior de inimă. Comentînd lugubra statistică, cotidianul L’Aurore îşi intitula editorialul: „La ce servesc măciuliile de argint ale bastoanelor“. În încheiere, autorul articolului îşi punea întrebarea: „Ce simte oare în sinea lui un bărbat cînd prezintă condoleanţe prietenului căruia el i-a ucis soţia, în busculada de la ieşirea din bazar?”. VI. MIHĂILESCU

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (183)

Proza și teatrul în Dinastia Tang (4)

De la sutele de școli la Dinastia Han (4)

În lucrarea „Despre dogmele budiste“ autorul învinuiește aristocrația de parazitism, ca o consecință a pătrunderii ideilor defetiste și fataliste proprii budismului. Fidel principiului „nemulțumitul să își exprime nemulțumirea“, Han Yu însuși, inspirînduse din realitate, formulează idei îndrăznețe, cum ar fi: „Nu ară și nu seamănă, dar mănîncă“, „Nu țes, dar se îmbracă“, critici adresate aristocrației, susținătoare a daoismului și a budismului contemplativ. Forța de investigație și de analiză socială a lui Han Yu se amplifică în eseuri. În „Notații“ se folosește de un limbaj metaforic pentru a deplînge soarta înțelepților nerealizați, care nu au avut norocul să fie înțeleși, ceea ce explică inexistența monarhilor lucizi. Dezamăgirea scriitorului față de destinul unor oameni este reliefată și în cartea „Opiniile înțeleptului“. De data aceasta, planul investigației se mută în lumea anonimă a obștei, elogiind frumusețea morală a „oamenilor pămîntului“, pe nedrept minimalizat și umilit. Filozof și teoretician pe plan literar, Han Yu transformă proza sa într-o consecință a unei atitudini personale față de actul literar. El creează o operă care să constituie modele pentru punerea în aplicare a ideilor „Mișcării pentru renașterea clasicismului“. Astfel, în eseurile sale scurte prospețimea și vigoarea frazei se explică prin știința alegerii figurilor de stil. Este celebră lucrarea „Calul de o mie de li“; calul cel bun, care străbate ca fulgerul 1000 de li, nu a avut fericirea să-l întîlnească pe vestitul cunoscător de cai, Bo Yi. Metafora se referă la oamenii de valoare, care, din cauza tarelor societății, nu s-au putut realiza. Meșteșugul scriitoricesc al lui Han Yu se mai descoperă și în biografiile oamenilor iluștri, cu

Oameni și miracole (5)

Post şi psihiatrie (2)

Potrivit prof. Richet, „La abstinenţii «profesionişti», consumul pe kilogram, şi în douăzeci şi patru de ore, este de 26,4 calorii. La cei mai prost hrăniţi ţărani italieni, este de minimum 39,2 calorii. La japonezi, la malaysieni, a căror raţie alimentară este extrem de mică şi care trăiesc într-un climat cald, am stabilit un minimum de 40 calorii pe kilogram”.

Marceline era supraveghetoare-şefă la Charité. Inteligentă şi activă, ea a fost supusă observaţiei lui Richet şi Janet care au putut să constate că, timp de cîteva luni, s-a hrănit numai cu o ceaşcă de lapte pe zi (în jur de două sute de grame) vomînd o parte din el.

„Timp de douăzeci şi opt de zile, preciza Richet, nu a fost scăpată din ochi ziua, iar noaptea a fost încuiată. Greutatea ei a variat foarte puţin. A pierdut şase sute de grame.” (Richet prezenta toate detaliile alimentaţiei în grame şi în calorii, ajungînd la concluzia că Marceline absorbea 7 calorii în douăzeci şi patru de ore, în timp ce indivizii normali cu alimentare minimală absorb 40, iar cei activi bine hrăniţi, 55.) „Nu e nevoie, adaugă Richet, să se insiste pentru a se demonstra cît de extraordinară este această diminuare de patru cincimi a alimentaţiei normale, timp de luni de zile”.

Richet şi-a continuat cercetările îndreptîndu-şi atenţia asupra respiraţiei, consumului de oxigen şi de acid carbonic. Niciodată sau aproape niciodată raportul gaz carbonic/oxigen nu ajungea sub 0,65. „Or, afirma el, la Marceline, în cursul a patru experienţe, am găsit un raport respirator de 0,36, cifră vădit inferioară tuturor celor constatate pînă în prezent, nu numai la om, ci şi la toate animalele (cu excepţia animalelor care hibernează)”.

Richet remarca faptul că „această hipoalimentare nu e o cincime, nici măcar o zecime dintr-o alimentaţie normală. Şi totuşi, temperatura nu a scăzut! Mişcările musculare s-au făcut ca de obicei! Inteligenţa a rămas

precădere viteji, eroi iubitori de neam și țară. Pledînd pentru accesibilitatea limbii, descătușarea formelor literare, Han Yu este și un creator de expresii idiomatice unanim utilizate în timp.

Dacă Han Yu este teoreticianul „Mișcării pentru renașterea stilului clasic“, Liu Zongyuan își aduce contribuția prin traducerea în practică a ideilor ce au călăuzit Mișcarea. Opera lui este apreciată ca fiind, din această cauză, mai prețioasă decît cea a lui Han Yu. Liu Zongyuan a fost un gînditor original. Neagă existența spiritelor și a forței supreme cerești, considerînd că Cerul și Pămîntul sînt materiale și cognoscibile. În cartea sa „Despre Cer“, pune imposibilitatea înțelegerii legăturii dintre fenomenele naturale pe seama ignoranței. În tinerețe Liu Zongyuan face parte din grupări politice protestatare, ceea ce îi atrage depărtarea în provincia Yongzou. Scrie „Venit-a vremea întristării“, în 10 capitole, în care consemnează trăirile pline de insatisfacții în carieră. Sentimentul de nemulțumire îi ușurează apropierea de filozofia daoistă a lui Zhuangzi. Rămîne materialist și imprimă operei sale valențe sociale, sesizînd ierarhiile, cum face în cartea „Despre feudalism“. Optica sa este total răsturnată comparativ cu cea dinastică, deoarece Liu Zongyuan, inversînd valorile, recunoaște: „Nedemnii stau cocoțați în vîrf, iar nobilii rămîn jos“. Dezaprobă cu toată puterea iraționalismul ordinii succesorale. Folosește fabulele și parabolele ca procedee convingătoare pentru ilustrarea ideilor filozofice care înnobilează proza. O mare parte din scrierile sale ocupă poezia. Scrie poezie peisagistă sub influența marilor poeți peisagiști din Epoca Tang –de exemplu, Wang Wei, Meng Naoran etc. – dar totodată se inspiră din călătoriile sale. „Impresii din Yongzhou“ constituie modelul de pastel în literatura timpului.

Literatura de origine populară în scrisul Epocii Tang. În Dinastia Tang se continuă tradiția realistă a creației populare existente de-a lungul anilor, prin apariția genurilor și a formelor literare specifice secolului al VIII-lea. În Epoca modernă, prin săpăturile efectuate în

aproape intactă! Viaţa a continuat fără vreo încetinire! Dar metabolismul s-a redus uimitor!“.

Există așadar excepţii de la legea lui Lavoisier, potrivit căreia căldura este rezultatul combinaţiilor carbonului şi hidrogenului din alimente, ipoteză care 1-a surprins pe profesorul Richet. „Totul este de neînţeles la aceşti isterici cu post prelungit: alimentaţia scade cu patru cincimi, dar temperatura nu se modifică. Şi, repet, ăsta e un mare mister. N-aş îndrăzni să zic că e de resortul metafizicii, dar, în unele privinţe, se apropie de ea”.

Metafizică, spunea Richet... Azi am spune mai degrabă puterea spiritului asupra materiei... Sau (de ce nu?), funcţie psi, paranormal ori parapsihologic.

Profesorul Pierre Janet, filosof şi medic, titular al catedrei de psihologie experimentală de la Collegè de France, a urmărit şi el cîţiva isterici anorexiei a căror alimentaţie era considerabil redusă, în special pe Marceline deja citată, dar mai ales pe Madeleine, pe care a observat-o la laboratorul de psihologie ClaudeBernard, o bolnavă extatică prezentînd un fel de stigmate şi fiind stăpînită de un delir religios.

„Tulburările digestive, scria Janet, au consecinţele lor mentale. Necesitatea unui regim sever se afla în acord cu înclinaţia tinerei Madeleine spre ascetism şi a contribuit la acea reducere enormă şi surprinzătoare a alimentaţiei. Cînd reuşea în cursul zilei să înghită un litru de lapte, un ou şi o bucată mică de pîine, era grozav. De obicei, reuşea mult mai puţin.

La început, am notat cu meticulozitate alimentaţia ei timp de cîteva luni. Dacă era lăsată liberă, ingera în douăzeci şi patru de ore numai un litru de lapte, din care o parte îl voma. A trăit luni de zile cu un litru de apă şi două sute de mililitri de lapte, căci nu putea să mănînce în aceeaşi zi şi lapte, şi pîine...”

Janet continuă descrierea precisă a acestor observaţii, apropiindu-se de concluziile lui Richet: „Surprinzător e faptul că, avînd această alimentaţie şi aceste excreţii atît de reduse, bolnava nu slăbeşte, greutatea ei menţinîndu-se permanent între 49 şi 51 de kilograme. Madeleine absoarbe 0,102 oxigen pe

„Grota celor O Mie de Buddha“ din provincia Gansu, s-au scos la iveală un mare număr de poeme populare gefu, librete pentru melodii juzici și texte religioase bianwen. În creația populară existau spectacole dramatice, ocazionate de recrutare, ori cu subiecte inspirate din viața de familie. Totodată, baladele populare mingeyao, mai puține ca număr, au circulat împreună cu poemele populare gefu, ambele specii tratînd un evantai larg de subiecte istorice, sociale, erotice.

În timpul domniei împăratului Qing Guangxu, din dinastia Qing-manciuriană s-au descoperit în 1899, în „Grota celor O Mie de Buddha“, la Dunhuang, peste 2.000 de texte bianwen scrieri cu caracter budist. Descoperirea atît de tîrzie a acestor opere se datorează faptului că între anii 998 și 1022, bianwen au fost interzise, iar povestitorii au fost decapitați sub pretextul că denaturau conținutul budist originar. Etimologic, bianwen însemna text care povestește lucruri și întîmplări extraordinare, prin intermediul cărora se propovăduia budismul. „Senjiang“ erau texte cu circulație restrînsă, folosite în Temple de către călugării care aprofundau învățătura budismului „Hinayana“. Ele își păstrau caracterul sacru de sutre – predici budiste. Sujiang, numite și „populare“, „de lume“, „vulgare“ erau acele texte bianwen prin intermediul cărora călugării budiști povestitori strîngeau milostenii și primeau pomană atunci cînd psalmudiau peste tot în colectivități.

Un alt scop al răspîndirii acestor scrieri era de a propăvădui precepte budiste proprii Budismului „Mahayana“, folositoare în viața de familie. Aria ascultătorilor era foarte largă – fete și băieți, proaspăt căsătoriți, soldați, curtezane etc. Sujiang, deși era format în mare parte din hagiografii emoționante, uneori cuprindeau și întîmplări fără prea mare legătură cu Buddha. Ca să capteze atenția ascultătorilor, călugării povestitori căutau forme de expunere cît mai atrăgătoare.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

kilogram şi pe oră, cifră extrem de mică: cantitatea de calorii şi de oxigen este un sfert din cea normală”.

Aşadar, aceleaşi concluzii ca ale lui Richet. Respiraţia prezenta uneori opriri destul de lungi, cu pauze de cincisprezece secunde, putînd să ajungă chiar pînă la un minut şi douăzeci de secunde. Respiraţia ei era foarte încetinită, în timp ce temperatura rămînea normală.

Cu aer şi lumină

Cunoaştem faimoasa Lege a lui Lavoisier: Nimic nu se pierde, totul se transformă. Să presupunem aşadar că misticii total abstinenţi nu pierd nimic, ci transformă totul. Deoarece nu mănîncă nimic, nici un element exogen nu pătrunde în ei... cu excepţia aerului şi a luminii.

Aer? Marthe Robin, ca şi Thérèse Neumann, nu putea suporta ferestrele închise. Altfel, se sufoca. Organismul misticilor, modificat din punct de vedere metabolic, şiar lua elementele de supravieţuire din oxigenul aflat în aer? Dar cum rămîne cu dictonul popular care spune că nu poţi trăi numai cu aer? Bineînţeles, o fiinţă normală. Dar atunci cînd ai depăşit stadiul uman...?

Din păcate, nici un mistic nu a fost supus unor analize ştiinţifice pentru evaluarea ventilaţiei pulmonare. Cele cîteva determinări făcute de Richet şi Janet permit doar o slabă comparaţie cu bolnavii isterici: respiraţie foarte încetinită, volumul de oxigen absorbit diminuat la jumătate faţă de normal.

În ceea ce priveşte lumina, mă gîndesc la răspunsul lui (Giri Bala, care ar fi 56 de ani fără să bea şi fără să mănînce), dat lui Paramhansa Yogananda: – Mamă, la ce foloseşte că ai devenit deosebită faţă de toţi ceilalţi trăind fără să mănînci? – Ca să dovedesc că omul este spirit; ca să dovedesc că, prin ascensiunea spre Dumnezeu, omul poate învăţa să trăiască din lumina divină, nu din mîncare.

Iar sufiştii spun şi ei acelaşi lucru...

Putem oare, pornind de la aceste cîteva observaţii, să ajungem la o concluzie?

(va urma)

HÉLÈnE rEnArD

LECTURI LA LUMINA

De Ziua Muncii,

în Europa şi

la noi: Unii dădeau cu sticle incendiare, alţii încingeau grătare

Vezi ce înseamnă politicianul șmecher, care, ca să agonisească în liniște, împarte și cu alții, cum ar fi poporul naiv și răbdător? La urma urmelor, zice neamțul sau englezul de rînd, a conduce înseamnă a fura, e o chestie veche, de cînd lumea, care ține de antropologia fiecărei nații, desigur, nuanțată de la caz la caz. Nu te poți pune cu obiceiurile și tradițiile care sînt cam aceleași peste tot. Și ce-mi pasă mie dacă onor ministrul cutare a mai îngropat un milionaș sub nucul din grădină, atîta vreme cît am o slujbă bunicică și frigiderul plin. Bravo lui dacă a fost deștept!

Așa se face că, de un an de zile, întreaga Europă întreține, pe șestache, relații de tot felul cu Putin, chiar dacă, pe de altă parte și cu o jumătate de gură, îl condamnă pentru războiul din Ucraina. Cică să nu se gîdile Unchiul Sam și să treacă la embargouri și persecuții. Dar și americanii joacă la două capete, băgînd pe gîtul ucrainienilor armament și muniție pe bani grei, iar pe de altă parte, îmbîrligîndu-și coada, în cel mai mare secret, cu rușii și sfătuindu-se asupra destinului omenirii. De ceva vreme, îi tot invită la conclavul lor și pe chinezi. Cu banii ăstora, fără număr, fără număr, și cu modul de viață auster și serios, chinezii le-ar putea sări în ajutor americanilor, dar și rușilor, cînd or fi să se ia de păr, precum corbul din poveste, purtător de apă vie în cioc, pe care și Zmeul, și Făt-Frumos îl roagă să le dea măcar o picătură, la alegere, pe baza unor promisiuni tot mai seducătoare.

vorba lui Pătraru, alții aruncă cu sticle incendiare, noi încingem grătarele. Sau alta și mai și: în loc să ieșim pe străzile din România și să ne cerem drepturile, noi protestăm pe străzile din Europa conduși de sindicatele altora. Vedeți ce înseamnă să nu mai avem clasă muncitoare? Plebea proletară a întins-o demult, în timp ce aici au rămas doar cîțiva tineri, năimiți pe bani mincinoși de multinaționalele ticăloase, iar bătrînii își așteaptă sfîrșitul izbăvitor. Și, uite-așa, se stinge un neam pe care se vede treaba că nu-l dorește și nu-l regretă nimeni...

Așa stînd lucrurile la scară planetară, cînd consumerismul și banii sînt singurele idealuri ale speciei umane, iar mijlocul de a pune laba pe ei este minciuna, care este situația cu românii pe care îi tot bate Dumnezeu fără milă? Nația română, dragii moșului, trece printr-un paradox greu de înțeles. De vreo două decenii, toate scursurile politicianiste, ajunse la cîrma țării și pretextînd că nu-l mai au pe Ivan la mațe, întrețin o vitriolantă și păguboasă campanie anti-rusă. Războiul lui Putin a izbucnit în februarie anul trecut, dar campania anti-rusă și-a arătat colții odată cu primul mandat al lui Băsescu la Cotroceni, desigur, în urma ordinelor date de ,,Partenerul strategic” și de stăpînii de la Bruxelles. Situație continuată, cu circumstanțe agravante, de sluga preaplecată Klaus Werner Inneptus. Și alte țări, precum Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehia sau Slovacia sînt membre UE și NATO, iar Serbia zîmbește șăgalnic prin poze, doar-doar o fi primită și ea la masa bogaților, uitînd că în 1999, NATO a pisat-o cu bombele pe care scriseseră cu cinism ,,Paște fericit”! Dar politicienii acestor țări, dînd dovadă de demnitate, păstrează distanța dintre pretențiile globaliste și interesele țărilor lor.

Sau, privind lucrurile dintr-o direcție opusă, și ungurii, și polonezii, și toți ceilalți sînt popoare care, la o adică, știu cum să dea de pămînt cu Băseștii, Iohannișii, Ciucii și Ciolacii lor dacă le-ar trece prin cap să facă altminteri decît le cere Interesul Național. Noi, nu... Recent, cînd toată Europa sărbătorea Ziua muncii, ieșind în stradă și cerînd salarii mai mari, noi ieșiseram... la iarbă verde și beam bere. Sau

Călătorind prin Ucraina, Rusia și Georgia și închipuinduși că, a doua oară, nu va mai avea ocazia să ajungă acolo, ziarista sabina Fati a notat tot ce a văzut, dar mai ales acele aspecte ținînd de antropologia locurilor. Cum ar fi chestiunile de natură, în primul rînd, socială și culturală, apoi gastronomia, obiceiurile și tradițiile, ba chiar starea vremii. Iar rezultatul acestei preumblări a fost un jurnal masiv de călătorie, de peste 460 de pagini și bogat ilustrat: ,,Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time”, apărută în 2016 la Editura ,,Humanitas”. Sabina Fati a pus în circulație o carte atractivă, avînd curajul și onestitatea să explice motivul real pentru care, în anul 2016, în jurul Mării Negre mișunau peste tot militari înarmați pînă-n dinți, situație neobișnuită în vremuri de pace, dar anticipînd evenimentele sîngeroase de azi la care puțini se gîndeau, crezîndu-l pe Puțin un molîu și un vîndut, precum cei doi predecesori ai săi.

Comparativ cu Sabina Fati, de 10 ani, autoritățile de la București - prost sfătuite și împinse să facă o alegere iarăși păguboasă, sau doar năimite de ,,Partenerul strategic”, în solidar cu Alianța NordAtlantică - îl consideră doar pe Putin vinovat de toate nenorocirile din zonă, declanșate după 1990. Iar dacă ar fi să-i dăm lui Iohannis un credit cît de neînsemnat, tot Putin, cu războiul lui din Ucraina, ar fi de vină pentru situația economică dezastruoasă a României, deși au trecut 8 ani de cînd trîndăvește la Cotroceni și a schimbat atîtea guverne, unul mai ticălos ca altul. Și cum în justitiție funcționează principiul ,,audiatur et altera pars”, derutată, populația României ar fi dorit să afle și părerea rușilor despre adevărul privind invazia lor în Ucraina. Căci, sub Băsescu și Iohannis la Cotroceni, nu rușii ne-au jefuit resursele naturale, ne-au obligat să acceptăm baze militare în România și să cumpărăm armament de la ei; nu rușii au născocit Covidul și ne-au băgat pe gît vaccinuri și alte medicamente de miliarde, care, de-abia de acum încolo, vor începe să-și arate efectele nefaste asupra vaccinaților de toate vîrstele.

Și întrucît de atîta vreme căzăturile astea de parlamentari și miniștri de pe malurile Dîmboviței continuă propaganda pro-SUA și pro-NATO, explicațiile Sabinei Fati devin tot mai credibile, arătînd cine de fapt este vinovat pentru toate relele din lume.

Prima țară tulburată de la rosturile sale a fost Georgia. Americanii au considerat că destrămarea

URSS, urmată de dorința fostelor republici unionale de a-și recîștiga independența (politică sprijinită pe șestache de UE și de vînduții președinți Gorbaciov și Elțîn) sînt prilejuri minunate de a lansa și la Tbilisi proiectul intrării Georgiei în UE și NATO, așa cum făcuseră și cu alte țări foste comuniste. În ajutorul americanilor a venit, nesperat, ideea tîmpită a unora de a deschide la Suhumi, în Abhazia, o sucursală a Universității din Tbilisi. Deși pînă atunci georgenii și abhazii trăiseră în armonie, de dată aceasta, a început măcelul: peste 20.000 de morți și 200.000 de refugiați. Era ca și cînd Budapesta ar fi deschis o universitate ungurească în inima Transilvaniei. În așteptare, americanii și rușii au alimentat conflictul. Primii, prevalîndu-se de chestiunea drepturilor omului, au sfătuit Georgia să ceară admiterea în UE și NATO, cu condiția să renunțe la Abhazia și Osetia de Sud, care au și intrat în buzunarul Rusiei. S-au băgat în ciorbă și politicienii georgeni, la fel de tîmpiți și analfabeți precum omologii lor de la București. Urmarea a fost că doi președinți naționaliști ai Georgiei au plătit scump această dezbinare: abhazul Sviat Gamsahurdia, împușcat, și Eduard Șevarnadze, fost ministru de Externe al URSS, care a scăpat miraculos dintr-un atac cu o bombă, s-a cumințit și a murit în patul lui, de moarte bună. Le-a urmat Mihail Saakașvili care a făcut pe față politica americană, dar, pînă la urmă, cu Putin nu i-a mers.

