România Mare, nr. 1702

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Tragedia lumii contemporane este faptul că țările și organismele internaționale sînt conduse de „omul cuiva“, în loc să fie conduse de „omul lui Dumnezeu”.

CornELIU VADIm TUDor

Minciuna climatică

Știu, este foarte cald. În București, cel puțin, sînt momente în care ai senzația că tot creierul ți se lichefiază și ți se scurge din cutia craniană prin urechi. Cu toate acestea, sîntem în luna lui Cuptor. E normal ca afară să fie foarte cald. Îmi amintesc că verile de la bunicii mei, din Cîmpia Bărăganului, erau la fel de călduroase. Dacă mă uit pe starea vremii din 2017 sau chiar din 2013, temperaturile erau la fel de ridicate. Turiștii spanioli mi se plîng de călduri excesive nu de anul acesta, ci de 12 ani, de cînd îi ghidez prin România. Cine vrea să-mi spună că temperaturile astea sînt anormale și sînt cauzate de încălzirea globală ar trebui să se documenteze puțin. Am considerat mereu că planeta își reglează singură temperatura și poate mă lămurește și pe mine cineva de ce s-a produs o încălzire globală în urmă cu cîteva milioane de ani la finalul epocii glaciare, de exemplu. O fi fost de la metanul din pîrțurile dinozaurilor? Întreb fiindcă altă sursă de încălzire globală, așa cum ne este ea prezentată acum, nu văd să fi existat.

Nu știm ce s-a întîmplat atunci, însă acum e clar că niște băieți „jmecheri” ne consideră o turmă de oi care poate fi păcălită, îndobitocită și dresată să accepte toate minciunile lor. Nici nu e greu să faci asta, din moment ce ți-ai pregătit terenul de ani de zile. George Pruteanu spunea, în urmă cu ceva ani, următoarele: „cultura de masă s-a degradat înfiorător, fiind infestată de grosolănie, sexualitate de mahala, incitare la ură, umor grobian, șmecherie, agramatism, ignoranță. Televiziunile oferă 0.01% cultură. Se urmărește, parcă, îndobitocirea acestui neam”.

Marele filolog a intuit ceea ce și Pavel Coruț a semnalat încă din anii 1990, cînd a lansat cărțile din seria „Octogonul”, în care spunea clar, prin gura personajelor sale, că asta va urma. Atunci toți îl luau la mișto, acum doar foarte puțini își mai amintesc de el, fiindcă marea majoritate au căzut sub vraja televizorului și nu mai gîndesc cu capetele proprii.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

Aloo! Ați înnebunit de tot? (2)

Între aroganță și angajamente iraționale

Reuniunea NATO de la Vilnius, de săptămîna trecută, a venit exact la timp spre a-mi procura „materie primă” pentru această parte a doua a articolului început săptămîna trecută. Deși nu am intenția de a analiza Summitul Pactului Nord-Atlantic din vara aceasta, din capitala Lituaniei (las această plăcere colegului de pagină, Nicu Marius Marin), mă voi folosi de luările de poziție ale președinților Ucrainei și României pentru a accentua discrepanța dintre poziția celor doi șefi de stat și realitatea pe care o trăiesc popoarele celor două țări; de asemenea, să compar aroganța mereu crescîndă a lui Volodimir Zelenski, migrînd spre a da un fel de ultimatum statelor care fac parte din NATO, precum și celor care compun Uniunea Europeană (dacă nu i se satisfac cerințele), cu gîndirea tot mai irațională și păguboasă (pentru Țara noastră) a președintelui Klaus Iohannis. Această paralelă ideatică, dincolo de pierderea simțului realității din partea președintelui Ucrainei și a lipsei coloanei vertebrale a președintelui României, reliefează ambîțul ambilor șefi de stat de a se erija în „salvatorii” păcii europene și mondiale și îngropării Rusiei lui Putin!

Bineînțeles, sînt două concepții absurde, la limita decrepitudinii umane, care-i descalifică pe cei doi atît din punct de vedere politic, cît și ca președinți de țară, aleși să rezolve problemele stringente ale țării lor, nu să trateze momentele de criză ale statului cu gogoși umflate!

Făcînd trimitere la intertitlul de mai sus, deși mai toți analiștii geopolitici erau siguri că nici de data aceasta nu se va trasa o linie cu date fixe în ce privește aderarea Ucrainei la NATO, în condițiile unui război, în prezent, pe teritoriul acestei țări, președintele Volodimir Zelenski, îmbătat de „aureola” lui internațională, le-a rupt gura de la început șefilor statelor membre NATO și conducerii acestui Pact militar, debitînd, cu emfază și într-un mod ultimativ: „Dacă Ucraina nu învinge nu avem despre ce discuta”. Desigur, sintagma „nu învinge” a gîndit-o în contextul „obligativității” NATO de a trece Ucraina sub umbrela înșelătoare a articolului 5 din Tratatul Pactului Atlanticului de Nord – situație semnalată și de vorbitorii în cadrul Summitului amintit. Oricum, declarația președintelui Joe Biden l-a înverșunat și mai mult pe Zelenski, alimentîndu-i ambiția de lider mondial al momentului: „Nu ne vom lăsa. Nu ne vom lăsa! Știu bine ce spun. Angajamentul nostru față de Ucraina nu va slăbi. Vom fi de partea libertății astăzi, mîine și cît de mult va fi nevoie”.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Vînzãtorii de iluzii

Noi v-am ales ca să ne fie bine, S-avem o Țară și un trai decent, Dar ne-ați abandonat în mîini străine Cu gîndul vostru știrb, obedient;

Din ce-ați promis, cu zgomot și cu fală, Că ne veți face Țara colț de Rai, Că nu vom sta în lume cu sfială, Și că ne vom mîndri cu-al nostru grai,

Că vom avea cu toții loc de muncă, Și tinerii vor sta la casa lor

Să-și crească pruncii, nu în dor de ducă, Sub eticheta grea de servitor,

Să stăm la noi în Țară, c-avem Țară, Lăsată din strămoși cu-atîta dor, Cît rîurile vechi nu curg afară, Și cît în inimi bate-un Tricolor.

Degeaba, însă. Peste-acestea toate, De care, noi, creduli, ne-am bucurat, S-a așternut sintagma: Nu se poate, E prea frumos să fie adevărat;

Numai minciuni și lașități meschine

Ne-ați tot servit în ani ce-ați guvernat, La toate să vă fie vouă bine, Poporul poaʼ să doarmă nemîncat;

V-ați îmbuibat, căpușe – ce hidoase, Tot colcăiți pe trupul Țării sfînt, Corupția v-ajunge pîn-la oase, Dar vreți mereu avere, vreți pămînt!

În timp ce ne-ați vîndut iluzii, Țara

Ați împărțit-o-ntre rechini și hoți. Ce sînteți voi ca să ne dați povara

Pe care, noi, ca niște idioți, S-o ducem dimineața, ca și seara,

Cît sîntem vii, și dincolo de morți?

GEO CIOLCAN

România pitoreascã

ACTUALITATEA PE SCURT

 Circa 19.000 de locuitori şi turişti din insula grecească Rodos au fost evacuaţi către locuri mai sigure, începînd de sîmbătă, din cauza unui incendiu violent, a anunţat biroul premierului grec Kyriakos Mitsotakis duminică dimineaţă, relatează DPA. Biroul său a precizat că este cea mai mare operaţiune de evacuare din istoria ţării. Potrivit estimărilor iniţiale ale poliţiei, 16.000 de persoane au fost transferate către locuri mai sigure pe uscat, iar alte 3.000, aflate pe plaje, au fost evacuate pe mare. Centrul Greciei, vestul şi nord-estul peninsulei Peloponez, zona metropolitană Atena şi Insula Evia au fost, de asemenea, plasate sub cel mai ridicat nivel de alertă pentru incendii. Pompierii români aflaţi în Grecia au fost solicitaţi să intervină la incendiile din Grecia, anunţă IGSU. Astfel, modulul României, format din 52 de militari, a început îmbarcarea tehnicii de intervenţie, deplasarea realizîndu-se pe cale maritimă, conform instituției.  Ucraina „a recuperat aproximativ 50%“ din teritoriul pe care Rusia l-a ocupat de la începutul războiului anul trecut, deși contraofensiva Kievului se va prelungi cîteva luni, a declarat secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, relatează Reuters „Obiectivul a fost de a șterge Ucraina de pe hartă, de a-i elimina independența, suveranitatea, de a o asimila. Acest lucru a eșuat cu mult timp în urmă”, a mai spus secretarul în interviul CNN difuzat duminică. Declarația lui Blinken vine la cîteva ore după ce președintele rus Vladimir Putin a declarat că contraofensiva ucraineană „a eșuat”. „Nu există nici o contraofensivă”, a declarat Lukașenko, citat de agențiile de presă rusești. Putin a replicat: „Ea există, dar a eșuat”.  Un scanner microscopic cu un sistem analitic bazat pe inteligență artificială (IA) a intrat în atenţia cercetătorilor şi medicilor din Australia. Remarcabil este că echipamentul ultramedoren, dotat cu IA, are capacitatea să proceseze 35.000 de probe de sînge pe zi, potrivit celor declarate de conducerea Universităţii din Queensland prin intermediul unui comunicat postat pe website-ul instituției. „În ultimul deceniu, am lucrat pentru a crea un sistem care să poată face fotografii ale patologiei din probe, să le analizeze și să emită un diagnostic”, a spus Brian Lovell, profesor la universitate. Inteligența artificială este capabilă să identifice chiar și modificări microscopice ale probelor de sînge, trimițînd automat rezultatul medicului prin e-mail. „Acest lucru le permite medicilor să confirme un diagnostic uitînduse la ecranul unui computer, mai degrabă decît să privească printr-un microscop”, a spus profesorul.  Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a convocat o reuniune a Consiliului NATO - Ucraina la cererea Kievului. Potrivit informațiilor transmise de dpa, reuniunea este programată să aibă loc miercuri și va fi desfășurată la nivel de ambasadori. Scopul principal al acestei întruniri este de a avea „consultări asupra celor mai recente evoluții și discutarea transportului de cereale ucrainene prin Marea Neagră”, a precizat Oana Lungescu, purtătoarea de cuvînt a Alianței, într-o declarație publicată sîmbătă. Cu puţin înaintea anunţului, Stoltenberg a avut o discuţie prin telefon cu preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. „O bună discuţie cu preşedintele (Zelenski) despre retragerea Rusiei din acordul privind cerealele prin Marea Neagră. Condamnăm cu putere încercarea Moscovei de a face o armă din hrană”, a scris Stoltenberg pe Twitter după apelul telefonic. „Aliaţii susţin Ucraina oricît este nevoie şi, în urma Summitului NATO, Ucraina este mai aproape de NATO decît oricînd înainte”, a adăugat el, referindu-se la summitul din iulie de la Vilnius. La rîndul său, Zelenski a spus că a discutat cu Stoltenberg despre implementarea acordurilor de la summit şi paşii ulteriori spre integrarea Ucrainei în Alianţă.  Centrul de Sociologie Urbană și Regională – CURS a publicat datele celui mai recent sondaj, realizat în perioada 8-20 iulie 2023. Potrivit cercetării sociologice, intenția de vot la nivel național nu se prezintă radical diferit

față de precedentul sondaj, din mai 2023, principala schimbare fiind o creștere de 3% înregistrată de AUR. PSD și PNL se mențin în marja de eroare, avînd majoritatea și într-un ipotetic viitor Parlament. După perioada Guvernului Ciucă, PNL s-a „erodat” aproximativ 5 procente în intenția de vot, iar Guvernul Ciolacu începe cu un PSD la 31%. Astfel, dacă duminica viitoare ar avea loc alegerile parlamentare, opțiunea de vot ar arăta în felul următor: PSD – 31%, AUR – 20%, PNL – 18%, USR – 12%, UDMR – 4%, PUSL – 4%, SOS România – 4%, PMP – 4%, Pro România – 2%, Altul – 1%. Sondajul a fost realizat pe un eșantion de 1064 respondenţi, votanţi în vîrstă de 18 ani şi peste.  Noi alegeri sînt programate în Belgia pentru iunie 2024. Conform sondajelor Politico, partidul de extremă dreapta Vlaams Belang, care dorește secesiunea Flandrei și transformarea ei într-un stat independent, este cea mai mare forță politică a țării. „Sîntem de părere că Belgia este o căsătorie forțată. Dacă unul dintre noi își dorește divorțul, atunci putem discuta ca adulți, trebuie să ajungem la o separare liniștită. Dacă nu vor să vină să discute cu noi, atunci o vom face unilateral”, a declarat Tom van Grieken. Totuși, ruperea în două a Belgiei ar putea să fie o surpriză chiar și pentru cei 12,6 milioane de locuitori ai săi. Strategia lui Van Grieken este ca partidul său să devină cel mai mare partid din Flandra la alegerile din luna iunie a anului viitor, fapt ce îi va da prerogativa de a-și alege un partener pentru guvernul Flandrei. În mod ideal, acest partener ar fi celălalt partid pro-independență, N-VA. După ce ajunge la putere, Van Grieken vrea să adopte o declarație de suveranitate a regiunii pentru a forța o negociere în vederea disoluției statului belgian.  Premierul ungar Viktor Orban a afirmat sîmbătă, la începutul discursului rostit la Universitatea Liberă de Vară de la Bálványos, care a avut loc la Tuşnad, că a primit un document oficial de la MAE român în care i s-a scris ce subiecte nu poate aborda. „Se scrie să nu vorbim despre unități teritoriale administrative inexistente din România. Cred că se gîndesc la Ardeal și Ținutul Secuiesc, însă noi n-am declarat că ar fi unități teritoriale românești”, a precizat acesta. Conform unei traduceri neoficiale difuzată de Antena 3, Viktor Orban a început prin a spune că în lupta pentru creştinismul în Europa, va fi nevoie de ortodoxia română şi a urat bun venit publicului român prezent la adunare. El a amintit că ambiţia naţională cea mai mare a României este aderarea la Schengen şi că aceasta este susţinută de Ungaria, care ar urma să preia preşedinţia rotativă a Consiliului UE în a doua jumătate a lui 2024, transmite news.ro  Premierul socialist spaniol, Pedro Sánchez, care păstrează şansa de a rămîne la putere după ce a limitat cîştigul opoziţiei de dreapta, a afirmat duminică seară că ,,Blocul retrograd al Partidului Popular (dreapta) şi Vox (extremă dreapta) a fost înfrînt”, scrie AFP. ,,Sîntem mult mai numeroşi cei care ne dorim ca Spania să continue să avanseze”, a declarat el în fața militanților socialiști entuziaști, adunați în fața sediului Partidului Socialist din centrul Madridului. Potrivit rezultatelor aproape definitive, Partidul Popular (PP) totalizează 136 de locuri dintr-un total de 350 ale Congresului Deputaţilor, iar partidul de extremă dreapta Vox, singurul său aliat potenţial, 33 de locuri (-19). Partidul Socialist al lui Sanchez era creditat cu 122 de deputaţi (+ 2), iar Sumar, aliatul său din stînga radicală, cu 31.  Vremea a luat-o razna nu doar în România, ci și în alte state europene. În Italia, spre exemplu, au început să fie foarte multe tornade, în Rodos, Grecia, sînt foarte multe incendii, iar România este împărțită în două, în unele zone sînt furtuni distrugătoare, în altele caniculă sufocantă. Subiectul vremii a intrat în atenţia tuturor, inclusiv în atenția înalților oficiali, mai ales din perspectiva încălzirii globale. Unii au dat naștere şi unor conspirații pentru care vinovați ar fi China şi Rusia. Jeremy Fleming, directorul Agenției Britanice de Supraveghere a Telecomunicațiilor, a spus la un moment dat că Rusia influențează vremea, în timp ce China modelează clima. Totodată, potrivit unui raport publicat de Casa Albă cu privire la gestionarea radiațiilor solare,

se identifică cinci posibile metode de răcire a Pămîntului. Una dintre cele mai folosite este injectarea de aerosoli (particule) de oxid de sulf în stratosferă, acestea avînd potențialul de a reflecta lumina solară înapoi în spațiu și departe de Pămînt. O altă metodă implică albirea norilor de mare.  Ursula von der Leyen, Preşedinta Comisiei Europene, vede mari oportunităţi pentru cooperarea cu Africa de Nord în producţia de energie verde, informează Agerpres, citînd dpa. „Tunisia are resursele naturale necesare de vînt şi soare din abundenţă”, a declarat Von der Leyen în faţa participanţilor la conferinţa asupra migraţiei, organizată duminică la Roma. „Producerea de energie curată în Uniunea Europeană costă în cel mai bun caz 10 cenţi pe kilowatt. În Tunisia, aceasta ar putea costa mai puţin de 2 cenţi” şi, prin urmare, această ţară are un enorm avantaj competitiv, a mai spus preşedinta Comisiei Europene. Duminică, la Roma, Giorgia Meloni, șefa guvernului italian, a primit liderii țărilor mediteraneene în cadrul unei „conferințe internaționale” cu scopul de a extinde modelul de acord încheiat de Uniunea Europeană cu Tunisia pentru a reduce sosirile de migranți în Europa. În ultima perioadă, Uniunea Europeană a purtat negocieri pentru încheierea unui acord în valoare de 900 de milioane de euro cu Tunisia, avînd ca scop combaterea migrației ilegale și aprovizionarea cu un pachet de măsuri destinate sprijinirii acestei țări din regiunea Africii de Nord.  General de brigadă în SRI și director al Centrului Național Cyberint, Anton Rog, susține că Serviciul poate interveni în alegeri, dacă se va observa că un partid sau o companie externă duce o campanie de dezinformare de natură să influențeze voința electoratului. „Dacă acea campanie e de dezinformare, de influență, un atac hibrid la ordinea constituțională, adică influențează alegerile, înseamnă că voința electoratului, parte din Constituție, e schimbată. Atunci noi ne folosim de toate mijloacele și forța de care dispune un serviciu de informații pentru a elimina acea amenințare. Ce înseamnă asta? Contracarăm campania în online. Dacă discutăm de o agenție de informații sau site-uri le punem jos, le închidem cu ajutorul ANCOM, al Directoratului Național de Securitate Cibernetică. Dacă ajungem și la persoane, dacă știm sigur că fac treaba aia, luăm mandat de securitate națională, semnat”, a declarat directorul Cyberint, informează Realitatea.net  Litoralul e ținut în viață de bucureșteni, astfel că peste o treime dintre turiştii care ajung pe litoral sînt din Capitală. Aceștia sînt urmaţi de cei din Prahova şi Cluj, conform datelor prezentate de Litoralulromânesc.ro. La polul opus, sînt turiştii proveniţi din judeţele Tulcea, Ialomiţa, Mehedinţi şi Sălaj, scrie news.ro. Mai mult decît atît, locuitorii Capitalei sînt turişti recurenţi, în condiţiile în care unii dintre ei merg chiar şi de 3-4 ori pe vară la mare, spre deosebire de cei din alte judeţe, care îşi organizează o singură deplasare pe sezon pe litoralul românesc.  Rusia poate înlocui cerealele din Ucraina atît din punct de vedere comercial, cît și gratuit, deoarece se preconizează o recoltă record în țară în acest an, iar continuarea „acordului privind cerealele” este lipsită de sens, a declarat președintele rus Vladimir Putin. „Vreau să vă asigur că țara noastră este capabilă să înlocuiască cerealele ucrainene atît din punct de vedere comercial, cît și gratuit, mai ales că ne așteptăm din nou să avem o recoltă record în acest an”, a scris liderul de la Kremlin într-un articol publicat pe site-ul Kremlinului, relateză Interfax Vorbind despre „acordul privind cerealele”, Putin a menționat că este lipsită de sens continuarea lui. Potrivit acestuia, „timp de aproape un an, un total de 32,8 milioane de tone de mărfuri au fost exportate din Ucraina în cadrul acordului, din care mai mult de 70% au mers în țări cu venituri mari și medii superioare, inclusiv Uniunea Europeană, în timp ce țări precum Etiopia, Sudan și Somalia, Yemen și Afganistan au reprezentat mai puțin de 3% din total – mai puțin de un milion de tone. Avînd în vedere toate aceste fapte, continuarea acordului cu cereale, care nu și-a justificat scopul umanitar, și-a pierdut sensul. Ne-am opus prelungirii ulterioare a acordului – din 18 iulie, punerea sa în aplicare a fost finalizată”, a conchis Putin. r.m.

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Calendarul de-a lungul veacurilor (II)

Registrul cămătarilor (2)

Pentru a se realiza concordanţa cu mersul aparent al Soarelui, s-a hotărît ca o dată la doi ani să se intercaleze o lună numită Mercedonius, avînd alternativ 22 şi 23 de zile, între 23 şi 24 Februarius. Într-un ciclu de patru ani se grupau astfel 4.465 de zile, ajungîndu-se la un an mediu de 366 de zile şi o pătrime – mai lung însă decît anul solar cu aproximativ o zi. Multă vreme nici romanii n-au cunoscut săptămâna de şapte zile. Ei foloseau un ciclu de opt zile – nundinae – notate în calendar cu litere de la A la H. Mai tîrziu au împrumutat săptămîna de la evrei, dîndu-i numele septimana (sau hebdomas) şi atribuind fiecărei zile un nume de planetă (printre planete fiind socotit şi Soarele, potrivit concepţiei greşite geocontrice, care a persistat pînă în Secolul al XVI-lea e.n.): Lunae dies (luni), Martis dies (marţi), Hercurii dies (miercuri), Javis dies (joi), Veneris dies (vineri), precum şi Sabbat (sîmbătă), care e de origine ebraică. Ultima zi a săptămânii era Solis dies (ziua Soarelui). După adoptarea creştinismului, Constantin cel Mare a stabilit însă în 321 ca această zi să devină prima zi a săptămînii, sub numele Domini dies, dominica (duminică). Germanii numesc duminica Sonntag şi englezii Sunday (ziua Soarelui). Denumirile an, lună, săptămînă, precum şi numele zilelor din calendarul poporului român constituie o preţioasă moştenire de la strămoşii noştri în lexicul cronologic. Anul lunaro-solar roman începea, ca şi anul primitiv lunar, la 1 martie. Începutul fiecărei luni şi deci al anului se socotea din momentul cînd apărea pe cer o seceră subţire, luna nouă. La Roma, pontifii anunţau acest eveniment în Capitoliu, cu glas tare. De la verbul calare (a chema, a anunţa) s-a format substantivul calendae, care indica întîia zi a lunii, de unde a derivat şi cuvîntul calendarium (calendar). La început, acesta desemna registrul de datorii ţinut de cămătari, fiindcă dobînzile se plăteau la zi. Începerea anului la 1 martie s-a practicat pînă în anul 153 î.e.n., cînd s-a decis ca anul să înceapă la data de 1 ianuarie.

În ce priveşte lungimea anului lunaro-solar, acesta varia şi după bunul plac al pontifilor; de pildă dacă aveau prieteni în mari demnităţi, le prelungeau mandatul prin intercalări abuzive, după cum procedau şi invers, cînd nu agreau un magistrat. Aceste stratageme pontificale au dus la un mare decalaj între calendar şi anul solar, decalaj ce a putut fi înlăturat abia în Secolul I î.e.n.

Ulterior, termenul calendar a căpătat sensul cronologic de listă sau carte cuprinzînd aşezarea zilelor anului pe săptămîni şi luni, cu zile de muncă şi de odihnă etc.

Constelaţiile zodiacului

Arabii şi toate popoarele din Asia, Africa şi Europa care au îmbrăţişat religia musulmană au folosit un calendar pur lunar, în 33 de ani producîndu-se o diferenţă de un an faţă de ciclul solar. Chinezii au folosit în perioada primitivă un an de 360 de zile, a cărui structură nu e însă bine cunoscută. De pe la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n. au trecut la un an lunaro-solar, prezentînd un ciclu de 19 ani lunari, dintre care 12 erau comuni şi 7 aveau o a 13-a lună intercalată. Începutul anului varia între 20 ianuarie

şi 19 februarie (după calendarul nostru). Anul comun avea 354 sau 355 de zile, iar cel plin – 383 sau 334 de zile. Lunile erau mici (de 29 de zile) şi mari (de 30 de zile), n-aveau nume, ci număr de ordine, iar ziua civilă începea la miezul nopţii şi era împărţită în 12 părţi egale, numite shi. Acest calendar a fost stabilit după o cercetare atentă a mersului Lunii şi al Soarelui şi după calcule matematice temeinice, alcătuindu-se tabele astronomice de mare valoare.

Indienii (hinduşii) au întrebuinţat (circa 2000800 î.e.n.) un calendar lunar, îmbunătăţit apoi cu luni intercalate, dînd un an de 360 de zile. Ziua era împărţită în 60 de unităţi şi se utiliza un ciclu de 60 de ani, dar şi un altul de 12 ani, numit ciclul lui Jupiter; aceste practici cronologice au aparţinut primelor veacuri ale erei noastre.

Pe lingă calendarul lunar şi calendarul lunaro-solar a existat şi un calendar solar, avînd la bază numai mersul aparent al Soarelui, fără să ţină socoteală de fazele Lunii. Mişcarea de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui are o durată de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde (an solar sau tropic). În mişcarea vizibilă a Soarelui pe bolta cerească în timp de un an se observă că acesta nu apune întotdeauna în aceeaşi regiune a cerului, iar în preajma locului unde Soarele apune nu răsare la ivirea întunericului mereu aceeaşi constelaţie. Babilonienii au observat cu mii de ani în urmă că aproape toate planetele nu se depărtează prea mult de planul elipsei, mişcînduse într-un brîu cuprins între două cercuri la 9° de o parte şi de alta a acesteia. În această zonă – zodiacul – se află cele 12 constelaţii pe care Soarele le traversează rînd pe rînd în cursul unui an. Fiecare lună corespunde unei constelaţii: ianuarie (la noi, popular: Cărindar şi Gerar) –zodia Vărsătorului de apă; februarie (Făurar) – Peştii; martie (Mărţişor şi Germenariu) – Berbecul; aprilie (Prier) –Taurul; mai (Florar) – Gemenii; iunie (Cireşar) – Racul; iulie (Cuptor) – Leul; august (Gustar şi Măsălar) –Fecioara; septembrie (Răpciune şi Vinicer) – Balanţa; octombrie (Brumărel) – Scorpionul; noiembrie (Brumar) –Săgetătorul sau Vînătorul; decembrie (Andrea, Indrea, fiindcă urmează după Sf. Andrei, 30 noiembrie) –Capricornul.

Egiptenii au folosit cei dintîi un calendar solar în anul 4241 î.e.n. (după toate probabilităţile, este şi cel mai vechi calendar cunoscut). Număra 12 luni de 30 de zile (fiecare lună fiind divizată în trei decade), avînd deci un total de 360 de zile, la care se adăugau cinci zile suplimentare. Anul calendaristic egiptean avea 365 de zile, o precizie destul de bună. fiind totuşi mai scurt cu 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde decît anul solar sau tropic, ceea ce îl aducea în situaţia unui an vag: între calendar şi anul tropic se producea un decalaj de o zi în patru ani. Asemenea unui ceasornic defectuos reglat, calendarul rămînea în urmă, în 1460 de ani decalajul atingînd un an întreg! Perioada aceasta, de aproape un mileniu şi jumătate, s-a numit sotiacă, după numele strălucitoarei stele botezată de egipteni Sothis (Sirius), care după două luni de invizibilitate – apare la orizont în regiunea Memfis înainte de răsăritul Soarelui, precedînd şi anunţînd începutul revărsării Nilului, vital pentru agricultura egipteană. Intervalul de timp dintre două răsărituri ale lui Sothis este egal, în medie, cu 365 de zile şi jumătate, deci durata ei de revoluţie coincide cu anul solar. Decretul faraonului Ptolomeu al III-lea, din anul 238 î.e.n. adaugă, o dată la patru ani, a şasea zi suplimentară, constituinduse astfel un an de 365 ¼ de zile.

Rectificările romanilor şi precizia dacilor

În vremea lui Iulius Caesar decalajul calendarului lunaro-solar roman faţă de anul astronomic ajunsese, în ciuda intercalărilor practicate, la 90 de zile: martie, luna de primăvară, cădea în plină iarnă, ceea ce contravenea spiritului organizat al romanilor. Caesar a hotărît deci să reformeze calendarul roman şi a făcut-o sub influenţa calendarului solar egiptean şi ascultînd de sfatul înţelept al astronomului Sosigene din Alexandria. Pentru eliminarea diferenţei la care se ajunsese între anul civil şi anul tropic, s-au introdus două luni suplimentare (de 34 şi 33 de zile),

Vechi calendar egiptean acestea fiind intercalate între Noiembrie şi Decembrie, realizîndu-se un an de 15 luni sau 445 de zile (numit anul confuziunii) din octombrie 47 pînă la 1 ianuarie 45 î.e.n. La această ultimă dată s-a aplicat noul calendar, numit iulian (astăzi numit şi stilul vechi).

Prin sistemul său cronologic, Caesar suprima luna intercalată bienală. (Mercedonius) şi ridica durata anului comun cu 10 zile (de la 355 la 365 de zile), adăugînd cîte o zi la 4 luni de 29 de zile (Aprilis, Lunius, September şi November) şi cîte două zile lunilor Ianuarius, Sextilis şi December. Totodată fixa lungimea anului iulian la 365 de zile şi 6 ore, apropiindu-l mult de anul solar, tropic. Deoarece în mod practic anul nu putea avea fracţiuni de zi (¼), a dispus ca după trei ani comuni de 365 de zile să urmeze al patrulea de 366 de zile, ziua suplimentară fiind menită să compenseze diferenţa de 6 ore anual. Această zi se intercala între 23 și 24 februarie (unde anterior se introducea Mercedonius), adică în ziua a şasea înainte de calendele lui martie (1 martie), devenind în felul acesta dies bis seztus (a şasea zi încă o dată), anul respectiv primind denumirea bis sextilis (an bisect). După introducerea creştinismului în Imperiul roman, ziua bisectă a fost deplasată la sfîrşitul lui Februarius ca a 29-a zi, ceea ce nu a modificat sistemul. Reforma calendaristică iuliană a conservat numele stabilite atunci cînd anul începea la 1 martie şi avea numai 10 luni: September, October, November şi December şiau păstrat vechile denumiri, deşi nu mai erau a şaptea, a opta, a noua şi a zecea lună în cadrul anului de 12 luni. Două luni care indicau ordinea numerică, Quintilis şi Sextilis, au primit după moartea lui Iulius Caesar şi a lui Augustus numele acestora: Iulius şi Augustus. Trebuie remarcat faptul curios că romanii nu numărau progresiv zilele unei luni, ci divizau luna în trei părţi inegale, determinate prin trei zile cu denumiri speciale: calende, none şi ide. Calendele erau în ziua întîi a lunii, nonele erau fie la 5, fie la 7 ale lunii, iar idele pe data de 13 sau 15. Zilele se numărau înapoi de la calende, none şi ide. Astfel, data de 23 iunie era exprimată dies Kalendas Iulii (în ziua a noua de la calendele lui iulie), numărîndu-se înapoi 9 zile de la 1 iulie inclusiv. Calendarul iulian adoptat treptat în evul mediu de numeroase popoare stă la baza calendarului modern în ce priveşte durata anului, împărţirea pe luni, numele acestora şi numărul de zile. Numai fixarea zilei de 1 ianuarie ca început de an s-a făcut mai tîrziu. Săpăturile arheologice de la Grădiştea Muncelului, în Munţii Orăştiei, au scos la iveală cetăţi și temple ale strămoşilor noştri, dacii. Cea mai interesantă descoperire de la Sarmizegetusa este sanctuarul mare rotund (30 m în diametru), format din trei cercuri concentrice de stîlpi (primele două cercuri fiind de andezit, al treilea din lemn), considerat de arheologii C. Daicoviciu şi Il. Daicoviciu ca reprezentînd calendarul dacic, un calendar solar în care anul era de 360 de zile, cele 12 luni de cîte 30 de zile, iar „săptămîna“ de 6 zile. Ulterior s-a ajuns chiar la concluzia, susţinută şi de savantul francez G. Charriere, că precizia calendarului dacic era şi mai mare. Aşezarea elementelor incintei indică și introducerea unor corective, aducînd anul calendaristic al strămoşilor noştri foarte aproape de anul tropic, şi anume la 365,20 de zile. Problema calendarului dacic solicită încă studii privind geneza, evoluţia şi direcţia influenţelor.

