România Mare, nr. 1703

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Lumea este entuziasmată doar la începutul sau la sfîrșitul unui război. În rest – Dumnezeu cu mila: reproșuri, acuzații, dezertări, panică.

CornELIU VADIm TUDor

Europa a sărăcit!

Asta e concluzia la care orice om care judecă a ajuns în ultimul an. Dar, nu-i nimic, Slava Ucraina și să-i batem pe ruși! Așa zic unii europeni și, firește, presa americană. Haideți să vedem dacă Ucraina chiar cîștigă și de ce am ajuns „săracii planetei”. Orice ni s-ar spune, realitatea e că de la începutul războiului nivelul de viață în țările din vestul european a scăzut mult, lucru absolut normal dacă ne gîndim că avem niște conducători care fie habar nu au pe ce lume trăiesc, fie sînt niște „cozi de topor” ai intereselor străine continentului. Ziarul Politico scrie într-un articol recent următoarele: „Europenii se confruntă cu o nouă realitate economică, una pe care nu au mai experimentat­o de zeci de ani. Ei devin din ce în ce mai săraci. Viața pe un continent mult invidiat de străini își pierde rapid din strălucire, pe măsură ce oamenii văd că puterea lor de cumpărare se topește. Francezii mănîncă mai puțin foie gras și beau mai puțin vin roșu. Grecii folosesc mai puțin ulei de măsline. Finlandezii sînt îndemnați să folosească saunele în zilele cu vînt, cînd energia este mai puțin costisitoare. În Germania, consumul de carne și lapte a scăzut la cel mai mic nivel din ultimele trei decenii, iar piața

alimentelor ecologice, odată în plină expansiune, s­a prăbușit. Ministrul italian al dezvoltării economice, Adolfo Urso, a convocat o întîlnire de criză în luna mai cu privire la prețurile la paste, alimentele de bază preferate ale italienilor, după ce acestea s­au dublat față de rata inflației naționale. Cu cheltuielile de consum în cădere liberă, Europa a intrat în recesiune la începutul anului, întărind sentimentul de declin economic, politic și militar care a debutat la începutul secolului.

Situația dificilă actuală a Europei durează de mult timp. O populație îmbătrînită, cu o preferință pentru activitățile de petrecere a timpului liber și siguranța locului de muncă în detrimentul cîștigurilor, a dus la ani de creștere economică și productivitate slabă. Apoi a venit pandemia de Covid­19 și războiul prelungit al Rusiei în Ucraina. Prin răsturnarea lanțurilor globale de aprovizionare și prin creșterea vertiginoasă a prețurilor energiei și alimentelor, crizele au agravat bolile care se acutizaseră de zeci de ani”.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Cînd Dumnezeu coboară pe pămînt

Dincolo de Bolintin

Religia, ca și Istoria, poartă girul unui complex de imagini înrămate în oglinda timpului, numite, după caz și după nivelul dezvoltării cunoașterii generale: legende, mituri, întîmplări verosimile și întîmplări neexplicabile etc. În afara acestor elemente de legătură și de întrepătrundere cu ființa umană, care scormonește trecutul, pentru revitalizarea prezentului și previziunea viitorului, Religia ne-a mai dezvăluit una din tainele infinitului incognoscibil, cu adîncă relevanță asupra stării spirituale a omului – MINUNEA. Scrierile liturgice, în frunte cu Biblia, ne stau mărturie a unor minuni rămase în Istoria Religiilor drept dovezi ale unei puteri necontrolabile, generată de mîna nevăzută a Creatorului.

De două mii de ani citim în cărți și ascultăm în cadrul slujbelor din bisericile creștine despre faptele ieșite din comun săvîrșite de Isus Christos și de ucenicii săi – adevărate minuni care, dincolo de metamorfoza chimiei umane, consternată în fața unui fapt de o asemenea unicitate și anvergură, atrăgeau adepți ai credinței creștine, ajungînd uneori ca aceștia să plătească cu viața acest curaj, demonstrează

bunătatea sufletească a acestor corifei ai învățăturii Mîntuitorului în a aduce binele și pacea pe pămînt chiar în ipostaze în care credința celui salvat de la un mare necaz era serios pusă la îndoială. Pentru a exemplifica, iată cîteva minuni săvîrșite de Mîntuitorul Isus Christos, consemnate în Evangheliile canonice: Transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii; Vindecarea sutașului; Potolirea furtunii; Vindecarea slăbănogului din Capernaum; Vindecarea celor doi orbi; Înmulțirea pîinilor (la 5.000, respectiv la 4.000 de oameni); Mersul pe apă; Învierea lui Lazăr... Nu vă grăbiți să puneți întrebări în legătură cu acest mod de a vă introduce în compoziția ideatică a acestui reportaj, în special cu atracția nu doar filozofică spre întoarcerea la minunile pe care Biblia ni le relevă ca puncte viabile ale legăturii noastre pămîntene cu „miracolul” săvîrșit sub pecetea Puterii Divine. Această introducere am creat-o în scopul mărturisirii unei revelații aparte, care mi-a deschis, acum o săptămînă, poarta recreării unui univers pe care-l credeam intangibil, dar, care, iată, s-a dovedit a fi mai aproape de noi decît propria ființă. Ce s-a întîmplat, de fapt?

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Mînăstirea Durău, județul Neamț

Monahii României

Îi întîlnim mereu la mînăstiri

Cu mantia lor neagră, de credință, Cu pas domol și calmul în priviri

Ei sînt pe lume-ngemănată ființă

Cu cerul de deasupra, luminat

De candelabrul creștinesc, de datini, Care ne spală ultimul păcat

Din șirul nostru de-nvechite patimi.

Călugării-s coloane de bazalt

Ale credinței strămoșești prin vreme, Ei țin povara cerului înalt Prin rugăciuni rostite ca poeme.

Prin mînăstiri și schituri, țin un vis De la strămoși urmat cu demnitate, Prin post, prin rugăciuni, ei au deschis Poarta credinței spre eternitate.

În suferință, uneori prin chin, Trăind în lumea lor ca o chemare, Cu harul Dumnezeului deplin, Cultivă dor, iubire, alinare.

Călăuziți de-al sfinților cuvînt, În haina lui Christos avînd îndemnul, Călugării sînt sfinții pe pămînt, Și pentru noi al izbăvirii – semnul.

Monahii României să-i iubim Ca ultimul izvor dinspre credință. În ruga lor Golgota să suim, Prin izbăvire, fără suferință! GEO CIOLCAN

ACTUALITATEA PE SCURT

 Fostul preşedinte rus Dmitri Medvedev a ameninţat duminică cu un conflict nuclear, susţinînd că un succes al contraofensivei ucrainene ar obliga Rusia să recurgă la armamentul atomic, transmite Reuters. „Închipuiţi-vă că dacă (...) ofensiva susţinută de NATO are succes, iar ei rup o parte din teritoriul nostru, am fi obligaţi să folosim o armă nucleară, conform regulilor unui decret al preşedintelui Rusiei. Pur şi simplu nu ar exista altă opţiune. Deci inamicii noştri ar trebui să se roage pentru luptătorii noştri. Aceştia asigură că nu va începe un incendiu nuclear global”, a declarat Medvedev. El pare să se refere la o prevedere a doctrinei militare ruse conform căreia armele atomice pot fi folosite şi în cazul unei agresiuni convenţionale împotriva Rusiei, dacă este ameninţată existenţa statului.  Președintele rus Vladimir Putin a spus că nu respinge ideea unor discuții de pace asupra Ucrainei. Vorbind după întîlnirea cu liderii africani, la Sankt Petersburg, el a spus că inițiativele africane și chineze ar putea servi drept bază pentru găsirea păcii, scrie BBC Dar Putin a mai spus că nu ar putea exista încetarea focului în timp ce armata ucraineană se află în ofensivă. În orele ulterioare discursului, Rusia a transmis că un atac cu dronă ucraineană asupra Moscovei a deteriorat două blocuri de birouri. Zborurile au fost suspendate pentru scurt timp de pe aeroportul Vnukovo, la sud-vest de centrul orașului, iar o persoană a fost rănită, a informat agenția de presă rusă Tass. Ucraina nu a comentat incidentul cu drone.  Papa Francisc le-a cerut duminică autorităţilor ruse să revină la acordul care a permis exporturile de cereale ucrainene prin Marea Neagră, în ciuda războiului, invocînd milioanele de persoane care suferă de foame, relatează AFP. „Să nu încetăm să ne rugăm pentru Ucraina martirizată, unde războiul distruge totul, inclusiv grîul, iar aceasta este o ofensă gravă adusă lui Dumnezeu, pentru că grîul este darul său pentru a hrăni omenirea. Strigătul a milioane de fraţi şi surori care suferă de foame se înalţă la cer”, a spus Suveranul Pontif după rugăciunea Angelus în faţa miilor de pelerini adunaţi în Piaţa Sfîntul Petru. „Fac apel la fraţii mei, autorităţile Federaţiei Ruse, să restabilească iniţiativa Mării Negre şi grîul să poată fi transportat în siguranţă”, a conchis Papa argentinian.  Ministrul francez al Economiei, Bruno Le Maire, a declarat duminică, la Beijing, că tăierea tuturor legăturilor economice cu China este „o iluzie”, în contextul în care unele ţări occidentale pun la îndoială dependenţa lor economică de gigantul asiatic, relatează AFP. „Ne opunem total ideii de decuplare. Decuplarea este o iluzie. Este imposibil să tăiem toate legăturile dintre economia americană şi europeană şi cea a Chinei”, a spus Bruno Le Maire, intervievat de jurnalişti cu ocazia unei călătorii în China. Cu toate acestea, Bruno Le Maire a apărat ambiţia unei mai mari independenţe economice a Franţei în anumite sectoare specifice. Conceptul de „reducere a riscurilor”, popular în ultimele luni în multe ţări occidentale, „nu înseamnă că China constituie un risc”, a ţinut să precizeze Bruno Le Maire, dorind să „evite orice neînţelegere”. „Asta înseamnă că vrem să fim mai independenţi. (...) Nu vrem să ne dăm seama, aşa cum am făcut-o în timpul crizei COVID, că sîntem prea dependenţi de anumite componente foarte specifice”, a afirmat el.  Un virus transmis de căpușe, descoperit relativ recent, se răspîndește în Europa. La şase ani de la descoperirea sa în China, virusul Alongshan (ALSV), purtat de căpuşe, s-a răspîndit în mare parte din Europa, potrivit unor experţi germani,

relatează Agerpres. Virusul, care nu a fost legat de nici o boală gravă la oameni, a fost găsit în căpuşe în Finlanda, Franţa, Rusia, Elveţia şi acum în Germania, a confirmat Centrul pentru medicina de călătorie (CRM) din Düsseldorf. Cercetători de la Universitatea de Medicină Veterinară (TIHO) din Hanovra, oraş din nordul Germaniei, au găsit dovezi ale transmiterii ALSV prin intermediul căpuşelor la animale sălbatice, cum ar fi căprioarele, în landul Saxonia Inferioară din nord-vestul Germaniei.  Europarlamentarul PSD Carmen Avram a vorbit despre planurile Comisiei Europene de a importa carne de vită din America de Sud, în contextul îngrijorării cu privire la criza climatică, prin care nu se rezolvă de fapt problema poluării, ci doar este mutată în altă parte. „Începe să se consume mai multă carne de vită în Europa și în România, ori Comisia Europeană face presiuni acum să fie semnat acel acord cu Argentina, Brazilia, Uruguay și Paraguay, care, dacă se semnează, va facilita intrarea pe piața europeană a unor cantități foarte mari de carne, inclusiv de vită. Asta ar da o lovitură dură crescătorilor (n.r. – europeni)”, a declarat europarlamentarul. Carnea care va intra va fi mai ieftină decît carnea care se produce în Uniunea Europeană, pentru că aici se investește mai mult pentru ca ea să îndeplinească criteriile de ajungere pe piață. Avem ferme mari de vaci în România. Avem producători foarte mari și a fost o bătălie cruntă”, a adăugat Carmen Avram.  Joe Biden, în vîrstă de 80 de ani, este cel mai în vîrstă președinte american care a servit vreodată la Casa Albă și cu aproape două decenii mai bătrîn decît vîrsta medie a liderilor naționali ai lumii, de 62 de ani, a descoperit Pew Research. Deși Biden este mai tînăr decît președintele Camerunului, Paul Biya, cel mai bătrîn șef de stat din lume (89 de ani), el ar putea fi bunicul președintelui chilian Gabriel Boric sau al socialistei Sanna Marin, care a demisionat din funcția de prim-ministru al Finlandei, luna trecută. Ambii au 37 de ani. Cu toate acestea, Biden rămîne mai tînăr decît unii membri ai Congresului SUA. McConnell, în vîrstă de 81 de ani, a încetat brusc să vorbească la jumătatea discursului, în cadrul unei conferințe de presă de la Capitol Hill, miercuri, și a stat tăcut timp de 21 de secunde pînă cînd a fost îndepărtat de reporteri, pentru a reveni mai tîrziu să raporteze: „Sînt bine”. Momentul a stîrnit îngrijorări cu privire la starea sa de sănătate, mai ales după ce a fost internat în spital și tratat pentru o comoție, suferită în martie. Biroul lui McConnell a declarat vineri că politicianul intenționează să-și îndeplinească întregul mandat, care va dura pînă în 2026, cînd va împlini 84 de ani.  Uleiul de măsline a devenit noul aur pe fondul secetei din sudul Europei. În Tunisia, prețul unui kilogram de ulei extra virgin a crescut cu peste 100% față de anul trecut, iar în Turcia cererea de ulei de măsline în vrac este atît de mare încît guvernul tocmai a introdus o taxă de 0,20 cenți pentru fiecare kilogram exportat în străinătate. Piața este atît de strînsă încît chiar și micii producători, cum ar fi cei din Liban, înregistrează o cerere fără precedent pentru uleiul lor de măsline. Temperaturile în creștere în sudul Europei fac ca prețurile să explodeze. Spania – unde se produce jumătate din uleiul de măsline din lume – suferă de o secetă acută. Producătorii europeni au apelat deja la Tunisia, cel mai mare producător de ulei de măsline din lumea arabă, pentru a umple golul. Tunisia vinde 90% din uleiul său de măsline în vrac către producători de mare greutate precum Spania și Italia. Acolo este amestecat cu alt ulei și vîndut în străinătate sub etichete italiene sau spaniole.  Potrivit unui membru elvețian al partidului Verzilor, cu schimbările climatice în curs, se estimează că, pînă în 2090, clima din Geneva va deveni asemănătoare celei

din Puglia, regiunea mediteraneană. El consideră că orașul trebuie să se adapteze și să fie transformat după un model urban mediteranean, cu ziduri albe și infrastructuri care să faciliteze circulația naturală a aerului. De asemenea, în mediul rural, el subliniază că deja au început să fie plantați măslini, una dintre speciile tradiționale din această regiune caldă și aridă, scrie Rador, citînd ilsole24ore. Elveţia va fi deosebit de afectată de încălzirea globală, spune Antonio Hodgers, şeful departamentului funciar al cantonului Geneva, într-un interviu publicat sîmbătă de ziarul Le Temps. „Pentru fiecare creştere cu două grade Celsius a temperaturii globale, Podişul Elveţian va suferi patru”, adaugă el, precizînd că afirmaţiile sale se bazează pe prognozele Grupului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) al ONU.  China inițiază o călătorie îndrăzneață către centrul Pămîntului, săpînd un tunel de 10.000 de metri. Aceasta reprezintă prima încercare de acest gen în țară. Prin traversarea celor zece straturi de rocă ale Pămîntului, cercetătorii speră să atingă roci din perioada cretacică, vechi de peste 145 de milioane de ani, informează IFLScience. Toate aceste săpături fac parte dintr-un amplu proiect lansat recent de cercetătorii chinezi, proiect care își propune să identifice resursele minerale din adîncul planetei și să evalueze posibilele riscuri de sub pămînt, cum ar fi vulcani și cutremure. „Dificultatea realizării unui astfel de proiect de forare poate fi comparat cu conducerea unui camion uriaș pe două cabluri de oțel”, a explicat Sun Jinsheng, profesor la Academia de Inginerie din China. Deși este entuziasmat, publicul se așteaptă la dezamăgire, pentru că scoarța terestră este variabilă, ceea ce va pune în dificultate proiectul. În medie, vorbim despre o grosime de aproximativ 30 de kilometri a scoarței, însă aceasta variază sub munți, unde poate avea chiar și 100 de kilometri. Asta înseamnă că mai durează pînă cînd vom afla mai multe despre straturile de roci.  Președintele României, Klaus Iohannis, va găzdui miercuri, 6 septembrie 2023, la Palatul Cotroceni, a VIII-a ediție a Summitului Inițiativei celor Trei Mări. Inițiativa celor Trei Mări reunește 12 state membre ale Uniunii Europene între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică: Austria, Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Slovenia. În contextul războiului din Ucraina, venirea la București a celor 12 lideri din țările cele mai apropiate de zona de conflict este foarte importantă.  Secretarul de stat Raed Arafat propune ca avertizările Ro-Alert să fie transmise şi pe e-mail, dar să apară şi pe TV. „ANM ştiu că are un proiect european care va îmbunătăţi reţeaua de radare meteo şi va putea să identifice fenomene care pînă acum nu puteau să le identifice, de exemplu riscul de fulger, de exemplu, pentru inundaţii, deci detectare timpurie a creşterii nivelului apelor, după care venim la partea de emitere a mesajului”, a declarat Raed Arafat. „Poate să fie îmbunătăţit prin conectarea şi a sistemelor de conectare şi alertare prin satelit pentru anumite situaţii, să transmită mesajele şi prin alte mecanisme. De exemplu, în Statele Unite, cînd pleacă mesajul de alertă identic cu Ro-Alert, el pleacă automat şi pe ecranele televiziunilor din zona respectivă, nu numai pe telefoane. Se poate să te înscrii prealabil să primeşti mesajele prin SMS sau prin email, paralel cu mesajele care îţi vin pe terminalul telefonic, diversificarea nivelului de sunet care se dă după nivelul de gravitate a cazului”, a mai transmis şeful DSU. Raed Arafat îi roagă pe români să nu dezactiveze mesajele Ro-Alert, pentru că îşi pun viaţa în pericol, în condiţiile în care sînt tot mai multe fenomene meteo extreme. r.m.

Pe urmele doctorului Ilarie Mitrea în Mexic (I)

Doctorul Ilarie Mitrea face parte din tagma intelectualilor români ai veacului trecut, care din dorinţa de a cunoaşte cît mai multe locuri şi civilizaţii nu au pregetat să străbată cele trei continente: America, Asia şi Europa. Îndată după terminarea facultăţii, pleacă ca medic în Mexic. Aici stă pînă în luna aprilie 1867, cînd ziarul românesc „Albina“ din Viena anunţă reîntoarcerea lui şi a doctorului Ioan Arsenie.

Reîntors la Viena, după o şedere mai îndelungată în acest oraş, Mitrea se abate pe la Răşinari, satul său natal, unde transportă colecţiile de artă indiană pe care le-a adunat în Mexic. În Transilvania rămîne pînă la sfîrşitul anului 1869, cînd se angajează, la sfatul unui prieten, ca medic în armata olandeză şi în această calitate pleacă la Djakarta, în Indonezia de azi. După trei ani, este numit medic şef al spitalului din Taweti, din insula Borneo, unde activează pînă la sfîrşitul anului 1893, cînd iese la pensie. Se întoarce în Europa şi se stabileşte la Viena. În acest oraş îşi trăieşte ultimii zece ani, adică pînă în 1904, cînd moare. În timpul cît a stat în Indonezia, doctorul Mitrea s-a căsătorit cu o băştinaşă, cu care a avut un copil, Petru. Pe lîngă practica medicinei, el îşi continuă şi în Indonezia preocupările de colecţionar al materialelor biologice din această regiune a lumii. Colectează insecte, păsări, reptile, maimuțe, pe care le prepară şi cataloghează. În 1882, Mitrea îşi ia un concediu de doi ani, întorcîndu-se la Răşinari, Viena şi Bucureşti. Cu această ocazie, publicistul transilvănean Horia Petra-Petrescu ne dă date interesante pe care le-a aflat chiar de la proaspătul sosit. Venind în Europa, Mitrea a adus şi pe fiul lui, Petru, care avea tipul şi culoarea malaezilor şi care din această cauză, în şcoala din Viena, unde a fost intern, „a trebuit să sufere destule neplăceri din partea camarazilor săi, pînă a reuşit a-i pune la respect“. În continuare, Petra-Petrescu

ne spune că Mitrea era la Viena, unde se ocupa cu „clasificarea unei considerabile şi bogate colecţii de animale. Unele exemplare sînt foarte rare, altele nu se mai afla în nici un alt muzeu din Europa“, pentru că Mitrea a colectat în părţile insulei Borneo, unde nu a mai cercetat nimeni înaintea lui. După ce termină clasificarea, Mitrea pleacă la Bucureşti şi donează bogata lui colecţie Muzeului Naţional din acest oraş, iar o parte mai mică, Gimnaziului din Giurgiu, unde era director vărul său, N. Droc Barcian.

La Bucureşti, se vede cu numeroşi fruntaşi ai intelectualităţii române, între care şi cu Titu Maiorescu, care nu neglijează să menţioneze această întrevedere în jurnalul lui. Prezenţa lui Mitrea în locurile natale a făcut o impresie deosebită; PetraPetrescu ne spune că „naţiunea română se poate mîndri cu acest reprezentant brav, care-i face onoare în ţările cele mai îndepărtate“. Iar în ceea ce priveşte înfăţişarea, acelaşi biograf relatează că avea „o constituţie corporală robustă şi sănătoasă“.

În vara anului 1883, Mitrea se reîntoarce la postul său din Indonezia, unde, pe lîngă activitatea medicală, îşi continuă preocupările de colecţionar, pe care de astă dată le extinde şi asupra etnografiei. La sfîrşitul anului 1893, pleacă definitiv din Indonezia. În primăvara anului 1894, ziarul „Dreptatea“ din Timişoara anunţă reîntoarcerea pe meleagurile natale a doctorului Mitrea „medic primar la Macasar“. Din Transilvania merge din nou la Viena, spre a-şi clasifica bogata colecţie adunată în ultimii zece ani. O parte din această colecţie o donează tot Muzeului Naţional din Bucureşti, condus în acea vreme de marele savant Grigore Antipa, care a ştiut să preţuiască importanta colecţie şi care a legat o strînsă prietenie cu Ilarie Mitrea.

Despre timpul petrecut în Mexic, biografii lui de pînă acum ne spun foarte puţine lucruri. Academicianul Emil Pop scrie: „Regretăm că nu dispunem de nici o

Calendarul de-a lungul veacurilor (III)

Din martie pînă în ianuarie

În orînduirea feudală, începutul anului a variat de la popor la popor şi de la epocă la epocă, întrebuinţînduse, în aceeaşi ţară, pentru o perioadă de timp, un început de an sau stil, pentru ca ulterior să se treacă Ia alte stiluri. Cunoaşterea lor prezintă un interes deosebit în stabilirea concordanţei datelor din izvoarele medievale cu sistemul modern de datare. S-au folosit în evul mediu european următoarele începuturi de an: 1 martie sau stilul veneţian, întrebuinţat multă vreme la Veneţia, a mai fost uzitat în Franţa merovingiană (Secolele VI-VII), precum şi în Rusia pînă în Secolul al XIII-lea. 25 martie (stilul Bunei Vestiri) a avut curs în cancelaria regilor francezi, sub influenţa normandă (în Secolele X-XI), iar în unele regiuni ale Franţei pînă în Secolul al XVI-lea: în Anglia, din Secolul al XIIIlea pînă în 1752, cînd s-a admis stilul de 1 ianuarie; în Italia, mai ales la Florenţa (de aceea i s-a zis şi stilul florentin). Ziua de Paşti (stitus gallicus sau francez), deci un început de an instabil, căci Paștele este o sărbătoare mobilă pe un interval de 35 de zile. Acest stil s-a folosit în cancelaria regală franceză începînd din Secolul al XI-lea pînă în 1564, cînd s-a trecut la stilul de 1 ianuarie. 1 septembrie (stilul byzantin sau eclesiastic) a fost întrebuinţat în Imperiul byzantin, în Rusia (din Secolul al XIII-lea pînă în 1700) şi în toate ţările de religie creştină ortodoxă. 25 decembrie sau stilul de Crăciun a fost cel mai mult întrebuinţat în Germania (pînă în Secolul al XVI-lea), în Anglia

(din Secolul al VII-lea pînă în Secolul al XIII-lea) şi în ţările catolice. În cancelaria papală era folosit în Secolele XIV-XVII şi denumit stilus curiae Romanae. 1 ianuarie, care în vremea noastră cunoaşte o întrebuinţare aproape generală, a pătruns anevoie în uzul popoarelor. În Scandinavia se pare că acest stil se practica încă din Secolul al XIII-lea. În Secolul al XIVlea a fost folosit în Polonia, Ungaria şi Germania. Franţa și Spania îi adoptă în Secolul al XVI-lea, cancelaria papală în Secolul al XVII-lea, Rusia în 1700, nordul Italiei în 1749, iar Anglia în 1752.

Numele papei, opera astronomului

Calendarul iulian se baza pe un an astronomic calculat de Sosigene la 365 de zile şi un sfert, mai lung decît anul astronomic (tropic) cu 11 minute şi 14 secunde. Deşi în aparenţă diferenţa este mică, ea acumulează totuşi în 128 de ani iuliani un decalaj de o zi faţă de mersul Soarelui sau un avans de o zi a calendarului iulian faţă de anul tropic. Din această cauză, de unde în anul reformei iuliene echinocţiul de primăvară cădea la 25 martie, el a ajuns să cadă în anul sinodului de la Niceea (325 e.n.) la 21 martie. În Secolul al XVI-lea s-a constatat că anul iulian era în avans faţă de Soare cu 10 zile.

Papa Grigore al XIII-lea a găsit necesară punerea în concordanţă a calendarului cu anul astronomic, mai ales fiindcă se încurca stabilirea sărbătorilor religioase. Comisia numită de el pentru studierea reformei, avînd în frunte pe astronomul italian Luigi Lilio, a întocmit un

informaţie precisă din această interesantă aventură, plină de romantism, din Mexic“. Alt biograf, doctorul Culcer, ne relatează o serie de amănunte din timpul şederii lui Mitrea în Mexic, între care e şi acel episod al împrietenirii lui Mitrea cu trupele lui Juárez. Într-o seară, în timp ce mergea spre San Diego, un orăşel cam la şaizeci de kilometri de capitală, Mitrea e oprit de oamenii lui Juárez, legat la ochi, şi dus într-o peşteră slab luminată de o torţă, unde zăceau vreo douăzeci de oameni din trupele lui Juárez, grav răniţi. Mitrea trece imediat la îngrijirea lor şi, după o muncă neîntreruptă de şaisprezece ore, operîndu-i pe mulţi, salvează vieţile tuturor răniţilor din ascunzişul trupelor republicane. După acest episod, îşi cîştîgă simpatia şi încrederea soldaţilor lui Juárez, cărora, de cîte ori plecau în vreo misiune, le dădea asistenţă medicală.

După ce Mitrea s-a întors din Mexic, şi-a publicat impresiile din această expediţie în ziarul „Albina“ din Viena, în mai multe articole pe care le intitulează foarte sugestiv: „Cetăţile Mexicului şi locuitorii lor“ („Albina“ 1867, nr. 73, 75, 76) şi „Locuitorii primitivi sau indienii Mexicului“ (nr. 78, 93). Deşi sînt nesemnate, redacţia ziarului precizează că au fost scrise „de un român, fost în armata austro-mexicană“. Din conţinutul lor, rezultă că autorul era medic cu vădite preocupări etnografice şi naturaliste. De altfel, concordă şi datele. Mitrea a fost demobilizat pe data de 9 aprilie 1867 la Viena, unde a stat pînă în iarna anului 1867-1868, cînd a plecat în Ardeal. Deci în timpul cînd au apărut aceste articole, Mitrea era la Viena şi se ocupa de publicarea lor. Din cele cinci articole despre Mexic, trei se ocupă de moravurile şi viaţa mexicanilor de origine europeană, iar două ne dau relatări despre indienii mexicani. Foiletoanele închinate vieţii indienilor mexicani prezintă o deosebită importanţă, deoarece, pe lîngă descrierea cu multă simpatie a istoriei şi moravurilor indienilor, constituie şi un apel în faţa lumii pentru conservarea civilizaţiei acestui popor.

