România Mare, nr. 1700

Je suis... ce?

În urmă cu 10 ani expresia aceasta avea sens pentru cei care își arătau solidaritatea cu ziariștii francezi uciși cu focuri de Kalașnikov în mijlocul Parisului pentru că, prin caricaturile lor, îl ofensaseră pe profetul Mahomed, lucru pe care musulmanii nu l-au iertat. Obrăznicii din astea au mai comis francezii de-a lungul anilor inclusiv cu noi, românii. Pe Hagi l-au făcut țigan, actorii lor de comedie ne batjocoreau prin spectacole sugerînd că sîntem un popor de cerșetori și, cu toate acestea, nu am zis nimic. Nu că n-am fi vrut, dar vocile care trebuiau să vorbească în locul nostru erau la fel de molîi ca cele de acum.

Aroganța și superioritatea – aș putea spune rasială, a francezilor – nu mi-au plăcut niciodată, i-am considerat mereu niște indivizi cu tupeu, care, prin comportamentul lor, cer palme. Văzînd ceea ce s-a întîmplat în pandemie, cînd guvernul lui

Emmanuel Macron i-a altoit în toate formele pe cei care îndrăzneau să zică ceva contra măsurilor impuse ba cu bastoanele, ba cu concedierile, stăteam și mă întrebam cum e cu Franța aia care ne dădea exemple de democrație, drepturile omului și civilizație, dacă se comporta mai rău ca Miliția de acum 50 de ani. După pandemie, cînd același popor francez s-a ridicat împotriva legii care îl obliga să muncească pînă la moarte, nu cumva măreața republică cocoșească să le plătească pensii, poliția s-a comportat din nou violent și i-a fugărit cu bastoanele peste tot pe unde ieșeau să protesteze. Dacă în pandemie am crezut că o fi fost așa, o excepție din cauza situației noi și excepționale, de data asta recidiva reprimării brutale a demonstranților semăna mult prea tare cu ceea ce am văzut în 1989 pe străzile orașelor românești care s-au ridicat contra dictaturii.

(continuare în pag. a 16-a)

nIcU mArIUs mArIn, antreprenor HorEcA

La centenarul unui academician

O

coincidență fericită

Nu de puține ori astrele se aliniază în așa fel încît dau naștere unei constelații de o strălucire aparte, care ne pune în fața unor realități și coincidențe (le-am putea spune ciudate, dacă n-ar fi, poate, „programate”), coincidențe pe care noi, cei care avem flerul și proprietatea de a le constata, avem și datoria de a le semnala și comenta. Una dintre aceste întîmplări cosmice, petrecute axact acum un secol, poate fi așezată ca generic atît la articolul precedent („Nicolae Titulescu – 100 de ani de la un discurs memorabil”), cît și la cel de față – coincidența generînd o similitudine între cele două subiecte, ca un fel de numitor comun –cifra 100.

Într-adevăr, pe 5 iulie 1923, la Geneva, diplomatul Nicolae Titulescu, în fața Consiliului Națiunilor, a pledat cauza României într-un diferend artificial, iscat de Ungaria, și a făcut-o în mod magistral, primind elogiile reprezentanților statelor prezente în sală. Acum vine coincidența (99,99%) – a doua zi, pe 6 iulie 1923, vedea lumina zilei, la București, cel care, în momentul în care revista noastră este în lucru, împlinește vîrsta centenarului – Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici. Iată că, în alegerea

celor două subiecte pentru a face obiectul a două articole, am fost pus în derută, obligat să acord prioritate unuia dintre ele, deși ambele se încadrau, în plan calendaristic, în numărul anterior al „României Mari”. Astfel cum ați putut constata, cîștig de cauză a avut Nicolae Titulescu atît prin devansarea cu o zi (5 iulie) a evenimentului narat, cît și pentru semnificația internațională (și într-un moment de cumpănă pentru Statul Român) a discursului diplomatului român. Deși apare cu o săptămînă retroactiv, și subiectul de astăzi, în centrul căruia se află venerabilul nostru concetățean Constantin Bălăceanu-Stolnici, cu o istorie de viață mai mult decît interesantă, scrisă în aproximativ 36.500 de zile, va fi tratat cu multă dăruire și cu bucuria de a-l fi întîlnit, în momente festive, pe cel sărbătorit acum, la rotunda vîrstă de 100 de ani.

Indiferent că știți sau nu știți cîte ceva despre academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, în acest material veți avea în față portretul natural al unui român de stirpe boierească, al unui învățat și stăpînitor ale tainelor științelor neurologice, profesor de vază pentru viitorii medici la specialitățile Neuropsihologie și Anatomia Sistemului nervos, din a cărui experiență de viață avem de învățat fiecare cîte ceva...

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„România Mare – 1700“

Era România în schimbare, Într-un secol, pentru-a doua oară, Se sculase clasa muncitoare, Ordine să facă iute-n țară;

Ce-a ieșit, acuma știm cu toții, Ca-n război și ca la revoluție, Ies la suprafață idioții

Ce provoacă-o mare involuție;

Dintr-o țară cu-n popor cu rădăcini

Pînă-n stînca tare din Carpați, Am ajuns o slugă la străini, Parcă-am fi mereu refugiați;

Azi, ne fură-ai lor, dar și ai noștri, Fără să le pese de popor.

Chiar de plîngem, stăm mereu ca proștii Și vrem de la Domnul ajutor;

În acel moment de disperare

Dintre noi s-au ridicat români, Și-n revista „România Mare”

Ne-au adus lumină din străbuni, Și-au rescris Istoria cu pana

Moștenită de la cronicari, Scrisul lor vindecînd rana, Cu speranța României Mari;

Chiar dacă acum sînt printre stele, Visul lor îl ducem mai departe, Într-un timp rebel, cu zile grele, Scriem despre țară ca-ntr-o carte;

De popor și de români vom scrie, Tot aici ne veți găsi mereu. Noi vom apăra cu bucurie

Lumea ce-a lăsat-o Dumnezeu!

GEO CIOLCAN

ACTUALITATEA PE SCURT

 În primele cinci luni din acest an, Administrația Prezidențială a folosit aproape întreaga sumă stabilită în bugetul pentru 2023, cheltuind pentru deplasări externe o sumă record comparativ cu ceilalți ani de mandat ai președintelui Klaus Iohannis – peste 25 de milioane de lei (aprox. 5 milioane de euro). Bugetul total alocat pentru deplasări externe în 2023 a fost de 27.190.000 de lei, din care 25.260.765 de lei au fost cheltuiți pînă la sfîrșitul lunii mai. În primele cinci luni ale anului 2023, președintele Iohannis a avut 14 deplasări externe, printre destinații numărîndu-se și țări din Asia sau America Centrală. Numai în luna martie costurile pentru deplasările externe ale președintelui Klaus Iohannis s-au ridicat la 10,385 milioane de lei, adică 2,1 milioane de euro, potrivit execuției bugetare publicate de Administrația Prezidențială.  Populația României este în scădere și asta se vede și pe piața muncii. Forța de muncă – adică oamenii în stare să muncească, chiar dacă o fac sau nu – se micșorează și pentru că există acei lucrătorii „descurajați”, care renunță la căutarea unui job deoarece nu mai speră să-l obțină. Sînt circa 150.000 de descurajați în România, potrivit Statisticii. Cît un oraș ca Arad, Pitești sau Brăila. Potrivit definiției Statisticii, persoanele descurajate sînt persoane inactive disponibile să lucreze în următoarele două săptămîni și care au declarat că nu caută un loc de muncă deoarece cred că nu există locuri de muncă adecvate.  Primăria Capitalei va construi un centru integrat de colectare a deșeurilor, prin aport voluntar, a anunțat primarul general, Nicușor Dan. Centrul va fi construit pe strada Rudeni – Chitila 2228, iar bucureștenii vor putea să ducă acolo gratuit lucrurile de care nu mai au nevoie, de la PET-uri, pînă la anvelope uzate și mobilă veche. „Astfel, la acest centru de colectare, care va fi înființat pe strada Rudeni – Chitila 22-28, vor putea fi aduse de către persoanele din București și din județul Ilfov deșeuri voluminoase, inclusiv anvelope sau mobilier uzat, deșeuri de echipamente electrice și electronice, deșeuri din construcții și demolări, obiecte sanitare, ambalaje provenite de la vopseluri, dezinfectanți, tuburi de spray, materiale textile, materiale plastice precum și deșeuri reciclabile – hîrtie, carton, PETuri”, a anunțat Nicușor Dan pe pagina de Facebook. Deșeurile se vor primi gratuit, în limita unor cantități rezonabile, ce vor fi stabilite ulterior, printr-un regulament. Construirea centrului integrat de colectare a deșeurilor va costa 5.580.000 de euro, fără TVA, fiind finanțat prin PNRR. Termenul de finalizare a lucrărilor: finalul anului 2024.  Secretarul General Adjunct al NATO, Mircea Geoană, consideră că, în cazul Republicii Moldova, „a rămîne în zona gri nu e o garanție de securitate, ci este o invitație la insecuritate”. Declarațiile au fost făcute în contextul Summitului NATO de la Vilnius, desfășurat în perioada 11-12 iulie. „Republica Moldova este și un partener comun NATO și Uniunea Europeană, lucrăm pe subiecte largi, cum este reziliența, cum este pachetul bilateral de asistenţă pe care Moldova ni-l solicită şi la care răspundem foarte, foarte pozitiv”, a subliniat Mircea Geoană. Sîntem convinși că locul Republicii Moldova este alături de noi toți în Europa democratică, liberă și prosperă”, a spus înaltul oficial. Mircea Geoană a punctat, însă, că NATO nu va fi „niciodată în situația de a sugera, dicta sau impune unui partener drumul pe care dorește să și-l aleagă”.  Temperaturile în creștere transformă Europa în habitatul pefect pentru căpușele care transmit virusul ce provoacă febra hemoragică de Crimeea-Congo (CCHF). Această boală cu o mortalitate ridicată, care se întîlnește de regulă în

Balcani, Africa, Asia și Orientul Mijlociu, s-ar putea răspîndi curînd în Europa, în condițiile în care schimbările climatice determină deplasarea insectelor pe continent, spun oamenii de știință, potrivit Euronews. CCHF se află pe lista celor nouă „boli cu prioritate” ale Organizației Mondiale a Sănătății, bolile considerate de aceasta cele mai periculoase pentru sănătatea publică. Într-un interviu din aprilie pentru Modern Diplomacy, un virusolog de la Institutul Karolinska din Suedia a explicat că insectele care transmit virusul „se deplasează în sus prin Europa ca urmare a schimbărilor climatice, cu veri mai lungi și mai secetoase”.  Dmitri Medvedev, vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Rusiei, a declarat sîmbătă că, dacă Ucraina va fi primită în NATO, ar însemna un „al III-lea Război Mondial”. El a proferat o serie de jigniri la adresa președintelui american Joe Biden, despre care a spus că „suferă de demenţă severă” și că vrea să provoace un „Armaghedon nuclear”. Într-un mesaj pe canalul său Telegram, Medvedev a afirmat că preşedintele american Joe Biden, după ce „a fugit ruşinos din Afganistan” şi apoi „a distrus economia europeană” şi a livrat sute de tone de arme Ucrainei, „a declanşat un conflict prelungit extrem de periculos cu Rusia”. Recurgînd la insultele sale obişnuite, Medvedev a susţinut că Biden face acest lucru pentru a „domina şi îngrădi alte ţări”, dar şi pentru că „este un bătrîn bolnav, care suferă de demenţă severă”, care „nu ştie ce face”. „Sau poate este vorba de cu totul şi cu totul altceva? Poate (...) tocmai s-a hotărît să iasă din scenă cu graţie, provocînd un Armaghedon nuclear şi luînd cu el pe lumea cealaltă jumătate din umanitate”, şi-a încheiat Medvedev atacul asupra lui Biden.  CFR Marfă a făcut vineri, 7 iulie, unul dintre cele mai ciudate anunțuri publice, mai ales dacă avem în vedere miza aflată în joc. Mai precis, compania feroviară a anunțat vînzarea bunurilor disponibile aflate în executare silită de către ANAF. Sau în termeni foarte specifici și concreți: vînzarea a 7.153 de vagoane și a 508 de locomotive, pentru un preț total de aproximativ 165 de milioane de euro. Banii de pe locomotivele şi vagoanele scoase la vînzare ar urma să intre în conturile ANAF, pentru stingerea ajutorului de stat primit în urma privatizării ratate acum zece ani. Pe pagina de facebook a SNTFM CFR Marfă a fost publicat anunţul cu privire la vînzarea acestor locomotive şi vagoane, însă a fost şters la scurt timp. Comisia Europeană a decis în 2020 că CFR Marfă trebuie să returneze ajutorul de stat în valoare de cel puţin 570 de milioane de euro.  Potrivit ultimei ediţii a Barometrului UNSAR-IRES privind Percepţia riscului şi cultura asigurărilor, șapte din zece români se tem de o potențială criză economică. În același timp, inflaţia galopantă şi războiul din Ucraina sînt următoarele două riscuri majore de care se tem românii. „Pe măsură ce înaintează în vîrstă, participanţii la cercetare exprimă mai multe îngrijorări cu privire la evenimente care ţin de mediul înconjurător (fenomene meteo, dezastre naturale)”, transmit autorii sondajului. Patru din zece români cred că vor economisi mai mult în următorul an şi cei mai mulţi declară că şi-ar plasa economiile în depozite bancare. Investiţiile în imobiliare sînt cea de-a doua variantă pe care peste un sfert dintre ei ar alege-o, urmată de investiţia într-o asigurare de viaţă. Barometrul UNSAR-IRES a fost realizat în perioada mai-iunie 2023, pe un eşantion reprezentativ format din 1.015 respondenţi cu vîrsta între 18- 50 de ani.  Un număr tot mai mare de ţări au început să îşi repatrieze rezervele de aur ca măsură de protecţie împotriva sancţiunilor occidentale impuse Rusiei, potrivit rezultatelor unui sondaj de opinie efectuat de Invesco în rîndul băncilor centrale şi fondurilor suverane, transmite Reuters. De asemenea, turbulenţele care au avut loc anul trecut pe pieţele financiare au provocat pierderi managerilor de fonduri

suverane care îşi regîndesc în mod fundamental strategiile, cu convingerea că inflaţia ridicată şi tensiunile geopolitice vor persista, arată rezultatele acestui sondaj publicat luni. Rezultatele sondajului arată că o „parte semnificativă” a băncilor centrale sînt îngrijorate că îngheţarea activelor ruseşti a creat un precedent. Aproape 60% dintre respondenţi spun că această măsură a făcut aurul mai atractiv, în timp ce 68% au decis să îşi păstreze rezervele acasă, comparativ cu 50% în 2020.  Narcisele sînt considerate de mult timp un simbol al Ţării Galilor – dar ar putea fi folosite şi pentru a salva clima, potrivit BBC. Cercetătorii testează o nouă metodă de a folosi floarea naţională a Ţării Galilor pentru a reduce nivelul de metan produs de animalele domestice. Metanul este al doilea cel mai frecvent gaz cu efect de seră după CO2 şi este eliberat de animalele domestice, cum ar fi vacile şi oile, atunci cînd rîgîie. Testele arată că o substanţă chimică extrasă din narcise poate reduce producţia de metan cu o treime atunci cînd este adăugată la hrana vacilor. În laborator, folosind un stomac artificial de vacă, au demonstrat că poate reduce emisiile cu 30% atunci cînd este adăugată la furaj. Abi Reader, vicepreşedinte al uniunii agricole NFU Cymru, a spus că studiul „oferă multe speranţe”, dar a adăugat că este important ca procesul să fie evaluat corect. „Ca fermieri care cresc animale, sîntem cu siguranţă deschişi să căutăm diferite alternative pentru reducerea emisiilor de metan”, a spus ea. „Trebuie să ne asigurăm că este sigur pentru ele să mănînce, trebuie să ne asigurăm că este rentabil şi trebuie să ne asigurăm că metanul chiar va fi redus”.  Preşedintele sud-african Cyril Ramaphosa a anunţat duminică că ţara sa va fi gazda summitului BRICS din august, la care este aşteptat să participe şi Vladimir Putin, deşi liderul rus este urmărit de Curtea Penală Internaţională (CPI) pentru crime de război, conform Agerpres. „Ne pregătim pentru summitul BRICS şi stabilim ultimele detalii legate de format”, a spus Ramaphosa presei, precizînd că la întîlnire vor lua parte Brazilia, China, India, Rusia şi Africa de Sud şi că aceasta se va desfăşura „faţă în faţă”. El nu a făcut nici o referire la situaţia lui Putin, care este vizat din martie de un mandat al CPI pentru „deportarea” copiilor ucraineni după invazia Ucrainei, acuzaţii respinse categoric de Moscova. Africa de Sud, ca membră a Curţii Penale Internaţionale, ar avea obligaţia teoretică să-l aresteze pe preşedintele rus dacă acesta ar veni pe teritoriul său. Acest lucru ar crea o problemă diplomatică gravă pentru Pretoria, care nu a criticat Moscova de la declanşarea războiului din Ucraina. Unele surse din presa sud-africană au sugerat că Pretoria ar putea muta summitul în China pentru a evita arestarea lui Putin.  Un document din instanță arată că Florentin Pandele cunoștea situația căminelor de bătrîni, deși a susținut că direcția de asistență socială din subordinea sa nu avea atribuții în verificarea azilelor. Într-o hotărîre a Judecătoriei Buftea din septembrie 2022 scrie că dosarul include raportul de anchetă socială efectuat de Direcția de Asistență Socială Voluntari. După izbucnirea scandalului azilelor groazei din Voluntari, primarul Florentin Pandele a susținut că nu știa de existența acelor centre și că Direcția de Asistență Socială, aflată în subordinea sa, nu avea atribuții pentru a verifica căminele de bătrîni. „Nu aveam nici o cunoștință. Dacă aș fi știut, cu siguranță aș fi întreprins ceva. Nu avem atribuții în acest sens nici eu și nici celelalte departamente care sînt în subordinea primarului, dar cu siguranță aș fi anunțat instituțiile statului abilitate în acest sens”, a declarat el pentru Europa FM. Primarul Voluntariului este, însă, contrazis de un document din instanță. Într-o hotărîre a Judecătoriei Buftea din septembrie 2022 se menționează că, „la dosar, a fost depus raportul de anchetă socială efectuat de Direcția de Asistență Socială Voluntari”. r.m.

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Inelul fermecat

al lui Gyges

şi urechile de măgar ale lui Migas

După prăbuşirea hitiţilor, Asia Mică a cunoscut apariţia mai multor regate. Unul dintre ele a înscris în istorie o prezenţă bogată în evenimente. Este vorba de regatul Lydiei. Acoperea un vast teritoriu, care includea o bună parte a Anatoliei occidentale şi se întindea pînă la litoralul Mării Egee. Capitala – Sardes – se afla la circa 100 de kilometri la vest de Izmirul de astăzi. Acest regat, întemeiat în cel de-al VIII-lea secol î.e.n., a devenit un stat însemnat, în contact cu coloniile greceşti de pe coasta egeeană a Asiei Mici. El s-a orientat spre civilizaţia elenică „occidentalizîndu-se“. (Se ştie, de pildă, că lydienii aduceau fastuoase ofrande la Delfi.)

Hercule şi Cresus

Mitologia, folclorul şi istoria şi-au dat mîna pentru a aureola această ţară. Hercule ar fi fost vîndut ca sclav reginei lydiene Omfala, care s-ar fi îndrăgostit de el. Şi chiar dacă, la curtea regală, a mai înscris cîteva straşnice fapte de voinicie, eroul – spune legenda – îşi petrecea aproape tot timpul în preajma reginei, ocupîndu-se cu ţesutul inului. Între cei doi avea loc chiar un bizar schimb de ţinută vestimentară: Hercule se îmbrăca cu lunga rochie lydiană, în timp ce Omfala îşi împodobea trupul cu pielea de leu a iubitului.

Despre o altă regină lydiană legendele povestesc, de asemenea, multe isprăvi. Nysia era atît de frumoasă încît augustul ei soţ, regele Candol, a ţinut ca favoritul lui, Gyges, să o privească fără văl. Acest început de operetă se termină cu o dramă: Nysia ceru lui Gyges să-l ucidă pe Candol şi să-i ia locul. Astfel avu loc o schimbare de dinastie. Vom reveni mai departe asupra lui Gyges, fabulosul suveran care, printre altele, avea şi norocul de a poseda un ,,inel fermecat“, datorită căruia se putea face nevăzut.

Dar, pînă atunci, să amintim şi de alte legende. Rîul care scălda oraşul Sardes – apă destul de micuţă, de altfel, de vreme ce putea fi trecută prin nenumărate vaduri – purta un nume care a devenit sinonim cu izvorul bogăţiei: Pactolul. Cresus, ultimul rege al Lydiei, evocat în expresia „bogat ca şi Cresus“, şi-ar fi datorat avuţiile fără margini în bună parte nisipului aurifer pe care apele acestui rîu îl duceau cu ele. Cresus ajunsese celebru în lumea elenică şi chiar înţeleptul Solon a ţinut să-l viziteze. Dar bogăţiile nu l-au pus pe opulentul rege la adăpost de cuceritori. În anul 548 î.e.n. perşii, comandaţi de Cyrus, invadează Lydia şi iau cu asalt Sardesul. Zeii nu doresc însă un sfîrșit atroce pentru Cresus. Iată de ce – povesteşte mitologia – însuşi Zeus a stins flăcările rugului pe care urcase Cresus cu soţia şi fiicele sale, în dorinţa de a nu supravieţui prăbuşirii regatului lor. La rîndul său, un alt zeu, Apollo, avea să răpească pe regele înfrînt şi pe toţi membrii familiei lui, pentru a-i transporta în idilica ţară a hiperboreenilor, adevărat paradis al laptelui şi mierii. Legendele povestesc – istoria confirmă

Să revenim însă la Gyges. Deşi amintirea lui este scăldată în jocul de umbre şi irizări al legendelor aduse de Herodot, s-a putut stabili ştiinţific că el a fost un personaj real şi chiar un mare suveran. A urcat pe tronul Lydiei către 687 î.e.n. şi a murit în 652. Războinic şi diplomat în

Cresus, regele Lydiei

acelaşi timp, a reuşit să ţină în loc pe invadatorii cimerieni, care ameninţau Asia Mică. Pentru a realiza aceasta, nu s-a sfiit să se sprijine pe asirieni, declarîndu-se vasalul vestitului rege Assurbanipal. După trecerea pericolului, căută alianţa Egiptului, al cărui ajutor îi era necesar pentru a scăpa de suzeranitatea asirienilor. În cele din urmă, Gyges a fost însă ucis în cea de-a doua campanie împotriva simerienilor. Inelul lui fermecat nu putuse să-l... ascundă de ochii inamicului. Pînă la acest deznodămînt însă, Gyges reuşise să-şi întindă puterea asupra litoralului, căutînd să obţină, fie prin negocieri, fie prin forţa armelor, supunerea coloniilor greceşti de pe coasta Asiei Mici. Într-adevăr, pentru el era esenţial să dispună de porturile acelor colonii pentru a putea face export, după cum pentru grecii din acele locuri era important să-şi menţină legăturile de afaceri cu hinterlandul lydian. Astfel se născu, în acea perioadă, o lume greco-lydiană, unită prin interese comune. Gyges se eleniza; încă de la început obţinuse ca oracolul de la Delfi să-i dea „girul” pentru lovitura de stat ce i-a permis – prin asasinarea regelui Candol – să preia puterea. Unii l-au calificat drept „suveran modern“ datorită faptului că acorda prioritate aspectelor economice. A fost cel dintîi rege care a bătut monede de aur şi de argint (în mari cantităţi, după cît se pare). S-a dovedit suficient de abil pentru a-şi căsători fiica cu bancherul Melas, devenit mare stăpîn al Efesului.

Epoca lui Gyges a fost pentru toată Asia Mică occidentală o perioadă de prosperitate. De această bunăstare a beneficiat lumea greacă în întregime. Gyges a făcut din Sardes o capitală fastuoasă. Oraşul avea, de altfel, să-şi păstreze prestigiul şi mai tîrziu. A fost înfrumuseţat şi de romani, pentru ca abia în cel de-al V-lea veac să fie devastat de goţi. În timpurile moderne, cetatea lui Gyges şi a lui Cresus nu mai era decît un biet sat, căruia Pactolul nu-i mai aducea nici un fel de bogăţie. Aceasta, pînă în ziua în care expediţiile arheologice au făcut să renască lumea de odinioară, au reînviat umbrele neasemuit de strălucite ale bogaţilor suverani de altădată.

Înainte de Primul Război Mondial, o expediţie organizată de Universitatea din Princeton descoperi acolo templul zeiţei Artemis. Acest monument era destinat să ofere lumii moderne un exemplu al splendorii pierdute a Sardesului, din care n-au mai rămas decît nişte biete ruine şi vestigii informe. Templul fusese construit pe amplasamentul unui alt templu lydian, înălţat de Cresus şi pe care îl dărîmaseră atenienii în timpul răscoalei coloniilor ioniene din Asia Mică în anul 499 î.e.n. Edificiul, ale cărui ruine grandioase pot fi văzute şi astăzi, a fost ridicat din ordinul lui Alexandru cel Mare. Vestigiile demonstrează cu prisosinţă cît de impunătoare a fost, în ansamblu, frumuseţea acestui sanctuar – capodoperă a arhitecturii elenistice.

În ultimii ani, atenţia arheologilor a fost reţinută de o ridicătură de pămînt adăpostind un mormînt. Dominînd imensa necropolă lydiană, situată la cîţiva kilometri de Sardes, această ridicătură are dimensiuni considerabile: 40 de metri înălţime şi 200 de metri în diametru. Multe indicii pledează în favoarea concluziei că arheologii au descoperit în necropola de la Sardes mormîntul regelui Gyges. În favoarea acestei ipoteze se citează, desigur, şi descoperirea unor ceramici protocorintiene aparţinînd în mod cert epocii în care a murit regele lydian. În sfîrşit, se poate adăuga mărturia unui poet grec din Efes, care spune că mormîntul lui Gyges era înconjurat de alte două coline funerare asemănătoare.

Iată deci cum, datorită arheologiei, această figură, care părea să aparţină numai legendei, reintră în istorie.

Boneta frigiană şl şoaptele trestiilor

La est de Lydia, ocupînd o bună parte din Anatolia centrală, un alt regat şi-a avut epoca lui de strălucire. Este vorba de Frigia, a cărei glorie, de altfel efemeră, nu a fost mai puţin însemnată decît aceea a Lydiei. Astăzi se consideră că frigienii erau originari din Tracia sau din Macedonia şi că se stabiliseră în Anatolia în urma unei mari migraţiuni. Li se atribuie în mare măsură prăbuşirea Imperiului hitit. În orice caz, arheologia nu le indică

Hercule și Omfala

prezenţa decît începînd cu mijlocul veacului al VII-lea î.e.n. şi fondatorul regatului lor pare să fi fost regele Midas, care ar fi domnit în perioada dintre anii 738 şi 695 î.e.n.

Midas? Acest nume aparţine deopotrivă istoriei şi legendei. Cîte episoade interesante nu au relatat despre el! Atît Ovidiu cît şi Plutarh! Midas dobîndise, de pildă, darul de a transforma în aur orice obiect pe care l-ar fi atins. Lesne de închipuit ce păţea bietul Midas cînd, înfometat, lua în mînă ceva de mîncare. Pentru a scăpa de acest adevărat blestem – spune legenda –, regele a implorat ajutorul lui Dyonisos. Înduplecîndu-se, zeul îl sfătui să se scalde în apa Pactolului. De atunci, undele acestui rîu începură să poarte nisip aurifer. Dar cu aceasta necazurile lui Midas nu se sfîrşiră. Bietul rege trebui să arbitreze un soi de concurs muzical între Pan –meşterul flautului – şi Apollo – interpret la liră. Regele aprecie mai mult arta lui Pan. Idee nu prea grozavă, de vreme ce Apollo, pentru a se răzbuna, îi transformă urechile în lungi urechi de măgar. Nefericitul Midas îşi ascundea aceste urechi sub o bonetă (aşa-numita „bonetă frigiană”). Dar cineva trebuia să-i cunoască taina: frizerul său, pe care îl obliga să păstreze secretul. Acesta, simţind imperioasa nevoie de a dezvălui totuşi cuiva ceea ce ştia numai el, şi temîndu-se totodată de pedeapsa regală, făcu o gaură în pămînt şi şopti acolo marele său secret. Dar trestiile ce creşteau prin partea locului preluară cuvintele şi – legănate de vînt – le repetară continuu: „Midas are urechi de măgar!“.

Aşa s-a aflat taina.

Asia Mică i-a fascinat cu frumuseţile ei pe grecii antici. Iată de ce aceştia i-au dăruit în povestirile lor însuşiri de tărîm al minunilor. Această viziune ne apare şi mai explicabilă cînd arheologia reuşeşte să ne înfăţişeze impresionanta splendoare a regatelor anatoliene. O expediţie arheologică întreprinde din 1950 săpături în zona vechii capitale frigiene, Gordion. (Aici se petrece o altă legendă celebră a timpurilor trecute, şi anume a „nodului gordian“, tăiat de Alexandru cel Mare.)

Descoperirile indică iscusinţa frigienilor în arta arhitecturii. Ele dovedesc că aceştia construiau monumente religioase şi funerare impunătoare, tot astfel cum ştiau să meşterească – mai ales în bronz –obiecte dintre cele mai rafinate. Săpăturile cele mai spectaculoase ale arheologilor au fost cele ce au dus, în 1957, la descoperirea unei uriaşe coline funerare, avînd la bază 250 de metri în diametru, iar înălţimea de 50 de metri. Strădaniile arheologilor au fost aici încununate de găsirea încăperii mortuare. Ea adăpostea resturile unui înalt personaj, înhumat către anul 725 î.e.n. şi lîngă care fuseseră depuse odoare lucrate cu măiestrie şi fast. Civilizaţia frigiană dovedea astfel înaltul grad pe care îl atinsese. Unii se întreabă dacă această civilizaţie nu i-a influenţat intr-o anumită măsură şi pe greci. Dar cine să fi fost personajul înhumat sub uriaşa colină funerară? Numele lui nu s-a putut afla. În orice caz, epoca frigiană, căreia îi aparţine mormîntul, este dominată tot de amintirea faimosului Midas. Arheologii au scos la iveală un obiect de ceramică care-l reprezintă. E drept, obiectul e dintr-o epocă ulterioară, fiind lucrat în stil elenistic. Chipul lui Midas e încadrat de două urechi nespus de mari. Peste milenii, tăcutul obiect de ceramică reia şoapta trestiilor: „Midas are urechi de măgar!“. P.H. EYFoUX

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Literatura pentru copii e scrisă după ureche

Pe mulți, îndeobște oameni în vîrstă, i-am auzit, în zilele noastre, spunînd că scriu cărți pentru copii, mai toți fiind constituiți într-un soi de cor al povestitorilor din zahăr ars, care, odată ieșiți la pensie, s-au apucat să scrie literatură pentru cei mici... Ei profită de libertatea de expresie, libertatea de a scrie fiecare ce vrea, fără ca măcar să aibă minime cunoștințe despre acest gen de literatură, atît de pretențios... Pe unii dintre aceștia i-am cunoscut și noi, oameni în general prietenoși, sociabili, numai că produsele creației lor lasă de dorit, avînd la bază subiecte învechite, care nu mai corespund vremurilor actuale, descrierile sînt vagi, plictisitoare... Unii, scriind astfel de literatură, au impresia că l-au prins pe Dumnezeu de picior... Nici vorbă de așa ceva... Din cîte știm, în cadrul breslei scriitorilor există chiar o secție de literatură pentru copii și tineret, dar în care se regăsesc doar niște anonimi care publică angro, titlu după titlu, în tiraje minuscule, atît cît să satisfacă ambițiile lor și bucuria propriilor familii. Dacă ne întoarcem să privim cum se întîmplau lucrurile acestea în alte vremuri, vom vedea că, pe atunci, un autor publica o carte pentru copii în zeci de mii de exemplare, care, adunate la un loc, făceau mai mult decît toate tirajele autorilor deacum pe un an sau doi... Ca să nu mai vorbim de felul

de prezentare a acestor cărți, fără pic de decență artistică și în condiții tipografice îndoielnice. Forma de scriere, limbajul folosit sînt atît de simple, ca să nu zicem simpliste, încît provoacă o stare de adîncă plictiseală copiilor, care ascultă în bănci, total dezinteresați, povestirile care le sînt destinate... Mulți dintre micuți nu sînt deloc atenți și nici nu iau în seamă prezența unui scriitor în școala lor, oricît de cunoscut ar fi... Întîlniri de acest fel se fac la invitația vreunui dascăl, dar nu neapărat pentru copii, ci mai mult din interes personal, pentru a bifa o activitate în plus, care să-i asigure obținerea salariului de merit... Nu sîntem împotriva acestor autori și nici contra unor asemenea scrieri, ba, ne dorim să existe cît mai mulți oameni dornici să-și aloce timpul liber de care dispun creării unei literaturi de calitate pentru copiii noștri, potențialii cititori pasionați de mai tîrziu. Dar ni se pare de-a dreptul de neacceptat cînd vedem că micuților li se prezintă tot felul de lecturi nefericite, la care ei nu rezonează în nici un fel. Cît privește achiziționarea cărților din care s-au selectat lecturile, constatăm că, pentru acei scriitori, prezenți la întîlnirea cu copiii, va rămîne o amintire tristă, întrucît elevii care voiau să cumpere volumele respective nu aveau bani, iar cei care aveau, din buzunarul părinților, nu s-au arătat deloc interesați, căci acum, fiind fără griji, gîndul lor era la joacă, iar odată ce vor crește mari, va fi la petreceri... Din păcate, literatura pentru copii este un fel de Cenușăreasă, așa cum sînt multe alte lucruri din țara noastră... Cu toate acestea, întîlnim în mediul virtual scriitori de literatură pentru copii care se laudă cu succesul pe care l-ar fi avut la diverse tîrguri de carte, dar mai ales

Pictorul Theodor Aman, cel mai cultivat artist român al timpului său (II)

Întemeietor al primelor Şcoli de Arte frumoase la Bucureşti şi Iaşi (2)

În această perioadă, Theodor Aman se remarca drept primul artist modern în adevăratul sens al cuvîntului, influențînd și grăbind, în același timp, prin activitatea sa în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, deschiderea spre modernitate și dezvoltarea instituțională artistică pînă la izbucnirea Războiului Ruso-Turc din 1877. De fapt, pe lîngă faptul că în atelierul lui Aman s-au aflat personalităţile importante ale epocii, tablourile sale au surprins, într-un fel inegalabil, evenimentele din anii 1848, 1859, 1866 şi 1877. În perioada 1865-1881, Aman a organizat ,,Expoziţia artiştilor în viaţă”, evenimente ce pot fi considerate primele saloane oficiale de artă din România.