(va urma)

Prof. dr. doc. ION IONAȘCU

Ciclul metonic

TABLETĂ DE SCRIITOR

În localitatea Răducăneni, oamenii iubesc cultura și fac literatură

Revista ,,Vestea Bună” este fondată în anul 2001 de Parohia Ortodoxă Răducăneni și Liceul Teoretic ,,Lascăr Rosetti” Răducăneni, județul Iași. Numărul 94 (161) mai-iunie 2023, ce ne-a fost oferit de redactorul coordonator, scriitoarea Elena Olariu, ,,creierul” editării acestei publicații, și de la care am primit, de-a lungul anilor, și alte numere de revistă, marchează împlinirea a 22 de ani de la înființare. Cu această ocazie îi dorim viață lungă, iar colectivului de redacție, să aibă inspirația de a inaugura cît mai multe rubrici atractive pentru toate categoriile de cititori... Lucru posibil de realizat, dacă ținem seamă că printre editori se află Elena Olariu, o scriitoare dotată cu un simț aparte în descoperirea și promovarea unor talente literare... În plus, are o mare capacitate de convingere asupra celor din jur, pentru ca un lucru odată început să fie dus pînă la capăt... Dovada o reprezintă apariția acestui nou număr al Revistei ,,Vestea Bună”, în care, pe prima pagină, găsim maxima ediției, semnată de Mihail Sadoveanu: ,,Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenția că sîntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”. Revista este editată cu eforturi deosebite din partea unor susținători financiari. Din același număr al publicației, cu un sumar generos, remarcăm și noi, în pag. 12, poezia ,,Eminescu adolescent”, de Nichita

Stănescu, iar în pag. 14, ,,Momentul poetic”, semnat de George Filip din Canada. Revista conține și alte materiale semnificative, precum cele cu caracter religios, semnate de sfinți părinți, de la diferite evenimente, sau scrieri originale, individuale, pe teme creștine. La rubrica ,,Din lirica modernă a tineretului” (pag. 37), autorul Marian Teslariu-Cozia este prezent cu poeziile: ,,Rugăciunea mea”, ,,Revelație și Rai”, inegale ca formă și dimensiuni, dar supuse acelorași canoane prozodice. Poezia intitulată ,,Rugăciunea mea”, pe care o redăm integral, scrisă îngrijit de un tînăr aflat în căutarea propriului drum în lumea creației e ca un bulgăre de soare scînteind peste un cîmp de maci cu ferestrele deschise către cerurile lui Dumnezeu: ,,Rugăciunea mea/ E vlăstarul vieții/ Ce crește odată cu mine/ Și înflorește cu voia și dorința lui/ Dumnezeu.// Rugăciunea mea/ E crinul alb,/ Înmiresmat și dulce,/ Ce simte cuvintele ca un trup/ care transmite izvorul vieții.// Rugăciunea mea/ E ca limba pe care o vorbesc și o rostesc/ în taina Domnului.// Rugăciunea mea îmi este/ împărtășită ca focul în veșnicie./ Rugăciunea mea este mesaj pentru cei/ care cred în Dumnezeu”. Iată un tînăr cu aspirații poetice, care își exprimă cu sinceritate sentimentele sale față de divinitate, iar mesajul cuprins în mărturisirea împărtășită, într-un mod elevat, cititorilor este acela că rugăciunea aduce fiecăruia bucurie și alinare sufletului, în cele mai dificile momente ale vieții. Nu lipsesc scrierile cu caracter istoric, astfel, la pag. 29, Prof. Alexandru Danciog, din Răducăneni, semnează articolul ,,Eroii Neamului”, culmea, cu un motto din Giosue Carducci. Pe aceeași temă, Prof. Dr. Vicu Merlan, din Huși, semnează un excelent eseu intitulat

Nimic nou sub soare...

„Haine vechi – zdrenţe politice“

Întreaga țară este însuflețită de făurirea independenței, de scuturarea jugului otoman. Alecsandri poartă pe aripile poeziei dorințele supreme ale tuturor. La teatru, criza se adîncește. Piesele puse în continuare n-au public. Oarecari pîlpîieli la ,,Ștrengarul din Paris”, ,,Orfanii regimentului”, ,,Păstorița Carpaților” de N.D. Popescu.

Și, în timp ce scena oficială își trage cu greu neputința, matei millo anunță, la Bossel, un spectacol compus, în care introduce o nouă canțonetă, ,,Haine vechi – zdrențe politice”.

Lucrarea e o satiră împotriva fostului guvern – demnitarii conservatori dintre 1871 și 1876, abuzivi și venali, fuseseră dați în judecată –, dar și cu străvezii aluzii la cel actual.

După prima reprezentație este anunțată și a doua, foarte susținută de ziarul ,,Românul”. Are în treaba asta un oarecare amestec și C.A. Rosetti. Neavînd să depună garanție pentru sala teatrului oficial, comedianul trece la ,,Teatru – Circ”, unde joacă trupa popularului I.D. Ionescu. Reîntors la Bossel, reprezintă din nou ,,Haine vechi” și strecoară, montat de Rosetti, un cîntecel ,,cu tîlc” al acestuia, ,,Frica de invazii”. Intervenind să fie scutit de taxe, Millo obține ,,Teatru Naționalu”. Anunță un spectacol mixt, cu concursul unei cîntărețe, Teodora Marinescu, și al muzicianului Eduard Hübsch.

Programul: ,,Barbu Lăutarul”, două romanțe cîntate de Teodora Marinescu, comedia într-un act ,,Lacheul profesor” de Scribe, un concert de vioară executat de Hübsch; în încheiere, cîntecelul politic ,,Haine vechi –zdrențe politice”, scris și animat scenic de comedian.

4 ianuarie 1877. Seara reprezentației. Teatrul plin, la refuz.

La ,,Barbu Lăutarul”, policandrul se stinge, pe neașteptate... În freamătul sălii, Millo apare la rampă.

Anunță că i s-a interzis ,,Haine vechi –zdrențe politice”.

Publicul vociferează și cere respectarea programului. Se ivește inspectorul teatrului, care comunică, senin, că piesa nu se poate juca. Parte din spectatori, parcă asta au așteptat, se ridică în picioare, gesticulînd și strigînd prin orbecăială:

– Vrem piesa ,,Haine vechi”...

În fața cortinei, costumat, comedianul reușește să potolească spiritele, asigurînd că, totuși, va juca. Dispare, să se ridice cortina.

Trec cîteva bune momente, însă cortina rămîne înțepenită. Nu se întîmplă nimic. Din nou publicul dă semne de enervare. Cineva atrage atenția că la ușa care face legătura cu scena sînt postați cîțiva pompieri care împiedică trecerea...

Sparge vînzoleala un glas de la galerie, cutremurînd vacarmul:

– Am plătit! Să aflăm despre ce ,,zdrențe politice” e vorba...

– Așa e!... Așa e!...

Simțind ceva în neregulă și dînd de chilipirul scandalului, întreaga sală manifestează zgomotos. Apă adunată, glasurile se varsă unu într-altul, rechemînd dispărutul:

– Millo!... Millo!...

Pînă la urmă e un cor general. Bătînd din palme, ca în finalele cu ovații, întreg teatrul scandează:

– Mi-llo!... Mi-llo!... Mi-llo!...

Primul procuror al Tribunalului Ilfov, Carp, ajunge în culise. Îl găsește pe comedian sechestrat de pompieri la cabină.

– N-am fost lăsat și nu mi se dă voie să părăsesc cabina. Unul din acești nelegiuiți m-a apucat de gît.

Din sală ajung, mai întețite, clamările: ,,Haine vechi”... ,,Haine vechi”... ,,Zdrențe politice”... „Zdrențe”... ,,Zdrențe”...

,,Patriotismul și istoria”, din care redăm un citat, probabil nu tocmai cel mai elocvent, din textul cu un conținut generos privind evoluția noastră milenară pe acest pămînt... Am reținut acest citat, pentru tonusul exprimat direct și convingător: „Sîntem aici din toate timpurile, din toate timpurile fără de început. Aceasta este esența patriotismului pe care o manifestă toți românii: Statornicie, Continuitate, Patriotism și Naționalism autentic spiritual”.

Așadar, ,,Vestea Bună”, revistă care figurează printre publicațiile editate după 1990, adună, în cele 32 de pagini ale sale, suficiente materiale scriitoricești încît să satisfacă gustul tuturor cititorilor interesați de scrieri noi, originale, aparținînd unor autori de diverse vîrste și profesii. În concluzie, putem spune că și în localitatea Răducăneni, județul Iași, sînt oameni dăruiți spiritual, care iubesc cultura și fac literatură.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Interogat de procuror, directorul Cornescu declară că Millo n-are autorizație pentru ,,Haine vechi –zdrențe politice”.

– De aceea am dispus să nu se ridice cortina și să plece muzica. De candelabru, habar n-am, s-a stins de la sine. Și nu eu am dictat ca dumnealui să fie reținut la cabină.

În replică, încurajat de iureșul ce pătrunde prin cortină, comedianul caută să lămurească nedumerirea reprezentantului justiției:

– Domnul meu... Primul-ministru, Brătianu, și ministrul Instrucțiunii, Gheorghe Chițu, mi-au spus că sînt liber să reprezint lucrarea. Direcția dumisale m-a încunoștiințat în ultimul moment, abia ieri. Or, publicul a cumpărat locurile și a venit special pentru acest cîntecel... Nu înțeleg să depind de fitecine, să mă supun nici unei cenzuri. Teatrul ca să înflorească, domnul meu, are nevoie de libertate!

Patosul cuvintelor comedianului merge la inima procurorului. Pompierii dispar, directorul și el, și spiritul dreptății coboară în sală. Cortina o înalță victorioasele aplauze care nu se mai termină... Și Millo, în rol de telal, fără acompaniament, cîntă înflăcărat:

,,Haine vechi, mulți ani purtate, Cam murdare, cam pătate La buzunări și la piept, Cu rugină de gheșeft...

Le-au pătat cu strîmbătate, Le-au pătat mereu mulți ani, Înăbușind libertate Și sleind țara de bani”.

Pe ultimele vorbe, aruncate din plin, imensul candelabru face lumină în suflete.

A doua zi, polemică între gazetele conservatoare și liberale. Conservatorii atacă pe C.A. Rosetti, punîndu-i în cîrcă spectacolul, mai cu seamă că cel atacat ia apărarea comedianului.

Scandalul de la teatru ajunge la Cameră, unde Gheorghe Chițu se desolidarizează de directorul Cornescu; e de partea lui Millo. Discuțiile aprinse sînt potolite de intervenția primului-ministru.

La ,,cererea generală”, Millo continuă la Bossel desfacerea căutatelor ,,Haine vechi”... GABY MICHAILESCU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cărturarul luminat Aron Pumnul, un apostol al deșteptării naționale

Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata, în județul Brașov, într-o familie de țărani iobagi din Transilvania.

Din cauza unei boli de inimă, începe şcoala abia la vîrsta de 14 ani, în perioada 1832-1836, urmînd clasele primare la Liceul Romano-Catolic din Odorheiul Secuiesc. În următorii patru ani a fost elev la Gimnaziul din Blaj, apoi, în anii 1840 şi 1841, a studiat la Liceul Episcopal din Blaj. Etapa blăjeană are o deosebită importanţă pentru existenţa lui Aron Pumnul, prin viaţa aspră trăită aici, dar şi prin educaţia şi morala în care erau pregătiţi elevii.

În perioada 1841-1842, îşi termină studiile liceale la Liceul Piariştilor din Cluj, unde este coleg cu Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, Petru Dobra, Iacob Mureşianu şi alţi viitori fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848.

În anul 1843, este numit profesor de filosofie la Blaj, apoi, în același an este trimis ca bursier la Universitatea „Sf. Barbara” din Viena, pentru a studia Teologia, iar în paralel aprofundează cursuri de filosofie, istorie și filologie. Studentul ardelean a obținut de-a lungul celor patru ani de studiu calificative maxime la aproape toate materiile. La Viena, întemeiază Societatea Teologilor Români, una din formele precursoare ale Societăţii România Jună, creată în 1871, în „Almanahul” căreia Eminescu îşi va publica, în anul 1883, poemul Luceafărul, capodopera sa lirică. În timpul studiilor vieneze, Aron Pumnul trimite revistei lui George Bariţiu, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, primul său studiu de lingvistică, „Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva”.

În anul 1846, revine de la Viena şi își reia activitatea de profesor de filosofie la gimnaziul din Blaj, la fosta catedră a lui Simion Bărnuţiu. Începe o colaborare strînsă cu Timotei Cipariu – pedagog, lingvist, istoric, teolog și orientalist, preşedintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, membru fondator al Academiei Române, „părintele filologiei române” – , alături de care înfiinţează gazetele „Organul luminărei” – în 1847, primul ziar românesc cu litere latine, și „Învățătorul poporului” – un an mai tîrziu.

Fruntaș al Revoluției din 1848 și militant neobosit pentru drepturile românilor

A participat activ la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania, avînd un rol important, mobilizator, în întrunirea primei adunări populare din 30 aprilie 1848, care a precedat adunarea națională din luna mai de pe Cîmpia Libertății şi care a rămas cunoscută sub numele de „Adunarea din Duminica Tomii”.

Ca urmare a participării sale la revoluţie, după înfrîngerea acesteia, Aron Pumnul este condamnat la moarte de către puterea maghiară stăpînitoare în Transilvania acelor ani, refugiindu-se în Muntenia, unde participă la revoluţia paşoptistă din această provincie, fiind numit de Nicolae Bălcescu în funcţia de comisar cu propaganda în judeţul Rîmnicu Sărat, cu misiunea de a explica poporului spiritul noii Constituţii.

Odată cu intrarea trupelor otomane şi ţariste în cele două Principate, comisarii de propagandă sînt nevoiţi să ia calea

exilului, iar Aron Pumnul s-a refugiat la Cernăuţi.

În Bucovina continuă să militeze cu înflăcărare pentru drepturile sociale și naționale ale românilor, să promoveze cultura națională, fapte pentru care a fost numit „apostol al românismului”. Aici se va afla în cercurile de boieri patrioţi Hurmuzachi. Aron Pumnul s-a implicat apoi în primele alegeri libere din Bucovina autonomă, desfăşurate în anul 1861, şi a depus mari eforturi pentru acordarea de burse unor studenţi merituoşi, dar săraci.

Publicist, lingvist, filolog și istoric literar

La 12 februarie 1849, Aron Pumnul devine profesor suplinitor de limba română la Institutul teologic, ținînd gratuit cursuri și la gimnaziu pînă în 1852, cînd a fost numit profesor definitiv. Este numit, apoi, prin concurs, primul profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți („Ober-Gymnasium”), unde îl are elev pe Eminescu – tînărul poet care, la moartea lui, avea să scrie emoţionanta elegie „La mormîntul lui Aron Pumnul”.

În această perioadă își reia activitatea publicistică, fiind redactorul secţiunii româneşti a ziarului „Bucovina”. A scris numeroase articole și pentru alte publicații, precum ,,Organul luminăriei”, Blaj, ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură”, Brașov, ,,Învățătorul poporului” etc. Tot la Cernăuţi, va obţine aprobarea autorităţilor pentru a organiza un ciclu de conferinţe literare, în care a vorbit despre originea latină a limbii şi a poporului român.

În anul 1850, Aron Pumnul, adept al etimologismului, publică, la Cernăuți, lucrarea „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”, iar în perioada 1862-1865 a alcătuit prima antologie de literatură română, publicată la Viena, „Lepturariu rumânesc cules de’n scriptori rumâni”, în 5 volume, fiind considerat, pentru aceasta, unul dintre întemeietorii istoriei literare românești.

În anul 1864, Aron Pumnul, publică, tot la Viena, și o gramatică a limbii române, în limba germană, „Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen”.

Totodată, a întemeiat prima bibliotecă de cărţi româneşti, găzduită chiar în casa lui, printre elevii care aveau grijă de această bibliotecă numărîndu-se şi Mihai Eminescu, care, din anul 1865, se va afla în gazdă la mentorul său.

Aron Pumnul a trecut la Domnul la 24 ianuarie 1866, la doar 48 de ani, la Cernăuți, pe fondul unei afecţiuni grave la inimă cu care se născuse. În clipele de final, i-a stat la căpătîi Mihai Eminescu, care, la moartea dascălului şi mentorului său, a scris poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul”.

Dascălul de suflet al lui Eminescu

La împlinirea a 150 de ani de la moartea lui Aron Pumnul, în 2016, nu i s-ar fi putut aduce un omagiu mai mare decît reeditîndu-i-se celebrul Lepturariu – devenită cartea de căpătîi a lui Eminescu –, prima istorie literară din toate provinciile locuite de români. În studiul eminescian „O scriere critică”, apărut în „Albina” din Viena, la 7/19 ianuarie 1870, Eminescu scria despre Aron Pumnul: „a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pămînteşti, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; – nu! el e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistenţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune”.

Aron Pumnul a fost dascălul venerat al lui Eminescu. Atîta numai și ar fi de ajuns ca Aron Pumnul să merite prețuirea postumă. Nu i-a fost dascăl la clasă, dar i-a fost mai mult decît atîta: un dascăl de suflet. L-a îndrăgit atît de mult pe învățăcelul său, încît după moartea unicului său fiu, Ioan, ar fi vrut să-l înfieze. Numele lui Aron Pumnul este adesea pomenit în vecinătatea celui al autorului Hronicii românilor, Gheorghe Șincai. De altminteri, Eminescu a intuit că generația pașoptistă transilvăneană continuă programul de emancipare națională și socială al Școlii Ardelene. Asemănătoare i-au apărut și destinele lor biografice. Precum Șincai, sărac și rătăcitor, Aron Pumnul va pribegi prin Transilvania și Moldova pînă la stabilirea lui în Cernăuți, unde prin toată activitatea lui s-a ilustrat ca un „apostol al deșteptării naționale în Bucovina”.

Lepturariul… este una din lecturile fundamentale în formația intelectuală a lui Eminescu. În paginile acestei antologii își are sorgintea prețuirea față de „sfintele firi vizionare” din Epigonii și tot de aici a cules sugestia unor metafore caracterizante, cărora le-a dat strălucire poetică. În „lecțiile” lui Pumnul își are izvorul cultul lui Eminescu pentru Transilvania și pentru Blajul cărturăresc și revoluționar. Urmărind viața culturală din Austro-Ungaria, Eminescu notează în articolul Ca să vadă acum… lista cărților românești „oprite a se întrebuința în școlile de pe fericitul regat al Sf. Ștefan”. Între alți autori blăjeni de manuale școlare (Aug. Treboniu Laurian, Ștefan Pop, Ion Micu Moldovan) figurează și Lepturariul lui Aron Pumnul, tipărit la Viena, 1862-1863. De data aceasta, comentariul gazetarului e sarcastic: „Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria e din contra un sîmbure de distrugere a statului unguresc, căci, precum se știe, Lepturariul, în aparență inocent al lui Pumnul, îi oprește pe românii din Transilvania și Ungaria de-a se face maghiari” (M. Eminescu, Opere, IX, p. 421.)

Întreaga prețuire a lui Eminescu pentru Aron Pumnul este sintetizată în elegia funebră, La mormîntul lui Aron Pumnul, exprimînd o admirație căreia i-a rămas statornic toată viața: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde încinge antică fruntea ta;/ C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină/ Se stinse o dalbă stea”.

E cea mai sinceră și mai emoționantă dintre Lăcrimioarelor învățăceilor gimnaziști la mormîntul prea iubitului lor profesor Aron Pumnul – marcînd debutul lui Eminescu.

Prețuirea lui Aron Pumnul de către tînărul Eminescu, în ciuda opiniilor critice, uneori chiar drastice, din articolele lui Titu Maiorescu, arată o înțelegere profundă a sensului național în care dascălul său, plecat din Blajul Școlii Ardelene, vedea istoria și limba unui popor ca elemente vitale ale existenței lui. r.m.

Casa profesorului Aron Pumnul din Cernăuți, unde a locuit și Mihai Eminescu

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Oglinda iubirii

Comorile adunate pe pămînt sînt doar fericire spulberată-n vînt. Rămîn, în urma lor, nescrise cărări pavate cu dureri, fiindcă, uitînd de toate și de sine, lumina se stinge în oricine.

Am văzut recent cum, mînați de dorința de îmbogățire, unii ,,întreprinzători” au găsit ,,un bulgăre de aur” în înființarea de azile pentru bătrîni. Fiindcă vîrstnicii vulnerabili, rămași fără sprijin sau fără familie, sînt tot mai mulți, iar statul alocă bani după numărul beneficiarilor înscriși în casele de bătrîni, dar și după personalul care îi are în îngrijire. Iar raportul dintre cele două componente e complet disproporționat, fiindcă numărul de angajați care apare în scripte nu corespunde realității din teren. De aici... sursa de îmbogățire și... tragedia bătrînilor care suferă, fiind neglijați, înfometați și, ceea ce este și mai grav, agresați, umiliți și bătuți de cei care nu suportă să-i mai audă plîngîndu-se că au fost lăsați de izbeliște sau puși la muncă, în locul celor în drept. Sigur, s-au făcut controale, dar constatările din teren au fost îmbrăcate în poleială, date fiind relațiile de familie sau de cumetrie dintre funcționarii statului și administratorii azilelor. Cel mai cumplit aspect în toată această poveste mi se pare supunerea bieților bătrîni la bătăi și umilințe inumane. Și, mă gîndesc că practici similare au loc peste tot unde sînt ființe vulnerabile, chiar și în casele pentru copii. Din fericire, omul a fost astfel alcătuit de Dumnezeu, încît să poată învinge traumele suferite în copilărie, dar pentru cei aflați în amurgul vieții, nu mai e timp... Am citit mărturiile unor mari personalități ale lumii, care au avut de suferit în copilărie, și veți fi poate uimiți să le aflați. De pildă, Martin Luther a fost bătut rău de ambii părinți. Tîrziu, el avea să retrăiască acele coșmaruri: ,,Bătăi, tremurături, frică și mizerie. Mama mea m-a bătut o dată pînă ce mi-a

dat sîngele, pentru că furasem o amărîtă de nucă. Tata m-a biciuit altă dată atît de tare, încît m-am îndepărtat de el și i-a fost greu să mă cîștige din nou”. Un alt german ilustru, Beethoven, a căzut și el pradă furiei tatălui, care l-a maltratat întreaga copilărie, iar, pe cînd micul muzician avea 16 ani, era cît pe-aci să-l omoare. Atunci s-a decis Ludwig să-și ia lumea în cap. Poate că Dumnezeu a uitat de specia umană, fiindcă Se ocupă și de alte Planete și Galaxii – dar un lucru e sigur: îngerii Lui au lucrat tot timpul!

Vine o vreme cînd viața apune la un semn anume. Atunci, Timpul se oprește-o clipă în noi – flori de gheață, înmugurind din moarte-n viață. Și o lumină – poate – ne va întîmpina în noapte, dacă inima lui Isus, o comoară nestemată, a strălucit în inima noastră. Prin Taina Cuminecăturii, deasupra rostirii, noi sîntem oglinda iubirii. Doar comoara strînsă în Cer ne va permite să-l vedem pe Dumnezeu.

,,E ceasul de vecernie acum

Răsună tainic clopote prin fum.

Zăpada prinde irizări de mov

Ca rochia reginei din alcov.

Ninsoarea pare-o iapă în călduri

Miroase, brusc, a viscol prin păduri.

Un epitaf privirea mi-o aține:

«Am fost ca voi, iar voi veți fi ca mine»”... Corneliu Vadim Tudor

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de

altădată

Rotonda Scriitorilor din Cismigiu ,

Rotonda Scriitorilor din Parcul Cișmigiu a fost inaugurată la sfîrșitul lunii iunie 1943, în prezența Regelui Mihai. Crearea statuilor celor mai reprezentativi scriitori români a fost ideea lui Ion Petrovici, ministrul Culturii. Busturile lui Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Alexandru Odobescu, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuţă, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif şi Octavian Goga (scos ulterior de pe soclu) au străjuit de atunci Grădina Cişmigiului, ca semn de pios şi simbolic omagiu de cinstire pentru patrimoniul cultural naţional.

În 1944, bustul lui Octavian Goga, realizat de sculptorul Ion Jalea (cel care a creat și bustul lui Eminescu), a fost înlăturat, soclul rămînînd gol timp de cîțiva ani, pînă cînd, în anii ‘60, a fost instalat bustul lui Ion Creangă, realizat de Ion Jiga. „Nu se putea închipui un decor mai potrivit pentru o galerie a gloriilor literaturii româneşti decît minunatul cadru de frunziş şi flori al Rotondei romane din Cişmigiu, simfonie de culori în care generozitatea anotimpului se aliază atît de măestrit cu arta grădinarului. Cele douăsprezece icoane ale scriitorilor români se desprind ca viziuni de artă pe fondul unei exuberante vegetaţii, chemîndu-ne la reculegere pioasă, la admiraţie pentru ceea ce geniul naţiunii a putut întruchipa. Este un omagiu pe care arta plastică îl aduce artei scrisului, o plecată închinare a generaţiei de astăzi în faţa operei de creaţiune în care s-a revărsat bogăţia sufletească a generaţiei de ieri, cristalizînd îndrumările spirituale eterne ale naţiunii. Faţă de simbolul pe care-l reprezintă această strălucită revărsare de artă, unele mici cusururi de realizare rămîn cu o importanţă secundară. De pildă, s-ar putea spune că asemănarea fizică a unora din busturi este redată cu o apreciabilă aproximaţie. Că bustul lui Eminescu – altfel, o frumoasă lucrare – s-a inspirat de la chipul poetului la o vîrstă prea fragedă, cînd băieţandrul

cu plete mari abia începea să însăileze pe liră acorduri nesigure, deşi ar fi fost mai firesc să fixeze trăsăturile mature din epoca creaţiunii Scrisorilor şi Luceafărului, că, în schimb, Vlahuţă e înfăţişat cu o penibilă figură de om uzat şi gîrbovit. Că e greu de identificat capul de faun – cu zîmbet batjocoritor şi cinic de satyr, – cu blîndul Badea Gheorghe, cîntăreţul idilelor ardeleneşti, vlăstarul sănătos al Năsăudului. Şi se mai întreabă lumea nedumerită de ce, dacă sînt curenţi reci iarna în Cişmigiu, singur Caragiale are norocul să aibă căciulă?

Ceremonia inaugurării ne-a mai sugerat şi unele constatări şi reflexiuni. Dintre producţiunile spiritului uman, literatura şi în special poezia au privilegiul de a deveni populare. Dînd expresiune sentimentelor, îmbrăcînd în forme sugestive frămîntările vieţii omeneşti, literatura are avantajul de a plăcea, de a fi înţeleasă şi gustată fără o sforţare prea grea. Din cauza aceasta, şi difuziunea ei este mare, iar numele creatorilor de opere literare ajung în urechile şi pe buzele tuturora. Există însă şi o altă categorie de producători intelectuali mai puţin privilegiată. Oamenii de ştiinţă ajung la capacitatea de producţie după o lungă şi anevoioasă pregătire. Poetului îi este de ajuns scînteia geniului, talentului, ori numai uşurinţa versificării. Savantul trebuie să deprindă o tehnică laborioasă. Romancierul are nevoie de ceva spirit de observaţie ca să desprindă cîteva aspecte din jungla umană, de ceva pătrundere psihologică spre a analiza mai mult sau mai puţin fidel stările sufleteşti, puncte de plecare ale unei lucrări de imaginaţie. Savantul, aplecat pe microscopul, pe ebrubetele, pe maşinile ori pe calculele sale, trebuie ca, pe lîngă daruri naturale şi probitate, să muncească ani întregi ca să scoată la lumină faptul nou sau raportul nou între fapte existente. Poezia e chestie de inspiraţie, ştiinţa e chestie de lungă răbdare. După moartea lui Berthelot, elevii săi au dăruit Bibliotecii Naţionale caietele sale cuprinzînd 30.000 de pagini cu calculele care i-au permis să creeze Termodinamica. De aceea, Edison

Pentru ce este dată lumină celui care suferă? SĂMÎNȚA BUNĂ

motto: „Pentru ce este dată lumină celui care suferă și viață celor amărîți la suflet? Căci Tu ai fost… o fortăreață pentru cel nenorocit, un adăpost împotriva furtunii” –Iov 3.20; Isaia 25.4

Poate v-ați întrebat: Pentru ce există atîta suferință? Și de ce sînt afectați și copiii? Aș vrea să vă împărtășesc o experiență pe care nu o voi uita niciodată. Într-un weekend a trebuit să am grijă de Leon, un băiat cu un handicap grav. Mai exact, Leon avea probleme cu respirația. A fost o zi grea pentru mine. Seara a venit o tînără asistentă medicală. Tratamentul ei a fost foarte stresant pentru Leon – și pentru asistentă, de asemenea. În timp ce ieșea, m-a întrebat: „Merită să trăiești și să suferi atît de mult?“. Pe moment n-am știut ce să răspund, dar apoi m-am gîndit la zîmbetul prietenos al lui Leon și i-am spus liniștit: „Ar trebui să-l întrebați pe el“. Asistenta medicală a plecat și m-a lăsat pe gînduri. Toți cei care au grijă de Leon îl îndrăgesc imediat. Cînd sîntem cu el, trebuie să lăsăm deoparte orice egoism și toate întrebările intelectuale. Leon este un băiat luptător și adesea pare neliniștit, dar este întotdeauna prietenos și iubitor. Cîntăm uneori împreună! Atunci se uită la cer și ne arată astfel unde sînt îndreptate așteptările sale. Cînd ne gîndim la toate acestea, ne supunem în liniște voii lui Dumnezeu.

Merită deci să trăiești și să suferi atît de mult? Cred că da! Pentru că în toate suferințele și greutățile sîntem purtați de Dumnezeul dragostei și al speranței.

a spus, cu drept cuvînt, că geniul e «afacere de puţină inspiraţie şi multă transpiraţie». Şi de aceea, privind alinierea circulară a busturilor fruntaşilor literaturii române, am avut şi o viziune de viitor: un interior de Panteon unde, sub forme mai severe, corespunzătoare genului, generaţia nouă a României să poată aduce prinosul ei de respect şi admiraţie marilor figuri reprezentative ale ştiinţei române: Poni, Cobălcescu, Haret, Istrati, Teclu, Babeş, Marinescu, Cantacuzino, Murgoci, Ţiţeica, spre a alege pe cîţiva din cei care au deschis drumuri noi în cercetarea ştiinţifică şi au ridicat prestigiul numelui de român în ochii străinătăţii. La sînul cald al recunoştinţei naţiunii, creaţiunea poetică şi cea ştiinţifică au dreptul la egală iubire. Poate că Academiei de ştiinţe îi revine rolul de a răspîndi şi populariza această idee, spre a o impune în cele din urmă atenţiunii celor în măsură să o poată realiza”. DosArEsECrETE.ro

File de istorie

Metternich – un om nãscut cu un secol prea tîrziu... (3)

Întrevederea de la palatul Marcolini, consemnează C. de Grunwald în „La vie de Metternich“, l-a convins pe Metternich că iluziile napoleoniene nu puteau fi spulberate decît prin forţa armelor. La 11 august, după ce la Praga Napoleon respinsese propunerile ultimative ale inamicilor săi, Austria declara război aliatului ei de pînă atunci. Un feldmareşal austriac, prinţul de Schwartzenberg, fost ambasador la Paris, fu numit generalisimul coaliţiei antifranceze. În iarna anului 1814, Napoleon este constrîns să lupte pe solul francez. Metternich, a cărui personalitate influenţează întreaga politică a coaliţiei, mai face o ultimă încercare de a salva tronul lui Napoleon”. „Dacă pacea nu se încheie în acest moment – îi scrie el, la 8 martie, lui Coulaincourt –, o altă ocazie nu se va mai prezenta...“. Refuzul acestui apel îl determină pe Metternich să se asocieze la ideea restaurării Burbonilor, exclusă pînă atunci din calculele sale. „Evenimentele al căror curs nu poate fi oprit, trebuie dirijate“ – declara el – şi îşi pune semnătura pe Tratatul de pace de la Paris, din 30 mai, a cărui victimă este Franţa şi principală beneficiară –Austria. Într-un timp record, Napoleon va fi deposedat de tot ceea ce constituise raţiunea existenţei sale: tronul Franţei este cedat de aliaţi lui Ludovic al XVIII-lea; regele Romei, marea lui nădejde, este transformat de Franz I în duce de Reichstadt; Metternich împiedică pe împărăteasa Maria Luiza să-şi urmeze soţul pe insula Elba şi o aruncă în braţele generalului conte Neipperg, din raţiuni de stat.

Metternich într-o pictură despre care se crede că datează din 1835-1840

fundamentale, duelul principal desfăşurîndu-se între țarul Alexandru I şi Metternich. Confruntarea dintre aceste două personalităţi a reprezentat, după cum subliniază Gentz, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai ministrului austriac, „cheia celei mai însemnate părţi a evenimentelor congresului“. Compromisul la care au ajuns Alexandru I şi Metternich (primul sprijinindu-se pe Frederic Wilhelm III, regele Prusiei, iar al doilea avînd ca prieten pe Castlereagh, reprezentantul Angliei, şi ca partener pe Talleyrand, plenipotenţiarul Franţei) şi-a pus amprenta pe actul final al congresului, încheiat la 8 iunie 1815. De fapt, numai ceremonia semnării acestui document a întrunit la un loc cele cîteva sute de plenipotenţiari aflaţi în capitala Austriei. „Dacă marea majoritate a acestor plenipotenţiari n-ar fi venit deloc la Viena, apreciază justificat istoricul englez C. K. Webster, aceasta n-ar fi schimbat o virgulă în termenii actului final elaborat aici“.

Neintenționînd să întreprindem o analiză a Congresului de la Viena, vom menţiona ca în cadrul lui, pe lîngă reglementarea pretenţiilor teritoriale ale învingătorilor lui Napoleon şi a măsurilor menite să împiedice reinstaurarea bonapartismului în Franţa, a fost consacrată ideea lui Metternich privind „echilibrul european“. Acest concept viza stabilirea unui asemenea raport între marile puteri, încît să se asigure balanţa dintre ele şi dictatul voinţei lor în lume, ignorîndu-se părerea celorlalte state şi încălcîndu-se interesele şi aspiraţiile legitime ale popoarelor.