Apoi, SUA, UE și NATO și-au îndreptat atenția spre Ucraina, unde, în ciuda unor președinți proruși, au reușit să scoată populația în stradă punînd-o să strige: ,,Vrem în UE și în NATO!”. În dorința de a pune laba pe uriașul potențial economic și militar, americanii uitaseră că Ucraina avea statutul de tampon între Occident, SUA și Rusia. Așa că Putin a sunat din nou mobilizarea. Destul că suporta din greu consecințele prostescului embargou economic, impus de aceleași forțe, ca urmare a anexării de către Rusia a Peninsulei Crimeea care, oricum, era vechi teritoriu rusesc. În atare situație, mulți și-au pus întrebarea: ce reacție ar avea SUA dacă Putin ar ordona amplasarea de trupe și armament în sudul Canadei și în nordul Mexicului? Dar oficialii de la București au preferat să nu aibă nici o altă părere, în afara celei cunoscute. Doar Sabina Fati, proputinistă nedeclarată, a avut mai mult curaj și s-a pronunțat ca un comentator de politică externă de înaltă clasă: ,,SUA și aliații ei est-europeni poartă cea mai mare responsabilitate a crizei din Ucraina, și rădăcina răului provine din ideea expansiunii NATO, ca element central al strategiei de a scoate Ucraina de pe orbita Moscovei”. Și, rămasă fără pavăză, s-ar impune o concluzie de bun-simț: Rusia ar fi o pradă ușoară în fața trupelor NATO ajunse pînă sub zidurile Kremlinului, folosind capul de pod al Peninsulei Crimeea. În atare situație, Putin a fost îndreptățit să sune mobilizarea pentru apărarea țării. Pot guvernanții noștri să înțeleagă această situație? Nu, pentru că au fost cumpărați pentru altă politică. Urmarea este destul de clară: dacă slugoiul Iohannis ordonă mobilizarea fantomaticei Armate Române, să o trimită în ajutorul Ucrainei, ne putem închipui reacția rușilor. Dacă mîine s-ar organiza un miting în care Poporul Român să-și exprime, fără teamă de Iohannis, Ciucă sau Ciolacu, părerea despre conflictul ruso-ucrainian, ar veni în Piața Revoluției mai mulți români decît veniseră în august 1968, cînd cu invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. Numai că președintele Ceaușescu ar lipsi din balconul C.C. Bine, în schimb, că îl avem pe impostorul de la Sibiu...

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Alegerile în perioada interbelicã

Marii industriaşi ai perioadei interbelice influenţau mersul politicii după interesele lor în afaceri, iar patronii celor mai citite ziare trăgeau cu vorbe grele în adversarii politici. Actorii văzuţi ai alegerilor, candidaţii, erau sprijiniţi cu vorba de o masă nevăzută de învăţători, preoţi, moaşe şi perceptori, care făceau campanie electorală pentru un partid sau altul. Şi cu fapta de bătăuşii tocmiţi pentru a-i intimida pe susţinătorii contracandidaţilor.

Rufãria murdarã a guvernului

Ziaristul interbelic Filip Brunea-Fox, cunoscut azi pentru reportajele sale despre leprozerii, descrie în articolele sale din vremea alegerilor din 1927, cîştigate de liberali, cum erau atîrnate afişele electorale pe sîrme, precum rufele la întins. „De-a lungul unor frînghii, ca nişte rufe, a fost înşirată toată literatura electorală. Bineînţeles, numai a guvernului. Păcat numai că «rufăria» asta nu era prea curată”. Pentru orice palmă de zid se dădeau, ca şi azi, lupte «ca pentru terenurile aurifere», iar rarele afişe ale opoziţiei trebuiseră «să se refugieze în vîrful unui copac sau pe spinarea unui automobil». Cînd voturile celor vii nu le păreau îndestulătoare, reprezentanţii guvernului apelau la rezervele electorale din cimitire, presa vremii fiind plină de acuzaţiile opoziţiei, care spuneau că, la alegerile din 1927, au fost mobilizate alei întregi din Bellu”.

Politicianul care aduce ploaia

La un miting electoral desfăşurat, în iulie 1927, la Hala Traian, Brunea-Fox a ascultat nişte promisiuni mai originale. Pe o căldură de 40 de grade, cînd „blestemai ceasul ăluia care a inventat gulerul”, iar oamenii strînşi de agenţii electorali nu mai ştiau cum să fugă de acolo, un candidat a ştiut ce să promită… ploaie. „Ne gîndim noi la ploaie? Da, domnilor, vom avea ploaie. Am organizat pe mîine o procesiune. Care din opoziţie s-a dat cu ideea să facă aşa ceva?”, şi-a

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme (2)

Marea Furtună (2)

O parte din palatul St James a fost dărîmată, ucigînd o femeie care se afla afară, iar regina Ana s-a adăpostit în pivniţă. Vîntul a zdrobit corăbii de pe Tamisa, iar sfărîmăturile au blocat arcadele Podului Londrei. Defoe a estimat că a văzut cam 700 de vase distruse pe fluviu, iar în jur de 20 de persoane s-au înecat. Puţin a lipsit ca însuşi scriitorul să se numere printre victime, cînd un horn s-a prăbuşit chiar lîngă el, dar a scăpat cu viaţă, devenind marele cronicar al furtunii şi adunînd relatări ale martorilor oculari din întreaga ţară.

Defoe nu a fost singurul care a supravieţuit în mod uimitor. Cînd un horn s-a prăbuşit într-o casă din Londra, o doică, o servitoare şi un bebeluş au căzut cu toţii, străbătînd trei etaje, pînă la bucătărie. Doica şi servitoarea n-au avut decît cîteva vînătăi, iar bebeluşul a fost găsit nevătămat, atîrnînd în nişte perdele. La Highbridge, în cîmpiile Somerset, un bărbat şi soţia lui s-au înecat în locuinţa lor, dar copilul lor a fost dus de ape, plutind în leagănul său, şi a fost găsit viu cînd apele s-au retras. La Charlwood, în comitatul Surrey, un morar trezit de furtună a ieşit afară, încercînd să-şi salveze moara de vînt, dar a fost nevoit să se întoarcă în casă, fiindcă-şi uitase cheia. Cînd a ajuns în cele din urmă la moară, nu mai rămăsese nimic din ea. În total, se estimează că aproximativ 125 de persoane au fost ucise pe uscat. Pe de altă parte, pe mare situaţia a fost mult mai gravă.

Multe porturi erau înţesate de vase ce căutaseră să se adăpostească de vremea îngrozitoare, în timp ce altele erau ancorate chiar lîngă porturi. Printre acestea se numărau multe nave de război care se întorseseră recent

cîştigat candidatul uralele, dar a stat zilele următoare la pat, răpus de insolaţie. Un rol esenţial în alegeri îl aveau „mardeiaşii electorali”, cum îi numea Brunea-Fox, care la unele alegeri băteau oamenii în plină stradă, în timp ce la altele făceau uz de bîtă cu discreţie, după cum le cereau şefii de partid. Din cînd în cînd, unii dintre ei nu mai ştiau pe cine e mai sănătos pentru ei să bată, cum este cazul lui Nae Cap de Fier: „Nae Cap de Fier e dezorientat. În mai puţin de doi ani a servit trei partide. E descumpănit, dacă şi ăştia se cară peste un an?”, relatează Brunea-Fox.

Moasa si preotul, agenti electorali

Constantin Bălăceanu Stolnici își amintește cum citea la moşia din apropierea Piteştiului despre fraude electorale. „În alegerile din 1930 şi ceva se spunea că au fost 90 de răniţi şi şase morţi. După fiecare tur de scrutin, erau pline ziarele de contestaţii şi de acuzaţii de fraudă, se crea un balamuc care ţinea vreo cîteva zile, după care toţi uitau şi îşi vedeau de ale lor”. La ţară, la Stolnici, de unde era el, alegătorii erau mituiţi cu ţuică şi de aceea alegerile se puteau pierde sau cîştiga la cîrciumă. „Băutura era cea mai importantă şi cîrciuma era locul de campanie electorală. Preotul făcea politică, învăţătorul făcea politică, partidele se băteau care să o capteze pe moaşă”, ştie academicianul cum stăteau lucrurile. Cum pe vremea aceea nu erau televiziuni, mesajele electorale erau transmise de ziare, afişe electorale, avionete care trăgeau însemne ale partidelor după ele şi aruncau manifeste, şi, fireşte, de candidaţii înşişi, care băteau ţara în lung şi în lat.

Mogulii din alte vremuri

În perioada interbelică, puterea ziarelor era uriaşă, cele mari avînd şi cîte cinci ediţii pe zi, care erau încărcate în fiecare tren ce pleca din Bucureşti. În vremurile sale de glorie, „Universul”, condus de jurnalistul Stelian Popescu, ministru în mai multe guverne, ajunsese la un tiraj de 220.000 de exemplare

din campania împotriva francezilor, derulată în timpul verii. Oamenii spuneau că nu mai văzuseră niciodată atîtea vase. Lîngă Goodwin Sands erau ancorate 106 vase comerciale şi 20 de corăbii supraîncărcate venite din Indiile de Vest aşteptau lîngă Bristol. La 27 noiembrie, rafalele de vînt şuierătoare goneau prin Marea Mînecii cu o viteză de 225 de kilometri la oră. Multe vase mai mici s-au scufundat numai din cauza masei de apă aruncate pe punţile lor, în timp ce vasele mai mari pluteau neajutorate în voia valurilor. În curînd, au început să se izbească unul de altul. Vasele de război Prince George şi Restoration s-au încîlcit între ele fără putinţă de scăpare, iar cel de-al doilea s-a scufundat cu toţi cei 386 de matrozi ai săi. O duzină de nave au naufragiat la Goodwin Sands, printre care şi Northumberland, care avea să fie pierdută cu întregul său echipaj de 253 de oameni.

Nava Mary, cu 60 de tunuri, s-a sfărîmat, din echipajul său de 273 de oameni nemairămînînd în viaţă decît unul. Acesta a reuşit să se agate de o bucată de lemn plutitor, pînă cînd un val uriaş 1-a luat pe sus şi 1-a depus pe puntea unui alt vas de război, Stirling Castle. Pe cînd acesta era împins către mal, a fost din nou aruncat peste bord. De această dată, a căzut într-una dintre bărcile vasului –singura care se desprinsese şi plutea liberă – şi a ajuns pe mal inconştient şi suferind de pe urma intemperiilor, dar în viaţă. Aproape 280 de membri ai echipajului de pe Stirling Castle s-au înecat. Se estimează că, în total, 1.200 de persoane şi-ar fi pierdut viaţa la Goodwin Sands. Nava Reserve, aflată la ancoră după ce ieşise din Yarmouth, s-a umplut cu apă, pierzînd 190 de marinari, în timp ce 255 au pierit cînd Canterbury s-a scufundat lîngă Bristol. Association a dispărut după ce a fost smulsă din locul în care ancorase, la Harwich. Şi-a rupt cîrma într-un banc de nisip şi, nemaiavînd decît un rest din vele, a fost împinsă fără să se poată opune în largul mării. Pentru că rezervele se epuizau, echipajul a fost silit să consume raţii tot mai mici şi mulţi marinari s-au îmbolnăvit. Amirali-

şi avea o orientare de dreapta, iar „Dimineaţa” şi „Adevărul” erau mai de stînga. „Cei mai zglobii în presă erau liberalii, care aveau cele mai combative articole. În «Dimineaţa» şi «Adevărul» erau implicate o parte din bănci şi comunitatea evreiască, marea finanţă era cu «Universul», iar ziarului «Curentul» i-a rămas şi azi lipită sintagma «Şantajul şi etajul»”, spune Constantin Bălăceanu Stolnici. Academicianul îşi aduce aminte că toţi marii industriaşi, precum magnatul Nicolae Malaxa, proprietarul uzinelor Faur, şi Max Auschnitt, deţinător al Domeniilor şi Uzinelor de Fier Reşiţa, aveau uşa deschisă oricînd la rege, putînd să influenţeze deciziile politice în funcţie de interesele lor economice. Marian Petcu, conferenţiar la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, spune că marii industriaşi ai vremii, precum Malaxa şi Auschnitt, cumpărau masiv publicitate în ziare, care erau cum nu se poate mai prospere: „Este suficient să ne uităm la palatul ziarului «Universul» sau la palatul ziarului «Curentul» din acea vreme”.

IsTorIEPEsCUrT.ro

tatea renunţase să o mai caute, cînd nava a apărut pe neaşteptate în Medway, în luna ianuarie a anului următor, întorcîndu-se din Gothenburg, unde fusese dusă de vînt după furtună. 28 dintre membrii echipajului muriseră în timpul voiajului. În total, s-au pierdut 13 nave de război şi au pierit peste 2.000 de mateloţi.

Defoe i-a acuzat pe locuitorii din Deal şi Walmer pentru că nu reuşiseră să-i ajute pe marinarii naufragiaţi la Goodwin Sands, susţinînd că orăşenii fuseseră mult mai interesaţi să adune capturile de pe epave:

De la pericole şi trudă în lături nu s-au dat,

Dar nu pe oameni, ci doar mărfurile au salvat

Thomas Powell, primarul oraşului Deal, a confiscat bărci cu forţa şi a salvat aproximativ 200 de oameni care erau „aproape morţi de foame şi de frig, goi şi înfometaţi”, dar cînd 1-a rugat pe reprezentantul reginei să-i ajute pe marinarii care suferiseră de pe urma furtunii, acesta „nu a vrut să-i ajute nici măcar cu un penny”.

Primarul a fost nevoit să-i hrănească şi să-i adăpostească pe cheltuiala lui şi, dacă vreunul a murit, Powell a trebuit să-i plătească şi înmormîntarea. Povestea s-a repetat cînd supravieţuitorii au avut nevoie de bani pentru a se întoarce la Londra. Cînd a încercat să-şi recupereze banii de la guvern, primarul „a întîmpinat mari piedici şi întîrzieri” pînă să fie despăgubit în cele din urmă.

Şi vasele comerciale au fost afectate. Nava John and Mary a fost dusă de vînt 150 de mile, de la Great Yarmouth la Scarborough, în timp ce comandantul său declara: „O asemenea furtună nici că s-a mai văzut pe lume“. Unui alt vas i-au fost retezate catargele şi a fost îndreptat spre largul mării, în încercarea de a evita să fie izbit de alte vase. Timp de patru zile, a fost dus de vînt spre nord, iar echipajul nu avea idee unde se află, pînă cînd s-au întîlnit cu o pilotină care i-a condus pînă întrun port din Norvegia.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Ziua universalã a iei

SPLENDOAREA DIN CUSĂT

(urmare din pag. 1)

Chiar dacă privirea noastră se încarcă de bucuria culorilor și a mirificei cusături de pe ie, trecem mai departe, lăsînd în urmă oaza de autenticitate virală a unei lumi care ne urmărește și prin miraculoasa dantelărie a cusăturii de pe ie. Ajunși la acest pasaj se cade să ne întrebăm: de unde vine ia, din ce timpuri, și cum a evoluat?

RepoRtaj

Astfel precum arată cercetătorii în Istoria Artei Populare, povestea iei este mai veche decît credeam. S-a îndrăznit chiar cu trimitere la începuturile ei încă din perioada existenței culturii Cucuteni. Într-adevăr, civilizația Cucuteni, ale cărei urme au fost localizate în mai multe regiuni din Țară (Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei, dar și în Basarabia), era renumită în activități meșteșugărești de pe lîngă casă – țesutul și olăritul. Din studiul unor basoreliefuri s-a observat că ia a făcut parte din portul tracilor, geților și dacilor, desigur, îmbrăcămintea lor avea altă concepție în raport cu ceea ce vedem noi astăzi: mult mai încărcată cu elemente care serveau la personalizarea unor titluri sau funcții în societate.

Vorbind de Istorie – mărturia cea mai perenă a dezvoltării omenirii – ea ne oferă posibilitatea să vizualizăm modelele de ii pe Columna lui Traian de la Roma, precum și pe Monumentul de la Adamclisi. Însă cea mai veche și autentică reprezentare a unui costum popular ne este oferită de Cronica pictată de la Viena (1330) –cele aproape 150 de ilustrații constituind o reală sursă de inspirație pentru cultura Secolului al XIV-lea. Pe vremuri, iile se lucrau la șezătorile din sat, locul unde femeile se strîngeau în mici colective, pe criterii de vecinătate, și, în timp ce depănau povești, mîinile meștereau la închegarea acestei frumoase povești – ia românească.

Tradiție și continuitate – aceste două coordonate sînt definitorii pentru oricine se apleacă asupra evoluției iei românești, în diferite etape ale dezvoltării societății, contextul general fiind, la rîndul său, generator de noi energii sau, dimpotrivă, încercînd a frîna afirmarea unui port popular național, în concordanță cu afirmarea identității Poporului Român. Evoluția pe scara timpului ne face cunoștință cu diferite tipuri de ii (sau care pot fi încadrate în acest tipar), cu exemple ce pornesc de la ie sau cămașă întreagă, cu o parte superioară continuată de una inferioară și terminată cu poale, ulterior putem vorbi de apariția iei cu altiță și mai apoi cu platcă. Și evoluția materialelor din care au fost confecționate iile este interesantă, și aceasta purtînd amprenta evolutivă a gospodăriei familiei: dacă

la început au fost inul și cînepa, mai tîrziu au apărut bumbacul, borangicul și mătasea –fiecare dintre acestea cerînd un anumit sistem (mod) de prelucrare. Creatorii de frumos s-au întrecut să brodeze pînza albă cu „o mie și una” de motive artistice, prin reprezentări din cele mai variate, acestea scoțînd la lumină talentul și inspirația creatorilor. Broderiile erau complexe și bogate în culori vii, avînd uneori aplicații strălucitoare din paiete și mărgele. Figuri geometrice, linii și rîuri, elemente din natură, faună și floră –simboluri care vorbesc despre soare și altele, despre pămînt și apă – legături ancestrale dintre acești făuritori de cămăși românești și nesecata Divinitate. Culorile, în raport cu regiunile geografice din țară, sînt fascinante și irezistibile, îmbrăcînd o cromatică atrăgătoare și plăcută ochiului: brun, cafeniu, negru, verde închis, roșu, albastru, ocru, vișiniu.

case de modă din străinătate, atrase de unicitatea croiului și a coloritului iei românești, se întreceau în a urca pe podium modele îmbrăcate în atrăgătoarea ie. Istoria Casei Regale Românești ne-o arată pe Regina Elisabeta ca o promotoare a iei la doamnele din suita de la Curte, ea însăși lăsîndu-ne amintire portrete în care este înveșmîntată într-un superb costum național de Muscel. Îndrăgostită pînă peste cap de ie, prima Regină a României, englezoaica Elisabeta, patrona Bazarului Societății „Furnica”, de unde se puteau achiziționa costume naționale.

Ia românescă în lume

Un astfel de element fundamental, pentru a fi un simbol al unui Popor, nu putea rămîne încorsetat între hotarele României, cultura universală fiind astfel păgubită de o mare revelație. Deși a penetrat cu mult timp în urmă culturile sofisticate ale unor țări din Occident (relevată, mai ales, prin opera unui pictor francez – după cum vom vedea ceva mai încolo), ia românească cunoaște – chiar dacă neoficial – abia de 10 ani statutul de universalitate. În acest cadru a apărut asociația non-profit „La Blouse Roumaine”, entitate care a propus ca, pe 24 iunie, de sărbătoarea Sînzienelor, să fie sărbătorită Ziua Universală a Iei, acceptînd unele efecte ale globalizării, cu necesitatea păstrării identității noastre naționale. Așa au simțit și românii din diaspora cînd au auzit de noua semnificație a zilei de 24 iunie –ia, ca element al costumului popular românesc și ca un veritabil (și vechi) simbol al identității și creativității geniului popular românesc.

Celebrarea iei românești pe 24 iunie s-a bucurat de un real succes, încă din primul an fiind sărbătorită în peste 50 de țări din 6 continente, printre care se numără: Belgia, Franța, Germania, Grecia, Indonezia, Irlanda, Italia, Norvegia, Olanda, Serbia, Spania, Statele Unite ale Americii etc. Față de alte încercări de internaționalizare a unui eveniment autohton, aducerea iei la un fel de numitor comun în atîtea seminții ale lumii contemporane s-a făcut într-un mod atît de firesc încît nu lasă loc de rezerve în imaginea cămășii tradiționale românești pe meridianele și paralelele Globului Pămîntesc. Acest „miracol” românesc are, totuși, o explicație – una de ordin pragmatic, generată de un fapt interesant: răspîndirea, cu mulți ani în urmă, a prezenței iei românești și pe alte meleaguri decît cele consacrate, aceasta realizîndu-se prin unii mesageri – personalități ale vieții culturale, politice și economice românești, sau prin anumiți reprezentanți ai culturii și artei occidentale, îndrăgostiți de superbitatea acestui obiect de îmbrăcăminte românesc, denumit atît de simplu, cu doar două litere – IE.

La începutul Secolului XX ia românească cucerise nu doar inimile doamnelor și domnișoarelor de la Curtea Regală a României, în frunte cu Regina, ci și atenția unor doamne din protipendada bucureșteană; mai mult,

În atracția femeilor de la Curte pentru promovarea ținutei populare românești, Regina Maria a avut un rol primordial, catalizat în două direcții: personal, purta cu mîndrie ia românească, în același timp obligînd suita feminină din preajma ei, cît și invitații la Palat care erau obligați ca ținuta lor să fie portul popular. În numeroasele imagini fotografice în care apare atît ca Principesă, cît și ca Regină, costumul popular este purtat cu mîndrie și cu onoare – Regina Maria fiind un mesager de marcă al popularizării iei românești. Cu așa reprezentanți ai iei nu este de mirare că, pînă la Primul Război Mondial, costumul românesc, autentic, ajunge la o apreciere generoasă, comenzile din România ajungînd la elitele din străinătate, îndrăgostite de ia românească. În acest punct al scrierii de față a venit momentul să facem cunoștință cu modul prin care ia românească a fost făcută cunoscută în lume într-un context special, acesta avînd cel mai puternic ecou internațional. Povestea este impresionantă și, în același timp, emoționantă, deoarece

Casa iilor din Ponoarele, jud. Mehedinți

Regina Elisabeta a României, în costum popular

Regina Maria în costum popular

„Tărăncuță cosînd”, pictură de Nicolae Vermont are în centrul ei miraculoasa ie românească, pusă în valoare de un mare artist plastic, francezul Henri Matisse, socotit cel mai important colorist al Secolului al XX-lea. În prima jumătate a acestui secol, în saloanele moderne ale luminosului Paris, pictorul francez se apropiase și de muzele sale cu origine română – doamne din înalta societate sau reprezentante ale culturii noastre, așa cum au fost Martha Bibescu, Elvira Popescu, Elena Văcărescu și Anna de Noailles. Deoarece nu este exclus ca aceste doamne să fi etalat, la Paris, costumul nostru popular – cu rezonanță mediatică în orașul de pe Sena – Matisse s-a îndrăgostit de această piesă vestimentară, transpunerea acesteia în artă fiind doar o chestiune de timp.