Scrise cam în acelaşi timp cu cele ale lut Codru Drăguşanu şi Dimitrie Bolintineanu, însemnările lui Mitrea îmbogăţesc literatura română de călătorii din veacul trecut. În cele ce urmează, vom reproduce cîteva pasaje, modernizînd ortografia, dar respectînd ortoepia autorului.

(va urma) I.D. SUCIU

amplu raport privind noul calendar. Papa l-a comunicat şefilor statelor catolice, unor înalte instituţii şi patriarhilor ortodocşi, apoi a decis punerea în aplicare a noului calendar, emiţînd bula Inter gravissimas. Ziua imediat următoare celei de joi, 4 octombrie, a devenit vineri, 15 octombrie 1582. Pentru a evita producerea în continuare a decalajului, s-a stabilit că numai anii seculari, care se divid exact prin 4, să rămînă bisecţi. Astfel, din secularii 1600, 1700, 1800 şi 1900, numai 1600 se împarte cu 4, deci rămîne bisect, ceilalţi devenind ani comuni. În modul acesta se eliminau 3 zile în 400 de ani, adică tocmai diferenţa dintre anul astronomic şi calendar. Prin calendarul gregorian (stilul nou) nu s-a ajuns, e drept, la o egalitate depplină între calendar şi mersul Soarelui, rămînînd însă o diferenţă de numai aproximativ 24 de secunde, ceea ce duce la o diferenţă de o zi în aproximativ 3500 de ani, care va putea fi lesne corectată.

Calendarul iulian (stilul vechi) a rămas în vigoare în Europa răsăriteană pînă în Secolul al XX-lea. În România s-a adoptat oficial calendarul gregorian în 1919. Rectificarea s-a făcut într-o formă superioară celei gregoriene. Cînd a fost definitivat, 1 octombrie 1924 a devenit 14 octombrie stil nou, eliminîndu-se diferenţa de 13 zile dintre calendar şi anul astronomic. Pentru evitarea decalajului s-a decis ca numai anii seculari care, împărţiţi prin 9 dau rest 2 sau 6, să rămînă bisecţi. Prin acest sistem, diferenţa de o zi între anul calendaristic şi anul astronomic se va produce abia după 45.000 de ani.

Sfîrșit

Prof. dr. doc. ION IONAȘCU

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Laudă păstrătorului de documente cu parfum de istorie literară

Am decis editarea Proceselor­verbale ale Societății literare ,,Al. Vlahuță” din cadrul Liceului ,,Decebal”, Deva (lucrare apărută în 2023), la solicitarea scriitorului Miron Țic pe care, după cum reiese din mărturisirile sale, le are moștenire de la fratele său, regretatul scriitor Nicolae Țic, aflat și el printre semnatari, încă din anii 1946-1947-1948.

În prima parte a lucrării, autorul descrie istoria Liceului ,,Decebal” din Deva, din perioada anilor 18781971, întocmită cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înființarea acestei instituții de învățămînt. Monografia a fost scrisă de 3 profesori: Victor Jacotă, Dumitru Susan și Eugen Chisoiu și a fost tipărită la Întreprinderea poligrafică Hunedoara-Deva, în anul 1971 și difuzată la chioșcurile de ziare ale vremii. Partea a doua a cărții cuprinde activitatea literară a elevilor, desfășurată în cadrul Societății literare ,,Al. Vlahuță”, de la Liceul ,,Decebal”. Au fost respectate, în mare parte, forma și fondul proceselor-verbale, așa cum au fost așternute pe hîrtie la vremea respectivă, păstrîndu-se, într-o formă sau alta, originalitatea textului, iar istoricul Mihai Istudor, prin strădaniile sale, analizîndu-le pagină cu pagină, a purces la transcrierea lor pe curat, pentru a putea fi tehnoredactate pe calculator. Fără sprijinul acestuia, volumul nu ar fi avut șansa de a fi publicat, dată fiind dificultatea descifrării textului. Era nevoie,

așadar, de implicarea unei persoane cu calități remarcabile în înțelegerea fiecărui cuvînt scris, a conținutului fiecărui proces-verbal, iar Mihai Istudor a fost parcă trimis de Dumnezeu să izbăvească această muncă frumoasă, dar istovitoare. Cu toate acestea, în unele locuri în care, de pildă, s-au depistat unele inadvertențe gramaticale, a fost nevoie să se intervină, dar au fost puține situații de acest gen. Dat fiind că manuscrisele, în număr de 87, erau prea vechi, iar unele cuvinte nu se puteau desluși din cauza ștersăturilor repetate, a petelor de cerneală sau a unor însemnări în margine de rînd, locurile respective au fost marcate cu puncte de suspensie între paranteze.

Cu riscul de a ne repeta, subliniem că Mihai Istudor a avut un rol esențial în transcrierea întregii lucrări și pregătirea ei în vederea editării. Avem de-a face cu o lucrare interesantă din mai multe puncte de vedere, unul dintre acestea ar fi că aduce în actualitate activitatea unor elevi din perioada interbelică, arătînd totodată sîrguința profesorilor din Liceul ,,Decebal” și dorința acestora ca, prin astfel de activități culturale, elevii lor să iasă bine pregătiți de pe băncile școlii, pentru a merge mai departe cu învățătura și, apoi, odată ieșiți de sub tutela părinților, să-și făurească propriul drum în viață.

Scriitorul Miron Țic are tot dreptul să fie mîndru că a păstrat asemenea manuscrise, de o valoare spirituală incontestabilă, mai ales că în paginile acestora este vorba și de unul dintre scriitorii noștri importanți, Nicolae Țic, de cîțiva ani, trecut la Domnul. Bucuria autorului poate fi cu atît mai mare cu cît această lucrare conține un izvor de date și nume de elevi și profesori cărora, astfel, le-a dat șansa la pomenirea lor în posteritate, aducîndu-i în actualitatea în care trăim. Realizarea acestui proiect de cultură autentică demonstrează faptul că, dacă dorești

Aºa vă place Istoria?

Maria Antoaneta, ultima regină a Franţei (I)

Copilăria şi adolescenţa

Maria Antoaneta s-a născut pe 2 noiembrie 1755 la Palatul Hofburg din Viena și a fost fiica împărătesei Maria Tereza și al soțului ei, Francisc I, împăratul Sfîntului Imperiu Roman. Nașii copilei au fost Iosif I și Mariana Victoria, suveranii Portugaliei, și pentru că fetița s-a născut de Ziua pomenirii tuturor credincioșilor răposați (în latină, commemoratione omnium fidelium defunctorum), zi de doliu pentru catolici, în copilărie, ziua ei de naștere era sărbătorită cu o zi înainte, de Ziua Tuturor Sfinților. La scurt timp de la venirea ei pe lume, Maria Antoaneta a fost plasată în grija guvernantei copiilor imperiali, contesa von Brandeis, fiind crescută împreună cu sora ei, Maria Carolina, care era cu trei ani mai mare și cu care a avut o relație apropiată toată viața, spre deosebire de relația cu mama ei, dura împărăteasă Maria Tereza.

Copilăria și-a petrecut-o la Palatul Hofburg (iarna) și la Palatul Schönbrunn, reședința imperială de vară de la Viena, unde, pe 13 octombrie 1762, l-a întîlnit pe Wolfgang Amadeus Mozart. Maria Antoaneta avea șapte ani la acel moment, iar Mozart, care era cu două luni mai mic, a impresionat-o cu talentul lui special.

În ciuda studiilor private cu cei mai buni dascăli din imperiu, rezultatele școlare ale arhiducesei au fost total nesatisfăcătoare. La vîrsta de 10 ani nu putea să scrie corect în limba germană, franceză sau italiană, care erau folosite de regulă la curte, dar, datorită ambiției care a marcat-o după ce l-a cunoscut pe micul Mozart, precum și strădaniilor profesorului Christoph Willibald Gluck, a devenit o muziciană bună, știa să cînte la harpă, clavecin și flaut. Deseori, la evenimentele de familie, era rugată să evolueze pe o mică scenă. În plus, excela la dansuri de societate și era considerată o domnișoară rafinată și echilibrată.

În 1768, după ce au fost făcute aranjamentele pentru căsătoria cu moștenitorul tronului Franței, regele Ludovic al XV-lea l-a trimis pe MathieuJacques de Vermond la curtea de la Viena spre a-i oferi pregătirea necesară pentru viitorul ei rol la curtea regală. Profesorul Vermond a evaluat-o pe domnișoara de 13 ani și a găsit-o educată nesatisfăcător și lipsită de abilități importante, precum scrierea fluentă în limba franceză, dar a complimentat-o, spunînd că ,,inima și caracterul ei sînt excelente și că e mai inteligentă decît a presupus inițial, dar, din moment ce este destul de leneșă și extrem de frivolă, va fi greu să recupereze ceea ce nu învățase la timp”.

La începutul anului 1770, Maria Tereza, mama Mariei Antoaneta, a agreat alianța pentru căsătorie, iar pe 7 februarie regele Ludovic al XV-lea al Franței i-a cerut oficial mîna arhiducesei pentru nepotul și moștenitorul său, Louis-Auguste, Duce de Berry și Delfin al Franței. Tînăra a renunțat oficial la drepturile sale asupra domeniilor habsburgice, iar pe 19 aprilie a avut loc căsătoria prin procură cu Delfinul Franței, eveniment care s-a desfășurat la Biserica Augustiniană din Viena, fratele ei, Arhiducele Ferdinand, ținînd locul mirelui. Maria Antoaneta era un copil de doar 14 ani, avea o frumuseţe delicată, cu ochii gri-albăstrui şi părul blond-cenuşiu. În mai 1770, aceasta se îndrepta spre Franţa pentru a se căsători, fiind escortată de 57 de trăsuri, 117 slujitori şi 376 de cai.

Pe 14 mai, Maria Antoaneta și-a întîlnit soțul la marginea pădurii Compiègne, iar la intrarea în Franța a adoptat versiunea în limba franceză a numelui, Marie Antoinette. Nunta a avut loc pe 16 mai 1770 la Palatul Versailles și, după festivitățile grandioase, ziua s-a

cu adevărat să faci ceva în viață, cu ambiție și multă răbdare, succesul va fi de partea ta, așa cum este și cazul scriitorului Miron Țic, al cărui vis, după ani de tărăgănare, s-a împlinit astăzi. El lasă astfel moștenire generațiilor care vor veni această carte, aducînd în actualitate filele unor procese-verbale în care sînt consemnate temele, subiectele, comentariile, criticile formulate de elevii Liceului ,,Decebal” în cadrul Societății ,,Al. Vlahuță”.

În concluzie, gestul scriitorului Miron Țic, de a se fi implicat și de a fi adus la lumina tiparului această carte, este de toată lauda și cinstea. Documentele în cauză au o semnificație istorică aparte, dar și menirea de a pomeni numele celor care au ostenit, fie ca profesori, fie ca elevi, la activitățile culturale din acest lăcaș de învățămînt hunedorean.

Laudă păstrătorului de documente cu parfum de istorie, precum și celor care au făcut carieră didactică în Liceul ,,Decebal” din Deva.

ION MAChIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

încheiat cu ceremonia de așternut, un ritual semi-public de consumare a mariajului.

Reacțiile inițiale la căsătoria franco-austriacă au fost amestecate. Pe de o parte, delfinul era un tînăr frumos, simpatic și agreat de oamenii de rînd, iar prima apariție oficială a miresei din Casa de Habsburg la Paris, pe 8 iunie 1773, atunci în vîrstă de 18 ani, a fost un succes răsunător. Pe de altă parte, cei care se opuseseră alianței politice cu Austria au tratat-o cu superioritate pe neexperimentata Maria Antoaneta, dar au existat și persoane din anturajul regal care nu au plăcut-o din motive mai personale și nu s-au sfiit să arate acest lucru.

Madame du Barry, amanta regelui Ludovic al XV-lea, care avea o mare influență politică asupra suveranului, s-a dovedit un dușman declarat al noii Delfine. În plus, în această perioadă, ambasadorul Austriei în Franța, contele de Mercy-Argenteau, îi trimitea Mariei Tereza rapoarte secrete despre comportamentul fiicei ei la Versailles, pîrînd-o inclusiv că nu o bagă în seamă pe metresa oficială a suveranului, ceea ce era o impolitețe inacceptabilă.

În fine, fiind presată din toate părțile să fie mai diplomată și mai tolerantă, tînăra moștenitoare a acceptat să vorbească cu Madame du Barry, iar acest lucru l-a făcut în ziua de Anul Nou, în 1772, cînd i-a spus amantei suveranului doar atît: ,,Sînt mulți oameni la Versailles astăzi”. Relațiile dintre cele două femei s-au armonizat în perioada următoare, dar în 1774, la două zile după moartea lui Ludovic al XV-lea, noul rege a exilat-o pe Madame du Barry la Abația Pont-auxDames din Meaux, pentru a le acorda astfel satisfacție atît Mariei Antoaneta, cît și mătușilor lui. Doi ani și jumătate mai tîrziu, la sfîrșitul lunii octombrie 1776, exilul doamnei du Barry s-a încheiat și i s-a permis să se întoarcă la castelul ei de la Louveciennes, dar nu a mai fost niciodată primită la Versailles. (va urma)

Surse: DOSARESECRETE RO; hISTORIA RO

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Alice Călugăru, o apariție meteorică și învăluită de mister în poezia românească

,,Trecerea Alicei Călugăru prin literatura noastră este asemeni unui vînt albastru mirosind, crud, a grădini după ploaie și­a taină de crengi tinere cu fructe neculese. Născută la Paris (în iulie 1886), Alice Călugăru apare proaspătă, grăbită și halucinantă în lirica română, își presară colaborarea prin cîteva reviste literare, asvîrlă, cu mîini fierbinți de tinerețe, o culegere de «Viorele» – apărută în 1905 – desfrunzește, surprinzător, un temperament poetic de largă vibrație, dovedindu­se o artistă a plasticizării imaginii, și dispare, apoi, deodată, la fel de grăbită și ciudată, din mișcarea noastră literară, în 1912, cînd se stabilește definitiv în Franța, despărținduse nu numai de poezia românească, dar chiar de propria ei operă. Dispariția aceasta, atît de bruscă, a produs, întîi, nedumerire, ca să se acopere, treptat, de parfumat mister și de amară uitare” – acesta este primul paragraf al articolului ,,O poetă uitată: Alice Călugăru”, publicat de Radu Gyr în ,,Universului Literar” (nr. din 30 iulie 1943)

Poeta Alice Călugăru a făcut parte din pleiada glorioasă a intelectualității române în perioada interbelică, alături de Eugenia Actarian, Alice Voinescu, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, M. Eliade, E. Ionescu, Em. Cioran, P. Țuțea, N. Ionescu, P. Comarnescu, C. Rădulescu-Motru, M. Vulcănescu, M. Sebastian și alții.

S-a născut pe 4 iulie 1886 la Paris, ca fiică a lui Ștefan, ofițer român, și a Mariei Carabella. Tatăl ei participase ca sublocotenent intendent la Războiul de Independență, în 1882, se căsătorise cu Maria, ,,jună română, studentă de 19 ani, născută în Liège, Belgia”, fiica lui Petre și a Alexandrinei Carabella. În iulie 1885, ministrul de război a decis ca Ștefan St. Călugăru (nume adăugat în timpul armatei) să plece, pentru doi ani, la Paris ,,spre a studia tăbăcăria…”. După nașterea micuței Alice, familia a revenit în țară, iar fetița a fost educată la şcoli particulare. În primăvara anului 1903, pe cînd se pregătea pentru examenele pentru clasa a VI-a de liceu, a debutat în revista ,,Sămănătorul”, cu poezia ,,În grădină”.

La începutul anului 1905, Alice și-a lansat volumul ,,Viorele”, iar revista ,,Dumineca” a întîmpinat prima ei apariție editorială cu o elogioasă prezentare a autoarei şi a poeziilor. Interesantă este însă cronica ,,Versurile d­rei Alice Călugăru” (publicată în numărul IV din mai 1905 al Revistei ,,Sămănătorul”), în care istoricul Nicolae Iorga nota, referindu-se la volumul ,,Viorele”: ,,Cine va lua în mînă volumașul iscălit cu acest nume franțuzesc și avînd pe copertă, pe lîngă un buchet de viorele, portretul autoarei, mai ales cine-și va aduce aminte că numele d-rei autoare a figurat și prin numerele literare fără nici un fel de valoare ale celor mai făcătoare de rele dintre gazetele și revistele de speculă, nespus de proaste, - nu va fi aplecat să le cetească. Îl sfătuim să învingă însă acest d’intîiu sentiment și să încerce. Va găsi atunci un grai foarte frumos, de o mlădiere vrednică de cele mai mari laude, o deosebită ușurință în vers, mult simț pentru armonie. (...) E un act de dreptate să se spuie că acestă domnișoară e un scriitor și are deci datoria să se lămurească pe sine asupra lucrurilor ce va scrie, înlăturînd de acum înainte toate aceste elemente de... – cînd e vorba de bărbați, se zice reclamă, ce au indispus pe cîțiva oameni nepărtinitori, cari se grăbesc însă astăzi a-i recunoaște talentul”.

În același an, mama tinerei autoare, macedoneancă de origine, s-a stabilit, împreună cu două din surorile lui Alice, în Belgia, unde locuiau bunicii şi, mai tîrziu, nu se ştie cînd, a părăsit Europa pentru America de Sud, plecînd probabil în Brazilia. Alice a rămas în țară alături de tatăl său, și-a finalizat studiile liceale, iar în iunie

1906 a dat examenul de Bacalaureat la Sf. Sava din Bucureşti, printre colegii de examen aflîndu-se G. Topîrceanu, M. Cruceanu, Al. T. Stamatiad. Tînăra era cunoscută de mulți scriitori bucureşteni, îl vizitase de două ori pe Titu Maiorescu, care i-a citit manuscrisul volumului de debut comunicîndu-i observaţiile sale și se bucura de amiciţia cercului de la Cenaclul „Sămănătorul”.

La scurt timp, Alice a plecat, împreună cu tatăl ei, în Franţa, din dorința de a-și continua studiile la Paris. I-au lipsit însă resursele financiare, astfel că a fost nevoită să accepte slujbe de funcţionară şi dactilografă. A plecat un timp din capitala Franţei în Belgia, a revenit la Paris, dar era mereu într-o situație materială precară. În 1911 i-a solicitat lui Titu Maiorescu – fără rezultat – ajutor pentru a obţine o bursă, mai ales că starea i se agravase după moartea tatălui ei, prin 1910, şi rămăsese absolut singură.

Înstrăinarea și alte enigme din biografia poetei

Motivul real al înstrăinării poetei a rămas nedeslușit. Poate că a fost vorba într-adevăr de intenția de a-și desăvîrși studiile, de ,,cine știe ce nelămurit capriciu sau, poate, cine știe ce umbră a unei drame, pudrată eu cochetă discreție” (Radu Gyr în articolul citat din ,,Universul Literar”), de vreun iubit cu care a fugit la Paris, sau chiar de nașterea unui copil din flori (conform unor zvonuri ajunse la urechile lui Ion Pillat - cf. Al. Cistelecan - ,,Une aventure roumaine­française (Alice Călugăru)” – 2012).

Chiar și înstrăinată fiind, Alice Călugăru a continuat să scrie poezie în limba română. ,,Originalitatea poetei începe abia peste cîțiva ani (notă: după publicarea volumului ,,Viorele”) în poeziile publicate prin reviste și neadunate nici pînă acum în volum și se caracterizează prin lipsa lirismului direct și a feminității sentimentale, prin observație și putere descriptivă, prin obiectivitate și chiar prin oarecare virilitate de expresie. (…) Vigoare plastică ce s’ar fi putut desvolta fericit în cadrele unei literaturi destul de feminizate chiar și la bărbați” –aprecia Eugen Lovinescu în paragraful dedicat poetei în ,,Istoria literaturii române contemporane – Evoluția poeziei lirice”. În perioada 1906-1914 Alice Călugăru a continuat să publice poezii în presa literară din România și a purtat o corespondență vastă cu redactorii acestor publicații –s-au păstrat în arhiva Bibliotecii Centrale Universitare

,,Mihai Eminescu” din Iași cîteva manuscrise olografe ale scrisorilor adresate lui Garabet Ibrăileanu (în acea perioadă secretar de redacție la ,,Viața Românească”) și lui George Topîrceanu (subsecretar, apoi secretar de redacție la aceeași revistă).

În anii care au urmat, viața poetei a fost cu siguranță plină de greutăți (Viața m’a făcut să fiu păgînă,/ Să fiu surîzătoare, ­ în iubire,/ Puterea sorții, tăinuit mă mînă,/ Un înger rău și blînd m’a luat de mînă/ Ş’am ocolit străvechia fericire), dar, totodată, boemă și tumultoasă (Și am iubit cu dragoste curată/ Ș’a doua oară și­a treia oară!/ Și am jertfit în urmă, turburată/ Pe rugul patimei. Și cîteodată/ Dispreț am dat cu dragostea­mi ușoară).

Tema dorului de țară revine însă mereu în versurile publicate în periodicele bucureștene: Căci dac’am rătăcit pe mult amara/ Și sbuciumată mare a vieții’ntinse,/ Întîia mea iubire­ar fi ea țara/ În care odată­aș regăsi comoara/ Simțirii mele celei neatinse (,,Visarea cea din urmă” – poezie publicată în ,,Luceafărul”, nr. din 16 noiembrie 1910).

Prin 1910-1914, Alice a devenit mama unei fetiţe și trăia greu şi pe apucate, scria istoricul literar Zigu Ornea, iar viața ,,excesiv de boemă” dusă de Alice Călugăru în acești ani a fost remarcată și de Victor Eftimiu, care a întîlnit-o în perioada 1910-1911: ,,elle menait une vie lamentable, une espece de la pire boheme. Quelquefois, j’avais l’impression qu’elle avait l’esprit dérangé”.

Din 1911, poeta a depus mari eforturi pentru a intra in viața literară pariziană. Și-a trimis versurile la ,,Le Journal” și, un an mai tîrziu, gazeta i-a publicat o poezie sub pseudonimul Alice Orient. În 1914, societatea ,,Femina” i-a acordat un premiu, eveniment consemnat și în presa de la București: ,,Succesul unei românce. Revista Femina din Paris a publicat un concurs pentru o poemă despre mare. Laureată a fost domnișoara de Costa, iar domnișoara Alice Orient (colaboratoarea noastră Alice Călugăru) a obținut medalia de aur cu poezia «Les Perles». Trimitem felicitările noastre apreciatei colaboratoare”.

Speranţele poetei au prins din nou aripi după obținerea distincției, dar izbucnirea războiului a pus capăt aspirațiilor ei de a fi recunoscută în lumea literară din Franța, deși a colaborat în anii conflagraţiei la diferite publicaţii franceze, fără însă a obține succese notabile. Situaţia ei s-a redresat după război: în 1921 s-a căsătorit cu Louis Edgar Müller (redactor la ,,Le Journal”), iar în 1924 a publicat romanul ,,La tunique verte”, tradus în limba română în anii ’80 de Editura Minerva (ediție îngrijită de Pavel Țugui).

Se pare că Alice Călugăru suferea de mai mult timp de ftizie, iar starea sănătății ei a început să se degradeze din ce în ce mai accelerat. Nu se ştie exact cînd a încetat din viață, unii cercetători încadrînd data morții între 1924 și 1934, dar nu la Paris, ci undeva prin America de Sud, unde s-ar fi aflat începînd din 1921-1923 sau, după alte surse, în Elveţia. Pavel Țugui avansează în ,,România literară” din 1986 următoarele informații: ,,Dintr-o scrisoare (1942) existentă în Arhiva «G. Ibrăileanu» și semnată de profesorul Ioan Livescu aflăm că Alice a trăit după 1920 la Paris şi «a murit apoi (anul nu l-am aflat încă) bolnavă de nervi în Elveţia. Are rude care, momentan, se află în America de Sud». S-a dovedit (C. Popescu-Cadem) că poeta n-a decedat în Franţa, ci sigur pe alte meleaguri, investigaţii incomplete duc la presupunerea că s-a stins din viață în deceniul patru, fie în Elveţia, fie într-o țară din America de Sud. Sfîrșitul deci continuă să fie învăluit în mister”. Cotidianul francez ,,Le Journal” consemnează într-o știre scurtă, publicată pe 2 iunie 1942, moartea scriitoarei Alice Orient (pseudonimul poetei Alice Călugăru în Franța), exprimîndu-și regretul pentru dispariția ei și transmițînd condoleanțe soțului, Louis Müller, fost colaborator al gazetei, și copiilor cuplului. Decesul poetei apare și într-o notă inserată în ,,Journal des des débats politiques et littéraires”, din 5 iunie 1942 (cf. Parnas21.blogspot.com).

Dacă data morții scriitoarei Alice Călugăru pare astfel să fie elucidată, rămîn însă de descifrat alte necunoscute din biografia scriitoarei: ,,împrejurări grele și triste – pe cari le va lămuri poate biografia mea postumă” (Alice Călugăru) r m

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Un colţ de Rai...

E vară, e anotimpul vacanțelor și al concediilor, cînd oamenii aleargă să-și ofere clipe de neuitat, de relaxare și de distracție, în locuri pline de farmec, care să le umple sufletul de frumusețe, momente ce vor rămîne întipărite în memoria lor poate pentru toată viața. Vremea trece și, pentru unii dintre noi, vine un timp în care ești pus în situația de a trăi mai mult din amintiri. Imagini care ți s-au fixat în minte, cu locuri dragi, cu peisaje de poveste din plaiurile natale.

O astfel de amintire dragă sufletului meu este Plaiul Rodului, cu pădurea lui, din comuna Tilișca... Un adevărat colț de Rai, pe care nu-l pot uita.

Mica moșie a unchilor mei avea o padină de cca. 2 ha, pe care creștea iarba pentru cosit, înconjurată de fagi, stejari și brazi. Coliba, care părea casa piticilor, cu o ușă mică și un geam pătrat, era construită din bîrne de lemn și acoperită cu țigle. În interior, un pat din trunchiuri de copac, peste care se afla un străjac plin cu fîn și un strai de lînă. O plită mică, o masă improvizată dintr-un trunchi mare de pom și, în jurul ei, niște butuci mai mici, drept scaune. Poate așa s-a inspirat Brâncuși cînd a creat ,,Masa tăcerii”.

Mai era o anexă, un fel de cămară, unde se păstrau alimentele. În spatele colibei, se aflau doi cireși

enormi, ale căror fructe, unele negre și altele roșii, se coceau abia în luna august. Ca să le culeg, mă urcam pe crengile lor mari ca pe o scară.

Vara veneam deseori pe aici, îmi plăcea să ajut la strînsul fînului după cosit, să fac căpițe și, mai ales, sămi fac culcuș în căpiță și, seara, să privesc harta cerului, pe care stelele se conturau cu o claritate de cristal.

Aveam întotdeauna la mine cîte o carte și, pînă se usca fînul, citeam, iar din depărtare, se auzea sunetul dulce al talăngilor de oi. Cine n-a dormit, măcar o dată în viață, în căpița cu fîn, n-a privit noaptea harta cerului și n-a ascultat talăngile oilor, să-și ceară iertare, fiindcă nici nu știe ce a pierdut.

În fiecare dimineață, Mama Nuța, sora bunicii mele, ne făcea – specialitatea casei – mămăligă aurie, pe care o tăiam cu ața, punea într-un ceaun de tuci carne și cîrnat

Din Bucure ş tii de altădată

Pe unde trebuia sã circule, de fapt, metroul

Deși pe site-ul Metrorex istoria metroului începe din 1972, cînd a luat ființă prima comisie responsabilă cu realizarea propunerilor pentru rețeaua de transport în subteran din București, prima idee documentată pentru construirea metroului în Capitală îi aparține lui Dimitrie Leonida, care a realizat conceptul „Metropolitanului din București” încă din anul 1908. De-a lungul primei jumătăți a secolului trecut au fost gîndite mai multe planuri pentru metrou, motiv pentru care mai jos vă vom prezenta planul realizat cu două decenii înainte de începerea lucrărilor din anii ’70. Metroul din București a devenit realitate începînd cu 19 noiembrie 1979, cînd prima magistrală din Capitală, care făcea legătura între Semănătoarea (Petrache Poenaru) și Timpuri Noi a fost dată spre folosință pentru călători. Planurile pentru construirea rețelei de metrou din București au început însă în anul 1908, cînd un student ambițios pe nume Dimitrie Leonida, aflat în ultimul an de studiu la Politehnica din Charlottenburg, lîngă Berlin, își realizează lucrarea de licență. Intitulată „Metropolitanul din București”, lucrarea a fost un proiect realizat împreună cu Elie Radu care venea ca răspuns la realitatea cu care se confrunta Capitala. La acea vreme, municipalitatea negocia cu compania germană Siemens & Halske pentru concesionarea liniilor de tramvai din București. Deoarece firma germană cerea sume foarte mari pentru liniile de tramvai, cei doi ingineri, care făceau parte din Consiliul Tehnic al Bucureștiului, au propus realizarea unei rețele de metrou în schimb.

