România Mare, nr. 1701

CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef:

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Un popor înfometat nu are vise, ci halucinații.

CornELIU VADIm TUDor

La anu’ și la Sf. Așteaptă

În general, această expresie românească exprimă un termen ce nu va fi atins niciodată. Cam așa cred că i s-a spus Ucrainei la întîlnirea NATO de la Vilnius. Firește, în presă au apărut imediat fotografii cu Zelenski singur și stingher între ceilalți invitați, ilustrînd extrem de bine poziția de facto a țării sale care, după ce a fost folosită, este abandonată. Firește, i s-a promis Ucrainei că imediat ce se va încheia războiul contra Rusiei se vor lua în discuție condițiile pe care ea va trebui să le îndeplinească pentru aderare, lucru pe care l-a subliniat și Comunicatul oficial al NATO finalizat marți seara, prin care acesta s-a angajat să adreseze o invitație Ucrainei de a se alătura alianței atunci cînd vor fi îndeplinite condițiile, inclusiv schimbări democratice și din sectorul de securitate. Vă amintiți, desigur, de condițiile pe care a trebuit să le îndeplinim și noi ca să fim primiți în „al doilea val” și cît am muncit pentru asta. Nu cred că Ucraina va fi primită așa repede și fără condiții; asta ar însemna că totul nu e decît vorbărie goală și ipocrizie de tip occidental.

Volodimir Zelenski spera să primească un termen de aderare la NATO pentru a-și împlini visul de a atrage organizația în războiul cu Rusia sperînd că astfel va cîștiga. Nu a învățat nimic din ceea ce a pățit Stalin pe durata ultimului război mondial, Sadam Hussein, Bin Laden și, în general, toți cei care s-au lăsat folosiți și înarmați de americani și occidentali, în general. Zelenski crede cu tărie în celebrul articol 5, care zice că un atac contra unuia e un atac contra tuturor și, prin urmare, alianța va sări în ajutor, doar că nu l-a citit și interpretat în totalitate, fiindcă acolo scrie clar că ajutorul dat rămîne la latitudinea fiecărui stat membru în parte.

Pe de altă parte, din cîte văd prin presa angloamericană a acestei primei jumătăți de an, semnalele care anunță intențiile de oprire a războiului prin înghețare sînt destul de multe, mai ales că mult așteptata ofensivă ucraineană nu a dat rezultatele așteptate de toată lumea.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

Aloo! Ați înnebunit de tot? (1)

România și trădătorii ei

Ce bine m-am simțit cînd am scris, în ultima vreme, articole și reportaje cu subiecte în afara sferei politice actuale, astfel cum au fost cele despre nașterea Sfîntului Ioan Botezătorul, Ia românească, discursul de acum 100 de ani al lui Nicolae Titulescu în fața Consiliului Națiunilor, sau ultimul, cel dedicat marelui om de știință român, medicul neurolog Constantin Bălăceanu-Stolnici, cu prilejul aniversării impozantei vîrste de un secol! Cred că, reciproc, și cititorii noștri întîmpină cu alt interes și cu o altă doză de atractivitate astfel de scrieri jurnalistice decît cele cu tematică politică, mai ales cu referire la actuala (și jalnica) clasă politică autohtonă. După ce ești bombardat, în mod special la posturile tv., numai și numai cu știri și rapoarte fie cu subiecte sinistre, fie despre nimicnicia ordinară a celor care ne conduc, intercalate cu „analize” militare și geostrategice despre cum se desfășoară războiul rusoucrainean (cu „amenințări” iminente în ce privește atacarea și ocuparea României de către Putin), un reportaj despre ia românească sau un articol închinat marelui proroc și martir Sfîntul Ioan Botezătorul au darul să ne extragă din marasmul cotidianului și să ne lumineze gîndul, concentrîndu-ne preocupările și spre acțiuni și activități benefice eului nostru personal.

Iată că (așa cum ar spune „analiștii” pomeniți mai sus) situația concretă din teren – adică totala deraiere de la linia românească și suveranistă aproape a întregii noastre clase politice, în frunte cu Președintele României, cu grave și irecuperabile pierderi pentru Statul și Poporul Român – mă obligă să privesc din nou în vitrina la zi a României și să iau atitudine. De la gravitatea ultimelor decizii ale decidenților noștri, la lipsa de reacție a unor oameni cu știință de carte, pe care-i credeam patrioți, și pînă la posibilitatea dispariției României ca Stat independent (dacă lucrurile la care mă voi referi nu se vor îndrepta), nu mai este mult. Situația este la limita de a fi sau de a nu mai fi a ceea ce numim astăzi România! De la acest pericol virtual pleacă și franchețea și duritatea titlului acestui articol. De ce să-i menajăm pe cei care vînd România SUA și Occidentului, să le vorbim doar cu „domnia voastră” și să-i gîdilăm la coarda sensibilă, „speriați” de aureola lor de mari politicieni, cînd, de fapt, ei nu sînt decît niște marionete, niște circari de pe Dîmbovița puși în slujba celor care, ca și în trecut, ne spoliază Țara și tratează Poporul Român ca pe o turmă bună de muls?

La ora actuală constat un lucru care ne aruncă într-o prăpastie și mai mare (dacă ar exista una mai adîncă decît cea în care se află România anului fatidic 2023), anume că românul s-a obișnuit cu trădarea precum cîinele cu jujeul.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Galben grîu

Respiră calm cîmpia-n asfințit Cînd ultimele raze cad pe zare, Pămîntul se retrage, obosit, Să-și stingă rănile incendiare;

Se coace grîul, îl aud prin somn Ca un copil cuminte, cum tresare, În timp ce Luna, aură de domn

Așterne pe cîmpia-n depărtare;

Mîine, combine vor intra în lan Ca vechi corăbii pe o mare-ntinsă. Se va trezi cîmpia-n Bărăgan, Și de luceferi galbeni va fi ninsă;

Va curge soarele topit pe spic, Urcînd temperatura ca-n furnale, Dar, vara fără soare nu-i nimic În cele patru puncte cardinale;

Vara de grîu se coace pentru noi Ca pîinea rumenă, în vechi cuptoare, Ne vom spăla de cald cu-aceleași ploi Ce udă cerul după Carul Mare;

Pămîntul, tot, e galben – pai de grîu, Galben de grîu reflectă-n noi lumina, Curg boabele curate ca un rîu, În timp ce-n lanuri zumzăie combina...

GEO CIOLCAN

ACTUALITATEA PE SCURT

 Cazul azilelor groazei nu i-a șocat numai pe români, care de altfel știu de zeci de ani că în instituțiile în care ajung vîrstnicii, copiii fără părinți sau persoanele bolnave nu sînt condiții decente. Radio Free Europe, varianta străină a Europa Liberă, relatează cazul astfel: „Bătăi. Foame. Răni netratate care par să curgă pînă la oase. Corpuri pline de mușcături de ploșnițe și viermi în jurul organelor genitale. Jefuirea apartamentelor și a conturilor bancare. Imaginile macabre și relatările șocante ale maltratării în instituțiile private de îngrijire pentru bătrîni și persoane cu dizabilități, numite ulterior aziluri de groază, i-au impresionat pe români. O expunere-bombă în urmă cu șase luni a devoalat presupusele abuzuri și a dus la zeci de raiduri, arestări, și taxe la începutul acestei luni. Aproximativ 200 de locuitori au fost salvați din condițiile mizerabile”, notează Radio Free Europe Financial Times compară scandalul cu orfelinatele din comunism. „România e zguduită de un nou scandal similar cu cel al orfelinatelor din anii 1990. O anchetă a scos la iveală condițiile mizerabile în care erau ținuți vîrstnicii din centre și aziluri. Într-un caz deosebit de îngrijorător, care a apărut pe măsură ce investigațiile se derulau, 11 bătrîni au fost transportați în așternuturi și abandonați pe un șantier dintr-o suburbie a Bucureștiului, a declarat Raed Arafat, șeful serviciilor de urgență din România. Au fost lăsați acolo de teamă că un raid iminent va descoperi supraaglomerare la casa de îngrijire în care locuiau, a spus el”, scrie Financial Times  Cercetătorii au identificat un sit geologic care reflectă, spun ei, cel mai bine faptul că planeta a intrat în epoca Antropocenului, un pas major în istorie. Termenul Antropocen, propus prima dată în 2000 pentru a reflecta modalitatea profundă în care umanitatea a modificat planeta, a devenit un cuvînt extrem de des folosit în mediile academice, unificînd mai multe domenii de studiu. „Cînd 8 miliarde de oameni au un impact asupra planetei, trebuie să fie şi repercusiuni. Am intrat în noua stare a planetei, şi e clar că aceasta trebuie să fie definită de o nouă epocă geologică”, a declarat Colin Waters, profesor onorific la Universitatea Leicester, Şcoala de Mediu, Geografie şi Geologie, citat de CNN.  Potrivit unor speculaţii, Austria s-ar fi transformat într-un „veritabil portavion” al agenților ruși care operează în Europa. Este, cu adevărat, Viena „vestul sălbatic” al spionilor din întreaga lume? Să nu uităm că în Austria se află sediile centrale ale mai multor organizații internaționale importante precum Agenția Internațională pentru Energie Atomică, OPEC și diverse agenții ale ONU. Oficial, Austria s-a declarat indiferentă la activiţăţile de spionaj desfăşurate pe teritoriul său de către agenţii ruşi, atîta vreme cît aceste operaţiuni nu prezintă un pericol pentru cetăţeni, oficiali sau instituţii. Mai mult, încă din primăvară, austriecii au iniţiat o propunere legislativă care incriminează toate acţiunile de spionaj din interiorul graniţelor orientate „împotriva unui stat străin sau a unei organizații internaționale”. Surprinzător, majoritatea guvernamentală din parlament a reușit deja de două ori să suspende procedura de vot, iar dezbaterea a fost amînată pentru sesiunea parlamentară din toamnă. „Dacă, de exemplu, Rusia îi spionează pe germani – unii dintre cei mai apropiați parteneri ai noștri – pe teritoriul austriac, nu putem face nimic în privința asta, atîta vreme cît o astfel de activitate nu afectează interesele Austriei”, a precizat Stephanie Kresper, membră a partidului liberal de opoziție Neos.  Donald Trump a explicat planul său de a face pace în Ucraina în 24 de ore de la preluarea mandatului de președinte. Acesta a spus că îi va propune președintelui ucrainean Volodimir Zelenski să încheie un acord, potrivit Fox News, și a adăugat că președintele Biden nu este capabil să discute cu liderii mondiali. „Aceștia sînt oameni deștepți, inclusiv Macron din Franța. Aș putea face o întreagă listă de

oameni, inclusiv Putin... Acești oameni sînt ascuțiți, duri și în general vicioși. Avem un om care habar n-are ce se întîmplă. Este cel mai periculos moment din istoria țării noastre”, a spus Trump. „Ați spus că puteți pune capăt războiului din Ucraina în 24 de ore. Cum ați face asta?”, a fost întrebat Trump. „Îl cunosc foarte bine pe Zelenski și îl cunosc foarte bine pe Putin, chiar mai bine. Și am avut o relație bună, foarte bună cu amîndoi. I-aș spune lui Zelenski: Trebuie să închei un acord. I-aș spune lui Putin: Dacă nu închei un acord, le vom oferi mult. O să-i dăm (Ucrainei) mai mult decît au primit ei vreodată dacă va trebui. Voi face acordul într-o singură zi”, a răspuns Trump.  Televiziunea de stat rusă a prezentat duminică o înregistrare în care preşedintele rus Vladimir Putin îi ironizează pe politicienii europeni. Acesta îi descrie drept total dependenţi de SUA, relatează DPA. „Dacă li se spune mîine: Am decis să vă spînzurăm pe toţi, ei vor întreba un singur lucru, plecîndu-şi ochii: Putem să facem asta cu frînghii fabricate la nivel local?”, a declarat Vladimir Putin, citat de agenţia de ştiri TASS. „Cred că asta va fi un fiasco pentru ei pentru că este foarte puţin probabil ca americanii să refuze un contract atît de mare pentru industria lor textilă”, a adăugat Putin. În acelaşi timp, a spus Putin la televiziunea rusă, specialiştii ruşi vor analiza armele NATO capturate în războiul împotriva Ucrainei şi le vor utiliza pentru a-şi ameliora propriile sisteme militare. „Cred că reprezintă o oportunitate să le analizăm să vedem dacă există ceva care poate fi aplicat în ţara noastră, de ce nu?”, a declarat Putin la televiziune într-un material difuzat duminică, conform Agerpres  O nouă metodă pentru combaterea schimbărilor climatice a apărut, după ce a fost dezvoltată cea mai albă vopsea de pe Pămînt. Culoarea este atît de albă încît poate reflecta peste 98% din lumină, iar acest lucru este deosebit de util pentru că lumina generează căldură, conform Business Insider. Dacă este folosită pe o clădire, spun cercetătorii, vopseaua ar reduce temperatura de la suprafață, scăzînd temperaturile din interior și scăzînd nevoia de aer condiționat. Cercetătorii se întreabă ce s-ar întîmpla dacă vopseaua ar fi folosită mai mult, astfel încît să acționeze la nivel planetar. Potrivit lui Jeremy Munday, profesor de inginerie electrică și informatică la Universitatea Davis din California, care cercetează tehnologia curată, dacă un material precum vopseaua dezvoltată la Universitatea Purdue acoperă 1-2% din suprafața Pămîntului, cantitatea de lumină reflectată înapoi în spațiu ar reduce cantitatea de căldură absorbită de planetă suficient pentru a stabiliza temperatura globală. Cu alte cuvinte, ar putea ajuta la combaterea schimbărilor climatice.  Rada Supremă a Ucrainei a votat joi, în primă lectură, o lege sprijinită de preşedintele Volodimir Zelenski, care legalizează utilizarea terapeutică a canabisului pentru a ajuta militarii şi civilii care suferă de stres post-traumatic ca urmare a războiului provocat de invazia rusă, transmite EFE, potrivit Agerpres. Textul de lege permite cultivarea, circulaţia şi utilizarea industrială, ştiinţifică şi tehnică a marijuanei atunci cînd aceasta este destinată tratării cancerului şi a „stresului post-traumatic” cauzat de război. Într-un discurs rostit în Parlament pe 28 iunie, Zelenski a declarat că susţine această lege pentru ca „toţi cetăţenii, bărbaţi şi femei din Ucraina, să nu fie nevoiţi să sufere durerea, stresul şi trauma războiului”. Potrivit Innei Ivanenko, de la ONG-ul Pacienţi ai Ucrainei, „aproximativ patru milioane de persoane” ar putea avea nevoie de tratament cu canabis medicinal ca urmare a războiului.  Mai mult de jumătate din populația Uruguayului nu mai are acces la apă bună de băut, iar oamenii sînt nevoiți să bea apă sărată de la robinet. Experții spun că situația critică ar putea continua luni de zile. Se adeveresc astfel avertismentele transmise de ani de zile de către cei care au prezis criza apei și au vorbit despre vulnerabilitatea rezervorului unic vital care asigură apă în zona capitalei Montevideo, scrie The Guardian. În regiune, Uruguay este considerată o țară cu venituri mari și avînd resurse abundente de apă. Cei care în ultimii ani au avertizat cu

privire la scăderea rezervei de apă au fost ignorați au fost descriși ca paranoici, așa că investițiile necesare au fost amînate. Trei ani consecutivi de secetă aproape că au golit rezervorul de apă dulce, iar pentru a evita penuria, compania publică de apă, OSE, a amestecat apa sărată din estuarul Río de la Plata cu apă dulce din rezervorul Paso Severino pentru a extinde rezervele.  Premierul României, Marcel Ciolacu, a declarat luni, după ședința conducerii de partid, despre susținerea Gabrielei Firea la alegerile pentru Primăria Capitalei, că „la momentul respectiv o să vorbim despre acest lucru”. Purtătorul de cuvînt al formațiunii politice, Lucian Romașcanu, a afirmat că „nu excludem nimic, lucrurile sînt în dinamică”. Șeful PSD a precizat că Gabriela Firea este suspendată din funcțiile de conducere din partid „pînă în momentul în care se lămuresc toate lucrurile”. Despre susținerea Gabrielei Firea la o nouă candidatură pentru Primăria Capitalei, Marcel Ciolacu a răspuns: „De multe ori v-am spus că în acest moment nu avem alegeri locale, nici generale, nici europarlamentare. Sînt ferm convins că la momentul respectiv o să vorbim despre acest lucru”.  Comisia Europeană ar putea închide Mecanismul de Cooperare şi Verificare pentru Bulgaria şi România fără să ia în considerare observaţiile Consiliul UE –susţin surse ale comisiei, conform BNR, scrie Rador Pe data de 5 iulie, Comisia Europeană şi-a comunicat intenţia de a anula monitorizarea pînă în luna septembrie. Statele membre trebuie să îşi prezinte observaţiile pînă la data de 25 august. Europarlamentarul Victor Negrescu a declarat că România are șanse în acest an la Schengen „dacă acționăm așa cum trebuie”. De asemenea, europarlamentarul Eugen Tomac avertizează că românii nu trebuie să devină eurosceptici din cauza erorilor pe care le fac politicienii.  Rusia nu mai participă la acordul de export al cerealelor prin Marea Neagră, a anunţat luni Kremlinul. Înţelegerea mediată în urmă cu un an de ONU şi Turcia permitea Ucrainei să exporte cereale pe cale maritimă, prin porturile din sud, după o perioadă de la începutul războiului în care Rusia impusese o blocadă, conform agenţiei Reuters. Acordul a fost prelungit de mai multe ori şi urma să expire luni. Moscova susţinea de mai multă vreme că nu mai sînt îndeplinite condiţiile pentru o nouă prelungire. „Din păcate, partea din aceste acorduri privind Marea Neagră referitoare la Rusia nu a fost încă implementată, aşa că efectul încetează”, a declarat purtătorul de cuvînt al preşedinţiei ruse, Dmitri Peskov. Moscova reclamase de mai multe ori că exporturile de cereale şi îngrăşăminte ruseşti întîmpină în continuare obstacole, deşi nu sînt supuse direct sancţiunilor occidentale.  Andrei Stoleru, un student din Iași, a dezvoltat pentru lucrarea de disertaţie susţinută în urmă cu o lună la Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din cadrul Universităţii Tehnice din Iaşi, o mănuşă cu senzori ce depistează boala Parkinson cu ani buni înainte de apariția simptomelor. Invenţia sa este absolut remarcabilă și urmează să fie prezentată în Italia, la Verona, unor membri din comunitatea medicală şi academică, scrie Ziarul de Iași. Prin intermediul proiectului său, Andrei Stoleru intenționează să creeze o mănușă IoT (Internet of Things) capabilă să monitorizeze și să înregistreze datele privind mișcările mîinii pacienților, deoarece tremuratul este unul dintre simptomele bolii Parkinson. În lucrarea sa de disertație, Andrei Stoleru menționează că o mișcare cu o frecvență cuprinsă între 3-7 Hz este asociată cu boala Parkinson. Prin utilizarea senzorilor de mișcare și a dispozitivelor IoT, se poate realiza o monitorizare precisă și continuă a mișcărilor pacienților, permițînd detectarea semnelor timpurii ale bolii Parkinson prin analizarea frecvenței tremuratului mîinii. Implementarea soluției propuse de fondatorul Creative Penguins ar permite o monitorizare precisă și continuă a tremuratului mîinii, facilitînd astfel identificarea variațiilor și tendințelor acestuia în timp. Aceasta ar contribui la diagnosticarea precoce și la intervenția promptă în gestionarea bolii Parkinson, cu potențialul de a îmbunătăți prognosticul și calitatea vieții pacienților. r.m.

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Calendarul de-a lungul veacurilor (I)

Măsurarea intervalelor de timp a constituit, încă din cele mai îndepărtate vremuri, o preocupare vitală a oamenilor, avînd rădăcini adînci în cerinţele practicii. Organizarea activităţii societăţii, cu multiplele ei aspecte, este de neconceput fără etaloane de durată bine precizate. Un astfel de etalon este ziua, corespunzătoare măsurării unor intervale scurte de timp. Dacă trebuie însă s-o folosim pentru a stabili data unui eveniment îndepărtat, întîmpinăm mari greutăţi şi sîntem puşi într-o situaţie ciudată. Chiar și prezentarea vîrstei unui contemporan al nostru, după numărul de zile trăite, este greu de conceput; cît de complicat ar fi, de pildă, să spunem că cineva are aproximativ 18.900 de zile, în loc de 60 de ani, aşa cum obişnuim. Tot aşa de greoi ar fi să zicem că de la Proclamaţia de la Islaz au trecut 44.895 de zile sau că România a devenit independentă acum 30.355 de zile. Şi este limpede că am ajunge la adevărate cifre „astronomice“ dacă ne-am aventura să datăm în zile lupta lui Ştefan cel Mare de la Vaslui, plecarea lui Columb în prima călătorie spre Lumea Nouă, primul război dacic ş.a.m.d.

S-ar putea invoca faptul că o mare civilizaţie a Americii Centrale, Maya, folosea, cu milenii în urmă, datarea evenimentelor în zile. Dar aceasta nu face decît să ilustreze existenţa unui sistem cronologic primitiv, cu mari dezavantaje, care a persistat nefiresc de mult.

Ani civili, ani lunari, ani tropici

Pentru măsurarea timpului, oamenii au folosit în primul rînd fenomene naturale, a căror succesiune sau repetare, la intervale regulate, o observau. Aşa cum este firesc, cel dintîi fenomen natural care a atras atenţia omului primitiv a fost acela al succesiunii neîntrerupte a răsăritului şi apusului de soare, a zilei şi nopţii. La început, ziua împreună cu noaptea, adică durata care separă două răsărituri de soare, a constituit singura unitate de măsurat timpul. Ea este ziua civilă şi astăzi ştim că echivalează cu timpul necesar Pămîntului pentru a face o rotire în jurul axei sale, de la vest la est: e vorba de o mişcare regulată, care nu şi-a schimbat durata de multe mii de ani. Romanii au introdus o importantă inovaţie în utilizarea acestei unităţi fundamentale, prin subîmpărţirea ei în 24 de ore (horae).

Calculul timpului, iniţial rudimentar, s-a perfecţionat în cursul mileniilor, pe măsură ce umanitatea a evoluat spre forme de viaţă tot mai complexe, atît sub aspect material cît şi spiritual. Convingîndu-se treptat că ziua civilă este o unitate de măsurat inadecvată pentru procese şi fenomene de durată mai mare, oamenii antichităţii au căutat sâ o completeze prin găsirea unui etalon mai mare. Din nou şi-au îndreptat privirea spre cer şi au observat cu atenţie vecina Pămîntului, Luna. Aceasta prezintă patru faze, care se repetă mereu în aceeaşi ordine. Răstimpul dintre două faze identice ale Lunii (de pildă de la o Lună nouă la cea următoare) este un interval precis, mereu acelaşi, echivalent cu 29 de zile şi jumătate (mai precis: 29 de zile, 12 ore, 44 de minute şi 3 secunde); denumirea sa astronomică este lună lunară sau lunatic. În limba română, cuvîntul lună indică atît corpul ceresc satelit al Terrei, cît şi unitatea de timp amintită. Dar nu trebuie să uităm că lunaţia nu coincide cu luna calendaristică în care ea a fost transpusă şi care e alcătuită dintr-un număr întreg de

zile. Despre această transpunere şi despre consecinţele ei trebuie să spunem cîte ceva în cele ce urmează. La început, învăţaţii considerau luna calendaristică de 29 de zile. Dîndu-şi însă seama că e prea scurtă şi nu corespunde deplin cu ciclul fazelor lunare, au preferat să o considere de 30 de zile. De data aceasta însă, au ajuns iar în impas, durata fiind prea mare în raport cu lunaţia. În sfîrșit, au ajuns să stabilească luna calendaristică la 29 de zile şi jumătate, prin alternarea lunilor de 29 de zile cu altele de 30 de zile, însumarea a 12 asemenea luni dînd un an civil de 354 de zile. Astfel a luat naştere calendarul lunar. Am văzut însă că luna lunară depăşeşte de fapt 29 1/2 zile. De aceea, anul civil calculat după sistemul de mai sus era mai scurt cu 8 ore şi 48 de minute decît anul lunar astronomic. Pentru a se restabili concordanţa, popoarele care au rămas la acest calendar au creat un ciclu special, alcătuit din 5 ani de 354 de zile şi 3 ani de 355 de zile, ziua suplimentară fiind adăugată la ultima lună a anului. Mai tîrziu. calendarul lunar a fost perfecţionat şi mai mult, prin conceperea unui ciclu de 30 de ani – cuprinzînd 19 ani comuni şi 11 ani bisecţi – prin care diferenţa dintre anul civil şi anul lunar se reducea la numai o zi în 3.000 de ani.

Dar oricît de perfecţionate, calendarele lunare au un mare defect, datorită tocmai faptului că se orientează numai după Lună. Ele sînt independente de mişcarea de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui, fiind cu circa 11 zile mai scurte decît anul tropic; adică intervalul dintre două echinocţii de primăvară succesive. În consecinţă, începutul anului lunar se mută, pe rînd, în toate anotimpurile şi calendarul respectiv nu mai poate servi la organizarea acelor activităţi importante care depind de ciclul solar (muncile agricole, păstoritul etc).

Iată de ce mai toate popoarele antichităţii au trecut, pînă la urmă, la alcătuirea de calendare lunaro-solare, care ţineau seama atît de succesiunea fazelor lunare cît şi de ciclul natural al anotimpurilor, aşa cum acest ciclu poate fi determinat după mişcarea aparentă a Soarelui pe boltă.

Numărul de aur

Calendar astronomic din Uppsala, Suedia astfel 99 de luni. Totuşi, în 160 de ani, începutul anului civil întîrzia cu o lună.

În 594 î.e.n., Solon a adus o oarecare îmbunătăţire acestui sistem, însă cel care a perfecţionat calendarul lunaro-solar grec a fost astronomul atenian Meton. El a propus ciclul de 19 ani lunari cu 7 luni suplimentare, adică un ciclu de 235 de lunaţii, avînd 6.940 de zile sau 19 ani solari. Ciclul de 19 ani a început să se aplice de la 16 iulie 432 î.e.n., cînd era lună nouă, după solstiţiul de vară. Sistemul lui Meton, care înlătura neajunsurile ciclului de 8 ani, a fost privit de atenieni ca o mare descoperire, hotărîndu-se ca cifrele ciclului să fie gravate cu aur pe monumentele Atenei, sistemul însuşi numindu-se numărul de aur sau ciclul lui Meton. Ulterior s-a observat că ciclul lui Meton e mai lung cu o treime de zi decît lunaţiile astronomice, iar cei 19 ani solari formează o perioadă cu o jumătate de zi mai lungă decît anii astronomici. Pe la 330 î.e.n. un alt astronom, Callip, a corectat sistemul metonian alcătuind un ciclu de 76 de ani (960 de lunaţii), în care din cele 27.760 de zile a suprimat o zi fără a reuşi totuşi să realizeze o concordanţă deplină între mersul Lunii şi al Soarelui, căci după 380 de ani luna nouă apărea mai devreme cu o zi. De aceea, în Secolul al IIlea, astronomul Hipparc a realizat ciclul de 532 de ani, ajungîndu-se la un an mijlociu foarte exact.

Grecii n-au cunoscut săptămâna în perioada mai veche a istoriei lor, dar au împrumutat-o ulterior de la evrei: unele zile ale săptămînii nu aveau denumiri, ci erau indicate prin numere: 2 pentru luni, 3 pentru marţi etc. Ziua a şasea era ,.ziua pregătirii“ (Paraschevi), iar a şaptea Sabbat. Cînd au adoptat creştinismul, prima zi a săptămînii, Dominica romană, a devenit „ziua Domnului“ (Ckiriachi).

Astfel, babilonienii, cei dintîi care au deosebit stelele de planete, prin observarea mişcării lor, au folosit pînă prin mileniul al II-lea î.e.n. un calendar lunar, apoi au trecut la cel lunaro-solar, intercalînd într-un ciclu de 8 ani lunari 3 luni suplimentare. Prin Secolul al Vl-lea î.e.n., ei au micşorat şi mai mult diferenţa dintre anul civil şi cel astronomic, introducînd ciclul de 19 ani, cu 7 luni suplimentare, începutul anului lor lunaro-solar era primăvara, în luna pe care o denumeau Nisan. Tot lor li se datorează crearea unei unităţi de timp legată de fazele Lunii – săptămîna –, formată din 7 zile (mai tîrziu romanii le-au dat acestor zile nume de planete). De la babilonieni săptămîna a fost preluată de evrei, care precizau prin numere zilele acesteia, în afară de Sabbat – sîmbăta. În perioada cea mai veche a istoriei lor, calendarul lunar al evreilor semăna cu cel al fenicienilor şi cartaginezilor. După captivitatea babilonică, ei au împrumutat numele lunilor de la babilonieni. Mai întîi au fixat începutul anului primăvara, apoi l-au mutat toamna, în luna Tisri – fără dată fixă şi deplasîndu-se pe întregul interval al lunii. Pentru a realiza concordanţa anilor lunari cu poziţia Soarelui, intercalau în mod neregulat o a 13-a lună. Mai tîrziu, sub influenţa grecilor (circa 338 e.n.) au introdus ciclul de 19 ani, cu 12 ani comuni, ceilalţi 7 ani avînd cîte o lună în plus. Şi grecii antici au folosit în cronologia lor anul lunar de 354 de zile. În Secolul al VII-lea î.e.n. au căutat – din necesităţi practice – să pună în concordanţă anul civil cu mişcarea aparentă a Soarelui, introducînd, într-o perioadă de 8 ani (96 de luni) 3 luni suplimentare, totalizînd

Macedonenii au folosit, de asemenea, un calendar lunaro-solar de 12 luni, intercalînd din cînd în cînd o a 13-a lună. Ionienii din Asia Mică, în bune relaţii cu Atena, au folosit un calendar după modelul atenian, la Milet datele evenimentelor putîndu-se deduce, de pildă, din listele magistraţilor. Calendarul milesian a fost folosit şi în coloniile Miletului pe ţărmul Mării Negre: Histria şi Tomis (Constanţa), pe cînd la Callatis (Mangalia) se utiliza calendarul din Megara. Prin intermediul acestor colonii greceşti şi al macedonenilor, au cunoscut de bună seamă şi strămoşii noştri daci sistemul calendaristic lunaro-solar pe care, de altfel, l-au folosit şi romanii înainte de Iulius Caesar.