Tematicile preferate ale artistului

În 1860, cînd încă nu împlinise 30 de ani, își expunea, cu maturitate și autoritate, profesiunea de credință orientată spre slujirea genului istoric, singurul în care un plastician își putea demonstra valoarea și utilitatea pentru țara sa. În articolul ,,Despre pictură”, publicat în acel an în „Revista Carpaților”, al cărui editor era literatul George Sion, Aman își arăta preferința pentru compoziția istorică, de departe cea mai complexă și mai solicitantă, ce punea în inferioritate portretul – gen apreciat de publicul în general lipsit de educație și de gust – și, mai ales, peisajul, ce nu necesita, după părerea

sa, o pregătire specială: ,,Istoria este genul cel mai dificil, la care se cere un studiu serios și universal”.

El s-a evidenţiat drept cel mai prolific și cel mai ilustru autor de compoziții inspirate de trecutul național. G. Oprescu afirma, pe bună dreptate, că „în tabloul istoric el este unic”. Iar Vasile Florea, parafrazînd un citat din Bălcescu, spune că „Aman nu va face (...) decît să ilustreze «sfînta carte» unde se află înscrisă gloria străbună”, realizînd astfel „un vast capitol de pictură istorică, cel mai consistent din arta românească”. Seria istorică a picturii lui Aman este impresionantă și prezintă momente importante din domnia marilor voievozi din Muntenia și Moldova, ca de exemplu: „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”(1852), „Bătălia românilor cu turcii pe insula Sf. Gheorghe” (1859), „Ștefan cel Mare căzînd de pe cal în bătălia de la Scheia”, „Mihai Viteazul primind pe solii turci cu daruri din partea sultanului” (1864), „Mihai Viteazul contemplînd capul lui Andrei Bathory” (1865), „Răpirea cadînelor” (1862). Pictura monumentală „Boierii surprinși la ospăț de trimișii lui Țepeș” este considerată de către mulți istorici de artă drept una dintre cele mai valoroase lucrări de gen din arta românească. Ion Frunzetti considera, pe bună dreptate, că pictura ar putea fi prezentată cu succes în orice mare muzeu de artă din lume.

Chiar dacă, în ierarhizarea genurilor plastice, Aman plasa portretul pe o treaptă inferioară scenelor istorice – mai ales atunci cînd, în execuția sa nu primau calitățile cromatice și investigarea psihologică a modelului a căror neglijare aveau drept rezultat „o colivă sau o icoană” – totuși, el a fost cel mai valoros portretist român de la 1857 și pînă în ultimul deceniu al secolului. După marele număr de portrete rămase de la el, atît în muzee cît și în colecții particulare, și după modul de lucru, se vede că artistului îi făcea plăcere să se apropie de chipul uman, să descopere trăsăturile de caracter, să intre în dialog intim –și mut – cu modelul, după paginare și, astfel, să dea viață pînzei pe care îl imortalizase.

Peisajul și natura statică apar ca teme de sine stătătoare în a doua parte a carierei maestrului, atunci cînd tematica istorică își pierduse din însemnătate ca mijloc de luptă și de propagandă în favoarea idealurilor de unitate și independență ale țării ce-și găsise, în sfîrșit, calea pe care urma să se dezvolte. Și în această privință era un pionier pentru arta românească. Din anul 1872, a început să lucreze gravură în tehnica aquaforte şi tot

la întîlnirile cu copii de grădiniță sau ceva mai mari, și, aflînd ce subiecte au fost abordate cu micuții de vîrstă fragedă, rămîi stupefiat... Am citit un roman dedicat copiilor, care număra circa 300 de pagini, subiectul tratat neavînd nimic în comun cu cei mici și copilăria lor, mai mult, printre rînduri aveam să descoperim cum autorul făcea reclamă mascată la țigări, lucru nepermis de lege... Nu-i vom da în vileag numele, pentru a nu-i strica reputația, dar dacă e nevoie, o vom face.. Am adus în discuție această poveste, pentru a lua aminte toți cei care vor să-și exprime dorința de a citi din cărțile lor copiilor ca, mai înainte, să se adreseze nepoților, micuților din propriile familii... Ieșind public cu scrieri proaste și scălîmbăindu-se în fața clasei, a profesorilor și a educatorilor, în timp ce își citesc ,,creația”, gîndind că astfel sînt mai interesanți, acești versificatori de ocazie nu fac decît să compromită gustul copiilor pentru literatura de calitate, cu texte care exprimă de toate fără să spună nimic: doar vorbe goale, rînduite fără talent literar.

Din păcate, tot mai mulți autori de cărți pentru copii scriu după ureche, fără o strategie prestabilită, așternînd pe hîrtie cam tot ce le trece prin cap și, imaginîndu-și că au realizat opere literare valoroase, dau fuga cu ele la tipar... Din păcate, azi tot omul scrie și publică doar de dragul de a-și vedea numele tipărit pe coperțile unei cărți... În asemenea condiții, cu ce ne vom lăuda, în postumitate, în fața generațiilor viitoare?

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

atunci a deschis primele cursuri de gravură la Școala de Arte Frumoase.

În anul 1881, alături de Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu, a făcut parte din comisia formată de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice ce a avut rolul de a stabili forma pentru confecționarea coroanei și sceptrului cu ocazia încoronării lui Carol I ca rege al României. Aman și-a asumat apoi responsabilitatea de a realiza desenul. În anul 1883 şi-a deschis, la Bucureşti, prima expoziţie retrospectivă, urmată de o alta, în anul 1890.

De la întoarcerea sa în țară din Franța, în 1857, și pînă la moartea survenită în 1891, Theodor Aman a fost animatorul vieții artistice bucureștene. Iar, timp de mai bine de un deceniu, începînd din 1864, a fost cel mai bine cotat artist român, cel mai des premiat și beneficiar al celor mai substanțiale achiziții pentru pinacotecile din București și Iași.

Theodor Aman a trecut la cele veşnice la 19 august 1891, la Bucureşti, fiind înmormîntat la Cimitirul Bellu. El rămîne o figură singulară și de excepție în arta românească a Secolului al XIX-lea. În multe privințe un inovator, admirabil pedagog, teoretician judicios, personalitate de factură renascentistă prin multiplele sale pasiuni și aplicații artistice (pe lîngă cele plastice, în care era stăpîn absolut pe mai multe tehnici – pictură de șevalet și monumentală, în acuarelă, ulei, desen, gravură, sculptură decorativă – și genuri – portret, peisaj, natură statică, scenă de gen și compoziție istorică –, se pricepea și la poezie și muzică, fiind un dotat violoncelist și organizator de concerte de înaltă ținută în atelier), Theodor Aman a fost, prin excelență, primul artist modern în ținuturile românești. (va urma) r m

Theodor Aman – „Boierii surprinşi la ospăţ de trimişii lui Vlad Ţepeş“

Theodor Aman – „În atelierul artistului“

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Rapsozii noștri (II)

● ,,La vie parisienne” și muzicanții români Iată cum descrie ziarul ,,La vie parisienne” din 28 noiembrie 1874 o întrevedere dintre Barbu Lăutaru și celebrul pianist și compozitor Fr. Liszt la o petrecere din casele boierului Căzlariu, din Iași, petrecere la care a asistat și poetul Vasile Alecsandri, și pe care autorul articolului o amintește în textul său.

,,Muzicanții erau niște țigani din Iași; căpitenia lor – spune ziarul francez – se numea Barbu Lăutaru. Toți purtau anterie mari, strîmte la piept, legate cu brîu. Pe cap aveau căciuli de blană de miel și erau încălțați cu opinici. Pletele lor lungi și bogate le cădeau peste umeri. Căpetenia lor, Barbu Lăutaru era bătrîn. Barba sa căruntă, împărțită în două, îi cădea pe piept. Sub căciula ce-i acoperea fruntea, se vedeau strălucind ochii lui plini de inteligență și de vioiciune. Muzicanții își făcură intrarea punînd mîinile la piept și înclinîndu-se pînă la pămînt. Apoi li se oferi șampanie...

conferite de diferiți suverani. Lăutarii din taraful lui se prezentau în haine naționale. Erau numai opt inși în orchestră: două contrabasuri, un țimbal, un nai, pian și – dacă nu mă înșel, două sau trei viori. În orice caz, era o alcătuire orchestrală ciudată: două contrabasuri la o formație de opt persoane. Dar să fi văzut elanul! Am auzit, între altele, o fantezie din Carmen, de Bizet, cu un avînt pe care nu-l voi uita niciodată. Era parcă un alt Bizet, cu o viață nouă. Imaginați-vă: muzică spaniolă, scrisă de un francez și trecută prin prisma temperamentului înfocat al unui lăutar român. Paginile din Carmen căpătau o amploare și o putere de sugestie fantastică, neîntrecută de nici una din orchestrele bogate de operă auzite de mine pînă atunci“.

Poetul Vasile Alecsandri dădu semnalul de începere... Instrumentele lăutarilor erau... viori, cobze, nai...”.

● Rapsodia lui Liszt. Scriitorul francez descrie în termenii cei mai măgulitori acest unic concert, pe care Liszt l-a ascultat adînc impresionat. Dar întîlnirea cu muzicanții români nu se încheiase: ,,La un moment dat, marele Liszt se sculă și ciocni un pahar cu ilustrul lăutar:

- M-ai fermecat cu muzica ta, Barbule. Să-ți cînt și eu acum ceva, la instrumentul meu.

Îndreptîndu-se spre pian, care se afla într-un colț al salonului boieresc, iluminat cu lumînări cu fitiluri fumegînde, ce trebuiau mereu tăiate de un slujitor ce mînuia niște foarfeci speciale, Liszt scoase cîteva acorduri divine. În mijlocul unei tăceri adînci, improviză un preludiu și termină cu o adevărată rapsodie, compusă chiar în acele clipe de bună inspirație muzicală. Extraordinarul pianist străbătea uneori – după obiceiul său – toată claviatura pianului, făcînd să curgă o ploaie de mărgăritare sub degetele sale vrăjite și totuși, revenind mereu la aceeași temă de la început, acel cîntec mare, profund și trist, de orgă, scrie ziaristul francez. Liszt se întrecea pe sine însuși, pus într-o splendidă dispoziție sufletească prin muzica impresionantă a artistului român. Poate că niciodată nu fusese atît de magistral. Compozitorul se sculă de la pian în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunării.

- Ei, cum ți-a plăcut?, întrebă el pe Barbu, care ședea mereu tăcut, gînditor, după ce tot timpul îl ascultase cu mare băgare de seamă.

- Ați cîntat atît de fermecător, stăpîne, încît, spre a-mi arăta adînca mea mulțumire nu pot face altceva decît să vă cer smerit voie să-ncerc să cînt și eu ceea ce am auzit.

A fost o uimire generală. Dar cel mai entuziast dintre toți a fost Liszt. Barbu prinsese în mod minunat, însoțit de taraful său, improvizația lui Liszt, pe care – poate –chiar însuși maestrul nu ar mai fi putut-o repeta.

Cînd taraful dădu ultimele acorduri, Liszt, care tot timpul făcuse semne entuziaste de aprobare, abia s-a mai putut ține liniștit pe scaun. Se repezi furtunos spre căpetenia lăutarilor, îl îmbrățișă cu căldură și, sărutîndu-l pe amîndoi obrajii, cu lacrimi în ochi, îi spune pe românește:

- Mă Barbule, tu ești un mare artist!”.

● Lăutarii români, celebri în străinătate. Mulți lăutari români au cutreierat străinătatea. Între aceștia a fost și Sava Pădureanu, cobzar și viorist. ,,El s-a produs și la Petersburg, la curtea țarului. Pe cînd eram copil, l-am auzit și eu cîntînd cu taraful lui, la Terasa Frascatti, desființată azi.

Sava Pădureanu – al cărui fiu e azi pianist și cîntăreț – avea un ritm extraordinar și o vervă îndrăcită. Purta fracul impecabil, cu pieptul plin de decorații,

Ciolac, cunoscutul concertist, urmaș al acestei familii, este actualmente profesor de pian la Academia regală de muzică din Cluj”.

● Lăutarii moderni. ,,Lăutarii moderni români nu mai cîntă azi după ureche – afară de cei rămași pe la orășelele sau satele pierdute prin unele văgăuni ale țării. Pînă și la cafeneaua modestă a lăutarilor țigani din Raion, există un fel de școală de muzică, unde pentru o sumă mică, țigănușii iau primele lecții și învață teoria, scriind notele pe tablă. Cei ce au dispoziții se prezintă la concursul obligatoriu și urmează ani de zile la Academiile regale de muzică din București, Iași, Cluj etc. Cu acest prilej se pun în contact cu cei mai buni profesori, învățînd diferite instrumente: pian, vioară, violoncel. Unii fac studii serioase de armonie, contrapunct și compoziție, plecînd pentru acest scop și în străinătate.

● Cristache Ciolac la Paris. „Se poate spune că pentru a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, Cristache Ciolac a fost ceea ce Barbu Lăutaru fusese în prima jumătate a aceluiași secol. Aproape patruzeci de ani –scrie Radu D. Rosetti – n-a fost petrecere, nuntă, banchet fără taraful lui Ciolac, și tot el era chemat să delecteze urechile monarhilor și persoanelor distinse, vizitatori ai Curții regale românești. Cîte alaiuri domnești, cîte evenimente mari din istoria României moderne n-a slăvit vioara lui fermecată! C-a fost masă mare de 10 Mai, banchet la inaugurarea podului de peste Dunăre, nunta de argint a regelui Ferdinand... Ciolac era nelipsit, ca și în stațiunea climaterică a Sinaiei, unde muzica sa se-ngîna cu susurul apei Peleșului. A fost într-adevăr un fenomen al muzicalității, apreciat de figuri de primă mărime, precum Enescu, Kubelic, Paderewsky, Jacques Tibaud ș.a.

La Paris, cu prilejul inaugurării Expoziției din 1889, șefii de orchestră trebuiau să execute o compoziție ocazională. Ciolac, care nu buchisea o notă, învățase partitura viorilor pe de rost, ascultînd-o la repetiție, cum o cîntau ceilalți. Într-o sală cu mii de spectatori, concertul începu, urmărit cu interes de melomani. Un scurt-circuit stinse electricitatea pe neașteptate. Toată lumea rămase în întuneric, și orchestra încetă brusc. Auditorii și muzicanții uluiți, auziră atunci răsunînd în beznă o singură vioară, cea a lui Cristache Ciolac, care-și urmă partitura pînă la sfîrșit cu mult elan, în mijlocul tăcerii religioase din enorma sală de concert. Urale și aplauze furtunoase recompensară pe nevăzutul artist. Cînd se află cine era, lăutarul român a fost întîmpinat cu manifestații de mare simpatie, primind invitația de a concerta, împreună cu taraful său, la o serată oferită de d. Loubet, președintele Republicii Franceze. Acolo a avut parte de un și mai mare succes! Vioara lui plîngea și suspina cu accente de un farmec irezistibil. Dar n-am mai isprăvi, dacă ar fi să înșirăm toate succesele lui Ciolac! Să mai amintim că, într-o împrejurare, Al. Vlahuță, Goga și Delavrancea i-au dat lui Ciolac următorul autograf: «Să trăiești, dragă Ciolac. Patru milioane de oameni cîntă de veacuri doina asta, dar numai tu știi să o spui boierilor»

Familia vestită de lăutari Ciolac este originară din Muntenia. Cristache Ciolac, Fotache Dănică și muscalagiul Radu Ciolac și-au avut fiecare popularitatea, în felul lui, unul mai mult, altul mai puțin. La Botoșani există o altă familie românească Ciolac, ce a dat vornici etc. și la care a tras Vodă Carol I cînd a trecut prin Moldova, la suirea sa pe tron. Această familie boierească a avut de asemenea membri dăruiți cu aptitudini muzicale, pe care însă – din pricina prejudiciilor din trecut ale clasei diriguitoare – nu leau putut valorifica îndeajuns. Astfel, Elena Ciolac-Pilat, eleva lui Marmontel, a fost compozitoare și pianistă. Ketty Ciolac, cîntăreață wagneriană, care a cîntat la Viena, este apreciată și la curtea noastră regală. George

Astfel se face că azi se pot auzi lăutari români, absolvenți de valoare ai conservatoarelor și academiilor de muzică, producîndu-se prin berării și restaurante, în țară și în străinătate. Nicu Buică ne-a dus fala peste nouă mări și nouă țări. Un Dem. Dinicu a ajuns dirijor al Filarmonicii, îndrumător al muzicii noastre, profesor apreciat la Academia regală de muzică din București, muzician de valoare, căruia istoria muzicii îi va consacra o pagină frumoasă. Popularul Grigoraș Dinicu dă concerte strălucite la Ateneu, dar ia parte la concursurile tarafurilor de lăutari și cîntă la un restaurant bucureștean. D. Gr. Dinicu e de fapt concertist. Dar îi place să se dea drept lăutar. Însă așa cum cîntă el o horă, o doină sau o bătută, e ceva nemaipomenit! Eleganța, distincția și noblețea pe care știe să le imprime inspirației muzicale a neamului nostru fac ca tot ce cîntă Grigoraș să apară ca o capodoperă a literaturii muzicale internaționale. ● Cum mor lăutarii. Din nefericire, mulți lăutari români, ridicați în slavă în timpul vieții, au fost uitați în ultimii lor ani de bătrînețe și s-au stins în mizerie.

,,«Eu mă duc, mă prăpădesc/ Ca un cîntec bătrînesc» – spunea Barbu Lăutaru, cînd a băgat de seamă că boierii încep să se rușineze de vechile lui cîntece, iar la petreceri nu se mai joacă hora strămoșească. Nicolae Buică, acela care cîștigase o avere și pe vremuri a condus concerte simfonice la Constantinopol, ajunsese să umble prin București, acum vreo doi ani, cu vioara la subsuoară, negăsind angajament, deoarece nu se împăca cu muzica modernă de jazz. A murit în cea mai mare mizerie, cu cîteva zile înainte de a cînta la radio concertul lui Max Bruch, cu care era anunțat în program.

Iar bietul cristache ciolac a sfîrșit într-un bordei, după ce o infirmitate năpraznică i-a încremenit brațul. Privind deznădăjduit arcușul căzut la picioarele sale tremurînde, Ciolac, cel slăvit pînă ieri, ridicat la înălțimi amețitoare, a înțeles că totul pentru dînsul era pierdut! Paralizia progresa. O fostă cîntăreață, îmbătrînită și ea, Elena Pandele Botea, l-a găsit într-o seară, în iarna anului 1927, tremurînd de frig pe o bancă de lemn. «L-am dus într-un bordei al meu, de pe un loc viran de la marginea Bucureștilor... – spune cîntăreața. Era nemîncat de două zile și plin de paraziți... Făcîndu-mise milă de dînsul, l-am spălat și l-am îngrijit...».

Cel ce fusese admirat prin saloanele cele mai elegante de Sarah Bernard, de Paderewsky, de Jean Richepin, și care avea autografele lui Loubet, președintele Republicii Franceze, și ale țarului Rusiei – acela care purtase pe piept decorațiile «Bene merenti», «Steaua României» și era ofițer al «Legiunii de onoare», a fost sortit să fie îngropat într-un sicriu improvizat, nebărbierit, cu haină de cerșetor, fiind dus la Cimitirul «Pătrunjel» cu ajutor bănesc adunat cu talerul, după cum relatează d. Radu D. Rosetti”. Sfîrșit

Sursa: art. ,,Rapsozii noștri”, de ALEX. F. MIHAIL (Almanahul Ziarelor ,,Dimineața” și ,,Adevărul”, din 1936)

Cristache Ciolac Grigoraș Dinicu Barbu Lăutaru

Polemici « Controverse Balsamuri spirituale Educația, izvorul binelui în lume

După o perioadă de mari proteste ale profesorilor din școlile românești și o grevă care a produs mari emoții guvernanților, dar și elevilor și părinților acestora, lucrurile par să se fi așezat. Revendicările dascălilor, mai ales cele salariale, au fost satisfăcute, fără însă a-i mulțumi pe deplin, situația școlară a elevilor a fost încheiată cu succes, iar examenele s-au putut desfășura la termen. Din păcate, așa cum afirmă specialiștii, rezultatele examenului de Bacalaureat de anul acesta confirmă tendința de înrăutățire a situației învățămîntului românesc, cu toate că, după cum bine se știe, iar presa nu uită să ne precizeze cu orice prilej, în urmă cu opt ani a fost lansat marele proiect prezidențial ,,România educată”. Și iată la ce rezultate s-a ajuns: în zeci de licee din țară nici un candidat nu a trecut Bacalaureatul. Sute de licee au avut media generală pe liceu sub 6. De asemenea, doar 42,3% dintre elevii înscriși la școală în urmă cu 12 ani au reușit să ia examenul de maturitate în 2023. În mediul rural, situația este mult mai gravă: doar 27,7% au promovat Bacalaureatul dintre cei înscriși în 2011 la școală. În plus, doar 64,8% dintre elevii înscriși la Bacalaureat din mediul rural au reușit să promoveze,

în timp ce, la nivel național, rata de promovare a fost de 72,8%.

De fapt, nimic nou sub soare. În anii ’30 ai Secolului XX, un autor puțin cunoscut astăzi, N. Porsenna (1892-1971), scria despre o situație valabilă și acum: ,,Spectacolul corupției politice dezvoltă în sufletul copiilor o adevărată floră putredă, de idei și moravuri. La școală, profesori ignoranți și lipsiți de interes își bat joc de cursuri; cărțile de școală ieșite din oficinele «democratice» sînt o rușine și un pericol; notele se dau pe hatîr și pe nepăsare: astfel ajung la Bacalaureat elevi agramați, necunoscînd nici ortografia română”. Nu ne mai miră, așadar, numărul mare de absolvenți analfabeți funcțional, tineri care, urmînd apoi o facultate privată, interesată doar de profitul material obținut în funcție de numărul de studenți, vor ajunge poate în forul legislativ al țării, unde vor emite legi, al căror text nu-l vor putea înțelege și aprofunda în amănunt, provocînd, așa cum se

Din Bucure ş tii de altădată

Cartierul Floreasca - de ieri si de azi

Cartierul Floreasca este azi una dintre cele mai moderne și mai prospere zone ale Bucureștiului. Pînă în perioada interbelică însă, această zonă era considerată groapa de gunoi a Capitalei, cunoscută sub numele de Groapa Floreasca, iar artera principală a „cartierului” se numea Drumul Plăcintei.

Groapa Floreasca în perioada interbelicã

„Cartierul mai are și o excelentă poziție strategică. Într-o parte e mărginit de un lac întins și adînc, iar în cealaltă de un deal brusc și înalt de 20 de metri. Casele ce se întind la poalele sale par de sus niște colibe. Nici văzute de jos nu sînt mult mai mari. De altfel, în tot cartierul nu se află decît o singură casă cu etaj. O antenă de radio în vîrful ei domină cartierul amintirii de civilizație... O văgăună locuită de oameni nevoiași. Mizeria e suverana cartierului. Nu există canalizare, nici lumină. Apa se scoate cu pompe de mînă. În schimb, pe unele garduri au mai rămas intacte manifeste electorale cu promisiuni... Aproape pe fiecare casă este cîte un bilet de închiriat. Multe familii se restrîng și cedează o parte din imobil. Te miri ce se mai poate oferi...” (sursa: ziarul „Dimineața”, numărul din 4 decembrie 1931).

Floreasca de ieri – împãrãtia copiilor „O armată zgomotoasă de copii, murdari, rupți, veseli și zglobii. Sînt peste tot. Pe garduri, pe grămezi de gunoi, pe stradă și pe trotuarul improvizat se agită lumea asta măruntă, fericită în mizeria crasă în care trăiește. Într-o fundătură în care s-au înghesuit cîteva căsuțe scunde, murdare și crăpate, stă afară o țigancă veselă, spălînd la covată albiturile compromise ale dănciucilor. În jurul ei sînt adunați aproape douăzeci de copii, care de care mai murdar, mai slab și mai zdrențuit. Cîțiva, mai curagioși, se apropie de noi. Unul dintre ei, cu o praștie mare în mînă, cu o cămașă mai curată și niște pantaloni ceva mai întregi, devine, dezinteresat, Ciceronele nostru. E un băiețaș de vreo 11 ani, îl cheamă Nelu și e fiul unui tipograf în șomaj. A făcut 5 clase primare și-apoi l-au dat la o tipografie, dar nu l-au primit, că e prea mic. Abia la 14 ani îl primește și are deci timp trei ani ca să se facă o perfectă mică haimana pe maidanele din Floreasca. Un altul, de o murdărie înspăimîntătoare, cu un început de haine

cari au fost albe, ce nu-i acoperă trupul în întregime pe el, mănîncă pepene, rîzînd fericit. Titi, mutul, rîde fericit. Tată-său e șchiop și nu face nimic. Trăiesc prin miracol, cu ce apucă, deși sînt acasă treisprezece guri flămînde. Lîngă el, o țigăncușă cu niște ochi superbi, cu dinți de diamante, cu obrazul tuciuriu, ține în brațe un frățior mai mic, un țigănuș bălai ca mătasea porumbului. Ea are șapte ani și frățiorul ei trei. Amîndoi sînt din numeroasa progenitură a șchiopului, frați cu Titi. Deocamdată se hrănesc cu pepene. Mai tîrziu, cu cine știe ce... acum însă sînt murdari și veseli!

Pe marginea lacului, femeile robotesc la frămîntatul lutului pentru case. Bărbații stau comod pe piatră și privesc. Ei nu fac nimic. Mănîncă, se îmbată și toarnă la copii, cu nemiluita. Tot greul îl duc femeile, care prin cine știe ce minuni de echilibristică bugetară întrețin trîntorul cel mare și liota de copii. Groapa Floreasca, groapa unor adînci suferințe, rămîne pentru fericiții care au în fiecare zi ce mînca, un loc îndepărtat și pitoresc, cu țigani, cu copii murdari și căsuțe de lut. Aici însă, mai presus de pitorescul locului și vioiciunea culorilor, e o adîncă mizerie omenească. Dacă vreți, o mizerie pitorească. Dar rămîne totuși mizerie, cu foame, murdărie

întîmplă cu unii dintre tinerii politicieni de astăzi, un adevărat haos legislativ, cu consecințe grave în toate domeniile. În plus, cine știe ce noi modificări vor mai fi făcute în învățămîntul românesc, inclusiv în privința religiei și a educației sexuale la copii, sub impulsul tendințelor sau cerințelor din UE sau din SUA, principalele centre de putere la care sîntem temeinic atașați. Iată ce scrie autorul american Pat Robertson, jurist, economist, teolog, în cartea sa, ,,Împărăția secretă” (1998): ,,Revoluția sexuală s-a furișat ca un șarpe în școlile noastre, în familiile noastre și peste tot în societate. Normele tradiționale privitoare la nuditate, destrăbălare, adulter, homosexualitate, incest și sado-masochism sînt de mult timp încoace ținta atacurilor furibunde ale celor care nu pot să se mai împace cu aceste norme, care au început să fie abandonate. Cei din învățămînt, după ce s-au lăsat ei înșiși amăgiți de principiile umanismului, oferă acum elevilor și studenților o educație sexuală din care lipsesc, cu desăvîrșire, normele morale; unele din aceste cursuri par să promoveze pe față relațiile sexuale premaritale și homosexualitatea”. Viitorul este incert, se încearcă tot mai insistent schimbarea și reformarea societății, încă de pe băncile școlii, întrun sens care anulează norme și reguli de bun-simț, prin impunerea unui plan bine coordonat, care pare că duce omenirea într-o fundătură. De aceea, e bine să ne amintim ce spunea o minte strălucită, lucidă și vizionară, ,,geniul tutelar al spiritualității românești”, Mihai Eminescu: ,,Școala va fi școală cînd omul va fi om și statul va fi stat”.

LILIAnA TETELEA

și promiscuitate” (sursa: articolul „Groapa Floreasca – împărăția copiilor”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 4 septembrie 1934).

Modernizare în groapa Floreasca

Două momente importante din istoria acestui cartier bucureștean au fost construcția Spitalului Floreasca –inaugurat în anul 1934 și finalizarea Atelierelor Ford din România – în anul 1935. Începînd din 1936 a fost amenajat Lacul Floreasca, întins pe o suprafață de 70 de hectare, iar în 1937 a fost inaugurat „Ștrandul cel nou clădit de U.C.B.”. Lucrările de modernizare nu au fost însă primite cu prea mult entuziasm de locuitorii Gropii: „De unde înainte regiunea acestor lacuri era una din cele mai oropsite ale Capitalei, astăzi, pe lîngă apele asanate, alimentate din rîul Ialomița, se ridică vertiginos – ca sub bagheta magică a unui vrăjitor – cartiere elegante, se fac bulevarde noi, apare un oraș sistematizat, modern. Aici, la marginea renumitului lac Floreasca, unde în lintița verde se ascundeau milioane de țînțari, răspîndind malaria cu trompele lor infecte, se pitulau prin cîmpurile arse de gunoaie casele pitice clădite – ca în Deltă – din lutul adunat pe fundul lacului și frămîntat cu picioarele de femei. Copii goi, femei uscate de mizerie, oameni scuturați de frigurile malariei, populau lacurile blestemate de aici. Astăzi, populația nefericită de aici se află în fața miracolului unor valuri limpezi, a unui lac fără miasme, înconjurat de maluri înverzite, de peluze, cu cărări pietruite, cu ecluze, peluze, cu cărări pietruite, cu ecluze care aduc mereu ape proaspete. Acolo unde altădată pluteau umflate de putreziciune hoiturile cîinilor înecați, alunecă lin pe ape bărcile cu pînze, ca în film. Localnicii, intimidați de atîta eleganță și frumusețe nu mai îndrăznesc nici măcar să scuipe în apă. Unica lor bucurie, duminica la lacul Floreasca, le-a fost răpită, dîndu-li-se în schimb un ștrand elegant cu care n-au ce face (sursa: articolul „Ștrandul U.C.B. Floreasca”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 1 septembrie 1937).

Sistematizarea Cartierului Floreasca a fost continuată în perioada anilor ’60, dar adevărata renaștere a zonei s-a produs după căderea regimului comunist. Începînd din anii ’90 au început să fie construite aici primele clădiri moderne de birouri, sedii ale unor companii importante, malluri restaurante și cluburi. Astăzi, străbătînd străzile mărginite de construcții cochete și de spații verzi, nimic nu te-ar trimite cu gîndul la istoria acestui cartier bucureștean.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

File de istorie

Metternich – un om nãscut cu un secol prea tîrziu... (1)

Prinţul von Metternich – Winneburg –Ochsenhausen, duce al regatului Neapolelui, grande de Spania, ministru de externe şi cancelar al curţii şi statului austriac, cavaler al ordinelor Lîna de aur, Alexandru Nevski şi Sfînta Ana, Vulturul negru şi Vulturul roşu, purtător al Legiunii de onoare etc. Etc., aşa cum l-a văzut contemporanul său, pictorul Thomas Lawrence...

27 septembrie 1795... Clopotele vechii biserici din Austerlitz anunţau celebrarea în acea zi a şapte nunţi, dintre care şase vor rămîne consemnate doar în actele de stare civilă ale acestui modest sat morav; una însă va trece în paginile istoriei universale: căsătoria prinţesei austriece Eleonora von Kaunitz cu contele german Clement von Metternich. Nimeni nu bănuia atunci că nepoata celui mai mare diplomat austriac din Secolul al XVIII-lea se însoţea cu cel mai mare diplomat austriac al Secolului al XIXlea. Majoritatea istoricilor sînt de părere că această ceremonie oferea tînărului de 22 de ani nu numai bogăţia şi prestigiul ilustrei familii austriece, ci şi graţiile curţii imperiale de la Viena şi o strălucitoare carieră. Acest vlăstar al unei vechi familii renane, devenind nepot prin alianţă al prinţului Wenceslas Anton Kaunitz, prelua şi o tradiţie politică, pe care avea să o continue în condiţiile schimbate ale primei jumătăţi a veacului care se apropia.

