România Mare, nr. 1699

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Planeta asta e formată un sfert din pămînt și trei sferturi din lacrimi.

CornELIU VADIm TUDor

Ucraina și schimbarea UE

Să ne imaginăm că războiul s-a terminat, că Ucraina e în reconstrucție și că a devenit o țară ce a eliminat corupția și toate relele obiceiuri care o făceau incompatibilă cu principiile pe care este fondată Uniunea Europeană. Nici nu mai contează dacă granița sa e pe Nipru sau în Crimeea. Țara a dovedit, prin ani de eforturi, că poate sta alături de națiunile Europei, punînd în mod serios umărul la dezvoltarea Uniunii.

Probabil unii dintre dumneavoastră vă întrebați ce-am fumat de scriu toate astea. Eu n-am fumat nimic, nu fac decît să redau, din memorie, începutul unui articol scris de revista Politico despre cum va fi cînd Ucraina va fi admisă în UE. Ceea ce vor să evidențieze jurnaliștii revistei sus menționate este faptul că, dincolo de tot entuziasmul acesta născut din adversitatea contra rușilor, stau multe probleme la care nimeni nu se gîndește.

Politic. „Este prea devreme să spunem cînd –sau chiar dacă – Ucraina va adera la UE. Astăzi, (iunie 2023) Comisia Europeană va informa miniștrii Afacerilor UE, la Stockholm, cu privire la stadiul progresului Ucrainei înainte ca liderii UE să

decidă în decembrie cu privire la următorii pași în negocierile de aderare pentru Ucraina și Moldova. Lista reformelor pe care va trebui să le realizeze Ucraina este lungă și bine documentată. Ceea ce a fost mai puțin examinat este modul în care UE va trebui să se schimbe pentru a găzdui o țară devastată de război, cu peste 40 de milioane de oameni care șiau riscat viața pentru a deveni parte a blocului.

Pentru a răspunde la întrebarea ce va fi nevoie pentru ca Ucraina să adere la UE, «Politico» a vorbit cu oficiali europeni și naționali, cu actuali și foști diplomați europeni, cu oficiali ucraineni și cu analiști politici și de securitate – inclusiv cu cîțiva dintre principalii jucători care lucrează în vederea aderării țării. Ceea ce a apărut a fost o imagine a oficialilor UE și naționali care se confruntă deja cu această întrebare – și un consens din ce în ce mai mare: dacă Ucraina vrea să adere la UE, aceasta va trebui mai întîi să se schimbe”.

(continuare în pag. a 17-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

NICOLAE TITULESCU – 100 DE ANI DE LA UN DISCURS MEMORABIL

Diplomatul de carieră

Nicolae Titulescu (4 martie 1882, Craiova – 17 martie 1941, Franța – Caannes), a fost cel mai mare diplomat român din toate timpurile și unul dintre cei mai mari diplomați europeni din perioada interbelică. Tot ceea ce a realizat în cei 27 de ani, atît cît a fost în politica românească (din cei 59 de ani de viață), se îscrie la superlativ, indiferent că ne referim la funcția de deputat de pe lista Partidului Conservator Democrat condus de Take Ionescu, fie că ne raportăm la funcția de ministru al Finanțelor, fie că privim activitatea desfășurată ca profesor de Drept la Universitățile din Iași și din București. Fiind un orator desăvîrșit, încă de la primul discurs ținut în Parlament referitor la poziția României față de Războaiele Balcanice, Take Ionescu făcea o remarcă cu o mare încărcătură de realism: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru”.

Desigur, așa cum cunoaștem, cea mai strălucită carieră din activitatea românului Nicolae Titulescu a fost cea diplomatică, cea de ministru al Afacerior Externe sau cea în cadrul unor organe și organisme internaționale, așa cum vom vedea în continuare.

Înainte de a elogia neobosita sa activitate în plan diplomatic – cu realizări unice pe plan național, dar și european – trebuie să scriem cu litere îngroșate un fapt care-l înnobilează și mai mult pe diplomatul Nicolae Titulescu – acela care-l definește și ca un mare patriot. Iată o mostră a acestui sentiment – un fragment din discursul intitulat semnificativ „Inima României”: „România nu poate trăi fără Ardeal, Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. (...) Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie”.

Tot în sfera unui sentiment patriotic concret, nu doar bazat pe vorbe și promisiuni, se înscrie și acțiunea din vara anului 1918 cînd, împreună cu alți români de frunte (Take Ionescu, Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Mille), înființează, la Paris, Comitetul Național Român, cu misiunea de a propaga în rîndul opiniei publice internaționale dreptul Poporului Român la unitate națională. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

A cui mai esti acum, Transilavanie? ,

Transilvanie, Transilvanie, Tu ai fost mereu ca o sanie Alunecînd pe zăpezi de minciuni Cînd la habsburgi, și cînd la huni. Te-au considerat ca pe o mină De aur, ca să-i scoți la lumină, Să le dai munți, dealuri și ape, Chiar pămîntul tău ca să-i îngroape.

Dar, cel mai mult, Țară de peste munți, Ți-au vrut oamenii tăi, românii desculți, Să fie slugi, supuși și înapoiați, La grofi, la prințese și la împărați, Și astfel ai trăit secole lungi, A căror tristețe nu poți s-o alungi Nici astăzi, după o sută de ani, Cînd, la sîn, alăptezi noii dușmani! Te-am eliberat cu lupte și sînge, Și astăzi Oarba de Mureș mai plînge, Și-n Carei se aud focuri de armă, Dar, Unirea de-atunci se destramă. Unii trag dreapta, alții stînga, iar Unii români nu știu de Centenar, Din averi făcîndu-și ideal, Nu le pasă de limba din Ardeal. Ei stau cu ochii pe hartă, în zori, Și numără-n gînd arginți foșnitori, Gușați, cu ochii scăldați în ură, Gata să te vîndă pe-o sinecură!

Doamne, întrebarea-i ca o litanie: A cui mai ești acum, Transilvanie?

GEO CIOLCAN

ACTUALITATEA PE SCURT

 O companie din Hong Kong a început testarea pe subiecţii umani a primului medicament creat vreodată exclusiv de inteligenţa artificială. Medicamentul este numit INS018_055 şi este folosit pentru tratarea fibrozei pulmonare idiopatice, o formă de boală pulmonară cronică. „Este primul medicament creat în întregime de inteligenţa artificială generativă care a ajuns la studiile clinice umane de fază II”, spune Alex Zhavoronkov, fondator şi CEO al Insilico Medicine Procesul de cercetare a început în 2020, cu scopul de a găsi un leac la afecţiunea pentru care existau doar medicamente ce puteau numai să încetinească progresul bolii. Prima fază a testelor se derulează în China, pe parcursul a 12 săptămîni. Apoi, acestea vor fi extinse în Statele Unite şi se va ajunge la 60 de subiecţi din 40 de oraşe. Insilico Medicine a primit pînă acum finanţări de peste 400 de milioane de dolari. (news.ro).  Românii și-au luat echivalentul a 23.000 de ani de concediu medical în primul trimestru din 2023, adică 8,41 milioane de zile, conform datelor transmise de CNAS la solicitarea HotNews.ro. În total au fost 1,83 milioane de certificate de concedii medicale, ceea ce ar însemna o medie de 4,5 zile. Acestea sînt zile decontabile de CNAS. Trebuie avut în vedere că, potrivit legislației, primele 5 zile de concediu sînt suportate de angajator, iar următoarele de CNAS. Dacă ne uităm la datele pe 2021 și 2022, acestea ne arată că românii au luat concediu medical (decontat de CNAS) în echivalentul a 124.840 ani, respectiv 109.688 ani. Să nu uităm că 2021 a fost an de pandemie. Prin urmare, în 2021 vorbim de o medie de 5,4 zile, iar în 2022 de 4,7 zile.  Un birou internaţional de anchetă însărcinat cu investigarea invaziei ruse în Ucraina s-a deschis luni la Haga, aceasta fiind prima etapă către eventuala creare a unui tribunal menit să îi judece pe liderii ruşi, transmit AFP și Agerpres. Centrul internaţional pentru urmărirea în justiţie a infracţiunii de agresiune contra Ucrainei (ICPA) reuneşte procurori de la Kiev, din Uniunea Europeană şi SUA şi de la Curtea Penală Internaţională (CPI). Această formă a procuraturii are misiunea de a strînge probe şi de a ancheta. Ea este considerată ca o primă etapă înaintea creării unui tribunal special pentru a judeca cele mai înalte oficialităţi ruse pentru declanşarea războiului din Ucraina.  Preşedintele american Joe Biden va întreprinde un turneu diplomatic în Europa între 9 şi 13 iulie, urmînd să viziteze mai întîi Marea Britanie, să fie prezent la summitul NATO din Lituania şi apoi va ajunge în Finlanda, a anunţat Casa Albă duminică, potrivit AFP. Liderul de la Washington se va întîlni cu regele Charles al III-lea şi cu premierul britanic Rishi Sunak la Londra, înainte de a participa la summitul NATO de la Vilnius, pe 11 şi 12 iulie, a declarat purtătoarea sa de cuvînt, Karine Jean-Pierre. La Helsinki, în Finlanda, Joe Biden va participa la un summit al SUA cu liderii ţărilor nordice.  Amnesty International a cerut duminică Emiratelor Arabe Unite, care vor găzdui anul acesta cea de-a 28-a Conferinţă a ONU privind schimbările climatice (COP28), să elibereze zeci de cetăţeni ai Emiratelor „închişi pe nedrept” în urma unui proces colectiv. Într-un comunicat ce marchează 10 ani de la sfîrşitul acestui proces şi cu cîteva luni înainte de COP28 prevăzută să aibă loc la sfîrşitul anului, ONG-ul a avertizat că acest eveniment riscă să fie „marcat de represiune” dacă aceşti deţinuţi nu vor fi eliberaţi imediat, transmit AFP și Agerpres. Cu toate acestea, „guvernul lor nu a eliberat pe nici unul dintre cei 60 de membri ai societăţii civile din Emirate întemniţaţi în mod injust, în urma unui proces colectiv din 2013, în condiţiile în care 51 dintre ei şi-au ispăşit pedepsele”, a denunţat ea. Acest proces a avut loc în urma unui val de arestări şi urmăriri declanşat în 2012

şi care a dus la trimiterea în justiţie a 94 de opozanţi, printre care militanţi, avocaţi, studenţi şi profesori. La finalul procesului cu uşile închise, pe 2 iulie 2013, au fost condamnate 69 de persoane pentru legăturile cu organizaţia Fraţii Musulmani, considerată de ţările din Golf „grup terorist”.  Dmitri Medvedev a afirmat că una dintre modalităţile de soluţionare a confruntării în lume îl reprezintă al treilea război mondial, în care nu vor exista învingători, şi a remarcat că apocalipsa nucleară nu este numai posibilă, ci şi probabilă. După cum susţine Dmitri Medvedev, una dintre modalităţi este cel de-al III-lea Război Mondial, care este însă un lucru rău prin aceea că învingătorilor nu li se garantează deloc înflorirea pe mai departe. „Cel mai probabil, pur şi simplu nu vor exista cîştigători”, a scris el şi a adăugat totuşi că „o astfel de Apocalipsă” este nu numai posibilă, ci şi „întru totul probabilă”. Medvedev este de părere că este necesară constituirea unei noi ordini mondiale bazată pe respect, care să se bazeze pe echilibrul intereselor tuturor ţărilor. „Dar acest lucru este cu siguranţă mai bine decît să murim toţi împreună, în ziua Apocalipsei”, a adăugat Medvedev. El a mai declarat, de asemenea, că Rusia va realiza eliminarea ameninţării aderării Ucrainei la NATO.  Spania a preluat la 1 iulie preşedinţia de şase luni a Consiliului Uniunii Europene, după ce mandatul Suediei s-a încheiat vineri, 30 iunie. Sînt dosare complicate pe masa spaniolilor, care urmează să treacă şi prin alegeri parlamentare interne pe 23 iulie. Reindustrializarea, tranziţia ecologică, consolidarea justiţiei sociale şi unitatea UE sînt cele patru priorităţi ale preşedinţiei spaniole. „Vom promova reindustrializarea şi digitalizarea Europei. Vom face progrese decisive în tranziţia ecologică. Vom face economia mai prosperă, dar şi mai justă, şi vom consolida unitatea europeană cu noi instrumente şi noi acorduri”, a declarat premierul Pedro Sánchez, prezentînd programul preşedinţiei. De asemenea, guvernul de la Madrid spune că „vom depune eforturi pentru a îmbunătăți în continuare funcționarea spațiului Schengen ca spațiu de liberă circulație fără controale la frontierele interne, precum și pentru a promova o gestionare inteligentă și sigură a mobilității la frontierele externe. Ne vom strădui să finalizăm negocierile în vederea aderării finale și depline a României și Bulgariei la spațiul Schengen”, conform Adevărul  Telescopul spațial european Euclid, care a costat 1,4 miliarde de euro, va fi lansat din Florida, cu misiunea de a rezolva una dintre cele mai mari mistere: din ce este făcut Universul? Satelitul va decola la bordul unei rachete Falcon 9 aparţinînd SpaceX. Telescopul de două tone, a cărui construcţie a durat 10 ani, va orbita la 1,5 milioane de kilometri de Pămînt. Euclid va realiza o hartă 3D a Cosmosului, în efortul de a elucida misterul materiei întunecate care reprezintă 95% din Univers dar despre care nu se ştiu încă foarte multe. „Va fi cel mai bun pariu al nostru pentru a putea înțelege ce e acolo, în întuneric”, crede Isobel Hook, astronomul de la Universitatea Lancaster din Marea Britanie, scrie aljazeera.com. „Vom scana Universul şi-l vom cartografia pentru a încerca să înțelegem unde anume ne situăm în tot acest întins și cum am ajuns aici - cum a ajuns întregul Univers de la Big Bang pînă la grandioasele galaxii pe care le vedem în jurul nostru, sistemul solar și pînă la viață”, a declarat profesorul Hook pentru BBC News. Deși este în primul rînd un proiect al Agenției Spațiale Europene (ESA), misiunea are contribuții științifice și inginerești semnificative și din partea Agenției Spațiale Americane (NASA). Timp de şase ani, sonda va cuprinde în această hartă tridimensională aproximativ două miliarde de galaxii şi se estimează că va acoperi o treime din cer.  Preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat că gestionarea şi consolidarea frontierelor UE se numără printre principalele elemente în lupta împotriva migraţiei ilegale, dând drept exemplu proiectele din România și

Bulgaria, informează serviciul de presă al Comisiei Europene. „Doresc să subliniez consolidarea frontierelor externe şi îmbunătăţirea eficienţei gestionării frontierelor, a procedurilor de frontieră. Aici avem două proiecte pilot care au fost realizate în Bulgaria şi România cu sprijinul Comisiei, dar şi al Frontex, Europol şi Agenţiei pentru azil. Sînt deja în curs de desfăşurare şi sper că aceste proiecte-pilot vor servi drept cele mai bune practici pentru alte frontiere externe ale Uniunii Europene”, a precizat von der Leyen.  Directorul SRI, Eduard Hellvig, și-a anunțat demisia de la conducerea Serviciului Român de Informații. ,,Consider că din moment ce mi-am atins obiectivele propuse, nu există nici o rațiune pentru a continua să exercit această funcție. Închei această etapă de viață cu satisfacția că am făcut lucruri bune pentru cetățeni, pentru România și pentru SRI. Am reușit restructurarea instituției pentru a fi mai eficientă, am îndepărtat-o de politică și de moștenirea fostei securități, am menținut și amplificat încrederea și respectul partenerilor externi alături de care SRI luptă zi de zi pentru protejarea României, am promovat o nouă generație în funcțiile de conducere și am pus la dispoziția societății informațiile extrase din arhivele fostei securități. Starea serviciului este acum semnificativ mai bună decît în urmă cu opt – nouă ani” – a afirmat Eduard Hellvig într-o declarație de presă făcută la 3 iulie a.c. Președintele Klaus Iohannis a transmis un mesaj în care, printre altele, precizează: ,,Am luat act de retragerea din funcție a directorului Serviciului Român de Informații, domnul Eduard Hellvig, al cărui mandat a marcat restaurarea credibilității SRI și modernizarea consistentă a instituției pe care a condus-o. În semn de înaltă apreciere pentru întreaga activitate la conducerea Serviciului Român de Informații, am decis decorarea domnului Eduard Hellvig cu Ordinul Național «Steaua României» în grad de Comandor”. Funcția lui Eduard Hellvig va fi ocupată interimar de prim-adjunctul SRI, generalul Răzvan Ionescu.  Circa 700.000 de copii din zonele de conflict din Ucraina au ajuns în Rusia, a afirmat duminică seara Grigori Karasin, şeful comisiei pentru afaceri internaţionale din Consiliul Federaţie Ruse, camera superioară a Parlamentului de la Moscova, citat de Reuters, conform Agerpres. ,,În ultimii ani, 700.000 de copii şi-au găsit adăpost la noi, refugiindu-se din calea exploziilor şi bombardamentelor din zonele de conflict din Ucraina”, a scris Karasin pe canalul său de Telegram. După ce forţele ruse au invadat Ucraina în februarie anul trecut, Moscova a susţinut că duce copii din teritoriile ucrainene în Rusia pentru a-i proteja pe cei rămaşi orfani sau abandonaţi în regiunile unde au loc lupte. Kievul afirmă însă că mulţi copii ucraineni au fost deportaţi ilegal, iar Statele Unite au arătat că mii de copii au fost luaţi de acasă cu forţa. Conform unei estimări a Washingtonului din iulie 2022, ruşi au ,,deportat forţat” 260.000 de copii; evidenţa Ministerului ucrainean pentru integrarea teritoriilor ocupate consemnează în prezent 19.492 de copii deportaţi ilegal. Majoritatea deplasărilor populaţiei din Ucraina, inclusiv a copiilor, a avut loc în primele luni de război şi înainte de începutul contraofensivei ucrainene pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Rusia.  Prim-ministrul Marcel Ciolacu va avea, în perioada 4-5 iulie, o vizită de lucru în Republica Federală Germania. Pe agenda vizitei sînt incluse întrevederi cu cancelarul german Olaf Scholz atît în format tête-à-tête, cît și în plenul delegațiilor, urmate de o conferință comună de presă. De asemenea, șeful Executivului va avea o întrevedere cu vicepreședintele Parlamentului Republicii Federale Germania, Katrin Göring-Eckardt, și cu reprezentanți ai Parlamentului german din principalele grupuri politice. „Vizita va avea și o importantă componentă economică. Prim-ministrul va participa la întîlniri cu reprezentanți ai mediului de afaceri și ai industriei de apărare”, au precizat reprezentanții Guvernului. r.m.

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Uliţa bărbierilor (II)

motto: „N-ai idee cum ți-o scot: pînă să clipești din ochi, odată, poc...“ („D-ale carnavalului“)

„Pre capete pre toţi“

Prăvăliaşii de pe uliţa Bărbierilor din Bucureşti aveau obligaţia de a-i spăla „pre capete pre toţi“ clericii de la biserica Domnească, proprietara locului. Cum remarca doctorul Nicolae Vătămanu, operaţia spălării pe cap prezenta o deosebită valoare igienică-sanitară în acea perioadă, cînd parazitismul era foarte răspîndit pînă şi sub perucile aristocraţilor de la Versailles.

În Secolul al XVIII-lea, înfiinţîndu-se primele spitale din Bucureşti şi Iaşi, o parte din îngrijirea bolnavilor, atît în ce priveşte păstrarea curăţeniei corporale, cît şi aplicarea tratamentelor, a căzut în seama bărbierilor. Într-o jalbă îndreptată către domnitor la 2 martie 1823, bărbierul Toma „ot Colţea“ îşi îngăduia să aducă aminte că „peste 32 de ani sînt de cînd slujeşte spitalului, spălînd şi curăţind pe bolnavi la cap; acum fiindcă au rămas săcat de vederea ochilor, nu mai este vrednic de a mai fi bărbier bolnavilor din numitul spital, ci sărac desăvîrşit, şi fiind lipsit şi de hrana vieţei, face rugăciune (...) a se milui cu o luminată carte (...), apărîndu-se de rîndul dajdiiior visteriei i podvezi i angarale“. Grigore al IV-lea Ghica a pus o rezoluţie favorabilă pe cererea bărbierului, care ostenise o viaţă de om întru alinarea suferinzilor şi neputincioşilor adăpostiţi în aşezămîntul cantacuzinesc.

Între timp, atît în Moldova cît şi în Ţara Românească se puseră bazele unui serviciu sanitar. Medici şi chirurgi cu diplome obţinute în centrele ştiinţifice ale Europei se instalaseră în Bucureşti, în Iaşi şi în alte cîteva oraşe, unde desfăşurau o foarte utilă, dar şi o destul de mănoasă activitate. Bărbierii ar fi trebuit deci să se împace cu situaţia de auxiliari umili ai „discipolilor lui Hipocrate“.

Unul dintre cei mai învăţaţi şi mai inimoşi medici ai vremii era doctorul Constantin Caracas. Întemeietorul Spitalului „Filantropia“ nota în lucrarea sa Topografia Ţării Româneşti, apărută postum, în 1830: „Bărbierii nu profesează într-ale medicinei, decît unii dintre ei iau sînge şi pun cu pricepere lipitori; de altminteri, chiar medicii îi rînduiesc la aceste practici“. De fapt, mulţi dintre bărbieri continuau să se ocupe „clandestin“ cu tratarea bolilor celor mai diferite, ceea ce prilejuia, destul de des, accidente firave, datorită insuficientei lor pregătiri. Autorităţile au fost sesizate în repetate rînduri, pînă cînd Comitetul carantinelor a dispus, în august 1832, ca medicii oficiali să-i examineze pe toţi bărbierii, atît de la oraşe cît și de la sate, şi doar celor găsiţi destoinici să li se permită să practice mica chirurgie. Punerea sistematică în aplicare a acestei prime reglementări a exercitării „meşteşugului doftoricesc“ de către bărbieri avea totuşi să mai întîrzie.

De la uliţa Bărbierilor

la Facultatea de medicină

În 1842, o adevărată panică s-a stîrnit pe neaşteptate printre bărbierii bucureşteni. Despre ce era vorba? Nicolae Kretzulescu, fiu de mare boier, care se hotărîse să rupă tradiţia goanei după demnităţi şi să se consacre unei activităţi intelectuale cu caracter practic, tocmai se întorsese de la Paris, unde îşi susţinuse teza de doctor în medicină şi chirurgie. A fost numit medic al „văpselei de Negru“ din Capitală, dar el năzuia să facă pentru societatea românească ceva mai mult decît să dea consultaţii, să supravegheze vaccinările şi să exercite „poliţia sanitară“ în sectorul încredinţat. Tînărul doctor era convins că una din problemele cele mai acute ale sănătăţii publice în Ţara Românească rămăsese cea a lipsei personalului medico-sanitar calificat. Dacă în Bucureşti profesau la acea dată ceva mai mult de 20 de mediei şi vreo zece magiștri sau patroni chirurgi diplomaţi, situaţia

fonda să îmbine îndeletnicirea de subchirurg cu cea de bărbier! Deschiderea solemnă, în ianuarie 1842, a Şcolii de „chirurgia cea mică“ de la Colţea nu a încheiat însă şirul necazurilor pe care a avut să le înfrunte entuziastul ei director: numărul elevilor înscrişi fiind neîndestulător, Kretzulescu a trebuit să apeleze la Agie pentru a lua măsuri ca anumiţi bărbieri să fie aduşi cu sila la cursuri. Kretzulescu a trebuit să lupte atît cu lipsa de înţelegere din partea autorităţilor, cît şi cu ignoranţa şi indolenţa multora dintre elevi. Pentru aceşti învăţăcei, el a publicat totuşi, în 1843, un manual de anatomie descriptivă. În ciuda tuturor adversităţilor, cursurile medicochirurgicale iniţiate de Nicolae Kretzulescu şiau demonstrat utilitatea. Un istoric al medicinei, doctorul Gabriel Barbu, a urmărit, prin hăţişul documentelor de arhivă, ,,cariera“ absolvenţilor şcolii de la Colţea şi a putut constata că unele dintre fostele calfe de bărbieri care izbutiseră să obţină diploma de patron chirurg au ocupat apoi funcţii în ierarhia sanitară civilă şi militară, aducîndu-şi contribuția modestă, dar onorabilă la apărarea sănătăţii populaţiei.

se prezenta mult mai nesatisfăcător în restul ţării. Pentru prompta îndestulare a oraşelor şi, pe cît posibil, a satelor cu cadre medicale pregătite, Kretzulescu a propus înfiinţarea unei şcoli pentru instruirea „ofiţerilor de sănătate“, asemenea felcerilor din alte ţări, capabili să acorde asistență medicală elementară şi să organizeze activitatea antiepidemică şi igienistică de pe teritoriile unde nu existau medici. Acest proiect generos a fost însă întîmpinat cu destulă răceală de către Eforia spitalelor civile, instituţia care dirija la vremea aceea viaţa medicală bucureşteană. Comisia doftoricească a Eforiei a opinat că, la noi, felcerii n-ar putea trăi exercitînd numai această profesiune, drept care învăţătura felceriei trebuie neapărat ,,să se însoţească cu un alt meşteşug, cum ar fi bărbieria“. Şi astfel, Kretzulescu a fost nevoit să accepte indicaţia ca absolvenţii şcolii pe care o

Înfiinţarea, după 1850. a unui şir de şcoli medicale de grad tot mai înalt, culminînd cu deschiderea, în 1869, a Facultăţii de medicină din Bucureşti, a pus premisele unei rapide creşteri a rîndurilor personalului sanitar calificat. Era inevitabil ca, pe măsură ce sporea numărul medicilor, al dentiştilor şi al subchirurgilor, rolul bărbierilor în aplicarea tratamentelor medicale de tot felul să se reducă simţitor. Organizarea, începînd din 1860, a serviciilor de consultaţii şi tratamente gratuite de pe lîngă spitalele bucureştene a dat semnalul declinului implacabil al chirurgiei bărbiereşti. Un jurnal al Consiliului medical superior din 1866 desfiinţa obligaţia trecerii examenului de subchirurg de către bărbieri; de aci înainte cele două profesiuni puteau fi exercitate şi separat. Sfîrșit

G. BRĂTESCU

Catagrafia oraşului Bucureşti din 1838 arăta că aici fiinţau 61 de meşteri bărbieri, cu 79 de calfe şi 15 ucenici.

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Joiana

Cînd mama a venit de la tîrgul din Adjud, cel mai apropiat de satul nostru, cu o văcuță de vreo trei ani și a băgat-o pe poartă în ogradă, doar și-a pus traista pe prispa casei cu cele cîteva cumpărături pentru noi - pîine neagră din tărîțe și o bucată de salam -, apoi își desfăcu baticul de pe cap și, după ce-și udă picioarele cu o cană de apă rece ca să se mai răcorească de la drum, ne zise:

– Vedeți ce-am cumpărat? De-acum vom avea și noi două văcuțe la jug... Pe cea nouă o vom înjuga de mîine, poimîine, acum să o lăsăm să se obișnuiască cu celelalte vite din sat, pentru că atunci cînd va fi scoasă la păscut să nu se împungă între ele.

Pe Lunaia o aveam de la moartea tatei... Și trecuseră vreo trei ani de cînd tata fusese îngropat, iar văcuța rămasă de atunci era singura noastră avere... Cînd aveam treabă cu căruța, o vîram între hulube ca pe un cal și o ferecam bine în jug... Duceam sătenilor sacii la moară sau mergeam pe albia Trotușului și adunam resturi de lemne rămase după ce se retrăgeau apele vijelioase...

Văcuța era blîndă și, legată cu frînghia de gard, cum era, se uita peste tot, în jur... Mama era vlăguită după cît drum bătuse, căci de la noi de acasă și pînă la tîrg era cale de vreo cîțiva kilometri.

– M-am luat cu vorba, zise ea după ce-și trase sufletul, am uitat să-l întreb pe omul care mi-a vîndut-o cum o cheamă. Eu eram bucuroasă că am bătut palma și el fericit că primise banii pentru tîrgul făcut... Apoi,

mama Îi mulțumi lui Dumnezeu că văcuța ajunsese la noi, și nu la vreun măcelar...

N-apucă să termine vorba, că i-am și luat-o înainte:

– Joiana, Joiana!... Așa să-i zicem... Pentru că azi e joi...

Și fără alte comentarii, văcuța noastră primi acest nume, iar cei ai casei așa i-au zis pentru toți anii în care ne-a stat în ogradă.

După ce trecuse ceva vreme, tot uitîndu-ne la ea, ne-am dat seama cît de blajină era. Ne lăsa s-o mîngîiem pe bot, pe gît, pe sub burtă, pînă ce mama ne îndemnă să mergem să-i aducem ceva de mîncare din grădină, fiindcă bietul animal probabil că nu mîncase nimic de dimineață și nici apă nu băuse de atunci... Gelu luă secera din magazie și se duse în grădină... Aveam acolo mohor din belșug, și de îndată se întoarse cu brațul plin de buruiană pentru animăluțul nostru... Eu dădusem fuguța după apă... După ce-și potoli foamea și setea, văcuța trase cu piciorul de cîteva ori peste pămîntul aprins de vipia verii, cu soarele încins ca un cuptor, de făcu niște zgîrieturi adînci cu copita în scoarța de pămînt uscat, apoi se culcă... A doua zi, am scos-o la păscut fără să o fi legat cu funia de coarne... De îndată se pierdu în cioporul de vite, fără să schițeze nici cel mai mic gest cum că ar avea de gînd să se ia la împuns cu alte animale din cireadă... Era tare ascultătoare!... Cînd mama numai ce ridica jugul, să o pună la căruță, aproape că singură se băga cu gîtul la înjugat. Bucuroasă că o ascultă, mama o alinta ca pe un copil... Îi vorbea așa cum ne vorbea nouă cînd ne îndemna dimineața să ieșim din așternut, să mergem la lucru, după cum hotărîse de cu seară... Era o comunicare permanentă între noi și cele două văcuțe, fără ca ele să aibă habar de frămîntările noastre din gospodărie...

Pictorul Theodor Aman, cel mai cultivat artist român al timpului său (I)

Theodor Aman, pictor, grafician, pedagog și academician, este unul dintre creatorii şcolii româneşti de pictură şi cofondator, alături de Gheorghe Tattarescu, al Școlii de Arte Frumoase din Bucureşti (1863), al cărei prim director a fost.

Theodor Aman s-a născut la 20 martie 1831, la Cîmpulung, în familia unui negustor bogat, Dimitrie Dimo (poreclit Aman), de origine cuțovlah (macedonean) și armean, care a fost ridicat la rangul boieresc de serdar (comandant de oaste şi mai ales de cavalerie), în anul 1818, de către Ioan Vodă Caragea, mama sa fiind Despina, de origine greacă, născută la Paris.

Încă din copilărie, pe lîngă pictură, muzica a fost una dintre marile pasiuni ale lui Theodor Aman. El a crescut cu un pian în casă și alături de profesori de limbi străine, ceea ce arată educația deosebită pe care i-a oferit-o tatăl său în acea vreme.

Aman a urmat cursurile Școlii Centrale din Craiova, unde a luat lecţii de desen la clasa profesorului Constantin Lecca, apoi s-a înscris la cursurile Colegiului Sfîntul Sava din Bucureşti la clasa profesorului croat Carol Wallenstein. Prezenţa lui Aman la Colegiul Sfîntul Sava a avut o însemnătate aparte, în contextul în care se pregătea, în Țara Românească, Revoluţia de la 1848, iar ideile Revoluţiei erau promovate de la catedră de profesori ca A. Treboniu Laurian, Costache Aristia şi Aaron Florian – care îi fusese profesor şi la Craiova.