Registrul cămătarilor (1)

În prima perioadă a istoriei lor, romanii au utilizat un ciclu de 10 luni, pe care îl numeau annus, de unde denumirea de an. Era un an lunar, care începea cu primăvara la 1 martie şi se termina cu luna a zecea, December. Lunile acestui an erau: Martius (31 de zile), Aprilis (30), Maius (31), lunius (30), Quintilis (31), Sextilis (30), September (30), October (31), November (30) şi December (30), deci şase luni de 30 de zile şi patru luni de 31 de zile, anul totalizînd 304 zile. Se poate admite că acest calendar este o creaţie a populaţiei pastoral-agrare din Italia, care elimina din socoteala timpului două luni de iarnă, perioadă cînd activitatea oamenilor de atunci era neînsemnată. Cînd lumea romană a intrat în contact cu grecii, s-a simţit nevoia să se alcătuiască un calendar lunaro-solar de 12 luni, probabil sub influenţa astronomiei greceşti. La vechiul calendar s-au adăugat două luni: Ianuarius (29 de zile) şi Februarius (28), între December şi Martius, iar cele şase luni de 30 de zile s-au redus la cîte 29 de zile, ajungîndu-se la un an lunar de 355 de zile. (va urma)

Prof. dr. doc. ION IONAȘCU

Calendarul roman

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Necăjiții de la periferia societății

Trăim într-un sentimentalism desuet... Și toată lumea spune că de vină pentru asta este societatea în care trăim, regresele făcute în ultimii 32 de ani. Dar toate acestea nu le vom analiza noi aici, ca să aflăm cauzele, deși, în mare parte, ele se știu. Nu e rolul nostru acesta, are cine să o facă: sociologii, istoricii, instituțiile statului însărcinate cu elaborarea unor astfel de studii și analize. Se știe bine că societatea în care trăim astăzi nu este benefică pentru omul de rînd, dar mulți se fac că nu văd această problemă... Și cel mai acut simt această realitate dură îndeosebi aceia care trăiesc în condiții vitrege de viață, uitați de Dumnezeu și de oamenii care, prin lege, trebuie să se preocupe de soarta lor... Cine să o facă, însă? Oamenii noștri politici? Nici vorbă... De îndată ce se văd în funcțiile rîvnite, pentru ei, omul, în general, nu mai contează, ci doar dorința lor de a-și spori cît mai mult și cît mai repede averile... La sate, ca și în mahalele din oraș, viața e dură, dar nimeni nu le va auzi glasul celor săraci și strigătul durerii lor din casele dărăpănate de la țară, ori din ghetourile citadine în care au fost aruncați de vremuri și vremi... Pentru că statul niciodată nu a lucrat în favoarea lor și nu le-a

acordat vreo atenție, decît în preajma alegerilor. Atunci, acești oameni au dat piept cu hoardele de propagandiști ai partidelor care le înșiră promisiuni deșarte și minciuni sfruntate, pentru a le obține votul. Și oamenii le-au dat votul, că majoritatea acestora sînt de bună credință, dar au rămas mereu cu buza umflată, continuînduși traiul la fel de anevoios, uitați de cei în care își puseseră speranțele... Și oamenii aceștia, care trăiesc la periferia societății, sînt semeni deai noștri, cu sentimente, empatii și principii de viață, pe care niciodată nu și le pot exprima, nu au nici cui să se adreseze, dată fiind izolarea în care trăiesc. Astfel, ei sînt lipsiți de puterea de a întreprinde ceva pentru confortul lor personal. De pildă, să nu mai care apă de la cișmelele stradale cu bidoanele așezate în cărucioarele luate de la supermarket, sau să nu mai fie nevoiți să-și facă nevoile în fundul grădinii... Ce-ar putea ei să facă, în contextul dat, să-și plîngă oful? Cui, cînd am văzut, nu demult, cu cîtă indiferență au fost tratați profesorii – oameni care se ocupă de educarea copiilor noștri în școli... Am văzut cu toții cum au fost umiliți de clica politicienilor, în timpul așa-ziselor negocieri... Cu cîtă nonșalanță au fost ignorați de la dialog! Și erau acolo profesori de toate gradele, din întreg arealul învățămîntului românesc. Dacă în asemenea

situație profesorii au fost tratați așa cum am văzut, adică desconsiderați ca niște paria, la ce să se aștepte necăjiții de la periferia societății, dacă vin să manifesteze pentru drepturile lor? Nu vor avea nici o șansă, de îndată, jandarmii le-ar aplica ,,legea bastoanelor”... Ca martor la toate acestea, zău că-mi vine a striga: jelui-m-aș și n-am cui!, că orice vom zice și vom scrie, România va fi în continuare condusă de o clasă politică coruptă și nepregătită să apere interesele oamenilor de rînd. Cît privește greva profesorilor, rezultatele se cunosc: nu s-au ales cu nimic, doar că strigătul lor din stradă se va înscrie ca o pagină tristă de istorie pentru neamul acesta încercat de destin, din cauza guvernanților, care s-au împotrivit doleanțelor de bun-simț ale dascălilor: niște modeste solicitări de măriri salariale...

Doamne, luminează mintea acestui popor, pe viitor să-și aleagă oamenii potriviți la locurile potrivite, în felul acesta să nu mai vorbim de sărmani, de lume nemulțumită, de analfabeți și drogați etc. Pentru că românii sînt oameni cumsecade și nu merită această soartă dură.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Pictorul Theodor Aman, cel mai cultivat artist român al timpului său (III)

Povestea Casei Aman, devenită Muzeul ,,Theodor Aman”

După moartea pictorului, în anul 1904, soţia sa, Ana Aman, a donat statului român casa cu operele artistului rămase în colecţia personală, obiectele artistului şi întreg mobilierul. Născută în 1840, Ana – fiica unui bogat negustor, Politimos, și a Zincăi Maria Butculescu, provenită dintr-o veche familie boierească – era cu nouă ani mai tînără decît Theodor. Ea mai fusese căsătorită și a avut trei copii. Cea care va deveni frumoasa amfitrioană a casei Aman a fost și principala muză a artistului, fiind surprinsă de acesta în diferite ipostaze în interiorul casei și oglindind astfel, prin atitudinea sa, stilul de viață feminin urban la mijlocul Secolului al XIX-lea.

Conform obiceiului din epocă, Ana a fost măritată de către familie, la 16 ani, cu Gheorghe NiculescuDorobanțu, de care a divorțat pentru a se recăsători cu Theodor Aman, tînărul de care se îndrăgostise cu adevărat. Cei doi s-au întîlnit pe data de 24 ianuarie 1860 la un mare bal, unde se aniversa împlinirea unui an de la Unirea Principatelor Române iar, în

anul 1865, Theodor Aman și Ana se căsătoreau. Cununia nu a putut avea loc mai devreme, deoarece în epocă, chiar dacă divorțul se realiza relativ ușor, era nevoie de o perioadă de timp de cîțiva ani pînă se putea realiza următoarea căsătorie. La nuntă au participat importante personalități ale epocii, precum Mihail Kogălniceanu sau Cezar Bolliac.

După căsătorie, Theodor Aman a semnat un contract pentru construcția unei case, cu antreprenorul de origine germană, Frantz Scheller. Tinerii căsătoriți își vor construi o casă comună, pe un teren de pe strada Clemenței, actuala stradă C. A. Rosetti. Casa Aman a fost proiectată în stil neoclasic, fiind decorată în interior chiar de către Aman, care a sculptat mobilierul casei și ușile atelierului cu medalioane în relief reprezentîndu-i pe Raffaelo, Tiziano, Rembrandt și Veronese. În interior a sculptat medalioane reprezentîndu-i pe Traian, Decebal, Radu Negru, Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Matei Basarab. Basoreliefurile montate pe exteriorul casei îi înfățișează pe Leonardo da Vinci și pe Michelangelo, iar picturile murale din interiorul casei îi sînt dedicate lui Mihai Viteazul. Toate aceste reprezentări istorice și abundența ieșită

din comun a portretelor de artiști europeni, neobișnuite pentru un domiciliu familial, demonstrează că pictorul a gîndit această casă pentru a fi un spațiu public, o galerie de artă, un spațiu unde spera să-i obișnuiască pe contemporanii săi cu marea artă.

Spectaculoasa reședință Aman a fost terminată în anul 1869 și a devenit un important spațiu monden al Bucureștiului. Aici se organizau periodic serate muzicale unde cînta adeseori şi artistul la violoncel, alături de fiica sa vitregă, Zoe, care cînta la pian, dar era şi o minunată soprană. La aceste serate participa şi principesa Elisabeta, viitoarea regină a României, fapt semnalat în presa vremii, reşedinţa domnească (care devine Palatul Regal, din anul 1881) aflîndu-se în apropierea casei Aman. Carol I a vizitat și el reședința și atelierul maestrului Aman, dar a mai fost invitat și de soția artistului, după moartea soțului său.

În reședința pictorului s-au perindat și marii artiști ai perioadei: Karl Storck, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ștefan Luchian, Ion Georgescu, prietenii sau studenții maestrului.

În anul 1908, casa-atelier a artistului a devenit Muzeul ,,Theodor Aman”, acum cel mai vechi muzeu de artă din Bucureşti şi singura casă-document de epocă rămasă în Capitală. Muzeul găzduieşte un mare număr de tablouri ale artistului, în colecţia ,,Theodor Aman” aflîndu-se compoziţii istorice, peisaje, naturi moarte, portrete. Alături de uleiuri şi pînze reprezentative, muzeul găzduieşte o amplă colecţie de gravuri, tehnică pe care Theodor Aman a experimentat-o către sfîrşitul vieţii.

La 10 septembrie 1991, Academia Română i-a acordat lui Theodor Aman titlul de membru post-mortem. Desigur, statutul de pictor este cel care-l identifică pe Aman în conștiința publică, dar casa lui, în care se află actualul muzeu, le dezvăluie vizitatorilor un om de cultură complex, cu o solidă educație, care se mișcă cu grație printre diversele arte, de la pictură la sculptură, de la muzică la poezie, înlănțuite sub protecția unei gîndiri filosofice, care guvernează casa și existența artistului, construind un personaj surprinzător, încă puțin familiar marelui public, dar cu siguranță printre cele mai fascinante personalități care au marcat a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. Sfîrșit r m

Muzeul „Theodor Aman“

Ana Aman, femeia din umbra maestrului

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Alice Voinescu – destinul tragic al primei femei din România cu doctorat în Filozofie

Scriitoare, traducătoare, profesoară și critic de teatru, Alice Voinescu s-a născut la 10 februarie 1885, la Drobeta-Turnu Severin, într-o familie de intelectuali – tatăl său, Sterie Steriadi, era o figură importantă a orașului, avocat de renume și cu un doctorat obținut la Paris, iar mama, Massinca Poenaru era descendentă a inventatorului și matematicianului Petrache Poenaru). Alice se dovedește un copil precoce: la vîrsta de cinci ani știa deja să citească în limbile română și germană, iar la șase ani învață limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în științele exacte și umaniste. Urmează studiile universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin RădulescuMotru, Pompiliu Eliade, Mihai Dragomirescu, Nicolae Iorga ș.a. În 1908 își ia licența în filozofie cu Maiorescu, iar la insistențele acestuia, familia o trimite la studii în Germania și Franța pentru pregătirea unui doctorat. După mai mulți ani de studiu, reușește, în 1913, să-și susțină doctoratul la Sorbona, devenind prima femeie din România cu doctorat în Filozofie.

Deși apreciată în lumea academică occidentală, alege să se întoarcă în țară

După publicarea în Franța a tezei sale de doctorat, cu tema ,,L’interprétation de la doctrine de Kant par l’École de Marburg. Étude sur l’idéalisme critique”, tînăra a primit mai multe propuneri de angajare, ca lector la Paris, sau profesor la o universitate americană. Alice Voinescu le refuză pe toate, preferînd să se întoarcă în țară, pentru a se mărita, în 1915, cu avocatul Stello Voinescu. (A fost o căsătorie care avea să-i provoace multe dezamăgiri și tristeți din cauza firii lui nestatornice, dar moartea lui, încă tînăr, în 1940, îi redeșteaptă iubirea pentru el; îi duce dorul pînă la sfîrșitul zilelor sale, petrecînd ore întregi la mormîntul lui, topită de tristețe și purtînd lung conversații cu el în paginile ,,Jurnalului” ei.)

Întrucît posturile de profesor universitar de filozofie erau rezervate exclusiv bărbaților, se concentrează asupra esteticii și istoriei teatrului, în 1922 devenind profesor titular la Conservatorul de Artă Dramatică din București. În perioada 1925-1939, a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny din Franța, unde a cunoscut o serie de personalități de vîrf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreținînd ulterior o bogată corespondență. La întoarcerea din Franța, în 1930 și 1932 vizitează Veneția și Florența, unde are revelația artelor plastice. Între 1931 și 1942, susține numeroase conferințe și emisiuni radiofonice despre teatrul antic, teatrul elisabetan, dramaturgia clasică franceză, devenind faimoasă ca bună vorbitoare. În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie, și scrie studii despre patru dramaturgi contemporani (Franz Wedekind, Luigi Pirandello, George Bernard Shaw și Jean Claudel). De asemenea, a ținut cursuri de sociologie la Înalta Școală de Asistență Socială, militînd pentru emanciparea și educarea femeilor. În diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu, socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o: ,,(...) grația ei învăluitoare și irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată”.

De notat că Alice Voinescu a fost și prima femeie care a susținut o rubrică de cronică dramatică în România, la Revista Fundațiilor Regale. Era în anul 1938. A fost prietenă cu André Gide, André Malraux, François Mauriac și Roger Martin du Gard, pe care i-a cunoscut la celebrele întîlniri de la Pontigny, vechea mînăstire din Franța. În țară, a fost o apropiată a lui George Enescu, dar și a Reginei Maria, Marucăi Cantacuzino, Mariettei Sadova... Își ținea cursurile

de istoria literaturii dramatice cu un farmec nespus, iar sălile erau întotdeauna arhipline. Strălucea, era admirată și iubită...

Un model intelectual: curajul de a fi liber și noblețea împotrivirii

Deși frecventează cercul ,,Criterion”, alături de Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian și alți intelectuali cu vederi de dreapta, Alice Voinescu va protesta public după asasinarea fostului ei profesor, Nicolae Iorga, de către legionari: ,,Moartea domnului Iorga m-a exasperat. De la mișelia asta, nu mai cred în ordine și liniște”.

Pentru Alice Voinescu, Iorga era ,,un om de o prodigioasă cunoaștere”, care, în pofida păcatelor sale, rămînea un om rar. Pe 5 februarie 1934, în ,,Jurnalul” ei publicat postum, diarista nota, în legătură cu marele istoric: ,,Întotdeauna resimt dureros lipsa culturii mele istorice și literare, în sensul cel mai strict al cuvîntului, dar acut, ca ieri, n-am simțit-o niciodată. [...] Nu m-am liniștit decît cînd mi-am mărturisit ignoranța. Am simțit-o și mai vast cînd dl Iorga părea convins că sînt doar o modestă. Niciodată n-am fost mai disperată de lipsa mea totală de memorie!”.

După venirea comuniștilor la putere, odată cu intrarea în vigoare a noii Legi a învățămîntului din 1948, a fost pensionată. Atunci avea să sufere enorm. A plîns. A deznădăjduit. Fusese pensionată forțat, în urma reacției firești de a-și apăra valorile – nu ca pe niște relicve ale ,,societății burgheze”, ci ca pe dobîndiri lăuntrice – încredințată fiind că, păstrîndu-le, rămîne om: ,,O țară care-și reneagă trecutul nu are viitor”. Atitudinea ei se justifica astfel: ,,Dacă totuși mă încăpățînez în poziția mea, e că metodele întrebuințate de comunism sînt inumane, și pentru că azi aceste metode se petrec pretutindeni unde comunismul a pus piciorul. Nu neg generozitatea principiilor comuniste, dar rezist formei lui actuale, barbare și primejdioase pentru umanitate. La noi se mai complică și cu o superficialitate, un lichelism flagrant. Lichelele sînt în toate partidele, dar mă scîrbesc mai ales cînd vor să fie și reformatoare”.

Între aprilie 1951 și noiembrie 1952, Alice Voinescu va fi reținută la Jilava, fără a fi judecată sau condamnată. Arestată pentru că asistase la conferințele clandestine pe care filosoful Petru Manoliu le ținea prietenilor săi, Alice Voinescu a declarat, în anchetă: „mărturisesc că n-am înțeles nimic, cu toată voința de a mă ține la

curent”. Va face un an și șapte luni de închisoare, apoi va avea dumiciliu forțat într-o comună din Moldova pînă în 1954, unde va trăi în condiții groaznice. Va supraviețui datorită ajutoarelor primite de la prieteni.

„Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni petrecute în închisoare. E ceva atît de străin de gîndul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încît nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cînd pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-au folosit toată urîţenia şi murdăria şi comicăria, decît să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ele“, scria Alice Voinescu în noiembrie 1952, în timpul perioadei în care se afla în domiciliu forţat.

Ca urmare a unor memorii scrise de mai mulți intelectuali importanți, precum Perpessicius, Tudor Vianu, Mihail Jora (care își pierduse și el catedra de la Conservator), Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Florica Muzicescu sau Vasile Voiculescu, precum și la intervenția lui Petru Groza, i se va permite să revină în București, unde va trăi datorită unei pensii modeste și a unor traduceri din literatura engleză și germană. Continuă să își ajute apropiații și cîțiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris.

Alice Voinescu s-a stins din viață în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961, la București.

Moștenirea lăsată de Alice Voinescu, un model moral în cultura română

În anii ’80, criticul Dan Grigorescu reușește să publice o serie de volume de estetică și istorie a teatrului semnate de Alice Voinescu, iar după 1989 i se publică ,,Jurnalul”, operă voluminoasă, care va fi considerat o lucrare de excepțională valoare literară și documentară și care a însoțit-o pînă cu patru zile înainte să moară. Practic, acesta acoperă efervescenta perioadă interbelică, cu numeroasele personalități pe care le-a cunoscut, și o parte din experiența de coșmar a existenței autoarei după instaurea puterii comuniste. A început să scrie ,,Jurnalul” în 1929, la sugestia scriitorului francez Roger Martin du Gard, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Printre cei care apar în ,,Jurnal” se numără George Enescu, prințesa Maruca Cantacuzino, Nicolae Iorga, Gala Galaction, André Gide, André Malraux.

Perpessicius scria în 1953: ,,În ce măsură activitatea multiplă și diversă a Doamnei Alice Voinescu a slujit societății românești în aceste ultime decenii ale culturii noastre, abia dacă mai e nevoie să fie amintit. Seriile de discipoli ai cursurilor domniei sale și auditorii numeroaselor domniei sale conferințe stau mărturie imenselor servicii pe care această pedagogă și oratoare, deopotrivă de active, le aduc celor iubitori de învățătură, de gînduri frumoase și, mai ales, de o justă și subtilă inițiere în tainele dramaturgiei universale”.

Un emoționant omagiu îi aduce, de asemenea, un renumit om al scenei, actorul Mircea Șeptilici: ,,…Şi privind-o pe Alice Voinescu – care avea părul alb de la 18 ani – și ascultînd-o, simţeai că vîrsta oamenilor trebuie să fie numai tinereţe, vedeai că albul e cea mai frumoasă culoare, înţelegeai ce înseamnă transfigurarea, ce înseamnă nimbul şi ce putere de seducţie are frumuseţea spiritului… Într-o zi – acum cîţiva ani – inima care «le punea pe toate la inimă», inima prin care trecuseră atîtea dureri, inima s-a oprit… Cărţile pe care le-a lăsat, studiile «Montaigne» şi «Eschil» sau «Aspecte din teatrul contemporan» şi –mai ales – scrierile postume, reeditate, vor pune, peste vreme, numele Alice Voinescu printre dascălii artei şi gîndirii româneşti, dar nu vor putea să arate decît o mică parte din ceea ce a însemnat un om fără nici o umbră, o fiinţă făcută numai din lumină” (,,România literară”, 30 ianuarie 1969). r. m.

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale „Casa iubirii“

La ,,Casa iubirii”, un show televizat, într-un salon improvizat, fete și băieți stau la sfat. ,,Junii”, cu nădragii zdrențuiți, rupți în fund și la genunchi, și fetele, mereu în grabă, cu ,,discursul” pe tavă, cu toții se tot străduie să aprindă flacăra iubirii ce s-a stins... dar care, de fapt, nici nu s-a aprins, totul fiind scrum de la bun început, un fel de... ce-am avut și ce-am pierdut?!

Îi privesc atent și mă gîndesc că, dacă tînără aș fi și ar trebui să-mi aleg un soț cu nădragii găuriți, primul gînd ar fi să m-apuc să-i cos. Iar dacă, din întîmplare, m-aș înțepa în ac, din picătura de sînge, probabil s-ar scurge, încet-încet, regret după regret, că TIMPUL e necruțător și duce cu el primăveri și toamne. Iar el, riscînd, întreabă sfios: ,,Asta ești? Nu te recunosc!” Ai blugii rupți în fund și la genunchi. Eu te credeam Poartă de Rai, tu, însă, ești Fluture de mai. Vei înțelege curînd că ne naștem singuri și murim pe rînd. Un timp, mai aduci o floare în cimitir, apoi, tot mai rar, aprinzi cîte o lumînare, iar, curînd, și amintirile se sting. Din toate, nu mai rămîne nimic.

Afară, căldură mare, sufletul se pierde în uitare, miroase a muguri, a dragoste, a floare, iar grijile se ascund în găurile blugilor rupți în fund, importați din Apus.

AZI, crezi că nici n-a fost IERI, nu te regăsești nicăieri și îți amintești cu nostalgie că ,,A fost odată ca niciodată”, că de n-ar fi fost – COPILĂRIA, JUCĂRIA – nimic nu are rost. Ești fluture în zbor și te întrebi sfios: Cît voi mai fi în Univers? Există un RAI și-un IAD, un DUMNEZEU și un DRAC? Un lucru e cert: trupul tău e și DRAC, și DUMNEZEU, alcătuind împreună o Lume REA și una BUNĂ. Deșertăciune...

De frica de moarte, credem în toate. În realitate, fă ce-ți place, lăsîndu-te legănat într-un nostalgic balans între AM FOST și SÎNT pe Pămînt. Așezat în jilțul vieții, răscolești în sacul plin cu amintiri din anii tinereții, cu multe ierni și veri, și mai puține primăveri. Din zile și nopți ți-ai făcut scutul ce, pentru o CLIPĂ, a învins jarul care s-a stins. Astfel ai dat un sens în marele Univers... VIAȚA! În fiecare primăvară, culeg lacrima ghioceilor și privesc cu resemnare spre Soare-Răsare, la șiruri de cocori ce, în zori, zboară trist spre asfințit, ducînd pe aripi gîndul meu ca, într-un tîrziu, cînd zorii vor bate în geam, să ne găsească împreună, pe comodul divan. Însă, ACUM, am... Insomnie.../ Floare de iasomie/ Petale neînflorite,/ Neparfumate.../ Vise nevisate/ În somnul ce desparte/ Viața de moarte./ Tac chitic... Am adormit?/ Nu, nu, cred că m-am trezit./ Am visat mii de vise,/ Am trăit clipe nepermise./ Am iubit, am adormit/ De ce m-am trezit, nici n-am dormit./ Am insomnie?/ Patul miroase a iasomie.

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată În lumea vînzãtorilor de ziare

Instantaneele fotografice surprinse în Bucureștiul interbelic sînt lipsite de un „ingredient” important: de sunetul străzii. Acesta era datorat traficului din ce în ce mai intens și era completat de strigătele comercianților ambulanți, ale lustragiilor, ale vînzătorilor de ziare, care cu toții se agitau, discutau, se certau – într-un cuvînt – tîrguiau.

„Cînd a sosit în țară principesa Maria de Edinburg (notă: viitoarea Regină Maria a României), cea care a devenit soția principelui moștenitor Ferdinand al României, a fost ciudat surprinsă de strigătele vesele ale vînzătorilor de pe străzile Bucureștilor. Zic vesele, pentru cei deprinși din copilărie cu dînsele, strigăte devenite o tradiție pentru Capitala noastră... Dar tînăra principesă, de cîte ori trecea în trăsură, tresărea surprinsă și întorcea fără voie capul, cînd răsuna prin apropiere vreun asemenea strigăt, sau mai exact cîntec ciudat, care impresionează în mod curios pe acei ce vin pentru prima dată în București” (cf. articolului „Compozitorii muzicali și strigătele oltenilor”, semnat Alex F. Mihail – publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 22 iunie 1933).

Între toate aceste strigăte însă, cele ale vînzătorilor de ziare erau, probabil, cele mai ascultate – fiindcă se constituiau într-un adevărat jurnal de știri pentru locuitorii Bucureștiului (dar nu numai): „Evadarea lui Coroiu!”, „Groaznicul accident din Valea lată!”, „100 de morți... 200 de răniți”, „Senzaționalele declarații ale d-lui Dinu Brătianu! Împăcarea Maniu-Vaida!”. Iar seara „pe la cinci și jumătate”, își făcea apariția un „jurnalist”, în brațe cu „Adevărul” (sau cu „Universul”,

„Dimineața”), care făcea să răsune strada cu următorul „semnal strălucitor”: „Adevărul! Ediția a patra!”.

Printre vînzãtorii de ziare

Vînzătorii de ziare erau o prezență cotidiană a Bucureștiului interbelic: prezenți în aproape toate intersecțiile importante, înarmați cu teancurile de ziare, își vînau mușteriii. Tocmai de aceea, pentru a surprinde alte cîteva instantanee pline de farmec din lumea Bucureștiului interbelic, vă invităm să pătrundem în lumea vînzătorilor de ziare, ajutați fiind de articolul „Ziariștii”, semnat „R.”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 25 septembrie 1935: „Strigătul cotidian al țigănușilor care vînd ziarele, cu exagerările inerente rasei lor, cu pitorescul goanei și al îmbrăcăminții multicolore, e de mult încorporat farmecului Capitalei noastre. În realitate, deși sînt denumiți «țigănuși» cu toții, sînt de fapt printre ei și foarte mulți feciori de olteni de la țară, mici haimanale bucureștene și, destul de rari, țiganii autentici. Sărindarul și Brezoianu, cele două străzi înguste, care vibrează însă de viața intensă a gazetelor, cu freamătul neostenit pînă în orele tîrzii de noapte ale aducătorilor de știri noi, sînt cartierul general al micilor «ziariști». Cîțiva din ei sînt tipuri celebre ale Bucureștilor.

În răstimpul liber dintre apariția gazetelor, îndesați pe trotuar, lîngă gangurile marilor cotidiene, joacă barbut sau «cinci și șapte», cu o pasiune, o frenezie excepțională. Trăiesc în grup. Arareori un izolat își număra bănuitor băncuțele adunate după o zi cumplită de alergătură și de strigăte neostenite. Țiganii, în special cei ce vînd gazetele-aperitiv, de la ora

motto: „Și robul a zis: «Doamne, Dumnezeul stăpînului meu Avraam! Te rog, fă-mi astăzi o întîlnire fericită și îndură-Te de stăpînul meu, Avraam»“ – Geneza 24.12 Fiica de unsprezece ani îl privea pe tatăl ei cosind manual, în căldura dogoritoare, pajiștea cea mare din spatele casei. Cînd a terminat, ea i-a spus: „Tată, aș dori să ai o mașină de tuns iarba, cu care să poți cosi mai ușor. O să-ți cumpăr una!“. Mai mult decît a face o promisiune imposibilă, ea a început să se roage pentru o mașină de tuns iarba și a economisit fiecare bănuț. După o lună avea strînsă o sumă de 120 de franci. Toți știau că suma respectivă nu era suficientă. Într-o zi, fata a mers cu mama ei la un tîrg de vechituri. Acolo a văzut o mașină de tuns iarba. S-a dus la bărbatul care stătea lîngă mașină și l-a întrebat: „Cît costă mașina de tuns iarbă?“ – „120 de franci!“, a răspuns acela. Nimănui nu-i venea să creadă! Era exact suma pe care fata o economisise. Vînzătorul le-a făcut dovada că mașina este funcțională, așa că au cumpărat-o. În versetul de astăzi citim că robul lui Avraam s-a rugat cînd a fost trimis să găsească o soție pentru Isaac. El nu s-a bazat pe sine în soluționarea acelei lucrări dificile, ci L-a rugat pe Dumnezeu să-l ajute. Rugăciunea sa a fost simplă și sinceră, iar Dumnezeu a răspuns la încrederea robului și a făcut ca acesta să o întîlnească chiar pe Rebeca, ea fiind soția perfectă pentru Isaac.

prînzului, ocupă Sărindarul cu viața zgomotoasă a întregii familii, care îi urmează în tot locul. Bunicul, feciorul, mama și nepoțelul de 3 ani, cu toții vînd, întrun lămăit cumplit de glasuri, micile ziare de amiază.

Un bătrîn cu barbă, cu pălărie de pai spartă și un glas sacadat de procuror, își vinde ziarele în fața cafenelii Royal. Pe un carton a lipit pe o parte afișul unul ziar și pe cealaltă parte afișul gazetei concurente. Enunță cu glas monoton titlurile ambelor gazete și întoarce cartonul, imparțial, cînd pe-o parte, cînd pe alta, la fiecare cinci minute. Ceilalți vînzători povestesc despre el minuni. Se spune că a avut pe vremuri moșii, averi și-o funcție publică importantă. A risipit totul și a decăzut atît de jos încît era întreținutul unei femei de stradă. De zece ani e vînzător de ziare. Nimeni nu știe cum îl cheamă și vinde cîteva sute de foi pe zi. Micii vînzători, care îl respectă și îl tem, afirmă că are undeva ascunse cîteva sute de mii de lei, bani adunați din vînzarea gazetelor. Nimeni nu poate afirma ceva precis. Dar legenda a crescut, s-a împrăștiat, așa că într-o bună zi Sărindarul nu-l va mai vedea. Cineva, tentat de bogăția lui, îi va face de petrecanie și... misterul tot nu va fi deslegat.

Un alt tip specific e idiotul Ion. Nu mai are alt nume. Știrb, strîmb și bătrîn, Ion nu striga ca alții «senzaționala crimă», sau «căderea guvernului», ci un singur cuvînt aspru, tăios, care scoate automat cei trei lei din portofel:

- Foamea! Foamea!

Ion nu spune altceva. Dar e suficient. Cu atîta și izbutește să vîndă cîteva sute de foi, spre bucuria lui Nelu, crîșmarul vînzătorilor de ziare. Ceea ce dovedește că mai sînt oameni cu milă pe lumea asta... În realitate, Ion nu e atît de idiot pe cît se pare și printre vînzătorii de ziare e socotit un mare «șmecher».

Spațiul strîmt nu-mi îngăduie să spun mai mult despre aceste simpatice haimanale ale străzii bucureștene. Dar există un material reportericesc atît de bogat în viața lor, încît ar trebui cîteva articole la rînd ca să poată fi epuizat. În jocul lor de barbut, în strigătul, în vioiciunea sau șiretenia lor se unește caracterul specific al omului de pe stradă”.

DEIERI-DEAzI.BLOGSPOT.COM

File de istorie

Metternich – un om nãscut cu un secol prea tîrziu... (2)

Tu felix Austria nube...

La vîrsta de 36 de ani, pe umerii lui Metternich era transferată sarcina de a salva monarhia habsburgică de la ruină, de a ridica Austria din starea unei puteri de mîna a doua la care fusese coborîtă prin pacea de la Schonbrunn (octombrie 1809) şi a o repune pe primul plan al eşichierului politic european. În acest scop, dominînd voinţa lui Franz I – acest veşnic învins, care cu fiecare război pierdea o provincie, un ducat sau un regat –, Metternich (inaugura o politică externă care urmărea să cîştige simpatia lui Napoleon, fostul inamic, şi să submineze legăturile dintre Franţa și Rusia, consimţind la unele concesii, dar avînd grijă să-şi păstreze libertatea de acţiune.

Pe acest fundal se înscrie acţiunea de revitalizare a devizei seculare a Casei de Habsburg: Bella gerant alii, tu felix Austria nube (Lasă pe alţii să poarte războaie, tu, fericită Austrie, leagă căsătorii). Noul ministru de externe a fost partizanul declarat al căsătoriei Mariei Luiza cu Napoleon, eforturile sale în această direcţie întîlnindu-se cu dorinţa împăratului francez. Prezenţa unei arhiducese austriece pe tronul Franţei reprezenta pentru Metternich o posibilitate de a diminua apetitul tiranic al lui Napoleon, iar pentru acesta din urmă calea de a se alinia suveranilor legitimi şi a asigura, prin urmaşii pe care conta, domnia ereditară a dinastiei pe care o fondase. Napoleon, se notează în multe cărţi de istorie, surîdea la gîndul că, astfel, Ludovic al XVI-lea îi va deveni moş, iar Ludovic al XIV-lea strămoş!

Acest proiect întîmpina opoziţii atît în societatea vieneză cît şi în cea pariziană. Emigraţia franceză, ducii şi prinţişorii de diferite naţionalităţi îndepărtaţi de pe posesiunile lor, marii feudali austrieci complotau în jurul Hofburgului. Erau indignaţi numai la gîndul că o prinţesă în vinele căreia curgea sîngele lui Rudolf de Habsburg, Carol Quintul, Filip al II-lea, Maria Tereza, putea fi „aruncată“ în bivuacul unui ofiţer francez, în patul unui „iacobin încoronat“, al unui scelerat care a avut neruşinarea să se ridice împotriva monarhilor de drept divin şi însăşi a Papei! La Paris, Murat, Cambaceres şi alţii nu vedeau cu ochi buni o alianţă matrimonială cu Austria. Dar, în februarie 1810, Franz I, asistat de Metternich, îi va vorbi, patern dar autoritar, fiicei sale: „Napoleon îţi cere mîna, trebuie să spui da!”. „Cu învoirea tatălui meu, îmi dau consimţămîntul la căsătoria cu împăratul Napoleon“ – va declara ea, în primele zile ale lunii martie, lui Berthier, prinţ de Wagram, trimisul suveranului Franţei.

La 13 martie, un impunător cortegiu format din 83 de trăsuri părăsea Viena cu destinaţia Paris. Peste două săptămîni, la 27 martie, ora 10 seara, la Compiegne, Napoleon îşi întîmpina soţia:

– Care sînt dispoziţiile primite de la părintele vostru? – De a fi cu totul a voastră şi a vă da ascultare în toate!