Pînă atunci, Clement Wenceslas Lothar, fiu al contelui Franz Georg Karl von Metteernich-Winneburg zu Belstein şi al contesei Maria Beatrix Aloisia von Kagenegg, reprezentase „Ordinul nobililor catolici din Westfalia“, în calitate de maestru de ceremonii la încoronarea, la Frankfurt, a împăratului Leopold II (1790) şi a lui Franz II (1792). Îndeplinise o slujbă la cancelaria tatălui său, care era guvernator al Ţărilor de Jos, făcuse o lungă călătorie în Anglia, unde cunoscuse pe Pitt, Fox, Burke, Sheridan, fiind primit chiar în societatea intimă a prinţului de Wales (viitorul rege George IV).

Contemporan cu Revoluţia franceză, tînărul aristocrat se va declara adversar hotărît al iacobinismului, afişînduşi atitudinea într-o broşură publicată fără semnătură în 1794, la Bruxelles, în care considera că evenimentele din Franţa atinseseră un asemenea grad, încît ameninţau „cu ruina toate statele Europei“. În 1797, ca delegat al nobilimii din Westfalia la Congresul de la Rastadt, avea să fie martorul unei crunte violări a dreptului internaţional, reprezentanţii Franţei fiind ucişi, sub ochii propriilor soţii, de către husari austrieci. Prezenţa sa la una sau alta din manifestările publice nu reprezintă, în aceşti ani, decît exerciţii pregătitoare pentru intrarea în adevărata viaţă politică.

„Am venit pe lume ministru“

Avea numai 28 de ani cînd Franz II i-a încredinţat postul de ministru plenipotenţiar la Dresda, în Saxonia.

„Maiestatea voastră – răspunde Metternich – doreşte să mă lansez într-un domeniu care cred că nu-mi este propriu...“. Această declaraţie va fi dezminţită chiar în acelaşi an, 1801, de perspicacitatea cu care, după încheierea tratatului austro-francez de la Lunèville va intui că „puternica creaţie a lui Carol cel Mare“, Sfîntul Imperiu Roman de Naţiune Germană, se afla în pragul inevitabilei prăbuşiri. Dar Dresda nu era o capitală diplomatică, ci pur şi simplu un punct de observaţie, de unde, după doi ani, proaspătul ministru plenipotenţiar va trece la Berlin – „cartierul general al unei vaste tabere întărite“, după cum va caracteriza el capitala prusacă, într-o scrisoare din septembrie 1804 adresată contelui Colloredo. Pentru salvarea Austriei, Metternich considera absolut necesare asigurarea liniştii în interior şi stabilirea unor relaţii noi în exterior. „Aveam ca sarcină – afirmă el despre misiunea sa la Berlin – să conving Prusia să se alieze cu curţile de la Viena şi St. Petersburg“, care, împreună cu Anglia, ar fi putut să împiedice expansiunea lui Napoleon şi să restabilească echilibrul european. Perseverînd în această idee, Metternich va înregistra primul său succes diplomatic: încheierea, la începutul lui noiembrie 1805, a convenţiei de la Potsdam, care alia Rusia, Prusia şi Austria. Alianţă fără viitor, pentru că exact după o lună, bătălia de la Austerlitz va schimba din nou înfăţişarea Europei. În seara zilei de 2 decembrie, Napoleon se instala în castelul unde, cu un deceniu în urmă, se oficiase nunta soţilor Metternich. Aici, după informaţia furnizată de Talleyrand, „în înseşi camera prințului Kaunitz soseau în fiecare moment steaguri austriece, steaguri ruseşti, mesaje de la arhiduci, mesaje de la împăratul Austriei, prizonieri purtînd numele tuturor marilor familii ale imperiului“.

După această memorabilă bătălie, pretinzînd monarhiei habsburgice să fie reprezentată la Paris de „un membru al familiei cu adevărat austriece Kaunitz“, Napoleon va primi la Saint Cloud, la 3 august 1806, pe noul ambasador al celui pe care-l numea „acest schelet de Franz“. Remarcînd cu un alt prilej că Metternich era prea tînăr pentru a reprezenta cea mai bătrînă monarhie din Europa, acesta va răspunde arbitrului lumii: „Sire, am vîrsta pe cere maiestatea voastră o avea la Austerlitz!“. Tînărul ministru, care fusese de-a dreptul tulburat şi copleşit de geniul omului secolului, va discerne cu rapiditate în personalitatea lui Napoleon „toate defectele care vor sfîrşi prin a-l duce la pierzare“. Înţelegînd că împăratul Franţei nu avea de gînd să trateze Austria altfel decît statele vasale, Metternich consilia permanent cabinetul vienez să dea dovadă de răbdare, la nevoie să plece capul, dar să se pregătească în secret pentru momentul catastrofei sistemului politic napoleonian. În timpul cînd armatele franceze se băteau în războiul cu Spania (1808), Metternich scria la Viena: „Napoleon se gîndeşte la distrugerea noastră; el meditează la aceasta pentru că existenţa noastră, atît în ceea ce priveşte principiile, cît şi întinderea teritoriului, este incompatibilă cu

Metternich a avut un cuvînt de spus în realizarea căsătoriei lui Napoleon cu arhiducesa Marie Louise a Austriei. Pictură de Georges Rouget

o supremaţie mondială... Napoleon va porni război contra Austriei înainte de a fi supus Spania? Nu... Dar problemele Spaniei nu ne vor dispensa de a lupta pentru existenţa noastră“. În aceste circumstanţe, Metternich considera drept principalul său scop de a întîrzia cît mai mult momentul confruntării armate franco-austriece.

Dînd curs sfaturilor ambasadorului său de la Paris, guvernul austriac îşi pregătea armata. În primăvara lui 1809, regimentele, primindu-şi din mîna împărătesei Maria Ludovica drapelele de luptă, defilau pe străzile Vienei; 300.000 de soldaţi se îndreptau spre frontiere. Desigur, lucrurile nu-i rămîn necunoscute corsicanului. „Împăratul Austriei – scrie el fratelui său Jerome –, va înceta în decurs de două luni să mai domnească... Situaţia lui Metternich devine din ce în ce mai delicată. Napoleon, care altădată îl asigurase de stima sa, îl priveşte cu răceală şi indiferență: „Cum se mai simte doamna Metternich?“.

O ultimă încercare de a preîntîmpina ciocnirea dintre Paris şi Viena este întreprinsă de cabinetul din St. Petersburg. În acel moment, ţarul Alexandru I privea situaţia internaţională, raporturile cu celelalte state, prin prisma prieteniei şi alianţei cu Napoleon, consfinţită prin Tratatul de la Tilsitt (1807) și Convenţia de la Erfurt (12 octombrie 1808). În acelaşi timp, dorea ca în rîndul marilor puteri Austria să-şi menţină un loc onorabil, considerînd-o ca un veritabil meterez pentru securitatea însăşi a imperiului rus. „Austria – spunea în acea perioadă prinţul Alexandr Kurakin, consilier privat de primul rang al ţarului, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar la Viena – este pentru noi util şi necesar...“. Iar contele Stadion, ministrul de externe austriac, afirma: „Interesul Rusiei este legat de conservarea noastră. Dacă noi cădem, nici ea nu va putea rezista“. Convorbirile dintre Metternich, Champagny, ministrul de externe francez, şi Rumianţev, ministrul de externe rus, n-au dus însă la un rezultat pozitiv.

La mijlocul lunii aprilie, telegraful optic semnala lui Napoleon că armatele austriece erau pe picior de război. În marele salon al palatului Tuileries, Napoleon îl înştiinţează scurt pe Metternich că a hotărît să înainteze spre Viena prin Ratisbona şi München. Reţinut ca ostatic pentru că guvernul austriac internase doi membri ai ambasadei franceze din Ungaria, Metternich va fi eliberat în iulie şi schimbat, la Komarno, cu diplomaţii francezi, în timp util pentru ca alături de împăratul Franz să asiste la dezastrul armatei austriece din 6 iulie de la Wagram, una din victoriile de apogeu ale Marii Armate a micului caporal. Şi în timp ce trupele habsburgice se retrag în derută, Franz I îl cheamă pe Metternich şi-i spune: „Contele Stadion şi-a înaintat demisia; vă încredinţez ministerul afacerilor externe“. (va urma) c ons TA n TI n An TIP

Castelul Kömigswart din Boemia, reconstruit de cancelarul austriac în prima jumătate a Secolului al XIX-lea

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Adevărata dramă de la Mayerling (II)

Povara strămoşilor (2)

La început, Rudolf nu pare să prezinte prea multe simptome îngrijorătoare. Ca adolescent, moştenitorul tronului este energic, frumos, plin de viaţă, citeşte mult, îl interesează artele. Doar uneori, cînd îşi pierde controlul, răbufneşte din el torentul unei furii de nestăpînit. La 20 de ani, împăratul îl numeşte colonel în Regimentul 36 de infanterie, cu garnizoana la Praga. Acolo Rudolf încearcă să joace rolul unui prinţ erudit şi al unui teoretician al ascetismului, în practică însă duce o viaţă de chefuri şi aventuri amoroase, care Iasă pe un plan cu totul secundar preocupările mai înalte. Cercuri tot mai largi află despre dezmăţul lui. Împăratul caută o soluţie pentru „cuminţirea“ sa şi o găseşte, fără a da dovadă de prea multă imaginaţie: căsătoria. Aleasa împăratului este prinţesa Ştefania a Belgiei, cu care prinţul se logodeşte la 6 martie 1880, căsătoria fiind celebrată la 10 mai 1881, cînd mireasa împlineşte şaisprezece ani. Căsătoria este considerată de Rudolf o obligaţie plicticoasă. Şi-a dispreţuit întotdeauna soţia, în timp ce aventurile lui au devenit şi mai numeroase.

Îi place să-şi stîrnească tatăl prin spiritul său de frondă şi ideile sale neconformiste. Face pe liberalul, îşi caută prietenii printre ziariştii şi avocaţii cu vederi de stînga, proclamă simpatii pentru popoarele subjugate, exprimă idei politice incompatibile cu conservatorismul firesc pentru un prinţ moştenitor. Franz Joseph, împăratul a cărui domnie se baza pe cercurile cele mai reacţionare şi pe înăsprirea asupririi naţionale a popoarelor aservite din imperiu, îl avertizează să se potolească. Pînă la urmă îl aduce lîngă el, la Viena.

Alcool, morfină, aventuri

Rudolf şi Ştefania se mută la palatul Hofburg, din Viena, într-o epocă agitată de frămîntări sociale şi naţionale, crahuri bancare şi bursiere etc. Conflictele dintre împărat şi fiul său devin frecvente. În schimb, prinţul leagă o strînsă prietenie cu vărul său, arhiducele Johann Salvador, ale cărui idei nihiliste înspăimîntă pe mulţi. Într-o scrisoare adresată unui ziarist, Maurice Szeps, Rudolf arată că a înţeles, cel puţin în parte, putreziciunea lumii în mijlocul căreia trăieşte. „Ideea monarhică nu mai este decît o fantezie; ea a pierdut orice prestigiu în ochii popoarelor, care nu îi arată decît indiferenţă şi dispreţ (...). Toate monarhiile au actualmente un aspect mizerabil de descompus“. Gura păcătosului adevăr grăieşte.

Foarte exact. Dar ne putem îndoi de sinceritatea ilustrului moştenitor al tronului, mai ales cînd condamnă, în aceeaşi scrisoare, „decăderea moravurilor“. Căci el însuşi dă, în această privinţă, un lamentabil exemplu. Alcoolul, morfina, aventurile devin tot mai familiare în viaţa lui. Îşi stăpîneşte tot mai greu nervii. Dezechilibrul psihic îşi arată colţii şi se accentuează treptat, fără a-l duce însă la o demenţă declarată. Într-un rînd, o obligă pe Ştefania să-l urmeze într-un tur al localurilor de noapte din Viena. „Era ordinar şi plicticos pe deasupra“ – notează ea. De altfel, acesta nu este singurul lucru care o indispune pe Ştefania la Viena. Fastul palatului este în contrast izbitor cu lipsa de igienă: „La curte nu exista nici sală de baie – notează ea –, nici W.C., nici canalizare şi nici apă curgătoare (...). Apele uzate de la toaletă se scurgeau de-a lungul coridoarelor, în văzul tuturor (...). Oribile lămpi de gaz răspîndeau emanaţii insuportabile“.

În februarie 1886, una dintre femeile uşoare cu care se încurcase îi transmite lui Rudolf o gravă boală venerică. Viața îi e în pericol, dar medicii îl salvează. Rămîne multă vreme extenuat şi e din ce în ce mai iritabil. Ochii lui exprimă nelinişte şi febrilitate, are o mină de om bolnav. Dar întîmplarea nu-i serveşte de învăţătură. Abisul plăcerilor continuă să-l atragă.

Ştefania se teme că o va omorî şi se va omorî apoi şi pe el; îl vede adesea rătăcind prin casă, cu ochii tulburi şi cu mîna strînsă pe revolverul din buzunar, cu chipul crispat de deznădejde.

Împăratul a aflat despre toate acestea, dar nu le-a acordat importanţă. Nu a luat în seamă avertismentele Ştefaniei. Dar aceasta avea să noteze, în însemnările ei, că Rudolf pare sortit „celui mai tragic destin, unei agonii lente, mai oribile decît moartea“.

Farmecul dublat de ambiţie

Acesta este momentul cînd în viața arhiducelui Rudolf intră, pe neaşteptate, Mary Vetsera. Evenimentul a fost adesea romanţat sub cele mai diferite aspecte. Să-i precizăm datele reale.

Arhiducele o cunoaşte în 1888. Mary face parte dintr-o familie de origine greacă, mama ei, baroană, fiind văduva unui diplomat şi fiica unui negustor îmbogăţit. La cei şaptesprezece ani ai săi, bărbaţii o găsesc încîntătoare. Este mică, fină, cu o faţă uşor orientală, cu părul lung ondulat natural și ochii verzi-albaştri umbriţi de gene lungi.

Familia Vetsera nu este primită la curtea Habsburgilor, deoarece baroana e, la urma urmelor, fiica unui... comerciant. În schimb, ea dă recepţii la locuinţa sa din Salesianergasse, la care aristocraţia vieneză vine în număr mare. Mary are un aer visător şi candid, dar este mînată de o mare ambiţie. Pare întruchiparea ingenuităţii, dar are, în unele privinţe, o experienţă destul de vastă. În ultimul timp s-a vorbit mult despre legăturile ei cu diferiţi demnitari austrieci, printre care prinţul Henri Liechtenstein. O astfel de aventură s-a terminat cu un scandal, deloc agreabil pentru familia Vetsera. Totuşi Mary nu se descurajează. Nu a avut încă de-a face cu un prinţ moştenitor şi ar fi bucuroasă să numere la activ o asemenea „performanţă”. Prima întîlnire se produce în noiembrie. Cupeul princiar o aşteaptă în spatele Grand Holel-ului şi o duce de-a dreptul la Hofburg. O poartă secretă, scări întunecoase, o sală lungă care nu se mai termină şi iat-o în faţa prinţului moştenitor al coroanei habsburgice... Farmecul şi farmecele ei sînt la înălţimea gustului princiar. Rudolf vrea s-o mai vadă o dată, apoi încă o dată. Pentru ca legătura lor să nu bată prea tare la ochi, utilizează apartamentul intermediarei care le facilitase cunoştinţa – contesa Larisch...

Nu este o dragoste totală şi copleşitoare, cum a fost adesea înfăţişată, ca dovadă că prinţul nu rupe nici măcar temporar cu celelalte amante ale sale – prinţesa Aglaia Auersberg şi dansatoarea Mitzi Kaspar. Acesteia din urmă prinţul i-a cumpărat şi mobilă (dar... nu a plătit-o, aşa cum va arăta mai tîrziu ancheta). O cîntăreaţă a corului de Ia Karl Theater se bucură şi ea în această perioadă de favorurile arhiducelui, primind în dar un valoros inel cu diamant.

Dar Mary face totul pentru a-l cuceri pe Rudolf, iar arhiducele se complace în noua aventură. Fără ezitare, prinţul se lansează acum într-o nouă acţiune de frondă împotriva rînduielilor palatului. Pentru a-şi stîrni tatăl şi a face plăcere domnişoarei Vetsera, cere Vaticanului desfacerea căsătoriei sale cu Ştefania. Mary jubilează şi notează în jurnalul ei intim: „Am trăit cea mai frumoasă zi a vieţii mele“. Prinţul îi dăruieşte un inel pe care sînt gravate iniţialele cîtorva cuvinte: „Uniţi în dragoste pînă la moarte”.

O provocare şi consecinţele ei

La 27 ianuarie 1889, ambasadorul Germaniei la Viena dă un bal. Prinţul moştenitor, pus pe „fapte mari“, nu ezită să apară cu baroana Vetsera şi cu fiica ei, sfidînd astfel din nou, în mod flagrant, eticheta. Mary îi urmează pilda: cînd arhiducesa Ştefania îşi face apariţia, toată lumea se înclină, doar ea ţine capul sus. Vestea dublului afront se răspîndeşte în aceeaşi seară în tot oraşul, ajungînd chiar la urechile împăratului.

Scrisoarea de adio a lui Rudolf

Rudolf se întreabă dacă nu a întrecut cumva măsura. Privirile intrigate ale invitaţilor îl indispun la culme. Este furios şi se uită cu ciudă atît la Ştefania – care la rîndu-i îl priveşte cu reproş – cît şi la Mary. Ce i-a trebuit toată istoria asta? „Ce provocare!“ – aude el pe cineva spunînd.

Balul s-a terminat. Unde să se ducă? Acasă, la Ştefania? La noua lui iubită? Preferă, de astă dată, să fugă de amîndouă. Mitzi Kaspar, dansatoarea, este cea aleasă ca să-l consoleze! Rudolf „a rămas la Mitzi pînă la ora trei dimineaţa – scrie în raportul său agentul Florian Meissner; a băut multă şampanie şi a dat portăresei un bacşiş de zece florini. Plecînd de la Mitzi, i-a făcut o cruce pe frunte, ceea ce nu intra în obiceiurile lui“. I-a mai spus dansatoarei că „se va împuşca la Mayerling“. Ea nu l-a crezut. Cîte nu spune omul cînd e ameţit de băutură!

În aceeaşi dimineaţă – 28 ianuarie 1889 – pe la ora 10, arhiducele îşi vizitează tatăl (după alte versiuni, întrevederea ar fi avut loc cu o zi înainte). Furibund, bătrînul îi arată mesajul primit de la Papa Leon al XIIIlea. În loc să aprobe sau să refuze desfacerea căsătoriei, cerută de Rudolf în secret, înaltul pontif preferase să-i scrie împăratului, pîrîndu-l pe prinţ.

Rudolf încearcă să se explice. Franz Joseph nu dă însă ascultare argumentelor sale şi îi cere, foarte drastic, să jure că va rupe cu Mary Vetsera. Altfel e decis să-l dezmoştenească, interzicîndu-i să urce pe tron după moartea sa.

E greu de spus ce se petrece în mintea întortocheată a lui Rudolf. În orice caz, socoteşte că tonul violent ai capului monarhiei nu suportă contrazicere. Prinţul acceptă şi jură, cerînd însă îngăduinţa să-şi mai vadă, o ultimă dată, amanta. Împăratul, care nu se aşteptase la o astfel de cedare rapidă, îi face concesia. Mary află imediat despre cele întîmplate şi eşecul proiectelor ei trufaşe o duce la deznădejde.

La 28 ianuarie, la ora 11 şi 50 de minute, prinţul pleacă spre Mayerling. Acolo are întîlnire cu Mary Vetsera. Este foarte obosit după noaptea petrecută cu Mitzi şi profund nemulţumit de uşurinţa cu care se plecase în faţa pretenţiilor tatălui său.

Despre faptele care s-au petrecut la castel am relatat, pe scurt, la începutul istorisirii noastre. Timp de două zile, Rudolf şi Mary au fost împreună, iar la 30 ianuarie şi-au luat viaţa. Un prinţ vicios şi capricios, cu mintea tulburată, şi o tînără cu moralitate foarte dubioasă şi pusă pe căpătuială au făcut, împreună, bilanţul dublului eşec al planurilor lor. Mary ratase marea ocazie a vieţii ei, iar Rudolf nu izbutise să-şi impună voinţa.

O dramă? Într-un fel, da. A fost falimentul unui tîrg care nu s-a mai putut încheia. Şi a mai fost drama unui stat intrat în descompunere – imensă temniţă a popoarelor –, patronat de o dinastie ambiţioasă, tiranică şi degenerată moralmente.

Sfîrșit VIRGIL

Împăratul Franz Joseph și împărăteasa Elisabeth jelindu-și fiul

Viața de toate zilele

în China Dinastiei Tang (185)

Proza și teatrul în Dinastia Tang (6)

De la sutele de școli la Dinastia Han (6)

În Dinastia Tang, dintre cele 10 stiluri muzicale cunoscute, opt erau create pe specificul minorităților naționale și a muzicii de inspirație central-asiatică. Efervescența vieții muzicale artistice din marile orașe era strîns legată de această modificare de substanță, începută cu ani în urmă și aflată în faza ei definitivă de constituire. O colectivitate închegată, precum aceea existentă în Dinastia Tang, era capabilă să organizeze spectacolul, să îi formuleze scopurile civice și etice, să îi imprime profilul și să îi fixeze locul în viața socială și cea artistică. Meritul de a fi intuit necesitatea deschiderii unei școli îi revine tot împăratului Tang Xuanzong, patronul și ocrotitorul artelor din epocă; acesta, în chiar primul său an de domnie, fondează „Conservatorul din Parcul Perilor“, destinat artei dramatice. Cei peste 300 de cursanți studiau cîntecul și dansul, arta declamației și a mișcării, costumația și grima. Instituționalizarea Teatrului, înțeles sub forma lui plastică, crează premisele unei dezvoltări egale în semnificație fiecărui element constitutiv al spectacolului, în vederea atingerii unei omogenități a ansamblului, unei unicități globale, altfel spus atingerii perfecțiunii întregului – Teatrul ca artă globală.

Organizarea spectacolului. Convenționalitatea și tendința de conservare a regulilor jocului. Dincolo de formele scenice mai timide ori mai relevante din perioada de început a Artei spectacolului, în Dinastia Tang sînt semnalate două tipuri de reprezentații bine individualizate, rezultat al acumulărilor de elemente

Oameni și miracole (7)

Luminiscența mistică (2)

Mistici luminiscenţi au putut fi întîlniţi în diferite oraşe ale Franţei. De exemplu, la Bezièrs, unde Jaquette du Bachelier (Secolul al XVI-lea) s-a convertit la 25 de ani după ce dusese o viaţă mondenă. Într-o zi, pe cînd fusese închisă din greşeală în capela capucinilor, paracliserul a zărit lăcaşul sfînt în întregime luminat. Jaquette se „ridicase în aer, cu braţele întinse, în extaz, înconjurată de lumină“. Capucinii care au coborît intonînd rugăciuni au constatat şi ei această minune: era „înconjurată de acea splendoare care se răspîndise în biserică“. Mai tîrziu, Jaquette s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. De atunci a devenit foarte des luminiscentă.

La Corbie, în Picardia, a trăit Sfînta Colette. După cum reiese din raportul întocmit în urma procesului său de canonizare, pe cînd urca spre altar, toţi au văzut ieşind din gura ei o lumină strălucitoare, în timp ce faţa îi devenise radioasă. O altă măicuţă a confirmat această mărturie: intrînd din greşeală în oratoriul în care se ruga Colette, a văzut-o „toată albă, strălucind de o lumină care nu poate fi văzută pe pămînt“.

În Normandia, la Barfleur, Marie Postl a fost de nenumărate ori văzută „în genunchi fără să atingă pămîntul, cu faţa radiind de o lumină cerească“.

Ar mai putea să fie amintiţi aici sfîntul paroh din Ars, care ar fi fost văzut învăluit de o aureolă luminoasă; sfîntul André-Hubert Fournet, din Grenoble, sub picioarele căruia ţîşneau scîntei, şi Marie Paret, din Clermont-Ferrand, ale cărei extaze erau luminoase.

În orice caz, trebuie să remarcăm faptul că luminiscența nu are loc oricînd. Ea este declanşată de o puternică emoţie spirituală, cînd misticul se roagă, după împărtăşanie, cînd e în extaz. De altfel, se pare că durata fenomenului este destul de scurtă.

Extazul daoist

Lumina ocupă un loc important în cadrul daoismului. Un anumit exerciţiu se termină cu aprinderea generală a întregii persoane a vizionarului adus la incandescență. Daoistul care meditează trebuie să facă să coboare în persoana lui lumina solară. Soarele trebuie să lumineze

înnoitoare survenite în timp, al descoperirilor și al așezărilor acelor constituente dramatice viabile care să le confere statutul de spectacole de sine stătătoare: reprezentațiile despre „Peripețiile dregătorului Su“ sau „Femeia care merge clătinîndu-se“ și „Reprezentații cu ocazia recrutării“.

„Peripețiile dregătorului Su“. Acest tip de spectacol își ia numele de la o poveste. Se zice că în Țara Qi – azi partea de miazănoapte a provinciei Shandog – un oarecare Su, de altfel dregător onorabil, avea patima beției și de cîte ori se întorcea beat acasă, se lăsa certat de soție. Cum această metodă nu dădea niciun fel de roade, femeia s-a gîndit să îl pîrască și vecinilor. Dorind să nu se facă de ocară, dregătorul Su se îmbracă cu rochiile soției și pleacă să nu fie găsit de vecini, care ar fi fost gata să vină să-l judece. Pentru că, astfel deghizat, Su nici nu putea să se țină pe picioare, cei care l-au văzut l-au poreclit „Femeia care se clatină“ sau „Femeia care merge clătinîndu-se“, denumire consacrată în Dinastia Tang. Gen autonom, „Femeia care merge clătinîndu-se“ este un spectacol foarte gustat de lumea interlopă a marilor orașe, amatoare de tribulații sentimentale și întîmplări hazlii. Comicul situațiilor și umorul personajelor duceau la exagerarea unor amănunte care, pentru a deveni amuzante, erau redate printr-un limbaj suburban, uneori împins pînă la licențios pe gustul publicului căruia îi era destinat spectacolul, nota populară fiind evidentă. Caracterul de farsă grosieră nu a permis acestui tip de reprezentare, aparținînd teatrului popular pur mimetic, o îmbogățire și o elevare a limbajului dramatic, n-a făcut să se înregistreze modificări de rafinament în structura compozițională a dramei. Tematica domestic-sentimentală circumscrie, ca pe un început timid, „Femeia care merge clătinîndu-se“ în sfera viitoarelor drame de familie.

în halou, să-i cuprindă întreg corpul şi să coboare pînă la picioare. Astfel, cel care se dedă în mod regulat acestei hrane de lumină, cel care înghite pe gură, după ce le-a vizualizat, eflorescențele aştrilor dobîndeşte o „faţă aurie“, „tot corpul lui e luminos şi strălucitor sau „iradiază o lumină extraordinară“. Vizionarul se confundă atunci cu marii aştri cărora le absoarbe energia.

Un alt exerciţiu constă în a te hrăni cu lumina stelelor din Ursa Mare, a te „culca“ în Obrocul Nordului. Prima stea coboară în inimă, a doua, în plămîni, a treia, în ficat, şi aşa mai departe pînă la a şaptea, care coboară în ochi. După terminarea exerciţiului, adeptul daoist îşi dă pe tot trupul cu pudră de orez şi se culcă. „După şapte ani de practică, trupul lui are strălucirea unui giuvaier, iar din capul lui radiază o lumină purpurie“.

Isabelle Robinet subliniază în lucrarea sa despre meditaţia daoistă că sfînt este cel care ştie să radieze lumină şi totodată să-şi ascundă lumina. „Ascunde-ţi lumina“, recomanda Laozi. Or, a dispărea înseamnă a-ţi ascunde lumina, a-ţi ascunde adevărul, a-ţi ascunde transparenţa. Totuşi, sfîntul, prin exerciţiile sale, a devenit lumină. E auriu, străluceşte, poartă o aureolă; „îşi împrăştie lumina la peste zece kilometri, luminează prin el însuşi o cameră cufundată în întuneric“.

Daoismul este lumină în aşa măsură încît caracterul king, „lumină“, este deseori folosit ca o dublură a cuvîntului „corp“. Astfel, Laozi poate „să se facă strălucitor sau întunecat, cînd să dispară, cînd să fie prezent“. Una dintre puterile constant promise adeptului asiduu constă, conform frazei consacrate, în „aşezat, vei fi prezent; în picioare, vei dispărea“. Înţelegem aşadar că puterea de a deveni luminos este, în daoism, asociată cu cea de a deveni invizibil.

În acelaşi sens, marele sinolog Marcel Granet explică modul în care extazul daoist duce la o iluminare ce permite adeptului să-şi transceandă limitele. Acest extaz este obţinut prin exerciţii „să uite totul în stare de imobilitate“ şi să se detaşeze de lumea exterioară. „Astfel, Puo Leang-yi, scria Granet, după trei zile, a putut să respingă afară din el lumea exterioară; după şapte zile, a putut să respingă afară din el noţiunea de esenţă individuală; la sfîrşitul stagiului, a noua zi, a fost în stare să respingă afară din el chiar noţiunea de

„Reprezentații cu ocazia recrutării“. Dialogurile comice care aveau rolul de a distrage atenția spectatorilor de la nenorocirea abătută asupra aceluia care era chemat la oaste erau stîngace și lipsite de grație. Originalitatea acestor spectacole circumstanțiale consta tocmai în folosirea unor mijloacele de expresie specifice comediilor, cînd pentru a marca conținutul dramatic al situației, lamento-ul patetic de fundal se acoperă de comicării. Cu aceste două genuri autonome de spectacol se înaintează pe linia cîștigurilor obținute în domeniul structurării rolurilor și al diversificării tematice. Cîntecele și mișcările ritmice, care alternau cu dialogul, precum și instrumentele folosite în crearea fondului muzical, serveau scopului de redare a atmosferei specifice fiecărui gen de spectacol în parte, sincretismul creînd nota de specific. Curțile împăraților reiau în mare măsură formulele dramatice stabilite după o îndelungată rutină în popor, pentru a reprezenta subiecte cu substrat filozofic, militînd pentru morala înțeleasă în mod tradițional. Împăratul Zhuang Zong al celei de-a doua Dinastii Tang, neputînd străluci ca poet, ca pictor, ori ca muzician, cum se întîmpla cu un suveranii Perioadei „Cinci Dinastii și Zece Țări“, își încearcă talentul în teatru, cînd se fardează și joacă alături de comedianți farse și piese bufe, pentru amuzamentul supușilor săi, devenind un actor foarte apreciat. În Perioada „Cinci Dinastii și Zece Țări“ se dezvoltă mai ales poezia galantă. Proza, așa cum am menționat la începutul acestui capitol, cunoaște cea mai mare înflorire în dinastiile Ming și Qing-manciuriană, cînd au fost create marile romane-fluviu, în frunte cu capodopera „Visul din Pavilionul Roșu“ de Cao Xueqin. Cît privește teatrul, acesta cunoaște înflorirea în dinastia Yuan-mongolă. (va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

existenţă. Atunci a avut iluminarea şi s-a bucurat de o contemplare directă a Principiului, în afara timpului, dincolo de viaţă şi de moarte, şi de devenire. În această stare de extaz, adeptul are sentimentul unei puteri infinite asupra tuturor lucrurilor, printr-o disoluţie a corpului şi o integrare a puterii mentale, care corespund cu dispariţia gravitaţiei şi care permit călărirea vîntului“.

Marcel Granet atrage atenţia că a avea „viziunea lui Dumnezeu conferă, impreună cu sfinţenia, o putere personală prin care individul este superior morţii şi oricărei limitări“.

Remarca este evident valabilă pentru toţi misticii, indiferent de religia lor. Viziunea lui Dumnezeu, mistica în sens propriu, rupe limitele umane, atît cele ale spiritului, cît şi cele ale corpului.