Lipsa fondurilor, situația incertă din Regat și venirea războiului au făcut autoritățile să uite de

„metropolitan” pînă în 1929 - 1930. Atunci, propunerea a fost readusă în discuție de arhitectul Duiliu Marcu și al său Plan de sistematizare a Capitalei. În cele din urmă s-a renunțat la metrou și de această dată, deoarece autoritățile susțineau că Bucureștiul putea fi acoperit „la limită” doar cu transportul în comun de suprafață.

O a treia inițiativă a apărut în 1940, odată cu modernizarea în masă a Capitalei și cu acoperirea Dîmboviței cu un planșeu de beton în zona Palatului de Justiție. Atunci, în București se lua în calcul realizarea a trei linii: între Hipodrom și Piața Unirii (8,2 km), de la Gara București Est pînă la Șoseaua Academiei intersecție cu Știrbei Vodă (5,5 km) și între Gara de Nord și Piața Victoriei (1,3 km), prin săpături de la suprafață. Și această propunere a fost dată uitării odată cu izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial.

Primul proiect serios a fost demarat în 1953

În 1953 a avut loc un nou plan de organizare a metroului, iar de această dată a existat și „memoriu tehnic asupra construcţiei metroului în oraşul Bucureşti”, iar în ministerul Căilor Ferate fusese realizată Direcțiunea Generală a Metroului București. Rețeaua subterană era inspirată direct de cea din Moscova, fiind cu dublu rol: de transport și de apărare împotriva bombelor în caz de război. Asta presupunea construirea galeriilor la adîncimi între 20 și 40 de metri, lucru extrem de greu de realizat și de costisitor, ceva ce nu putea să fie realizat în Bucureștiul de după război. Proiectul era alcătuit din trei faze de construire a metroului, iar prima fază consta în cele patru linii de bază. Aceste patru linii legau centrul Capitalei de nord, est și vest și urmau să fie dezvoltate în magistrale diametrale, întocmai metroului din Moscova. Potrivit studiului de la acea vreme, magistralele aveau să „facă legătura între centrele importante periferice, trecînd prin centrul orașului”, acestea intersectîndu-se „în centrul oraşului la nivele diferite, realizîndu-se astfel, în plan, două triunghiuri cu vîrf comun. La punctele de intersecţii se vor construi staţii de transbordare cu coridoare de legătură între aceste staţii”.

Primele patru linii de metrou din București aveau să circule pe următoarele trasee: Cişmigiu-Uzinele 23 August (actuala Faur), Cişmigiu-Griviţa Roşie (unde se

din borcanul cu untură, peste care spărgea 10-15 ouă proaspete de la cele cîteva găini pe care le avea acolo, și omleta, odată gata, părea un tort. Drept garnitură, lîngă omletă, în niște cești de lut, punea din budaca de lemn lapte de oi, pe care nu știu cum să-l descriu, nu era nici iaurt, nici smîntînă, ceva între cele două. Puțin acrișor, mergea de minune cu omleta grasă. Apoi, beam apă din ulcior, adusă de la izvor. Era atît de frumoasă viața la țară... Simțeam că Natura respira profund și se îmbrăca în straie de verdeață și flori colorate, ca o fecioară, purtînd în păr aurul soarelui. La amiază, coborînd din văzhuh, cocostîrcii și ciocănitoarea băteau toaca pe la casele oamenilor și în clopotnița bisericii.

Mai apoi, în rapsodie de izvor, un vînt ușor m-a împins spre destinul ce mi-a fost scris: ,,Destinului meu îi e foame,/ Destinul meu se hrănește cu/ alte destine./ El se hrănește/ ca să fie hrană la rîndu-i,/ ca să fie hrană altui destin/ cu mult mai mare”. (Nichita Stănescu)

Mama, înainte de a-și da ultima suflare a zis: ,,Îmi este tare sete. Aș bea toată apa din vale, care curgea prin fața casei noastre”. A scos un oftat, apoi, probabil, prin vale, a trecut pe tărîmul celălalt.

Ce înseamnă cînd schimbăm nașterea pe moarte, vom afla din marea Taină – înrămată în Icoană, dar cred cu tărie că, la trecerea noastră dincolo, vom lua cu noi dorul nesfîrșit pentru ținutul în care ne-am născut.

Calul meu verde cu copite de argint galopează-n necuvînt, în amintirea unei răni la răscruci de vămi.

LILIAnA TELELEA

află azi Piața Chibrit), Casa Scînteii (actuala Piaţă a Presei)-Piaţa N. Bălcescu (unde e Piața Universității de azi), Cişmigiu-Fabrica Gheorghe Gheorghiu Dej (în zona actualei stații de metrou Politehnica). Primul traseu avea să lege Atelierele Griviţa (zona Chibrit-1 Mai) și Portul Bucureşti (actuala zonă Văcăreşti). Lungimea totală trebuia să fie de 10,7 kilometri şi erau prevăzute 10 staţii. Al doilea traseu, denumit și diametrala Nord-Sud, era gîndit să lege Parcul de Cultură şi Odihnă I.V. Stalin (Parcul Herăstrău, în zona Pieţei Presei) şi Comuna Progresul (actualul cartier Progresul). Traseul era prevăzut cu 14 stații și avea o lungime totală de 13,2 kilometri. Diametrala Est-Vest era al treilea traseu gîndit în cadrul metroului din Capitală și trebuia să conecteze Uzinele 23 August (actuala Faur) cu Fabrica de Confecțiuni Gheorghe Gheorghiu Dej (zona Apaca). Pe acest traseu erau prevăzute 13 stații, dispuse pe o distanță totală de 11,85 kilometri. Nu în ultimul rînd, în prima fază a metroului trebuia realizat traseul diametral dintre Colentina și Piaţa Rahovei. Linia de metrou ar fi făcut legătura între actualul Pod Colentina şi zona intersecţiei dintre Calea Rahovei şi Antiaeriană. Traseul avea o lungime de 10,2 kilometri și dispunea de 12 stații. Proiectul trebuia încheiat ulterior cu o linie inelară de metrou, similară cu cea construită în prezent. Această linie avea ca scop conectarea directă a tuturor raioanelor din Capitală, după modelul deja realizat la Moscova. În cele din urmă, metroul din București începea să prindă formă din anul 1975, pentru ca inaugurarea primei linii să fie realizată la finalul anului 1979.

B.365.RO

File de istorie

„Afacerea Vãcãrescu” si Regina Elisabeta (1)

Cunoscut mai ales ca romancier, Duiliu Zamfirescu a fost aproape ignorat ca memorialist, dar bogata sa corespondenţă literară şi „Amintirile din cariera diplomatică”, scrise în ultimii ani ai vieţii, oferă cititorilor o perspectivă inedită asupra vieții românești de la începutul Secolului XX. O asemenea amintire este şi cea pe care o prezentăm astăzi. Fragmentul este extras dintrun şir de însemnări inedite în care sînt dezvăluite „secretele” faimoasei „drame de la Veneţia” sau „afacerea Văcărescu”, cum era numită de ziarele vremii. În 1891, fiind secretar de legaţie la Roma, Duiliu Zamfirescu a urmărit desfăşurarea episodului amoros dintre Prințul Ferdinand și Elena Văcărescu, eveniment care a provocat un adevărat scandal public.

La Legaţiunea de la Roma fusese numit de curînd dl. Ion Văcărescu, ministru la Bruxelles, despre care nu se ştia nimic decît că era părintele Elenei Văcărescu, domnişoară de onoare la palat şi preferată a reginei.

Prima cunoştinţă cu familia noului ministru s-a făcut printr-un mic scandal. Socrul meu, Allievi, fiind preşedintele Consiliului de administraţie al Căilor ferate italiene, a făcut toate intervenirile putincioase pentru ca să se permită unui cîine al d-nei Văcărescu a călători în compartimentul stăpînei sale, ceea ce s-a putut numai în parte, deoarece şefii de tren nu erau toţi în curent cu permisiunea acordată cîinelui, de unde telegrame şi scandal. Cînd am făcut cunoştinţă cu numitul animal, am găsit că pielea lui nu merită atîta zdruncin, deoarece era o javră bătrînă şi răguşită care murdărea toate canapelele apartamentului Roccagiovine, unde era instalată pe atunci Legaţiunea, în faţa Forului Traian.

Familia noului ministru se compunea din d-na Văcărescu, recte „Coana Frosa”, din fiică-sa, d-ra Zoe, recte Joe, din cauza pronunţiei sale defectuoase, şi din sus-pomenitul cîine, care era o căţea. Din familia ministrului rămînea la Bucureşti d-ra Elena Văcărescu, recte „Elencuţa”, mărgăritarul familiei.

O scurtă descriere a persoanelor: Dl. Jean Văcărescu, „Conu Enăchiţă”, era un bărbat foarte miop, cu o musteaţă trasă la fier, cu dinţii negri, cu o incapacitate de a pronunţa pe „r” foarte accentuată şi pururea cu o ţigare de foi în gură. „Incapacitatea” constituie caracteristica sa, lucru foarte regretabil cînd te gîndeşti că omul acesta cobora din una din cele mai nobile şi autentice familii româneşti, cu reprezentanţi iluştri ca Ion Văcărescu, poetul.

Coana Frosa, născută Fălcoianu, semăna la miopie cu soţul său, era grasă şi scurtă, plină de fumuri şi încă amorezată de „Enăchiţă”, care o înşela cu atîta nelegiuire încît scandalul a durat pînă în preziua morţii eroului. Din relaţiile vinovate ale acestuia cu una din femeile cele mai frumoase de acum 30 de ani a rămas un copil (astăzi căpitan), care atît de mult semănă cu tatăl său, încît denunţă pe maică-sa. Domnişoara Zoe, astăzi d-na Caribol, soţia unui avocat, era victima aceleiaşi infirmităţi de vedere, exagerată pînă a duce cartea la ureche cînd citea.

În afară de cîinele de sex femeiesc care infesta casa, mai era o guvernantă engleză, chemată de Domnul la sine, care scotea sufletul slugilor.

Familia aceasta, de-abia sosită la Roma, trăia într-o agitaţie continuă. Se simţea că aşteaptă ceva sau se teme de ceva. Şi, în adevăr, acest ceva se întîmplă. Într-o bună dimineaţă se zvoni că principele moştenitor Ferdinand era înamorat de d-ra Văcărescu şi că vrea s-o ia de soţie, cu consimţămîntul şi sub îndemnul reginei, şi, ceea ce era mai grav, cu consimţămîntul regelui

O campanie violentă începu în presă. Nu erau invective, trivialităţi şi minciuni cu care să nu fie acoperită această familie. Este adevărat că în reprezentaţiunea sa actuală nu era atrăgătoare. Viitoarea regină ar fi avut de unchi pe ilustrul Claymoor, cronicarul lumesc de la ziarul francez „L’Indépendance roumaine”, un personagiu incredibil, care purta braţelete ca femeile, unghii roze, un smoc de păr menit să-i astupe chelia de pe vîrful capului, și despre care unchi se zicea că se gîdilă. Un alt unchi al ex-viitoarei regine era căpitanul Văcărescu, un scandalagiu înfumurat, chemat de Domnul la sine. Nu mai vorbesc de rudele colaterale de sex femeiesc.

Dar, în fine, aceștia erau români, aveau adică marea calitate de a fi produsul pămîntului nostru. În copiii Elencuţei Văcărescu ar fi putut să reînvieze calităţile strămoşeşti, iar familia noastră domnitoare ar fi devenit, cu timpul, Hohenzolern-români. Oricum ar fi, la Bucureşti toată lumea era de acord pentru a striga împotriva Văcăreştilor. Regele, care la început fusese „pentru”, de îndată ce prinse de veste de curentul ostil ce se forma în clasele noastre dominante, cu intuiţia simţului său practic, schimbă cîrma şi se declară cu hotărîre „contra”.

La Bucureşti, toate partidele se rosteau în contra căsătoriei româneşti prin şefii lor: Carp, Cantacuzino, Sturdza, Florescu, etc.; toate ziarele tălmăceau cu răutate gîndurile reginei; toţi folicularii şi toţi oratorii de cafenea invocau, ca nişte inconştienţi, „Divanul ad-hoc”, „Soarta

Poloniei” şi alte asemenea inepţii, fără să priceapă că buba trecutului, năzuinţa la tron, era tămăduită cu desăvîrşire, şi că, astăzi, era de o importanţă capitală de a strecura sînge românesc în vinele unei dinastii străine destul de mediocră prin însuşirile sale proprii.

În aceste împrejurări, regina, părăsită de toată lumea, plecă din ţară. Nervii săi zdruncinaţi îi produceau o bizară paralizie infantilă, împiedicînd-o de a umbla; de aceea, ceru să meargă la Veneţia, unde gondola permite tuturor şchiopilor să creadă că nimeni nu se serveşte de picioarele sale. Noi, cei de la Legaţiunea de la Roma, primirăm ordin să ne punem la dispoziţia Maiestăţii Sale.

Trebuie să explic că, în intervalul acesta, Dl. Ion Văcărescu părăsise Palatul Roccagiovine, ducîndu-se la Bucureşti, în concediu, unde mai mult sau mai puţin fusese rugat să-şi dea demisia. Însărcinat cu Afaceri rămăsese D-l Edgard Mavrocordat, atunci Prim Secretar de legaţiune, acum ministru la Viena. Acest bogat, zgîrcit şi prost bărbat era ceea ce se cheamă „un bon garçon”. Prin naşterea şi legăturile sale de familie ar fi înclinat către o hotărîtă opoziţie în contra Văcăreştilor; găsindu-se însă la faţa locului, o scălda.

Cînd ajunseserăm noi la Veneţia, regina era deja instalată la Otelul Danielli. Curtea sa se compunea din Doctorul Theodori şi D-ra Theodori, fără aghiotanţi.

Un personagiu sinistru fusese dezgropat de la Florenţa, unde mucegăia de mulţi ani, prinţul Mişu Ghica, fratele D-nei de Montesq Fezansac. Acesta trăia dintr-o mică pensie ce i-o serveau surorile sale şi din legenda fastului său de odinioară, cînd, tînăr, mîna patru cai la Turin cu atîta îndemînare încît era cunoscut de toată lumea sub numele de „moldo-valacco”, ceea ce făcu pe o femeie din popor să strige, plină de admirație: „cosi Giovane, e gia moldovalacco”. Acest personagiu plicticos făcea cîte o scenă pe fiecare zi, ba că nu i se da locul de onoare la masă, ba că nu i se zicea „mon prince” cu gura destul de plină, pînă ce, în fine, fu trimis de unde venise.

Nu mult după plecarea acestuia, sosi într-o zi un alt personagiu care se da drept amicul devotat și respectuos al reginei şi care era secretarul şi casierul său, sub numele de „chef des comandements”, d-l Scheffer. Acesta pretindea că fugise din ţară strecurîndu-se peste munţi ca un contrabandist şi sosise la Veneţia înfruntînd cele mai mari greutăţi. Particularitatea sa sta în faptul că rîdea veșnic, probabil ca să-şi arate dinţii. Obiceiul acesta îi da un aer de intimitate cu Suverana ţării, care nu putea să convină unui român.

Regina gusta veselia zgomotoasă a acestui elveţian ce părea a fi sincer, deşi prost crescut. S-a văzut mai tîrziu că era, cu adevărat, prost crescut, dar nu era sincer. După cîtva timp, cînd lucrurile s-au liniştit şi regina s-a întors în ţară, domnul acesta, trimis la plimbare, s-a răzbunat, publicînd un roman mizerabil, în care Regina era prezentată ca prăpădită de dragoste, iar el, eroul, ca un estet decadent. În cercul intim al Curţii, i se zicea în glumă „dicadent”. Viaţa pe care o duceam la început, înainte de sosirea Elencuţei Văcărescu şi de sosirea regelui, era încîntătoare.

Dimineaţa, cînd regina nu-mi da vreo poruncă de îndeplinit, eram liber. Fusesem la Veneţia de mai multe ori, dar tot pe fugă, alergînd prin galerii şi biserici, fără belşugul de timp de care dispuneam acum şi fără înlesnirile ce mi se făceau astăzi de către Administraţia italiană, în hatîrul Suveranei noastre. (va urma)

Sursa:

„ROMâNIA LITERARĂ” (1968) ,

Regina Elisabeta a României

Regele Ferdinand al României

Elena Văcărescu

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Falsul

Dimitrie și Boris Godunov (I)

– Tu eşti de vină! Fiul tău şi cu al lui Bitiagovski mi-au ucis copilul!

În istoria Rusiei moscovite cei aproape treizeci de ani dintre 1584, anul morţii lui Ivan cel Groaznic, şi 1613, marcat de alegerea noului țar Mihail Romanov, în timpul luptei împotriva intervenţiei străine, au fost plini de evenimente dramatice. Ascensiunea spre tron, pregătită metodic, a energicului Boris Godunov (1598-1605). asupra căruia planează acuzaţii de a fi pus la cale, în 1591, uciderea tînărului Dimtrie, al doilea fiu al lui Ivan cel Groaznic şi, deci, virtual ţar – în eventualitatea morţii slabului său frate mai mare Teodor Ivanovici (survenită într-adevăr în 1598), a impresionat puternic pe contemporani: în acelaşi timp, ea a dat prilejul apariţiei în 1603 a unui pretendent ambiţios, intrat în istorie sub numele de „Falsul Dimitrie I“. Împărţind promisiuni în dreapta şi în stînga, acesta a reuşit, cu ajutor din partea nobililor polonezi și sprijinit de o parte a cazacilor, să intre în Moscova şi să se proclame ţar, la 21 iulie 1605. Neavînd însă un sprijin serios nici în păturile de jos ale populaţiei, pe care le înşelase, nici în boieri, el a fost ucis după zece luni, răstimp în care a mai apărut un pretendent, Gorceakov, care s-a dat şi el drept fiu al lui Ivan cel Groaznic, sub numele de „Petru“.

Ivan cel Groaznic, țarul atotputernic, avea printre sfetnicii săi pe Boris Godunov, pe care-l îndrăgise nespus. De origine modestă, Godunov era renumit atît în privinţa puterii fizice, cît şi a nemăsuratei lui ambiţii. Se strecurase în garda de onoare a țarului şi, zece ani mai tîrziu, ajunsese să aibă cinstea de a-l servi la masă. În 1580, Ivan îi acordă titlul de boier. Ţarul nu se mai putea lipsi de dînsul şi, pentru a-i dovedi prietenia, îşi însură pe cel de-al doilea fecior, Feodor, cu sora lui Godunov. Iar cînd Ivan cel Groaznic, mîniat, îl lovi de moarte pe succesorul său, ţareviciul Ivan, urmaşul la tron, avea să devină Feodor, cumnatul lui Boris Godunov.

În martie 1584, Ivan cel Groaznic muri în timp ce juca şah cu preascumpul său Boris Godunov. Feodor avea 32 de ani, era blînd, sfios şi slab din fire. Ruga şi slujbele religioase erau singura lui bucurie. Totul îl înspăimînta şi în fiecare clipă cerea umil sfaturile lui Boris. De îndată s-a aflat în întreaga țară că adevăratul suveran devenise Godunov. Perechea imperială avu o fetiță – care muri din leagăn. Dar Ivan cel Groaznic mai avea un fiu, pe Dimitrie. La moartea țarului, Dimitrie nu avea decît 2 ani. Sfătuit de Boris Godunov, Feodor exilă pe țarina Maria, cea de-a şaptea soție a lui Ivan, într-un sat la aproape două sute de kilometri de Moscova. Maria luă cu ea şi pe fiul ei. Familia Nagoi, familia ţarinei, îi însoţi în exil. Cînd Ivan cel Groaznic se căsătorise cu Maria, toţi fraţii şi verii ei fuseseră făcuţi boieri, copleşiţi de daruri şi poftiţi să ia loc în dumă. Odată cu urcarea pe tron a lui Feodor şi cu regenţa lui Boris Godunov, se încheiase însă epoca lor de glorie. Răspunzător de schimbarea destinului îl socoteau – bineînţeles – pe Boris Godunov. Îl urau de

După alegerea ca ţar a abilului prinţ Vasili Şuiski, în condiţiile unor grave tulburări interne şi ale pericolului intervenţiei străine polonosuedeze, a apărut, în 1607, „Falsul Dimitrie II“, numit și „tîlharul din Tușino“ (după localitatea unde își așezase tabăra). Mai puțin inteligent, dar tot atît de abil, încît s-a căsătorit pe ascuns chiar cu soţia primului uzurpator, Marina Mniszeck, el n-a izbutit să mai ajungă la Moscova; provocînd multă dezordine în țară, a fost ucis chiar de complicii săi, în 1610.

Încă de pe atunci, cronicarii ruşi şi observatorii străini au reuşit să desprindă din afirmaţiile contradictorii atît esenţa tragicei morţi a tînărului şi adevăratului Dimitrie, cît şi impostura primului şi a celui de-al doilea „fals Dimitrie“. O ilustrare genială a acestui punct de vedere, ce corespunde în esenţă realităţii, o constituie puternica dramă Boris Godunov a marelui poet Puşkin, după care Musorgski a compus opera cu acelaşi nume. Desigur, istoriografia modernă rusă din Secolul al XIX-lea şi apoi cea sovietică au lămurit, pe baza documentelor, evenimentele acelor ani, punînd pe fiecare „la locul său“ şi insistînd mai ales asupra condiţiilor socialpolitice şi economice care au făcut posibilă apariţia acestor personaje.

moarte, fără să-şi ascundă simţămintele în faţa lui Dimitrie. Într-o dimineaţă de iarnă, Dimitrie şi tovarăşii lui de joacă făcură un om de zăpadă. Ţareviciul declară cu glas tare că era Boris Godunov şi-i reteză capul cu un băţ, strigînd:

– Aşa o să fac cînd mi-o veni rîndul să domnesc!

Asemenea vorbe nu puteau să nu ajungă pînă la Moscova. Boris Godunov trimisese peste tot iscoade şi mai cu seamă prin locurile unde fusese surghiunit moştenitorul posibil al tronului. Dacă Feodor murea fără urmaş, Dimitrie devenea țar. Ce s-ar fi ales atunci de Godunov, de ambiţiile lui?

La sfîrşitul anului 1590, sosi în satul în care locuia familia Nagoi un anume Mihail Bitiagovski, însărcinat oficial să controleze cheltuielile ţarinei Maria şi ale familiei sale. Ţarina se arătă foarte mîhnită de apariţia acestui intrus şi se plînse celor din preajmă, împărtăşindule îngrijorarea că Bitiagovski avea să-l omoare pe Dimitrie, a cărui existență împiedica lui Boris Godunov accesul la tron. Pe de altă parte, ţarina era îngrijorată de faptul că fiul ei avea o sănătate şubredă; crizele de epilepsie de care suferea erau din ce în ce mai frecvente. Maria nu-l părăsea nici o clipă de teama morţii. În ziua de 15 mai 1591, Dimitrie se juca în curte, după masa de prînz, cu cîțiva prieteni. Maria se odihnea. Pe uliţă nici ţipenie de om. Deodată se auziră ţipete disperate. Nebună de spaimă, țarina alergă să vadă ce se întîmplase: fiul ei era întins fără suflare la picioarele treptelor, acoperit de sînge, cu beregata tăiată. Ceilalţi copii fugiseră, iar doica plîngea. Ţarina urlă: – Mi-au omorît copilul! Ajutor, ajutor!

Tot personalul casei îşi făcu apariţia. Clopotul din turla bisericii începu să bată, locuitorii din împrejurimi, vîslaşii de pe Volga, cazacii, meşteşugarii alergară în grabă, înarmaţi cu ciomege, securi, furci şi lănci. Pentru acei oameni simpli, moartea fiului marelui ţar Ivan cel Groaznic era o nelegiuire care nu putea rămîne nepedepsită. Istoricul rus Platonov a reconstituit, în cele mai mici detalii, scena care a urmat. Bitiagovski, simţindu-se ameninţat, s-a ascuns, însă a fost descoperit, uşile casei sale au fost sparte, iar el tîrît afară, împreună cu secretarul său, Danilo Trediakov, şi amîndoi au fost omorîţi. Fiul doicii Volohova a fost ucis sub ochii ţarinei ca şi fiul lui Bitiagovski. De-abia după cîteva săptămîni, localnicii se liniştiră. Comisia de anchetă, mînuită de Boris Godunov, îşi putu începe cercetările. Doica relată astfel cele întîmplate: „Sîmbătă, prinţul juca împreună cu cei patru prieteni ai lui Svaika (joc popular rus, care constă în aruncarea unui cuţit printr-un inel, într-o scîndură). Eu nu i-am băgat în seamă. Deodată, micul prinţ a fost apucat de o criză, ţinea în mînă un cuţit şi s-a rănit mortal! M-am repezit la dînsul şi a murit în braţele mele”.

Întru totul identică este şi versiunea celor patru tovarăşi de joacă ce fuseseră în curte cu Dimitrie, cu doica şi cu slujnica Maria Samoilova. Cît despre Iosif Volohov şi Danilo Bitiagovski – acuzaţi de a fi săvîrşit crima –, aceştia juraseră înainte de a fi ucişi că nu fuseseră de faţă. Procesele verbale analizate de profesorul Platonov şi de istoricul Constantin de Grunwald confirmă această versiune.

La Moscova însă, consiliul episcopilor hotărî că „moartea prinţului Dimitrie a fost dictată de voinţa divină“ şi că „locuitorii din Uglici s-au făcut vinovaţi de a fi vărsat sînge de oameni nevinovaţi“. Sancţiunile fură dictate de Feodor şi de Boris Godunov: din porunca lor, ţarina Maria se călugări, luînd numele de Marta. Membrii familiei Nagoi fură exilaţi şi închişi, iar mulţi dintre locuitorii satului Uglici deportaţi în Siberia.

O veste uluitoare (1)

La începutul Secolului al XVII-lea, puţine palate din Lituania întreceau prin strălucire reşedinţa prinţului polonez Adam Wiszniowiecki. Într-o zi, pe cînd îşi făcea baia, seniorul îşi pierdu răbdarea din pricina servitorului care zăbovea să-i toarne apă caldă şi începu să-l înjure.

Tînărul servitor se întristă foarte rnult la auzul acestor cuvinte.

– Dacă ai şti cine te slujeşte nu mi-ai vorbi astfel, îi răspunse acesta. Dar sînt nevoit să îndur orice, fiindcă eu însumi mi-am ales rolul de servitor.

Uluit, Adam Wiszniowiecki îl privi atent, apoi rosti ironic:

– Ei bine! Spune cine eşti şi de unde vii!

Fără a şovăi, tînărul răspunse calm şi sigur de el:

– Sînt ţareviciul Dimitrie, fiul Iui Ivan cel Groaznic.

Slujnica, Vasilisa Volohova, veni şi ea în fugă. Scoasă din minţi, ţarina o lovi cu o buturugă, învinuind-o:

Prinţul n-a poruncit să fie biciuit, cum era de aşteptat, ci l-a poftit în biroul lui, unde l-a descusut pe îndelete, cerîndu-i dovezi. Tînărul i-a arătat cei doi negi, unul pe frunte şi celalalt sub ochiul drept, precum şi braţul care era mai scurt, afirmînd că aceste semne erau „bine cunoscute de bătrînii din preajma ţareviciului“; ca ultima dovadă, de netăgăduit, a scos la iveală o cruce de aur împodobită cu nestemate. În 1598, țarul Feodor îşi sfîrşea zilele. Tronul imperial al Rusiei rămase vacant. Ţarina Irina, sora lui Godunov, declara că nu voia să domnească singură, preferînd să se retragă la o mînăstire. Lăsă să se înţeleagă însă că dacă fratele ei... Totul era admirabil calculat. Nobilimea şi marele cler veniră să-l implore pe Boris să accepte coroana. El se lăsă mult rugat. În realitate, drepturile lui la tron erau aproape inexistente. Dar „rugăminţile“ au fost atît de bine regizate, încît, în cele din urmă, Boris Godunov acceptă şi se încoronă la Kremlin. Avea 47 de ani.