La 2 aprilie, la Notre-Dame, „strălucitoarea mezalianţă“ dintre Maria-Luiza-Leopoldina-Carolina-

Lucia de Habsburg şi Napoleon Bonaparte era consacrată. Prezentîndu-se la 4 aprilie la Tuileries, Metternich putea să se declare mulţumit. Pînă în octombrie, cît va zăbovi în Franţa, diplomatul austriac va folosi timpul nu numai pentru a introduce pe noua împărăteasă în atmosfera pariziană, ci şi pentru a prospecta cercurile politice şi opinia publică franceză şi a evalua perspectivele deschise de evenimentul consumat. La 28 iulie, el era în măsură să comunice împăratului Franz: „Avantajul cel mai însemnat pe care noi am fi în drept să-i scontăm din căsătoria unei fiice a maiestăţii voastre cu împăratul francezilor este de a fi schimbat situaţia noastră disperată, completa noastră dezorganizare internă şi externă, într-o situaţie de linişte. În această conjunctură, toate eforturile guvernului trebuie să tindă spre a repune în ordine şi a restabili forţele noastre tare slăbite în urma ultimului tratat de pace şi astfel, să regrupăm aceste forţe pentru toate eventualităţile de viitor. Ne-am înşela mult dacă am căuta să prevedem în ce va consta acest viitor, bazîndu-ne numai pe primii ani ai domniei împăratului francezilor. În căsătoria acestuia cu o arhiducesă se află, pentru Austria, o garanţie pe care nici un alt eveniment nu ar fi putut-o înlocui. Totodată, nu ne-am înşela mai puţin atribuind acestei alianţe, atît de folositoare, o influenţă capabilă să se extindă pe toate planurile asupra lui Napoleon sau de a modifica în întregime vederile acestui prinţ.

Aspiraţia la dominaţia mondială face parte din însăşi firea lui Napoleon; ea poate fi frînată; dar niciodată nu va putea fi stinsă”. ,,Bătălia de la Austerlitz – spunea Napoleon – este cea mai frumoasă dintre toate cele pe care le-am purtat“. La 2 decembrie 1805, Napoleon îşi sărbătorea împlinirea unui an de la încoronare, conducînd personal bătălia de la Austerlitz, una din cele mai grandioase din istoria universală. În acelaşi timp, de la Talleyrand va lua cunoştinţă de contradicţiile care subminau alianţa franco-rusă, putînd să anunţe monarhului de la Schonbrunn că „războiul va izbucni în nord, la începutul anului 1812“.

„Sînteti pierdut, Sire!“

Cînd campania împotriva Rusiei a fost declanşată, succesele iniţiale ale Marii Armate alimentau poziţia francofilă a lui Metternich. Dar cu toate că trupele austriece erau angajate alături de cele franceze, Metternich s-a străduit ca raporturile dintre Viena şi St. Petersburg să nu sufere o completă deteriorare; nici un moment relaţiile diplomatice dintre cele două imperii vecine n-au fost întrerupte. Era în aceasta o manifestare a spiritului de prevedere al ministrului austriac, care înţelegea să-şi asigure un spaţiu de manevră pentru acţiuni ulterioare.

Catastrofa lui Napoleon de la Moscova și de pe Berezina, precum şi faptul că țarul Alexandru înţelegea că Rusia singură nu poate continua războiul peste Vistula fără o alianţă cu Austria şi Prusia şi fără subsidiile Angliei, au constituit terenul pe care şi-a întemeiat Metternich politica de transformare a Austriei într-un factor mediator între Rusia şi Franţa. În nota din 2 aprilie 1813 către

ambasadorul Prusiei, subliniind că nici vorbă nu poate fi de o denunţare a alianţei curţilor de la Viena și Paris, Metternich, în numele lui Franz I, scrie: „Maiestatea Sa Imperială nu ezită să asigure pe Maiestatea Sa împăratul tuturor Rusiilor că va intensifica acţiunea sa de mediere şi, dacă Franţa nu va consimţi la un aranjament bazat pe principiile pe care Maiestatea Sa Imperială le crede necesare pentru existenţa imperiului sau și bunăstarea Europei, ea va întrebuinţa forţele pe care providenţa i le-a încredinţat pentru a coopera în cel mai perfect acord cu puterile aliate la stabilirea unei astfel de ordini a lucrurilor“. Aşadar, înainte de a se disocia de Franţa şi a se alia cu Rusia, Metternich considera că trebuiau epuizate toate formulele spre a se ajunge la o mediere şi, prin aceasta, la conciliere şi restabilirea a ceea ce numea el „echilibrul european“.

Problema avea să constituie şi conţinutul principal al dramaticei întrevederi dintre Napoleon şi Metternich, din 26 iunie 1813, din palatul Marcolini de la Dresda. Relatînd-o în memoriile sale, Metternich scrie: „Napoleon mă aştepta, în picioare, în mijlocul cabinetului său, cu sabia la şold şi cascheta sub braţ. El se îndrepta spre mine şi, cu un calm afectat, îmi ceru veşti despre sănătatea împăratului. Deodată trăsăturile sale se întunecară şi, postîndu-se în faţa mea, îmi vorbi în aceşti termeni: „«Aşadar, voiţi război; ei bine, îl veţi avea. Am nimicit armata prusiană la Lutzen; am bătut pe ruşi la Boutzen; voiţi să vă vină şi vouă rîndul. Vă dau întîlnire la Viena...». Pacea şi războiul – i-am răspuns eu – sînt în mîinile Maiestăţii Voastre. Soarta Europei, viitorul ei şi al dumneavoastră, toate acestea depind numai de dumneavoastră. Astăzi încă mai puteţi încheia pacea; mîine va fi prea tîrziu... Discuţia continuă pe acest ton timp de opt ore. Şi în vreme ce întunericul nopţii învăluise încăperea, fără ca cineva din afară să îndrăznească să aducă vreo lumînare, Napoleon, punînd mîna pe mînerul uşii, spuse: «Ştiţi ce se va întîmpla? Nu-mi veţi declara război»“. La care Metternich, ieşind, răspunse: „Sînteți pierdut, Sire! Presimţeam aceasta, venind aici; acum am certitudinea“.

(va urma)

Cons TA n TI n An TI p ,

Napoleon și Metternich

Napoleon, prezidînd un congres la care Metternich nu a avut acordul să participe

Retragerea lui Napoleon din Moscova

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Demenţa de-a lungul veacurilor (I)

Maladiile psihice par să existe – în sensul cel mai concret al cuvîntului – de cînd lumea. Craniile australopitecilor şi ale oamenilor de Neanderthal descoperite de antropologi poartă adesea urmele unor trepanații. Fireşte, nu poate fi vorba de o intervenţie cu caracter „medical”, ci, aşa cum se presupune, de o portiță deschisă „duhului rău” din mintea bolnavului, pentru a-l lăsa să iasă de acolo şi a permite însănătoşirea celui chinuit. Din rondelele de os astfel obţinute, se confecţionau amulete folosite pentru a conjura „piaza rea“.

Specialista în psihologie Michele Ristich de Groote a lucrat în diverse spitale şi clinici de maladii mintale, luînd un contact direct cu întunecata lume a demenței. Pasionată de acest subiect, ea l-a studiat sub aspectul său istoric, consacrîndu-i volumul intitulat Nebunia în decursul secolelor, apărut la editura franceză Robert Laffont. În cele ce urmează vom spicui cîteva din interesantele date consemnate în această lucrare.

Odată cu apariţia primelor civilizaţii şi a religiilor respective, boala – indiferent dacă este fizică sau mintală – apare ca „o consecinţă a mîniei zeilor”. Ideea se întîlneşte la asirieni, ca şi la egiptenii dinastiei memfice, în Africa centrală şi în arhipelagul malaez, în Anzi şi în Grecia antică. Pentru a îmbuna divinităţile susceptibile şi răzbunătoare, oamenii le adresau rugi şi le ofereau sacrificii de natură să le cîştige bunăvoinţa.

Treptat, bolile fizice, care se traduceau prin simptome concrete (febră, durere, erupţii etc.), au ieşit de sub „jurisdicţia“ dumnezeirii şi au trecut în cea a medianei laice. Dar maladiile mintale au continuat să fie un monopol al vracilor şi preoţilor care le foloseau ca mijloace pentru înspăimîntarea credincioşilor sau, și mai prozaic, ca surse de profituri. În Elada, epilepsia era socotită o pedeapsă divină, iar delirul un dar venit din Olimp. În India, nebunul era considerat ca reîncarnarea unui om plin de păcate, pe care le ispăşea în cea de-a doua existență a sa. Nabucodonosor, regele Babilonului, a fost pedepsit de Dumnezeu pentru crimele sale şi a căzut pradă demenței, mîncînd... fîn în convingerea că se hrăneşte cu carne şi lăsîndu-şi părul să crească „precum penele unui vultur“.

Umilul medic ambulant

În secolul lui Pericle, confederaţia ateniană atinsese apogeul civilizaţiei. Filozofia lui Socrate şi a sofiştilor, creaţiile dramatice ale lui Sofocle şi Euripide, capodoperele sculpturale ale lui Fidias, lucrările istorice ale lui Tucidide şi Herodot făceau din Atena centrul luminos al lumii antice.

Aflată într-un stadiu abia incipient, medicina îşi avea totuşi un zeu propriu: pe Asclepios (Esculap), fiul lui Apolo, meşter priceput în tămăduirea rănilor. Templele închinate lui erau în acelaşi timp un fel de spitale (unde bolnavii îşi puteau petrece nopţile, ziua fiind însă obligaţi să „meargă unde văd cu ochii“) şi de şcoli medicale (unde învăţăceii veneau să asimileze miraculoasele principii terapeutice ale medicului din Olimp). În rîndul

nebunilor, care îşi aveau locul în imediata apropiere a sanctuarului, vindecările erau uneori spectaculoase, ca urmare probabil a şocului psihic provocat de ceremoniile şi practicile misterioase ale preoţilor.

Ridicîndu-se împotriva străvechilor prejudecăţi, Hipocrat a fost cel dintîi care a combătut părerea că epilepsia ar fi o „boală sfîntă“, afirmînd: „Această boală nu este nici sfîntă, nici divină, ea are o cauză naturală, ca şi celelalte afecţiuni“. Mai mult decît atît, el a combătut pe preoţi şi pe vraci, arătînd că „a da vina pe zei pentru o boală înseamnă a ascunde neputinţa noastră de a o vindeca“. Clasificarea creată de Hipocrat pentru maladiile mintale a rămas aproape în întregime valabilă pînă în ziua de astăzi. Citind felul cum zugrăveşte el pe „cei ce pătimesc de melancolie“ avem impresia că asistăm la prezentarea cazului unui contemporan al nostru care suferă de o depresie nervoasă. Medicul din Kos a remarcat de asemenea că, la un nebun, o maladie ca dizenteria, hidropizia sau guturaiul poate vindeca demența.

În cele trei veacuri care aveau să urmeze lui Hipocrat, în toată perioada de trecere dintre civilizaţia Eladei şi cea a Romei, în oraşul egiptean Alexandria, devenit temporar principala metropolă comercială şi intelectuală a lumii, doar două nume s-au remarcat în domeniul medicinei, inclusiv în cel al maladiilor psihice: Herofil şi Erostrat. Descoperirile lor (rolul traseelor nervoase în transmiterea influxurilor pornite din creier, legătura dintre circumvoluțiunile cerebrale şi procesul gîndirii etc.) nu au avut, din nefericire, nici o consecinţă practică, dat fiind stadiul extrem de înapoiat al ştiinţei în general.

curajului şi demoralizării“), mai precis în regiunea situată imediat dedesubtul coastelor, în hipocondri (de unde şi termenul „ipohondrie“). Agitaţia violentă şi zgomotoasă a femeilor era pusă pe seama uterului (în limba latină hisier, de unde şi denumirea de „isterie“).

Dar antichitatea romană a avut şi ea un mare medic – pe Galenus. Acesta a preluat teza lui Hipocrat cu privire la creier ca sediu al gîndirii şi deci al celor mai multe dintre tulburările mintale. Dar el a mers mai departe decît predecesorul său, introducînd, pentru prima oară în istoria medicinei, experimentul pe animale: deschizînd craniul unui porc viu, Galenus a constatat că apăsarea exercitată asupra creierului duce la pierderea sensibilităţii şi a funcţiilor motorii. Poate că cea mai importantă contribuţie a lui Galenus în domeniul psihiatriei este afirmaţia că orice maladie mintală e determinată de afectarea directă sau indirectă a creierului. La şapte sute de ani după Hipocrat, medicul roman ajungea la aceeaşi concluzie ca şi el: în ceea ce privea demenţa, zeii nu aveau nici o vină şi nici un merit.

Se va lua un pahar cu sînge de gladiator...

Romanii au acordat o mare atenţie nebuniei şi nebunilor. Problema era abordată frecvent de istorici, retori sau literaţi ca Plutarh, Cicero, Lucrețiu etc, care încetaseră să mai considere maladiile mintale drept făcînd parte din mitologie. Ceea ce nu însemna însă că, atît în explicarea cauzelor demenţei, cît şi în tratamentul ei, nu abundau ideile cele mai fanteziste.

În secolul I al erei noastre, Celsius, care nu era medic, dar poseda cunoştinţe de o amploare enciclopedică, distingea trei categorii de afecţiuni psihice: insania (maniile şi nebunia furioasă), frenezia (un delir însoțit totdeauna de febră) şi halucinațiile (vesele sau triste, permanente sau temporare). În tratamentul recomandat de Celsius intrau multe sugestii raţionale, valabile şi astăzi: igiena morală şi materială a vieţii, un regim dietetic cît mai puţin încărcat, exerciţiile fizice şi masajele... Acestor înţelepte indicaţii cu caracter terapeutic li se adăugau altele, mai puţin inspirate: punerea în lanţuri a nebunilor furioşi, înfruntarea şi biciuirea lor, aplicarea unui unguent de şofran pe craniul ras ca în palmă etc. Epoca romană a marcat un pas înapoi față de apogeul atins de Hipocrat în ceea ce priveşte maladiile psihice şi nervoase. Epilepsia a redevenit o boală „sfîntă“, care stîrnea spaima şi era tratată cu o medicație scornită parcă ea însăşi de o minte bolnavă: cu apă luată noaptea dintr-o fîntînă şi băută din craniul unui om mort prin asasinare, picături de sînge din degetele picioarelor unei fecioare, măduva din femurul unui copil, un pahar cu sîngele unui gladiator recent ucis în arenă... Localizarea maladiilor mintale era la fel de fantezistă. Ele erau socotite a-şi avea originea în... stomac („promotorul veseliei şi tristeţii, al

De la puţurile delirului la fîntînile aerului condiţionat În Europa, evul mediu a adus lunga sa noapte şi pe tărîmul cercetării medicale. Sub influenţa bisericii şi a superstiţiilor cultivate de ea, nebunii au fost asimilaţi vrăjitorilor şi trataţi în consecinţă: înlănţuirea de pereţii umezi ai celulelor subterane, tortura şi arderea de viu erau procedeele cele mai curente pentru „evacuarea“ diavolilor din trupurile alienaţilor mintali. „Vindecările“ înregistrate de cronici erau puse pe seama sfinţilor şi a „intermediarilor” lor, fiind vorba, după toate probabilităţile, de nevroze care apăreau şi dispăreau ca urmare a unor şocuri emotive puternice. Burgurile medievale se temeau de demenţi, pe care, dacă nu se îndurau să-i omoare, se străduiau cel puţin să-i izoleze de restul populaţiei. În Germania au fost create pretutindeni celebrele „turnuri ale nebunilor”. La Nürnberg a luat fiinţă, în 1460, o „căsuţă“ destinată lor, care semăna însă mai mult cu o temniţă decît cu un ospiciu. Scoţienii erau mai expeditivi, aruncînd pe alienaţii mintali în „puţurile delirului“, în vreme ce englezii îi ucideau, lovindu-i în cap cu „ciocanul răufăcătorilor“, destinat îndeobşte vrăjitoarelor. În Franţa, bolnavii cu tulburări psihice erau puşi în lanţuri şi lăsaţi astfel pînă ce sfinţii se milostiveau să facă un miracol în favoarea lor. În rîndurile sfinţilor exista o veritabilă specializare, fiecare dintre ei ocupîndu-se de o anume afecţiune: Sfîntul Leonard vindeca epilepsia, Sfîntul Avertin – delirul, Sfîntul Cado – pierderile de cunoştinţă, Sfîntul Gorgon – melancolia ş.a.m.d.

Practica cea mai curentă şi cea mai la îndemînă era însă expulzarea nebunilor din localitatea respectivă. Bolnavii erau îmbarcaţi pe faimoasele „vase ale nebunilor“ pictate de Branett şi Hieronymus Bosch; pe mare, vasele erau lăsate în voia sorții, ceea ce însemna condamnarea la moarte printr-un naufragiu inevitabil; pe Rin sau pe alte mari fluvii, şlepurile în care erau închişi demenţii lunecau încet, oprindu-se în unele porturi, izgonite din altele şi debarcîndu-şi în cele din urmă încărcătura umană pe un mal pustiu sau în cîte o pădure ce ajungea pînă la marginea apei.

Pe măsură ce evul mediu se apropia de sfîrşit şi cruciadele se pierdeau treptat în negura vremurilor, dispărea şi una din consecinţele lor nefaste: lepra. Cele 19.000 de leprozerii, înfiinţate în Europa atunci cînd expediţiile armate în Orient atinseseră punctul culminant, se depopulau încetul cu încetul şi locul celor ce sufereau de o maladie care-i mutila fizic era luat de bolnavi cu trupul intact, dar mintea înceţoşată. Nu rareori ei contractau lepra, ceea ce servea drept probă suplimentară pentru susţinătorii „naturii diabolice“ a demenţei.

(va urma) „M AGA z IN ISTORIC”

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (185)

Mitologia chineză (1)

Mitologia chineză este o colecție de istorie culturală, povești și religii care au fost păstrate prin tradiții orale sau în scris. Mitologia chineză conține mituri ale creației și legende și mituri cu privire la începutul culturii și civilizației chineze și la formarea statului chinez. Specialiștii consideră că mitologia chineză începe din Secolul al XII-lea î.Chr. Miturile și legendele s-au păstrat în formă orală peste 1000 de ani, înainte de a fi scrise în cărți cum ar fi „Shanghai Jing“. Alte mituri au continuat să fie păstrate prin tradiții orale, ca piese de teatru și cîntece, înainte de a fi scrise ca romane, cum ar fi „Heian Zhuan“. Această colecție de legende epice este păstrată de către o comunitate han/chineză din zona muntoasă Shennongjin din provincia Hubei și conține relatări de la nașterea personajului mitic Pangu și pînă în epoca istorică. Documentele istorice imperiale și canoanele filozofice – Shangshu, Shiji, Liji, Liishi Chunqiu ș.a. – toate conțin mituri. Conform celui mai renumit sinolog român, Toni Radian, cuvîntul mit a apărut în China în Secolul al XIX-lea. Miturile nu sînt doar rodul fanteziei umane, și au legătură cu realitatea, deși includ noțiunile de uimitor și fantastic. În comuna primitivă nu exista slavagism, dar omul desprins de animalitate, era el însuși sclav al naturii, al mediului de care depindea viața în toată complexitatea sa. La început, culegător, vînător și pescar primitiv, mîinile sale i-au instruit mintea care, la rîndul ei i-a instruit mîinile și tot astfel în crescendo. Am prezentat aici teoria materialistă asupra evoluției omului și, implicit, asupra miturilor, teorie la care aderă și specialiștii chinezi. În epoca preistorică a societății umane, un inventator de unelte, de obiecte utile societăți umane, căpăta o aură de supranatural, ca, de exemplu, Împăratul Galben, considerat inventatorul tuturor obiectelor

Oameni și miracole (8)

Animale şi vegetale luminoase (2)

Clasificarea animalelor fotogene după gradul de complexitate al organelor luminoase este o adevărată pacoste. E sigur însă că luminiscenţa are multe alte funcţii decît aceea de a lumina întunericul. Nu se poate aşadar considera capacitatea de a emite o lumină ca o etapă în evoluţie. Lumina serveşte şi la atragerea prăzii, la seducerea femelei, precum şi la comunicare (unele emit semnale luminoase la intervale regulate) etc.

Mi se pare interesant să subliniez un punct important. În cadrul majorităţii speciilor, luminiscenţa este provocată de o perturbare sau de o excitare (apa tulburată de o ambarcaţiune, peştele mai mare gata să devoreze...). Cu excepţia cîtorva bacterii sau ciuperci care emit încontinuu lumină, majoritatea nu reacţionează luminos decît în urma unei excitări exterioare. Acest „stres” declanşator m-a făcut să mă gîndesc la emoţia spirituală care poate să provoace aprinderea sau luminiscenţa misticilor... dar acesta a fost singurul punct pe care l-am putut găsi!

De unde vine această lumină a vieţii, transmisă de organe atît de complexe? Cum se produce?

Trebuie să amintim aici în cîteva cuvinte mecanismele biochimice ale fotogenezei. Prima descoperire se datorează lui Raphael Dubois, un lyonez care a trăit la sfîrşitul Secolului al XIX-lea şi care a observat că oxigenul era indispensabil luminiscenţei (de exemplu, bacteriile au nevoie de oxigenul sîngelui ca să fie luminoase). Reacţia luminoasă implică două produse: unul, termostabil, luciferina; celălalt, luciferaza, o enzimă care asigură oxidarea primului. Acest cuplu luciferină-luciferază stă la baza celor mai multe reacţii luminoase cunoscute.

Luciferina se află în celulele glandulare ale organelor fotofore. Ea este oxidată de enzima luciferaza şi devine oxiluciferază, care, trecînd dintr-o stare excitată într-o stare stabilă, emite un foton.

(va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

necesare omului, de la foc pînă la mătase și considerat, de asemenea, strămoșul rasei galbene, implicit al naționalității han/chineze. Mitologia este una dintre modalitățile unui popor de a se prezenta în lume, de a-și deschide sufletul, de a-și prezenta modul de gîndire privind destinul omului, raporturile lui cu sacralitatea. Mitologia unui popor cuprinde diferite divinități, zei și zeițe, eroi civilizatori, suverani legendari ca Împăratul Galben, spirite bune și rele, duhuri și demoni, numeroși muritori divinizați, majoritatea proveniți din vechea religie populară, din folclor și din cele trei religii de bază ale Chinei – daoismul, confucianismul și budismul. Mitologia cuprinde, de asemenea, locuri sacre, elemente din natură cu semnificație mitologică. Mitologia chineză este o antropologie in nuce, prezentată prin legende atrăgătoare și este una dintre fațetele gîndirii și înțelepciunii chineze. Vechimea miturilor demonstrează preocuparea omului chinez pentru dobîndirea cunoașterii despre sine, despre Univers, natură, sacralitate și divinitate. Această preocupare nu putea găsi rezolvare decît în imaginar, iar imaginarul este creator de mituri. Pentru om, mitul devine o modalitate terapeutică pentru a-și alina neliniștea metafizică. Civilizația chineză, veche de circa 5.000 de ani, a dat mereu naștere la elemente de cultură, într-o gamă infinită de înfățișări. Miturile sînt purtătoare de semnificații. Ele vehiculează permanent un mesaj venit din trecut pentru a sluji binelui prezentului. În mitologia chineză întîlnim numeroase personaje cu un comportament uman firesc, dar și unele cu preocupări ciudate, cu reacții paradoxale, uneori magice, alteori cu sens moralizator. În China, pe lîngă religia populară străveche sau împămîntenit religiile daoistă și confucianistă, de sorginte autohtonă dar și budistă, „de import“. Fiecare credință religioasă are propriul inventar mitologic, dar la acesta s-au adăugat împrumuturi, adaptări, modelări de fapte și de profiluri ale divinităților. Rezultatul a fost un complex coerent, născut în lumina gîndirii filozofiei chineze, beneficiară a mai multor curente și raționamente înnoitoare, ce pendulau între etică, mistică, magie și pragmatism. Printre miturile Chinei antice există legende despre Tărîmul paradisiac din ținutul nemuritorilor, unde nu se ara pămîntul, dar toată lumea mînca pe săturate, nu se țesea, dar toți oamenii erau bine îmbrăcați, Deci se trăia în fericire și fără muncă. Acest tărîm mitic era numit „Țara extremului nordic“. Locuitorii acestei țări beau apa nemuririi din izvorul fermecat Shenfen. Nu putem să nu remarcăm asemănările cu mitologia europeană, ceea ce ne duce cu gîndul la o unitate arhaică euroasiatică, în zona Europei și în vecinătate existînd tărîmul nordic mirific Hiperboreea, localizat în zona Traciei, inclusiv a Daciei, unde își aflau originea zeii precum Apollo Hiperboreanul și aproape toate elementele civilizației europene antice. Cît despre conotația elementului de viață fericită și fără muncă, atît mitul chinez, cît și cel european exprimă nu pecetea Lenei, ci un vis al oamenilor din epoca străveche, cînd aceștia munceau din greu pentru a își procura cele necesare existenței. Este un tip de refulare a traiului dur pe care îl duceau oamenii în preistorie. Mitologia chineză a acumulat fapte și ființe considerate miraculoase, sacre sau eroice, care, la vremea lor, au adus transformări în existența colectivităților umane. Toate acestea s-au păstrat în memoria colectivă ca niște repere, s-au esențializat și au căpătat valoare de simbol. Miturile provin dintr-o realitate culturală, care a evoluat mereu cu trecerea timpului, avînd valori complexe și care au generat creații artistice plastice, literare, muzicale etc. Mitologia chineză, ca și celelalte mitologii ale lumii, cuprinde mituri cosmogonice, de creare a Universului, a lunii, omului, animalelor și plantelor, de întemeierea națiunii. Aceste mituri sînt redate prin povestiri care au dăinuit în memoria colectivă, care s-au multiplicat în timp, au intrat în folclor, au dat naștere la sărbători și festivități periodice devenite tradiționale, s-au manifestat prin unele obiceiuri, superstiții sau atitudini gestuale ale oamenilor.

Dar recent a fost descoperit un alt fel de reacţie în care sînt implicate nişte molecule numite fotoproteine. Aceste molecule, modificîndu-şi structura, sub efectul unui declanşator, emit un foton.

Aceste cîteva noţiuni de biochimie au drept scop să arate complexitatea fenomenului de bioluminiscenţă. Şi, înainte de a încheia această scurtă incursiune în lumea „animalelor în haine de lumină“, să mai subliniem ceva.

Licuricii au permis să se descopere că reacţia luminoasă implică în special luciferina, luciferaza, oxigenul (după cum s-a spus), dar şi ATF-ul (adenozină, trifosfat) în prezenţa unor ioni de magneziu. Descoperirea a avut un mare răsunet, căci se înţelegea în acelaşi timp că ATF-ul juca un rol energetic fundamental în nenumărate procese vitale şi în special în contracţia musculară. ATF-ul nu este sursa luminiscenţei. Dar, fără el, reacţia biochimică luciferină-luciferază-oxigen nu ar avea loc. Dacă n-ar exista contracţie musculară, n-ar exista nici lumină? Aceste trei litere mi-au amintit imediat de levitaţie... pentru că nu există luminiscenţă fără levitaţie. Iată o apropiere foarte îndrăzneaţă, totuşi tentantă, şi poate că astfel de apropieri ne vor permite, într-o zi, să găsim cheia misterului...

Ipoteza fotosintezei

Dacă trupul omenesc este capabil să devină luminos în urma unei emoţii spirituale intense sau datorită unui antrenament ascetic deosebit, asta nu se datorează unui organ specific. Anatomia a repertoriat de secole organele şi funcţiile lor şi, înainte de a postula existenţa unei funcţii „adormite” (ca în cazul glandei pineale), nu văd care organ uman ar fi predispus să devină fotofor. Trebuie aşadar să căutăm cauza luminiscenţei într-o reacţie biochimică. Atunci se poate avea în vedere această ipoteză...

Laureaţii Premiului Nobel pentru chimie din anul 1988 – Robert Huber, Michel Harmut şi Johan Deisenhofer, toţi trei germani – au fost recompensaţi pentru descoperirile lor privind „determinarea structurii unui centru reacţional al fotosintezei“ care permite să se înţeleagă mai bine cum energia luminoasă este convertită în energie biochimică. Ei au lucrat asupra unor bacterii fotosintetice, numite „purpurii“. Aceste organisme se folosesc de soare, iar celulele membranelor lor conţin molecule extrem de bine structurate, sensibile la fotoni. Aceste celule sînt comparabile cu nişte mici baterii. Cînd sînt lovite de foton, sarcina negativă se separă de sarcina pozitivă, creînd astfel o energie distribuită unor sisteme biochimice. Dar, pentru moment, această descoperire-cheie a fotosintezei îşi ia exemplele din regnul vegetal sau de la bacterii. Sîntem încă departe de organismele evoluate.

Doar dacă nu cumva misticii sînt nişte fiinţe supraevoluate, dar care, de fapt, regresează pe scara evoluţiei. Daoiştii, în controlul respiraţiei, intenţionează să ajungă la respiraţia embrionară, să revină la stadiul de embrion, nu să facă un pas spre supraom. Şi cînd citeşti despre exerciţiile daoiştilor care „înghit“ lumina solară, te poţi întreba dacă în acest limbaj nu se află cuvinte care trebuie decodificate, dacă nu cumva această „înghiţire“ nu este un alt mod de a spune „fotosinteză“...

Dar poate că misticul Ruysbroec Admirabilul (1293-1381) este cel care deţinea cheia secretului cînd scria: „Intimitatea crescîndă între suflet şi Dumnezeu se exprimă deseori în termeni de lumină şi de căldură. Omul deplin unificat este iluminat. Lumina şi căldura sînt atît de intense şi atît de nemăsurate, încît orice spirit se arată inapt să-i urmărească operaţiunile, care se topesc şi dispar în dragostea pe care o resimte în unitatea lui“.

(va urma) HÉLÈNE RENARD

Omul ar putea să opereze fotosinteza, după exemplul celorlalte fiinţe vii care transformă energia soarelui în energie biochimică. Se ştie că sistemele vii au două mijloace principale de a crea energie: pot să „deturneze” energia razelor luminoase, creînd oxigen, sau pot să „ardă” oxigenul din aer.

Chestiuni de istorie literarã pe internet

N-am pretenția la originalitate dacă afirm că oamenii în vîrstă sînt paseiști și retrograzi și, în consecință, privesc cu scepticism la vremurile noi, cînd Apocalipsa își rînjește colții. Chestiunea e veche de cînd lumea și, tînjind după vremurile de altădată, de fapt, omenirea își deplînge tinerețea dusă ca fumul.

Într-un roman al său, tînăr care crescuse într-o ,,Casă cu molii”, locuită de unchi și mătușe bătrîne și maniace. Cu toții căpătaseră obiceiul să adune în cufere și geamantane vechi tot felul de troace - vase ciobite, cîrpe decolorate și pantofi scîlciați, fotografii îngălbenite, cărți hărtănite și flori din hîrtie cerată.

Descoperind într-un șifonier niște sandale de vară albe, în care se rătăciseră cîteva firișoare de nisip, pe frumoasa și temperamentala Caty Zănoagă - Ciocârlan o apucă plînsul aducîndu-și aminte că era încălțată cu sandalele acelea cînd se plimbase pe faleza Atlanticului, în Argentina, la brațul iubitului său de atunci, bancherul Francisco Oster.

Și Caragiale o mătușă bogată de-a nevestei, mai întîi, îi inspectează podul casei în căutare de cărți și reviste vechi, fotografii și mobilier de altădată.

Tot mobilier vechi, detectabil în casele aristocraților de după primul război mondial, căuta și contele rus Ignatiev, un ebenist de forță, refugiat în București, care cumpăra pe nimic, restaura și punea la vînzare tot felul de obiecte.

La fel de original, dar în branșa oenologiei, se vădește a fi și Păstorel care, vizitînd o cramă, putea spune tot ce voiai despre podgorean, inclusiv cu ce partid votase recent.

Este greu de uitat chiar și acel personaj șters, provenit dintr-o familie bogată, care avea ca unică preocupare să colinde anticariatele în căutare de discuri muzicale vechi.

Tot cam din aceeași stirpe fac parte și bibliofilii, căutători de cărți rare, cu și fără fotografie și semnătură autografă din partea autorului. Nimeni nu-l poate uita pe celebrul Simion Mihuț, starostele anticariatului din fața Curții Vechi de prin anii 1970-’80. Iar, astăzi, fac pariu că mulți bărbați s-au îndrăgostit de juna Rebecca, cea care știe tot despre cărțile vechi americane, o urîțică totuși atrăgătoare pe care dinastia Harrisonilor din Las Vegas, tatăl, fiul și nepotul, o tot cheamă în prăvălia lor să le evalueze cărțile vechi aduse la vînzare.