De altfel, pe băncile şcolii s-a împrietenit cu viitori partizani înfocaţi ai Revoluţiei, ca de pildă George Cretzianu, iar fratele pictorului, Alexandru, student în Franţa, era înscris în anii 1846 şi 1847 în ,,Societatea studenţilor români din Paris”, care nu era decît filiala de peste hotare a „Asociaţiei literare” din Muntenia, în spatele căreia acţionau de fapt revoluţionarii paşoptişti. Între anii 1848 și 1850, Colegiul Sfîntul Sava a fost închis.

Între anii 1850 și 1857, Aman studiază pictura, la Paris, mai întîi cu Michel Martin Drolling, apoi, din anul 1851, cu François-Édouard Picot. Se va dedica acestei arte, fiind puternic influențat de maeștrii Renașterii italiene, de Eugène Delacroix – cel mai important pictor romantic francez – și de Thomas Couture – pictor şi profesor de istorie francez – şi va locui în Cartierul Latin. Perioada petrecută în capitala Franței este foarte benefică pentru Theodor Aman. Aici, artistul va deține succesiv două ateliere, unul în rue Lafayette, iar celălalt pe rue Neuve-Bréda, nr. 10. În anul 1853, începe să expună la Salonul Oficial de la Paris primul său portret, de fapt un Autoportret, prima capodoperă a creației sale (aflată în colecţia Muzeului Naţional de Artă al României), salon la care a expus aproape în permanenţă pînă în jurul anului 1880.

În anul 1855, a participat cu o pictură istorică la Expoziţia Universală de la Paris, iar în 1856, a fost ridicat la rang de boier pitar de către domnitorul Barbu Știrbei, fiind răsplătit astfel pentru eforturile sale de afirmare în domeniul artelor. A revenit, apoi, pe meleagurile natale, iar viața muscelenilor l-a influenţat în realizarea unor pînze cu peisaje din Cîmpulung și împrejurimi.

Întemeietor al primelor Şcoli de Arte frumoase la Bucureşti şi Iaşi (1)

În anul 1859, Aman a trimis către Eforia Școalelor o propunere de înființare a unei școli de arte. Directorul Eforiei a acceptat inițiativa și i-a cerut un proiect. În cerere, Aman spunea: „Dorința mea a fost și este de a înființa în România începuturile unei Școli de pictură, care progresînd cu timpul, să devie o școală Națională și mare

Odată cu primăvara, Joiana noastră avea să ne aducă în ogradă un vițeluș dolofan, de-ți era mai mare dragul... Pentru asta, o vreme ea nu a fost pusă la jug... Mă uitam cum își dezmierda vițelușul care zburda în jurul ei, apoi cum el sugea cu mare lăcomie, de-i dădea laptele pe dinafara, printre gingiile firave, încît mama abia reușea să mulgă și pentru noi o strachină de lapte din ugerul Joianei... După o vreme, însă, cînd vițelul se mai mărise și începuse să adune singur cu botul nutrețul din iesle, două țîțe ale vacii le mulgea mama pentru noi, iar pe celelalte două le lăsa vițelului să le sugă pînă la ultima picătură... Așa era obiceiul din străbuni... Dar cum orice are sfîrșit pe lumea asta, după mulți ani în care a stat în ograda noastră, și Joianei i-a venit vremea ca mama să o ducă la tîrg... Grea ne-a fost despărțirea de ea...

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

la care străinii să vie să caute perfecționarea și mărirea lor. […] Mă voiu sili totodată ca zidirea ce voi face se fie o înfrumusețare a orașului și o curiozitate pentru public”.

Anul 1864 avea să marcheze o etapă esenţială în dezvoltarea artistică din ţara noastră, prin contribuția lui Aman, alături de Gheorghe Tattarescu, la întemeierea primelor școli de Arte frumoase, la București și Iași. În urma decretului dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și a inițiativei pictorilor Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu, în 1864 a fost fondată școala de BelleArte, Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, acum Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. Theodor Aman a fost și primul director și prim profesor de pictură, iar Tattarescu a primit atunci titlul de al doilea profesor de pictură al Școlii de Belle-Arte.

Prin toată activitatea sa didactică și managerială, Aman a dat un impuls creației plastice naționale nu doar prin înaltul său statut ci și prin exemplul personal, prin muncă înfrigurată, prin varii genuri și tehnici abordate și prin încurajarea tineretului studios și talentat. Între cele două instituții de educație artistică, cea din București și cea din Iași – ultima funcționînd încă din 1861 sub îndrumarea lui Gheorghe Panaiteanu, ca o școală exclusiv de pictură –, existau mari diferențe în repartizarea studiilor pe ani și în programa analitică folosită. Elevii școlii bucureștene erau îndrumați spre studiul culorii și al compoziției istorice, pe cînd colegii lor ieșeni se exersau timp de trei ani doar în desen după figuri geometrice și mulaje de ghips după modele antice, la lumină naturală sau artificială, de lumînare, după care erau puși să facă multe còpii după vechii maeștri și abia în ultimul an de studii, al cincelea, li se dădea voie să picteze în ulei.

În anul 1869, era construită casa în care Aman avea să locuiască şi atelierul în care lucra, aceasta fiind o construcţie în stil pompeian, care avea să devină loc de întîlnire a protipendadei Bucureştiului.

Întregul proiect al casei, dar și elementele decorative de la exterior – realizate în colaborare cu sculptorul Karl Storck – și interior, mobilierul și sculpturile din lemn, au fost realizate de el. În anul în care a construit casa, locul era undeva la marginea orașului – acum fiind în zona centrală a Bucureștiului – și se afla în proprietatea familiei Butculescu, familie din care provenea și soția lui. Alexandru Tzigara-Samurcaş spunea, despre acest loc, devenit monden, că: ,,Atelierul său (…) era singurul centru artistic în care se aduna elita bucureşteană a timpului”. În casa din ulița Clemenței, cum se numea atunci actuala stradă C.A. Rosetti, erau găzduite deseori şi serate muzicale, chiar Aman fiind unul dintre interpreții pieselor muzicale. (va urma) r.m.

„În grădină“, peisaj de Theodor Aman

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

File din presa interbelică

Rapsozii noștri (I)

Sub acest titlu a apărut în ,,Almanahul Ziarelor Adevărul și Dimineața” din anul 1936, sub semnătura jurnalistului Alex. F. Mihail, un interesant și emoționant articol în care regăsim o istorie a lăutarilor din România, de la începuturile semnalării lor pe teritoriul țării noastre, cu întemeierea unor bresle la București și în alte orașe ale țării, pînă în prima jumătate a Secolului al XX-lea. Sînt evocate nume devenite celebre în epocă, inclusiv în capitalele europene, unele familii de lăutari avînd reverberații pînă în prezent, precum și aspecte mai puțin știute din viața acestor rapsozi care s-au ridicat deasupra condiției lor prin talentul unic și dragostea înnăscută pentru muzică. Autorul explorează adîncurile existenței lor, confruntată adesea cu prejudecăți, dar și cu abordări realiste ale societății din acea vreme. Unii dintre protagoniștii acestui reportaj cu tentă monografică vor izbîndi, dar alții vor cunoaște declinul, sfîrșind tragic și într-o nemeritată uitare, într-o lume pornită pe calea modernizării și care își modificase radical gusturile pentru muzică.

● Robii lăutari. ,,Acum o sută cincizeci de ani, era obiceiul ca boierii mari să-și aibă fiecare taraful lui de țigani robi. Astfel se citează lăutarii Golescului, cam pe la 1790, care erau celebri, și alții. Documentele nu-i pomenesc decît abia pe la 1504 încoace. Dar ei trebuie să fi conlucrat și în secolele anterioare la propășirea muzicii românești. Poporul enigmatic – cum îi zice Hașdeu – cu obîrșia de pe malul Gangelui, s-a rătăcit prin meleagurile noastre pe la 1300. Aici a și căzut îndată în robie. Pe cînd nu exista încă o muzică cultă la noi – primii compozitori și artiști români apar abia în a doua jumătate a veacului al XIX-lea – pe vremea cînd nu se pomenea de nici un conservator sau școală de muzică, lăutarii, fără cunoștințe de note muzicale și cîntînd numai după auz, au ajuns niște prețioși propagandiști ai muzicii românești în străinătate. Mulți descendenți din vechii lăutari robi domnești și boierești, modești și fără pretenție cum erau, totuși ne-au dus faima pînă la Paris, la Petrograd, la Constantinopol, pînă pe coastele Nordului Africii, și chiar în America....

Unul dintre cei mai reprezentativi, dintre vechii muzicanți români a fost Vasile Barbu Cobzaru, imortalizat de Alecsandri sub numele de Barbu Lăutaru. Acesta cîntînd la Chișinău, împăratul Rusiei, Alexandru I, i-a dăruit toți banii pe care i-a găsit în buzunarele sale. Apoi, mai auzind frumosul cîntec «Floricică, floare-albastră/ Ce-ai crescut în calea noastră...», a izbucnit entuziast: «Să i se mai dea o mie de ruble acestui minunat artist moldovean!».

Iată cum descrie Gion tipul vechiului lăutar: «Ființă vibrantă la cel mai ușor sunet muzical, îl vezi și astăzi, cum îl vedeau strămoșii noștri, îl vezi de la vîrsta de 6-7 ani că, îndată ce aude muzica, se oprește, tresare, ciulește urechile, își pleacă instinctiv trupul spre partea de unde vin sunetele, fața i se înseninează, ochii încep să-i scînteie, nările-i tremură; își trece limba pe buze, ca și cum ar gusta sunetele, iar degetele-i încep să calce pe zdrențele hainelor, ca și cum ar atinge niște coarde imaginare...».

Codrescu, în Uricariul, ne arată că în 1558, lăutarii robi bucureșteni, ai lui Mircea Vodă Ciobanul, erau atît de renumiți pentru priceperea și inima cu care ziceau pe alăută, încît cel mai frumos dar pe care Domnul Țării Românești îl face Vornicului Dingă «de la Moldova» este că-i dă rob pe Ruste Alăutarul, dar pe care Vornicul Dingă are grijă să și-l întărească prin

anumit hrisov de la Domnul său Bogdan Vodă, de la Iași. De altfel, prin Secolul al XVI-lea, mai toți boierii cei mari ai țării aveau lăutari vestiți, a căror faimă se ducea departe. Bărcan, comisul, a avut pe Tîmpa Alăutarul, pe care l-a vîndut cu 4.000 de aspri, ceea ce însemna o avere pe acele timpuri. Diferiți călători, care au trecut prin meleagurile noastre, au rămas uimiți de meșteșugul și căldura vechilor noștri lăutari. Între aceștia este și Paul de Strasburgh, trimisul regelui Gustav Adolph al Suediei, ambasadorul care a fost primit prin 1631 la Curtea lui Leon-Vodă în sunetele tarafurilor de lăutari pămînteni”.

● Alaiurile domnești. „Documentele vremii ne vorbesc despre intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia la 1599, urmat de o ceată de lăutari-țigani, cîntînd imnuri naționale. D. N. Iorga, în Chipuri și icoane, ne spune că intrarea marelui voievod s-a făcut în sunetele tarafurilor de lăutari, care știau să cînte pentru toate ceasurile din viața omului și că, alături de trîmbițașii care mergeau înainte, erau și viori în același alai. Lăutarii noștri erau căutați și luau parte la toate alaiurile domnești, dintre care – în Secolul al XVIII-lea – cel mai însemnat era acel ce se făcea pe «Podul Beilicului» (azi Calea ȘerbanVodă). Pe vremea fanarioților, domnii împuterniciți de la Constantinopol erau întovărășiți în călătoria lor de o muzică a sultanului, așa-zisa meterhanea. În popasul de la Mînăstirea Văcăreștilor, în preajma intrării sale în București, Vodă era întîmpinat de episcopi și mitropolit. Apoi de marele armaș, cu toată suita lui, și de lăutari. Locul din alai al celor 500 de lăutari, toți cîți erau în București, era îndată după Marele Armaș”.

● Breasla lăutarilor. După înființarea breslelor lăutarilor, din nevoia de a satisface nevoile obștești ale acestora, rapsozi importanți ai vremii au deținut starostia fiecărei bresle, printre aceștia numărîndu-se, vreme de cîțiva ani, și Barbu Lăutaru. Aflăm de la autorul Alex. F. Mihail că a existat și o breaslă a lăutarilor evrei, lucru mai puțin cunoscut astăzi.

,,Muzica, în manifestările ei rudimentare, a fost întotdeauna, după cum observă cu drept cuvînt prof. Mihail Gr. Poslușnicu (autor al lucrării Istoria muzicii la român – n.red.), balsamul alinător pe care românul îl căuta după împrejurări de dispoziție sufletească și îl găsea oricînd la muzicantul cel mai aproape de el, de simțirea lui, la lăutar, adică la acela care ne-a păstrat Doina, la acela care întărîta pînă și pe boieri și jupînițe la dans, de ajungeau să joace în curte și chiar pînă în stradă. La un moment dat, s-a ținut seamă că și lăutarii, care cîntau la masa veseliei, sau în triumfurile obosite de după luptă, au și ei suflet; au și ei nevoile și necazurile lor, au și ei neveste și copii de care îngrijesc... și li s-a îngăduit să-și alcătuiască bresle, așa cum aveau toți meșteșugarii pe vremuri, spre a-și putea căuta și ei de nevoile lor obștești.

Diferitele bresle de meșteșuguri aveau anumiți patroni și praznice. Lăutarii români au avut-o pe Sfînta Paraschiva – așa cum era Sfînta Cecilia pentru artiștii și compozitorii din Apus. În București, Sfînta Paraschiva se prăznuia la biserica zisă Caimata, fostă vecină cu Biserica Armenească. Bătrîna biserică a fost dărîmată după războiul din 1877, pe vremea primarului Pache Protopopescu, cu prilejul deschiderii B-dului Carol I. În urmă, prăznuirea Sfintei lăutarilor a fost mutată la Biserica Scaunelor.

Să mai menționăm că la Iași, în 1833, se afla o breaslă a lăutarilor evrei, cu starostele lor, Ițic Țambalagiu. Aceștia își aveau sinagoga lor, numită Sinagoga lăutarilor evrei. De altfel, în unele localități din nordul Moldovei, erau numai lăutari evrei. Astfel, citez pe Hunia Lăutarul, pe care l-a apucat și subsemnatul în orășelul Mihăileni, situat la frontiera de atunci, spre Bucovina. Hunia cînta cu un avînt nebun, mai ales valsurile lui Johan Strauss, pe care le învăța imediat ce acesta le compunea pe acea vreme, la Viena. Era un secret al lui cum de le prindea atît de repede.

Beizadea Grigore Sturdza – fiul lui Mihai Vodă Sturdza, fostul domn al Moldovei și proprietar al

Tîrgului – s-ar fi înduioșat, se spune, atît de mult de cîntecele lui Hunia Lăutarul, încît aceasta ar fi contribuit să-l facă mai blajin cu locuitorii bezmănari ai Mihăileniului, amenințați să fie goniți fără milă de avocații prințului, de pe locurile ocupate pe vremuri de părinții lor... Toate procesele și urmările au fost declarate stinse, iar beizadea Grigore (cunoscut și sub numele de Vițel, pentru că ridica în brațe un bou, de cînd acesta fusese vițel) a iertat toate datoriile bezmănarilor săi, în schimbul unei învoieli cu Primăria orașului.

De altfel, de lăutarii pămînteni nu s-au putut lipsi niciodată boierii și cucoanele, nici cînd le cîntau meterhaneaua turcească, nici mai tîrziu, cînd a venit muzica evropenească. O masă mare fără lăutari, ca și o nuntă fără lăutari, era ceva de neînțeles! Pînă în zilele noastre, a rămas vorba «nunta fără lăutari» pentru a se denumi ceva cu totul nepotrivit. Chiar cei ce începuseră să aprecieze muzica clasică pe la primele concerte, pe la mijlocul Secolului al XX-lea, la Iași și la București, spuneau că: «Sînt frumoase concertele. Dar cînd vrei să petreci, tot lăutarii trebuie să-ți cînte»”.

● Bibliotecă vie. „Lăutarii care prindeau din auz toate stihurile ce zburau în aer, formau biblioteca poetică vie, antologia cîntătoare a țării. D. Mihail Gr. Poslușnicu, în lucrarea sa Istoria muzicii la români, avînd o listă aproape completă a marilor lăutari români, precizează Alex. F. Mihail. Acești lăutari au păstrat comoara noastră de cîntece și poezii populare din generație în generație. Deși uneori li se reproșează că au denaturat spiritual național, deoarece ar avea «gust rău», după cum afirmă Xenopol – totuși nu mai puțin adevărat este că sînt înzestrați de «un simț poetic și muzical superior mulțimii îndeobște», cum observă același autor.

Gh. Dem. Teodorescu, cunoscutul folclorist, a rămas uimit în fața unui țigan obscur, gîrbovit de ani și de nevoi, care la vîrsta de 74 de ani păstra în mintea lui o comoară de hore, doine și balade românești, «un cîntăreț lăutar căruia îi datorăm scăparea din noianul uitării a celor mai frumoase, mai bogate și mai interesante părți din literatura românească nescrisă...». Numele acestui lăutar e Petrea Crețul Șoicaru, unul dintre fiii lui Mihai Șoicaru. «Spre a vă forma o idee despre bogăția păstrată în memorie – spune Gh. Dem. Teodorescu – să afirm că, în scurtul spațiu de 3-4 zile, mi-a spus și mi-a cîntat legende și doine care cuprind nu mai puțin de 7.000 de versuri, ceea ce seamănă în cantitate cu 11 cărți din Iliada lui Homer și încă alte 9 cărți din Eneida lui Virgiliu. Cine dintre noi știe să recite 11 rapsodii homerice și 9 cîntări virgiliane?»”. (va urma)

Sursa: art. ,,Rapsozii noștri”, de ALEX. F. MIHAIL (Almanahul Ziarelor ,,Dimineața” și ,,Adevărul”, din 1936)

Lăutari din Secolul al XVIII-lea

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Elegii pentru vîrsta a treia

Îi vedem în preajma noastră pe stradă, călcînd cu grijă, ferindu-se să nu cumva să incomodeze, prin prezența lor, mulțimea de trecători grăbiți. În piețe, sînt pierduți parcă printre tarabe, cărînd cu ei cîte o sacoșă goală pe care încearcă să o umple cu o pîine, cîteva roșii și un colț de brînză, numărînduși, cu mîinile tremurînde, bănuții din portofel. Îi întîlnești negreșit și pe culoarele policlinicilor sau ale spitalelor, așteptînd răbdători să le vină rîndul la ,,domnul sau doamna doctor”, pentru o rețetă sau un tratament care să le mai ostoiască suferințele. Și tot ei sînt primii care se așază la rînd ca să-și plătească ,,dările către stat”, la început de an, chiar dacă mulți din ei au făcut pentru asta un împrumut de 200 sau 300 de lei la Casa de ajutor reciproc a pensionarilor. Unii semeni ai lor îi socotesc ca fiind singurii vinovați că pensiile lor sînt mici: ,,au avut salarii mici, motiv pentru care și contribuțiile la asigurări sociale au fost pe măsură”. Păi, chiar a fost vina lor? Au lucrat toată viața la stat, în regimul

trecut, cînd toți munceau pentru salariile stabilite de guvernanții de atunci. Nu puteau munci ,,la privat”, căci nu exista așa ceva. Acum, îți poți negocia salariul cu patronul și, dacă nu-ți convine, ai alternativa de a munci în străinătate, să strîngi ceva bani, măcar pentru o perioadă. În plus, ei nu mai au putere să muncească, și chiar dacă ar dori, măcar pentru cîțiva bănuți în plus, nu-i mai vrea nimeni. Pensionarii de azi par a fi principala problemă a tuturor guvernelor care s-au perindat la Palatul Victoria de mai bine de 30 de ani, iar pensiile lor ,,dezechilibrează bugetul țării”. Și sînt mințiți mereu că ,,acum” se recalculează pensiile, că va fi mai bine și pentru ei. Între timp, se mai dă cîte o mărire, de fapt ,,o ajustare” a veniturilor, niște vouchere, noua găselniță pentru ,,defavorizați”. Și așa, vîrstnicii, bătrînii, ,,bunicii noștri” sau ,,seniorii”, cum mai sînt numiți de unii guvernanți care vor să dea impresia că sînt sensibili și preocupați de îmbunătățirea traiului pentru cei de vîrsta a treia, sînt duși cu vorba, pînă vor ieși din sistem. Nu mai există oameni politici interesați și sincer solidari cu bătrînii, nimeni nu le înțelege suferința, așa cum a făcut-o, de pildă, Corneliu Vadim Tudor. Nu doar în discursurile sale, ci și în emoționantele lui poezii, pătrunse de un profund umanism. Din păcate, el n-a apucat să ajungă la

Din Bucure ş tii de altădată Impresiile cãlãtorilor care au trecut prin Capitalã în urmã cu 200 de ani

Istoricul Constantin C. Giurescu a definit Capitala în „Istoria Bucureștilor” ca fiind „un cumul al contrastelor”, o descriere perfectă dacă ne uităm peste scrierile călătorilor străini care au ajuns pe aceste meleaguri în urmă cu aproape două secole, și care găseau Bucureștiul la momentul de răscruce dintre influența orientală și cea occidentală. Orașul se străduia să renunțe la statutul de oraș vasal otomanilor pentru a deveni o veritabilă capitală europeană. Începutul de Secol XIX venea în București și în țară cu startul procesului de dezvoltare și orientare serioasă către Occident. În perioada confuză și complicată cauzată de proiecte, regulamente și alte reglementări menite să coordoneze statul și Capitala. De la cei indignați de starea orașului la cei care s-au îndrăgostit de Capitală, toți au scris despre aceste meleaguri.

Aurélie Ghika: „Văzuți de la înălțime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat”

Nora lui Grigorie Dimitrie Ghica, Aurélie Ghika, avea doar cuvinte de laudă despre orașul ce avea să fie supranumit „Micul Paris”. În lucrările sale – La Valachie Moderne, Lettres d’un penseur des bords du Danube, La Valachie devant l’Europe – Aurélie Ghika prezintă teritoriile românești într-o notă pozitivă. Spre exemplu, iată cum a descris aceasta Bucureștiul, orașul unde edificiile „impozante” sînt înlocuite de „grația naturii”, potrivit Historia

„Bucureştii sînt un oraş aparte care nu seamănă cu nici una din capitalele noastre europene, aliniate şi de o uniformitate care fac disperarea artistului. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sînt aruncate la

nimereală, într-o învălmăşeală, ca nişte cuiburi în păduri (…). Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat, acoperişurile sale, de tablă, strălucesc în soare şi se argintează în lumina lunii ca şi cum zăpada ar urma unei văpăi de foc. Casele de la mahalale, despărţite unele de altele prin grădini micuţe, plantate cu arbori, sînt de un efect pastoral care îşi are farmecul său. S-ar zice că oraşul seamănă cu un parc presărat cu cabane. Graţia naturii suplineşte lipsa absolută de edificii impozante”.

O descriere a Bucureștilor anului 1835 este realizată de Helmuth von Moltke, cel care avea să devină mareșalul armatei Prusiei. Acesta trecuse prin București în drum spre Istanbul, pe cînd avea gradul de ofițer, și a fost atît de uimit încît a notat cîteva rînduri despre Capitală în drumul spre capitala Imperiului Otoman. „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu un oraş ca Bucureştii, cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sînt palate, societăţi, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie. (…) La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lîngă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură byzantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant; Asia şi Europa par să se întîlnească în acest oraş”. Astfel, descrierea lui von Moltke surprinde „pe viu” fenomenul de tranziție de la cultura orientală la cea occidentală prin care Bucureștiul trecea în acea perioadă.

Bucureștiul este mare, dar o „fantezie străină de orice artă”

Ulysse de Marsillac, jurnalistul și călătorul francez care a dat Parisul pe București acum aproape două secole a scris o carte despre Capitală în care prezintă, din punctul său de vedere, farmecul pe care il au Bucureștii și diferențele simțite în comparație cu marile orașe occidentale. „În ţările foarte civilizate, la Paris, de exemplu, există în mod cert satisfacţii pentru spirit şi pentru simţuri, dar sufletelor noastre le lipseşte ceva ce nu pot defini, dar simt profund. Totul este făcut acolo într-un mod mai curînd artificial decît natural. Se preferă lumina gazului în locul soarelui; oamenilor le place mai mult să calce pe asfalt decît pe gazon (…). Dar, dacă ar exista o ţară în care să găseşti deopotrivă avantajele civilizaţiei şi cele ale naturii, nu ţi-ar plăcea să locuieşti acolo? Ei, bine! asta ne oferă oraşul Bucureşti”.

vîrsta a treia, a avut însă timp destul să ne lase zestre creațiile lui poetice de mare valoare.

,,Bătrînii își plîng tinerețea pierdută

Ei nu pot să creadă că viața s-a scurs

Iar lacrima lor are gust de cucută

Au fost condamnați, fără drept de recurs.

Se uită la poze... Apoi în oglindă

Tot ei sînt, desigur, dar cît s-au schimbat!

Și ce e cu masca pe chip, suferindă

Și-n plete cu varul acesta ciudat?

De vizite scurte și rare au parte

Cu-n ochi sînt pe ceas și cu altul pe geam

Copiii sînt mari și atît de departe

Nepoții vin doar cînd n-au bani de bairam.

Mai trece o zi... Și mai vine o noapte...

Dar cîți dintre ei vor ajunge în zori?

Să-și facă rețetă? Să cumpere lapte?

N-au bani pentru toate, și așa sînt datori.

Și fiece zi ei o smulg, cu eforturi

Din apa cea neagră a Rîului Styx

Acesta-i, de fapt, cel mai greu dintre sporturi:

Să faci parașuta să cadă la fix.

Dar vine o zi cînd ea cade alături

Ori nu se deschide, și-atunci ai murit

Te duc sanitarii la morgă, în pături

Și-un popă îți cîntă, la cap, plictisit”. Corneliu Vadim Tudor (,,Elegie pentru vîrsta a treia”)

LILIAnA TETELEA

Totuși, potrivit scriitorului francez, Bucureștiul de la jumătatea Secolului al XIX-lea avea un singur mare păcat – semăna prea mult cu cel din urmă cu 200 de ani! Mai mult, farmecul orașului era incontestabil, cu un centru istoric ce semăna a oraș, însă era dat de gol de faptul că „nici o stradă nu este dreaptă şi că fiecare construieşte după capul său, o fantezie străină de orice artă”. De asemenea, se pare că moda mersului prin oraș cu mașini scumpe ca să „dai” bine în ochii lumii nu e nicidecum de ieri, de azi, ci mai degrabă de pe la 1837, potrivit lui Anatol N. Demidov, un principe rus care conducea o echipă de naturaliști în drumul spre Crimeea. Acesta a notat în însemnările sale superficialitatea locuitorilor acestor locuri, spunînd că „primul lucru cînd soseşti la Bucureşti este să te îngrijeşti de a-ţi face rost de o trăsură frumoasă”. Și asta nu doar din cauza întinderii orașului, ci și a modei locului, pentru că „Nici un om cu oarecare stare nu poate să se arate semenilor săi mergînd pe uliţă pe jos”, spune Demidov.

Nu s-a scris doar de bine despre București, dimpotrivă…

Desigur, în mai multe situații Bucureștiul, deși părea impresionant de la distanță, mulți străini se declarau deranjați de dezordinea, murdăria și haosul care se găsea pe străduțele orașului. Ca prim exemplu, iată descrierea de la 1836 a britanicului James Baillie Fraser: „De la Mitropolie, unde ruşii au deschis un loc de plimbare, sau de pe altă înălţime, Bucureştii fac o impresie cu adevărat frumoasă şi îmbucurătoare. Însă orice iluzie de plăcere şi curăţenie dispare de îndată ce intri în străzile strîmbe, înguste şi murdare. Acestea nu sînt altceva decît receptaculul sau canalul tuturor murdăriilor. (…) Nici un oraş nu poate face o impresie mai deprimantă, deznădăjduită şi mizerabilă ca Bucureşti”.

Contrastul puternic dintre clădirile și stilurile de viață prezente în București este scos în evidență și de ziaristul francez Eugène Jouve, care deplînge situația din Capitală și spune că „de-abia dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace”. În concluzie, deși acestea sînt doar o serie de păreri provenite de la occidentali care au ajuns pe aceste meleaguri, fiecare reprezintă în modul său felul în care francezii, englezii sau germanii s-ar raporta la Bucureștiul care abia pornise pe drumul occidentalizării, în comparație cu marile orașe din vestul Europei.

B365.RO

Bucureștiul în 1869, tablou de Amedeo Preziosi

Transilvănenii şi revoluţia

burgheză din Anglia (III)

„Presbiterianismul este calea spre independentism!“ (2)

În scrisoarea din 17 noiembrie 1650, Lubienieckzi îi anunţa lui Sigismund Rákóczi, fratele mai mic al principelui, situaţia disperată a lui Carol al II-lea şi că acesta căuta zadarnic sprijin la curtea regală din Polonia, întrucît Jan Kazimir nu putea întreprinde nimic, fiind angajat în luptă cu cazacii lui Hmelniţki.

Corespondentul lui Sigismund Rákóczi urmărea de fapt strîngerea legăturilor cu regaliştii englezi. O bună ocazie în acest sens o putea oferi căsătoria lui Sigismund Rákóczi cu Henrietta, fiica lui Friederich, principe elector de Pfalz, fost rege al Cehiei. Prin mamă, care era sora regelui decapitat al Angliei, Henrietta era strîns legată de cercurile curţii regale din Anglia şi de duşmanii cei mai înverşunaţi ai revoluţiei. Căsătoria era sprijinită în Transilvania de toţi cei care doreau strîngerea legăturilor cu regaliştii englezi. Eşecul planului de căsătorie a lui Sigismund Rákóczi cu frumoasa Irina, fiica lui Vasile Lupu, nu putea decît netezi noul plan de căsătorie.

Dar nu toţi cei din anturajul familiei princiare erau entuziasmaţi de proiectata căsătorie a lui Sigismund Rákóczi cu Henrietta de Pfalz. Unul dintre intimii familiei, J. H. Bisterfeldius, rectorul şcolii din Alba lulia şi membru al consiliului princiar, ezita. De altfel, Bisterfeldius nici nu-şi ascundea simpatia pentru revoluţia şi republica engleză. Se străduia să reliefeze succesele interne şi externe ale revoluţiei engleze, să creeze o atmosferă de înţelegere şi chiar de simpatie faţă de puritanii englezi. Acest învăţat străin, stabilit în Transilvania, era bine informat despre ceea ce se petrecea în Europa, dat fiind că purta o corespondenţă foarte vastă, încît a putut relata despre succesele obţinute de englezi încă de la 26 august 1649. Într-o scrisoare el făcea aluzie la faptul că şeful armatei independentiste se ridica împotriva levellerilor şi diggerilor, care, după părerea lui, doreau răsturnarea oricărei ordini politice. Dimpotrivă, după J. H. Bisterfeldius, „înseşi faptele arată că independentiştii nu sînt duşmani ai ordinii publice“. El dezaproba acţiunile radicale ale levellerilor şi diggerilor, dar în acelaşi timp era un duşman al regaliştilor. El căuta să se folosească de relaţiile sale spre a-l influența pe fratele principelui în direcţia unei poziţii favorabile acţiunilor întreprinse de Cromwell chiar şi după căsătoria lui Sigismund Rákóczi cu Henriette de Pfalz. Într-o scrisoare din 27 mai 1651, Bisterfeldius arăta că solii Republicii fuseseră primiţi la Haga cu mare fast, conduşi la audienţa de un alai de 35 de carete. Scopul soliei consta – după Bisterfeldius – în reînnoirea alianţei dintre Anglia şi Olanda, ambele părţi dorind să fie egale atît pe mare cît şi pe uscat. Rectorul şcolii din Alba lulia era convins că exista o înţelegere în acest sens între cele două ţări. În aceeaşi scrisoare el mai dădea şi alte ştiri

privitoare la Anglia, la luptele purtate de Cromwell în Scoţia şi la relaţiile dintre Anglia şi Franţa. Bisterfeldius căuta să demonstreze că alianţa dintre Anglia şi Olanda putea aduce mari foloase pentru formarea unei coaliţii protestante îndreptate împotriva catolicismului, a papalităţii şi a casei de Habsburg. „Dacă olandezii ar recunoaşte Republica engleză am avea de aşteptat de aici schimbări minunate“... Bisterfeldius era convins că pacea dintre Anglia şi Olanda putea influenţa întreaga viaţă politică din Europa, promovînd principii mai democratice în viața de stat. Și nu numai că accepta o asemenea evoluţie, dar depunea şi eforturi în acest sens.