Animale şi vegetale luminoase (1) Bioluminiscenţa, foarte rară la om, este în schimb destul de frecventă în regnul vegetal şi regnul animal. Natura ştie de milioane de ani să producă lumină. Bacteriile, ciupercile, viermii, moluştele, insectele, peştii, pe scurt, foarte multe organisme sînt luminiscente. Cu un randament mult superior lămpilor noastre cu incandescenţă, deoarece, de cele mai multe ori, la animale, lumina este rece, adică nu este însoţită de o erupţie calorică. Licuricii, de exemplu, au un randament luminos de 90%. Bacteriile luminoase se dezvoltă pe cadavrele peştilor, pe corpurile în descompunere, pe nevertebrate sau chiar pe alte organisme vii. În rîndul peştilor, există atîtea specii luminoase, încît nu pot fi citate toate. Frapează diversitatea organelor luminoase, care este de-a dreptul prodigioasă. Unele nevertebrate, precum meduzele, secretă un mucus luminiscent, cîteva vertebrate au forme înotătoare emiţătoare de lumină, unele au organe minuscule luminiscente pe tot corpul, altele au nişte mari lanterne laterale, uneori lîngă ochi, alteori în vîrful labelor, altele emit nişte nori de substanţă luminoasă... Specialiştii consideră că inventarul aparatelor cu lumină din regnul animal – în special în mediul marin – e departe de a se fi terminat.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Sãrind de la un subiect la altul

Nu-l înțeleg pe Florin Zamfirescu... Sînt de același leat cu actorul Florin Zamfirescu și îmi iau îndrăzneala să-l judec nițel. Omul a atins vîrsta cînd, ca fotbaliștii, picioarele, dar mai ales memoria nu-l mai ajută să apară pe scenă și în filme, și n-ar vrea să ajungă precum maestrul Radu Beligan care, la 98 de ani, să încăpățîna să joace cu urechelniță și să fie scos din scenă de ceilalți actori. E adevărat, mai înainte, marea actriță Silvia DumitrescuTimică, trecută bine de 80 de ani, o interpretase magistral pe soacra din comedia ,,Micul infern”, de Mircea Ștefănescu, care se juca la teatrul ,,Nottara” în regia lui Mihai Berechet, cu Ion Dichiseanu, Lucia Mureșan, Ștefan Radof și frumoasa Emilia Dobrin în celelalte roluri. Continuase să joace chiar și întrun cărucior cu rotile, cînd își frînsese un picior, dar, curînd, va înțelege că nu mai avea nimic de spus și trebuie să se retragă cu adevărat. A trăit 96 de ani. În schimb, Aura Buzescu, și ea artistă a poporului, a dat dovadă de curaj și luciditate, punînd capăt carierei teatrale la vîrsta de 65 de ani și rezervîndu-și plăcerea de a fi doar spectatoare pînă spre 90 de ani, o bătrînică oarecare, greu de recunoscut într-o sală de teatru. În atare situație, și el împăcat cu soarta, Florin Zamfirescu se mulțumește să apară mai ales la televizor și pe rețelele de internet. Cîteodată, mai este văzut și la spectacolele regizate și jucate de Vlad și Ștefana, copiii lui, care i-au semănat, semnalîndu-le ce i-a plăcut sau nu în jocul lor. Cum a fost, bunăoară, Vlad, care alesese să-l joace pe Miroiu din ,,Steaua fără nume”, deși mai potrivit ar fi fost în Grig, un personaj mai robust și mai cu picioarele pe pămînt, nu visător și naiv precum Miroiu. Cică i-ar fi spus-o de la obraz fiului care, previzibil, protestase. O altă bucurie i-o procură lui Florin Zamfirescu cei patru nepoți, toți băieței, foc de talentați în diferite arte.

său natal... Atunci de ce neagă totul? Și acum îi mai e frică pentru convingerile sale politice de odinioară? Au fost vremuri cînd mulți români votau cu PRM, dar, în prostia lor, nu recunoșteau și citeau ,,România Mare” ca ilegaliștii, pe furiș. Privitor la pățania lui Florin Zamfirescu la Călimănești, și sculptorul Florin Codre a trecut prin aceeași experiență în 1996 în județul natal, Mehedinți, unde foștii comuniști, trecuți in corpore în tabăra țărăniștilor, l-au impiedicat să se întîlnească cu alegătorii și i-au măsluit rezultatul final. În schimb, Ștefan Rusu, fost campion olimpic, mondial și european la lupte greco-romane și candidat din partea PRM la un loc de consilier la primăria din Suceava a pățit-o și mai rău. Căci, după alegeri, i s-a pus în vedere să treacă la hoții lui Iliescu, altfel neam de neamul lui nu va mai antrena vreodată la Suceava. Sau foștii fotbaliști Mitică Teleșpan și Iancu Carabageac, și ei candidați PRM la funcția de primar și viceprimar în Tîrgoviște. Sau un boxer din Pitești pentru care ar putea depune mărturie Ion Mînzînă, fost senator și deputat PRM de Argeș, iar acum în mari tandrețuri cu impostorul Ciolacu. Cu toții au venit la Vadim și l-au întrebat ce să facă. Iar Tribunul le-a răspuns cam așa, într-o manieră caragialescă: decît să primejduiți pîinea copiilor voștri, faceți bine și nu vă puneți la mintea prostului. Căci prostul are mintea hodinită, pune mîna pe un lăstar și-ți crapă capul.

La moartea lui Radu Cosașu

Ca invitat în vreun studiou de televiziune, actorul se vădește și un narator înzestrat al întîmplărilor din turnee și spectacole sau la filmări. Amintiri din copilărie și din Institutul de Teatru, chipul părinților, ca o icoană. Cele trei căsătorii cu trei actrițe, urmate, în anii din urmă, de un concubinaj fericit cu doctorița Daciana care-l iubește ca pe ochii din cap, neuitînd să-i administreze cele 18 pastile pentru diferitele beteșuguri care l-au ajuns la cei 74 de ani ai săi. ,,Abia aștept să mor”, a spus el, recent, teatral și nesincer, și, normal că nu l-a crezut nimeni, întrucît doar ființele disperate și chinuite de eșecurile vieții își doresc cu adevărat moartea, nu un artist de succes cum a fost el, căruia, cu excepția rateurilor în căsătorie, viața i-a surîs din toate unghiurile. ,,Cum va fi ...” se întreba într-un poem tînărul bard Dumitru Iacobescu, atins de o tuberculoză în stadiul terminal, pe cînd abia împlinise 21 de ani. De asemenea, ,,Plictisit de viață”, și Matei Eminescu își dorea moartea prin 1929, dar el avea motive să-și dorească moartea, ceea ce s-a și întîmplat, după o viață plină de neîmpliniri, sărăcie, 5 copii, 3 neveste și un caracter inflexibil și conflictual, care i-a adus numai dușmani.

Ca invitat la emisiunea Denisei Rifai, actorul Florin Zamfirescu, mare patriot și iubitor al Neamului Românesc, a fost întrebat despre relațiile sale cu Vadim și PRM. Dar, surprinzător, maestrul a negat orice legătură, pretinzînd că nici nu l-a cunoscut pe Tribun. Așa să fie? Fiindcă mulți își mai aduc aminte că a fost o vreme cînd frecventa Conferințele de Presă ale PRM, și odată chiar a primit un premiu pentru cariera sa artistică. Ba, mai mult, a și candidat la Senat pentru PRM în județul Vîlcea, dar l-au furat la voturi chiar și președinții din Călimănești, orașul

Aflu întîmplător că s-a prăpădit și Radu Cosașu (Oscar Rohrlich), prozator care în toamnă, tîrziu, ar fi făcut 93 de ani. Îl descoperisem în 1971, cînd îi apăruse volumul ,,Un August pe un bloc de gheață”, o carte cuceritoare, aflată la granița dintre gazetarie și literatură. Condeier îndrăzneț și cu un simț de observație dezvoltat, memorialist și povestitor înzestrat încă din adolescență. Tot de la aceeași vîrstă, stalinist de neîmblînzit și greu de dizlocat din ideologia și convingerile sale, măcar că nu s-a găsit nici un martor sau vreo dovadă că ar fi băgat oameni în pămînt sau că i-a trimis, spre reeducare, la Canal. Așa cum au procedat Ana Pauker, Brucan, Nikolski, Tisminețki și atîția alții. Un stalinist romantic, atît de apucat, că, pe cînd abia împlinise 17 ani, nu s-a îndurat să participe la înmormîntarea tatălui său, întrucît trebuia să prezideze o ședință UTM importantissimă. Nu știu dacă există pe undeva vreo monografie a vieții și operei lui Radu Cosașu. De aceea, m-am mulțumit cu două pagini de comentarii asupra scriitorului – adică marea Istorie a Literaturii Române întocmită de criticul și istoricul literar Marian Popa. De acolo am aflat că Radu Cosașu provine dintr-o familie de mici intelectuali burghezi, care, ca toți evreii, au pus mare preț pe carte. Ca urmare, tînărul nostru a ajuns student la Litere. De unde a fost descalificat fără milă și trimis la munca de jos, să învețe strungăria la Uzina ,,Timpuri Noi”, pe motiv că o soră mai mare alesese să emigreze în Israel. Ceva mai încolo, rămînînd văduvă, și mama tînărului a plecat în Israel, fără ca fiul, încăpățînîndu-se să rămînă în țară, să mai suporte vreo altă sancțiune.

Asta dacă n-ai la îndemînă cărțile sale, care conțin suficiente elemente autobiografice asezonate cu umor și miștocăreală fină, nuanțe de absurd în linia urmuziană, nostalgie după anii copilăriei, cînd părinții, prietenii și megieșii erau tineri și luau în piept greutățile vieții. Să enumerăm cîteva dintre ele: ,,Viața în filmele de cinema”, ,,Alți doi ani pe un bloc de gheață”, ,,Nopțile tovarășilor mei” (gazetărie de cea mai bună calitate). Sau: ,,Omul după 33 de ani scapă”, ,,Supraviețuiri”, ,,Ficționarii” sau ,,Meseria de nuvelist” (beletristică).

Pentru generațiile mai vechi, cititul publicațiilor devenise o artă care începea cu sculatul devreme

pentru a apuca un loc mai în față la chioșcurile cu ziare. Și dacă aveai noroc, puteai să obții: ,,Sportul” și Revista ,,Fotbal”, ,,Luceafărul” și ,,România literară”, ,,Amfiteatru” și ,,Viața studențească”, ,,Contemporanul”, ,,Urzica” și ,,Săptămîna”. Să nu uităm nici de mult-căutatele almanahuri estivale și de la sfîrșitul anului. În vara anului 1972 s-a petrecut la Reykjavik, în Islanda, un eveniment epocal: turneul final de șah dintre marii-maeștri Bobby Fischer și Boris Spassky. Meciul secolului dintre doi evrei sau două sisteme politice antagoniste, SUA și URSS. Și ca într-un scenariu demn de Hollywood, Bobby Fischer nu s-a prezentat la primele două partide, pe motiv că tocmai avusese chef de o baie în fiord disde-dimineață. În final, era gata-gata să se întîmple un măcel la scară planetară, căci US Army convocase mobilizarea generală, iar Brejnev ordonase săparea de tranșee în jurul Kremlinului. Dar lucrurile s-au calmat. Fischer a recuperat punctele pierdute și l-a învins eroic pe Spassky. La noi, rezultatul partidelor care începeau la ora locală 9 se dădeau la Radio la Buletinul de știri de la ora 13, iar seara, după Telejurnalul de la ora 22, Valeriu Chiose apărea în fața unei table negre magnetice și muta piesele de colo-colo, explicînd strategia partidei. Dar aceasta nu însemna nimic pînă cînd, a doua zi, găseam în ,,Sportul” partida, notată mutare cu mutare. Pe la prînz, în Cișmigiu, microbiștii lăsau fotbalul și analizau la sînge mutările, minunînduse de genialitatea celor doi corifei ai șahului mondial. Apropo de meciuri de neuitat: unde aș putea găsi incredibila partidă a ,,Celor patru dame”, disputată între Capablanca și Alehin?

Cele trei Joițe

În linie dreaptă, între Siliștea-Gumești, satul natal al lui Marin Preda, și Bulzeștii lui Marin Sorescu sînt doar 32 km. De aceea, prin limbaj, numele personajelor, tumultul vieții și în general antropologia zonei, se pot găsi multe asemănări între cei doi Marini și universurile

lor literare. N-am idee dacă cineva s-a încumetat să facă un studiu comparatistic în temă. Dacă nu, ar trebui făcut, fiindcă s-ar găsi multe surprize. Așa cum profesorul Pompiliu Marcea, călătorind cu trenul spre Tîrgu Jiu și întîlnind un tip care se numea și semăna izbitor cu Mihail Sadoveanu, îi invitase pe criticii literari să treacă degrabă la cercetări lămuritoare, fiindcă deja se știa că o ramură a Sadovenilor își avea obîrșia în Gorj. Pînă la doritul studiu, scot în evidență o curiozitate: mama lui Marin Preda, a lui Marin Sorescu și a lui Panait Istrati se numeau Joița. Joița-Zoica-Junona (protectoarea familiei și a copiilor, a fidelității conjugale) – ZoeElena-Dumnezeu... (Pe de altă parte, în ciclul cu tentă autobiografică ,,La Lilieci”, Marin Sorescu afirmă că mama sa se numea, de fapt, Nicolița.)

Niște oi, 24 la număr, în frunte cu țicnita de Bisisica, ,,toate cu lapte”, pe care ticăloșii de Paraschiv, Nilă și Achim le vînd la București, le întîlnim în ,,Moromeții”. Aceleași oi, peste 100, apar și în ciclul ,,La Lilieci” și sînt furate, într-o noapte, chiar din oborul familiei din Bulzești. Vina cade în totalitate pe cîinele familiei, care dormind în post, încasase o bătaie soră cu moartea. Pe urmă, s-a aflat cine le furase: chiar hoțul satului, un fel de Ardiles local. Nici momit cu bani, nemernicul nu le-a mai dat înapoi: fiindcă apucase să le treacă peste Olt, și se știa că ce este trecut peste Olt, ăla e, s-a mîntuit și i-ai pus cruce...

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Alexandru Macedonskipovestea tristă a unei vieţi

Citiți aici povestea vieții scriitorului și publicistului Alexandru Macedonski, rezu mată de soția acestuia, Ana Macedonski (născută Ana Rallet-Slătineanu), într-un interviu acordat la aproape două decenii după moartea poetului rondelurilor, publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei „Universul Literar”: „Am aflat pe doamna Anna Macedonski într-o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m-am convins degrabă că mă înșelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strînsă, am bătut la ușă. Doamna Macedonski m-a întîmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întrețină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puțintică la trup, cu părul alb, cu chipul blînd și trist. Antreul e împodobit jur-împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stînga un desen și dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de «mareșal al poeziei» pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta – chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic nepot, Alexandru Al. A. Macedonski”.

Povestea vieţii scriitorului

„L-am cunoscut pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori). La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia și Ştefan Vellescu și ai mei unchiul meu Cîmpineanu și un văr, Alexandru Ghica. La vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu și Jean de Mitiy (numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la Cri de Paris

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme (4)

Taifunul Vera (2)

Marea a inundat rapid zonele joase care fuseseră scoase de sub apele ei, apoi vîrtejurile au cotropit fabrici de cherestea, luînd pe sus buşteni şi transformîndu-i în berbeci de asalt. Vîntul ce sufla cu pînă la 250 de kilometri la oră a smuls acoperişurile de pe case şi a făcut ca sfarîmăturile să zboare prin aer asemenea unor rachete. Mulţi s-au înecat înainte de a putea să fugă din calea furiei apelor, iar malul vestic al rîului Shonai s-a prăbuşit, omorînd peste 1.800 de oameni, pe cînd poliţiştii sfidau vîntul care vuia şi ploaia orbitoare, în încercarea de a-i călăuzi pe locuitori spre o zonă mai înaltă. Timp de trei ore, taifunul Vera s-a dezlănţuit asupra oraşului, înainte de a se îndrepta spre Pacific şi de a dispărea în larg. Duminică, la răsăritul soarelui, o treime din Nagoya era scufundată sub apă, iar restul oraşului era plin de mîl şi sfărîmături. Străzile şi apa golfului erau acoperite de cadavre, iar peste 20 de vapoare fuseseră aruncate pe uscat. Acum, pentru supravieţuitori urma o luptă disperată, aceştia scufundîndu-se adeseori în apele murdare pentru a încerca să recupereze resturi de mîncare din bucătăriile sau grădinile lor inundate. Unii au refuzat să-şi abandoneze casele de teama hoţilor, iar alţii cărau baloturi cu aşternuturi şi haine sau cîte un obiect de valoare, cum ar fi un televizor, în timp ce căutau un loc în care să se adăpostească. Cel mai mare centru de prim ajutor era amenajat la pista de curse, dar acolo refugiaţii

Doamna Macedonski păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului, e și domnia sa de față. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre puținii devotați ai maestrului. Sînt acolo scrisori de la Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P. Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent Tailhade etc., etc. Întreb pe doamna Macedonski dacă își amintește ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei și tinereții sale. Îmi spune între altele că, după cît se pare, afirmația că Macedonski s-a născut la Craiova nu corespunde realității. El s-ar fi născut în București, în casa din str. Romană colț cu Dorobanți, unde a locuit multă vreme și abia după naștere părinții l-au luat la o moșie a lor de lîngă Craiova. Înainte de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche), iar după căsătorie a intrat funcționar la Casa Bisericii. În timpul războiului l-au scos din slujbă lăsîndu-ne pe toți muritori de foame pînă cînd l-a reintegrat C. C. Arion. Domnul Pavea Macedonski, fiul poetului și tată a trei copii, unul mai drăgălaș decît celălalt, scriitor și el, îmi povestește că mîncau cu toții pîine cu castraveți. «L-am văzut adesea pe tata plîngîndu-și sărăcia. Era ger și noi n-aveam nici un băț să ne-ncălzim. Ardeam mobilele și cărțile. În timp ce avioanele dușmane sburau deasupra Bucureștilor, tata scria la Moartea lui Dante». Alexandru, reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toți tinerii scriitori cu sfatul și cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vînduse ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care fusese numit și

nu au primit nimic de băut 30 de ore. Între timp, morţii erau depuşi pe cîmpurile mustind de apă sau în morgi improvizate, fiecare acoperit cu cîte o rogojină de trestie. Primarul se plîngea: „Mă simt ca şi cînd mi-ar fi fost retezate braţele şi picioarele. Nu văd decît oraşul întreg scufundat sub apele mării şi plin de morţi”. Multe alte oraşe şi sate din vecinătate fuseseră grav afectate: în Handa, un val uriaş a distrus 250 de case, omorînd 300 de persoane şi luînd pe sus alte cîteva sute care au dispărut fără urmă. Au fost afectate 38 dintre cele 47 de prefecturi ale Japoniei, astfel încît ajutorul sosea uneori cu întîrziere, iar operaţiunile de salvare au fost stînjenite de inundaţii şi de ploaia care nu mai contenea. Elicoptere din marina SUA au aruncat alimente şi alte provizii în zonele mai înalte şi au cules oameni de pe acoperişurile clădirilor. Mulţi nu mîncaseră de zile întregi. Pînă la 30 septembrie, 9.000 de, soldaţi japonezi erau implicaţi în eforturile de salvare şi tone de provizii ajunseseră la Nagoya, dar apele învolburate îngreunau în continuare salvarea supravieţuitorilor. Inundaţia distrusese staţia de epurare Tsushima şi mulţi oameni băuseră apă poluată sau consumaseră alimente contaminate. S-au înregistrat 800 de cazuri de dizenterie, iar medicamentele erau insuficiente. La şase zile după dezastru, corespondentul ziarului The Times a survolat în elicopter zonele cel mai grav afectate. În suburbiile din sud-vest, toate reperele dispăruseră fără urmă. Clădirile se prăbuşiseră asemenea castelelor din cărţi de joc, dar mulţi locuitori se agăţau în continuare de acoperişuri şi depindeau de proviziile aruncate din aer. Unii păreau „să fi atins o limită a înfometării şi a epuizării”. A doua zi, reporterul a navigat spre satul Jushiyama. Aproape toate cele 900 de clădiri din localitate erau în

unde «nu se putea prezenta oricum» zicea Macedonski. (…) Îi plăceau mult florile. La un festival dat la Ateneu (pe cînd Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de trandafiri. De altfel, toți copiii poetului Macedonski au moștenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor și a avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A murit în vîrstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria și el lucruri frumoase, iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele și romane. Domnia sa colaborează la cîteva gazete străine și reviste provinciale”.

Tragedia sfîrşitului

„Dacă Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult înainte. O inspirație nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în Literatorul o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai pe vremea cînd acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor și chiar a generațiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără suflet, invidios, dușman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau așa. Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n-ar fi consimțit știindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întîmplare și atîta tot. Era în Noiembrie 1920, șoptește doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză și uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanți 17, colț cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simțea rău și-și dădea seama că se apropie sfîrșitul. Tocmai atunci s-a aprins un coș la odaia lui. «O nenorocire nu vine niciodată singură», mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe brațe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care știa că-i place mult. A tras adînc în piept mirosul, a oftat și a-nchis ochii. Multe mi-a spus doamna Macedonski și multe aș fi vrut să scriu aci. O voi face însă curînd, pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare”

Sursa: Art. „De vorbă cu doamna Anna Macedonski”, Radu A. Sterescu, nr. din 10 decembrie 1938 al revistei „Universul Literar”

continuare scufundate în apă pînă la streşini. Reporterul a văzut femei şi bărbaţi în etate, mame cu prunci, copii şi bolnavi stînd la rînd disciplinaţi, pe cînd aşteptau să se îmbarce la bordul unei nave de desant care avea să-i ia de acolo, cu tot cu baloturile în care-şi împachetaseră obiectele personale. Mulţi tineri rămăseseră la urmă pentru a-i păzi pe ceilalţi de tîlhari.

În total, cel puţin 5.000 de persoane au fost ucise de taifunul Vera, alte sute nu au mai fost găsite niciodată şi peste 30.000 au fost rănite. Aproape 120.000 de clădiri au fost distruse sau au suferit stricăciuni, lăsînd fără adăpost mai bine de jumătate de milion de oameni, dar simbolul oraşului Nagoya, două sculpturi înalte de trei metri, semănînd cu nişte delfini care împodobeau vechiul său castel, au scăpat nevătămate.

A ieşit la iveală că un studiu întreprins mai devreme în decursul aceluiaşi an trăsese concluzia că măsurile de prevenire a inundaţiilor erau inadecvate. Corespondentul ziarului The Times i-a făcut o vizită primarului din Nagoya şi 1-a găsit într-o încăpere plină de funcţionari superiori care se certau. Primarul i-a explicat: „În această situaţie disperată, oamenii nu pot să acuze cerul, aşa că-i acuză pe primar şi pe edili, ca şi cînd ei ar fi responsabili de actele cerului”.

Cu toate acestea, oraşul şi-a revenit repede, iar Edwin Reischauer a omagiat poporul japonez şi „marea sa capacitate de a ieşi din nou la lumină... după asemenea catastofe şi de a o lua de la capăt”. După ce a fost refăcut, oraşul Nagoya a avut moluri mai puternice în bazinul portuar şi îndiguiri mai înalte şi mai solide de-a lungul rîurilor.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

La centenarul unui academician Români care au scris Istorie

(urmare din pag. 1)

Omul Constantin Bălăceanu-Stolnici

E greu, e foarte greu să concentrezi un secol de viață – un secol de zbucium și împliniri, de nenumărate încercări ale unor ani cu trasee semnificative în fixarea unor repere ale unei existențe atît de complexe – repet: să-l concentrezi în cîteva pagini de revistă. Cu toate acestea, numai gîndul că avem satisfacția emoțională de a-i fi contemporani, numai ideea de a aduce în fața cititorului român portretul acestui mare om de știință și de cultură – măcar pentru cîteva minute – merită încercat. Niciodată un efort de documentare, mai ales într-o direcție care prezintă un noian de atracții și de provocări, nu rămîne nerăsplătit, măcar prin noile cunoștințe pe care le acumulezi cu acest prilej.

Dacă vorbim însă de personalitatea academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici, cu precădere, în contextul sărbătoririi impresionantei vîrste de 100 de ani, nu cunoștințele despre știință, istorie, artă, politică, societate etc. primează în gradul de atractivitate al subiectului în cauză, ci surpriza generală pe care o ai la încercarea de a te apropia de acest om mereu în vervă, activ și eficient, la 100 de ani, gata să lămurească orice problemă, cu calm și delicatețe, încercînd parcă să nu proiecteze în spațiul public imaginea unei diferențe (în orice domeniu) dintre domnia sa și interlocutor. Acest fapt este un apanaj al celui care „se încumetă” să vorbească sau să scrie despre Constantin Bălăceanu-Stolnici, și, în același timp, o invitație la a citi și despre un subiect aniversar, lăsînd pe mîine problemele răfuielii din politica românească, cancanurile de culise sau războiul dintre Rusia și NATO (da, ați citit corect: Putin se bate cu NATO, cu Ucraina s-a „luptat” doar o lună de zile!).

Acum 100 de ani, pe 6 iulie 1923, se năștea, la București, Constantin, din marea familie Bălăceanu, o familie boierească din Țara Românească, ce își trage numele din localitatea Balaci, din Teleorman. Arborele genealogic al academicianului Constantin BălăceanuStolnici este impresionant – un adevărat periplu prin Istoria Europei. „Am avut strămoși care au fost împărați la Constantinopol, în lumea greacă, și am strămoși români care sînt pînă în Secolul al XIIIlea”. Pentru exemplificare, străbunica celui pe care îl prezentăm a fost baroana Maria Ștefania du Mont de Beaufort, străbunicul fiind un Cantacuzino.

Pentru o familie cu ramuri întinse, pe verticală și pe orizontală, de-a lungul cîtorva secole, Istoria este locul unde găsim cronica Bălăcenilor, povestită cu aplomb și acuratețe de însuși Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici ori de cîte ori are prilejul. De pildă, domnul Academician întoarce filele Cărții de Istorie și ne poartă cu gîndul taman în îndepărtatele Secole XVI și XVII, reținînd anii 1571 și 1683 (înfrîngerea turcilor de la Lepanto, respectiv la asediul Vienei), momente în care, în atitudinea unor boieri valahi au apărut vederi pro habsburgice, cu tendințe din partea acestora de a înlocui dominația otomană cu cea austriacă – idee coagulată în jurul Domnitorului Șerban Vodă Cantacuzino. Făcînd tranzacția de la acest act istoric la familia domnului Constantin Bălăceanu-Stolnici, ajungem la Badea Bălăceanu, dar, mai ales la fiul acestuia, marele agă Constantin Bălăceanu (chiar ginerele Domnitorului), susținătorii acestei politici. Ca mai întotdeauna, Istoria s-a răzbunat pe cei care „ies din rînd”. Astfel, după ce Șerban Cantacuzino a fost asasinat (ar fi fost otrăvit de doi frați de-ai lui, ajutați de Constantin Brâncoveanu), după suirea pe tron a Brâncoveanului, conducătorul falangei antiotomane devine marele agă Constantin Bălăceanu, căruia, ca răsplată, Împăratul Leopold I îi conferă titlul de Conte al Sfîntului Imperiu și o stemă. Cum în lupta de la Zărnești (1699), unde este ucis marele agă Constantin Bălăceanu, Constantin Brâncoveanu iese învingător, urmează („firesc”, nu?) pedepsirea și marginalizarea Bălăcenilor. Pentru autenticitate, să dăm cuvîntul academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Înfrîngerea «cătanelor» austriece și moartea marelui agă Constantin Bălăceanu au plasat neamul Bălăcenilor pentru aproape o jumătate de veac într-un con de umbră. Soția fostului mare agă, Maria (născută Cantacuzino), și fiul ei Ioan au plecat în pribegie la Sibiu și la Viena, iar ceilalți Bălăceni rămași în Țara Românească (frații Drăghici, Matei și Barbu), verii primari ai «marelui trădător» ce se hainise, au fost privați de pămînturile lor de la Balaci și au fost împiedicați să obțină ranguri de mari boieri deoarece erau priviți cu suspiciune de sultan și de demnitarii Sublimei Porți”. Dar pierderile nu se rezumă numai la atît. Acum intră Domnitorul în scenă. Constantin Brâncoveanu a confiscat averile de la Balaci ale fraților Bălăceanu, precum și curțile de la București, apoi, printr-un șir de

presiuni fiscale a reușit să le „confiște” și moșiile de lîngă Tîrgoviște (Doicești, Bărbătrești) – proprietăți ce se întindeau pînă la Șotînga și peste dealurile de la Gheboiești pînă la Mănești.

Bălăcenii și urmele Istoriei

Cum să nu rămîi impresionat și, totodată, marcat de ceea ce a însemnat pentru o perioadă de 700 de ani, vechea familie din care se trage academicianul de astăzi, Constantin Bălăceanu-Stolnici! Acest fapt, cuprins într-o emoție graduală, în raport cu datele evoluției familiei Bălăceanu pe scara Istoriei, oferă strălucire prin însăși adîncimea lui în Istoria Țării Românești, dar aureola specială vine de la urmele lăsate de acești Bălăceni în locurile unde au trăit și activat – totul fiind asemenea unei amprente de neșters, a unui sigiliu perpetuu. Încorsetați de noianul de informații referitoare la acest subiect, precum și de limitarea spațiului tipografic, trebuie să facem o selecție riguroasă a unor evenimente generate de atîția și atîția Bălăceni implicați – pe diferite paliere –în dezvoltarea societății românești din Muntenia. Îndrăgosțiți de locurile în care trăiau au simțit nevoia să se implice în organizarea și modernizarea acestora, astfel cum au procedat cu Bucureștii, înnoind fața unor mahalale vetuste, militînd, în același timp, pentru universități cu predare în limba română (înlocuind greaca veche, latina și slavona de pînă atunci). Dezvoltînd știința și învățătura, neamul Bălăcenilor a dorit să țină poporul în credință ortodoxă, fapt pentru care au înălțat 16 lăcașuri de cult. În altă ordine de idei, Bălăcenii sînt recunoscuți pentru că au inițiat sistemul juridic românesc, experiența acumulată în acest sector contribuind la crearea primului Cod Civil și a celui Penal. Tot de numele acestei familii românești se leagă aducerea în România, pe Tronul Țării, a neamțului Carol I de Hohenzollern. În acest sens, Ion Ghica, șeful Guvernului după răsturnarea lui Cuza, l-a trimis pe Ion Bălăceanu la Paris, ca „agent al Guvernului Provizoriu”, pentru a-i solicita lui Napoleon al III-lea principe străin. În fiecare etapă de dezvoltare a Principatelor Române neamul Bălăcenilor a dat societății dregători de seamă: vornici, logofeți, spătari, agă, cluceri, pitari etc. O figură aparte a făcut Emanoil „Manolache” Bălăceanu, cel care, împreună cu Teodor Diamant, este cunoscut ca inițiatorul acelei inițiative utopice, cunoscute sub numele de „Falansterul de la Scăeni”, primul experimet socialist de la noi, care a funcționat între anii 1835-1836. Așa cum ne arată documentele acestei inițiative utopice, „boala” s-a luat de la francezul Charles Fourier, prietenul lui Teodor Diamant pe timpul cînd acesta studiase la Paris. Întors în Țară a găsit în Emanoil Bălăceanu un sprijin material (moșia) pentru a-și pune în practică ideile lui Fourier, înființînd, la Scăeni (Prahova) „Societatea agronomică și manufacturieră” sau „Colonia soților agronomi”. Aproape 100 de oameni de diferite categorii (inclusiv robi eliberați) lucrau în colectiv o moșie, urmînd ca produsele să fie împărțite tuturor după anumite criterii – un fel de model al CAPului, la o distanță de peste 100 de ani.

Ca orice utopie, se stinge într-un impas, societatea este desființată de către autorități, Manolache Bălăceanu rămînînd cu datorii și cu familia destrămată. Colac peste

Maria Ștefania Du Mont de Beaufort și stolnicul Iancu Bălăceanu, străbunicii academicianului

Conacul de la Stolnici

pupăză, este arestat, și, apoi, moare la doar 35 de ani. Era, așa cum citează Constantin Bălăceanu-Stolnici „nonconformist, visător entuziast, care nu trăia în lumea realităților”. Cred că această pagină specială de Istorie vine să completeze, într-un mod fericit, mozaicul de funcții și de ranguri pe care le-au îndeplinit, de-a lungul secolelor, generațiile marii familii de boieri din Țara Românească, Bălăcenii. În sobrietatea multora dintre acestea „Falangerul de la Scăeni” a adus o pată de culoare anume, cu un motiv de meditație pentru viitor. Păcat că pentru Emanoil Bălăceanu finalul aventurii sale a fost unul tragic!