Nu știu dacă apreciatul critic literar Dan C. Mihăilescu, aproape de același leat cu mine, își scrie textele cu pixul, după care și le bate la mașină. Sau poate s-a abandonat și el în brațele computerului –,,Dă-te prins, Jiene!”. Știu însă că în volumul ,,Plăceri vinovate și datorii împlinite” își acceptă cu bărbăție condiția de septuagenar preocupat de tot ce e vechi. Chestiunea aceasta nu e o sminteală, cum ar crede tinerii, ci ține mai degrabă de filozofia îmbătrînirii. Și mai face ce puțini bătrîni fac: își scrie memoriile... Și pe cale de consecință, văzînd cît de pasionat de antichități de tot felul se arată Dan C. Mihăilescu, mi-a mai venit și mie inima la loc și nu m-am mai considerat, ca să mă exprim eufemistic, un om atipic. De aceea, luna trecută, de ziua mea, cînd am primit cadou un televizor șmecherit, am zis să intru și eu în rîndul lumii și să scotocesc pe internet în căutarea de subiecte pasionante, căci programele TV, pline de reclame mincinoase și propagandă

iohannistă puturoasă, mă aduseseră în pragul disperării. Dar, am descoperit-o pe ziarista Claudia Mesea și textele ei, prin care și-a propus să facă lumină în unele chestiuni de istorie literară. Cum ar fi moartea unor scriitori români precum Eminescu și Veronica Micle, Ion Creangă și Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu și Nicolae Labiș sau Marin Preda. N-am citit opinia ei despre moartea lui Eminescu, rezervîndu-mi curiozitatea de a-l consulta pe acad. Constantin Barbu, de departe, persoana cea mai autorizată să-și spună părerea în acest domeniu. În schimb, le-am citit pe celelalte și mă grăbesc să aduc unele corecții la afirmațiile doamnei Claudia Mesea Paraschivescu.

Bunăoară, vorbind despre împrejurările și preluînd informația de Viața lui Ion Creangă”), ne informează că marele povestitor ar fi murit pe 31 decembrie 1889, spre seară, în tutungeria lui Zahei, fratele său. În primul rînd că tutungeria era a lui Ion Creangă, Zahei fiind doar vînzător acolo. Și al doilea, dînd credit lui N.A. Bogdan, unul dintre biografii săi, lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Povestitorul s-ar fi dus cu Tinca să petreacă Revelionul în debitul unde lucra Zahei, din Str. Golia, care mai avea o cămăruță, unde dormeau Zahei, nevasta și cele două fiice ale ei. Și probabil mîncînd mult, cum îi era obiceiul, a făcut un atac de apoplexie și a murit imediat. Cadavrul i-a fost dus, chiar în acea seară, în casa lui din Țicău, unde a fost ținut două zile și dus la cimitir pe 2 ianuarie 1890. Locul din Cimitirul ,,Eternitatea” îi fusese repartizat de junimistul Vasile Pogor, primarul Iașilor. Junimiștii ceilalți s-au mărginit să-i trimită doar o coroană, fără să-l onoreze și cu prezența lor.

Mici inadvertențe strecoară Claudia Mesea Paraschivescu și în legătură cu moartea lui I.L. Caragiale Marele dramaturg a murit la Berlin în noaptea de 8 spre 9 iunie (de Sf. Chiril), 1912, nu 1916, probabil de inimă rea. În ultimul an, moștenirile lui Caragiale se topeau văzînd cu ochii și, în ciuda eforturilor sale de a găsi o slujbă în România, nu-i reușise nimic și nu mai putea dormi la gîndul că-i va rămîne familia prin străini. Lipsa banilor este cauza pentru care el a fost înmormîntat provizoriu într-un cimitir protestant din Berlin. Și de-abia spre toamnă, tîrziu, familia, deja plecată la București, a reușit să-i aducă rămășițele în țară. Dar vagonul cu sicriul său s-a rătăcit prin Austria și Transilvania și, cu mari eforturi, a fost depus în cripta familiei Gaetano Burelli, socrul său. S-au păstrat cîteva secvențe dintr-un film cu înmormîntarea sa. Tîrziu, prin 1952, cînd s-a împlinit un secol de la nașterea lui Caragiale, culturnicii vremii au luat hotărîrea să-l scoată din cavoul socrilor și de lîngă familie, reașezîndu-l pe Aleea scriitorilor, lîngă Eminescu. Această mișcare i-a prilejuit istoricului G.D. Iscru o mare amărăciune, întrucît Caragiale se culcase cu Veronica Micle la Iași, și dacă Eminescu o iertase pe infidelă, nu putuse să-l ierte pe prietenul său, care se dovedise un mizerabil și îl trădase...

Nu știu unde a citit Claudia Mesea Paraschivescu, dar nici G. Călinescu, D. Micu, C. Ciopraga, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, și alți exegeți ai vieții și operei sale n-au scris nicăieri că Mihail Sadoveanu ar fi murit pe 19 octombrie 1961, în urma rănilor căpătate într-un atentat pus la cale de Masonerie. Nici măcar

criticul Marian Popa, atît de neiertător cu defectele de caracter și alte accidente ale scriitorilor de după 1944, n-a amintit nicăieri despre această grozăvie. În realitate, maestrul făcuse prin 1956 un atac cerebral sever, în urma căruia vreme îndelungată fusese țintuit la pat și își revenise cu greu. Încai Tudor Arghezi, care se afla en froid cu maestrul, pusese în circulație o răutate nepermisă: ,,Am auzit că lui Sadoveanu i-au căzut ochii în gură...”. De ce să-l fi ucis Masoneria pe Sadoveanu? Ce-i drept, în 1940, cînd, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, România pierduse Basarabia și nordul Bucovinei, Sadoveanu protestase vehement, publicînd cîteva articole incendiare. Dar, nu peste multă vreme, avea să schimbe foaia, desigur în urma recomandărilor Masoneriei, care știa că Hitler va pierde războiul și în lume se vor petrece schimbări fundamentale. Și așa a fost, căci demnitarul Mihail Sadoveanu va deveni un cîntăreț al comunismului și se va bucura de toate onorurile posibile. Marian Popa l-a desființat pentru lăcomia sa de bani și glorie, egoism și arivism. În anii care vor veni, Sadoveanu va cutreiera Europa conferențiind despre binefacerile comunismului în țara sa, în timp ce atîția confrați pătimeau în închisorile comuniste neacceptînd să-și trădeze convingerile politice.

Și în cazul lui Liviu Rebreanu, jurnalista Claudia Mesea Paraschivescu pune în circulație mistificări, motiv pentru telespectatori să nu acorde credit prea mare comentariilor literare de pe internet, care nu se poate compara cu bibliotecile. Astfel, scriitorul a murit la 1 septembrie 1944 la moșia sa de la Valea Mare, Argeș, zice-se, împușcat de soldații sovietici veniți să-i jefuiască frumusețea de cramă. În realitate, Rebreanu s-a stins la doar 59 de ani de epuizare fizică și mentală, căci scria doar noaptea, și a consumului de cafea și tutun în exces, ceea ce i-a provocat un cancer hepato-pulmonar. Încai nepotul său Ilderim, fiul lui Tiberiu, cel mai mic dintre cei 14 frați Rebreanu, a lăsat o carte, ,,Minciună și impostură”, în care face ordine în biografia romancierului. Anume că soția Fanny, fiica acesteia, Puia-Florica, și ginerele Radu Vasilescu erau mare cheltuitori și făceau presiuni asupra scriitorului să muncească pe mai multe planuri și să le satisfacă pornirile de parveniți. Ca urmare, Rebreanu s-a dat cu toți politicienii și n-a scăpat nici o dregătorie mai acătării. A simpatizat chiar cu hitleriștii. Spre norocul lui, a murit cînd trebuia, la fel ca și povestitorul Al. Brătescu Voinești sau sociologul Dumitru Drăghicescu. Altminteri i-ar fi așteptat pe toți închisorile comuniste necruțătoare cu ,,trădătorii”. Criticul Mihai Ungheanu, în cartea sa ,,,Holocaustul culturii române”, tratează acest aspect din viața lui Rebreanu cu mai multe amănunte.

Ziarista Claudia Mesea Paraschivescu ia în discuție și amănuntele legate de moartea poetului nicolae Labiș și cea a romancierului Marin Preda. Ideea comună în ceea ce-i privește pe cei doi scriitori este aceea că n-ar fi murit de moarte naturală, ci asasinați. Așa o fi, dar nici ea nu face lumină în cazul celor două presupuse victime, întrucît oferă doar presupuneri. Deși, la un moment dat, partidul s-a folosit de ei și i-a promovat, publicîndu-le cărțile, cu timpul, ei au prins curaj și au început să comenteze unele aspecte ale regimului. Pentru acest motiv, se pare că partidul ar fi dat semnalul lichidării lor fizice, ca incomozi. Dacă ar fi publicat și fotografia aceea rară, cu Marin Preda stîlcit în bătaie cu parul sau aruncat din tren, am fi dat o altă apreciere notațiilor sale. Precum și informația că degeaba ar căuta cineva mormîntul poetului la Bellu, căci familia i-a recuperat rămășițele și i le-a reînmormîntat lîngă părinți la Mălini, Suceava. În locul lui, la Bellu, a fost cazat prin anii ‘90, poetul Dan Deșliu, un alt scriitor presupus a fi fost lichidat pentru gura sa prea mare.

pAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Sfaturi pentru zilele caniculare (de ieri şi de azi)

An de an căldurile toride se revarsă asupra orașelor noastre. Zile caniculare, fără nici o adiere de vînt și fără nici un strop de ploaie, zile în care atmosfera e încinsă și soarele dogorește înăbușitor. Nopți în care aerul devine respirabil doar prin parcurile și prin grădinile umbroase. Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleca „în vilegiatură”, la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. În numărul din 10 august 1933 al revistei „Realitatea Ilustrată”, redactorul Ion Zăbavă încerca să ofere „o serie de sfaturi inedite”: „De îndată ce sosesc căldurile, toate ziarele și revistele se simt obligate să publice sfaturi anti-caniculare: «Cum să ne apărăm de căldură», «Cum să ne ferim de insolație», «Sfaturi pentru lunile de vară»... și altele. De vreme ce așa este tradiția, să ne fie îngăduit să dăm și noi cititorilor o serie de sfaturi contra căldurilor; cum însă toate recomandațiile higienei au fost publicate de sute de ori, vom căuta să vă oferim o serie de sfaturi inedite”.

Remedii istorice

„Pe asfaltul topit de soarele fierbinte, patru tocuri înalte și ascuțite se înfig simetric:

- Vin căldurile, dragă. Ce ne facem?

- Ce să faceți, doamnele mele... Să citiți pe Herodot.

Nu știți cine e Herodot? Un mare romancier cehoslovac sau un gazetar american. Nu importă. Dar să-l citiți, fiindcă veți găsi în Herodot admirabile remedii contra căldurii. Într-adevăr, Herodot ne spune că grațioasele egiptene de acum cîteva mii de ani, întocmai ca și cucoanele de azi, nu se puteau lipsi de o mică plimbare cotidiană – cum ar veni pe Calea Victoriei sau la Șosea. E încă o dovadă că nimic nu se schimbă sub soare. Dar acest astru era pe atunci mult mai înfierbîntat în Egipt, decît este azi la București, ceea ce nu trebuie să vă surprindă: era pe vremea aceea mai tînăr cu vreo șase mii de ani. Curioase cum sînteți, veți întreba: «Dar cum se puteau plimba egiptenele pe o căldură mai grozavă decît la noi?». lată ce scrie Herodot, în această privință: «În litiere, risipeau un strat gros de ierburi verzi, pe care se întindeau, îmbrăcate cu

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cea mai devastatoare furtună din toate timpurile (1)

Bangladesh este pe locul 7 în lume în ceea ce priveşte numărul de locuitori, avînd o populaţie de aproximativ 150 de milioane, dar este totodată unul dintre cele mai sărace şi mai aglomerate state, în care pescarii şi cultivatorii de orez trăiesc la limita subzistenţei, ducînd o existenţă de azi pe mîine. Trei sferturi din acest stat se află la o altitudine mai mică de trei metri peste nivelul mării şi mulţi dintre locuitori trăiesc în deltele Brahmaputrei, Meghnei şi Gangelui, toate aceste mari fluvii vărsîndu-se în golful Bengal. Oamenii îşi construiesc adeseori casele pe valuri de pămînt, în încercarea de a scăpa de inundaţii, dar metoda nu dă rezultate întotdeauna, mai ales atunci cînd Bangladeshul este lovit de vreun ciclon. În timpul nopţii dintre 12 şi 13 noiembrie 1970, pe cînd majoritatea oamenilor dormeau, un vînt ce sufla cu viteza de 185 de kilometri la oră a îndreptat un val înspăimîntător cu înălţimea de 12 metri spre statul numit la acea vreme Pakistanul de Est. Kamaluddin Chodhury, un ţăran de pe Insula Manpura din delta Gangelui, a auzit un vuiet asurzitor: „Era beznă, dar în depărtare vedeam ceva strălucitor. Strălucirea se apropia tot mai mult şi apoi am înţeles că era coama unui val imens”. Şi-a luat degrabă familia şi au ajuns

o simplă tunică de in». Pînă aici, nu e greu să le imitați. Vă rămîne numai să vă culcați în automobile, pe un strat de iarbă rece, fiindcă îmbrăcăminte mai complicată nici dv. nu obișnuiți. Herodot continuă: «Egiptenele își înfășurau pe brațe și pe gît două sau trei vipere vii, dresate de neguțători galici sau fenicieni. Și numai astfel cutezau să iasă la plimbare, pe caniculă». Conițele noastre știu desigur că temperatura trupului viperei este sub temperatura celui feminin, pentru că șarpele are sîngele rece, pe cînd al femeii clocotește, vara ca și iarna. Din această cauză, înfășurarea trupului cu vipere este un remediu excelent contra căldurii, și vi-l recomandăm... cu căldură”.

Un weekend la mare

„Dacă anumite prejudecăți de rasă sau de specie vă împiedică să întrebuințați acest remediu, nu vă rămîne decît să vă duceți la ștrand, dar apoi veți fi nevoite spre a vă curăța trupul, să vă duceți la mare. Evitați însă Tekirghiolul, unde veți întîlni din nou noroiul. Ca să ajungi la mare, în gara Constanța te vor trece toate nădușelile.

La casă un afiș galben anunță trenuri din oră în oră spre Mamaia sau spre Movilă, plus trenuri automotoare suplimentare. Dar, deși existent pe afiș, trenul nu se vede în gară la ora indicată. Te adresezi din nou portarului, care te lămurește: «Pleacă după afiș, dar încă nu s-a pus în circulație».

S-a zvonit, pe peron, că un tren suplimentar pleacă. În dimineața aceasta de duminică arzătoare, dar nu se știe pe ce linie trage, dacă pleacă spre Mamaia sau spre Carmen Sylva (notă: în perioada antebelică stațiunea Eforie Sud a purtat mai întîi numele de Băile TechirghiolMovilă, mai tîrziu Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă și mai apoi Carmen Sylva). Portarul se contrazice cu tăblițele de pe vagoane, și acestea cu afișul galben. Jumătate din lumea de pe peron, dă năvală în trenul care se umple într-o clipă. Dar altcineva precizează: «E pentru Mamaia!».

Cei din tren vor să coboare, în timp ce pasagerii de pe peron, amatorii de Mamaia, vor să se urce. Femei se

pe acoperişul casei chiar la timp, pe cînd insula dispărea sub un noian de apă. În timp ce se strîngeau laolaltă, biciuiţi de vînt şi ploaie, apa a tot crescut pînă cînd a ajuns chiar sub ei, dar, din fericire, casa lor era mai solid construită decît restul colibelor de pe insulă, făcute din stuf şi bambus. Spre dimineaţă, apele s-au retras, iar familia Chodhury a putut să cuprindă cu privirea o scenă cît se poate de dezolantă. Dintre cele 4.500 de colibe de pe insulă, doar patru mai erau în picioare. Aproape toate clădirile importante fuseseră şterse de pe faţa pămîntului, iar orice fusese cruţat de cumplita inundaţie era acum acoperit de mîl. Manpura avusese 30.000 de locuitori; acum, 25.000 dintre ei erau decedaţi. Cadavrele atîrnau prin copaci sau zăceau îngrămădite pe plajă. În Bhola, cea mai mare insulă din golful Bengal, s-au înecat în jur de 200.000 de persoane, a cincea parte din populaţie. Nurul Huq, un cultivator de orez, a asistat neputincios cînd mama lui, în vîrstă de 75 de ani, a fost luată de ape. „Am trecut prin multe furtuni”, a spus el, „dar nici una nu a fost ca aceasta. Numai Allah ştie de ce ni s-a întîmplat una ca asta”. 90 de rude ale lui Ali Husain, un soldat din armata pakistaneză, trăiau laolaltă într-un complex de locuinţe. Ali a reuşit să se urce într-un palmier şi a stat acolo pînă cînd apele au mai scăzut, dar 70 de membri ai familiei lui au fost ucişi. Pe una dintre insulele mai mici, un cultivator de orez pe nume Munshi Mustander Billa a supravieţuit şi el agăţîndu-se într-un copac. A văzut cum cinci dintre copiii lui erau luaţi de valuri, apoi pruncul de un an i-a fost smuls din braţe. Cînd şi soţia sa a fost luată de ape, Munshi a fost copleşit de durere şi a dat drumul copacului, dar a reuşit să se prindă de un altul şi apoi şi-a prins şi soţia. Apele le-au smuls hainele de pe

rostogolesc din tren, pe scări, unde s-au încins bătăi. Nimeni nu cedează: călătorii spre Mamaia vor să se urce peste cei din tren; aceștia vor să coboare pînă nu pleacă trenul. Unii ies pe ferestre. Copiii sînt striviți sau trecuți, colete ce sbiară, din mînă în mînă, pe deasupra capetelor. Prin ușile blocate nimeni nu urcă și nimeni nu coboară. Dar toți împing cu convingere, voinicește... În fine, trenul cu călători pentru Carmen Sylva, a plecat... spre Mamaia”.

Bagajele – o eternă problemă

„În goana sa după răcoare, vilegiaturistul mai are și alți dușmani de moarte, pe lîngă ploaie și chelneri de pildă, cum ar fi bagajele soției. Trăim clipa de actualitate a valizelor și a cufărului, și de groază la gîndul cantității de bagaje pe care o va lua soția. Cufărul, acest obiect născocit de o imaginație diabolică prin Secolul al XIVlea, din necesitatea unei vieți de lungi peregrinări a seniorului medieval, și care pe vremea Regelui Soare era capitonat (cufărul, nu seniorul) cu stofe scumpe și avea colțurile bătute în plăci de aur, servea acum șase veacuri mai ales pentru transportul rochiilor femeiești. În fiecare femeie este o Gabrielle dʼEstrée, care, în Secolul al XVII-lea își transporta în călătorie pînă și patul demontabil, închis într-un cufăr de nuiele! Contra cantității de bagaje ce o ia soția în tren, nu vă putem însă da nici un sfat: așa este sexul căruia îi datorăm nevestele și celelalte necazuri mai mici ale noastre”. Sursa: Art. „Sfaturi anticaniculare”, Ion zăbavă, nr. din 10 august 1933 al revistei „Realitatea Ilustrată”

ei, iar în dimineaţa următoare au trebuit să-şi croiască drum printre trupurile care pluteau şi printre cadavrele de animale pînă la casa unui vecin, sperînd că vor găsi îmbrăcăminte acolo. Vecinii muriseră, dar un băiat care supravieţuise a adunat nişte zdrenţe şi le-a dat celor doi.

Pe insuliţele din dreptul oraşului Chittagong nici un om nu a mai rămas viu, iar oraşul a fost devastat. În majoritatea locurilor, cele mai multe victime au fost în rîndul copiilor, care nu erau destul de puternici ca să se prindă de copaci, dar un grup a scăpat într-un mod cu totul neobişnuit. La trei zile după ce lovise ciclonul, valurile au adus la mal un dulap din lemn de care se agăţaseră şase copii, toţi cu vîrste mai mici de 13 ani. Fuseseră urcaţi pe dulap de bunicul lor, care se strecurase apoi înăuntru. El murise din cauza furtunii. După ce apele s-au retras, supravieţuitorii au început să cutreiere zona, căutîndu-i cu disperare pe cei dragi sau îngropîndu-şi morţii, cu gura şi nasul acoperite de eşarfe pentru a se feri de mirosul cumplit. Un bătrîn a îngrămădit rămăşiţele pămînteşti a 52 de rude într-un singur mormînt, dar erau atît de multe cadavre, încît era imposibil ca toate să fie îngropate, aşa că unele au fost aşezate pe plute improvizate şi împinse în largul mării. Foarte des, valurile le aduceau înapoi pe mal. Un milion de vite s-au înecat, aproape toate bărcile de pescuit s-au pierdut şi trei sferturi din culturile de orez au fost distruse. Sătenii căutau prin mîl pentru a culege orezul bob cu bob. Nu mai era nici apă curată. În oraşe, conductele de apă erau sparte, la ţară izvoarele erau contaminate de apa mării şi de cadavrele în putrefacţie. (va urma)

JOHN WITHINGTON

Fenomene meteorologice extreme (5)

România de lîngã noi – România realã

Aloo! Ați înnebunit de tot? (1)

Pamflet politic

(urmare din pag. 1) Ne-am obișnuit cu cei care, în decembrie 1989, au răsturnat puterea politică a regimului comunist, promițîndu-ne numai lapte și miere, dar neau dat oțet și fiere! De fapt, ne-au luat, nu ne-au dat: au luat (distrus, abandonat, vîndut pe mai nimic sau la fier vechi) fabrici, uzine, combinate, industrii întregi, unități agricole, mine de minereu, de cărbuni, de metale rare, apele minerale, pămîntul Țării – ne-a rămas doar cerul (pardon! nici acesta nu mai e al României, atîta timp cît este brăzdat de avioane ale unor armate precum SUA, Germania, Franța, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Italia etc.). A răspuns cineva pentru această hoție (crimă, trădare – sînt cuvintele care exprimă corect acest tragic fenomen)? A răspuns cineva pentru înșelătoarea sintagmă „Mircea, fă-te că lucrezi!”? A răspuns, în fața Națiunii, premierul care, sub decretarea ideii că industria românească este un morman de fier vechi, a aruncat la fier vechi o industrie în plin proces de dezvoltare?

Ne-am obișnuit cu toate aceste trădări și minciuni și am tăcut înghițind în sec și, probabil, strecurînd o înjurătură printre dinți!

Ne-am obișnuit, apoi, cu așa-zisele privatizări, din care România a avut „daună totală”, unii samsari (în special politicienii de la vîrf și acoliții acestora) au ajuns milionari, sfidînd legislația în vigoare – și așa șubredă în ceea ce privește economia de piață de care facem atît de mult caz! Ne-am obișnuit, apoi, să credem în gogoșile electorale, înainte de alegeri, cînd am constatat, de peste 30 de ani, că toate proiectele rămîn pe hîrtie, iar noi îi votăm mereu pe aceiași politicieni corupți și lași, rotindu-i mereu în același cerc vicios al nesimțitului de politician român, care crede că politica se face la televizor! Ne-am obișnuit, dar tot am pus ștampila, ca orbeții, pe aceleași sigle de partid dăunătoare sănătății României!

Ne-am obișnuit cu o Justiție în care multe procese sînt trucate, în care sînt executați oameni la comandă politică, după care se constată că sînt nevinovați (ultimul pe listă, marele doctor Beuran) în timp ce delapidatori și criminali sînt făcuți scăpați peste hotare, unde huzuresc și ne sfidează. E cineva tras la răspundere? Dimpotrivă, îi recompensăm pe unii magistrați cu salarii și pensii speciale, ajungînd la sume astronomice, pe care nu le pot cheltui nici în 3 vieți dac-ar avea! Ne-am obișnuit, chiar dacă mulți români suferă cînd intră în malaxorul vreunui proces, dar, atunci cînd Guvernul Dragnea a gîndit niște măsuri în vederea fixării unor responsabilități în zona Magistraturii, „poporul” a ieșit în stradă (avîndu-l cap de coloană chiar pe Președintele Klaus Iohannis, „revoltat” că Guvernul pune pumnul în gura Justiției!).

Care Justiție, aș întreba: a afaceristului Valeriu Stoica? A „securistei” Monica Macovei? A imposibilului Cătălin Predoiu? A speriatei Mona Pivniceru? A „analfabetei juridic” Raluca Alexandra Prună? A actualului ministru, „împăturita” Alina Gorghiu? Vreți să facem inventarul

nenorocirilor, în plan juridic și social, consemnate ca urmare a prestației acestor neica-nimeni, sub mandatul sacru de ministru al Justiției? Ar fi ușor de făcut, dar ar fi prea grețos într-un anotimp așa de fierbinte! Ca să nu mai spun de „stelara” Laura Codruța Kovesi, fost procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție (20132018), pupila turnătorului Traian Băsescu – o scursură de marinar, frate cu romul, care ne-a păcălit, aducîndune pierderi majore, un deceniu în jilțul de la Cotroceni?

A plătit împărțitoarea dreptății împotriva corupției din România, mai ales după istoricele episoade cu procurorul Portocală, cu Bica și cu alți maimuțoi cățărați în copacul Justiției Române? Da, a „plătit”! Anonima procuroare de la Sibiu – recompensată de cei în solda cărora le face jocul – a ajuns și mai sus, dar sus de tot, adică taman procuror-șef la Parchetul European! Urmînd acest exemplu, să nu mire pe nimeni cînd, după plecarea (cu coada între picioare) de la Palatul Cotroceni, urmînd politica protecționistă a UE, domnul Klaus Iohannis o să stea cu partea moale a corpului pe un fotoliu și mai maiestos, cu vedere la întreaga Europă. Chiar merită, zău, după cît bine a făcut României, Iohannis este predestinat să facă un și mai mare bine și bătrînei Europe. Doamne ajută! Să mai spunem ceva despre ce ne-am obișnuit, și chiar ne place, deși urlă mass-media că o să murim otrăviți! Aici e vorba despre mîncare. Dintr-o țară lăudată, încă, de străini, pentru că mai păstrează autenticul unei naturi înconjurătoare prietenoase, dintr-o țară în care locuitorii, în special cei de la sate, erau capabili săși asigure cele necesare traiului zilnic, trimițînd și la oraș produsele agricole și alimentele de bază, am ajuns la mîna unor țări – importăm carne, fructe, legume, conserve, preparate din carne, ulei, zahăr, făină, mălai – pînă și „pîinea noastră cea de toate zilele” ne-o aduc străinii (chiar sub forma congelată), după ce au cumpărat de la noi grîul din care au făcut pîinica!

Ne-am obișnuit cu dispariția pădurilor și încărcarea lor în camioanele prietenului domnului Iohannis, austriacul Gerald Schweighofer, nouă rămînîndune bucuria de a face campanii de voluntariat pentru reîmpădurirea munților defrișați, campanie în care –dezvelindu-și iar fața lui de om ipocrit, dar și teatral – a beneficiat de participarea omului de la Cotroceni, echipat adecvat, cu cizme de cauciuc, vestă de pădurar și cazma. Cîtă mizerie poate să încapă în aroganța unui șef de Stat, rătăcit în perimetrul Daciei lui Burebista! Ne-am obișnuit, apoi, cu pierderea proprietății asupra petrolului românesc, care a devenit produs made în Austria, deși acest Stat (care, să nu uităm, ne-a asuprit secole) are sonde în pămînt românesc! Noi le dăm petrol brut, iar ei ne livrează benzina și motorina, provenite – culmea – din distilăriile construite de Nicolae Ceaușescu, la propriu – de poporul Român!

Nu e așa că e OK?

Am pierdut, în 33 de ani, tot ce am acumulat (cu sudoare și suferință) în aproape o jumătate de secol! La unii dintre noi ne-a rămas doar viața care mai pîlpîie în piept, stînd cu privirile ațintite pe icoana Maicii Domnului de la care așteptăm salvarea. Dar, atît cît noi repetăm, la nesfîrșit, aceleași greșeli, obișnuindu-ne cu trădările în serie din partea clasei politice românești, salvarea nu mai vine nici la Paștele cailor! Sfînta Maica Domnului se uită uimită la acest popor aflat în adormire și în amuțire, răbdînd cea mai cruntă exploatare umană din era postbelică. Sub turci, sub ruși, sub austrieci, sub unguri – în condiții sociale și politice

incomparabil mai grele decît cele de acum – românii au avut curjul să spună „NU” în multe cazuri, deși cu riscuri majore, inclusiv cu pedeapsa cu moartea. De unde au avut puterea? Poate de la niște conaționali rămași în istorie cu numele de Gherghe Doja, Horia, Cloșca, Crișan, de Iancu, de Tudor Vladimirescu, de Bălcescu Slugărnicie fără limite

Tot ce am scris pînă acum în acest material, pus sub sigla unei demențe politice, manifestate (așa cum am demonstrat prin exemplele oferite), în cele mai semnificative sectoare de activitate din sfera economică a României, culminează cu situația actuală a României –trădată din toate părțile: intern și extern. Pentru români cuvîntul trădare nu poate îmbrăca decît semnificații sinistre, mai ales dacă facem trimitere la Istorie unde întîlnim cazurile unor Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Mareșalul Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu. Dacă unele dintre aceste crime ni se par prea îndepărtate să ne amintim de trădarea din 2 iunie 1997, de la Neptun, cînd a fost semnat un document zdrobitor, ca dovadă a unei înalte trădări naționale: Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina. Din partea României acest infam document a fost semnat de președintele din acea vreme, Emil Constantinescu, și de ministrul de Externe, Adrian Severin.

Pentru a nu dezvolta acest subiect (am făcut-o în serialul „Slava Ucraina”! Dar cu România ce facem?), adaug doar faptul că, după ce am „contrasemnat” Pactul Molotov – Ribbentrop, cu pierderea unor teritorii românești luate de Stalin și date Ucrainei, astăzi am devenit un Stat aproape vasal Ucrainei lui Volodimir Zelenski, în sensul că Guvernul României pompează milioane de euro, însemnate resurse materiale, tehnică militară, armament și muniție, se spune chiar mercenari români, pentru alimentarea frontului ucrainean. Într-o mare veselie, România, dorind să fie în fruntea statelor NATO care să devină vaca de muls a Ucrainei în interminabilul conflict armat cu Rusia, și-a orientat întregul potențial uman (militar) și material în vederea scoaterii Ucrainei din hîrdăul cu lături naționale. Fără a ține seama de contextul precar, economic, în care se află, azi, România, de nevoile stringente ale populației noastre, de realizarea unor proiecte economice generatoare de locuri de muncă și aducătoare de plus valoare, mai – marii Țării, în frunte cu „absentul” Președinte Klaus Iohannis, la picioarele căruia stau Parlamentul, Guvernul, CSATul, partidele de la guvernare, instituțiile de forță ale Statului, Justiția etc., ne-au abandonat și ne-au trădat, în numele unei lozinci globaliste și înșelătoare, încorsetată în cele două entități care vor distruge România, ca Stat independent și suveran – Uniunea Europeană și NATO. Mai mult decît atît, de cînd cu războiul ruso-ucrainean, politicienii noștri de frunte parcă au paralizat, sar cu toții, într-o prostie monumentală, să-l pupe în fund pe comediantul Zelenski, cu toate că acesta, după ce-i îndeplinim hatîrurile megalomane, ne tratează chiar cu... fundul! Credeți că exagerez? Chiar dacă am supraintitulat acest material „Pamflet politic”, faptele

de mai jos nu sînt deloc pamflete, ci reflectă, într-o măsură zdrobitoare, mîrșava acțiune de cedare de către politicieni a prerogativelor noastre constituționale unui stat străin, deci, sînt dovezi clare ale trădării naționale. Citiți-le și convingeți-vă!

Banii României din energie –pomană Ucrainei!

După scandalul, încă neînchis, declanșat de adîncirea canalului Bîstroe de partea ucraineană, motiv de îngrijorare pentru deteriorarea condițiilor naturale ale Deltei Dunării, la orizont a apărut un nou viitor scandal: în curînd România va ceda Ucrainei o parte din profitul realizat de la începerea războiului ruso-ucrainean de către companiile naționale energetice! Da, ați citit corect: România, producînd energie, cu cheltuielile de rigoare, și prin scumpirea acesteia, vîndută românilor, (prin mai multe canale), manageriind acest sector al economiei naționale, a obținut un oarecare profit. Dar, pînă să intru în subteranele acestei mari escrocherii à la Volodimir Zelenski, să nu uit de un răspuns mai mult decît stupefiant al Președintelui Iohannis, la o întrebare în legătură cu problema lucrărilor, neautorizate, ale specialiștilor ucraineni, pentru adîncirea șenalului navigabil al canalului Bîstroe. Știți ce-a răspuns cel pe care-l considerăm Președintele României – deci garantul și apărătorul României? Ceva de noaptea minții, dacă nu s-ar încadra într-o anume specialitate medicală, pînă atunci însă i se poate atașa eticheta de „trădare a intereselor naționale ale României”. Iată: cică, nu e nici o problemă cu Bîstroe, ucrainenii execută lucrări de curățire a canalului. Că se discută despre o reală adîncire a canalului Bîstroe? Președintele României a dat soluția: „Adîncirea canalului Bîstroe e un mit!”. Doamne, Dumnezeule, cît de orb politic să fii, ori cît de indiferent la cei care aduc prejudicii României încît să emiți pe gură o asemenea aberație, în contrast chiar cu ceea ce au recunoscut autoritățile de la Kiev, anume că au dragat canalul, adîncindu-l pînă dincolo de 7 metri?