Un alt informator permanent al curţii princiare era J. Mednyánszky, un bun cunoscător al relaţiilor politice europene. La 24 noiembrie 1651 el insista asupra relaţiilor dintre Anglia şi Franţa, subliniind în concluzie că „aceştia (englezi) vor instaura republica. Văzînd exemplul lor, mă îngrijorează soarta altor regi“. Aceste opinii favorabile revoluţiei din Anglia nu erau însă – şi lucrul e uşor de înţeles – unanim împărtăşite de cercurile stăpînitoare din Transilvania.

În cursul dezbaterilor Dietei din 1652, nobilimea din comitatul Sátmar a cerut insistent luarea de măsuri împotriva „domnilor predicatori anglicani care aduc înnoiri“, solicitînd principelui să „ia sub supravegherea princiară pe aceşti răspînditori de înnoiri, pînă cînd lucrul nu va ajunge prea departe, căci altfel sîntem îngrijoraţi să nu aducă asupra noastră pericolul obştesc“. Sprijinit de o grupare de circa 40 de mici nobili, Bisterfeldius a încercat să ia apărarea ideilor puritane. Respingînd argumentele lui Bisterfeldius, Gh. Rákóczi al II-lea a arătat că în cazul acceptării organizării puritane a bisericii „este de temut că ea va avea urmări asemănătoare celor din Anglia“. Un document din 1654 pune în lumină lupta care se dădea în jurul ideilor puritane. „Despre cei care acum răspîndesc învăţătura presbiteriană se spune că, deşi pînă acum nu au propovăduit în mod deschis independentismul, din cercetări reiese însă că unii dintre ei, conspirînd, urmăresc să semene roadele sale otrăvitoare şi necoapte“. Adepţii transilvăneni ai puritanismului erau învinuiţi că „răspîndesc puritanismul, independentismul nebun, picior fără cap şi alte asemenea secte şi rătăciri“. E interesant de amintit că adepţii puritanismului erau acuzaţi că se ridicau împotriva sistemului celor trei religii (luterană, calvină şi unitariană), atacînd întreaga organizare bisericească a Transilvaniei, ceea ce ducea la exercitarea liberă a credinţei şi, în ultimă instanţă, însemna o atitudine favorabilă confesiunii majorităţii româneşti a populaţiei transilvănene. După părerea antipuritanilor,

aceasta poziţie punea în primejdie situaţia privilegiată a religiei calvine şi „putea duce la cine ştie ce mare pericol pentru confesia elveţiană“. Din acest mediu puritan a pornit şi ideea cîştigării românilor ortodocşi şi încercările de răspîndire a puritanismului în limba română. Lupta dintre puritanii din Transilvania şi forţele conservatoare s-a desfăşurat cu

maximă intensitate în cursul anului 1655. La şcoala din Alba Iulia fusese numit Apáczai Csere János, filozof cartesian şi partizan al presbiterianismuiui, care fusese timp de cinci ani la învăţătură în Olanda. El promova idei şi metode pedagogice avansate şi se bucura de tot sprijinul rectorului şcolii, J. H. Bisterfeldius. La 16 februarie 1655, acesta din urmă a murit. Grea lovitură pentru puritanismul transilvănean, cu atît mai mult cu cît în postul de rector a fost adus, în martie acelaşi an, Isaac Basirius, fost capelan al regelui Carol I, cel decapitat. De origine franceză, educat în Olanda, Isaac Basirius avea convingeri conservatoare; după decapitarea regelui a trebuit să emigreze, ajungînd după multe peripeţii la Constantinopol, unde, la recomandarea ambasadorului englez Bendish, care refuzase să-l recunoască pe reprezentantul lui Cromwell, a fost adus în Transilvania. Abia ajuns la Alba Iulia, Isaac Basirius a fost surprins de faptul că şi aici pătrunseseră ideile puritanismului. Şi a pornit de la început lupta împotriva acestor idei, ciocnindu-se violent cu Apáczai Csere János. O confruntare deschisă a avut loc la 24 septembrie 1655, cu ocazia unei dispute organizate în şcoală, la care au asistat principele şi alte personalităţi. Isaac Basirius i-a atacat vehement pe independentişti, insistînd asupra executării regelui şi a multor nobili şi prelaţi englezi ca pildă menită să atragă luarea aminte a principelui. Atunci principele a întrebat dacă există vreun independentist în şcoală, şi la invitaţia sa că dacă există să se ridice şi să ia apărarea ideilor sale, Apáczai Csere János a declarat: „Noi nici nu am auzit de aşa ceva ca între noi să fi fost independentişti şi nici acum nu cred că ar fi cineva. Întrucît mă priveşte, nu am fost niciodată independentist şi nici acum nu sînt şi nu voi fi niciodată, dar sînt presbiterian“. Drept răspuns la aceste vorbe cutezătoare a rostit principele mult citatele cuvinte: „Presbiterianismul este calea spre independentism!“. Influenţat de duşmanii puritanismului, principele l-a condamnat pe Apáczai şi l-a exclus din corpul profesoral al şcolii de la Alba lulia. Apáczai n-a mai putut continua astfel disputa cu Basirius, dar acesta a primit – după cum arată Berhlen Miklos – o replică usturătoare, „sărată şi piperată“, din partea altor puritani. Pînă la urmă Apáczai Csere János a ajuns învăţător la Cluj, unde după o scurtă, dar prodigioasă activitate pedagogică și de luminare, va muri prematur în 1658.

Două momente din istoria Transilvaniei explică – după părerea noastră – faptul că principele, în ciuda pornirii scrise, n-a luat măsuri mai drastice împotriva lui Apáczai și a puritanilor transilvăneni. În Transilvania erau mulţi adepţi ai presbiterianismului, printre care şi mama principelui, Susanna Lorántffy, cu mare influenţă la curte. Pe de altă parte, începînd tocmai pregătirile în vederea expediţiei în Polonia, Gh. Rákóczi al II-lea avea nevoie de sprijinul puterilor protestante. El se orienta spre o nouă coaliţie protestantă, idee activ promovată de Cromwell. De altfel, principele îşi trimisese chiar în acel an solul, pe Constantin Schaum, la Cromwell.

Cum şi în ce împrejurări s-a ajuns la inaugurarea primelor contacte directe ale Transilvaniei cu Cromwell constituie, după părerea noastră, o problemă care merită un studiu aparte.

Sfîrșit

LUDOVIC DEMÉNY, doctor în istorie

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Adevărata dramă de la Mayerling (I)

„Drama de la Mayerling“ – deznodămîntul idilei a doi nobili sinucigaşi – a tentat pe mulţi literaţi, bucurîndu-se de vogă, mai ales datorită unor filme interpretate de mari actriţe, ca Danielle Darieux, Dominique Blanchard şi Catherine Deneuve. Fiecare dintre acestea au obţinut efecte lacrimogene prin interpretarea unor Mary Vetsera suave şi serafice, foarte departe de adevăr. Episodul a fost reprezentat în toate nuanţele de roz pe care le-au îngăduit pana, scena şi pelicula. O lume întreagă i-a plîns şi i-a „înţeles“. Dincolo de imaginea romantică, menită să asigure succesul la public, există însă o realitate care poate fi reconstituită.

În ziua de 30 ianuarie 1889, la ora 6 şi 30 de minute, dimineaţa, valetul Loschek bate la uşa camerei arhiducelui Rudolf de Habsburg, prinţul moştenitor al coroanei austro-ungare. Fiul lui Franz Joseph (1830 –1916) şi al împărătesei Elisabeta îşi petrecuse ultima noapte, ca şi cea precedentă, cu domnişoara Mary Vetsera, în rusticul castel de la Mayerling, aflat la 40 kilometri de Viena. Valetul primeşte dispoziţia să facă pregătirile necesare pentru vînătoare şi să revină exact la ora 8, pentru a-i da arhiducelui de ştire că totul e gata. Loschek se grăbeşte să-i anunţe pe contele Hoyos şi pe prinţul Filip de Coburg că de data aceasta nu vor vîna singuri, aşa cum se întîmplase cu o zi mai înainte, cînd Rudolf preferase să rămînă cu Mary... Caii şi cîinii de vînătoare aşteaptă, iar valetul se duce să bată la uşa prinţului moştenitor. O dată, de două ori. Zadarnic. O linişte deplină răspunde bătăilor sale tot mai violente. Strigă. Nici un răspuns. Coburg şi Hoyos sînt chemaţi în grabă. Cu încuviinţarea lor, uşa este forţată. În semiobscuritate – două cadavre. Mary are o mică rană lîngă tîmplă. Lui Rudolf, în schimb, glontele i-a sfărîmat cutia craniană. Coburg şi Hoyos înţeleg gravitatea situaţiei. Slujitori fideli ai coroanei, ei îşi dau seama că deocamdată trebuie păstrat cel mai strict secret. Încăperea este pusă sub pază, orice acces fiind interzis. Contele Hoyos aleargă la palatul Hofburg din Viena. O anunţă pe împărăteasă, iar aceasta îl înştiinţează pe Franz Joseph. „De ce mi-a făcut Rudolf asta!“ – exclamă, zice-se, împăratul.

Faptul sinuciderii, chiar în versiunea siropoasă în care avea să fie prezentat şi celebrat mai tîrziu, nu convenea însă cercurilor palatului. S-a încercat de aceea, iniţial, acreditarea altor versiuni mai avantajoase, în după-amiaza zilei de 30 ianuarie, o ediţie specială a gazetei oficiale „Wiener Zeitung“ publica următorul comunicat: „Alteţa Sa cezaro-crăiască arhiducele Rudolf, prinţ moştenitor, a hotărît alaltăieri să plece la vînătoare, la Mayerling, invitînd mai mulţi vînători, printre care pe prinţul Filip de Coburg şi contele Hoyos. Astăzi dimineaţă, cînd invitaţii Alteţei Sale s-au strîns laolaltă, au constatat absenţa gazdei lor. Ulterior, ei au fost pătrunşi de o nespusă durere aflînd

Prințul moștenitor Rudolf și baroneasa Maria von Vetsera

vestea îngrozitoare că, datorită unei embolii, inima mare a Alteţei Sale cezaro-crăieşti, prinţul moştenitor, a încetat să mai bată”.

Minciuna aceasta nu s-a putut multă vreme susţine. Au contribuit la aceasta unele „scăpări“, mai ales faptul că în mesajul adresat de Franz Joseph celorlalţi monarhi, în loc de embolie s-a spus apoplexie, iar Papa Leon al XIII-lea a fost informat numai despre moartea subită a prinţului, fără nici un diagnostic. S-a mai ivit o nouă şi cu totul neaşteptată complicaţie. În ziua de 31 ianuarie, medicul personal al arhiducelui, doctorul Widerhofer, a refuzat – din probitate sau teamă – să semneze un certificat fals de autopsie, aşa cum i se ceruse s-o facă. În orice caz, a fost publicat un nou comunicat, de asta dată foarte puţin agreabil pentru o familie domnitoare, cunoscute fiind bolile psihice care au bîntuit nu o dată dinastiile. Iată esenţialul versiunii nr. 2: „Prinţul moştenitor s-a omorît trăgîndu-şi un glonte în cap şi moartea a fost fulgerătoare. Aspectul dezordonat al circumvoluțiilor creierului reprezintă un simptom care indică un spirit anormal şi care face să se presupună că sinuciderea a survenit într-un moment de demență. Deci, sinucidere, dar în condiţiile alienaţiei mintale. Poate că cineva s-ar putea întreba cum de s-a recurs tocmai la această explicaţie? Evident, nebunia nu făcea cinste casei de o ingenuă nu lipsită de experienţă (Mary Vetsera) şi un principe moştenitor cu o ereditate încărcată (Rudolf de Habsburg)”. Habsburg, dar, din moment ce sinuciderea trebuia recunoscută, s-a căutat să se evite cel puţin concluzia că un prinţ moştenitor, sortit gloriei imperiale, ar putea să-şi curme viaţa fiind în deplinătatea facultăţilor sale mintale. De altfel, minciuna nu era deplină, căci Rudolf era, dacă nu un nebun, cel puţin un dezechilibrat.

Zvonuri contradictorii şi mărturii revelatoare

Versiunile oficiale, contradictorii, nu au fost crezute.

Au apărut zvonurile, contradictorii şi ele, ţesute cu fantezie, dar bazate în mare măsură pe moravurile descompuse ale curţii. Se ştia doar că pînă şi bătrînul Franz Joseph avea o amantă, pe drăgălaşa artistă Caterina Schratt, cu existența căreia împărăteasa se împăcase de mult; „menajul în trei” era atît de familiar vienezilor, încît nu mai provoca nici măcar zîmbete.

Dar să revenim la zvonuri.

Zvonul nr. 1. S-a vorbit astfel mult despre o răzbunare. Maestrul vînător din Breitenfurth l-ar fi prins pe Rudolf în flagrant delict cu soția lui şi l-ar fi mutilat în modul cel mai îngrozitor.

În timp ce prinţul de Coburg alerga după un medic, moştenitorul tronului s-ar fi împuşcat.

Zvonul nr. 2. În publicul austriac se mai afirma că Rudolf ar fi făcut o curte asiduă, şi nu lipsită de rezultate, surorii prinţului Adolf Auersberg; acesta din urmă s-ar fi plîns împăratului, care ar fi cerut lui Rudolf să regleze afacerea după „legile onoarei“. S-a procedat la un „duel american” (care implica sinuciderea celui care trage, din două bile, pe cea neagră). Conform legilor, prinţul moştenitor, căruia ghinionul i-a sortit bila neagră, ar fi fost nevoit să-şi zboare creierii.

Zvonul nr. 3 o implica pe Mary Vetsera cu care arhiducele ar fi vrut să rupă, deoarece se îndrăgostise de soţia unui anume Bauer, inspector forestier. Şi-a dat întîlnire cu aceasta din urmă în pădurea Mayerling, dar soţul a apărut tocmai în momentele de tandreţe şi l-a ucis pe Don Juanul princiar. Cînd Mary a văzut trupul iubitului ei, n-a mai găsit altă ieşire decît să se otrăvească.

S-a mai spus că: 4) dubla moarte s-ar fi produs în cursul unei orgii; 5) Rudolf ar fi fost victima unui asasinat politic; 6) de fapt cei doi eroi... nici n-au murit (arhiducele ar fi procurat două cadavre oarecare şi apoi ar fi fugit în Grecia); 7) un autor austriac, Peter Poetschner, a susţinut că amanţii s-ar fi sinucis fiindcă au descoperit că sînt, nici mai mult nici mai puţin decît... frate şi soră (mama lui Mary fusese, pasămite, amanta împăratului).

Astăzi împrejurările sinuciderii nu mai sînt însă enigmatice. Rudolf şi Mary s-au omorît în castelul Mayerling, aşa cum rezultă şi din scrisorile pe care domnişoara Vetsera Ie-a lăsat mamei ei, aşa cum dovedesc rapoartele poliţiei austriece, ca şi confidenţele pe care împărăteasa Elisabeta le-a făcut fostei împărătese a Franţei, Eugenia, şi pe care aceasta, la rîndul ei, Ie-a transmis unui ambasador.

Povara strămoşilor (1)

Rămîne acum să încercăm explicarea „cazului Mayerling“. O vom face ferindu-ne de orice exagerare şi încercînd să înlăturăm nimbul de romantism care a înconjurat întreaga întîmplare, realitatea fiind cu mult mai simplă şi mai prozaică.

Rudolf s-a născut la 21 august 1858. Mama lui, împărăteasa Elisabeta, căreia intimii îi spuneau Sissi, se credea de un mare rafinament intelectual şi avea pretenţii artistice; în realitate, era o exaltată al cărei psihic se resimţea de pe urma unei eredităţi nenorocite: suferea de anxietăţi şi crize acute de deprimare, după cum recunoaşte biograful ei. Făcea parte din familia Witteisbach, aceeaşi care îl dăduse pe Ludovic al IIlea al Bavariei, declarat dement în 1886. Puţin mai tîrziu, Ludovic l-a înecat pe medicul său şi s-a înecat şi el în lacul Starnberger, lîngă castelul Berg. De altfel, nu era singurul Witteisbach care suferise de pe urma alienaţiei mintale. În familie cazurile erau frecvente... (va urma)

VIRGIL MOCEANU

Cabana imperială de vînătoare de la Mayerling

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (184)

Proza și teatrul în Dinastia Tang (5)

De la sutele de școli la Dinastia Han (5)

Astfel, după ce relatau întîmplări din viața lui Amidha Buddha și rosteau 15-20 de cuvinte canonice, călugării povestitori introduceau un lung pasaj compus din cîteva mii de cuvinte în care se făceau diviziuni, depărtîndu-se mult de întîmplările Sfîntului budist. Modificările aduse textelor canonice bianwen din categoria senjiang erau ușor sesizabile. Modificările se petreceau nu doar la nivelul conținutului, ci și în forma acestor scrieri. Inițial, bianwen erau creații în proză și doar pe alocuri presărate cu versuri muzicale gustate de publicul ascultător. Cînd călugărul povestitor observa că atenția auditoriului scădea, el trunchia partea declamativă și introducea la întîmplare lungi pasaje lirice, în stare să capteze un interes mai mare, textul fiind supus modificărilor. Caracterul circulator foarte larg al textelor bianwen din categoria sujiang a determinat dezvoltarea acestor forme literare în popor la o asemenea scară, încît fiecare putea să improvizeze frumoase legende budiste, credincioșii fiind mireni. Un prim stadiu al evoluției este marcat de libertatea pe care și-o lua povestitorul de a confabula. Mai mult, aria povestitorilor se lărgește, depășind cadrul strict călugăresc. Tendința spre laicizare a textelor bianwen se observă în faptul că povestitorul, nemaisimțind stînjeneala dogmelor, aborda teme dintre cele mai variate, de multe ori încărcate de un farmec picant, caracteristic stilului lejer, cu grad mare de oralitate, mai gustate în mediile sociale mijlocii. Astfel s-a ajuns la dezvoltarea subiectelor din trecutul istoric și din viața socială, de exemplu: „Povestea lui Meng Jiangnii“, „Povestea lui Qiu Hu“, „Povestea lui Wang Zhaojun“, care sunt cele mai renumite. Se

Oameni și miracole (6)

Oameni care degajă lumină

– Doctore, vino repede să vezi ceva extraordinar!

Cu aceste cuvinte, o călugăriţă de la spitalul din Pirano, Italia, 1-a trezit pe director, domnul Sambo.

– Ce s-a întîmplat? De ce această panică?

– Doamna Anna Monaro, dormind, degajă raze de lumină! Doctorul Sambo, în timp ce se îndrepta, însoţit de călugăriţă, spre salonul bolnavilor, îşi zicea că era vorba de o halucinaţie. Dar imediat ce a ajuns lîngă patul pe care zăcea bolnava cufundată în somn, a fost nevoit să admită realitatea. La lungi intervale inegale, raze foarte puternice ieşeau din corpul femeii, luminîndu-l. Alte surori şi cîţiva bolnavi, atraşi de acest fenomen, s-au adunat într-un colţ al încăperii, înspăimîntaţi.

A doua zi, doctorul Sambo le-a adus la cunoştinţă această descoperire celorlalţi medici ai spitalului. Din acel moment, au fost luate numeroase măsuri de precauţie ca să se prevină orice înşelătorie... Dar fenomenul s-a repetat în fiecare noapte. Doamna Monaro – soţie de pescar, în vîrstă de patruzeci şi doi de ani, mamă a şase copii – a declarat cu simplitate că nu cunoştea nimic despre fenomenul respectiv. După supunerea la examene minuţioase, cu aparate destinate să-i controleze toate reflexele, şi după ce asupra ei a fost exercitată o supraveghere neîntreruptă, medicii au făcut un prim raport: „Doamna Anna Monaro nu este un medium profesionist şi nici o persoană care simulează. Cînd doarme, din cînd în cînd, un fascicul de lumină orbitoare iese din pieptul ei, din partea inimii, luminînd-o, timp de cîteva secunde, avînd faţa cufundată în întuneric. În clipa în care se produce fenomenul, femeia scoate un geamăt slab. Cînd se trezeşte, e agitată, bătăile inimii trec de la 70 la 140, dar temperatura se menţine normală. Nici o mistificare nu pare posibilă. Fenomenul rămîne inexplicabil“.

Această poveste, cunoscută sub numele de „Femeia luminoasă de la Pirano“, a făcut mare vîlvă în 1934 şi, după cîteva zile de la eveniment, a apărut şi în L’Intransigeant. Totuşi, Thurston a adăugat cîteva detalii interesante. Un

relatează aspecte din regimul de corvoadă la care erau supuși cultivatorii de orez, siliți să clădească construcții uriașe, sau întîmplări din viața orășenilor, dornici să își modifice condiția socială prin îmbogățire. „Povestea lui Wang Zhaojun“ descrie drama tinerei cu acest nume din dinastia Wei, prizonieră a triburilor barbare xiongnu –înrudite cu hunii – aflate în război cu Cao Cao, monarhul Țării Wei. „Povestea lui Zhang Yichao“, „Povestea lui Zhang Huishen“ ori „Povestea lui Wu Zixu“ sînt bianwen inspirate din trecutul istoric, relevînd portretele exemplare ale unor bărbați iluștri. Pe parcursul evoluției lor, scrierile bianwen au cunoscut o mare varietate a formelor de expresie, codificîndu-se în timp și specializîndu-se în trei categorii: 1. hagiografii bianwen scrise în proză; 2. hagiografii compuse artistic în versuri rimate; 3. hagiografii scrise în versuri libere nerimate. Îmbinarea versurilor rimate cu versuri fără rimă constituie o particularitate a bianwen din ultimele categorii, cînd fiecare vers avea șapte măsuri, dar numărul nefiind constant se intercalează și versuri de 3, 5 și 6 măsuri. În acest fel, au putut să exercite influența asupra apariției și dezvoltării unor forme poetice și narative cultivate în dinastiile Song și Yuan-mongolă, ca de exemplu pinghua – povestire populară orală, cihua – povestire populară cultă, baihuo xiaoshuo – povestire cultă sau populară etc., care era un tip de scheciuri scandate. Proza narativă specifică dinastiei Song va fi reprezentată de povestirile shuohua, care vor prelua elemente de conținut și formă caracteristice scrierilor bianwen din Dinastia Tang. Mai ales povestirile hagiografice shuojing, cultivate paralel cu cixiaoshuo și jiangshi, păstrează asemănări cu bianwen din Dinastia Tang. În plus, multe subiecte abordate în bianwen vor constitui, în dinastiile Ming și Qing-manciuriană, surse de inspirație pentru genul romanesc, în cazul romanului-fluviu „Călătorie spre Soare-Apune“, în care autorul Wu Chengen compune unele capitole în stil bianwen.

anume doctor Protti ar fi prezentat o analiză a acestui caz după ce a luat cunoştinţă de el dintr-un film realizat pe acest subiect (cel puţin aşa spune The Times). Doctorul Protti, convins că această femeie suferea de o „idee fixă cu caracter religios“, credea că în această împrejurare era vorba despe tulburări neurovegetative evidente (dovezi ar fi accelerarea bătăilor cardiace în timpul luminiscenţei, sudoarea de care era acoperită bolnava etc.). Şi deoarece se supunea unui post sever, medicul a presupus că acesta favorizase producerea de compuşi sulfuraţi în organism.

„Se ştie, scria Thurston, că sulfurile au proprietatea de a deveni luminoase cînd sînt excitate de radiaţii ultraviolete. Cum puterea radioactivă a sîngelui e de natura ultravioletelor şi cum această femeie are o putere de radiere foarte puternică, doctorul Protti crede că probabil radiaţia ultravioletă a sîngelui poate să excite sulfurile produse de organismul acestei femei şi să provoace astfel luminozitatea periodică“.

Această ipoteză nu a primit nici un fel de confirmare.

Luminiscența mistică (1)

Cazul acestei bolnave luminiscente este cu atît mai extraordinar cu cît este foarte rar. Spitalele nu au prea des ocazia să observe un astfel de miracol!

În timp ce cazurile de luminiscență sînt foarte numeroase în istoria misticilor, atît la catolici, cît şi la ortodocşi, ca şi la daoişti şi la sufişti. Credibilitatea acestui miracol a fost studiată – cel puţin în ceea ce-i priveşte pe catolici – de Olivier Leroy în lucrarea sa Splendoarea trupească a sfinţilor. Autorul a prezentat propriul său studiu: „Vreau să cercetez dacă documentele hagiografice oferă exemple cu adevărat demne de încredere a acestei luminiscențe a sfinţilor“.

Folosind documente istorice serioase şi mărturii de necontestat, Olivier Leroy a ales cazuri care oferă o bază solidă de discuţie, cele care dau un număr minim de detalii topografice şi cronologice. Concluzia lui: „Eliminînd exagerările şi legendele, tradiţia luminozităţii a sfinţilor catolici se sprijină pe o documentaţie demnă de încredere. Acest fenomen apare graţie stării lor de sfinţenie. Mulţimea a văzut bine: sfinţii sînt lampadare vii“.

Forme de spectacol la Curtea împăraților Tang. În peste trei secole de existență, Imperiul Tang a reușit să dea cea mai înaltă dezvoltare societății feudale chineze, să stimuleze economia, știința și cultura, a facilitat apariția unui spirit creator de valori materiale și spirituale. Guangdong/Canton devine unul dintre cele mai strălucite orașe, cu străzi pline de negustori malaezieni, indieni, arabi, iar capitala Chang’an devine un oraș imens cu peste 1 milion de locuitori, urmat de Quanzhou și Hangzhou, și ele importante centre comerciale și culturale. Însuși Imperiul Tang este unul dintre cele mai mari state ale lumii de atunci.

a) Apariția primelor Conservatoare de Artă Dramatică. Printre frescele înfățișînd viața sfinților budiști, în „Grota celor O Mie de Buddha“, de la Dunhuang, provincia Gansu, pictorii vremii strecurau și scene care oglindeau diferite activități, de la lucrul pămîntului și creșterea viermilor de mătase și a vitelor, la dansurile și cîntecele practicate de chinezi și alte scene de viață cotidiană. Negustorii, aparținînd unor grupuri etnice diverse din regiunile apusene ale Asiei – Asia Centrală, Persia, Arabia și India – mediatorii răspîndirii culturii și a civilizației Tang în diferitele părți ale Asiei, sînt și ei surprinși în fresce alături de chinezi, care le respectau credințele religioase, permițîndu-le să își ridice în China nu numai prăvălii, unde să își vîndă blănurile, aromele și giuvaierurile, ci să își ridice și lăcașe de cult proprii. La Academia de Stat din capitala Chang’an învățau și studenți străini, mulți statorniciți, nemaiputînd părăsi înfloritorul oraș cosmopolit. Rolul lor în crearea condițiilor de asigurare a osmozei dintre muzica și dansul tradiționale chineze cu cele străine, a fost decisiv. Împăratul Tang Xuanzong fondează Conservatorul Imperial de Muzică, după modelul Conservatorului de Poezie Cîntată înființat de împăratul Han Wudi, unde se studiau ariile muzicale la modă, operîndu-se clasificări în motivele devenite matrice melodice.

(va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

Unul dintre cazurile temeinic atestate mi se pare a fi cel al lui Michel Garicoïts, cel care a înfiinţat congregaţia Sacré-Coeur la Betharram, în Pirinei.

Născut la 15 aprilie 1797 la Ibarre (departamentul Pyrénées – Atlantiques), Michel Garicoïts era preot. Fusese poreclit „clarvăzătorul din Betharram“, căci avea un dar excepţional de predicţie, de discernămînt al spiritelor şi de „citire“ a viitorului, dar şi „atletul cu mîinile goale“, căci acest om viguros era campion de pelotă bască.

Într-o noapte de Crăciun din anul 1830, în momentul în care urma să pronunţe Incarnatus est, a fost învăluit de o lumină extraordinară de un alb imaculat, avînd chipul în întregime luminat. Martorii l-au zărit de cîteva ori la rînd, precizînd că acest fenomen se producea în general în momentul culminant al slujbei. Dar nu întotdeauna. „Era în 1850, povestea parohul din Sauveterre. M-am dus să-1 rog pe părintele Garinoïts să predice în parohia mea şi să mă spovedească... Am intrat în camera lui. M-am lăsat în genunchi. Să fi fost zece dimineaţa, afară soarele strălucea pe cer, dar obloanele erau închise atît de bine, încît camera era cufundată într-un întuneric aproape complet... De la primul său cuvînt, am fost învăluiţi, el şi eu, de o lumină blîndă şi foarte puternică totodată. Această lumină a durat cu aceeaşi intensitate tot timpul rugăciunii şi a dispărut odată cu ultima vorbă a bunului părinte. Ridicîndu-mă în picioare, m-am uitat imediat spre fereastră ca să văd dacă nu cumva lumina venea de acolo. Dar m-am convins că obloanele erau închise. Acum încăperea era din nou cufundată în întuneric ca în momentul în care intrasem acolo...“. Acestor fenomene de luminiscenţă li se adaugă levitaţii şi hipertermii care sînt şi ele atestate.

Cînd i se vorbea despre aceste fenomene inexplicabile din punct de vedere fizic, Michel Garicoïts nu se neliniştea deloc. Nu vorbea niciodată despre ele şi nu-i plăcea să se facă remarcat. Atitudine pe care o întîlnim la toţi misticii adevăraţi. După cîteva atacuri de paralizie, Michel Garicoïts a murit la 14 mai 1863, în ziua Înălţării. A fost canonizat la 6 iulie 1947.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

Pagini din jurnalul lui Demostene Botez

Dacă ar fi să ne luăm după aprecierile criticului și istoricului literar Marian Popa, avocatul Demostene Botez (1893-1973), un obișnuit al grupării de la Revista ,,Viața Românească”, a fost un scriitor mediocru. Dar, fiindcă, bine orientat, aderase la ideologia marxist-leninistă, după 23 august 1944, s-a bucurat de privilegiile epocii, printre care și un fotoliu la Academia Română. Dar, pentru cine îl cunoaște mai bine, așa este Marian Popa, profesor universitar la pensie în Germania și adept al metodei lui G. Călinescu, veșnic nemulțumit și intransigent cu toată lumea. Și cine are răbdare să-i parcurgă monumentala lucrare ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine”, însumînd aproape 2.500 de pagini bogat ilustrate, nu va găsi nici un scriitor pe care să-l fi lăudat pentru viața exemplară de mucenic al literaturii și opera-i literară în integralitatea ei. Chiar și marilor scriitori, lansați în primele decenii ale Secolului al XX-lea și care s-au manifestat și după venirea comuniștilor la puterecum ar fi Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga și alții -, dumnealui le-a găsit atîtea noduri în papură, și ca oameni, plini de slăbiciuni, și ca artiști.

Dintre scrierile lui Demostene Botez, în versuri și în proză, am citit recent volumul ,,memorii”, apărut în 1970 la Editura ,,Minerva”. Completînd însemnările de aceeași factură, lăsate de Mihail Sevastos, și acest scriitor a întregit imaginea de ansamblu a grupării de scriitori, constituită în jurul Revistei ,,Viața Românească”, care a fost înființată la Iași în anul 1906 de Constantin Stere și coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu pînă în 1930, cînd s-a îmbolnăvit, și la conducere a trecut Mihai Ralea pînă în 1940, cînd a fost desființată. (Ar fi interesant un portret în alb și negru al lui Mihai Ralea, schițat după aprecierile laudative și critice cuprinse în amintirile lui Demostene Botez și Petre Pandrea, aduse laolată într-un text mai cuprinzător.)