Titluri, diplome, onoare

Fascinat de arborele său genealogic, cu implicații directe în viața politică, economică, socială și culturală a României, timp de mai multe secole, am lăsat mai la urmă acea parte a personalității academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici care definește înalta treaptă științifică-profesională pe care se situează domnia sa într-un șirag de perle academice, dobîndite în urma unui studiu programat și a unei experiențe dublate de o muncă permanentă ce acoperă peste opt decenii de viață, firescul vine să încununeze aceste eforturi conjugate, comensurat într-o salbă de realizări demne de pus în Catalogul Umanității Române. Reamintindu-le, statistic, o facem pentru a apăsa pe păstrarea memoriei colective și din punctul de vedere al domnului Constantin Bălăceanu-Stolnici, poate, tocmai de aceea: medic neurolog, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului Nervos, membru de onoare al Academiei Române, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România și al Academiei de Științe Medicale din România, Director de onoare al Institutului de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române și Președintele de Onoare al Societății Academice de Antropologie, Efor testametar al Așezămintelor Brâncovenești (Biserica Domnița Bălașa), Membru al Adunării Naționale și al Consiliului Național al Bisericii Ortodoxe Române, Președinte al Societății Ateneul Român, Președinte de Onoare al Universității Ecologice din București, Președinte al Familiarilor Ordinului de Malta din România, Profesor asociat la Universitatea din Newcastle-upon-Tyne (Anglia), Universitatea Pontificală din Porto Alegre (Brazilia), Universidad Internacional Menéndez Pelayo din Santander (Spania), Academia Medicală Cataloneză din Barcelona (Spania), Colegiul de Medicină din Paris. Prin instituțiile medicale în care a lucrat, fie ca medic specialist neurolog (Colentina, Cantacuzino), fie ca medic primar neurolog (Spitalul „Gheorghe Marinescu”), fie ca medic primar geriatru, șef de secție, apoi ca director general (Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie), fie ca șef al Serviciului Metodologic de Neurologie și Neurochirurgie și consilier pentru aceste domenii la Ministerul Sănătății, medicina românească de specialitate a fost ridicată la cote uneori superioare celor din medicina unor state cu vechi tradiții în problematica neurologiei și neurofiziologiei. De altfel, Constantin Bălăceanu-Stolnici este cunoscut pe plan mondial în ce privește pioneratul privind conceptele și metodele cibernetice în domeniul neurofiziologiei și neuropsihologiei.

aristocrați, cu toate beneficiile acestui rang social, copilul Constantin Bălăceanu este pus în fața unei experiențe de viață inedite, obligat să schimbe (brusc) traiul de oraș cu cel de la țară. Ce se întîmplase? Criza financiară internațională, generată de krach-ul de la bursa din New York, din „joia neagră” (24 octombrie 1929), pusese pe jar guvernele statelor, obligate să intervină pentru încercarea de atenuare a impactului acestei crize asupra economiei naționale a statului respectiv. În acest context, încercînd să prevină o posibilă situație critică pentru familie, Bălăceanu –tatăl, hotărăște ca întreaga familie să se mute, pentru o vreme, la moșia de la Stolnici, rămasă în stăpînirea lui Drăghici Bălăceanu, moșie primită ca zestre cînd s-a căsătorit cu Catrina Lioianu (proprietate „neconcesionată” de Brâncoveanu).

Dintr-odată copilul de 8 ani este „alungat” din confortul lui intim, dintr-un mediu pe care îl descrie astfel: „Trăiam fericiți într-o lume fericită și vedeam în jurul meu doar semnele unei vieți îmbelșugate”, într-o lume cu totul și cu totul nouă: „Nu aveam nici o reprezentare a ceea ce putea fi Stolnici și viața de acolo. Stolnici era o enigmă, un imens mister care mă intriga, dar care nu mă atrăgea prea mult, mai ales că mutarea acolo însemna ruperea tuturor legăturilor pe care le aveam la București. Nu aveam nici o idee de cum arată un sat în afară de ceea ce îmi sugerau puținele fotografii din casă și unele imagini din cărți, reviste sau manuale școlare”. Enigma se adîncește și mai mult cînd, forțat să mediteze la schimbarea radicală ce urma în viața lui, copilul Bălăcenilor se miră: „Ca orice citadin nu aveam nici o cunoștință despre vegetația din satele noastre. Nu puteam distinge un cîmp de grîu de unul de secară sau unul de rapiță de unul de porumb. Eram incapabil să deosebesc un salcîm de o salcie sau un plop de un stejar”.

În acest cadru mirific în care s-a adoptat într-un mod neașteptat de repede, copilul, apoi tînărul Constantin Bălăceanu și-a conturat profilul viitoarei sale personalități – cei mai propice ani pentru asimilarea cunoștințelor – vîrsta cuprinsă între 8 și 18 ani – petrecîndu-i în Stolniciul din prima jumătate a Secolului al XX-lea. În amintirile sale cuprinse pe larg în impozantul volum, intitulat semnificativ „Amintiri... Viața la țară Stolniciul interbelic”, Constantin Bălăceanu-Stolnici ne prezintă dovada peremptorie a încadrării sale în viața și ritmul cotidian al satului românesc interbelic, cu implicații personale în toate domeniile de activitate caracteristice lumii acelui sat românesc. Sînt impresionante descrierile muncilor agricole, în toate etapele unui an agricol, apoi, obiceiurile ancestrale ale satului argeșan, portul, horele, serbările școlare – în general, întreaga anatomie a satului Stolnici a fost înțeleasă și descrisă în mod sublim de autor.

Ca un corolar al îndelungii și prestigioasei sale cariere într-un domeniu al medicinei atît de sofisticat cum este neurologia, academicianul Constantin BălăceanuStolnici a fost ales membru al mai multor Societăți Medicale de prestigiu din lume (Franța, Spania, Anglia, Italia, SUA). Tot la capitolul recunoașterii meritelor sale pe plan profesional trecem distincțiile cu Crucea Patriarhală și Crucea Moldavă, Ordinul „Bene Merenti” în grad de ofițer al Ordinului Suveran al Cavalerilor de la Malta și cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler.

Viața la Stolnici

La vîrsta de 8 ani, după ce absolvise primele două clase primare (clasa întîi la școala de băieți Clemența și clasa a doua la școala de fete Tunari), după ce cunoscuse, în primii ani ai vieții, cum e viața într-o familie de

Cu aceste gînduri care, între timp s-au transformat în curiozități și interese pentru acumularea de noi cunoștințe în mintea piciului, deschisă spre tot ce era nou în raza lui de cunoaștere și asimilare, în vara anului 1931 a pus piciorul pentru prima oară în țărîna satului argeșean Stolnici. Astfel cum reiese din documentele din arhivă, o ramură a boierilor Bălăceni se stabilise la Stolnici încă din 1695, în anul 1931 domeniul de aici cuprindea moșiile Stolnici, Cochinești, Pădureți, Burdea, Costești, Curteni și Dulceni; în total (după două exproprieri) cuprindea 400 de hectare arabil și 1.000 de hectare de pădure; cele două sate (Stolnici și Izbășești) aveau 402 gospodării și 1.785 de locuitori, respectiv 85 de gospodării și 409 locuitori. Conacul, deși nu era o construcție impunătoare (ulterior i-au fost aduse modificări pentru a asigura un confort mai bun), l-a cucerit pe elevul Constantin Bălăceanu, în primul rînd printr-una din cele mai de seamă biblioteci din epocă, înființată de străbunicul Constantin Bălăceanu (17641831), care conținea importante opere ale literaturii universale, enciclopedii, dicționare, eseuri filozofice și politice, majoritatea în limba franceză, dar și în limbile română, greacă, latină și germană. Apoi, cînd a cunoscut naturalețea ruralului, cu tot farmecul trecerii anotimpurilor dintr-unul în altul, locul unor întrebări naive l-au luat noile certitudini care aveau să-l marcheze pentru tot restul vieții: „Și acum îmi aduc aminte de prima dată cînd am descoperit mirosul satului, acel miros pe care aveam să-l adulmec cu mici întreruperi zece ani. Era un amestec de miros de verdeață, de iarbă, de praf și de bălegar care dispărea trecător în timpul și imediat după ploi, precum și de mirosul ierbii cînd totul era acoperit de zăpadă”.

Înscris la Liceul „Brătianu” din Pitești (împreună cu sora sa), n-au frecventat cursurile, trăind în permanență în Stolnici, la moșie. Părinții, însă, au angajat mediatori din rîndul profesorilor de la Pitești, care făceau un fel de navetă la Stolnici. „Studiile noastre de liceu le-am făcut sub formă fără frecvență (particular). Nu eram supuși nici unei discipline controlate de stat. Singura obligație era să ne prezentăm la sesiunile de examen din februarie și iunie organizate la liceul Brătianu din Pitești unde părinții ne înscriseseră”.

După bacalaureatul dat la liceul din Pitești, odată cu sosirea toamnei, „Raiul” de la Stolnici se apropia de final. Eram în 1941, România intrase în război împotriva URSS, alături de Germania și acoliții săi. Întreaga viață din România avea să fie altfel decît acum, cum și viața tînărului absolvent de liceu, Constantin Bălăceanu, pornea pe alt făgaș – cel al Facultății de Medicină din București – citadela Învățămîntului Medical Românesc, de unde va ieși neurologul de azi, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici. După ce și-a văzut numele pe listele cu admiși de la Medicină, proaspătul student a meditat bărbătește: „Am înțeles că intrasem într-o nouă etapă a vieții mele. De asemenea am înțeles că viața mea fericită de la Stolnici se încheiase. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr insigna de medicinist”.

... Din păcate, astăzi, comuna Stolnici – rădăcina de pămînt a savantului Constantin Bălăceanu – nu mai reprezintă mare lucru. Vremea și vremurile, politica și societatea, dar și vîrsta, au rupt acesta rădăcini. Într-o convorbire telefonică avută cu primarul din Stolnici, domnul Pupăză Roșu Sevastian, acesta mi-a comunicat că domnul academician n-a mai fost în ultima vreme prin sat, iar în ce privește moșia și conacul, și acestea au fost atinse de vîntul noii „democrații” dîmbovițene: pămîntul și pădurea au fost vîndute, conacul, care ajunsese o paragină, n-a putut fi recuperat de familie, în prezent ajungînd în posesia unui privat. Se pare că o moară a mai rămas în posesia familiei.

Închei, într-o notă de nostalgie, aducînd ca argument la transformarea satului românesc actual, chiar explicația de pe coperta cărții amintite, scrisă de cel ce astăzi, cînd scriu aceste rînduri, a împlinit un secol de viață și a fost sărbătorit de Academia Română, sub auspiciile Institutului de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române, și al Universității Ecologice București: „Era o cultură plină de farmec, cu rădăcini îndepărtate în trecutul nostru preistoric și cu o dimensiune spirituală naivă, dar complicată, în care se împleteau elemente precreștine cu cele ale ortodoxiei noastre. Viața de toate zilele, cu evenimentele bune și rele, habitatul, vestimentația, alimentația, felul de a se comporta, vorbirea sau gesturile, toate erau dominate de această cultură cu modelele, miturile și simbolurile ei”.

Pentru tot și pentru toate, mulțumim domnule

Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici!

La mulți ani!

Marele ban Constantin Bălăceanu

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Imperiul morții (III)

Mengele, satisfăcut de efectul obţinut, începu pe un ton de un calm desăvîrşit:

– Spuneţi-mi, vă rog, doamna mea, de ce vă agitaţi? Ce vă nelinişteşte?

Femeia izbucni din nou:

– Nu mă despart de fetiţă, orice s-ar întîmpla!

– Dar cine vrea să vă despartă? Aţi înţeles greşit. Se întoarse şi se adresă, dojenitor, SS-iştilor din jur:

– De ce nu explicaţi clar oamenilor despre ce-i vorba? De ce-i lăsaţi să se frămînte, să se agite degeaba? Apoi către mama cu fetiţa în braţe:

– Stimată doamnă, nimeni nu intenţionează să vă despartă de copil. Noi respectăm familia. Departe de noi gîndul s-o rupem, să-i pricinuim cea mai mică durere. E vorba doar de deplasarea dumneavoastră pînă în lagăr. Pînă acolo mai sînt 4 kilometri. Ştim că sînteţi obosiţi de drum, flămînziţi şi însetaţi. Călătoria a durat trei zile şi trei nopţi şi nu 48 de ore cît a fost proiectat şi cît vi s-a comunicat iniţial. Ne pare rău că din lipsa de suficiente mijloace nu vă putem transporta pe toţi cu maşinile. Tocmai de aceea camarazii mei v-au solicitat înţelegere şi v-au rugat ca în şirul din stînga să treacă numai bătrînii, copiii şi bolnavii. Ei vor fi duşi cu autobuzele. Ceilalţi, din şirul din dreapta, va trebui să faceţi un ultim efort şi să mergeţi pe jos. Mamele sînt rugate să-şi dea copiii în seama bunicilor. E vorba doar de o oră-două şi veţi fi din nou împreună.

Femeia din faţa lui Mengele şovăi un moment. Apoi, pe un ton ceva mai potolit ca înainte, spuse:

– Fetiţa e bolnavă. N-o pot lăsa în seama unui străin.

– N-aveţi nici o grijă. Uitaţi-vă în direcţia aceasta, şi Mengele arătă cu mîna spre un autobuz pe care se distingea uşor „Crucea roşie“. Avem doctori şi medicamente la dispoziţie, pentru orice eventualitate.

Peronul se goli de oameni. Rămaseră doar deţinuţii din Sondor Kommondo însărcinaţi cu sortarea bagajelor.

– Să plecam şi noi, luă iniţiativa Mengele. Uite că s-a înserat.

– Dacă mai aveţi timp, aş vrea să văd şi un lagăr de familişti.

– Cu dragă inimă, domnul meu, dar aşa ceva la Birkenau nu există.

– Cum adică? Familiile care s-au despărţit nu se vor reîntîlni, aşa cum le-aţi promis?

– Înainte de a încheia turneul nostru, vom mai vizita o instituţie principală a lagărului, după care sper că vei înţelege totul.

Peste un sfert de oră cotiră de pe drum în curtea unei clădiri cît o casă cu etaj. Numai coşul era neobişnuit de înalt şi de o formă ciudată. Semăna mai mult cu un trunchi de piramidă şi nu cu unul de con. Din el ieşeau rafale de fum negru-vînăt. Pe coş izbucneau uriaşe limbi de foc, luminînd într-un joc de umbre dantesc coloana de oameni ce străbătea în faţa clădirii.

Se auzeau repetîndu-se la nesfîrşit, în diferite limbi, aceleaşi indicaţii: „Păstraţi liniştea şi ordinea! Nu vă îngrămădiţi! În prima sală vă dezbrăcaţi în pielea goală. Aşezaţi-vă hainele frumos, în grămăjoare distincte, ca să le găsiţi mai uşor la ieşire! În sala de duşuri n-are voie nimeni să ia asupra sa absolut nimic! Păstraţi liniştea şi ordinea. Nu vă îngrămădiţi! Vă vine rîndul la toţi. Vă rugăm să păstraţi ordinea!“.

Mengele trecu impasibil pe lîngă şirurile de oameni, fredonînd cu voioşie „La dona e mobile“. Intră în clădire pe o uşă lăturalnică şi urcă treptele unei scări în spirală. Se opriră pe o platformă. Mengele, scoţînd o cheie din buzunar, o introduse în broască şi răsuci de două ori. Intrară într-o cabină. Cabina era goală, n-avea nici un fel de mobilier.

Căpitanul se apropie de un perete şi privi prin vizor. Apoi se trase la o parte şi-l invită amabil pe însoţitorul său.

– Priveşte şi spune-mi sincer dacă am reuşit sau nu să depăşim sau cel puţin să completăm cu ceva inedit faimoasa viziune dantescă a infernului.

Tînărul ofiţer păşi apăsat pentru a-şi masca şovăiala. Privi prin vizor şi făcu un efort să nu izbucnească într-un ţipăt. Nu putea crede că ceea ce vede e adevărat. Cîteva sute de oameni în pielea goală se călcau în picioare unul pe altul, căutînd să se ridice unul deasupra celuilalt. Grămada de oameni lua forma unei căpiţe de fîn. Cei din mijloc, cu gurile larg deschise, cu limbile atîrnîndu-le, unii cu spume la gură, alţii cu dîre de sînge înnegrite, păreau nemişcaţi. Se clătinau într-o parte şi alta, după cum era mai puternică presiunea celor care împingeau de la margine. Unii erau căzuţi pe ciment. Alţii, călcînd peste ei, căutau să se ridice cît mai sus posibil. Agăţînduse unul de altul, se zgîriau cu unghiile. Pe trupurile multora se scurgeau şuviţe de sînge.

Era imaginea obişnuită a camerei de gazare la cîteva minute după ce cristalele „Cyklon B“, aruncate prin orificiile practicate în pereţi, se dizolvau în contact cu apa ce se scurgea în şuviţe subţiri pe pardoseală, creînd deportaţilor, pentru un moment, iluzia că într-adevăr au fost introduşi – aşa cum li se spusese de către SS-işti –într-o cameră de baie.

Sfîrșit

„MAGAZIN ISTORIC”

Lale Sokolov, responsabilul cu tatuarea prizonierilor de la Auschwitz

Imaginea prizonierilor de la Auschwitz este parcă trasă la indigo, avînd anumite elemente definitorii: subnutriţi, fără păr, cu uniformă în dungi verticale şi cu un tatuaj, de obicei pe braţ. Odată ce erau aduşi în lagărele de concentrare, oamenii îşi pierdeau identitatea, ei devenind numărul imprimat cu cerneală. Din cei peste un milion de oameni care au fost închişi la Auschwitz în perioada 1940 – 1945 au făcut parte şi unii cu anumite îndemînări sau talente, de pe urma cărora naziştii au profitat. O categorie de astfel de deţinuţi era formată din cei care ştiau să tatueze, ei fiind păstraţi special cu acest scop. Dintre ei făcea parte şi Lale Sokolov, un evreu a cărui poveste a ajuns subiect de carte.

Deţinut cu numărul 32407

Lale Sokolov s-a născut în Krompachy, un oraş din Slovacia. Încă de mic îi plăceau limbile străine, lucru care l-a dus în lumea afacerilor şi care mai tîrziu

avea să îi salveze viaţa. În primele luni ale celui deal II-lea Război Mondial, cînd era managerul unui magazin din Bratislava, a auzit că toţi evreii din oraşul său natal sînt obligaţi să meargă în lagăre. Lale s-a oferit autorităţilor locale în schimbul părinţilor săi, spunînd că este mai potrivit să meargă fiind mult mai tînăr. Credea că astfel avea să îşi salveze familia – ziua în care a fost luat de acasă a fost ultima dată cînd şi-a mai văzut rudele.

Transportat la Auschwitz-Birkenau, în prima tură cu prizonieri evrei, lui Sokolov i s-a dat numărul 32407. După numai cîteva săptămîni a făcut tifos, dar a supravieţuit. Imediat după aceea, Lale a fost abordat de un prizonier francez, cunoscut drept Pepan, un tatuator, care l-a întrebat dacă şi-ar dori să lucreze împreună. Patru săptămîni mai tîrziu, Pepan a dispărut, iar Lale i-a ocupat funcţia, fiind resposabil cu tatuarea numerelor de identificare ale noilor prizonieri. Unul dintre motivele pentru care a fost preferat pentru această slujbă era faptul că ştia multe limbi străine: slovacă, germană, rusă, franceză, ungară şi poloneză. Slujba nu fusese o opţiune; era obligat să accepte. Era, într-un fel, ferit din calea morţii. Am putea spune că o ducea chiar bine în comparaţie cu majoritatea prizonierilor. Mînca în clădirea administrativă, primea porţii suplimentare de mîncare, dormea singur în cameră, iar cînd îşi termina treaba sau nu erau prizonieri de tatuat, i se permitea să aibe timp liber. Cu toate acestea, nimeni nu era cu adevărat exonerat în ochii naziştilor. De multe ori, doctorul Mengele îl chema cînd îşi realiza experimentele medicale pe noi veniţi, spunîndu-i că următorul va fi el. Lale Sokolov a tatuat prizonierii timp de doi ani. În iulie 1942, a sosit un grup de femei cărora le trebuiau date numele de identificare. Şi de aici povestea lui Lale se schimbă – şi-a cunoscut dragostea vieţii. Numele ei era Gita Fuhrmannova sau, aşa cum era cunoscută la Auschwitz, deţinut cu numărul 34902. Ajutat de ofiţerul SS care îl supraveghea, Baretski, el putea să îi trimită scrisori, iar duminica – ziua de odihnă a prizonierilor – se puteau întîlni. Încerca să facă orice pentru a-i uşura traiul: îi trimitea, cînd putea, mîncare, i-a schimbat locul în care muncea cu unul mai uşor. În 1945, Gita a fost selectată pentru a părăsi lagărul. În cele din urmă, Lale a părăsit și el tabăra și și-a croit drum înapoi în orașul său natal din Cehoslovacia.

HIsTorIA.ro

Măreţia şi decăderea imperiului incaş (I)

Istoria incaşilor, pînă la cucerirea lor de către spanioli, seamănă mai curînd cu o poveste în care e greu de descifrat proporţia dintre realitate şi mitologie, dintre faptele petrecute aievea şi elementele fantastice. Îndată după pătrunderea în continentul sud-american, cronicarii spanioli au pus pe hîrtie legendele păstrate pînă atunci prin tradiţie orală ale popoarelor din această parte a lumii. Dintre aceşti cronicari, cei mai reprezentativi sînt Garcilasso de la Vega şi Pedro Sarmiento de Gamboa. Primul era fiul unui războinic spaniol şi al unei incaşe şi a fost crescut în casa mamei sale, luînd din copilărie contact cu tradiţia incaşă, devenind în chip firesc apărătorul ei. Cel deal doilea încearcă să-i prezinte pe spanioli ca fiind eliberatorii populaţiilor strivite sub jugul Imperiului incaş.

Cine a fost cel dintîi?

În Peru, ca şi în alte părți ale lumii, istoria este relatată în raport cu domniile regilor. Tradiţia consemnează numele a 13 împăraţi „divini“, primul, Manco Capac, fiind un personaj mai mult legendar, a cărui domnie ar putea fi situată în jurul anului 1200 e.n. Era socotit semizeu, întemeietorul dinastiei incaşe, şi se povestea că ar fi apărut, împreună cu cei trei frați şi cele patru surori ale sale, din Tampu Tocco („Caverna zorilor“, aflată la vreo 18 mile sud-vest de Cusco), prin Poarta Minunată. Dacă Manco Capac a existat cu adevărat sau nu, nu se ştie. Se prea poate să fi fost născocit mai tîrziu pentru ca întemeietorul real al Imperiului incaş –Sinchi Roca – să dobîndească o paternitate şi o origine supranaturale. Conform informaţiilor considerate demne de crezare, în timpul domniei primilor opt împăraţi – de la Manco Capac la Viracocha Inca –incaşii nu şi-au extins dominaţia dincolo de regiunea din jurul localităţii Cusco. Formau în acea vreme unul din numeroasele grupuri care populau valea, fără ca vreunul să manifeste tendinţe de hegemonie asupra celorlalte. Se războiau între ele, iar învingătorul îi jefuia pe cei învinşi şi le impunea plata unui tribut, lăsîndu-i însă apoi în pace. Legendele nu menţionează nici o înfrîngere a incaşilor, dar eşecurile sînt îndeobşte uitate uşor: numai victoriile se țin minte.

După cum susține Garcilasso, primul împărat cuceritor ar fi fost Mayta Capac – strănepotul lui Manco Capac şi al patrulea în ordinea cronologică –, care ar fi extins pămînturile incaşilor de la lacul Titicaca la izvoarele rîurilor de coastă; dar evenimentele ulterioare ca şi mărturiile altor cronicari infirmă această presupunere, atribuindu-i lui Viracocha rolul

de prim cuceritor. Totodată el a fost cel dintîi dintre conducători care a organizat o stăpînire permanentă asupra unor popoare străine. Campaniile sale – ca şi cele ale urmaşilor săi, de altfel – pot fi asemuite cu cruciadele creştine: multe din lupte au fost purtate „în numele credinţei“, Viracocha voind să impună cultul Soarelui şi celorlalte populaţii. Băştinaşii de pe coastă, din regiunile nisipoase şi aride, s-au lăsat greu convinşi să se închine astrului care le aducea secetă şi arşiţă, adoptînd credința învingătorilor abia după ce şi-au pierdut pămînturile. Cu ajutorul unor generali experirnentaţi, ca Vicaquirao şi Apo Mayta, Viracocha a inaugurat seria cuceririlor sistematice. Dar înainte să îmbătrînească n-a apucat să-şi întindă imperiul cu mai mult de patruzeci de kilometri în jurul lui Cusco. Adevărata expansiune a început către sfîrşitul domniei sale, din iniţiativa fiului său, Pachacuti. Cel de-al nouălea împărat a fost pe cît de renumit războinic, pe atît de mare edil: a ridicat în capitală multe clădiri publice şi a fost preocupat de înfrumuseţarea templului Soarelui, în care a pus corpurile celor şapte împăraţi, înaintaşii săi, alături de trupul prefăcut în piatră al lui Manco Capac. Pentru a mări suprafaţa oraşului şi a da locuitorilor lui mai mult pămînt, el a desfiinţat toate satele pe o rază de vreo zece kilometri. Atît terasele agricole ciclopice din regiune cît şi turnurile cu cadran solar înălţate aici, pentru a determina solstițiile şi începerea perioadei muncilor agricole, sînt atribuite iniţiativei şi îndrumărilor sale.

Una din minunile istoriei

Sir Clements Markham – marele specialist englez în istoria Americii de Sud – l-a numit pe Pachacuti „cel mai mare om pe care l-au produs băştinaşii în America de Sud”. Expansiunea uriaşă şi bruscă a Imperiului incaş este una din minunile istoriei. Ea a început efectiv cu urcarea pe tron a împăratului Pachacuti (1438), a ajuns aproape la apogeu în momentul morţii fiului său, Topa lnca (1493), şi s-a încheiat în 1533, anul cuceririi de către Pizarro. În mai puţin de 50 de ani, Pachacuti şi Topa au cucerit o suprafaţă de aproape 350.000 de mile pătrate (de la Ecuadorul de nord pînă în partea centrală din Chile). Deşi unele triburi au opus rezistență, armatele incaşe nu au întîlnit nicăieri un popor în stare să le țină piept, chiar şi puternicul „regat” Chimu, de pe coasta de nord a Perului, a fost, în cele din urmă, înfrînt. Pachacuti şi Topa Inca pot fi comparaţi cu Alexandru Macedon, Gingis-Han şi Napoleon. Cuceririle împăraţilor incaşi au fost provocate de setea de putere şi îmbogăţire: ei n-au fost ameninţaţi de nici un duşman şi nici n-au avut nevoie economică de noi teritorii.

Aparent, Pachacuti a vrut doar să aibă sub control popoarele învecinate. Dar pe cele care nu i s-au închinat de bunăvoie le-a supus prin forţă. Armatele incaşe erau formate în mare parte din trupe recrutate sau selecţionate din populaţia triburilor şi oraşelor cucerite. La un moment dat, un mare corp de războinici Chanca, recent subjugaţi, sub comanda fostului lor şef (deoarece obiceiul era ca trupele străine să fie comandate de unul dintre ai lor), s-a distins într-atît încît – după cum relatează Sarmiento – Pachacuti, temîndu-se să nu ridice pretenţii, a poruncit nimicirea lui. Întregul corp s-a refugiat în junglele împădurite ale Anzilor răsăriteni. Capac Yupanqui a primit ordine drastice din

partea fratelui său, Pachacuti, să-i urmărească, dar fără să treacă dincolo de Yanamayo, unde trebuia să stabilească semnele de graniţă ale imperiului. Călcînd voinţa împăratului, Capac Yupanqui a ajuns pînă în provincia Cajamarca, pe care a cucerit-o, aducînd la Cusco o pradă bogată şi pe fiii conducătorilor învinşi. Pachacuti l-a executat pentru neascultare. Motivul real pare să fi fost însă teama ca fratele său să nu pornească o răscoală cu sprijinul armatei şi să nu-i ia tronul.

Pe plan intern, cel de-al nouălea împărat a fost de multe ori nevoit să ia măsuri împotriva nemulţumirilor populaţiilor de obîrşie străină şi împotriva răscoalelor devenite frecvente. Una din măsuri a fost ceea ce s-a numit mitimi sau strămutarea în masă a locuitorilor în alte părţi ale imperiului, în locul lor fiind aduşi ţărani aflaţi de mai multă vreme sub dominaţie incaşă.

O implacabilă maşină militară (1)

După 33 de ani de domnie, în 1471, Pachacuti a abdicat în favoarea lui Topa Inca. A murit – spune legenda – la vîrsta de 125 de ani.

Prima mare campanie a lui Topa Inca s-a desfăşurat în provinciile muntoase de nord ale Perului. A înaintat pînă la graniţele Ecuadorului, unde trăia poporul quitu – înrudit cu incaşii –, ocupînd regiunea din jurul oraşului Quito, capitala de azi a Ecuadorului.

Dintre grupurile nordice subjugate, cel mai important a fost canari, care nu a fost învins decît după o rezistenţă eroică. Teritoriul ocupat a fost reorganizat după modelul incaş: au fost construite temple, forturi, palate şi drumuri. Chiar garda personală a împăratului a fost formată din războinici canari. Mesaje „de pace“ au fost trimise şi şefului grupului quitu, invitîndu-l să se închine Soarelui şi să se supună dominaţiei incaşe... Quitu, popor mîndru, învăţat să domine, nu să se supună, a respins oferta. Războiul ce a urmat a fost lung şi s-a încheiat cu victoria lui Topa Inca. Acesta, ca şi succesorii săi, a îndrăgit Ecuadorul – probabil din cauza peisajului mai puţin arid –, unde a ridicat multe edificii. Aflînd de nişte insule bogate în aur, spre care negustorii navigau pe plute cu catarge şi pînze, împăratul incaş a pregătit o mare expediţie, şi-a alcătuit o flotilă de plute şi a pornit spre insule, punînd stăpînire pe ele şi aducînd cu el – după cum spune părintele Cabello – „prizonieri indieni negri la culoare, mult aur şi argint, un scaun de alamă şi pieile unor animale asemănătoare cailor“. Imaginaţia ni se îndreaptă imediat spre insulele Galapagos; de altfel, şi Sarmiento de Gamboa identifică insulele legendare cu Galapagos, deşi pînă în zilele noastre s-a crezut că spaniolii ar fi fost primii care au pus piciorul acolo. Totuşi, în ianuarie 1953, Thor Heyerdahl a găsit în golful James, în două văi ale insulei Santiago şi pe Plaja Neagra în insula Floreana, grămezi de vase prezentînd o oarecare asemănare cu olăria de pe coasta Ecuadorului. Un singur popor mare mai rămăsese necucerit în Peru şi Ecuador: chimii, stabilit pe coasta de nord a Perului, renumit pentru vechea sa civilizaţie; subminat de excesul de prosperitate şi de viața de huzur a conducătorilor, statul Chimu nu a putut rezista în fața hoardelor cuceritoare incaşe. Înspre Cusco – la frontierele teritoriului Chimii – fusese înălțată marea fortăreaţă Paramonga, dar incaşii au atacat pe la nord. După ce au fost învinşi, fiii conducătorilor din Chimii au fost trimişi ostatici la Cusco pentru a garanta de buna purtare a părinţilor lor; guvernul a fost reorganizat după modelul incaş, dar, altfel, viața băştinaşilor n-a suferit mari schimbări. Apoi Topa Inca a pornit spre sud, să cucerească văile de pe coastă, pînă la Nazca.

Indienii din pădurile tropicale de pe versantul răsăritean al munţilor au constituit obiectivul următor al cuceririlor. Împăratul a hotărît să-i înveţe să se teamă de forţa incaşilor. Legendele vorbesc despre o mare armată incaşă coborînd cursul unui rîu cu o imensă flotilă de canoe, pătrunzînd în pădurile tropicale pentru a-i supune pe locuitori.

(va urma)

J. ALDEn mAson

Manco Capac, primul rege al Imperiului Incaș

Je suis... ce?

(urmare din pag. 1)

Acum cîteva zile aflu dintr-o parte a presei străine că, în sînul bravei națiuni cocoșești, e din nou deranj mare. Spun „dintr-o parte a presei” fiindcă marea ei majoritate se preocupa de urmările răzmeriței lui Prigojin și de cît de terminat este Putin, făcîndu-se că nu vede gravele probleme cu care se confruntă, din nou, Franța.

Ce s-a întîmplat? Să ne amintim împreună. Pe data de 28 iunie, un polițist francez a ucis un tînăr de 17 ani. Conform videoclipului care s-a răspîndit aproape imediat pe rețelele de socializare – citez din World Street Journal – „doi ofițeri stau lîngă o mașină oprită și unul își îndreaptă arma spre geamul șoferului. Mașina începe apoi să se îndepărteze, iar ofițerul trage un foc în șofer. Tînărul șofer a fost identifcat ca fiind Nahel M. Acesta conducea fără permis, au spus autoritățile. Franța le permite oamenilor să obțină permise de conducere doar începînd cu vîrsta de 18 ani. Cu puțin timp înainte de scena din videoclip, poliția a încercat să-l oprească pe adolescent pentru încălcări ale legilor traficului, dar el a continuat să conducă. Celebritățile și politicienii francezi au condamnat uciderea adolescentului, ceea ce a reaprins criticile conform cărora poliția țării este prea agresivă. Sute de demonstranți au fost răniți în lunile de proteste repetate pentru revizuirea pensiilor lui Macron. Alte zeci au fost răniți în timpul confruntărilor dintre poliție și ecologiști din vestul Franței, în martie”.