Auzi – MIT! Se pare că domnul profesor de Fizică, preocupat mai mult de obiectul Fizicii, ca știință, care

studiază structura materiei, proprietățile generale, legile de mișcare a materiei, precum și transformările reciproce ale acestor forme de mișcare, habar nu are despre semnificația cuvîntului „mit”. Să-l ajutăm, deschizîndu-i un Dicționar: „Mit: Formă a culturii spirituale specifică societății primitive, incluzînd o reprezentare generalizată a realității și o încercare de explicare a ei, dar deosebindu-se atît de imboldul religios sau artistic, cît și de teoria științifică sau filozofică. Apare sub forma unei narațiuni populate de ființe și întîmplări fabuloase, fantastice, simbolizînd forța, fenomene și procese naturale sau sociale”; mai pe scurt: „Născocire; basm”. Din păcate, Președintele Iohannis nu este o născocire, dar modul în care s-a făcut că-și îndeplinește prerogativele de Șef de Stat poate fi asimilat unui basm, unui basm urît, devenit un adevărat coșmar, timp de un deceniu pentru Poporul Român! Încă o dată Președintele Klaus Iohannis (așa cum vom demonstra în continuare) ne-a arătat că înaintea Țării sale, România, primează interesele altor state, în cazul de față, Ucraina! Trădare pe față! Întorcîndu-ne la subiectul cu care am deschis acest capitol al articolului de față: obrăznicia președintelui Zelenski de a cere un procent din profiturile companiilor energetice românești, pe care să-l facem cadou Ucrainei, știți care este motivarea acestei pretenții nemaiîntîlnite în relațiile dintre state egale în drepturi? Citiți și vă închinați, văzînd pînă unde poate ajunge exploatarea emoțională a unei situații grele a unei țări, pornită pe panta ambiției unui președinte de a se impune ca lider al lumii moderne în lupta pentru distrugerea „fratelui” mai mare – poporul rus: cică, cîștigurile noastre din producția internă energetică s-ar datora... războiului din Ucraina! Explicația părții ucrainene? Da, există o explicație (tot ca formă a unei aberații), chiar din partea domnului German Galushchenko, ministrul Energiei în Guvernul de la Kiev: datorită războiului ruso-ucrainean, și cu consecința – dereglarea produselor energetice din Rusia – prețul acestor produse a cunoscut o curbă ascendentă pe piața respectivă, ceea ce a dus la venituri neplanificate (și nemeritate, crede, probabil, Zelenski) în bugetul acestor state!

Nu știu cum au reacționat alte state la această nouă cerșetorie a Ucrainei. România, însă, subjugată de ambiția Președintelui Iohannis de a se erija în salvatorul unic al Ucrainei, de parcă ar fi Tata Noe cu corabia lui magică, a răspuns pozitiv, și într-un timp record, adică imediat. Concret, pe cînd mai era ministrul Energiei, hulitul Virgil Popescu, i-a trimis o scrisoare ministrului Energiei din Ucraina, în care exprima disponibilitatea României de a examina cerința Ucrainei. Mergînd pe această linie a cedării noastre în fața lui Zelenski, noul ministru de Externe al României, Luminița Odobescu, într-o întrevedere cu ministrul Energiei de la Kiev, pe pămînt londonez, au analizat modalitățile și specificul realizării acestei donații financiare.

Cum această știre foarte importantă nu a venit din partea română, ci de pe site-ul Ministerului Energiei din Ucraina, responsabilii de la București au dat din colț în colț, încercînd să mușamalizeze încă o porțiță de scurgere a banilor necesari economiei noastre pentru cauza „Slava Ucraina”. În timp ce noul ministru al Energiei, Sebastian Burduja, o scaldă, vorbind în dodii: „Pentru viitor, analizăm opțiunile și resursele disponibile, inclusiv cadrul legal aplicabil”, iar Ministerul român de Externe emite un comunicat cu un fel de „bla, bla, bla”, de felul „Șeful diplomației române a reconfirmat interesul țării noastre pentru dezvoltarea conexiunilor energetice cu Ucraina, proces necesar pentru consolidarea securității energetice a ambelor state, precum și a regiunii în ansamblu”, Ucraina merge la punct fix, dezvăluind astfel noua cedare a României. În ce fel? În urma discuției din capitala britanică, dintre ministrul român al Afacerilor Externe, Luminița Odobescu, și ministrul ucrainean al Energiei, German Galushchenko, Ministerul Energiei din Ucraina a postat pe site ACCEPTUL României de a dona țării sale profiturile companiilor românești din energie!

Cu o astfel de clasă politică ineptă și cu un președinte ahtiat după valorile Occidentului și pregătit să sacrifice tot în numele așa-zisei prietenii cu țara în suferință, Ucraina, cine să mai vadă și suferința Poporului Român, declinul economiei românești, cu toate laudele Guvernului de la București că stăm bine la acest capitol. Atît de bine stăm încît ultimul Comunicat al Băncii Mondiale pentru România arată clar: nici un progres în ultimii 5 ani! Mai mult, acest document vorbește de un declin accentuat, în ciuda creșterii economice declarate, care se manifestă doar la nivel de consum.

Pentru a lărgi răspunsul la întrebarea din titlul acestui articol, în partea a doua veți lua la cunoștință de alte umiliri la care este supusă România, cu acordul acestor conducători, trădători de Țară: cum Portul Constanța nu mai este al românilor; cum banii românilor pentru infrastructura de transport sînt direcționați către Ucraina și Republica Moldova; cum România escaladează conflictul armat la granița noastră trecînd la antrenarea piloților ucraineni pe avioane F-16; cum România este ocupată de trupe străine care fac legea în Țara noastră, infracțiunile acestor militari neputînd fi pedepsite de Justiția Română... E mult, e puțin, pentru a pune întrebarea „Aloo! Ați înnebunit de tot?”. Dacă elementele constitutive acestei întrebări vi se par puține, mai avem cel puțin o duzină în favoarea justificării întrebării.

Pentru a încheia într-o notă națională, iată cum ar fi descris Mihai Eminescu starea de fapt a clasei politice românești dacă ar fi trăit astăzi printre noi (așa cum a făcut-o cu peste un secol și jumătate în urmă): „Vlad Țepeș, Lăpușneanu, Mihnea cel Rău sau Aron Vodă erau asupritori stăpîni, dar stăpînirea lor era tiranică, nu rușinoasă. Acum însă România are rușinea de-a geme sub jugul cîrciocarilor, a oamenilor a căror breaslă, meșteșug, meserie este ca să prefacă negrul în alb și albul în negru, de-a arăta că ce-i strîmb e drept și ce-i drept, strîmb; România e prada minciunii disciplinate și, pentru corifeii și reprezentanții minciunii, se face totul în țara aceasta și toate ramurile vieții publice îi sînt aservite. Cu puține deosebiri, caracterele acestei nouă clase dominatoare sînt: incapacitatea, prostia, neștiința”. (va urma)

Enigme ale Istoriei • Enigme ale Istoriei

Biografia postumă a mareșalului Ney

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a sfîrşit, dacă dăm crezare documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene. Tumultuoasă ca însăşi Franţa revoluţiei și a războaielor lui Bonaparte, viaţa și cariera lui Ney poartă adînc pecetea acelei epoci. S-a născut în 1769 la Sarrelouis, într-o familie de dogari. La 13 ani Michel Ney este mic funcţionar la un notariat. Nemulţumit de sine şi plin de visuri, îşi părăseşte serviciul în 1789 şi intră în al patrulea regiment de husari. Îndrăzneţ, Ney se afirmă repede în ierarhia militară. În 1792 e locotenent. Se distinge în campaniile din 1794 şi 1795, iar un an mai tîrziu devine general. În 1799 e comandant ad-interim al armatei Rinului. Anul 1804 îi aduce titlul de mareşal al Franţei. Participă apoi, cu mare succes, la bătăliile de la Jena şi Friediand. În 1808 e făcut duce d’Elchingen. Luptă în Spania şi apoi în Rusia. După 1813 îşi dă seama că lupta Franţei împotriva coaliţiei nu mai poate avea sorţi de izbîndă şi îl îndeamnă pe Napoleon să abdice în favoarea fiului său.

Insula Sf. Elena, Napoleon încetase din viaţă. Apoi aiurînd, Ney a mărturisit: «Aţi auzit de mareşalul Ney împuşcat în Franţa la 7 decembrie 1815? Minciună! Mareşalul Ney sînt eu»“. În 1846, datorită alcoolului pe care-l consuma în exces, Peter Ney se îmbolnăveşte. Doctorul Mathew Lock, dîndu-şi seama că zilele bolnavului sînt numărate, îl roagă să spună adevărul despre sine. Ney, privindu-l ţintă, rosteşte cu mîndrie: „Sînt Michel Ney, mareşalul Franţei“. Un alt martor al ultimelor sale zile relatează că Peter Ney a spus: „Nu voi muri cu minciuna pe buze! Eu sînt mareşalul Ney“. După moartea lui Peter Stewart Ney, corpul său e dus la cimitirul Third Creek. Pe piatra de mormînt stă scris: „Aici se odihneşte Peter Stewart Ney, originar din Franţa, soldat al revoluţiei franceze şi al lui Napoleon Bonaparte, care s-a sfîrşit din viață în noiembrie 1846, în vîrstă de 77 de ani“ (Michel Ney ar fi avut într-adevăr 77 de ani în 1846). Titlul de mareşal nu apare aici şi nici în alte documente rămase de la Peter Ney.

O contesă îndrăgostită

Bourbonii revin în Franţa. Ney îşi oferă serviciile lui Ludovic al XVIII-lea, care îi acordă titlul de pair al Franţei şi-l numeşte comandant al corpului de cavalerie. Michel Ney e în culmea puterii sale. Dar... exilatul de la Elba se reîntoarce spectaculos în martie 1815, pentru a-şi relua tronul pe care abia îl părăsise. Ney dezaprobă deschis întoarcerea lui Napoleon, dar, cîştigat de entuziasmul trupelor, la 18 martie, la Auxerre, trece de partea lui.

Domnia „celor 100 de zile“ n-a fost pentru Franţa decît o continuă luptă împotriva Europei înspăimîntate de revenirea „monstrului corsican“. Michel Ney e din nou pe cîmpul de bătălie. La Quatre Bras (16 iunie 1815) şi Waterloo, el face dovada unei bravuri deosebite. La Waterloo, în fruntea rămăşiţelor batalioanelor distruse, îşi caută zadarnic moartea. „Priviţi cum moare un mareşal al Franţei“ – strigă el soldaţilor, dar... moartea îl ocoleşte. După Waterloo se retrage la Lot. Descoperit şi proscris, în august 1815 apare în faţa unui consiliu de război, care-şi declină competenţa. E trimis în faţa Curţii pairilor, în plină teroare albă, curtea, alcătuită din regalişti, nu iartă trădarea față de burboni. În ciuda strălucitei apărări a avocaţilor Berryer şi Dupin, Ney e condamnat la pedeapsa capitală.

Aici se încheie – ca să spunem aşa – istoria clasică. ,,Nu voi muri cu minciuna pe buze!“

Cîteva luni mai tîrziu. Pe puntea unei corăbii care părăseşte Franţa cu destinaţia SUA se urcă un călător: Peter Stewart Ney. După încă trei ani, în 1819, îl întîlnim în oraşul Broynsville din Carolina de Nord, învăţător la una din şcolile oraşului, în anii următori e învăţător la Moskville, tot în Carolina de Nord, apoi pleacă în Carolina de Sud şi în Virginia. Multilateral pregătit, Peter Ney predă limbile clasice și moderne, ştiinţele exacte, literatura, arta. Bun călăreţ și iscusit mînuitor de spadă, îi place să vorbească despre Napoleon şi războaiele sale, despre curtea Franţei din timpul primului imperiu.

Dar cine să fie acest Peter Stewart Ney? Nu cumva este mareşalul Franţei, Michel Ney, care, scăpînd printr-o minune de la moarte, s-a refugiat în SUA? În vremea aceea în America se aflau mulţi francezi – foşti bonapartişti, emigraţi după restauraţia Bourbonilor. Cînd colonelul Lihmanovski, ofiţer polonez participant la războaiele napoleoniene, îl întîlneşte pe P. S. Ney întîmplător pe stradă, se aruncă în braţele sale, cu lacrimi în ochi recunoscînd în el pe fostul său comandant. În 1936 Pierre Montloin, într-un articol al său, relatează că: „odată, în vara anului 1821, un elev a adus în clasă un ziar. Ney a început să-l răsfoiască şi deodată... a căzut fără cunoştinţă. Profesorii l-au dus acasă şi l-au culcat. Cum în ziua următoare din casa lui nu se auzea nici un zgomot, vecinul său, colonelul John A. Rodgers, s-a dus la el şi l-a găsit însîngerat, cu mîna încleştată pe un cuţit. Dojenit pentru cele întîmplate, rănitul a răspuns plîngînd: «Dacă Napoleon a murit, nu mai am nici eu de ce trăi», şi a arătat ziarul unde se anunţa că, la 5 mai, pe

În secolul trecut, ca şi în secolul nostru, stabilirea identităţii americanului Ney a suscitat mult interes. Numeroşi cercetători s-au oprit asupra ei încercînd s-o rezolve. În SUA pastorul Weston şi medicul Smooth au publicat sute de pagini de relatări ale foştilor elevi ai lui Ney şi ale rudelor acestora, conform cărora Peter Ney ar fi spus el însuşi în clasă că este mareşalul Franţei. Cînd era beat (ceea ce se întîmpla deseori), dădea ordine ca un veritabil comandant şi cerea să i se aducă un cal. Un reporter al ziarului „Dayton Journal“ (din Ohio) a publicat un interviu luat lui Philippe Petri, fost soldat francez, emigrant în SUA: „Eu am luptat în armata lui Napoleon, povesteşte soldatul. La cîteva luni după bătălia de la Waterloo am părăsit Franţa pe o corabie care făcea ruta Bordeaux – SUA. Imediat după îmbarcare am observat printre pasageri un om care mi se părea cunoscut. Am fost uimit, pentru că ştiam că mareşalul Ney fusese împuşcat cu cîteva zile înainte de plecarea mea. Dar... omul care se plimba pe punte nu era altul decît Ney. Nu m-am putut înşela, pentru că adesea l-am văzut în fruntea escadroanelor şi l-aş fi recunoscut oriunde“. S-a găsit şi o explicaţie a împrejurărilor în care Ney ar fi scăpat de pedeapsa cu moartea şi ar fi găsit azil în SUA. lată ce ne relatează Marcel Teissier: „Contesa Ida de Saint-Hélène, mare admiratoare a mareşalului, s-a adresat comandantului englez Wellington, rugîndu-l să-l salveze pe cel pe care îl iubea. În calitatea sa oficială, Wellington nu a vrut să se amestece în această afacere, dar a fost de acord cu salvarea mareşalului şi a sfătuit-o pe contesă să facă tot ce va crede de cuviinţă, făgăduindu-i sprijinul său. Pus la zid în fața grenadierilor care trebuiau să-l împuşte, Ney avea sub haină, în dreptul inimii, un săculeţ plin cu sînge. Grenadierii care îl cunoşteau foarte bine pe „le brave des braves“ primiseră în taină ordinul să tragă deasupra capului său. La prima salvă, mareşalul Ney îşi duse mîna la piept (pentru a rupe săculeţul plin cu sînge) şi căzu sîngerînd. Corpul celui împuşcat, care urma să fie înmormîntat în cimitirul Pѐre Lachaise, fu dus de cîţiva cunoscători ai tainei, mai întîi, la spitalul Maternité. Administratoarea spitalului – sora Thérèse, prietena contesei, – înlocui falsul cadavru cu unul adevărat, ales dintre morţii spitalului pentru asemănare cu mareşalul Ney. În timpul nopţii, Ney părăsi spitalul Maternité şi agentul englez Hutchinson, din porunca lui Wellington, îl conduse pînă la Bordeaux, unde mareşalul se îmbarcă pe o corabie cu destinaţia Charleston, oraş în statul Carolina de Sud, SUA.

Grafologii au cuvîntul

În 1886, L. Draper, secretarul comisiei istorice a statului Wisconsin, a cerut în Franţa date în legătură cu moartea lui Ney. Draper n-a primit nici o informaţie. Ba, mai mult, i s-a spus că, în ciuda uzanţelor legale, nu a fost întocmit certificatul medical care să ateste moartea mareşalului. Soarta acestuia a preocupat şi pe experţi grafologi, printre care David Carvalo (1895), Henri Thomas (1934), iar în ultima vreme Marcel Teissier. Cercetînd documentele rămase de la Michel Ney şi Peter Stewart Ney, David

Carvalo ajunge la concluzia că scrisorile mareşalului Ney către împărat şi însemnările din jurnalele de şcoală ale americanului ar fi făcute de aceeaşi mînă. S-ar părea, deci, că mareşalul Ney n-a murit în 1815 sub gloanţele plutonului de execuţie la Paris, ci mult mai tîrziu, în 1846, în SUA. E verosimilă o astfel de ipoteză?

Şi totuşi..

D. M. Quynn (1950), L. Garros (1955), Fleuriot de Langle (1957), iar recent E. A. Natanson socotesc puţin probabilă sau chiar imposibilă ipoteza după care celebrul mareşal francez ar fi continuat să trăiască sub nume fals în SUA

Care sînt argumentele? În primul rînd se pune întrebarea cum a putut oare mareşalul Ney deveni un învăţător atît de bine pregătit, cînd se ştie că n-a frecventat şcoala decît foarte puţină vreme? „Se poate –și nu fără trudă – să fi ajuns să ştie să scrie gramatical şi să-şi exprime corect gîndurile, spune L. Garros, dar i-ar fi fost cu neputinţă să pregătească tineri pentru examene la limbile clasice şi moderne, să le predea bazele limbilor latină, greacă, franceză şi engleză. Michel Ney nu ştia să deseneze, nici să picteze. Era incapabil să scrie versuri“. Este posibil ca din 1816, data cînd acesta a emigrat în SUA, şi pînă în 1819, cînd îl întîlnim pentru prima oară ca învăţător, Ney să se fi pregătit pentru cariera pedagogică, dar e greu de presupus că, în numai trei ani, el şi-a însuşit o cultură atît de multilaterală. În însemnările făcute de Peter Ney pe marginea cărţilor în limba franceză se găsesc numeroase greşeli de gen şi de accent „pe care niciodată un francez nu le-ar fi putut face“. E.A. Natanson aduce şi altfel de argumente. El se întreabă de ce Peter Stewart Ney, dacă era cu adevărat mareşalul Franţei, nu a căutat să ia legătura cu emigranţii francezi din SUA; de ce nu s-a alăturat bonapartiştilor – numeroşi mai cu seamă în Philadelphia, unde se găsea şi Joseph Bonaparte, fratele împăratului? De ce nu a căutat să-l întîlnească pe unchiul soţiei sale, Edmond Genes, care avea un post de conducere în aparatul de stat american?

Analizînd însemnările lui Peter Ney, E. A. Natanson face cîteva observaţii. Învăţătorul Ney scrie adesea „bătălia de la Borodino“, în timp ce Napoleon şi, după el, toţi francezii au numit această bătălie „bătălia Moscovei“. „Ar fi putut oare greşi mareşalul Ney, care după această luptă a primit titlul de prinţ de Moscova?“. Peter Ney spune că a participat la complotul în urma căruia Bonaparte a părăsit Insula Elba şi s-a reîntors în Franţa. Se ştie însă că mareşalul Ney a fost, la început cel puţin, credincios lui Ludovic al XVIII-lea, declarîndu-se în dezacord cu întoarcerea lui Napoleon.

De ce nu s-a întors în Franţa după 1830? „Citind ziarele aflase, fără îndoială, că noul rege al Franţei, Ludovic Filip, stabilise pensii celor mai apropiaţi colaboratori ai lui Napoleon şi că unii deputaţi din Parlament ceruseră strămutarea în Panteon a corpului prinţului de Moscova. Mai mult decît atît. Primul ministru ai Franţei, Jacques Laffitte, îşi căsătorise fiica cu fiul prinţului Moscovei“. Peter Ney relatează apoi că la Waterloo a fost rănit la cap. Dar la Waterloo, cu toate că şi-a căutat cu îndărătnicie moartea, mareşalul Ney n-a avut nici o rană.

Obsesie sau confuzie cerebrală?

În încercarea de a explica emigrarea lui Peter Stewart Ney, unii cercetători au dat la iveală şi versiuni nu îndeajuns de întemeiate.

Fleuriot de Langle îl consideră pe americanul Peter Ney un obsedat, care „ca toţi obsedaţii trebuie să creadă el însuşi în ficţiunea sa“. Folosind informaţiile strînse de istorici şi memorialişti despre epoca napoleoniană, învăţătorul Ney a reuşit să cunoască bine aceste evenimente și astfel să interpreteze, retrospectiv, rolul uneia dintre personalităţile acelei vremi. După o altă versiune relatată de Boringe, Peter Ney ar fi fost un soldat englez care, datorită unei contuzii cerebrale, a început să aibă mania celebrităţii.

Adevărata identitate a Iui Peter Stewart Ney a rămas însă necunoscută şi sortită poate să rămînă o enigmă. La 3 mai 1887 a fost deschis mormîntul lui Peter Ney, cu scopul de a se face o necropsie. Din nefericire groparul a scăpat din mînă craniul care s-a sfărîmat. Mulajul făcut atunci s-a pierdut. Mai tîrziu a fost găsit, dar într-o stare atît de jalnică încît n-a mai putut fi folosit.

Strădania unor experţi grafologi va face poate într-o zi lumină în această problemă atît de controversată. ION BULEI

OVESTI ADEVARATE p

Măreţia

şi decăderea imperiului incaş (II)

O implacabilă maşină militară (2)

Collaşii şi lupacaşii din regiunea Lacului Titicaca, cărora li s-au alăturat pacaşii şi omasuyuşii, au profitat de absenţa împăratului şi a armatelor sale şi s-au răsculat. Dar armatele incaşe şi-au deplasat rapid operaţiile din pădurile tropicale către înălţimile de lîngă Titicaca, înăbuşind rebeliunea şi dovedind extraordinara organizare militară a imperiului.

Setea de cucerire a lui Topa Inca, încurajat de victoriile dobîndite, nu mai cunoştea margini. A alipit imperiului său dealurile din răsăritul Boliviei şi nordul regiunii Chile, pînă la Maule, unde araucanii l-au silit să-şi fixeze limita de sud a imperiului. În dorinţa lor de a-şi apăra independenţa, araucanii s-au luptat cu incaşii cu aceeaşi disperare cu care mai tîrziu aveau să se împotrivească spaniolilor. Acest popor curajos şi plin de vitalitate ocupă şi astăzi o mare parte a regiunii sale de baştină.

Nouăzeci şi doi de copii

Bătrîneţea a pus capăt carierei militare a lui Topa Inca. S-a retras la Cusco, de unde a supravegheat organizarea şi consolidarea domeniilor sale, bucurîndu-se de confortul curţii imperiale. Sub îndrumarea lui, a fost construită uriaşa fortăreață Sacsayhuaman, de lîngă Cusco. Şi-a clădit şi un somptuos palat, în cîmpia Chita, unde s-a retras bolnav. După ce l-a numit ca succesor pe fiul său, Huayna Capac, prin anul 1492 a murit la vîrsta de 85 de ani, lăsînd doi fii „regali“, şaizeci naturali şi treizeci de fiice. Domnia lui a durat douăzeci şi doi de ani.

administra. Au început şi certurile pentru succesiune, care aveau să devină acute între fiii săi. Dacă noul împărat nu a fost un mare cuceritor, ca tatăl său, s-a datorat în bună măsură faptului că rămăseseră puţine teritorii de cucerit. Pornind într-o călătorie de cîţiva ani prin imperiu pentru a rezolva la faţa locului problemele legate de administraţia lui, Huayna Capac a înlăturat funcţionarii incompetenţi, numind alţii mai pricepuţi, a dat dispoziţii în vederea construirii unor ateliere şi s-a ocupat îndeaproape de metodele de cultivare a pămîntului. Cînd a aflat de revoltele unor provincii din Ecuador, a adunat o armată uriaşă şi, luînd cu el doi dintre fiii săi, s-a năpustit asupra triburilor de acolo, cucerind o regiune întinsă. Cu o ultimă campanie în ţinutul coastei din jurul golfului Guayaquil, de unde războinicii s-au întors cu o pradă bogată, alcătuită din pietre preţioase şi sidef, epoca de cuceriri a incaşilor a luat sfîrşit.

Înainte de moartea Iui Huayna Capac, prin anul 1523, s-a petrecut un fapt care avea să aibă urmări deosebite: incaşii au văzut pentru prima oară un european. Povestea acestui spaniol, pe nume Alejo Garda, ajuns în Peru înaintea lui Pizarro, este învăluită în mister. Se pare că ar fi călătorit cu un grup de indieni chiriguani din Paraguay, pînă la poalele răsăritene ale Anzilor. A fost ucis la înapoierea în Paraguay, fără să-şi fi putut scrie sau povesti memoriile.

Uciderea lui Atahualupa

spaniolilor, uzurparea tronului, idolatrie, adulter, incest, poligamie, delapidare şi altele –, Atahualpa a fost condamnat la ardere pe rug în piaţa publică din Cajamarca. La 29 august 1533, ultimul împărat al incaşilor a murit.

Se pare că Topa Inca a fost primul conducător sub care s-a făcut un recensămînt al întregului imperiu şi că tot el a introdus un nou sistem în serviciile administrative, din care a înlăturat toţi şefii ereditari, înlocuindu-i cu aşa-numiţii curocas (şef ales).

Domnia lui Huayna Capac a fost lungă, dar agitată. Imperiul era prea mare, iar mijloacele de comunicaţie şi transport prea lente şi primitive pentru ca un singur om, fie el chiar de origine „divină”, să-l poată

Zvonuri despre europenii debarcaţi în Panama şi despre expediţiile lor de explorare de-a lungul coastei ajungeau tot mai des în țara incaşilor. Tocmai atunci a izbucnit lupta pentru tron între urmaşii Iui Huayna Capac – între Atahualpa, fiul său favorit, şi moştenitorul legal, Huascar. Acesta din urmă a fost uns împărat de către marele preot, la Cusco, în timp ce Atahualpa avea sprijinul armatei şi al locuitorilor din Ecuador. În comentariile lor, cronicarii spanioli au pus izbucnirea primului război civil care a zguduit imperiul pe seama „voinţei divine”: dacă ar fi avut loc cu zece ani mai devreme sau mai tîrziu, spaniolii conduşi de Pizarro cu greu i-ar fi putut supune pe incaşi.

Prada: 20 milioane de dolari

Povestea, aproape de necrezut, a cuceririi marelui Imperiu incaş, de către 180 de europeni, a fost relatată în amănunt de Prescott, Helps şi alţi istorici. După Prescoti, a cărui lucrare despre pătrunderea spaniolilor în Peru este considerată clasică, lucrurile s-au petrecut astfel:

Atahualpa îl făcuse prizonier pe Huascar ;i era pe punctul de a pleca din Cusco pentru a se urca pe tronul imperial. Aflînd de apariţia spaniolilor, a crezut că ei nu erau decît reîncarnarea zeului creator Viracocha şi a semizeilor săi şi a rămas pe loc ca să-i aştepte. Pizarro s-a întîlnit cu Atahualpa în Cajamarca şi i-a cerut să-l aducă şi pe Huascar. Dar înainte de venirea acestuia, conducătorul spaniolilor l-a făcut prizonier pe Atahualpa, care, temîndu-se să nu fie înlăturat de la tron în favoarea fratelui său, a trimis ordin ca Huascar să fie ucis. Pentru a-şi răscumpăra libertatea, Atahualpa s-a angajat să umple celula în care era închis cu obiecte de aur pînă la o înălţime mai mare decît poate atinge un om cu mîna. Oferta fiind acceptată, a trimis mesageri în toate colţurile imperiului, ordonînd să i se aducă aur; curînd au început să sosească sute de llamas încărcate. A strîns astfel o comoară fabuloasă – care în bună parte provenea din Templul Soarelui din Cusco – şi a umplut încăperea cu aur pînă la înălţimea prevăzută. Deşi a fost declarat liber printr-un document oficial semnat de Pizarro, el a continuat să fie ţinut prizonier „pentru binele ţării“. Judecat pentru numeroase „culpe“ –uciderea lui Huascar, pregătirea unei răscoale împotriva

Uriaşa grămadă de podoabe de aur, modelate cu trudă de meşteşugarii incaşi, a fost topită şi transformată în bare. Podoabele peruviene trimise în Spania au fost de asemenea topite. Deoarece Coroana pretindea a cincea parte din orice pradă de război, un trezorier regal a însoţit expediţia, pentru a veghea ca socotelile să fie corecte şi s-au păstrat registrele în care e menţionată cantitatea reprezentată de cincimea regală. Pe de altă parte, există dovezi că tezaurul era mai mare decît cel raportat, o parte a preţuluî de răscumpărare rămînînd nedeclarată. Întrun studiu demn de încredere, S. K. Lothrop a apreciat – în 1938 – valoarea aurului adunat de Atahualpa, cel mai spectaculos trofeu al cuceritorilor spanioli, la 8.344.307 dolari. Acelaşi Lothrop a evaluai bogăţiile jefuite mai tîrziu din Cusco la 8.545.798,57 de dolari. Valori echivalînd cu sume mari au căzut în mîinile conchistadorilor şi la Coaque, Pachacamac etc., ceea ce ridică prada totală la peste douăzeci de milioane de dolari.

Supunerea de către o mînă de aventurieri a unei regiuni atît de întinse, cuprinzind 16.000.000 de locuitori, după unii istorici, sau chiar 30.000.000, după alţii, este unul dintre cele mai extraordinare evenimente ale istoriei. Printre explicaţiile care s-au găsit este şi aceea că autoritatea fiind centralizată în mîinile unei singure persoane – împăratul – înlocuirea lui cu un spaniol n-a produs tulburări prea mari; şi aparatul de stat a continuat să funcţioneze ca mai înainte.

Pe încetul, orînduîrea imperiului a fost modificată. Ţara a fost împărţită în encomiendas sau moşii imense însuşite – cu locuitori cu tot – de aristocraţii spanioli. Surplusul de produse, care mai înainte revenea statului şi clerului, i-a fost dăruit stăpînului spaniol – encomendero – ale cărui pretenţii n-au încetat să crească. Clasa yanacona, a sclavilor, a fost mult lărgită, iar un număr tot mai mare de indieni au fost recrutaţi pentru munca anevoioasă din mine. O mare parte a populaţiei s-a refugiat în regiunile de dincolo de teritoriul ocupat, iar printre cei rămaşi a crescut procentul deceselor de pe urma bolilor aduse din Europa.

Aşa s-a încheiat istoria unei vechi civilizaţii, din cultura căreia puţine vestigii au dăinuit pînă în zilele noastre. În America de Sud nu s-au găsit nici un fel de documente scrise privind popoarele continentului şi nici picturi reprezentînd momente din istoria lor timpurie, ca în cazul civilizaţiilor maya sau aztecă. Legendele, cîteva construcţii şi descoperiri arheologice, destul de puţine la număr în raport cu întinderea ţinutului (pentru că majoritatea săpăturilor, pînă foarte recent, nu au fost făcute în scop ştiinţific, ci au urmărit dezgroparea comorilor), constituie singurele surse de informaţii asupra civilizaţiei incaşe. Iar dacă conchistadorii ne-au lăsat în scris o mare cantitate de impresii asupra ţărilor şi popoarelor cucerite, ei s-au dovedit la fel de zeloşi în a distruge mărturiile materiale ale culturii celor subjugaţi.

Sfîrșit

J. ALDEn mAson

Huayna Capac

Harta care atestă expansiunea Imperiului incaș sub domnia lui Topa Inca

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

La anu’ și la Sf. Așteaptă

(urmare din pag. 1)

În situația asta, cu toată intenția americanilor de a le da bombe cu fragmentație, încălcînd cu bună știință regulamente internaționale care nu permit folosirea unor astfel de arme, nu cred că rușii vor putea fi mutați de pe aliniamentul pe care s-au așezat.