(va urma)

ALAIn DECAUX

Falsul Dimitrie Boris Godunov

Portret al lui Ivan cel Groaznic, Secolul al XVIII-lea, Muzeul de Istorie de Stat

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (187)

Mitologia chineză (3)

Cu puțin înainte de anul 100 î.Chr., în China a intrat, din India, Budismul. Acesta s-a făcut simțit prin influențe importante în domeniul religiei, mitologiei și al culturii. Ulterior de-a lungul mileniului I al erei creștine, ideile budiste s-au amalgamat cu cele daoiste sau confucianiste, nu fără perioade de interzicere și persecuție a budismului de către unii împărați, iar ecourile în fondul mitologic autohton au fost evidente. Sub dinastiile Wei și Jin au fost create scrieri și povestiri mitologice, autorii fiind influențați de doctrina daoistă și de superstițiile budiste, amestecînd faptele zeilor cu cele ale duhurilor și fantomelor. Surse mitologice aflăm, de asemenea, în opera marelui poet Qu Yuan, mai ales în lucrarea „Întrebări către Cer“, care îmbină poezia cu poemul narativ. Întorcîndu-ne la daoiști și budiști, aceștia au influențat prin viziunea lor mitologia chineză, înmulțind scenariile și rafinînd semnificațiile. Cei mai mulți zei se găsesc în Panteonul daoist, mare parte dintre ei provin din zeificarea unor muritori deosebiți. Filozofii confucianiști, preocupați în primul rînd de morală și de arta guvernării, au stabilit o ierarhie rigidă în viața de toate zilele, pe care au extrapolat-o în Panteonul mitologic. Erudiții confucianiști au dezaprobat discuțiile despre ființele supranaturale și în scrierile lor nu au citat niciodată mituri străvechi. Există o distincție netă între gîndirea umanistă a confucianiștilor și cea mistică a daoiștilor. Savanții confucianiști au încercat să tălmăcească miturile vechi prebudiste, în contextul istoric al momentului și să ilustreze cu ele principiile morale și sociale care prezentau interes pentru ei. Confucianismul a avut o contribuție limitată în evoluția și valorificarea mitologiei.

Miturile chineze cunoscute în prezent sînt bogate și diverse, povestind fapte de odinioară. În ele forfotesc

Oameni și miracole (10)

Întîlnirea

cu un expert în tumo (2)

„Am întrebat trei maeştri ai budismului tibetan care erau învăţăturile referitoare la tumo. Iată răspunsurile lor:

Yeshi Tobdhen, ermit, trăieşte izolat la trei mii de metri în Himalaya. Este sfetnicul spiritual al lui DalaiLama.

Omul care practică tumo trebuie să aibă compasiune, iubire pentru cei din jurul lui, ca să­i ajute săşi depăşească problemele şi să le insufle bucuria de a trăi. Trebuie, în primul rînd, să devii capabil să trăieşti în vacuitate, adică să recunoşti că totul este iluzie, că fenomenele există, dar nu durează... Tumo, în contextul budismului tibetan, este mai ales o meditaţie care trebuie să permită ieşirea din ciclul renaşterilor.

Danma Lochoe (abatele mînăstirii Nangyal) explică:

Am citit învăţăturile lui Buddha referitoare la tumo. Tumo, care face parte integrantă din această învăţătură, nu trebuie să producă o căldură exterioară, n­ar fi conform cu această învăţătură. Numărul mic al discipolilor care îi urmează pe maeştrii tehnicii tumo este motivat de faptul că această realizare cere multe renunţări. Tumo este o realizare spirituală. E nevoie de o pregătire specifică nu numai în prezent, ci şi prin vieţile anterioare, în realitate, numeroşi călugări tibetani practică tumo, dar în secret. Sînt cu siguranţă şi în această mînăstire, dar nu­i cunosc. De teamă să nu fie asaltaţi de cereri din partea poporului. Realizarea spirituală care este tumo trebuie să rămînă secretă!“. Amintindu-şi că primul călugăr întîlnit folosise cuvintele „orgasm spiritual”, doctorul Bastiani i-a pus aceeaşi întrebare acestui abate: „Care sînt consecinţele practicării tehnicii tumo?“. Răspuns: „Mai întîi, o bucurie interioară intensă. Prin tumo, practicantul trebuie să devină sfînt. Prin el pot fi controlate foarte uşor impulsurile sexuale şi sublimarea lor pentru

personaje care trec prin aventuri extraordinare. Ele încîntă prin fantezia debordantă, fascinează prin invenția epică și iconografică. Epicul este colorat, fantast, încărcat de simboluri. Unele mituri relevă naivitatea și candoarea unor reprezentări mitologice sau adevăruri despre om, cu vechime de mai mult de 4 milenii. Personajele din străvechiile povestiri despre zei, spirite, nemuritori sau oameni de rînd, conturează specificul psihologic, sufletesc, religios și filozofic al omului chinez, dar și ale termenului omenesc. Miturile chinezești sînt povestiri seducătoare, prezintă sensibilități omenești, dezvăluie trăiri sufletești firești, visuri, spaimă, tentații ș.a. Epicul miturilor chineze inventariază eroisme, abilități, calități meșteșugărești, ambiții, solidarități caracteristic umane, deși se referă la creaturi supranaturale. Animalele, chiar și plantele, intră în dialog cu oamenii, rostesc îndemnuri, dau sfaturi, fac prevestiri etc. Aceste situații, provenite din Neolitic sau chiar din Paleolitic explică inclusiv elemente cosmice și terestre, fie benefice, fie catastrofale pentru oameni. Mitologia chineză, ca structură, nu este o epopee măreață, ci este alcătuită din mai multe fragmente. Ea s-a dezvoltat fără o codificare sau o doctrină proprie și a urmat ideile unor personaje care au atras atenția imaginației populare din diverse epoci. În toată mitologia chineză nu se întîlnește niciun element escatologic. Pentru chinezi, Universul nu are nici început, nici sfîrșit. Semnificația miturilor chineze s-a oglindit în procesul educațional al multor generații la rînd. De asemenea, mitologia a constituit o sursă de inspirație pentru scriitori și alți creatori de Artă. Miturile stau la baza literaturii epice chineze. Templele și mormintele suveranilor chinezi au fost decorate după descrierele din mituri și legende. De mitologie a beneficiat și religia. În mod periodic, miturile sînt reproduse prin ritmuri, cu scopul de a-i îmbuna pe zeii.

Shang Di (Împăratul de Sus) (1)

Numit și Da Di, în mitologia chineză este stăpînul Universului. Este un zeu transcendent, care domnește peste toate spiritele și peste toți oamenii. Aflat în fruntea Panteonului chinez, odată cu venirea la putere a dinastiei Zhou, numele său va fi „Împăratul de Sus al Vastului Cer“. La început a fost adorat Cerul însuși, ulterior Cerul luînd formă antropomorfă, ca suveran suprem al lumii. Se considera că Shang Di are în Cer familia sa și o Curte imperială. Supușii proveneau dintre sufletele celor decedați. Era o situație asemănătoare cu cea reală de pe pămînt. Shang Di a fost zeul principal al dinastiei Shang/Yin. În dinastia următoare, Zhou, a fost înlocuit parțial cu Cerul, deoarece, așa cum spune Confucius, doar Cerul vede și aude totul. Se poate spune că, în timpul dinastiei Shang/Yin, Shang Di, ca divinitate Supremă, unică a reprezentat un fel de monoteism și, așa cum am menționat într-un material anterior, poate fi comparat cu Marele Zeu Zalmoxis al geto-dacilor și chiar cu Yahwe din Biblie, Vechiul Testament. Shang Di controla acțiunile războinice, fiind patronul militarilor, inclusiv al împăraților și al regilor. Mai era privit și ca un zeu al agriculturii, care patrona recoltele, vremea (ploaia, vîntul etc.) și destinele oamenilor. Așa cum se cuvenea unei forțe cosmice centrale, Shang Di conducea și Paradisul, precum și pe zeii subordonații, avînd, așa cum am menționat, propria sa Curte imperială în Cer. (va urma)

ChRISTINA MEIţĂ-TANG

Astfel, oamenii se pot bucura de Protecția Sacralității/ Divinității. Mitul a fost o „uneltă“ folosită de către om pentru a își asigura supraviețuirea prin rituri, respectarea unor tabuuri și instituția totemului. La sărbătorile și festivitățile Chinei vechi, inclusiv în Dinastia Tang, care avea în centrul lor o divinitate sau un eveniment mitologic omul a încercat, măcar pentru o clipă, să se reîntoarcă în timpul sacru, precosmic, deoarece a avut credința în efectul terapeutic al acelui moment primordial unic, ieșit din comun prin forța creativității. Mitologia oricărui popor, mai ales a unui popor cu o civilizație veche de aproape 5 milenii, cum este poporul chinez, trebuie cunoscută de cît mai mulți oameni, inclusiv de români, care, așa cum am văzut anterior, pot găsi interferențe cu mitologia română și civilizația românească în ansamblu.

a fi mai bine reinvestite, da, e un fel de orgasm spiritual. Cel care stăpîneşte total mecanismele sexualităţii sale poate să devină un bodhisattva. De aceea este practicat în secret“. Abatele a insistat asupra necesităţii unei pregătiri solide, practicarea fără iniţiere fiind periculoasă.

Pentru Sonam Rinchen, maestru în învăţătura superioară, practicarea acestui tumo cere o lungă pregătire intelectuală şi psihologică.

„Trebuie, explica el, să cunoşti un maestru care să accepte să te iniţieze. Primul scop constă în a aduce fluxurile nervoase care circulă în canalele periferice pînă la canalul central. Atunci se obţine o conştiinţă subtilă care se manifestă mai ales printr-o formă de extaz. Tumo ajută la oprirea reîncarnărilor. El permite mai ales înfruntarea morţii la nivel subtil şi la recunoaşterea realităţii“.

Aşadar, tumo nu este un simplu procedeu care ar permite să te autoincălzeşti iarna, ci o tehnică de eliberare spirituală. Prin asta mi se pare că face parte dintre miracolele mistice.

Lipsa de sensibilitate la frig Marele maestru al confreriei dervişe, Djelal-uddin-Rumi a dovedit de mai multe ori o extraordinară căldură internă care se manifesta printr-o insensibilitate la frig. „În cursul unei ierni foarte aspre, cînd tinerii, deşi îmbrăcaţi cu blănuri groase, simţeau frigul chiar şi alături de un cuptor sau de un şemineu, maestrul nostru urca pe terasa colegiului şi practica acolo devoţiunile nocturne pînă dimineaţă. Cînd cobora de pe terasă, după ce termina rugăciunea de dimineaţă, îi trăgeam picioarele din cizme: din călcîi îi picura sînge şi tovarăşii lui îl plîngeau. Într-o noapte, în mijlocul unei ierni geroase, maestrul era ocupat cu o rugăciune de insomnie. Îşi aşezase faţa pe dale şi plîngea vărsînd multe lacrimi. Din cauza frigului, mustaţa şi barba i-au îngheţat şi s-au lipit de dale. Dimineaţă, tovarăşii lui i-au turnat apă caldă pe faţă ca să topească gheaţa“.

După cum s-a observat o insensibilitate la frig,

tot aşa s-a putut constata şi o lipsă de sensibilitate la cald: să ne amintim de cei care merg pe foc. Unuia dintre discipolii săi, care îl punea în gardă împotriva pericolelor frigului (Rumi era de trei zile şi trei nopţi sub o streaşină care îngheţa), el i-a replicat: „Oamenii reci răcesc, nu oamenii adevăraţi“. Omul adevărat, pentru un sufist, este cel care trăieşte în unire cu divinul. Se pare că acest om nu e „rece“, ci foarte „cald“...

Corpul cuprins de foc (1)

La misticii creştini, exemplele de hipertermie sînt foarte numeroase. Ei simt o senzaţie de arsură internă imposibil de suportat.

Philippe de Neri (Secolul al XVII-lea), de exemplu, simţea „o căldură atît de mare în regiunea inimii, încît aceasta se întindea uneori în întreg corpul şi, în ciuda vîrstei, a slăbiciunii şi a regimului frugal, în zilele cele mai reci ale iernii, trebuia, chiar în mijlocul nopţii, să deschidă ferestrele, să răcorească patul, să i se facă vînt cînd era culcat, inclusiv alte moduri pentru a i se modera căldura prea mare. Uneori, căldura îi ardea gîtul... Cînd îl luai de mînă, aceasta era fierbinte...

Chiar şi iarna, purta hainele descheiate de la gît pînă la centură, şi cînd cineva îi spunea să şi le încheie, de teamă să nu se îmbolnăvească, obişnuia să răspundă că nu poate să facă asta din cauza căldurii puternice pe care o simţea. Alteori, la rugăciune sau după slujbă, sau în timpul altor exerciţii spirituale, din ochii şi de pe faţa lui scăpărau scîntei ca dintr-un foc.

Acest foc intern era atît de mare, încît leşina, o sincopă forţîndu-1 să se arunce pe pat. Rămînea întins acolo, uneori chiar o zi întreagă, fără să sufere de altceva decît de Iubirea divină. Odată, gîtul i-a devenit atît de fierbinte, încît a fost bolnav cîteva zile“.

Sfîntul a suferit întreaga viaţă de palpitaţii cardiace, ceea ce face să se creadă că această căldură internă extraordinară era legată de o afecţiune cardiacă. (va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Note de istorie literarã

Femeile din viaþa lui Titu Maiorescu

Deși era mai mult scund decît înalt și o pată violacee pe frunte îi urîțea oarecum chipul, prin prestigiul, personalitatea, banii și poziția lui socială, Titu Maiorescu a fost, toată viața, o țintă predilectă a femeilor. Pe de altă parte, în ciuda misoginismului său, simțea o nevoie organică să le vadă aproape de el și, de aceea, le-a introdus la ședințele ,,Junimii” bucureștene, spre nemulțumirea lui Iacob Negruzzi și a altora care se temeau că, prin promovarea femeilor, scade spiritul critic al dezbaterilor. Eminescu și Veronica Micle au numit grupul feminin de la ,,Junimea” (Emilia, Livia și Clara Maiorescu, Mite Kremnitz, Cleopatra PoenaruLecca, Maria Păucescu și alte doamne) ,,Haremul lui Maiorescu”, în care, într-o vreme, Mite Kremnitz purta numele de ,,Favorita sultanului”. Același cuconet era prezent, mai mult din snobism, și la cursurile pontifului de la Universitate, unde se distingeau de celelalte studente mai mult prin rochiile lungi, crinolinele și coafurile sofisticate. Ce destin au avut acele femei?

Maria Maiorescu, mama lui Titu. A trăit 45 de ani și este îngropată la Bellu. Emilia Humpel, sora. A trăit 80 de ani și este îngropată tot la Bellu. Livia MaiorescuDymsza, unica fiică. A trăit 83 de ani și este îngropată la Bellu. Clara Kremnitz­Maiorescu, prima soție. A trăit 51 de ani și este îngropată la Berlin. Mite Kremnitz, cumnata și amanta. A trăit 64 de ani și este înhumată la Berlin. Cleopatra Poenaru­Lecca, altă amantă. A murit la 63 de ani și este vecină la Bellu cu Eminescu și Maiorescu. Anna Rosetti­Maiorescu, cea de-a doua soție. A murit la 60 de ani și este îngropată la Heidelberg, unde se dusese să se trateze. Olga Neumann, secretara și ultima iubită. I-a lăsat prin testament 20.000 de lei, o sumă uriașă la acea vreme, și casa din Strada Lahovary, 7. Nu se mai știe nimic despre viața și moartea ei.

O poezie din tinereþe a lui

Tudor Arghezi

Cum se știe, Tudor Arghezi a debutat, ca și Eminescu, la vîrsta de 16 ani, cu poezia ,,Tatălui meu”, publicată în revista ,,Liga Ortodoxă”, condusă de Alexandru Macedonski. Încurajat de această reușită, precum și de laudele profesorului său, care deja îi întrezărise genialitatea, în scurt timp, Arghezi publică în paginile aceleiași reviste poezia ,,Maiul roz”, o creație zglobie de factură simbolistă, mai mult un exercițiu de stil, cu imagini vizuale și auditive de efect juvenil: ,,Chitara vag trăsare în zarea de azur,/ Ning pe lac/ Raze lungi/ Blonde dungi.../ Pitpălac./ Zdrang, zdrang ... O sărutare ş­al frunzelor murmur,/ Trestii tac/ Și spre mal/ Nici­un val, – / Pitpălac./ Chitara însă sună: Planc ­ plincplunc ­ planc ­ plunc ­ plac./ Pitpălac”.

La 14 octombrie 1924...

La 14 octombrie 1924, românii s-au despărțit de Calendarul iulian și l-au adoptat pe cel religios, cu 13 zile în plus, Calendarul gregorian. (Era într-o zi de marți.) Ani de zile după aceea, cînd se făcea vreo referire la evenimentele petrecute înainte de această zi, pentru obișnuință, se treceau ambele calendare: ,,pe stil vechi” și ,,pe stil nou”. Sau și mai simplu: ,,Marea Revoluție Socialistă din 26 Octombrie/ 7 Noiembrie 1917”.

Ionel Teodoreanu, cel mai metaforic prozator al nostru

Sugerînd și potențînd momentele poetice ale existenței, metafora impune o mare forță de cunoaștere. Dar nu poate să pună pecetea adevărului asupra actelor fundamentale. Ionel Teodoreanu este cel mai metaforic prozator al nostru. Din acest motiv, după ce-i citești ,,La Medeleni” sau oricare alt roman, ai impresia că ai umblat cu un borcan cu miere și nu te mai îndemni să reiei lectura. Îl urmează Fănuș Neagu. La Hortensia

Papadat-Bengescu, totul e stufos și neclar chiar la prima lectură și fiecare pagină trebuie citită de două ori. ,,Concert din muzică de Bach” mi-a luat două luni. Dar nu l-am mai recitit niciodată.

,,Pe cînd vizitam America...”

,,În timpul șederii mele în America, am avut posibilitatea să iau cuvîntul în numeroase universități. Multe dintre întrebările care mi s-au pus m-au contrariat și, la început, am crezut că rîd de mine. Judecați și singuri: «Aveți televizoare în casele voastre?». Sau: «Pentru a vă căsători vă trebuie aprobarea comitetului de partid?». Sau: «La voi, femeile sînt proprietate comună?» Și tot așa. Puteam și eu să-i ironizez pe acei studenți, dar nu era vina lor că-mi puneau asemenea întrebări. Pur și simplu, așa erau instruiți de propaganda americană. Ce puteai să mai zici? (...) E mult mai ușor să-i prezinți pe sovietici ca pe niște barbari. Și e și mai ușor să minți despre pericolul militar sovietic și să-ți sperii concetățenii. Totuși, vorbind despre un nou război, de fapt, americanii nu știu tot adevărul. În timpul celui de-al II-lea război mondial, da, ei au luptat pe front și au murit în Normandia, în Ardeni, în Sicilia, pe Rin, în Marea Nordului. Ei se războiau cu fascismul și apărau America. Dar, mai tîrziu, în Coreea, în Vietnam, în Laos și Cambodgia, pentru ce au murit? Că n-au adus nici o glorie Americii (...) Întotdeauna, americanii au reușit să lupte departe de America, departe de orașele lor, de munții și pădurile lor. În toată istoria Americii, nici o bombă nu a căzut pe casele lor frumoase, pe autostrăzile și terenurile lor fertile și cultivate cu dragoste. Americanii nu știu cum e cînd acoperișul casei se prăbușește peste familie și cînd spitalele sînt făcute una cu pămîntul, împreună cu toți bolnavii. Ei nu cunosc momentul cînd piatra se topește, de pe urma exploziilor, și un nor gros de fum acoperă totul. Ei nu cunosc adevărata față a războiului. În această ignoranță pusă la cale de propaganda lor, stă pericolul enorm legat de soarta lumii...” (Robert Rojdestvenski, scriitor și publicist sovietic, 1932-1994). Articol preluat din ,,Agenda literară”, 1985.

Despre paradoxuri

Potrivit DEX, paradoxul este un enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil, părere absurdă contrară adevărului acceptat. Sau o ciudățenie, absurditate, enormitate. După alte opinii, paradoxul este un argument corect, care duce la o concluzie greșită. Important este să se afle unde s-a greșit într-o contradicție logică. Să luăm de exemplu ,,Paradoxul hidrostatic”: faptul că presiunea unui lichid de pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și forma vasului respectiv.

Cel mai cunoscut creator de paradoxuri a fost folozoful grec Zenon din Eleea, discipolul lui Parmenide, care susținea că ,,Toate sînt una”, adică, în ciuda simțurilor noastre, mișcarea este doar o iluzie. Dintre paradoxurile lui Zenon (sau paradoaxele?, cum le denumise Șerban Cioculescu) cel mai cunoscut este ,,Achile și broasca țestoasă”. Achile cel iute de picior avea chef să se întreacă cu o broască țestoasă, o leneșă ce nu s-a pomenit. Dar, galant, i-a lăsat un avans (era să scriu ,,ecart”, cum i-ar zice imbecilii de la televiziunile noastre, care transmit

întreceri de automobile, biciclete și motociclete). Deci, el era de 10 ori mai rapid. Cînd Achile a făcut 10 metri, broasca a făcut 1 metru. Cînd Achile a făcut 10 centimetri, broasca a făcut 1 centimetru. Și tot așa, pînă cînd Ninja a cîștigat cursa, chiar dacă doar cu puțin, la fotografie. Paradoxal e că, într-o cursă, alergătorul mai rapid nu-l poate depăși pe cel mai lent, întrucît el trebuie să ajungă într-un loc unde celălalt deja fusese și, astfel, cel leneș va fi mereu în față.

Pe același principiu logic se bazează și ,,Banda lui Möbius”, care stă într-o suprafață și o singură margine. Banda are proprietatea de a fi neorientabilă. Oricine poate face un asemenea obiect, tăind o fîșie lată de cîțiva centimetri și lipind-o la capete. Va rezulta un cerc de hîrtie cu două fețe și două margini. Dar dacă vom lua o altă bandă de hîrtie, o vom roti o singură dată și o vom lipi la capete, va rezulta o bandă cu o singură față și o singură margine. Dacă o furnică s-ar deplasa de-a lungul benzii, s-ar întoarce de unde a plecat, traversînd toată lungimea și depășind doar o singură margine. De fapt, avem de-a face cu un ,,paradox topologic”, dintr-o bandă de hîrtie cu două fețe, rezultînd o singură bandă cu o singură față, și din două muchii, doar una.

Un portret al Căpitanului

,,Profesorul Vasile Barbu, fost șef al organizaței de legionari, se confesează în celulă: «Îți spun adevărul, vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o știți, era, mai presus de orice, credincios. Dacă trăia, Legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: a Cincea Coloană germană. Pentru întemeietorii și fruntașii săi, omorîți cu juvățul de Carol al II-lea, ar fi rămas creștină și românească. Idealul lui Codreanu a fost Icoana, și, după ea, ar fi întocmit și rînduiala țării, nu după programul de la Nürnberg. Dar dacă au rămas în viață numai un număr de executanți și, în jurul lor, atîția zurbagii...”. (n. Steinhardt - ,,Jurnalul fericirii”)

O scriitoare cu un nume fistichiu, Ana Carenina

În perioada interbelică, s-au distins mai multe scriitoare reprezentînd toate cele trei provincii românești – Hortensia Papadat-Bengescu, Ștefana Velisar-Teodoreanu, Claudia Millian, Alice Călugăru și Alice Voinescu, Cella Serghi, Cella și Bebs Delavrancea, Henriette Yvonne-Stahl, Anișoara Odeanu în București, Marta Rădulescu și Olga Caba în Ardeal, Elena și Cocuța Farago în Craiova, Lucia Mantu, Otilia Cazimir și Magda Isanos, colaboratoare destoinice la Revista ,,Viața Românească” din Iași.

Nu la fel de cunoscută a fost și Ana Carenina, deși numele ei destul de fistichiu apăruse în publicațiile literare ale vremii și în librării, cu versuri, cum ar fi ,,Poeme” și ,,Melodiile tristeții”, tipărite la Editura Alcalay-Cioflec. Dar Ana Carenina a scris și piese de teatru, care i s-au jucat la Iași și la Craiova.

Descoperind acest nume în reviste și librării, cititorii erau încredințați că au de-a face cu pseudonimul unei doamne, mare admiratoare a lui Tolstoi, sau care doar a urmărit să-și epateze cititorii cu mijloace publicitare ieftine. În realitate, scriitoarea era vlăstarul unei familii de aristocrați ruși fugiți din calea revoluționarilor lui Lenin. La sfîrșitul primului război se căsătorise cu un ofițer român. Mihail Sadoveanu o aprecia nemijlocit. Prin 1950, pe cînd era directorul TNB, și Zaharia Stancu avea cuvinte de laudă pentru talentul, cultura și faptul că vorbea curent Rusa și alte cîteva limbi. Însă distinsa doamnă ascundea și o dramă personală. Din cauza numelui ei ciudat (de ce nu și-o fi semnat cărțile cu numele soțului?), nu i se mai publica nimic. Mai direct sau mai voalat, i se reproșa că acel nume aparținuse unui personaj care nu numai că se îmbogățise prin exploatarea claselor sărace din Marea Uniune Sovietică, dar mai era și imorală. Și al doilea că, provenind dintr-o familie de refugiați albi, locul ei ar fi fost înapoi în Uniunea Sovietică. (Vlaicu Bârna - ,,Între Capșa și Corso”).

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Elena Zamora: o viaþã în slujba cîntecului

„Rar o actriță de operetă care să fi cunoscut la noi o popularitate mai mare ca Elena Zamora. Întruchiparea grației și a gingășiei, Elena Zamora a cucerit ani de-a rîndul țara de la un capăt la celălalt – glorie care o mai acoperă și azi: numele ei pe afiș este chezășia unui spectacol de succes”. Astfel o caracteriza pe marea actriță F. O. Fosian, în monografia „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, volum publicat în perioada interbelică. Elena Stănescu – cea care avea să devină celebră sub numele de scenă Elena Zamora – s-a născut la Ploiești în anul 1897. A debutat la doar 17 ani, pe scena Teatrului Național din Iași, în opereta „M-zelle Nitouche”. Parteneri de scenă i-au fost Constantin Tănase, Al. Critico, Ion Manu, Victor Antonescu, Mia Teodorescu și N. NiculescuBuzău. Marele actor de operetă și de revistă N. Niculescu-Buzău își amintea, în volumul memorialistic „Suveniruri teatrale”, despre debutul Elenei Zamora.

juca încă, 10 ani mai tîrziu, în București, la „Teatrul nostru” din Grădina Marconi. Anii debutului Elenei Zamora au stat sub semnul Primului Război Mondial. A cîntat răniților din spitalele de pe linia frontului, făcînd parte din echipa condusă de George Enescu, echipă din care mai făceau parte printre Maria Ventura, Zavaidoc și Fănică Luca. Această grupare de artiști a cîntat pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, în spectacolul în care a fost decorată eroina Ecaterina Teodoroiu.

Pe scenele franceze

În anii ce au urmat, Elena Zamora a jucat pe scenele bucureștene în mari succese revuistice precum „Di Granda”, „Extemporalul” sau „Băiat de viață”. A urmat o lungă perioadă petrecută pe scenele pariziene. F. O Fosian consemnează într-un interviu luat Elenei Zamora: „- Și, deodată, îmi spune d-na Zamora, am plecat la Paris... ris...

îl lipisem pe fundul coșulețului de flori, unde-mi aruncam mereu privirile. Asta era, cum s-ar zice, o „șmecherie românească”. Succesul a venit ca o bombă. Imediat am fost angajată cu un salar de o mie de franci pe seară, pe timp de șase luni. Izbîndisem! Am cîntat apoi la „Folies Bergéres”, după care a urmat un turneu în Europa, Africa și Asia” (F. O. Fosian, „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”).

Întîlnirea cu Constantin Tãnase

„Comand afișele, dar pe ele nu scriu Elena Stănescu, ci Elena Zamora. Această idee de a o feri de un nume banal, datorită căruia să fie mereu confundată cu altele, o mai avusesem eu și cu alții, de pildă cu G. Timică (Mitică Georgescu), iar numele bine ales și poetic de Zamora mi-a venit spontan. (...) În seara premierei, Elena Zamora a obținut un mare succes. Finalul actului al doilea, care se petrece la un teatru și în care rămîneam numai ea, în rolul Denisei, și eu, în rolul lui Celestin-Floridor, a însemnat un triumf. Cortina s-a ridicat de nenumărate ori. Am jucat mult opereta aceasta”. Opereta „M-zelle Nitouche”, cu Elena Zamora în rolul principal, a ținut afișul ani la rînd. Se mai

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme (7)

Uraganul Mitch (2)

Şapte din zece locuitori ai Hondurasului nu aveau electricitate sau apă. Majoritatea drumurilor erau blocate, 89 de poduri se prăbuşiseră şi multe porţiuni din Tegucigalpa, capitala ţării, fuseseră măturate de ape. O femeie, martor ocular al dezastrului, ,.a numărat 18 autobuze ce pluteau duse de rîu”, în timp ce stătea pe unicul pod din oraş care mai rămăsese în picioare. Femeia întîlnise un bărbat care-şi ducea în braţe fiica de trei ani moartă, înfăşurată într-o faţă de masă din muşama. Cei de la morgă îl trimiseseră în altă parte, fiindcă nu aveau electricitate şi clădirea era deja plină de cadavre pînă la tavan. Apoi, femeia a văzut cum s-au prăbuşit zidurile închisorii centrale şi 2.000 de deţinuţi au încercat să sară în rîul de dedesubt. Poliţia a început să tragă şi scena amintea de „platoul unui film de groază”, cadavrele puşcăriaşilor fiind duse de apă printre frigidere, televizoare, camionete şi bucăţi de clădiri sfărîmate.