Timp care, măsurat în scala calendarului acelor ani, a fost fixat în luna aprilie 1940, cînd Henri Matisse finaliza un tablou ce avea să devină celebru și să așeze ia românească în centrul unor dezbateri fulminante, creînd din aceasta un simbol al unei mișcări artistice universale. Pînza respectivă (92 x 73 cm.) reprezenta, pe un fundal roșu, o tînără într-o poziție de odihnă. Dincolo de frumusețea intrinsecă a modelului, tabloul atrăgea privirile prin îmbrăcămintea acestei fete: bluză albă cu însemne populare și o fustă albastră învoalată –o combinație care amplifica grația și frumusețea tinerei din tablou. Dacă alăturăm acestei pînze și numele pe care i l-a dat artistul – „LA BLOUSE ROUMAINE” – avem în fața ochilor adevărata dimensiune a operei artistului francez. Interesant este că, în afară de acestă pictură celebră, care, însoțită de mai multe fotografii cu evoluția operei, au fost expuse la vernisajul de la Galeria Maeght din Paris, Matisse a realizat o serie de picturi inspirate din ia românească – ipostaze inedite ale reprezentării acestui veșmînt popular românesc.

La cîteva decenii de la „aventura” lui Matisse în zona veșmîntului popular românesc, artiști ai modei curente, cu nume proeminente în moda europeană și în cea de peste Ocean (Yves Saint Laurent, Beryl de Zoete, Tom Ford), au lansat pe piață creații vestimentare pe modelul iei românești. Desigur, privite în particular, și cu ochiul unui critic de artă, unele dintre aceste modele nu „intră” sută la sută în tiparele iei autohtone, viziunea acestor artiști moderni, creatori de modă contemporană, asupra clasicei ii românești „inventînd” arabescuri și motive populare cîteodată greu de imaginat de un creator de-al nostru. Chiar dacă este așa, meritul acestor artiști din afara României, în ceea ce privește popularizarea iei românești, este imens –astfel, creația românescă, cea cu rădăcini în vatra milenară a Poporului Român, strălucește astăzi nu doar în vitrinele marilor magazine din întreaga lume, dar îmbracă generații întregi de doamne și domnișoare, înnobilînd, și prin acest mod universal, cultura și arta plastică românească. „Casa iilor“ din comuna Ponoarele

Aflasem de la un confrate jurnalist despre o anumită doamnă din localitatea Ponoarele, județul Mehedinți, făcătoare de frumuseți artistice, în speță, ia românească, așa că, la prima ocazie de deplasare prin această parte de

Țară, unul dintre obiective a fost, bineînțeles, comuna cu nume atît de plastic: Ponoarele. Drumul pînă acolo, începînd de la Strehaia – Motru – Baia de Aramă, merită singur un reportaj: peisajul schimbător, cu o bună parte din șosea urmînd susurul rîului Motru, într-o arie de parcuri naturale, care urcă spre Valea Cernei, te îndeamnă să faci dese popasuri pentru a admira frumusețea încă nealterată a naturii și a imortaliza în memoria cardului aparatului foto imagini de neuitat.

Comuna Ponoarele constituie ea însăși un vast subiect de reportaj, cu cele 14 sate plus cel de reședință, unde nici 2.500 de locuitori ocupă 71 de kilometri pătrați. Ponoarele este cunoscută mai ales prin atracțiile turistice generate de următoarele obiective: Podul lui Dumnezeu; Biserica din lemn; Complexul carstic; Lacul Zăton; Peștera Ponoarele; Peștera Bulba; Pădurea de liliac (cea mai întinsă din țară – 20 ha ); Cheile Balutei. Cum însă, cel puțin pentru astăzi, nu aceste minuni ale naturii vor fi în atenția reporterului, ci o „minune” creată de mîna omului, ne vom opri în fața unei case – fosta casă părintească – transformată în atelier de confecționat ii. Autoarea acestei metamorfoze și inițiatoarea afacerii intitulate „Ie tradițional românească”, este doamna Iulia Martinescu, născută și crescută chiar în comuna Ponoarele. Surpriza întîlnirii noastre este dublă: doamna Martinescu este vădit surprinsă de o vizită inopinată a unui reporter bucureștean (deși este obișnuită cu interviuri și prezentarea propriei firme; la rîndul meu, rămîn surprins de tinerețea și frumusețea doamnei Iulia Martinescu – antreprenorul care și-a „brodat” afacerea în jurul unei pasiuni puternice – ia tradițional românească. Pentru intrarea în subiect, mai întîi am vizitat atelierul, camera în care 10 doamne din localitate, meștere în cusături pe ie, migălesc cu acul, dînd la iveală, încet, încet, de sub degetele care parcă mîngîie pînza, rîuri și linii colorate, cruciulițe și diferite figuri geometrice, toate într-o ordine desăvîrșită, care, în final, vor da forma unică a fiecărei ii. Nu le întreb de unde pasiunea pentru a țese aceste adevărate bijuterii vestimentare, în privirea lor se poate citi, ca într-o biblie a purității, dragostea acaparatoare pentru ceea ce fac. Urîndu-le spor la lucru și o bună vedere pentru a bucura, în continuare, doamnele și domnișoarele ce vor îmbrăca splendidele ii ieșite din mîinile de aur ale acestor femei mehedințene, am urmat-o pe doamna antreprenor în sala unde sînt etalate produsele „Casei iilor”

Privesc incinta: sală de prezentare, expoziție, magazin de vînzări (și mai pot fi găsite și alte funcții) –toate aceste denumiri converg într-o explozie de forme și culori amețitoare, care-mi fură privirea în scurte fulgerări de săgeți de lumină răsfrîntă din coloritul amplu al pieselor de pe manechine. Pe cît de convertită la frumusețea de pe țesătura cămășii populare românești, pe atît de fluidă în realizarea dialogului ce-a urmat, doamna Iulia Martinescu ne-a „țesut” o poveste sinonimă, probabil, cu a multor întreprinzători, dar personalizată atît prin pasiunea din inimă pe care o generează, cît și prin noblețea pe care o imprimă manufacturii pe care o

patronează. După un timp de discuții am reușit să descopăr unicitatea etalonului în materie pe care am dezlegat-o printr-o translație temporală între generații.

Da, între generații, pentru că dragostea pentru înflorirea iilor copila Iulia a moștenit-o de la bunica ei, femeie din Ponoarele, prin mîinile căreia trecuseră zeci și sute de metri pătrați de pînză pentru ii, inclusiv ia pe care a purtat-o în cea mai fericită zi a vieții – ziua în care a fost mireasă. Doamna Iulia Martinescu recunoaște că această ie a constituit adevăratul impuls, un fel de implozie a felului de a privi acest obiect special. Privind retroactiv, putem afirma că în acel moment simbolic a luat ființă „Casa iilor” din Ponoarele.

Așa, cînd o asculți, depănarea „aventurii” Casa iilor pare o poveste încîntătoare – și chiar este o poveste –numai că aceasta ascunde un noian de cunoștințe, de zbucium și de poticneli (ce să-i faci: clasica birocrație românească), dezvăluindu-ne, în paralel, o dezvoltată știință a managementului și a discursului economic. Aceste „ingrediente” le-am aflat sedimentate în activitatea cotidiană a interlocutoarei mele, pentru cîteva ore. Ca pe o emblemă a devenirii sale și a firmei pe care o patronează, doamna Iulia Martinescu spune oricui o întreabă despre începuturile minunii care este astăzi „Casa iilor”: „Am pornit cu ac, ață, cincizeci de metri de pînză și sute de kilograme de inconștiență”. Superbă metaforă a unei meserii ancestrale, spusă de o absolventă de Drept!

Succesul „Casei iilor” își are izvorul în știința alegerii materialelor – cea mai bună pînză topită, de in, care îți permite, pornind de la croiala cămășii și pînă la broderie, să scoți un lucru de calitate. Că în atelierul din Ponoarele nu se produce decît lucru de mînă, fără mașină de cusut și fără mașină de brodat, cred că nu este nici o surpriză dacă studiezi în amănunt rezultatul acestui mănunchi de femei harnice și devotate meseriei pe care o fac. Pentru a aprecia travaliul acestor doamne, trebuie să amintim că, deși nu există un etalon general valabil, timpul de lucru pentru o ie este, în medie, de 5 - 6 săptămîni, dar poate ajunge și la 3 luni, în raport cu complexitatea modelului și materialele folosite. Și, pentru că în fiecare întreprindere există diviziunea muncii, la „Casa iilor” doamnei Iulia Martinescu îi revine sarcina conceperii modelelor și a alegerii nuanțelor – tocmai esența concepției viitoarelor ii. Pentru că munca în orb, fără succes, duce la moartea oricărei inițiative, doamna Iulia Martinescu se mîndrește cu sutele de exemplare de ii din atelierul manual al „Casei iilor”, care ajung în mai toată lumea, inclusiv în SUA. Peste tot în lume, acolo unde sînt femei românce, dragostea și dorul de România se manifestă și îmbrăcînd iile primite dintr-o comună din județul Mehedinți, Ponoarele – România.

De ziua Universală a Iei, dedic acest reportaj tuturor doamnelor creatoare de frumos – ia românească, dar și acelora care poartă cu mîndrie acest veșmînt tradițional românesc – ca pe o emblemă a nobleței Poporului Român.

Henri Matisse, „La blouse roumaine”

„Tînără româncă”, pictură de Franciszek Teodor Ejsmond, 1885

Însemnãri inedite

Imperiul morții (I)

Cu 78 de ani în urmă, la sfîrşitul lui ianuarie 1945, cînd porţile Auschwitz-ului au fost dărîmate, în acest lagăr de nimicire în masă – cel mai mare din miile de lagăre de concentrare care împînziseră Germania nazistă și teritoriile cotropite – trupele sovietice eliberatoare n-au găsit în viaţă decît cîteva mii de oameni.

De la 20 mai 1940, cînd a sosit primul grup de deţinuţi şi pînă la eliberare, pe porţile lagărului Auschwitz au intrat milioane de deportaţi din aproape toate ţările Europei. Numărul celor asasinaţi n-a putut fi stabilit cu precizie. După unele date care au putut fi reconstituite, cifra se ridică la peste 4 milioane. Dacă se ia ca bază de calcul capacitatea de ardere, atunci cifra urcă la peste 5 milioane. Exterminarea în masă s-a făcut la Birkenau, denumit în mod oficial Auschwitz II, care se afla la aproximativ 3 km distanţă de oraşul Auschwitz. Aici, marea majoritate a deportaţilor erau duşi de pe peron direct în camerele de gazare.

În cancelaria „Rewier“-ului, şeful spitalului, un doctor cu părul alb, adus puţin de spate, făcu un efort vizibil să ia o poziţie de drepţi impecabilă şi dădu raportul. În liniştea care urmă se auzi un geamăt din sala alăturată.

Mengele se încruntă şi întrebă pe un ton răstit:

– De ce gem bolnavii?

– E o femeie. I s-a făcut un chiuretaj, iar pentru anestezie nu dispunem de nici un mijloc.

– Cum? Faceţi întreruperi de sarcină fără anestezie?

– Ştiţi, de două săptămîni am primit ordin să facem chiuretaje, dar n-am primit anestezic, spuse doctorul.

– De ce nu mi-ați raportat? – se înfurie Mengele. De ce nu mi-ați cerut? Să vină imediat toţi doctorii la mine!

Fără nici o introducere, Mengele începu să-i dojenească:

– Am impresia că aici sînt încălcate limitele unanim admise în medicină, îndrăzni să-şi spună părerea ofiţerul şocat de cele văzute.

– Vreţi să vă referiţi probabil la transplantarea oaselor?

– Da, tocmai la aceasta.

– Fireşte, e cam brutal să aduci deţinuţi direct de la lucru, să-i legi de masa de operaţie şi să le extragi fragmente de oase din picioare. Puteau măcar să le scoată saboţii. Dar astea sînt totuşi aspectele formale ale problemei. Gîndeşte-te la scop: cîţi soldaţi de-ai noştri schilozi aşteaptă aceste oase?

– Efectuaţi şi dv. anumite experienţe?

Atrocităţile săvîrşite la Birkenau-Auschwitz, proporţiile asasinatelor comise aici depăşesc orice închipuire omenească.

La Editura pentru literatură a apărut, în urmă cu peste cinci decenii, volumul intitulat „Viaţa în imperiul morţii” dedicat de autor – Oliver Lustiq, fostul deţinut cu nr. 112.398 în lagărele Auschwitz, Kaufering şi Landsberg – memoriei „tuturor deportaţilor şi luptătorilor antifascişti care, tîrîţi în lagărele de concentrare naziste, au murit încredinţaţi că fascismul va fi înfrînt, că viaţa va triumfa”.

Publicăm mai jos, în rezumat, capitolul „Plimbare prin infern“ – document al crimelor săvîrşite la Birkenau-Auschwitz.

* * *

De data aceasta, căpitanul SS Mengele, medicul şef al lagărului, porni în obişnuita sa vizită însoţit de un singur ofiţer SS, proaspăt sosit de la Berlin. Mergeau, unul lîngă altul, pe drumul principal, care împărţea lagărul Birkenau în două. Pe tînărul ofiţer îl uimiră multele garduri de sîrmă ghimpată, uriaşii stîlpi de susţinere, tăbliţele care la tot pasul avertizau: „Pericol de moarte“. Îşi ridică privirea spre cer. Întîlni fumul înecăcios care năvălea în rotocoale uriaşe din două coşuri alăturate. Neliniştea îi spori. Hotărî să solicite explicaţii lui Mengele. Se întoarse spre el, dar acesta, urmărindu-l cu coada ochiului şi sesizîndu-i frămîntările, se făcu că nu observă nimic şi începu să fredoneze nepăsător o arie din „Văduva veselă“. Auzindu-i, tînărului însoţitor îi pieri curajul şi nu mai întrebă nimic.

Intrară în lagărul „C“. Se opriră în fața unei barăci pe care scria „Rewier“.

– Este unul din cele mai bune spitale. Lucrează cîţiva doctori pricepuţi, zise Mengele.

– De ce chinuiţi bolnavii? Vă repet pentru ultima oară, domnilor. În Reich-ul german totul se face precis, temeinic, fără cusur. Dacă am hotărît să instalăm un spital, apoi acela trebuie să fie spital, chiar dacă funcţionează în lagărul „C“ din Birkenau. Vă cer să respectaţi toate regulile care se impun. Răspundeţi cu capul de fiecare bolnav. Să-mi faceţi o listă cu tot ce vă lipseşte. Mîine le veţi avea pe toate. Sper că e ultima dată cînd găsesc vreo neregulă. Şi acum să începem vizita.

Bolnavii care se puteau ține pe picioare stăteau aliniaţi în fața paturilor. Mengele se opri lîngă primul pat. Se apropie de o fată şi-i atinse delicat bărbia cu mîna înmănuşată.

Şeful spitalului făcu grăbit doi paşi şi începu să explice pe nerăsuflate. „Un flegmon la măsea. A fost nevoie de o mică operaţie la maxilarul de jos. A reuşit. Fata se simte bine. Mîine...”.

Mengele îl întrerupse cu brutalitate.

– Cum a reuşit... ce fel de bine e acesta, şi apăsă semnificativ pe cuvintele „reuşit“ și „bine“. „Așa se face o sutură?” – și arătă cu un deget locul operaţiei. „Dumneavoastră de estetică nu ați auzit niciodată? Dumneavoastră, la viitorul acestei tinere fete nu vă gîndiți? Dumneavoastră sînteți cîrpaci sau medici? Ce-i aici, spital sau măcelărie? Mi-ați spus că sînteți doctori cu diplome obţinute la Berlin, Paris, Praga şi Bruxelles. Vă cer deci să vă faceţi datoria la înălţimea prestigiului pe care-l au universităţile pe care le-ați urmat. Dacă mai întîlnesc o singură cîrpăceală de acest gen, vă trimit pe toţi acolo unde vă e locul: la curăţitul W.C.-urilor. Neam înţeles?”.

Părăsiră lagărul. C. Mengele a reluat melodia din „Văduva veselă” exact de acolo de unde o întrerupsese.

Intrară în barăcile destinate experienţelor speciale. Vizita nu dură mai mult de o oră. Erau din nou pe drumul principal. Tînărul însoţitor se simţi dezechilibrat, sleit de orice voinţă, neputincios. În urechi auzea în continuare explicaţiile ce i s-au dat: „injecţiile cu fenol produc moartea mai sigur și mai rapid dacă ele se fac nu pe cale intravenoasă, ci în jurul inimii...”; „soaterea ovarelor nu pune nici o problemă. Se face fără narcoză şi fără anestezie. Mai complicată este expedierea lor şi a unor secţiuni de utere la laboratoarele din Berlin pentru analize histopatologice...”; „sînt interesante şi preocupările radiologului specialist, profesor Schumann, care şi-a ales drept cobai fetițe de 10-12 ani. Umplîndu-le cavitatea uterului şi a trompelor cu un lichid contrastant, obţine radiografii apreciate...”. Este experienţa cea mai savurată de soldaţii „SS“. Înainte de experienţe, lor li se încredinţează partea cea mai plăcută.

– Se înţelege. Îndrăznesc să afirm că cercetările mele au o importanţă statală. „Există un singur drept uman suprem, o singură datorie supremă: să asigurăm puritatea sîngelui. Să ferim căsătoria de profanarea rasei, pentru ca ea să creeze exemplare după chipul lui Dumnezeu şi nu monştri intermediari între om şi maimuţă”. Cine uită aceste cuvinte ale Führer-ului nu merită să fie considerat german. Puritatea sîngelui nu poate fi asigurată decît nimicind pînă la unu rasele şi popoarele degenerate. Dorim să lăsăm urmaşilor dovezi concrete, convingătoare despre gradul de degenerare în care au ajuns popoarele neariene“. Tocmai adunarea acestor „argumente“ constituia una din principalele preocupări ale doctorului călău Mengele. Cînd selecţiona pe peron deportaţii sosiţi la Birkenau, urmărea cazurile ieşite din comun. Într-una din zile, la un transport din Polonia, a observat un tată şi un fiu care semănau la față de parcă erau gemeni. Tatăl avea cocoaşă în spate, iar fiul un picior mai scurt decît celălalt. l-a scos din coloană şi i-a dus în laborator. Le-a luat un interogatoriu detaliat. A urmat banala injecţie cu fenol. Scheletele lor au fost trimise la muzeul din Berlin.

– O mare parte din timpul meu „liber“ mi-l consacru studierii gemenilor, se lăuda Mengele. Lichidarea unor popoare întregi, pe măsură ce ritmul va creşte de la milioane la zeci de milioane anual, va impune cu o necesitate stringentă infensificarea sporirii rasei ariene – rasă de stăpîni –, în general, şi a poporului german în special. La noi s-au obţinut rezultate mari în elaborarea metodelor de lichidare în masă şi de sterilizare în masă, dar sîntem abia la început în privinţa sporirii fertilităţii mamelor germane. Or, sînt convins că această problemă va deveni în curînd de importanţă primordială. Am curajul să afirm că pionieratul a fost făcut în această privinţă şi nu pot să nu mă mîndresc cu faptul că tot ce s-a făcut este rodul experienţelor mele.

În lagărul „F“ erau peste 90 de perechi de gemeni de toate vîrstele. Mengele studia mai întîi reacţia organismelor. Aplica unei perechi un anumit tratament sau o intoxica cu o oarecare substanţă. După cîtva timp oprea dezvoltarea ambilor fraţi sau surori. De regulă, injectîndu-le fenol în inimă. Diseca cu migală cadavrele şi compara tulburările survenite în fiecare organism. Aceste experienţe se desfăşurau relativ uşor. Dîndu-le o alimentaţie mai bună decît celorlalţi deţinuţi, tratîndu-i politicos, gemenii, mai ales copiii, se supuneau fără împotrivire experienţelor.

Mult mai dificile erau împreunările, după cum declarau cu cinism călăii. Se urmărea efectul celor mai felurite combinaţii. Se împreunau doi fraţi gemeni cu două surori gemene; surori gemene cu bărbaţi negemeni şi invers. Perechile se împotriveau cu înverşunare. Se foloseau, bineînţeles, forţa și ameninţarea cu moartea. S-a încercat şi administrarea în alimentaţie a unor medicamente stimulatoare, s-a experimentat şi însămînţarea artificială. Scopul urmărit era afirmat cu cinism: fiecare femeie germană, la fiecare naştere, să sporească gloria Führer-ului nu cu unul, ci cu doi soldaţi.