Astfel, ziarul american World Street Journal scrie despre această chestiune a aderării Ucrainei la NATO:

„Liderii Ucrainei au venit la Vilnius căutînd garanții de securitate dure, mai multe arme și o foaie de parcurs clară pentru aderarea la NATO. În schimb, au primit în mare parte cuvinte liniştitoare şi angajamente libere pentru a ajuta Kievul să se apere. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a încheiat două zile de întîlniri miercuri, după ce a reafirmat angajamentele politice față de Ucraina și a promis că își va reaproviziona arsenalul, dar fără a fi de acord cu un termen pentru admiterea sa în alianță”. Adică vorbe goale și nimic mai mult, cam ceea ce a primit și Ștefan cel Mare de la Papa de la Roma și de la Dogele Veneției în vara lui 1475, după victoria contra turcilor de la Vaslui, cînd emisarii săi băteau la porțile Europei creștine în căutare de armate, arme și bani cu care să reziste în fața atacului otoman pe care-l așteptau. Mihai Viteazul a fost mai ghinionist, în sensul că, după ce a primit armată, arme și bani de la aceleași puteri occidentale, a mai primit și o lovitură de lance între coaste ca să fie treaba clară. Mă uit în istorie și-mi dau seama că toți conducătorii de țări care au fost ajutați la un moment dat de către Occident au sfîrșit morți, iar Horea sau Avram Iancu ar fi putut depune și ei mărturie în acest sens.

Dacă WSJ scrie astfel despre momentul în care Ucraina a fost dusă cu vorba, nici Politico nu face excepție: „Ucraina a dorit ca summitul NATO de anul acesta să se încheie cu o declarație clară că va deveni membru al alianței odată ce războiul se va termina, dar

președintele Volodymyr Zelenski părăsește Lituania fără acel premiu final. Timp de săptămîni, oficialii ucraineni și-au împins omologii din Statele Unite și Europa să elaboreze un limbaj care să ofere o cronologie și o cale clară spre aderare. Comunicatul aliaților eliberat marți nu a îndeplinit acest lucru, afirmînd în schimb că «vom fi în măsură să extindem o invitație Ucrainei atunci cînd aliații vor fi de acord și vor fi îndeplinite condițiile». Acea linie s-a dovedit o dezamăgire profundă pentru Kiev, care a făcut furori în culise, în timp ce SUA și Germania au rezistat presiunii de a oferi Ucrainei angajamente concrete. A fost deosebit de supărat de referirea vagă la condiții, considerînd-o ca un potențial obstacol în calea aderării. Conducerea Ucrainei a contactat Washington și Berlin pentru a-și exprima nemulțumirea“. Domnule Zelenski, încă nu ați văzut nimic din ce pot face aliații dumneavoastră și sper să nici nu vedeți vreodată. Firește că toți cei din jurul său i-au văzut postarea de pe Twitter și iată cum au reacționat conform aceluiași ziar Politico: „Chiar și unii dintre cei mai apropiați prieteni ai Kievului din cadrul NATO au fost surprinși, văzînd criticile directe din partea președintelui Ucrainei din partea președintelui Ucrainei ca fiind inutile și nejustificate în timpul negocierilor diplomatice sensibile. Luăm tweetul ca pe o expresie nefericită a frustrării, a spus un diplomat înalt din Europa de Nord. Tweet-ul, venit exact în momentul în care liderii NATO se pregăteau să se întîlnească la Vilnius, a adăugat mai multă tensiune eforturilor de ultimă oră ale diplomaților de a finaliza textul controversat, care a fost publicat în cele din urmă marți seara.

Am văzut tweet-ul lui în același timp cu toți ceilalți, a spus un oficial înalt al administrației Biden. Cred că toată lumea înțelege presiunea pe care o simte și sîntem încrezători că angajamentele luate la Vilnius vor servi nevoilor de apărare pe termen lung ale Ucrainei”.

Ce puteau să spună altceva? Păi deocamdată mai au un pic nevoie de el ca să încheie războiul într-un mod elegant

Un punct de vedere

John J. Mearsheimer: Vestul a comis o mare eroare

și va avea de plătit mult pentru ea

Profesorul John J. Mearsheimer este unul dintre principalii reprezentanți ai școlii realiste a relațiilor internaționale. El consideră că războiul din Ucraina a început la Summitul NATO de la București, în 2008. A avertizat încă din 2014 că extinderea NATO în Ucraina va duce la o situație intolerabilă pentru Vladimir Putin, care va fi obligat să readucă Ucraina în sfera rusă de influență sau să o transforme într-o ruină. La acel moment, puțini comentatori și formatori de opinie i-au acordat atenție, iar acum este acuzat că este un apologet al regimului Putin, iar studenții au cerut anularea cursurilor sale de la Universitatea din Chicago.

Profesorul Mearsheimer a publicat un eseu despre care spune că va constitui baza viitoarelor sale prelegeri despre conflictul dintre Rusia și Vest.

Este posibil un acord de pace relevant?

Răspunsul meu este NU. Sîntem într-un război în care ambele tabere – Ucraina și Vestul, de o parte, și Rusia, de cealaltă parte – se percep reciproc ca amenințare existențială care trebuie eliminată. Avînd în vedere obiectivele maximale, este imposibil să ajungem la un tratat de pace. Mai mult, ambele tabere au divergențe ireconciliabile în ce privește teritoriul ucrainean și relația Ucrainei cu Vestul. Cel mai bun rezultat posibil este un conflict înghețat care poate lesne să degenereze într-un război fierbinte. Cel mai prost rezultat posibil este un război nuclear, care nu este probabil, însă nu poate fi exclus.

Care tabără poate cîștiga războiul

Rusia va cîștiga în cele din urmă, însă nu va fi o înfrîngere decisivă a Ucrainei. Cu alte cuvinte, nu va cuceri toată Ucraina. Or, cucerirea întregii Ucraine

este necesară pentru atingerea obiectivelor Moscovei: schimbarea regimului de la Kiev, demilitarizarea țării și întreruperea legăturilor de securitate ale Kievului cu Vestul. Însă se va ajunge la anexarea unei părți mari din Ucraina, care va deveni un stat nefuncțional. Cu alte cuvinte, Rusia va obține o victorie urîtă.

Sînt trei chestiuni de analizat. Pentru început voi încerca să previzionez ce se va întîmpla, ceea ce nu este ușor, pentru că trăim într-o lume impredictibilă. Nu susțin că spun adevărul; de fapt, unele dintre previziunile mele nu s-au adeverit. Mai mult, nu voi vorbi despre ce mi-ar plăcea sa se întîmple. Nu sînt de partea unei tabere sau a alteia. În cele din urmă, nu vreau să justific comportamentul Rusiei sau acțiunile Rusiei. Vreau doar să explic aceste acțiuni. Unde

ne aflăm acum

Pentru a înțelege încotro se îndreaptă războiul din Ucraina este necesar să cunoaștem situația actuală. Este important să știm cum cei trei actori – Rusia, Ucraina și Vestul – percep amenințările și își stabilesc obiectivele. Cînd vorbim despre Vest, vorbim în principal despre Statele Unite, pentru că aliații europeni nu fac decît să primească ordine de luptă de la Washington cînd vine vorba despre Ucraina.

Amenințările percepute de Rusia

Începînd de la Summitul NATO din aprilie 2008, este limpede că toți liderii Rusiei percep ca pe o amenințare existențială acțiunile Vestului de a aduce Ucraina în NATO și de a o transforma într-un bastion occidental la granițele Rusiei. În martie 2021, Putin a subliniat din nou că Vestul este o amenințare mortală pentru Rusia. Liderii ruși percep Ucraina ca pe o amenințare nu doar pentru că este aliată cu Vestul, ci și pentru că văd Ucraina ca pe urmașa forțelor

sau să-l mai ducă o vreme. Ei sînt educați de mici să nu fie empatici cu ceilalți și să nu le pese decît atunci cînd le sînt puse în pericol în mod direct afacerile de care le pasă.

Pînă la urmă, au ajuns la o oarecare înțelegere în sensul în care, scrie WSJ, „Pe marginea summitului, Grupul celor Șapte mari democrații avansate, (democrații e un cuvînt cam inexact mai ales după cei doi ani de pandemie) care include șase membri NATO și Japonia, s-a pregătit să ofere la Kiev asigurări de securitate provizorii despre care au spus că ar trebui să ocupe țara pînă cînd va deveni membru NATO. Noul cadru de securitate G7 va încerca să ajute Ucraina să construiască o armată care să se poată apăra și să descurajeze atacurile viitoare prin angajamente de securitate pe termen lung din partea țărilor individuale, au declarat oficiali americani și europeni. Toți aliații noștri au fost de acord cu privire la viitorul Ucrainei în NATO, a spus Biden, stînd alături de omologul său ucrainean, Volodymyr Zelenski, la sfîrșitul sesiunii G7 de miercuri. Zelenski a răspuns numind summitul un succes semnificativ pentru Ucraina. El a spus că delegația sa aduce acasă o victorie semnificativă a securității care deschide pentru Ucraina oportunități de securitate absolut noi”.

Ca să nu mai lungim vorba, deocamdată Ucraina trebuie să-și termine războiul cu Rusia, de preferință victorioasă (indiferent ce-o însemna asta), apoi are de îndeplinit condiții ce implică schimbări democratice și din sectorul de securitate, ceea ce înseamnă ani mulți și grei pentru atingerea unor scopuri extrem de înalte, pentru o țară care nici atunci cînd era cu infrastructura întreagă nu era vreun model de democrație, darămite în condițiile actuale. Cu alte cuvinte, o să fie primită în NATO dar la data pe care o menționez în titlul acestui articol.

Post Scriptum: Dacă vă întrebați de ce americanii și colegii lor din Europa de Vest nu au dat un program clar de aderare Ucrainei, e foarte simplu: după ce tot războiul s-au abținut să provoace Rusia pentru a nu se confrunta militar cu ea, doar n-or fi proști să facă asta acum „băgîndu-și singuri mortu-n casă”, cum zicem noi, românii.

fasciste ucrainene care au luptat alături de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice, în Al Doilea Război Mondial.

Obiectivele Rusiei

Rusia trebuie să cîștige războiul, deoarece consideră că supraviețuirea sa este în joc. Însă cum ar arăta o victorie? Înaintea invaziei, deznodămîntul ideal era transformarea Ucrainei în stat neutru, încheierea războiului civil din Donbas dintre etnicii ruși și conducerea de la Kiev. Aceste obiective erau încă realiste în prima lună de după invazia din februarie 2022, și au fost baza negocierilor de la Istanbul, în martie 2022.

Dacă Rusia ar fi atins aceste obiective atunci, actualul război ar fi fost evitat sau s-ar fi încheiat rapid.

Acum însă, nu mai este posibil un acord care să îndeplinească aceste obiective ale Rusiei. Acum, Rusia vorbește nu numai despre denazificarea Ucrainei, ci și despre demilitarizare. Or, aceasta ar presupune cucerirea întregii Ucraine, capitularea armatei ucrainene și instalarea unui regim marionetă. O asemenea victorie este imposibilă, pentru că Rusia nu are o armată suficient de mare – ar fi necesari cel puțin două milioane de soldați pentru asta. Armata rusă are probleme mari să ocupe întregul Donbas, iar Vestul ar susține Ucraina pentru a împiedica o înfrîngere totală. În plus, ocuparea întregii Ucraine sau a unei mari părți din țară ar însemna ocuparea unor zone cu etnici ucraineni, care ar opune rezistență ocupației. Ocuparea întregii țări ar duce la un dezastru.

Obiectivele concrete ale Rusiei implică cucerirea și anexarea unei mari părți din teritoriul ucrainean transformînd Ucraina într-un stat disfucțional. Capacitatea Ucrainei de a duce un război împotriva Rusiei s-ar reduce mult și Ucraina nu s-ar putea califica pentru statutul de membru UE sau NATO. În plus, o Ucraină sfîșiată ar fi vulnerabilă la influența rusă în politica internă. Pe scurt, Ucraina nu ar putea fi un bastion al Vestului la granițele Rusiei.

Cum ar arăta Ucraina disfuncțională? Oficial, Rusia a anexat pînă acum regiunile Donețk, Lugansk, Herson, Zaporoje și Crimeea – asta înseamnă 23% din

 teritoriul Ucrainei de dinainte de februarie 2014. Liderii ruși au arătat că nu au de gînd să renunțe la aceste teritorii. Mai mult, vor încerca să extindă cuceririle, dacă costul în termeni militari va fi rezonabil.

Strategia rusă depinde de trei elemente. Primul: Moscova este hotărîtă să ocupe teritoriile cu populație majoritar rusofonă, pe care să o o protejeze și să se asigure că nu va mai avea loc un război civil precum cel început în 2014. Al doilea: Rusia va evita să controleze teritorii cu populație majoritar ucraineană. Al treilea: Moscova va încerca să ocupe cît mai multe teritorii, pentru ca economia ucraineană să fie difuncțională, ocupînd, spre exemplu, coasta ucraineană a Mării Negre. Aceste trei elemente indică spre o încercare a Rusiei de a se extinde în regiunile Odessa, Mikolaiv, Harkov și Dnipropetrovsk. Ar însemna ca Rusia să ocupe 43% din Ucraina. Dmiri Trenin, un strateg rus de frunte, spune că Rusia va încerca să ocupe și acea parte din capitala Kiev care se află pe malul estic al Niprului.

Amenințările percepute de Vest

Este greu de crezut în acest moment, însă înainte de războiul ce a izbucnit în 2014, liderii vestici nu considerau că Rusia este o amenințare la adresa securității Occidentului. La summitul NATO de la Lisabona din 2010, liderii NATO au discutat cu președintele Rusiei despre ,,un nou nivel al cooperării, mergînd către un adevărat parteneriat strategic”. Extinderea NATO de dinainte de anul 2014 nu a fost justificată prin amenințările Rusiei. Dimpotrivă, extinderile din 1999 si 2004 s-au datorat mai degrabă slăbiciunii Rusiei. Asta l-a făcut pe președintele George W. Bush să creadă că poate forța Rusia să accepte aderarea Ucrainei și Georgiei la NATO, în 2008. S-a înșelat. Iar în 2014, cînd a început criza din Ucraina, Vestul a început brusc să spună că Rusia este periculoasă, un inamic puternic care trebuie îndiguit sau chiar slăbit.

Același Vest și-a lua angajamente foarte puternice față de Ucraina, moment din care pierderea războiului a început să implice consecințe foarte grave pentru Vest. Este în joc reputația Americii, valoarea sa ca aliat, competența sa, modul în care este văzută de alți adversari – în special China. Mai mult, mai toate țările NATO consideră acum că umbrela de securitate a NATO este de neînlocuit, iar o înfrîngere a NATO ar genera mari temeri în statele membre.

Apoi, liderii vestici spun că războiul din Ucraina este parte integrantă dintr-o luptă globală între democrație și autocrație. În plus, acești lideri spun că de acest război depinde sacrosanta ordine mondială bazată pe reguli.

Obiectivele Vestului

Scopul principal este înfrîngerea armatei ruse în Ucraina, eliberarea teritoriilor ocupate, afectarea economiei ruse prin sancțiuni letale. Dacă strategia va avea succes, atunci Rusia nu ar mai fi o mare putere și nu ar mai putea invada Ucraina. Un obiectiv suplimentar este schimbarea de regim la Moscova, judecarea lui Putin pentru crime de război și, posibil, spargerea Federației Ruse în mai multe state mai mici. În același timp, Vestul va urmări să aducă Ucraina în NATO, deși există neînțelegeri în alianță cu privire la momentul și modul în care se va întîmpla acest lucru.

Cum arată frontul din Ucraina. Armata ucraineană a avut un avantaj în a doua jumătate a anului 2022 și a recuperat teritorii ocupate de Rusia în regiunile Harkov și Herson. Rusia a ripostat mobilizînd 300.000 de soldați, strîngînd liniile frontului și învățînd din greșeli. În 2023, luptele s-au desfășurat preponderant în Donețk și Zaporoje, iar rușii au avut avantaj datorită artileriei, cea mai importantă armă într-un război de uzură. Spre deosebire de 2022, armata ucraineană a făcut progrese reduse în luptele din 2023, pentru că acum atacă niște linii ruse pregătite să se apere.

Războiul din Ucraina este unul de uzură, iar capturarea și menținerea unor teritorii are o importanță secundară. Scopul este epuizarea taberei adverse pînă în punctul în care nu-și mai poate apăra teritoriile. Cîștigarea unui asemenea război depinde de trei fatori: 1. Hotărîrea cu care luptă cele două tabere; 2. Raportul populației; 3. Raportul victimelor.

Avînd în vedere că Rusia și Ucraina consideră ambele că se confruntă cu o amenințare existențială, hotărîrea cu care luptă este similară. În cazul populației, Rusia avea avantajul unui raport de 3,5:1 la momentul invaziei, iar acest raport s-a modificat în favoarea Rusiei, pentru că opt milioane de oameni au plecat din Ucraina, dintre care 3 milioane au ales Rusia. Apoi, circa 4 milioane de

locuitori se află în teritoriile ocupate de Rusia. Ținînd cont de aceste modificări, raportul poate fi de 5:1 în favoarea Rusiei.

În cele din urmă, raportul victimelor este o chestiune controversată. Se presupune că ambele tabere au pierdut un număr asemănător de soldați, cu un ușor dezavantaj în cazul Rusiei. De fapt, Ucraina a pierdut mai mulți soldați decît Rusia dintr-un motiv foarte limpede: Rusia are superioritate în materie de artilerie. În Armata SUA, artileria este ,,regele bătăliei”, pentru că este principala armă care ucide și rănește soldații inamici. Rusia are un avantaj între 5:1 si 10:1 în ce privește artileria. În aceste condiții, Rusia ar avea o rată de înlocuire a pierderilor de cel puțin 2:1 în favoarea sa.

Pe de altă parte, se consideră că, fiind în ofensivă, Rusia a pierdut în luptă mai mulți soldați decît Ucraina, raportul teoretic fiind de 3:1. Însă trebuie ținut cont de faptul că avem de-a face cu un război fluid, în care Ucraina a avut la rîndul ei o serie de ofensive, ceea ce poate modifica substanțial acest raport. Istoric vorbind, așa se explică numărul aproape egal de victime de ambele tabere în Războiul Civil din SUA sau în Primul Război Mondial.

Avînd în vedere avantajul Rusiei în termeni de artilerie, putem presupune că numărul victimelor este mai mare de partea ucraineană. Tot ce poate să facă Vestul este să mențină acest dezechilibru în ce privește artileria, însă chiar și acest obiectiv este greu de atins. Ucraina nu poate produce arme și este dependentă de Vest pentru toate sistemele de armament și muniție. Pe de altă parte, Rusia are o mare capacitate de producție pentru artilerie.

Singura speranță a Kievului pentru a cîștiga acest război este ca hotărîrea Moscovei să se prăbușească, însă este puțin probabil să se întîmple astfel, pentru că liderii ruși consideră că Vestul este o amenințare existențială.

Perspectivele negocierii unui acord de pace

Nu se va ajunge la o pace negociată. Sînt prea multe obstacole în calea încheierii cît mai rapide a războiului. Cel mai bun scenariu posibil este înghețarea conflictului, cu riscul reluării sale.

La nivelul cel mai general, pacea nu este posibilă pentru că cele două tabere se percep ca pericol mortal ce trebuie înfrînt pe cîmpul de luptă.

Apoi, exisă două puncte specifice de dispută ce nu pot fi rezolvate: teritoriul și neutralitatea.

Aproape toți ucrainenii vor să recupereze toate teritoriile pierdute, inclusiv Crimeea. Nu ai cum să-i acuzi. Însă Rusia a anexat Crimeea, Donețk, Lugansk, Zaporoje, Herson și vrea să păstreze aceste regiuni, chiar dacă Moscova nu le controlează în întregime. De fapt, avem motive să credem că Rusia va încerca să ocupe și alte teritorii.

Celălalt nod gordian este relația Ucrainei cu Vestul. Din motive ușor de înțeles, Ucraina dorește garanții de securitate la încheierea războiului, garanții pe care doar Vestul i le poate oferi. Asta înseamnă fie aderarea de facto, fie de jure la NATO. Pe de altă parte, liderii ruși vor o Ucraină neutră, ceea ce înseamnă zero legături militare cu Vestul și nici umbrela de securitate. Nu există nici o ieșire din acest cerc. Se mai adaugă două obstacole în calea păcii: naționalismul (care s-a transformat în hipernaționalism) și lipsa totală de încredere din partea Rusiei. Societățile rusă și ucraineană mustesc acum de ură. Un săptămînal important de la Kiev a ajuns să scrie că Lermontov, Dostoievski, Tolstoi și Pasternak sînt ,,ucigași, tîlhari și ignoranți”. Cultura rusă este egală cu ,,barbarismul, crima, distrugerile”. Guvernul ucrainean s-a lansat în ,,derusificare” și „decolonizare”, ceea ce implică eliminarea literaturii ruse din biblioteci, redenumirea străzilor, dărîmarea statuilor, distrugerea înregistrărilor cu muzică rusă, ruperea legăturilor cu Biserica Ortodoxă Rusă, reducerea folosirii limbii ruse. ,,Nu vom ierta și nu vom uita”, a rezumat președintele Zelenski această politică. De partea rusă, lucrurile stau asemănător. Rușii elimina cultura ucraineană în zonele ocupate, emit pașapoarte rusești, schimbă programa școlară, înlocuiesc hrivna cu rubla, redenumesc orașe și străzi. Se pare că nici rușii nu vor ierta și nu vor uita.

Hipernaționalismul face dificilă orice cooperare între cele două părți și oferă Rusiei noi motive pentru a ocupa teritorii populate de rusofoni. Se poate presupune că aceștia din urmă ar prefera să trăiască sub administrație rusă, avînd în vedere pornirile guvernului ucrainean împotriva a tot ce este rusesc.

Ultimul motiv pentru care pacea este imposibilă ține de lipsa de încredere a rușilor că Occidentul va negocia cu bună credință. Lipsa încrederii este reciprocă, însă este

mai puternică în cazul Rusiei din cauza cel puțin a unei dezvăluiri făcute de liderii occidentali. Fosta cancelară Angela Merkel a spus limpede că negocierile pentru implementarea Acordurilor de la Minsk au fost „o încercare de a oferi Ucrainei timp pentru a deveni mai puternică”. ,,Încrederea este aproape zero, dar după asemenea declarații cum mai putem să negociem? Despre ce? Mai putem să încheiem acorduri cu cineva, și care vor fi garanțiile?”, a spus președintele Putin, imediat după declarațiile Angelei Merkel pentru Die Zeit, în decembrie 2022.

Consecințele

Este foarte probabil ca relațiile dintre Rusia și Vest să rămînă ostile și periculoase pe termen mediu. Ambele tabere se vor demoniza și vor continua să provoace suferințe rivalului. Chiar și dacă războiul se va transforma într-un conflict înghețat, nivelul de ostilitate nu se va reduce mult. Moscova va căuta să exploateze fisurile din blocul statelor europene și să slăbească relația transatlantică, precum și instituțiile europene. Avînd în vedere pagubele produse UE de acest război precum și nemulțumirea europenilor legată de un război fără sfîrșit în Ucraina, date fiind și divergențele dintre Europa și SUA în ce privește comerțul cu China, liderii ruși vor găsi un teren propice pentru a fisura unitatea Vestului.

Aceste acțiuni vor alimenta rusofobia în Europa și SUA, iar asta va agrava situația.

Vestul va menține sancțiunile împotriva Rusiei și va reduce la minimum relațiile bilaterale, pentru a lovi în economia rusă. Mai mult, va coopera cu Ucraina pentru a genera insurgențe în teritoriile cucerite de Rusia. SUA și aliații vor duce o politică de îndiguire a Rusiei, iar mulți analiști consideră că această politică va fi întărita de aderarea Suediei și Finlandei la NATO și de dislocarea de trupe NATO în Estul Europei.

Vestul își va menține angajamentul de a primi Ucraina și Georgia în NATO, chiar dacă este puțin probabil să se întîmple așa ceva. În cele din urmă, elitele din SUA și Europa vor căuta să provoace o schimbare de regim la Moscova și să-l aducă pe Vladimir Putin în fața justiției pentru acțiunile din Ucraina.

Nu numai că relațiile dintre Rusia și Vest vor rămîne otrăvite, dar vor fi și periculoase, pentru că va rămîne amenințarea escaladării nucleare sau a unui război între mari puteri, între Rusia și SUA.

Concluzie

Ar trebui să fie limpede că războiul din Ucraina este un dezastru uriaș și că nu se va încheia în curînd. Iar atunci cînd se va încheia, rezultatul nu va fi o pace stabilă. Cum a ajuns Vestul în această situație?

Varianta oficială este că războiul a fost pornit de Vladimir Putin, prin invazia sa de pe 24 februarie 2022, motivată de planul său de a crea o Rusie Mare. Se spune că Ucraina era prima țară pe care dorea să o cucerească, dar nu și ultima. Cum am mai spus, nu este nici o dovadă care să susțină asemenea afirmații, și sînt multe dovezi care să susțină contrariul.

Da, Rusia a invadat Ucraina, însă cauza fundamentală a războiului a fost decizia Vestului – și aici vorbim în primul rînd despre SUA – de a transforma Ucraina întrun bastion al Vestului la granița Rusiei. Elementul cheie al acestei strategii a fost aderarea Ucrainei la NATO, o mișcare pe care nu doar Putin, ci întreaga diplomație rusă a văzut-o ca pe o amenințare existențială.

Se uită prea des că politicieni și strategi americani și europeni s-au opus extinderii NATO de la bun început, pentru că au înțeles că Rusia va vedea în asta o amenințare și că această politică va duce la un dezastru. La Summitul NATO de la București, în 2008, președintele Franței, Nicolas Sarkozy, și cancelara Germaniei, Angela Merkel, s-au opus planului președintelui Bush de a aduce Ucraina în NATO. Merkel avea să spună mai tîrziu că opoziția ei s-a bazat pe ideea că Putin va interpreta asta drept o ,,declarație de război”.

Desigur, oponenții extinderii NATO aveau dreptate, însă au pierdut lupta și NATO a mers spre Est și i-a provocat pe ruși să lanseze un război preventiv. Dacă

SUA și aliații nu ar fi făcut nimic pentru a aduce Ucraina în NATO în aprilie 2008, sau dacă ar fi încercat să țină cont de îngrijorările Moscovei legate de Securitate după izbucnirea crizei din 2014, atunci se prea poate să nu fi existat acum un război în Ucraina, iar granițele tării ar fi arătat la fel ca atunci cînd și-a declarat independența, în 1991. Vestul a comis o eroare colosală, pentru care Vestul și mulți alții mai trebuie încă să plătească. CĂLIN MARCHIEVICI (cotidianul.ro)

„Aceste povești trebuie spuse“ (I) – cum a glorificat Africa cei mai cunoscuți politicieni și cîntăreți ai continentului –

În urmă cu 60 de ani, la 25 mai 1963, liderii a 30 de state africane au fondat Organizația Unității Africane la Addis Abeba, Etiopia. De atunci, această zi a fost sărbătorită în întreaga lume ca Ziua Africii. De-a lungul anilor, continentul a trecut printr-o cale dificilă, pe care a existat o luptă pentru independență și egalitate, crize economice și sociale. Depășind numeroase dificultăți, africanii au dovedit că sînt capabili săși atingă obiectivele, iar reprezentanții individuali ai continentului au primit recunoaștere mondială în domeniile politic, cultural, științific și sportiv. În ajunul Zilei Africii și în ajunul unui eveniment la fel de important – Summitul Rusia-Africa, care va avea loc în această vară la Sankt Petersburg – ne amintim de oameni celebri, datorită cărora continentul african a devenit mai liber.

„Curajul nu este absența fricii, ci victoria asupra ei”

Nelson Mandela, fără exagerare, poate fi numit o personalitate de talie mondială, iar în istoria recentă a Africii – chiar o legendă. Și nu numai pentru că a devenit primul președinte de culoare al Republicii Africa de Sud, o țară care a trăit mulți ani în regim apartheid. Întreaga lume îl cunoaște pe Mandela ca pe un om care a învins apartheid-ul, care a devenit un simbol al luptei africanilor pentru egalitate. Este de remarcat faptul că dorința de conducere a fost moștenită de viitorul președinte: s-a născut într-o familie nobiliară, iar străbunicul său patern a fost conducătorul tribului Tembu. La naștere, pe 18 iulie 1918, băiatul a fost numit Rolihlahla – „copaci care tremură” sau „pătruns, tulburător”, dar profesorul școlii a început să-i spună Nelson. La acea școală, copiilor africani li se dădeau de obicei nume în limba engleză pentru a fi mai ușor de pronunțat de către profesori. După ce a absolvit liceul, Nelson a intrat la Universitatea din Fort Hare, dar a fost expulzat de acolo în 1940 pentru că a participat la o grevă studențească. Patru ani mai tîrziu, s-a alăturat ligii de tineret a Congresului Național African (ANC) antiapartheid.

În 1960, Mandela, care a participat activ la protestele ANC, a devenit liderul ei recunoscut. În noul său post, politicianul a insistat că nu ar trebui să existe victime ca urmare a protestelor violente și i-a criticat pe acei susținători ai ANC care credeau că această luptă nu poate fi lipsită de victime. În același an, organizația a fost interzisă. Doi ani mai tîrziu, Mandela a fost arestat pentru că a incitat muncitorii la grevă și a părăsit ilegal țara (negrii aveau nevoie de permisiunea specială pentru a face acest lucru). Un timp mai tîrziu, a fost acuzat că a organizat un sabotaj și a pregătit răsturnarea violentă a ordinii constituționale. La proces, politicianul și tovarășii săi au condamnat public apartheidul. Procurorul a cerut pedeapsa cu moartea pentru aceștia, dar judecătorul

a avut milă și i-a condamnat pe acuzați la închisoare pe viață. Mandela a fost eliberat abia pe 11 februarie 1990, în ajunul căderii regimului de apartheid. În 1993, împreună cu președintele Africii de Sud, Frederick de Klerk, Nelson Mandela a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția adusă la sfîrșitul pașnic al regimului de apartheid. Un an mai tîrziu, în țară au avut loc alegeri la nivel național, în cadrul cărora acesta a devenit primul președinte de culoare.

La momentul venirii sale la putere, marea majoritate a populației negre nu avea acces la educație și îngrijire medicală, iar în case nu aveau electricitate, telefoane și canalizare. Această situație a fost parțial corectată chiar în primii ani ai președinției lui Nelson Mandela. Sub conducerea sa, a fost elaborată și adoptată noua Constituție a Africii de Sud, care garanta drepturi egale tuturor sud-africanilor, indiferent de rasă, sex, convingeri religioase sau orientare sexuală. Nelson Mandela a refuzat să candideze pentru un al doilea mandat în 1999 și, după ce a părăsit politica, a continuat să fie implicat activ în activități de caritate și să susțină conferințe.

„A muncit neobosit pentru a ne uni”

au atins nivelul maxim. În discursurile sale din 2002, el a subliniat că orice acțiune întreprinsă de oricine ar fi ilegală dacă nu va primi aprobarea ONU. Invazia Statelor Unite și a aliaților săi în Irak a fost ilegală și a reprezentat o încălcare a Cartei ONU, deoarece o astfel de decizie urma să fie luată de Consiliul de Securitate cu sprijin larg din partea comunității internaționale, a subliniat Kofi Annan.

La sfîrșitul activității sale la ONU, Annan și-a continuat activitățile sociale: s-a alăturat unui număr de organizații, inclusiv Fundația ONU, iar în apogeul războiului din Siria a acționat ca trimis special al Ligii Statelor Arabe. Kofi Annan, primul șef de culoare al ONU, a murit în 2018.

„Chiar și o țară cu arme nucleare este deja mult”

Fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, a ocupat această funcție timp de aproape un deceniu, din 1997 pînă în 2006. Nu au fost ani simpli, ci dimpotrivă, marcați de crize și conflicte armate în diferite părți ale lumii. Dar Annan – primul șef de culoare al ONU –a făcut tot posibilul pentru a se asigura că organizația îndeplinește în mod corespunzător funcțiile care i-au fost atribuite. S-a născut la 8 aprilie 1938 în orașul Kumasi, pe teritoriul coloniei engleze de pe Coasta de Aur (acum este teritoriul Ghanei). Tatăl său a fost șeful tribului Fanti și guvernator al provinciei Ashanti. Kofi Annan s-a alăturat ONU în 1962, după ce a absolvit două universități, în Kumasi și Statele Unite, și a făcut studii postuniversitare la Geneva. A început ca ofițer administrativ și de buget la Organizația Mondială a Sănătății și mai tîrziu a lucrat pentru Comisia Economică a ONU pentru Africa, Forța de urgență a ONU din Ismailia și Biroul Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiați din Geneva. În calitate de secretar general al ONU, Kofi Annan nu numai că s-a ocupat de crizele internaționale, ci a și căutat să creeze relații mai strînse cu societatea civilă. În 2000, a editat We the Peoples: The Role of the United Nations in the 21st Century, în care cerea sistarea sărăciei și inegalității, îmbunătățirea educației, reducerea răspîndirii HIV și SIDA și protejarea popoarelor de conflicte sîngeroase.