S-a estimat că înainte de dezastru, pînă la 7.000 de copii trăiau sub cerul liber în Tegucigalpa, în apropierea rîului. Un adolescent de 14 ani fără adăpost spunea: „Apa ne ajunsese pînă la gît, cînd a venit poliţia şi ne-a spus să ieşim”. În întregul stat Honduras erau probabil 20.000 de „copii ai străzii”. Un lucrător de la o organizaţie caritabilă spunea că nimeni nu ştia cîţi dintre ei muriseră: „Cînd dispar, nimeni nu îi caută. Pentru autorităţi, ei nu există”. În munţi a căzut un volum de pînă la 190 de litri de ploaie pe metru pătrat, provocînd în multe regiuni alunecări de teren şi noroi care au distrus aproximativ 25 de sate. În întreaga ţară au murit peste 6.500 de persoane şi alte cîteva mii nu au fost găsite niciodată sau au fost îngropate în gropi comune, înainte de a fi identificate. Aproape 1,5 milioane de persoane, mai mult de o cincime din populaţia ţării, au rămas fără adăpost. Mitch a distrus şi aproape trei sferturi dintre culturile din Honduras şi a omorît peste 50.000 de vite şi

- Deodată? – întreb mirat.

- Da… adică nu deodată, dar am plecat. Ca bagaj aveam două pachete: unul conținea cîntece românești, altul un costum național. Iar ca bagaj principal, eu! Cînd am trecut cu trenul peste Sena, am scos capul pe fereastra vagonului și am făcut un jurămînt: «Să mă înghiți, Sena, dacă n-o să înving!»”.

Elena Zamora a debutat în Franța pe scena teatrului parizian „Palace” interpretînd celebrul șlagăr „La Violetera” – „în franțuzește” (notă: dar și cîntecul popular românesc „S-a dus cucul de pe-aici”). Marea actriță își amintea: „Pentru că nu eram stăpînă pe text,

60% dintre păsările de curte din ţară. Penuria de alimente care a urmat a adus multe sate la limita înfometării şi au izbucnit boli cum ar fi malaria, febra tropicală şi holera.

Mitch a provocat distrugeri şi în Nicaragua, El Salvador şi Guatemala, în întreaga Americă Centrală, numărul morţilor a fost estimat la 11.000, iar alte 8.000 de persoane au fost considerate „dispărute” în mod oficial.

Myanmar (1)

La fel ca în Bangladesh, mulţi locuitori din Myanmar trăiau în delta unui mare fluviu. Trei milioane şi jumătate erau îngrămădiţi în porţiunea cu pâmînt fertil unde fluviul Irrawaddy se răspîndeşte în formă de evantai, înainte de a se vărsa în Marea Andaman. O acalmie apăsătoare s-a lăsat asupra ţării după ce junta militară a înăbuşit cu brutalitate protestele în sprijinul democraţiei din septembrie 2007, dar în noaptea de 2 mai 2008 liniştea a fost spulberată. Ciclonul Nargis a lovit, iscînd un val marin înalt de 6 metri care a măturat satele aflate la altitudine mică din deltă, nimicind în calea sa comunităţi întregi. Mai departe, spre centrul continentului, vîntul cu viteza de pînă la 200 de kilometri la oră a dărîmat clădiri şi a ucis alte mii de oameni. Printre ruinele caselor zăceau cadavre contorsionate şi zdrobite, orezăriile erau presărate cu cadavre, puţurile erau otrăvite, iar şeptelul fusese nimicit. În oraşul Labutta, cel puţin jumătate dintre case au fost distruse, în timp ce în Bogale doar una din 20 de clădiri a mai rămas în picioare şi cel puţin 10.000 de oameni au murit. La Kyaiklat, unde înainte locuiau 50.000 de persoane, fiecare casă a fost afectată. Unele au fost strivite de copaci uriaşi, altele s-au prăbuşit pur şi simplu. Cîteva detalii s-au transmis şi pe plan extern, dar Myanmar era o societate închisă şi oricine vorbea cu un străin îşi asuma riscuri mari. Totuşi, nu după mult timp, a devenit evident că operaţiunile de salvare se desfăşurau cît se poate de prost. Liderii din Myanmar păreau depăşiţi de dezastru, dar se temeau atît de mult că ar fi putut să fie înlăturaţi de la putere, încît au împiedicat din răsputeri echipele de salvare venite din străinătate. Membrii organizaţiilor caritabile îşi primeau vizele după săptamîni întregi, iar avioanelor încărcate cu provizii li s-a refuzat accesul în spaţiul aerian al ţării. La patru zile după dezastru, cînd au

În perioada pariziană Elena Zamora l-a reîntîlnit pe marele om de revistă Constantin Tănase. „La Paris l-am găsit pe Constantin Tănase care, ca de obicei, venise împreună cu soția sa să cumpere costume și cortine pentru teatrul Cărăbuș, așa cum făcea în fiecare an. Bucuria mea a fost fără margini întîlnindu-l. Ce reprezentant mai popular al teatrului românesc puteam găsi în acest imens Paris, ca Tănase?! Cum m-a văzut, mi-a propus imediat să vin să joc în reprezentație la teatrul Cărăbuș în stagiunea de vară. I-am promis, căci aș fi vrut din toată inima să joc alături de el, dar contractele pe care le aveam nu m-au lăsat să-mi țin promisiunea decît mai tîrziu...“. (Elena Zamora în volumul de amintiri „Am slujit cîntecul”).

Promisiunea avea să fie respectată după opt ani petrecuți pe scenele pariziene. După reîntoarcerea în țară, Elena Zamora a devenit solistă a Operei Române din București. Au urmat un lung șir de succese pe scenele românești de operetă, comedie muzicală și de revistă. Elena Zamora – această devotată slujitoare a scenei românești – și-a publicat memoriile în anul 1964 în volumul „Am slujit cîntecul”. Marea actriță a murit zece ani mai tîrziu, în iulie 1974.

sosit soldaţii, locuitorii unui oraş au crezut că nu mai era mult pînă cînd aveau să primească ajutor, dar, după ce au distribuit cîteva raţii insuficiente de alimente, aceştia au început să piardă vremea pe marginea drumului. O echipă a BBC ce încerca să ajungă în zona deltei s-a trezit în faţa unui gard de sîrmă ghimpată la un punct de control militar şi a fost trimisă înapoi. În mod uluitor, regimul a continuat să organizeze un referendum pentru validarea unei noi Constituţii menite să consolideze şi mai mult supremaţia juntei militare, la numai opt zile după ciclon, deşi convenise să amîne votul cu două săptâmîni în zonele cel mai grav afectate. Pînă atunci, s-a estimat că 2,5 milioane de persoane erau într-o situaţie disperată. În ceea ce mai rămăsese din satul de pescari Uomiou, o femeie de 77 de ani care îşi pierduse toţi copiii şi nepoţii striga: „Murim de foame!”. Alături de alţi 20 de oameni, se adăpostea în singura clădire care rămăsese în picioare.

Vasele americane încărcate cu provizii au aşteptat în zadar în apropiere de litoral permisiunea de a acosta, înainte de a decide să plece fără tragere de inimă, iar Robert Gates, secretarul american al Apărării, a acuzat regimul de „neglijenţă criminală”. Între timp, la trei săptămîni după dezastru, organizaţia Médecins sans Frontières încă mai descoperea sate în care oamenii practic nu fuseseră ajutaţi deloc. Shelter Box, o organizaţie caritabilă care adusese pe calea aerului corturi, truse pentru purificarea apei şi plase de protecţie împotriva ţînţarilor, nu a primit permisiunea de a-şi trimite experţii în deltă odată cu aceste produse. Cel mai mare furnizor de ajutoare de urgenţă, Programul Alimentar Mondial al Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a plîns că nu a putut să livreze decît aproximativ o cincime din ajutorul care ar fi fost necesar şi ca nu i s-a permis să-şi trimită elicopterele decît la o lună după ce trecuse ciclonul, în tot acest timp, ploaia torenţială a continuat să cadă asupra supravieţuitorilor care se înghesuiau în clădirile rămase fără acoperişuri, în timp ce sute de cadavre încă mai pluteau în apele rămase după inundaţii.

(va urma)

JOhN WIThINGTON

CARTEA DE RELIGIE

Cînd Dumneze u coboară pe pămînt

(urmare din pag. 1)

Nu știu alții cum sînt, dar eu, în oricare dintre călătoriile prin Țară (idem și în străinătate, dar, azi, rămîn între hotarele României), indiferent de scop, loc, timp, context etc., vizitez bisericile și mînăstirile aflate pe traseu sau în zone adiacente, care nu schimbă fundamental obiectivul final al respectivei călătorii. Astfel am vizitat (despre unele dintre acestea am și scris, împărtășind bucuria personală și oferind din darul pe care l-am căpătat odată cu trecerea pragului acestor lăcașe de creștinism și de cultură religioasă, și celor care încă n-au avut prilejul întîlnirii cu „urmele lui Dumnezeu” pe pămînt) zeci de locuri sfinte de pe tot cuprinsul celor 5 Mitropolii ale Bisericii Ortodoxe Române: Mitropolia Munteniei și Dobrogei, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei și Mitropolia Banatului – fiecare cu un anume specific aparte, toate, însă, așezate sub lumina dulce a liniștii monahale.

Viața monahală, învăluită într-un fel de aură divină, neputînd fi pătrunsă de un mirean, are întotdeauna ceva ce aparține de noțiuni ca: infailibil, decent, pur, armonios, peste care eu aș suprapune substantivul Sacrificiu, dublat de adjectivul Sublim. Pe aceste coordonate am mers eu pînă mai deunăzi, cînd, vizitînd ceea ce vă voi invita și pe dumneavoastră să faceți, o Mînăstire unică în felul ei, am fost obligat să adaug și substantivul Minune, din care, de altfel, am declanșat curiozitatea cititorului de a păși pe urmele acestui reportaj revelator.

Iată, acum, surpriza.

Pleci din București, pe A1, și, preț de 20 de kilometri, te pregătești să faci la dreapta, după ce treci de BolintinVale. După circa 10 kilometri, pe o șosea aproape paralelă cu Autostrada, și după ce ai trecut prin comuna Stoenești, mai înainte cu o localitate pînă să ajungi în comuna Potlogi, renumită pentru Palatul Brâncovenesc (ridicat de către Domnitor în anul 1698 spre a fi lăsat moștenire fiului său, Constantin), te oprești în comuna Găiseni – aceasta era localitatea cu pricina. Importanța comunei Găiseni, atît de aproape de București, depășește limitele unui amplu reportaj, ceea ce Istoria și Religia neau lăsat pe aceste meleaguri de legendă intră de acum –cu cinste și cu mîndrie – în Marea Carte a Patrimoniului spiritual al României, al Ortodoxiei Române.

Rețineți, deci, numele acestei comune (aparținînd administrativ de actualul județ Giurgiu) GĂ­I­SENI. De acest nume se leagă minunea pe care o veți cunoaște din rîndurile de mai jos – miracol în centrul căruia se află două nume feminine – două călugărițe – embleme vii ale dictonului „Omul sfințește locul!”. Da, dar dacă locul e sfințit deja, cum să sucim zicala pentru a nu denatura adevărul? Citiți și încercați să dați un răspuns, în conformitate cu credința dumneavoastră și cu imaginea

Repo R taj

imprimată pe retina gîndului neprihănit, alimentat de chemarea unora dintre noi spre sacrul și spre nădejdea în mîntuire prin credință.

De la Neagoe Basarab încoace 1512-1521 – în cei 9 ani de domnie în Țara Românească, Neagoe Basarab, în afară de dezvoltarea unor bune relații cu Ungaria, Polonia și Veneția, bucurîndu-se în același timp de încrederea Porții, s-a preocupat de dezvoltarea culturii și de construcția sau întărirea unor cunoscute lăcașe de cult. Pentru cei mai puțin prietenoși cu Istoria, iată cîteva repere ale acestei domnii: a tipărit, la Tîrgoviște, Evangheliarul (carte liturgică ortodoxă, tipărită de ieromonahul Macarie la îndemnul și pe cheltuiala Domnitorului); a construit biserica mînăstirii Curtea de Argeș și biserica din Șcheii Brașovului, reconstruind mînăstirile Snagov, Tismana, Cozia, precum și biserica Mitropoliei din Tîrgoviște; de asemeni, a rămas în Analele Istoriei ca autor al „Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”. Ce legătură se poate face între Neagoe Basarab și comuna Găiseni, cea pe care am fixat-o pe harta României, dincolo de Bolintin? Una cu demers demiurgic, relevată de un hrisov din anul 1605, care ni-l prezintă pe vornicul Drăghici din Florești, fiul marelui logofăt Vintilă Florescu, drept ctitor al unui așezămînt monahal – Mînăstirea Strîmbu. Acest Drăghici fiind paharnic și sfetnic apropiat al Domnitorului, cercetările în domeniu invocă probabilitatea ca Neagoe Basarab și Despina Doamna să fi fost (și ei) ctitori ai mînăstirii. Istoria acestui așezămînt monahal e și mai veche, astfel cum o descrie Drd.Vasile Grigore în studiul „Din trecutul mînăstirii Strîmbu. Satul Găiseni în recesămîntul din 1838”: „Amintim aici că Mînăstirea Strîmbu apare pentru prima dată într­un hrisov al lui Radu de la Afumați din 1526, iar satul Găiseni la nici două decenii mai tîrziu, în 1545”.

Fără a insista asupra genezei ctitoriei mînăstirii Strîmbu – astăzi Găiseni – simt nevoia să trecem în revistă viața zbuciumată a acestui lăcaș de cult, trecută prin treptele onorifice ale unui destin împlinit sub steaua cuvîntului bisericesc, de la înflorire – la declin, de la declin – la dispariție, de la dispariție – la renașterea Păsării Phoenix. Metoh al

Spitalului Sf. Pantelimon, în 1832 intră sub patronajul Eforiei Spitalelor Civile. Cu acest statut, alături de alte mînăstiri, va contribui anual cu o cotă de bani la susținerea activității primelor spitale din Țara Românească, Eforia, la rîndul ei, va numi la conducerea mînăstirii stareți cu o aleasă prestație duhovnicească, dar și buni gospodari, pentru o normală funcționare a lăcașului de cult, printre aceștia numărîndu-se arhimandritul Climent, arhimandritul Iosif Naniescu, arhimandritul Anastasie Baldovin.

Devenind un focar de cultură și de învățare a buchiilor, astfel cum s-au petrecut lucrurile în vatra mînăstirilor românești, mînăstirea Găiseni a găzduit prima școală din comună, începînd cu 20 aprilie 1868, preotul Radu Sterian și diriguitorul mînăstirii, devenind și directorul acestei școli. Ca o dovadă a implicării mînăstirii și în viața economică a comunei Găiseni, nu doar în cea duhovnicească, în anii de început ai Secolului XX, în încăperi din mînăstire și-a aflat sediul Bancii Populare „Nae Dobrescu”, instituție de real ajutor mediului rural, în special în rezolvarea complicatelor probleme apărute în societate după prima conflagrație mondială. Cu tot avîntul pe care-l cunoaște, și cu implicare nemijlocită în creștinarea și emanciparea țăranilor din Găiseni, coloana vertebrală a așezămîntului prinde a se clătina, cînd, în 1864, ca urmare a secularizării averilor mînăstirești, localnicii sînt împroprietăriți cu loturi din suprafețele ce aparținuseră de mînăstire (1.000 de hectare), în timp ce pentru vatra satului era stabilită suprafața de 200 de hectare. În acest timp, ca într-o balanță în dezechilibru, localitatea se dezvoltă, țăranii își întemeiază gospodării mai aproape de mînăstire, exploatînd apropierea de drumul Tîrgoviște – Potlogi –Bolintin – București, pentru propriul negoț cu produse din gospodăriile acestora, în timp ce mînăstirea alunecă spre o inimaginabilă stare de ruină, semnalul dîndu-l chiar instituția obligată cu întreținerea acesteia – Eforia Spitalelor Civile. Concret, după incendiul din 1927, clădirile neafectate de acest dezastru sînt transformate în... crescătorie de porci și grajduri pentru vite!

Drama existențială a mînăstirii Găiseni se dezvoltă paralel cu îndepărtarea enoriașilor de lăcașul de cult, situație în care conducerea de atunci a comunei (după 1945), hotărăște demolarea clădirilor și a zidului de incintă, cu aceste materiale înălțîndu-se – probabil, în contrapartidă la ceea ce erau biserica și mînăstirea – un Cămin Cultural! Lovitura de grație vine în anul 1962 (anul de vîrf al colectivizării în România), cînd, la dispoziția Sfatului Popular Comunal (actuala Primărie), parohiei Găiseni i se confiscă și ultima palmă de pămînt rămasă în proprietatea bisericii (6450 m.p.), teren situat în jurul bisericii, cu rol de protecție – culmea! – primit în 1943 de la Departamentul Cultelor, pentru protejarea monumentului!

De la Rebricea de Vaslui, la Găiseni

Cînd am ajuns la mînăstirea Găiseni, într-o zi de vară caniculară, odată ce am parcurs aleea spre portalul de la intrare, străjuită de verdele crud al tufelor de tuia, o adiere răcoroasă, ca o briză marină, ne-a învăluit corpurile, respirația din mașină căpătînd o uniformitate cu profunzime de aer pur (și purificator) în mijlocul atmosferei care ne acapara simțurile și pașii. Priveliștea din fața noastră – biserica acoperită cu olane roșii și cu pereții exteriori purtînd pecetea și povara celor 5 secole de viață, cu vizibile urme ale reconstruirii, recuperînd din oglinda secolelor originalitatea unor meșteri cu faimă –pare o navă cu catargul sub formă de cruce, plutind pe o maree de mușcate roșii. Ochiul nostru, obișnuit cu formele regulate și cu reprezentări complete ale picturilor bisericești, se acomodează mai greu cu pictura veche –urme conservate cu migală de sub imperiul umidității care a măcinat structura picturii.

Iconografia din interior trădează un program unicat, ceea ce dă greutate importanței arhitecturale a acestui monument, gîndit nu ca o expresie a unei megalomanii dăunătoare, ci ca o reflectare a spiritualității veacului al XIV-lea, cu umbra vieții cotidiene a făuritorilor acestei verigi din lanțul creației epocii lui Neagoe Basarab.

Despre toate aceste aspecte arhitectonice cît și despre întregul ansamblu mînăstiresc de la Găiseni ne-au vorbit două măicuțe – două călugărițe ale căror destine se împletesc cu renașterea acestui lăcaș de cult – în două povești cu rezonanțe biblice și umane, poate, uneori, dincolo de înțelegerea noastră imediată. Vă invit, pe rînd, să cunoaștem acest drum de lumină duhovnicească și de credință în Christos, la capătul căruia – în ipostaze cu totul și cu totul diferite – sînt încrustate două nume de românce, urmînd două destine unite prin trăinicia credinței ortodoxe.

Cecilia Moldoveanu –Stareța Mînăstirii Găiseni

Cu fața ovală și ochii larg deschiși, mîngîietori și prietenoși, te cucerește din primul moment. Cu blîndețea cuvîntului te stăpînește, iar gîndirea-i pragmatică o situează pe un loc de cinste în ierarhia monahală. După rumeneala obrajilor și vioiciunea mișcărilor ar fi imposibil să-i dai 53 de ani, atît cît reiese dacă-i citești actul de identitate. Drumul spre viața monahală? Pentru domnia sa – simplu: desigur, pentru noi –complicat! Născută la Iași, dar crescută în comuna Rebricea, județul Vaslui, maica stareță ne explică într-un cursiv natural cum a fost începutul:

„Momentul în care am decis să merg la mînăstire a fost unul din firescul fir al vieții mele, a fost ceva ce a venit pur și simplu de la sine... Poate ceva din gena moștenită de la mama (Dumnezeu să o ierte!), poate că educația din familie sau poate că așa a fost să fie. Un singur lucru este cert: așa am simțit că merg cu adevărat pe drumul meu”.

Acest drum putem spune că pornește din capitala Moldovei, locul în care, de cîte ori mergea cu mama la oraș, făcea ce

făcea și atingea cu mîinile îmbrăcămintea specială a călugărilor de la Mitropolie, cu gîndul de „a lua sfințenie”. La fel, Cuvioasa Sfînta Parascheva era o atracție irezistibilă – după ce cobora din tren primul drum era la „Trei Ierarhi”, la moaștele Sfintei. Bunica maternă, văduvă de ceferist, folosea permisul pe calea ferată pentru a vizita mînăstiri din Țară. Așa a aflat de la ea despre mînăstirile din Argeș (destinul – deși cele din Moldova și Bucovina erau mai aproape!), ajungînd, la 20 de ani, la Mînăstirea Văleni, din comuna Sălătrucu, județul Argeș. Deși tatăl (muncitor la CFR) n-a fost de acord, împăcîndu-se cu greu cu această alegere spontană, soarta tinerei era pecetluită –chemarea spre viața monahală a fost mai puternică chiar decît iubirea față de părinte.

La Văleni de Argeș a viețuit 18 ani, după care, „dintr­o orînduială a lui Dumnezeu”, cum îmi spune maica stareță, a ajuns la Episcopia Giurgiului, la Mînăstirea Sf. Gheorghe (reședința episcopală), unde a stat doi ani. Anul 2010 avea să aducă schimbarea radicală a vieții monahale a măicuței Cecilia – Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, încredințîndu-i ascultarea de a veni la Găiseni. De acum încolo se întrupează miracolul, minunea despre care scriam la începutul acestui reportaj – o adevărată metamorfoză a mînăstirii în care ne aflăm. Privind fotografiile cu diferite etape din transformarea (readucerea la viață) a mînăstirii și comparînd cu minunăția pe care o aveam în față, pe fondul narării frumoasei noastre starețe, gîndul meu freamătă de curiozitatea de a înțelege resortul intim (uman și religios) care a scos dintr-o amorțire ce părea veșnică și ireconciliabilă, un monument istoric de o valoare indiscutabilă. Dar, captivat de limpezimea și de unicitatea „poveștii”, n-am cutezat să tai discursul interlocutoarei, rămînînd în mirarea mea perpetuă, sentiment care mă domină și acum, cînd scriu aceste rînduri.

„În 2010, martie, am primit aceată ascultare, și, deși aici era o ruină, o groapă de gunoi la propriu, am avut nădejdea și credința că dacă este voia lui Dumnezeu, se va face cum e mai bine și mai frumos. Nu a fost ușor, dar nici greu!”, ne dezvăluie stareța Cecilia plonjarea în miracol, după care și motivează îndeplinirea dorinței: „Eu m­am străduit să­mi fac ascultarea cu tot sufletul și cu toată dăruirea, restul a împlinit Sfîntul Nicolae. De ce spun mereu că Sfîntul Nicolae a făcut totul? Pentru că, încă de la început, pe cînd curățam gunoaiele, am găsit o icoană cu Sfîntul Nicolae. Mai bine­zis, niște scînduri dezmembrate, cu ceva pictură pe ele. Însă eu am simțit că acele rămășițe au ceva special! Icoana a fost restaurată și pusă la loc de cinste spre închinare. M­am rugat adesea în fața ei, iar în clipele de epuizare și disperare, chiar am strigat la Sfîntul Nicolae, cerînd sprijin! Și lucrurile s­au făcut exact cum i­am cerut Sfîntului. De aceea eu consider această icoană ca fiind salvatoarea acestui loc și nu numai”.

În continuare, povestea este fascinantă.

Locul arăta ca după un cutremur devastator sau ca un fost teatru de război: un șantier abandonat de zeci de ani; gropi și șanțuri șerpuiau peste tot (chiar și în biserică) – rezultatul unei încercări mai vechi de subzidire a bisericii. În curte era o baracă

din scînduri și cartoane care ținea loc de biserică, acolo săvîrșindu-se actele duhovnicești pentru locuitorii din comună. Prin acoperișul provizoriu de pe naos și pronaos ploua și ningea ca afară, căci nu existau bolți. În plus, curtea devenise groapa de gunoi a satului, iar bălăriile erau „reginele” cîmpului ad-hoc din fosta curte a mînăstirii. O imagine interesantă și inedită, în același timp, ne prezintă „locul de cazare”. Iată camera de „hotel”, pe timpul nopții, în această perioadă. „Întîi am dormit într­o rulotă, apoi într­un cort militar improvizat, după care ne­am mutat în clopotniță, care era un fel de magazie pe care o împărțeam cu șoarecii – în final mutîndu­ne în casa pe care o construisem”.

În ordinea executării lucrărilor, după casa de locuit a urmat biserica, unde restaurarea picturii – operație de mare finețe artistică – a necesitat o abordare științifică a iconografiei bisericii; dotarea cu mobilier; catapeteasma; continuînd cu casa egumenească; zidul de incintă și, în final, amenajarea curții. Să nu vă închipuiți că, în timp ce la mînăstire era șantier, canoanele bisericești nu erau respectate. Zilnic, înainte de ora 8, cînd soseau muncitorii la lucru, Sfînta Liturghie se săvîrșea întocmai ca într-o mînăstire pe deplin funcțională. Și acest fapt vine să completeze profilul stravoforei Cecilia Moldoveanu, adăugînd încă un briliant la bogăția de idei și fapte care, finalizate, au redat comunității, dar și Bisericii Ortodoxe Române, un monument bisericesc ce va mai dăinui alte și alte veacuri de acum încolo.

În 7 octombrie 2011 a vut loc ceremonialul resfințirii bisericii cu Hramul Sfîntul Ierarh Nicolae, în prezența locuitorilor din comună, a unor fețe bisericești, în frunte cu Preasfințitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului. În acest punct istoria comunei Găiseni – localitate fără biserică – cunoaște un salt uriaș, viața obștei desfășurîndu-se de acum încolo și sub bolta de lumină sfîntă a bisericii strămoșești, unde slujește Părintele ieromonah Maxim Gardin, duhovnicul sfîntului lăcaș. Mînăstirea, cu cerdacul chiliilor încărcat de flori minunate, respiră aerul sfînt al unei asemene obști, înnobilată de icoana Sfîntului Ierarh Nicolae, trecînd în amintire însemnările pline de îngrijorare și supărare ale marelui istoric Nicolae Iorga, care, după o călătorie pe aceste meleaguri, consemna, cu năduf: „La Găiseni ai în față ziduri de mînăstire, înconjurate de o întinsă livadă cu pruni, cu aluni turcești și aluni mari, cu vie acum închircită și căzută în sălbăticie, cu înalte suliți de floarea- soarelui, ce-i întorc spre lumină rotocoalele de semințe între razele de aur ale florilor mari. Pe aici lucrau odinioară călugării schitului cu sălașele lor de robi, ce s-au amestecat astăzi între sătenii din casele curate sau trăiesc de o parte, în locuințe mai tot așa de îngrijite. De cînd însă ultimul călugăr s-a stins și preotul a rămas singur în cuprinsul vechilor ziduri, gospodăria ce a fost aici s-a stricat și irosit fără să mai fie nădejde că se vor întoarce vremile cele bune de muncă înfrățită cu rugăciunea”. Și, mai departe, deplîngînd starea deplorabilă a singurului lăcaș de cult (și de învățătură) din sat, Iorga notează, amplificînd și mai mult imaginea acestui dezastru: „Acum chiliile călugărilor sînt goale: o parte din ele, mîncate de umezeală la temelie, se apleacă spre ruină; în altele stă preotul tînăr; una din odăi cuprinde o arhivă care începe cu registrele bine alcătuite și cusute de Climent (egumen la Găiseni, în anul 1827 – n.a.); școala are, în sfîrșit, și ea o încăpere: pe tabla, cu totul roasă, se văd ultimele socoteli trase cu multă greutate de școlari și

Maica

Cecilia

Moldoveanu, stareța mînăstirii

(urmare din pag. 13)

școlărițe pe scîndura albă de mult ce a fost scrisă și ștearsă”.