După ce a făcut școala primară la Botoșani, părinții l-au trimis pe Demostene Botez să învețe la ,,Institutele Unite” și mai apoi la Liceul ,,Internat” din Iași. Tot acolo a urmat și Facultatea de Drept. Printre colegii mai importanți din liceu s-au numărat frații Păstorel și Ionel Teodoreanu, D.I. Suchianu, Mihai Ralea și alții. Mai lungă este lista cu profesorii: Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș, Augustin Scriban, Axinte Frunză sau Vasile Bogrea.

Demostene Botez și-a început colaborarea la ,,Viața Românească” în anul 1921.

De-a lungul timpului, despre scriitorii, mari și mici, grupați în jurul revistei ,,Viața Românească”, au scris atîtea condeie: M. Sadoveanu, G. Călinescu, Otilia Cazimir, I. Teodoreanu, C. Stere sau G. Topîrceanu, Al. Piru, C. Ciopraga. Fiecare dintre ei reținînd diferite aspecte sau poate aceleași din viața și activitatea lor literară și publicistică. Astfel, prozatorul I.I. Mironescu, autor de literatură umoristică și creatorul personajului Tulie Radu Teacă, ardeleanul ajuns la Viena și care caută să înțeleagă moravurile Apusului, era medic dermatolog și profesor la Facultatea de Medicină din Iași. (Și comediograful Aurel Baranga era medic dermatolog). Fiu de răzeși de la Tarcău, și el se descurcă anevoie cu mentalitățile ieșenilor cuprinși într-un larg proces de emancipare. Dar cînd ajunge la casa părintească, aruncă cît colo pălăria și surtucul de boier și se apucă de cosit și înhămat calul

la căruță. Vizitatorul redacției de la ,,Viața Românească” este și un obișnuit al crîșmelor ieșene. În acest context, reținem subtilitatea de natură stilistică a lui Demostene Botez de a-l numi pe față bețivan fără pereche. Fiindcă avea aplecare spre violențe de tot felul, mai ales cînd era asupra chefului, soția împricinatului, și ea doctoriță, îi amenajase acasă o cîrciumă dotată cu toate cele, inclusiv un ospătar. Și cînd îl apucau pandaliile pe dom’ doctor, doamna îi încuia poarta, lăsîndu-l în plata domnului, să-și facă plăcerea acasă, fără să mai tulbure pe cineva dintre megieși cu paraponul său. Multe pagini le consacră Demostene Botez și fraților Alexandru (Păstorel), Ionel și Laurențiu (Puiuțu) Teodoreanu. Știm: primii doi au fost poeți, prozatori și avocați de prestigiu, dar despre ultimul nu se știe prea multe. De ce? Deoarece, începînd primul război mondial, s-a înrolat voluntar în aviația franceză, și familia și-a dat acordul. A murit de tînăr, dar nu în luptă, ci în timpul antrenamentelor, cînd un avion francez a aterizat din greșeală peste avionul lui, strivindu-l. S-a întîmplat în 1914. După război, osemintele i-au fost aduse în țară și depuse în cripta familiei din Cimitirul ,,Eternitatea” din Iași. Părinții fraților Teodoreanu au fost avocații Oswald și Sofia, una dintre fiicele compozitorului Gavril Musicescu. Sora ei mai mare, Florica, fusese profesoara de pian a lui Dinu Lipatti. Dacă Ionel și Ștefana Velisar Teodoreanu au avut doi băieți, gemenii Gogo și Afani, Păstorel a preferat celibatul pînă la vîrsta de 59 de ani, cînd s-a căsătorit cu văduva Maria Poenaru Căplescu, zisă și Garofița. În atare situație, flăcău bătrîn, Păstorel a locuit cu părinții săi (nu ,,a trăit”, cum tot aud pe la televizor), iar după moartea tatălui, doar cu mama sa. Cînd a murit și aceasta, s-a mutat în casa fratelui Ionel. De abia după moartea fratelui, în 1954, a concedat să se căsătorească și să se mute la nevastă.

Dacă n-ar fi fost Demostene Botez, n-am fi aflat niciodată de existența fraților Iurașcu - Vasile, Gheorghe și Mircea - nepoții lui Eminescu și elevi la Liceul ,,Internat” din Iași, în 1909. Pentru unii erau niște tineri originali, cu multiple talente artistice, dar pentru alții, foarte ciudați prin gîndirea și comportamentul lor. Mama lui Eminescu, născută Iurașcu, era soră cu bunicul celor trei băieți. Situația aceasta, într-o vreme cînd gloria lui Eminescu devenise copleșitoare, se completa cu alta: cei trei tineri-minune etalau talente și disponibilități mentale surprinzătoare. În primul rînd, nu-i interesau notele. Apoi, față de colegi și profesori se arătau foarte degajați, familiari chiar, ironici și de un cinism care friza obrăznicia. Foarte inteligenți, își permiteau să-și ironizeze profesorii, inventau întrebări teribiliste și uneori chiar surprinzătoare, nelalocul lor, motivînd că le găsiseră în cărțile pe care le citiseră doar ei. La fel erau și discuțiile. Învățătura era pentru ei o joacă și un amuzament, un exercițiu de memorie, iar profesorii erau văzuți ca niște colegi mai mari. Disciplina școlii nu-i atingea. Snobismul lor se regăsea și în ținutele vestimentare. Niște nonconformiști, cum le-am fi zis astăzi. Scriau versuri foarte frumoase pentru vîrsta lor și se pricepeau și la muzică. Desenau extraordinar, și Mircea era un caricaturist fără pereche. Cunoșteau multe limbi străine. Dar, cum se întîmplă

adesea cu copiii supradotați, cu timpul, nu s-a mai aflat nimic despre cei trei frați Iurașcu. Tîrziu, peste ani și ani, Demostene Botez l-a întîlnit pe Mircea, care era medic la Politehnica din București, iar Vasile, un mărunt funcționar administrativ, tot în București. Despre Gheorghe n-a aflat nimic. Așa e natura uneori: e darnică la început, dar după aceea își bate joc de copiii ei cei mai înzestrați.

Un musafir rar în redacția Revistei ,,Viața Românească”: era Calistrat Hogaș. Venea doar cînd se afla sub tipar vreo colaborare de-a lui sau un volum, să le execute corecturile. Era mărunțel și foarte bine legat. O pelerină largă, lavaliera, pălăria și luleaua formau aspectul lui exterior. În rest, era un om jovial și iubea anecdota picantă. În viața de toate zilele, Calistrat Hogaș era profesor de Latină și Română. Inventase un fel de idiom latino-român, convins fiind că Latina era doar o formă mai îngrijită a Limbii Române. O altă pasiune a lui erau excursiile de unul singur prin Munții Neamțului. Sensibilitatea și spiritul de observație distributiv l-au ajutat să înzestreze literatura noastră cu două volume de călătorie în natură cum puțini scriitori au reușit să facă, ,,Pe drumuri de munte” și ,,Amintiri dintr-o călătorie”

Demostene Botez l-a cunoscut pe profesorul, scriitorul și omul politic. D.D. Pătrășcanu prin intermediul fiului sau, Lucrețiu, elev și el la Liceul ,,Internat” din Iași și viitorul om politic de factură comunistă. Lucrețiu era un băiat înalt, blond și foarte interiorizat. Familia îl răsfățase ,,Coca” și citea foarte mult. D.D. Pătrășcanu era foarte dinamic în activitatea profesională și în cea politică. A plecat din Iași și s-a stabilit la Bacău și apoi în București. Cînd venea în vizită prin Iași, nu uita să treacă și pe la ,,Viața Românească”, unde se îmbrățișa cu Garabet Ibrăileanu, cu care se cunoștea din copilărie. Din lipsa unei finanțări susținute, după 1920, ,,Viața Românească” a fost de mai multe ori în pericol să își înceteze apariția. Dar a intervenit D.D. Pătrășcanu care, cu relațiile sale – cum ar fi Întreprinderea de librării ,,Alcalay”, o bancă din Pitești și mai mulți capitaliști – a reușit să atragă fondurile necesare apariției lunare a unei reviste de peste 100 de pagini. Dar astăzi toate aceste acțiuni ale lui s-au uitat. Despre D.D. Pătrășcanu se mai știe doar că a fost părintele intelectualului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, asasinat de tovarășii lui de luptă și de idealuri.

În ceea ce-l privește pe Garabet Ibrăileanu, secretarul de redacție al Revistei ,,Viața Românească” de la înființarea ei în 1906 și pînă în 1930, cînd s-a retras pe caz de boală, lăsînd locul liber lui Mihai Ralea, memorialistul Demostene Botez îi găsește asemănări cu unii scriitori din literatura universală. Bunăoară cu Anatole France (autorul romanului ,,Thaïs”), prin gîndire și luciditate. Doctorul Emil Codrescu și Adela, personajele principale din romanul ,,Adela”, îl apropie pe Ibrăileanu de Ivan Turgheniev și eroul său, Sanin, din romanul ,,Apele primăverii”. Codrescu și Sanin sînt Ibrăileanu și Turgheniev la 50 de ani, care își refuză iubirea pentru cîte o tînără de 20 de ani. Pe Anatole France, Ibrăileanu îl admira, pe Ivan Turgheniev îl iubea. Dar Garabet Ibrăileanu avea și ciudățeniile lui. În primul rînd, lucra numai noaptea și dormea numai ziua din zori și pînă la ora 3, la fel ca Marcel Proust. O altă ciudățenie era ipohondria, manifestată prin frica de microbi. Se spăla cu spirt după ce dădea mîna cu cineva. La fel, dezinfecta și clanțele ușilor. Și trecea filtrul țigărilor prin flacăra chibritului. Dar, de murit, a murit în 1936 la Spitalul ,,Diaconesele” din Capitală, dintr-o infecție. L-au incinerat în acordurile Simfoniei a 6-a a lui Beethoven, ,,Pastorala”. ,,Așa face și apa Agapiei cînd se strecoară pe sub pietre, dragă Demostene... ca în «Pastorala»...”.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Lizica Codreanu: muza frumoasă, boemă si nonconformistă a lui Constantin Brâncuşi

Dacă se spune că în spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie puternică, în cazul lui Constantin Brâncuși se poate afirma că în spatele geniului său au stat iubirile și muzele sale. Margit Pogany (o pictoriţă maghiară), Eillen Lane (o americancă de origine irlandeză), prinţesa Maria Bonaparte, baroneasa Renée Irana Frachon, franțuzoaica Léonie Ricou sau geniala Maria Tănase au fost doar cîteva dintre acestea dar, lista muzelor lui Brâncuși menționate în numeroasele biografii ale acestuia nu se oprește aici. Din păcate, de cele mai multe ori, această enumerare nu o include și pe românca Lizica Codreanu, geniala dansatoare avangardistă.

O dansatoare avangardistă

Lizica Codreanu s-a născut în 30 iunie 1901 la București. A studiat istoria artei și arta plastică la Școala de Belle-Arte din București. În paralel a urmat cursuri de dans și de balet. La 19 ani Lizica Codreanu a plecat la Paris pentru a-și continua studiile de balet. A studiat aici arta dansului cu celebrele coregrafe

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme (3)

Marea Furtună (3)

Trei nave mici s-au scufundat lîngă Brighton şi toţi marinarii au murit, cu excepţia unuia care a stat trei zile agăţat de un catarg plutitor, şi alte trei vase comerciale s-au scufundat lîngă Plymouth. La Grimsby, aproape toate vasele din port au fost duse în larg, iar 20 nu s-au mai întors niciodată. În total, pînă la 8.000 de oameni au murit pe mare.

Defoe nu doar că a adunat relatări privitoare la furtună, ci a şi inventariat pagubele. Într-o călătorie prin comitatul Kent, el a încercat să numere cîţi copaci au fost doborîţi, dar s-a lăsat păgubaş cînd a ajuns la 17.000. Pe domeniul din Wotton din comitatul Surrey al memorialistului John Evelyn, 2.000 de copaci fuseseră doborîţi de vînt, iar acesta comenta filosofic: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce a mai rămas în picioare”. La o distanţă de pînă la 40 de kilometri de ţărm, ţăranii şi-au descoperit cîmpiile degradate într-o asemenea măsură din cauza apei de mare, încît nu mai erau bune pentru păşunat. Pe dealurile South Downs, majoritatea oilor nici nu voiau să pună gura pe iarbă, iar cele care erau suficient de înfometate încît să o mănînce „beau apoi apă de nu se mai opreau”. Ziarul Observator scria: „Niciodată nu au mai fost o asemenea vîntoasă, un asemenea uragan şi o asemenea vijelie de care să-şi amintească cineva, şi nimic asemănător nu poate fi găsit în istoria Angliei”.

Regina Ana a considerat că era important ca oamenii să înţeleagă două lucruri: furtuna le era imputabilă doar lor, fiindcă fuseseră atît de păcătoşi; şi avuseseră mare noroc că nu fusese mai rău de atît. S-a hotărît ca în data de 19 ianuarie 1704 în întreaga ţară oamenii să ţină post pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu că i-a izbăvit de furtuna în care supuşii Anei trebuiau „să recunoască plini de smerenie” „semnul nemulţumirii divine”, în timp ce Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru „îndurarea Sa nemărginită... care a făcut ca noi şi poporul nostru

Valandina și Nijinska, precum și cu balerinii Serghei Diaghilev și Igor Larionov. Tot în aceasta perioadă Lizica Codreanu a frecventat, împreună cu sora ei Irina (pictoriță și sculptoriță –elevă a lui Brâncuși) cercurile avangardiste pariziene ale vremii, cercuri frecventate printre alții de Tristan Tzara, Sonia Delaunay sau de Man Ray. În perioada pariziană Lizica Codreanu l-a cunoscut pe Constantin Brâncuși, care o alinta Țiganca, și care a îndrăgit-o imediat datorită inteligenței și a umorului. În perioada ei pariziană, Lizica Codreanu a pus în scenă cîteva spectacole în care valențele expresioniste ale dansului erau puse în valoare de costume și machiaje îndrăznețe, avangardiste. În anul 1922, împreună cu un grup de prieteni, Lizica Codreanu a dansat în „Gymnopediile”, un spectacol de balet pe muzica pianistului Erik Satie. Costumele și scenografia pentru acest spectacol au fost create chiar de Constantin Brâncuși. De menționat este că, în avanpremieră, acest spectacol a fost prezentat în atelierul sculptorului, Lizica Codreanu dansînd printre sculpturile lui Brâncuși. Fotografiile Lizicăi Codreanu în costumele

să nu fim cu totul nimiciţi în acest chip”. Se spune că bisericile erau „aşa de aglomerate, încît abia dacă mai puteau intra cîţiva oameni”.

Însă tot răul are şi partea lui bună, iar ţiglarii, zidarii şi geamgiii şi-au triplat cîştigurile în lunile ce au urmat.

Marele Uragan

Cel mai puternic uragan din toate timpurile care s-a produs în Oceanul Atlantic a lovit Insula Barbados la 9 octombrie 1780. Se spune că, timp de două zile, rafale de vînt ce suflau cu o viteză de pînă la 320 de kilometri la oră ar fi doborît la pămînt toate casele de pe insulă, iar cele mai multe vase au fost smulse din ancoraj şi zeci de bărci de pescari nu s-au mai întors la ţărm. Au murit în jur de 4.500 de persoane şi practic fiecare familie a pierdut cel puţin cîte un membru.

După aceea, furtuna a distrus 584 dintre cele 600 de case din Kingstown, pe Insula Sfintul Vincenţiu, în timp ce lîngă coasta Grenadei au naufragiat 19 vase olandeze. Dimineaţa devreme, în ziua de 11 octombrie, furtuna s-a îndreptat spre Insula Sfinta Lucia. Mai multe nave de război britanice care luptau împotriva rebelilor americani se refugiaseră în portul Castries. Furtuna nu le-a distrus doar pe acestea, înecînd majoritatea membrilor echipajelor, ci a dărîmat şi spitalul oraşului, aruncînd un vas pe clădire. Doar două case au rezistat uraganului, iar 6.000 de persoane au murit. Următoarea victimă a fost Insula Martinica, unde valuri înalte de aproape 8 metri au ucis 9.000 de oameni şi au dărîmat toate casele din Saint Pierre. Lîngă Insula Sfintul Kitts au fost distruse alte 100 de nave. Furtuna a produs pagube mari şi în Guadelupa, Antigua, Puerto Rico, Republica Dominicană şi în Insulele Bermude, unde a făcut să eşueze 50 de vase.

S-a estimat că numărul total al victimelor de pe uscat ar fi fost de 24.000 şi alte cîteva mii de oameni au murit pe mare.

Doi ani dezastruoşi

În 16 iulie 1881, unul dintre cele mai distrugătoare taifunuri din istorie a făcut ravagii în Haiphong, portul principal al actualului stat Vietnam, stîrnind valuri gigantice care au ucis probabil 300.000 de persoane,

create de marele artist au fost făcute de asemenea de Brâncuși și datează din anul 1921. Prima reprezentație a spectacolului avangardist se pare că ar fi avut loc la 11 aprilie 1922, la Groupement de l’Albatros. În anul 1936, Lizica Codreanu a debutat pe marile ecrane: a jucat în rolul „Pierrot-fulgerul” din filmul avangardist de referință „Le P’tit Parigot” – dansînd într-un costum – devenit celebru – cu motive în zigzag care „pare a-i transmite impulsuri sacadate ca niște fulgere” (cf. Doina Lemny – „O dansatoare româncă în avangarda pariziană”). Tot în anul 1926, Lizica Codreanu a plecat într-o lungă călătorie în Asia (India, China, Japonia). În Shanghai l-a cunoscut pe jurnalistul Jean Fontenoy, cu care s-a căsătorit, și cu care a avut un băiat. A urmat o căsătorie eșuată în cele din urmă datorită infidelității jurnalistului, precum și a dependenței acestuia de opium.

Prima şcoală de hatha-yoga din Europa

În anul 1930 artista s-a îmbolnăvit de malarie și a trebuit să renunțe la dans. Căutînd un remediu pentru boala de care suferea, a descoperit și a început să practice yoga. S-a reîntors la Paris în anul 1931 și, în anul 1938, bazîndu-se pe propria experiență, a deschis prima școala de hatha-yoga din Europa. Va activa în acest domeniu pînă în anul 1971, combinînd în practicile sale terapeutice principii provenite din hatha-yoga, din acupunctura chinezească, din gimnastica suedeză și din practicile medicale populare românești. Lizica Codreanu a murit în anul 1993 la vîrsta de 92 de ani.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

incluzîndu-i pe cei care au pierit din pricina bolilor şi foametei ce au urmat.

La mai puţin de un an după aceea, la 6 iunie 1882, marele port Bombay (actualul Mumbai) din India a fost lovit de un ciclon care a stîrnit valuri ce au înecat 100.000 de oameni. Nu era prima oară cînd India se nimerise în calea dezastrului. În 25 noiembrie 1839, un ciclon a iscat valuri înalte de 12 metri despre care se spune că ar fi ucis 300.000 de persoane în Coringa, la gura fluviului Gange, pe coasta de est. Acel port nu a mai fost reconstruit complet niciodată.

Taifunul Vera (1)

Nagoya, al patrulea oraş ca mărime din Japonia, a fost ţinta multor bombardamente în timpul celui de-al II-lea război mondial, dar în 1959 se reafirmase ca un mare oraş portuar şi centru industrial, avînd o populaţie de 1,3 milioane de locuitori. În 21 septembrie, taifunul Vera a început să se apropie. Era a cincisprezecea furtună tropicală din acel an, aşa că a stîrnit prea puţină îngrijorare. Edwin O. Reischauer, devenit ulterior ambasadorul Statelor Unite la Tokio, a remarcat că japonezii erau obişnuiţi „să se aştepte la catastrofe naturale şi să le accepte cu o rezistenţă stoică”. Oamenii credeau chiar că taifunurile erau de bun augur. În Secolul al XIII-lea, flota lui Kubilai Han, nepotul lui Ginghis, a fost risipită şi scufundată de două ori de ceea ce japonezii numeau un „vînt divin” (un kamikaze) înainte ca el să-şi poată începe invazia. De cele mai multe ori, taifunurile se domoleau înainte de a ajunge pe uscat sau îşi schimbau direcţia, îndreptîndu-se spre mare, aşa încît, chiar atunci cînd vîntul a început să vuiască pe coastă, în ziua de sîmbătă, 26 septembrie, localnicii nu au făcut decît să tragă obloanele de protecţie împotriva furtunilor şi să-şi procure mai multe provizii.

În aceeaşi noapte, tîrziu, taifunul Vera a lovit Nagoya cu toată puterea, iscînd valuri de 5 metri care au distrus baraje, pontoane, poduri şi clădiri. Un bloc de apartamente înalt s-a prăbuşit, prinzînd sub dărîmâturi 84 de locatari.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

România si români ilustri ,

NICOLAE TITULESCU – 100 DE ANI DE LA UN DISCURS MEMORABIL

(urmare din pag. 1)

Realizarea Marii Uniri de peste cîteva luni, de la 1 Decembrie, la Alba Iulia, a primit un sprijin nemijlocit de la această acțiune din capitala Franței, cunoscînduse faptul că acest Comitet a fost oficial recunoscut de către guvernele Puterilor aliate ca organ plenipotențiar al Națiunii Române.

Ca ministru al Afacerilor Străine, în 3 guverne, între anii 1927-1936, prin vocea lui Nicolae Titulescu România a vorbit Europei și lumii întregi despre problemele stringente care ne preocupau, militînd pentru respectarea Tratatelor de pace încheiate după prima conflagrație mondială, împotriva revizioniștilor din unele țări europene care propagau o nouă împărțire geografică a continentului. Vocea puternică a ministrului român de Externe, mai ales de la tribuna Ligii Națiunilor de la Geneva unde, între 1920 și 1936, a avut statutul de delegat permanent al României, fiind ales (caz unic în analele acestui organism internațional) în două rînduri: 1930 și 1931 – președinte al acestui for, a fixat în conștiința contemporanilor cîteva repere esențiale pentru redesenarea politicii europene interbelice:

- Respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale;

- Raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici;

- Asigurarea securității colective;

- Prevenirea agresiunii unui stat (sau mai multor state);

- Respectarea întocmai a tratatelor încheiate pe cale diplomatică la Trianon;

- Întărirea securității României, mai ales după instaurarea hitlerismului în Germania (1933);

- O Europă Unită prin abordarea comună, cultural-spirituală.

Nicolae Titulescu susținea respectarea tuturor documentelor emise de forurile internaționale de după Primul Război Mondial nu doar ca bază teoretică a Dreptului Internațional, ci ca un bun cunoscător al procesului de elaborare a acestora, el făcînd parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris, și fiind unul dintre mediatorii de pace. De altfel, semnătura lui Nicolae Titulescu se găsește pe Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la 4 iunie 1920 la Trianon, prin care a fost recunoscută Unirea Transilvaniei cu România. Fiind trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Londra, în două etape (1921-1927 și 1928-1932), cu prilejul conferinței anglo-sovietice din 1924, Nicolae Titulescu și-a exprimat opțiunea pentru reglementarea relațiilor diplomatice cu URSS întrerupte, unilateral, la 31 decembrie 1917. După ce, la 16 mai 1935, URSS și Cehoslovacia semnează un pact în care ambele state se angajează să-și acorde ajutor reciproc în cazul unei agresiuni, prin intermediul lui Nicolae Titulescu România și-a dat adeziunea la acest document. Urmîndu-și ideile de regelementare a relațiilor bilaterale cu puternica țară de la Răsărit, în iulie 1935, deși Carol al II-lea nu agrea această mișcare diplomatică, Nicolae Titulescu începe tratativele în vederea încheierii unui Pact de asistență mutuală româno-sovietic, avînd ca model acte similare franco-sovietice și ceho-sovietice.

Cum aceste tratative au continuat și anul următor, demonstrînd viziunea ministrului român de Externe de bună vecinătate cu URSS, reacția forțelor de dreapta din țară ia amploare și, coroborată cu presiune cercurilor pro-naziste, legionare dar și germane, Carol al II-lea „execută directivele” și, pe 29 august 1936, pe cînd Nicolae Titulescu se afla în străinătate, este înlăturat din funcție, obligîndu-l să se exileze, acesta stabilindu-se în Franța.

Deoarece activitatea diplomatică (și nu numai) a fostului ministru de Externe Nicolae Titulescu este atît de generoasă încît nici în cele 24 de pagini ale acestui număr de revistă nu o pot cuprinde, și întrucît subiectul principal al acestui articol se referă la un anumit discurs al diplomatului Nicolae Titulescu, mă văd obligat să mă opresc aici cu prima parte, mai făcînd o singură mențiune. Aceasta: chiar exilat, fostul ministru de Externe va rămîne același înfocat

patriot, a cărui viață rămîne dominată de convingerile sale pacifiaste, împotriva încercărilor revizioniste ale Ungariei și Germaniei, aprecierile pozitive ale îndelungatului său demers (național și internațional) rămînînd, în continuare, la cote înalte, pe plan mondial. Ungaria contraatacă

Deși Istoria nu este o poveste, ea avînd izvoare în evenimentele desfășurate de-a lungul mileniilor (uneori cu dovezi imbatabile), deși actualele relații interstatale sînt urmarea încheierii unor tratate internaționale, semnate (în cunoștință de cauză) de către statele interesate, realitatea scoate la iveală revizioniști și revanșarzi – reprezentanți ai unor state semnatare a acelor documente cu titlu ireversibil – care se prefac a uita ce s-a întîmplat la un moment dat. În subiectul care ne interesează putem exemplifica anomalia descrisă mai sus cu un document cu valoare internațională, emis într-o stare specială pentru Europa, dar determinant pentru o nouă stabilitate continentală – Tratatul de la Trianon.

Deci, așa precum consemnează Istoria Secolului XX, Tratatul de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în acel război. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv de către România), pe de o parte, și de Ungaria, pe de altă parte. Neintrînd în conținutul detaliat al acestui Tratat, amintesc doar faptul că acesta este conceput în 4 părți, fiecare reprezentînd anumite elemente care să definească principiile unei păci reale, indiferent de poziția în care s-au aflat statele semnatare în acel moment.

Așa cum nici în prezent Ungaria nu recunoaște acest Tratat, în mentalul colectiv maghiar acesta fiind considerat o catastrofă, imediat după 1920 Ungaria a inventat un motiv pentru a ne șicana și a ne ataca. Din ce a pornit acest nou atac? Conform noilor frontiere trasate, în virtutea prevederilor Tratatului de la Trianon, o parte dintre locuitoriii de altă naționalitate au rămas pe teritoriile noilor state sau în teritoriile alipite unor state, astfel cum s-au petrecut lucrurile cu maghiarii – peste 3,3 milioane de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, la frontierele statelor vecine sau cele succesoare noi. Astfel a apărut problema „optanților”, adică a cetățenilor din fosta AustroUngaria care, în baza Tratatului de la Trianon, au putut opta pentru cetățenia ungară. Scandalul a fost generat de reforma agrară din România, din 1921, cînd au fost expropriate proprietățile marilor moșieri unguri din Transilvania care părăsiseră România după 1918 și adoptaseră cetățenia maghiară. Pe acest amănunt Guvernul de la Budapesta, urmărind eludarea unor paragrafe din Tratatul de la Trianon, a pus în discuție existența unei incompatibilități între legislația Reformei Agrare și Tratatul de la Trianon.

Conacul familiei Titulescu, locul în care a copilărit diplomatul, din județul Olt

Certificatul de naștere al viitorului diplomat

Urmînd politica sa internă, în concordanță cu interesele Statului Român în noua regiune Transilvania, între 1918 și 1921 s-a realizat în România o amplă reformă agrară, în urma căreia au fost împroprietăriți și peste 200.000 de cetățeni români aparținînd minorităților naționale, dintre aceștia peste 46.000 fiind maghiari. Cu toate acestea, în opinia publică din țară, cu reverberații în afară, încă 260 mari prorietari din Transilvania, care au fost expropriați pentru că optaseră pentru cetățenia maghiară, au acuzat Statul Român că motivul exproprierii ar fi fost acela că erau maghiari. De aici s-a declanșat sarabanda proceselor la forurile de resort internaționale, ajungîndu-se pînă la Curtea de Justiție de la Haga, Budapesta fiind interesată să creeze premisele unor „insule” de maghiarime în Transilvania, odată cu acuzele grave aduse României și politicii sale externe precum că a încălcat prevederile Tratatului de la Trianon.

Cine știe ce întorsătură ar fi luat aceste mistificări și incitări la redefinirea Trianonului dacă în diplomația românească n-ar fi existat un oltean cu știință multă de carte, dar și cu o inimă mare de român adevărat, pe numele lui NICOLAE TITULESCU. Dacă ar fi intuit ce replică aveau să primească din partea delegatului României la acest simulacru de proces (în fond, jocul perfid al Ungariei) marii juriști de la Budapesta s-ar fi lăsat păgubași!

5 iulie 1923

Geneva, data de mai sus, Palais Wilson.

Consiliul Societății Națiunilor – organizație înființată prin Tratatul de la Trianon, confirmată și în timpul Conferinței de Pace de la Paris, menită să mențină pacea în Europa după încheierea Primului Război Mondial. Pe rol „Procesul optanților unguri” versus Statul Român, cu obiect: revendicarea dreptului unor persoane de naționalitate maghiară asupra unor suprafețe de teren, expropriate „abuziv” de Guvernul de la București. Ca la orice proces, mai ales unul de talie internațională, specialiștii în Drept se bat aruncînd în vîrtejul pledoariilor argumente și contraargumente care să încline balanța în favoarea părții pe care o reprezintă.

De la tribună și de la înălțimea sa de aproape doi metri, Nicolae Titulescu ține un discurs intrat în Istorie și răms ca exemplu pentru orice jurist sau diplomat care are misiunea de a apăra interesele naționale ale României, indiferent în ce context politic și militar s-ar desfășura un asemenea proces. Dovedind o cunoaștere profundă a subiectului care făcea obiectul respectivului proces, dobîndită prin studierea tuturor documentelor cu relevanță majoră asupra cazului și – foarte important – cu accent pe argumentația privită prin prisma reac ției internaționale la recunoașterea aplicării Tratatului de la Versailles (Trianon), Nicolae Titu lescu n-a lăsat nici un loc de interpretare a acestor documente decît în lumina realității istorice: „schimbarea neașteptată a atitudinii

Guvernului Ungariei și dezavuarea pe care a considerat necesară să o aplice plenipotențiarului său, pentru a putea redeschide astăzi o dezbatere care fusese definitiv închisă prin acordul nostru din 29 mai 1922, așa cum a recunoscut Guvernul Ungariei și reprezentanții Națiunilor prezenți la Bruxelles, îmi impune îndatorirea preliminară foarte precisă de a fixa poziția României în această dezbatere și de a declara în mod deschis, de la început, că nu voi urma onorabilul reprezentant al Ungariei în toate amănuntele noii sale dispute”.

Asistența freamătă.

Cuvintele reprezentantului României sugerează irealitatea în care se află Guvernul Ungariei, precum și inutilitatea reluării unei problematici considerate definitiv închise, oficializate prin semnăturile valabile ale unor oficialități române și maghiare. Ce va urma?