Pozzo di Borgo sesiza în 1818 just că Austria, ca putere germanică, căuta să-şi asigure avantajele pe care le avusese odinioară ca purtătoare a coroanei Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană; iar ca putere europeană, dorea să fie centrul sistemului general al planetei în jurul căreia să graviteze celelalte puteri, ca nişte sateliţi. Aşa se explică acţiunea perseverentă şi constantă a lui Metternich pentru îngrădirea veleităţilor Prusiei de a ocupa locul de vioara întîia în Confederaţia Germană, pentru ţinerea în minoritate a Franţei, neutralizarea Angliei şi îndeosebi stăvilirea influenţei crescînde a Rusiei pe continentul nostru. Dar totodată Austria vedea în Sfînta Alianţă o garanţie pentru propria sa securitate şi mai ales instrumentul de reprimare a mişcărilor revoluţionare. „Uniunea între monarhi –afirma Metternich – este fundamentul politicii care trebuie urmată, pentru a salva astăzi societatea de ruina totală“. El preconiza ca natural şi sacru dreptul de intervenţie în treburile altor state pentru a sugruma mişcările revoluţionare. Aşa cum subliniază unul dintre biografii săi, pentru Metternich nu exista erezie mai mare decît dreptul popoarelor de a dispune de el însele. Acreditînd ideea că Europa este „foarte bolnavă“, avînd nevoie de un tratament serios, el a făcut totul pentru ca principiul intervenţiei să fie acceptat de suveranii marilor puteri. În faţa revoluţiilor din Neapole, Grecia, Spania, congresele Sfintei Alianţe de la Troppau (1820), Laybach (1821), Verona (1822) au proclamat dreptul de intervenţie în afacerile interne ale ţărilor cuprinse de flacăra revoluţionară. Revoluţiile din 1830 din Franţa şi Polonia au generat o recrudescenţă a politicii reacţionare a Sfintei Alianţe.

Întors, la 18 iulie, în capitala imperiului habsburgic, unde va fi primit triumfal, în acordurile uverturii Prometeu de Beethoven, prinţul Metternich se dedică pregătirilor Congresului de la Viena, ale cărui lucrări au fost deschise la 3 noiembrie 1814.

În fruntea cadrilului

la Congresul dansant

Ca preşedinte recunoscut de plenipotenţiarii prezenţi la congres, cît şi ca maestru de ceremonii al împăratului Franz I, timp de opt luni de zile, Metternich a acţionat deopotrivă pe căile diplomaţiei politice cît și ale celei galante. Desfăşurarea lucrărilor a fost conforma concepţiei lui, după care rezolvarea tuturor problemelor esenţiale revenea marilor puteri; pe drept cuvînt s-a putut afirma ca Congresul de la Viena s-a rezumat la activitatea aşa-numitului comitet al celor patru (Austria, Rusia, Anglia, Prusia), devenit apoi al celor cinci (prin includerea Franţei). În acest for restrîns, s-au produs controversele

„O stîncã a ordinii...“

Promovîndu-şi sistemul, de pe poziţiile încremenite ale seniorului vechiului regim, Metternich i-a fixat ca stîlpi de susţinere: pe plan intern – monarhia ereditară, iar pe plan extern – uniunea monarhilor. Garanţia echilibrului interior al statului – socotea el – o constituia existenţa unei stricte ierarhii feudale, avînd ca instanţă supremă autoritatea unei singure persoane – monarhul.

„Politica Maiestăţii Sale Imperiale – îi scria prinţului Esterhazy – are întreaga valoare a unei religii“. Despărţit de frămîntările populare prin platoşa unei puternice aristocraţii, monarhul trebuia să-şi impună voinţa supuşilor săi printr-o administraţie de o rigoare neiertătoare. Metternich era partizanul şi prizonierul concepţiei Casei de Habsburg, după care poporul există pentru stat şi nu statul pentru popor. O poliţie inflexibilă, un vast aparat birocratic, un cler reprezentînd statul în sînul bisericii şi nu invers – iată instrumentele prin care se materializa această concepţie.

În domeniul extern, Metternich considera că sistemul echilibrului european constituia „sufletul lumii politice“. Cancelarul milita cu înverşunare pentru primatul Austriei în politica mondială! Diplomatul

Favorizat de forţa claselor dominante ale marilor puteri şi de slăbiciunile mişcărilor revoluţionare ale burgheziei, sistemul lui Metternich a beneficiat de o relativă stabilitate timp de cîteva decenii. Dezvoltarea capitalismului, accentuarea contradicţiilor dintre marile puteri, creşterea luptei claselor în ascensiune, mişcarea pentru unitatea naţională au dat lovituri după lovituri acestui sistem, determinînd în ultimă instanţă destrămarea lui. Nepăsător faţă de convulsiunile sociale şi politice ale maselor, Metternich s-a opus cu înverşunare mersului ireversibil al istoriei, înscriinduse în galeria marilor figuri ale reacţiunii europene din Secolul al XIX-lea.

Intrat în viaţa politică în anii Marii Revoluţii Franceze, Metternich avea să-și încheie cariera de om de stat tot în timpul unei revoluţii, aceea din 1848. Cînd de Fonton, însărcinatul cu afaceri al Rusiei, îi comunica vestea că regele Franţei, Ludovic Filip, o abdicat, prinţul Metternich a lăsat să-i scape exclamaţia: „Ei bine, scumpul meu, totul s-a sfîrşit!“. La 13 martie, febra revoluţionară cuprinde Viena. La palatul imperial Metternich obţine proclamarea stării de asediu şi prinţul Windischgraetz se grăbeşte să-şi schimbe costumul civil cu uniforma de general. Dar în tumultul crescînd, al străzii, se aude tot mai des: „Jos Metternich!“. Arhiducele Ludovic găseşte o soluţie: îi cere să demisioneze. Omul care timp de 40 de ani se considerase „o stîncă a ordinii“ de care se sfărimaseră valurile revoluţiilor, îşi punea pentru ultima dată semnătura de cancelar al Austriei pe scrisoarea de demisie prezentată împăratului Ferdinand: „Cea mai invincibilă dintre forţe, aceea a faptelor, a pus capăt lungii mele vieţi politice...“. Şi părăsi Hofburgul, iar în cîteva zile şi Viena, pentru a se reîntoarce numai după trei ani de exil.

Unsprezece ani va supravieţui morţii sale politice. Dar şi înainte de a închide ochii, în iunie 1859, îi mai spunea încă, unuia dintre ultimii lui vizitatori, baronul von Hubner: „Am fost o stîncă a ordinii... o stîncă a ordinii!“.

Sfîrșit

Cons TA n TI n An TI p

Biroul lui Clemens von Metternich 1829

Prima zi a Congresului de la Viena, 1814

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Demenţa de-a lungul veacurilor (II)

De la puţurile delirului la fîntînile aerului codiţionat (2)

În vădit contrast cu procedeele barbare ale „civilizaţiei“ Europei occidentale, în răsăritul continentului nostru şi în Orientui Apropiat şi Mijlociu maladiile psihice erau tratate cu incomparabil mai multă înţelegere omenească şi competenţă medicală; în Byzanţ, xenodocul, o fericită îmbinare de spital şi azil pentru săraci, primea cu destulă uşurinţă alienaţi mintali, îndrumaţi acolo de oameni special însărcinaţi cu depistarea lor.

În Secolul al VII-lea e.n., la Ispahan, Alep, Damasc şi apoi în toată Africa de Nord şi în Spania, spitalele s-au înmulţit, fiecare din ele avînd secţii rezervate special nebunilor. Unul dintre cele mai mari aşezăminte de acest fel a fost întemeiat în 875 la Fostat, nu departe de actualul Cairo, unde un spital similar a fost creat în 1280. Secţia alienaţilor mintali avea aici şi un fel de instalaţie de aer condiţionat, realizată cu ajutorul fîntînilor arteziene. La Bagdad, începînd cu Secolul al VIII-lea, familia Baktisu a păstrat, vreme de 250 de ani (unii istorici spun că a fost vorba chiar de 500 de ani), funcţia – plină de onoruri, dar şi de primejdii – de a veghea la sănătatea califilor. Transmiţîndu-şi din tată în fiu secretele profesionale, medicii „dinastiei“ Baktisu

au acordat multă atenţie psihiatriei. Unul din marile lor succese a fost vindecarea favoritei lui Harun al-Raşid de o paralizie de natură isterică. Intimitatea lor cu califii era atît de mare, încît îşi puteau permite, fără risc, ieşirile cele mai îndrăzneţe faţă de temuţii stăpînitori ai lumii arabe.

Aziluri şi ospicii

Renaşterea nu a adus practic nici un progres din punct de vedere al psihiatriei. Abia în Secolul al XVII-lea, omenirea avea să facă un pas înainte în această privinţă, datorită lui Bacon, care a impus metoda experimentală, lui Harvey, care a descoperit circulaţia sanguină, şi lui Descartes, care a relevat asemănările organismului uman cu o maşină.

„Lunaticii“ au început să fie consideraţi drept bolnavi la rînd cu toţi ceilalţi şi Sydenham scria cu curaj că „posedaţii diavolului“ nu sînt, de fapt, decît nişte sărmani epileptici sau nebuni, „care nu poartă vina maladiilor lor“. Aceasta nu reprezentă încă o concepţie riguros ştiinţifică: nevrozele şi depresiunile (numite „vapori“) erau puse pe seama unei digestii defectuoase, iar printre numeroasele tratamente recomandate se numărau siropul de mere, decoctul de coarne de cerb şi... practicarea călăriei. Demenţilor li s-au rezervat spitale sau pavilioane speciale (denumite aziluri sau ospicii),

Medicina şi igiena la romani

Ca şi în ziua de azi, sănătatea era foarte esenţială la romanii antici, căci le sporea puterea de muncă care asigura funcţionarea imperiului. Avem falsa imagine că, în antichitate, romanii locuiau în oraşe de marmură strălucitoare şi impecabile şi că, odată cu venirea evului mediu, oamenii au început să trăiască în mizerie şi să sufere de pe urma bolilor. Dar nu era deloc aşa. În realitate, oraşele antice, adevărate aglomeraţii urbane, erau mizerabile ca în oricare epocă şi favorizau înmulţirea microbilor. Poate că o clădire romană din marmură abia construită arată splendid, dar imaginaţivă cum arată aceasta după vreo cîţiva zeci de ani, sau chiar după cîteva secole cînd umezeala începe să o cuprindă şi încep să apară crăpături în pereţii clădirii ce capătă o culoare închisă. Romanii de rînd puteau săşi facă nevoile la latrine, un sistem de toalete publice unde mai şi socializau. Latrinele erau bănci alungite cu cîte o gaură sculptată ce ducea către un şanţ. După ce îşi terminau nevoile, romanii se ştergeau cu un burete înmuiat cu oţet înfipt într-un băț. Nu se ştie cu certitudine, dar e posibil să nu fi fost de unică folosinţă şi chiar să fi fost folosit de mai multe persoane.

Oraşele romane erau aprovizionate cu apă potabilă din izvoare prin intermediul apeductelor. Gravitaţia juca un rol major în transportarea apei de-a lungul pantei în interiorul conductelor din piatră, cărămidă şi beton. Apa era furnizată prin ţevi subterane din plumb sau din ceramică către terme, băi publice, latrine, fîntîni, mine şi gospodării. Deşeurile erau eliminate prin sisteme subterane de canalizare şi şanţuri ce le împrăştiau în afara oraşelor. Erau săpate şanţuri de drenare a zonelor mlăştinoase. Cel mai mare canal deschis a fost Cloaca Maximă.

Zonele aglomerate erau focare de infecţie de unde puteau izbucni epidemii catastrofale. Romanii nu aveau de unde să ştie de existenţa microbilor, dar credeau în inamici invizibili aducători de boli şi nenorociri pe care îi personificau ca spirite demonice ori le considerau a fi pedepse divine. Ca să evite aceste nenorociri, romanii trebuiau să fie puri. Şi locurile unde se puteau purifica erau băile publice.

Băile publice, relaxare şi purificare

Băile publice erau pentru relaxare, socializare şi îmbăiere. Se construiseră complexe de băi termale ce cuprindeau multe săli cu temperaturi diferite şi facilităţi

ca piscinele de înot, biblioteci, săli de socializare, saune şi camere de masaj. În unele oraşe, băile erau amplasate lîngă forumuri unde aveau acces şi cei săraci şi cei înstăriţi. Patricienii îşi permiteau să-şi construiască propriile băi private.

Aveai la dispoziţie toalete, biblioteci, săli de lectură, fîntîni şi grădini exterioare unde puteai să socializezi cu ceilalţi zeci sau sute de bărbaţi complet goi ce se mîndreau cu trupurile lor (doar bătrînii şi bolnavii se acopereau şi se înfăşurau). Bărbaţii şi femeile se îmbăiau separat. Din Secolul I au fost construite băi publice mixte unde se îmbăiau femeile şi bărbaţii laolaltă pînă în timpul domniei împăratului Hadrian. Îmbăierile erau acompaniate de scene de teatru şi muzică. Interioarele, fiind ornamentate cu mozaicuri şi picturi de culoarea cerului cu stele şi imagini celeste, se asigura o atmosfera plăcută. Evident că se repezeau şi ceva vînzători de parfumuri şi de cosmetice care să-şi vîndă marfa. Bătrînii senatori veneau deseori la băile publice ca să se trateze de reumatism sau artrită, timp în care discutau despre decizii politice, iar patricienii obezi discutau despre afaceri în timp ce transpirau în saune. Totuşi, existau riscuri de îmbolnăvire şi la băile publice căci mulţi urinau şi lăsau murdăria şi uleiul de pe corp. În asemenea condiţii, se crea un mediu proprice pentru bacterii. Fără să realizeze, cei răniţi riscau să facă cangrenă cînd intrau în piscine. În privinţa igienei dentare, romanii improvizau nişte periuţe din nuiele şi se spălau cu urină, sare sau cenuşă. În oraşele romane se găseau frizerii unde romanii erau tunşi şi bărbieriţi. Ştiau că un păr lung şi neîngrijit favoriza apariţia păduchilor.

Medicina romană

Dacă te îmbolnăveai prin Secolele I-III e.n., cel mai bine era să apelezi la serviciile unui medic roman sau grec care era specialist în oftalmologie, urologie, instruit să realizeze o varietate de operaţii chirurgicale. Medicii romani au avut multe de învăţat de la medicii greci, preluîndu-le practicile şi cunoştinţele anatomice. Se scriau enciclopedii ca cea a lui Cornelius Celsus Aulus care a scris „De Medicinala”, în care sugera tratamente cu aburi în băi parfumate cu mentă, dieta de mîncat şerpi pentru probleme dentare, rădăcini de nalbă fierte în vin pentru tratarea gutei, sau dieta de băut sînge de gladiator pentru a vindeca epilepsia. Era adeptul luării de sînge. Susţinea că pentru un stil de viaţă sănătos şi pentru a

unde regimul era adesea mai inuman decît în temniţe: bolnavii erau legaţi în lanţuri, lăsaţi să flămînzească, bătuţi cu biciul şi arşi cu fierul roşu pe pielea capului. La Paris, Salpêtrière era cel mai mare ospiciu din Europa Secolului al XVII-lea: 7.000 – 8.000 de femei şi copii se stingeau acolo de foame şi boli, obligaţi să muncească 14 ore pe zi şi să se roage alte șase. Aceleaşi condiţii domneau la azilul Bedlam, din Anglia, unde nebunii erau legaţi noaptea de pat, iar ziua de bancul de lucru din atelier. Ospiciul din Brunswick (Germania) nu se mulţumea numai cu veniturile pe care i le aducea în cursul săptămînii munca demenţilor: duminica ei erau expuşi în bîlciuri, unde publicul putea să-i vadă, contra cost, în barăci amenajate în acest scop.

Abia în 1793, la patru ani după Revoluţia franceză, în plină Comună insurecţională, la spitalul parizian Bicêtre, doctorul Philippe Pinel a luat măsura de a scoate lanţurile în care erau încătuşaţi demenţii. Mulţi dintre ei îşi pierduseră definitiv forţa musculară şi zăceau, incapabili să facă o mişcare. Dar gestul eliberator al lui Pinel nu a avut numai o valoare simbolică. În ciuda stîngăciilor, a şovăielilor, a greşelilor prin care avea să mai treacă, psihiatria a intrat, odată cu Secolul al XIXlea, în faza ei cu adevărat ştiinţifică. Nebunii încetau să mai fie nişte păcătoşi asupra cărora se abătuse mînia cerului sau dragostea iadului şi redeveneau ceea ce fuseseră din totdeauna – oameni bolnavi care trebuiau îngrijiţi şi, în măsura posibilului, vindecaţi.

Sfîrșit

„M AGA z IN ISTORIC”

ţine doctorul departe, romanii trebuiau să iasă afară.

Scribonius Largus de Sicilia, care a fost medicul personal al împăratului Claudius, a scris „Compositiones”, în care recomandă diverse medicamente, ca alifie pentru artrită, trifoi pentru muşcături de şarpe, broască ţestoasă şi sînge de porumbel pentru epilepsie. Era simpatizant al jurămîntului hipocratic. Medicii impuneau diete alimentare pentru ca intervenţiile chirurgicale, cauterizările şi tratamentele cu droguri şi plante medicinale să aibă efecte.

Romanii sînt renumiţi pentru că au construit primele spitale moderne (valetudinarium – grupuri de corturi) ce erau rezervate sclavilor (motorul imperiului) şi soldaţilor răniţi (armata fiind sabia şi scutul imperiului). Dar serviciile medicale erau scumpe. Romanii săraci nu aveau de ales decît să apeleze la serviciile zeilor, cerşind îndurare prin rugăciuni şi mici jertfe. Ca instrumente, medicii utilizau bisturiul din oţel sau bronz, cîrlige obstetricale pentru disecţie şi tăierea ţesutului în bucăți mici pentru a extrage şi retracta marginile rănilor, perforatoare de oase ce puteau elimina obiecte străine din oase sau cranii, forcepsul cu care extrăgeau fragmente mici de os sau pentru a extrage fătul viu atunci cînd naşterea sa se complica, catetere (tuburi goale din oţel sau bronz) pentru operarea organelor genitale de sex masculin pentru a debloca tractul urinar, forceps pentru amputare şi pentru a reduce sîngerarea, dălţi pentru operaţiile de vagin, spatule care erau folosite pentru amestecarea ingredientelor spre a obţine unguente pentru pacienţi şi fierăstrăul chirurgical, care era folosit pentru amputări de membre. Medicii romani erau atît de profesionişti încît că puteau efectua şi operaţii pe creier pentru a extrage obiecte străine din cranii vătămate sau puteau îndepărta cataracta.

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (186)

Mitologia chineză (2)

Mitologia chineză este extrem de bogată. Miraculosul s-a inserat mereu în epicul miturilor. Divinități, animale fabuloase, monștri hibrizi, eroi și oameni de seamă, împărați, mandarini, războinici, erudiți, elemente ale naturii s-au învălmășit într-o sarabandă de fapte spectaculoase, adeseori neverosimile, dar atractive. Mare parte din mitologia chineză s-a bazat pe străvechiul animism, care considera că Pămîntul și toată natura sînt însuflețite și au comportamente asemenea zeilor. Între istoria adevărată sau presupusă, realitate și miturile născocite, s-au produs influența reciproce. Astfel unele figuri istorice au ajuns să fie venerate ca zeități, ca de exemplu Confucius, cel mai mare filozof chinez din toate timpurile. Pe de altă parte, unor zei li s-au atribuit acțiuni concrete în lumea pămîntească. Imaginația chinezilor s-a inspirat din multiple surse, iar miturile s-au născut fie din observarea fenomenelor cosmice, fie din a celor petrecute în atmosfera terestră și pe pămînt. Entități precum Soarele, Luna, Haosul, Cerul, Pămîntul, Stelele, Ploaia, Vîntul etc. au avut nevoie de justificări epice sau descriptive pentru a fi acceptate de către omul pîndit de tot felul de primejdii. Dacă ne referim la istoria veche, constatăm că în dinastia semilegendară Xia era venerat mai ales Șarpele, șarpele cel mic, adică șarpele propriu-zis și șarpele cel mare, adică Dragonul, creatura cu cea mai mare prezență în mituri. Dragonul a devenit simbolul cel mai prezent și durabil al mitologiei și culturii chineze. Șarpele apare și în mito-folclorul românesc, pînă în Epoca modernă, sub aspectul de „șarpele casei“, protectorul casei și al locuitorilor acesteia. În Dacia antică, el apare, la fel ca în China, sub formă de Dragon, fiind reprezentat chiar în steagul de luptă al dacilor, numit Draco, în traducere din latină, Dragon

Oameni și miracole (9)

Corpurile fierbinți

Hipertermia

După cum se ştie, temperatura normală a corpului omenesc este de 37 de grade Celsius. Se pare că, pentru menţinerea vieţii, temperatura nu poate să depăşească 43 de grade Celsius. Limita extremă înregistrată în cursul unor agonii a fost de 44 de grade Celsius. Dincolo de această temperatură, dacă subiectul ajunge la 44 de grade Celsius şi nu moare, avem în faţă un miracol şi acesta pare să fie caracteristic misticilor care par capabili să depăşească pragul mortal de 44 de grade.

Hipertermia, despre care va fi vorba mai departe, se defineşte ca o creştere anormală a temperaturii organismului, atît de intensă, încît fiinţa simte cu adevărat că arde şi că trupul său emană o căldură extraordinară.

Misticul creştin numeşte această tehnică incendium amoris: focul iubirii, foc interior produs de un avînt de iubire divină.

Misticul tibetan practică în mod voluntar o altă formă de hipertermie prin tehnica tumo.

Între 3.000 și 4.000 de metri, în Himalaya, iarna e frig, foarte frig. Dar ermiţii şi asceţii tibetani sînt în stare nu numai să reziste la temperaturi foarte joase, ci şi să stimuleze temperatura internă a corpului lor.

Procedeul tumo (cuvînt care înseamnă „căldură“) este cunoscut, dar e practicat doar de cîţiva mari lama.

Comunitatea de tibetani refugiată în Franţa cuprinde, fireşte, mai mulţi mari maeştri, dar e imposibil să te duci la ei şi să le ceri direct să-ţi facă o demonstraţie a acestei tehnici! Din fericire, unul dintre prietenii mei, doctorul Raphael Bastiani, care îngrijeşte benevol de 12 ani copiii refugiaţi la Dharamsala, India, a binevoit să facă pentru mine demersurile necesare, acolo, ca să întîlnească un lama care practică tumo, iar această

Draco era compus dintr-un cap de lup – trimitere la simbolul Romei Antice – Lupoaica de pe Capitoliu și simbol al înrudirii dintre popoarele dac și roman – și un trup de Dragon – trimitere la străvechi interferențe între strămoșii românilor: geto-dacii și chinezi. În următoarea dinastie, Shang/Yin, oamenii au venerat mai multe divinități, toate provenite dintre forțele și elementele naturii. Deasupra tuturor divinităților trona Shang Di, cel mai important personaj din vechiul Panteon chinez, un Dumnezeu pe care îl putem asemăna cu Marele Zeu Zalmoxis al strămoșilor geto-daci sau cu Yahwe din Biblie, Vechiul Testament. Ulterior, odată cu dinastia Zhou, principala modificare mitologică religioasă a reprezentat-o începerea venerării strămoșilor, element prezent și în mito-folclorul și religia creștin ortodoxă românească pînă în zilele noastre, prin sărbătorile Moșilor. Și în China actuală, după încheierea etapei nihiliste și atee a comunismului incipient și mai ales după încheierea dramaticei etape a Marii Revoluții Culturale, lichidate de liderul Deng Xiaoping după 1978 s-au reluat vechile tradiții, inclusiv cultul strămoșilor. În China veche, pentru a își îndeplini îndatoririle spirituale, oamenii apelau la religia populară, potrivit căreia lumea naturală și societatea omenească sînt strîns legate între ele și trebuie să se armonizeze mereu. Spre sfîrșitul dinastiei Zhou au apărut Daoismul și Confucianismul. De această dată, influența asupra vechilor viziuni mitologice s-a dovedit a fi imensă. Mitologia arhaică a rămas destul de puțin cunoscută, deoarece nu s-au păstrat scrieri atît de îndepărtate în timp.

Despre mitul Creației universale, a celor două principii inițiale Yin/Femininul și Yang/Masculinul și despre haosul primordial există doar informații sărace, găsite în crîmpeie împrăștiate prin unele scrieri istorice, enciclopedice sau poetice, apărute înainte de confucianism și daoism. În perioada 4.500-3000 î.Chr., deci acum mai bine de 6.000 de ani, în Epoca Neolitică, s-au dezvoltat simultan în viitoarea Românie, Cultura Cucuteni și în viitoarea Chină, Cultura Yangshao, în care apar simbolurile Yin și Yang pe vase de cult și în scene rupestre. Această realitate șocantă ne duce la

întîlnire cu totul excepţională a putut să aibă loc numai cu recomandarea lui dalai-lama şi după trimiterea a numeroase mesaje prin călugări. Această mărturie are meritul de a aparţine unui medic competent şi pe plan religios. De aceea devine cu adevărat valoroasă.

Întîlnirea cu un expert în tumo (1)

„În Masivul Himalaya, la aproximativ 3.000 de metri, m-am întîlnit cu un călugăr budist care practică tumo. Acest călugăr are în jur de 50 de ani şi vorbeşte numai tibetana. Eram însoţit de doi călugări budişti tineri pentru traducerea tibetanei în engleză sau în italiană, căci unul dintre ei vorbea corect italiana. Ne-a fost foarte greu să-1 găsim pe acest călugăr. Locuia într-un fel de cabană din piatră, construită sub o dală de granit, în interiorul unei grote unde trăia într-o izolare constantă şi aproape permanent în meditaţie. Fusese iniţiat în tehnica tumo de un maestru care murise între timp.

Pentru a practica tumo, subiectul trebuie să aibă o construcţie solidă din punct de vedere psihologic, neurologic şi psihologic. Înainte de a practica, se impune în mod indispensabil o lungă pregătire psihofiziologică. Trebuie să trăieşti într-un ascetism autentic, să te detaşezi de toate. Iar acest călugăr trăia într-o austeritate totală.

La cererea şi în prezenţa noastră, a binevoit să facă o experienţă tumo. A luat batista mea pe care un călugăr tînăr a udat-o, a stors-o şi a pus-o pe ceafă. După cincisprezece minute, batista era uscată. Or, temperatura de afară era de 5 grade. În timpul acestei experienţe, am controlat presiunea arterială şi pulsaţiile inimii care au rămas normale.

Spre surprinderea mea, corpul nu s-a transformat în radiator, cel puţin părţile corpului pe care leam putut controla: capul, braţele, partea de sus a bustului. Organismul şi-a păstrat în timpul experienţei o temperatură care oscila în jurul a 37 de grade. Am controlat constant această temperatură care nu s-a modificat niciodată.

ideea unei întîlniri între strămoșii românilor și cei ai chinezilor în spațiul numit îndeobște Eurasia. De bună seamă, influențele reciproce au fost mult mai profunde decît existența în ambele spații arhaice a principiilor primordiale Yin/Femininul și Yang/Masculinul, a Dragonului și a Cultului strămoșilor. Crearea omului a apărut în miturile chinezești abia după cea de-a doua creație a Universului, adică după ce au fost înlăturate urmele dezastrului diluvian/Potopului prin intervenția zeilor – frați și soți – Fu Xi și Nü Wa. Sub diverse forme, mitul Potopului există nu doar în mitologia chineză și în religia creștină, ci aproape în toate mitologiile și religiile lumii, ceea ce ne duce cu gîndul la faptul că acest mit are un sîmbure de adevăr. Ulterior, întreaga cosmogonie și antropogonie arhaice au fost modificate prin viziunea doctrinei daoiste. Ceea ce a rămas și s-a păstrat din vechile relatări se află în celebra lucrare deja menționată „Shanhai Jing“, apărută în urmă cu mai mult de 2.000 de ani, în timpul Dinastiei Han. Menționăm că, începînd cu anul 1.500 î.Chr., odată cu înflorirea dinastiei Shang/ Yin, în credința oamenilor a prevalat un tip de panteism care a ridicat la rang de zeitate orice element din natură –soare, lună, foc, apă, munte etc. – credință influențată și de șamanism. Pe atunci era venerat și Shang Di, despre care am amintit anterior. Lipsa izvoarelor scrise a fost cauzată de acțiunea împăratului unificator al Chinei, Qin Shihuang, care a poruncit distrugerea prin ardere a tuturor cărților vechi, în afară de cele care aveau ca subiect istoria dinastiei sale, Qin, precum și a cărților de divinație, geomanție, agricultură și medicină. Se știe, totuși, că în biblioteca imperială s-a păstrat cîte un exemplar din scrierile interzise. După moartea împăratului Qin Shihuang s-a revenit asupra măsurii de distrugere a cărților, reconstituindu-se marea majoritate a lucrărilor, fie după cărțile secrete din biblioteca imperială sau după cele ascunse cu prețul vieții de unii cărturari, fie prin reconstituirea, din memorie, a operelor distruse, cu ajutorul cărturarilor.

(va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

I-am cerut să-mi explice cum, fără existenţa unui focar de căldură, reuşea să usuce astfel o batistă. Mi-a răspuns că nu ştia, dar că, după toate aparenţele, asta se datora unor modificări termice ale corpului său.

Lama mi-a explicat apoi cum proceda.

Intra în meditaţie şi îşi concentra întreaga energie într-un punct aflat deasupra stomacului în regiunea abdominală, în jurul buricului. Acolo‚ reuşea să aprindă o lumină, care devenea treptat mai intensă, mărindu-se pe măsură ce creştea concentrarea. Această lumină interioară era sursa acestei aptitudini de a usca tot ce e ud, a topi zăpada, gheaţa... (După părerea mea, călugărul intră, prin concentrare-meditaţie, într-o stare de autohipnoză.)

Practicînd tumo, reuşea, în timpul iernii, să nu-i fie frig, deşi în Himalaya, la trei mii de metri, temperatura poate să ajungă noaptea pînă la – 20 de grade.

Călugărul mi-a spus că tumo îi provoca uneori un extaz, un fel de orgasm spiritual (au fost propriile sale cuvinte). Atunci i-am pus alte întrebări, în special dacă era preocupat să pregătească alţi călugări în această tehnică. Mi-a răspuns că încă nu a găsit nici un discipol care să accepte să ducă o astfel de viaţă de asceză... L-am mai întrebat despre sensul acestei practici. Pentru el, practica tumo are un scop precis: să descopere în adîncurile fiinţei sale natura lui Buddha şi, dacă e posibil, să devină un bodhisattva (un iluminat, un sfînt). Aşadar, tumo este o cale rapidă pentru a deveni un sfînt... Totuşi, acestei practici îi consacră doar cîteva ore pe zi, restul timpului fiind dedicat (în afară de pregătirea meselor, curăţenie în grotă şi spălatul hainelor) meditaţiei, recitării unor mantra şi lecturii textelor sacre. Doarme în jur de şase ore pe zi“.

Foarte intrigat de această tehnică, doctorul Bastiani a profitat de fiecare dintre întîlnirile sale cu maeştri tibetani ca să le pună întrebări.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Capsa“ de odinioarã s-a dus, dar i-au rãmas povestile , ,

N-aș fi scris despre uitatul scriitor Vlaicu Bârna dacă nu i-aș fi citit, cu reală plăcere, volumul ,,Între Capșa și Corso”, ediția a treia, apărută în anul 2014 la Editura ,,Polirom”. Căci, în ciuda unei opere care acoperă două epoci, el n-a depășit condiția de scriitor minor. Era să scriu – la fel de minor precum Veronica Micle, Vlahuță, Șt.O. Iosif, Brătescu-Voinești, I.C. Visarion. Sau ca terțetul contemporan Dumitru CorbeaCicerone Teodorescu-Victor Tulbure, și ei longevivi. Cu toții, ,,toboșari ai vremurilor noi”, care rămîn în conștiința publică mai mult printr-o particularitate de ordin biografic și istoric, nu printr-o creație care să fi rezistat judecății timpului. Încă ezit să-l plasez în această categorie și pe Ionel Teodoreanu, căruia G. Călinescu i-a rezervat mai multe pagini în ,,Istoria” sa, dar ulterior a ținut să mai adauge că dacă, peste 100 de ani, va trebui să-și revizuiască opiniile despre dînsul, nu-i va mai oferi nici măcar cîteva rînduri. Mai departe, parcurgîndu-i încîntat volumul de amintiri literare, mă văd obligat să-i consacru personajului măcar un modest medalion literar.

Prin urmare, Vlaicu Bârna (1913-1999), fiu de moțogani săraci, a trăit mult și, pe cale de consecință, a scris mult – versuri și proză, eseuri și cronici literare, amintiri. Cîteva poezii ale lui, închinate partidului, puse pe note de specialiști, au devenit cîntece de masse mobilizatoare. După cum afirmă criticul Marian Popa, primele creații mai acătării ale lui Vlaicu Bârna au avut o tentă vădit naționalistă și antisovietică. Era prin 1940, cînd, ca atîția alții (printre care și Mihail Sadoveanu), și el protestase împotriva samavolnicului Pact RibbentropMolotov. Dar, nu peste multă vreme, instinctul de conservare va fi mai puternic decît teribilismul juneții, care îl împinsese să-și manifeste fățiș iubirea de țară. Ca atare, își va pune cenușă-n cap și va parcurge invers drumul în literatură. Iar noile autorități îi vor trece cu vederea rătăcirea vremelnică. Dar, după 1989, ca atîția alții, și el ,,se va trezi” și va condamna comunismul, ce-i drept, cam cu o jumătate de gură. La fel ca Fluviul Amazon care, pe anumite porțiuni, o ia spre izvoare, sub imperiul atracției selenare. Același fenomen provoacă și mareele.