Pentru a grăbi ritmul experienţelor, nu se aştepta ca femeile să nască. Imediat ce se constata că au sarcini erau izolate. După cel mult trei luni li se scotea întreg uterul pentru analize. Bineînţeles, în timpul operaţiei se luau măsurile necesare ca victimele să sucombe. Scoţîndu-li-se uterul, nu mai puteau fi folosite pentru repetarea experienţei. (va urma)

„MAGAZIN

De la istorie la filmul istoric (I)

Ca printr-unul din acele „ricors“ de care vorbea Vico, istoria îşi caută azi rădăcinile. Cu „anale“ a început, în anale, ba chiar în „jurnale“ se consemnează şi în zilele noastre. Într-adevăr, în ordinea cinematografiei, avem astăzi jurnalul de actualităţi, fixarea în spaţiu şi în timp a unui moment esenţial sau cotidian, din istorie. El are caracteristicile analelor întocmite de călugării de la Saint Denis. Evenimentele sînt consemnate zi de zi, aparent heteroclite, disparate, laconice şi uneori apologetice, pentru că aşa e cîteodată istoria. Nu vrem să ne referim la Xenopol, conform căruia faptele de „repetiţie“ (cum ar putea părea săptămînă de săptămînă actualitatea filmată) sînt incompatibile cu structura istoriei, aceasta ocupîndu-se numai cu faptele „de succesiune“. Atît doar că şi în jurnalele de actualităţi este vorba de o succesiune care, investită cu darul ubicuităţii, devine o succesiune compusă din simultaneităţi. Totuşi există ceva care deosebeşte aceste „actualităţi în imagini“ de analele de la Lorsch sau de la Fulda, apropiindu-le de istoriografia cea mai evoluată. Faptele nu sînt aşezate aşa încît să placă cuiva suspus, ci sînt alese după criteriul valorii, al importanței. Fiecare piesă din colecţia de ştiri este însoţită de un comentariu care îi subliniază importanţa, tîlcul, frumuseţea şi vigoarea. Uneori aceste comentarii sînt uşor ridicole, din pricina unui fel de poezie cu orice preţ, care are menirea, totuşi, să marcheze opţiunea cineastului pentru aspectul emoţionant. Caracterul disparat al ştirilor aduce variaţie, dă vioiciune acestui gen istoric particular şi deosebeşte jurnalul cinematografic de jurnalul scris, unde varietatea rubricilor este compensată cu omogenitatea internă a articolelor, fiecare din ele fiind o micromonografie istorică.

Dacă ar fi să luăm numai jurnalul de actualităţi româneşti de după 23 august 1944, au fost tratate 6.000 de subiecte, și anume: 2.600 afectate vieţii economice (dintre care 800 agriculturii), 2.000 evenimentelor culturale (dintre care 1.000 sînt fragmente de spectacole, expoziţii, concerte, muzee, scene de teatru, de film etc.); vreo 1.000 de subiecte sportive; apoi evenimentele politice la zi, apoi chestiuni de modă vestimentară; în sfîrşit, rubrica de critică cetăţenească.

De multă vreme sîntem deprinşi să credem că funcţia istoriei este de a zugrăvi trecutul. Or, jurnalul filmat zugrăveşte prezentul, ba uneori un prezent în stare născîndă. Dar asta e poate mai puţin paradoxal decît pare. O lucrare, de pildă, despre cartaginezi nu descrie trecutul cartaginezilor, ci prezentul cartaginezilor, actualităţile lor de atunci, noutăţile contemporane lor. Aşa că oriunde este istorie este şi actualitate, cu o condiţie: ca ea să fie privită din perspectiva dobîndită a timpului scurs (anacronismul fiind tocmai nesocotirea acestei actualităţi). În jurnalul cinematografic, actualitatea este, ca să zic aşa, de două feluri. Există o actualitate fulger (de pildă, o avalanşă alpină) şi o alta, a marilor evenimente durabile, ba uneori de foarte lungă durată. Există lucruri care se înscriu în actualitatea generală a veacului al XX-lea. De altfel, istoricii împart timpul în secole şi fiindcă fiecare secol oferă o actualitate proprie, o contemporaneitate particulară. Americanii fac portrete din decenii.

Au inventat chiar un vocabular special: the twenties, the fourties, adică anii ʼ20, anii ʼ40. Există o contemporaneitate istorică a anilor ʼ60. Ea constă în secvenţele din Vietnam şi în cele de la Dallas, în cele care raportează cum luptă tinerii împotriva bazelor militare americane în Japonia şi cum escaladează valul tineresc contestatar, dar fără busolă, pe multe străzi vesteuropene. Contemporaneitatea filmică a înregistrat şi un anume moment ca succesul Beatles. Idolii muzicii „beat“, acei Beatles cărora regina Angliei le-a acordat titluri de nobleţe şi i-a poftit la masă ca oaspeţi de onoare – iată un fenomen tipic anilor ʼ60; fapt de o bizară, dar reală actualitate. Mai mult chiar decît cele două filme care li s-au consacrat, ea aparţine, în sensul cel mai serios al cuvîntului, genului istoric. Adjectivul istoric este o savuroasă alianţă de efemer şi durabil. Gîndiţi-vă puţin la curioasa expresie „moment istoric“. Ceva momentan, adică trecător, dar nu instantaneu, ci mult mai durabil decît clipa.

Atît în roman cît şi în cinematograf se practică intens genul aşa-ziselor „biografii romanţate“. Actorul George Arliss a întrupat pe ecran cu un egal succes personalitatea lui Richelieu, Disraeli, Rotschild, Wellington; Jannings a fost (ca şi Laughton) Henric al VIII-lea al Angliei, precum şi Ohm Kruger, preşedintele burilor; Albert Dieudonne ne-a dat acel Napoleon aproape deloc romanţat al lui Abel Gance; Fernand Gravey a retrăit viaţa conetabilului Duguesclin; celebra şarjă a „brigăzii uşoare“ din războiul Crimeei a fost reconstituită de Michael Curtiz şi de Tony Richardson. Dacă adăugăm Scipio Africanul de Gallone, Frederic cel Mare de Veit, Harlan, Regina Elisabeta şi Essex de Curtiz (cu Bette Davis şi Eroii Flyn), Suez de Allen Dwan (Tyrone Qwer), Lacy Hamilton de Korda (cu Laurence Olivier şi Vivien Leigh), Cruciadele (cu Loretta Young şi Wilcoxon), Antonius şi Cleopatra de Cecil B. DeMille (cu Claudette Colbert şi Henry Wilcoxon), Cezar şi Cleopatra de Mankewicz (cu Rex Harrison, Richard Burton şi Elisabeth Taylor), Marie Antoinette de V.S. Van Dyke (cu Norma Shearer), Spartakus de Stanley Kubrick (cu Charles Laughton, Laurence Olivier, Kirk Douglas), Antanta cordială de Marcel L’Herbier (cu Victor Francen, Pierre Fresnay, Gaby Morlay) – dacă ar fi să înşirăm numai pe acestea, vom fi semnalat numai o mică, foarte mică parte din biografiile romanţate datorate artei a şaptea. Acest gen, în aparenţă hibrid, pune problema limitelor dreptului de a romanţa, adică de a inventa fapte care să semene leit cu cele autentice, cu cele istoriceşte omologate. De altfel, problema aportului personal al povestitorului se pune chiar din perspectiva faptului că nici un fapt nu este imaginar, căci autorul filmului, strîns cu uşa în încăperea îngustă a 90 de minute de proiecţie, va trebui să aleagă, printre faptele egal de autentice, cîteva, cîte să-i „încapă“. Această preferinţă pentru cutare întîmplări din viaţa eroilor echivalează cu o romanţare care poate uneori falsifica de-a dreptul psihologia eroului sau chiar istoria adevărată. Zici uneori, căci alteori această selecţie nu falsifică deloc, ci poate, tocmai, întăreşte. Uneori chiar scenele nu autentice, ci inventate, se potrivesc atît de bine cu mentalitatea personajului sau epocii încît aproape că întăresc istoricitatea povestirii.

Teoreticieni ai istoriei – un Marx, Windelband, Xenopol, Rickert, Lamprecht, Berr, Spengler –puneau problema deosebirilor

dintre adevărul studiat de ştiinţele exacte și cel căutat de ştiinţele istorice. Dar acum o problemă nouă se adaugă acesteia. Este problema deosebirii dintre naraţiunea istorică şi istorisirea literar-artistică. Istoricii sînt unanim de acord că ştiinţa istoriei nu poate cuprinde toate faptele întîmplate, ci numai pe cele importante. Dar romanul, drama, nuvela, filmul nu fac ele exact la fel? Şi cu toţii recunosc că important înseamnă reprezentativ al mentalităţii eroului, această psihologie fiind ea însăşi reprezentativă a adevărului social, ambianţei morale, într-un cuvînt a „momentului istoric“. Atunci care ar fi deosebirea dintre povesteaartă şi istoria-ştiinţă? Să fie oare faptul că arta descrie aceste lucruri mai elocvent, mai emoţionant, mai frumos? Să fie oare o particularitate neapărată a naraţiunii istorice de a fi anostă, plicticoasă, aridă? Dar însuşi faptul că o întîmplare aleasă de studiul istoriei a fost aleasă pentru că era importantă, adică bogat evocatoare a epocii sau a psihologiei personajului, conferă prin el însuşi valoare de sugestie şi deci de frumuseţe naraţiunii. Felul seducător în care scrie istorie un Fustel de Coulanges, sau un Jakob Burckhardt, sau un Hippolyte Taine este efectul natural şi obligatoriu al valorii ştiinţifice a faptelor alese de ei. Odată, Fustel de Coulanges fusese atacat de un istoric german care-l acuza de frivolitate, din pricina grijii sale pentru arta stilului şi frumuseţea redactării. Fustel de Coulanges i-a dat un răspuns celebru. „Niciodată – spunea el –nu m-am gîndit, în lucrările mele, să fac artă şi stil. Cînd nu stăpîneam bine subiectul, scriam urît, fără să vreau. Cînd ajunsesem să posed bine materia, să-i pricep bine semnificaţiile, mă trezeam că, iarăşi fără să vreau, scriam frumos. Eminentul meu coleg, cînd va înţelege bine chestiunile de care se ocupă, va constata cu stupoare că are şi talent de scriitor”.

Totuşi există o terra commums care uneşte pe istoric şi pe povestitor. Este acel gen de naraţiune care nu e hibrid, ci o alianţă creatoare şi care se numeşte povestirea istorică. Este filmul istoric, este nuvela istorică, este romanul istoric, unde alături de faptele autentice, omologate de istoriograf, sînt permise şi fapte scornite de autor, dar prevăzute cu acea autenticitate „de gradul doi“ care a făcut pe unii critici să spună despre artă că zugrăveşte lucruri „plus vraies que narare“. Există o „romanţare“ istoriceşte permisă. Avînd în vedere psihologia epocii ilustrată prin fapte istoriceşte adevărate, povestitorul (ba poate chiar şi istoricul) are dreptul să adauge fapte neomologate istoriceşte. Aşa face Burkhardt, cel mai de seamă istoriograf al Renaşterii italiene. Din cînd în cînd, el semnalează (este chiar formula inventată de el) „una din acele poveşti adevărate pretutindeni şi nicăieri“. Prin aceasta Burkhardt descoperă o variantă specială a categoriei posibilului.

(va urma)

Prof. univ. D.I. SUCHIANU

Întîlnirea giganților

(urmare din pag. 1)

Washington Post a reflectat și el vizita scriind următoarele: „Blinken a subliniat mai multe domenii în care Statele Unite și China vor continua să nu fie de acord. El a spus că a făcut presiuni asupra omologilor săi chinezi cu privire la «încălcările drepturilor omului în Xinjiang, Tibet și Hong Kong» și continuă să facă presiuni pentru eliberarea cetățenilor americani deținuți în China. În vizita sa de două zile, el a spus că «a căutat să clarifice orice percepție greșită despre abordarea noastră». A subliniat că decuplarea economiilor SUA și Chinei ar fi «dezastruoasă», avînd în vedere comerțul de 700 de miliarde de dolari dintre cele două țări în fiecare an.

«Nu vrem să ne decuplăm, vrem să reducem riscul», a spus Blinken, menționînd controalele exporturilor din SUA asupra tehnologiilor sensibile către China, cum ar fi semiconductorii avansați.

Întîlnirea cu Xi a urmat unei întrevederi între Blinken și Wang, în care cei doi oficiali s-au salutat într-un schimb foarte formal înainte de discuțiile cu ușile închise care au durat mai mult de trei ore. Cei doi au avut o «discuție productivă», Blinken subliniind «importanța gestionării responsabile a concurenței dintre Statele Unite și (China) prin canale deschise de comunicare pentru a se asigura că concurența nu va intra în conflict», a declarat purtătorul de cuvînt al Departamentului de Stat, Matthew Miller, într-un comunicat. La rîndul său, Wang i-a spus lui Blinken că Statele Unite trebuie să «reflecteze profund» și să lucreze cu China pentru a evita «surprizele strategice», potrivit Ministerului de Externe al Chinei. «Trebuie să inversăm spirala descendentă a relațiilor chino-americane, să facem eforturi pentru revenirea pe o cale sănătoasă și stabilă și să lucrăm împreună pentru a găsi o modalitate corectă pentru ca China și Statele Unite să se înțeleagă în noua eră», a spus Wang”.

Așadar chinezul a subliniat faptul că ei doresc colaborare cu americanii în ceea ce el a numit „noua eră” ca să fie clar pentru toată lumea că ceea ce a fost nu va mai fi, iar ei sînt parte a acestei noi ere. După două zile de întîlniri și discuții, agenția Reuters face un bilanț pentru a vedea ce anume au realizat americanii după această călătorie. Citez: „La o conferință de presă de încheiere a călătoriei sale de două zile la Beijing, prima a unui secretar de stat american din 2018, Blinken a spus că Washington și-a atins obiectivele, inclusiv ridicarea în mod direct a preocupărilor, încercarea de a crea canale de dialog și explorarea zonelor de cooperare. «Relația era într-un punct de instabilitate și ambele părți au recunoscut necesitatea de a lucra pentru a o stabiliza», a spus Blinken înainte de a părăsi China. «Dar progresul este greu. Este nevoie de timp și el nu este produsul unei vizite, unei călătorii, unei conversații. Speranța și așteptarea mea sînt că vom avea o comunicare mai bună, o implicare mai bună în viitor».

Oficialii americani sperau că vizita lui Blinken va deschide calea pentru mai multe întîlniri bilaterale, inclusiv posibile călătorii ale secretarului Trezoreriei Janet Yellen și al secretarului pentru Comerț Gina Raimondo. Sperau că vor deschide chiar calea pentru un summit între Xi și Biden în cursul anului, după ce la Summitul G20 din Indonezia în noiembrie, au promis o comunicare mai frecventă, deși relațiile s-au deteriorat de atunci”.

În privința Taiwan-ului, lucrurile au rămas așa cum știm, poate cu mici nuanțări ale americanilor. Iată ce scrie despre asta site-ul CNBC.com: „Blinken a mai spus că și-a exprimat îngrijorarea cu privire la acțiunile provocatoare ale Chinei în strîmtoarea

Taiwan, precum și în Marea Chinei de Sud și de Est, dar el a încercat să asigure Beijingul: «În Taiwan, am reiterat politica de lungă durată a SUA – o singură China. Această politică nu s-a schimbat». China consideră Taiwanul ca parte a teritoriului său care trebuie reunificată cu continentul. Beijingul nu a renunțat niciodată la utilizarea forței împotriva Taiwanului și a folosit o retorică din ce în ce mai agresivă față de insulă. «Nu sprijinim independența Taiwanului. Ne opunem oricăror modificări unilaterale ale status quo-ului de către ambele părți. Ne așteptăm în continuare la soluționarea pașnică a diferendelor din strîmtoare», a spus Blinken, adăugînd că Washingtonul rămîne angajat în Legea relațiilor cu Taiwan, inclusiv asigurîndu-se că Taiwanul are capacitatea de a se apăra”. Prin faptul că se așteaptă soluționarea pașnică a diferendelor din strîmtoare a vrut să spună că ei nu dau nici un pas înapoi și așteaptă China să cedeze, mai ales că a încheiat adăugînd că USA se va asigura că Taiwan-ul are capacitatea de a se apăra.

La rîndul său, „în întîlnirea sa cu Blinken de luni, Ministrul chinez de Externe Wang a subliniat că «apărarea unității naționale va fi întotdeauna nucleul intereselor de bază ale Chinei». El a adăugat că SUA trebuie să «respecte suveranitatea și integritatea teritorială a Chinei și să se opună în mod clar independenței Taiwanului», scrie CNBC”.

„Aceste dialoguri sînt grozave, cu cît avem mai multe, cu atît mai bine – dar pînă în prezent nu există nici un semn că oricare dintre părți își schimbă cu adevărat vreuna dintre evaluările ei asupra celeilalte”, a declarat Daly luni pentru „Squawk Box Asia” de la CNBC, iar președintele chinez a spus că „Niciuna dintre părți nu o poate modela pe cealaltă conform propriilor dorințe, cu atît mai puțin să o priveze pe cealaltă de dreptul său legitim la dezvoltare”.

Totuși blocarea celor două țări pe probleme geopolitice, care la urma urmei nu se vor putea rezolva decît printr-un război, așa cum se rezolvă lucrurile cînd nici unul dintre cei doi nu cedează, oferă oportunități pe piețele emergente. Așa cum analizează Nigel Green CEO-ul și fondatorul uneia dintre cele mai mari organizații independente de consultanță financiară, management al activelor și fintech din lume: „Rivalitatea din ce în ce mai intensă dintre SUA și China are implicații semnificative pentru piețele globale. Deși această rivalitate creează incertitudini și provocări, ea prezintă și oportunități, în special pe piețele emergente. Consultanții noștri din întreaga lume s-au confruntat cu o creștere semnificativă a interesului investitorilor internaționali pentru aceste economii dinamice, în timp ce urmăresc diversificarea, potențialul de creștere și expunerea redusă la tensiunile geopolitice. Dimensiunea economică este un aspect fundamental al rivalității. Creșterea rapidă a Chinei ca putere economică globală și urmărirea sa de politici industriale care includ subvenții de stat, preocupări de proprietate intelectuală și restricții de acces pe piață au generat tensiuni cu Statele Unite –explică Nigel Green.

Rivalitatea în creștere provine și din ambiții geopolitice. Creșterea asertivității Chinei în Marea Chinei de Sud și inițiativa Belt and Road (BRI) au avut ca scop extinderea influenței sale globale prin proiecte de infrastructură și modernizarea militară. Acestea au stîrnit îngrijorări în rîndul factorilor de decizie din SUA, care văd influența în creștere a Chinei ca o provocare pentru propriul statut de superputere globală. Concurența tehnologică este un aspect critic al rivalității. Directorul executiv deVere notează: «Ambele țări luptă pentru dominația în tehnologiile emergente precum 5G, inteligența artificială, calculul

cuantic și producția avansată. SUA și-au exprimat îngrijorarea cu privire la achiziția strategică de tehnologie de către China, furtul de proprietate intelectuală și transferul forțat de tehnologie, ceea ce a condus la inițiative precum controlul exporturilor, restricții la investiții și un control sporit al companiilor chineze de tehnologie. Considerentele de securitate națională joacă, de asemenea, un rol semnificativ în rivalitatea cu SUA, considerînd upgrade-urile militare ale Chinei, activitățile de spionaj cibernetic și amenințările percepute la adresa aliaților și partenerilor săi din regiunea Asia-Pacific drept potențiale provocări la adresa intereselor sale strategice. Unul dintre motivele cheie pentru care investitorii internaționali consideră că piețele emergente sînt atractive în timpul rivalității SUAChina este diversificarea. Rivalitatea dintre acești doi giganți economici generează adesea volatilitate pe piețele globale, ceea ce face ca investitorii să caute destinații alternative de investiții. Piețele emergente oferă exact asta», afirmă Nigel Green.

Prin creșterea expunerii la aceste economii, investitorii își pot reduce dependența de performanța și fluctuațiile piețelor din SUA și China și, prin urmare, pot distribui riscul într-o gamă mai largă de regiuni și industrii. În plus, piețele emergente oferă un potențial vast de creștere, determinat de factori precum creșterea populației, creșterea populației clasei mijlocii și creșterea urbanizării. Aceste țări prezintă oportunități de investiții în sectoare precum tehnologia, infrastructura, asistența medicală și energia regenerabilă – unde există oportunități semnificative de creștere. CEO-ul subliniază, de asemenea, că economiile «nealiniate» trezesc, de asemenea, interes în rîndul investitorilor globali. «Pe măsură ce rivalitatea dintre SUA și China escaladează, statele nealiniate apar ca niște refugii sigure, relativ izolate de impactul direct al tensiunilor», observă Nigel Green.

Specialiștii susțin că dezvoltarea economică dinamică a Poloniei, Ungariei și Republicii Cehe oferă căi pentru a valorifica recompensele potențiale care apar pe fondul rivalității continue și în creștere”.

Ce face România de nu devine piață emergentă? Ah, da, am uitat că noi nu mai producem nimic și atunci cînd am vrut să facem afaceri cu China, pe banii ei, parcă pe vremea guvernului Ponta, s-a spus de către media din România că PM-ul vrea să vîndă țara la chinezi și că noi nu facem afaceri cu ei că se supără UE și SUA. Nu vede nimeni că cele două entități numite mai sus au afaceri prospere cu chinezii, că politicienii noștri fac orbul găinilor de îndată ce ajung la putere.

Nu știu unde sînt oamenii aceia competenți și patrioți care să scoată țara din șanțul în care se află, fiindcă am senzația că au dipărut cu toții.

Un punct de vedere

Lovitură de teatru sau de stat?

Cînd credeam și eu că lucrurile vor duce spre un final previzibil în războiul din Ucraina, na belea! Evgheni Prigojin a ținut morțiș să le scoată din amorțire și să se sumețească la Putin. Firește că m-a luat prin suprindere situația din Rusia mai ales că ea s-a ivit din senin. Nici cel mai priceput analist nu cred că s-ar fi așteptat la așa ceva. Iar eu nu sînt analist politic.

Unul din primele gînduri care mi-au trecut prin minte a fost acela că americanii au „mermelit” lucrurile de așa natură, încît să-l întoarcă pe Prigojin contra șefului de la Kremlin, mai ales că după Bahmut, acesta a declarat senin că pleacă cu toți oamenii lui în concediu. Vorba vine în concediu, se ducea omul să-și odihnească trupele lăsînd a se înțelege că se va întoarce apoi să continue lupta cu ucrainenii. Luptă care i se părea și lui, după ce declarase pînă atunci, legitimă și corectă. Am spus „i se părea”, fiindcă World Street Journal îl citează astfel: „Prigojin a mai spus că războiul împotriva Ucrainei a fost lansat cu pretenții false și a acuzat armata Rusiei că ascunde adevărata amploare a victimelor în rîndul forțelor ruse de pe front. Sute de mii de bărbați ruși au fost mobilizați și trimiși să lupte în Ucraina încă din toamna trecută. Justiția în forțele armate va fi restabilită, iar după aceea justiția e în toată Rusia”. Cum adică cu pretenții false? Păi atunci de ce s-a mai bătut cu ucrainenii? Apoi ce e cu declarația asta, că „justiția va fi restabilită în toată Rusia”? Are cumva de gînd să-l debarce pe Putin?