Cum va contracara Nicolae Titulescu atacul Ungariei care miza pe latura emoțională a „pauperizării” optanților unguri în fața „exploatatorilor” români? Spre surprinderea tuturor, diplomatul român nu a venit cu acuzații dure la adresa Guvernului Ungariei, care mistifica în mod vizibil linia documentelor de la Trianon, ungurii înlocuind paragrafe cu idei fanteziste, ci, Titulescu a grăit întrun stil cît mai pașnic cu putință, invocînd un lucru deja înfăptuit, determinînd completul să ia notă de realitatea lucrului bine făcut: „Dacă aș proceda altfel, mi s-ar părea că n-aș răspunde obligației pe care o am în interesul bunei vecinătăți cu Ungaria, în înțelesul funcționării normale a Societății Națiunilor, în interesul prestigiului acesteia din urmă, să nu permit ca două lungi ședințe în fața Onoratului Consiliu – cele din zilele de 20 și 23 aprilie 1923 – și munca desfășurată la Bruxelles de unsprezece persoane timp de cinci zile, cît și rezultatele constante în scris și legal parafate, să rămînă pur și simplu literă moartă”.

Adică, dacă domnul diplomat Titulescu avea tupeul unei doamne senatoare din actualul Parlament al României, ar fi urlat: „Bă, Bozgorilor! Voi sînteți proști, analfabeți și inculți? Odată ce ați semnat și parafat acest Tratat, fără să vă pună cineva sula-n coaste, ce mama dracului mai vreți? Marș la Budapesta, că v-a rîncezit carnea crudă sub șaua cailor!”. Diplomat, însă, și încă de marcă internațională, Nicolae Titulescu a periat cu privirea sala și, în cuvinte apăsate, a denunțat actul mîrșav al Ungariei, deghizat într-o plîngere oficială. „În adevăr: ce vrea Guvernul în această problemă?

averilor acestor „optanți” unguri cu „pericolul” la adresa stabilității păcii după Congresul de Pace de la Paris. Replica lui Titulescu stinge din start „pericolul” contorizat de unguri. „În adevăr nu există problemă internațională, decît dacă există contradicție între un tratat și dreptul la expropriere. Dar, din moment ce declarați că exproprierea este combatibilă cu tratatul, amănuntele, modul de aplicare a acestei exproprieri aparțin dreptului intern al țării suverane, căci nu vedem care ar fi altă autoritate de stat care ar putea stabili condițiile de aplicare ale unui drept pe care l-ați recunoscut în mod public, în afară de Parlamentul Statului căruia îi recunoașteți dreptul de expropriere”.

Am să rezum situația în cîteva cuvinte: Guvernul Ungariei face apel la Societatea Națiunilor ca să-i atragă atenția, în mod amical, potrivit articolului 11, aliniatul 2, asupra pericolului în care s-ar putea găsi pacea în viitor, din faptul că noi interpretăm drepturile «optanților unguri», în privința exproprierilor din Transilvania, altfel decît o face el. Concluzia acestei cereri era «restituirea imediată» a pămînturilor și construcțiilor – așa a scris negru pe alb – și plata în aur a despăgubirilor”.

Constatați corelația pe care o face Guvernul de la Budapesta dintre pretențiile „optanților” și degradarea păcii în viitor, în Europa? Prin această manevră subiectivă ungurii încercau să suprapună o lege românească a exproprierii

În continuare, pentru cei din afara sistemului judiciar și avocățesc, argumentația lui Nicolae Titulescu ar părea aridă, dar, în realitate, punctele de contact ale acesteia se subsumează demersului general, apelînd la unele probleme tehnice din proces, pentru a convinge instanța de lipsa de obiectivitate a Guvernului Ungariei. În acest context, studiind dosarul de 28 de pagini tipărite, reprezentantul României a găsit doar 4 puncte asupra cărora s-ar fi putut angaja discuții, din aceste 4 puncte doar 3 făceau obiectul unui acord. În acest fel, încă de la început, pretențiile absurde ale Ungariei erau desființate una cîte una – nu prin vorbe, ci cu argumente, date, hărți și citate din Tratatul de la Trianon, care destabilizau delegația ungară condusă de subtilul conte Apponyi și cristalizau dreptatea cauzei românești în ochii înaltului Consiliu de la Geneva.

Studiind documentele acestui proces inedit constatăm că, în pledoaria sa, Nicolae Titulescu a mers pe două căi paralele spre a-și susține punctul de vedere: 1. Folosirea, ca bază, a prevederilor Tratatului de la Trianon; 2. Folosirea, așa cum se exprimă în public, a „materialului clientului”. Iată, spre exemplificare – după ce, pînă acum am văzut prima parte a acestui binom – cum a exploatat cel de-al doilea filon al bazei juridice – în cazul în care, pierzînd orice urmă de raționament, Guvernul de la Budapesta s-a făcut de rîs nerecunoscînd ceea ce reprezentanții săi legali au semnat. Ca într-o joacă de-a șoarecele și pisica, Titulescu a lăsat asistența mută cînd a pus pe tapet această explicație, mai ales că parafarea înțelegerii avusese loc sub patronajul Ambasadei Japoniei.

„Excelența Sa, domnul Adatei, ambasadorul Japoniei, a avut amabilitatea să ne comunice intențiile sale și să ne propună un proiect de rezoluție, îi mulțumim pentru aceasta, în numele Guvernului României. Și după ce am discutat patruzeci și opt de ore această rezoluție acum o înlăturați. Fiecare cuvînt a fost cîntărit și, după numeroase modificări, am semnat această rezoluție, la Ambasada Japoniei. Această rezoluție, acceptată de împuterniciții dumneavoastră, constituie o a doua parte a acordului nostru de la Bruxelles. De aceea mă așteptam, ajungînd din nou în fața Consiliului, să nu-l mai plictisesc cu acest lung expozeu, pe care îl fac pentru a treia oară în răstimp de două luni, ci, dimpotrivă, să asist la ratificarea acordului dintre noi”. Trecînd la atacarea acestei probleme absurde, Nicolae Titulescu prezintă – în consternarea auditoriului – argumentul „mortal” al acestei chestiuni, adresîndu-se contelui Aponnyi: „Timp de o oră și jumătate ați pledat admirabil, dar n-ați spus nici un cuvînt despre chestiunea principală pentru care mă așteptam să primesc lămuriri din partea dumneavoastră și anume: de ce ar trebui să dispară deodată acordul de la Bruxelles? Îngăduiți-mi să fac ce n-ați făcut dumneavoastră și să lămuresc eu Consiliul în această problemă”

Nicolae Titulescu și Nicolae Iorga, 1931

Ordinul Steaua României în grad de ofițer, acordat lui Nicolae Titulescu de Regele Carol I

(urmare din pag. 13)

Îmi închipui ce ochi mari a făcut înfumuratul conte așteptînd ceea ce se poate numi lovitura de grație din partea Guvernului României, și cum se așternea o liniște ciudată în frumoasa sală a Palatului genovez! „De ce ar fi inoperant, astăzi, acordul de la Bruxelles, care este alcătuit din: 1. dintr-un proces verbal și 2. dintr-o rezoluție? Nota domnului ministru al Afacerilor Externe al Ungariei dă două motive: 1). împuternicitul Ungariei și-ar fi depășit deplinele puteri și 2). ar fi semnat în condițiuni care nu-i asigurau îndeajuns liberul arbitru” Dînd peste cap întregul eșafodaj unguresc, clădit pe niște piloni din aberații puerile, Titulescu, într-un calm desăvîrșit, dă la iveală dintr-o mapă un anume document din care citește cu glas tare, rar și apăsat, să le intre tuturor în cap: „Subsemnatul Ministru Regal Ungar de Justiție, însărcinat cu girarea Ministrului Afacerilor Externe, certific prin prezenta că Guvernul Regal a însărcinat pe Excelența Sa domnul Conte EMERIC DE CSAKY, fost Ministru al Afacerilor Externe, în calitate de delegat și pe domnul LADISLAU GAJZACO, consilier ministerial în Ministerul Afacerilor Străine, în calitate de consilier-adjunct, să reprezinte Regatul Ungariei la negocierile ce se vor purta, cu privire la exproprierea bunurilor mobile și imobile ale optanților unguri, la 26 mai a.c., la Bruxelles, între Regatul Ungariei și Regatul României. Delegații sus menționați au primit depline puteri pentru a trata și a semna, în numele Guvernului Regal Ungar, clauzele Convenției ce se va încheia”.

Membrii Consiliului și întreaga asistență rămân consternați. Discuții și murmure din sală încing atmosfera sub tăișul multor priviri nedumerite care fixează delegația ungară, așteptînd un răspuns. Dar ce răspuns mai pot formula ungurii în fața propriilor principii pe care le-au călcat în picioare în modul cel mai dezonorabil? Cine mai putea să deschidă gura în apărarea cauzei Guvernului maghiar, cînd însuși Guvernul de la Budapesta se făcuse de rîs, negînd autoritatea delegației, numite, în mod cît mai oficial, chiar de ministerele de forță ale Guvernului, în speță – Ministerul de Justiție și Ministerul de Interne?

În incertitudinea care plutea asemenea unei cețe dense în sala de Consiliu, răspunsul a venit tot din partea diplomatului care dezvăluise incompetența delegației Ungare, cît și a Guvernului ungar, reprezentantul României –, marele diplomat Nicolae Titulescu, în cuvinte (argumente) fără echivoc: „Dacă s-ar admite teoria pe care Guvernul Ungar și-ar putea dezavua pur și simplu împuternicitul său, mi se pare că s-ar ajunge să se facă imposibilă funcționarea Societății Națiunilor. Opera Societății Națiunilor ar putea fi nimicită în orice moment printr-o dezarmare. Iată, domnilor, motivele pentru care Guvernul României se ține legat de termenii acordului de la Bruxelles și roagă Consiliul să binevoiască să caute o soluție potrivită cu această bază”.

Așa cum se va exprima mai tîrziu, în deschiderea celei de-a III-a Conferințe Balcanice de la București

(octombrie 1932): „Pacea înseamnă înainte de toate o stare de spirit alcătuită din încredere, din înțelegere reciprocă, din nădejde în ziua de mîine”. În timpul procesului de la Geneva, intentat de „optanții maghiari”, Nicolae Titulescu – în virtutea viziunii ce-l caracteriza – a descoperit pericolul urmărit de partea maghiară, anume destabilizarea păcii instalate prin diferite înțelegeri și tratate încheiate între țări și popoare după terminarea primei coflagrații mondiale. Plecînd de la aceste premise, care puneau în umbră scandalul cu „optanții”, Nicolae Titulescu a avut curajul (și tactul diplomatic) să ridice o astfel de problemă în fața Consiliului Societății Națiunilor. Iată un fel de preambul la întrebarea care urma: „Să plecăm de la ipoteza că România se găsește, așa cum vreți dumneavoastră, conte APPONYI, în fața unui indiscutabil act de autoritate, constînd din violarea Tratatului de la Trianon. Pentru a evita consecințele acestei constatări, nimic mai firesc decît dreptul României de a se plînge, cu titlul reconvențional, de toate violările altor articole din același Tratat de la Trianon, comise, la rîndul său, de Guvernul Ungariei. Și dacă țineți să împingeți această ipoteză pînă la capăt, vă veți da seama imediat că am parcurs acest calvar de discuții delicate și spinoase ca să ajungem, în cele din urmă, să ne întrebăm dacă, da sau nu, chestiunea optanților unguri poate constitui un articol de contabilitate într-un bilanț încă neînchis, care, pentru a se lichida soldul, se va închide la o dată pe care o cunoaștem și mai puțin”.

După această punere la punct – într-un limbaj juridic fără cusur – Nicolae Titulescu aruncă, asemănător unei ghilotine, întrebarea pentru care pregătise auditoriul:

„Dacă așa stau lucrurile, se face cu adevărat opera de pace dacă luați unul din elementele care clocotesc în acest cazan teribil care este politica europeană actuală, îl tratați fără să țineți seama de ceilalți, pentru că, mîndru de acest examen, să răsturnați ordinea lucrurilor stabilite într-o țară Europeană?

Mie mi se pare că nu”. Discursul marelui diplomat român se apropie de final. Felul magistral în care îmbinase cunoștințele juridice de Drept Internațional cu cele istorice, geografice și sociale, ridicînd argumente solide, bazate pe interpretarea corectă a literei Tratatului de la Trianon – toate așezate sub tutela Societății Națiunilor – au spulberat cerințele delegației maghiare, conții unguri neavînd replici în stare să clatine construcția juridică a lui Titulescu.

Ca un sfătuitor bătrîn, dar și ca un pedagog de talent, Nicolae Titulescu se adresează delegației maghiare, de fapt Guvernului de la Budapesta, întregului popor maghiar: „Românii și ungurii de astăzi nu mai sînt răspunzători de trecutul istoric care i-a separat de-a lungul veacurilor. În viață ne găsim cot la cot; nu știm de ce; și nici dumneavoastră. Cred că în loc de a vă consuma energia ca să vă modificați pozițiile și să vă lărgiți ajutorul politic, ați face mai bine să folosiți această energie pentru a găsi o formulă care ne-ar permite să facem drumul împreună”. Ce cuvinte înțelepte și ce îndemn pragmatic, îndemn ce s-ar potrivi de minune și în zilele noastre, cu direcția îndreptată, în special, spre capii UDMR! Și, ultimele fraze ale magnificei prestații titulesciene: „De aceea, în deplin acord cu conștiința mea, declar în numele Guvernului României că noi ne menținem pe terenul acordului de la Bruxelles, care, pentru noi, are forță obligatorie și ne încredințăm înțelepciunii Consiliului ca să găsească o rezolvare conform principiilor sale”.

Pentru redarea autenticității atmosferei din sala de judecată, vă invit să vă delectați cu ceea ce a scris Lucian Blaga, prezent la uriașul succes al diplomatului și juristului Nicolae Titulescu: „În memorabila dupăamiază, sala dezbaterii era plină. Numai cu multă osteneală mi-am putut face loc printre corespondenții ziarelor din cele patru puncte cardinale. Din înghesuială puteam totuși să urmăresc cele ce aveau să se întîmple. În jurul mesei Consiliului, apăreau delegații diverselor state, figuri ale jocului de șah internațional. A intrat apoi în sală Titulescu. Mulțimea cu sute de capete s-a

întors spre el și un freamăt de curiozitate trecu peste băncile corespondenților: Titulescu! Am simțit din această rumoare imensul prestigiu de care Titulescu se bucura în opinia intrernațională. În ședință, a citit cu glas de metal nobil și de o transparență cuceritoare, o declarație,arătînd punctul de vedere românesc”.

Addenda

Reproducînd finalul pledoariei lui Nicolae Titulescu, credeam că am pus ultimul punct al acestui articol, scris în preajma zilei în care s-a împlinit un veac de la acest eveniment care a ținut, un timp, paginile presei europene. Mai multe lucruri, însă, numi îngăduie să închei astfel, lucruri și întîmplări cu efect asupra conștiinței ajunse într-o stare emoțională, dar și revoltătoare, constatînd următoarele:

1. Îndepărtarea din funcție a diplomatului Nicole Titulescu, la ordinul murdar al lui Carol al II-lea, executînd, la rîndul său, ordinele anumitor forțe politice și ale Germaniei hitleriste;

2. Îndeplinirea, abia după 50 de ani, a Testamentului lui Nicolae Titulescu, privind locul său de veci: „Doresc să fiu îngropat la Brașov întrun loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor ști să găsească un loc potrivit dorinței mele. Take Ionescu sus la Sinaia și eu la picioarele lui, jos la Brașov, pentru repaosul etern. Este felul cel mai convenabil și doresc ca locuitorii Brașovului să accepte rugămintea mea”. (5 ianuarie 1940). Să nu uităm aportul lui Corneliu Vadim Tudor la aducerea rămășițelor pămîntești ale lui Nicolae Titulescu în România și reînhumarea acestuia în Șcheii Brașovului.

3. Astăzi, cînd politica externă a Statului Român este reprezentată de niște indivizi fără cunoștințe profesionale (or, dacă le au, le pun în slujba unor stăpîni externi, miniștrii noștri devenind slugile unor state occidentale și ale SUA), nu se mai amintește în nici un context de floarea și fala României, în plan extern, făcîndu-ne că nu mai știm cine au fost: Ion G. Duca, Nicolae Comnen, Grigore Gafencu sau numele celor care, sub auspiciile Ligii Națiunilor, au fost ecoul unor ample acțiuni politico-diplomatice, economice, culturale și social-umanitare: Lucian Blaga, Emil Racoviță, Grigore Antipa, Ion Cantacuzino, Gheorghe Țițeica, Virgil Madgearu, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Ion Pillat, Constantin Kirițescu

4. Alăturați lîngă aceste nume ilustre, nume ca: Bogdan Aurescu sau ștearsa Luminița Odobescu Ce să mai spun de Adrian Severin care, în cîrdășie cu președintele de atunci, Emil Constantinescu, a semnat trădătorul Tratat cu Ucraina, prin care România a certificat pierderea definitivă a unor vechi ținuturi românești, pierdute de România în favoarea Uniunii Sovietice, ca urmare a Pactului RibbentropMolotov. Cred că, dacă-ar ști, cei nominalizați mai sus s-ar răsuci în mormînt!

Mormîntul lui Nicolae Titulescu din Șcheii Brașovului

Statuia lui Nicolae Titulescu din Brașov

De la istorie la filmul istoric (II)

Există fapte care sînt nu numai posibile, ci categoric incompatibile cu imposibilitatea; fapte care poate că nu s-au produs pînă acum niciodată, dar care se pot produce oricînd, azi, peste o clipă, fără să fie nevoie de intervenţia unor condiţii ajutătoare noi; fapte de care să se poată spune că ar fi imposibil să fie imposibile, confirmate dialectic printr-o dublă negaţie. În aceste unităţi de adevăr, gîndirea pozitivă şi imaginaţia artistică îşi dau întîlnire.

Tot ce am spus pînă acum nu epuizează lista condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească adevăratul film istoric, distinct de simplul film „de aventuri”. La condiţiile semnalate se mai adaugă următoarele:

1. Nu e suficient să nu existe anacronisme (materiale sau psihologice);

2. Nu e suficient ca toate întîmplările să fîe importante şi emoţionant zugrăvite (evocatoare ale atmosferei, ale mentalităţii epocii);

3. Nu e suficient ca toate acestea să fie exprimate printr-un montaj regizoral şi o interpretare actoricească bună;

4. Nu e suficient ca acele fapte importante să fie neapărat noi, adică înnoitoare, înţelegînd prin asta obligaţia pentru film de a alege momente istorice decisive; momente cînd societatea descrisă se află în preajma unei mari schimbări la faţă şi cînd faptele povestite au contribuit la vasta transformare. În sfîrşit, nu e suficient ca filmul istoric să satisfacă enumeratele condiţii. Mai trebuie una. Care ține tot de originalitate. Faptele descrise trebuie să fie unice. Să se fi întîmplat numai în cutare țară şi nu în vreo alta. Raporturile dintre daci şi romani, de pildă, nu seamănă cu nimic în lume, cu nimic din tot ce s-a întîmplat în Istoria Universală. Sau alt exemplu: istoria e plină de „Bauernkrieg“, de răscoale ţărăneşti. Dar răscoala din 1907 de la noi nu seamănă cu nici o altă răscoală. Este unică în lume: unicitatea exprimată prin nişte fapte impresionante, senzaţionale, în însăşi structura istoriei și destul de imperfect cunoscute chiar de noi. De aceea, este încă loc pentru un film istoric despre pateticul nostru 1907.

lată acum un exemplu luat mai de departe. Pe vremea nu mai ştiu cărei dinastii de faraoni a avut loc o ciudată revoluţie (descrisă în volumul omagial dedicat lui Champollion). Ciudată mai întîi pentru că a reuşit. Căci în țara celei mai năprasnice exploatări a omului de către om, nici una din rarele ridicări populare nu se termina altfel decît printr-o baie de sînge. Care a fost izvorul acelei originale răscoale, răscoală aşa de puternică, de irezistibilă, încît stăpînii au trebuit să cedeze? Ce cereau răsculații? Să li se recunoască şi lor dreptul la... viața viitoare! Vă dați seama de ferocitatea acestei aristocraţii sacerdotale, de egoismul acestor teocrați, care rezervau numai pentru sufletul lor beneficiile unui suflet nemuritor! O poveste tulburătoare şi mai ales un film magnific s-ar putea face din acest episod istoric. S-ar putea...

Un fenomen istoric specific a fost haiducia. În Europa occidentală, banditul justiţiar era un răsculat singular, de tip Robin Hood. În America Latină, haiducia era colectivă, de tip Viva Villa. Haiducia, aşa cum a fost practicată la noi, o găsim numai în ţările europene subjugate de Poarta otomană – în Principatele dunărene cu deosebire. lată de ce fenomenul răspunde condiţiilor cerute de adevăratul film istoric. Tot aşa, cu caracter de unicitate istorică, este şi senzaţionala pătrundere, în curs de trei decenii, a milioane de emigranţi europeni în Middle-Westul şi Far-Westul american. Nu-i de mirare că un potop de filme „western“, tratînd în felul lor istoria acestei mulţimi, s-au abăut asupra ecranelor de pretutindeni.

Există o psihoză a cineadevărului, a nevoii de autenticitate istorică. O nevoie de realism excesiv, care, în mod foarte dialectic, duce la propriul său contrariu, anume la un subiectivism exacerbat. Cineastul va alege, va căuta cu lumînarea şi va prefera aspectele oribile, atroce, abjecte, monstruoase din viață, din istoria acelor

contemporani ai noştri care sînt nefericiţi sau cruzi. Este psihoza de tip Mondo cane sau série noire. Dar mai există una şi mai exagerată. Ne-a descris-o, într-un film care merită cu prisosinţă numele de „film istoric“, cineastul Giacopetti. Se cheamă Ochiul sălbatic. Este povestea tragică, sinistra poveste a unui operator de actualităţi american, beat de „ciné-verité“. Realitatea era pentru el doar un prim stimulent. Un stimulent al imaginaţiei. Ea îl ajuta să caute cu mintea pentru ca să realizeze apoi practic, cumpărînd cu bani, scene atroce. Atroce, dar nu imaginare. Artificiale, adică prefabricate, dar nu trucate, căci ele se petreceau aievea, cu oameni adevăraţi şi sinceri, se produceau cu dureri veritabile şi morţi autentice. Oamenii atraşi de el în cursă simţeau sincer şi sufereau adevărat. Iar el filma. Şi povestea se isprăveşte aşa: avea şi el un sentiment, un singur sentiment pur, un amor pentru o femeie frumoasă. La un moment dat, din pricina unei catastrofe provocate de el şi filmată cu succes, o bîrnă cade pe capul tinerei femei şi o ucide. El stă, îngenuncheat, aplecat pe obrazul ei inert, sfîşiat de durere; în acel moment, şi fără ca asta să-i diminueze sau să-i devieze durerea, porunceşte asistentului său: „Filmează-mă!“. Acest trucaj al autenticităţii, fără ca autenticitatea să-i fi fost distrusă sau micşorată, merită numele şi diagnosticul pe care l-aş formula historism psihopatie şi patologie a autenticităţii istorice.

În Occident, şi mai ales la Hollywood, s-au făcut multe filme cu subiect istoric, dar care n-au reuşit să fie filme istorice, ci au alunecat pe panta facilă a filmului de aventură. Se alegeau episoade din trecut care nu aveau acel caracter unic, întîmplat în cutare țară și numai acolo. Iar în cazurile fericite cînd această unicitate era găsită, ea nu se folosea îndeajuns. Un exemplu tipic sînt aşa-zisele western, care descriu cucerirea vestului sălbatic american: fenomen istoric unic în lume şi de o mare bogăţie în fapte pitoreşti, dramatice, umoristice, stranii, paradoxale, cum nu mai găsim altele. Deosebit de asta, întîmplările sînt relativ recente, deci izvoarele de informaţie abundente: memorii, jurnale, fotografii, piese de muzeu, mărturii ale unor oameni încă în viaţă, contemporani şi amici cu Buffalo Bill, cu Wyatt Earp, cu celebri şefi de trib indieni. Din tot materialul de fapte istorice accesibile cunoaşterii noastre nu ştiu dacă mai mult de 10% au fost folosite. Multe, foarte multe din aceste date istorice cunoscute şi nefolosite sînt atît de interesante încît din fiecare s-ar putea scoate ideea unui film întreg. S-au făcut cu mult peste o sută de westerne. Ca să le mai diferenţieze conţinutul, „creatorii“ au început să „aranjeze“ westerne muzicale, apoi westerne comice, apoi westerne pretins „psihologice“, cu foarte puţine focuri de pistol şi foarte multe creştineşti frămîntări. Toţi au aerul să considere „vechiul“ western epuizat. În realitate, el este deabia început; este încă o sursă aproape virgină.

Teme de film istoric veritabil găsim, multe, în studiourile de la Bucureşti, chiar dacă unele nu au fost duse la bun sfîrşit. Filmul Golgota, al lui Mircea Drăgan, avea categoric caracter de film istoric şi, în plus, avantajul unei structuri de roman palpitant. El se inspira dintr-un episod foarte particular în istoria naţională a luptei sociale, care a dat substanţă unui interesant şi adevărat film istoric. Totuşi, filmul făcut de Mircea Drăgan, deşi nu conţinea nici un anacronism, nu explica îndeajuns cum o stratagemă ingenioasă a fost dejucată prin divulgare şi prefăcută într-o tragedie de tip antic, tragedia personală a celor cinci femei. Un alt episod din care se putea realiza (şi chiar s-a încercat) un adevărat film istoric a fost răscoala din 1907. S-au făcut trei filme. Unul al lui Calotescu: 1907, excelent ca elocvenţă a imaginii. Prima secvenţă era cerdacul conacului Bibescu. Cerdacul cu faţa la peisaj este gol, dar încă şi mai gol e peisajul. Sîntem la sfîrşitul iernii, pe Cîmpia Dunării. O stepă de zăpadă se întinde pînă la începutul cerului. Şaisprezece mii de pogoane proprietate a unui singur om. Zăpada nu e înaltă; de-abia acoperă pămîntul, aşa că ia forma şi desenul arăturilor. Pustiul pare lucrat, pieptănat, greblat. Un deşert muncit. În cerdac, nimeni şi nimic. Doar,

agăţate de cui pe un slîlp, un bici şi un binoclu, amîndouă pictate subliniat, în trăsături tari de tuş negru pe cerul gol. Gîrbaciul, e inutil să spunem ce înseamnă. Iar tîlcul binoclului ne răsare atunci brusc în minte. Este asociat cu oceanul imens de zare şi ogor care ni se întinde în faţă. Este asociat cu gestul stăpînului care priveşte de sus, de departe, de oriunde, gestul stăpînului ce porunceşte, controlează, supune. Două obiecte, două piese de muzeu moral, documente psihologice pentru istoria timpului.

Dar iată şi un alt gen de document istoric. Moşia începea chiar din pragul conacului şi mergea pînă în ograda iobagului. Cîteva versuri de literatură populară evocă această invazie: „Moşia îi ajunge pînă la noi acasă,/ Aproape n-are omul pe unde să mai iasă./ Nu mai au fîn de ogradă nici cloştile cu pui,/ Și ele pasc, ca mieii, azi, pe moşia lui”.

În filmul lui Daquin – Ciulinii Bărăganului – se arată cum grozăvia evenimentelor din 1907 se întipăreşte pe retina fragilă a unui copil, un adolescent. Filmul e destul de bine făcut. Mai ales că e singurul care a arătat mai insistent tabloul cel mai important istoriceşte, ai răscoalei propriu-zise. Al treilea autor e Mureşan, iar filmul se numeşte chiar Răscoala şi se axează tot pe evenimentele din 1907. Cu toate calităţile sale, nici aici nu cred însă că s-a prins acel caracter care îi dă unicitate procesului istoric de atunci. Filmul Tudor răspunde şi el, într-o măsură, canoanelor şi cerințelor filmului istoric.

S-au făcut pînă acum trei filme despre haiduci. La apariţia primului a avut loc o masă rotundă la „Gazeta literară“, unde unul dintre participanţi, citind cîteva texte istorice, a atras atenţia asupra originalităţii fenomenului haiduciei. Haiducia e specifică ţărilor din sud-estul european, îndeosebi Principatelor româneşti dunărene. Căci aici jugul străin avea un caracter pur economic şi se traducea printr-un jaf sălbatic. Haiducia era lupta contra mizeriei celor de jos. Contra unei mizerii mortale.

În cele două filme care au urmat după Haiducii, adică Răpirea fecioarelor şi Răzbunarea haiducilor, regizorul Cocea a introdus, rînd pe rînd, diferitele trăsături semnalate la acea masă rotundă. Cele două filme merită în bună măsură calificativul de film istoric. La Buftea se foloseşte nomenclatura exagerată de „epopee naţională“. Am fi mai mulţumiţi dacă s-ar răspunde la aceea de „film istoric“. Şi dacă ar fi cît de adevărat, epopee şi patriotic cu putinţă.

Filmele despre haiduci par a fi îndeplinit într-o mai mare măsură aceste condiţii. Dacii lui Sergiu Nicolaescu redau multe din caracterele specifice ale acestui original popor, totodată neroman şi nebarbar, într-o epocă unde tot ce nu era roman se numea „barbar“. Acest film a atins, deși cam în treacăt, o altă trăsătură remarcabilă a dacilor. Mă refer la religie. Dacii desigur, ca toată lumea contemporană lor, credeau în viaţa viitoare, în paradisul și iadul creștin, o răfuială pentru merite şi păcate. Viaţa de apoi a dacilor era realistă şi laică. Era o simplă continuare a vieţii de pe pămînt. În această a doua viaţă, dacul avea sarcina să dreagă ceea ce începuse în viaţa numărul unu. Iată de ce dacii spuneau că se nasc plîngînd şi mor rîzînd. Columna lui Mircea Drăgan a avut meritul să surprindă un alt tipic caracter dac, calităţile de demnitate, civilizaţie şi înţelepciune. Între daci și împărăţia romană se încheiase, din primul moment al înfrîngerii, un pact tăcut, de un conţinut unic în toată istoria universală. Metaforic vorbind, dacii erau dispuşi să dea tot. În schimb cereau, de asemenea, tot. Cereau ca romanilor să le iasă din cap că au fost învingători, că dacii au fost bătuţi. Au pierdut o bătălie. Dar nu şi războiul. Războiul continuă, în afară de cazul cînd romanii vor uita că au fost vreodată învingători. Atunci dacii consimt să se considere fraţi cu romanii. Traian a avut înţelepciunea să accepte acest pact nescris şi neformulat în cuvinte. Această fuziune între două popoare, plecată de la cea mai feroce ură, e un fenomen unic în Istoria Universală. Filmul lui Drăgan a ales această temă. Tema grea, temă nouă. Pentru a-i da putere concretă şi patos, înfrăţirea pe dimensiune de popor a fost arătată şi la dimensiunea de persoane. Acelaşi proces de trecere de la ură la prietenie, de la prietenie la dragoste are loc între două persoane: căpetenia romanilor, Tiberiu, şi cea mai nobilă, cea mai mîndră şi dîrză dintre femeile dace. Filmul lui Drăgan merită calificativul de film istoric.

În încheiere, trebuie să spunem că aşteptăm, deşi s-au făcut începuturi în această direcţie, filmul istoriei ţării noastre din ultimul sfert de veac.

Sfîrșit Prof. univ. D.I. SUCHIANU

Filmul istoric „Dacii“ a reprezentat debutul în lungmetraj al regizorului Sergiu Nicolaescu

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Imperiul morții (II)

În lagărul „E“, apelul de seară se terminase. Fără să strice rîndurile, deţinuţii se aşezaseră pe pămînt şi aşteptau cu îngrijorare noile dispoziţii. Cînd a intrat pe poartă Mengele, lagărul a început să vuiască de comenzi aspre, întretăiate de ţipete şi vaiete. Apoi totul amuţi. După cîţiva paşi, grupul de SS-işti care i-a întîmpinat la poartă li s-a alăturat. Miile de deţinuţi stăteau aliniaţi în rînduri de cîte cinci în faţa fiecărei barăci. În momentul cînd treceau de o baracă, deţinuţii răsuflau uşuraţi, dintr-o dată, ca la comandă.