Debutînd de tînăr în presa literară a vremii, Vlaicu Bârna va face o pasiune din frecventarea de cercuri și reviste literare prin care va cunoaște îndeaproape nume mari și mici de scriitori aparținînd tuturor orientărilor artistice din acea vreme. Aceeași atenție o va acorda și scriitorilor mai tineri, lansați după 23 August 1944. În continuare, cam o dată la 2 ani, va tipări cîte un volum de versuri și proză, care va excela prin aceea că nu creau probleme de ordin politic și ideologic. Încă din vremea studenției la București, Vlaicu Bârna va deveni un mare admirator al criticului Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului literar românesc, și aproape că nu va lipsi de la nici o ședință săptămînală ținută de maestru în locuința sa din Strada Câmpineanu 40, care era și adresa cenaclului și a revistei ,,Sburătorul”.

Ajuns spre sfîrșitul vietii și cu memoria în bune condițiuni, va hotărî să lase posterității amintirile sale cu scriitorii și epoca în care a trăit, dominată de două războaie și două revoluții. S-a pus pe treabă și, în 1998, a publicat volumul ,,Între Capșa și Corso”. Cartea a avut succes și, în 2005, va apărea într-o nouă ediție. Dar, așa cum s-a întîmplat și în jurnalul lui Rebreanu, după moartea lui Vlaicu Bârna, familia i-a descoperit un manuscris cu amintiri literare, gata pregătit pentru tipar – ,,Figuri din Parnasul Interbelic” – din care unele fragmente au apărut sporadic în periodice. Dar volumul integral a fost tipărit, așa cum am mai spus, în anul 2014.

Pacea de la Adrianopole din 1829, revoluția de la 1848, Unirea lui Cuza de la 1859, precum și intrarea în țară a prințului Carol în 1866 au apropiat Principatele Române de civilizația din Occidentul Europei. Și în mod firesc, marile orașe, precum Bucureștii și Iașii, s-au deschis spre modernitate. Așa au apărut și Universtățile din Iași (1860) și București (1864), urmate de atîtea școli, sălile de teatru și concerte, saloanele aristocraților în care străluceau uniformele ofițerilor români, francezi,

la pamfletele și înjurăturile care se proferau aici de către scriitori împotriva lui. Iată cîteva versuri care s-au păstrat pînă astăzi: ,,Tot cedînd la suprafețe, vînduși țara cu toptanul/ Și păstrată-i pentru tine Vlașca și Teleormanul...” (Tudor Arghezi). Și: ,,Dau din țară cît un pic,/ Nu-i nimic,/ Dau la ruși și la bulgari/ Tot ce vor,/ Dau Ardealul la maghiari,/ Că-i al lor,/ Și astfel, cu glorie,/ Rămîn în istorie”. (V. Eftimiu).  Pe locul Casei ,,Capșa” se aflau casele lui Momolo pe care-l va moșteni Caragiale. Acolo s-au ținut ședințele Societății Filarmonice, iar Liszt a dat un concert.  A.C. Cuza, profesor universitar, poet și politician naționalist și antisemit, paradoxal, a fost dușmanul Căpitanului și al Legiunii. A murit în 1947, la vîrsta de 90 de ani. În tinerețe îi cunoscuse pe Eminescu și Ion Creangă.  Dialog cu Lucian Blaga care ședea pe o bancă într-un parc din Sibiu, pe vremea cînd era student la Teologie: – Ce faci, Lucian?

– Stau și mă cujet...

nemți sau ruși, vorbitori de limbi străine. În locul hanurilor s-au înălțat hotelurile cu restaurante la parter, cafenelele și berăriile cum ar fi ,,Bulevard”, ,,Broft” și ,,Continental”, ,,Ströbel” din Lipscani, ,,Fieschi” în Șelari, ,,Fialkovski”, ,,Kübler”, ,,Oteteleșanu”, ,,Gambrinus” și ,,Capșa” de pe Calea Victoriei, ,,Corso” din fața fostului Palat Regal. Încet-încet, aceste localuri au devenit puncte de întîlnire pentru marii artiști din diferitele epoci – actori, muzicieni, scriitori, artiști plastici, perecum și politicieni dintre cei mai curajoși. Dar cele mai multe dintre aceste localuri, cu timpul, au dispărut, făcînd loc altor construcții mai impunătoare. ,,Capșa” a supraviețuit pînă astăzi.

 Despre cafenelele de altădată s-a scris mult, și fiecare memorialist de ocazie a ținut să-și informeze cititorii în legătură cu obiceiurile locului: ce erau șvarțul, gingirlia cu caimac, filtrul și capuținerul? Ce tabieturi aveau Macedonski, cînd i se servea ceaiul, Ion Barbu sau Camil Petrescu; nemuritoarele calambururi ale lui Oscar Lemnaru și Șerban Cioculescu.  Spaima pe care o provoca în special tinerilor Zaharia Stancu, un poet și prozator de succes, dar și un oportunist fără rivali, care tot timpul a deținut funcții importante, și cu un deget putea spulbera speranțe și distruge destine.  O figură frumoasă făcea N. Crevedia, mereu spiritual, care a lăsat un catren plin de substanță: ,,La Capșa unde vin toți seniorii/ E un local cu două mari despărțituri,/ Într-una se mănîncă prăjituri,/ Într-alta se mănîncă scriitorii...”  Și paradoxalul Petre Țuțea se distingea printre consumatori prin inteligența și cultura lui vastă.  Nelipsit de la discuțiile din Cafeneaua ,,Capșa” era și marele pictor Nicolae Tonitza, fost sublocotenent și erou în luptele de la Mărășești și Oituz din 1917. El avea un mod de viață cu totul original: zăbovea zile și nopți în atelier, după care, zi și noapte, evada prin cîrciumile orașului, unde știa că se găsește un vin bun. A făcut epocă un dialog între filozoful C. Rădulescu-Motru și profesorul Nae Ionescu, un tip zgîrcit:

– E adevărat că aveți mulți bani, domnule profesor?

– Dar, domnule, banii curg pe Calea Victoriei. E suficient să întinzi mîna după ei...

 Poetul Ion Barbu era o fire dificilă. Odată, la un șpriț, l-a făcut pe un distins avocat ,,Clănțău de bară...”.  În tinerețe, Petre Țuțea aderase la marxism. ,,Da, și-a adus el aminte. Pe atunci practicam un marxim imbecil”.

 Braseria ,,Corso”, pe care o frecventaseră Eminescu și Caragiale în tinerețe, a fost dărîmată de regele Carol al II-lea prin 1939, ca să facă loc clădirii care va adăposti Fundația ,,Carol I” și, mai tîrziu, Biblioteca Centrală Universitară. Se zvonise că, de fapt, el voia să pună capăt

 Iată din cine era formată genialitatea glorioasă a intelectualității române în perioada interbelică: Alice Călugăru, Eugenia Actarian, Alice Voinescu, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, M. Eliade, E. Ionescu, P. Țuțea, Em. Cioran, N. Ionescu, P. Comarnescu, C. Rădulescu-Motru, M. Vulcănescu, M. Sebastian, C. Noica.  Irascibilul Ion Barbu, referindu-se la criticii Ș. Cioculescu și Vl. Streinu, o vreme profesori la Gimnaziul din Găești: ,,Simigiii de la Găești...”  George Murnu, inspiratul traducător din literatura antichității grecești și latine, era un tip foarte distrat. Cînd i-a murit soția și amicii s-au grăbit să-și exprime condoleanțele, el îi bătea pe spate, spunînd: ,,Nu face nimic...”  Iată și falanga scriitorilor clujeni din anii ‘20 care aveau să cucerească Bucureștii: L. Blaga, I. Agârbiceanu, A. Cotruș, I. Th. Ilea, I. Chinezu, Em. Giurgiuca, I. Clopoțel.  Zaharia Stancu, un ,,Self-Made Man”, sau, cum spuneau romanii, ,,Dramatis personae”. N-a putut să-l sufere pe Liviu Rebreanu, președintele Societății Scriitorilor Români, care îl dăduse afară din Societate, lăsîndu-l muritor de foame, zicea el.  Prin 1939, Z. Stancu intenționa să publice un pamflet împotriva lui Lucian Blaga. Motivul era că poetul ardelean se cam dăduse la Cocuța, fata poetei Elena Farago și amanta lui Zăricuță. Pamfletul se numea ,,Filozoful Lulu” și lua în derîdere studiile lui Blaga: ,,Spațiul mioritic” și ,,Orizont și stil”. Dar pamfletul n-a mai apărut, fiindcă a intervenit Cocuța, explicînd iubitului că toată afacerea se va întoarce împotriva lui, fiindcă simpatia lui Blaga în rîndul cititorilor se afla într-o continuă creștere.  Prin 1956, Lucian Blaga fusese propus la Premiul Nobel, dar Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și alții, trompetele regimului care se opunea ideii, întrucît Blaga, mai ales în opera sa filozofică, manifestase simpatii pentru capitalism, nicidecum pentru înnoirile comuniste.  Dar, să mai revenim o dată la poetul Ion Barbu, nelipsit de la ,,Capșa”. Mare afemeiat, mulți l-au catalogat drept psihopat. Odată povestise amicilor cum o convinsese pe o distinsă prozatoare, aflată în plină ascensiune artistică, să-i cedeze taman într-o cabină a Băii ,,Grivița”. Și după ce amicii l-au felicitat pentru performanță, poetul s-a ridicat de la masă, spunînd: ,,Mă duc să le spun și altora de isprava mea...”  Numit director în Ministerul Muncii, condus de Mihai Ralea, Sadoveanu a deschis în București Restaurantul ,,Hanul Ancuței”, pe Str. Izvor, vizavi de Stadionul ANEF. Afacerea fusese mijlocită de Masonerie, unde cei doi scriitori prieteni dețineau un grad mare. Vinul casei se numea ,,Trei nuci” (simbol masonic), pe care Păstorel îl recomandase cu căldură.  Imediat după război, în garsoniera soților Breslașu își făcuse loc și Mihai Beniuc. Amîndoi erau legați de adeziunea la PCR. Dar în scurtă vreme, madam Breslașu a devenit madam Beniuc. Cine să fi fost persoana, cumva Emma Beniuc, viitoare activistă și traducătoare din scriitorii sovietici? Sau cumva o altă doamnă, mama ziaristului Victor Nițelea? Doamna deținea un tablou pictat de artistul vienez Anton Zigri. În schimbul soției, Marcel Breslașu, care avea să ajungă mare poet și profesor universitar în locul distinsei Alice Voinescu, azvîrlită în pușcărie, se alesese cu o funcție grasă la Fondul Literar. pAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nicolae Kretzulescu şi moşia de la Leordeni

Veche familie de boieri din Ţara Românească, Kretzuleştii au jucat un rol de seamă în istoria neamului românesc. Cel mai de seamă reprezentant în Secolul al XVII-lea a fost Radu Kretzulescu, care a deţinut mari dregătorii. Prin cea de a doua soţie, Maria, era ginerele marelui postelnic Constantin Cantacuzino, iar prin sora sa, Alexandra, era cumnat cu marele clucer Tudoran din Aninoasa. Fiul său, Pîrvu, postelnic II la 1686, a fost tatăl lui Iordache Kretzulescu, mare dregător în Secolul XVIII, ginerele lui Constantin Brâncoveanu şi ctitorul bisericii Kretzulescu din Bucureşti. Radu, fiul lui Iordache, a fost căsătorit cu Safta, strănepoata marelui vistier Stroe Leurdeanu, iar nepotul acestuia, Alexandru, a fost tatăl doctorului Nicolae Kretzulescu.

Moştenitor al boierilor Leurdeni, Nicolae Kretzulescu a posedat aici partea de moşie Leurdeni, ce a fost a lui Toma şi Ioniţă Leurdeanu, posesiune pe care o recunosc, la 21 octombrie 1864, Z. Chirculescu, D. Rădulescu şi Catrina Rădulescu. La 20 aprilie 1865, Nicolae Kretzulescu, proprietarul moşiei Leurdeni, compusă din Leurdenii Chirculescu şi Leurdenii Leurdeanului, şi Alecsandru G. Golescu, procurator al lui Alfonse Vessier des Combes, soţul surorii sale Ecaterina, însărcinează pe hotarnicul Scarlat Stravolca pentru ca, pe baza hotărniciei din 1764 şi a foii de împărţeală din 1765, să stabilească limitele stăpînirii lor. Pe lîngă partea moştenită de la boierii Leurdeni, Nicolae Kretzulescu cumpărase la 12 iunie 1852 de la clucerul Gheorghe Urdăreanu, pentru 1800 de galbeni împărăteşti, partea acestuia cu vie în Leurdeni, ce o stăpînea înfundată pe moşia răposatului Iordache Golescu. În zapisul de vînzare, Gheorghe Urdăreanu menţiona că boierii Leurdeni, încălcînd actul de învoială făcut de moşii lor, au cotropit o parte din moşia sa, încă din 1765, dar că în urma judecăţii s-a hotărît să-i fie înapoiată şi să fie şi despăgubit pentru venitul pe care l-a pierdut atîţia ani. În zapis se pomeneşte şi de „prigonirea morii“ care a existat între cele două părţi. Din cei 1.800 de galbeni, Gheorghe Urdăreanu a primit, la 17 iunie 1852, suma de 900 de galbeni, însă, întrucît nu i-a dat „actul de vînzarea moşiii”, a fost chemat în judecată de către Nicolae Kretzulescu. La 30 iunie 1853, Judecătoria Ilfov hotărăşte ca în termen de 60 de zile vînzătorul să-i predea actul, cumpărătorul urmînd să-i dea restul banilor. În afară de moşia din Leurdeni, Nicolae Kretzulescu a cumpărat în Budişteni două locuri de la Alecu

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme (6)

Cea mai devastatoare furtună din toate timpurile (2)

În patru zile, pachetele trimise de Crucea Roşie au început să sosească pe Aeroportul din Dacca şi un grup de elicoptere au transportat provizii către regiunile afectate, dar nu îndeajuns de rapid pentru a împiedica alte decese cauzate de înfometare, expunerea la intemperii şi boli.

La patru zile după ciclon, un corespondent al ziarului The Times a survolat Insula Bhola şi a văzut supravieţuitorii tîrînd cadavrele umflate ale vitelor pentru a le îngropa. Alte vaci erau încă vii, dar „nu mai era nici un fir de iarbă pe care să-1 mănînce”, iar cadavrele umane erau în continuare risipite pe cîmpurile mustind de apă: „Chiar şi din avion puteai simţi mirosul morţii”. Localnicii nu avuseseră nici o şansă. Regiunea era complet netedă şi nimic nu îi putea feri de valurile imense. Sate întregi dispăruseră „ca şi cînd ar fi fost absorbite de un imens aspirator”. Pe una dintre insule, jurnalistul a văzut un cargobot aruncat de furtună la 45 de metri depărtare de mal. Dar, în unele locuri, în mod uimitor, noi locuinţe rudimentare începuseră deja să apară, oferind imaginea „unei vieţi de familie ciudat de liniştite, cu haine colorate ce atîrnau pe sîrmă sau erau puse la uscat deasupra căpiţelor de fin”.

În mod oficial, s-a estimat că ciclonul a făcut o jumătate de milion de victime, iar alte 100.000 de persoane au dispărut, aceasta fiind cea mai devastatoare

Leurdeanu, care prin alăturare însumau suprafaţa de 22 de pogoane, stînjeni pătraţi 513, pe care Catinca Rădulescu îi recunoaşte la 28 aprilie 1865. Pe lîngă moşia moştenită de la boierii Leurdeni, Nicolae Kretzulescu şi-a sporit averea şi prin alte mijloace. Astfel, pe baza unui act de ipotecă din 10 decembrie 1860, Alecsandru Ioan Samurcaş a cerut să se pună în vînzare, prin licitaţie, moşia Leurdeni a lui Alecu Leurdeanu, ipotecată pentru 2.000 de galbeni. La cererea lui Nicolae Kretzulescu de a se lua în seamă şi o cerinţă a sa, la 27 octombrie 1862 s-a adjudecat de către Gheorghe Vasiliu, cu 5.300 de galbeni, „moşia lui Alecu Leurdeanu“. Dar Gheorghe Vasiliu cumpărase moşia pentru Nicolae Kretzulescu, astfel că, la 2 noiembrie 1862, Tribunalul Ilfov a dat acestuia din urmă actul de adjudecare, urmînd ca Alecu Leurdeanu, care n-a fost prezent, să facă recurs în casaţie dacă dorea. Pe moşia sa de la Leurdeni, Nicolae Kretzulescu, care îşi petrecea o bună parte din timp aici, a construit un conac cu dependinţele aferente.

Proprietar şi locuitor, în anumite perioade în Leurdeni, Nicolae Kretzulescu avea aici partizani, dar şi adversari. Unul din apropiaţii lui era Gheorghe N. Sulescu care, la 10 şi 26 noiembrie 1897, îi scrie două scrisori, în ambele folosind apelativul „Să trăiţi C. C. Neculache“ şi încheiate cu „Supus servitor G. N. Sulescu“. Adversarul celor doi era Nae Gussi, pe care în mod ironic în scrisori îl numea Guşă. Pentru a-l schimba pe Sulescu din funcţia de primar, Gussi l-a reclamat Prefecturii că a luat hanul lui Nicolae Kretzulescu cu chirie şi de aceea acesta a trimis pe subprefect să facă cercetări. Pentru a nu-l face „victima poftelor lui fanariote“, Sulescu îi cere lui Nicolae Kretzulescu să intervină la prefect sau chiar la ministrul de interne. În cea de a doua scrisoare, Sulescu îi scrie că a fost suspendat pe perioada cît subprefectul face cercetările şi că acel „mîrşav de fanariot, care numai scopuri infernale nutreşte“, îndeamnă pe săteni să se ridice împotriva lui. Rugîndu-l „respectuos nu mă lăsaţi“, Sulescu îi cere să intervină şi la ministrul Ferichide, în cazul că acel fanariot Guşă l-ar reclama.

Cine a fost Nicolae Kretzulescu

Nicolae Kretzulescu (Kretzulescu) s-a născut la 1 martie 1812 la București și a decedat la 26 iunie 1900 în comuna argeșeană Leordeni. Medic, diplomat, personalitate cu vastă experienţă politică, membru

furtună tropicală din toate timpurile. Alte estimări spun că cifra a fost chiar mai mare - pînă la un milion de decese - şi milioane de oameni au rămas fără case. Exista multă indignare cu privire la reacţia întîrziată a guvernului din îndepărtatul Pakistan de Vest, mulţi plîngîndu-se că 40 de elicoptere militare rămăseseră la sol, cînd ar fi putut fi de folos în operaţiunile de salvare, şi că existase o întîrziere nejustificată în distribuirea către populaţie a unei cantităţi de 500.000 de tone de cereale din rezervele guvernamentale. Au urmat demonstraţii pline de furie, iar în luna martie a anului 1971 a izbucnit un război civil în toată regula. Preşedintele Pakistanului, Yahya Khan, a lansat un atac sîngeros în estul ţării, care a dus probabil la moartea a 1,5 milioane de civili.

În jur de 10 milioane de oameni au fugit din Pakistanul de Est în India, iar armata indiană s-a unit cu forţele antiguvernamentale, repurtînd o victorie decisivă asupra armatei pakistaneze în decembrie 1971, ceea ce a permis Pakistanului de Est să devină statul independent Bangladesh. În afara faptului că a dat naştere unui stat nou, ciclonul a inspirat organizarea primului mare concert de rock caritabil, un precursor al evenimentelor de tipul Live Aid. Muzicianul bengalez Ravi Shankar 1-a rugat pe prietenul său George Harrison, fost membru al formaţiei The Beatles, să îl ajute, iar rezultatul a fost concertul din New York pentru ajutorarea statului Bangladesh, la care au venit 40.000 de spectatori. Bob Dylan, Eric Clapton şi Ringo Starr au urcat pe scenă alături de Shankar şi de Harrison, reuşind să strîngă peste 120.000 de lire sterline. Noul guvern al statului Bangladesh a încercat să ofere adăposturi mai bune în caz de furtună, dar în 1991, cînd a lovit un alt ciclon, numărul victimelor a ajuns totuşi la 140.000 şi 10 milioane de locuinţe au fost distruse.

al Academiei Române. S-a remarcat ca un ilustru pionier în domeniul medicinei româneşti şi a avut o bogată activitate guvernamentală în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cînd s-a consacrat drept unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai domnitorului. Pe lîngă activitatea medicală şi politică, Kretzulescu a practicat şi diplomaţia, iar ca semn de apreciere pentru întreaga sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei româneşti, a fost ales preşedinte al Academiei Române. Din 1854, Kretzulescu devine director al Departamentului de Interne, apoi ocupă funcţii importante în Justiţie, fiind membru al Curţii de Apel şi al Înaltei Curţi de Justiţie. Preocupat de dezvoltarea medicinei în Ţara Românească, Kretzulescu sprijină înfiinţarea de către Carol Davila a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. În 1857, Kretzulescu fondează Societatea Medicală Ştiinţifică şi pune bazele primelor consilii de igienă şi salubritate şi iniţiază primul recensămînt al populaţiei din România.

JURNALUL DE ARGEȘ

Uraganul Mitch (1)

În 29 octombrie 1998, uraganul Mitch a străbătut America Centrală, distrugînd totul în calea sa, cu viteze ale vîntului care au atins 300 de kilometri la oră. Uraganul a ajuns pe uscat la Choluteca în Honduras şi a adus un volum de 91 de litri de precipitaţii pe metru pătrat, ceea ce a făcut ca Rîul Choluteca să se umfle, sporindu-şi debitul de şase ori. Oraşul de pe litoral Puerto Cortes a fost inundat, iar casele din lemn au fost sfărîmate. Chiar şi înainte de dezastru, Honduras era una dintre cele mai sărace ţări din America Latină, 82% dintre locuitorii săi trăind sub pragul sărăciei. Acum, oamenii erau disperaţi. Un bărbat care şi-a pierdut casa din lemn în care trăia împreună cu 17 rude spunea: „Nu ştiu cum ne vom reface vieţile. Sîntem foarte săraci şi avem nevoie să ne ajute cineva, fiindcă nu ne-a mai rămas nimic”. După două zile în care nu mîncaseră nimic, un alt localnic a trebuit să părăsească un adăpost pentru sinistraţi împreună cu soţia şi cei opt copii ai lor şi să străbată kilometri întregi pe şoseaua inundată, prin vîntul puternic şi prin ploaie, pînă la casa lor, pentru a recupera puţinele alimente pe care le-au mai găsit acolo. „La adăpost nu e nimic de mîncare”, se plîngea el. .,E doar un acoperiş, nimic mai mult”. Preşedintele Carlos Flores a declarat cu îndrăzneală: „Honduras a fost rănit de moarte, dar nu e pe cale să-şi dea sufletul. Ne vom pune din nou pe picioare”. Dar, după ce a evaluat pagubele din elicopter, vicepreşedintele William Handal a spus că ar putea dura 40 de ani pînă cînd ţara îşi va reveni. Încercaseră să salveze patru persoane izolate, însă le văzuseră dispărînd sub ochii lor, înghiţite de un torent.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã

Aloo! Ați înnebunit de tot? (2)

Pamflet politic

(urmare din pag. 1) În acest caz nici că ar mai fi nevoie, oficial, ca Ucraina să adere la NATO – cu acest angajament american, practic, Ucraina este apărată de NATO (tehnică de luptă, armament, muniție, trupe, bani) mai abitir ca oricare altă țară cu statut oficial în acest conglomerat militar. Mai ales că, iată, SUA – stat „de partea libertății”, așa cum se laudă președintele Biden, va trimite în Ucraina bombe cu dispersie, numai bune să apere libertatea poporului rus, armă interzisă în peste 100 de țări din lume! Ce le pasă, însă, americanilor?

Păcat că au uitat prea repede despre genocidul pe care l-au provocat populației Vietnamului, arsă cu napalm, și de crimele armatei americane din Irak, Afganistan și alte state neajutorate, unde civilii au murit pe capete, călcînd pe minele antipersonal, plantate de soldații aflați „de partea libertății”, care au adus moarte, dar, la mii de kilometri de pămîntul lor...

Pentru că trebuia să-și joace rolul de pion la înaintare, în flancul de Est al NATO, președintele Klaus Iohannis nu a ratat prilejul oferit de acest summit de a se da în spectacol, uitîndu-se în oglindă și zicînd: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai fain din Țară? Cine e ca un rechin, să-l mănînce pe Putin, și uite, la toamnă-acuș, să scape lumea de ruși?”. Chiar dacă am preferat această introducere în stil oarecum glumeț, realitatea din România nu este deloc glumeață cu noi, iar – se adeverește încă o dată – președintele Iohannis este complet în altă lume, așa cum se spune în popor: „e cam dus cu pluta”. Nu știu precis – plută sau avion de lux –dar domnul președinte e dus – e dus de la noi și nevoile noastre, adică ale românilor!

„Laudă-te gură, că d-aia-ți dau băutură!” – vorba proverbului.

„România și-a îndeplinit și de această dată obiectivele stabilite pentru acest Summit NATO deosebit de important. Este rezultatul unei munci de echipă și mulțumesc tuturor celor implicați. Deciziile noastre la acest Summit au demonstrat, fără echivoc, solidaritatea legăturii transatlantice și unitatea aliată”, a declarat președintele Iohannis. Apoi, vrînd să pară șmecher și să mascheze angajamentul său (el spune că e angajamentul României) în pregătirea piloților ucraineni în România, vine cu o propunere, socotindu-ne destul de proști încît să aplaudăm această inițiativă. Iat-o: „Trebuie să întărim și apărarea aeriană. De aceea, am decis să constituim în România, alături de Olanda și de alți parteneri internaționali, un hub regional de antrenament pentru piloții români de F-16. Va fi accesibil și pentru piloții aliați și pentru cei ucraineni” (hopa! Iată adevăratul substrat!), și, mai departe: „Este un rol important pe care România și l-a asumat aici”. Și, pentru că mintea domnului Klaus Iohannis este doldora de inițiative, care

mai de care mai megalomanice, dar și costisitoare pentru Poporul Român, la acest Summit a mai țîșnit cu o aberație strategică: „Mai mult, la Summit am anunțat și crearea, alături de Bulgaria, a unui Comandament dedicat Forțelor Speciale, care este deschis aliaților și partenerilor noștri”. Nu cunoaștem ce forțe militare (mai degrabă, paramilitare) intră în sintagma de „Forțe Speciale”, cu majuscule, dar n-ar mira pe nimeni ca esența acestui Comandament să fie pliată pe pregătirea unor trupe speciale din Ucraina pentru acțiuni speciale de luptă, România devenind, astfel, un teatru experimental de război, primind, la un moment dat, replica Rusiei lui Putin!

Fruntași la NATO, fruntași și la sărăcie!

După un efort financiar pe care România, sub bagheta magică a președintelui Iohannis, îl susține în implementarea ordinelor venite de la Washington, pentru înzestrarea Armatei cu tehnică militară, armament și muniție de proveniență americană, cheltuieli din cauza cărora, în ulimii 10 ani, România a plătit numai dobînzi în valoare de 27 de miliarde de euro, de cînd cu războiul ruso-ucrainean risipa de bani a Statului Român (nota bene: bani din împrumuturi, cu dobînzi înrobitoare!) cunoaște o nouă escaladare. Ultima găselniță a UE, anunțată pe gura de piază rea a președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, este un nou sprijin financiar pentru Ucraina, în valoare de 50 de miliarde de euro, pentru perioada 2024 - 2027 – sumă care se adaugă celor 70 de miliarde de euro plătiți pînă acum. Acestea fiind hotărîte la nivelul UE, România devine automat atît contributor la acest sprijin financiar, cît și garantul Ucrainei. Iată cum, prin hotărîrile filantropice luate la Bruxelles și votate „în orb”, inclusiv de reprezentanții României (fără să le pese de noua povară financiară a Țării), România ajunge o țară vîndută marilor bănci internaționale, care se vor îmbogăți și mai mult pe spinarea bieților români. Ne-a întrebat cineva, vreodată, și pe noi, dacă vrem sau nu, dacă avem sau nu bani – din ce în ce mai mulți bani pentru a alimenta războiul de la graniță? Nu! Niciodată! În CSAT – organism ce pare a reprezenta o instanță suprastatală, un fel de organism și entitate extraterestră, atîta timp cît adoptă măsuri extrem de înrobitoare pentru Țară și Poporul Român, votînd la discreție îndatorirea României pe mai multe decenii și generații de acum încolo, pare că nici un membru al acestui for nu cunoaște nevoile imediate ale poporului. Fără pic de rușine și lipsiți de orice gram de empatie pentru Poporul Român, generalii și alți șefi de instituții de forță ale Țării, în frunte cu președintele Iohannis, toți cu burdihanele pline, așișderea cu conturile din bănci, cu vile somptuoase la mare și la munte, mai nou – în

străinătate – dau banii pe fiare vechi, încercînd să ne îmbrobodească, inutil, cu „necesitatea întăririi flancului estic al NATO”! De ce nu-l întăresc americanii dacă vor să pună stavilă influenței Rusiei în această parte a Europei?

Pentru că acești îmbogățiți pe spatele românilor nu citesc decît buletinele jocului Bursei, să le arătăm noi unde ar trebui dirijați, cu maximă prioritate, banii românilor (după care poate veni și rîndul înarmării, dacă tot a intrat microbul războiului în mințile decidenților români) – adică în ridicarea nivelului de trai (ce spun eu nivel) – în asigurarea supraviețuirii majorității populației României, ajunsă la cel mai de jos prag al sărăciei din toate statele membre UE!

Statisticile, dar și realitatea din Țară, sînt catastrofale, acestea constituind cel mai fidel barometru al sărăciei care trimite România în rîndul țărilor din lumea a treia. Din datele de mai jos se vede clar cum, în goana lor după succes internațional, prin poziționarea României în fruntea țărilor emergente de stabilitate politică, decidenții politici autohtoni au uitat tocmai „obiectul muncii” –poporul de rînd, milioanele de români care i-au votat și de la care se așteaptă soluții concrete în problemele cotidiene care au instalat societatea românească pe un nedorit loc I într-un rușinos clasament al sărăciei pe plan european. Care este „performanța” României la un eventual bilanț de la intrarea (acum 16 ani) în Uniunea Europeană? Ne vine în ajutor Eurostat (organismul Comisiei Europene care se ocupă cu statistica): La nivel general, 34,4% dintre români și 36% dintre cei care au cel puțin un copil în întreținere se află în risc de sărăcie, față de media țărilor UE, de 11% dintre persoanele care au un loc de muncă și împărtășesc aceeași situație. Aceeași instituție europeană nominalizează și alte state care suferă la capitolul privațiuni materiale, unele chiar cu aport esențial la înzestrarea lor cu capacități de apărare (cum ar fi Polonia), dar cota acestei țări, măsurată la nivelul sărăciei, o situează pe primul loc în ce privește procentajul mic (sub 16%), în același clasament acceptabil găsindu-se și țări precum Slovacia și Cehia, dacă ne referim la state din arealul estic al Europei. Din păcate, în toate statisticile care arată impactul sărăciei asupra populației – la modul general sau separat, pe segmente de familii – România face ce face și se situează tot în prim-plan, așa cum sîntem și la situația persoanelor care trăiesc în gospădării cu copii aflați în întreținere: România – 36%; Bulgaria – 30,7%; la polul opus fiind Danemarca – 11,7%; Cehia – 11,3%; și Slovacia – 8,9%. Spre a nu vă încărca prea mult memoria cu date care nu ne fac plăcere, nu mai consemnez și alte clasamente nefavorabile, cum ar fi, de pildă, după venitul disponibil, după capacitatea locuitorilor de a-și permite un set de articole materiale sau activități sociale predefinite, după vîrstă și, nu în ultimul rînd, după nivelul educațional. Dacă la acest din urmă indicativ așezăm alături procentajul analfabeților nefuncționali din România și rezultatele catastrofale de la bacalaureatul din acest an sau examenul de titularizare în învățămînt – la negativ, România este consolidată pe primul loc... Plimbat prin atîtea țări de pe Glob, fără nici un rezultat palpabil, președintele Klaus Iohannis nu are timp

nici să constate sărăcia în care a adus acest Popor în cei peste 8 ani de „domnie”, dar nici să citească statisticile date publicității de Eurostat. În acest moment, oricare cetățean cu măcar 8 clase gimnaziale ar putea veni cu următoarea întrebare – rezonabilă, zic eu: „Și dacă ar citi statistica la ce i-ar folosi?“ Adevărat, așa este! Pe Iohannis nu-l interesează decît statistica armamentului cumpărat de la americani (nota bene: plătit în avans cu anii); pe Iohannis îl interesează statistica trupelor străine cantonate în România (care, în accepțiunea lui antinațională), crede că ne vor apăra Țara împotriva unui atac din afară, minimalizînd rolul propriei armate, instruită în conceptul de mercenariat al NATO – gata pentru sacrificiu pe teritorii străine și pentru scopuri opuse intereselor noastre naționale. Oricîte referiri am face avînd în centru persoana Președintelui României, și oricît de binevoitori am fi, nu putem extrage dintr-o activitate de 9 ani în „slujba” Țării măcar 2-3 exemple în care domnul Iohannis să se fi arătat preocupat de condițiile de viață, de muncă, de timp liber al românilor. Așa că, să nu-i mai tulburăm meditația de pe plaja de la Neptun, persoana sa imperială necesitînd un anumit timp de gîndire pentru a-și proiecta viitorul după ce Cotrocenii vor rămîne o amintire. Dar, ce amintire!