Dacă nu aș ști că americanii sînt destul de inabili în a orchestra așa ceva, aș crede că e mîna lor și dacă ar fi așa, mi-aș scoate pălăria, fiindcă ceea ce se întîmplă acum în Rusia e cum a zis Putin, citat de același WSJ: „Acapararea puterii lui Wagner, amintește de revoluția din 1917 care a distrus Imperiul Rus, «cînd țara ducea Primul Război Mondial, dar victoria i-a fost furată», ducînd la pierderea unor teritorii uriașe. «Nu vom lăsa acest lucru să se repete. Ne vom apăra poporul

și statul împotriva tuturor amenințărilor, inclusiv a trădării interne. Și cu ceea ce ne confruntăm este tocmai o trădare», a spus Putin. «Orice ceartă internă va fi o amenințare de moarte pentru statul nostru, pentru noi ca națiune. Acțiunile noastre de a apăra patria împotriva acestui pericol vor fi dure». Armata și alte forțe de securitate, a adăugat el, au primit deja ordine corespunzătoare, inclusiv să recîștige controlul asupra Rostovului. Rusia emite mandat de arestare pentru șeful lui Wagner Evgheni Prigojin”.

Reamintesc că toată povestea asta a început cu un atac cu rachete al armatei ruse contra unei tabere a luptătorilor Wagner, soldat cu sute de morți. Urmare a revoltei lui Prigojin, „Președintele Vladimir Putin a ridicat sîmbătă spectrul că Rusia va intra în război civil, după ce stăpînul amărît de război Evgheni Prigojin a pus mîna pe părți cheie din sudul țării – inclusiv marele oraș strategic Rostov-pe-Don – și a amenințat că va mărșălui asupra Moscovei, scrie Politico. Prigojin a pretins că a preluat controlul asupra Rostov – un centru de comandă crucial pentru războiul Kremlinului din Ucraina, cu o populație de peste 1 milion de locuitori – fără luptă. Ca răspuns, Putin a atacat «trădarea» lui Prigojin și a promis că va «neutraliza» amenințarea reprezentată de armata sa de mercenari renegați Wagner”.

Ministerul Apărării din Marea Britanie a considerat, de asemenea, revolta lui Prigojin „«ca cea mai importantă provocare pentru statul rus din ultima vreme». Într-o declarație de sîmbătă dimineața, guvernul Marii Britanii a declarat că forțele lui Prigojin se deplasează prin teritoriul din jurul Voronej, la aproximativ 500 de kilometri sud de Moscova și la aproximativ 500 de kilometri nord de Rostov, «aproape sigur țintind să ajungă la Moscova». Autoritățile ruse au declarat că au închis principala autostradă care merge de la Moscova la sud, în încercarea de a bloca orice avansuri ale revoltaților lui Prigojin”.

Așa-zisa rebeliune militară din Rusia și comentariile internaționale

Rebeliunea armată inițiată de Evgheni Prigojin, cel mai grav evenimente din Rusia începînd de la tentativa de lovitură de stat din august 1991, nu ar fi avut loc dacă președintele Putin l-ar fi citit pe Machiavelli și nu s-ar fi înconjurat de lingușitori și de mercenari, arată unele analize publicate de presa internațională în ultimele două zile. Rusia lui Putin este o butaforie, arată alte analize, iar acest lucru este îngrijorător cîtă vreme vorbim despre țara cu cel mai mare arsenal nuclear. Disputa dintre liderii militari ruși, Putin și Prigojin, aduce mult cu disputele mafiote din anii 1990, care și ele revelau slăbiciunile Rusiei, arată alte analize. Sînt comentatori care atrag atenția că, oricît de odios ar fi regimul Putin, nimeni nu ar trebui să-și dorească spargerea Federației Ruse, pentru că forțele ce se vor dezlănțui vor fi greu de oprit.

Cum Prigojin a ordonat în cele din urmă încetarea „marșului” spre Moscova, nu trebuie trecute cu vederea opiniile conform cărora a fost vorba despre o dispută între generali, fie ei și „bucătari” mercenari. Nu este neobișnuit ca generalii să conspire unii împotriva altora. Generalii americani au conspirat împotriva lui Patton. Generalii germani au conspirat împotriva lui Rommel. Generalii sudiști au conspirat unii împotriva altora în timpul războiului de secesiune.

Marile greșeli ale lui Putin

Un scenariu care iese din acest cadru este cel propus de Paul Craig Roberts, fost asistent al secretarului Trezoreriei în administrația Reagan. El se îndoiește că Prigojin urmărește îndepărtarea lui Putin de la putere, însă Vladimir Putin este marele vinovat pentru situația limită creată în Rusia. Avînd în vedere pasul înapoi făcut de Evgheni Prigojin, la moment, analiza lui Paul Craig Roberts pare cea mai pertinentă. „Se poate să nu fie o tentativa de puci. Poate fi un eveniment pus la cale din exterior, pentru a afecta linia frontului rus. Sau poate fi un eveniment provocat din interior, pentru a se descotorosi de Prigojin”, scrie Paul Craig Roberts. „Mă îndoiesc că Prigojin vrea să dea o lovitură de stat. Cel mai probabil, este un protest împotriva liderilor armatei. Generalii nu-l plac, pentru că refuză să fie sub comanda lor. Cum Wagner

este principala forță care luptă în Donbas, este o prostie ca generalii ruși să aibă relații proaste cu comandantul Wagner. Mă întreb dacă Putin primește informații corecte despre intențiile lui Prigojin sau primește informații menite să regleze conturile între generali și Wagner. Putin ar putea să nu învețe nici o lecție din această situație”. (…) „Maestrul” Gherasimov

În ianuarie 2023, lordul Richard Dannatt, fost șef al Statului Major al Armatei britanice, declara că decizia lui Vladimir Putin de a-l numi la comanda operațiunilor din Ucraina chiar pe șeful Statului Major, generalul Valerii Gherasimov, reflectă tensiunile dintre comandanții militari și grupul de mercenari. Lordul Dannatt spunea atunci că Gherasimov ar putea încerca o lovitură de stat. „Cei mai nemulțumiți lideri din Rusia sînt acum comandanții armatei, conduși de Gherasimov. Dacă ar concepe un plan și ar avea curajul moral de a-l aplica, aș putea întrevedea o lovitură de stat, o lovitură la Kremlin condusă de Gherasimov, pentru că armata este sătulă de imixtiunea lui Putin. Trebuie să-l privim cu atenție pe Gherasimov. Ar putea fi pregătit pentru un moment Julius Caesar și să înfigă cuțitul”. Acum, acest scenariu este reluat de Philippa Malmgren, fost asistent special al președintelui George W. Bush. Privirile ar trebui să se îndrepte asupra lui Valerii Gherasimov, șeful Statului Major al Armatei Ruse, spune Malmgren. La Moscova se duce o luptă între comunitatea de informații (aliată cu crima organizată, adică Wagner) și Armată. Este o luptă între FSB/Wagner și Gherasimov, scrie Malmgren, care speculează că liderii militari ruși au încercat să stabilească mai multe canale de comunicare cu Vestul, pentru a evita izbucnirea unui conflict nuclear în urma unui ordin nebunesc al lui Vladimir Putin.

Analiza citată pare să-i atribuie lui Gherasimov rolul generalului Alexander Lebed în timpul tentativei de puci din august 1991 si, mai apoi, în timpul crizei constituționale din 1993. Lebed a devenit cel mai apreciat militar din Rusia, inclusiv ca urmare a rolului avut în războiul din Transnistria, și era considerat potențial rival al lui Boris Elțîn la alegerile din 1996. A murit într-un accident de elicopter, unii politicieni ruși considerînd că a fost vorba despre un sabotaj.

Toată revolta asta a trupelor Wagner pică la fix forțelor ucrainene a căror ofensivă bătea pasul pe loc. Acum că Putin are un alt inamic cu care să se lupte și ale cărui trupe sînt profesioniste și mai bine antrenate decît majoritatea soldaților armatei ruse, alianța antiPutin trage o gură de aer proaspăt, fiindcă Insurecția intensifică dramatic miza războiului de 16 luni al Moscovei împotriva Ucrainei și creează o durere de cap semnificativă pentru Putin, așa cum forțele ucrainene caută oportunități de a trece prin liniile defensive rusești într-o contraofensivă mult așteptată.

Conform WSJ, „Dacă insurecția lui Wagner nu este înăbușită rapid, conflictul ar putea submina în mod semnificativ trupele Rusiei din prima linie în Ucraina, așa cum Kievul desfășoară o ofensivă susținută de Occident pentru a revendica terenurile ocupate”. Între timp, același ziar scrie că: „Trupele Wagner, conduse de Evgheni Prigojin, au preluat principalul cartier general militar din sudul Rusiei, la Rostov, și alte instalații de acolo, neîntîmpinînd practic nici o rezistență din partea forțelor armate regulate. Wagner a trimis, de asemenea, coloane de trupe spre nord, spre Moscova, în timp ce armata rusă se grăbea să întrerupă autostrăzile și să apere capitala. Orice s-ar întîmpla acum, ceea ce vedem este istoric și va avea consecințe grave pentru Putin, a spus Abbas Gallyamov, un fost redactor de discursuri pentru Putin, care acum este un critic al regimului, care trăiește în afara Rusiei. Aceasta se simte ca faza inițială a unei revoluții”. Că va fi o revoluție sau nu... vom mai vedea, deși mă mir în continuare ce l-a apucat pe Evgheni Prigojin de s-a înfuriat așa de tare pe Putin. Să fie doar atacul cu rachete care i-a ucis oamenii? Nu cred. E un fapt grav, dar nu atît de grav încît să te întorci împotriva omului pentru care ai intrat în război și al cărui apropiat ai fost ani de zile. Am senzația că la mijloc e altceva. O să spuneți că mercenarul tot mercenar rămîne și luptă pentru cine îl plătește mai bine, asta însemnînd că trădează uneori, iar Mihai Viteazul, care în ultima sa bătălie s-a bazat pe mercenarii lui Basta, o știe cel mai bine. n.m.

În sprijinul scenariului în care șeful Statului Major urmărește preluarea puterii nu ca uzurpator, ci salvator, Malmgren vorbește despre dezertarea unuia dintre ofițerii din garda personală a lui Vladimir Putin. Căpitanul Gleb Karakulov a fugit in Turcia în octombrie 2022, după ce a reușise să-și ia familia într-o călătorie de afaceri în Kazahstan. În peste zece ore de înregistrări, dezertorul arătat că „Putin este înconjurat de yesmeni care sînt terorizați că vor fi asasinați sau îndepărtați de la putere”. Malmgren sugerează că fuga din Rusia a unui ofițer din garda lui Vladimir Putin nu putea fi organizată decît cu sprijin de la vîrful puterii, cel mai probabil sprijin din partea Armatei. Motivul – încercarea de a stabili canale de comunicare pentru evitarea unui scenariu catastrofal în Ucraina.

O bucată din Rusia pentru evitarea războiului în Taiwan?

Influența Chinei în desfășurarea acestei crize nu trebuie subestimată. Cu cîteva zile înainte de rebeliunea armată a Grupului Wagner, Beijingul a anunțat că restricționează tranzacțiile clienților băncilor ruse prin băncile chineze din UE, SUA, Elveția și Marea Britanie. Banca Chinei a început să renunțe la tranzacțiile rusești în yuani, dolari și euro. Aceste decizii sînt o mare mînă de ajutor dată Vestului în aplicarea sancțiunilor împotriva Rusiei. „Mă întreb dacă o parte a acestei înțelegeri nu este cumva o bucată bună din Rusia?”, scrie Malmgren, adăugînd că, oricum, toată Rusia de dincolo de Urali este dominată economic total de China. Însă o recunoaștere mai formală de către Vest a acestei realități ar putea determina Beijingul să adopte o poziție mai flexibilă în negocierile vizînd Taiwanul, ar fi un premiu suficient de mare primit de China pentru ca președintele Xi să ofere Vestului ceva timp. „Poate că Gherasimov va pierde, dar dacă va cîștiga, pariez că va fi pace în Ucraina și că Rusia va intra din nou în familia națiunilor cel puțin pînă cînd Gherasimov își va întări poziția. Să nu uităm că Doctriva Gherasimov spune că orice este permis. Nu trebuie subestimat. Dacă Putin rămîne la putere, Vestul va avea o problemă. Prigojin va avea mari probleme în ambele situații. China va găsi modalități de a se alinia cu învingătorul de la Moscova, indiferent cine va fi el”, scrie Malmgren. Sursa: CoTIDIAnUL.ro

„Tocmai m-am trezit în centrul evenimentelor“ – viața primului cosmonaut al Planetei, Yuri Gagarin –

Viața lui Yuri Gagarin s-a schimbat pentru totdeauna după zbor. Pe umerii unui modest pilot de luptă militar se afla o glorie gigantică, fără precedent și faima mondială a primului pămîntean care a călătorit în spațiu. De ce a devenit el, și nu germanul Titov, primul cosmonaut al Planetei? Cu ce dificultăți și ispite s-a confruntat Gagarin? Ce a fost aproape de a-l ucide la scurt timp după întoarcerea sa triumfală pe Pămînt? De ce i s-a interzis să zboare din nou în spațiu? Ce a dus la prăbușirea avionului care a pus capăt vieții primului cosmonaut?

„Mîine să zbor, dar încă nu cred că voi zbura și eu însumi sînt surprins de calmul meu. Întotdeauna am considerat șansele mele și ale germanului Titov de a zbura egale și abia după ce ne-au anunțat decizia, am crezut în fericirea care mi-a revenit de a face primul zbor în spațiu ”, spunea Iuri Gagarin cu o zi înainte de zborul în spațiu. A doua zi, crainicul Yuri Levitan a citit solemn la radio un mesaj despre zborul în spațiu al primului pămîntean: „În Uniunea Sovietică, prima navăsatelit Vostok din lume cu un om la bord a fost lansată pe orbita Pămîntului. Pilotul-cosmonaut al satelitului Vostok este cetățean al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pilot, maiorul Gagarin Yuri Alekseevici”. Nikita Hrușciov a decis să organizeze la Moscova o reuniune de bun venit pentru cosmonautul numărul unu, unde Leonid Brejnev i-a oferit „Steaua de Aur a Eroului Uniunii Sovietice” și „Ordinul lui Lenin”. Chiar și în timpul zborului, primul secretar al Comitetului Central al PCUS a cerut ministrului apărării Rodion Malinovsky să atribuie gradul extraordinar de maior locotenentului principal Gagarin. Mica sa patrie Gzhatsk, unde a trăit și a studiat din 1945, a fost împodobită urgent, iar canalizarea a fost instalată în oraș. Toate acestea au fost precedate de multă muncă și de riscul ca Gagarin să nu fie primul în cursa spațială.

„Voința de a cîștiga, rezistență, intenție”

Unitatea militară specială nr. 26266, care a devenit ulterior Centrul de pregătire a cosmonauților, a fost înființată la 11 ianuarie 1960. Era comandată de colonelul Serviciului Medical Evgheni Karpov. Iuri Gagarin a fost printre primii 20 de solicitanți pentru un zbor spațial, iar la începutul anului 1961 a fost printre cei mai buni șase candidați alături de german Titov, Grigory Nelyubov, Andriyan Nikolaev, Pavel Popovich și Valery Bykovsky.

Psihologii au remarcat următoarele trăsături de caracter la Gagarin: „În jocurile sportive, el ia locul inițiatorului, liderului, căpitanului echipei. De regulă, voința lui de a cîștiga, rezistența, intenția și sentimentul de echipă joacă un rol aici. Caracteristica lui principală este dorința de a munci. Face sugestii bune la întîlniri. Încrezător în sine, în abilitățile sale. Dezvoltat foarte armonios”.

Pe 25 ianuarie 1961, cei șase au fost înrolați ca astronauți. În același timp, au fost dezvăluiți doi principali concurenți pentru primul zbor – Gagarin și Titov. Cosmonauții aveau pe cineva pe care să aprecieze – Kamanin, care le-a condus selecția și antrenamentul, iar în 1934 s-a aflat în fruntea escadridului legendarilor eroi ai Uniunii Sovietice care au participat la salvarea Chelyuskiniților. Pentru

această ispravă, el a primit medalia „Steaua de Aur”. A fost general militar, a comandat bombardiere și avioane de atac în războiul sovieto-finlandez din 1939-1940 și în Marele Război Patriotic, iar fiul său Arkadi a devenit cel mai tînăr pilot al celui de-al II-lea Război Mondial, începînd să zboare la vîrsta de 14 ani. Fără să urmărească premii și grade (a rămas cu gradul de general locotenent din 1945 pînă în 1967), durul și principialul Kamanin nu s-a temut să-și apere punctul de vedere în fața superiorilor și, în același timp, în opinia lui Lermontov, era „părintele soldaţilor”.

Spre deosebire de comandantul șef secret al OKB-1, dezvoltatorul de nave spațiale, Serghei Korolev, Kamanin a devenit pentru publicul larg unul dintre principalii reprezentanți ai cosmonauticii sovietice. Moscova a primit informații că americanii vor lansa un om în spațiu la sfîrșitul lunii aprilie sau începutul luni mai 1961. Pînă atunci, costumele spațiale individuale erau pregătite pentru trei oameni: Gagarin, Titov și Nelyubov. Pe cine trebuiau să aleagă? Pe sportivul și fermecătorul Yuri sau pe mai seriosul, pasionatul de poezie Titov?

Pe 5 aprilie 1961, Kamanin scria în jurnalul său: „Amîndoi sînt candidați excelenți, dar în ultimele zile am auzit din ce în ce mai multe declarații în favoarea lui Titov, iar încrederea mea în el este în creștere. Titov efectuează toate exercițiile și antrenamentele mai clar, atent și nu spune niciodată cuvinte inutile. Dar Gagarin și-a exprimat îndoielile cu privire la necesitatea deschiderii automate a parașutei de rezervă, în timp ce zbura în jurul zonei de aterizare; observînd pămîntul, a spus oftînd: «Da, pot ateriza puternic aici»”. Kamanin a concluzionat: „Deci, cine este alesul: Gagarin sau Titov? Este greu să decizi pe cine să trimiți la moarte sigură și este la fel de dificil să decizi pe care dintre cei doi sau trei merită să-i faci celebri în lume și să-și păstreze pentru totdeauna numele în istoria omenirii”. Pe 8 aprilie, Comisia de Stat pentru lansarea sondei Vostok a susținut în unanimitate propunerea lui Kamanin de a-l considera pe Gagarin principal candidat pentru zbor, iar Titov drept rezervă. Pe 9 aprilie, Kamanin i-a anunțat neoficial rezultatele întîlnirii: „Deși pentru ei această decizie, înregistrată în ianuarie de comisia de examen final, nu a fost un secret, bucuria lui Gagarin și ușoara supărare a lui Titov au fost totuși vizibile”.

„Sînt un simplu bărbat sovietic”

Zborul a fost un triumf nu numai pentru Gagarin și cei care l-au pregătit, ci pentru întreaga URSS, care a fost înaintea Statelor Unite în cursa spațială – primul astronaut american Alan Shepard a plecat în spațiu abia pe 5 mai 1961, făcînd un zbor suborbital de 15 minute. Gagarin a remarcat: „Eu, care am experimentat deja ce este zborul spațial, am fost interesat de detaliile pregătirii rachetei Redstone pentru lansare, zborul lui Alan Shepard și lansarea capsulei în Oceanul Atlantic, lîngă un portavion. Alan Shepard a făcut tot ce i-au permis știința și tehnologia americană să facă. Acesta este un om curajos. Îi strîng mîna într-un mod prietenos și îi doresc succes în continuare lui și familiei sale”.

Interesul pentru Gagarin a fost enorm. La prima sa conferință de presă după zbor, din 15 aprilie, ținută la Casa Oamenilor de Știință din Moscova, cosmonautul a trebuit să vorbească despre sine și despre rădăcinile sale. El a subliniat: „Au fost oameni frivoli în Statele Unite ale Americii, rude îndepărtate ale familiei Gagarin, care cred că sînt un fel de geniu. Dar îi pot dezamăgi. Sînt un simplu sovietic. M-am născut pe 9 martie 1934 în familia unui fermier. Locul nașterii: regiunea Smolensk, districtul Gzhatsky, satul Klushino. În pedigree-ul meu, nu cunosc nici un prinț dintr-o familie nobilă și nu am auzit niciodată de așa ceva”.

Într-o scrisoare adresată comandantului șef al Forțelor Aeriene ale Armatei Roșii în anii de război, mareșalul șef al aviației Alexander Novikov, Gagarin a scris: „Știu cît de greu a fost pentru piloții noștri în timpul Marelui Război Patriotic. Meritele lor și greutățile pe care le-au îndurat sînt de multe ori mai mari decît ale mele. Tocmai m-am trezit în centrul evenimentelor pe care oamenii, partidul și știința le pregătiseră. Doar piloții pot efectua zboruri în spațiu, dacă alții doresc să zboare în spațiu, atunci trebuie să învețe mai întîi cum să zboare cu avioane. Aviația este etapa inițială a zborurilor spațiale”.

La picioarele Reginei (I)

Pentru conducerea Uniunii Sovietice, călătoriile în străinătate ale lui Gagarin au devenit o oportunitate de a demonstra socialismul cu chip uman, deoarece cosmonautul nu ducea lipsă de farmec personal. Prima țară străină a fost Cehoslovacia, unde a efectuat o vizită între 28 și 29 aprilie, iar Finlanda a devenit primul dintre statele capitaliste. O primire deosebit de furtunoasă îl aștepta pe Gagarin în Marea Britanie, în mod tradițional rigidă, unde a ajuns la 11 iulie 1961 la invitația lui Dave Lambert.

Cosmonautul sovietic care călătorea de la aeroportul Heathrow la Londra într-o limuzină, a fost întîmpinat călduros de mii de oameni care se adunaseră pe ambele părți ale autostrăzii, fluturînd brațele și scandînd „Gagarin!”. Una dintre ele, asistenta Olivia Brayden, în vîrstă de 23 de ani, s-a aruncat literalmente asupra lui Gagarin și, înfășurînduși brațele în jurul gîtului lui, l-a sărutat tare pe obraz. Ulterior, le-a declarat reporterilor: „Oh, ce minunat a fost, incredibil! Sînt înnebunit după el. Îmi voi aminti asta pentru tot restul vieții mele!”. În unele privințe, a fost ca „Beatle-mania” care avea să măture lumea occidentală în cîțiva ani.