După ce am citit știrea m-am întrebat: de l-a ucis ofițerul de poliție pe tînăr? Oricîte fapte penale ar fi avut în dosar, oricîtă bătaie de cap le-ar fi dat polițiștilor în trecut, nu îl ucizi! Vrea să te sfideze și să plece cu mașina? Tragi în cauciucuri, îl dai jos și îl imobilizi. Vrea să fugă? Tragi la picioare, dar nu îl omori, mai ales că este încă un copil! Nu știu ce școală și ce tip educație au absolvit polițiștii

francezi, dar e clar că cel care a tras nu era printre premianți. Totuși, mi se confirmă ceea ce constatasem de la pandemie încoace, și anume faptul că – citez din WSJ – „modul în care poliția tratează minoritățile în Franța a fost supus unei atenții sporite în ultimii ani. Un studiu din 2017, realizat de organul de supraveghere independent al drepturilor civile din Franța, a constatat că bărbații percepuți a fi de origine africană sau arabă aveau de aproximativ trei ori mai multe șanse decît bărbații albi să fie opriti la un control al poliției în ultimii cinci ani. Uciderea lui George Floyd din Minneapolis în 2020 a alimentat noi dezbateri în Franța despre tacticile poliției, și zeci de mii de protestatari au ieșit în stradă. Guvernul lui Macron a negat că există o problemă de rasism în poliție. Mai tîrziu în acel an, poliția a fost filmată bătîndu-l pe Michel Zecler, un producător de muzică de culoare, în studioul său din Franța. Zecler a spus că unul dintre ofițeri l-a numit «murdar» în franceză, în timp ce îl lovea. Macron a spus la acea vreme că imaginile erau «rușinoase pentru noi toți».

În ciuda criticilor, poliția franceză ucide mult mai puține persoane decît omologii lor din SUA. Poliția națională franceză și jandarmii care supraveghează zonele rurale ale Franței au ucis un total de 26 de persoane în 2019, potrivit BastaMag, o organizație media franceză. Forțele de poliție americane au ucis 1.098 de persoane în acel an, potrivit Mapping Police Violence, un grup care urmărește crimele comise de poliție. Adică de opt ori mai multe ucideri decît Franța pe cap de locuitor”.

Carevasăzică, poliția franceză e una foarte brutală. De data asta, brutalitatea se manifestă în special contra tinerilor din suburbiile unde trăiesc în general magrebienii ajunși la muncă, mulți dintre ei născuți în Franța din părinți emigranți, însă, urmare directă a acestui fapt, cetățeni francezi cu drepturi depline. Acum, cetățenii aceștia francezi se revoltă pentru că unul de-al lor a fost ucis de forțele de ordine. Se pare că relațiile dintre poliție și francezii care trăiesc

America a distrus un mare imperiu

,,«Dacă pornești un război împotriva Persiei, vei distruge un mare imperiu», i-a spus Pythia regelui Cresus, care, la apogeul puterii sale, a întrebat Oracolul din Delphi ce șanse are împotriva perșilor. Iar Cresus a atacat, și un imperiu a fost distrus. Însă a fost vorba despre imperiul său.

Astăzi, administrația Biden vrea să extindă puterea militară americană împotriva Rusiei și a Chinei. Președintele a cerut un sfat din partea omologului contemporan al oracolului din antichitate: CIA și think tankurile ei aliate. În loc să-l avertizeze, ei au încurajat visul neoconservator că atacarea Rusiei și Chinei va consolida controlul american asupra economiei mondiale, ducînd la Sfîrșitul Istoriei”, scrie istoricul și economistul american Michael Hudson

„După organizarea unei lovituri de stat în Ucraina, în 2014, SUA au trims armatele NATO și mai la Est, și au oferit Ucrainei arme pentru a purta un război etnic împotriva rusofonilor și a transforma baza navală rusă din Crimeea într-o fortăreață NATO. Ambițiile a la Cresus erau de a atrage Rusia într-o luptă care să o epuizeze, să-i ruineze economia, să-i distrugă capacitățile militare, pentru a nu mai putea sprijini China și alte țări care ar căuta o alternativă la dependența de SUA.

După opt ani de provocări, Rusia a atacat Ucraina, iar SUA și aliații au confiscat imediat rezervele valutare ale Moscovei din Europa și America de Nord și au cerut ca toate țările să impună sancțiuni Rusiei și să nu mai importe energie și cereale de aici, sperînd că asta va distruge rubla rusească. Departamentul de Stat a sperat precum Cresus că consumatorii din Rusia se vor revolta și îl vor da jos pe Vladimir Putin, facilitînd instalarea de către SUA a unei oligarhii clientelare precum cea din anii 1990, în perioada lui Boris Elțîn.

Un produs secundar al acestei confruntări cu Rusia a fost întărirea controlului American asupra sateliților săi din Vestul Europei. Scopul acestei mișcări din cadrul NATO a fost năruirea visului european de a profita de pe urma relațiilor comerciale cu Rusia, prin care Europa oferea produse industriale în schimbul materiilor prime. SUA au distrus această perspectivă inclusiv prin sabotarea conductei Nord Stream, tăind accesul Germaniei și al altor state la gazele ieftine din Rusia. În acest fel, cea mai puternică economie europeană a devenit dependentă de gazele lichefiate americane mult mai scumpe.

Țările Europene, în frunte cu Germania, au trebuit să subvenționeze gazele, pentru a împiedica o mulțime de falimente. În plus, au trebuit să trimită tancuri în Ucraina și alte «arme minune» ale NATO. A devenit limpede că strategia SUA nu este doar aceea de a «lupta pînă la ultimul ucrainean», ci de a lupta pînă la ultimul tanc, ultima rachetă și alte arme din arsenalul NATO.

Refacerea acestui arsenal înseamnă îmbogățirea complexului militaro-industrial american. Clienților NATO li se spune să-și majoreze cheltuielile pentru apărare la 3% sau chiar 4% din PIB. Cum economia germană se contractă din cauza întreruperii legăturilor cu Rusia, ministrul de Finanțe Christian Lindner a spus pentru Die Welt, pe 16 iunie 2023, că țara sa nu-si poate permite să mai plătească pentru bugetul UE, acolo unde Germania este cel mai mare contributor. Fără exporturile germane, euro va fi supus presiunii tot mai mari a dolarului, cîtă vreme Europa cumpără GNL din America și NATO își reface arsenalul cumpărînd arme tot din America. O rată de schimb tot mai slabă va reduce puterea de cumpărare a cetățenilor europeni și va reduce cheltuielile sociale și pentru subvenționarea energiei. Iar asta înseamnă intrarea continentului într-o depresiune economică.

În întreaga Europă este vizibila o reacție naționalistă la dominația SUA. În loc ca SUA să-și întărească controlul asupra politicii europene, Washingtonul ar putea pierde nu numai Europa, ci și Sudul Global. Rusia nu a fost ruinată, ci balanța comerciala s-a îmbunătățit chiar, la fel și rezervele de aur. La fel s-a întîmplat și cu rezervele de aur ale statelor care încearcă acum să-și de-dolarizeze economiile.

Paradoxal, Eurasia si Sudul Global sînt îndepărtate de Statele Unite chiar de către diplomația americană. Acțiunile SUA de a impune o dominație unipolară nu se puteau nărui atît de repede decît din interior. Administrația Biden-Blinken-Nuland a reușit ceea ce nici Putin, nici președintele Xi Jinping nu ar fi sperat să realizeze într-un timp atît de scurt. Ei nu sperau să creeze atît de repede o alternativă la ordinea mondială americană. Sancțiunile SUA împotriva Rusiei, Iranului, Venezuelei și Chinei au avut efectul unor bariere tarifare protecționiste care să ducă la autosuficiență în ceea ce șeful diplomatiei europene, Josep Borrell, numește «jungla» de dincolo de «grădina SUA/NATO».

Statele din Sudul Global și alte țări sînt nemulțumite de dominația americană încă de la Conferința Țărilor

în adevărate enclave musulmane la periferiile orașelor franceze nu sînt amicale din cauza infracționalității crescute din interiorul acestora. Citez din WSJ: „Poliția franceză spune că aceste cartiere necesită o supraveghere intensă, pentru că sînt pline de trafic de droguri, activități ale bandelor și violență, nu din cauza rasei rezidenților lor. Guvernul francez spune că forțele sale de poliție nu sînt rasiste. Tinerii de origine africană și arabă din Franța, trăitori în aceste cartiere mărginașe, se plîng de abuzuri persistente ale poliției, de la profilare rasială și hărțuire, pînă la atacuri și împușcături în banlieues sau suburbii ale clasei muncitoare, unde trăiesc multe dintre minoritățile Franței.

În capitala Franței au fost dislocați ofițeri specializați. De cînd eram mici, este la fel pentru noi toți: cînd sîntem opriți de poliție, avem acest sentiment de frică, un nod în stomac, a spus fiul lui Telhaoui, acum în vîrstă de 26 de ani. «La un moment dat, ne vom exprima furia»”.

Cu siguranță lucrurile se vor liniști la un moment dat cu condiția ca poliția franceză să nu mai facă și alte victime, fiindcă atunci există posibilitatea ca lucrurile să degenereze.

Aș fi vrut să pot spune „je suis... ceva”, însă nu știu de partea cui să mă situez – a poliției sau a demonstranților – fiindcă nici unii, nici alții nu au avut reacții civilizate demne de țara în care trăiesc. Așa că nu am să spun nimic, ci am să mă rog ca lucrurile să se liniștească și statul francez să-și corecteze pe viitor comportamentul, deși mă cam îndoiesc că președintele Macron se va lăsa intimidat în vreun fel de ceva sau cineva.

Singura șansă a francezilor ar fi ca la alegerile viitoare să aleagă corect gîndind și analizînd cu capul propriu, nu mergînd pe ce le spunea propaganda oficială. Iată unde i-a dus ignoranța, iar noi, românii, știm asta mai bine ca ei și, cu toate acestea, continuăm să repetăm la nesfîrșit aceleași greșeli.

Nealiniate de la Bandung din 1955, însă nu au reușit să creeze o masă critică pentru a construi o alternativă viabilă. Acum, aceste țări au fost atente la confiscarea de către țările NATO a rezervelor valutare ale Rusiei și astfel s-a prăbușit ideea că dolarul este un vehicul sigur pentru rezervele internaționale. Anterior, Banca Angliei a confiscat rezervele de aur ale Venezuelei aflate la Londra, promițînd să le ofere unor oponenți nealeși ai regimului de la Caracas preferați de SUA. Asta arată că și lira sterlină și euro au devenit arme, la fel ca dolarul. Și apropos, ce s-a întîmplat cu rezervele de aur ale Libiei?

Diplomații americanii evită să se gîndească la acest scenariu. Ei se bazează doar pe singurul avantaj pe care îl pot oferi Statele Unite, și anume că Washingtonul se poate abține să bombardeze țările ce caută o alternativă, se poate abține să pună la cale aici cîte o revoluție colorată, să instaleze cîte un Pinochet prin National Endowment for Democracy sau să instaleze vreun Elțîn care să pună economia pe tavă în fața oligarhilor. Însă abținerea de la asemenea acțiuni este tot ce poate oferi America. Altfel, SUA s-au dezindustrializat și ideea americană de investiții este, de fapt, aceea de a căuta oportunități pentru mari corporații prin concentrarea monopolului tehnologiei, al petrolului și cerealelor în mîini americane, ca și cum asta ar fi eficiență economică, nu o gîndire de rentier.

S-a produs însă o schimbare. Vedem cum o majoritate globală încearcă să creeze o alternativă independentă și negociată la actuala ordine mondială. Scopul nu este doar crearea unei alternative la dolarul american, ci a unor alternative instituționale la FMI, Banca Mondială, sistemul SWIFT, Curtea Penală Internațională și alte instituții pe care SUA le-au confiscat de sub tutela ONU. Urmările vor fi de ordin civilizațional. Nu asistăm la Sfîrșitul Istoriei, ci la apariția unei alternative la capitalismul financiar neoliberal promovat de SUA și la strategia privatizărilor, a războiului de clasă împotriva muncitorilor și a privatizării creditului și a banilor în mîinile unei clase financiare restrînse, în loc ca acești bani să finanțeze necesitățile economice și să ridice nivelul de trai.

Inițial, acesta din urmă a fost rolul Americii. Ironia este că încercările SUA de a bloca lumea într-un sistem imperial antitetic, învingînd Rusia pe cîmpiile ucrainene și izolînd China la nivel tehnologic, au fost catalizatorul care împinge acum majoritatea globală către scopurile abandonate de către SUA”.

CĂLIN MARCHIEVICI (cotidianul.ro)

Un punct de vedere

„Lumea familiară a dispărut” –previziuni

despre economia globală

„Razele de soare din economia globală pe care leam văzut la începutul anului s-au estompat și probabil că urmează zile gri”. Declaraţia aparţine economistuluișef adjunct al Băncii Mondiale, Ayhan Kose, și rezumă previziunile despre economia globală după ce mai multe crize suprapuse au pus capăt unei perioade de aproape trei decenii de creștere economică.

Economia mondială „șchiopătează”, potrivit ultimului raport al Băncii Mondiale, „Global Economic Prospects”, care arată că ne confruntăm cu o încetinire bruscă a creșterii economice globale și cu un risc de stres financiar pe pieţele emergente și în economiile în curs de dezvoltare, pe fondul creșterii ratei dobînzilor. Economia globală își încetinește creșterea.

Care sînt efectele?

Creșterea economiei globale va încetini la 2,1% în 2023, în scădere de la 3,1% în 2022. Economiile avansate (Statele Unite, Japonia și ţările din zona euro) vor avea o creștere medie de numai 0,7%, o scădere semnificativă de la 2,6% anul trecut. Economia s-a dovedit rezilientă la finalul anului 2022 și în prima jumătate a anului 2023 în principalele economii avansate și în unele economii emergente, relansarea economiei Chinei contribuind la o revizuire în sens crescător a estimărilor pentru 2023. Totuși, creșterea economiei globale va încetini substanţial în a doua parte a acestui an, cînd se vor face resimţite efectele întîrziate ale înăspririi politicii monetare și ale normelor mai restrictive de creditare.

Băncile din întreaga lume continuă să majoreze dobînzile (asistăm la cea mai abruptă creștere a ratei dobînzilor din ultimele patru decenii), în încercarea de a stăvili inflaţia. Totuși, inflaţia globală rămîne ridicată, în pofida recentului declin produs de decelerarea preţului la energie. Potrivit prognozelor, inflaţia ar urma să scadă de la 7,3% în 2022 la 5,5% în 2023, dar se va menţine și pe parcursul anului 2024 peste nivelul-ţintă în principalele economii ale lumii.

Creșterea dobînzilor bancare afectează cel mai mult ţările cu venituri mici, care se bazau pe bani împrumutaţi. De fapt, 14 din cele 28 cele mai sărace ţări se află în dificultate de îndatorare sau cu risc ridicat de dificultate la plata datoriilor. Potrivit estimărilor, venitul pe cap de locuitor în anul 2024 va fi cu 6% sub nivelul celui din 2019 în aproximativ o treime dintre ţările cu venituri scăzute. „Asediate de inflaţie ridicată, de pieţe financiare globale strînse şi de niveluri record ale datoriei, multe ţări pur şi simplu devin mai sărace”, spune raportul. Ţările cu venituri mici alocă abia 3% din PIB cheltuielilor pentru cetăţenii cei mai vulnerabili, în timp ce dobînzile înghit felii tot mai mari din resursele acestora. Astfel, dacă ne uităm la raportul dintre produsul intern brut și datoria publică, ponderea datoriei a ajuns la aproape 70%, faţă de 37% în 2011.

Factorii de decizie politică au nevoie de o „agilitate excepţională” pentru a face faţă riscurilor creșterii dobînzilor bancare, în timp ce se confruntă cu efectele pandemiei și cu perturbări ale lanţului de aprovizionare, din cauza războiului din Ucraina. Economia globală rămîne într-o stare precară, concluzionează specialiștii Băncii Mondiale, subliniind că ea nu are forţa de a face progrese substanţiale în direcţia eliminării sărăciei extreme, a contracarării schimbărilor climatice și a refacerii capitalului uman. În plus, direcţia economiei globale rămîne încă neclară, în condiţiile în care economiștii se tem de o posibilă recesiune a economiei SUA, care ar putea declanșa o nouă recesiune la nivel global.

Cît de probabil este scenariul unei recesiuni?

Recesiunea economiei americane ar putea fi provocată inclusiv de exerciţiul de echilibristică al Rezervei Federale a Statelor Unite (Fed), care încearcă să ţină în frîu inflaţia majorînd dobînzile. După zece majorări consecutive ale dobînzii, oficialii Fed au decis menţinerea ratei dobînzii într-un interval de 5 și 5,25%, dar nu exclud și alte majorări pînă la finalul anului 2023. Găsirea unui echilibru perfect (majorarea dobînzii fără a ajunge în punctul care va genera recesiune) este foarte dificilă, în condiţiile în care deciziile se iau pe baza unor date incomplete, preliminare, afirmă Raghuram Rajan, economist la Booth School of Business, Universitatea din Chicago. „Lucrurile care ne îngrijorează sînt cele despre care nu avem multe date concrete”, spune și Karen Dynan, care predă economia la Universitatea Harvard.

În iulie 2022, Michael Gapen, economist-șef la Bank of America, cea mai mare bancă din Statele Unite ale Americii, estima că Statele Unite se îndreaptă spre o „recesiune ușoară” pînă la finalul anului, dar în septembrie și-a revizuit estimările, afirmînd că nu există riscul unei recesiuni pînă în prima jumătate a lui 2023. Contrar acestor previziuni, economia SUA a înregistrat în primul trimestru o creștere peste așteptări, de 2%. Rata șomajului s-a menţinut aproape de nivelurile minime înregistrate înainte de pandemie, iar vînzările cu amănuntul au început să-și revină.

Noile date l-au determinat pe Gapen să-și revizuiască estimările. El spune că își dorește să evite pe viitor prognozele care să ameninţe continuu cu o recesiune în următoarele 6 luni. În același timp, rămîne convins de faptul că Rezerva Federală va fi forţată să majoreze ratele dobînzilor pînă la limita de la care rata șomajului va crește substanţial. Noua prognoză spune că anul viitor economia SUA va suferi o „recesiune de creștere” mai degrabă decît o recesiune ușoară. În ciuda rezonanţei pozitive a numelui, „recesiunea de creștere” nu reprezintă un scenariu prea bun și nici măcar unul nedureros – este o perioadă prelungită de încetinire economică, cu un șomaj în creștere, care evită totuși o contracţie totală a economiei.

dintre ele (cu 36% șanse de a se materializa) este ca SUA să intre în recesiune concomitent cu economia globală, catalizatorul principal fiind politicile monetare înăsprite adoptate de mai multe state care se luptă cu inflaţia.

(In)certitudini despre economia globală

„Aproape toate forţele economice care au alimentat progresul și prosperitatea în ultimele trei decenii se estompează”, arată raportul „Falling Long-Term Growth Prospects”, publicat de Banca Mondială în 2023. Acest declin survine după o perioadă prosperă –în decursul unei singure generaţii, un sfert dintre ţările cu economii în curs de dezvoltare au reușit să acceadă în eșalonul ţărilor cu venituri ridicate.

Pornind de la datele publicate de acest raport, Patricia Cohen, jurnalistă specializată în economie, a publicat în The New York Times o analiză în care încearcă să identifice motivele pentru care, cel puţin în aparenţă, „tot ce știam despre economia globală nu mai este valabil”. În urmă cu 30 de ani, sociologul Francis Fukuyama lansa teoria „sfîrșitului Istoriei”, potrivit căreia democraţia liberală de tip occidental urma să fie adoptată de toate societăţile, devenind unica formă de guvernare a omenirii.

„Se pare că tot ce știam despre economia globală nu mai este valabil”. Prăbușirea Uniunii Sovietice părea să confirme această teorie, scrie Cohen, descriind exuberanţa anilor ’90, în care se credea că vechea ordine a conflictelor din perioada Războiului Rece a apus, fiind definitiv înlocuită de una a circulaţiei de bunuri, bani și informaţii la nivel global. Motivele care să confirme acest optimism debordant nu au lipsit –nivelul inflaţiei era scăzut, comerţul global s-a dublat, piaţa bursieră a cunoscut o perioadă de creștere, nivelul investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare a crescut vertiginos, sute de milioane de oameni au scăpat de spectrul sărăciei extreme.

Pe de altă parte, au existat și eșecuri surprinzătoare, scrie jurnalista, inventariind greșelile factorilor de decizie politică și modul în care globalizarea a accelerat schimbările climatice și a agravat inegalitatea economică.

Un raport publicat recent de banca JPMorgan Chase, una dintre cele mai vechi instituţii financiare din lume, avertizează că Statele Unite ar trebui să se pregătească de o recesiune de tipul „broaștei fierte” (în care declinul economic are loc încet, fără semne evidente, care să alerteze pieţele, atrăgînd măsuri tardive și, prin urmare, consecinţe mai grave). Raportul avansează patru scenarii macroeconomice posibile în 2023 și 2024 și arată că cel mai probabil

La 30 de ani de la colapsul comunismului, multe dintre vechile teorii și speranţe au fost infirmate. Interesele economice comune nu au putut preveni un război catastrofal cum este cel din Ucraina. Tensiunile dintre China și SUA au creionat perspectiva unui nou Război Rece, deși președinţii Biden și Xi Jinping resping comparaţia. După ani în care au fost decuplate „sursele prosperităţii noastre de sursele securităţii noastre”, Europa primind energie ieftină din Rusia și bunuri manufacturate ieftine din China, „această lume nu mai există”, declara Josep Borell, șeful pentru afaceri externe și politica de securitate a Uniunii Europene, la 10 luni după invadarea Ucrainei.

De altfel, și tentativele noastre de a găsi informaţii încurajatoare, care să deseneze un portret roz al economiei, nu reprezintă decît o privire în oglinda retrovizoare, „spre o lume veche, familiară, care nu mai există”, declară și Ian Shepherdson, economist-șef al companiei Pantheon Macroeconomics.

Atunci cînd tragem linie, cu ochii pe o economie globală care își devoalează tot mai mult fragilitatea, ne-a rămas, probabil, o singură ipoteză de încredere, conchide Cohen: „Căile spre prosperitate și spre împlinirea intereselor comune vor deveni tot mai greu de identificat”.

CARMEN LĂIU (Semneletimpului.ro)

„Tocmai m-am trezit în centrul evenimentelor“ (III) – viața primului cosmonaut al Planetei, Yuri Gagarin –

„Am ignorat instrucțiunile șefului Centrului” (2)

Liderul militar a fost revoltat că aceștia nu au venit îmbrăcați în uniformă oficială, ci cu pălării din blană gri de astrahan.

După ce i-a pus în atenție pe șeful CPC Karpov și pe Gagarin în prezența multor ofițeri, Rudenko, stînd ca un lord, a început să-i mustre pentru indisciplină. Gagarin a ascultat cu răceală mustrările mareșalului, răspunzînd că uniformele de iarnă erau cusute într-o fabrică militară și cunoaște foarte bine cerințele statutare. El a reamintit că, potrivit ordinului Ministerului Apărării, „ofițerii au voie să poarte o șapcă cu urechi din astrahan gri cu uniforma de zi cu zi în afara rîndurilor”.

La 17 aprilie 1963, Grigori Nelyubov, Ivan Anikeev și Valentin Filatiev au fost expulzați din PCC pentru că au fost descoperiți în stare de ebrietate de o patrulă militară. Lui Gagarin și lui Titov le-a părut rău pentru Nelyubov, care era considerat a fi cel deal treilea cel mai mare cosmonaut al planetei. Pentru mîndrul Nelyubov acesta s-a dovedit a fi o lovitură prea puternică, iar pe 18 februarie 1966, a murit sub roțile unui tren la 31 de ani.

Relația lui Odintsov, noul comandant, cu cosmonauții a devenit din ce în ce mai tensionată: în iulie 1963, l-a mustrat sever pe Gagarin pentru „consum de alcool, familiaritate cu subalternii și ignorarea instrucțiunilor șefului Centrului”. În același timp, potrivit lui Kamanin, acuzațiile de consum de alcool nu erau fondate, dar era clar că Odintsov ar trebui înlăturat din postul său. De asemenea, Serghei Korolev a fost de acord cu el: „Nu înțelege mare lucru, este necesar să îl înlocuim. Pune-l din nou pe Karpov la conducerea Centrului”. Dar Rudenko s-a opus întoarcerii lui Karpov. În același timp, atît el, cît și Vershinin au fost categoric împotriva candidaturii lui Gagarin, care a fost apărat de Kamanin. Ca urmare, Odintsov a fost înlocuit de generalul Nikolai Kuznetsov.

Spre deosebire de predecesorul său, Kuznețov s-a grăbit să obțină sprijinul lui Gagarin (în 1964 a devenit șef adjunct al TsPK), bănuind că l-ar putea numi în acest post. Generalul trebuia să înțeleagă întreaga complexitate a gestionării Centrului, care a constat, în special, în faptul că astronauții nu pot fi comandați, ci trebuie consultați. El a ținut cont și de faptul că statutul special de subordonat i-a permis lui Gagarin să contacteze direct conducerea politică a țării. Prin intermediul lui Gagarin, în octombrie 1965, Kamanin a predat noului secretar general al Comitetului Central al PCUS Leonid Brejnev o scrisoare pe care o pregătise (cu semnăturile lui Gagarin, Titov, Leonov, Belyaev, Nikolaev și Bykovsky), care exprima îngrijorarea cu privire la problemele grave din domeniul zborurilor spațiale.

Din 1966, Gagarin a început să se pregătească în mod activ pentru zborurile pe noua navă spațială Soyuz și a fost numit subalternul lui Vladimir Komarov. Colegul său de la TsPK, Yevgeny Khrunov, a remarcat: „Gagarin nu poate fi înfățișat ca un fel de tip vesel, cu un zîmbet etern pe față. Da, iubea viața, oamenii, știa să se bucure din adîncul inimii, era surprinzător de sensibil. Dar în muncă – și aceasta este o parte mare, principală a vieții sale – Gagarin a fost neobișnuit de concentrat, atunci cînd era necesar, exigent, strict. Cu mine și cu restul oamenilor”.

26266 pentru pregătire de zbor și spațiu, neputînd să zbor și să controlez pregătirea de zbor a subordonaților”. Pe 26 martie, cosmonautul și-a vizitat soția, Valentina, în spital, s-a întors mulțumit acasă, deoarece medicii au promis că îi vor externa soția în două săptămîni. În lipsa ei, sora Valentinei, Maria, a avut grijă de copii. În ultima sa zi de viață, Gagarin s-a trezit pe la șapte dimineața. S-a jucat puțin cu fiica sa cea mare, Lenochka, s-a bărbierit, a făcut un duș, s-a îmbrăcat și i-a spus Mariei că va lua micul dejun la serviciu. În lift, s-a întîlnit cu un coleg de la Centrul de pregătire pentru cosmonauți și cu colegul Georgy Dobrovolsky, care a murit la 30 iunie 1971, împreună cu Vladislav Volkov și Viktor Patsaev, din cauza depresurizării navei spațiale Soyuz-11 la întoarcerea pe Pămînt.

„Articole din îmbrăcămintea piloților au fost găsite în copaci”

La aeroport, Gagarin a sosit la timp. După ce a trecut de un control medical, i s-a permis să zboare. Șeful de stat major al regimentului de aviație, Yevgeny Remizov, a remarcat: „Gagarin părea vesel, zîmbea. Ne-am dus la meteorologi. Potrivit rapoartelor lor, vremea pînă la acea oră era după cum urmează: înnorat cu pauze, plafonul de nori inferior la 900 de metri, cel superior la 4000 de metri, dar condițiile meteorologice erau de așteptat să se înrăutățească. Generalul Kuznetsov a fost de acord cu propunerea mea și s-a luat o decizie: să-l verific pe Iuri Alekseevici în acea zi și să îl eliberez în ziua următoare de zbor după un zbor de control preliminar”.

În dimineața zilei de 27 martie 1968, aeronava de antrenament MiG-15UTI cu numărul 18 și indicativul de apel „625th” era gata să decoleze de pe aerodromul Chkalovsky de lîngă Moscova. Gagarin ocupa locul din față. În spate, pe scaunul de instructor era comandantul Regimentului Separat de Aviație de Instruire Cercetare, creat în 1967 la CPC, Erou al Uniunii Sovietice, colonelul Vladimir Seregin. Acest zbor a fost pentru Gagarin ultimul test înainte de pilotarea independentă –pentru prima dată în mulți ani a trebuit apoi să zboare singur într-un avion de luptă (MiG-17). În ziua aceea vremea a fost de primăvară timpurie, cu cu nori joși și ploi intermitente. Condițiile meteo nu erau cele mai ușoare pentru zboruri, dar Seregin a fost calm.

Pînă atunci, Gagarin petrecuse aproximativ 385 de ore în aer. Avea practica zborului instrumental „orb” și în nori. Din 13 martie 1968, ofițerul Forțelor Aeriene a făcut mai multe ieșiri de antrenament cu instructori ai regimentului aerian – de la comandantul de zbor pînă la comandantul escadronului.

Imediat după efectuarea manevrelor de zbor, situația a fost raportată generalului Kamanin, asistentul comandantului-șef al Forțelor Aeriene pentru Spațiu, subliniind că Gagarin și Seregin vor rămîne fără combustibil în 10 minute. Kamanin a scris: „Avionul s-a prăbușit într-o pădure densă, viteza în momentul impactului pe sol era de 700-800 de kilometri pe oră. Motorul și cabina din față au intrat în pămînt cu 6-7 metri. Aripile, coada și carlingele s-au prăbușit în bucăți minuscule, care au fost împrăștiate pe o rază de 200 de metri. Am găsit multe componente ale aeronavei, parașute, haine de piloți pe ramuri înalte de copaci. După ceva timp, a fost găsit un fragment al maxilarului superior cu un dinte de aur și unul de oțel. Medicii au raportat că era maxilarul lui Seregin. Nu existau semne ale morții lui Gagarin.

„Gagarin nu a putut să refuze zborul”

Soarta grea de a informa soția despre moartea lui Gagarin i-a revenit generalului Leonid Goreglyad. El, împreună cu cosmonauții Bykovsky, Leonov și Popovich, au fost instruiți să vorbească la televizor și să informeze publicul despre tragedie. În timpul discursului său, Kamanin a răspuns la întrebarea care i-a chinuit pe mulți – dacă Gagarin ar fi trebuit să zboare: „Gagarin nu s-a putut abține să nu zboare, pentru el a trăi înseamnă a zbura. Întrebarea dacă un astronaut ar trebui să zboare sună nefiresc. Este ca și cum ai întreba: ar trebui să înoate un înotător și un marinar să meargă la mare? Nu orice pilot poate fi astronaut, dar un astronaut nu poate să nu zboare”. Titov și-a amintit: „Am auzit veștile groaznice cînd eram în Italia. Șoferul local mi-a spus despre asta prima dată cînd plecam din Pompei. Nu am crezut, iar eu și camarazii mei am decis să mergem de urgență la Sorrento, unde se afla consulatul nostru. În Sorrento am văzut știrea prezentată la televizor”.

Pe 29 martie, în Casa Centrală a Armatei Sovietice au fost instalate urnele cu cenușa morților, în garda de onoare au stat membri ai comisiei guvernamentale, cosmonauți, militari, oameni de alte profesii. În acea zi, aproximativ 40 de mii de oameni și-au luat rămas bun de la Gagarin și Seregin. Pe 30 martie, la ora 13.10, urnele au fost scoase din clădire, iar cea mai lungă procesiune funerară s-a mutat pe străzile Moscovei pînă la Casa Sovietelor, unde cenușa astronauților a fost pusă pe vagoane de artilerie. De-a lungul cărării pline de jale stăteau sute de mii de moscoviți, abătuți de o grea pierdere. Din Casa Sovietelor, un trist cortegiu s-a îndreptat spre Piața Roșie. La ora 14.30, urnele cu cenușa lui Gagarin și Seregin au fost așezate în nișele zidului Kremlinului, nu departe de Vladimir Komarov. A fost înființată o Comisie de Stat pentru a investiga cauzele tragediei. Kamanin a urmărit îndeaproape lucrările tuturor subcomisiilor sale. Pe 3 aprilie 1968, el a notat: „După două ceasuri de cabină și ceasuri de mînă ale lui Gagarin și Seregin, accidentul a avut loc la 10.31, adică la 50 de secunde după ultimul schimb radio cu Gagarin”. Pe 5 aprilie, generalul scria în jurnalul său: „Nici momentele principale ale incidentului nu au fost încă clarificată: ora exactă a acestuia nu a fost stabilită (de la 10.32 la 10.44), nu există nici o dovadă de necontestat a stării piloților înainte de a lovi solul”.

Concluziile raportului asupra tragediei subliniau: „Pe baza rezultatelor cercetărilor și experimentelor, credem că cea mai probabilă cauză a dezastrului este o coliziune a unei aeronave cu un balon sau o explozie a aeronavei, care a dus la distrugerea luminilor din cabina aeronavei și, ca urmare, la crearea situației complexe de urgență și pierderea temporară a eficienței de către piloți”.

Infarct, bombă sau OZN?

Au existat zvonuri că Gagarin și Seregin ar fi zburat beți, dar o analiză chimică a rămășițelor lor nu a relevat existența unor urme de alcool sau droguri. Se spunea că Seregin, în vîrstă de 45 de ani, a avut un atac de cord (opțional, dureri severe de stomac), și-a pierdut cunoștința, a căzut pe volan și, prin urmare, l-a împiedicat pe Gagarin să iasă din vîrf în timpul acrobației (dar nivelul de adrenalină din sîngele morților nu a crescut, piloții erau calmi). Potrivit unei alte versiuni, Gagarin însuși și-a pierdut cunoștința din cauza unei răni la cap suferită în octombrie 1961.