Pentru justificarea 100% a intertitlului acestui pasaj, închei acest capitol cu un clasament sui-generis întocmit de Euro Fond, în ce privește salariul minim în Uniunea Europeană, în care țările sînt împărțite în 3 categorii: bogate, medii și sărace. Credeți că veți ghici în care categorie se încadrează România, înainte de a citi clasamentul? Cu siguranță! Nu va fi nevoie de nici un efort!

1. Prima categorie: Luxemburg = 2.387 euro; Germania = 1.981 euro; Belgia = 1.955 euro; Olanda = 1.934 euro; Irlanda = 1.910 euro; Franța = 1.709 euro.

2. A doua categorie: Slovenia = 1.304 euro; Spania = 1.260 euro;

3. A treia categorie (țările sărace): Portugalia = 887 euro; (...); România = 606 euro (penultimul loc), am întrecut Bulgaria.

Așa vor decidenții noștri, așa sîntem: fruntași în NATO (la cheltuieli); fruntași (codași adică), la sărăcie. Bine să le fie!

Portul Contanța – interzis pentru români?

Portul Constanța, cel mai mare port din țară și al doilea ca mărime la Marea Neagră, a devenit placa turnantă a exportului de cereale din Ucraina, după izbucnirea conflictului armat dintre Rusia și această țară. După datele Companiei Naționale „Administrația Porturilor Maritime” Constanța, în 2022 traficul total de mărfuri s-a ridicat la cota de 75,5 milioane de tone, cel mai mare nivel din istoria Portului, în creștere cu 12% față de anul anterior. Din surse demne de încredere am aflat că, în folosul Ucrainei (transporturi, în principal de cereale, dar au fost și alte materiale: echipamente, fosfat, laminate, minereuri de fier, containere), Portul Constanța a operat

un volum de 26 de milioane de tone (1/3 din totalul tranzitat prin Port).

Aceste cifre seci nu reflectă, însă, actuala dramă a Portului maritim Constanța, blocat de containere, pe de o parte, și „acaparat” de mărfurile ucrainene, pe de altă parte. La declanșarea războiului ruso-ucrainean, cînd Portul Constanța a trebuit să preia traficul din porturile ucrainene de la Marea Neagră, infrastructura portului românesc nu era pregătită pentru un volum atît de mare de mărfuri. Neglijat de oficialităție portuare – așa cum se întîmplă în multe sectoare de activitate din România – portul Constanța era blocat de 700 de vagoane de marfă, staționate („moarte”) pe cei 257 de kilometri de rețea de linii de cale ferată din port. Încercînd rezolvarea spațiului de trafic, Administrația Portului s-a trezit în fața unui blocaj fără precedent, transportul cerealelor din Ucraina oprind, aproape în totalitate, activitatea din Port a fermierilor români. Situația este destul de alarmantă, numai că liderii României, începînd cu ministrul Agriculturii și terminînd cu premierul (pe Iohannis nu-l mai pun la socoteală, domnia sa fiind preocupat de călătoriile în afara Țării), îndoctrinați de Unchiul Sam cu „Slava Ucraina”, stau cu urechile pîlnie la „comanda” nesătulului de Zelenski. Apropo de plimbările președintelui Iohannis, conform dezvăluirilor site-ului specializat în aviație „Boarding Pass”, acesta a efectuat 26 de călătorii cu avion privat în perioada ianuarie 2022 - martie 2023, majoritatea zborurilor făcînd escală la Sibiu, pentru a i se alătura consoarta, doamna Carmen Iohannis. Întrebat de un jurnalist de ce nu face publice costurile deplasării cu avionul (de lux) și al cazării în străinătate, președintele Iohannis – nedezmințind aroganța și lipsa bunului-simț – a răspuns, sfidător, lăsînd un rînjet ironic să-i brăzdeze fața: „Așa este legea!”

Dacă astfel este legea la Cotroceni, să vedem ce „lege” guvernează transportul de cereale din Portul Constanța, după ce am fost invadați de transportatorii ucraineni, în favoarea cărora lucrează politica agrară românească. Din acest punct de vedere, deși Comisia Europeană ne-a asigurat că va ține cont și de interesele fermierilor români, n-au fost decît vorbe în vînt. Dimpotrivă, în Regulamentul aceleiași Comisii Europene, publicat în 30 iunie a.c. în Jurnalul Oficial al UE, după ce se recunoaște faptul că, din cauza costurilor logistice ridicate și a blocajelor, s-a înregistrat o creștere a importurilor de cereale și semințe oleaginoase din Ucraina, această situație exercitînd presiuni asupra prețului din țări precum Bulgaria, Polonia, Slovacia, România și Ungaria, blocînd și capacitățile de stocare, recunoscîndu-se, negru pe alb, că: „Aceste circumstanțe afectează vizibilitatea economică și perspectivele de piață ale fermierilor din unele regiuni ale statelor membre respective”, Comisia dă cu bîta-n baltă, ajungînd la ceea ce o „doare” mai mult – Ucraina, în numele căreia ne impune un nou sacrificiu: „În cele din urmă, acest

lucru ar putea pune în pericol funcționarea normală a coridoarelor de solidaritate UE – Ucraina”. Deci, asta era grija supremă a doamnei Ursula: coridoarele de solidaritate cu Ucraina! Fermierii români? Să planteze lavandă și sparanghel, să lăsăm cerealele pe seama Ucrainei! Dacă aș fi unul dintre parlamentarii români la PE, într-o zi, de față cu președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, aș proiecta pe ecranul din sala de ședințe, cu litere mari, în limba ei maternă, spusele domnului Laurențiu Baciu, președintele Ligii Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR), care sintetizează, în mod dramatic, disperarea fermierilor români și modul de defavorizare a acestora, în avantajul celor din Ucraina. Citiți ceea ce spune un fermier român, un om care trăiește în mijlocul acestei tragedii contemporane a țăranului român, și nu în avionul de Bruxelles: „Prețul la cereale a ajuns la jumătate față de anul trecut, iar importurile din Ucraina merg în continuare fără respectarea deciziei UE. Pînă acum tot spuneau (guvernanții noștri – n.a.) că îi obligă UE să facă una alta, dar acum, cînd au decizia de la UE care ne-ar ajuta pe noi, de ce nu o respectă, să interzică importurile? Că numai în România s-au făcut contracte pe viață. Portul Constanța nu mai este al românilor, că ucrainenii au prioritate și fac legea acolo. Pe șosele sînt oprite doar camioanele care transportă marfă românească, ne mai pun și bețe în roate, în timp ce pe ucraineni nu-i oprește nimeni. Aceștia trec cu peste 100 de kilometri pe oră prin localități, și cu tonaj depășit, prin fața polițiștilor care nici măcar nu se uită la ei. Pînă cînd discută ai noștri la Bruxelles, noi terminăm recoltatul, iar marfa o să stea pe cîmp, că nu mai avem acces la portul românesc”.

Pentru ca batjocura la adresa fermierilor români să fie maximă, aceștia sînt discriminați și la transportul rutier al cerealelor, la ieșirile din Țară. După experiența negativă de la frontiera cu Ungaria, cînd vameșii unguri prelungeau timpii de așteptare a camioanelor românești, acum au apărut probleme și mai grave la vama cu bulgarii, de la Ruse. Ce se întîmplă acolo? La Ruse s-a construit o parcare privată, unde transportatorii români sînt obligați să intre și să achite o taxă de 25 de euro. În această parcare sînt lăsați să aștepte chiar și 24 de ore, în timp ce transporturile ucrainene și bulgare au drum liber, nefiind obligate să parcheze și, bineînțeles, nu au nici de achitat tariful de 25 de auro. Și în acest caz se încalcă legislația Uniunii Europene pe care, după cum se vede, o respectă doar cine vrea – a naibii întîmplare, cum se nimerește, mereu este în defavoarea României, chiar dacă atît noi cît și Bulgaria sîntem membre UE, ceea ce presupune egalitate de șanse, respectarea acelorași legi și – foarte important – un respect reciproc real.

Pînă la rezolvarea acestor probleme – unele vitale pentru economia României – chiar dacă, la supărare aruncăm anatema pe unele țări vecine, cu practici neortodoxe la adresa noastră – vina principală o poartă politicienii români, obedienți în fața străinătății, gata oricînd să sacrifice interesele naționale, în virtutea unor efemere strîngeri de mîini și bătăi pe umăr, din partea unor notabilități occidentale sau de peste Ocean, așa cum vom vedea în partea a III-a a acestui articol. (va urma)

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Nelson – „cel mai mare amiral al tuturor timpurilor“

Publicăm un extras din cartea foldmareşalului

Bernard Law Montgomery, viconte de El-Alamein –„Istoria războaielor“ – şi anume cîteva pagini evocînd personalitatea amiralului Horatio Nelson, învingătorul de la Trafalgar. Portretul zugrăvit de Montgomery pune în evidență activitatea şi calităţile de militar ale lui Nelson. Fiind vorba de cea mai de seamă figură din istoria marinei de război britanice şi de un idol personal al autorului, acesta foloseşte cu predilecţie un ton apologetic. Lordul Montgomery pare să fi uitat (sau trece cu multă uşurinţă) peste faptul că eroul lui şi-a pus nu numai o dată geniul său de comandant în slujba unor cauze profund antipopulare. * * *

Încă din cea mai fragedă copilărie, Nelson a fost unul dintre eroii mei preferaţi. Cînd am început să studiez arta militară, am înţeles ce mult a însemnat acest marinar pentru Anglia. Secretul forţei lui Nelson consta mai cu seamă în harul său de a înţelege pe oamenii de rînd şi de a se face înţeles de ei, în priceperea de a le cuceri inimile. Avea, pare-se, o influenţă magnetică asupra celor din subordinea sa, inspirîndu-le un sentiment de dragoste şi oferindu-le permanent un exemplu personal demn de urmat. Era în stare de orice pentru oamenii pe care-i comanda; aceştia, la rîndul lor, îi erau pe deplin devotaţi. Marile biruinţe dobîndite pe cîmpuriJe de luptă navale sau terestre impun admiraţie şi respect, dar nu stîrnesc neapărat afecţiune sau dragoste. Ofiţerii de marină nu au considerat totdeauna absolut necesar să cîştige încrederea şi lealitatea subalternilor lor. Cunosc cazuri de amirali glorioşi care s-au impus celor de sub comanda lor prin severitate şi prin teamă de represalii în eventualitatea unui eşec. În realizarea strălucitului său palmares, uimitoarea autoritate a generalului Nelson asupra mateloţilor lui a avut poate aceeaşi importantă ca şi însuşirile lui de strateg şi tactician. În clipa în care păşea pe bordul unui vas, echipajul alcătuit din tot felul de indivizi, fără țeluri şi idealuri comune, devenea dintr-o dată o comunitate frăţească. Forța solidarităţii dintre oameni se comunica pînă la ultima navă a flotei de sub comanda lui Nelson.

Pentru un conducător de oşti, principala problemă este modul în care ştie să prelucreze materia primă care pentru el o constituie soldaţii sau marinarii. Ca ofiţer, din clipa cînd în 1914 am condus la luptă un pluton de treizeci de oameni, aceasta a fost şi problema mea. Celelalte probleme pe care le avea Nelson de rezolvat erau însă complet diferite de cele ale amiralilor de azi. Odinioară, din clipa cînd vasele erau angajate în luptă, amiralul nu mai putea face practic nimic: explodînd, obuzele şi ghiulele învăluiau zona bătăIiei în fum şi nu se puteau vedea semnalele de la o navă la cealaltă; chiar dacă văzduhul se lumina pentru moment, corăbiile cu catarge frînte şi pînze zdrenţuite nu mai aveau cum răspunde comenzilor transmise de amiral. Nelson a trebuit să înfrunte greutăţi incomparabil mai mari decît urmaşii săi din era navigaţiei cu aburi, aflaţi în fruntea unor flote uşor de manevrat. Dacă planurile lui de luptă se dovedeau defectuoase, el nu le putea modifica pe parcurs. Nouă, celor care trăim în epoca motoarelor şi a comunicaţiilor radio, ne vine greu să concepem cît de diferite erau condiţiile pe timpul navigaţiei cu pînze.

Alţi autori pot vorbi cu mai multă competență decît mine despre victoriile maritime ale lui Nelson. Mă voi mărgini, aşadar, să schiţez în cîteva rînduri triumfala sa carieră. Cînd a murit, Nelson ştia că flota lui şi marinarii pe care-i iubea repurtaseră o mare victorie. La moartea sa, în ziua de 21 octombrie 1805, el a lăsat Marea Britanie stăpînă peste mările globului şi soarta lui Napoleon pecetluită. După părerea mea, Nelson este cel mai mare amiral al tuturor timpurilor.

Victoria de la Abukir

Horatio Nelson s-a născut în 1758 şi a intrat în marină la vîrsta de treisprezece ani. Era foarte ambiţios şi în 1793 a căpătat gradul de căpitan. În 1797 a luat parte la bătălia de la Capul Sao Vicente. Planul de luptă al englezilor prevedea o pătrundere în linia inamică, urmărind s-o rupă în două şi s-o atace înainte de a se reface. Aflînduse în ariergarda flotei, Nelson şi-a dat seama că breşa se va închide înainte ca britanicii să poată angaja lupta.

El a decis să împiedice de unul singur pe inamici să-şi refacă linia, aruncînd în spărtură nava sa, Captain, care avea 74 de tunuri şi angajînd în luptă şapte vase duşmane, pînă ce restul flotei engleze a fost în stare să facă calea întoarsă. Rezultatul îndrăzneţei hotărîri luate de Nelson la „fața locului“ a fost o victorie totală, cu prilejul căreia căpitanul a fost felicitat de amiralul Sir John Jervis.

La începutul lui 1798, englezii au prins de veste că Napoleon se pregătea să lanseze o expediţie plecînd din portul Toulon. Încurajaţi de succesele înregistrate în anul precedent, ei s-au decis să se înapoieze în Mediterană, trimițînd acolo o escadră de 13 vase sub comanda lui Nelson, care fusese avansat între timp la rangul de viceamiral. Profitînd de o furtună, Napoleon, în fruntea unei armate de 35.000 de oameni, îmbarcaţi tot pe 13 nave, a scăpat de sub urmărirea lui Nelson şi a călătorit nestingherit pînă în insula Malta şi apoi pînă în Egipt. În seara zilei de 1 august, după ce cutreierase în lung şi în lat Mediterana, amiralul britanic a descoperit flota franceză în Golful Abukir. Nelson s-a hotărît să atace imediat, planificînd minuţios manevrele de angajare a luptei şi instruind căpitanii celorlalte bastimente pînă în cele mai mici detalii. În acelaşi timp, bizuindu-se pe capacitatea lor, el le-a lăsat toată iniţiativa în cadrul schemei sale tactice. Flota franceză era ancorată de-a curmezişul golfului, atît de aproape de stîncile şi brizantele Capului Abukir, încît amiralul Brueys, care o comanda, era convins că nimeni nu se va putea strecura prin strîmtul spaţiu rămas liber pînă la ţărm. Englezii erau de altă părere. La căderea nopţii, căpitanul Foley s-a furişat cu patru nave printre stînci, ajungînd în spatele francezilor, în timp ce Nelson cu restul flotei a rămas în larg. Vasele franceze – imobile – s-au trezit atacate simultan din două părţi. Întunericul şi imposibilitatea de a manevra le-au fost fatale: în zorii zilei următoare doar două dintre bastimentele lui Brueys scăpaseră tefere. După victorie, un mare număr de soldaţi francezi a rămas prins ca într-o capcană în Egipt, iar Mediterana a devenit mare britanică. Dominaţia Angliei în această zonă a fost întărită prin ocuparea insulelor Minorca (1798) şi Malta (1800).

„Nu disting nici un semnal!“

Următoarea acţiune a lui Nelson a avut loc în 1801, în largul portului Copenhaga. Pentru necesităţile sale de ordin naval, Anglia depindea în mare măsură de materiile prime primite din Scandinavia. Dîndu-și seama de acest lucru şi deţinînd supremaţia pe continent, Napoleon a încercat să interzică britanicilor accesul ţărilor scandinave. Pentru a preveni primejdia, Londra a trimis împotriva danezilor o expediţie avînd în fruntea ei pe Sir Hyde Parker şi pe Nelson ca secund. Inamicul a fost surprins nepregătit; Nelson l-a convins pe Parker să-i dea o escadră de vase uşoare pentru a ataca flota daneză ancorată în port şi apărată numai de tunurile fortificaţiilor de pe țărm. Calculînd cu exactitate factorii propice succesului – ora cea mai potrivită, starea fluxului, forţa vîntului –, Nelson a deschis un foc violent împotriva navelor inamice. În toiul acţiunii însă, Parker, pierzîndu-şi curajul, a semnalat subalternului său ordinul de retragere. Punîndu-şi ocheanul în dreptul ochiului pierdut, Nelson a declarat că nu distinge nici un semnal şi a continuat lupta netulburat, pînă la capitularea flotei daneze. În acest timp, pe continentul european, francezii dobîndeau victorii într-un ritm tot mai accelerat, dar beneficiile de pe urma lor erau considerabil ştirbite de incontestabila supremaţie a britanicilor pe mare. Între 1803 şi 1805 Napoleon a meditat la cîteva planuri de invazie a Angliei şi a cantonat numeroase trupe în preajma portului Boulogne. Dar împăratul nu putea ajunge la Londra înainte de a deveni stăpîn peste Canalul Mînecii – măcar şase ore, după cum spunea el, deşi şase zile ar fi fost un interval mai potrivit pentru nevoile unei invazii pe scară mare. În vara lui 1805, deşi pierduseră orice speranţă de a mai invada Anglia, francezii nu uitau cît de importantă ar fi fost eliberarea mărilor de sub dominaţia britanică. De aceea Napoleon păstra intactă componenţa navală a planului său de invazie.

Trafalgar – gloria şi sfîrşitul

Proiectul francez nu era însă realist, el consta în tentativa de a sparge simultan blocada porturilor Toulon şi Brest, după care cele două flote aflate în radele lor urmau să se întîlnească în Canalul Mînecii. Singură flota de la

Toulon, de sub comanda amiralului Villeneuve, izbuti să spargă blocada. Nelson o urmări îndeaproape şi la 21 octombrie o sili să dea lupta în largul Capului Trafalgar. Bătălia se desfăşura conform tacticii aplicate în acea vreme: linia inamicului fu străpunsă şi în crîncena învălmăşeală a vaselor nici o manevră nu mai fu posibilă. La Trafalgar, Nelson aplică această tactică în modul cel mai strălucit, obținînd de pe urma ei un desăvîrşit succes: dintre cele treizeci de nave ale francezilor, 18 fură capturate sau distruse. Dar focul intens abătut asupra bastimentelor angajate în luptă pricinui un adevărat măcel. Nelson însuşi fu ucis în cursul bătăliei.

La Trafalgar a avut loc una dintre ultimele lupte navale din era corăbiilor cu pînze – şi cea mai desăvîrşită dintre toate. Ea a asigurat Marii Britanii un control deplin asupra mărilor, atît în perioada respectivă cît şi în restul Secolului al XIX-lea. Comerţul Angliei a cunoscut o prosperitate fără precedent. Totodată, Marea Britanie, stăpînă pe căile de comunicaţie şi de aprovizionare, a putut aduce o contribuţie însemnată la efortul militar împotriva lui Napoleon. Acesta s-a văzut constrîns la o strategie exclusiv terestră, care, în cele din urmă, i-a fost fatală.

Un post-scriptum

Ocupîndu-se de istoria războaielor, lordul Montgomery a văzut în amiralul Nelson mai cu seamă comandantul militar, ignorînd alte trăsături ale acestei personalităţi remarcabile şi lăsîndu-i portretul incomplet. Să ne ierte cititorii dacă succintele noastre informaţii suplimentare nu vor corespunde întru totul imaginii romantice pe care şi-au făurit-o poate despre Nelson, sub influența literaturii şi a cinematografiei.

Să începem cu celebrele sale infirmităţi. La 12 iulie 1794, în timpul asediului portului corsican Calvi, transformat în ruine sub avalanşa a peste 4.000 de obuze, o ghiulea pornită din gura unui tun inamic a căzut pe bordul vasului Agamercinon, la picioarele lui Nelson. O aşchie de piatră i-a atins ochiul drept.

În noaptea de 24 spre 25 iulie 1795, debarcînd în fruntea echipajului său de pe vasul Theseus în portul Santa Cruz din Tenerife – cea mai mare dintre insulele Canare –, Nelson a fost întîmpinat cu o salvă de mitralii care i-au smuls antebraţul drept din încheietura cotului. Dacă curajul era una dintre calităţile sale de căpetenie, lăcomia se număra, în schimb, printre principalele sale defecte. În epoca lui, comandanţii britanici de nave şi flote primeau, ca şi pe timpul reginei Elisabeta I, o parte din prada smulsă de la inamic. Cu o rapacitate rară chiar şi pentru vremurile acelea, Nelson vîna capturile cele mai mari şi se tocmea negustoreşte cu amiralitatea din Londra pentru partea care îi revenea. Victoria de la Sao Vicente i-a adus, de pildă, uriaşa sumă de 180.000 de lire sterline, iar debarcarea de la Santa Cruz a avut loc cu scopul de a captura un galion spaniol, plecat din Mexic şi încărcat cu aur. Duşman înverşunat al tuturor mişcărilor revoluţionare din Europa, Nelson nu s-a dat înapoi de la crimă pentru a readuce pe tron monarhi alungaţi de popor şi a restaura regimuri ultrareacţionare. Astfel, revoluţia care în ianuarie 1799 a instaurat republica la Napoli a fost înăbuşită în sînge, în luna iunie a aceluiaşi an; cu ajutorul său – „protectorul maiestăţilor lor siciliene“ – Bourbonii Ferdinand şi Maria-Carolina, care cîrmuiau Regatul celor Două Sicilii, s-au reîntors pe tron. Comandantul flotei republicane, Francesco Caracciole, a fost spînzurat din ordinul lui Nelson, împreună cu alte cîteva mii de napolitani, care luptaseră în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Nu numai convingerile politice l-au apropiat pe amiralul britanic de monarhii sicilieni, ci şi prietenia personală a reginei Maria-Carolina cu lady Hamilton. O întreagă literatură romanţioasă a prezentat-o pe Emma Hamilton drept eroina tragică a unei iubiri emoţionante. În realitate, Emma Hamilton, născută Lyons, era o femeie de moralitate uşuratică care, reuşind să-l seducă pe lordul William Hamilton, un diplomat tomnatec, l-a convins să-i devină soţie. După unii autori se pare că anumite interese materiale erau amestecate în sentimentele Emmei faţă de Nelson. Contemporanii lor care i-au cunoscut recunosc însă cu toţii că Nelson o iubea cu adevărat şi că pentru ea şi-a uitat adeseori chiar îndatoririle.

Cu titlu de curiozitate, menţionăm că în amintirea bătăliei de la Trafalgar, atît matrozii britanici cît şi cei francezi poartă cravată neagră. Deosebirea este că englezii marcheză astfel eternul doliu pe care-l poartă după neîntrecutul lor amiral, în vreme ce pentru francezi acest detaliu vestimentar simbolizează dezastrul flotei imperiale.

Lord MONTGOMERY

Mit şi realitate în western (I)

Istoria Lumii Noi şi, cu precădere, cea a Statelor Unite a constituit şi constituie o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru cinematograful american. Dar între istorie şi filmul aşa-numit western – adică consacrat vestului – se interpune mitul, legenda; caracteristic pentru aceasta este că a apărut aproape concomitent cu evenimentele care au generat-o. Barzi improvizaţi, povestitori plini de imaginaţie, gazetari cu fantezie informau estul despre faptele vestului, adăugîndu-le însă o încărcătură dramatică și o fabulaţie suplimentară. Dată fiind existenţa celor trei planuri – realitate, mit, film –, e interesant de urmărit ce anume din adevărul istoric se mai păstrează în opera cinematografică.

Sindicatul jefuitorilor de trenuri

La sfîrşitul Secolului al XVII-lea fîşia de pămînt cuprinsă între lanţul Apalachienilor şi Oceanul Atlantic devine prea îngustă pentru locuitorii Noii Anglii, care simt tentaţia spațiilor necunoscute de dincolo de munţi. Linia cascadelor de la poalele lor începe să se populeze. O depăşesc la început vînătorii înarmaţi cu puşti şi capcane, care se întorc impresionaţi de vastitatea întinderilor şi bogăţia vînatului „din partea cealaltă“. Poveştile lor hotărăsc pe tînărul Daniel Boone să întreprindă prima expediţie peste munţi, trecînd prin pasul Cumberland şi una dintre cele mai celebre piste care vor lega estul de vest („Drumul sălbăticiei“). Aceasta se petrece în 1769. Prin tratatul de la Versailles (1783), tinerele SUA capătă de la fosta lor metropolă, Marea Britanie, un teritoriu vast la apus de Mississippi, precum şi dreptul de liberă circulaţie pe fluviu. Douăzeci de ani mai tîrziu, Thomas Jefferson cumpără, de la Franţa, Louisiana – un pămînt fertil udat de apele fluviului Mississippi şi ale afluenţilor săi. În decurs de un secol teritoriul ocupat de americani se dublează, dar e adevărat că şi populația creşte într-un ritm vertiginos: de la 4 milioane la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea la 23 de milioane în 1850. Se înregistrează un dublu exod: al emigranților europeni spre Statele Unite și, în interiorul continentului nord-american, al locuitorilor din est spre vest. E vorba de albi, bineînţeles: autohtonii – cărora li se spune ba indieni, ba „piei roşii“, sînt izgoniţi de pe pămînturile lor sau mai adesea masacraţi fără milă. „Singurul indian bun este indianul mort“ – aşa glăsuieşte un dicton al epocii.

De-a lungul celor două secole, cît durează acest ciudat nomadism, noţiunea de vest este o noţiune deosebit de instabilă. Frontiera se deplasează peste noapte, avînd ca singură ţintă o zonă situată tot mai la apus, spre Oceanul Pacific. Fără locuinţă fixă, înjghebîndu-şi o aşezare astăzi pentru a o părăsi mîine, cel care va rămîne în istoria SUA sub numele de pionier este

mînat de o permanentă nelinişte. La primul foc de armă pe care îl aude, el îşi ia soţia, copiii, cele cîteva vite, puşca şi Biblia, îşi încarcă familia în căruţa cu coviltir şi porneşte mai departe. Mulţi pier pe drum, dar puţini fac cale întoarsă. Pionierul reuşeşte să se descurce în situaţii dificile: îşi procură singur hrana şi îmbrăcămintea vînînd, îşi clădeşte singur cabana din bîrne, se face frate cu indienii atîta vreme cît se simte slab, îi ucide cînd devine mai puternic. Femeia duce o viață de bărbat – munceşte ca un bărbat, se luptă ca un bărbat, se îmbracă ca un bărbat.

Din loc în loc apare un „oraş“: o băcănie, o biserică, un saloon (cîrciumă) şi patru-cinci case. Aşa arată Boonesborough, oraşul construit de Daniel Boone, așa arată la început mai toate oraşele din vest. Locuitorii lui (care de multe ori nu depăşesc cifra de 10 - 20) trăiesc uitaţi de lume, aşteptînd să treacă din cînd în cînd o diligență şi pregătiţi în orice clipă să facă faţă unei bande de tîlhari care vor să-i jefuiască, să le ia soţiile, să le omoare copiii. Dar chiar dacă atacul se produce, nimic nu pare ireparabil: casele sînt ridicate din nou şi viaţa îşi reia cursul.

Cinematograful a surprins de multe ori asemenea întîmplări. În istoria vestului atacul diligențelor este evenimentul curent. Vehiculele scîrţîitoare, trase de două-trei perechi de cai, gonesc nebuneşte prin praf şi arşiţă, rezistînd atacurilor banditeşti pentru a ajunge la popasul următor, care de multe ori nu este decît o grămadă de ruine fumegînde. Iată de ce se cer condiţii speciale vizitiului de diligență: să aibă cel puţin 18 ani, să fie bine clădit, bun călăreţ, bun trăgător, îndrăzneţ, de preferinţă orfan şi celibatar, ca să nu aibă cine-l plînge.

Apariţia trenurilor nu diminuează pericolul transporturilor. Fiecare stat îşi are bandiţii săi, specializaţi în atacurile trenurilor: în Indiana – fraţii Reno, în Missouri – fraţii James, în Kansas – fraţii Dalton, în Oklahoma – Bill Doolin. Cei mai celebri tîlhari sînt însă cei din Wild Bunch („Banda sălbatică“), care operează de predilecţie pe traseul companiilor de cale ferată Great Northern Railway şi Union Pacific Railroad, iniţiatoarea unei organizaţii – „The Train Robbers’ Sindicate” („Sindicatul jefuitorilor de trenuri“). Cel mai interesant este că populaţia rurală urmăreşte aceste fărădelegi cu o satisfacţie tacită. Motive există destule; companiile au achiziţionat terenurile de la fermieri plătindule un preţ de nimic sau ocupîndule cu forţa, iar tarifele pe drumul de fier, mai ales la marfare, sînt foarte ridicate față de posibilităţile materiale ale crescătorilor de vite sau ale producătorilor de cereale, lată de ce nimeni nu ajută autorităţile la capturarea bandiţilor, în ciuda bogatelor recompense oferite.

bucata“ sau co-interesaţi în mod permanent în spolierea fermierilor mici şi mijlocii – se recrutează figura cea mai sumbră a filmului, aşa numitul om rău.

Bad-men-ii pot fi patroni de tripouri şi bordeluri, ca în „Destry“, proprietari de ranch-uri, ca în unele episoade din ,,Bonanza“, preşedinţi ai consiliilor de administraţie ale companiilor de cale ferată ca în „Jesse James“ etc. Uneori el este nu un exponent al intereselor clasei dominante, ci o victimă a acesteia, un individ schilodit moralmente de nedreptăţi şi discriminări, un om pe care legile de junglă ale acelei societăţi l-au transformat într-o fiară: aşa apare Humphrey Bogart în „Oklahoma Kid“ sau Lee Marvin în „Omul care l-a împuşcat pe Liberty Valance“.

La polul opus bad-man-ului se situează cow-boyul. Acesta este un simplu văcar, dar în acelaşi timp – atît în realitate, cît şi în filme – un bărbat foarte muncitor şi extrem de rezistent, care călăreşte ca un semizeu şi trage cu pistolul ca un campion de tir. Viaţa grea l-a făcut cam grosolan în purtări, dar filmul îi acordă o mare sensibilitate interioară, un puternic simț al dreptăţii şi o tendinţă de a-şi neglija propriile interese pentru a sări în ajutorul celor asupriți. Argatul mirosind a grajd devine astfel simbolul binelui pur, întruchiparea justiţiarului care se bate cu bad-man-ul –fie el latifundiar sau pistolar de profesie –, în apărarea cauzelor nobile. Căci în lumea frămîntată a vestului autoritatea organizată este de multe ori neputincioasă în fața crimei. Cow-boy-ului îi revine deseori sarcina de a face dreptate, fie pentru o cauză personală („Ultimul tren din Gun Hill“), fie pentru că e angajat în mod special ca justiţiar („Cei şapte magnifici“).

Fireşte, de la aceste linii sumare ale regulii generale se înregistrează numeroase abateri: există în filme, aşa cum au existat în realitate, şerifi oneşti şi cow-boy mai puţin imaculaţi decît heruvimii. Filmul „Ultimul apus de soare“ oferă ambele exemple: şeriful este aici de o rigurozitate care frizează fanatismul, devenind aproape antipatic, în vreme ce cowboy-ul are o conştiinţă cam încărcată, ceea ce nu-l împiedică să dobîndească nu numai dragostea unei fete, ci şi adeziunea spectatorului.

Bad-man şi cow-boy

În filmele western, aceşti haiduci în versiune americană nu reprezintă, aşadar, personaje prin excelenţă negative şi antisociale. Cu un remarcabil simţ al contradicţiilor de clasă din societatea Secolului al XIXlea, multe din western-uri aruncă blamul asupra marilor capitalişti ai agriculturii, stăpînii unor imense cirezi sau herghelii, posesorii unor necuprinse întinderi de pămînt, a căror rapacitate dă naştere la conflictele cele mai sîngeroase. Din rînduriie acestor acaparatori şi ale simbriaşilor lor – ucigaşi angajaţi „cu

Western-urile reflectă relativ corect – în ansamblul lor – modul în care era înţeleasă noţiunea de justiţie în societatea dinamică şi agitată a cuceritorilor Americii apusene. Valorile erau altele: furtul unui cal reprezenta o crimă mai mare decît uciderea unui om, pentru că oamenii erau mulţi, dar de cai se ducea lipsă. Dreptatea sau pseudodreptatea se executa expeditiv, fără apeluri şi recursuri, fără chiţibuşării avocăţeşti, dar şi fără garantarea unor drepturi elementare de apărare, ceea ce ducea Ia comiterea de numeroase erori judiciare („Incident la Ox-Bow“, prezentat la cinemateca bucureşteană). Serialul ,,Bonanza“ conţine o abundenţă de exemple în care nevinovaţii sînt pe punctul de a fi executaţi în urma unei judecăţi mult prea sumare.