Milioane de oameni din întreaga lume au primit cu entuziasm vestea că omenirea a pășit cu succes în spațiu. Gagarin a aparținut de drept tuturor locuitorilor Pămîntului – fără diferențe de religie, ideologie, mod de viață. El însuși nu își supraevalua rolul în istorie.

Pînă și Regina a cedat tentației de a-l vedea pe vizitatorul vedetă, pe care l-a invitat la Palatul Buckingham la micul dejun. Această vizită a devenit rapid legendară. Potrivit unui participant la întîlnire, Gagarin, care stătea lîngă Regina Elisabeta a II-a, i-a atins ușor genunchiul pentru a se asigura că nu visează. Monarhul s-a prefăcut delicat că nu observă. Potrivit altuia, cosmonautul, care nu cunoștea complexitățile etichetei seculare, a început să mănînce salată cu o lingură, sugerînd zîmbind: „Hai să mîncăm în rusă!”. Regina l-a urmat îndemnîndu-și oaspeții: „Domnilor, să mîncăm în felul lui Gagarin”. A urmat o vizită în Polonia și un tur în America de Sud și de Nord, în cadrul căreia delegația sovietică în frunte cu Gagarin și Kamanin a vizitat Islanda, Canada, Brazilia, Cuba, Antilele. Cosmonautul nr. 1 al Planetei a vizitat atracțiile locale, a participat la diverse festivaluri, s-a întîlnit cu politicieni și cu oamenii de rînd, a fost premiat cu diverse distincții. Zeci de întîlniri pe zi, evenimente solemne, sărbători, zboruri și transferuri, exaltarea doamnelor. Gagarin a fost binevenit peste tot, chiar și în Brazilia, cu care URSS nu mai avea relații diplomatice din 1947. Vizita efectuată în iulie 1961 a servit drept prim pas pentru reluarea contactelor politice dintre cele două țări. (va urma) n.K.

Iuri Gagarin și soșia sa Valentina la balul de Anul Nou din Palatul Congreselor de la Kremlin

Yuri Gagarin cu mama sa, Anna Timofeevna și tatăl, Alexei Ivanovici, în Gzhatsk

Doza de sãnãtate

Plexul nervos din tractul gastro-intestinal

Sistemul nervos enteric reprezintă un conglomerat de fibre nervoase care traversează sistemul gastro-intestinal pentru refacerea motilității și a secrețiilor endo/ exocrine, cît și pentru repunerea microcirculației tractului gastro-intestinal în acțiune. Acest conglomerat se găsește în peretele intestinului gros, este cvasi autonom și coordonarea lui este reglată de sistemul nervos simpatic și parasimpatic. O serie de căi de comunicare care trec prin acest sistem nervos sînt numite reflexe. În acest articol voi dezvolta mai mult importanța acestor reflexe, pentru ca fiecare cititor să se poată auto analiza.

Reflexul gastrocolic încordează stomacul, stimulează golirea intestinului gros. Cînd este excesiv, poate provoca un colon iritabil (dureri stomacale, diaree/constipație).

Reflexul enterogastric: de asemenea, poate provoca o suprasolicitare a intestinului subțire, care duce la o funcționalitate scăzută a stomacului.

Reflexul gastroilial solicită și împinge conținutul digerat din intestinul subțire în intestinul gros și îl pregătește pentru defecare.

Reflexul intestinal: susține tranzitul și motilitatea intestinului subțire, ajută tranzitul.

Reflxul vagovagal este reflexul circulației gastro-intestinale și este în legătură cu fascicule ale

Oistorie a farselor (308)

Un farsor creativ și extrem de influent (2)

Un rebel tipic, lăsat de capul lui, acest – literal –tînăr supărat (el îşi spune „cow-boy italian din New York“) a cîştigat pentru prima oară atenţia publicului construind, în anii ’60, un crucifix de 3 m înălţime, de care a atîrnat un manechin ce îl reprezenta pe Iisus torturat. Capul era constituit dintr-un craniu amerindian adevărat, cu păr uman şi o coroană din sîrmă ghimpată. Organele genitale nu erau doar expuse la vedere, ci şi imense. În duminica de Paşte a anului 1966, el a tîrît această monstruozitate pînă în Tompkins Square, din cartierul de est al oraşului New York.

Deloc surprinzător, a fost atacat de o mulţime furioasă – deşi prins şi reţinut de poliţie, Skaggs a continuat să repete festa pînă în 1969. În acel an (pînă atunci îi crescuse considerabil părul, avea barbă, purta haine zdrenţuite, avînd o figură asemănătoare celei a lui Christos) tîrîse „statuia“ grea pe străzile din Manhattan în timpul paradelor prilejuite de sărbătorile de Paşte, pînă la catedrala Sf. Patrick, protestînd împotriva a ceea ce el considera ipocrizie ecleziastică. Între timp, oamenii scandalizaţi (imaginea lui Isus nu era tocmai drăguţă) urlau cu violentă „Ucideţi-l!“. Skaggs a fost lovit pe scările catedralei şi trîntit la pămînt de către forţele de ordine, apoi obligat să tragă statuia de 113 kg pînă la maşina poliţiei. În cadrul procesului, precum Isus de către Simon din Cyrene, a fost ajutat de un prieten. În ultima secundă, după ce şi-a exprimat punctul de vedere, a fugit pentru a scăpa cu viaţă, abandonînd crucifixul, pe care poliţia l-a distrus ulterior. De fapt, era o copie a originalului: anticipase deznodămîntul.

De acum consacrat, nu a pierdut ocazia să protesteze împotriva războiului din Vietnam, atunci în plină desfăşurare. Joey a petrecut luni de zile construind un sat vietnamez în mărime naturală, portretizînd Naşterea. Transportîndu-1 cu un camion în Central Park cu ocazia Crăciunului, angajînd actori deghizaţi în soldaţi americani, Skaggs a început un atac asupra satului după ce, în prealabil, anunţase evenimentul la radio. Incidentul s-a soldat cu numeroase arestări. Altă dată, a umplut un autocar de cursă lungă cu şaizeci de tineri hippy şi le-a oferit un tur în jurul cartierului Queens, o suburbie a clasei de mijloc din New York. înspăimîntaţi de această invazie, locuitorii de aici nu au înţeles mesajul lui Skaggs: lor li se părea normal să meargă în ghetourile hippy, să se holbeze şi să îi

nervului vag care traversează zona gastro-intestinală și duc informația spre creier. De exemplu, atunci cînd în stomac ajung alimente, trimit un reflex spre creier, și invers, proces care duce la o relaxare care facilitează preluarea alimentelor.

Reflexul de defecație activează direct în colon, duce la relaxarea rectului și a mușchilor anali, mobilizează zona sacrală din coloană, mai ales în cazul constipației. Durerile de coloană în zona lombară au drept cauză, de cele mai multe ori, un reflex dereglat al defecației.

Reflexul vomei este un reflex de apărare a corpului împotriva toxicității.

Cine a studiat funcționalitatea corpului uman a înțeles lucrarea măreață și perfectă a Creatorului. Omul, în funcționalitatea lui fizică, psihică și emoțională, este un complex încă neeluciditat în totalitate de știință. Medicina alternativă chineză s-a focusat, în tratamentele sale, cu prioritate pe funcționalitatea și coordonarea psihicului cu trupul. A trata numai o parte a acestuia nu duce la vindecare, ci atrage doar ameliorări simptomatice.

Omul modern beneficiază de progresele științei și are acces la informație, care trebuie să se coordoneze cu personalitatea lui. Fiecare om este unic, și, chiar

fotografieze pe „ciudaţii” cu părul lung; dar nu li se părea în regulă ca cei cu părul lung să vină să se holbeze la ei şi să le facă lor fotografii, în casa lor. Această acţiune l-a adus din nou pe Joey pe prima pagină a ziarelor şi în cadrul talk-show-urilor; la fel s-a întîmplat şi cînd, deghizat ca Jo-Jo, regele ţiganilor din New York, a condus un protest al acestei minorităţi în faţa sediului guvernatorului, purtînd pancarte pe care se putea citi: „ŢIGANII ÎMPOTRIVA PROPAGANDEI STEREOTIPE“.

Jucînd rolul doctorul Joseph Gregor, un entomolog de renume mondial, a convins agenţia de presă United Press International că a dezvoltat o nouă specie de gîndaci de bucătărie rezistenţi la radiaţii nucleare. Hormonii acestora, odată extraşi, ar putea vindeca artrita, acneea, anemia şi, de asemenea, ar putea proteja oamenii de radiaţii nucleare. Invitînd massmedia la o „petrecere cu ocazia aniversării zilei de naştere a gîndacilor“, ce avea loc în laboratorul doctorului Gregor, „adepţii“ lui au început să înghită pilulele magice, păcălindu-1 atît de tare pe un jurnalist de la UPI, încît următorul titlu apărea, ca fulgerul, în întreaga lume: „HORMONUL GÎNDACULUI DE BUCĂTĂRIE ESTE CONSIDERAT MEDICAMENTUL MINUNE“. Cei de la agenţia UPI nu au fost deloc încîntaţi să afle că totul constituia subiectul unei farse.

Înfiinţînd, mai mult în glumă, agenţia de impresariat pentru răufăcători, Joey şi-a dat seama destul de repede că este luat în serios. Dîndu-se drept proprietarul unei agenţii pentru băieţi, fete, copii şi cîini – toţi răi, specializată în promovarea de matahale bătăuşe, ordinari vulgari şi zgipţuroaice fără scrupule, a tipărit postere cu mesajul CĂUTAŢI DE FBI, pe care l-a adresat tuturor prietenilor săi cu faţă de ucigaş. După puţină vreme, a început să fie asaltat de către impresarii artistici, aflaţi în căutare de astfel de talente pentru producţiile lor. Odată ce numele agenţiei, Bad Guys Inc, a apărut în revista People, Skaggs a fost copleşit de invitaţii din partea studiourilor de televiziune. În acest moment, agenţia nici măcar nu exista. Strîngînd un grup de prieteni mai urîţi, i-a pus să pozeze pentru presă îmbrăcaţi în haine de piele, cu bice în mînă, cu lanţuri şi urcaţi pe motociclete. Canalele de ştiri anunţau: „Dacă sînteţi un actor sau un model cu faţă de răufăcător, iată agenţia de impresariat perfectă pentru dumneavoastră. Sunaţi-1 pe Joey Skaggs la Bad Guys Inc.“. (va urma)

STUART GORDON

dacă este numai un grăunte de nisip în univers, fără el universul, la ora actuală, nu ar fi complet.

Fizica cuantică constituie un ajutor real și de neprețuit în domeniul medicinei alternative, deoarece oferă un suport major pacientului pentru a-și cîștiga echilibrul energetic pierdut. Boala începe în cîmpul energetic și se răspîndește în întregul organism dacă nu este oprită la timp. Mecanismul de autovindecare trebuie neapărat deblocat, pentru ca procesul de autodistrugere să fie întrerupt.

Medicina energo-informațională este în măsură să restabilească echilibrul energetic al corpului în urma unei diagnosticări energetice. Este o disciplină bazată pe medicina alternativă chineză, adaptată tehnologiei vestului, o tehnologie care folosește informația enegetică a corpului în scop terapeutic.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Luat cu frumosul; 2) Asta nu corespunde; 3) Adversară fățișă – Stau în spate!; 4) Atacat pe flancuri – Trecută bine; 5) E de nasul nostru – De la deal la vale!; 6) Final de turnir! – Piatră de temelie! – Fac față; 7) Oameni obișnuiți; 8) Vechii șefi de post – A răsfăța; 9) Faultat tare – Un moț fără clop!; 10) Apare la erupție – Roman.

VERTICAL: 1) Culmea măririi; 2) Plan de teren – Revenit la sol; 3) Un călător la vechiul han – O piuliță ceva mai mare; 4) Fac cărțile –Aflate în fundul saivanului; 5) Cap de linie –Jefuitor de cadavre; 6) Epitet pentru săritorii cu schiurile – Boabă ucigătoare; 7) Concav la capete! – Supărată foc; 8) Înșelată de cavalerul său – Ramură de brad; 9) Aflat la nivelul solului – Două jumătăți; 10) Sporul noilor veniți.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,POSIBILITĂȚI”

1) EGALIZATOR; 2) DENATURARE; 3) INIMA – ARAC; 4) FEMINITATE; 5) IRAN –NANA; 6) CATARAT – NS; 7) ALO – AMETIT; 8) T – ROSI – AER; 9) OTIC – CAV – A; 10) RE – ATIPICI.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XVI)

În clipa aceea, Victor strigă tare:

– Hei, de mîine la „Capitol” e „Unora le place Jazz-ul” cu Marylin! Mergem și noi să-l vedem?

– Da, da, să mergem! – răspunseră majoritatea, iar Iulia se pomeni cu Viorica răsărită de nicăieri lîngă ea, întrebînd-o:

– Veniți și voi, nu-i așa? Cine știe cînd mai avem ocazia să vedem un film cu Marylin Monroe?

– Asta cam așa e – răspunse Iulia – mai ales că luna viitoare va muri!

Viorica se uită la ea surprinsă și întrebarea țîșni firesc de pe buzele ei:

– De unde știi?

Fu rîndul Iuliei să se uite speriată la Tudor așteptînd ajutor, dar acesta dădu din umeri semn că nu știe ce să facă. Iulia o privi atotștiutoare pe Viorica și-i răspunse degajată în timp ce-și turna un pahar de vin alb:

– În America se vorbește că e amanta președintelui. Cam cît timp crezi că mai are de trăit? Ai senzația că CIA o va lăsa în viață ca să pună în pericol securitatea SUA?

Duse paharul la buze și sorbi din el, uitîndu-se sfidător la fata din fața ei. Aceasta se întoarse către mijlocul camerei și anunță cu voce tare:

– Auziți ce spune Iulia: că Marylin moare luna viitoare!

No, fato, te-ai băgat singură în gura lupului – își zise Iulia. Să te văd acuma pe unde scoți cămașa.

– Moare? De ce moare? – întrebă Silviu.

– De unde știi că moare? – se precipită și Florentina.

– Nu știu că moare, dar bănuiesc că sînt șanse destul de mari, ținînd cont că e amanta lui Kennedy – spuse ea.

– De unde știi că e amanta lui? – se băgă și Victor.

– Am citit niște articole astă primăvară, cînd am fost la Washington cu tata – lămuri ea.

– Ai fost la Washington? – în trebă repede Ionuț.

– Cu cine? – completă Aurelia.

– Cu tata. El lucrează în comerțul exterior și uneori cînd pleacă mă mai ia cu el – zîmbi ea modest. Profit de faptul că trebuie să stau închisă în camera de hotel și citesc presa.

– Vorbești engleza? – o întrebă Silviu.

– Da, engleza și spaniola – recunoscu Iulia.

– Cînd ai avut timp să le înveți? – se miră Florentina.

– Părinții mei m-au dat să învăț limbi străine din clasa a VI-a și mărturisesc că și mie mi-a plăcut, astfel încît a fost foarte ușor, iar liceul și facultatea de litere au cimentat și completat aceste cunoștințe.

– Așa da... – zise admirativ Ionuț.

– Povestește-ne cum e America! – insistă Aurelia.

– O să vă povestească, dar altădată – interveni Tudor ca s-o scoată din încurcătură.

– De ce altădată? – se burzului Viorica. Acum ce treabă avem?

– Voi probabil nu aveți nici o treabă cu ea, dar am eu – rosti el zîmbind enigmatic.

– Ce treabă ai tu cu ea la ora asta? – mai zise și Victor.

– Uite, aș vrea să mă plimb cu ea pe străzile din București și să-i spun... povești, zise el hîtru.

– Aaaaaa, păi dacă-i așa, onorabile, hai du-te, dute să nu se întunece prea tare – rîse Silviu, în timp ce, întorcîndu-se, spre restul grupului adăugă:

– Hai să le spunem „o seară frumoasă” amorezilor noștri!

– O seară frumoasă! – ziseră toți într-un glas, izbucnind în rîs și împrăștiindu-se prin încăpere.

Silviu rămase cu ei și-i conduse pînă la ușa casei. Ieșiră în curte, și după ce strînse mîna lui Tudor și o sărută curtenitor pe a Iuliei, închise poarta în urma lor vrînd să plece în casă, dar o propoziție spusă de fată îl făcu să stea pe loc:

– Bine că nu le-am spus despre încercarea de

asasinat asupra lui De Gaulle care va avea loc în 22 august.

– Ce încercare de asasinat? – îl auzi întrebînd pe Tudor.

– Aia despre care ți-am spus deja, cu un ofițer francez de aviație nemulțumit..... restul propoziției nu o mai auzi fiindcă se îndepărtaseră, însă informația îl cutremură pe Silviu.

Cine era fata asta care avea cunoștință despre un complot la viața președintelui francez? Se întoarse în casă și vreo jumătate de oră se frămîntă ce să facă. Întrun final, se hotărî. Merse la telefonul din hol, formă un număr și după cîteva secunde de așteptare spuse doar atît:

– Tovarășe căpitan, trebuie să ne vedem imediat!

* * *

Tot pe 14 iulie, dar într-o zi de joi a anului 2022, părinții Iuliei, erau zdrobiți de durere din cauza dispariției inexplicabile a fiicei lor. Se treziseră din somn, deși nu prea dormiseră și își sorbeau în tăcere cafeaua. Deodată, soneria începu să sune. Se uitară unul la altul cîteva secunde, apoi tatăl se ridică greoi de pe scaun și se duse spre ușă. Fără să privească pe vizor, o deschise privind la părintele Ciprian, așa cum îi spuneau cu toții preotului paroh de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din cartier.

– Poftiți înăuntru părinte, spuse posac tatăl Iuliei. Ce vă aduce pe la noi? – întrebă el în timp ce-i oferea un taburet musafirului, invitîndu-l prin gesturi să ia loc.

– Am o scrisoare pentru dumneavoastră, le spuse acesta. O scrisoare care mi-a fost transmisă de preotul paroh de dinaintea mea, cu recomandarea de a v-o aduce dumneavoastră pe data de 10 iulie, dar fiind plecat la Mînăstirea Neamț pentru a sărbători Sfînta Icoană a Maicii Domnului „Îndrumătoarea”, abia astăzi am putut veni.

– O scrisoarea de la preotul de dinaintea dumneavoastră? Pentru noi? Dar de unde o avea?

– De la preotul de dinaintea lui, care o avea la rîndul lui de la preotul de dinaintea lui, spuse acesta privindu-l în ochi pe omul deznădăjduit și extrem de nedormit din fața lui.

– Cum adică? – interveni mama Iuliei în discuție. E o scrisoare care vine de la trei generații de preoți înaintea dumneavoastră? Pentru noi? Dar cine ne-ar putea trimite nouă o scrisoare din anul... chiar din ce an e scrisoarea?

– Scrisoarea e din anul 1962, spuse preotul, în timp ce-i înmîna tatălui un plic vechi.

Acesta luă plicul în mîini privindu-l cu interes. Era un plic tipărit de Poșta Română, care avea în partea stîngă imprimată imaginea Poștei Centrale din București pe un fond albăstrui și în colțul din dreapta sus un timbru de aceeași culoare, cu stema Republicii Populare Române, avînd înscrisă pe el valoarea de 1,75 lei, lîngă textul „Recomandat” scris cu litere mari de tipar. Omul se uită la ștampila care avea imprimată pe ea numele „Brașov” și „Regiunea Brașov”, iar în mijloc data de 10 iulie 1962. Apoi, ochii îi alunecară pe adresa înscrisă pe plic și se lăsă pe scaun fiindcă simți că-l lasă genunchii. Probabil se albise la față fiindcă o auzi pe soția lui întrebîndu-l:

– Ștefan, te simți bine?

Omul o privi încremenit și spuse doar atît, în timp ce rupea plicul:

– E de la Iulia!

– De la cine? Cum să fie de la Iulia? Măi, omule aiurezi, îi spuse soția lui.

– E scrisul ei, uită-te și tu, mai spuse el aruncînd pe masă plicul rupt al scrisorii din care scosese o foaie de hîrtie pe care acum o desfăcuse și din care începu să citească: „Dragi părinți, vreau să știți prima dată că sînt bine. La ora la care citiți această scrisoare, ați aflat probabil că am dispărut fiind absorbită de o poartă temporală. Da, o poartă temporală a fost cea care m-a transportat în anul 1962. Vă scriu din Brașovul tinereții voastre, atît de diferit de cel pe care-l cunosc eu. Am

Mistificare

Să nu rămînă umbră în decor

Nemții-și medaliară omul lor În lupta pentru drepturile omului

Am remarcat doar... drepturile lui!

Despre proiectul lui a constatat

Că ROMÂNIA EDUCATĂ a dat roade!

Însă, știam, deja, c-a eșuat

Simțind că-n gură macină și roade!

Trăit-a el în lumea-i minunată

Doar vorbărie, totul e can-can

Că a recunoscut că-i eșuată

Și-n ROMÂNIA totul e în van...

Anunț politic zis-a din BULBOACA

Și a prezis de la «castelul MIMI»

Că ROMÂNIEI EDUCATE-i bate toaca

Și dascălii vor fi în grilă primii!

Globe-trotter iubitor de lume rară

Trăind intens în spirit (se observă)

Ce-ar fi să încerce pentru NOI și ȚARĂ

Cam cum i-ar fi vacanța ca o grevă!

Ca prof de Fizică n-a fost un geniu

Nici luptător spre drepturile omului

Însă a fost recompensat cu-n premiu

Fix, pentru drepturile lui!...

I-a fost în Fizică dulce rodire

Grandoare și triumf în drumeție

Să fie proful de Președinție –Ar vrea cu noul job, altă trăire!

LIVIU ZANFIRESCU

avut noroc să dau peste oameni cumsecade care m-au ajutat pînă acum. De aici am să plec la București la Biblioteca Națională, să caut date despre aceste porți temporale și să aflu cum mă pot întoarce. Vă rog să luați legătura cu cei specializați în astfel de fenomene pentru ca împreună să faceți cele necesare în ceea ce privește pregătirea întoarcerii mele, fiindcă nu mă îndoiesc că mă voi întoarce. Vă îmbrățișează fiica voastră care vă iubește, Iulia”.