Pe 23 aprilie 1967, Gagarin a devenit ultima persoană care a comunicat în direct cu Komarov cînd a urcat cu el pe navă și a fost acolo pînă cînd trapa a fost închisă. Moartea lui Komarov, a doua zi, cauzată de eșecul sistemului parașutelor Soyuz-1, a pus capăt continuării carierei spațiale a lui Gagarin. Urmînd exemplul lui Titov, a trecut la zborurile cu reacție. În raportul său adresat lui Kuznetsov, Gagarin a scris: „Consider că este nejustificat din punct de vedere moral să fiu în funcția de șef adjunct al unității militare

Exista speranța că acesta a reușit să se ejecteze. Deoarece se întuneca repede, căutarea a fost amînată pînă dimineață, după ce au raportat liderilor țării și președintelui Consiliului de Miniștri al URSS Alexei Kosygin despre moartea lui Seregin și lipsa de informații despre Gagarin. În dimineața zilei de 28 martie, Vershinin i-a transmis prin radio lui Kamanin, care se afla la locul accidentului, și l-a rugat să spună doar un cuvînt: „Unul sau doi?”. Kamanin a răspuns: „Doi”. Nu mai era nici o îndoială: Gagarin era mort.

S-a explicat că zborul pe MiG-15UTI a fost efectuat cu o supapă de ventilație întredeschisă, ceea ce a dus la depresurizarea cabinei, după care echipajul și-a pierdut cunoștința. Se credea că prăbușirea avionului s-a produs din cauza faptului că motorul avionului s-a oprit brusc. Gagarin a fost suspectat de imprudență aeriană în stilul lui Valery Chkalov.

Gagarin și Seregin au dus secretul morții lor în mormînt. Pe 27 martie 1968, aceștia au zburat către nemurire.

Sfîrșit n.K.

Doza de sãnãtate

Cum să activăm și să ne menținem sănătatea

Fiecare om dispune de resurse nebănuite pentru însănătoșire, care trebuie mereu activate. În spatele propriului sistem de autovindecare nu se ascunde nici un secret extraordinar, ci o corelare complexă între psihic, sistemul imunitar și corp.

Problemele psihicului ne pot îmbolnăvi. Este binecunoscut faptul că stresul declanșează debusolări în sistemul circulator, cardiac și imunitar (infecții virale), în metabolism, produce dereglări și chiar intensifică durerile. Hipocrate spunea că antrenamentul psihicului trebuie integrat în sistemul de însănătoșire. Medicii, terapeuții din toate timpurile au realizat că încurajarea pacientului pentru a adopta un stil de viață sănătos susține cu succes terapia. Medicul elvețian Max Bircher Benner a introdus noțiunea de ,,lifestyle”, care înglobează aspecte legate de o alimentație cît mai simplă și naturală, dar și de stabilitate psihică. De asemenea, preotul Sebastian Kneipp (1821-1877), renumit pentru tratamentele alternative, a menționat prioritatea unei stabilități psihice în succesul tratamentului. Astăzi se știe cu certitudine cum acționează nervii asupra sistemului imunitar, ce substanțe se declanșează în corp și urmările pe care le au asupra organismului și a sănătății.

Medicina alternativă energo-informațională încearcă să ajute pacientul să își influențeze evoluția bolii prin conștiință, fără a apela numai la medicamente. Cardiologul american Herbert Benson a observat, încă din anii ʼ70, modul în care tensiunea poate fi modificată, conștient, de exemplu prin meditație. Tot în

O istorie a farselor (310)

Falsificator de artă, specializat în „Picasso“ şi „Modigliani“

Începînd cu vînzarea unei reproduceri după Jean Cocteau pentru suma de 600 de franci, David Stein, un falsificator de artă american, a ţinut, spre sfîrşitul vieţii, o serie de prelegeri despre cum să identifici operele de artă falsificate. În timp ce se afla de cealaltă parte a legii, nemulţumit de cheltuielile şi timpul investite în falsificarea de picturi în ulei, prefera să se limiteze la schiţe, desene, picturi cu acuarele sau guaşe. După marele său tur al Europei, finanţat cu ajutorul falsurilor create, s-a stabilit, la mijlocul anilor ’60, în New York, producînd (aşa se spune) patruzeci de tablouri semnate de „Cocteau“ şi, desigur, un inevitabil „Chagall“ în doar două zile, îmbunătăţindu-şi astfel soldul contului bancar cu aproape 8.000 de dolari. Acesta era doar începutul. Specializat şi în crearea de „Picasso“ şi „Modigliani“, a continuat „să profeseze“ pînă cînd veniturile lui s-au ridicat în jurul sumei de 1 milion de dolari. Cu aceşti bani, a deschis o galerie unde a expus, alături de tablourile originale, şi falsurile sale. Cu timpul însă, au început să apară bănuieli. Cînd s-a dovedit că falsificase chiar şi certificatele de autenticitate pentru tablourile sale, de asemenea false, a fugit la San Francisco unde, urmat de un negustor de artă din New York, a fost arestat şi a primit nouăzeci şi şapte de capete de acuzare pentru fals. Cele optsprezece luni într-o închisoare din America au fost urmate de alţi doi ani într-o închisoare din Franţa, după care norocul i-a surîs. În cadrul unei licitaţii la firma Sotheby’s pentru falsurile executate de David, în doar un sfert de oră şaptezeci de picturi purtînd semnătura lui au fost vîndute cu 11.000 de dolari. Nu la fel de profitabile ca cele două licitaţii de la agenţia Christie’s pentru falsurile lui Tom Keating, dar nici chiar asa de rău. Inventator de știri false

Aşa cum au dovedit autorii farselor jurnalistice Herschel şi Viermele de gheaţa în Secolul al XlXlea, unde nu găseşti subiect de ştire, soluţia este să-1 inventezi. La urma urmei, există întotdeauna o piaţă pregătită pentru o poveste interesantă – şi nimeni nu a ştiut acest lucru mai bine decît Louis T. Stone din Winsted, Connecticut, a cărui carieră în presa scrisă, din 1895 pînă 1933, a constituit în a primi bani pentru

anii ʼ70, biologul molecular Jan Kabat Zinn, de la Universitatea din Massachusetts, observa importanța meditației asupra bolilor cronice (psoriazis, depresie, dureri). Un alt pionier în domeniu este cardiologul Dean Ornish, care susține că, printr-un program de meditație și relaxare, chiar și în cazul bolnavilor cronici cardio-vasculari, arterele defecte se refac. Printre pacienții săi renumiți se numără și Bill Clinton, fostul președinte al Americii. De asemenea, În cazul pacienților cu tumori de prostată s-au modificat genele producătoare de cancer. Potrivit lui Susan Lutgendorf, psiho-neuro-imunolog la Universitatea din Iowa, cancerul în orice stadiu poate fi influențat prin meditație. Toate studiile efectuate pe planetă atestă faptul că stresul susține și grăbește dezvoltarea celulelor cancerigene în organism și, astfel, scurtează viața. Blocajele emoționale joacă un rol esențial în viața noastră de zi cu zi; de cele mai multe ori, nici nu realizăm că aceste blocaje ne influențează gîndirea și comportamentul. Adesea întîlnim, în activitatea practică, persoane extrem de obosite și lipsite de vlagă. Din discuțiile purtate în cadrul anamnezei constatăm că una din cauze poate fi o emoție puternică, un șoc emoțional petrecut în urmă cu mulți ani pe care pacientul l-a uitat, dar a cărui emoție sălășluiește în subconștientul său.

Comportamentul subconștient se bazează cel mai adesea pe experiența emoțională care, în situații diferite, ne-a condus spre succes, respectiv persoana a depășit

a minţi: atît de mult, încît a fost poreclit Mincinosul din Winsted.

Cariera şi-a început-o cînd, fiind un simplu reporter, avea nevoie disperată de bani şi de un material bun pe care să-l vîndă marilor ziare de oraş. Cum un astfel de eveniment interesant nu exista, a inventat unul, creînd povestea Sălbaticului din Connecticut, care hoinărea prin păduri, rareori văzut de cineva şi niciodată prins. Deşi mulţi şi-au dat rapid seama că este vorba de o născocire, materialul a fost tipărit prima dată de mai multe ziare din New York – şi Stone a avut o viziune: îşi descoperise profesiunea de credinţă. Orice ziar are nevoie de ceea ce, în jurnalism, este cunoscut sub numele de „umplutură” – articole scurte, deseori cu subiecte serioase, care să umple spaţiile rămase libere la coada paginii – şi Stone a devenit un expert în furnizarea „umpluturii” sub forma unor ştiri explozive, exagerate, pe care nimeni nu le credea cu adevărat, dar pe care toată lumea le îndrăgea. Aceste articole se prezentau, de obicei, sub forma unor plîngeri făcute în numele bunilor cetăţeni din Winsted şi sunau cam aşa: „Am văzut cu propriii mei ochi un bărbat din acest oraş – cu numele de Samuel – care avea o problemă atît de mare cu muştele ce-i bîzîiau în jurul capului său chelios, încît şi-a pictat un păianjen pe creştet, ceea ce cu siguranţă le-a speriat şi alungat pe nesuferite“. Sau: „Unul din crescătorii de pui din această zonă îşi jumuleşte păsările cu multă compasiune – folosind un aspirator”. Sau: „Noi avem o vacă atît de pudică, încît le permite doar femeilor să o mulgă. Şi o alta, în stil caracteristic oraşului Winsted, produce lapte iute, picant, pentru că a păscut numai pe o bucată de teren plantată cu hrean“.

Alte produse ale imaginaţiei Mincinosului din Winsted includeau o găină care dă numai ouă roşii, albe şi albastre de Ziua Independenţei; o pisică cu buză de iepure care fluieră „Yankee Doodle“; un copac în care cresc mere coapte; şi un porc surdomut.

Tuturor cititorilor le plăceau aceste minciuni haioase şi deloc maliţioase, nu mai puţin cetăţenilor din Winsted. Vizitatorii care intrau în oraş erau întîmpinaţi de panouri ce anunţau „Winsted, Connecticut, fondat în 1779, a fost pus pe hartă de poveştile stranii şi pline de imaginaţie ce provin din acest oraş şi sînt publicate în toată ţara, mulţumită lui L. T. Stone“. Stone este, de asemenea, comemorat de un pod ce îi poartă numele. El traversează Sucker Brook.

(va urma)

STUART GORDON

situația fără probleme sau chiar a uitat-o; ceea ce pentru o persoană este o catastrofă, pentru o alta este un nimic.

Pentru medicina alternativă energo-informațională, prioritate nu are terapia simptomatică, ci readucerea pacientului în balanță, în echilibru emoțional și metabolic. Prin tratamente precum deblocarea energetică, autoreglare, pacientul poate trece peste acest ,,paznic” și poate accesa latura emoțională.

Bolile cronice indică mai multe aspecte disfuncționale: dereglarea energiei corpului, o dereglare metabolică la nivel celular, o disbalanță a mineralelor și un blocaj în sistemul de autoreglare a corpului, un haos în metabolismul mitohondrilor (uzina energetică a celulei).

Renumitul medic englez Edward Bach transmitea, în urmă cu 70 de ani, un mesaj clar către medicul viitorului: „Medicul viitorului trebuie să urmărească, în tratament, două aspecte: 1. Să explice clar pacientului problema de sănătate pe care o are și să îl învețe cum să își gestioneze sănătatea; 2. să stăpînească legea psihicului și să cunoască conflictul dintre suflet și personalitatea pacientului sau să îi recomande „medicamentul” care îi întărește trupul și îi liniștește spiritul.

Boala este un produs al mai multor factori: corporali, emoționali, sociali, țesuturi și organe afectate. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său este coordonată de un cîmp magnetic care poate fi pozitiv modulat. Paleta simptomelor unui pacient cronic este harta psihostructurii lui dereglate.

Medicina energo-informațională poate fi aplicată cu succes și în paralel cu medicina clasică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Aspru la înfățișare; 2) O fată plină de dor – Iepuri de casă; 3) A pierdut calea – Coajă de pom!; 4) Incult! – Trecut în neființă; 5) Te îmbie la visare – A-și pune lacăt la gură; 6) Tratată cu gogoși; 7) Trimișii Domnului pe pămînt – Indicat la distanță; 8) Ski fond –N-ai treabă cu el; 9) Vinde vechituri – Înfipți în greblă!; 10) Baze de furajare – Lumina valorilor umane.

VERTICAL: 1) Adînc mișcat; 2) Nudă –Seniorul pentru juniori; 3) Încadrat la slujbă – Bibicii care vin vara la noi; 4) Locțiitor de general (fem.; pl.) – Final tragic!; 5) Sînge vegetal (pl.) – Ghem de ace; 6) A visa cu ochii deschiși; 7) Nu-i urmează nimeni – Afecțiune malignă; 8) Vară tîrzie! – Înfățișat în chip bătrînesc; 9) Om de omenie; 10) A se trezi la realitate –Deschisă non-stop.

Dezlegarea careului ,,GRĂDINI”

GH. ENE

1) SEMIRAMIDA; 2) ISANOS – DAN; 3) N – RAU – DALI; 4) UNI – AUR – IM; 5) LUNA – LALEA; 6) EN – NEAGU – L; 7) STRAT –OLEA; 8) CAIS – ISET; 9) U – NORI – LUP; 10) IGNA – REID.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XVIII)

Iulia se luă după el, lăsîndu-se ghidată printre spectatorii care strigau „România, Campioană Mondială e!”, în timp ce le priveau pe jucătoarele noastre cum făceau turul de onoare al stadionului cu un imens steag tricolor. Au ieșit cu greu din arenă, împreună cu sutele de oameni care își strigau bucuria, pentru a se întîlni afară cu alții care, acompaniați de un acordeon, încinseseră o horă în fața fabricii de pîine situată în apropiere.

Tudor a dus-o alergînd spre Podul Izvor, unde cîțiva tineri se aruncaseră de bucurie în apa galbenă și leneșă a Dîmboviței, sărbătorind victoria. Au trecut podul ca să se îndepărteze de vacarm și înghesuială, îndreptîndu-se spre Cișmigiu. Au intrat în parc și s-au așezat pe o bancă unul lîngă altul ținîndu-se de mînă, șoptindu-și drăgălășenii și sărutîndu-se, pînă cînd Iulia auzi o voce bărbătească spunînd lîngă ei:

– Ce faceți, măi, copii aici, la ora asta?

Iulia ridică privirea și văzu un polițist, așa că-i răspunse imediat:

– Nimic, domnule polițist, stăm de vorbă.

– Domnișoară, eu nu sînt polițist, ci milițian răspunse el mîndru. Buletinele, vă rog!

Tudor se albise la față și se întoarse privind-o panicat pe Iulia, dar fata era rece și calmă ca un iezer de munte. Scoase buletinul și i-l înmînă milițianului, care-l luă și întoarse mirat privirea spre fată.

– Eu nu am buletinul la mine, tovarășe milițian –răspunse fata detașată.

– De ce?

– A rămas la Direcția Generală a Securității Poporului cînd m-am dus ultima dată să predau pașaportul, după ce am revenit cu tata din călătoria în America și urmează să mă duc să-l iau mîine, îi zîmbi fata frumos.

Milițianul o privi surprins, dar insistă:

– Ați fost în excursie?

– Nu, cu treabă. Tata lucrează în comerțul exterior și s-a dus să încheie niște contracte pentru România. Pe mine m-a luat, ca să-i țin de urît.

– Am înțeles, spuse subofițerul, care nu avea nici un chef să verifice spusele fetei și să-și creeze cine știe ce necazuri, dînd peste vreun grangur din partid sau Securitate, așa că-i înapoie lui Tudor buletinul, salută regulamentar și se îndepărtă alene, nu înainte de a le recomanda:

– Mergeți acasă, că nu e bine să stați noaptea pe străzi.

Bucuroși că scăpaseră numai cu atît, se grăbiră să-i urmeze sfatul și dispărură imediat din zonă. Au găsit un tramvai plin de oameni care se întorceau de la meci comentînd cu însuflețire cele petrecute pe stadion. Drumul de la stație pînă pe strada Vespasian l-au parcurs pe jos lipiți unul de altul, vorbind despre meci și despre manifestările de bucurie ale oamenilor. Cînd au ajuns în fața casei, în timp ce deschidea poarta, Tudor îi spuse:

– Trebuie să facem ceva cu actele tale, fiindcă ulciorul nu merge de multe ori la apă ca astă seară.

– Știu – spuse Iulia, strecurîndu-se pe lîngă el în curte și deschizînd ușa de intrare în holul casei – dar ce pot să fac? Să fur unul?

– Nu, nu să furi unul – răspunse Tudor intrînd după ea în hol și închizînd ușa după el, în vreme de Iulia începu să urce scările – dar să obținem unul... asta putem.

– Cum? Mergem la Miliție le spunem că l-am pierdut și ei îmi dau altul așa pe încredere, fără să mă verifice dacă exist etc.? Ce, crezi că-s proști?

– Nu, nu-i cred proști deloc, zise Tudor. Lasă că găsesc eu o soluție continuă el, în timp ce o luă în brațe pe fată. Între timp aș vrea să mă ocup de tine, nu de ei.

– Asta dacă reușești să mă prinzi, spuse fata alunecîndu-i din brațe ca o zvîrlugă și fugind rîzînd în dormitor, urmărită îndeaproape de băiat.

* * *

Inspectorul principal Ionescu îl primi pe Ștefan, tatăl Iuliei, în după-amiaza zilei de 15 iulie 2022, în

biroul său de la Poliția Brașov. Era o vară călduroasă, iar cazul Iuliei era ceva cu care nu se mai întîlnise în cariera lui, tocmai fiindcă modalitatea dispariției era una necercetată suficient nici de savanți, darămite de poliție. Se simțea neputincios fiindcă nu avea cum să caute pe cineva care nu se mai afla în dimensiunea spațio-temporală a pămîntului, ci în altă parte. Era ca și cum ar fi trebuit să caute sufletul cuiva care murise. Tatăl fetei dispărute îi făcuse impresia unui om care cunoștea destul de multe despre aceste porți temporale și tocmai de aceea reacționase bine la tragedia care-l lovise. Însă acum, văzîndu-l din nou, descoperi pe chipul lui o strălucire pe care doar certitudinea unor vești bune ți-o poate da. Îl pofti să ia loc pe scaunul din fața biroului său și se grăbi să-l asculte. Omul era nerăbdător să-i împărtășească vestea importantă pe care o avea, așa încît nu-l întrebă nimic, ci îl lăsă să spună ceea ce avea de spus.

– Domnule inspector, am certitudinea că fiica mea trăiește!

Vorbele produseră o puternică impresie inspectorului, care se foi pe scaun și-l întrebă pe tată:

– V-a dat un semn de viață? Unde e?

– În București.

– În București? Foarte bine, stați să-mi sun colegii să o caute, spuse el și scoase telefonul mobil pregătindu-se să formeze numărul, moment în care omul din fața lui interveni spunînd:

– Nu o vor găsi.

Inspectorul se opri, ridică capul din telefon privind spre Ștefan și-l întrebă mirat:

– De ce?

– Fiindcă se află în anul 1962, răspunse tatăl fetei zîmbind trist.

Polițistul se uită la el șocat, apoi îl întrebă calm, așa cum întrebi un om care și-a pierdut mințile:

– De unde știți?

– De la ea, răspunse Ștefan. Mi-a trimis o scrisoare.

– V-a trimis o scrisoare. Din 1962? – îl întrebă neîncrezător inspectorul.

– Da, domnule, mi-a trimis o scrisoare care a ajuns la mine ieri, adusă de preotul paroh al bisericii din cartier, spuse Ștefan scoțînd scrisoarea din buzunarul de la piept al cămășii și așezînd-o pe birou.

Polițistul privi mirat scrisoarea, apoi întinse mîna și o luă de pe masă. Dezdoi plicul și-l examină cu atenție. Se vedea cu ochiul liber că era emis în anii ʼ60, fiindcă avea ștampila Regiunii Brașov. Îl deschise și extrase din el o foaie de hîrtie a cărei vechime indica și ea perioada temporală din care provenea. Odată lămurită această problemă, polițistul își concentră toată atenția asupra textului în sine. Scrisul era unul îngrijit, rotunjit, indicînd o femeie, iar mesajul... ei bine, acesta era unul incredibil. Citi de două ori cu atenție, urmărit în tot acest timp în tăcere, de tatăl Iuliei. Ridică apoi privirea spre el și-i spuse așa:

– Scrisul e al fiicei dumneavoastră?

– Absolut, veni răspunsul.

– Scrisoarea v-a adus-o preotul paroh?

– Da, el.

– De unde știm că nu a falsificat-o?

– Uitați-vă la plic și la foaia de hîrtie. Apoi, ce rost avea să facă asta? Pare un om întreg la minte și pe deasupra mi-a spus că a primit-o de la preotul de dinaintea lui, care a primit-o de la predecesorii săi, lucru ce poate fi dovedit ușor, fiindcă preotul de dinaintea sa e încă în viață.

– Deci fiica dumneavoastră a dat scrisoarea preotului paroh de la biserică în anul 1962, rugîndu-l să o transmită prin succesorii săi pînă la dvs, gîndindu-se că slujitorii Bisericii sînt mai de încredere decît cei ai Poștei Române, așa e?

– Da, așa cred și eu, răspunse Ștefan.

– Aveți un copil inteligent, constată polițistul. Din păcate, nu pot face prea multe ca s-o aduc înapoi... Ce pot face, însă, este să caut prin arhivele instituției noastre urmele fetei dumneavoastră, fiindcă dacă a ajuns cu adevărat în anul 1962, este imposibil să nu se fi întîlnit cu Miliția și... ia stați așa, parcă zicea că se ducea

Mottoː Vom fi iarăși ce-am fost/ Și mai mult decît atît!

PETRU RAREȘ

S-au bătut pe rotativă

Noi eram la inundații

Și-ntr-o grevă incisivă

Cu strigări și palpitații

În politica parșivă

Cu destule aberații

Stă INDUSTRIA pasivă

Se scufundă generații

Țara însăși, „costelivă“

Plină-i de reprezentații

Cu minciuna impulsivă

Fac aleșii declarații

Au făcut o rotativă

Nașpa, fără implicații

Sărăcim duși în derivă

Să ne fure, vin și alții

„Țara mea de dor și glorii”

Ieși din starea maladivă

Reînvie mari istorii

Nu poza într-o naivă!

Ia-ți din seva ta nativă

Și cutremură Carpații

Ieși din starea primitivă Luptă, scutură bogații!

Reanimă în credință

Lupta bravului popor

Încă este cu putință „Țara mea de glorii, Țara mea de dor!”.

LIVIU ZANFIRESCU

la București să caute în arhivele Bibliotecii Naționale informații despre porțile temporale ca să se poată întoarce acasă. Nu? – întrebă el, în timp ce se uită din nou pe scrisoare pentru a se încredința că reținuse bine intenția fetei. Am să cer Bibliotecii Naționale să caute în arhivele sale din luna iulie a anului în cauză orice investigație în fondul bibliotecii pe numele ei.

– Ce rezolvăm dacă descoperim asta? – întrebă tatăl Iuliei.

– Avem certitudinea că Iulia a ajuns în anul 1962 și putem porni cercetările științifice pentru a ști cum o aducem înapoi. Cu alte cuvinte, dacă pînă acum orbecăiam, acum știm ce avem de făcut, conchise inspectorul. Avem speranță.

– Da, așa e avem speranță, repetă omul din fața lui, în timp ce se ridica în picioare înțelegînd că întrevederea se terminase. Atunci, aștept vești de la dvs., domnule inspector.

– O să vă țin la curent, răspunse Ionescu, strîngîndu-i mîna și conducîndu-l la ușă.

Se mai salutară încă o dată, apoi polițistul se duse spre birou, de unde luă telefonul și formă un număr. Duse aparatul la ureche și făcu cîțiva pași spre fereastra care dădea spre stradă, privind afară. Cînd i se răspunse la apel spuse:

– Andrei, tu ești? Da, eu sînt. Ce faci? Da, fără muncă nu se poate, am încercat și eu, glumi el. Uite de ce te-am sunat: caută, te rog, în arhivele voastre începînd cu data de 9 iulie 1962, toate datele care există despre numita Iulia Gheorghe și trimite-mi urgent la birou. Ah, și aș mai vrea ceva tot legat de fata asta: caută-i urmele și în evidențele Bibliotecii Naționale, începînd cu aceeași dată. Mulțumesc Andrei, aștept rezultatul cercetărilor. Sănătate.

Închise telefonul, îl lăsă să i se scurgă printre degete pe birou și spuse gînditor:

– Pe unde umbli, măi, fată, măi? (va urma) nIcU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

Cum a prostit Putin presa mondială

Acum vreo două săptămîni toată lumea se preocupa de revolta trupelor Wagner din Rusia. Am scris și eu un articol pe tema asta, în care îmi exprimam mirarea pentru brusca schimbare de direcție a lui Prigojin și opinam că ceva nu e deloc în regulă acolo. Majoritatea presei de la noi s-a grăbit în a da titluri care mai de care mai definitive: „Putin a fost dus în buncăr”, „Putin a fugit cu elicopterul de la Kremlin”, „Putin a fugit cu avionul în Kazahstan, dar nu i s-a permis accesul”, „Război civil în Rusia”, „Moscova sub asediu”,

„Putin îl acuză pe Prigojin de trădare”, „Moscova se baricadează cu saci de nisip”, „Mercenarii vor să pună mîna pe 6.000 de focoase nucleare rusești”, „Rușii distrug autostrada cu excavatorul pentru a stopa ofensiva lui Prigojin”, „Șoc și groază în Rusia. Dictatorul Putin la un pas să fie răsturnat. Cine va fi următorul președinte?”, „Trupele Wagner la 200 km de Moscova” etc.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Oaristocrată mediocră la CE

Cuvîntul grec antic „aristocrație” definește un regim politic în care „conduc cei mai buni”. Prin aristocrație era definit un grup social mai mult sau mai puțin sinonim cu nobilimea, aceasta fiind o clasă socială clasată imediat sub regalitate, caracterizată printr-un statut social mai înalt decît majoritatea celorlalte, apartenența fiind de obicei ereditară. Printre privilegiile asociate cu nobilimea se numără avantaje substanțiale față de sau în raport cu non-nobilii și variază în funcție de țară și de epoci. Motto-ul cavaleresc

medieval „noblesse oblige”, care înseamnă literal „noblețea obligă”, presupune ca privilegiile să vină la pachet cu responsabilitatea socială.

Aristocrata despre care vreau să vorbesc este una „prin alianță”, deoarece s-a căsătorit cu un membru al acestei clase sociale.

Mă refer la Ursula von der Leyen, femeia care de patru ani conduce Uniunea Europeană și pe care eu am numit-o într-un articol din Revista „România Mare” – „Dama de pică”, din cauză că servește mai mult interesele Unchiului Sam decît pe ale europenilor.

Vorbind despre ea, ziarul britanic The Guardian spune că-i place mult să-și viziteze casa familiei din satul Beinhorn, Hanovra, unde păstrează cai, capre și găini. Găinile poartă numele prințeselor germane, cu excepția uneia, numită Angela – poate un omagiu lateral adus mentorului ei politic, prima femeie cancelar al Germaniei, Angela Merkel, care a adus-o pe von der Leyen în guvernul german.

(continuare în pag. 22) mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,, Ipocrizia-i ca o scară/ Pe care urci ca patriot/ Spunînd că suferi pentru țară/ Atuncea cînd te doare-n cot”. ELIs rÂPEAnU

Se zice că lecțiile de viață sînt cele mai bune, dar iată că trăim vremuri în care românii nici din acestea nu mai învață nimic. În timpul recentei greve a dascălilor s-au auzit voci care susțineau că protestul era justificat, deși România era pe primul loc în Europa la analfabeți funcțional, abandon școlar, droguri, alcool și fumat în școli, violență între elevi și împotriva cadrelor didactice, manuale imbecilizante... Așadar, un sistem social intrat, pur și simplu, în putrefacție, moment în care cea mai înțeleaptă decizie a dascălilor ar fi trebuit să fie o demisie de bun-simț în masă. De ce? Simplu: pentru că ei au fost aceia care i-au votat cu două mîini pe vechii și actualii politicieni și s-au supus orbește deciziilor aberante emise de aceștia. Păi, cum vine asta? Stai 33 de ani în genunchi în fața acestor idioți și, acum, sanchi, hai să ne cerem drepturile pe care, atenție, acum nici că le mai meritați. Aici este vorba de logică elementară, adică nu era greu de sesizat faptul că netrebnicii pe care i-ați votat s-au crezut mereu cei mai șmecheri dintre politicieni și cei mai capabili politicieni dintre idioți, motiv pentru care cel mai toxic, mefitic și păgubos segment al societății românești îl constituie clasa politică. Nici nu trebuie să ne mai mirăm de ce la anumite butoane au ajuns indivizi precum Iohannis, Ciucă, Cîțu, Clotilde, Vanghelie, Băsescu sau Arafat. Ce mai: ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri./ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Trebuie să ai un tupeu fără margini ca, în timp ce ,,zi de zi ne merge tot mai rău”, după cum spunea poetul, tu, ca profesor, să faci grevă pentru a-ți merge, ție, mai bine. E ca și cum un strungar, cu norma zilnică de 10 piulițe, s-a apucat să facă doar 5 pe zi, și, cu toate acestea, a decis să facă grevă pentru ca patronul să-i mărească salariul. Iată de ce dascălii, cu protestul lor, nu au făcut nimic altceva decît să calce cu temei pe greblă și să demonstreze că nu sînt cu toate țiglele pe casă. Dar povestea nu se termină aici.

Ce să vezi și să nu crezi? Justiția a intrat și ea în grevă, ca să-i fie și ei mai bine, în timp ce nouă, tuturor românilor, ,,zi de zi ne merge tot mai rău” (Vadim Tudor). Cum, nu știți despre ce justiție e vorba? Este acel sistem ticăloșit care, la nivel național, a produs un adevărat... GENOCID! (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Ce soluții ar fi în dosarul aderării României la Schengen

Există o majoritate considerabilă în Parlamentul European care susţine aderarea României la spaţiul Schengen, a afirmat vicepreşedinta PE, Katarina Barley, care a adăugat că motivele opoziției Austriei nu au substanţă. În timp ce Barley este de părere că atitudinea acestei țări este „ridicolă”, soluția pe care o propune României este ca, „dacă există un partid conservator” în țara noastră, „acesta să pună presiune asupra omologilor austrieci”.

„Legat de Schengen. Această decizie este ruşinoasă şi toată lumea din Europa ştie asta. În Parlamentul European avem o majoritate considerabilă pentru aderarea României la Schengen. Sîntem foarte clari asupra acestui lucru. Ce putem face? În Parlamentul European tot ceea ce putem face este să îndemnăm Austria să îşi schimbe poziţia şi asta am şi făcut. Nu va ajuta prea mult, pentru că nu avem puterea să punem presiune lor. Deci ceea ce aş sugera eu, în condiţiile în care aveţi un partid conservator în România, ca aceştia să pună presiune asupra omologilor austrieci pentru că nu este nici un motiv să se opună aderării.

Din 2011, România îndeplineşte toate criteriile pentru aderarea la Schengen. Deci de 12 ani, iar motivelor oferite de Austria le lipseşte substanţa, ca să mă exprim diplomatic. Deci este o decizie pur politică,

O aristocrată mediocră la CE

(urmare din pag. 21)

Să dai numele unor prințese germane, membre ale aristocrației care te-a adoptat, unor găini... înseamnă ori că ești o marxistă înrăită, ori că nu gîndești.

Cu toate acestea, ea este acum președinta Comisiei Europene, funcție pe care a ocupat-o obținînd un număr minim de voturi printre care nu s-a numărat cel al țării sale, unde era considerată un ministru extrem de slab. Nu spun eu asta, ci ziarul Politico, care pe, 2 iulie 2019, scria următoarele: „La prima vedere, amabilul ministru în vîrstă de 60 de ani, cu un zîmbet telegenic, pare să se potrivească perfect cu experiența, pedigree-ul politic și personalitatea necesare pentru a se ocupa de cea mai grea slujbă a UE”.

Nu de aceeași părere era fostul președinte al Parlamentului European, Martin Schulz. „Von der Leyen este cel mai slab ministru al nostru. Se pare că este suficient pentru a deveni președinte al Comisiei”. Afirmația acestuia îmi confirmă ceea ce gîndesc de mult timp, și anume că „cineva” are grijă ca în funcțiile cele mai importante de conducere a lumii să ajungă doar corigenții și oamenii slab pregătiți sau îndoctrinați corespunzător. Cine este acest „cineva”? Să-l numim „sistemul suprastatal al oamenilor bogați și influenți care se cred dumnezi” – pe scurt, „sistemul”.

„Deși Schulz este un social-democrat – mai scrie Politico – analiza sa asupra istoricului ministrului este împărtășită de mulți dintre colegii creștin-democrați ai lui von der Leyen, deși cei mai mulți sînt reticenți în a o critica public. În schimb, ei indică starea armatei germane. Starea Bundeswehr este catastrofală, a scris Rupert Scholz, care a ocupat funcția de ministru al Apărării sub Helmut Kohl. Întreaga capacitate de apărare a Republicii Federale suferă, ceea ce este total iresponsabil.