(va urma)

CrIsTInA CorCIoVEsCU

Boonesborough

Daniel Boone

Minciuna climatică

(urmare din pag. 1)

De ani de zile ni se tot spune că încălzirea globală afectează planeta și că o să murim cu toții fierți sub razele soarelui dogoritor. O parte a oamenilor de știință, aproape toți politicienii și toți miliardarii lumii spun același lucru. Oare chiar atît de mult le pasă de noi încît grija excesivă pentru viețile noastre îi determină să ducă lupta asta pentru mediu? V-ați întrebat vreodată de ce îi doare atît de mult de planetă, de ecosistemele și de animalele ei, dar nu au nici o problemă cînd un copil nenăscut este omorît prin avort chipurile pentru că orice femeie poate dispune de propriul trup după bunul plac?

De ce nu se agită la fel de tare cînd se toacă pădurile României în avantajul industriilor străine sau cînd copiii Africii plătesc cu viețile lor ca să scoată din pămînt diamantele pe care mai marii planetei le vor face cadou unor femeiuști de moralitate îndoielnică doar fiindcă le oferă niște trecătoare momente de plăcere și senzația că sînt masculi alfa? Nu se agită fiindcă sînt niște ipocriți, niște mincinoși și niște oameni fără Dumnezeu.

În urmă cu 10 ani, ziariștii de la Daily Mail scriau un articol despre faptul că unor oameni de știință li s-a impus să nu dezvăluie faptul că temperatura planetei nu crescuse deloc în ultimii 15 ani (adică între 1998 și 2013). Citez: „Un raport al Națiunilor Unite a arătat că temperatura lumii nu a crescut în ultimii 15 ani. Politicienii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la proiectul final, temîndu-se că descoperirile îi vor încuraja pe cei care neagă schimbările climatice provocate de om”. De ce le era teamă că vor fi încurajați cei care neagă „schimbările climatice provocate de om”, adică minciuna? Fiindcă nu ar mai fi putut să-și pună în aplicare planurile criminale de îndobitocire și sărăcire a omenirii și a planetei în favoarea lor, prin legea numită Green Deal. Citez mai departe: „Oamenii de știință care lucrează la cel mai autorizat studiu privind schimbările climatice au fost îndemnați să tăinuiască faptul că temperatura lumii nu a crescut în ultimii 15 ani. Publicat săptămîna viitoare, este de așteptat să releve faptul că 1998 a fost cel mai călduros an înregistrat, iar temperaturile lumii nu l-au depășit încă, lucru pe care oamenii de știință s-au chinuit pînă acum să-l explice. Raportul este rezultatul muncii de șase ani a Grupului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) al ONU, care este văzut ca autoritatea mondială în ceea ce privește amploarea schimbărilor climatice și cauzele acestora – pe care guvernele, inclusiv Marea Britanie, își bazează politicile ecologice. Germania a cerut să fie

șterse referirile la încetinirea încălzirii, spunînd că a privi un interval de timp de doar 10 sau 15 ani este ceva «înșelător» și ar trebui să se concentreze pe decenii sau secole. Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice al ONU și-a schimbat tonul după ce a emis timp de ani de zile avertismente severe despre schimbările climatice.

Belgia s-a opus utilizării anului 1998 ca an de pornire pentru statistici, deoarece a fost excepțional de cald și face graficul să pară plat, și a sugerat să se folosească 1999 sau 2000 pentru a oferi o curbă ascendentă. Delegația Statelor Unite chiar a intervenit, îndemnînd autorii raportului să explice lipsa încălzirii folosind «ipoteza principală» în rîndul oamenilor de știință conform căreia încălzirea lentă se datorează absorbției mai mari de căldură de către ocean, care a devenit mai fierbinte. Ultimul raport de evaluare IPCC a fost publicat în 2007 și a făcut obiectul unei controverse uriașe după ce a trebuit să corecteze afirmația jenantă conform căreia zăpada de pe Himalaya s-ar topi pînă în 2035.

Cel mai recent raport, care are 2.000 de pagini, va fi prezentat reprezentanților tuturor celor 195 de guverne săptămîna viitoare, la o întîlnire care va avea loc la Stockholm, în cadrul căreia vor discuta modificările pe care doresc să le facă. Dar de cînd a fost trimis guvernelor în iunie, acestea au ridicat sute de obiecții cu privire la rezumatul de 20 de pagini care va fi prezentat factorilor de decizie, care rezumă

constatările oamenilor de știință. Se așteaptă ca raportul să afirme că rata încălzirii globale între 1998 și 2012 a fost de aproximativ jumătate din rata medie din 1951 și a atribuit acest lucru variațiilor naturale, cum ar fi ciclurile oceanice El Nino și La Nina și efectele de răcire a vulcanilor.

O copie a unui raport al Națiunilor Unite, analizată de sute de oameni de știință, arată că politicienii din Belgia, Germania, Ungaria și Statele Unite și-au exprimat îngrijorarea cu privire la proiectul final. Dar oamenii de știință sînt presați să explice de ce încălzirea nu a depășit nivelurile din 1998, deși deceniul 20002010 a fost cel mai fierbinte înregistrat”.

Firește că lucrurile s-au mușamalizat și, zilele astea, a trecut în Parlamentul European un Proiect de lege despre restabilirea naturii acolo unde aceasta a fost deranjată de intervenția omului, fiindcă, așa cum spuneam, băieții aștia corigenți de la Bruxelles nu au altă treabă decît să distrugă umanitatea. Atît. Sînt niște inadaptați fără preocupări, singuri pe lume, care și-au luat misiunea de a ne salva pe toți visîndu-se probabil aclamați de mulțimile recunoscătoare. Un fel de Karl Marx al timpurilor noastre. Bineînțeles că legea trebuie acum să fie discutată interinstituțional, apoi proiectul va reveni în Parlament. Votul a fost foarte strîns, legea trecînd cu doar 12 voturi. Ziarul Politico scrie despre acest vot că „a evidențiat, de asemenea, fragilitatea majorității în favoarea agendei ecologice și prefigurează lupte mai strînse legate de climă în viitor. Pe măsură ce Europa se îndreaptă spre dreapta, cu partidele populiste ale fermierilor care amenință că vor lua voturi conservatorilor tradiționali în locuri precum Țările de Jos, există semne că marjele în favoarea legilor de amploare Green Deal se subțiază”. Trec peste faptul că partidele fermierilor sînt declarate în batjocură populiste și spun că dorința cetățenilor europeni de a-i da deoparte pe corigenții care ne conduc pe drumuri greșite de cel puțin 10 ani este una legitimă și din ce în ce mai des afirmată. Motiv pentru care ar trebui ca la alegerile europene de anul viitor să votăm partidele românești care se vor duce în grupul conservator din care face parte și domnul Cristian Terhes, în opinia mea singurul europarlamentar român care chiar și-a meritat postul și salariul; ceilalți, pe care românii i-au trimis acolo fără să aibă habar ce fac, au votat de partea verzilor și a celorlalți mincinoși pasionați de prosteala numită Green Deal. Dacă vreți să vă lămuriți, căutați, vă rog, cele patru editoriale publicate în luna august 2022 și veți vedea în detaliu la ce mă refer cînd vorbesc despre partidele parlamentare europene.

Ca să vedeți cît de rupți de realitate sînt cei care au susținut și promovat legea, iată una din prevederile ce au fost eliminate din proiectul inițial, așa cum apare în același ziar Politico: „Parlamentarii și militanții au subliniat că victoria alianței de stînga a avut un cost ridicat: eliminarea propunerii care dorește ca țările să pună în aplicare măsuri pentru a readuce cel puțin 20% din ecosistemele marine și terestre ale UE la o stare naturală bună pînă în 2030”. Cum vor face asta? Foarte ușor. Te vor obliga să scoți pămînt din circuitul agricol, adică să produci mîncare mai puțină și, evident, mai scumpă. Dacă românii au asanat mlaștinile, începînd cu anii 1950, ca să aducă teren în circuitul agricol, capetele seci de la Bruxelles vor să le refacem. Nu credeți? Să vă citez atunci din comentariile celor din Partidul Popular vizavi de această lege ca să vă dați seama singuri. „Obiectivul legii este de a readuce natura la starea ei din 1950. Ea provoacă guvernele locale și regionale să facă imposibilul: să întoarcă 70 de ani de schimbări ale naturii în aproximativ 25 de ani. Aceste obiective depășesc cu mult angajamentele noastre internaționale pe care leam asumat și își ating obiectivul prin reducerea zonelor productive de teren, pădure sau mare, fără a ține cont de consecințele sociale și economice”.

Noi, românii, am modificat natura bine de tot construind baraje hidroelectrice sau canale de navigație. Ce vor face? Ne vor obliga să drîmăm barajul de la Porțile de Fier? Ne vor obliga să astupăm canalul Dunăre - Marea Neagră? Poate ne vor obliga să distrugem tot ce s-a clădit

în ultimii ani ca să le satisfacem lor elucubrațiile? Ah, și știți ce e interesant? Că Timmermans, unul dintre susținătorii fervenți ai acestei legi, este olandez, iar olandezii, care au modificat grozav natura cu canalele lor de irigații, au făcut asta pînă în 1950, deci scapă de aplicarea legii și vor avea profituri. Frumos, nu-i așa? Interesant este că, dacă se va vota acest act normativ, ar trebui să creăm legi care să ofere o modalitate realistă și eficientă de a ne atinge obiectivele privind clima și biodiversitatea; ar trebui să restabilim natura în 20% din zonele care „au nevoie de restaurare” pînă în 2030 și să le reparăm complet pînă în 2050. Problema este că nu știm ce zone ar fi afectate, iar Comisia refuză să ne spună. Ceea ce știm este că definiția este atît de largă încît aplicarea legală ar putea afecta aproape tot teritoriul european. În prezent, legea va avea consecințe masive asupra procedurilor de planificare și autorizare pentru autoritățile locale, regionale și naționale din toate statele membre.

Parlamentarii europeni din PPE, care au votat contra, își manifestă îngrijorarea astfel: „Consecințele negative ale definițiilor foarte largi din lege, combinate cu obiective fixe, vor fi multe. Restabilirea a 20% din natură la standardele anilor 1950 ar însemna că Flandra ar pierde mai mult de un sfert din terenul agricol. În Helsinki ar putea însemna dărîmarea clădirilor pentru a permite naturii să se dezvolte, chiar dacă Finlanda este aproape complet acoperită de păduri. În Franța, Portugalia și Spania ar însemna lăsarea lemnului uscat în pădure, crescînd astfel riscul de incendii forestiere. În Țările de Jos va limita autorizarea pentru proiecte de energie regenerabilă și locuințe chiar mai mult decît au făcut-o deja legile europene și naționale anterioare. Legea refacerii naturii are intenții bune, dar ar fi un dezastru pentru comunitățile rurale, fermieri, pescari și autoritățile publice care trebuie să facă față consecințelor legale. De aceea sîntem convinși că trebuie să votăm pentru respingerea propunerii Comisiei. Ne ghidăm după știință, dar și după realitățile sociale și economice care afectează viața a sute de milioane de oameni din Europa. Ar trebui luate în serios; Comisia ar trebui să o ia de la capăt cu Legea refacerii naturii”.

The Guardian scrie astfel: „Cu o zi înainte de vot, fermierii au ajuns cu tractoarele la Parlamentul European și le-au spus europarlamentarilor să voteze împotriva Proiectului de lege”, lucru ce mi se pare absolut firesc în condițiile în care invazia rusă a Ucrainei a amenințat securitatea alimentară globală. Fermierii noștri ar trebui să producă cît mai mult posibil pentru a ne ajuta să absorbim consecințele negative ale războiului. În unele țări europene, prețurile alimentelor au crescut cu peste 20%. În aceste circumstanțe, este pur și simplu iresponsabil ca băieții aștia să reducă în vreun fel producția de alimente. În Legea refacerii naturii, Comisia propune reducerea suprafețelor productive de teren, pădure și mare cu 10%, recunoscînd că acest lucru va reduce producția de alimente.

În concluzie, bazîndu-se pe minciuna încălzirii globale au construit acest plan iresponsabil numit Green Deal, pe care acum îl implementează puțin cîte puțin aducîndu-ne pe toți la foamete și la sapă de lemn, fiindcă ei se visează – așa cum scriam – salvatorii planetei și se ghidează după știință, ceea ce-mi întărește părerea că sînt niște indivizi fără Dumnezeu.

La anul, cînd vor fi alegeri europarlamentare, ar trebui să-i alegem pe aceia care vor putea întări votul partidelor conservatoare din Parlamentul European ca să putem pune frînă unor decizii ce ne vor afecta și pe noi într-un final, fiindcă sîntem parte a Uniunii Europene, iar hotărîrile care se iau la Bruxelles ni se aplică și nouă. Europarlamentarii români sînt acolo ca să cîștige bani și să ridice mîna la orice li se poruncește de către cei din grupurile corigenților care conduc Uniunea, adică PPE, Social-Democrați și Renew Europe, nu ca să ne apere nouă interesele. Ar cam fi cazul să-i aducem acasă, dacă tot nu fac ceea ce trebuie acolo. Dacă ceilalți cetățeni europeni au decis că trebuie să voteze contra lor, noi de ce să facem altfel? Citiți, documentați-vă și apoi acționați în cunoștință de cauză, ca să nu vă mirați mai tîrziu că se întîmplă lucruri care nu vă convin.

UN p UN ct de vedere „Războiul viitorului va fi războiul metalelor”

Chiar dacă s-ar deschide noi mine în Uniunea Europeană în acest moment, experții din industria minieră sînt de acord că este puțin probabil ca blocul comunitar să își poată atinge obiectivele privind extracția de materii prime critice și strategice pînă în 2030. Tranziția energetică a UE presupune o electrificare masivă, ceea ce va crește nevoia de materii prime necesare pentru fabricarea și utilizarea mijloacelor de producere a energiei electrice: baterii, turbine eoliene, panouri solare etc.

Tranziția energetică și dependențele UE

La jumătatea lunii martie, Comisia Europeană a prezentat o propunere de regulament privind Legea materiilor prime critice (Critical Raw Materials Act, CRMA), care este necesară pentru tranziția energetică și ecologică a UE. Textul prevede ca, pînă în 2030, 15% din extracția, 40% din rafinarea și 10% din reciclarea cîtorva zeci de materii prime să aibă loc în statele membre ale blocului comunitar. Cu alte cuvinte, UE nu ar trebui să mai fie dependentă în proporție de peste 65% de o singură țară terță pentru o singură materie primă. O sarcină dificilă, avînd în vedere actuala dependență a UE de resurse din afara Europei. În special de China, care reprezintă pînă la 90% din lanțul valoric pentru anumite materiale, notează Euractiv

Timp și capacități de producție

De la prezentarea propunerii Comisiei Europene, obiectivele cuantificate au făcut obiectul unei dezbateri între instituțiile UE. Unii eurodeputați se tem de introducerea lor, în timp ce unele state membre, printre care și Franța, doresc să aloce obiective sectoriale. Această poziție este susținută și de industria minieră franceză. Fără obiective sectoriale, ar fi posibil „să nu ne putem atinge obiectivele din cauza lipsei unei

capacități de producție suficiente și a lipsei de timp pentru a le pune în aplicare” pentru anumite metale enumerate în CRMA, a explicat Christophe Poinssot, director general adjunct al Biroului francez de cercetări geologice și miniere (BRGM), în cadrul unei conferințe organizate de partidul Les Républicains (LR) privind industria decarbonizată în Franța. În schimb, pentru unele materii, abilitățile sînt subestimate. De vină este explorarea superficială, comentează Poinssot. În Franța, „cunoștințele despre resursele subsolului sînt extrem de disparate și acoperă doar o parte a țării. Inventarul realizat în urmă cu 40 de ani s-a limitat mult timp la primii 100 de metri de subsol”, explică el.

La nivel european, subsolul are capacitatea de a fi exportat, spune cercetătorul. Norvegia, de exemplu, a descoperit recent un zăcămînt de fosfați suficient pentru a acoperi o parte importantă din nevoile UE. De asemenea, Suedia a descoperit, la începutul lunii ianuarie, un important zăcămînt (un million de tone) de oxizi de pămînturi rare. În aceste condiții, „trebuie să reinvestim în cunoașterea mai bine a subsolului nostru și în redeschiderea minelor. Pentru a face acest lucru, trebuie să relansăm un inventar al resurselor minerale prezente în toate cele 27 de state membre ale UE”, susține Poinssot.

Necesitatea relansării minelor

Așadar, pentru a atinge obiectivele europene, nu este suficient să avem resurse în sol, ci să le extragem, spune el. În acest scop, „trebuie să începem să lucrăm de pe acum la dezvoltarea proiectelor miniere”, spune Poinssot, avînd în vedere că, la nivel mondial, este nevoie „în medie de 17 ani” pentru a dezvolta o mină. În caz contrar, „un anumit număr de traiectorii și scenarii dorite de UE vor fi limitate de capacitățile noastre de extracție”, adaugă el.

Ucraina monopolizează ajutoarele internaționale

Casieriile unor organizații neguvernamentale (ONG-uri) sînt goale. Acestea sînt victimele colaterale ale conflictului ucrainean, care a fost în centrul interesului mediatic și umanitar în ultimul an și jumătate. Între 2021 și 2022, ajutorul acordat Ucrainei a crescut de la 818 milioane de euro la 14,3 miliarde de euro. Aceasta reprezintă 7,8% din ajutorul global pentru dezvoltare. Țările cele mai sărace, beneficiarii obișnuiți, sînt primele care suferă consecințele.

Ucraina, favorizată de principalii contributori în detrimentul altora Țările occidentale sînt cei mai mari contribuabili publici la ajutorul umanitar internațional. În 2022, Statele Unite, Germania și Uniunea Europeană au reprezentat singure două treimi din finanțare. Fiind acum aliații Ucrainei împotriva războiului început de Rusia, acestea au favorizat-o în detrimentul altor țări. Cu toate acestea, anul 2022 a fost un an record pentru donații. Dar cererea a explodat, provocînd un deficit de finanțare record, potrivit lui Jens Laerke, purtător de cuvînt al Agenției ONU pentru refugiați: din cele 46,3 miliarde de euro solicitate în 2022, s-au strîns doar 21,3

miliarde. Această sumă este de cinci ori mai mare decît în urmă cu zece ani.

Această observație este împărtășită și de către CEA (Comisia franceză pentru energie atomică și energii alternative), un actor-cheie în cercetarea industrială și tehnologică franceză. În forma actuală, obiectivele europene par „puțin credibile” din cauza întîrzierilor inerente deschiderii unei mine. Pînă în 2030, „cea mai mare parte a capacităților extractive care vor fi disponibile în UE (…) vor depinde, prin urmare, de proiecte care ar trebui să fie deja în curs de dezvoltare”, explică CEA în poziția sa consultativă privind proiectul CRMA, publicată la începutul acestei luni.

Pentru a remedia această întîrziere, CEA sugerează Comisiei Europene „să definească obiective care să crească progresiv în ceea ce privește cota de extracție în UE pe diferite orizonturi de timp”. Pe scurt, fără a deschide minele acum, UE este deja în urma obiectivelor sale: „Comisia este prea optimistă în ceea ce privește viteza cu care vom putea implementa soluții industriale pentru a atinge aceste obiective”, explică Bertrand Bouchet, reprezentantul CEA la Bruxelles.

„Războiul viitorului va fi războiul metalelor”

Cu toate acestea, UE are tot interesul să se concentreze pe partea extractivă a lanțului său valoric, întrucît verigile de transformare și reciclare vor rămîne „permanent insuficiente pentru a satisface cererea”, adaugă CEA. În plus, chiar dacă am activa toate resursele disponibile, va fi nevoie de mai mult din cauza cererii foarte mari, explică Bouchet. De exemplu, „dacă toate țările care au o traiectorie de trecere de la automobile cu combustie la vehicule electrice o urmează, nu vor exista suficiente resurse la nivel mondial”, spune Poinssot, adăugînd că „nu este o chestiune de resurse, ci de sincronizare”.

Dacă este să îl credem pe Jean-Dominique Senard, președintele constructorului auto francez Renault, atunci „războiul viitorului va fi războiul metalelor”. Prin urmare, așa cum a susținut Asociația Europeană a Organizațiilor de Cercetare și Tehnologie, din care face parte și CEA, obiectivele CRMA trebuie să fie coordonate cu cele ale reglementării cu privire la dezvoltarea unei industrii „verzi” în Europa (Net-Zero Industry Act, NZIA).

Nevoia de ajutor în întreaga lume crește mult mai repede decît fondurile colectate. Iar pe teren, consecințele sînt concrete. Miercuri, ONU a anunțat că își reduce asistența acordată celor 119.000 de refugiați sirieni din Iordania din cauza acestor reduceri de fonduri. Programul alimentar mondial al ONU (PAM) are nevoie de 36,5 milioane de euro pentru a-și completa bugetul pentru 2023. În unele cazuri, banii care ar fi trebuit să ajungă la o anumită cauză au fost redirecționați către Ucraina. Suedia, de exemplu, a promis aproape 134.000 de euro pentru a sprijini programele de protecție a copiilor din Sri Lanka, sumă care a fost în cele din urmă realocată Ucrainei, potrivit lui Olof Skoog, ambasadorul Uniunii Europene la Organizația Națiunilor Unite (ONU), scrie Ouest-France În ceea ce privește apelurile pentru donații, cele pentru Ucraina sînt finalizate mai repede decît altele. Consiliul Norvegian pentru Refugiați a colectat 100% din banii destinați Ucrainei. Dar șeful său, Jan Egeland, a declarat pentru Associated Press că doar un sfert din bugetul pentru Somalia a fost finanțat, în timp ce mii de oameni mor în această țară din cauza lipsei de ajutor suplimentar, obligîndu-i pe lucrătorii umanitari să facă „alegeri oribile”. „Lacunele” în materie de donații sînt agravate de lipsa de resurse umane. Se acordă prioritate trimiterii personalului ONG-urilor în Ucraina. „Oamenii pe care îi avem în mod normal în așteptare pentru situații de urgență au plecat deja. Acum, UNHCR (Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați) vorbește despre redistribuirea în Ucraina a personalului suplimentar din alte operațiuni din America Latină”, a declarat pentru

The New Humanitarian William Spindler, coordonator principal al angajamentelor externe pentru America, pentru UNHCR. (…) Alături de Statele Unite, Uniunea Europeană este principala sursă de sprijin pentru Ucraina, oferind asistență financiară, umanitară și militară. În total, un ajutor în valoare de peste 77 de miliarde de euro a fost acordat Ucrainei începînd cu anul 2022 de către UE însăși și de către toate cele 27 de state membre, potrivit Consiliului European. Pe parcursul anului 2022, Kievul a primit asistență macrofinanciară în valoare de 7,2 miliarde de euro, sub formă de împrumuturi și granturi. Acest ajutor este menit să ajute Ucraina să își mențină stabilitatea cît mai bine, în ciuda conflictului cu care se confruntă pe întreg teritoriul său, scrie Toute l’Europe. (…) UE a investit, de asemenea, în furnizarea de asistență pentru refugiați. Aceasta a alocat 733 de milioane de euro pentru a ajuta refugiații din Ucraina și din țările vecine, în special din Republica Moldova. Acești bani au fost folosiți pentru a oferi alimente de urgență, adăpost, asistență medicală și acces la educație. Cu sumele mobilizate direct de UE-27, ajutorul în acest domeniu se ridică la 2,2 miliarde de euro.

În contextul războiului din Ucraina, UE a finanțat, pentru prima dată în istoria sa, transportul de arme către o țară aflată în război. Această contribuție a fost majorată de mai multe ori și se ridică acum la 5,6 miliarde de euro. În termeni practici, statele membre sînt cele care scot arme din stocurile lor militare, iar UE le rambursează apoi valoarea transporturilor. Potrivit Comisiei Europene, statele membre alocă aproape 10 miliarde de euro din fonduri proprii pentru aceste livrări de arme. De asemenea, UE ajută armata ucraineană printr-o misiune de pregătire militară. Lansată în noiembrie anul trecut, misiunea vizează antrenarea a cel puțin 30.000 de soldați ucraineni pe teritoriul UE. Pînă la sfîrșitul lunii iunie, fuseseră deja instruiți 24.000 de soldați.

FAnATIk.ro

„Aceste povești trebuie spuse“ (II) – cum a glorificat Africa cei mai cunoscuți politicieni și cîntăreți ai continentului –

„Aperi ceva care, în principiu, nu poate fi apărat”

Șeful Bisericii Anglicane din Africa de Sud și personalitate publică, Desmond Tutu este cunoscut drept unul dintre cei mai importanți luptători împotriva apartheidului. Celebrul preot african s-a născut în 1931 și, după ce a absolvit o universitate locală, s-a angajat ca profesor la o școală, post pe care l-a părăsit curînd în semn de protest împotriva opresiunii studenților de culoare. Mai tîrziu, a devenit ministru anglican și a călătorit în Marea Britanie pentru a studia teologia.

Întors în patria sa, Tutu a ținut predici, a organizat demonstrații ale clerului și a criticat guvernul pentru politica sa de inegalitate. Pînă în 1986, cînd a fost ales primul arhiepiscop negru din Cape Town, Desmond Tutu era deja cunoscut ca un mare orator, apărător al drepturilor majorității negre din Africa de Sud și luptător împotriva apartheidului. În 1980, a fost arestat pentru prima dată de poliția sud-africană pentru că a participat la proteste.

Preotul a călătorit în repetate rînduri în Europa și Statele Unite, s-a întîlnit cu Papa și cu reprezentanții celor mai mari organizații pentru drepturile omului din lume. Și după căderea regimului de apartheid în 1995, el a condus Comisia de Adevăr și Reconciliere, numit fiind de președintele Nelson Mandela. Comisia a examinat mărturiile a mii de victime ale apartheidului, acuzaților li s-a oferit posibilitatea să se pocăiască: organismul nu era judiciar, dar putea înainta o propunere de amnistie totală sau parțială. În 1996, Desmond Tutu a părăsit postul de șef al Bisericii Anglicane din Africa de Sud și s-a concentrat asupra activității comisiei. I s-a acordat rangul de arhiepiscop onorific. În 1984, a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale împotriva segregării rasiale, devenind primul laureat din Africa de Sud. În discursul său, preotul și-a exprimat încrederea că „nu există pace acolo unde nu există dreptate” Ulterior, Tutu a vorbit în repetate rînduri în apărarea drepturilor copiilor, femeilor, persoanelor infectate cu HIV, a sprijinit apărătorii dreptului la avort, a pledat pentru permisiunea eutanasiei și a căsătoriilor homosexuale. În 2010, Desmond Tutu și-a anunțat retragerea din viața publică. S-a stins din viață în 2021, la vîrsta de 91 de ani.

„Sădim semințe de pace și speranță”

Eco-activista de renume mondial Wangari maathai a devenit prima femeie africană care a primit Premiul Nobel. S-au evidențiat astfel eforturile ei în lupta pentru drepturile femeilor africane și dreptul oamenilor de a trăi în condiții favorabile de mediu. Maathai s-a născut în 1940 într-un mic sat din Kenya, la momentul acela o colonie britanică.

internat catolic – acolo fata nu numai că s-a alăturat credinței, ci a învățat rapid engleza și a devenit cea mai bună la învățătură. În septembrie 1960, Maathai, împreună cu alți 300 de kenyeni, a fost selectată să participe la programul președintelui american John F. Kennedy, care a oferit tinerilor africani talentați oportunitatea de a studia la universitățile americane. În SUA, Maathai a studiat biologia, mai întîi la Mount St. Scholastica College din Kansas, apoi la Universitatea din Pittsburgh.

Revenită în patria ei, Maathai și-a luat un loc de muncă ca asistent de cercetare la Departamentul de Medicină Veterinară de la Universitatea din Nairobi și a devenit prima femeie din Africa de Est care a primit un doctorat. Din anii 1970, ea a militat activ pentru egalitatea drepturilor femeilor și pentru conservarea pădurilor în țara ei natală, care s-a schimbat drastic din cauza tăierii masive a copacilor. Cu ajutorul ei activ, în 1977, mișcarea socială Green Belt s-a înființat în Kenya, plantînd copaci și formînd femei în silvicultură și alte profesii pentru a obține independență financiară. Acum, mișcarea acoperă întreg continentul african, iar membrii acesteia au plantat peste 50 de milioane de copaci.

La sfîrșitul anilor 1980, Wangari Maathai a lansat o luptă activă împotriva construcției unei clădiri de 60 de etaje în parcul Uhuru al capitalei, care era planificată pentru a servi drept sediu al partidului de guvernămînt din Kenya, centru comercial și de afaceri. Protestele au provocat o puternică nemulțumire față de autorități, care au cerut ca activista să se comporte „cum se cuvine unei femei africane și să se supună bărbaților”. Dar ea nu a ascultat. În 1992, activista, împreună cu susținătorii ei, au fost aruncați în închisoare, unde au fost bătuți atît de tare încît au necesitat spitalizare. Sub presiunea SUA, autoritățile kenyene au fost forțate să renunțe la toate acuzațiile împotriva lui Wangari Maathai.

În 2004, a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția ei la lupta pentru mediu și drepturile femeilor. Activista kenyană a devinit prima femeie africană căreia i-a fost acordat un premiu prestigios. Wangari Maathai a murit în 2011, la vîrsta de 71 de ani, dar cauza ei persistă și îi inspiră pe oameni din întreaga lume să lupte pentru viitorul planetei.

„Abordarea mea față de politică este aceeași ca și cea față de fotbal”

anul următor a primit pentru prima dată premiul „Fotbalistul african al Anului”, cu care va fi distins chiar de două ori, jucînd la unul dintre cele mai cunoscute cluburi de pe planetă, Paris Saint Germain. 1995 a marcat apogeul carierei lui George Weah: o performanță fenomenală pentru un club francez i-a adus titlurile de „Fotbalistul European al Anului” și „Jucătorul Anului FIFA”, precum și Balonul de Aur – pînă în prezent, liberianul rămîne singurul african distins cu acest prestigios premiu.

Cînd Wangari avea 11 ani, părinții ei au trimis-o la un

Fotbalistul a devenit o legendă vie în Liberia și, în paralel cu sportul, s-a angajat în activități umanitare și în dezvoltarea sportului într-o țară sfîșiată de războaie civile. În 2003, Weah și-a încheiat cariera sportivă, iar în 2005, cînd în sfîrșit a domnit un armistițiu în Liberia, fostul fotbalist a candidat la președinție și a ajuns chiar în turul doi al alegerilor, dar a pierdut aproape 20% din voturi în fața unui alt candidat. În 2011, a candidat din nou pentru postul de vicepreședinte, fără succes, însă. Dar George Weah a continuat să se implice activ în viața politică a țării pînă cînd în cele din urmă a obținut o victorie majoră în 2017, devenind cel de-al 25-lea președinte al Liberiei. La 56 de ani, George Weah a trecut de la un băiat de mahala care vindea suc, la o legendă vie a sportului și lider la nivel național. „Voi avea suficient timp să mă odihnesc cînd voi muri”

Scriitorul și regizorul senegalez Ousmane sembene este cunoscut în întreaga lume ca fiind părintele cinematografiei africane. S-a născut în 1923 într-o familie de pescari; situația familiei era atît de dezastruoasă încît, la un moment dat, adolescentul a fost nevoit să părăsească școala și să-și cîștige singur existența. Sembene a lucrat ca olar, ca spălător de mașini și ca asistent mecanic într-un garaj. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, cînd avea 18 ani, a fost mobilizat în armata franceză și a servit ca șofer militar în detașament. După demobilizare, s-a stabilit la Marsilia și a lucrat ca docher în port. Apoi a început să se implice activ în activități sindicale.

Legendarul fotbalist George Weah, care a fost primul non-european care a primit Balonul de Aur și apoi a devenit președintele Liberiei, s-a născut la 1 octombrie 1966 în capitala țării, Monrovia. Copilăria viitoarei legende a fotbalului s-a dovedit a fi dificilă: cînd băiatul avea doar trei ani, părinții lui s-au despărțit, iar copilul a fost crescut de bunica lui, împreună cu alți 12 nepoți. Pentru a ajuta cumva familia, care trăia aproape la limita sărăciei, George vindea gogoși, floricele și suc după școală.