Cu ce surpriză (și cu ce cuvinte) ar fi privit, astăzi, dacă s-ar putea, Mînăstirea și Biserica Găiseni, Nicolae Iorga?

Pentru că lucrarea lui Dumnezeu a primit sprijin de pe pămînt, maica stareță a pomenit, cu smerenie și cu iubire, cîteva nume din cei care au fost generoși cu cerințele materiale ale reconstrucției mînăstirii, donînd din partea lor, cu rugăciune. Iată-i pe acești binefăcători: Eugen Zegrea (a făcut casa din lemn); familia Constantinescu din Giurgiu; familia Ispas din Rîmnicu Vîlcea, Marius Cîrstea din Curtea de Argeș; familia Dan și Daniela Napardean; Gheorghe Gherghina...

Călugărița cu un doctorat în Chimie

Cea de-a doua viețuitoare (așa se numesc în limbaj monahic) de la mînăstirea Găiseni este maica Benedicta Moldovan, care îndeplinește și rolul de purtător de cuvînt al acestei instituții monahale. Dacă în biografia actualei starețe a mînăstirii, stavrofora Cecilia Moldoveanu, chemarea către marea familie a monahismului românesc a venit din anii adolescenței, integrarea săvîrșindu-se într-un mod gradual, maica Benedicta a descoperit acest filon de chemare monahală mult mai tîrziu, după ce terminase și studiile superioare, luîndu-și chiar un doctorat în Chimie. În acest capitol vă propun un portret al acestei maici, printr-o serie de fapte și de acțiuni care dezvoltă și amplifică rolul bisericii în viața practică a societății comunale. Urmăriți, în continuare, reportajul, și veți trăi, alături de maica Benedicta, un sentiment de împlinire și de sporire dumnezeiască.

Născută acum 46 de ani, în Reghin, unde a urmat Școala Generală și Liceul (acesta cu profil chimiebiologie). Ca o continuare a studiilor liceale, între 1995 și 1999 urmează cursurile Facultății de Biologie – Geologie, secția Biologie-Chimie, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca; 1999­2000 – urmează studii aprofundate în Chimia Heterociclurilor, tot la UBB Cluj-Napoca; 1999­2006 – doctorand cu frecvență la Catedra de Chimie Organică a Facultății de Chimie, UBB, Cluj-Napoca, în co-tutelă cu Facultatea de Farmacie a Universității Mediteraneene din Marsilia, avîndu-i îndrumători pe prof.univ.dr. Ioan A Silberg (în România), și pe prof. univ. dr. Jacques Barbe (în Franța); din aprilie 2006, este doctor în Chimie

Vă cer scuze dacă aceste date și cifre (seci pentru oricare dintre noi) v-au plictisit cumva, deturnîndu-vă de la subiectul „fierbinte” al acestui reportaj! Pentru a înțelege, însă, acest spectaculos transfer survenit în viața maicii Benedicta, cu o întoarcere miraculoasă a unui drum ce părea rectiliniu, erau strict necesare aceste elemente de comparație (și de meditație, în același timp).

Schimbarea acestui drum – al unui viitor cercetător în chimie, cu un drum (o cale) cu direcție spre lumea

mirifică a călugăriei – a început în ziua de 5 decembrie 2005 (nota bene: doctoratul în chimie l-a obținut ulterior, în anul 2006!), cînd a intrat pe poarta Mînăstirii Cristorel, din județul Cluj, unde a rămas, ca viețuitoare, pînă în august 2020. Din 3 august 2020 – viețuitoare în Mînăstirea Găiseni, unde a fost călugărită pe 29 august 2021.

Un pic mai scundă decît maica stareță, maica Benedicta, privită de aproape, ai impresia că ai în față o adolescentă de liceu, ochelarii cu lentile rotunde proiectîndu-i o imagine de „doamna profesoară” (și o să vedeți – chiar este, într-un fel). După cum vorbește, clar și la obiect, cu propoziții rostite într-un flux de aură a unei inteligențe necăutate cu orice preț, cu întreruperi doar pentru reglarea respirației – cuvinte însoțite de o privire mereu întrebătoare – nu te-ai sătura s-o asculți, fără a-i întrerupe explicațiile. Astfel am făcut și eu, încercînd să pătrund misterul metamorfozei dintr-o viitoare cercetătoare în tainele cu formule „magice” ale Chimiei, într-o frumoasă călugăriță, trăind în curățenia morală a unei mînăstiri, sub magia sublimă a puterii credinței în Christos. Deși mi s-a părut că am înțeles esența acestei schimbări radicale, chiar și în prezent mă bîntuie mirarea descoperirii resortului intim al unei astfel de schimbări. Dacă și pe dumneavoastră vă macină astfel de nedumeriri, citiți următoarele rînduri aparținînd dialogului cu maica Benedicta.

„Pasiunea pentru chimie și biologie se datorează profesoarelor mele de chimie, respectiv biologie, din școala generală și din liceu. Prin urmare, mi­am dorit să ajung cercetător, să lucrez în cercetare, tocmai de aceea, la sfîrșitul facultății, mi s­a propus și am acceptat să urmez studiile doctorale în cadrul Facultății de Chimie, tema tezei de doctorat fiind una interdisciplinară Pentru monahism există o chemare aparte, care vine de la Dumnezeu, pe care cel în cauză o simte în inima sa. Din acel moment nimic din cele ale acestei lumi nu-l mai impresionează, întrega sa atenție este îndreptată înspre cum să-L afle și să-L înveșnicească pe Christos în inima sa. Chimia sau oricare altă disciplină nu vine, de fapt, decît să afirme/confirme omniprezența și calitatea de creator a toate a lui Dumnezeu, permite descoperirea lui Dumnezeu prin intermediul creației sale”. Recitind acest discurs al unei pasiuni ireversibile, cred că aș fi în stare să-mi explic „miracolul” care mă urmărește, dincolo de unele întrebări fundamentale despre viață, credință, speranță, iertare, eternitate...

Mînăstirea Găiseni –centru de cultură pentru comunitate

Pentru ca darul suprem pe care l-au primit mirenii parohiei Găiseni prin redarea în circuit monahal și bisericesc a mînăstirii din localitate să fie mai întreg, mai rotund, icoana Sfîntului Ierarh Nicolae, pomenită în contextul reînvierii acestei mînăstiri de maica stareță Cecilia, a săvîrșit și alte minuni prin intermediul celor două viețuitoare de care se leagă noua strălucire a mînăstirii Găiseni. Personal, după periplul prin istoria de o jumătate de mileniu a acestui așezămînt monahal, cu întrepătrunderea etapelor de extaz-agonie-extaz, privind monumentul istoric din fața mea – funcțional și răspînditor de credință ortodoxă – nu mă mai așteptam la ceva deosebit, mulțumit că am o documentare bogată spre a fi transformată într-un reportaj viu. Iată că, dezvoltînd discuția cu cele două interlocutoare, am descoperit și o altă fațetă a ceea ce înseamnă pentru sătenii din Găiseni milenara mînăstire.

Voi începe cu o activitate mai rar întîlnită în viața monahală a mînăstirilor – organizarea de simpozioane istorice și științifice. Ei, bine, anul trecut a avut loc Simpozionul național, cu titlul „Mînăstirea StrîmbuGăiseni monument de cultură și credință românească”, ediția a II-a, sub coordonarea monahiei Dr. Benedicta Moldovan. Din parcurgerea celor două sesiuni de comunicări științifice descopăr nume de specialiști și teme abordate, care configurează un evantai de preocupări istoriografice, în vederea reliefării importanței unei mînăstiri, în contextul socio-istoric al dezvoltării vetrei satului și a împrejurimilor. Iată cîteva titluri care explorează o tematică complexă, bazată pe documente din arhivă, care pun în lumină cercetări ample ale autorilor, într-un efort conjugat de a servi titulatura Simpozionului însuși. „Sfîntul Ierarh Iosif Naniescu, stareț și ctitor al Schitului Strîmbu – Găiseni” (Arhim. Dr. Mihai Muscariu); „Mînăstirea Strîmbu și epoca în care a apărut în peisajul ortodoxiei și renașterii românești”

(Prof.univ. Dr. George Coandă); „Boierii Cantacuzini și Cornățeni, ctitori la Mînăstirea Strîmbu” (Monahia Dr. Benedicta Moldovan); „Mînăstirea Strîmbu –altar de lumină și credință, pe moșia brâncovenească Cărpenișu­Găiseni” (Prof. Valentin Vasile); „Satul Găiseni al mînăstirii la începutul perioadei regulamentare” (Dr. Vasile Grigore). Interesant este și faptul că acest Simpozion a fost urmat de tipărirea unei broșuri ce cuprinde o serie de comunicări și studii care adîncesc tematica pusă în dezbatere, titlul broșurii fiind edificator: „Mînăstirea Strîmbu­Găiseni – Studii și cercetări”.

Pentru meritul celor care au dat naștere la cele două evenimente de mai sus – Simpozionul și tipărirea broșurii amintite – cred că sînt binevenite aprecierile Episcopului Giurgiului, Presfințitul Ambrozie. Referitor la simpozion: „O asemenea istorie complexă nu putea fi trecută cu vederea, tocmai de aceea, opera cultural-duhovnicească a acestei veritabile Mari Lavre a ținuturilor vlăscene nu putea fi evidențiată decît prin intermediul unui eveniment cultural. Simpozionul Național «Mînăstirea Strîmbu-Găiseni – monument de cultură și credință românească», organizat în anul 2022, dedicat acestui așezămînt monahal cu aproape cinci secole de existență, a venit să întregească amplul program de restaurare și revalorizare a ansamblului monahal de la Găiseni”. Acum, despre broșură: „Lucrarea «Mînăstirea Strîmbu-Găiseni – studii și cercetări», coordonată de Monahia Dr. Benedicta Moldovan, constituie un adevărat eveniment editorial și, totodată, expresia luminoasă a unei lăudabile strădanii științifice și cărturărești. În paginile acesteia autorii studiilor ne oferă cu generozitate informații inedite și amănunțite, astfel încît cititorul să-și poată face o imagine completă asupra rolului pe care l-a avut acest așezămînt monahal în fața poporului dreptcredincios și în istoria Bisericii Ortodoxe strămoșești”. Quod erat demonstrandum!

N-am apucat bine să laud inițiativa acestui Simpozion și a tipăririi unei broșuri cu un așa conținut multidisciplinar, cînd maica Benedicta îmi arată cîteva documente proaspete, elaborate cu puțin timp înainte de vizita mea la mînăstire. Le iau în mînă și citesc – încă o dată bucuros, dar și mai mirat de ceea ce descopăr la aceste două glorioase reprezentante ale monahismului românesc – citesc, urmînd să primesc explicații: „Proiect de parteneriat educațional. ACADEMIA DE TIMP LIBER”. Coordonator proiect: monahia Benedicta Moldovan. Parteneri: Mînăstirea Găiseni; Școala Gimnazială nr. 1 Găiseni; Primăria comunei Găiseni; Inspectoratul Școlar Județean Giurgiu (în dreptul fiecăruia fiind trecute numele, prenumele și funcția celor care reprezintă instituția respectivă în acest program).

Pentru a simplifica operațiunea, vă spun că este vorba despre „Școala de vară”, organizată sub egida Mînăstirii Găiseni, unde, într-un timp prestabilit (anul acesta a fost între 1 și 16 iulie), elevii din comună participă, într-un program complex, la o serie de activități, organizate pe ateliere, precum: Atelierul de pictură, Atelierul Cutia de creații, Atelierul Tainele Credinței, Atelierul de creație literară Poveștile lui Radu, Atelierul Prietenii naturii, Atelierul Sfatul psihoterapeutului, fiecare dintre aceste ateliere avînd specialiști în domeniu, dornici să ofere copiilor cunoștințe și deprinderi pentru vîrsta lor, menite să le lărgească cîmpul de cunoaștere a lumii în care trăiesc și învață. După ce am văzut și un filmuțeț cu această Școală de vară, publicat și pe Youtube, am plecat de acolo încărcat de cea mai pură lumină a flacării Bisericii noastre Naționale, în Istoria căreia Mînăstirea Găiseni, cu stareța Stavrofora Cecilia Moldoveanu (stareța mînăstirii) și monahia Benedicta Moldovan, face posibil să rostim sintagma CÎND DUMNEZEU COBOARĂ PE PĂMÎNT.

Pentru ușurarea pe care ne-o aduceți în suflet și în zilele noastre, cînd mai limpezi, cînd mai întunecate, mă plec în fața domniilor voastre – călugărițe cu har și cuvînt dumnezeiesc – sărutîndu-vă mîna ca-ntr-un ceremonial ancestral, al sărutului Sfintei Icoane!

P.S. Partea a treia a serialului „Alo! Ați înnebunit de tot?“ va apărea în numărul viitor al revistei.

Maica Benedicta Moldovan

OVESTI ADEVARATE p (

Mit şi realitate în western (II)

Indieni şi bizoni

Marele nedreptăţit al western-ului – aşa cum a fost marele nedreptăţit al istoriei şi al tratării ei din manualele oficiale – este indianul.

Prezenţa indianului l-a deranjat întotdeauna pe expansionistul care rîvnea la nişte pămînturi aflate din moşi-strămoşi în stăpînirea altcuiva. Singura soluţie găsită a fost ca acest altcineva – indianul – să fie distrus şi încă în numele unei „superiorităţi morale“. Astfel s-a născut „convingerea“ că indienii sînt răi, cruzi şi războinici. Pretexte pentru ca tratatele să fie încălcate, frontierele să fie violate, iar albii să pătrundă pe teritoriile „pieilor roşii“. Bizonii – sursele lor principale de hrană şi materie primă vestimentară – au fost vînați fără milă, stabilindu-se chiar şi recorduri de masacrare (107 bizoni pe oră), încercările indienilor de a se apăra au fost considerate drept provocări şi transformate în pretexte pentru repetate măceluri. Pentru ațîţarea spiritelor, cruzimea „pieilor roşii“ trebuia exagerată. De aceea, în primele patru decenii ale secolului nostru, western-ul a făcut din indian un criminal sadic, un sinistru colecţionar de scalpuri ale albilor ucişi, un incendiator al satelor şi oraşelor întemeiate cu trudă de pionieri, un tîlhar la drumul mare care pradă diligențele şi asasinează pasagerii.

Vreme îndelungată, Hollywood-ul a refuzat indienilor nu numai orice calitate umană, ci pînă şi cea mai elementară individualizare caracteriologică. Hoardă urlătoare şi setoasă de sînge, tăbărînd în goana cailor asupra unor albi „paşnici“ şi „lipsiţi de apărare“, populaţia autohtonă a Americii era zugrăvită sistematic şi grosolan în culori întunecate, de natură să justifice a posteriori unul dintre cele mai odioase capitole din istoria cuceririi vestului american. În schimb, erau glorificaţi inamicii cei mai aspri ai indienilor – generali, politicieni, speculatori de terenuri etc. –, în ciuda faptului că aceştia folosiseră cele mai josnice metode, de la forţa brutală pînă la înşelătoria consfinţită în documente de stat pentru a pune mîna pe pămînturile după care jinduiau.

O altă categorie de duşmani ai indienilor a fost, de asemenea, încununată de western, cu aureola vitejilor de legendă. Este vorba de vînătorii de bizoni – cei care ucideau masivele animale ale preeriei, lăsîndu-le apoi leşurile să putrezească şi înfometînd triburi întregi de „piei roşii“. Cei mai faimoşi dintre ei sînt cei doi Bill: Wild Bill Hickock (pe numele său adevărat James Butler Hickock) şi Buffalo Bill (William Frederick Cody). Pe Wild Bill filmele îl prezintă ca pe un dandy al vestului. Înalt, bine făcut, cu mustaţa îngrijită, el îşi plimbă veșmintele brodate prin mijlocul străzii gata să răspundă la orice atac. Cu toate acestea, moare în plină glorie, împuşcat pe la spate într-o tavernă. Buffalo Bill ucide în 18 luni 4.280 de bizoni, se declară „prieten“ al indienilor, dar face parte din armata generalului Custer, care în 1868 încearcă zadarnic să reprime o revoltă a „pieilor roşii“. În a doua jumătate a lungii sale existenţe, Buffalo Bill devine actor şi în această

calitate colindă lumea, este aplaudat de papa Leon al XIIIlea şi de regina Victoria a Angliei, jucînd chiar propriul lui rol în cîteva filme de scurtmetraj.

În anii de după cel de-al II-lea Război Mondial, western-ul a început să privească cu ochi realişti tragedia indienilor. Într-o serie de filme realizate de regizori de frunte, ca John Ford, William Wyler, Fred Zirrneman şi alţii, figura nobilă a americanului băştinaş apare într-o lumină sensibil mai apropiată de cea a realităţii istorice. Fără îndoială, acţiunii prădalnice a invadatorului alb i se găsesc şi acum numeroase scuze şi justificări, dar ochiul neiertător al camerei de luat vederi nu mai reuşeşte să travestească liniile mari ale adevărului.

Billy the Kid

În afara preluării din istorie, cu mai multă sau mai puţină rigurozitate, a unor situaţii de epocă, western-ul s-a simţit atras de anumite personalităţi care, prin viața lor aventuroasă, prin isprăvile săvîrşite şi mai ales prin legenda creată în jurul lor, au devenit celebre. Menţinîndu-se uneori în cadrul evenimentelor reale, inventînd alteori în întregime un scenariu ad-hoc, realizatorii şi-au manifestat predilecţia faţă de indivizii care şi-au umplut de spaimă contemporanii, dar au făcut deliciile cititorilor de cărţi de aventuri.

După cît se pare, cel mai exploatat a fost Jesse James. Fiul unui pastor baptist din Missouri, Jesse intra la 16 ani în banda de „partizani“ sudişti al lui Bloody Bill, apoi în cea a lui W. C. Quantrill. După terminarea războiului de secesiune el hotărăşte să continue „lupta“ pe cont propriu, avîndu-i ca asociaţi pe fratele său, Frank şi pe fraţii Younger, doi camarazi de arme, şi formîndu-şi o „armată“ numită James Boys („Băieţii lui James“). În această formaţie, el prădează 11 bănci, atacă 7 trenuri şi 3 diligențe, comite 16 asasinate – totul într-un răstimp destul de scurt: cei 16 ani dintre 1866 și 1882. Acţionînd sub lozinca luptei împotriva nordului, Jesse este temut, dar nu urît de populaţia albă din zona în care operează. Cu toate acestea, cînd loviturile se înmulţesc, guvernatorul statului Missouri – Crittenden – se vede silit să ia măsuri. În locurile publice apare cunoscutul afiş pe care scrie cu litere mari WANTED, avînd în centru figura celui căutat. Cel care capătă recompensa este unul dintre membrii bandei sale, care îl împuşcă după ce descoperă că „şeful“ duce o viaţă dublă, trăind în orăşelul Saint Joseph ca cetăţean respectabil.

Arizona și Mexic, încercîndu-şi norocul la poker şi antrenîndu-şi pistolul, operaţii care se soldează cu cîteva victime. Întors din călătorie, se angajează cowboy în ranch-ul englezului Tunstall. Acesta este, însă, ucis şi Billy se hotărăşte să-l răzbune, devenind astfel autorul celei mai sîngeroase răfuieli din istoria Vestului: zece oameni ucişi la Lincoln County. Măcelul nu rămîne fără urmări: guvernatorul din New Mexico anunţă că recompensa pusă pe capul lui Billy este de 500 de dolari. Din acest momerrt evenimentele se precipită. Billy este prins, judecat şi condamnat la moarte. Dar, asasinînd doi gardieni, el reuşeşte să evadeze. Şeriful Pat Garrett îl urmăreşte şi îl ucide. În semn de omagiu, degetul arătător cu care Billy a apăsat de atîtea ori pe trăgaciul pistolului este... conservat în alcool.

Western-ul ,Jesse James“, în versiunea regizorului Henry King, scaldă în lumina cea mai favorabilă figura banditului, căutînd să dea o motivare logică faptelor sale. Farmecul actorilor – Tyrone Power şi Henry Fonda –rivalizează cu frumuseţea imaginilor, dar eroii rămîn foarte departe de modelele lor reale. După cum remarca nepoata autenticului Jesse James, între acesta şi Tyrone Power nu este decît o singură asemănare: amîndoi călăresc. După aproape 20 de ani. Nicholas Ray reia tema în „The True Story of Jesse James“ („Adevărata poveste a lui Jesse James“). Dar în ciuda titlului, anecdota se menţine în limitele legendei.

Un alt criminal celebru, care a murit la 21 de ani după cea de-a 21-a victimă a sa este Billy the Kid („Billy Puştiul“), pe numele său adevărat William Booney. Stîlp de cabaret de la 12 ani, Billy se stabileşte în Silver City (New Mexico). Pînă la vîrsta de 18 ani călătoreşte prin

Numeroasele western-uri care au avut ambiţia de a face o biografie fidelă a „eroului celor 21 de crime“ nu reuşesc nici pe departe să redea caracterul crud al banditului, ca şi pofta sa neostoită de a ucide. Filmele fac din el fie un tînăr simpatic şi un fiu iubitor care iese în afara legii pentru a-şi răzbuna tatăl („Billy the Kid“ de Irving Asher), fie un om sorbit de propriile sale fărădelegi care alege calea sinuciderii („The Left Handed Gun“ – „Pistolul stîngaciului“). Altele aduc în prim plan figura şerifului Pat Garrett, exploatînd prietenia dintre cei doi și toate consecintele ei psihologice (,,Billy the Kid“ de King Vidor, „I Shot Billy the Kid“ – „L-am împuşcat pe Billy the Kid“ de William Berke). Nu trebuie uitat nici John H. Holliday – zis Doc Holliday, pentru că prima sa meserie fusese aceea de dentist. Iată cum îl caracterizează prietenul său cel mai bun, şeriful Wyati Earp: „Era un dentist care de nevoie a devenit cartofor; un gentleman din care boala a făcut un vagabond fără scrupule; un băiat blond, înalt, slab, putred de bolnav de tuberculoză şi în acelaşi timp jucătorul de cărţi cel mai abil, omul cel mai rapid, cel mai periculos, un ţintaş fără pereche“. Doc Holliday nu este niciodată eroul principal al filmelor în care apare, ci doar tovarăş de cărţi şi băutură al diverşilor lui prieteni: „My Darling Clementine“ de John Ford îl surprinde în compania lui Wyatt Earp în timpul răfuielii de la O. K. Corral. Este vorba de lupta decisivă dintre fraţii Earp şi fraţii Clanton, la care participă şi Doc Holliday și care se soldează cu victoria primilor. Ford nu e un cronicar meticulos şi de aceea îl ucide pe Holliday la sfîrşitul filmului, în loc să-l lase să moară de tuberculoză, aşa cum s-a întîmplat în realitate. Holliday, în interpretarea lui Victor Mature, este un fascinant amestec de distincţie şi violenţă, de cultură şi instincte primare, de autodiscret și siguranţă de sine. Mature creionează un personaj viabil şi nu complet diferit de modelul său real.

În această competiţie masculină pentru cucerirea vestului şi, odată cu el, a intrării în legendă şi a nemuririi, şi-a făcut loc şi o femeie. Băutoare de whisky fără să se îmbete, campioană la poker fără să trişeze, bună ochitoare, Calamity Jane (în traducere aproximativă „Pacostea de Jane“) este şef de bandă pentru ca apoi să participe la diferite incursiuni împotriva indienilor şi la o expediţie ştiinţifică în masivul Black Hills.

Încercarea de a crea filme biografice despre eroii vestului american se dovedeşte dificilă. Pe de o parte ele se inspiră din legende, care deformează realitatea. Pe de altă parte efortul de autenticitate se concentrează mai ales asupra ambianţei, a decorului, care reuşeşte să semene destul de bine cu realitatea timpului. Astfel se ajunge la un paradox: aparatul şi, o dată cu el, publicul îşi concentrează atenţia asupra personajelor principale, aşa-zis istorice, care sînt însă în mare parte doar un produs ai imaginaţiei, neglijînd mediul reconstituit fidel şi pe care publicul îl consideră un accesoriu. Şi totuşi, western-ul rămîne situat, prin cele mai bune opere ale sale, între graniţele filmului despre istorie.

Sfîrșit CRISTINA CORCIOVESCU

Billy the Kid

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Europa a sărăcit!

(urmare din pag. 1)

Nu doar că a scăzut consumul, dar, potrivit aceluiași ziar, „la Bruxelles, unul dintre cele mai bogate orașe din Europa, profesorii și asistentele au stat la coadă într­o seară pentru a colecta alimente la jumătate de preț din remorca unui camion. Supermarketul Happy Hours Market colectează alimente aproape de data de expirare din supermarketuri și le face publicitate printr­o aplicație. Clienții pot comanda la începutul după­amiezii și își pot ridica alimentele la preț redus seara. Unii clienți spun că datorită acestui program pot mînca carne de două sau trei ori pe săptămînă, a spus Pierre van Hede, care împarte lăzi cu alimente. Karim Bouazza, o asistentă în vîrstă de 33 de ani, care se aproviziona cu carne și pește la jumătate de preț pentru familia sa, s­a plîns că inflația te determină să îți iei un al doilea loc de muncă pentru a­ți acoperi cheltuielile.

Servicii similare au apărut în regiune, promovînduse ca o modalitate de a reduce risipa de alimente și de a economisi bani. TooGoodToGo, o companie fondată în Danemarca în 2015, care vinde alimente rămase de la comercianți cu amănuntul și restaurante, are 76 de milioane de utilizatori înregistrați în toată Europa, de trei ori mai mulți față de sfîrșitul anului 2020. În Germania, Sirplus, un startup creat în 2017, oferă alimente sigure, inclusiv produse care au trecut de data limită de vînzare, în magazinul său online. La fel și Motatos, creat în Suedia în 2014 și prezent acum în Finlanda, Germania, Danemarca și Marea Britanie”.

După cum vedeți, europenii au ajuns aproape la nivelul la care eram noi în anii ʼ80, cu diferența că noi, atunci, sufeream ca să ne cîștigăm independența financiară plătindu-ne datoria externă, iar acum suferim pentru că, nu-i așa... Slava Ucraina!

„Huw Pill, economistul­șef al Băncii Angliei, i­a avertizat pe cetățenii Marii Britanii în aprilie că trebuie să accepte că sînt mai săraci și să înceteze să pretindă salarii mai mari. «Da, sîntem cu toții mai rău», a spus el, adăugînd că încercarea de a compensa creșterea prețurilor cu salarii mai mari ar alimenta inflația. Avînd în vedere că guvernele europene trebuie să mărească cheltuielile pentru apărare și avînd în vedere creșterea costurilor împrumuturilor, economiștii se așteaptă ca impozitele să crească, adăugînd presiune asupra consumatorilor. Taxele în euro pe sînt deja mari în comparație cu cele din alte țări bogate, echivalent cu aproximativ 40­45% din PIB, comparativ cu 27% în SUA. Lucrătorii americani își iau acasă aproape trei sferturi din salariile lor, inclusiv impozitele pe venit și impozitele de asigurări sociale, în timp ce lucrătorii francezi și germani păstrează doar jumătate”.

De ce sîntem cu toții mai rău? Ca să le fie americanilor mai bine, după cum spun datele statistice. Ceea ce se întîmplă din februarie 2022 servește perfect dorinței SUA de a vedea praf și pulbere Uniunea Europeană, care le concura economic și amenința să iasă militar de sub umbrela lor diminuîndu-le profiturile, ba poate chiar alcătuirea NATO. Eu nu zic că flăcăii Unchiului Sam au pus la cale toată situația asta, ci doar că le convine. Deși... cine știe ce vom afla peste 50 de ani?

Desigur, noi ne sacrificăm așteptînd victoria Ucrainei, iar notabilă este declarația secretarului de stat Anthony Blinken, care spunea, într-un interviu pentru Fareed Zakaria de la CNN că „în ceea ce privește interesele Rusiei și ale lui Putin, au eșuat deja. Au pierdut deja. Obiectivul a fost ștergerea Ucrainei de pe hartă, eliminarea independenței, a suveranității, subsumarea acesteia în Rusia. Acest lucru a eșuat cu mult timp în urmă. Acum, Ucraina este într­o luptă pentru a recupera mai mult din

pămîntul pe care Rusia i­a confiscat. A fost deja luat înapoi aproximativ 50% din ceea ce a fost confiscat inițial. Acum se află într­o luptă foarte grea pentru a lua cît mai mult înapoi”.