Ștefan lăsă scrisoarea pe masă uitîndu-se la părintele Ciprian și întrebîndu-l:

– Cum explicați asta, părinte?

– Înțeleg că fiica dumneavoastră a dispărut și acum eu v-am adus o scrisoare de la ea?

– Exact, răspunse tatăl Iuliei, privindu-l intens.

– Ceea ce știu este că preotul de dinaintea mea, cînd mi-a dat scrisoarea, mi-a spus că o primise la cel de dinaintea lui, care-i spusese că și el o primise de la părintele Popa, acestuia dîndu-i-o o fată care-l rugase să o livreze pe 10 iulie 2022 la această adresă, iar el i-a respectat dorința întocmai punîndu-l pe cel ce a venit după el să jure că va duce scrisoarea la destinație, așa cum și cel de la care am primit-o eu m-a pus să jur și iată-mă acum dezlegat de jurămînt, încheie el ridicîndu-se de pe scaun.

– Bine, părinte, vă conduc dacă vreți să plecați, dar voi reveni la dvs. cu Poliția ca să le spuneți și lor ce mi-ați spus mie, zise tatăl Iuliei.

– Oricînd doriți mă găsiți la Biserică, răspunse preotul în timp ce ieșea pe ușă.

Ștefan o închise și se uită, încă năucit, la soția lui. Nu-i venea să creadă ceea ce se întîmplase, deși scrisul era al fetei, iar exprimarea, fără tăgadă, tot a ei.

– Eu zic să vorbim cu Inspectorul principal Ionescu, zise într-un final.

Mama Iuliei încuviință dînd din cap, în timp ce Ștefan, care deja formase numărul, duse telefonul la ureche și spuse:

– Bună ziua, domnul inspector, Ștefan sînt, tatăl Iuliei... Da... Am niște noutăți pentru dumneavoastră. Cînd ne putem vedea? (va urma) nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Cum îi împușcă rușii pe ucraineni cu muniție vestică

Cum scriam acum o lună de zile, „Sancțiunile sînt benefice pentru afaceri!”. Mi se confirmă ceea ce spuneam atunci și ceea ce fiecare dintre cititorii revistei știe, printrun articol recent din revista Politico ce devoalează, printr-o investigație jurnalistică, felul în care gloanțe de mare precizie fabricate în Statele Unite ajung în puștile performante ale lunetișilor ruși. Incredibil, nu-i așa? Totuși, e adevărat. Iată ce scrie Politico: „Într-un videoclip de 60 de secunde postat pe Telegram, un lunetist mascat care poartă însemnele capului morții

al armatei de mercenari Wagner laudă pușca Orsis T-5000 de fabricație rusă. «Echipamentul vine cu recomandări foarte bune», spune soldatul, fotografiat în interiorul carbonizat al unei clădiri, unui reporter de război de la postul TV Zvezda condus de Ministerul rus al Apărării. Scoțînd clema armei de lîngă el, continuă: «Folosește muniție de calibru Western 338. Funcționează foarte bine și în aer liber, poate lovi inamicul la o rază de pînă la 1.500 de metri»“.

(continuare în pag. 23) n m

etICHeta

China se extinde!

Într-un discurs adresat Congresului

SUA în 1823, președintele James monroe a avertizat puterile europene să nu încerce colonizarea suplimentară sau să intervină în alt mod în emisfera vestică, afirmînd că Statele Unite ar considera orice astfel de interferență ca un act potențial ostil. Unii factori politici ulteriori au încercat să atenueze această interpretare agresivă a Doctrinei Monroe, inclusiv președintele Franklin D. Roosevelt,

care a introdus o politică Good Neighbor pentru a înlocui Big Stick. Dar, deși tratatele semnate în timpul și după cel de-al II-lea Război Mondial reflectă o politică de cooperare mai mare între țările nord-americane și sudamericane, inclusiv Organizația pentru Statele Americane (OEA), Statele Unite au continuat să folosească Doctrina Monroe pentru a justifica intervenția în problemele vecinilor săi din sud.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

e DI to RI a L

Rocada mortală a statului român

motto: ,,Clasa politică e ca o carte,/ Votul popular a fost zețar,/ Iar partidele alese,/ Niște greșeli de tipar”. – VALENTIN TURIGIOU

Se zice că fostul premier, Nicolae Ciucă, aflat în holul mare al Parlamentului, l-a văzut pe Marcel Ciolacu ieșind din sală, moment în care l-a întrebat: ,,Ce, mă, nici tu n-ai somn?”. Adevărul este că a dormi în timpul ședințelor parlamentare este un fel de sport olimpic în politica românească. De fapt, chiar dacă ar fi trează, marea parte a parlamentarilor români nu ar înțelege mai nimic din ceea ce se discută acolo, și asta pentru că sînt ,,Niște netrebnici, puși pe jaf și chefuri/ Mințind că-s «frecventabili», «democrați»”. Pe toți îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști, ,,Blindați cu grade și hîrtii savante,/ Epidemie grea de namuri proaste,/ Toți impostorii au un doctorat/ Ce sufocă-ntregul Aparat de Stat”. Acum, ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor/ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia”).

Recent, Diana Șoșoacă a spus că, întrebîndu-i pe mai mulți parlamentari de ce au votat o lege absurdă, a primit uluitorul răspuns: ,,Așa ne-a spus președintele partidului!”. Păi, măi amețiților, voi nici acum nu ați aflat că reprezentați interesele cetățenilor care v-au votat? Ce să mai spunem de faptul că mai toate legile supuse votului parlamentar nu sînt create de specialiști români, ci vin la pachet, direct de la Uniunea Europeană. Tot Diana Șoșoacă a făcut publică precizarea că ,,De multe ori, legile sosite în țară sînt cîte 100-200 la pachet, ceea ce înseamnă că pot fi citite și analizate în cîteva luni, numai că ele sînt introduse la vot pe repede înainte, și cu asta basta”.

Păi, frați români, cît mai stați impasibili în fața acestor proceduri ilegale, prin care se emit legi ce urmează să le respectați la literă? Cît timp mai trebuie să treacă pentru ca să înțelegeți că ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele/ Zi și noapte se maimuțăresc pe micile ecrane./ Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine./ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s «spuma» țării. Ce rușine!” (C.V. Tudor, ,,Lumea românească”).

Of, biată Românie, ,,Azi stau la straja ta fricoșii,/ Poporul tău s-a risipit,/ Se roagă sus, în cer, strămoșii/ Și Brâncoveanu stă mîhnit!/ E somnul greu al nepăsării/ E dezbinare între frați/ Nu mai răzbate cînt de bucium/ Nici corn de luptă în Carpați!” (Eliana Popa, ,,Ce faci, popor român? Nimic, măria ta!”). Sau altfel spus: ,,Of, sătulule flămînd/ Lîngă ape însetînd!/ Cum cerșim cu gura mută/ Pîinea tot de noi crescută./ Țara mea de oameni triști,/ Mult mă mir că mai exiști/ Ciopîrțită în bucăți,/ Că te mai găsesc pe hărți” (Nicolae Dabija, ,,Săracă țară bogată”).

S-a ajuns aici pentru că, de la Ion Iliescu încoace, clasa politică românească a fost o slugă fidelă a Noii Ordini Mondiale, care, prin înființarea Uniunii Europene, face o ultimă repetiție generală a cuceririi întregii planete.

(continuare în pag. 23)

Un om, o via Þ ă, o epocă

Europa unită n-are nevoie să-și complice existența cu un nou Kosovo! (IV)

motto: „Maghiarii urlă de dureri închipuite” (Octavian Goga)

Foarte mulți au pe buze această formulă, Interesul Național, dar foarte puțini o înțeleg și încă și mai puțini o transpun în viață. Ceea ce facem noi acum este în Interesul Național? Da! Prezența, aproape permanentă, a UDMR-ului la guvernarea României este în Interesul Național? (Răspuns general, din sală: NU!). Sau, în orice caz, nu este în Interesul Național al României, ci, poate, al Ungariei. Și, aici, ajungem la o altă încălcare flagrantă a Legii. Care e Statutul acestei organizații? UDMR-ul e singura formațiune non-guvernamentală din lume care face parte dintr-un guvern. Luați toate dicționarele, toate anuarele, toate evidențele – figurează ca organizație non-guvernamentală. Cum de e inclusă într-un Guvern? Unde, în lume, s-a mai pomenit așa ceva? Sau, poate, nu mai știm noi sensul cuvintelor. Haideți, atunci, să

China se extinde!

(urmare din pag. 21)

În timpul Războiului Rece, președinte John F. Kennedy a invocat Doctrina Monroe în cursul anului 1962, cu ocazia Crizei rachetelor din Cuba, cînd a ordonat o carantină navală și aeriană în Cuba după ce Uniunea Sovietică a început să construiască acolo locuri de lansare a rachetelor. În anii 1980, președinte Ronald Reagan a folosit în mod similar principiul politic din 1823 pentru a justifica intervenția SUA în El Salvador și Nicaragua, în timp ce succesorul său, a sancționat în mod similar o invazie americană din Panama.

Odată cu sfîrșitul Războiului Rece și începutul Secolului XXI, Statele Unite și-au redus implicațiile militare în America Latină, continuînd să afirme o influență puternică în afacerile regiunii. În același timp, liderii socialiști din America Latină, precum Hugo Chavez și Nicolas Maduro din Venezuela, au cîștigat sprijin prin rezistența la ceea ce consideră imperialismul SUA, reflectînd moștenirea complicată a Doctrinei Monroe și influența definitorie a acesteia asupra politicii externe a SUA în emisfera occidentală.

Tratînd țările de pe continentul american drept o anexă a marii lor federații, americanii au fost aroganți, iar asta nu a convenit națiunilor din sudul continentului care au reacționat. Din cauza asta, John Kerry, secretarul de stat american, spunea în 2013 la o întîlnire a Organizației pentru Statele Americane că doctrina Monroe nu mai există. „«Doctrina care poartă numele lui Monroe ne investește cu autoritatea să intervenim și să contracaram influența puterilor europene în America Latină», a declarat secretarul de stat, John Kerry. El a continuat spunînd că, timp de decenii, președinți succesivi au aderat la acea doctrină și au făcut opțiuni similare. «Astăzi – a spus Kerry – avem o altă opțiune. Doctrina Monroe este moartă».

Șeful diplomației americane a spus că noua politică nu urmărește intervenții, ci pornește de la premiza că țările din regiune trebuie să se trateze unele pe celelalte ca egale, împărțind responsabilități și cooperînd în chestiuni de securitate și aderînd nu la o doctrină, ci la «valorile și interesele pe care le avem în comun». Kerry fusese criticat la începutul anului cînd a spus în fața unor membri ai Congresului că «emisfera occidentală» este «ograda noastră», ceea ce a stîrnit critici în America Latină. Președintele Boliviei, Evo Morales, a desființat Agenția Americană de Dezvoltare după acel discurs, spunînd că America încă își închipuie că poate manipula politic și economic țările din regiune. «Asta aparține trecutului», a spus Morales”.

Ei bine, după cum ați văzut, această doctrină le permite americanilor (cine i-o fi învestit cu autoritatea de a-și permite?) să reacționeze inclusiv militar la orice mișcări neautorizate de trupe în emisefera vestică.

băgăm în Guvern și Uniunea Scriitorilor, și Uniunea Compozitorilor, care sînt, cu adevărat, organizații culturale și de creație. Este UDMR-ul partid? Nu, nu e nici partid, fiindcă nu s-a înscris niciodată la Tribunal. Deschid o paranteză, ca să-i dau satisfacție amicului meu, care știe cît îl prețuiesc, Înalt Prea Sfinția Sa Ioan Selejan, căruia i-am spus că noi nu venim să instigăm spiritele. Interesul e să fie pace, să fie concordie. Însă dacă se depășește linia roșie, trebuie să fim vigilenți. Așadar, de ce nu se înscrie UDMR-ul la Tribunal? Fiindcă nici un Tribunal din țară n-ar accepta să încalce, pe față, Legea de funcționare a partidelor politice și, mai ales, Constituția. O țară se organizează și se conduce după legi, altminteri ne întoarcem la epoca peșterilor, a cavernelor. În Statutul și Programul UDMR se prevede autonomie teritorială. Nici un judecător nu le poate accepta actele. UDMR-ul primește o dublă finanțare de la Guvern, și ca organizație culturală, și ca partid. Pe criza asta, pe foametea asta!

Interesant este că de vreo 4 ani, chinezii lui Xi s-au strecurat tiptil-tiptil în coasta yankeilor, ba încă le mai și ascultă cu nerușinare convorbirile secrete dintre autorități. De unde? Din Cuba. Nu e amuzant? Păi s-au chinuit micuții să ne spună tuturor cum chinezii de la Huawei vînd telefoane împănate cu tehnologie de ascultare și prin urmare trebuie să le interzicem echipamentele și să renunțăm la terminale (ca și cînd acestea nu le băteau la fund IPhone-ul în privința performanțelor și a vînzărilor), iar acum aflăm cu toții că aceștia erau cu paharul lipit de peretele camerei lor și-i ascultau nevoie mare, după cum au descoperit ziariștii de la World Street Journal. Citez: „China și Cuba negociază înființarea unei noi unități comune de antrenament militar pe insulă, stîrnind alarma la Washington că aceasta ar putea duce la staționarea trupelor chineze și la alte operațiuni de securitate și informații la doar 100 de mile în largul coastei Floridei. Discuțiile pentru instalația de pe coasta de nord a Cubei sînt într-un stadiu avansat, dar nu sînt încheiate, sugerează rapoartele serviciilor de informații americane. Administrația Biden a contactat oficialii cubanezi pentru a încerca să prevină acordul, căutînd să profite de ceea ce crede că ar putea fi preocupările cubaneze cu privire la cedarea suveranității. Efortul Beijingului de a înființa o unitate de antrenament militar în Cuba nu a fost raportat anterior.

Casa Albă a refuzat să comenteze. Anxietatea sporită la Washington cu privire la ambițiile Chinei în Caraibe și America Latină vine în momentul în care administrația încearcă să înlăture tensiunile mai ample cu Beijingul, care au fost alimentate de o serie de alte probleme, inclusiv sprijinul SUA pentru Taiwan. Secretarul de stat Antony Blinken a fost într-o vizită în China în ultimele zile, întîlnindu-se cu liderul chinez Xi Jinping. Oficialii americani au spus că referirea la noua facilitate de antrenament propusă în Cuba este conținută în noile informații americane clasificate, pe care le-au descris ca fiind convingătoare, dar fragmentare. Este interpretată cu diferite niveluri de alarmă în rîndul factorilor de decizie și a analiștilor de informații.

«Wall Street Journal» a raportat pe 8 iunie că China și Cuba au ajuns la un acord de principiu pentru un nou loc de interceptare în Cuba; Casa Albă a caracterizat această raportare ca fiind inexactă, dar nu a detaliat. Două zile mai tîrziu, Casa Albă a desecretizat informațiile pentru a confirma public că facilitățile de colectare a informațiilor chinezești există în Cuba cel puțin din 2019.

Actualii și foștii oficiali americani au spus că o nouă facilitate militară ar putea oferi Chinei o platformă pentru a găzdui potențiale trupe în mod permanent pe insulă și pentru a-și extinde colectarea de informații, inclusiv interceptarea electronică, împotriva SUA. Cel mai îngrijorător pentru SUA: instalația planificată face parte din «Proiectul 141» al Chinei, o inițiativă a Armatei de Eliberare a Poporului de a-și extinde baza militară globală și rețeaua de sprijin logistic, a declarat un oficial

Am venit de la București pînă aici, în inima Transilvaniei românești. Am văzut codrii defrișați, o deșertificare ce te poate trimite, în viitor, cu gîndul la Sahara. Și am văzut și niște țărani amărîți, atît români, cît și maghiari, care vindeau cîteva legături de lobodă, sau de urzici. Cîte parale le pot aduce legumele alea, în vreme ce alții au făcut sute de milioane de euro? În timp ce unii ne țineau de vorbă în Parlament sau la televizor, pe ascuns, își aplicau programul de maghiarizare și de epurare a elementului românesc. Iată că nu mai sîntem, aici, un popor, nu mai sîntem nici populație, sîntem element deja, sîntem minoritate! Noi ne adunăm aici, enclavizați, într-o sală închisă ca o etuvă, iar ei mărșăluiesc, cu steagul Ungariei horthyste pe străzile Transilvaniei românești. Pînă aici am ajuns? Acum știm bine ce eforturi penibile face actualul regim politic din Bucureștii noștri fanarioți. Fiindcă și Capitala asta a noastră este de vină, întrucît eu, dacă ieșeam președinte, și nu era frauda din anul 2000, mutam Capitala României la Brașov. Aceasta a fost o idee a lui Ionel Brătianu, dar el, murind în 1927, nu a mai avut timp. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(Discursul a fost rostit sîmbătă, 20 martie 2010, la Toplița, jud. Harghita)

actual și un fost oficial american”.

Prin urmare, chinezii încep să se extindă în lume după modelul SUA, construind baze militare cu tot ceea ce vine pe lîngă ele: spionaj, influență economică și politică, în zonele importante ale globului după cum vom vedea în continuare. Citez: „Alte locații ale Proiectului 141 includ o înțelegere pentru un avanpost naval chinez în Cambodgia și o instalație militară al cărei scop nu este cunoscut public. Nici unul dintre siturile cunoscute anterior Proiectului 141 nu se află în emisfera vestică. Unele dintre aceste facilități includ și capacități de colectare de informații, inclusiv o bază chineză în Djibouti, pe Cornul Africii, singura bază militară a Beijingului în afara regiunii Pacificului, unde China a lucrat la construirea unei instalații pentru colectarea informațiilor de semnal. Unii oficiali ai serviciilor de informații spun că Beijingul vede acțiunile sale în Cuba ca un răspuns geografic la relația SUA cu Taiwan: SUA investește masiv în înarmarea și antrenarea insulei autonome care se află în largul Chinei continentale și pe care Beijingul o consideră a ei. Jurnalul a raportat că SUA au desfășurat peste 100 de militari în Taiwan pentru a-și antrena forțele de apărare.

China nu are forțe de luptă în America Latină, potrivit oficialilor americani. Între timp, SUA au zeci de baze militare în Pacific, unde staționează peste 350.000 de soldați. Oficialii chinezi au subliniat acest lucru atunci cînd au respins eforturile americane de a contracara expansiunea lor militară în afara Indo-Pacificului. Unii oficiali americani au avertizat că parametrii planurilor Chinei în Cuba nu sînt pe deplin cunoscuți și au spus că cele două țări vor acționa cu precauție pentru a extinde legăturile de securitate. «Comunitatea de informații a evaluat de cîțiva ani că RPC intenționează să-și extindă acoperirea la nivel global și, în acest caz, este prematur să se tragă concluzii ferme despre rapoartele recente», a spus un oficial al serviciilor de informații americane. «În această etapă, nu pare să fie ceva care oferă o îmbunătățire semnificativă a sumei actuale de capabilități»”.

Așadar, trebie să urmărim atent mișcările ce vor urma și mai ales evoluția relațiilor chino-americane, fiindcă e clar că „micul popor chinez” a început să își extindă influența în lume și nu se va opri pînă nu se va înscăuna drept hegemon. Mă tem că americanii și occidentalii nu prea au ce să le mai facă chinezilor și că orice succes american în negocierile cu chinezii va fi timp cîștigat de aceștia pe sistemul ales de Decebal atunci cînd a încheiat pace cu romanii prima dată în 102. Diferența între roadele date de tactica regelui dac și cele ce se așteaptă de la tactica chinezilor e una foarte mare și eu unul mă aștept la o creștere tot mai mare a influenței Chinei în lume, în dauna SUA și a UE.

Cum îi împușcă rușii pe ucraineni cu muniție vestică

(urmare din pag. 21)

„Orsis T-5000 este fabricat de o companie cu sediul la Moscova, numită Promtekhnologiya, care a fost sancționată de Statele Unite.

Dosarele obținute de «Politico» indică faptul că Promtekhnologiya și o altă firmă rusă numită Tetis au achiziționat sute de mii de gloanțe realizate de Hornady, o companie americană care își marchează produsele ca «precise, mortale de încredere». Hornady, fondată în 1949, își rezumă filozofia cu fraza: «Zece gloanțe printr-o gaură». Descoperirile se adaugă la un număr tot mai mare de dovezi că rezervele de echipamente militare letale și neletale ajung în Rusia, în ciuda impunerii de către Occident a sancțiunilor fără precedent ca răspuns la invazia Ucrainei de către președintele Vladimir Putin, anul trecut. Exigențele războiului au scos la iveală lipsa capacității Rusiei de a fabrica cartușe de lunetist de ultimă generație, spun experții în apărare, iar asta alimentează o piață neagră înfloritoare a muniției occidentale. Informațiile despre achiziționarea unor astfel de echipamente se ascund de la vedere: detaliile ofertelor – importatori, furnizori și descrieri de produse – pot fi găsite online de oricine are acces la internetul rusesc și cunoaște codurile internaționale de clasificare vamală. Într-o «declarație de conformitate» depusă la un registru guvernamental rus și datată 12 august 2022, Promtekhnologiya a declarat că intenționează să-și aprovizioneze un lot de 102.200 de gloanțe de plumb Hornady pentru asamblarea «cartușelor de vînătoare» utilizate în «arme civile». Specificațiile – gloanțe 338 Lapua Magnum cu o greutate de 285 de boabe – se potrivesc cu cele ale unui produs din catalogul Hornady. O a doua declarație purtînd aceeași dată este pentru un lot de «cartușe fără capac pentru asamblarea cartușelor de arme de foc civile» realizate de Hornady cu aceeași specificație. Descrierea este înșelătoare: 338 Lapua

Magnum nu este doar un «cartuș de vînătoare»; este, de asemenea, un proiectil de mare putere, cu rază lungă de acțiune, care a fost dezvoltat de armatele occidentale în anii 1980 și folosit de lunetistii lor în Irak și Afganistan”. Așa ceva? Da, așa ceva. Comercianții de armament nu au nici un fel de scrupule cînd trebuie să-și vîndă produsele chiar și inamicului. Atît de mare e batjocura la adresa societății în cazul acesta încît șeful Wagner, Evgheni Prigojin, întrebat ce muniție au folosit trupele sale, a declarat pentru «Politico» că a rămas „o cantitate imensă de muniție trimisă de NATO la armata ucraineană”. Într-un mesaj vocal sarcastic trimis unui jurnalist, a întrebat dacă ar putea primi ajutor pentru achiziționarea de avioane de luptă F-35 și puști cu lunetă, mitraliere și lansatoare de grenade fabricate în SUA”. Promtekhnologiya a negat depunerea oricăror declarații vamale pentru importul de muniție; a spus că nu are nici o relație cu Hornady și că avea capacitatea de a-și fabrica propria muniție. Compania a mai spus, în comentariile trimise prin e-mail către „Politico”, că pușca Orsis și muniția pe care compania o produce sînt destinate scopurilor „de vînătoare și sportive” și sînt disponibile gratuit pe piața civilă.