Ajunşi la baraca numărul şapte, Mengele se întoarse brusc spre stînga.

Soldatul comandă energic:

– Stil! Stand! Mützen ab! şi dădu raportul.

Peste 1.000 de oameni, tineri şi vîrstnici, îmbrăcaţi în haine de rob, erau încremeniţi în poziţie de drepţi. Trupurile le erau aşa de vlăguite încît un vînt mai puternic i-ar fi culcat pe toţi la pămînt din prima rafală.

– Dezbrăcarea!

Izbucniră plînsete. Rîndurile se îmbrăţişau. Capii urlau:

– Ruhe! Los! Ruhe, Schnelfer! În timp ce loveau la nimereală cu nişte bîte enorme.

Ochii tînărului însoţitor rămaseră pironiţi asupra rîndului din faţa sa. În primul rînd, un tînăr de vreo douăzeci de ani, înalt şi subţirel. Părea resemnat. Privea nemişcat rotocoalele de fum care, îmbrîncindu-se, alergau deasupra barăcilor. Oamenii, deşi tremurau de frig, din pricina încordării, erau lac de sudoare. În spatele tînărului înalt şi subţirel, doi deţinuţi se măsurau mereu cu privirile, îşi pipăiau coastele, se sfătuiau în şoaptă, se îmbrăţişau. Umerii obrajilor le erau la fel de ieşiţi în afară, iar nasurile semănau leit, încît cu greu îl deosebeai pe unul de altul. Al patrulea în rînd, cu mîinile împreunate la piept, se uita spre cer. Implora sprijinul lui Dumnezeu. Al cincilea părea mai calm. Măsura cu paşii distanţa pînă la baracă, apoi iar revenea.

– Fertig! Stil! Stand!, se auzi din nou comanda şi cei peste 1.000 de deţinuţi aşa, în pielea goală cum erau, încremeniră iarăşi în poziţie de drepţi. Ochii, ascunşi în fundul capului, priveau drept înainte. Trupurile însă nu se supuneau voinţei. Vibrau, se auzea cum clănţăne dinţii unora. Mengele se îndreptă spre flancul drept. Toţi SS-iștii îl urmară. Căpitanul se plimba de-a lungul frontului arătînd din cînd în cînd cu degetul spre rîndul pe lîngă care trecea. De data aceasta renunţă la melodiile sprinţare din „Văduva veselă“ şi atacă aria scrisorii din „Tosca“. Rîndurile arătate cu degetul de Mengele

erau înhăţate de SS-iști şi împinse în cealaltă parte a Appelplatzului. Se apropiau de rîndul pe care-l privise mai înainte, minute în şir. Mengele îşi ridică tacticos mîna şi întinse arătătorul. Tînărul înalt şi subţirel se cutremură cuprins de un spasm, apoi păşi afară din rînd, fără să mai aştepte să fie îmbrîncit. Cei doi, tatăl şi fiul, îl urmară îmbrăţişaţi. Al patrulea îşi continuă rugăciunea de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic pînă cînd un SS-ist îl pocni după ceafă atît de puternic încît căzu cu faţa în noroi. Ce de-al cincilea se folosi de învălmăşeala produsă şi încercă s-o ia la fugă între celelalte rînduri. Nu făcu nici doi paşi şi fu trîntit la pămînt. SS-iştii îl înşfăcară şi, lovindu-l cu patul automatelor peste cap, peste spate, în faţă, unde apucau, îl tîrîră după ei. Sîngele ţîşnea după fiecare lovitură. Mai mult mort decît viu, deţinutul fu aruncat între cei selecţionaţi.

Un furier sosi pe o motocicletă. Aşteptă pînă se termină selecţionarea. Se apropie de Mengele şi-i raportă ceva în şoaptă.

– Bine! Poţi pleca. Vin imediat. Apoi întrebă pe un subofiţer:

– Cîți au fost selecţionaţi?

– 600.

Se îndreptară cu toţii pe Appelplatz-ul barăcii vecine.

După raport, un subofiţer SS-ist comandă dezbrăcarea.

– La loc comanda, ordonă Mengele. Apoi se apropie de subofiţer:

– Sînt grăbit. Ia pe primii 550 din front şi-am terminat povestea.

Părăsiră grăbiţi lagărul „E“. Se îndreptară spre peronul lagărului unde sosise un nou transport. Merseră cîteva minute fără să-şi mai vorbească.

– Iertaţi-mă, am impresia că aici noţiunea de selecţionare are un conţinut aparte, pe care eu nu-l înţeleg.

– Ha, ha, ha... izbucni Mengele într-un rîs nereţinut. Mereu uit că am de-a face cu un începător. A selecţiona, dragul meu domn, înseamnă a alege oamenii pentru crematoriu.

de-ai lor, care le sînt fraţi, prieteni, compatrioţi sau tovarăşi de idei. Desigur, ei sînt neînarmaţi, iar noi avem tot ce ne trebuie, de la cravaşă pînă la tun, de la cîine-lup pînă la camerele de gazare. Totuşi, ar fi foarte greu să ne îndeplinim misiunea dacă, de fiecare dată, ar trebui să intervenim cu forţa armelor. Revoltele, fie şi din disperare, s-ar ţine lanţ. Or, cu puţină inteligenţă am reuşit să lichidăm pînă acum nu cîteva zeci de mii sau sute de mii de oameni, ci cîteva milioane. N-am să-ţi descriu acum întreg sistemul de menţinere a ordinii în Birkenau. Îţi voi spune doar două principii care stau la baza acestui sistem.

În primul rînd, e vorba de nesiguranţa care trebuie să-i stăpînească pe toţi cei care păşesc pe poarta acestui lagăr. Oamenii trebuie amăgiţi, înşelaţi, lăsaţi să spere, fără să aibă însă măcar o fărîmă de siguranţă.

Fireşte, nesiguranţa, amăgirea şi înşelăciunea n-ar valora nimic dacă n-ar fi completate cu certitudinea absolută că ceea ce a hotărît odată un SS-ist nici Dumnezeu nu mai poate schimba şi se va întîmpla exact aşa, la ora stabilită şi în felul precizat de el. Acesta este al doilea principiu al sistemului de care ţi-am pomenit. Astfel, cei selecţionaţi pentru crematoriu, ştiind că pentru ei nu mai este scăpare, de îndată ce Mengele a arătat cu degetul spre ei, se resemnează cu soarta de selecţionat şi păşesc fără împotrivire spre camera de găzare.

Pe peron, de-a lungul unui tren cu peste 50 de vagoane, erau înşirate tot felul de boarfe: geamantane, rucsacuri, plăpumi, păpuşi, cărucioare. Cîţiva paşi mai la dreapta, o mare de oameni: bărbaţi şi femei, mame cu sugari în braţe, bătrîni care abia se ţineau pe picioare, copii care se agitau nerăbdători:

– Unde o să dormim?

– Aici vom primi de mîncare?

– Mamă, nu mai pot de sete!

—...măseaua, mamă... mă doare măseaua...

– ...mi-e foame... leşin de foame, mamă...

Mamele nu răspundeau. Mîngîiau căpşoarele înnegrite de praf, feţele supte de foame, de sete şi de spaimă ale copiilor și se sfătuiau în şoaptă cu soţii. Ochii şi-i purtau îngroziţi în jur: Doamne, Dumnezeule, ce ne mai aşteaptă?!

– Şi care sînt criteriile de selecţionare?

– De regulă, cei selecţionaţi sînt cei slăbiţi şi sleiţi de puteri, care nu mai au mult de trăit.

– Am avut însă impresia că unii mai robuști au fost selecţionaţi, iar alţii, mai plăpînzi, au rămas în viaţă.

– Vezi, munca noastră aici, la Birkenau, nu-i chiar atît de simplă după cum pare la prima vedere. Noi trebuie să lichidăm zilnic mii de oameni. Şi asta trebuie s-o facem în văzul a zeci de mii de semeni

Zeci de capi se străduiau să aşeze mulţimea de oameni într-o formaţie, care începea să semene, cît de cît, cu o coloană. În faţa ei, un grup de SS-işti. Coloana înainta spre SS-işti şi în momentul depăşirii lor ea se împărţea în două şiruri. Deodată, scurgerea de oameni se opri şi se auziră împotriviri înverşunate: – Nu-mi dau copilul... Omorîţi-mă, dar copilul nu-l las din braţe!

Din cîţiva paşi, Mengele fu la locul cu pricina. SSiştii se foiră stînjeniţi că nu-l observaseră din timp pe medicul-şef al lagărului. Cel mai mare în grad se grăbi să raporteze. Mengele se apropie de femeia care îşi strîngea fetiţa în braţe şi ţipa întruna. Fără să-şi scoată mănuşa din mînă, atinse părul buclat al fetiţei şi-i aranja cu gingăşie funduliţa roşie care căzuse într-o parte. Surprinsă de acest gest, mama tăcu subit. Cei din urmă se îmbrînceau spre înainte să vadă ce se întîmplă. (va urma)

„MAGAZIN

Josef Mengele

Ucraina și schimbarea UE

(urmare din pag. 1)

Probabil vă întrebați cum și de ce trebuie să se schimbe Uniunea Europeană. Fiindcă vorbim de absorbția unei țări cu 40 de milioane de locuitori, cu suprafețe imense de teren agricol, cu infrastructura grav afectată de război și – cel mai important – cu un PIB la genunchiul broaștei; or, după cum știm, nu poți intra în Uniune dacă nu ai un PIB apropiat de al țărilor membre, fiindcă altfel ei vor deveni donatorii tăi, iar asta nu le va conveni.

„Dacă un număr de țări se alătură – Ucraina, Moldova, dar va urma discuția din Balcanii de Vest – unele lucruri se vor schimba fundamental”, a spus premierul belgian Alexander De Croo. Oficialul are dreptate fiindcă, dacă accepți Moldova și Ucraina, va trebui să accepți și Balcanii de Vest – adică Serbia, Muntenegru, poate chiar Albania, țări care așteaptă să fie admise de ani buni. Lucrurile pe care va trebui să le schimbe fundamental Uniunea Europeană sînt cele care țin de administrare și conducere. Să nu uităm că, atunci cînd a fost înființată, era un fel de breaslă mai mare a țărilor ce voiau o piață comună și o monedă unică, menită a le permite o dezvoltare economică accelerată bazată în principal pe combustibilii rusești.

Acum, cînd acea mică uniune a breslașilor a cuprins o parte însemnată a continentului, modul în care se iau deciziile și este administrată Uniunea trebuie schimbat din temelii, fiindcă altfel acest proces de guvernare va deveni unul extrem de lent și dificil. Citez din „Politico”: „Luarea deciziilor atît în cadrul Consiliului, cît și între cele trei instituții cheie ale UE — Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European — este deja una dintre cele mai complicate mașinării din lume. Adăugarea unui membru precum Ucraina nu ar simplifica lucrurile. Dacă Kievul s-ar alătura mîine, ar obține, teoretic, poziții proporționale în instituțiile europene: propriul comisar european și un număr de locuri în Parlamentul European între cele 52 de locuri ale Varșoviei și cele 59 ale Madridului. În Consiliul UE, Ucraina ar controla în jur de 9% din voturi, ca și Polonia. Parlamentul European și-ar depăși limita de 751 de parlamentari europeni, astfel încît limita ar trebui să fie ridicată sau alte țări UE ar trebui să renunțe la unele dintre locurile lor. (Sigur, cum să nu!). Mai important: extinderea riscă să facă procesul european de luare a deciziilor și mai greoi. Nu numai că vor fi mai multe țări în jurul mesei, dar vor fi și mai diverse și cu interese naționale diferite. Aderarea Ucrainei și a altor țări oferă o oportunitate de schimbare instituțională, a spus Steven Van Hecke, profesor de politică europeană la Universitatea Catolică din Leuven. Din punct de vedere politic, nu văd Ucraina să se alăture fără un nou exercițiu instituțional.

În ianuarie, Belgia va prelua președinția Consiliului UE, punîndu-l responsabil de coordonarea deciziilor de elaborare a politicilor blocului în perioada anterioară alegerilor pentru Parlamentul European din iunie 2024. De Croo a început deja să caute sprijin, în vederea pregătirii UE pentru aderarea Ucrainei. Aceste discuții vor dura un timp, a spus el. Trebuie să începem să ne pregătim pentru ei, astfel încît să fim

pregătiți atunci cînd și țările candidate sînt pregătite. Premierul belgian vrea să învețe din admiterea țărilor din Europa Centrală și de Est. Includerea bruscă a noilor membri a destabilizat echilibrul de putere în bloc, chiar dacă afluxul de muncitori mai puțin înstăriți a declanșat opoziția populară împotriva UE – mai ales în Marea Britanie. Extinderea a pus, de asemenea, terenul pentru conflicte instituționale, cum ar fi bătălia Poloniei și Ungariei cu Bruxellesul asupra statului de drept. Într-un fel, încă ne luptăm puțin cu consecințele acelei perioade, a spus De Croo. Deci trebuie să ne asigurăm că de data aceasta ne-am făcut temele”.

Economic

Astea sînt chestiunile care țin de organizarea politică a Uniunii după eventuala aderare a Ucrainei, dar mai sînt unele: cele economice. Astfel, Ucraina va deveni membrul Uniunii Europene cu cele mai mari produse agricole ce vor avea acces liber la piața comună europeană, inundînd-o și practic scoțînd din joc agriculturile care acum sînt fruntașe: Franța, Spania, Germania România, Polonia. „Dacă Ucraina ar deveni mîine membră a UE, ar primi de departe cea mai mare sumă de bani din Politica Agricolă Comună de 386 de miliarde de euro, care recompensează țările în funcție de suprafața lor agricolă. Terenurile sale agricole acoperă o suprafață mai mare decît toată Italia. Iar ferma medie se întinde pe 1.000 de hectare, comparativ cu doar 16 hectare în UE. Ar însemna mai mult sau mai puțin sfîrșitul Politicii Agricole Comune –a spus Araud, fostul ambasador al Franței. El a prezis schimbările necesare și, ca urmare, lupte politice inevitabile. Cînd vorbim despre «reforma» Politicii Agricole Comune, înseamnă de obicei să dai mai puțini bani fermierilor, a spus Araud. Chiar și cea mai mică modificare a PAC va trimite un val de proteste ale fermierilor în toată Europa – și sute de tractoare pe Rue de la Loi din Bruxelles”, scrie Politico.

Vor risca europenii așa ceva? Credeți dumneavoastră că le vor închide ucrainenilor fermele de animale pe motiv că acestea își fac nevoile pe pămînt poluînd planeta? Aveți senzația că o țară plină de arme occidentale și ai cărei cetățeni nu sînt tocmai uși de biserică, după cum știm de multă vreme, poate fi „tamponată” de „corigenții de la Bruxelles” după cum le convine lor?

„Apoi mai este economia în sens larg. Sumele necesare pentru reconstrucția Ucrainei sînt amețitoare. În martie, Școala de Economie din Kiev a declarat că numai daunele aduse infrastructurii se ridică la 143,8 miliarde de dolari. Țara distrusă de război ar avea unul dintre cele mai sărace PIB-uri din bloc odată ce va adera. Pe lîngă orice eforturi ad-hoc de a ajuta Ucraina să reconstruiască, apartenența țării ar pune o presiune masivă asupra politicii de coeziune a blocului. Admiterea Ucrainei ar transforma unele regiuni din beneficiari neți în donatori neți. Întrebarea este cine va plăti pentru asta, care va fi contribuția? – a spus un înalt oficial al UE. Toate aceste întrebări durează ani, uneori decenii, pentru a fi rezolvate.

Din această cauză, este puțin probabil ca Kievului să i se permită să se alăture fără o reformă a finanțării UE pentru

coeziune, care reprezintă aproximativ o treime din bugetul blocului. Această dezbatere este deja pregătită acum de un grup de specialiști la nivel înalt și urmează să se aprindă din nou înainte de următorul ciclu bugetar, care va avea loc între 2027 și 2032. Purtătorul de cuvînt al Comisiei a spus că, la fel ca în cazul aderărilor anterioare, UE va determina, la un moment dat, cadrul financiar al unei viitoare aderări, inclusiv măsurile tranzitorii, cum ar fi introducerea treptată a fondurilor UE, care ar trebui puse în aplicare”.

Iată cîte probleme politice si economice ridică o eventuală admitere a Ucrainei în Uniunea Europeană. dacă nu vi se par suficiente, vă mai adaug una:

Geopolitic

„Admiterea Ucrainei ar înclina inevitabil centrul de echilibru al UE spre est. De la atacul Rusiei asupra Kievului, vocile estice – în special în Polonia și Țările Baltice – au condus politica ca niciodată. Acordarea unui loc la masă Kievului ar oferi acelui flanc al blocului și mai multă greutate politică și instituțională. Taras Kachka, ministrul adjunct al Economiei al Ucrainei, a declarat că Ucraina a învățat deja cîteva lecții din tensiunile provocate de exporturile sale de cereale, în special în țările vecine precum Polonia. Acesta este ca un test despre modul în care vom încadra negocierile ulterioare. Peste toate celelalte provocări va fi securitatea. Războiul fierbinte dintre Kiev și Moscova va trebui să se încheie înainte ca Ucrainei să i se permită aderarea. Dar nu este imposibil ca cele două părți să continue să revendice același teritoriu – sau chiar că trupele ruse vor ocupa în continuare o parte a țării. (Cipru, cu disputa nerezolvată asupra nordului insulei, oferă un precedent)

Oricare ar fi starea conflictului, apartenența Ucrainei va schimba aproape sigur postura de securitate a UE, Kievul alăturîndu-se Varșoviei, insistînd asupra unor legături puternice cu Statele Unite și NATO. Necunoscutele cunoscute sînt nesfîrșite, a spus Maria Popova, profesor la Universitatea McGill din Canada. Vor continua SUA să sprijine Ucraina? (eu zic că nu) Va exista o victorie totală, sau un conflict înghețat? (mai degrabă un conflict înghețat) Care sînt condițiile unei încetări a focului? (granița pe Nipru) Cum va reacționa Rusia la o potențială pierdere a războiului din Ucraina? (nu-l va pierde) Va intra Ucraina și în NATO, în afară de aderarea la UE? (va intra) Pentru a evita noi conflicte, vor trebui trasate clar linii” a spus Popova.

Vedeți că aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană nu e doar o vorbă rostogolită prin media fiindcă face audiență, ci e un proces extrem de lung și de complex cu infinite variante și probleme. Cine crede că va fi ușor se înșală, după cum cine crede că ceea ce se afirmă la televizor se va și întîmpla. Nu trăim în lumea lui Harry Potter unde cu o baghetă magică rezolvai pe moment orice problemă, ci într-un loc în care pentru rezolvarea situațiilor trebuie să respecți legi, proceduri și să muncești enorm pentru a așeza lucrurile așa cum trebuie.

„Tocmai m-am trezit în centrul evenimentelor“ (II) – viața primului cosmonaut al Planetei, Yuri Gagarin –

„Soțul tău a sărit de pe balcon!”

Pe 21 iulie 1961, al doilea astronaut american, Virgil Grissom, a plecat în spațiu. German Titov a făcut primul său zbor lung între 6 și 7 august 1961 pe nava spațială Vostok-2, devenind cosmonautul sovietic nr. 2. A experimentat toate „farmecele” imponderabilității: avea dureri de cap și ochi, vărsături, amețeli, lipsa poftei de mîncare și tulburarea aparatului vestibular.

Turneul de vară al lui Gagarin s-a încheiat cu o vizită în Ungaria. La 3 septembrie 1961 s-a întîlnit cu N.E. Jukovski, iar pe 14 septembrie, împreună cu soția sa, ca parte a unui grup de angajați ai CPC (Kamanin, Titov și alții), a zburat în Crimeea, cazînduse la fosta vilă a lui Maxim Gorki, la doi kilometri de baza sanatoriului Foros. Autoritățile locale au întîmpinat cordial oaspeții, organizînd în mod regulat cine festive. Acest lucru aproape a dus la moartea cosmonautului, care în noaptea de 4 octombrie a fost găsit întins pe o bancă de grădină de la țară, cu fața plină de sînge. Medicii Flotei Mării Negre au ajuns la concluzia că osul superciliar a fost străpuns, dar rana nu a fost fatală, în timp, deasupra sprîncenei stîngi a rămas doar o cicatrice. Ce s-a întîmplat? Kamanin a scris în jurnalul său pe 4 octombrie: „În timpul zilei, Gagarin și-a luat rămas bun aproape exagerat de la ceilalți. La orele 23:47 - 23:48 Yuri i-ar fi spus lui Valya: Nu mai juca, hai să mergem la culcare! și a părăsit camera de zi. După două sau trei minute, Valya, după ce a terminat de jucat cărți, a întrebat: Unde este Yura? Soția lui Seryapin i-a spus sarcastic că a mers pe coridorul din dreapta și a intrat într-una din camere. Pe coridor erau trei camere, din care turiștii plecaseră deja. Valya nu a găsit pe nimeni în două camere, a treia era închisă din interior. Valya bătu puternic la ușa închisă. Cîteva secunde mai tîrziu ușa s-a deschis, lumina era aprinsă în cameră, iar asistenta Anya stătea în prag. La întrebarea lui Valya: Unde este Yura? –Anya a răspuns: Soțul tău a sărit de pe balcon”.

Săritura de la doi metri înălțime nu a avut consecințe fatale. În întuneric, Gagarin și-a prins picioarele de vița de vie, și-a pierdut echilibrul și a căzut cu fața în jos pe marginea de ciment a potecii de asfalt. Kamanin a remarcat: „Potrivit asistentei Anya, după trecerea de la serviciu, a intrat în cameră să se odihnească, s-a întins pe pat îmbrăcată și a citit o carte. Gagarin a intrat în cameră, a închis ușa cu o cheie și a spus: Ei bine, ai de gînd să țipi? și a încercat să o sărute. În acest moment, s-a auzit o bătaie în uşă, iar Gagarin a sărit din balcon”. În aceeași zi, generalul a scris un raport despre cele întîmplate cu Comitetul Central al PCUS și cu ministrul Apărării, subliniind că pînă în 24-25 octombrie, lui Gagarin i s-a prescris repaus la pat. Starea de urgență a provocat o serioasă nemulțumire față de conducerea politică și militară a țării. Comandantul șef al Forțelor Aeriene, mareșalul șef al aviației Konstantin Vershinin, i-a spus lui Kamanin: „A făcut față spațiului, dar a eșuat pe Pămînt”.

La 17 octombrie 1961, la Moscova s-a deschis cel de-al XXII-lea Congres al PCUS, care a avut ca rezultat scoaterea cadavrului lui Stalin din mausoleu. Unul dintre delegați trebuia să fie Gagarin. Presa occidentală și-a explicat absența prin faptul că astronautul s-ar fi îmbolnăvit de radiații. Cu toate

acestea, pe 24 octombrie, Gagarin a apărut la forum, în timp ce urmele rănii de pe față erau aproape invizibile. O versiune eroică a ceea ce s-a întîmplat a fost oferită publicului general sovietic și mondial. Într-o conversație cu un corespondent al ziarului Trud, Gagarin a spus: „Într-o stațiune din Crimeea, fiica mea se distra cu fiica lui Galka și s-a împiedicat. Salvîndu-mi fiica, am ridicat-o sus și m-am lovit cu fața de o piatră. Rana se va vindeca înainte de nunta lui Galkina și chiar mai devreme – pînă la următorul zbor spațial”.

Kamanin nu i-a dat lecții, doar a subliniat că este necesar să tragă concluzii pe viață. Gagarin a răspuns: „În aceste zile m-am răzgîndit foarte mult, nu mă voi ierta pentru prostiile pe care le-am făcut, este necesar să schimb comportamentul”. Dar este incredibil de dificil să te lupți cu tine însuți atunci cînd nu îți aparții –călătoriile în străinătate s-au reluat curînd. Din noiembrie 1961 pînă în februarie 1962, Gagarin și soția sa au vizitat o serie de țări din Asia de Sud și Africa. În delegație se afla și generalul Kamanin. Au urmat din nou întîlniri cu liderii țărilor (în special, cu premierul indian Jawaharlal Nehru și fiica sa Indira Gandhi, viitorul șef al guvernului țării), discursuri la mitinguri, vizite la universități și organizații științifice, conferințe de presă cu sute de jurnalişti, relaționări cu oamenii obişnuiţi.

„Beții crunte”

Numai în Calcutta, în primele șase ore de ședere a lui Gagarin, au fost văzuți și salutați peste un milion de oameni. Programul șederii a fost atît de strîns, încît în Hyderabad, Gagarin a refuzat să meargă la o recepție neprogramată la Societatea Culturală Indo-Sovietică (ISCO), plîngîndu-se lui Kamanin: „Nikolai Petrovici, am fost exploatat la limită. Vă rog să nu supraîncărcați programul întîlnirii”. Dar mai trebuia făcută o vizită de curtoazie la ISKO. În Ceylon (acum Sri Lanka) delegația sovietică a fost întîmpinată cu o căldură intensă și umiditate ridicată. Kamanin a cerut autorităților locale să reducă numărul de evenimente, invocînd oboseala de a fi în India și recenta intervenție chirurgicală a lui Gagarin. Dar răspunsul nu a întîrziat: „Pînă și regina Marii Britanii a îndeplinit programul nostru de vizită. Dacă scurtăm programul întîlnirilor lui Gagarin cu oamenii, atunci pot apărea manifestări de nemulțumire și declarații proaste în presă”. Pe drumul spre sudul țării, caravana cu Gagarin s-a oprit de peste 15 ori sub soarele arzător, membrii delegației au urcat la tribune și au ținut discursuri. Cîteva milioane de oameni au venit să asculte cosmonautul nr. 1 al planetei.

Kamanin, nu lipsit de anxietate, își urmărea ținta: „Din punct de vedere fizic, Yura este sănătos și nu se plînge de nimic, dar este foarte nervos de completările și modificările din programele întîlnirilor. Îl împovărează discursurile și ședințele, și mai ales mesele festive. Nici după incidentul din Crimeea nu a renunțat complet la băutură. Timp de o jumătate de lună a băut doar de două sau trei ori, apoi unul sau două pahare. Dar lucrul neplăcut este că bea cu plăcere vizibilă și, în mediul potrivit, poate cîștiga. Nu aș vrea să fiu profet, dar mi se pare că în timp va bea mult mai mult”.

Cosmonautul nr. 2 al Uniunii Sovietice a început și el să se comporte ciudat, fiind implicat periodic în accidente de circulație în timp ce era beat și a început să petreacă mai rar noaptea acasă. Kamanin a trebuit să recunoască: „Titov s-a dovedit a fi mai dificil, mai capricios în comparație cu ideile mele despre el înainte de zbor. Înainte dădea impresia unei persoane persistente, foarte stăpîne pe sine, dar acum este cam neliniştit, grăbit tot timpul, făcînd totul din mers. Ambii ofițeri tineri din Forțele Aeriene s-au comportat ca niște tineri cadeți care scăpaseră din pereții școlii în concediu. De exemplu, cu două luni înainte de zborul în spațiu, Gagarin s-a mutat din apartamentul său în apartamentul lui Titov. Între timp, ambii au fost aleși în Sovietul Suprem al URSS. Două specializări trebuiau încărcate urgent cu lucrări practice”.

În primăvara anului 1962, Titov a călătorit în Statele Unite ca parte a unei delegații sovietice. L-a întîlnit pe

astronautul John Glenn, primul dintre colegii săi de la NASA [Administrația Națională de Aeronautică și Spațiu] care a fost primit cu el la Casa Albă de președintele american John F. Kennedy. Titov l-a întîlnit și pe Alan Shepard, iar pe 4 mai, la o recepție în cinstea invitatului Moscovei la ambasada sovietică din Washington, a fost prezent și unul dintre fondatorii cosmonauticii americane, designerul de rachete german Wernher von Braun. La 14 iulie 1962, Kamanin a scris în jurnalul său: „Gagarin a venit și s-a prezentat oficial într-un nou grad de locotenent-colonel. Gagarin a rezistat testului de 15 luni al turneului, lucru pe care nici măcar o singură persoană nu l-a mai experimentat pînă acum. El și-a evaluat corect mica sa greșeală și cred că va fi un lider bun în lupta pentru explorarea spațiului”.

Kamanin a fost mult mai îngrijorat de fostul supleant al lui Gagarin: „Acum două zile, germanul și Titov le-au dus cu mașina lui pe Ponomareva și Kuznetsova de la TsPK la el. Amîndoi au petrecut toată noaptea în apartamentul lui Herman. Fetele au procedat prost, au interpretat greșit invitația lui Titov. Influența lui asupra astronauților este mai probabil să le dăuneze. Acum nu este momentul să ne ocupăm de Titov, dar trebuie tratat cu el și foarte serios”. A avut grijă de angajații PCC și KGB, la sugestia cărora, la 31 octombrie 1962, au fost înaintate întrebări Prezidiului Comitetului Central al PCUS cu privire la comportamentul nemodest al unui număr de cosmonauți în viața de zi cu zi și despre studiile lor slabe la Academia Jukovski.

Numărul astronauților care s-au aflat pe orbita cea mai apropiată de Pămînt a crescut. În august 1962, Andriyan Nikolaev și Pavel Popovich au zburat acolo. În iunie 1963 a fost rîndul lui Valery Bykovsky și al primei femei cosmonaut, Valentina Tereshkova. În octombrie 1964, Vladimir Komarov, Konstantin Feoktistov și Boris Egorov au făcut o călătorie spre stele, iar în martie 1965, pentru prima dată în istorie, Alexei Leonov a intrat în spațiul cosmic, fiind susținut de Pavel Belyaev. Deocamdată, nu se vorbea despre rezborul lui Gagarin: acesta, devenit unul dintre simbolurile URSS, se pregătea pentru funcția de șef al Centrului de Instruire a Zborului. În noiembrie 1963, a fost promovat la rang de colonel, după ce a trecut de la prim-locotenent în trei ani – o avansare care îi ia unui ofițer obișnuit 15-20 de ani.

„Am ignorat instrucțiunile

șefului Centrului” (1)

Gagarin s-a implicat activ în activitatea CPC: a mers la Cosmodromul Baikonur, a participat ca instructor la formarea camarazilor săi, a vorbit cu Korolev și, împreună cu Kamanin, i-a explicat mareșalului Matvey Zakharov, șeful Statului Major General al Forțele armate ale URSS, complexitățile industriei spațiale.

Autoritățile au înțeles cu greu specificul, văzînd personal militar obișnuit în ofițerii CPC. Prim-adjunctul comandantului șef al Forțelor Aeriene, mareșalul aerian Serghei Rudenko, vizitînd Centrul în ianuarie 1963, în loc să mulțumească echipei pentru munca grea și fructuoasă, a aruncat vina pe Gagarin și Titov. (va urma) n.K.

Yuri Gagarin în vizită la Fidel Castro

Iuri Gagarin cu soția Valentina, fiicele Elena (a doua din dreapta) și Galina

Doza de sãnãtate

Frailty – un sindrom multifactorial și multifuncțional

În ultimile două decenii sindromul Frailty a cîștigat tot mai mult teren de cercetare în domeniul geriatriei. Adesea, simptome ca scăderea în musculature (sarcopenie), scăderea densității osoase (osteopenia), slăbiciunea, scăderea memoriei sînt asociate cu deficite cognitive. Scaderea potețialului energetic al organismului se datorează unui complex biologic care duce la o fragilitate progresivă pe toate sistemele corpului. Omul începe să nu se mai descurce singur, are nevoie de susținere, de ajutor.

Frailty desemnează o stare a corpului persoanelor vîrstnice, nu o boală în sine, și este mai des întîlnită la seniorii care nu mai au rezerve energetice corporale.