La 10 decembrie 2001, Kofi Annan a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția sa la o organizație mai eficientă și la o pace mondială mai durabilă. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite, el a declarat ONU drept centrul unei „coaliții globale împotriva terorismului”. Kofi Annan a avut în general o misiune politică grea: a trebuit să penduleze între interesele Statelor Unite, care încercau să devină un hegemon mondial, și propriile sale idei despre misiunea de menținere a păcii. De exemplu, el a criticat Statele Unite și aliații săi, care au lansat o operațiune militară în Iugoslavia fără a obține acordul Consiliului de Securitate al ONU. Kofi Annan nu a aprobat planurile pentru o invazie militară a Irakului, iar în această problemă contradicțiile sale cu administrația americană

Numele lui Mohammed ElBaradei este indisolubil legat de problema securității energiei nucleare și a controlului armelor nucleare. Timp de 12 ani a condus Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA), dar au existat și alte evenimente în viața sa de politician și diplomat egiptean care au avut un impact asupra istoriei lumii. Mohammed s-a născut pe 17 iunie 1942 la Cairo. Tatăl său era șeful Asociației Avocaților din Egipt, iar Mohammed i-a călcat pe urme: în 1962, a primit o diplomă de licență în drept la Universitatea din Cairo. La scurt timp, ElBaradei a intrat în serviciul diplomatic: aspirantul diplomat a lucrat în Misiunile Permanente ale Egiptului la ONU la Geneva și New York, unde a supravegheat aspect ce țin de probleme politice și juridice, precum și subiectul controlului armelor. În 1974, ElBaradei a primit o diploma de doctor în drept internațional la Universitatea din New York, după care a fost promovat în postul de asistent special al ministrului egiptean de externe. În această calitate, diplomatul a participat la multe negocieri dificile, inclusiv pentru normalizarea relațiilor cu Israelul. În 1980, ElBaradei a părăsit viața publică. Inițial a lucrat ca membru senior la Institutul de Cercetare al Națiunilor Unite în timp ce preda la Universitatea din New York, înainte de a se muta la Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) în 1984. La AIEA, Mohammed ElBaradei și-a construit o carieră în ritm rapid – de la consilier juridic la șef al organizației. Egipteanul a condus agenția timp de 12 ani – din 1997 pînă în 2009. Sub conducerea sa, AIEA a început să lupte activ pentru neproliferarea armelor nucleare: Mohammed ElBaradei a făcut multe eforturi pentru a încheia un Acord nuclear iranian, a monitorizat cu atenție dezvoltarea programului de arme în Coreea de Nord și s-a opus pînă la urmă invaziei americane a Irakului. În 2005, diplomatul egiptean a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția sa la dezarmarea nucleară. După ce a părăsit postul de șef al AIEA, ElBaradei s-a întors în Egiptul natal, la acea vreme depășit de contradicțiile interne. Politicianul l-a criticat în repetate rînduri pe președintele egiptean Hosni Mubarak, iar după răsturnarea șefului statului în timpul „Primăverii arabe”, Mohammed ElBaradei a aspirat chiar la președinție, dar a refuzat să participe la alegeri din cauza neînțelegerilor cu noile autorități. După lovitura de stat din 2013, Mohammed ElBaradei a devenit vicepreședintele interimar al Egiptului, deși a demisionat o lună mai tîrziu din cauza dezacordului cu represiunea susținătorilor fostului guvern. Mohammed ElBaradei rămîne pînă astăzi unul dintre cei mai influenți politicieni nu numai din Egipt, ci și din întreaga Africă și pledează activ pentru dezarmarea nucleară.

(va urma) n.K.

Doza de sãnãtate

Atacurile de panică din perspectiva medicinei energo-informaționale

Focusul terapiilor oferite de medicina energoinformațională alternativă este tratarea corpului în totalitatea lui fizică și psihică. Atît practica, cît și studiile de specialitate ne arată, din păcate, că cele mai multe boli ale psihicului (frica, depresia, atacurile de panică, gîndurile de suicid) înregistrează o creștere galopantă, mai ales după pandemia de Covid-19.

Boala reprezintă o dirijare greșită a propriei energii, astfel că unele organe primesc energie în exces, iar altele prea puțină. Atacurile de panică, stările de frică sau de nesiguranță încep să apară cînd în organism s-au acumulat mai mulți factori de stres, pe care sistemul energetic al corpului nu îi mai poate administra. Ca să înțelegem universul trebuie să gîndim în termeni precum energie, frecvențe și oscilații. Universul este asemănător unui vacuum în care aceste noțiuni sînt în permanentă schimbare. Omul este o parte din univers, astfel că, dacă universul este energie, corpul uman este și el energie; atunci, și boala are o componentă energetică, de unde ar trebui să plece orice terapie care acționează direct pe cauza bolii.

Cercetătorii în domeniul studiului funcționării creierului au ajuns la concluzia că noi nu gîndim cu creierul, ci cu celulele gliale care înfășoară neuronii și sînt de zece ori mai numeroase decît neuronii. În momentul în care judecăm, luăm decizii, se produce o comutare prin rezonanță pe aceste celule. Procesul de

O istorie a farselor (311)

O dispariție înscenată, dar fără succes (1)

În noiembrie 1974, John Stonehouse (19251988), membru laburist al Parlamentului britanic şi fost ministru, suspectat de fraudă, este declarat mort prin înecare în timp ce înota dincolo de ţărmul plajei din Miami. De fapt, nu se întîmplase nimic de genul acesta. El se afla deja în Australia, sub alte două nume.

Născut în Southampton, părinţii lui fiind dedicaţi mişcărilor de sindicat şi cooperatiste, obţine o slujbă de funcţionar la agenţia locală de forţă de muncă; aceasta îl ajută ca, în 1944, să ajungă în aviaţia militară britanică şi, după război, la Şcoala londoneză de economie. Hotărît să-şi croiască o carieră politică, după ce participă fără succes la alegerile generale din 1950 şi 1951, pleacă în Africa unde, lucrînd pentru Federaţia fermierilor africani din Uganda, încercările sale de a transforma organizaţia într-o mişcare cooperatistă activă pe plan politic l-au determinat să fie declarat persona non grata de către reprezentanţii Ministerului Coloniilor. Întors în Anglia, în 1957 intră în Camera Comunelor ca membru laburist al parlamentului reprezentînd Wednesbury din zonele vestice, industriale ale comitetelor centrale ale Angliei –Midlands. În 1964, cînd laburiştii cîştigă puterea pentru prima dată din 1951, este numit secretar parlamentar al Ministerului Aviaţiei, moment în care începe să impună controale de stat asupra industriei aviaţiei. În cadrul acestei mişcări, s-a încurcat nu doar cu traficantul de arme Geoffrey Edwardes şi operatorul de zbor Freddie Laker, dar şi cu reprezentanţii liniilor aeriene cehe, CSA. Vizitînd Praga, a luat parte şi la petrecerile oferite de ambasada cehă, menţinînd astfel contacte riscante cu comuniştii. Totuşi, steaua lui continua să strălucească. În 1968 a devenit ultimul director general al Poştei britanice şi, în această calitate, a primit însărcinarea de a reforma sistemul poştal. Declarînd pe faţă că urăşte această funcţie, nu a ţinut secretă nici antipatia faţă de mai mulţi colegi aflaţi în poziţii de putere; ca urmare, în acel an, cînd un ofiţer dezertor al Serviciilor Secrete cehe l-a acuzat pe Stonehouse, pe nedrept, de a fi colaborat cu această agenţie cehă, a rămas fara prieteni. Anchetat pînă la piele de către agenţia britanică de contraspionaj, a fost găsit nevinovat, dar a primit avertismentul de a nu mai fraterniza cu oficialităţi din blocul de est – şi

gîndire este influențat de această rezonanță cu starea noastră de spirit. Autoreglarea energetică a corpului și echilibrul energetic sînt decise de modul în care gîndim, de felul în care ne simțim. În calitate de terapeut, în situația în care mă confrunt cu un pacient care traversează un atac de panică, încep terapia cu o discuție de analiză și cunoaștere a situațiilor catalogate de corp ca fiind stresante. Stresul este perceput diferit de fiecare persoană și de fiecare organism. În terapie introduc cît mai repede programe de reducere a stresului prin regenerare și autoreglare energetică. Spre surprinderea pacientului, starea de relaxare se instalează chiar în timpul tratamentului, iar organismul funcționează în parametri aproape normali.

Omul modern este asemănător unui palat. De multe ori, în afară strălucește, iar în interior este un haos energetic, care se poate manifesta prin diferite simptome. Desigur, marea majoritate a oamenilor vizitează diferite cabinete medicale, începe o întreagă odisee cu medicamente și diferite forme de terapii, dar de cele mai multe ori pacientul nu se simte mai bine.

Omul modern este expus unui mediu înconjurător agasant, unei alimentații manipulate, dar are acces la informație. Chiar și noi, cei care lucrăm în domeniu, ne confruntăm cu situații în care vindecările se produc rapid sau, dimpotrivă, cu situații în care ne poticnim. Dar este important de reținut faptul că avem norocul să trăim într-o perioadă în care fizica cuantică aduce aproape zilnic noutăți și ne demonstrează că individul este energie și funcționează pe bază de energie. Ca atare, și boala apare mai întîi în cîmpul energetic și trebuie tratată ca atare.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

cînd laburiştii au pierdut alegerile în 1970 şi au intrat în opoziţie, a fost înlăturat din cabinetul de miniştri. Pentru a-şi suplimenta veniturile tot mai mici şi a promova exporturile britanice, el înfiinţează acum o companie cu răspundere limitată: Export Promotion and Consultancy Services („Servicii de consultanţă şi promovare a exporturilor”) (EPACS). În acea perioadă, cînd războiul civil se dezlănţuia în estul Pakistanului şi o grămadă de atrocităţi erau comise de către pakistanezi, Stonehouse a fost abordat de către minoritatea bengaleză din Marea Britanie cu o propunere: crearea unei bănci pentru imigranţii bengalezi. Pentru a le explica imigranţilor obiectivele acestei bănci, s-a pregătit un prospect ce descria instituţia ca un trust şi o investiţie atrăgătoare. În mijlocul criticilor considerabile, Stonehouse a putut pune în aplicare proiectul doar după ce s-a implicat personal, investind atît resursele proprii cît şi resursele afacerii sale, şi împrumutînd. Conturile firmei EPACS aflîndu-se într-o adevărată harababură şi primind, de la bengalezii dornici să investească, acţiuni în valoare de doar 15.000 de lire sterline, poliţia economică a pornit o investigaţie pe baza zvonurilor conform cărora 800.000 de lire sterline lipseau din fondul Bangladeşului. Bănuit de fraudă, iar viaţa personală fiindu-i un talmeş-balmeș, Stonehouse a decis că mai mult de atît nu poate duce. Nu s-a luat nici o măsură judiciară împotriva lui, dar ceva în sufletul său a cedat.

În noiembrie 1974, a fugit în Florida cu două paşapoarte asupra sa: unul pe propriul nume, celălalt pe numele de Joe Markham. Stînd de două ori la coadă la biroul de Imigrări al aeroportului internaţional din Miami, i-a fost permisă intrarea în Statele Unite atît sub numele de Stonehouse cît şi sub cel de Markham. Aflat în curînd pe plajă, s-a dus să înoate. Lăsîndu-şi hainele pe veranda hotelului, John Stonehouse a dispărut în mare. Înotînd înapoi la ţărm, „Joe Markham” s-a schimbat într-un al doilea set de haine, apoi a fugit, via San Francisco şi Hawaii, în Melbourne, Australia. Transferînd fonduri pe numele lui Markham de la Banca din New South Wales la Banca din Noua Zeelandă şi deschizînd un cont pe numele de Donald Clive Mildoon, Stonehouse a închiriat un apartament şi s-a pregătit, spera el, pentru o viaţă liniştită – într-un final. Dar fusese prea deştept. Dacă o singură schimbare de identitate ar fi funcţionat, două însă i-au venit de hac. (va urma)

STUART GORDON

Fricile sînt de mai multe feluri, iar toți avem, întrun anumit fel, frică de ceva, sau uneori un stres care depășește capacitatea noastră de gestionare, dar aceasta trebuie să fie de scurtă durată. Dacă omul este în echilibru energetic cu el însuși și cu cei din jurul lui, face față zilnic problemelor cu care se confruntă. Medicina energo-informațională, încă puțin cunoscută publicului larg, dispune de metode de tratament care au rolul de a echilibra organismul dezechilibrat energetic. În momentul în care ne simțim stresați și aproape incapabili să rezolvăm problemele curente, avem nevoie de ajutor de specialitate, dar nu trebuie să recurgem imediat la medicamentație de sinteză, ci ar fi mai utilă o reglare energetică.

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Complexe

ORIzONTAL: 1) Repuse pe picioare; 2) Nu se mai face bine; 3) Român de la izvor –Meteahnă; 4) Pastoral – Față în față; 5) Bună seara – Lucrare de geniu; 6) Lăsate în pace! – A trece cu vederea; 7) Unul cu două fețe –Victorie fără dubii; 8) Frați vitregi – Tras la tir!; 9) Ținută la mînăstire – Stau bine cu moralul; 10) Invocare a unei teorii.

VERTICAL: 1) Ieșire în relief; 2) Ștearsă definitiv; 3) Omul de lîngă tine – Legătura cu un prieten devotat; 4) Suflet de pripas! – Stă pe margine; 5) A pregăti masa – Te pune în dilemă; 6) Dă dovadă de prevedere – Nu-și mai încape în piele; 7) Cărarea de mijloc! – Modelatoare de caractere; 8) Ieșire din cale – Miez de pită!; 9) Luați din urmă! – Săriți de pe fix; 10) Greaca veche – Cîmp de bătaie.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,INDICII”

1) zGRUMTUROS; 2) DOINA – LASI; 3) RATACIT – PM; 4) UL – NIMICIT; 5) NANI – AMUTI; 6) C – AMAGITA; 7) INGERI –ALA; 8) NEA – INUTIL; 9) ANTICAR – EB; 10) TEICI – AURA.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XIX)

CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (1)

Iulia se trezi din somn. Îi era cald, în ciuda răcorii de peste noapte. Constată că Tudor nu mai era în pat. Probabil se dusese la baie, se gîndi ea văzînd ușa de la dormitor întredeschisă și o geană de lumină de la becul din sufragerie. Se întoarse pe cealaltă parte pentru a dormi în continuare, cînd i se păru că aude vocea lui Tudor vorbind cu cineva. Vorbea încet, dar în liniștea nopții s-ar fi auzit și respirația unei furnici, darămite o șoaptă. Curioasă. încordă auzul și-l auzi pe băiat spunînd:

– Ne vedem mîine la mine la birou și o să-ți spun tot ce vrei să știi despre ea. Acuma nu mai pot vorbi. Noroc.

Iulia fu neplăcut surprinsă de această conversație. Oare cu cine voia să discute Tudor despre ea? Era un informator al Securității, așa cum știa că existau pe vremea aceea? În orice caz, trebuia să rezolve enigma, fiindcă nu-i plăceau situațiile neclare. Pentru moment însă adormi la loc, considerînd că are destul timp de cercetat. A doua zi de dimineață, cînd se trezi, constată că Tudor plecase deja la muncă. Se sculă din pat, își făcu toaleta, mîncă un mic dejun frugal, aranjă casa și plecă în oraș. Avea de gînd să ajungă la omul de care se îndrăgostise, ca să cerceteze atît fondul de publicistică al Bibliotecii de Stat, cît și pe el, pe Tudor, în legătură cu discuția nocturnă la care asistase fără voia ei.

Tramvaiul 2 o duse spre Stadionul Republicii, acolo unde cu o seară în urmă trăise un moment istoric, și se dădu jos la Cișmigiu. Se gîndi că are timp de hoinărit, iar parcul încă nu-l explorase. Se plimbă o vreme pe alei pînă ce, obosită, luă loc pe o bancă. Scoase telefonul pentru a face niște fotografii și, cînd îl băgă înapoi în geantă, auzi vocea unui bătrîn spunînd:

– Ce era obiectul acela prin care priveați mai devreme?

Iulia ridică ochii și văzu un bunic îmbrăcat elegant, într-un costum la două rînduri de nasturi, cu pantalonii călcați impecabil și o batistă albă al cărei colț se ițea atît cît trebuia din buzunarul de la piept al sacoului. Pe dedesubt purta o cămașă albă și o fundă neagră înnodată la gît pe post de papillon. Un basc negru, contrastînd cu părul alb al bătrînului completa îmbrăcămintea. Domnul din fața Iuliei o privea blînd, printr-o pereche de ochelari cu ramă neagră, sprijinit în baston.

– V-am văzut mai devreme – continuă el crezînd că fata nu-i înțelesese întrebarea.

– Ah, mai devreme – spuse ea – da... era o oglindă în care priveam...da, spuse fata zîmbind.

– Mă rog, dacă nu vreți să-mi spuneți, foarte bine, adăugă domnul. În definitiv, viața noastră oscilează între două contradicții: datoria de a spune adevărul si necesitatea de a-l ascunde. Îmi permiteți să iau loc lîngă dumneavoastră?

– Da, vă rog spuse fata, trăgîndu-se mai într-o parte în timp ce-l privea. Avea o figură care-i era extrem de cunoscută, la fel ca și replica: „viața oscilează între două contradicții”. Mustața aceea albă care-i acoperea perfect buza de sus, fața ovală cu bărbia un pic ieșită în afară, expresia de bunătate și liniște pe care doar bunicii o au, le mai văzuse undeva, dar unde? – se întreba fata, în timp ce noul ei interlocutor se așeza confortabil pe bancă.

– Știți – spuse ea – uneori nu poți spune adevărul pentru că el este prea brutal, prea fantastic ca să poată fi acceptat de ceilalți.

– Crezi?

– Sînt sigură de asta. Vedeți, dacă v-aș spune acum că obiectul din mîna mea e un aparat sofisticat de fotografiat și în același timp telefon, cameră de filmat, mașină de scris și cutie de scrisori, ați vrea să știți de unde-l am.

– ...și dumneata nu poți să-mi spui. Este?

– Așa este, nu pot.

– De ce? – întrebă bătrînul domn.

– Fiindcă aș pune în pericol viitorul meu, al țării și poate al planetei.

– Chiar așa de important e obiectul acela?

– Da, e foarte important – răspunse Iulia.

– Atunci, dacă spui că pune în pericol atîtea lucruri, sper că vei avea mare grijă de el și nu-l vei lăsa în mîinile unor oameni fără scrupule.

– Să fiți sigur de asta.

Domnul o privi cu blîndețe, înțelegînd că discuția despre misteriosul obiect luase sfîrșit, dar, cum avea chef de vorbă, întrebă:

– Unde sînteți studentă, domnișoară?

– La Litere, răspunse ea imediat.

– Intenționați să deveniți profesoară de limba română? – o chestionă el.

– Da, așa aș dori.

– Asta e foarte bine. Avem nevoie de profesori de literatură care să sădească copiilor dragostea pentru cultura acestui popor, fiindcă dacă literatura și cultura unui popor înaintează împreună, vor atrage bunăstarea lui materiala și spirituală, iar piedicile ce i se opun sînt înlăturate cu mai multă ușurință.

– Aveți dreptate, domnule...

– Tudor, răspunse bătrînul zîmbind și întinzîndu-i mîna.

– Ce frumos, vă numiți la fel ca prietenul meu, spuse Iulia strîngîndu-i mîna și zicînd totodată „Eu sînt Iulia”.

– Aveți un nume în ton cu luna în care sîntem, constată bătrînul zîmbind cu blîndețe, cît despre prietenul dumneavoastră, tizul meu, continuă el, pot spune că prietenul cel mai bun e totdeauna soțul și consolarea cea mai întreagă – soția.

– Da, așa e – spuse fata privindu-l insistent.

Bătrînul observă și o întrebă, în timp ce-și plimbă palma mîinii drepte peste chip:

– Sînt murdar de ceva pe față sau de ce vă uitați așa fix la mine?

– Nu, nu aveți nimic pe față. Vă rog să mă scuzați – zise Iulia – îmi păreți extrem de cunoscut, dar nu știu unde v-am mai văzut.

Bătrînul zîmbi îngăduitor și zise modest:

– Probabil m-ați văzut prin parc sau pe stradă, plimbîndu-mi nepoții. Am o figură comună, spuse el. Spune-mi, te rog, ca studentă la Litere, ce-ți place mai mult, poezia sau proza? – continuă el schimbînd vorba.

– Poezia, răspunse Iulia.

– Da, poezia este copilul care rămîne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrînilor, peste durere, dezamăgire și suferință – spuse el, iar vorba îi sună Iuliei ca un clopoțel de alarmă, fiindcă i se părea de asemenea cunoscută.

– Da, așa e – răspunse ea cu mintea departe, muncind febril să descopere identitatea omului din fața ei.

– Păreți preocupată de ceva și vă simt foarte tensionată, zise el.

– Da, așa este, trebuie să ajung să mă văd cu prietenul meu la Biblioteca Centrală de Stat. Avem un proiect de împlinit împreună, spuse ea în timp ce se ridica de pe bancă pregătindu-se să plece.

– Atunci, dacă nu mai doriți să-mi țineți companie, vă doresc mult succes – spuse bătrînul.

– La revedere, zise fata și porni cu pas grăbit spre cea mai apropiată ieșire a parcului.

Cînd păși pe trotuar, se opri ca trăsnită și spuse cu voce tare: „Tudor Arghezi! Era Tudor Arghezi”! Se întoarse pe călcîie și o luă la fugă spre banca din parc unde-l lăsase pe marele scriitor pe care abia acum îl recunoscuse, dar banca era goală, maestrul plecase! Desfăcu brațele a neputință și se lăsă să cadă deznădăjduită pe bancă.

Ultimul pãcat

M-am dus la un control de sănătate

Și a mirare ce am constatat

Aveam un diagnostic de păcate

Unul la STAT și altul la privat!

Și-am înțeles că-i o diversitate

Că sînt concluzii de necontestat

La STAT eram pierdut pe jumătate

Deci rămînea, salvarea, la privat!

Aveam la analize rezultate

Era un cancer viu, adevărat

La STAT se evidențiau păcate

Iar o speranță, numai la privat!

Cu optimism și cu seninătate

Am scos din card cît mi s-a calculat

M-am operat de multele păcate

Și bucuros, mi-am zis că am scăpat!

Ca să verific cîtă calitate

În actul medical s-a depănat

M-am dus la STAT și aflu noutateː

„Mai ai păcate, încă n-ai scăpat!“

Nedumerit și dornic de dreptate

(C-a fost același medic implicat)

I-am spus că-i prea de tot și nu se poate

„Eu simt în mine că m-am vindecat!“...

În replică, mi-a zis c-au fost trucate

Diverse analize, și-a aflat

Că, certamente, pentru sănătate

Va trebui să mă mai taie-odat’

Să-mi ia și ultimul dintre păcate

Însă de data asta vrea... la STAT...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

C-așa-i cu diagnosticul, măi frate, Unul la STAT și altul la privat!

LIVIU

ZAnFIrEsCU

* * *

Tudor era încîntat. Reușise în pauza de prînz să meargă la o agenție de turism a ONT-ului, aflată la mică distanță de locul său de muncă, pentru a cumpăra bilete la o excursie în circuit către Orșova și Ada Khaleh. Era încîntat că-i făcuse o bucurie iubitei sale și-i dansa inima în piept imaginîndu-și fața fetei cînd o să-i spună de vacanța asta minunată. Mai avea un pic pînă să ajungă la Bibliotecă și văzu în fața porții silueta cunoscută a unui bărbat în costum negru, rezemată de peretele clădirii, așteptînd. Cînd îl zări pe Tudor, porni agale spre el, se opri în fața lui și-i ceru un foc. Tudor scoase chibritul din buzunar, și-i aprinse țigara. Bărbatul trase fumul prelung în piept și-n timp ce-l dădea afară, îi spuse doar atît:

– Am rezolvat treaba. Apoi, în timp ce trecea pe lîngă el, îi strecură un obiect în buzunarul de la costum și se îndepărtă la fel de încet cum venise.

– Bine, răspunse Tudor și se îndreptă spre poarta instituției pe care se făcu nevăzut.

Vestea pe care i-o dăduse bărbatul în negru era a doua pe ziua în curs care-i producea o mare bucurie. Acum avea să-i dea două vești extraordinare Iuliei. * * *

Fata se ridică de pe bancă și porni spre casă. Nu mai avea chef de nimic pe ziua aceea. Auzi tu: să discuți cu marele Tudor Arghezi și să nu-ți dai seama cine era decît prea tîrziu! Halal studentă la Litere mai era! Tot certîndu-se pe sine și părîndu-i rău, ajunse acasă. Se trînti pe canapea și rămase acolo jucîndu-se pe telefon pînă ce ușa se deschise și intră Tudor. – Bună, ce faci? – o salută el voios. Trebuie săți spun ceva extraordinar, continuă în timp ce-și descălța pantofii. Dar ce ai, ești supărată? – întrebă văzînd-o absentă și cu nasul în telefon. (va urma) nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Decuplarea definitivă de la gazul rusesc

Probabil vi se pare un titlu ciudat și inutil fiindcă știm cu toții că Europa a blocat importul de gaz rusesc drept pedeapsă pentru invazia Ucrainei. După cum ați aflat deja din articolele scrise în „Tribunul” și „România Mare”, sînt multe firme occidentale care stau în Rusia, chipurile pentru a-și conserva bunurile. De ce nu ar exista încă un aflux de gaze rusești spre Europa

Occidentală?

Am să vă citez în cele ce urmează dintr-un articol găsit în Politico pe această temă. „Ucraina avertizează că aprovizionarea cu gaz rusesc către Europa va fi întreruptă. O întrerupere ar

putea forța țările din Europa Centrală să încerce să înlocuiască gazul rusesc. Este puțin probabil ca Kievul să reînnoiască un acord de tranzit al gazelor care să permită companiei ruse Gazprom să exporte gaze naturale către UE folosind conducte care traversează Ucraina, a declarat ministrul Energiei, German Galușcenko. Acordurile de tranzit din 2019 durează pînă la sfîrșitul anului 2024 și permit Gazprom să exporte peste 40 de miliarde de metri cubi de gaz pe an prin Ucraina, ceea ce aduce la Kiev aproximativ 7 miliarde de dolari”.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Cum îl face Klaus invidios pe Karl

Doi nemți. Riguroși și seci, așa cum sînt nemții. Primul – contemporan cu noi. Al doilea – mort de vreo 150 de ani. Amîndoi teoreticieni ai două sisteme sociale la fel de periculoase pentru umanitate: marxismul și neomarxismul. Primul a fost inventat în serviciul clasei muncitoare care trebuia scoasă de sub exploatarea burgheziei, cel de-al doilea în beneficiul burgheziei actuale pentru a stăpîni mai eficient clasa muncitoare. Ambii și-au teoretizat ideile în paginile unor cărți fundamentale. Vorbesc despre „Marea resetare”, a lui Klaus Schwab, și despre

„Manifestul Partidului Comunist”, a lui Karl Marx. Cele două cărți sînt incredibil de apropriate prin idei, încît, dacă nu ar avea coperți, nu ai ști care e una și care e cealaltă.

Despre „Marea resetare” a tartorului de la Davos am scris încă din vremea pandemiei, astfel că în acest articol am să fac o paralelă între ideile conținute de „Manifestul Partidului Comunist” și cele ale unui document despre care am aflat de pe ziuanews.ro, intitulat, „Viitorul consumului orășenesc”, finanțat de Forumul Economic Mondial de la Davos. Nu sînt foarte convins că utopiile scrise acolo se vor realiza vreodată, nicidecum pînă în 2030, cînd e termenul limită, dar vreau să le împărtășesc cu dumneavoastră pentru a conștientiza mai bine cine conduce lumea și ca să vă uitați mai cu atenție la cei pe care-i credeți și, mai ales, îi votați.

(continuare în pag. 22) mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Niște netrebnici fără Dumnezeu/ Ne taie pofta de-a trăi sub soare./ Eșarfă neagră pun la curcubeu/ Și jură strîmb, și jefuiesc popoare” – CornELIU VADIm TUDor (,,Bacoviană”)

Făcînd o retrospectivă a articolelor mele publicate în Revista ,,România Mare”, veți constata că multe dintre acestea au avut titluri de genul: ,,Viermii”, ,,Sataniștii” sau ,,Idioții”. De reținut că în toate aceste articole era vorba de cetățenii acestei țări, care, în mod surprinzător, nu au sărit ca arși, nu m-au dat în judecată și nici nu au făcut uz de vreun drept la replică.

Deși, secole la rînd, poporul român era considerat ca fiind creștin, patriot, viteaz, muncitor, ospitalier, demn..., iată că, acum, ,,Ne conduc minoritarii, am ajuns ca vai de noi,/ Ne înjugă ca pe vite și își sting pe noi țigara/ E ca și pierdut Ardealul, deși nu-i nici un război -/ Totuși, unde sînt românii cînd li se distruge țara?” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Beneficii”).

Cîndva, academicianul Gheorghe Păun, printre altele, și un excelent epigramist, spunea că ,,Legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil” și, la urma urmei, chiar dacă ar exista o astfel de lege, cine și de ce ar respecta așa ceva. Ce mai, acum e democrație și libertate, motiv pentru care militarii, magistrații, politicienii, medicii, primarii ș.a. jură pe Dumnezeu, pe Țară și Drapel, pe Constituție, pe cuvînt de onoare, pe mă-sa și pe ta-su, dar nimic nu se respectă.

Luați ca exemplu tagma magistraților, care a transformat Justiția într-o mașinărie de-a dreptul CRIMINALĂ, care a produs la nivel național un adevărat... GENOCID (sic). Să nu uităm că, încă de acum 20 de ani, magistrații au devenit un fel de zmei, gata oricînd să înșface în ghearele lor orice nevinovat declarat la televizor infractor. Magistrații, mai ales cei de la vîrf, practicau dreptatea doar sub acoperire. Le-a lipsit doar pistolul. La adăpostul unui slogan strîmb și al spaimei răspîndite în întreaga societate, magistrații și-au făcut rost de privilegii sfidătoare și de pensii grotești, care întrec de pînă la patruzeci de ori pensia unui cetățean amărît, cu drepturi egale.

Acum, judecătorii și procurorii sînt fortificați într-o bunăstare de castă, de care nimeni nu se poate atinge. Magistrații se pot pensiona azi la 50 de ani, adică la vîrsta la care discernămîntul capătă maturitate și experiența devine o valoare juridică, dar discuțiile pe creșterea vîrstei lor de pensionare au fost amînate la nivel guvernamental pentru încă 5 ani. În ce privește diminuarea pensiilor astronomice, problema a fost lăsată baltă și reprogamată pentru anul 2043 (Alo, ambulanța!). Pînă atunci, să nu vă faceți griji, căci ,,Justiția” va continua să aresteze oameni nevinovați, care se vor trezi cu averile și afacerile distruse, cu carierele spulberate, cu traume fizice și psihice grave, chiar morți în timpul proceselor sau în închisori. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Ferește-mă, Doamne, de Justiție, că de dușmani mă apăr singur!”. (continuare în pag. 22)

VALENTIN TURIGIOIU

Bestiile!

(urmare din pag. 21)

Ca o culme a aroganței, magistrații români cerșesc, pur și simplu, respect din partea justițiabililor, pun accent deosebit pe așa-zisa solemnitate a ședințelor de judecată, sînt păziți continuu de jandarmi și nu uită săși pună la vedere Biblia pe masa de judecată.

Legat de asta, vă pot spune că, în urmă cu ceva ani, am fost la ÎCCJ, la procesul deschis împotriva celor care au furat cu camionul banii de la ANRP, adică Cocoș, Bica, Pescariu ș.a. Era acolo o solemnitate a ședinței de judecată de nedescris. Ce mai, circ curat: magistrații făceau glume cu inculpații, Cocoș a cerut pauză pentru cafea, iar avocații aveau pledoarii de genul: ,,La cîți bani au furat clienții noștri, nu ne facem griji că vor fi condamnați!”. Acum, nu cred că mai e nevoie să vă spun cîtă pușcărie au făcut inculpații și cîți bani au returnat din ce-au furat. Oricum, în nemernicia lor, magistrații au scris o istorie a Justiției românești în termeni total paraleli cu principiul fundamental ,,Nullum judicium sine lege” (nici o judecată în afara legii).