M-am amuzat citind enumerarea eronată a obiectivelor rusești, care nu doar că au fost cu totul altele, ci au și fost atinse deja. Cît despre recuperarea a 50% din teritoriul ucrainean, asta e valabilă doar dacă crezi că intenția lui Putin a fost să ocupe toată Ucraina, fiindcă raportat la teritoriul ocupat efectiv de către Rusia, e clar că ucrainenii, din păcate pentru ei, nu au recuperat nici 5%. Cu toate acestea, eu aplaud afirmațiile lui Blinken, care încearcă să creeze în mintea oamenilor ideea că Rusia a pierdut războiul și că a eșuat în planurile sale. Le consider o pregătire a păcii, cam ca la războiul sovieto-finlandez din 1939.

Ziarul american The Washington Post susține teoria secretarui de stat și vine cu ceva în plus, spunîndune că „o contabilizare a faptelor de pînă acum arată prețul sever pe care l­a plătit președintele Vladimir Putin pentru războiul din Ucraina. Furia publicului din Rusia a dat naștere la ceea ce Putin a numit «războiul armat» al renegatului Evgheni Prigojin. Cu toate acestea, Putin aparent se teme să­l pedepsească pe Prigojin și miliția sa din Grupul Wagner. (cel puțin folosesc cuvîntul „aparent” arătînd că nu sînt chiar siguri de ceea ce afirmă, probabil fiindcă s-au prins și ei de jocul celor doi ruși) Armata lui Putin deține pozițiile defensive în Ucraina, ascunzîndu­se în spatele unor zisuri. (adică ce înspăimîntați sînt de noi sînt rușii ăștia, deși ceea ce fac ei este un lucru pe care orice armată din lume, în situația lor, l-ar face) Cu toate astea, comanda și controlul armatei ruse se dezintegrează. Este o mizerie pe care Putin pare să nu o recunoască, darămite să o repare.

Rusia pregătește o nouă ofensivă majoră la est de Harkov, potrivit unui oficial ucrainean al apărării. Acest lucru ar putea perturba planurile ucrainene în sud, dar, avînd în vedere performanțele anterioare ale Rusiei, nu este probabil să modifice echilibrul războiului”.

Dacă nu aș bănui că ziariștii americani scriu lucrurile astea în mod deliberat, ca să dea senzația că rușii sînt praf și au pierdut războiul, aș crede că vor avea surprize atît din partea „renegatului” Prigojin, cum îl numesc ei, cît și din partea ofensivei ruse din zona Harkov.

În încheierea articolului, americanii de la WP scriu că: „președintele Biden a spus întotdeauna că acest război ar trebui soluționat în cele din urmă prin negocieri și, pe măsură ce Ucraina avansează, administrația ar trebui să lucreze ca să exploreze opțiunile diplomatice. Este o măsură a slăbiciunii Rusiei că unii dintre prietenii Moscovei, cum ar fi Turcia și China, par din ce în ce mai interesați de o înțelegere negociată. (atîta timp cît Rusia rămîne cu teritoriile ocupate, nu e nici o slăbiciune, zic eu) Pe măsură ce Occidentul ajută Ucraina să avanseze, ar trebui să înceapă, de asemenea, să exploreze condițiile în care ar putea fi posibilă o reglementare justă a acestui război. Ucraina va avea nevoie de garanții de securitate, dar și o Rusie radical slăbită va dori asigurări. Organizația Națiunilor Unite trebuie să fie implicată, poate cu forțe de menținere a păcii care pot stabiliza granițele după retragerea Rusiei din teritoriul ocupat”.

Faptul că se scrie și se vorbește tot mai multe despre negocieri, despre victoria Ucrainei (chiar dacă e una ireală) îmi întărește speranța că războiul se îndreaptă spre final. Partea proastă este că Europa a sărăcit ajungînd iar la cheremul americanilor și îi va fi foarte greu să-și revină la ceea ce era înainte de război. Pentru asta va avea nevoie de niște conducători loiali, care să depună toate eforturile în beneficiul ei, nu al barbarilor (barbari, în accepțiunea romanilor, erau toți cei străini de cultura și societatea lor).

Planul Naţional de Redresare și Rezilienţă – de la mit la… realitate!

Încă din anul 2021 sîntem „asaltaţi” mediatic de informații foarte diverse referitoare la Planul Naţional de Redresare și Rezilienţă (PNRR), care are un buget total de 29,18 miliarde de euro, dintre care:

• 14,24 miliarde de euro sub formă de granturi nerambursabile;

• 14.94 miliarde de euro sub formă de împrumuturi.

În mod concret, fiind un plan de reforme și investiții, dacă România realizează reformele convenite cu Comisia Europeană (sau, mai corect, impuse de către Comisia Europeană) primește finanţare prin componenta de granturi nerambursabile și prin componenta de împrumuturi subvenţionate.

PNRR are la bază 6 piloni principali:

1. Tranziția verde;

2. Transformarea digitală;

3. Creșterea inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii;

4. Coeziunea socială și teritorială;

5. Sănătate și reziliență economică, socială și instituțională;

6. Politici pentru noua generație.

Teoretic, totul este foarte atractiv. Realitatea practică este, însă, total diferită. Astfel:

• În anul 2021, România a primit prima tranșă din PNRR, în cuantum de 1,851 miliarde de euro din prefinanțarea totală de 3,793 miliarde de euro (valoare care corespundea anului 2021). A primit și prefinanțarea din componenta de împrumut, în cuantum de 1,942 miliarde de euro.

• În anul 2022, țara noastră a primit un cuantum de 2,507 miliarde de euro.

• A doua cerere de plată prin PNRR a fost trimisă de Guvernul României către Comisia Europeană în data de 15 decembrie 2022, nefiind aprobată nici pînă acum. Din tranșa a doua nu am primit nici un euro, acesta fiind în valoare de 3,2 miliarde de euro, dintre care 2,1 fonduri nerambursabile și alte 1,1 miliarde sub formă de împrumut la dobînzi avantajoase.

• Documentele trimise de Guvern Comisiei Europene arată că MIPE admite oficial că este gata să abandoneze cererea a doua de plată, din cauza neîndeplinirii țintelor și jaloanelor din PNRR aferente tranșei a doua, motivarea fiind „performanțele economice peste așteptări pe care România le-a avut post pandemie”.

• Tranșa a treia depinde de reforma companiilor de stat și de reforma pensiilor speciale. Nici din acestă tranșă nu am primit un euro. Guvernul Ciucă și-a asumat ca România să transmită cererea de plată numărul trei pentru o tranșă PNRR de 3,1 miliarde de euro în total, pînă la finalul lunii iunie, ceea ce nu s-a întîmplat.

În concluzie:

- este aprobată o singură cerere de plată (din anul 2022);

- au fost încasate doar 6,3 miliarde de euro pînă acum (dintre care 3,793 miliarde de euro reprezentau prefinanțare și se primeau automat la semnarea Planului Național de Redresare și Reziliență);

- procentul de absorbție efectivă este de doar 21,57% (însă procentul real, fără a analiza prefinanțarea care se primea automat la semnarea PNRR, este absolut modic, fiind în valoare de doar 9,86%).

Începînd cu numărul viitor al revistei voi prezenta detaliat fiecare componentă a Planului Naţional de Redresare și Rezilienţă.

UN p UN ct de vedere Va mai putea fi locuit Bucureștiul, în mod decent, peste 50 de ani?

– Un climatolog răspunde la cîteva întrebări esențiale legate de valul de căldură din Europa –

Organizația Mondială de Meteorologie (OMM) a declarat prima săptămînă din iulie drept cea mai călduroasă săptămînă înregistrată vreodată la nivelul întregii planete. Cum au aflat însă specialiștii cît de cald a fost, de exemplu, în luna iulie din urmă cu 2000 de ani? „În România o valoroasă arhivă paleoclimatică este ghețarul de la Scărișoara a cărui vechime de mii de ani ne ajută să facem o călătorie în timp”, spune climatologul Roxana Bojariu din cadrul Administrației Naționale de Meteorologie. Climatologul român susține că numărul zilelor cu condiții de val de căldură din luna trecută e deosebit de mare, chiar dacă recordul absolut pentru temperatura maximă al lunii iulie în România nu a fost doborît (44,3 grd. C din iulie 2007). „Din păcate tendința de încălzire se accelerează la nivel global, și mai mult în cazul Europei, pentru care rata de încălzire e dublă față de media globală”, adaugă ea.

S-a spus că trăim „cele mai călduroase zile din istoria omenirii”. Cum se poate ști cît de cald a fost, de exemplu, în iulie acum 2000 de ani?

Roxana Bojariu: E adevărat că observații instrumentale directe și sistematice ale temperaturii, care să acopere mulțumitor globul, avem doar din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, dar există date paleoclimatice diverse ce permit estimarea temperaturii. De exemplu, din polen conservat în condițiile specifice din diferite părți ale lumii. Probe de gheață din ghețari continentali sau din învelișurile de gheață ale Groenlandei și Antarcticii furnizează indicii din raportul izotopilor de oxigen ai moleculelor de apă. Raportul acesta depinde și de temperatură și se modifică în timp. Raportul izotopilor de carbon din diferite substanțe oferă date paleoclimatice. Sedimentele din lacuri, mări și oceane oferă de asemenea posibilitatea estimării temperaturii (în funcție, de exemplu, de tipul de viețuitoare din care provin și care sînt caracteristice anumitor regimuri climatice). În plus, există modele climatice care, pe baza datelor paleoclimatice și a altor parametri (de exemplu, valori ale anumitor caracteristici ale mișcărilor Pămîntului în jurul axei sale și pe orbita în jurul Soarelui), simulează regimuri climatice din trecut.

În particular, în România o valoroasă arhivă paleoclimatică este ghețarul de la Scărișoara, a cărui vechime de mii de ani ne ajută să facem o „călătorie în timp”. Din păcate, trebuie să ne grăbim cu cercetările acestor valoroase arhive climatice – o parte din ele (e și cazul ghețarului de la Scărișoara) stau sub amenințarea dispariției în noile condiții climatice. (…)

În anii următori trebuie să ne așteptăm ca în Europa să fie din ce în ce mai cald? Dar în restul lumii?

Din păcate, tendința de încălzire se accelerează la nivel global, și mai mult în cazul Europei, pentru care rata de încălzire e dublă față de media globală. Pe de altă parte, zona arctică se încălzește de trei ori mai rapid decît media globală. Încălzirea globală nu e uniformă nici în spațiu, nici în timp. Factorii locali, cum vă spuneam, nuanțează peste tot răspunsul la încălzirea globală.

„E nevoie de regîndire arhitectonică care să limiteze efectul de insula de căldură a orașului”

Credeți că vor exista în România regiuni care vor fi deșertificate din cauza temperaturilor extreme? Ce regiuni?

Deșertificarea e un fenomen complex în care clima e doar unul din factori. Gestionarea locală a resurselor de apă și sol, folosirea tehnologiilor agricole, a tipurilor de culturi pot influența foarte mult tendințele de degradare

a solului, care împreună cu aridizarea pot duce la deșertificare. Există deja unele zone cu vulnerabilitate crescută la aridizare, în România. Toată lumea a aflat de dunele de nisip din sudul Olteniei (acolo unde au fost distruse perdele de arbori – se speră în refacerea lor, a fost desecată o parte din lunca Dunării, ceea ce a amplificat aridizarea în zonă etc.). Zone vulnerabile la aridizare și, în caz extrem, la deșertificare, sînt și cele din Cîmpia Română, Dobrogea, Bărăgan, sudul Moldovei).

Ați spus la un moment dat că „în 50 de ani, Bucureștiul sigur nu va putea fi locuit în mod decent”. Ce înseamnă decent? Cum ne putem adapta la noile condiții climatice?

Decent înseamnă o calitate bună a vieții, chiar în condițiile schimbării climei. Schimbările climatice sînt amplificate de mediul artificial construit al orașelor care generează insula de căldură urbană. Densitatea mai mare a populației urbane determină un impact mărit al schimbării climatice asupra sănătății publice, dar și asupra altor aspect sociale și economice din orașe.

Reducerea emisiilor e unul dintre pilonii importanți ai acțiunii climatice, avînd în vedere că orașele sînt sistemele umane răspunzătoare cu partea cea mai mare de emisii de gaze cu efect de seră. Prin reducerea emisiilor încetinim încălzirea globală și cîștigăm timp pentru adaptare, altfel, dacă ritmul schimbării climatice se accelerează, nu mai avem timp să ținem pasul cu ele. Pe de altă parte, în orașe, reducerea emisiilor are și beneficii locale legate de reducerea poluării locale, pentru că sursele de gaze cu efect de seră sînt, în același timp, și surse de poluanți locali cu efect direct și imediat asupra sănătății publice din orașe.

Adaptarea e celălalt pilon foarte important al acțiunii climatice. Pe termen scurt, sistemele de atenționare și avertizare a fenomenelor extreme – amplificate de schimbarea climatică – trebuie permanent îmbunătățite.

Pe termen mediu și lung e nevoie de o regîndire a dezvoltării orașelor (și în general a tuturor localităților noastre). Avem nevoie de mai multă natură în orașe, mai mult spațiu verde. E nevoie de regîndire arhitectonică care să limiteze efectul de insula de căldură a orașului, de infrastructură de încălzire și distribuire a apei mult mai eficiente, de soluții verzi pentru mobilitatea urbană. (…)

„Tranziția

verde e inevitabilă”

Ce pot face oamenii să se adapteze schimbărilor climatice? Cîteva sfaturi practice.

Eforturile personale pot fi integrate în cadrul comunităților locale și mai departe în cele naționale și globale. E vorba de eforturi personale legate de reducerea amprentei de carbon a fiecăruia dintre noi, de economisirea de energie și căldură.

În principiu vorbim de alegeri de zi cu zi pe care să le facem fiecare dintre noi, sistematic inclusive în comportamentul nostru: dietă locală (face bine și economiei românești) care să însemne limitarea emisiilor legate de transport, deplasări, pe cît posibile, fie pe jos, cu bicicleta, cu mijloacele de transport în comun. E foarte importantă și implicarea noastră ca cetățeni, astfel că deciziile legate de reducerile de emisii și adaptare, în comunitățile locale, și la nivel național, să fie bazate pe cea mai bună cunoaștere științifică disponibilă la un moment dat și în interes public.

Cetățeanul trebuie să fie în centrul preocupărilor decidenților în procesul de tranziție verde. Tranziția verde e inevitabilă și cei care vor ști și vor acționa în sensul naturii vor găsi și oportunitățile de dezvoltare care să aducă o calitate mai bună a vieții chiar în condițiile schimbării climatice.

Ce le-ați spune celor care (încă) nu cred în încălzirea globală?

Nu e vorba de „a crede” sau nu în schimbările climatice. E vorba de a înțelege observațiile de la suprafața continentelor și oceanelor, din adîncul mărilor și oceanelor, datele obișnuite din satelit, dar și observațiile realizate pe verticala atmosferei cu baloane meteorologice. Toate indică o încălzire în geosistem. Legile fizicii clasice ne demonstrează clar care e cauza principală a acestei încălziri: creșterea concentrației gazelor cu efect de seră cauzată de arderea combustibililor fosili. Nu vorbim de credință, ci de observații și cunoaștere științifică validate continuu.

Au mai fost schimbări climatice în trecutul geologic, cu alte cauze principale și mai ales pe alte perioade de timp, mult mai mari. Schimbări climatice care s-au derulat în zeci de mii de ani, milioane și chiar miliarde de ani (în cazul celor legate de evoluția soarelui).

Schimbarea climatică actuală are însă o perioadă asociată mult mai scurtă, de ordinul sutelor de ani, și se accelerează în anii și deceniile care vin; de aceea vorbim de urgență climatică.

Care credeți că vor mai fi consecințele pe care le vom resimți în România dacă nu se schimbă nimic?

Vedem deja schimbări ale vremii pe fondul nivelului actual al încălzirii globale: valuri de căldură din ce în ce mai persistente, mai frecvente și mai intense, precipitații mai intense asociate furtunilor. Sînt modificări în repartiția resurselor de apă în timpul anului pentru că iarna precipitațiile sub formă lichidă încep să devină din ce în ce mai importante odată cu diminuarea ninsorilor și a stratului de zăpadă.

Aceste modificări deja prezente se vor amplifica în viitor. Cît de mult se vor amplifica, depinde de cît de repede și de consistent vom reuși să reducem emisiile de gaze cu efect de seră la nivel global. Cu cît se vor reduce mai mult aceste emisii, cu atît nivelul schimbărilor menționate mai sus va fi mai moderat și le vom putea gestiona mai ușor cu măsuri de adaptare. În plus, față de modificările deja observate, analizele noastre arată că vom avea și o reducere a precipitațiilor în sezonul de vară, chiar dacă intensitatea lor crește. Acest lucru înseamnă episoade cu ploaie mai puține, dar cu cantități de precipitații foarte mari, localizate, ceea ce nu e o veste bună din perspectiva resursei de apă.

„În principiu, trebuie investigate căi alternative pentru asigurarea securității alimentare”

Credeți că mîncarea naturală va începe să lipsească și va fi înlocuită cu mîncare sintetică?

Nu neapărat să lipsească la modul dramatic – cel puțin nu în Europa și deci în România. În alte regiuni ale globului s-ar putea să lipsească, din păcate. Orice soluție tehnologică trebuie să treacă prin filtrul interesului public și al acceptării sociale și personale, dar, în principiu, trebuie investigate căi alternative pentru asigurarea securității alimentare.

Cum credeți că va arăta Europa din punct de vedere climatic peste 50 de ani?

Nordul Europei va avea precipitații mai abundente decît în prezent, în timp ce în sudul continentului nostru cantitățile de precipitații se vor reduce. Intensitatea precipitațiilor va crește peste tot. Temperaturile vor crește și ele peste tot, dar nuanțate de factorii locali. Secetele vor fi din ce în ce mai severe în sudul Europei, favorizînd și incendii de vegetație mai extinse și mai persistente.

Ghețarii continentali (mai ales cei din Alpi) se vor reduce substanțial cu impact și asupra regiunilor din aval. Eroziunea costieră ar putea pune probleme în multe zone, prin creșterea nivelului oceanului Atlantic și a mărilor. Tot în zonele de coastă, statisticile fenomenelor extreme (valuri de căldură, episoade cu precipitații abundente ce vor favoriza inundațiile) se vor modifica, în funcție de factorii locali. În marile aglomerări urbane ale continentului, efectele schimbării climatice vor fi amplificate de mediul artificial construit. hOTNEWS.RO

Oppenheimer,

părintele bombei atomice, victimă a mișcării politice anti-știință

La aproape 80 de ani de la detonarea armelor nucleare în Japonia, viața și moștenirea celui cunoscut drept „părintele bombei atomice” sînt reexaminate datorită noului film al lui Christopher Nolan, „Oppenheimer”, lansat în urmă cu 10 zile în SUA.

Soarta lui Oppenheimer după inventarea bombei atomice

Bomba atomică lansată la Hiroshima a curmat viețile a sute de mii de oameni și a schimbat lumea, iar J. Robert Oppenheimer a sărbătorit bucurînduse de aplauzele furtunoase ale mulțimii din Los Alamos, New Mexico. A fost un moment emoționant pentru Oppenheimer, care a declarat mulțimii, în august 1945, în locul în care au fost proiectate și construite bombele, despre singurul său regret: „Nu faptul că mii de oameni au fost uciși, ci că nu am dezvoltat bomba la timp pentru a o folosi împotriva germanilor mai devreme, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial”. Dar sentimentul de triumf al lui Oppenheimer s-a evaporat în lunile care au urmat distrugerii orașului Nagasaki, cauzată de o altă bombă atomică la trei zile după Hiroshima, pe care omul de știință a considerat-o inutilă și nejustificată. Repulsia i se citea atît de evident pe chip, încît președintele Harry S. Truman l-a întrebat ce s-a întîmplat, atunci cînd s-au întîlnit pentru prima dată la Casa Albă, în octombrie 1945. „Domnule președinte, simt că am mîinile pătate de sînge”, i-a spus Oppenheimer lui Truman, potrivit volumului „American Prometheus”, biografia lui Oppenheimer din 2005, a autorilor Kai Bird și Martin J. Sherwin, citată de The Washington Post

mîinile pătate de sînge a fost în mod clar ceva ce nu i-a plăcut lui Truman”.

A cerut interzicerea armelor nucleare

Depresia și anxietatea copleșitoare pe care J. Robert Oppenheimer le-a simțit în timpul dezvoltării și testării bombelor au părut să se risipească pe 6 august 1945, după ce un singur cuvînt a fost strigat de către crainicul de la Laboratorul Los Alamos. „Acum!”.

O explozie imensă de lumină a fost urmată de un vuiet adînc al exploziei deasupra Hiroshimei. Se estimează că 135.000 de oameni au murit. Oppenheimer era ușurat –și se simțea el însuși. Starea sa de spirit s-a schimbat trei zile mai tîrziu, cînd FBI l-a descris pe Oppenheimer ca fiind o „epavă nervoasă” din cauza bombardării orașului Nagasaki, despre care susținea că nu era justificată din punct de vedere militar. Cea de-a doua bombă atomică a fost lansată la 9 august 1945 și, potrivit estimărilor, a ucis încă 64.000 de persoane.

Oppenheimer, ale cărui remușcări paralizante l-au făcut să fumeze în mod constant după bombardamentul de la Nagasaki, a trimis o scrisoare secretarului de război Henry Stimson la 17 august 1945, în care cerea ca armele nucleare să fie interzise. Oppenheimer a demisionat din funcția de director al Laboratorului Los Alamos după încheierea războiului.

disensiuni directe împotriva opiniei dominante a instituțiilor de securitate națională de la Washington i-au adus dușmani politici puternici. Tocmai de aceea a fost acuzat de trădare.

Oppenheimer a căzut victimă mișcării politice anti-știință

Truman l-a asigurat pe Oppenheimer că nu ar trebui să poarte povara bombelor: „I-am spus că sîngele era pe mîinile mele, să mă lase pe mine să mă îngrijorez de asta”. Președintele american s-a înfuriat în privat de ceea ce a descris colaboratorilor ca fiind un „om de știință plîngăcios” și de regretul pe care Oppenheimer îl avea în legătură cu distrugerea atîtor vieți. „Sînge pe mîinile lui… La naiba, nu are nici pe jumătate din sîngele pe care îl am eu pe mîini”, a spus Truman după aceea. „Doar că nu trebuie să te plîngi de asta”. Truman i-a spus mai tîrziu lui Dean Acheson, secretarul său de stat: „Nu vreau să-l mai văd niciodată în acest birou”.

A fost singura dată cînd cei doi s-au întîlnit, iar Oppenheimer a crezut că a ratat poate singura șansă de a evita o potențială cursă a înarmării nucleare care ar fi putut ucide sute de milioane de oameni. „Nu l-a convins pe președinte, iar președintele nu l-a plăcut, din păcate”, a declarat Charles Oppenheimer, nepotul fizicianului, pentru The Washington Post „Bunicul meu a dat sfatul corect, iar președintele nu l-a urmat. Ceea ce a spus despre faptul că avea

Întîlnirea de la Casa Albă cu Truman, din 25 octombrie 1945, a fost ocazia pentru Oppenheimer de a-l convinge pe președinte să abordeze o potențială problemă internațională cu Rusia privind utilizarea armelor nucleare. Nu a reușit. Truman l-a onorat totuși pe Oppenheimer în 1946 cu o mențiune prezidențială și o Medalie pentru Merit.

Dușmani politici puternici la Washington

În primăvara anului 1954, J. Robert Oppenheimer, la acea vreme director al Institutului pentru Studii Avansate din Princeton, New Jersey l-a anunțat pe colegul și prietenul său Albert Einstein că urma să lipsească timp de cîteva săptămîni. Era nevoit să se apere la Washington, D.C., în timpul unei audieri secrete, împotriva acuzațiilor că ar fi un risc pentru securitate și poate chiar neloial.

Oppenheimer s-a supus în mod stupid unui simulacru de tribunal în care a fost privat de autorizația de securitate și umilit public. Acuzațiile erau nesemnificative, dar, cu un vot de 2 la 1, comisia de securitate a Comisiei pentru Energie Atomică l-a considerat pe Oppenheimer un cetățean loial care reprezenta totuși un risc pentru securitate: „Considerăm că comportamentul și asocierea continuă a doctorului Oppenheimer au reflectat o gravă nepăsare față de cerințele sistemului de securitate“. Savantului nu i se mai puteau încredința secretele națiunii. Sărbătorit în 1945 ca „părintele bombei atomice”, nouă ani mai tîrziu avea să devină principala victimă celebră a „uraganului” McCarthy. În lunile și anii care au precedat audierea de securitate, Oppenheimer a criticat decizia de a construi o „super” bombă cu hidrogen. În mod uimitor, el a mers atît de departe încît a spus că bomba de la Hiroshima a fost folosită „împotriva unui inamic înfrînt în esență”. Bomba atomică, a avertizat el, „este o armă pentru agresori, iar elementele de surpriză și teroare îi sînt la fel de intrinseci ca și nucleele fisionabile”. Aceste

Povestea vieții lui Oppenheimer este relevantă pentru problemele politice actuale ale SUA. Savantul a fost distrus de o mișcare politică caracterizată de demagogi de rînd, anti-intelectuali și xenofobi. Vînătorii de vrăjitoare din acea perioadă sînt strămoșii direcți ai actorilor noștri politici actuali, dominați de un anumit stil paranoic.

„Mă gîndesc la Roy Cohn, consilierul principal al senatorului Joseph McCarthy, care a încercat să-l citeze pe Oppenheimer în 1954, doar pentru a fi avertizat că acest lucru ar putea interfera cu iminenta audiere de securitate împotriva lui Oppenheimer. Da, acel Roy Cohn, care l-a învățat pe fostul președinte Donald Trump stilul său impetuos și complet dereglat de a face politică. Amintiți-vă doar de comentariile fostului președinte, contestate de fapte, cu privire la pandemie sau la schimbările climatice. Aceasta este o viziune asupra lumii care disprețuiește cu mîndrie știința”, scrie Kai Bird, director al „Leon Levy Center for Biography”, pentru The New York Times După ce cel mai celebru om de știință american a fost acuzat pe nedrept și umilit public, cazul Oppenheimer a reprezentat un avertisment pentru toți oamenii de știință de a nu se ridica în arena politică în calitate de intelectuali. Mulți dintre americani încă nu au încredere în oamenii de știință și nu reușesc să înțeleagă cercetarea științifică, încercarea și eroarea inerente testării oricărei teorii în raport cu faptele demonstrate prin experimente. Un exemplu este ceea ce s-a întîmplat cu funcționarii publici din domeniul sănătății publice în timpul recentei pandemii.

Oppenheimer încercat cu disperare să-i avertizeze pe generali că armele nucleare nu sînt arme de luptă, ci arme de teroare pură. Dar politicienii au ales să-l reducă la tăcere. Rezultatul a fost că SUA au petrecut Războiul Rece angajate într-o cursă a înarmării costisitoare și periculoasă.

Oppenheimer nu a regretat ceea ce a făcut la Los Alamos; el a înțeles că nu poți opri ființele umane curioase să descopere lumea fizică din jurul lor. Dar Oppenheimer a crezut întotdeauna că ființele umane pot învăța să reglementeze aceste tehnologii și să le integreze într-o civilizație durabilă și umană. n.K.

Replică a bombei atomice Little Boy, care a explodat peste Hiroshima

Doza de sãnãtate

Vindecarea corpului prin suflet – Terapia florilor, întregită de medicina energo-informațională

Terapia florilor ne-a fost pusă la dispoziție, în urmă cu peste 100 de ani, de către medicul englez Eduard Bach (1886-1936). În prezent este aplicată cu mult succes în întreaga lume de terapeuți pricepuți, care cunosc foarte bine rolul sufletului în vindecarea afecțiunilor corporale.

Totul a început în jurul anilor 1920, cînd Bach a început să aibă îndoieli și chiar nemulțumiri legate de medicina clasică. El a fost chirurg, patolog și renumit bacteorolog, s-a îmbolnăvit de cancer în anul 1917 și, în ciuda prognosticului dat de medicina clasică, s-a vindecat cu ajutorul metodelor alternative. Centrul de tratament pe care îl deține în Harley Street London a devenit cel mai renumit din Regatul Unit. Bach a studiat homeopatia și astfel a ajuns la concluzia că nu boala pacientului trebuie să fie în centrul preocupării medicului, ci Eul său, spiritul, energia, care trebuie echilibrată prin tratament. Rezultatul observațiilor a dat naștere Terapiei florilor, ce constă într-un set de 38 de plante/ flori care au un potențial energetic deosebit. Energia acestor flori alină și echilibrează sufletul omului.