Medicina energo-informațională este în măsură să regleze bazinul energetic al corpului, să autoregleze corpul și să readucă balanța energetică în echilibru. Atunci cînd bazinul energetic din organism are rezerve, poate face față diferitelor ,,șocuri” cu care se confruntă corpul.

Modelul Phaenotyp de geriatrie din SUA (Linda P.Fried) enumeră cinci criterii după care se poate constata dacă fenomenul Frailty s-a instalat:

1. Seniorul pierde peste 3 kg în decursul unui an;

2. Seniorul simte că nu mai poate rezolva multe lucruri și devine repede obosit;

3. Masa musculară începe să scadă și individul nu mai are putere;

4. Mersul devine nesigur și persoana în cauză are mereu sentimentul că se pierde;

5. Scade enorm interesul pentru activitățile la care este solicitat psihicul.

O istorie a farselor (309)

Un farsor creativ și extrem de influent (3)

Sute de apeluri i-au invadat micul birou. „S-au strîns o grămadă de odioşi în jurul blocului, adevăraţi răufăcători – adevărate femei veninoase care doresc să devină actori şi actriţe, pentru că au văzut asta la televizor“. Aşadar, Skaggs s-a ales cu o adevărată agenţie de impresariat pe care nici măcar nu şi-o dorea.

Dar cea mai cunoscută festă a sa rămîne cea din 1976. În revista Village Voice din New York, a dat un anunţ care suna astfel: „BORDEL PENTRU CÎINI. Prezentăm o selecţie savuroasă de căţele în călduri. De la pedigriu (Fifi, pudelul francez) la potăi (Lady, vagaboanda). Dresor şi veterinar la dispoziţie. Servicii de fotografiere şi aranjare. Vă rugăm, fără ciudaţi. Doar cîini. Cu programare. Sunaţi la 254-7878.

Pentru a-şi susţine cele declarate în anunţ, a trimis şi un comunicat de presă în care explica faptul că, din moment ce deja existau restaurante, cimitire şi magazine de îmbrăcăminte canine, considera perfect logic să ofere o nouă distracţie, una de care un cîine s-ar bucura cel mai mult. Acum, pentru prima dată, poţi să-ţi mulţumeşti cîinele şi sexual! În zeflemea, el i-a declarat jurnalistului Andrea Juno, într-un interviu: «Avem o societate minunată de căţele. Am folosit un medicament denumit Estrodial pentru a le induce, artificial, o stare naturală de călduri... Şi dacă am avea o căţea care se află, în mod natural, în călduri, am administra un anticoncepţional denumit Ovaban, astfel încît cîinele dumneavoastră nu are motive să se teamă că va deveni tat㻓.

Reacţia publicului a fost de necrezut. Oamenii îl căutau nu doar pentru că erau dispuşi să plătească cincizeci de dolari ca, astfel, cîinele lor să fie mulţumit pe plan sexual, ci şi pentru că doreau să facă sex cu aceste animale sau să privească alte persoane în timpul acestei perversiuni. Pentru a-i trage pe sfoară pe jurnalişti, Skaggs a strîns douăzeci şi cinci de actori şi cincisprezece cîini şi a pus în scenă O noapte întrun bordel pentru cîini. Singurele persoane prezente la spectacol care nu erau actori au fost reprezentanţii mass-media: „pur şi simplu, au înghiţit momeala...“. Toţi au crezut că era adevărat. În curînd, nu doar ASPCA (Societatea Americană pentru Prevenirea Cruzimii faţă de Animale) şi Biroul de Afaceri pentru Animale, dar chiar şi Echipa de Moravuri a poliţiei din New York,

Urmările acestui fenomen sînt: riscul căderii și fracturilor, activitățile zilnice devin tot mai greu de rezolvat, mișcarea devine tot mai greoaie, infecțiile apar tot mai des și vindecarea devine tot mai lentă, persoana devine tot mai vulnerabilă, activitatea creierului începe să scadă. Specialiștii în geriatrie spun că lipsa mișcării duce la scăderea capacitatiilor cognitive, fenomen numit Brain Muscle Loop. Există o legătură directă între activitatea fizică și capacitatea spirituală.

Cercetătorii de la Universitatea din Bonn (Germania) au descoperit o genă care apără sistemul imunitar de îmbătrînire. Aceasta se formează în embrion și rămîne activă după naștere. Pe parcursul anilor, cînd activitatea ei încetinește, imunitatea are de suferit.

O autoreglare energetică a corpului și o repunere a comunicării energetice la nivel de celulă-organ-sistem este o modalitate de terapie modernă, oferită de medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, ce se impune tot mai mult în domeniile de cercetare, cu precădere în cele neurobiologice.

Cei care suferă de o așa-zisă imunosenescență se pot îmbolnăvi mult mai repede cu diferite forme de infecții sau boli ca Alzheimer, cancer. Desigur, mulți cercetători se întreabă de ce, odată cu înaintarea în vîrstă, sistemul imunitar slabește. Celulele stem au capacitatea să se reînnoiască. Odată ce corpul este asigurat cu destule celule de sînge stem, ele intră într-un fel de ,,somn adînc” și sînt ,,trezite” atunci cînd organismul are nevoie din nou de o ,,injecție” cu celule stem. Se pare că structura măduvei

alături de oficialităţi ale primăriei oraşului, diverse organizaţii religioase şi umanitare au pornit vînătoarea după Skaggs. Canalul de televiziune ABC a realizat un documentar despre Bordelul pentru cîini, iar ASPCA a trimis anchetatori înarmaţi care să-1 prindă pe autorul acestei farse plină de cruzime. S-au tipărit afişe prin care se oferea o recompensă de 200 de dolari celui care avea să-1 denunţe pe Skaggs pentru încălcarea drepturilor animalelor. Poliţia şi alte agenţii continuau să dea telefon la bordel, încercînd să obţină programări pentru cîinii lor, sperînd că astfel îl vor prinde pe farsor în capcană. Spunînd că are de gînd să-şi vîndă ideea şi tipărind o grămadă de abţibilduri pentru maşini („Şi cîinele vostru are nevoie de viaţă sexuală“), el a menţinut în funcţiune păcăleala pînă cînd a devenit ştire internaţională. Nu voia clienţi adevăraţi. „Să-i fur pe oameni de bani – nu. Să-i fac să gîndească – da. Un artist este complet diferit de un farsor. Eu sînt un farsor, dar eu sînt un artist al încrederii, al ideii în sine, al înşelătoriei. E cu totul altceva“.

În timp ce documentarul postului ABC a fost nominalizat la premiile Emmy pentru cea mai bună emisiune de ştiri a anului, Skaggs a fost citat în tribunal de către Procuratura Generală pentru funcţionarea ilegală a unui bordel pentru cîini. Însoţit de mai mulţi actori, s-a prezentat în biroul procurorului şi a mărturisit că totul era o păcăleală – „un spectacol abstract“. Aflînd că era vorba de o farsă, postul ABC nu şi-a retractat documentarul, punînd astfel accent pe problema eticii şi responsabilităţii jurnalismului de investigaţie. „În cazul bordelului pentru cîini“, afirma Skaggs, „ei [cei de la ABC] nu au vrut să le fie contestată credibilitatea ca sursă a jurnalismului de investigaţie. Nu au avut integritatea de a le declara telespectatorilor că această sursă nu exista, pentru că nu doreau să aibă o imagine proastă“. În Cartea completă despre cîini, publicată opt ani mai tîrziu, în 1984, bordelul pentru cîini încă mai era menţionat, ilustrînd încă o dată cum informarea greşită se menţine constant, în timp. Prin această farsă şi multe altele asemănătoare, Skaggs a demonstrat ceea ce dorea. „Farsa în sine nu constituie întregul spectacol; nu este... finalul sau obiectivul. Mai important, şi mai dificil de realizat, este să determini mass-media să revină asupra farsei şi să-mi permită să spun de ce am facut-o şi ce reprezintă acţiunea mea“, explică Skaggs. (va urma)

STUART GORDON

spinării se modifică odată cu vîrsta, cînd semnalele de activare a celulelor stem din sînge nu mai funcționează la capacitatea necesară. Nu pot evista să subliniez din nou importanța autoreglării energetice a corpului, tratamente oferite de medicina energo-informațională.

De asemenea, bariera creierului devine mai permeabilă odată cu înaintarea în vîrstă, dînd posibilitatea unor noxe toxice să pătrundă în creier, fenomen ce duce la îmbolnăviri neuro-degenerative.

Sper ca prin aceste articole să vă trezesc interesul pentru medicina energo-informațională. Informația îl face pe om mai puternic. O metodă modernă de tratament, fără medicamente, fără durere, destinată atît copiilor cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Grdini

ORIZONAL: 1) Regină babiloniană despre care se spune că a construit celebrele ,,Grădini suspendate” (mit.); 2) Poetă autohtonă autoarea volumului ,,Grădina de vară” (Elisabeta) – Ne-a lăsat volumul liric ,,Elegie în grădină” (Vasile); 3) ,,Grădinarul”, ,,La o grădină romană” și ,,Grădini regăsite”, poezii din creația acestui liric năsăudean (Aurel) – Celebru pictor spaniol, autor al pînzei ,,Fete tinere în grădină” (Salvador); 4) A face legătura –Metal nobil – Ion Minulescu; 5) Soi timpuriu de ridiche de grădină – Cupa din grădina primăverii; 6) Elena Negruzzi – Liric contemporan, prezent în temă cu volumul ,,Trandafiri din grădina de iarnă” (Nicolae); 7) Amenajat pentru plantat și răsădit în grădină – Regizor spaniol, realizator al peliculei ,,Dincolo de grădină” (Pedro); 8) Pom fructifer din grădină – Localitate în Rusia; 9) Stropitori naturale de grădină - ,,Pensionar” din grădina zoologică; 10) ,,Grădina oarbă”, volum liric aparținînd acestui poet autohton (Vasile) – Scriitor irlandez, autorul romanului ,,Zeul grădinii” (Forest).

VErTICAL: 1) Interpret al cunoscutului șlagăr ,,În grădina lui Ion” (Benone); 2) Eugen Simion –Petrecere cu lăutari; 3) Grădinarul din piesa ,,Scara mîței”, scrisă de Vasile Alecsandri – Teren de dans într-o grădină de vară; 4) Fata grădinarului! – Iarbă de leac; 5) Udă grădina dimineața – Eugen Teodoru,,Soarele” din grădină!; 6) Aurel Storin - ,,Munte” în toponimia mongolă – Bluze cu altițe; 7) Scriitor român, prezent în context cu volumul ,,Sub stele, noaptea, în grădina casei” (Nicolae); 8) Rîu în Slovacia – Pipe; 9) Plantă decorativă de grădină – Poartă ochelari; 10) Lumea din grădina zoologică – Petru Dumitriu.

DICȚIONAR: ISET; ULA; IDA GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ILUSTRAȚII”

1) ESTETICIAN; 2) NEADECATA; 3) OSTILA – PAT; 4) R – AT – ROASA; 5) MIROSIT – AL; 6) IR – RA – APTI; 7) TIPICARI – T; 8) AGI – ALINTA; 9) TAVALIT – OT; 10) ETAN – CARTE.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XVII)

Căpitanul de Securitate Pavelescu deschise ușa biroului, făcîndu-i loc băiatului să intre. Tînărul luă loc pe scaunul ce-i fusese oferit de către ofițer așteptînd ca și acesta să se așeze și apoi spuse:

– Tovarășe căpitan, vreau să vă reclam o încercare de asasinat!

– Asupra cui? – îl întrebă acesta privindu-l fix.

– Asupra președintelui francez de Gaulle!

Acesta se uită la el neîncrezător, apoi își privi ceasul de la mînă și hotărî că mai avea ceva timp liber în dimineața aceea, așa că-l putea asculta pe băiatul ăsta care, de două luni de cînd îl recrutase ca informator, nu prea-i livrase mare lucru, dar acum se pare că aflase ceva important. Ridică privirea spre el și-l întrebă calm:

– Cum ai aflat dumneata despre asta, tinere?

– La o petrecere la mine acasă.

– Continuă, spuse căpitanul.

– Aseară, a venit la mine prietenul meu Tudor, care lucrează la Biblioteca Centrală de Stat. A venit cu o fată. Cred că e iubita lui după cum se comportau, deși nu se cunosc decît de vreo săptămînă. Ei bine, cînd au plecat am auzit-o pe Iulia, așa o cheamă pe fată, că-i spunea lui Tudor: „Bine că nu le-am spus despre încercarea de asasinat asupra lui de Gaulle care va avea loc în 22 august”. Nu am mai auzit restul propoziției că s-au îndepărtat.

Ofițerul se uită lung la el și spuse.

– Unde erai cînd i-ai auzit vorbind?

– Eram în curte. Ei ieșiseră pe poartă și mergeau pe lîngă gard, iar eu eram pe cealaltă parte. Așa am auzit.

– A mai spus fata și altceva deosebit cît a fost la petrecere?

– Da, tovarășe căpitan, a spus.

– Ce ?

– A mai spus că luna viitoare Marylin Monroe va muri!

– Da, e clar! E o criminală periculoasă, în legătură cu grupări de asasini internaționali, trebuie să punem mîna pe ea. Ce zici, tovarășe Silviu?

– Sigur, tovarășe căpitan – zise tînărul bucuros că fusese crezut și că adusese o importantă informație Securității, nedîndu-și seama că era „luat în balon”.

– Da, da, da, o să cercetăm, sigur că da și o să te chemăm noi dacă mai avem nevoie de dumneata. Pînă una alta, treci te rog vizavi și scrie o declarație completă.

Zicînd acestea se ridică în picioare și se îndreptă spre ușa biroului pe care o deschise, semn că discuția se terminase. Silviu se ridică de pe scaun, ieși pe ușă, traversă coridorul și intră în biroul unde de obicei își scria declarațiile. Căpitanul închise ușa după el și se întoarse spre Locotenentul Mureșan care apăruse ca prin farmec lîngă biroul lui, venind din camera alăturată de unde ascultase totul.

– Ce zici, tovarășe Mureșan, cum stau și-mi pierd vremea? – îl întrebă iritat căpitanul.

– Eu știu dacă chiar v-o pierdeți, tovarășe căpitan? – răspunse subalternul lui.

– Ce vrei să zici?

– Știți că militarii francezi sînt nemulțumiți de pierderea Algeriei și nu-l vor lăsa nepedepsit pe președintele lor. Cît despre povestea cu Marylin Monroe, asta pare chiar afirmație de ghicitoare în ghioc, tovarășe căpitan – zîmbi zeflemitor locotenentul. Vă propun totuși să vedem cine e domnișoara asta și s-o supraveghem un pic, pînă aflăm dacă se împlinește măcar prima din afirmațiile ei și apoi o să știm ce avem de făcut.

– Da, cred că am putea face asta – aprobă căpitanul Pavelescu. Te las pe tine să te ocupi de supravegherea fetei și să-mi raportezi. Eu acum mă duc la tovarășul colonel.

* * *

Iulia și Tudor ajunseră repede acasă fiindcă troleibuzele veniră la timp, După ce plecaseră de la petrecere, nu prea mai vorbiseră. Tudor o luase timid de mînă, iar ea îi acceptase gestul cu bucurie. Era emoționată și fericită cum nu mai fusese niciodată. Nu aveau nevoie să-și vorbească, ci doar să se privească zîmbind și să-și transmită din priviri tot ce nu aveau încă curajul să exprime prin vorbe. Urcară la apartamentul lor – da, era al lor, gîndea Iulia, deși locuia aici doar de o săptămînă. Tudor deschise ușa lăsînd-o să intre prima, apoi intră și el și închise ușa în urma lor. Iulia-i simți palmele calde pe umeri și răsuflarea fierbinte în ceafă. Se întoarse încet către băiat și ridică privirea către el. O privea vrăjit și îndrăgostit cu brațele încolăcite pe după talia ei. Apoi, își aplecă capul spre ea sărutînd-o. Iulia-i primi sărutul cu emoție, simțind cum îi crește dragostea în suflet. Cînd se desprinse din sărutarea aceea fierbinte, își lăsă capul pe pieptul băiatului, zîmbind fericită. Se desprinse apoi din brațele lui, se așeză pe canapea, ridică privirea spre Tudor și-l întrebă zîmbind:

– Și acum ce facem?

Tudor veni să se așeze lîngă ea, o cuprinse pe după umeri, o trase lîngă el și, privind-o drăgăstos, răspunse:

– O să stăm așa pînă la sfîrșitul lumii.

A doua zi de dimineață, Iulia se trezi cu o stare de bine în tot corpul. Se simțea proaspătă, energică și gata de fapte mari. Se întinse și simți lîngă ea trupul lui Tudor care încă dormea. Se întoarse spre el și începu să-i contureze forma feței cu degetul arătător al mîinii drepte... Băiatul mișcă din nas și se strîmbă, lucru care o făcu pe Iulia să zîmbească, dar nu să se oprească. Peste cîteva secunde, Tudor deschise șmecherește un ochi, și spuse somnoros:

– Am crezut că era o muscă... – ...și dacă ar fi fost ce făceai? – îl întrebă Iulia.

– Aș fi alungat-o, firește. Pe tine însă n-am să te alung, ci am să te pedepsesc – răspunse el cuprinzînd-o în brațe și rostogolindu-se cu ea prin pat în țipetele și rîsetele de bucurie ale fetei.

Cînd terminară hîrjoneala, Tudor își ridică privirea și spuse:

– Dacă te dai jos de pe mine o să-ți spun ce facem diseară. Dacă nu, o să rămînă secret, zise el zîmbind enigmatic.

– Ce facem? – întrebă fata în timp ce aluneca de pe trupul lui întinzîndu-se lîngă el și privindu-l cu interes.

– Mergem la meciul de handbal!

– Ce meci de handbal? – se miră Iulia.

– Cel despre care mi-ai spus tu că-l vom cîștiga și vom fi campioni mondiali. Nu mai știi?

– Aaa, meciul acela... Da, cum să nu știu? Astăzi e?

– Da, e diseară pe stadionul Republica, cel despre care ai spus că va dispărea la un moment dat.

– Mă duci la meci? O să fim martorii unul moment istoric? – se entuziasmă fata.

– Da, te duc. O să fim acolo împreună, răspunse el.

– Oooo, ce bine! Pînă atunci hai să mîncăm.

Restul zilei trecu repede. Cum meciul începea la ora 19, plecară de acasă pe la 17:30 ca să intre pe stadion cu o oră înainte, fiindcă erau siguri că la numărul mare de oameni ce urma să vină, nu vor găsi lesne locuri. Ajunseră în apropierea stadionului cu tramvaiul 2 sau poate 12, nu văzuse bine numărul cînd se urcaseră și, după un traseu lung pe Bld. Dinicu Golescu, apoi pe Cobălcescu, pe lîngă Parcul Cișmigiu, traversară Dîmbovița pe Podul Izvor și se opriră la destinație. Aglomerația era deja foarte mare și-și găsiră cu greu un loc în apropierea terenului amenajat în potcoava stadionului. Se așezară pe gradenele care, în mintea Iuliei, semănau cu niște paleți dreptunghiulari așezați pe betonul tribunei, și privi peste stadion. Aprecie că se aflau acolo aproximativ 15.000 de oameni care așteptau cu sufletul la gură începerea finalei. Echipele au intrat pe teren, crainicul anunțînd formațiile. La noi jucau Nagy, Borcea, Constantinescu, Stark, Stefănescu,

Drumul vietii ,

După actorul DOREL VIȘAN

Voi repeta și eu spre nemurire

Că drumul dintre naștere și moarte

Are în fibra lui pulsînd iubire

Ce veșnicește pînă hăt, departe...

Convingerea e semn de întărire

Că doar iubirea ține vieții parte

Pe drumul de credință și rodire

Ce duce de la naștere la moarte

Desigur, el rămîne amintire

Precum se-ntîmplă cu un semn de carte

Rămas cum într-o taină de iubire

Un strigăt de la naștere spre moarte

De-atîta suferință și durere

Voi relua și eu ce este-n fire

Mă voi ruga Luminii de-nviere

Ca să trăiesc un strop de fericire

Că-n suferință este înălțare

Și în durere-s muguri de iubire

Iar drumul este binecuvîntare

Și sîngerare, proaspătă trăire...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe drumul dintre naștere și moarte

Mereu urcînd, mai dobîndesc putere

Cu sfînta rugăciune dintr-o CARTE

Din cerul îngerilor, de-nviere...

LIVIU ZANFIRESCU

Vasile, Dumitrescu, Victorița, Franz, Leonte, Hedeșiu și Naco. Fetele păreau foarte încrezătoare și dornice de performanță.

Jocul începe oarecum crispat de ambele părți, cu faze de mare spectacol, dar şi cu ratări uriașe la care cei din jurul ei, oftau și se jeluiau îndelung. Danezele deschid scorul prin Ostergard, ceea ce aduce dezamăgire pe fețele celor din tribune, dar la fel ca pînă acum, egalăm prin Ana Stark, care transformă o lovitură de la 7 metri după un fault asupra lui Hedeșiu şi astfel preluăm conducerea cu un contraatac fulgerător la capătul căruia marchează Antoaneta Vasile! E 2 – 1 și cei 15.000 de spectatori ovaționează și încurajează echipa noastră. Iulia li se alătură și ea ridicîndu-se în picioare, lăsîndu-se cuprinsă de euforia mulțimii din jur. În minutul 10 al meciului, danezele egalează încă o dată printr-un șut din 6 metri făcînd 2-2. Din acel moment însă, Irene Nagy Klimovschi devine „mare” și închide poarta apărînd 12 aruncări consecutive de la Ostergard şi Kristensen, cei doi tunari ai danezelor, iar în atac combinațiile în mare viteză, chiar arma principală a nordicelor, ne reușesc perfect. Ne aruncăm așadar peste daneze surprinzîndu-le cu arma noastră principală, contraatacul și marcînd gol după gol, scorul evoluînd permanent în favoarea noastră: 6– 2, 7 – 3, 8 – 4, şi în final, 8 – 5.

Finalul meciului a însemnat o dezlănțuire de bucurie, nu doar pentru sportivele de pe teren, ci mai ales pentru publicul din tribune, care era în extaz. Tudor striga și el alături de ceilalți și se bucura împreună cu Iulia, care se oprise în mijlocul entuziasmului general și privea un moment istoric, irepetabil cel puțin în următorii 60 de ani. Tudor s-a întors către ea, a luat-o în brațe, a sărutat-o scurt pe buze și i-a spus: – Iulia, sînt atît de fericit!

– De ce? Că am cîștigat meciul? – aproape că i-a strigat ea la ureche în vacarmul general.

– Nu de aia, ci pentru că te-am întîlnit pe tine! –i-a răspuns el luînd-o de mînă și spunîndu-i: Hai să plecăm!

(va urma)

nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Oidee neobișnuită

Am tot scris despre această uniune a țărilor care vor să răstoarne dominația SUA asupra lumii și să vină cu ceva nou și mult mai bine primit de către națiunile planetei. Sînteți, așadar, informați despre BRICS, de aceea mă voi referi la posibilitatea ca președintele francez Emmanuel Macron să participe la întîlnirea din 22 august a acestei uniuni ocazionată de lansarea monedei care va constitui alternativa la dolar în schimburile comerciale internaționale. E ceva ciudat ca leader-ul unei țăricheie a Uniunii Europene să participe la reuniunea unei uniuni concurente, cu atît mai mult cu cît e posibil ca acolo „să dea nas în nas” cu președintele

Putin. Oare asta să fie una dintre țintele sale? O discuție cu Putin despre pace ca să le-o ia înainte chinezilor? Nu cred. „Declarația președintelui francez Emmanuel Macron privind disponibilitatea sa de a participa la summitul BRICS – scrie moderndiplomacy.eu – este semnificativă din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, evidențiază importanța crescîndă a summit-urilor BRICS și succesul lor în cooperarea cu un cerc tot mai mare de economii-cheie din Sudul Global“.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Tineri rătăciți

Au de toate. Trăiesc într-o societate îmbuibată de... orice. Cînd au deschis ochii pe lume aveau smartphone, google, netflix, haine colorate, distracție cît încape, se duceau la școală doar ca să socializeze cu colegii lor și să-și prezinte garderoba. Duc o existență frivolă, plictisitoare, fără scop și asta i-a determinat să facă ceva cu viețile lor. Dacă trăiau acum 50 de ani nițel mai la est, nu ar fi avut timp de așa ceva. Ar fi muncit pe cîmpii,

în mine, în fabrici, în cooperative, și s-ar fi preocupat să învețe mult ca să poată fi utili societății și țării lor. Ar fi fost oameni întregi, cum s-ar spune, nu niște indivizi fără scop în viață, blazați, leneși și plictisiți, bolnavi de depresie, crezînd cu tărie în știință și rîzînd cu gura pînă la urechi la auzul unei discuții serioase despre Dumnezeu.

(continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Presa noastră, dragii mei,/ Este liberă să scrie.../ Doar ce vor stăpînii ei!” - Janet Nică

Se zice că ,,Presa este cîinele de pază al democrației”, dar ce ne facem dacă turma de oi a fost vîndută de mult? Sau altfel spus, dacă turma încă există, oare mass-media mai este acel cîine fioros de pază? Și, la urma urmei, de cine ne-ar apăra, acum, presa, că, din ce constat eu, mai apărați sînt tocmai cei care ne-au făcut și ne mai fac încă mari necazuri. Vorba lui Petre Țuțea: ,,În loc să fim apărați de hoți, criminali, corupți, trădători, străini... sînt apărați ăștia de noi”.

De fapt, mass-media a devenit o... ARMĂ, dar nicidecum defensivă, ci ,,dotată tehnologic, special pentru conducerea societății, pentru a acționa asupra sentimentelor oamenilor, pentru formarea valorilor, gusturilor și gîndurilor” (Dimitri Avdeev). Concret, ,,Televiziunea este triumful mașinii asupra oamenilor” (Fred Allen), în sensul că ,,aceasta diluează mințile” (George Pruteanu).

Nu e greu de constatat că, la nivel planetar, 90-95% din presă se caracterizează printr-o organizare și funcționare pur militărești, adică ,,ordinul nu se discută, ci se execută”. Acum, nu se mai ține cont de libertatea și obiectivitatea omului de presă. Războiul mass-media împotriva omenirii a fost demult cîștigat, de unde și concluzia că ,,Oricine controlează presa controlează și mintea oamenilor” (Jim Morison). Iată de ce ,,Ai grijă pe cine lași să îți influențeze gîndurile și stările emoționale. Neatenția în această privință te poate costa libertatea de a gîndi deschis, fără limitări prestabilite. Televiziunea și mass-media în general, precum și alți oameni orbiți de informații oferite de aceste mijloace, vor încerca pe cît posibil să te facă un mic roboțel, să fii de-al lor. Poate nu au puterea de a te face să gîndești CUM vor ei, dar sigur te vor face să te gîndești la CE vor ei... și asta e exact ce doresc” (Pera Novacovici).

Să nu uităm că ,,Mass-media este o jucărie în mîna bogaților și ei o folosesc, nu pentru a ne fi nouă mai bine, ci pentru a se îmbogăți ei mai mult” (Ryszard Kapucinski). A se constata și faptul că ADEVĂRUL PUR nu mai este de mult vînat și făcut public, acesta fiind, pur și simplu, ocolit, bagatelizat, cosmetizat, în funcție de anumite interese, și chiar interzis. Luați ca exemplu războiul din Ucraina, despre care televiziunile din România ne spun, de vreo șase luni, că ,,Ucraina este în plină contraofensivă”, numai că imaginile de la fața locului ne-au arătat niște ruine mai ceva decît cele din războaiele mondiale, niște soldați și refugiați disperați, baraje și poduri distruse și un Zelenski care se tot vaită că nu mai are arme și munție. Aproape în fiecare zi, de la primele ore, România TV ne anunță că ,,Bogdan Chirieac va veni în studio pentru a face publică o știre bombă”, acesta fiind nimeni altul decît cel mai parașutat invitat în studiourile TV. Omul s-a autodeclarat în fața oglinzii analist politic, formator de opinie, jurnalist, cetățean onest, cu o vilă cît un palat, pieton și un înfocat susținător al regimurilor alimentare pentru slăbit.

(continuare în pag. 23)

Un om, o via Þ ă, o epocă

Europa unită n-are nevoie să-și complice existența cu un nou Kosovo! (V)

motto: „Maghiarii urlă de dureri închipuite” (Octavian Goga)

Înalt Prea Sfinția Sa îmi face semn s-o scurtez. Vreți să mai vorbesc? (Sala ovaționează). Se pretinde că niciodată acest guvern nu va accepta autonomia la Miercurea Ciuc decît în aceeași măsură în care există la Caracal. Asta este tot ce știți, domnilor, în materie de politică și de istorie? Nu vă dați seama cît de ridicoli sînteți? Dacă vreți să vă mai creadă cineva, dați-l afară, imediat, din Guvernul României, pe acel ministru provocator, care afișează pancarta cu infamia „Ținutul Secuiesc nu e în România”. Acest agitator zice că e ministrul Sănătății, dar îi îmbolnăvește de nervi pe români. Nu vă gîndiți la spectacolul jalnic pe care îl dați în fața unui popor întreg?

Ce să înțeleagă tînăra generație din duplicitatea voastră? Faptul că românii nu sînt capabili să se conducă singuri? Unde scrie că ședințele de guvern trebuie să se țină, periodic, la Budapesta? Care este rațiunea logică? De ce nu le ținem la Sofia, sau la Belgrad, că la Moscova le-am tot ținut, vreo 15 ani?

Doamnelor și domnilor, se apropie Paștele, cea mai mare Sărbătoare a Creștinătății. Ca un semn de concordie, Paștele Ortodox și Paștele Catolic sînt celebrate, în acest an, în aceeași zi,

Oidee neobișnuită

(urmare din pag. 21)

„Un alt aspect este că deschiderea mai mare a BRICS, așa cum se reflectă în formatul BRICS+, deschide posibilități pentru platforme mai largi de dialog care includ nu numai economiile în curs de dezvoltare, ci și pe cele dezvoltate. În acest sens, exprimarea interesului din partea președintelui francez ar putea fi luată ca o oportunitate de extindere a gradului de incluziune a formatelor de informare BRICS, cu posibilitatea lansării unei platforme BRICS++ care ar fi concepută pentru a promova dezvoltarea cooperării nord-sud. În multe privințe, succesul BRICS din ultimul an, reflectat în numărul tot mai mare de țări care doresc să se alăture blocului, este atribuit formatului BRICS+, care a fost lansat de China în 2017 și extins cu succes în 2022. Platforma BRICS+ a fost concepută inițial pentru a promova cooperarea cu economiile în curs de dezvoltare – în 2017, ministrul de Externe al Chinei, Wang Yi, a declarat: «Vom lărgi cercul de prieteni al BRICS și îl vom transforma în cea mai influentă platformă pentru cooperarea Sud-Sud din lume». Și în timp ce formatul BRICS+ ar putea rămîne orientat spre lărgirea cercurilor de prieteni BRICS din Sudul Global, un format complementar precum BRICS++ ar putea aborda nevoile tot mai mari și posibilitățile asociate cu stabilirea unui dialog BRICS cu economiile dezvoltate. Trebuie remarcat faptul că au existat pași întreprinși de economiile dezvoltate pentru a extinde liniile de comunicare cu Sudul Global – în special, activitățile de informare G7 implică tot mai mult invitarea țărilor în curs de dezvoltare, inclusiv a membrilor BRICS, cum ar fi India, în timpul Summitului G7 din acest an, în Japonia. BRICS-ul ar putea face reciprocitate prin crearea unui format special pentru participarea liderilor din economiile avansate pentru a discuta posibilele căi de stimulare a cooperării NordSud. Pe lîngă invitarea unora dintre liderii occidentali la platforma BRICS++, ar putea exista și posibilitatea de a invita reprezentanți ai băncilor regionale de dezvoltare, ai acordurilor regionale de finanțare și ai altor instituții economice cheie din lumea avansată. Sfera de extindere a BRICS++ ar depinde într-o măsură semnificativă de cît de pragmatică și concentrată economic va fi participarea occidentală în cadrul acestei platforme; un alt factor este recunoașterea mai mare a BRICS și includerea acestuia în diferitele foruri/întîlniri promovate de economiile dezvoltate la nivel regional și global”.