Weah și-a început cariera sportivă la vîrsta de 15 ani, jucînd inițial pentru cluburi locale, combinînd sportul cu un job part-time ca tehnician la Telecommunications Corporation din Liberia, înainte de a se muta în Camerun. Acolo, talentatul fotbalist a fost remarcat de antrenorul din Monaco Arsene Wenger, care a devenit principalul sprijin al întregii sale cariere sportive. În 1988, a început să joace pentru clubul monegasc, iar

În 1956, a publicat primul său roman, „The Black Docker”, în care descria experiența trăită în Marsilia. După ce o afecțiune a coloanei vertebrale l-a forțat să renunțe la munca fizică, Sembene a făcut din literatură o sursă de venit. A mai scris cîteva lucrări, în care a vorbit, printre altele, despre grevele muncitorilor africani la căile ferate și încercările de a lupta împotriva colonialismului. În jurul anului 1960, Ousmane Sembene a devenit interesat de cinema. A primit o invitație pentru un stagiu în Uniunea Sovietică și în 1962 a început să studieze la Școala de Film din Moscova, lucrînd cu jumătate de normă la Studioul de Film Gorki. După pregătirea ca regizor, s-a întors în Africa și a lansat trei scurtmetraje dedicate problemelor „oamenilor mici”. Succesul internațional i l-a adus primul său lungmetraj „Negrul din...” (1966), care a cîștigat Premiul Jean Vigo la Paris, Premiul Criticii la Cannes și „Antilopa de argint” la Festivalul Mondial din Dakar.

La începutul anilor 2000, regizorul și-a pierdut aproape complet vederea din cauza cataractei. Durerile de stomac îi furau somnul. Odată a leșinat chiar pe platoul de filmare, dar a refuzat totuși să meargă la medic și a continuat să lucreze. Sembene se temea că, fără prezența lui pe platoul de filmare, întreaga industrie a filmului s-ar prăbuși. Regizorul a decedat în 2007.

Sfîrșit n k

Doza de sãnãtate

Ficatul – un organ vital

Ficatul este cel mai important organ din corpul nostru, de care depinde cel mai mult viața individului, fiind organul care are comunicare directă cu subconștientul. Ficatul este, de asemenea, organul schimbărilor, ne impulsionează să ne punem în practică ideile, ne dă încredere și ne oferă voință. Ficatul este un organ iertător și ar fi bine să îl prețuim mai mult și să îl tratăm cu respectul cuvenit. Medicina tradițională chineză ne îndeamnă să observăm prima dată starea ficatului pacientului nostru pentru a vizualiza starea de sănătate generală.

Curățirea corpului vine din interior, iar sănătatea individului stă în intestine. Ficatul este organul care primește în permanență informații de la toate organele, fiind într-o comunicare neobosită cu informația energetică a țesutului fiecărui organ. Să ne închipuim ficatul ca un soare, ale cărui raze fac legătura cu celulele organelor. Ficatul are capacitatea de a se regenera chiar și în urma unor intervenții chirurgicale.

Aceste aspecte ale ficatului nu se găsesc în manualele medicinei clasice. Medicina energoinformațională privește și tratează omul în integritatea lui fizică, emoțională și psihică. Fiecare etaj energetic din corpul nostru este conectat cu ficatul – laboratorul central al corpului, cu peste 300 de activități în procesul metabolic și hormonal al corpului. Multe substanțe din sînge – carbohidrați, proteine, grăsimi, noxe toxice, medicamente, hormoni sau enzime – sînt prelucrate în

O

istorie a farselor (312)

O dispariție înscenată, dar fără succes (2)

Mildoon a fost recunoscut drept Markham şi, suspectînd o fraudă bancară, poliţia 1-a arestat cînd, în calitate de Mildoon, a făcut aranjamente ca să fie ridicată corespondenţa lui Markham. Deţinut în arest ca emigrant ilegal, în iulie 1975 a fost deportat în Marea Britanie şi plasat în grija detectivilor de la Scotland Yard.

În cele din urmă, povestea a devenit publică. Dispariţia sa în Florida nu căpătase mare interes în Marea Britanie, în ciuda zvonurilor de suicid sau chiar de implicarea mafiei, care ar fi ordonat uciderea lui. Dar acum, cînd deprimarea îl cuprinse din nou, adevărata relatare despre deghizarea şi fuga sa era tot ceea ce mass-media visau – o persoană publică căzută în dizgraţie, o deturnare scandaloasă de fonduri, chiar şi o afacere extraconjugală cu secretara sa, Sheila Buckley.

Procesul lui Stonehouse a generat un interes şi mai mare. Susţinînd că nu este responsabil de propriile acţiuni şi că presiunile vieţii publice l-au determinat să-şi dezvolte personalităţi multiple (Markham şi Mildoon), a negat acuzaţia nedovedită de a fi furat cele 800.000 de lire sterline. Acuzarea era nedumerită de ce, tocmai înainte de dispariţie, Stonehouse îşi răscumpărase asigurarea de viaţă contra sumei de 125.000 de lire sterline, bani ce urmau să fie plătiţi soţiei sale în caz de deces. S-a atras astfel atenţia asupra creării, de către el, a douăzeci şi patru de conturi bancare diferite la şaptesprezece bănci diferite, sumele respective găsinduşi apoi drumul în Elveţia, unde dispăruseră din faţa anchetatorilor. Multiple personalităţi sau nu, el a dat dovadă de şiretenie şi isteţime în efortul de a dispărea şi de a-şi croi o nouă viaţă.

Trimis la închisoare pentru şapte ani, la eliberare a trăit departe de ochiul public, pînă cînd, bolnav şi lefter, a murit în aprilie 1988.

Impostorul „alchimist“ (1)

Pînă în 1924, cînd inflaţia agresivă a Germaniei postbelice a fost, în cele din urmă, înfrînată, cetăţenii şi-au recîştigat, într-o oarecare măsură, încrederea odată cu introducerea unei noi monede naţionale. Citind un anunţ apărut într-un ziar din München,

ficat, dacă acesta funcționează în parametri săi normali.

Alimentația bazată pe carbohidrați precum: cartofi, cereale, legume uscate (legumele sînt transformate în ficat în glicogen, iar, la nevoie, ficatul transformă glicogenul în glucoză) suprasolicită ficatul. Aici se poate observa un ritm deosebit între orele 2 și 3 dimineața, cînd notăm faza cea mai activă de transformare în glicogen; după această oră pînă tîrziu după masă ficatul este ocupat cu activitatea zilnică și conștientă a rezolvării problemelor zilnice (zahăr în sînge). Ficatul are o funcționalitate din exterior spre interior, cît și din interior spre exterior.

O vezică biliară blocată sau mîloasă nu mai găsește drumul spre metabolism, energia va fi transportată prin energia plămînilor spre partea superioară a corpului și blochează activitatea tiroidei, iar analizele de laborator atestă o tiroidă cu funcționalitate scăzută, hipotiroidie.

Un ficat bolnav nu cauzează dureri, el suferă în tăcere, dar dă stări de oboseală, epuizare și dereglări ale somnului. Copiii care se nasc cu icter au, de asemenea, o dereglare în metabolismul bilirubinei, din punctul nostru de vedere acești copii se nasc cu o sensibilitate a ficatului. Dacă valorile GPT sînt mai mari decît GOT există o funcționalitate dereglată a ficatului din cauza greutății; invers, o funcționalitate dereglată a ficatului cauzată de consumul excesiv de alcool poate duce mai

prin care se ofereau mai multe sute de mii de mărci pentru investiţia într-o „afacere solidă, pe scară mare, de preferat în industria chimică”, Franz Tausend (1884-1939) a răspuns imediat invitaţiei. Fiul unui instalator din ducatul german Suabia, Franz devenise ucenicul unui chimist din Hamburg. Petrecîndu-şi anii războiului în diverse slujbe administrative, în afară de orice primejdie, în 1918 a depus la bancă un avans pentru cumpărarea unei ferme în apropiere de Ratisbon. Afacerea dînd faliment, el și tînăra lui soţie s-au mutat într-o suburbie a München-ului, unde, în noua lor casă, el şi-a transformat o încăpere într-un laborator chimic, sperînd să descopere sau să inventeze ceva profitabil. Dar, fără o pregătire practică propriu-zisă, în mintea lui chimia şi alchimia, ştiinţa şi magia erau toate unul şi acelaşi lucru. În 1922 a publicat o broşură în care afirma că metalele pot fi crescute la fel ca plantele, dacă sînt tratate corespunzător: elementele, fiecare cu propria „frecvenţă”, se luptă pentru armonie, ca şi acordurile muzicale, şi pot fi transformate aşa cum acordurile pot fi schimbate dintr-o cheie în alta.

Se pare că Tausend credea cu adevărat în teoriile sale. Fără a cîştiga sprijin din partea cuiva, şi-a continuat experimentele de amator acasă, încercînd să producă morfină din sare, cositor din lut şi aşa mai departe. Mutîndu-se într-o căsuţă de ţară lăsată ca moştenire de fratele său, nu reuşea să aibă nici un rezultat atît de repede cît îşi dorea – pînă cînd a citit şi a răspuns anunţului din ziar. Spre surpriza sa, a primit imediat o scrisoare din partea celui care publicase anunţul, Rudolf Rienhardt, student la drept în vîrstă de douăzeci şi unu de ani, care tocmai fugise împreună cu soţia unui bogat proprietar de pămînt din Prusia. Această femeie era atît de îndrăgostită de iubitul ei, încît îl numise directorul său financiar; şi Rienhardt, care avea idei măreţe pentru banii amantei, a fost impresionat de teoriile lui Tausend privind alchimia modernă. Cunoscîndu-1 pe Tausend, a fost şi mai impresionat. Omul era un geniu! Formînd o companie cu răspundere limitată, Reinhardt i-a oferit lui Tausend, în avans, o sumă considerabilă.

Plătind acontul pentru un castel din Tirol şi înscriindu-1 pe numele soţiei sale, Tausend a continuat experimentele, fără a reuşi însă să transforme lutul în cositor sau sarea în morfină.

(va urma)

STUART GORDON

departe la o dereglare în metabolismul alcalinelor cu urmări negative asupra hipofizei.

Legătura ficatului/ vezicii biliare cu celelalte organe ale corpului, începînd cu sistemul hormonal care duce în multe cazuri chiar la impotență, dereglări uterine cu formare de chisturi sau uter fibromatos, dovedește încă o dată că ficatul are prea puțină energie.

Ochii sînt priviți de medicina alternativă chineză ca un cerc deschis al funcționalității ficatului și al vezicii biliare (în cazul degenerescenței maculare, ochi uscați, dereglări de vedere este bine să fie verificată în primul rînd starea ficatului). Ce îi face bine ficatului? Ficatul și vezica biliară reprezintă puterea noastră energetică, au nevoie de relaxare și somn, se bucură de un pahar de apă călduță dimineața și seara.

Omul trăiește într-un schimb permanent de cîmpuri magnetice și electrice între scoarța pămîntului și sfera ionică. Acest schimb este influențat de activitatea soarelui, furtuni și de alternanța dintre noapte și zi.

Medicina energo-informațională este în măsură să repună circuitul fluxului energetic, al ficatului și al vezicii biliare înapoi în echilibru. Terapiile sînt întregite de repunerea comunicării energetice cu fiecare organ în parte și se încheie cu o detoxifiere la nivel de celulă.

Diagnosticarea energetică este însoțită de un buletin de analize energetic, care întregește tabloul fluxului energetic din corp. Sînt terapii moderne, fără durere, fără medicamente, o disciplină care are la baza fizică cuantică – medicina viitorului.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Srutul degetelor

ORIzONTAL: 1) Erou de farsă – Final; 2) A lucra pe la spate – Oprită din acțiune; 3) Intrați în scenă – Felul unu la masă; 4) Secvența secolului –Servit cu vin; 5) Stadiu de dezvoltare – Adaos la o casă; 6) Făcut în mers – Liste de materii; 7) Căzută prost – Competiție eliminatorie – Localitate în Irlanda; 8) Călău – Piatră semiprețioasă; 9) Sportiv de culoare – Fac totul; 10) Locuri vacante! – Aflat la distanță.

VERTICAL: 1) Mălai mare – Bun de gură; 2) Purtare cavalerească – Luați cu frumosul; 3) Sistem tehnic – Oraș în Norvegia; 4) Localitate în India – Diodă; 5) Vastă cît cuprinde! – Trase pe dreapta; 6) A ridica glasul – Bătut de la margine; 7) Primele concursuri! – Ciupită ca să cînte – Cu soț; 8) Stare deloc confortabilă – Ultimul bănuț; 9) Locuri de odihnă și tratament – Descurcă ițele; 10) A lăsa pe geantă – Prăjit în pripă, numai pe deasupra.

DICȚIONAR: SPA; AAL; UNAO.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,COMPLEXE” 1) REVIGORATE; 2) IREPARABIL; 3) DAC –TARA – I; 4) IDILIC – TEN; 5) CINA – OPERA; 6) AC – TOLERA; 7) TALER – NETA; 8) UTERINI – IR; 9) RASA – ETICI; 10) A – ALEGATIE.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XX)

CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (2)

Iulia puse aparatul lîngă ea pe canapea și-i spuse cu tristețe:

– Sînt o proastă!

– Cum să fii o proastă? Draga mea, iubita mea, nu ești o proastă deloc, de ce spui asta? – se precipită el, luînd-o protector în brațe.

– Lasă-mă în pace, se apără ea, desprinzîndu-se din îmbrățișarea lui și ridicîndu-se de pe canapea, pentru a se deplasa la fereastră.

Se întoarse cu fața la el și-i spuse:

– Cum numești o studentă la Litere, auzi tu, la Lite-re, care vorbește 5 minute cu Tudor Arghezi și nu-și dă seama? Cum?

– O proastă? – întrebă el defensiv și mucalit.

– Da, o proastă! Și încă una cu diplomă! Auzi tu, vin de la 60 de ani distanță, dau nas în nas cu unul dintre marii poeți ai României și eu mă comport ca tanti Frosa de la vaci! – izbucni ea înfuriată.

– Ha, ha, ha, ha – începu Tudor să rîdă cu poftă.

– De ce rîzi? – îl întrebă fata descumpănită.

– Ești așa de frumoasă cînd te enervezi, răspunse el amuzat. Fruntea parcă-ți arde, tîmplele-ți se bat, suferi peste poate, parcă...

– ...tu ești turbat, răspunse ea zîmbind, recunoscînd citatul din „O noapte furtunoasă”. Eu chiar sînt supărată și ție îți arde de glume – spuse ea mai liniștită.

– Dacă ești supărată hai să-ți dau două vești bune. Vrei?

– Da, vreau zise ea privindu-l în continuare din mijlocul camerei.

– Atunci, află, draga mea, că dacă l-ai ratat pe Arghezi nu vei rata sper ocazia de a lua prînzul cu mine pe Ada Khaleh.

– Serios? Mergem în excursie? Cînd plecăm?

– Peste două săptămîni, pentru... doar o săptămînă, spuse el. Mai exact, un circuit pe Clisura Dunării, adică Severin, Orșova și Ada Kaleh, care va începe pe 3 august.

– Extraordinar! De cînd îmi doream să văd insula! Am citit tot ce se putea în legătură cu ea, am văzut filmele, știu tot, cunosc tot, abia aștept să merg! –se porni ea să turuie entuziasmată venind spre el și așezîndu-i-se în poală.

Tudor o cuprinse cu brațele și cînd termină ce avea de spus îi astupă gura cu un sărut prelung din care abia se desprinseră. După cîteva secunde de tăcere, băiatul îi spuse încet:

– Nu m-ai întrebat despre a doua surpriză...

– Așa e, am uitat să te întreb. Care e?

– Ai să afli dacă bagi mîna în buzunarul meu de la sacou.

Grăbită, Iulia băgă mîna în buzunarul drept al sacoului și o scoase goală spunîndu-i cu o mină dezamăgită lui Tudor:

– Aici nu e nimic...

– Caută dincolo, îi spuse acesta zîmbind.

Fata se conformă și scoase un carnețel dreptunghiular care avea pe el stema Republicii Populare Române. Se uită mirată la Tudor, iar acesta-i spuse doar atît:

– Deschide-l!

Îl deschise și citi cu voce tare:

– Gheorghe Iulia, născută la data de... domiciliată în Brașov, strada.... ce e ăsta? – se miră ea.

– Ăsta este buletinul dumitale, cetățeană Gheorghe Iulia – spuse el pe un ton serios, imitînd un funcționar public.

– Buletinul meu? Vrei să spui Cartea mea de Identitate – zise înțelegînd despre ce era vorba.

– Exact, răspunse Tudor. Nu discutasem noi despre faptul că o să ai nevoie de un act de identitate, pentru a evita problemele cu Miliția?

– Ba da, discutasem.

– Ei, și uite-l, l-am procurat! – se umflă Tudor în pene.

– Bine, dar cum ai făcut?

– Am contactat un tovarăș... priceput în lucruri din astea – spuse el misterios.

– Aha, deci fals în acte publice, toaʼrșe Tudor, îi imită fata tonul grav de mai devreme. Ști ʼmneata, cîți ani de pîrnaie iei pentru trebșoara asta?

– Poate să fie și pe viață, dacă mă închid împreună cu tine, răspunse el privind-o cu dragoste.

– Păi s-ar putea să te închidă, dar fără mine, răspunse ea serios. Te-ai gîndit ce se întîmplă dacă descoperă falsul? Mai ales că uite, nici fotografie nu am, observă ea.

– Fotografia o facem noi mîine la un atelier și o lipim aici.

* * *

Locotenentul de Securitate Mureșan își făcuse temele conștiincios și aflase unde locuia domnișoara Iulia, pe care o pusese sub urmărire. Acesta era singurul lucru cert pe care-l cunoștea despre ea. La Facultatea de Litere existau, în ultimul an, trei studente cu numele de Iulia, însă nici una nu era din Brașov. Asta însemna că fata nu era studentă la Litere, ci în altă parte. Prin urmare, își extinse cercetările la întreaga Universitate București, însă nu găsi un rezultat satisfăcător. Ajunsese la casa din strada Vespasian și-și parcase mașina într-un loc din care să poată urmări persoanele care intrau și ieșeau din curte. Pe Iulia o identificase cu ajutorul unei fotografii pe care Silviu, informatorul căpitanului Pavelescu, o făcuse la petrecerea din 14 iulie, dar altceva nu știa despre ea.

Această lipsă de informații îi întări convingerea că era ceva în neregulă cu ea. În regimul lor de democrație populară, oamenii puteau fi găsiți și identificați oricînd. Dacă cineva scăpa controlului organelor de stat, atunci acel cineva era suspect. Era nevoie de multă atenție și migală să nu scape. Tocmai de aceea, locotenentul decise să înceapă el filajul fetei, înainte de a o lăsa pe seama colegilor din echipa specializată, ca s-o vadă cu ochii lui și să tragă singur primele concluzii. Așa o observă venind și intrînd singură în casă undeva după ora 12. Nu se mișcă de acolo pînă spre orele 16:45, cînd veni și Tudor Grigorescu. Ieșiră apoi amîndoi pe la 17:45. Locotenentul îi urmări pînă la un atelier fotografic din zona Gării de Nord, de unde plecară 15 minute mai tîrziu, pentru a se duce spre terasele din apropiere, ca să mănînce. Socotind că nu se vor mișca de acolo în următoarele ore, milițianul se întoarse la atelierul fotografic unde află că domnișoara își făcuse poză de buletin, iar cu ocazia asta află numele complet al fetei înscris pe chitanța eliberată de fotograf: Iulia Gheorghe. Acesta era un detaliu foarte important, pentru că va putea afla cine e misterioasa domnișoară.

A doua zi primi raportul celor de la evidența populației care-l înștiințară că la Brașov există 10 femei cu acest nume, dar nici una studentă la Litere. Le ceru să extindă căutările la nivelul întregii țări, și găsi multe Iulia Gheorghe, ba vreo cîteva studente la Litere, însă nici una nu corespundea cu cea căutată. Acest ultim raport îl făcu să bată la ușa biroului căpitanului Pavelescu.

– Intră, auzi vocea superiorului său. Apăsă clanța și pătrunse în birou.

– Să trăiți, tovarășe căpitan, salută el.

Acesta era așezat la birou, cu niște hîrtii în față, pe care le studia cu interes. Ridică capul spre locotenent, se lăsă pe spătarul scaunului și-l îndemnă:

– Spune, de ce ai venit?

– Tovarășe căpitan, permiteți să raportez. Am finalizat cercetările privind-o pe numita Iulia Gheorghe și am constatat că nu este evidențiată nicăieri.

– ...deci Gheorghe o cheamă, cugetă căpitanul... și-a luat nume românesc spioana... Ce mă miră e că au trimis o agentă așa de tînără în România. Probabil e foarte pricepută...

– De ce s-o fi trimis? Cu ce misiune?

– Asta va trebui să aflăm, răspunse Pavelescu. E sigur acum că domnișoara e în slujba unei agenturi străine cu misiune în România. Mi-ar place să aflu cum a ajuns la Tudor Grigorescu și de ce tocmai la el!

Cãutînd... fericirile

Admiram dialogul seducției

Dintre vioară și pian

Printre arii divine

Pe tărîmul simfonic.

Din amonte coborau nărăvașe cascade, zei ce îmbrățișau la vărsare,

În Marea Trăirilor,

Dansul somnolent al Sirenelor...

Mijea pulsiunea Timpului

În belșug de Lumină...

Viața se derula între strigăt și tăcere Poemele se limpezeau

În tumultul Creației.

Etalînd alb-argintiul aripilor

Lebede defilau silențios

Printre nuferi

Într-un recviem al tăcerilor...

Între vioară și pian

Cum între o femeie și un bărbat

Solfegiau fluturii dragostei

În irizări pastorale văratice.

Cînd arteziene din parfum de tei înflorit

Pulverizau endorfine eminesciene

Mimozele traduceau mirajul atingerilor.

Îngerii tatuau psalmi cu rugăciuni

Pe Columna Paradisului.

În hamacul gîndurilor, În dangăt de clopot, Se legănau... fericirile...

Ascultam vrăjit, Cum respiră... VEȘNICIA.

LIVIU zANFIRESCU

– O să mă ocup de asta, însă pînă atunci vreau să vă spun că acum patru zile și-a făcut la un atelier foto niște fotografii de buletin.

– Cum naiba au trimis-o ai ei în misiune fără documente? – se miră căpitanul.

– Poate că are nevoie de ele la altceva, răspunse locotenentul Mureșan.

– Da, poate... Deocamdată nu știu ce să cred, pentru că nu lucrează după un plan exact, ci cam la voia întîmplării. Ține-o sub supraveghere și raportează-mi cum face ceva deosebit.

– Am înțeles, să trăiți! – răspunse tînărul ofițer, după care se întoarse pe călcîie și părăsi încăperea.

* * *

Zilele trecură repede pînă la excursia pe care o așteptau amîndoi. Iulia continuă munca de cercetare la bibliotecă, fără să găsească nimic important. Era destul de dezamăgită, dar spera ca viitorul să-i aducă informația căutată referitoare la momentul în care poarta își inversează calea de trecere. Știa că citise la un moment dat pe internet despre asta, dar nu mai reținea aproape nimic, fiindcă nu o interesase foarte mult subiectul atunci. În sfîrșit, veni și ziua de 3 august. Împachetară totul în două geamantane și se porniră spre locul de îmbarcare din Piața Gheorghe Gheorghiu Dej. Ajunseră la ora 8:00 în parcarea din fața hotelului Athénée Palace, iar autocarul – o Skoda 706, RT Lux – se afla deja acolo. Se grăbiră spre el, salutîndu-i pe ceilalți turiști care ajunseseră deja. Șoferul era un tip jovial, între două vîrste, așa cum stă bine unui șofer experimentat de turism. Purta o pereche de ochelari de soare cu lentile mari argintii și... o mustață asemănătoare cu cea a lui Luigi Ionescu. Îl chema Anghel și se apucă să le rînduiască bagajele în cala mașinii poftindu-i totodată să-și aleagă locul. Iulia o apucă spre botul autocarului unde se aștepta să găsească ușa din față, dar constată că aceasta lipsea. Se întoarse nedumerită spre Tudor care, cu un zîmbet larg pe față, îi arătă că ușa era puțin mai în spate. (va urma)

nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Industria germană – o grămadă de fier vechi

Așa ar spune acum un Petre Roman german și ar invita investitorii chinezi, indieni și brazilieni să vină să cumpere fabricile neperformante ca să le aducă la gloria de odinioară. Dacă nu ar fi trist, aș rîde, fiindcă roata istoriei se întoarce și Dumnezeu nu bate cu bățul. Citeam recent un articol al celor de la Politico despre dezindustrializarea Germaniei; datele care se desprind din el sînt destul de îngrijorătoare pentru industria și economia UE. Urmare a războiului, a pandemiei și a dezvoltării sectorului mașinilor electrice, economia germană a început să se transforme într-o grămadă de fier vechi. Astfel, ziariștii de la ziarul german citat mai sus scriu că „gigantul chimic BASF

a fost un pilon al afacerilor germane de mai bine de 150 de ani, susținînd ascensiunea industrială a țării printr-un flux constant de inovație, dar cel mai recent proiect lunar – o investiție de 10 miliarde de dolari într-un complex de ultimă generație despre care compania susține că va fi standardul de aur pentru producția durabilă – nu se dezvoltă în Germania, ci este ridicat la 9.000 de kilometri distanță, în China. BASF, fondată pe malul Rinului în 1865 sub numele de Badische Anilin & Sodafabrik, a anunțat închiderea unei fabrici de îngrășăminte din orașul Ludwigshafen și a altor facilități, ceea ce a dus la desființarea a aproximativ 2.600 de locuri de muncă.

O furtună perfectă se pregătește să se abată peste fosta putere europeană, semnalînd că recesiunea sa actuală nu este doar tehnică, așa cum speră factorii de decizie, ci mai degrabă un prevestitor al unei inversări fundamentale a averilor economice care amenință să sperie toată Europa, injectînd și mai multă tulburare în peisajul politic deja polarizat al continentului“.

(continuare în pag. 23) n.m.

Paranormalii chinezi

Cînd Pavel Coruț, Dumnezeu să-l ierte, scria seria de aventuri intitulată „Octogonul”, în care eroul principal era un ofițer operativ al secțiunii de paranormali ai Serviciilor secrete române, multă lume l-a luat la mișto pentru că își imagina lucruri de care majoritatea oamenilor nu auziseră și în a căror existență nu credeau. În urmă cu 30 de ani influențarea psihicului, ba chiar a gîndurilor și acțiunilor altcuiva, era o chestiune de domeniul științificofantasticului, iar atacarea unui lider militar sau politic al unei alte națiuni

părea o fantasmagorie demnă de Jules Verne. Iată că, acum, nimeni altul decît prestigiosul ziar american The Washington Post publică un raport detaliat despre „arme destinate a modifica funcția creierului”, schimbînd opiniile și comportamentul liderilor politici adverși. Cine fabrică aceste arme? China. Le au și americanii? Cu siguranță, așa cum sînt convins că le au și francezii sau britanicii, rușii, dar și noi, românii (sîntem o națiune prea inteligentă ca să nu ne ocupăm de așa ceva).

Ce scrie raportul întins pe 12 pagini despre armele de lovituri neuronale dezvoltate de Partidul Comunist Chinez și Armata de Eliberare? Citez din Washington Post: „Armata Populară de Eliberare a Chinei dezvoltă arme de înaltă tehnologie concepute pentru a perturba funcțiile creierului și a influența liderii guvernamentali sau populații întregi, potrivit unui raport al trei analişti de informații“.

(continuare în pag. 22) mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Poporul român e condus de niște flotanți a căror patrie întîmplătoare e România”. MIHAI EMINESCU

E adevărat că, în ultimii ani, în paginile Revistei ,,România Mare” am publicat articole cu titluri de-a dreptul înspăimîntătoare: ,,Viermii”, ,,Idioții”, ,,Sataniștii”, ,,Bestiile”... Colecție din care nu avea cum să lipsească, precum bomboana pe colivă, ceva privitor la criminali.

Nu este vorba de criminalii de război, recordmani sau celebrități în materie. Mă voi referi la acei criminali care trăiesc acum, aici, printre noi și care, se pare, n-au nici o opreliște în acțiunile lor. Tot ca o noutate, aflați că armele acestor ucigași nu mai sînt obișnuitele cuțite, topoare, răngi, otrăvuri sau lațuri. Arma lor se cheamă... VORBA, dar nu cea blîndă, înțeleaptă sau dulce. Vorba lor este dură, ca o poruncă de necomentat și urmată de repercusiuni aspre dacă nu e ascultată și îndeplinită întocmai.

Și, pentru că ,,vorba este un gînd, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă” (DEX), deci ceva accesibil numai omului, era de așteptat ca respectivii criminali să apeleze la alți oameni care, iată, fac ca vorba să devină o armă letală.

Păi, cînd David Rockefeller a spus că ,,Noua Ordine Mondială (NOM)va fi acceptată de națiuni după ce se va regiza o criză majoră credibilă”, a apărut Jacques Attali, care a scris circa 50 de cărți pe acest subiect, fragmentul următor fiind cît se poate de relevant: ,,Vom inventa o pandemie care va viza anumite categorii de indivizi (pensionarii, considerați poveri pentru orice societate, și copiii, pentru ca omenirea să nu mai aibă viitor – n.m.). Ne Vom asigura (prin amenințări, amenzi, restricții – n.m.) că toți vor avea acces la tratamentul cuvenit. Nu vor fi probleme, pentru că selecția idioților se produce de la sine: ei vor merge singuri la tăiere”. A venit apoi Bill Gates care, prin anii 2015-2018, a făcut tot soiul de planuri, repetiții, simulări, zice-se pentru binele omenirii, în cazul unei ,,eventuale” pandemii... care a venit ,,întîmplător” în 2019.

Noroc cu madam Ursula von der Leyen, mama întregii Europe, care a decis din proprie inițiativă să cumpere circa 1,8 miliarde de vaccinuri, dovedite ulterior ineficiente și chiar letale, dar ce mai contează asta, din moment ce Principiul 3 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale prevede următoarele: ,,Scopul sfințește mijloacele – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul NOM faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni, genocid etc.”. Iată de ce, spre exemplu, Bill Gates își vede mai departe de treabă, avertizîndune, după ce și-a făcut o fabrică de țînțari, că ,,în toamna ce va veni, țînțarii vor răspîndi un virus ciudat”, motiv pentru care, tot din inițiativa sa, s-a realizat un nou vaccin care, mai mult ca sigur, în loc să ne salveze de la moarte, ne va scăpa de viață, adică exact ceea ce se urmărește.

(continuare în pag. 22)

VALENTIN TURIGIOIU

Paranormalii chinezi

(urmare din pag. 21)

„Armele pot fi folosite pentru a ataca sau controla direct creierul folosind microunde sau alte arme cu energie dirijată în arme portabile sau arme mai mari care trag cu fascicule electromagnetice, adăugînd că pericolul armelor de război cerebral ale Chinei înainte sau în timpul unui conflict nu mai este teoretic.

Departamentul de Comerț al SUA a impus, în decembrie 2021, sancțiuni Academiei de Științe Medicale Militare din China și unui număr de 11 entități conexe despre care departamentul a spus că folosesc procese biotehnologice pentru a sprijini utilizatorii finali din China, pentru a include presupusele arme de control al creierului.

Cu toate acestea, au avut loc puține studii sau discuții publice cu privire la noua capacitate militară avansată. Neurostrike este un termen militar definit ca țintirea proiectată a creierului personalului militar sau al civililor care utilizează tehnologie noncinetică. Scopul este de a afecta gîndirea, de a reduce conștientizarea situației, de a provoca leziuni neurologice pe termen lung și de a tulbura funcțiile cognitive normale. Studiul a fost scris de Ryan Clarke, senior cercetător la Institutul din Asia de Est al Universității Naționale din Singapore”.

Criminalii!

(urmare din pag. 21)

Ce mai, soluțiile propuse de cioclii planetari sînt dure și tranșante, susținute prin formule de genul: ,,Pămîntul este bolnav de cancer, iar cancerul sînt chiar oamenii” (Merton Lambert, membru al Fundației Rockefeller); ,,Nimeni nu va intra în Noua Ordine Mondială dacă nu va face promisiunea că se va închina lui Lucifer” (David Spangler, fondator al curentului New Age); sau ,,95% din populația planetară trebuie să dspară” (Ted Turner, fondator CNN).

Așadar, ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial, care va conduce prin cucerire sau consimțămînt” (James Paul Warburg, 1950) și, din consimțămînt în consimțămînt, ,,oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale” (Fritz Springmeier).

Cu toate acestea, românii n-au nici un stres, nu simt nici măcar că preșul le este tras de sub picioare, sau altfel spus: ,,Avem o scuză de fațadă:/ «Lasă, că merge și așa!»/ Trădăm la primul colț de stradă/ Și-apoi încălecăm pe-o șa./ Iar Ziua Domnului, ca hoțul/ În miez de noapte va sosi/ Femeia va dormi, iar soțul/ Reviste porno va citi” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Zeflemeaua”).