Într-un cuvînt, niște BESTII, a căror victimă am fost de nenumărate ori, și spun asta nu pentru a mă ușura sufletește sau pentru a mă răzbuna sub diverse forme. Intenția mea este aceea de a aviza întreaga

societate că, în România, Justiție nu a fost, nu este și nu va exista niciodată! Vorba lui Petre Țuțea: ,,Justiția, în loc să ne apere de hoți, corupți, criminali, străini..., îi apără pe ăștia de noi”.

Cam în aceiași termeni putem vorbi și despre sistemul de Sănătate, în care jurămîntul este de actualitate, dar de aici încolo, neantul. În România, Sănătatea a devenit o uzină a morții, fără spitale, fără medicamente, dar cu din ce în ce mai mulți medici falși (v. chirurgie plastică, stomatologie, ortopedie etc.). Păi, despre ce jurămînt poate fi vorba în cazul medicilor și asistentelor din azilele pentru bătrîni, în care evenimentele făcute publice sînt similare cu cele întîmplate în lagărele naziste? Tot așa, mă întreb: oare ce jurămînt au depus miile de medici care au susținut campania vaccinării anti Covid-19, deși se știa că este letală și premeditată cu bună știință?

Cert este că pe ăștia n-ai cum să-i califici decît cu eufemismul BESTII, la fel ca și pe cei din alte domenii, care nu pot acționa altfel decît sub stindardul morții. Vă dați seama cîtă meschinărie? Să ucizi oamenii pentru care ai jurat că-i vei salva de la moarte sau să-i bagi în pușcărie pe nevinovați în locul celor care i-au tîlhărit sau înșelat.

Semnătura pe jurămînt este foarte apreciată și de militari, în special generali, despre care n-am fi știut că există, dacă nu ar fi apărut non-stop pe micile ecrane, alături de Gîdea și Ciuvică, la Antena 3. Generalii (în rezervă) Barbu, Mîndrescu, Tomescu, Bălăceanu, Bădălan ș.a. au devenit vedete, deși unii n-au fost nici

Cum îl face Klaus invidios pe Karl

(urmare din pag. 21)

Așadar, o mînă de zăltați, că nu-i pot categorisi altfel, dorește ca pînă în 2030 să ne îmbrăcăm folosind mai puține haine, să devenim vegetarieni, să construim clădiri din mai puțin ciment și beton, să nu mai avem mașini proprietate personală, să călătorim mai puțin cu avionul și să folosim maxim un telefon mobil de persoană, eliminînd restul aparatelor electrocasnice. De ce credeți că se doresc aceste lucruri? În vederea scăderii temperaturii globale cu 1,5 grade Celsius. Băieții și fetele astea o țin în continuare langa cu prostia lor de încălzire globală, neținînd cont de faptul că este un fenomen natural, care se întîmplă de milioane de ani, de cînd există planeta, și va dispărea la fel cum a apărut: fără intervenția lor. Ei se folosesc însă de acest lucru ca să ne transforme în niște mașinării speriate și manipulabile, al căror unic scop să fie acela de a munci pentru stăpîni. Pentru acest motiv se încearcă depopularea planetei în cel mai simplu mod: reducerea natalității prin impunerea relațiilor care nu duc la nașterea de copii, cum sînt cele din spectrul LGBTQ.

Am să citez în continuare din acest raport, ca să vă faceți o idee despre ceea ce vor ei. Spuneam că cele scrise acolo se apropie foarte mult de „Manifestul Partidului Comunist” fiindcă, la fel ca și Marx, Schwab îndeamnă la dispariția proprietății, a familiei, a culturii, a patriilor și a religiei. „Acest raport este rezultatul unei analize detaliate realizată de o echipă de experți de top și prezintă dovezi științifice privind impactul consumului urban asupra climei”. Să-mi dați voie să mă îndoiesc de capacitatea experților de top. Mai departe. „Sîntem mîndri de parteneriatul nostru cu C40 Cities și de munca pe care am făcut-o împreună pentru a ajuta orașele care iau măsuri împotriva schimbărilor climatice. Devine mai clar că trebuie să facem mai mult și cu mai multă urgență. Raportul nostru, care a fost publicat în 2016, a stabilit ritmul și amploarea necesare pentru acțiunea climatică în orașele C40. Domeniul de aplicare a raportului respectiv a fost definit printr-o «producție –abordare bazată pe contabilizarea emisiilor». Raportul demonstrează că primarii au un rol mult mai mare și oportunitatea de a ajuta la prevenirea schimbării climei decît se credea anterior. Dar, ca să profite de această oportunitate, liderii orașului trebuie să aibă calități antreprenoriale, creatoare, să modeleze piețele și să-și susțină cetățenii și afacerile în realizarea unei schimbări radicale și rapide a modelelor de consum”. M-a bufnit rîsul. Vedeți dumneavoastră la noi, în

România, primari care să aibă calități antreprenoriale și creatoare? Excepțiile sînt atît de puține încît nu merită să vorbim despre ele, iar majoritatea nu au cum să impună ceea ce vor noii marxiști fiindcă pur și simplu nu are competențele necesare. Aceeași problemă au avut-o și primii marxiști și comuniști: factorul uman care era total inadecvat pentru a le implementa ideile, asta fiindcă sîntem diferiți, iar marea majoritate a oamenilor nu sînt revoluționari, ci indivizi care vor o viață tihnită și fără schimbări profunde. Asta nu înțeleg nici unii.

Acum, să vedeți de ce vor ei să ne schimbe viețile în mod radical și să ne determine pe toți să fim asemenea lor. „Locuitorii urbani produc emisii de gaze cu efect de seră prin consum de bunuri și servicii. Acum este clar că acțiunea de reducere a consumului va fi necesară ca parte a efortului global de atenuare a schimbărilor climatice, fiindcă regulile actuale ale economiei globale încurajează consumul tot mai mare. Acest raport răspunde unora dintre aceste întrebări. Lucrarea mai arată că există beneficii uriașe pentru sănătate și costuri în acest sens. O lume cu un consum redus va fi mai prosperă și mai fericită decît cea consumatoare și poluantă în care trăim în prezent”. Așa ne ziceau și comuniștii despre viitorul de aur al omenirii și am văzut pe pielea noastră cum a fost de fapt. Poate de asta le e mai greu noilor marxiști să aibă succes în această parte a Europei, fiindcă noi sîntem deja vaccinați și imuni la lucrurile astea.

Acum haideți să vedem împreună cum anume se produc aceste gaze cu efect de seră prin consum: „Noile informații arată că, aflat în creștere rapidă, consumul urban este un factor-cheie al schimbărilor climatice. Cînd un produs sau serviciu este cumpărat de către un consumator urban într-un oraș C40, obținerea resurselor prin extracție, producție și transport a generat deja emisii de-a lungul unui lanț global de aprovizionare. Împreună, aceste emisii bazate pe consum se adună la impactul total asupra climei, care este cu aproximativ 60% mai mare decît emisiile bazate pe producție”. Ați înțeles, da? Nu producția industrială poluează, ci consumul de bunuri de larg consum. Alea care ne sînt destinate nouă, celor care muncim în fabricile ce produc profituri uriașe pentru ei, noii marxiști îmburgheziți. Nu ei trebuie să-și închidă fabricile, ci noi trebuie să trăim ca niște sărăntoci, că altfel planeta moare. Perfidie și minciună cît încape. Apoi, probabil pentru că ne consideră tîmpiți, ne dau și un exemplu. „Luați o pereche de blugi, de exemplu. Impactul lor asupra climei include emisiile de GES care au rezultat din creșterea și recoltarea bumbacului folosit pentru țesătură, CO2 e emis de fabrica unde a fost cusut și emisiile de la

măcar o zi pe vreun front. În total sînt vreo 4.500 de generali, avansați cu lopata de Băsescu și Iohannis. Avem și soldați: 3.000 de americani din trupele NATO, circa 5.000 de soldați francezi, italieni, portughezi..., care, sanchi, ,,ne vor apăra în eventualitatea unei invazii rusești” (Radu Tudor, ,,analist militar”, zice el, la Antena 3). Urmează să sosească în țară și cîteva mii de soldați din Germania, tot pentru apărare în caz de război. Legat de acest lucru, vă spun doar atît: în cazul în care Rusia va ataca România, în maximum 24 de ore, toți soldații străini vor părăsi țara, iar în cel mult 3 zile, toți românii vor vorbi limba rusă. Să nu uităm că Ministerul FORȚELOR Armate și-a schimbat denumirea în Ministerul APĂRĂRII Naționale, adică leul a devenit iepuraș, iar din șoimi ai patriei am ajuns un fel de șoricei lipsiți de orice speranță la viață.

Oricum, ,,E clar că lumea se destramă,/ E clar că adevărul e trucat/ Intoxicați cu știri și melodramă/ Nici nu mai știm ce e adevărat./ În tot acest satanic fratricid/ Mizeria umană iese-n față,/ Nebunii sînt la cîrmă și decid/ Că moartea pune ordine în viață” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Adevărul trucat”). În concluzie, ,,Ca bieți moștenitori frauduloși/ Sîntem niște pierduți, niște năuci,/ Morminte de părinți și de strămoși/ Au și ieșit la drum și plîng pe cruci” (Adrian Păunescu, ,,În România zgomotului mult”).

Păcat! Și ,,Totuși, unde au fost românii cînd li s-a distrus țara?” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Beneficii”).

nave, camioane sau avioane care l-au transportat la magazin. Impactul său, de asemenea, include emisiile de la încălzire, răcire sau iluminatul magazinului în care erau vînduți blugii şi CO2 emise de spălarea pantalonilor de către consumatorul final și uscarea acestora, operațiuni repetate pe toată durata de viață a perechii de blue jeans”.

Nu-i așa că sînteți îngoziți și că vă doriți să aflați ce puteți face ca să reduceți poluarea? Tot autorii raportului vin și cu soluțiile. Citez: „Reducerea emisiilor bazate pe consum va oferi beneficii mai largi pentru un oraș și rezidenții săi. Persoanele fizice, întreprinderile și consiliile locale ale orașelor au de cîștigat dacă modificările cerute în acest raport se vor aplica. Unele beneficii includ:

• Utilizarea mai eficientă a clădirilor existente și evitarea construcției altora noi ar salva, spre exemplu la Londra, peste 11 miliarde de dolari în următorul cinci ani; (unde s-ar duce banii ăștia?)

• Consumul redus de carne roșie și excesul de legume și fructe ar putea preveni anual 160.000 de decese asociate cu boli precum cancerul, afecțiuni cardio-vasculare, diabet și accident vascular cerebral în orașele C40; (nu mai pot ei de grija noastră)

• Prin reducerea proprietății vehiculelor, 170 milioane m2 de parcări ar putea fi redați domeniului public din orașele C40, oferind suficient spațiu pentru 2,5 milioane de copaci și 25.000 km de piste pentru cicliști; (ce ați spune dacă nu ați mai tăia păduri întregi pentru industriile voastre poluante, ca să avem mai mult aer curat și să putem să ne plimbăm prin ele? Cred că ar fi mai bine decît să stăm închiși în orașele gîndite de voi)

• Cumpărînd mai puține haine și textile noi, locuitorii din toate orașele C40 ar putea economisi în mod colectiv 93 de miliarde de dolari într-un an; (economie care s-ar duce în buzunarele voastre. Adică noi să umblăm în zdrențe ca să fiți voi mai bogați!)

• Reducerea zborurilor și adoptarea combustibililor durabili ar putea duce la economisirea a 70 de milioane de dolari, din cauza poluării aerului care ar impact asupra sănătății umane, clădirilor, infrastructurii și producției agricole (cu alte cuvinte, stați în orașele voastre, nu călătoriți, nu interacționați cu alți oameni, credeți tot ce vă spunem noi, fiți supuși și veți fi fericiți, adică exact tipul de discurs care li se servea celor din lagărele de concentrare sau de muncă comuniste și naziste).

Nu mai continui fiindcă sînt sigur că ați prins ideea. Ce putem face? Ignorarea ideilor lor, continuarea stilului nostru de viață și votarea la alegerile europarlamentare a acelor partide care nu se adună în PPE, PS și Renew Europe, pentru a le putea bloca inițiative de acest fel.

Decuplarea definitivă de la gazul rusesc

(urmare din pag. 21)

Dumneavoastră înțelegeți ceva? Cum adică? În tot timpul ăsta cînd ucrainenii mureau cu rușii de gît în tranșee și presa occidentală se indigna pe motiv de Bucha, Zaporojie, Nova Kakhovka repetîndu-ne obsesiv cum e Putin pe moarte și cum Rusia are o armată de rahat căreia i se termină armele, ei primeau gaz de la… ruși? Cum adică, Zelenski care vorbește despre ruși în termeni în care vorbește de cînd se bate cu ei, a încasat de la Gazprom 7 miliarde de dolari? A încasat și va încasa pentru că, dacă citiți textul cu atenție, veți vedea că verbul „aduce” este la prezent, ceea ce înseamnă că lucrurile se întîmplă chiar acum. Totuși, el nu e foarte mulțumit de situație așa încît îi amenință voalat pe cei de la Gazprom că le va distruge conductele, așa cum amicii lui americani au distrus Nord Stream 2. Citez din Politico: „Cred că pînă în iarna lui 2024, Europa nu va mai avea deloc nevoie de gaz rusesc, a spus Galușcenko întrun interviu telefonic. Dacă acum profiturile din gazul rusesc plătesc războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei și a armatei private a Gazprom, singurul lucru pentru care ar trebui să plătească în viitor vor fi reparațiile”. Mai departe, lucrurile

se dovedesc a fi ireale, ceea ce-mi întărește ideea că numele pe care i l-am dat, acela de „război ciudat”, i se potrivește de minune, fiindcă „ruta terestră prin Ucraina este una dintre cele două legături de conducte dintre Rusia și Occident și încă reprezintă aproximativ 5% din importurile de gaze ale blocului, dar aceasta este doar o treime din nivelul de dinainte de război. Nu numai Ucraina pune la îndoială viitorul tranzitului de gaze. Șeful Gazprom, Alexei Miller, a avertizat săptămîna trecută că compania sa va opri exporturile dacă Ucraina nu va renunța la eforturile de a sechestra activele statului rus pentru a impune un premiu de 5 miliarde de dolari pentru infrastructura energetică expropriată ilegal de Moscova cînd a anexat Crimeea în 2014. Gazprom și Naftogaz din Ucraina sînt de asemenea, în conflict privind taxele de tranzit. «Dacă Naftogaz continuă astfel de acțiuni neloiale, nu se poate exclude ca Federația Rusă să impună sancțiuni. Atunci, orice relație între companiile ruse și Naftogaz va fi pur și simplu imposibilă», a spus Miller, potrivit agenției de presă TASS.

În ciuda bombelor, rachetelor și dronelor care fac ravagii asupra infrastructurii energetice ucrainene, rețeaua de conducte a continuat să pompeze gaz către

Revenirea Dreptei la putere

Bate un vînt de Dreapta. De la Washington pînă la București. După mai mulți ani de practică neomarxistă, sub denumiri înșelătoare de guvernări de Dreapta, opinia publică basculează. Și își îndreaptă încrederea electorală către partidele pe care le consideră a fi de Dreapta. În Statele Unite e simplu. E Partidul Republican. La noi e însă mai complicat. Care este, de fapt, Dreapta la români?

Voi încerca să explic de la simplu la complicat. La Washington, Joe Biden și întreaga sa echipă pierd văzînd cu ochii – desigur, cu ochii pe sondaje – terenul electoral în favoarea republicanilor. Iar republicanii sînt în acest moment, conform sondajelor, reprezentați de cei mai de Dreapta dintre ei. De Donald Trump. Și oricît de multe dosare i se mai deschid acestuia, efectul este pervers. Îi aduc voturi suplimentare. Principalul său contracandidat de Dreapta este Ron DeSantis. Foarte apreciat de către americani. Tînăr, în forță, ceva mai adaptat „sistemului”, dar cotat la puțin peste jumătatea voturilor lui Trump. Enunțurile lui Trump sînt radicale. Ultimul dintre ele ne asigură că, la numai o zi de la venirea lui la Casa Albă, va pune capăt războiului din Ucraina. Pare imposibil. Dar nu este deloc greu. Este suficient ca în calitate de președinte să decidă – și să facă public acest lucru –sistarea ajutorului militar pentru Ucraina. Și, în același timp, să-i pună lui Vladimir Putin condiții grele, dar acceptabile. E doar un exemplu. Adevăratele politici de Dreapta se vor propaga însă greu. În condițiile în care întreaga administrație e democrată. Și

pentru a ne apropia de situația din România, mai fac precizarea că și Ambasada Statelor Unite la București este alcătuită aproape în exclusivitate din funcționari recrutați din Dreapta spectrului politic. Ce vor alege să comunice aceștia Departamentului de Stat despre evoluțiile politice de la București? Și ce va alege să selecteze și să analizeze și în ce context desk-ul de la Departamentul de Stat consacrat României? Ceea ce aparent la Washington pare simplu, e de fapt complicat. Iar ceea ce la București pare complicat, e de fapt foarte complicat.

Opinia publică din România nu percepe cu exactitate ce înseamnă Dreapta. Simte instinctiv, dar nu poate înțelege logic. Pînă la capăt. Întrucît bate un vînt de Dreapta, în planul mentalului colectiv confuzia crește exponențial. Sînt multe formațiuni politice care se autodefinesc drept forțe de Dreapta. Sînt cîteva aparente coagulări de acest fel. Unele formațiuni, multe extrem de mici, pînă în prezent separate și chiar în rivalitate unele cu altele, se căznesc să se coaguleze, dar nu reușesc într-o măsură mai mare sub aspect numeric decît scara unui bloc. Zilele trecute mi-a fost dat să aud o adevărată grozăvie. Pînă și Uniunea Salvați România se proclamă a fi un partid de Dreapta și anunță că va coagula un pol de Dreapta. Numai că USR nu a fost altceva, prin retorica și politica practicată, decît un partid neomarxist. Aproape un partid comunist. Care acum cochetează cu AUR. Ca de altfel și cîteva nuclee liberale. Dar ce face AUR? George Simion a reacționat promt. S-a ferit să vorbească de Stînga sau de Dreapta.

UE, unde ajunge în principal în Austria, Slovacia, Italia și Ungaria. Gazoductul rusesc nu este supus sancțiunilor, dar Comisia Europeană intenționează să pună capăt dependenței blocului de combustibilii fosili ai Moscovei pînă în 2027”.

Adică noi ne batem cu rușii, îl înjurăm pe Putin, îi prevestim moartea, isterizăm toată Europa, dar îi plătim bani pe gazele pe care încă ni le trimite, iar el îi dă bani lui Zelenski fiindcă-i tranzitează gazele spre Europa! Dumneavoastră nu vi se scurtcircuitează mintea cînd citiți așa ceva? Nu vi se pare că una ni se spune în față și alta se petrece în spate și că totul e o mare minciună? Dacă fluxurile de gaz rusesc se vor opri e foarte posibil ca aceste conducte să fie demontate complet iar Europa să devină dependentă de gazul lichefiat adus de americani și de arabii din Qatar, dar nu numai de ei, fiindcă, așa cum scrie același ziar, „obiectivul pe termen lung al Ucrainei este de a-și crește propria producție de gaz pentru a satisface cererea UE, a declarat Oleksiy Chernyshov, CEO al Naftogaz, pentru Politico în mai”.

Așadar, Ucraina va lua locul Rusiei și în materie de gaze. Acum ar trebui să mă întreb de ce noi nu intrăm în jocul acesta economic cu rezervele pe care le avem în Marea Neagră, dar nu o fac fiindcă nu are rost, pentru că știm deja cu toții răspunsul.

Dar a precizat că în AUR nu vor fi primiți nici politicieni și nici partide care au făcut rău României. Despre ce politicieni și despre ce partide ar putea fi vorba? Este limpede: despre cei care și-au exercitat puterea și numai politici de Dreapta nu au făcut. În acest sens, cel mai concludent exemplu este PNL. Despre care eu acum zic, după ce ani de zile am păstrat o cuvenită tăcere, că a fost vîndut de către Crin Antonescu. Liderul liberal a fost amenințat cu un dosar penal deschis la DNA, dar, în același timp, i-a fost oferit și zăhărelul. O poziție de comisar european bine plătit pentru soția sa, Adina Vălean. Condiția era triplă. În primul rînd să-i cedeze competiția internă pentru președinția partidului și competiția pentru președinția României lui Klaus Iohannis. Care era deja pe țeavă în postura de marionetă a neomarxiștilor europeni. Și a democraților din Statele Unite. În al doilea rînd, urma să dea partidul de trei ori peste cap și să-l transfere cu arme și bagaje de la ALDE la Popularii Europeni, sub motiv că aceștia reprezintă o familie politică de Dreapta. În realitate nu s-a dovedit a fi așa, dar poate că Antonescu a fost amăgit. Și, în fine, PNL a fost porcit cu Partidul Democrat, ctitorit și condus de Traian Băsescu, care și el a inițiat jongleria prin care, fără a-și înlocui trandafirul, imnul sau statutul, s-a transferat peste noapte, cu arme și bagaje, la popularii europeni. În final, PNL și-a pierdut substanța liberală și națională, s-a prăbușit în sondaje și probabil următoarea tură electorală va sta pe banca de rezervă. Pentru a se însănătoși. Dacă mai poate. Și, desigur, dacă va mai putea intra în Parlament.

George Simion îi respinge pe liberali în bloc. Din motivul pe care l-a explicat succint. Aceeași reacție și în ceea ce privește USR. Își păstrează cuvenita distanță față de PSD, pentru că vrea să-și marcheze statutul de partid de Dreapta. Ceea ce nu înseamnă deloc că, după alegeri, după model german, practicat și în alte state, nu ar fi posibilă o alianță pentru realizarea unei majorități. Pînă atunci este însă timp suficient pentru ca puzderia de lideri care sînt realmente de Dreapta, dar nu ating separat sau împreună o masă critică, să meargă rînd pe rînd la AUR. Pentru a practica o politică autentică de Dreapta și pentru a obține locuri pe liste la alegerile europarlamentare, la locale și la parlamentare.

Pentru români ar fi benefică realizarea în acest fel a unei distincții clare între Stînga și Dreapta. Și o apropiere încă de pe acum a liderilor de Dreapta cu reprezentanții de marcă, în frunte cu Donald Trump, ai Partidului Republican din Statele Unite.

S ORIN R OȘCA S TĂNESCU (corectnews.ro)

o nouă perspectivă asupra viitoru L ui

Pădurile tropicale ale lumii sînt distruse într-un ritm galopant

Pădurile tropicale sînt puse la pămînt cu rapiditate, iar liderii mondiali nu își pot îndeplini promisiunile făcute pentru a le conserva. Anul precedent a fost distrusă o suprafață echivalentă cu cea a Elveției. Printre motive se numără nu doar schimbările climatice și creșterea incendiilor din cauza precipitațiilor reduse, ci și activitățile umane. Pădurile continuă să fie tăiate ilegal și incendiate în mod deliberat și nu toate guvernele sînt dispuse să ia măsuri active pentru a schimba situația. Defrișarea are un impact negativ asupra mediului și nu face decît să accelereze încălzirea globală, deoarece copacii absorb o cantitate mare de dioxid de carbon, jucînd astfel un rol important în reglarea atmosferei Pămîntului.

Președintele, responsabil direct

În 2022, suprafața pădurilor tropicale din întreaga lume a scăzut cu 10%. Suprafața copacilor distruși s-a ridicat la 41 de kilometri pătrați, ceea ce este echivalent cu teritoriul Elveției sau al regiunii Moscova. Rata cu care pădurile dispar a crescut de la an la an, în ciuda faptului că peste o sută de țări au promis că vor pune capăt defrișărilor pînă în 2030 în timpul summitului climatic de la Glasgow, din 2021. Acordul presupune alocarea a 20 de miliarde de dolari, din care o parte ar trebui să fie destinată combaterii incendiilor forestiere și refacerii zonelor forestiere afectate. Cu toate acestea, anul trecut, zona tropicelor arsă și tăiată a depășit suma necesară pentru atingerea obiectivelor acordului.

Lista statelor care au fost de acord cu planul de oprire a defrișărilor include și Brazilia, care în 2022 era lider incontestabil în ceea ce privește defrișarea pădurilor, mai precis 43% din suprafața totală. În Brazilia se află cea mai mare pădure tropicală din lume, iar rata de dispariție a devenit fulgerătoare. În august anul trecut, pădurile amazoniene au înregistrat un record trist al numărului de incendii care au au avut loc într-o zi – 3.358.000, cel mai mare număr din 2007. Ecologiștii subliniază că incendiile nu sînt normale pentru pădurile tropicale și sînt rezultatul activității umane. Mai mult, dacă în urma unui accident pot apărea incendii în pădurile din California sau din Marea Mediterană, masivul local este incendiat intenționat. Cel mai adesea, pădurile sînt incendiate de grupuri criminale care au ocupat ilegal teritoriul. În acest fel, ei scapă de copaci pentru a folosi pămîntul pentru propriile nevoi: creșterea vitelor, cultivarea hranei pentru animale și exploatarea aurului. Pe lîngă incendiere, infractorii taie ilegal pădurile – în 2022, pierderile de păduri, care nu sînt provocate de incendii în Brazilia, au crescut cu 20%, stabilind un record pentru zona distrusă în ultimii 17 ani. Activiștii naturii dau vina pe fostul președinte brazilian Jair Bolsonaro, care a fost în funcție din 2019 pînă în 2023, pentru susținerea activității unor astfel de grupuri. Înainte de schimbarea guvernului, conservarea pădurilor amazoniene a rămas una dintre prioritățile țării, dar după alegeri situația s-a schimbat dramatic. Chiar și în timpul campaniei electorale, Bolsonaro a precizat că consideră măsurile restrictive care vizează salvarea pădurilor un obstacol în calea dezvoltării economice și a promis că le va slăbi dacă va cîștiga. „Populațiile indigene ascund întotdeauna bogățiile”, a spus el. În ultimul an, pădurile tropicale au fost puternic afectate nu numai în Brazilia. Republica Democratică Congo și Bolivia au ocupat locurile doi și trei în ceea

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

ce privește suprafața distrusă – 13 și, respectiv, 9% din volumul total al copacilor tăiați și arși. Țara africană Ghana s-a remarcat și ea, cu o reducere de 70% a acoperirii forestiere față de 2021. În afară de incendii, producătorii de cacao și căutătorii de aur au fost principalii responsabili. Acestea din urmă au un efect deosebit de dăunător asupra mediului: pe teritoriul fostelor mine, pădurea se reface mai lent decît în alte regiuni. Mineritul privează solul de azot, o componentă importantă pentru creșterea copacilor și, de asemenea, crește conținutul său de mercur. Studiile arată că exploatarea aurului are un efect de durată asupra solului, iar refacerea acestuia necesită intervenția activă a specialiștilor.

Este de remarcat faptul că schimbări pozitive în dinamica ratelor defrișărilor au fost înregistrate în Malaezia și Indonezia. În ultimii ani, defrișările din aceste țări au atins valori aproape minime din punct de vedere istoric. În plus, pierderea globală a acoperirii forestiere din cauza cauzelor naturale și a activităților umane a scăzut cu 10% în 2022. Acest rezultat se datorează reducerii numărului de incendii în Rusia și faptul că, comparativ cu 2021, 2022 s-a dovedit a fi destul de liniștit în ceea ce privește incendiile forestiere pentru o serie de țări. Cu toate acestea, impulsul pozitiv se datorează mai mult condițiilor meteorologice relativ prietenoase din unele părți ale lumii decît succesului guvernelor în combaterea defrișărilor. În același timp, oamenii de știință subliniază că un asemenea noroc nu trebuie așteptat în viitor: încălzirea globală progresivă va duce la incendii mai puternice și mai frecvente.

„Plămînii planetei” au încetat să mai respire

Pentru ecologiștii planetei, pădurile tropicale au o importanță deosebită. Sînt mai eficiente decît alte tipuri de păduri atît în absorbția, cît și în acumularea de dioxid de carbon. Întrucît pădurile din Amazon sînt cele mai extinse, oamenii de știință au speranțe deosebit de mari în ceea ce privește reglarea atmosferei planetei. Există 390 de miliarde de copaci în Bazinul Amazonului care absorb pînă la 25% din toate emisiile de CO2. Dacă pădurile amazoniene sînt distruse, tot dioxidul de carbon stocat în ele va fi eliberat înapoi în atmosferă. Este de remarcat faptul că cantitatea de gaze cu efect de seră emisă de copaci în timpul tăierilor și incendiilor a depășit deja cantitatea de substanțe nocive absorbite de aceștia. Așadar, din principalul aliat al umanității în încetinirea încălzirii globale, pădurile tropicale se transformă într-un adversar. Mai mult, nu numai activitatea umană, ci și schimbările climatice provoacă

afectarea pădurilor. În 40% din Amazon, precipitațiile lipsesc, iar în unele părți ale junglei, ploaia nu există. Potrivit oamenilor de știință, în viitor situația nu va face decît să se agraveze. Se dovedește un fel de cerc vicios: încălzirea globală progresivă distruge din ce în ce mai multe păduri tropicale, în timp ce reducerea numărului de copaci nu face decît să-i exacerbeze consecințele.

Dacă pădurile amazoniene se vor transforma efectiv în savană, planeta va rămîne fără „plămîni” cel puțin cîteva decenii. Ecologiștii cred că pădurile dispărute se vor putea recupera în mulți ani, dar nu pe deplin. Suprafața lor va fi redusă și multe specii de plante și animale vor înceta să mai existe pentru totdeauna. Acum, pădurile amazoniene sînt lider în ceea ce privește biodiversitatea. Fiecare a zecea specie cunoscută trăiește acolo, inclusiv 16.000 de specii de copaci, 1.300 de specii de păsări și sute de specii de mamifere și amfibieni. Experții cred că aceste păduri traversează un punct de cotitură în existența lor. Dispariția celor mai mari păduri tropicale ar putea provoca topirea ghețarilor din Groenlanda, creșterea nivelului mării și degradarea permafrostului din Arctica. În același timp, încălzirea globală s-a apropiat de un punct fără întoarcere, afectînd direct bunăstarea pădurilor tropicale. Scopul Acordului de la Paris încheiat în 2015, în baza căruia țările s-au angajat să mențină încălzirea globală la 1,5 grade Celsius, devine de neatins. Acest lucru se datorează incapacității țărilor de a stabili obiective climatice suficient de ambițioase.

Odată cu valul de căldură din întreaga lume, frecvența evenimentelor meteorologice extreme este în creștere. Pentru Europa, anul trecut a arătat ca debutul apocalipsei – secete severe în anumite țări, un minim de precipitații și incendii extinse au fost comparate cu sosirea sfîrșitului lumii. Din nou, pădurile, deși nu tropicale, au fost grav afectate. Numai în Franța, peste 60.000 de hectare de pădure au ars în 2022, de șase ori mai mult decît media pentru perioada 2006 - 2021.

Pădurile Portugaliei au ars aproape la fel de puternic. Din iunie pînă în august 2022, incendiile a distrus 30 de mii de hectare de suprafețe de pădure din țară. În această vară, incendiile puternice au continuat, de data aceasta ecosistemul Canadei a fost puternic afectat. De la începutul anului 2023, acolo au ars 4,4 milioane de hectare. În această perioadă au fost înregistrate 2,4 mii de incendii, în timp ce media pe ţară este de 1,6 mii de incendii pe an. Fumul de la incendiile canadiene a ajuns la Montreal, Ottawa, Toronto și în mai multe orașe din nord-estul Statelor Unite, inclusiv New York. Emisiile cu efect de seră de la aceste incendii au devenit cele mai mari din istoria observațiilor, volumul de emisii a atins160 de milioane de tone.

Efectele schimbărilor climatice devin tot mai evidente în fiecare an. Țările discută probleme de mediu și iau măsuri, dar experiența arată că pur și simplu nu sînt suficiente. Potrivit oamenilor de știință din cadrul centrului analitic internațional Comisia pentru tranziții energetice (ETC), pentru a atinge obiectivul Acordului de la Paris, este necesar nu numai să nu mai poluăm atmosfera, ci și să eliminăm o parte din dioxidul de carbon din aceasta.

Exemplul lui Bolsonaro a arătat că nu toți liderii lumii realizează importanța conservării ecosistemelor, esențiale pentru reducerea încălzirii globale. Adesea, dezvoltarea economică, agricultura și alte domenii sînt prioritare pentru guvernele multor state, în timp ce problemele de mediu trec în plan secund. Cu toate acestea, schimbările climatice nu așteaptă. Oamenii de știință consideră că poate fi deja prea tîrziu pentru a opri catastrofa globală. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.