Înțelegeți ce fain e? Muniția fabricată de americani ajunge gratuit pe piața civilă rusă sub cuvînt că e folosită pentru vînătoare și tir sportiv. Da, vînează soldați ucraineni, ca să fiu cinic pînă la capăt. Atît Promtekhnologiya, cît și Alexander Zinovyev, enumerați ca directori general al companiei în dosare, au fost sancționați de Ucraina, care citează dovezi că puștile sale Orsis „au fost folosite în operațiuni militare ruse în estul Ucrainei. «Politico» a găsit, în cursul cercetărilor sale, declarații de la alte cîteva companii rusești pentru muniții fabricate în Germania, Finlanda și Turcia. Piața neagră înfloritoare reflectă un deficit structural în economia de război a Rusiei. Complexul său militar-industrial poate produce arme de calibru mic, cum ar fi pușca Orsis, dar

Rocada mortală a statului român

(urmare din pag. 21)

Cît de curînd, Religia va fi suprimată, ONU va deveni un fel de Guvern mondial, OMS va ajunge Ministerul sănătății mondiale, Banca Mondială se va ocupa de finanțele planetare, NATO se va transforma într-o armată mondială ș.a.m.d.

Țineți minte, dragi români, că ,,Aceasta e o lume nebunească,/ Pe care noi n-o mai putem salva,/ Menită și să scadă, și să crească,/ Purtînd principiul răstignirii-n ea”.

(Adrian Păunescu, ,,Umanitatea sub escortă”). Evident că, atunci cînd am acceptat ca aceste evenimente să se petreacă fără a avea vreo reacție firească, măcar aceea de a ne apăra dreptul natural la o viață liberă, am devenit un popor de PROȘTI, adică, după cum a concluzionat Jacques Attali: ,,Idioții vin singuri la tăiere”.

De reținut că, încă din anul 2008 Adrian Păunescu ne-a avertizat că, ,,În numele democrației, cei mari și tari/ Ai lumii inventează infirmități ale țărilor mici,/ Le ocupă și le ia avuția,/ Au loc execuții sumare/ Toate ideologiile cotizează/ Pentru confiscarea condiției umane” (,,Nu mai vine Învierea”). Mai mult, în anul 2013, același semnal a mai fost tras o dată, dar în varianta Corneliu Vadim Tudor: ,,Ne paște, în curînd, o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi la ușă va intra” (,,Apocalipsa nu dă telefon”).

Din păcate, toate aceste semnale de alarmă au fost bagatelizate, risipindu-se ca pleava în vînt, și nu trebuie să ne mai mirăm de ce ,,Nu mai avem nici țară, nici copii,/ Vociferăm în somn, fără ecou,/ Și noi, cu noi, ne vom împotrivi,/ Ca mercenari ai crivățului nou./ Globalizarea ne-a intrat în minți/ Și nu ne-o pot chirurgii opera,/ Impulsuri, pofte, amintiri, căinți/ Se-amestecă incendiar în ea” (Adrian Păunescu, ,,În România zgomotului mult”).

Sub genericul ,,Încă e bine!”, românii au devenit inerți la orice decizie politică. Deși ,,Cel mai penal partid din România – PSD” (Iohannis) s-a aliat la guvernare cu ,,Cea mai neagră ciumă politică – PNL” (Ciolacu), românii au stat într-o nepăsare totală. Mai mult, în ciuda oricăror legi și regulamente politice, prevederi statutare sau principii universale, aceste pramatii și lichele sau, mai bine zis, ,,penali ciumați” (PSD plus PNL), au inventat, pentru prima dată în istoria omenirii, așa-zisa ROCADĂ LA GUVERNARE. S-a întîmplat ca și cum

suporterii echipei de fotbal FCSB ar constata că echipa lor iubită s-a aliat cu DINAMO, ceea ce ar însemna că și cele două galerii ar trebui să se unească. Chiar așa, ce ziceți dragi votanți ai PSD-ului, ați accepta să vă aliați cu cei ai PNL-ului, adică partidul căruia i-ați adus, deseori, acuze de genul: ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara,/ Comisionul și-a intrat în rol,/ Usca-vi-s-ar și ochii-n cap, și gheara!” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb!”).

Oare ce s-ar întîmpla în SUA, dacă republicanii și democrații ar face vreo alianță guvernamentală, după cum au făcut dobitocii ăștia în România? Sincer să fiu, nimic nu se mai poate salva și schimba. ,,Toată lumea tace. Nu-i nici un ecou./ Somnul cel de moarte i-a cuprins din nou/ Pe românii noștri fără apărare./ Atmosferă sumbră... Mulți se sinucid/ Unii fug din țară, sau fac cozi la moaște,/ Interlopii spurcă fiece partid./ Simt că un dezastru și mai rău ne paște” (C.V. Tudor, ,,Nu pot altfel”).

De fapt, în ce mai putem spera din moment ce Iohannis ne-a anunțat, în mod oficial, că... ,,Statul român a eșuat!” chiar în timpul mandatului său prezidențial. O crasă incompetență, egală cu o evidentă TRĂDARE DE ȚARĂ, ce nu a putut fi minimalizată sau cosmetizată nici măcar de ipocrita sa soție, care a încercat, în timpul grevei din (NE)EDUCAȚIE, să ne facă să înțelegem că trăim într-o ,,lume minunată”. O lume în care, în plină desfășurare a programului ,,România educată”, inițiat chiar de Iohannis, țara a ajuns pe primul loc în Europa la analfabeți funcțional, abandon școlar, violență și droguri în școli, manuale ,,varză”, dascăli total nepregătiți și un ministru, Ligia Deca, inginer navalist la bază. Să nu omitem faptul că, în timpul liber, dascălii fac greve, iar elevii, chiar și cei de 12-14 ani, dau buluc la paradele LGBTQ, desfășurate, aproape săptămînal, în toate orașele mari din țară.

Nu știu dacă mai trebuie să repet ceea ce am scris în mai toate articolele publicate în Revista ,,România Mare”, dar o fac, sper, pentru ultima dată: În ideea că un copil ateu, bolnav și needucat va fi ușor de transformat în sclav cînd va fi mare, Uniunea Europeană și capii Noii Ordini Mondiale ne-au sufocat cu tot soiul de ,,recomandări” (a se citi legi obligatorii, chiar dacă ele contravin Constituției României).

Sînt bine pus în temă cu aceste intenții criminale, prin care se încearcă distrugerea viitorului tinerei generații din România, pentru că am două nepoate, una în clasa I-a,

nu are capacitatea de a produce cantitatea de muniție necesară unei armate care luptă într-un război pe un front care se întinde pe sute de mile. «În ciuda calității puștilor produse, o lovitură de succes depinde direct de componentele utilizate în cartușe și, din păcate, acestea sînt importate», a deplîns un corespondent într-o postare pe un site de știri militare ruse la cîteva luni de război. Praful de pușcă produs în Rusia nu are stabilitate, a adăugat corespondentul, spunînd că acest lucru este «inacceptabil în cadrul tragerii de înaltă precizie». Accesul continuu la cartușele de pușcă specializate fabricate în Occident, cum ar fi 338 Lapua Magnum, de către un producător rus de arme de calibru mic, precum producătorul Orsis, Promtekhnologiya, este «evident», a spus Gary Somerville, cercetător la Royal United Services Institute (RUSI), un think tank britanic al apărării. «În prezent, există un singur producător al acestui cartuş în Rusia», a adăugat el. «Prevenirea transportului acestor tipuri de muniție din țările occidentale către Rusia este o victorie ușoară pentru cei care doresc să limiteze capacitatea Rusiei de a duce război în Ucraina»”.

În concluzie, ni se întărește părerea pe care o aveam și anume că acest „război ciudat”, cum l-am numit eu întrunul din primele mele articole dedicate lui, a fost unul care a accelerat schimbările de putere în geopolitică, a determinat reașezarea blocurilor antagonice pe direcția est-vest, afirmarea Chinei ca noua mare putere în locul Rusiei, formarea alianței economice BRICS, cu toate consecințele ce decurg de aici și posibilitatea ca țările din Europa de Est să obțină oportunități de dezvoltare economică nesperate pînă acum, sporindu-și totodată influența politică în regiune. Ca de obicei, România nu profită de situațiile oferite fiindcă e condusă de 33 de ani de indivizi incompetenți, aleși de un popor care uită repede și are adînc înrădăcinate în conștiința sa stereotipuri politice care nu-i fac bine atunci cînd merge la vot și pe care trebuie să și le schimbe dacă vrea să-i fie bine. Despre stereotipurile astea vom discuta în alt articol.

cealaltă în clasa a VIII-a, ambele răsplătite cu premiul I în ultimul an școlar.

Vă dau doar un exemplu privitor la nepoata cea mare, care a primit o listă cu cărți de lectură pentru această vacanță de vară. Lista cuprinde 14 titluri de carte, fără nici un autor român, cele cîteva exemple scutindu-mă de orice alt comentariu:

- ,,Războiul care mi-a salvat viața” (O exista și volumul ,,Pacea care m-a ucis”? – n.m.)

- ,,Războiul care m-a învățat să trăiesc”.

- ,,Copacul cu 13 etaje”.

- ,,Copacul cu 26 de etaje”

- ,,Copacul cu 59 de etaje”

- ,,Să creștem mici”.

Acum, vă dați seama în ce lume ,,educațională” cresc copiii și nepoții noștri? Este vorba de aceeași lume în care s-a format aproape întreaga noastră clasă politică, în mod sigur cei pînă în 55 de ani, care, în 1989, aveau 15-20 de ani. Ăștia sînt politicienii prezentului, care neau spus, spre exemplu, că ,,Noțiunea de «coleg» este la genul neutru” (Funeriu), că ,,Aria cercului este egală r2” (Dăncilă) sau că ,,Formularul tip poate fi completat verbal” (Turcan).

Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare” (,,Lumea românească”), sau altfel spus: ,,Această țară nu va mai scăpa/ Nici de viermii care-o sufocă/ Și nici măcar de răul de epocă,/ Venit de pretutindeni peste ea” (Adrian Păunescu, ,,Sătul de viermi”).

În concluzie este clar că ,,Pămîntul e condus de sataniști,/ Îi vezi cum ne dau lecții de morală,/ De-aceea, astăzi, ochii mei sînt triști,/ Iar boala omenirii e mortală” (Cornelia Vadim Tudor, ,,Bacoviană”). Deci, ,,Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi./ Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ceau venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea/ Mai credem în lideri și-n vorbe în vînt/ Ei mint cum respiră și ieftin ne vînd/ Ne pierdem în patimi fără folos/ Și credem în viața fără Christos” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

Da, omenirea este la finalul existenței sale și nu cred că Dumnezeu va mai planifica vreo nouă răstignire, pentru a salva o plantă năpădită de viermi. Este o certitudine care mă determină să spun doar atît: ,,Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” (Mihai Eminescu).

o no U ă perspectivă as U pra viitor ULU i

Încălzirea globală afectează industria parfumurilor din întreaga lume

Nu mai există aproape nici o zonă în lume care să nu fie afectată de schimbările climatice. Parfumierii suferă din ce în ce mai mult de încălzirea globală. În unele țări, căldura anormală usucă plantațiile de flori necesare pentru a crea parfumuri, în timp ce în altele, furtunile puternice distrug cîmpuri întregi de plante necesare. Perspectivele sînt dezamăgitoare: parfumurile devin echivalente cu valoarea lor în aur, iar producătorii vor fi nevoiți să majoreze prețurile. Dacă clima nu devine mai blîndă, omenirea poate uita de sticlele cu mirosuri atrăgătoare.

Puritate imaginară

Schimbările climatice sînt una dintre principalele probleme ale timpului nostru. În ultimele decenii, condițiile meteorologice de pe planetă s-au schimbat dramatic. Țările s-au confruntat din ce în ce mai mult cu dezastre naturale care au lăsat sute de mii de oameni fără adăpost. Diverse industrii, de la medicină la producția de textile, sînt afectate de agravarea problemei climatice. Parfumurile și cosmeticele nu fac excepție: în procesul de creare a apei de toaletă și a altor produse dioxidul de carbon este eliberat în atmosferă. Totul este despre etanol, care este folosit ca solvent pentru produsele de parfum. Lichidul este popular în industrie, fiind baza pentru mai mult de 90% din parfumuri, deoarece este ușor și ieftin de produs. Cu toate acestea, astfel de economii lasă urme în natură. Fabricile care produc etanol emit mii de tone de substanțe nocive în aer. Potrivit Attis Biofuels, cu sediul în New York, fabricarea a 50 de milioane de galoane de etanol produce aproximativ 150.000 de tone de dioxid de carbon. „Toate industriile care produc aceste băuturi spirtoase emit miliarde de tone de CO2”, declară oficialii Air Company, care produce băuturi pe bază de etanol. În plus, unele parfumuri sînt produse folosind compuși sintetici, care sînt obținuți, de exemplu, din rafinarea petrolului. Rezultatul este un ciclu toxic închis. În același timp, în comparație cu mineritul, parfumeria nu are un impact atît de puternic asupra mediului.

Cu toate acestea, nu toți experții agreează opinia privitoare la impactul nesemnificativ al parfumeriei asupra climei. În 2018, o echipă de oameni de știință de la National Oceanic and Atmospheric Administration (NOAA) a ajuns la concluzia că substanțele chimice, inclusiv parfumurile, produsele de curățenie și vopselele poluează aerul la fel de mult ca și traficul. Diferența este că benzina este stocată în vase sigilate și arsă, eliberînd energie. În același timp, substanțele chimice, inclusiv parfumurile, sînt aplicate pe piele sau pe alte suprafețe, fapt care le permite imediat să pătrundă în aer. Astfel, produsele chimice poluează aerul în aproximativ aceeași măsură ca și mașinile.

O nouă eră

Astăzi, renumiți producători de parfumuri încearcă să schimbe tehnologiile de producție și să-și reducă amprenta de carbon. Unul dintre principalii jucători din industrie, casa de modă franceză Chanel, și-a stabilit obiectivul de a-și înjumătăți emisiile pînă în 2030 și de

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Femeie

a trece producția la surse de energie regenerabilă pînă în 2025. Pentru a atinge aceste obiective, compania a început să folosească materiale naturale – produsele Chanel au în componență ingrediente naturale în proporție de 97%; în plus, brandul crește camelii în propriile ferme din comuna Gojac din sud-vestul Franței. Casa franceză Dior a trecut și ea la ingrediente naturale. Compania, printre altele, a refuzat să folosească dietil ftalat, etanolamină, homosalat, săruri de aluminiu și ulei de palmier în producție. În același timp, Dior nu a abandonat complet substanțele sintetice, ci le-a păstrat doar pe cele de care depinde sustenabilitatea producției. Mărcile de renume sînt în mare măsură de acord în angajamentul lor față de sustenabilitate. Corporația franceză Kering, care deține Gucci și Yves Saint Laurent, a decis, de asemenea, să nu afecteze animalele și plantele și să desfășoare afaceri în conformitate cu principiile dezvoltării durabile. Pe fundalul înrăutățirii condițiilor climatice, mărcile se gîndesc să creeze parfumuri care să fie inofensive pentru planetă. În aprilie 2023, Gucci a introdus parfumul „Where My Heart Beats”, iar etanolul pentru această apă de toaletă a fost complet realizat din carbon reciclat. Pentru a crea linia, marca, împreună cu LanzaTech, au luat ca bază spirtul Carbon Smart, obținut prin fermentarea carbonului din emisiile industriale, care a fost colectat înainte de a pătrunde în atmosferă. Parfumul durabil a fost lansat în 2022 de către casa franceză de parfum Guerlain și se numea „Nerolia Vetiver”. Acest parfum este realizat din 95% ingrediente naturale, inclusiv neroli, smochine, busuioc și vetiver. În plus, brandul a acordat o atenție deosebită ambalajului – recipientul este din sticlă reciclată în proporție de 15%, poate fi folosit de mai multe ori și nu se aruncă atunci cînd parfumul se epuizează. La Bouche Rouge a abordat mai amănunțit crearea de parfumuri ecologice: proprietarii săi au decis să combine talentul francezilor în crearea de produse cosmetice și tendința către durabilitate și respectarea mediului. Pentru a face acest lucru, marca a anunțat un concurs pentru dezvoltarea de parfumuri care sînt inofensive pentru natură și, ca urmare, a primit o linie de cinci parfumuri. Creatorii seriei au făcut alcool organic pe bază de trandafir, cedru și citrice și au folosit și deșeuri din industria parfumeriei, textilelor și alimentației. Sticlele în care sînt turnate parfumurile atrag și ele atenția: sînt realizate din sticle reciclate și acoperite cu huse din piele lucrată manual.

O viziune și mai revoluționară asupra parfumeriei a fost prezentată de start-up-ul relativ tînăr Air Company. Parfumul lor universal AIR Eau de Parfum este de fapt făcut din aer – dioxidul de carbon este procesat în etanol pur, apoi i se adaugă apă și uleiuri aromatice. Designul este discret: recipiente din sticlă transparentă acoperite cu capace ondulate. Acest lucru subliniază simplitatea parfumului.

Problema schimbărilor climatice și a efectelor asupra industriei parfumurilor pare să nu aibă sfîrșit. Pe de o parte, producția de parfumuri exacerbează situația de criză, dar, în același timp, mărcile au de suferit de pe

urma consecințelor încălzirii globale. Pentru a crea parfumuri de înaltă calitate, florile sînt cultivate pe cîmpuri vaste care necesită condiții favorabile pentru creștere. Cu toate acestea, recent, astfel de plantații au fost afectate de condițiile meteorologice schimbătoare – ploile puternice au fost înlocuite cu o secetă severă. Drept urmare, parfumierii rămîn cu o cantitate mică de materii prime și sînt nevoiți să reducă capacitatea de producție.

Fluctuațiile de temperatură au afectat deja grav orașul francez Grasse, care poartă titlul neoficial de capitala mondială a parfumurilor și este inclus în lista patrimoniului cultural imaterial al omenirii. Florile plantate acolo sînt furnizate multor mărci, inclusiv Chanel și Dior, ale căror parfumuri sînt considerate clasice mondiale. Datorită microclimatului special, cîmpurile din Grasse pot crește trandafiri de mai, tuberoză, lavandă, mimoză, violetă și iasomie – plante prețioase, fără de care este imposibil să ne imaginăm domeniul parfumeriei.

Franța a trecut prin valuri de căldură și secetă gravă în ultimii ani. Vara lui 2022 a înregistrat un record pentru țară, luna iulie fiind cea mai secetoasă din 1959, iar temperatura în unele zone a atins 56 de grade Celsius. Vremea caldă a dus la o secetă severă, care a fost considerată cea mai gravă din ultimii 500 de ani. Multe sectoare ale economiei au fost amenințate – s-au înregistrat pagube în industria construcțiilor, precum și în agricultură, inclusiv în plantațiile de cartofi și vii. Grasse nu a făcut excepție: parfumierii locali au pierdut 40% din recolta de tuberoză, una dintre notele indispensabile în parfumeria modernă.

În 2022, nu numai Franța, s-a confruntat cu o secetă severă, ci și Spania unde crește șofranul, un condiment popular folosit în gastronomie și parfumerie. O plantă unică, cu o aromă neobișnuită, mai este supranumită „aur roșu”, iar fermierii au nevoie de multă răbdare pentru a avea timp să o recolteze. Problema este că șofranul este destul de capricios, bulbii săi sînt sensibili la ciuperci și la schimbările de temperatură. Pe fondul schimbărilor climatice, această cultură din Spania a început să înflorească mai tîrziu, iar randamentul ei a scăzut. În 2018 s-au strîns circa 915 kilograme, în 2019 – 760 kilograme, iar în 2021 s-au strîns doar 345 kilograme. Încălzirea globală și schimbarea bruscă a condițiilor meteorologice au afectat nu numai parfumierii din Europa. Schimbările climatice au lovit și Madagascarul, unde se cultivă vanilie, una dintre notele de bază și cele mai populare în parfumurile din întreaga lume. În 2022, un ciclon puternic a distrus 30% din recolta plantei de pe insulă. În India, parfumierii se confruntă cu o penurie de patchouli, de obicei provenit din insula indoneziană Sumatra, deoarece plantațiile au suferit și ele pe fondul secetei. Drept urmare, parfumierii au început să cumpere patchouli din altă parte a Indoneziei, dar acolo crește un alt tip de plantă, din cauza căreia mărcile au trebuit să schimbe formula parfumului familiar.

Situația actuală nu trece neobservată nici pentru mărci, nici pentru clienții lor. Pierderea recoltei îi obligă pe furnizori să ridice prețul materiilor prime, ceea ce, la rîndul său, crește costurile companiilor. Recent, producătorii, în special din Grasse, au dezvoltat măsuri de adaptare a procesului tehnologic la noile condiții. Vor să lucreze în parteneriat cu mari companii de cercetare, dar în același timp să nu-și piardă independența și să renunțe complet la tradițiile parfumurilor care au existat de secole. Acum a devenit evident că industria parfumurilor necesită adaptarea la metode moderne care să păstreze pentru omenire clasicele arome ale parfumurilor. Cu toate acestea, dacă mărcile nu se pot adapta la noile condiții, omenirea va trebui să se bucure în curînd de aromele cîmpurilor de lavandă și tuberoză arse de soare. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

care culege iasomie pentru parfumul Chanel, lîngă Grasse