Am fi putut avea șansa de a deține o clasă politică demnă, interesată și atașată de țară, dar nici vorbă de așa ceva. ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele./ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele” (Vadim Tudor, ,,Lumea românească”), sau, cum spunea Dan Puric: ,,Politicienii români sînt precum viermii, șobolanii, lipitorile și maimuțele”. Evident că, în astfel de situații, se pune fireasca întrebare: ,,De ce mama dracului nu putem rade de pe suprafața pămîntului această clasă politică? ,,O șleahtă de handicapați/ Falsă din cap pînă-n picioare/ Pe care îți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare” (Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

În primul rînd, pe acești complici ai cioclilor planetari îi protejează Principiul 2 enunțat mai sus, adică ,,Scopul scuză mijloacele”. De aici vă puteți da seama de ce acești nemernici nu au nici o tangență cu această țară și poporul său. Păi, aduceți-vă aminte cît de fideli slujitori au fost Iohannis, Cîțu, Gheorghiță, Arafat, Vela ș.a. față de directivele globaliste din timpul pandemiei. Românii deveniseră niște sclavi, cîrpe de șters podele și victime sigure ale unei morți premeditate. Ce să mai zicem de Iohannis, care ne-a anunțat că, în timpul mandatului său prezidențial, ,,Țara a eșuat!”, dar nu oricum, ci ,,pas cu pas”, și asta tocmai cînd se lăuda că el este, sanchi, promotorul ,,lucrului bine făcut”.

Amenințarea nu se limitează însă doar la utilizarea armelor cu microunde: „Noul peisaj al dezvoltării neurostrikului include utilizarea interfețelor omcomputer distribuite masiv pentru a controla populații întregi, precum și o serie de arme concepute pentru a provoca daune cognitive”, spune raportul. „Cercetările se concentrează pe utilizarea armelor de război cerebral pe termen scurt și, posibil, în timpul unui asalt militar chinez asupra Taiwanului – o țintă pentru viitoarele operațiuni militare chineze despre care liderii militari americani au spus că ar putea fi efectuate în următorii patru ani. Orice descoperire în această cercetare ar oferi instrumente fără precedent PCC pentru a stabili cu forța o nouă ordine mondială. Din punct de vedere militar, războiul cerebral poate fi folosit în ceea ce Pentagonul a numit strategia militară a Chinei anti-acces, negarea zonei pentru Indo-Pacific. Imaginați-vă că trupele PLA (cel puțin parțial) imunizate sînt introduse într-o geografie în care o anumită tulpină bacteriană armată a fost eliberată înainte de intrarea lor pentru a pregăti terenul și a elimina punctele de rezistență, se arată în raport. Orice surse de rezistență rămase pe teren sînt apoi tratate prin intermediul armelor de lovitură neurologică (chineză) care insuflă frică intensă și/sau alte forme de incoerență cognitivă care duc la inacțiune.

Acest scenariu ar permite PLA să stabilească controlul absolut asupra unei națiuni precum Taiwan, în același timp împiedicînd orice opțiune strategică

Doamne, cum va clocoti cu el smoala în cazanele iadului, unde va ajunge, pentru că a vîndut această țară și a trădat zîmbind sardonic propriul popor! Alte comentarii fiind de prisos, nu rămîne decît să tragem următoarea concluzie: IOHANNIS, CA PREȘEDINTE AL ROMÂNIEI, A FOST, ESTE ȘI VA RĂMÎNE O RUȘINE NAȚIONALĂ!

În al doilea rînd, dacă vă întrebați de ce nu putem scăpa de aceste epave umane, răspunsul e simplu, o variantă a sa fiindu-ne dată, recent, la România TV, de către Dana Budeanu: ,,Nu mai e nimic de făcut pentru că, acum, în România sînt doar 1% DEȘTEPȚI (v. inteligent, rafinat, treaz, cf. DEX – n.m.), restul... PROȘTI (v. lipsit de inteligență, fără minte, tont, cf. DEX – n.m.)”. Nu știu în ce tabără vă aflați, dragi cititori, dar vă pot spune că, în baza logicii elementare și a celor spuse de Dana Budeanu, la cei aproape 16 milioane de români care mai sînt în țară, revin doar vreo 160 de mii de cetățeni deștepți.

Iată de ce în Parlamentul României găsim, la cei 500 de politicieni, doar 5 deștepți, restul, numai proști, pe care ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ care joacă, orișicît, mai bine”. Mai mult, ,,La un semn, dansează toți cu foc!/ La alt semn, i-apucă și maneaua!/ Și nici bine turma n-a luat loc/ C-o lovește și mai rău damblaua”. Ce mai, ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală./ Popii Îl trădează pe Isus/ Bună țară – dar ce rea tocmeală!”, motiv pentru care ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare./ Cît s-a degradat poporul meu!/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Una peste alta, putem recunoaște că proștii au cedat de bună voie, după cum preconiza Jacques Attali, ca să nu mai vorbim că românii nu au fost puși în situația de a accepta să trăiască manevrați de ăștia cu cuțitul la gît sau degetele băgate în tocul ușii.

Cum să nu vorbim de proști într-o țară în care, timp de peste 30 de ani, populația a acceptat ca președinți ai țării să fie niște caricaturi, adică exact ceea ce prevede Protocolul 8 al organizării și funcționării Noii Ordini Mondiale, făcut public de celebrul jurnalist american, Jim Mars, în cartea sa ,,Iluminati – Societatea secretă care a deturnat întreaga lume”: ,,În toate națiunile puterea va fi pusă în mîinile unor persoane ale căror trecut și reputație să fie de așa natură încît între ele și popor să existe un abis (cum este cel dintre Iohannis și poporul român – n.m.), persoane care, dacă nu se supun total instrucțiunilor Noii Ordini Mondiale, se vor confrunta cu acuzații penale”, inventate de presă, DNA, turnători cu stat de plată, gradați SRI etc.

De fapt, aceste aspecte au fost consemnate în urmă cu vreo 150 de ani de John D. Rockefeller, în celebrul ,,Manual de înrobire a omenirii”, apărut și în mediul online în anul 2002. Mai mult, cum ar putea fi catalogați toți aceia care s-au vaccinat în pandemie pentru doi mici

americană de a interveni și de a trimite trupe în sprijinul Taiwanului. PLA ar putea anula astfel superioritatea militară convențională a SUA cu puține remedii pe termen scurt pentru Statele Unite. Acest scenariu se bazează pe programele de cercetare CCP existente și care sînt obiectivele strategice clare ale acelor programe”, se arată în raport.

Așadar, chinezii încearcă prin orice mijloace să se impună la conducerea lumii folosind arme noi și extrem de eficiente, chiar dacă deocamdată, conform aceluiași raport publicat de Washington Post, „China nu are baza industrială de apărare necesară pentru a produce tehnologiile pentru un program de neurolovitură care să se potrivească ambițiilor militare ale Beijingului, se arată în raport, prezentînd o fereastră de oportunitate pentru SUA și aliații săi. Acest decalaj fundamental prezintă o vulnerabilitate masivă pentru loviturile de decapitare împotriva programului de neurostrike, cu condiția ca aceste lacune să poată fi evidențiate și țintite cu precizie”, se spune în raport.

Totuși, este bine să conșientizăm că lumea în care trăim e una extrem de complexă și că, de multe ori, anumite reacții sau comportamente ale oamenilor politici care par ilogice sau anormale ar putea avea o explicație prin faptul că s-au folosit asupra lor arme de tip neurostrike. Nu cred să fie cazul politicienilor noștri, care sînt obedienți prin natura lor, fără a mai fi nevoie să fie obligați prin lovituri neuronale.

și o apă plată, pentru 100 de lei sau pentru a merge la păcănele, mall sau festivaluri? Oare cît de proști au fost românii care au acceptat ca rudele decedate în timpul pandemiei să fie îngropate în saci de plastic, fără slujbe bisericești și fără cei apropiați lîngă mormînt? Oare cum sînt rudele bătrînilor maltratați în azilele morții, rude care, în mod ciudat, nu au avut nici o reacție împotriva vinovaților și a instituțiilor implicate în caz?

Sincer să fiu, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar se pare că, în România, prostia a fost ridicată la rang de virtute. Peste tot miroase a proști, ceea ce înseamnă că Dana Budeanu a avut dreptate. Sînt și proști rasați, care au diplome, licențe, doctorate, ordine și medalii de tot soiul, chiar și ,,Nobel pentru genocid” (cum spunea Corneliu Vadim Tudor).

Oricum, ,,Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi”, care ,,numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă”, a ieșit la atac. ,,Și-această ciumă-n lume și aceste creaturi/ Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară/ Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... Țară!” (Mihai Eminescu).

Adevărul este că, în prezent, România a pierdut acest ultim și cel mai groaznic război. O capitulare grea și rușinoasă, adică i-am promis Antichristului să dea buzna peste noi în casă. ,,Toată lumea tace. Nu-i nici un ecou./ «Somnul cel de moarte» ne-a cuprins din nou/ Atmosferă sumbră... Mulți se sinucid/ Unii fug din țară, sau fac cozi la moaște./ Interlopii spurcă fiece partid/ Simt că un dezastru și mai rău ne paște” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Nu pot altfel”).

Da, românii au ajuns un fel de turmă a proștilor, care cred tot ce le spun acești CRIMINALI a căror armă este VORBA, VRĂJEALA, MINCIUNA. ,,Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea/ Plătim cu petrol, cu lemn și cu morți/ Cerșim rămășițe la marile porți/ Lumina se stinge și noi o plătim/ Și n-avem putere să nempotrivim” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

Românii încă mai cred că vaccinul anti Covid-19 a fost bun și că oamenii au început să moară subit din prea multă fericire. Oamenii cred că balega de vacă emană gaze toxice, că viermele, gîndacul și lăcusta sînt bune la grătar, că bărbații pot alăpta copii și că Bogdan Chirieac, Alice Drăghici, Gelu Vișan și Monica Tatoiu sînt cei mai buni analiști politici de pe planetă. În concluzie, ,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu”, iar rezultatul era de așteptat: Acum ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia”).

Industria germană – o grămadă de fier vechi

(urmare din pag. 21)

„Confruntate cu un cocktail toxic de costuri mari ale energiei, lipsă de forței de muncă și birocrație, unele dintre cele mai mari companii din Germania –de la giganți precum Volkswagen și Siemens pînă la o mulțime de altele mai puțin cunoscute, mai mici –se confruntă cu o trezire dură la realitate și se luptă pentru a accede în zonele din America de Nord și Asia.

Rapoartele din prima linie nu fac decît să se înrăutățească. Şomajul a crescut de la an la an cu aproximativ 200.000 în iunie, o lună în care companiile scot la concurs în mod normal locuri de muncă. Deși rata generală a șomajului rămîne scăzută, la 5,7%, iar numărul locurilor de muncă vacante s-a ridicat la aproape 800.000, oficialii germani se pregătesc pentru mai multe vești proaste. Interesul străinilor pentru Germania ca loc de investiție scade și el. Numărul de noi investiții străine în Germania a scăzut în 2022 pentru al cincilea an consecutiv, atingînd cel mai scăzut punct din 2013. O problemă conexă este că cele mai importante segmente industriale ale Germaniei – de la produse chimice la mașini – sînt înrădăcinate în tehnologiile Secolului al XIX-lea. În timp ce țara a prosperat timp de zeci de ani obținînd aceste mărfuri, multe dintre ele fie devin învechite (motorul cu ardere internă), fie pur și simplu sînt prea scumpe pentru a fi produse în Germania. În martie, compania care deține cea mai mare topitorie de aluminiu din Germania, Uedesheimer Rheinwerk, a

Lupta cu răul (I)

motto: „Război palatelor, pace colibelor!”

(NICOLAS CHAMFORT, Revoluția Franceză din 1789)

De cînd mă știu, am luptat cu răul. Răul din mine (ispitele, gîndurile urîte), răul din casa copilăriei (sărăcia care naște, uneori, vrajbă între părinții disperați), răul din lume (Era noastră stă sub semnul lui Satana). A constata existența răului, a-ți da seama că toate nenorocirile oamenilor și ale vietăților firii provin de aici – iată luciditatea dramei!

„Frica e așteptarea răului” – îmi spunea, uneori, Eugen Barbu, care din pricina acestui aforism monumental (al cărui autor nu-l știa nici unul dintre noi) își propusese să scrie un român intitulat chiar așa, „Frica”. Și ne mai plăcea un aforism, de fapt un verset din Biblie: „Ajunge zilei răutatea ei”. Răul și răutatea, urîtul și urîciunea, nenorocul și nenorocirea, dar și atîtea alte perechi de „stele negre”, care ne înnegurează bolta sufletului și ne absorb energiile! Îngerul bun din noi se răfuiește cu diavolul din alții, în virtutea aspirației noastre de a face bine, de a curma nelegiuirile, de a aduce fericire și concordie între oameni. Există, neîndoielnic, oameni posedați de draci, pe care nu mi-i imaginez, cîtuși de puțin, ca în gravurile Evului Mediu, cu coarne și coadă, ci ca pe niște entități malefice, care întunecă judecata celor captivi, le împietresc inima, îi provoacă să-i domine și să-i batjocorească pe semenii lor prin trufie, cruzime, preacurvie, lăcomie de avere. Omul rău rîde rar, și atunci o face scrîșnit, ca o balastieră de nisip. Omul rău nu vede în semenul său o creație a lui Dumnezeu, ci un dușman care trebuie timorat, urmărit sau pedepsit încă de la început, pentru a fi redus la dimensiuni de sclav. În tot ceea ce face, omul rău manifestă un instinct de conservare de-a dreptul bestial, fiindcă el e centrul propriului său univers. Rob al pîntecului și al sub-pîntecului, omul rău mai pozează, cîteodată, și în credincios, dar reprezentarea lui despre divinitate este atît de confuză, totul se pierde într-o perdea de fum usturător, prin care el își creează justificări de genul „Dumnezeu ține cu cei îndrăzneți”, sau „Existența e o luptă pentru supraviețuire”. Averea corupe sufletele, iar perseverarea în răutate le prăvălește în iad, pentru veșnicie. Există viață de apoi și eu sînt convins că toți vom plăti după faptele noastre.

Dar am eu, oare, dreptul să judec pe cineva? Nu am, bineînțeles, nici un drept. Însă faptele oamenilor pot să fie filtrate prin mecanismele simple ale înțelegerii,

declarat că va închide fabrica pînă la sfîrșitul anului din cauza costului ridicat al energiei. Astfel de rapoarte ar fi mai puțin îngrijorătoare dacă Germania ar avea o istorie puternică de diversificare economică. Germania a fost pionier în tehnologia modernă a panourilor solare, de exemplu, și chiar a devenit cel mai mare producător din lume la începutul anilor 2000. După ce chinezii au copiat modelele germane și au inundat piața cu alternative ieftine, producătorii de panouri solare din Germania s-au prăbușit.

Erodarea nucleului industrial al Germaniei va avea un impact substanțial asupra restului Uniunii Europene. Germania nu este doar cel mai mare jucător al Europei; funcționează, de asemenea, ca un butuc al unei roți, legînd diversele economii ale regiunii fiind cel mai mare partener comercial și investitor pentru multe dintre ele. În ultimele trei decenii, industria germană a transformat Europa Centrală în uzina sa. Porsche își produce cel mai bine vîndut SUV Cayenne în Slovacia, Audi produce motoare în Ungaria de la începutul anilor 1990, iar producătorul premium de electrocasnice Miele produce mașini de spălat în Polonia. Mii de firme germane mici și mijlocii, așa-numitele Mittelstand, care formează coloana vertebrală a economiei țării, sînt active în regiune, producînd în principal pentru piața europeană. Deși nu vor dispărea peste noapte, un declin susținut în Germania ar trage, inevitabil, restul regiunii în jos. Există pericolul ca Europa să ajungă să fie învinsă în această schimbare,

în raport cu etalonul moral al Noului Testament. În Istoria României au existat cîteva momente de răscruce, cînd unii s-au acoperit de rușine, ei și tot neamul lor, iar alții s-au poleit cu aurul gloriei. Aceia care, de pildă, au renunțat la credința creștină și au trecut la mahomedanism – gen Radu cel Frumos, Mihnea Vodă Turcitul – sau aceia care au trădat și și-au mînjit mîinile cu sînge nevinovat – de tipul lui Ieremia Golia, ori al familiei Trif, care l-a vîndut pe Horea și de atunci toți Trifii din Munții Apuseni se zice că se nasc cu o pată de păr cafeniu pe tîmplă, ca un blestem – ori aceia care au hulit împotriva Neamului și a Bisericii Străbune, ei bine, toți au rămas în memoria colectivă ca niște epave, ca pilde negative de dat copiilor. Românii nu-l vor ierta, niciodată, pe Al. Macedonski pentru barbara „epigramă” pe care a scris-o la vestea înnebunirii lui Mihai Eminescu (care se pare că nici n-a fost așa ceva, ci un plan sinistru de lichidare a Poetului și Doctrinarului Național): „Un X, pretins poet acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum./ L-aș plînge, dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun;/ Căci pînă ieri a fost năuc/ și azi nu e decît nebun”… (am reprodus din memorie infamul text al unui poet și mentor valoros, totuși). Timp de 110 ani s-a tot spus că Eminescu a murit de sifilis, dar vin astăzi și întreb, public: cum a putut Casanova (1725-1798) să se trateze, cu succes, de 4 sifilisuri, cu mai bine de un secol înaintea lui Eminescu, iar poetul nostru să fie răpus de această boală? Nu cumva băile cu mercur (total contraindicate), prescrise de un medic evreu, i-au grăbit sfîrșitul? Tot astfel, românii nu vor ierta, niciodată, răul imens pe care legionarii l-au făcut Țării și Umanității prin asasinarea lui Nicolae Iorga, și nici prigoana barbară dezlănțuită de staliniști, în primii ani după cel de-al II-lea Război Mondial, împotriva unor valori fundamentale ale civilizației noastre, fie ele în închisoare sau în libertate: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Tudor Arghezi. A nu se uita că din cauza unor alogeni sangvinari, ca Mihail Roller, Mihai Novicov, Paul Cornea, ștefan Voicu, Leonte Răutu și Iosif Kișinevski, au trăit și au murit departe de vatra țării genii ca George Enescu, Constantin Brâncuși, Aron Cotruș, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran… Am luptat, din răsputeri, și împotriva răului din cultură. și, ca dovadă că eu am avut dreptate, în anii ʼ70 - ʼ80, prin materialele publicate, îndeosebi, în brava revistă de atitudine națională care a fost „Săptămîna”, este maniera scandaloasă și antiromânească în care se poartă și astăzi „clienții” mei de atunci: Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu. Nu-mi dicta mie nici o

a recunoscut recent Klaus Rosenfeld, directorul executiv al Schaeffler, un producător de piese auto, adăugînd că este probabil ca firma sa să-și construiască următoarele fabrici în SUA.

În timp ce oficialii UE au dat vina pe dezindustrializarea care se profilează pe ceea ce ei văd drept politici neloiale în SUA și China, care plasează companiile europene într-un dezavantaj, problemele din Germania sînt mult mai profunde și sînt în mare parte interne. Și nu au soluții ușoare. Pe scurt, formula care a făcut din Germania puterea industrială a Europei – o forță de muncă foarte calificată și companii inovatoare alimentate cu energie ieftină – a fost anulată”. A fost anulată de un cumul de factori dintre care cel mai important este decuplarea de la gazul ieftin al rușilor. Faptul că Germania se află pe o pantă descendentă nu e bine deloc pentru Europa în situația actuală în care de ei depindeau economiile multor țări europene, inclusiv a noastră.

Ce ar trebui să facem noi în momentul de față? Ce a făcut Ceaușescu: să ne construim industria productivă și să ne producem ceea ce avem nevoie aici, fiindcă dacă am putut face asta o dată înseamnă că o putem face și a doua oară. Cu ce bani? – o să mă întrebați. Cu banii Uniunii Europene, ai chinezilor și ai BRICS v-aș răspunde eu. Apoi, pe măsură ce ne vom produce singuri banii, din exporturi și cu banii noștri. Pentru asta însă avem nevoie de oameni competenți și dornici să muncească pentru noi și țară, or printre politicienii actuali așa ceva nu există.

Securitate (?!) să-i critic – pur și simplu i-am simțit că sînt specimene fără caracter, rupte de drama țării, ca să nu mai vorbim că nici talentul literar nu-i prea dădea afară din casă. Pamfletele mele de atunci (atît cît putea permite cenzura epocii) au mers drept la țintă, și cel mai bun indiciu este că prima măsură „culturală” pe care a luat-o noul regim politic instalat la Putere pe 1.000 de cadavre a fost desființarea, la 4 ianuarie 1990, de către un alt evreu „uitat” ca sămînță pe la noi, Silviu Brucan, a revistei „Săptămîna”. Dar, orice rău e spre bine, fiindcă mi s-a luat un pistol și am făcut rost de un tun – „România Mare” – cu care am ars tarele, și racilele, și epidemiile de mizerie morală ale Erei Anarhice în care am intrat. Privesc astăzi, retrospectiv, la cei 10 ani împliniți de la întemeierea tribunei naționale care e „România Mare” (în paranteză fie spus, n-am organizat nici un fel de petrecere, nici chiar o mică agapă, fiindcă sărăcia e prea mare în țară și ne-ar fi fost rușine de oameni, n-am fi putut închina un pahar de vin, cu inima împăcată, știind că tot mai mulți români n-au nici măcar apă de băut). „Tot ce-ați scris voi s-a adeverit!” – îmi spunea serile trecute, la telefon, fosta mea colegă de facultate Aurelia Anderson, stabilită de 20 de ani în SUA. „Tot, tot, tot! Fiul meu, care e cetățean american și nu-l interesează politica din România, îmi zicea deunăzi: «Mamă, numai Vadim are dreptate, el pune diagnosticul cel mai precis, tu să crezi în el!»“. De altfel, revista „România Mare” ajunge, în cîteva minute, la românii din întreaga lume, pe internet, iar cei din Los Angeles, cel puțin (după cum îmi mărturisea amica mea), scot printuri și le multiplică la xerox. Eu nu primesc nici un ban de aici, nici n-am cerut așa ceva, niciodată, fiindcă fac parte din specia aceea rară de oameni pe care nu-i interesează banii, ci înfăptuirea binelui, micșorarea suferinței, triumful pildelor morale. Efuziunea de dată recentă a prietenei mele din Los Angeles avea și o motivație precisă: dovedirea, de către Justiție, a implicării lui Virgil Măgureanu în contrabanda cu petrol pe Clisura Dunării. E vorba, în special, de declarațiile zdrobitoare, făcute la Parchetul General, de generalul (r) Ion Pitulescu, fost șef al IGP. Acesta a avansat și o cifră: fostul director al SRI ar fi cîștigat din aceste acțiuni ilegale cca 500.000.000 de mărci. A spus el mult mai multe, dar, în esență, totul se reduce la folosirea scandaloasă de către V. Măgureanu a instituțiilor statului pentru a realiza o avere fabuloasă. Imediat, presa a explodat, reproducînd dezvăluirile generalului de Poliție.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, 2000

o N o U ă perspectivă as U pra viitor ULU i

Încălzirea globală distruge clădirile din toată lumea – omenirea și-ar putea pierde, în curînd, moștenirea –

Omenirea este, în prezent, bombardată de știri legate de noi dezastre naturale și ecologice. Din ce în ce mai mult, recordurile de temperatură și efectele devastatoare ale acestora țin primele pagini ale ziarelor. Schimbările climatice afectează toate domeniile, fără excepție. În prezent, ne confruntăm cu o altă consecință, și anume distrugerea arhitecturii – pe fundalul încălzirii globale, structura solului se schimbă, ceea ce duce la crăparea zidurilor. În următorii ani, clădirile vechi de secole, care au supraviețuit zecilor de evenimente istorice, se pot prăbuși. Arhitecții vor trebui să se gîndească serios la noi moduri de construcție și metode de salvare a clădirilor existente.

Prăbușirea clădirilor este una dintre consecințele neevidente ale schimbărilor climatice. Cu toate acestea, de fapt, schimbările bruște de temperatură și condițiile meteorologice dificile afectează foarte mult starea clădirilor din întreaga lume. Recent, Marea Britanie a adus în atenția lumii perspectivele de a rămîne fără clădirile istorice în Londra, precum și orașele din centrul și sud-estul țării. Motivul distrugerii clădirilor este o argilă rară, ce se află în compoziția solului. Inginerul British Geological Survey, Lee Jones, a explicat faptul că materialele răspund la schimbările meteorologice –atunci cînd clima devine umedă, argila se umflă și se extinde. În același timp, pe vreme mai uscată, argila se micșorează și crapă. Ca urmare, clădirile încep să se deterioreze, iar structurile etajate se modifică. La fel se poate întîmpla și cu drumurile. În urmă cu cîțiva ani, britanicii nu credeau că vor experimenta acest fenomen. Situația s-a înrăutățit după o secetă înregistrată anul trecut, cînd temperaturile au depășit 40 de grade Celsius în iulie. Clădirile din Londra sînt cele mai supuse acestui proces de contracție a argilei; multe clădiri construite la mijlocul anilor 1800 au supraviețuit bombardamentelor din timpul celui de-al II-lea Război Mondial, dar devin vulnerabile la încălzirea globală. Situația din capitala regatului este dezamăgitoare, în fiecare an tot mai multe clădiri sînt amenințate de distrugere. Deși în 1990, 20,1% din clădirile Londrei erau expuse riscului de a se prăbuși, pînă în 2030, ponderea lor ar putea crește la 43%, iar pînă în 2070 – pînă la 57,3%. În plus, și companiile de asigurări sînt afectate de această problemă, înfruntînd un număr tot mai mare de procese legate de solul problematic; doar pentru anul trecut, ele trebuie să plătească 281 de milioane de dolari daune cauzate de temperaturile ridicate.

Marea Britanie este doar una dintre țările în care arhitectura suferă din cauza încălzirii globale. Rădăcina problemei se află într-un tip special de sol, care duce la tasarea fundațiilor. Cu toate acestea, schimbările climatice afectează și structurile într-un mod diferit; vremea caldă face ca materialele din care sînt construite clădirile să se topească, iar structurile să devină instabile. În 2021, temperaturile extreme au fost unul

dintre motivele pentru care un zgîrie-nori din China, înalt de 72 de etaje, a început să tremure. Elementele din oțel s-au topit parțial, ceea ce a afectat stabilitatea clădirii. Situația a fost agravată de vînturile puternice, precum și de liniile de metrou care treceau pe sub zgîrie-nori.

Din cauza căldurii, nu numai clădirile, ci și drumurile se topesc; o șosea se poate încălzi pînă la 48-67 de grade Celsius. Pentru a rezolva problema, de exemplu, în orașele americane Los Angeles și Phoenix, autoritățile au început testarea unui strat de asfalt care reflectă lumina soarelui și nu permite supraîncălzirea. O preocupare deosebită în industria construcțiilor este betonul, cel mai des folosit material, din care sînt alcătuite toate clădirile din lume și care își datorează

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

popularitatea puterii sale unice după solidificare. Această proprietate îl face aproape indispensabil pentru constructori. Cu toate acestea, dezastrele naturale datorate schimbărilor climatice au putut submina durabilitatea structurilor din beton. Problema este că acest material poate fi distrus sub influența umidității, și în special a apei sărate, fapt confirmat în primul rînd în regiunile afectate de inundații. În anul 2010, efectele negative ale sării asupra clădirilor au început să fie observate în Irak, al cărei sol conține o cantitate mare din acest mineral, care era foarte apreciat în antichitate. Cu toate acestea, intensificarea crizei climatice a provocat o penurie de apă, ceea ce a crescut concentrația de sare. Oamenii au fost nevoiți să uite de utilizarea anterioară a mineralului, iar clădirile antice au început să se prăbușească din cauza faptului că sarea se acumulează în striațiile pereților, apoi se cristalizează, iar cărămizile crapă. Acest lucru s-a întîmplat deja cu pereții templului zeiței Ishtar.

Structurile clădirilor sînt afectate nu numai de căldură, ci și de vînturile puternice și de inundații. Numărul dăunătorilor este în creștere din cauza încălzirii globale. Termitele care mănîncă lemn, un alt material popular în industria construcțiilor, sînt des întîlnite pe vreme caldă. Peste 100 de oameni de știință au descoperit recent că activitatea acestor insecte dăunătoare crește de aproximativ 6,8 ori pe măsură ce Pămîntul se încălzește cu fiecare 10 grade Celsius. În viitor, activitatea termitelor poate crește semnificativ. Dăunătorii vor deveni cu siguranță mai activi pe fondul crizei climatice. Nu numai regiunile cu climă caldă și uscată sînt expuse riscului de infestare cu insecte, ci și locurile predispuse la inundații și furtuni. Ca urmare, clădirile vor necesita consolidări serioase pentru a preveni distrugerile.

Industria construcțiilor este grav afectată de schimbările climatice, dar în multe privințe exacerbează o situație de mediu deja dificilă. Problema constă în volumele mari de emisii eliberate în timpul construcției clădirilor sau producției de materiale de construcție. Potrivit Architecture 2030, industria construcțiilor este responsabilă pentru 40% din emisiile de gaze cu efect de seră ale planetei. Numai lucrările de construcție reprezintă 27% din emisii. Problema aceasta nu este legată doar de procesul de construcție. Clădirile rezidențiale reprezintă 22% din totalul consumului global de energie și 17% din gazele cu efect de seră. În cazul clădirilor comerciale, situaţia este ceva mai bună – 8, respectiv 10%. Numai funcționarea aparatelor de aer condiționat în birourile mari reprezintă 20% din consumul total de energie.

În 2021, experții de la Institutul Regal al Arhitecților Britanici (RIBA) au avertizat că demolarea clădirilor ar putea fi periculoasă pentru climă, deoarece carbonul este eliberat în atmosferă în acest proces. Atunci, arhitecții au îndemnat consolidarea obiectivelor turistice „Este ușor să demolăm și să reconstruim, dar sînt oameni aici: arhitecți și dezvoltatori care muncesc din greu pentru a reînvia obiectivele vechi”, a spus Cliff Brumfield, director la o companie de construcții.

Există o preocupare tot mai mare în rîndul profesioniștilor că orașele din întreaga lume continuă să construiască noi clădiri, ignorînd uneori principiile dezvoltării durabile. Pînă în 2060, este planificată construcția a 240 de miliarde de metri pătrați în toată lumea, proces echivalent cu ridicarea unui nou oraș de dimensiunea New York, în fiecare an, timp de 40 de ani. Prejudiciul cauzat de o astfel de dinamică poate fi semnificativ. Este vorba despre cele mai comune materiale de construcție, care includ oțel, beton și aluminiu. Acestea reprezintă 23% din emisiile globale. În special, betonul, în toate etapele de utilizare, este responsabil pentru patru pînă la opt procente din emisiile globale de dioxid de carbon. Produsele din aluminiu acumulează două

procente din emisii, industria siderurgică reprezintă șapte procente din gazele cu efect de seră.

În ceea ce privește impactul asupra mediului, lemnul nu rămîne în urmă, de dragul căruia sînt tăiate sute de mii de hectare de pădure în toată lumea. Numai în 2022, suprafașa pădurilor tropicale a scăzut cu 10% – au fost distruși 41 de kilometri pătrați de păduri, echivalent cu teritoriul Elveției sau al regiunii Moscova. Despre păduri se spune adesea că sînt plămînii planetei; expresia a devenit deja redundantă, dar adevărul este că nu există cuvinte mai potrivite pentru a explica rolul unor astfel de suprafețe pe Pămînt. Pădurile și solurile au sigilat mai mult de un trilion de tone de carbon și sînt capabile să absoarbă emisiile dăunătoare. Distrugerea lor duce la eliberarea de substanțe nocive și la deteriorarea mediului. În ultimii ani, arhitecți din întreaga lume au dezbătut necesitatea de a construi clădiri verzi, sustenabile, fapt pentru care propun utilizarea unor surse de energie regenerabilă și a materialelor reciclate. Noile clădiri trebuie să schimbe modurile tradiționale de consum a resurselor, inclusiv a apei și electricității. Cei mai renumiți arhitecți ai lumii își aduc deja contribuția la dezvoltarea construcțiilor „verzi”. Ei dezvoltă proiecte sustenabile, dar în același timp nu neglijează componenta estetică. Unul dintre liderii industriei este arhitectul danez Bjarke Ingels. Aproape toate obiectele sale sînt create conform principiilor durabilității. În Amsterdam, împreună cu firma olandeză Barcode Architects, a construit un complex rezidențial suspendat peste un rîu. Arhitectul s-a concentrat nu numai pe forma clădirii, ci s-a gîndit și la tehnologiile moderne – edificiul are un sistem bun de ventilație și izolație, deci are nevoie de încălzire minimă. O parte din energie provine din panouri solare.

Vedeta arhitecturii moderne este și arhitectul britanic Norman Foster. În proiectele sale, el a început să fie ghidat de principiile respectării mediului cu mult înaintea colegilor săi. În 2006, a construit Hearst Tower, înalt de 46 de etaje, în Manhattan, New York, pentru concernul media care deține revistele Cosmopolitan, Esquire, Harper’s Bazaar și Marie Claire. Acest zgîrienori este fabricat din oțel aproape complet reciclat și consumă cu 30% mai puțină apă decît clădirile similare, deoarece folosește precipitațiile care se acumulează pe acoperiș. Alți arhitecți și designeri, fie că le place sau nu, vor trebui să se adapteze la o realitate în schimbare. Nu se mai pot construi clădiri după principii considerate potrivite în urmă cu cîțiva ani. Astăzi, planeta s-a apropiat din ce în ce mai mult de pragul în care efectele schimbărilor climatice pot fi ireversibile. Dacă în viitorul apropiat omenirea nu își va reconsidera viziunea asupra arhitecturii, lumea va pierde mii de obiective istorice, iar orașele se vor transforma, în cele din urmă, în ruine încinse. n k

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.