Pe lîngă problemele legate de pregătirea armatei germane, ministerul lui von der Leyen se confruntă, de asemenea, cu o anchetă cu privire la presupuse fapte greșite legate de utilizarea consultanților externi, inclusiv Accenture și McKinsey. Bundestag, parlamentul german, organizează în prezent audieri în această afacere, lansînd inclusiv acuzații că biroul lui von der Leyen a eludat regulile privind achizițiile publice, acordînd firmelor contracte în valoare de milioane de euro. Aceste audieri au luat o întorsătură dramatică în ultimele zile, deoarece mărturiile

iar singurul lucru care ar schimba asta ar fi punerea presiunii asupra guvernului austriac”, a declarat Katarina Barley, întrebată, la o conferinţă organizată sîmbătă de către PES activists România şi PSD, cum ar trebui împins acest subiect pe agenda europeană, pentru ca Austria să acorde votul pentru aderarea la Schengen, potrivit News.ro

Vicepreşedinta Parlamentului European a adăugat că poate doar să speculeze de ce Austria procedează în acest fel. „Nu pot decît specula de ce fac asta. Probabil există motive interne pentru care Austria procedează astfel”, a completat Barley. Ea a mai spus că şi lideul grupului PPE Manfred Webber, nu doar social-democraţii, trebuie să facă presiuni asupra guvernului austriac pentru a-şi schimba poziţia cu privire la aderarea României la Schengen. „Trebuie să ne adresăm şi lui Manfred Webber şi grupului PPE, deoarece este responsabilitatea lor să pună presiuni asupra Austriei pentru a schimba această atitudine foarte ridicolă. Parlamentul European şi social-democraţii europeni susţin puternic această aderare a României”, a concluzionat Katarina Barley.

Spania a preluat de la 1 iulie și pînă la 31 decembrie președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene și și-a detaliat cele patru direcții prioritare. Printre altele, aderarea României și Bulgariei la Spațiul Schengen

martorilor cheie au părut să confirme suspiciunile de corupție sistematică la minister”.

Cum vedem, aristocrata noastră se lingea de mierea de pe degete încă de acum 4 ani, așa că ce să ne mai mirăm de aruncarea banilor publici ai UE în buzunarele soțului său via Pfizer? Referitor la acest lucru, revista americană Foreign Policy scria în 2021 următoarele: „Ar fi o greșeală să dai vina pe von der Leyen fără a înțelege situațiile mai ample, care au instalat o persoană cu un palmares mediu într-o poziție atît de puternică. Problema supremă cu von der Leyen nu este că a greșit lansarea vaccinului în Europa. Este că ea și-a obținut poziția printr-un fel de politică incestuoasă, obsedată de imagine, care a făcut ca dezordinea să fie inevitabilă. Germanii ar putea avea reputația de a fi reci și raționali, dar mamele joacă un rol surprinzător de mare în cultura politică. În acest context, nu poate fi surprinzător că femeile puternice sînt aproape inevitabil maternale în Germania.

Înțelegerea de către Merkel a acestei dinamici ar fi o modalitate de a explica încrederea pe care a acordat-o unui politician regional la începutul mandatului său de cancelar. Von der Leyen părea cu siguranță întruchiparea perfectă a maternității: cu cei șapte copii ai ei, ea urcase deja în rangurile inferioare ale clasei politice germane, promovînd în același timp o imagine despre ea însăși ca un fel de super-mamă, care pregătea pachețelele de prînz ale copiilor în timp ce jongla cu afacerile de stat”.

Iată o explicație interesantă privind accederea la putere a aristocratei noastre. Von der Leyen a devenit președinte al Comisiei Europene cu o majoritate de doar nouă voturi în Parlamentul European. Țara ei s-a abținut de la a o susține, în timp ce un social-democrat a catalogat-o drept cel mai slab ministru al guvernului. Pentru critici, această opinie părea justificată în primele luni ale președinției ei, cînd Italia a fost lovită de coronavirus. Foreign Policy scrie că, „în aprilie 2022, a fost printre primii lideri europeni care au vizitat Kievul, iar în iunie a anunțat că Ucraina este candidată la aderarea la UE, după ce a depășit scepticii din interiorul comisiei, precum și din capitalele naționale. Chiar înainte de a face anunțul, indiciul era în ținuta ei: purta galben și albastru, culorile drapelului ucrainean. Pînă la prima comemorare a invaziei, UE a reușit să elimine un al 10-lea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei. Sîntem efectiv în vîrful scării de sancțiuni europene și am ajuns acolo destul de repede, iar asta este meritul von der Leyen, a spus Rahman. Acesta este unul dintre motivele pentru care cred că americanii o admiră

este trecută în varianta extinsă a programului de președinție.

Președintele Klaus Iohannis admite că progresul privind aderarea la Schengen în acest an este „unul lent”, păstrînd însă o notă oarecum optimistă, „dar există un progres”. „Foarte multă lume prinde subiectul ca să se profileze. Progresul este unul lent, ca să mă exprim așa, dar există un progres. Să nu vă imaginați că sînt discuții doar între noi și austrieci sau între bulgari și olandezi, sînt discuții extinse la nivelul european”, a spus joi șeful statului.

Președintele Iohannis a precizat că punerea pe ordinea de zi a Consiliului JAI a dosarului aderării României la Schengen se va face atunci cînd nu va mai exista varianta unui eșec. „Trebuie să înteleagă toată lumea: atunci cînd apare pe agenda oficială JAI, ea trebuie să fie bine pregătită ca să nu fie un nou eșec”, a spus el.

România și Bulgaria au ratat aderarea la Schengen la Consiliul Jai din decembrie anul trecut. Austria și Olanda au blocat accesul României, respectiv Bulgariei.

Recent, o comisie a Parlamentului European a cerut Consiliului UE să aprobe admiterea României şi Bulgariei în spaţiul Schengen de liberă circulaţie pînă la sfîrşitul acestui an, subliniind că cele două state continuă să îndeplinească criteriile de aderare şi că respingerea lor a creat un sentiment antieuropean şi a produs daune economiei şi mediului, informează un comunicat difuzat pe site-ul legislativului UE.

HoTnEws.ro

cu adevărat. Părerea în Statele Unite este că von der Leyen are merite incontestabile și cred că aceasta este cea mai mare calitate a ei. McAllister, care prezidează Comisia de afaceri externe a Parlamentului, consideră că este responsabilă pentru cooperarea transatlantică fără precedent. În aprilie 2022, a fost printre primii lideri europeni care au vizitat Kievul, iar în iunie a anunțat că Ucraina este candidată la aderarea la UE, după ce a sfidat scepticii din interiorul comisiei, precum și din capitalele Uniunii. Chiar înainte de a face anunțul, indiciul era în ținuta ei: purta galben și albastru, culorile drapelului ucrainean”.

Cred și eu că americanii o admiră pentru cum a „percutat” la aplicarea acelor sancțiuni care au distrus economia europeană în folosul lor direct. Din Berlin, von der Leyen a importat un stil de lucru de lup singuratic. Ea se sprijină foarte mult pe cei mai apropiați asistenți ai ei și, deși oamenii apropiați lui von der Leyen îi admiră căldura, empatia și disponibilitatea pentru glume, observatorii mai îndepărtați o găsesc distantă. Ea ocolește comisarii care ar trebui să fie aliații ei cei mai apropiați, sună oficialii chiar și sîmbătă dimineața sau chiar duminica, pentru a-i invita la un mic dejun tîrziu. „Pe măsură ce se apropie de finalul președinției sale – scrie aceeași revistă americană FP – von der Leyen nu a dezvăluit dacă intenționează să acceadă la un al doilea mandat. Ea va avea nevoie de sprijinul grupului său PPE, ceea ce nu este o certitudine. Unii grei ai PPE se plîng că mandatul său este prea intervenționist din punct de vedere economic, că a pus accent mai mult pe împrumuturi și mai puțin pe o mai bună reglementare. Cîțiva membri ai UE speculează că ea ar dori să fie secretar general al NATO, deși postul rămîne vacant în octombrie, cu un an înainte de încheierea mandatului de la Comisia Europeană”.

După ce i se va sfîrși, vom rămîne cu o Uniune Europeană distrusă economic, cu o mulțime de probleme pe cap, fără resurse economice și la cheremul Americii. O aristocrată prin alianță, cum am spus, care a știut să fie aristocrată doar din punct de vedere al avantajelor economice și de castă, nu și al responsabilității sociale. O profesionistă mediocră, pusă acolo doar ca să-și îndeplinească misiunea de a băga UE cu oiștea-n gard.

Nu cred că von der Layen va mai rămîne la președenția Comisiei Europene, fiindcă și-a făcut treaba de care scriam mai sus. Cred că se va retrage în planul doi al politicii pînă cînd americanii vor avea din nou nevoie de ea.

Cum a prostit Putin presa mondială

(urmare din pag. 21)

Vă amintiți probabil aceste anunțuri entuziaste ale presei noastre. Nu-i vorbă, și cea mondială mușcase momeala pînă în stomac, ca bibanii. Treaba s-a terminat în cursul aceleași zile, atunci cînd șeful trupelor Wagner s-a exilat în Belarus, din cauza intervenției președintelui acestei țări pe lîngă Vladimir Putin. Odată trupele Wagner ajunse acolo, lucrurile s-au liniștit și ne-am întors la știrile despre război. Firește, cîțiva comentatori și analiști politici au opinat că totul a fost o „prosteală” a lui Putin dimpreună cu trupele Wagner ale omului său de încredere, pentru a le trimite pe acestea în Belarus fără ca cineva să se sesizeze că, dintr-o dată, forțele care au cucerit Bahmutul se află la 100 de km depărtare de Kiev. Altceva era dacă acestea s-ar fi dus direct acolo. Toată lumea ar fi văzut această mișcare drept una ofensivă la adresa capitalei ucrainene și o escaladare a războiului. Așa însă, cînd Evgheni Prigojin și Vladimir Putin sînt certați, toată lumea e liniștită.

Serile trecute găsesc, însă, într-un ziar spaniol – 20 minutos – o informație pe care mi-au confirmat-o mai tîrziu și The New York Times și BBC, anume că Prigojin creează o bază Wagner în Belarus pentru 8.000 de mercenari. Citez din 20 minutos: „Imaginile din satelit furnizate de Planet Labs PLC arată că zeci de corturi au fost ridicate în ultimele două săptămîni la o fostă bază militară de la periferia orașului Osipovichi, un oraș belarus aflat la 230 km la nord de granița cu Ucraina. Aliaksandr Azarau, liderul grupului de gherilă anti-

Lukașenko BYPOL, format din foști militari, a declarat joi că în apropiere de Osipovichi se construiește o bază pentru mercenari Wagner. Iar un purtător de cuvînt al forțelor de frontieră a Ucrainei a dezvăluit presei locale că pînă la 8.000 de luptători din rebelii lui Wagner ar putea fi dislocați în Belarus. Vorbind pentru ziarul «Ukrainska Pravda», Andriy Demchenko a spus că Ucraina își va întări granița de 1.084 km cu Belarus în fața amenințării unei posibile invazii din Belarus de către mercenarii lui Wagner”.

Dacă nu s-ar fi aruncat cu capul înainte în ditirambe triumfaliste, acum nu ar trebui să stea cu el plecat și să constate că tocmai li s-a tras preșul de sub picioare în cel mai pur stil rusesc.

Baza, despre care The New York Times presupune că ar putea fi noul cartier general al trupelor de mercenari Wagner, „se află la aproximativ 80 de mile de capitala belarusă, Minsk, și la aproximativ 13 mile nord-vest de orașul Asipovichy, care găzduiește mai multe facilități militare, inclusiv un teren de antrenament și un loc de depozitare a munițiilor. Aceasta a fost folosită anterior de Brigada 465 de rachete din Belarus, care a fost formată în 1988 și mutată mai aproape de Asipovichy în 2018. Unitatea este singura astfel de brigadă din Belarus care are rachete rusești Iskander, conform lui William Alberque, expert în arme nucleare pentru apărare. și think tank-ul de securitate Institutul Internațional pentru Studii Strategice. Iskanderii sînt capabili să livreze atît focoase convenționale, cît și nucleare”.

Cînd ești idiot, nu poți fi și patriot!

(urmare din pag. 21)

Un sistem care a făcut ca România să fie singura țară din lume în care s-a înființat Asociația Victimelor Magistraților. Justiția românească ocupă astăzi ,,locul doi în topul Corupției” (INS) sau altfel spus: ,,Justiția românească e-un gunoi/ Corupți, pramatii și lichele/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ Parcă-s niște duhuri rele” (Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Practic, ,,Justiția, în loc să ne apere de hoți, incompetenți, criminali, corupți, străini..., îi apără pe ăștia de noi” (Petre Țuțea), de unde și concluzia că ,,toți magistrații ar trebui supuși unor expertize de ordin profesional, moral și chiar medical”, exprimată de Monica Macovei. (Păi, cine te-a oprit, madam, să faci asta, cînd ai ,,condus” acest sistem, primul magistrat expertizat putînd fi chiar dumneata?)

Cert este că (In)Justiția românească s-a răspîndit precum ciuma, România devenind un cimitir al nedreptății veșnice. ,,Justiția este oarbă de-a binelea, și asta pentru că mai întîi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată cu voluptatea prostituatei de centură de către plătitorul politic. Ce mai, s-a pus sub comanda zilei cu o nonșalanță de budoar, păstrîndu-și duplicitatea. Ea însăși aparține unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte. Ridicolul a pus stăpînire pe întreaga tagmă, asasinînd nu numai încrederea în actul justiției, ci însăși conștiința dreptății” (Gl. Mircea Chelaru).

Oricum, este clar pentru toată lumea că ,,Lipsiți de conștiință, magistrați în robe pătați/ Își bat joc de cauze și oameni disperați/ În mîna lor Legea-i un moft, chiar nulă/ Păcat! Act al Dreptății, îți plîng de milă!” (subsemnatul). Vreau să se știe că sînt bine informat în privința acestui sistem CRIMINAL, mai ales că, în urmă cu ceva ani, la ora șase dimineața, am fost încătușat și dus cu duba la tribunal sub acuzația de... INCEST (sic). Scrisesem în Revista ,,România Mare” despre niște pramatii și lichele, care m-au acuzat de calomnie (Art. 206/ cod penal), numai că dobitocii din Justiție au scris în acte ART. 377/ cod penal (incest). Pînă la urmă, calomnia s-a dovedit a fi un mare adevăr, iar gafa legată de numărul articolului s-a înregistrat la rubrica ,,mici greșeli” (Valeriu Stoica). De reținut și faptul că președintele Ion Iliescu i-a recompensat pe cei implicați în acest caz cu ordinul ,,Meritul juridic Clasa I”. No comment!

Așadar, ăștia sînt angajații din Justiție care fac grevă astăzi, deși 4.700 de magistrați încasează pensie specială, cu o valoare medie de peste 21.000 de lei, dar dacă aș deschide o discuție privitoare la sentințele strîmbe pe care le-au emis TOȚI aceștia, cu siguranță că întreaga societate i-ar alerga cu parul în mînă. Păi

în situația asta, vouă nu vă este rușine să tot cereți bani, drepturi, facilități, cînd, pe lîngă lefurile și pensiile nesimțite pe care le încasați, mai aveți și ,,gratuități la asistență medicală, medicamente, proteze, transport de orice fel, plus decontarea a 7,5 litri de combustibil la suta de km” (ART. 70 și ART. 80/ Legea nr. 303/2004)?

Mai mult, magistrații vor avea ratele la apartamente plătite de stat, respectiva lege fiind trecută de Senat și se pare că se îndreaptă spre neantul care e România de azi. Halucinant e argumentul venit de la CSM: ,,Legea respectivă va accelera piața imobiliară prin creșterea cererii de achiziționare de imobile sau de construire de clădiri noi, fiind astfel create sau menținute numeroase locuri de muncă”.

Alo, popor român, mai ești pe aici? Ai înțeles că magistrații vor cumpăra case, iar ratele vor fi achitate de stat, deci din banii poporului, care-și va plăti impozitul după ce va primi salariul, pentru că va munci din greu la construirea palatelor magistraților? Asta da șmechereală!

Iată, așadar, ce pilde de echilibru și echidistanță ne dă această ,,Justiție”, gata oricînd să judece corect pe oricine. Pe oricine e atît de prost încît să nu știe cum merge Justiția în România. O justiție varză, în care pînă și jurămîntul magistraților s-a schimbat: ,,Jurăm și ținem să vă asigurăm că noi, puterea judecătorească, vom veghea fără oprire ca în România să se facă întotdeauna justiție. Doamne ferește să adormim și să se facă cumva dreptate, din greșeală”.

Cînd v-am dat exemplul strungarului care în loc de zece piulițe făcea doar cinci, era vorba de dascăli, care mai fac, totuși, ceva, măcar verifică prezența elevilor, dar ce exemplu vă mai pot da acum, cîtă vreme magistrații NU FAC SUB NICI O FORMĂ DREPTATE? Pot doar să păstrez exemplul și să-i schimb esența, adică să spun că strungarul a dat foc fabricii în care lucra.

Da, așa este, Justiția se face vinovată de tot ce s-a întîmplat rău în această țară, pentru că nu s-a organizat și nu a funcționat în baza principiului fundamental ,,Nullum judicium sine lege” (Nici o judecată în afara legii). Practic, România a ajuns definiția haosului generalizat, adică ,,Presa minte ca o scroafă/ Statul parcă-i impotent/ Toți fac gafă după gafă/ Nu-i Guvern, nici Parlament/ Ce lege se mai respectă?/ Legea Junglei, asta-i clar!/ Biserica e suspectă/ Școala este un coșmar/ Iar Justiția, un calvar” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Deșteptarea, fata mea!”).

Și, una peste alta, am fost anunțați că vor intra în grevă și cei de la CFR, alți amețiți, care au stat cu mîinile în sîn atunci cînd, cu ani în urmă, șinele de tren au fost vîndute ca fier vechi, iar traversele bine îmbibate cu

Trupele astea, criminal de eficiente pot spune, ale mercenarilor Wagner sînt cu adevărat de temut și extrem de utile Rusiei nu doar în Ucraina, ci și prin Africa sau Asia. O altă sursă occidentală extrem de cunoscută, BBC, scrie pe acest subiect că „Wagner proiectează puterea și influența strategică a Rusiei pe tot globul și, în tot acest timp, sub pretextul că nu are nimic de-a face cu Kremlinul. Abia recent Putin a recunoscut în sfîrșit că Wagner a fost finanțat de stat în sumă de miliarde de ruble. În urma revoltei întrerupte, Kremlinul a declarat că luptătorii Wagner au termen pînă la 1 iulie să decidă dacă semnează contracte pentru a se alătura armatei regulate (nu este o perspectivă atractivă pentru majoritatea). Dacă nu, ei pot fie să se întoarcă acasă, fie să meargă în Belarusul vecin, unde se presupune că Prigojin se află în exil”.

Citind această formulare „se presupune că... se află în exil” m-am gîndit că jurnaliștii britanici s-au prins de jocul viclean al rușilor, dar trei propoziții mai jos m-au dezamăgit din nou, căci iată ce scriu: „Wagner nu este terminat, dar zilele sale de activitate în mare măsură independent de armata rusă s-au încheiat. Cu armele depuse și fără carismaticul Prigojin în frunte, nu va mai fi forța care era. Și asta, pentru Kiev, este o oarecare ușurare”. Eu nu cred că activitatea Wagner s-a încheiat, ci că această formațiune militară va continua să fie de folos Rusiei, țară care-i plătește de ani de zile ca pe soldații săi, doar că nu sînt în mod oficial parte a armatei regulate. Cred că vom mai avea surprize din partea lor și că vor juca un rol important în încheierea războiului din Ucraina.

păcură au ajuns în cuptoarele topitoriilor din Germania. Tot la fier vechi a ajuns și Flota României, în special pescadoarele, domeniu în care, atunci, eram pe locul trei în lume. Cine vrea să aprofundeze subiectul îl poate contacta pe Traian Băsescu, fost infractor, cu aproape întregul său neam, fost președinte de țară și fost turnător la Securitate.

De grevă vorbesc și cei din Sănătate, cică o duc rău și ei, pentru că nu mai primesc 100 de lei pentru fiecare pacient vaccinat. Sînt medici care ar trebui trimiși în pușcărie pentru complicitatea de care s-au făcut vinovați atunci cînd susțineau declarațiile sataniștilor, potrivit cărora ,,vaccinurile erau bune”. Niște CRIMINALI (sic) care, acum, sanchi, vor și ei să li se respecte drepturile, fapt ce îmi aduce aminte de temutul dr. Mengele, cel care îi mustra dur pe doctorii din lagărele naziste care nu-și dădeau silința să-i ,,vindece” pe deținuți.

Sincer să fiu, sînt, pur și simplu, siderat de faptul că organizarea unei greve a devenit un fel de dovadă că oamenii din anumite sisteme sînt duși bine cu bidonul. Luați ca exemplu pe cei din învățămînt, unde 15.000 de elevi nu s-au înscris la recentul Bacalaureat, 50% din cei prezenți au luat note mai mici de 5, iar celor care au obținut note de trecere li s-au dat subiecte de clasele IV-V, în unele locuri, și alea gata rezolvate. Cu toate acestea, dascălii ne tot amenință cu noi greve, ca și cei din Sănătate, unde nu sînt medicamente, unde infecțiile intraspitalicești au devenit incontrolabile și unde decesele postvaccinare au întrecut orice închipuire.

La fel și în Justiție, unde, spre exemplu, Piedone a fost condamnat și ținut în pușcărie ceva mai mult de un an, după care a fost eliberat ca fiind nevinovat, judecătorii implicați în acest caz, ca de altfel și toți ceilalți, nu au găsit altceva de făcut decît să pună de o... grevă.

Așadar, o țară plină de nebuni, care se distrug singuri, între ei, cu o satisfacție unică în lume. ,,Adio, popor român!, intrat singur la stăpîni,/ Subjugat de neamuri proaste și de haite de păgîni./ Dar n-am să tac de vor dușmanii astei țări întunecate,/ Chiar de legea lor nedreaptă mă va condamna la moarte./ N-am să tac chiar dacă vouă, iudelor, nu vă convine!/ Nu mai vreau în țara asta om politic de rușine!/ N-am să tac cînd strigă-n mine toți eroii noștri morți/ La Posada și Rovine... Horea, Cloșca, trași pe roți/ Nu mai vreau la cîrma țării saduchei și lifte rele/ Vreau un Ștefan să ne poarte spre izbîndă și Înviere/ Vreau un Țepeș să ne facă din păduri troiți la porți/ Și vreo cîteva țepușe pentru vînzători și hoți!/ Vreau să vă opriți odată din furat și din trădare/ Vreau respect și demnitate! Vreau o Românie Mare!” (Eliana Popa, ,,N-am să tac!”).

o nouă perspectivă asupra viitoru L ui

China a început vînătoarea de noi metale valoroase

–cumîivorajutasăpăturileînHimalayapechinezisădomineîntreagalume?–

Pe teritoriul Chinei, în cel mai înalt lanț muntos al planetei – Himalaya, pot exista rezerve uriașe de metale din pămînturi rare, iar de accesul la acestea poate depinde dezvoltarea tehnologică și viitorul multor țări ale lumii. Lungimea lanțului este estimată la multe sute de kilometri, iar volumele potențiale de producție pot fi mai mari decît în domeniile pe care China le dezvoltă în prezent. Stabilirea coordonatelor exacte ale rezervelor pe o zonă atît de mare nu este ușoară, dar acum sînt implicate tehnologii bazate pe inteligență artificială, menite a contribui la accelerarea procesului. Succesul căutării depinde dacă Republica Populară Chineză va putea să-și consolideze poziția de lider în sectorul strategic și să crească presiunea asupra concurenților săi geopolitici. Pînă acum, China a început să-și piardă monopolul pe piață, în timp ce adversarii Beijingului caută modalități de a scăpa de o dependență periculoasă cît mai curînd posibil.

Inteligența artificială poate fi cheia

„Grupul de pămînturi rare (REM) reprezintă materiale indispensabile pentru domeniile inovatoare: sectoarele materialelor noi, energiei noi, tehnologiei militare și tehnologiei informației. Aceasta este o resursă care are o importanță strategică cheie pentru competiția statelor la nivel global”, explică profesorul Zuo Renguang de la Laboratorul de Procese Geologice și Resurse Minerale al Universității de Geoștiințe din China. Împreună cu echipa, el lucrează pentru a utiliza tehnologia inteligenței artificiale (AI) pentru a stabili coordonatele exacte ale depozitelor de pămînturi rare din Himalaya. Estimările preliminare arată că ar putea fi vorba de o centură de peste o mie de kilometri în zonele muntoase din apropierea granițelor sudice ale Tibetului, pe un teritoriu care face și obiectul unei dispute teritoriale între China și India. Găsirea zăcămintelor într-o zonă atît de vastă și în astfel de circumstanțe poate dura în mod normal ani, dacă nu zeci de ani, dar China vrea să rezolve problema cît mai curînd posibil. Pînă acum, tehnologiile de inteligență artificială nu sînt aplicate direct pe teren; totuși, Zuo Renguang și colegii săi au reușit deja să mărească semnificativ acuratețea muncii AI, ducînd-o la peste 90%, iar acum rămîne de aflat care sînt criteriile pe care AI le folosește pentru a lua decizii. Potrivit omului de știință, metalele pămînturilor rare ar trebui să fie acum în centrul atenției statului chinez, în timp ce cererea pentru alte resurse tradiționale va începe să scadă în cîteva decenii. REM-urile sînt acum numite „vitaminele industriei”: sînt necesare pentru producția de vehicule electrice, dispozitive electronice, baterii, turbine eoliene, rafinarea eficientă a petrolului și sînt utilizate activ în sfera militară – de la lasere și dispozitive de vedere pe timp de noapte pînă la muniție.

Grupul de pămînturi rare include ytriu și 15 lanthanide: lantan, ceriu, praseodim, neodim, promet,

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

samarium, europium, gadolinium, terbium, disprosium, holmium, erbium, thulium, ytterbium, lutetium. În ciuda numelui, nu se poate spune că REM-urile sînt rare. Unele dintre ele sînt mai des întîlnite pe planetă decît cuprul și aurul, dar concentrația în anumite zone nu este de obicei prea mare; mineritul poate fi neprofitabil. De aceea, depozitele potențial promițătoare atrag atenția, iar unii cred că nu numai comerțul, ci și războaie se pot desfășura în viitor pentru accesul la aceste resurse.

În situația care face obiectul acestui articol, problema potențialului conflict este deosebit de relevantă. Disputa asupra terenurilor din sudul Tibetului se desfășoară de la mijlocul secolului trecut și duce încă la încălcări în zonele de graniță; ultimul eveniment s-a întîmplat în urmă cu aproximativ șase luni. De asemenea, nu este clar cum va reacționa vecinul Chinei la perspectivele de deteriorare a mediului în zonă: specificul procesului minier este de așa natură încît provoacă daune semnificative mediului și ecosistemelor și poate amenința cu poluarea resurselor de apă. Importanța unor astfel de zăcăminte este totuși atît de mare încît dificultățile potențiale cu greu pot constitui un argument pentru abandonarea dezvoltării lor. Cercetătorii chinezi subliniază că problema poate avea o importanță strategică pentru țară. Ponderea țării în rezervele REM ale lumii este acum în scădere: la mijlocul anilor 1990, China reprezenta 44% din total, iar acum – aproximativ 34%, vorbim despre aproximativ 44 de milioane de tone din cele 130 de milioane globale. Producția anuală actuală este de 300 de mii de tone pe an, iar în următoarele decenii, cererea ar trebui să crească cu sute de procente.

Dacă explorarea rezervelor din Himalaya se va dovedi a fi de succes, atunci indicatorul va crește semnificativ: potențialul zăcămintelor este comparabil cu acele zăcăminte pe care China le dezvoltă în prezent în Mongolia Interioară și provinciile sudice. Succesul ar trebui să cimenteze rolul Chinei ca lider și indispensabil într-un sector care, pentru prima dată în decenii, poate fi amenințat.

Drumul sigur spre succes

China a devenit lider incontestabil pe piața metalelor din pămînturi rare în anii 1980. Avantajele sale nu erau doar zăcăminte promițătoare cu o proporție mare de metale în minereu, ci și forța de muncă ieftină – oameni care erau gata să lucreze în producție grea și periculoasă pe bani puțini. Costul exploatării miniere în China a fost mult mai mic decît în Statele Unite, care au condus anterior sectorul; în plus, China a subvenționat costurile companiilor și a închis ochii la standardele de mediu. RPC vindea metale la un preț sub cost și creștea prețurile cînd producția murise deja în America, Europa și Rusia. Pînă la sfîrșitul anilor 2000, 95% din metalele pămînturilor rare au fost extrase în China, ceea ce a conferit țării poziția de lider capabil să-și dicteze condițiile celor care depindeau de importurile din China; de fapt, tuturor statelor care aveau nevoie de metale. Din 2009, Beijingul a restricționat exporturile, provocînd o

creștere bruscă a prețurilor, iar în 2010 a blocat livrările către Japonia după un incident pe mare. Puțin mai tîrziu, China a suspendat exporturile către SUA și Europa, în timp ce a negat oficial existența embargoului. Practica restricțiilor a dus la o dispută pe scară largă în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), care s-a încheiat în favoarea Statelor Unite, a UE și a Japoniei, iar ponderea altor țări în producția de metale rare a început să crească din anii 2010 – inclusiv din cauza faptului că acțiunile Beijingului au umflat prețurile la metale, făcînd extracția acestora mai atractivă din punct de vedere economic.

Anii de dominație absolută în structura globală de aprovizionare nu au fost însă în zadar și au oferit Chinei condițiile pentru dezvoltarea activă a sectorului de prelucrare a metalelor: ponderea sa este astăzi de 86% din volumele globale. Țara și-a asigurat, de asemenea, o poziție de monopol în etapa producției de produse din metale din pămînturi rare: produce mai mult de 90% din magneți din pămînturi rare care sînt necesari pentru a crea un cîmp magnetic constant și sînt utilizați în diverse echipamente – de la telefoane mobile la turbine eoliene și vehicule electrice. Pe de altă parte, pe măsură ce producția internă a scăzut, procesarea a început să se bazeze mai mult pe materii prime importate.

Cu toate acestea, deocamdată, problemele de dependență sînt încă mult mai acute nu pentru China, ci pentru oponenții săi, deoarece zonele importante din punct de vedere strategic ale economiei depind de produsele din REM. Deci, fără pămînturi rare, transformarea sectorului energetic, care se desfășoară activ în SUA și Europa, poate eșua. Fără acces la resursă, în special, proiectul de trecere la mașini electrice, care este deja obligatoriu în Uniunea Europeană, precum și dezvoltarea energiei alternative, vor fi în pericol – sînt necesare tone de metale din pămînturi rare pentru a opera o turbină eoliană.

SUA a început să caute o soluție la potențialele probleme. În 2020, administrația președintelui Donald Trump a alocat peste 200 de milioane de dolari pentru sprijinirea sectorului, iar Departamentul Apărării din țară a început să finanțeze mai multe companii din industrie. „Criza ruso-ucraineană a evidențiat problemele de securitate a aprovizionării în sectorul pămînturilor rare. Acum, SUA, UE și Australia investesc masiv în producția lor. Căutarea rezervelor s-a intensificat, s-a investit mai mult în prelucrarea elementelor rare”, a declarat David Merriman, Director de cercetare REM la Wood Mackenzie.

Uniunea Europeană nu are încă producție proprie și nici nu va avea în viitorul apropiat: de exemplu, un teren din nordul Suediei, descoperit la începutul acestui an, va putea produce peste mulți ani. În prezent, UE pariază pe dezvoltarea reciclării: în 2021, a fost propus un plan de investiții în sector de 1,7 miliarde de euro, care ar trebui să permită o creștere bruscă a producției. Pînă acum, 98% la sută din totalul produselor din metale rare sînt importate din China, dar pînă la sfîrșitul deceniului, necesarul de importuri poate fi redus la 80%. În același timp, SUA, Europa și Marea Britanie au intensificat cooperarea cu Australia, care are rezerve semnificative de metale din pămînturi rare și are capacitatea de a deschide noi mine.

Merriman de la Wood Mackenzie a estimat anul trecut că China va continua să domine sectorul în următorii ani, dar ponderea sa din aprovizionarea globală ar putea scădea la 45% pînă în 2027. Un astfel de scenariu nu corespunde intereselor RPC, deoarece pentru Beijing orice pîrghie de presiune asupra Occidentului devine din ce în ce mai relevantă pe fondul confruntării: de exemplu, amenințarea cu embargoul asupra metalelor din pămînturi rare poate împiedica introducerea de sancțiuni deosebit de sensibile în sectorul tehnologiei. Succesul unei descoperiri tehnologice, însă, nu este garantat, iar China are încă toate șansele să-și mențină avantajul – mai ales dacă inteligența artificială ne va indica locul în care sînt ascunse depozite colosale în Himalaya. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.