Cred că președintele Macron vrea să își conecteze țara la o sursă de cîștig așa cum face orice conducător

la 4 aprilie. Zi în care, acum 66 ani, așadar în 4 a 4-a ’44 (pentru cei preocupați de numerologie, vedeți ce blestem este în această dată) peste 3.000 de civili nevinovați au murit în urma bombardamentelor aviației anglo-americane asupra Bucureștilor. Între timp, rănile războiului s-au cicatrizat, dar, iată, mai e o rană care ni se scoate tot nouă pe nas, Holocaustul, provocat, împotriva evreilor pașnici –pe care i-am apărat și în Parlamentul European – de trupele horthyste și hitleriste. Vrăjmașii nu vor să spună că acea parte a Transilvaniei era sub ocupație maghiară. Iar despre Transnistria nu se zice că acea parte a Basarabiei românești era sub ocupație hitleristă. Din păcate, în loc să ne smerim în post și rugăciune și să aducem slavă lui Dumnezeu, ne măcinăm în lupta cu un vrăjmaș perfid, care are o idee fixă: să anuleze Tratatul de la Trianon și să sfîrtece teritorial România. Din nefericire pentru acești făcători de vrăji – fiindcă, Înalt Prea Sfinția Ta, cred că știi, dar alții nu știu, asta înseamnă vrăjmaș, făcător de vrăji – șiau găsit beleaua cu românii adevărați, care nu vor să audă nici de regionalizare, nici de federalizare și, cu atît mai puțin, de autonomie teritorială. Asta e culmea obrăzniciei! Într-o Europă care se îndreaptă spre unificare, niște bande primitive încearcă marea tulburărilor cu degetul lui Horthy. Noi știm bine ce avem de făcut! Firește, noi plecăm, dar

căruia îi pasă de țara lui, iar țările adunate în BRICS știți bine că ating 30% din PIB-ul planetar cu posibilitatea de a ajunge la 50%. Prin urmare, nu de Putin îi pasă lui Emmanuel Macron, ci de viitorul Franței. După cum știți cu toții, între „a vrea” și „a putea” e o diferență mare de tot, mă refer aici la acceptarea autoinvitației lansate de președintele francez de a participa la lucrările reuniunii găzuite de Africa de Sud. Solicitarea a fost o surpriză pentru liderul sud-african, care și-a luat timp să discute problema cu partenerii săi BRICS. „Emmanuel Macron este dornic să se așeze la masa de negocieri cu BRICS pentru a discuta probleme globale și a menține aliați precum președinții Lula și Modi în structura financiară globală. Dar acest sistem, creat după cel de-al II-lea Război Mondial și care se învîrte în principal în jurul instituțiilor de la Bretton Woods, în ochii statelor BRICS este un instrument al dominației occidentale. Ei, la rîndul lor, și-au creat deja New Development Bank (NDB) în 2014. Are sediul în Shanghai și recent a primit noi membri: Bangladesh, Emiratele Arabe Unite, Egipt și Uruguay. Palatul Élysée a recunoscut clar implicațiile politice și economice ale ascensiunii BRICS într-o eră de confruntare dintre China și Statele Unite, care remodelează rutele comerciale globale. Consilierii președintelui francez spun că «Dominanța dolarului și sancțiunile impuse de Statele Unite au consecințe la nivel geopolitic și asupra finanțării economiilor din Sud». Acest lucru provoacă tensiune și nemulțumire, inclusiv în țările europene ale căror companii au fost și ele afectate de legile extrateritoriale ale SUA. BRICS cîștigă amploare. Franța și Uniunea Europeană ar trebui să înceapă un dialog cu această comunitate la un nivel foarte înalt”.

Nu știu de ce, dar am senzația că de vreun an de zile inițiativele președintelui Macron (de a discuta cu Putin, de a se duce în China la Xi Jinping, de a se contra cu americanii pe tema armatei europene, acum de a participa la conferința BRICS) sînt total pe dinafara politicii Uniunii Europene și denotă o independență care nu are nimic de a face cu „unitatea de monolit” în jurul Ursulei, pe care aceasta și-ar dori-o ca să ducă uniunea... cu oiștea-n gard. „Domnul Macron – scrie site-ul citat mai sus – nu vrea doar să facă afaceri cu cei din BRICS, ci un pic mai mult, să le sugereze crearea unui «Nou pact financiar global», care ar combina punctele de vedere asupra reformei sistemului financiar global și ar dezvolta un set de propuneri care vor fi apoi discutate în alte forumuri (BRICS, Adunarea Generală a ONU, instituțiile de la Bretton Woods, summit-ul COP 28 privind schimbările climatice)”.

Ei bine, asta mi se pare ușor dubios. Probabil vi se va părea că sînt paranoic și văd peste tot conspirații, însă citind materialul din moderndiplomacy care vorbește

voi rămîneți aici! Trebuie să trăiți în pace și concordie. Aceasta este realitatea.

Anul acesta e decisiv pentru existența României și cred că pentru o bună parte a Europei. Uitați-vă ce vîlvătăi s-au declanșat la doi pași de noi, în Grecia, în legendara Grecie, care n-are voie să fie o țară săracă. Numai turismul îi aduce în jur de 30 de miliarde de euro pe an. Cum de a ajuns țara aceea magnifică în situația aceasta? Mi-e teamă să nu ajungem, și noi, în aceeași situație. Defilările acestor grofi întîrziați, în costumația lor de operetă, antrenamentele lor paramilitare, țipetele lor guturale nu numai că nu ne sperie, ci ne amuză. Octavian Goga, poetul pătimirii noastre, are o fraza genială: „Maghiarii urlă de dureri închipuite”. Noi, patrioții români, nu de provocările horthyste ne temem, ci de politica de factură capitulardă a unora dintre români, care, pentru niște nenorocite de voturi ungurești, și-ar dezgropa și părinții din morminte. Merită, domnilor, trădarea asta de țară?

Închei cu mesajul meu de frăție, de înțelegere cu toate minoritățile care trăiesc pe acest binecuvîntat pămînt, Grădina Maicii Domnului, cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Cu o singură rugăminte, ca să nu zic condiție: toată lumea să respecte Statul Național Unitar Român! Nimeni să nu trăiască în iluzia că România este sat fără cîini! N-a murit bărbăția românească în această țară. Nu există nici un Ținut Secuiesc aici, în România! Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

(Discursul a fost rostit sîmbătă, 20 martie 2010, la Toplița, jud. Harghita)

despre transformarea BRICS într-o platformă pentru dialogul Nord-Sud mi se pare că aceasta va fi deturnată de la scopul său principal, acela de oponent al sistemului de hegemonie americană.

Citez: „Una dintre modalitățile de a face formatul BRICS++ pragmatic ar fi analizarea posibilității de a-l folosi ca platformă prin care ar putea fi discutate inițiative comune Nord-Sud, inclusiv în vederea coordonării ulterioare a acestora în instituțiile Bretton Woods, precum și în G20. Într-adevăr, coordonarea Nord-Sud în timpul reuniunilor G20 a fost problematică în multe privințe (nu în ultimul rînd din cauza politizării excesive), iar discuțiile BRICS++ ar putea oferi mai multă substanță economică și continuitate în cooperarea economică Nord-Sud în organizațiile internaționale. Unele dintre temele pragmatice ar putea include cooperarea NordSud pentru stimularea finanțării dezvoltării ecologice, inclusiv printr-o platformă comună pentru acorduri de finanțare regională și bănci de dezvoltare regională din Sudul Global și din lumea avansată. Alte domeniicheie sînt acțiunile comune privind reducerea datoriilor, securitatea alimentară și energetică, liberalizarea comerțului și promovarea asistenței medicale și a dezvoltării digitale pentru economiile cel mai puțin dezvoltate, cu un accent special pe Africa. Sprijinirea integrării ALS continental african (AfCFTA) în economia globală prin inițiative comune Nord-Sud ar putea fi, de asemenea, un obiectiv important.

În cele din urmă, exprimarea interesului venit din Franța de a participa la activitățile BRICS ar trebui luată ca o oportunitate de a consolida cooperarea economică Nord-Sud, precum și o modalitate de a demonstra creșterea incluziunii și deschiderii BRICS pe scena internațională. Un format BRICS++ ar fi o continuitate logică a unei mai mari extinderi și deschidere către comunitatea globală a BRICS. În cazul în care BRICS reușește să ofere o platformă pentru dialog pragmatic Nord-Sud, rolul său global s-ar extinde și ar permite blocului să avanseze inițiative într-o gamă mai mare de zone ale lumii economice”.

Dacă occidentalii se gîndesc să pătrundă în această uniune cu scopul de a o distruge din interior, prin deturnarea scopului ei inițial, s-au gîndit bine, însă ar trebui să le și reușească manevra, ceea ce nu-mi prea vine să cred, decît dacă nu li se pregătește vreo surpriză neplăcută din partea țărilor membre. Într-un final, eu nu cred că e ceva curat la mijloc cu ideea lui Macron de a participa la acest summit așa de important, dar vom vedea prin toamnă ce se va alege de ea și care-i vor fi consecințele.

Pînă atunci, vă doresc să vă bucurați de vară, mai ales că la mine, la Brașov, în fiecare an vara e într-o joi, așa că prețuiesc foarte mult venirea ei.

Mass-media vîndută, vitriolul oricărei societăți!

(urmare din pag. 21)

Ce mai, dacă în studio s-ar afla și Alice Drăghici, și Gelu Vișan, succesul emisiunii este garantat, iar telespectatorii vor sta țintuiți în fotolii să urmărească ,,marea dezvăluire”. Chiar m-am întrebat dacă, în timpul unor astfel de emisiuni, mai umblă careva pe bulevardele și străzile capitalei, în loc să privească faimoasa transmisie TV. Oricum, pînă la știrea ,,bombă”, sîntem aduși în pragul isteriei cu informații de genul ,,La Guvern s-a produs rocada”, adică lichelele au fost înlocuite cu pramatiile, sau ,,A murit Fănel!”, deși nimeni nu a știut vreodată că Fănel trăia. Și cînd te gîndești că aceste televizuni se declară a fi de top, desigur, în propriile sondaje, sau altfel spus, ,,Laudă-mă gură, ca să-ți dau o prăjitură!”... Cică mass-media ne ține pe jar, dar nu face altceva decît să-l concureze pe Andrei Duban, cu a sa emisiune ,,Banc Show”.

Cert este că, atunci cînd sosește momentul în care Bogdan Chirieac ne va da marea știre, întreaga națiune amuțește, iar el ne anunță: ,,Senzațional! Ucraina a început contraofensiva împotriva Rusiei!”. Dacă ar avea și o hartă în față, cu siguranță că ar trasa o săgeată dinspre Ucraina spre Rusia, adică sensul contraofensivei.

Tot România TV s-a făcut de rîs și cu emisiunea în care moderatoarea Lili Ruse s-a simțit călcată pe bătături atunci cînd Gelu Vișan a atacat-o verbal, zicîndu-i: ,,Dacă ai fost bursieră Sörös, nu ai o problemă, ci o mare problemă”!. De atunci, au trecut vreo două luni, timp în care nici Gelu Vișan, nici Lili Ruse nu au mai apărut în emisiunile România TV.

Și mai rău merge treaba la trustul Antenelor, pe care a apărut sigla CNN, canal de televiziune fondat de Ted Turner, un globalist de frunte, care a spus că ,,90-95% din populația lumii trebuie să dispară!”. De precizat că CNN este cel mai puternic trust media și aparține Noii Ordini Mondiale. Studioul CNN de lîngă Washington DC este unul dintre cele 235 răspîndite în întreaga lume, toate fiind conectate prin satelit cu sediul general al Turner Broadcasting System din Atlanta, SUA.

Tineri rătăciți

(urmare din pag. 21)

Ei bine, toți copii ăștia plictisiți ai Occidentului și-au găsit o activitate lucrativă extrem de utilă în a lupta pentru nobila cauză de care aud cum se trezesc din somn – aceea a salvării plantei de la încălzirea globală cauzată de poluare, fiindcă cei de peste Ocean se preocupă să-și bage în tărtăcuțe ideea că genurile nu există, asta cînd nu se antrenează la bară îmbrăcați în fete sexy.

Vă amintiți probabil imaginile cu tineri care, după ce stropeau cu ulei tablouri celebre din muzeele lumii, își lipeau mîinile cu super glue de pereți ca să nu poată fi duși de acolo cu una cu două pentru a avea timp să-și livreze bazaconiile climatice. Alte imagini îi arată întinși pe stradă ca să oprească traficul mașinilor în ideea de a reduce poluarea. Rezultatul era mereu același: un șofer grăbit și nervos îi trăgea de picioare sau de mîini ca pe niște gunoaie de pe carosabil, însoțindu-și activitatea cu diverse strigături... indecente.

Mă uitam la ei cum stăteau ca niște oi la tăiere, fără să riposteze, adică ei erau pașnici, vezi Doamne, și militau pentru o cauză nobilă fără să-și dea seama că, de fapt, enervau și întîrziau o grămadă de oameni care nu se plictiseau deloc în viețile proprii. I-aș invita să vină la un astfel de protest în București; da, chiar i-aș invita, fiindcă sînt sigur că le-ar dispărea brusc cheful de a mai repeta așa ceva. Problema lor cred că e aceea că nu și-au luat palmele cuvenite la fund la vîrsta potrivită ca să li se deschidă ochii asupra lumii. Ei sînt niște pisoi cu ochii nedezlipiți care cred tot ceea ce aud.

Jurnaliștii de la Politico au vrut să vadă ce-o fi în capetele acestor tineri rătăciți de la normalitatea lumii și au făcut o anchetă în acest sens. Citez: „Dacă locuiți pe Planeta Pămînt, poate ați observat că activiștii împotriva schimbărilor climatice au devenit din ce în

În concluzie, se poate spune că trustul Antenelor s-a satanizat pe veci, și nicicînd un Mihai Gîdea, Radu Tudor, Mugur Ciuvică, Mircea Badea sau Adrian Ursu nu vor mai putea pretinde că ceea ce fac ei este în interesul României. Vorba lui Salvador Dali: ,,Televiziunile au devenit pubele de lux”, iar mai dur s-a exprimat George Michael: ,,Televizunile au devenit adevărați demoni”, care ne-au adus în postura de a ne revolta ,,împotriva a ceea ce ni se spune și ni se arată și nu împotriva a ceea ce ni se face” (Cristian Sima). Cîndva, în presă, sub imaginile cu fețe de bandiți scria ,,CĂUTAT”, acum scrie ,,VOTEAZĂ!”. Legat de știrile aiuritoare din mass-media de la noi și din lume, următoarele exemple sînt cum nu se poate mai relevante și mai... amuzante. De pildă, la un moment dat, în ziarele noastre s-a scris pe prima pagină că ,,O babă a fost violată în pădurea Băneasa!”, iar după vreo trei zile, articolul principal avea următorul titlu: ,,Invazie de babe în pădurea Băneasa!”. În același stil, o știre din ,,New York Times” suna astfel: ,,Aseară, pe autostrada 57, fermierul Derek din Louisville s-a uitat cu o lumînare aprinsă în rezervorul mașinii ca să vadă dacă are benzină. Mai avea”. Și tot din presa americană, un anunț legat de un deces: ,,A murit catîrul Smith din armata națională, care, în viața lui, a lovit cu copita doi colonei, trei maiori, douăzeci de sergenți, o sută de soldați și... o bombă neexplodată”. Și, la final, un afiș regăsit la intrarea unei redacții din Casa Presei: ,,Angajații care vin la muncă în jurul orei 11 sînt rugați să meargă pe coridoare pe partea dreaptă, ca să nu se ciocnească cu angajații care pleacă mai devreme” (Redacția ,,Infractoarea mov”, 1995).

Evident că, despre mass-media, comentariile sînt de prisos, dar mai sînt cetățeni care își caută liniștea cu astfel de solicitări: ,,Terminați cu știrile difuzate pe banda din josul ecranului! Soacră-mea crede că e karaoke!”. Sau: ,,Nu mai spuneți la televizor că se măresc salariile, că se va ieftini pîinea, că vor crește pensiile... întrucît așa ne veți învăța copiii să mintă!”. După toate astea, ce să mai zic de știrea că ,,Vremea va fi închisă” (Starea vremii TV). Cred că DNA exagerează!

ce mai enervanti în ultimii ani, împroșcînd capodopere cu supă, oprind meciurile de fotbal și tenis, închizînd autostrăzi și benzinării și, în cazul Dezumflătorilor de anvelope, care susțin că au dezumflat roțile a peste 11.000 de SUV-uri”.

De ce-or face niște adolescenți, ba uneori tineri cu vîrsta cuprinsă între 22 și 25 de ani, lucruri pe care generația mea le făcea la 8-10 ani? Fiindcă nu-s sănătoși la cap, o să spuneți. Vaaai, ce urîtă gîndire! Ia uitați care e de fapt motivația: „Nu vrem ca ei să creadă că pot cumpăra o mașină mare și pur și simplu să se bucure de viața lor și să ignore ce se întîmplă în lume”. Ați înțeles? Puștii aștia au senzația că dacă dezumflă cauciucurile de la un SUV, proprietarul se va gîndi la încălzirea globală și, cuprins de păreri de rău, își va vinde mașina și se va duce să trăiască într-o peșteră în munți. „Claude și colegii săi văd acțiunile lor ca fiind enervante, da, dar și parte a unei lupte existențiale – următorul pas necesar după epuizarea actelor democratice normale precum votul, protestele pașnice, lobby-ul și dezinvestirea”. Dumneavoastră vă vine să credeți? Mucoșii aștia care habar nu au ce-i pe lume și unde vine Kenya pe hartă, se cred luptătorii puri și neînfricați ai salvării Pămîntului. Un fel de „Captain Planet” al anilor ʼ90.

Cazurile de incendieri și alte acțiuni violente ale acestor indivizi plictisți de propriile lor vieți apar la știri mai des ca înainte. Ar trebui oare să ne așteptăm ca ei să devină mai violenți? Mă întreb ce-or face părinții lor. Dar Poliția? „Scopul Dezumflătorilor de cauciucuri este acela de a face deținerea de SUV-uri toxică din punct de vedere social – să le distrugă ca simbol al bogăției, confortului și puterii fiindcă aceste vehicule sînt, pînă la urmă, unul dintre cei mai mari factori de creștere a emisiilor de dioxid de carbon”.

Dacă ei chiar cred asta, înseamnă că au trecut degeaba prin școală și prin viață. „Între timp, la Bruxelles, Claude crede că mișcarea climatică trebuie să devină mai radicală. A doua zi după ce am alergat cu

Nu mai pot merge niciunde niciodată SĂMÎNȚA BUNĂ

motto: „Niște oameni purtau pe un pat pe un om paralizat și căutau să-l ducă înăuntru, ca să-l pună înaintea Lui” – Luca 5.18

Bărbatul îi spusese tinerei că o iubește, dar el i-a vrut numai corpul și banii, iar după aceea a părăsit-o. În disperarea ei, tînăra s-a aruncat înaintea unui tren. Cînd și-a revenit în spital, ea a vrut să se ridice, dar nu a putut. Își pierduse amîndouă picioarele… Următoarele zile au fost pline de disperare și de reproșuri. „De ce mai trăiesc? Nu voi mai putea merge niciodată și nici să fac ce vreau. Sînt țintuită la pat pentru totdeauna!“. Într-o zi, fiind iarăși foarte disperată, o asistentă medicală s-a așezat lîngă ea și a întrebat-o despre viața ei de pînă atunci. Tînăra femeie i-a povestit: „Dimineața mergeam la lucru, iar seara cînd veneam acasă mergeam cu prietenul meu la petreceri. Dar acum nu mai pot merge niciunde niciodată!“. Asistenta medicală a tăcut la început, apoi i-a spus: „Pe o cale mai puteți totuși merge. Cînd ați fost sănătoasă, nu v-ați gîndit la această cale, dar pe ea puteți merge acum și dumneavoastră“. Atunci i-a relatat despre cei patru bărbați care l-au adus pe prietenul lor paralizat la Isus și cum Acesta i-a spus celui paralizat: „Omule, păcatele îți sînt iertate“ (Luca 5.17-26). Tînăra a ascultat, a pus cîteva întrebări, a crezut și a primit iertarea păcatelor ei. Mai tîrziu, ea avea să le mărturisească tuturor: „Calea cu Isus este mai frumoasă decît toate celelalte căi pe care am mers înainte“.

Tire Extinguishers pe străzile întunecate ale orașului, Claude și cu mine ne-am întîlnit într-un pub dintr-o piață unde studenții din Bruxelles petreceau în fiecare weekend. Claude a spus că are între 25 și 35 de ani. În urmă cu trei ani, își lansa o carieră corporativă. Mi s-a promis un loc de muncă important într-o companie mare. Apoi am citit cartea «Cum se poate prăbuși totul», a teoreticienilor Pablo Servigne și Raphaël Stevens, care susține că presiunile mediului ar putea împinge în curînd civilizația noastră în uitare. Zece zile mai tîrziu, și-a părăsit slujba. Nu vreau să am regrete, mi-a spus el, optînd pentru un sifon în timp ce luam o bere. Dacă merge prost, aș fi făcut tot ce puteam. Acesta este modul meu de a gîndi. Fac parte din această generație care este dispusă să meargă mai departe, a spus el. Dar ce înseamnă asta, în mod concret? Ai face rău unei persoane? Nu aș ucide niciodată pe cineva... Nu cred că am făcut încă vreo acțiune violentă. Și nu plănuiesc să fac una. Dar aruncarea în aer a ceva sau alte forme de sabotaj? Pentru mine, sabotajul nu este violență pentru că nu țintesc oamenii... Deci da, sabotaj, aș putea să o fac fără probleme”.

Înțelegeți că lipsa de preocupări și, mai ales, de lecturi și de cultură îi poate duce pe mulți dintre acești tineri la acțiuni violente împotriva proprietății și a valorilor societății noastre pentru că se încred mai mult în „oamenii de știință” decît în propriile lor simțuri și cunoștințe? Tinerii ăștia rătăciți și pierduți sînt un exemplu clar al lipsei de preocupări, al lipsei de informație și a capacității de sinteză a acesteia, dar mai ales a unei vieți bune, din care nu le lipsește nimic. Ei sînt la vîrsta la care trebuie să urmărească un scop în viață ca să nu simtă că aceasta se scurge pe lîngă ei, și atunci fac toate astea. E, în principal, problema lor și a familiilor lor, însă poate deveni foarte ușor a noastră, dacă societățile în care au crescut nu se grăbesc să găsească soluții, fiindcă mai devreme sau mai tîrziu vor muri oameni din cauza iresponsabilității lor.

U n p U nct de vedere

Cîți români au murit de Covid fără nici o boală asociată. Concluziile pandemiei

3.425 de români au fost ucişi de Covid-19, fără să fi avut şi alte boli asociate, de la începutul pandemiei şi pînă la data de 25 mai 2023, relevă datele transmise de Ministerul Sănătăţii la solicitarea News.ro. Aproape jumătate dintre aceste decese s-au înregistrat la categoria persoanelor peste 70 de ani. Pe de altă parte, de la începutul pandemiei şi pînă acum, conform datelor oficiale existente, numărul celor care aveau şi alte boli asociate sau comorbidităţi şi care au murit din cauza complicaţiilor după ce au făcut boala este, fără cei puţin peste 3.400 de pacienţi ale căror decese au fost puse numai pe seama Covid-19, de 64.808.

Cifrele pandemiei în România:

• Număr decese: 68.233;

• Cazuri de infectare: 3.407.485 cazuri;

• Teste RT-PCR prelucrate: 13.903.394;

• Teste rapide prelucrate: 13.74.542.

Programele de prevenție sînt extrem de necesare

Dr. Adrian Marinescu, directorul medical al INBI Matei Balş din Capitală, spune că, odată ce vor fi făcute mai multe programe de prevenţie în România, s-ar putea descoperi mai mulţi oameni cu comorbidităţi sau alte boli asociate decît am crede, inclusiv în rîndul tinerilor şi al celor de vîrstă medie. Dr. Marinescu spune că este posibil ca inclusiv în categoria celor care sînt fără alte boli să existe totuşi factori de risc care să fi dus la complicaţii după infectarea cu SARSCoV-2, şi că în cazul copiilor au existat acele forme fulminante de Covid-19 care au dus la deces. „Din păcate, starea de sănătate a unei populaţii presupune, apropo de monitorizare, să fie situaţia în care oamenii sînt căutaţi. De ce spun asta? Atunci cînd spui că cineva nu are comorbidităţi înseamnă că se referă la bolile cunoscute. De exemplu, sînt persoane supraponderale care în teorie nu au boli asociate, teoretic. Faptul că sînt supraponderale este suficient ca să existe un factor de risc. E foarte probabil ca acele persoane, dacă le-am căuta cu mai multă atenţie, vom vedea că au afecţiuni cardiovasculare, poate diabet şi aşa mai departe. Deci din start acele comorbidităţi se referă la lucrurile cunoscute. Al doilea aspect este legat de vîrstă şi aţi văzut că numărul de decese este categoric mai mare după 60 de ani. Este un lucru bine ştiut şi nu doar la infecţia cu SARS-CoV-2 se întîmplă la gripă, în general la bolile infecţioase. Mai sînt copiii mici care într-adevăr, copiii pînă la 9 ani, care pot să facă, rar, formele fulminante, au fost descrise astfel de situaţii în care infecţia cu SARS-CoV-2 a dus la forme fulminante cu hiperactivitate şi cu o evoluţie

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

de asemenea nefavorabilă, din păcate”, a explicat dr. Marinescu.

Restricţiile din pandemie, justificate sau nu?

Dr. Marinescu spune că, dacă nu ar fi fost restricţiile legate de circulaţia oamenilor, ar fi existat mult mai mulţi pacienţi care ar fi necesitat îngrijiri medicale şi că cei sănătoşi i-ar fi pus în pericol pe cei cu factori de risc. „E foarte uşor să discutăm acum, cînd lucrurile sînt echilibrate. La acel moment, în primul rînd că exista termenul de neprevăzut, oamenii, autorităţile, lumea medicală nu aveau de unde să ştie cum va fi cu evoluţia. Al doilea aspect, în condiţiile în care ai fi lăsat la liber, fără restricţii, toată situaţia cu siguranţă că ar fi fost mai mulţi pacienţi care aveau nevoie să fie evaluaţi şi nu aveai unităţi spitaliceşti, pacienţi care aveau nevoie de internare, cei care ar fi evoluat nefavorabil, deci aici nu discutăm despre împărţirea între oameni sănătoşi şi mai puţin sănătoşi, e destul de arbitrară, e foarte greu să faci această delimitare, de multe ori tu nu ai informaţiile.

Într-adevăr, discuţia că oamenii tineri care nu aveau absolut nici o boală şi care ar fi putut să treacă prin infecţie s-a luat în calcul şi în Suedia, şi în alte locuri din lumea asta, doar că acele persoane, dacă nu aveau restricţii, i-ar fi îmbolnăvit pe cei care aveau factori de risc, adică nu-mi dau seama care ar fi fost reţeta în aşa fel încît într-adevăr aceste persoane să fi putut avea o circulaţie liberă, vorbim strict despre cei care nu aveau boli asociate, eu nu văd cum se putea realiza. De altfel, în pandemie acest lucru s-a întîmplat treptat, dar nu puteai să ştii de la început”, a precizat dr. Marinescu. Ce învăţăminte pot fi trase din cifrele existente

Programele de prevenţie sînt extrem de importante, pentru că astfel sînt depistaţi cei care nu ştiu că au probleme de sănătate. Ar putea exista mai mulţi români cu comorbidităţi decît am crede, spune dr. Marinescu.

„Aceste date ne învaţă foarte mult, pentru a avea un exemplu concret ar trebui să ne uităm la Danemarca, o ţară care are o populaţie mult mai mică decît a României şi unde numărul de decese nu are nici o legătură cu ce a fost în România, noi am avut 68.000, ei 8.000. E o diferenţă clară şi se referă la starea de sănătate de la nivelul populaţiei, de tot ceea ce faci preventiv, de felul în care îi cauţi pe oameni. În România, dacă ai căuta şi ai face aceste prevenţii, cum probabil că se va întîmpla de acum încolo, că există astfel de programe, vei vedea că sînt mai mulţi oameni care au comorbidităţi decît am crede, se va întîmpla mai ales în rîndul tinerilor şi al celor de vîrstă medie, aceste persoane nefiind căutate, în teorie ei sînt oameni sănătoşi.

Ar fi uşor de spus că lumea în general a învăţat şi că la o următoare provocare lucrurile vor fi perfecte, ori nu-i aşa, întotdeauna depinde ce fel de provocare, dacă vorbim de o boală infecţioasă comparabilă cu ce a fost, cu infecţia SARS-CoV-2, probabil că vom avea o reacţie mai bună. De exemplu, Institutul Matei Balş s-a transformat într-o unitate rapidă de intervenţie în infecţiile emergente, sînt tocmai aceste infecţii cum este SARS-CoV-2 şi unde ai nevoie de o reactivitate foarte bună. Nu e suficient, normal, sînt toate celelalte mecanisme.

Sigur probabil am face mai bine, dar nu am face lucrurile perfect, uitaţi-vă în istorie, cînd a existat o astfel de boală tot timpul au existat aceste restricţii, fără o restricţie care să ducă la o limitare a circulaţiei pentru acel microorganism nu ai cum să rezolvi, discuţia că trebuie să ai atît de multe spitale încît să-i rezolve pe toţi, indiferent cîţi ar fi infectaţi, e o utopie, plus că nu există un tratament care să rezolve sută la sută”, a declarat pentru News.ro dr. Adrian Marinescu.

Reacția lui Rafila

Prof. Alexandru Rafila a declarat în emisiunea Insider Politic de sîmbătă, 1 iulie, întrebat despre numărul celor care au murit de COVID şi care nu aveau şi alte comorbidităţi, că existenţa comorbidităţilor care nu au fost de natură infecţioasă a dus la agravarea evoluţiei bolii COVID-19, situaţie care poate să apară şi în cazul gripei, de exemplu.

„Vă dau un exemplu, cineva avea o boală cardiovasculară şi avea şi o boală pulmonară sau o boală de rinichi, toate aceste însumări de afecţiuni cronice care nu sînt de natură infecţioasă duc la

agravarea evoluţiei unei viroze, dar lucrul e valabil şi pentru gripă. Lumea de multe ori a murit sau a avut forme grave pentru că stătea mult acasă şi întîrzia să se prezinte la medic. Cea mai mare problemă am avut în valul acela care a început în 2021, cînd am avut 26 de mii de decese, a fost într-un singur val aproape jumătate din numărul total de decese. Ulterior a mai scăzut şi virulenţa, am mai învăţat şi noi, am dezvoltat centrele ambulatorii”, a precizat Rafila.

Informații suplimentare

Conform unor statistici INS, în primele două luni ale acestui an au murit de boli ale aparatului circulator peste 24.000 de români, iar de cancer peste 7.000. Tot în primele 2 luni ale acestui an bolile aparatului respirator au provocat aproape 4.700 de decese.

Pe 28 iunie 2023 Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă a aprobat încetarea stării de risc epidemiologic şi biologic generată de pandemia de Covid-19. Odată cu acest moment, încetează funcţionarea spitalelor şi secţiilor dedicate Covid, pacienții putînd să se trateze în orice spital, în condiţii de izolare.

De asemenea, din această dată nu mai există nici centrele de evaluare dedicate Covid-19. Iar de pe 1 iulie 2023, nu se mai eliberează de către STS certificatele electronice de vaccinare Covid-19.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

Sursa: sPoTmEDIA.ro