În vederea elaborării principiilor ce stau la baza Terapiei Bach a petrecut foarte mult timp în natură, lăsîndu-ne moștenire 38 de esențe florale și o combinație pentru cazurile de urgență/ cădere energetică, numită Rescue Remedy. El considera mugurul florilor sau plantelor o încununare a creației divine.

Pentru Dr. Bach nu era important să cerceteze ghidîndu-se după principiile fitoterapiei, ci după principul informației sufletești din fiecare plantă. Cu ajutorul unei metode dezvoltate de el, soarele și fierberea

Oistorie a farselor (313)

Impostorul „alchimist“ (2)

La începutul anului 1925, temîndu-se că Rienhardt se va retrage din afacere, Tausend i-a menţionat posibilitatea de a obţine vechiul vis al alchimiştilor, transmutarea metalelor bazice în aur. Atunci i-a venit o idee îndrăzneaţă: i-a sugerat, în glumă, partenerului său – care era impresionat peste măsură şi aştepta nerăbdător miracolul – ca, dacă primele experimente vor da rezultatul dorit, să-l invite pe Hindenburg, preşedintele Reich-ului, să sprijine acţiunea. Prins complet în mreje (ca naţionalist reacţionar, bătrînul general era eroul său), Rienhardt s-a dus direct la Berlin, în biroul preşedintelui, dar a fost refuzat în mod categoric. Cum este posibil ca Hindenburg să sponsorizeze un alchimist necunoscut! Aşadar, Rienhardt 1-a abordat pe generalul Erich von Ludendorff, mîna dreaptă a lui Hindenburg în timpul războiului. În ciuda implicării în diverse planuri nebuneşti, Ludendorff era totuşi respectat în cercurile naţionaliste – şi ceea ce tînărul i-a spus avea să-l determine să ciulească atent urechile.

Cufundat în datorii personale şi fascinat de noţiuni mistice, Ludendorff a fost şi el vrăjit pe loc. Dacă Tausend ar putea, într-adevăr, să facă aur, ce bogăţie şi putere îl aşteptau! Dar nu era un prost. Desigur că nu! Înainte de a se implica în afacere, a trimis un „expert“ care să-l verifice pe alchimist şi laboratorul său miraculos. Acest expert era un aşa-zis om de ştiinţă pe nume Kummer, un excentric fără educaţie, atras de noţiunile absurde ale lui Ludendorff. Iar Kummer nu era de nivelul lui Tausend care, pînă acum, muncise la dezvoltarea unui proces de „producere a aurului” atît de elaborat, încît îi putea păcăli pe alţii mult mai „experţi” decît Kummer. Lucrînd cu două soluţii pe care le încălzea, le răcea şi apoi le combina, la sfîrşitul procesului Tausend îndepărta de pe fundul creuzetului cîteva fire de ceea ce părea să fie aur. Kummer a luat unul dintre aceste firicele şi 1-a prezentat unui bijutier – şi era cu adevărat aur! „Excelenţa voastră – funcţionează!” îi raporta entuziasmat Kummer lui Ludendorff. Aşa a început povestea de succes a lui Tausend. Doar numele lui Ludendorff era de ajuns pentru a atrage zeci de magnaţi care să investească și să finanţeze industria

l-au ajutat să aducă echilibrul energetic al sufletului în balanță. El spunea că în spatele fiecărei boli se ascund frica, lăcomia sau ura. Boala este dinamică, iar vindecarea este individuală, prin urmare terapia ar trebui să fie personalizată. Pentru Dr. Bach era mult mai important să îi facă pacientului cunoscut modul în care trebuie să își înțeleagă boala decît tratamentul în sine, spunînd că fiecare înțelege și se comportă în felul său, iar șansele de vindecare diferă de la persoană la persoană. Toate acestea sînt confirmate astăzi de știință. Conexiunea sufletului cu trupul este confirmată de științele psiho-neuro-imunologice și endocrinologice. Terapia florilor are ca scop eliberarea de balastul emoțional, pentru a-i da șansa corpului să se vindece.

Viziunea lui Bach despre rolul medicului viitorului era să îl facă pe pacient conștient de problemele lui de sănătate, medicul trebuie să cunoască legile spiritului, să cunoască omul, să-l facă să conștientizeze conflictul dintre sufletul și personalitatea lui, să fie capabil să-i aline durerea, să-i recomande medicamentul care ajută corpul fizic să se vindece, pentru ca pacientul să prindă putere și să se echilibreze spiritual.

Terapia Dr. Bach, cunoscută sub denumirea Terapia florilor, se bazează pe energia plantelor studiate, care ajută corpul uman să se restabilească energetic, pentru reactivarea sistemului de autovindecare.

Medicina energo-informațională, o medicină blîndă, ne pune la dispoziție terapii moderne, personalizate,

germană. Bancherul Leopold Osthoff, producătorul de oţel Alfred Mannesmann şi alţi vizitatori ai laboratorului miraculos şi-au scos cecurile din buzunar imediat ce au putut fi martorii oculari ai procesului de transmutare. Banii veneau gîrlă. Ludendorff, hotărît să obţină partea cea mai mare din profit – care i se cuvenea, după părerea lui –, a înfiinţat împreună cu Tausend, în octombrie 1925, o companie cu răspundere limitată denumită „Societatea 164” (aurul fiind elementul numărul 164 în sistemul „periodic armonic” al lui Tausend). Generalul urmînd să primească 75% din profiturile obţinute din exploatarea procesului, Ludendorff mai stipula şi ca Tausend să-şi mute laboratorul într-o casă părăsită din pădurile Bavariei de nord. Plătindu-şi datoriile cu banii investiţi de către marii industriaşi, Ludendorff a depus sume mari de bani ca avans pentru activitatea lui Tausend (care avea să primească doar 5% din profituri).

Tausend se simţea bine în exilul său din pădure. Era înconjurat de tinere „asistente” care, trimise de Ludendorff pentru a-l spiona, au devenit rapid admiratoarele lui. Prietenele sale dăduseră şi ele în mintea copiilor, numindu-l pe făurarul-miraculos „maestru” şi vorbind despre „ochii lui ca ai lui Isus”. În mijlocul acestei atmosfere de naivitate entuziastă, Tausend era sigur că, într-o zi, va putea să renunţe la micul şiretlic de a strecura, pe furiş, firişoarele de aur aflate pe mîneca hainei în soluţia din creuzet; şi că, într-adevăr, va face aur.

Dar pe măsură ce „Societatea 164” se extindea, cumpărînd fabrici în Bremen şi Frankfurt, devenea clar că doar el însuşi putea produce marfa mult rîvnită. Nici una din „asistentele” lui nu cunoştea meşteşugul. Aşadar, unde erau cele patruzeci de livre (0,453 kg) de aur zilnice, pe care le promisese? Susţinătorii lui, care îşi păstraseră secretă implicarea, deveneau tot mai îngrijoraţi – şi prima lovitură a avut loc la începutul anului 1927, cînd Ludendorff s-a retras din proiect. Poate nu era tocmai bătrînul fraier care părea, căci, în final, a procedat cu înţelepciune. „Societatea 164” s-a dizolvat şi a fost imediat înlocuită de „Compania Tausend de cercetări chimice”, cu acţiuni deţinute de majoritatea sponsorilor iniţiali, plus cîţiva noi. (va urma)

STUART GORDON

adecvate omului modern. Aparatele de terapie au la bază fizica cuantică. La ora actuală nu există studiu în neurobiologie care să nu aibă la bază fizica cuantică. După diagnosticarea energetică, se propun ședințele de terapie care se focusează pe detoxifierea organismului la nivel celular, deblocarea energetică a fiecărui organ, eliminarea metalelor grele din corp, a paraziților și a altor noxe toxice, refacerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem. Vorbim despre terapiile de care are nevoie omul modern, terapii personalizate, utile mai ales în bolile cronice. Terapiile se adresează copiilor și adulților, indiferent de vîrstă și pot fi întregite cu recomandări de esențe florale, care susțin tratamentul și grăbesc însănătoșirea.

Renumitul terapeut Valeriu Popa spunea: „Corpul uman este format din două componente: corpul fizic, palpabil, cercetabil de către știință, și cel bioenergetic, demonstrabil mîine, după ce știința îl va cerceta”. Acel mîine este chiar acum: terapiile oferite de medicina energo-informațională.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cltorii

orIZonTAL: 1) Amator de călătorii riscante; 2) Scriitor german prezent în temă cu volumul de reportaje ,,Călătorie în Rusia” (Ludwig) – Călătorie în scurt; 3) Localitate în Franța – Inimă de călător! –Prinse în radă!; 4) Intrare în beznă – Casa mașinilor la întoarcerea din călătorie; 5) Grup rock românesc, cunoscut pentru melodia ,,Călătorul” – Prefix cu sensul ,,în afară”; 6) Test esențial! – Invitație la expoziție; 7) Iubit în taină – Vasul din golf!;

8) Regizor american, realizatorul peliculei ,,Călătorie în doi” (Stanley) – Face o călătorie mai lungă;

9) Boala căldurii – Călătoresc din gură în gură; 10) Mijloace de transport în călătorii – Bun de dres.

VErTICAL: 1) Călătoresc prin deșert – Poet autohton prezent în context cu titlul ,,Călătorie de iarnă” (Sergiu); 2) Veche ilustrată din călătorie –Divinitate romană; 3) Morfeu indigen – Poetă moldavă de la care ne-a rămas titlul ,,Călătorie” (Magda); 4) Doine! – Gol golaș! – Întrecere în arenă; 5) Notă... de călătorie! – ,,O scurtă călătorie”, poezie din creația acestui liric contemporan (Vasile); 6) ,,Drum bun” într-o călătorie – Mioare; 7) Călător fără destinație; 8) Ultimele călătorii! – Agenție de presă din Israel – Etaj; 9) Literă grecească – Celebru actor englez, protagonist al filmului ,,Călătoriile lui Gulliver” (Peter: 2 cuv.); 10) Autorul schiței ,,O călătorie vara” (George) - ,,Călătorie în adîncul mării”, peliculă din creația acestui regizor american (Irwin).

DICȚIONAR: ADE; ECTO; OMA; JTA; ETA.

Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,SĂRUTUL DEGETELOR”

1) PACALA – CAPAT; 2) SAPA – STOPATA; 3) APARUTI – SUPA; 4) T – AN – PAhAR; 5) ETAPA – ARIPA; 6) PAS – ORARE – R; 7) PATA – CUPA – SPA; 8) GEALAT – OPAL; 9) ATLET – PARTI; 10) LI – DEPARTAT.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXI)

CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (3)

Nu apucară însă să urce, fiindcă din mașină se ivi ghidul pe nume Ionel, care le ceru actele de identitate ca să-i identifice pe lista ce o avea în mînă. Noroc că Tudor fusese prevăzător și-i făcuse Iuliei buletinul de identitate. Ghidul îi bifă și-și văzu de ale lui.

Autocarul era foarte frumos pe dinafară, din punctul de vedere al Iuliei, dar interiorul fu o adevărată surpriză: existau două rînduri asimetrice de scaune pentru că unul avea 6 perechi de fotolii iar celălalt doar 5, la care se mai adăugau în spate încă cinci locuri. Fotoliile erau acoperite cu stofă bej deschis pe care existau niște inserții late, vișinii ce marcau spătarul și șezutul. Tavanul era prevăzut cu două chepenguri pentru aerisire și, din loc în loc, cu plafoniere semirotunde, care aveau sticlă albă deasupra locurilor, și roșie, pentru cele de deasupra culoarului.

Își aleseră să stea pe a doua pereche de scaune de pe partea dreaptă. În felul acesta nu erau chiar lîngă singura ușă de acces în autocar pentru pasageri, nu riscau să-i tragă curentul și să se fîțîie toți ceilalți pe lîngă ei. Își lăsară hainele pe banchetă ca să marcheze locul și coborîră. După ei urcă aproape imediat un cuplu de tineri, care se așeză pe locurile din spatele lor.

Între timp, socializară cu noii veniți pentru a se cunoaște mai bine, că doar urmau să petreacă aproape 8 zile împreună. Erau în total 20 de pasageri, majoritatea tineri asemenea lor, dar și cîteva cupluri la aproape 60 de ani care se deciseseră să pornească în această excursie.

Plecară într-un final pe la 9 dimineața și le luă cam 6 ore să ajungă la Orșova, unde aveau să fie cazați în următoarele nopți. Drumul fusese lung și obositor. Autobuzul nu avea aer condiționat, astfel încît căldura o obosise pe Iulia mai mult decît orice altceva. După ce trecură de Drobeta Turnu Severin, intrînd în localitatea Gura Văii, Iulia se apropie de urechea lui Tudor care stătea la fereastră și-i șopti:

– Vezi Dunărea?

– Da, o văd.

– Ei bine, aici în zona asta vor începe să construiască peste doi ani, barajul de la Porțile de Fier.

– Așa curînd?

– Da, vei vedea. De aici în 15 minute vom fi la Orșova. Orșova Veche.

– Orșova Veche? De ce nu Orșova? – se miră Tudor.

– Fiindcă nivelul apei urcînd cu 30 de metri din cauza barajului, va acoperi nu doar insula, ci și orașul.

– Incredibil, rosti Tudor cu ochii pe fereastră.

– Incredibil, dar adevărat, îi ținu isonul Iulia, fără să observe tinerii ce stăteau în spatele lor ce erau numai ochi și urechi la spusele fetei.

După cîteva minute zăriră Ada Khaleh, frumoasa insulă ce-și trăia ultimii ani de existență pînă la scufundarea sub apele fluviului. Iulia o privea îndelung, cu nesaț aproape, fiind fermecată de ceea ce vedea. Își aminti că numele însemna „Insula Fortăreață”, deși avusese și denumiri mai vechi, austriece: „Insula Carolina” sau „Insula Orșova Nouă”. Se afla la circa 3 km în aval de Orșova și avea o dimensiune de circa 1,7 km lungime și circa 500 m lățime. Era populată de aproape 600 de turci.

Insula era, pentru locuitorii din regiune, un punct turistic îndrăgit datorită prețurilor mai scăzute (fiind scutită de impozit) pentru cumpărarea delicateselor turcești, bijuteriilor și tutunului, fiind renumită pentru creșterea trandafirilor din care localnicii obțineau uleiul și parfumul specific. Îi spuse și lui Tudor toate astea și nici nu-și dădură seama cînd ajunseră la Orșova și traseră la Hotelul Cerna nr. 2 din localitate. Urcară în cameră și căzu lată pe pat. În ziua următoare aveau de vizitat în Drobeta Turnu-Severin piciorul podului lui Apolodor din Damasc și colecțiile Muzeului Regiunii Porțile de Fier expuse in internatul Liceului Traian.

Iulia se trezi după patru ore. Era 7 seara și deciseră să coboare la cină. Mîncară și se plimbară un pic pe

Aleea Dunării, apoi se întoarseră în cameră și adormiră. Peste trei zile aveau programată vizita pe insula Ada Khaleh.

– Ești emoționată? – o întrebă Tudor.

– Da, sînt. Mi-am dorit mereu să pășesc pe insula a cărei dispariție o regret.

– Acum că mi-ai zis, nici mie nu-mi vine să cred că dispare, iar vizita asta devine acum și pentru mine ceva deosebit.

A doua zi se întoarseră la Severin, vizitînd mica colecție de la Muzeul Regiunii Porțile de Fier aflat în aceeași locație ca și în 2022, admirară piciorul podului lui Apolodor din Damasc situat lîngă ruinele castrului, care în acel moment era șantier arheologic. De acolo, merseră pe malul Dunării spre Cetatea Medievală aflată la stadiul de ruină romanică și căreia localnicii chiar așa-i spuneau – „La ruine” –, fiind un loc bine știut de toate perechile de îndrăgostiți din oraș. Seara o petrecură la un restaurant din Orșova, bucurîndu-se de muzică și dansînd împreună cu alți cîțiva turiști din grup.

Ziua următoare era duminică. Prima duminică din luna august, cînd aveau loc, la Orșova, manifestările de Ziua Marinei, unde urmau să fie și ei prezenți, pentru ca mai apoi să viziteze Băile Herculane aflate în apropiere. Prin urmare, la ora 9 se deplasară pe jos pînă pe Aleea Dunării pentru a participa la festivități.

Locul era plin de oameni îmbrăcați de sărbătoare care admirau mica defilare a ambarcațiunilor militare și civile, ce începuse de puțină vreme. Iulia și Tudor putură vedea trecînd prin fața ochilor tot ce avea mai bun Marina română din zonă în acel moment. Cînd parada se termină, organizatorii anunțară la megafoanele instalate pe faleză deschiderea jocurilor marinărești. Imediat auziră zgomot de motor pe apă și, privind în direcția de unde venea, văzură pe Zeul Neptun urcat pe o placă de semăna cu cele de surfing, constată Iulia. Ținea într-o mînă un trident și în cealaltă frînghia ce era legată de șalupa care-l trăgea după ea. Apoi începură jocurile.

Prima dată, o nuntă ce se desfășura pe mal era atacată de pirați, iar nuntașii reușiră pînă la urmă să învingă și să-i predea pe răufăcători în mîinile Poliției spre hazul asistenței. Un alt joc amuzant era cel numit luarea porcului la școndru, în care cîțiva tineri trebuiau să lege un buștean de lemn lung de 3-4 metri (școndrul) dat cu vaselină, operațiune ce presupunea suficiente căderi și scufundări ale celor ce încercau, lucru care-i distra grozav pe spectatorii de pe mal. Într-un final, se îndreptară cu toții spre unul din restaurantele situate pe faleză, unde grupul avea rezervată o masă pentru prînz, după care porniră spre Băile Herculane, iar pe drum, pentru că voiau să-și exprime cumva mulțumirea și bucuria, pentru participarea la Ziua Marinei, cineva propuse să cînte o melodie populară printre turiștii acelor vremuri și dădu tonul cîntecului făcut celebru de Luigi Ionescu, intitulat „Șoferul de la ONT”, pe care în scurtă vreme îl cîntau cu toții.

Băile Herculane arăta senzațional, cu clădirile renovate, cu spațiile verzi întreținute perfect și cu podurile arcuite peste Cerna legînd malurile pe care se aflau vechile clădiri baroce construite de austrieci, folosite acum, printr-o ironie a istoriei, chiar de urmașii celor care munciseră ca niște robi la construirea lor, adică românii. Seara au ajuns înapoi la hotel, pregătindu-se pentru marea excursie pe insula Ada Kaleh.

Se treziră de dimineață, fiindcă Iulia era nerăbdătoare. Ajunși în port, ghidul îi adună pe toți în jurul său pentru un scurt discurs:

– Tovarăși, vreau să vă spun cîteva cuvinte, înainte de a ne îmbarca și a porni spre Cazanele Dunării. Una dintre cele mai vechi și mai respectate profesii de pe aceste meleaguri era aceea de pilot de cataracte. Aceștia își aveau societatea în Orșova și numai ei pilotau navele în sectorul cel mai dificil din întregul curs al Dunării, de la Drobeta Turnu-Severin la Moldova Veche. Puțini dintre ei mai trăiesc astăzi.

Din cauza varietății formațiunilor geologice care au opus rezistență diferită față de eroziunea apei, au rămas

Reverie

Albatroși îndrăzneau spre culmea norilor

Mîngîind cu aripile orga cerului

Marea ritma, cînd solemnă, cînd jucăușă

Pe o partitură a soarelui în Cuptor.

Spre zenit, razele se împăunau în rogvaiv În murmur de răsărit...

Era început, sfîrșit de visare!

Nisipul se împrăștiase dintr-o uriașă clepsidră

Ghiocul ținea isonul simfonic al valurilor.

Gustam prospețimea dimineții

Superbia azurului, admirînd

Unicitatea peisajului...

Albatroși coborau în ocoluri ciudate

Pe puful norilor

Mesageri ai unor neliniști divine...

Doar marinarii auzeau, în surdină, Recviemul din chemarea sirenelor.

Pe limpezimea cerului

Avioanele lăsau dîre albe

Inefabilul din siajul lunecării lebedelor.

Visam cu ochii deschiși.

Liniștea Duhului Sfînt

A Cuvîntului de Început

Pătrundeam în tăcerile Sufletului

Simțeam atingerea Mîngîietorului...

LIVIU zANFIRESCU

în albia Dunării colți de stîncă care au îngreunat în acele timpuri navigația. La secetele din fiecare an, din apele scăzute ale fluviului, la Porțile de Fier, apăreau stîncile sălbatice și periculoase. Ele puteau fi evitate doar prin abilitatea piloților de cataracte, care și ei rareori se încumetau în astfel de perioade să treacă vasele de tonaj mai mare. A fost o vreme cînd murmurul pasagerilor înceta pe măsură ce vaporul se apropia de Cazane sau de pragurile de la Greben sau Bivoli. Era o liniște care pogora parcă la începerea unui ritual. Puntea vaporului părea că avea ochi. Ochii tuturor erau concentrați într-unul singur, în ochiul atent al pilotului de cataracte. Pînă aici, Dunărea era liniștită, la Cazane însă devenea mînioasă, poate pentru că trecerea ei însemna o luptă aprigă. Glasul i se transforma într-un strigăt amenințător.

Foștii piloți de cataracte, singurii care știau fiecare porțiune a fluviului, numele și particularitățile celor peste 300 de stînci primejdioase, bancurile de nisip, vîrtejurile și se orientau în albie, prin canaluri, pot fi numărați astăzi pe degetele de la două mîini. Cînd nici ei nu vor mai fi, va rămîne doar legenda piloților de cataracte, a celor care au scris o pagină în istoria navigației pe Dunăre.

Cînd ghidul și-a încheiat expunerea, au rămas cu toții tăcuți cîteva secunde imaginîndu-și cele ce le povestise. Apoi, cineva a întrebat:

– O să trecem și noi printre stîncile acelea periculoase, tovarășe ghid?

– Nu, nu vom trece, fiindcă drumul nostru nu va merge așa departe. Vom înainta foarte puțin prin Defileul Dunării, cel mai spectaculos obiectiv turistic natural din această zonă și una dintre cele mai cunoscute părți ale traseului danubian, care se întinde de la intrarea Dunării pe teritoriul României la Baziaș și pînă la Gura Văii sau ieșirea Dunării din Cazane. Aici natura a dezvoltat un complex de bazinete și defilee în sectorul transversal al Văii Dunării. Tot aici s-au descoperit statuete antropomorfe cu înălțimi cuprinse între 4 și 8 centimetri și vase cu picioare zoomorfe care atestă locuirea zonei din cele mai vechi timpuri. Peisajul oferă munți stîncoși, parcuri și rezervații naturale cu păduri seculare protejate, dar și plante și păsări unice în lume. Acum însă, pînă ce va sosi nava care ne va duce pe Insula Ada Kaleh, vă invit să luați loc pe terasa aflată sub castanii aceia stufoși și să serviți ce vă poftește inima – mai spuse el. (va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Baza lui Prigojin

După revolta care a suprins toată lumea, soldații Wagner s-au exilat în Belarus, iar conducătorul lor, Evgheni Prigojin a dispărut din vedere. Se vorbea chiar de desființarea acestei grupări militare, deși nu s-a întîmplat nimic. Pe la începutul lunii trecute, agenția de presă Associated Press publica un articol despre o bază militară din Belarus, care peste noapte s-a transformat dintr-un loc abandonat într-unul plin de viață și de noi construcții. Iată ce scria AP în urmă cu 20 de zile. „Șeful lui Wagner se află în exil în Belarus, de cînd grupul său de mercenari a amenințat cu revoltă marșînd asupra Moscovei într­o încercare de lovitură de stat pe care a abandonat­o, în cele din urmă,

în ultimul moment. Desfășurat în Siria, Libia și mai multe țări africane, Wagner proiectează puterea și influența strategică a Rusiei pe tot globul și, în tot acest timp, sub pretextul că nu are nimic de­a face cu Kremlinul. Abia recent Putin a recunoscut în sfîrșit că Wagner a fost finanțat de stat cu sume de miliarde de ruble. În urma revoltei întrerupte, Kremlinul a declarat că luptătorii Wagner au termen pînă la 1 iulie să decidă dacă semnează contracte pentru a se alătura armatei regulate (nu este o perspectivă atractivă pentru majoritatea). Dacă nu, ei pot fie să se întoarcă acasă, fie să meargă în Belarusul vecin, unde se presupune că Prigojin se află în exil“. (continuare în pag. 23) n.m.

etICHeta

Extrema dreaptă

Veți vedea lipită această etichetă pe partide, oameni sau mișcări sociale care sînt împotriva actualei stări de fapt din lume. Cei care o folosesc fac asta doar ca să nu rostească termeni precum „fascist” sau „nazist”, fiindcă le consideră mult prea puternice, însă asta sugerează, fiindcă oamenilor li s-a format reflexul pavlovian de a lega extrema dreaptă de faptele condamnabile ale naziștilor hitlerieni din deceniul patru al Secolului XX. Manipularea reușește de minune, fiindcă marea majoritate a populației

nu cercetează îndeaproape semnificația acestor termeni și preferă să ia de bun ceea ce i se spune, iar asta duce la decizii greșite. Firește că, apelînd la amintirile faptelor oribile ale naziștilor, se atinge și coarda sensibilă a sufletelor, iar emoția este un element de care cei pricepuți în astfel de lucruri se folosesc pentru a ne determina să facem ceea ce vor ei, amestecînd minciuna cu adevărul astfel încît să-ți fie greu să o combați.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

e DI to RI a L

motto: ,,– De ce, Pandele, te­ncurci cu pramatii și lichele? – Asta­mi este... firea!” (Umor românesc)

Se știe că întrebarea este una dintre cele mai simple proceduri prin care omul urmărește să se informeze, să cîntărească logic și obiectiv anumite situații sau, pur și simplu, să se bage și el în seamă în diverse conjuncturi. În urmă cu ani, o tînără jurnalistă a primit, ca probă de angajare, realizarea unui interviu cu o mare personalitate. Fata l-a ales pe Petre Țuțea, căruia i-a adresat o primă întrebare, sperînd că, prin răspunsul pe care îl va primi, va rupe gura tîrgului: ,,Cum veți reacționa dacă cineva vă adresează o întrebare la care nu veți putea răspunde?”. Așteptările erau pentru un răspuns amplu, filozofic, pigmentat cu tot soiul de picanterii, numai că nea Petrică a răspuns simplu și sec: ,,Voi rămîne perplex!”.

Asta este ca în gluma aceea în care cineva întreba dacă se poate face sex într-o zi de doliu național, răspunsul fiind la fel de bășcălios: ,,Da, dar cu nevasta, ca să fie trist!”. Tot legat de întrebări, nu cred că ați uitat de celebra interogare de care, în mod exagerat, s-a făcut uz după lovitura de stat din 1989: ,,Ce-ați făcut în ultimii 5 ani?”. În loc ca fiecare să se fi întrebat ce va face în viitor, întreaga societate începuse vînătoarea de vrăjitoare. Oamenii își pregăteau viitorul analizînd trecutul, ceea ce se întîmplă și în prezent. Cei dinainte nu au făcut nimic bine, ne-au lăsat o moștenire grea sau trebuia finalizat procesul comunismului –toate aceste formulări nefiind altceva decît apărări penibile ale celor care fură, trădează și fac crime astăzi.

Păi, frați români, de ce să-i judecăm și să-i condamnăm pe cei din trecut, că mulți din ei nici nu mai trăiesc? Hai să facem procesul prezentului, singura problemă care ar trebui rezolvată este cea a locurilor disponibile din pușcării. La nevoie am putea pune sîrmă ghimpată pe granița întregii țări, construim mii de foișoare pentru pază și PUȘCĂRIA NAȚIONALĂ va fi gata.

Oare ce este așa de greu de înțeles că trăim vremuri în care cei mai ,,morali” indivizi sînt imorali? Uitați-vă la Pandele, care, naiv fiind, nu s-a gîndit că odată intrat în cocina politică, poate trăi ceea ce i se întîmplă lui acum. Dar, omul nu se lasă, tot bățos-bățos, pînă i-a ajuns la os. El chiar ne întreabă: ,,Cum să fiu eu acuzat, un fost comandant de navă, care pe orice furtună am ținut vasul pe linia de plutire?”. Da, meștere, așa o fi, numai că una-i una și alta-i alta. Nu te-au ajutat nici icoanele ce ți-au umplut casa precum un altar, și știi de ce? Pentru că Dumnezeu ne interzice să ne rugăm la icoane (v. Cele zece porunci).

În concluzie, Pandele a ales varianta de a se apăra precum acel criminal odios, care și-a ucis cu sînge rece părinții, dar la tribunal a solicitat judecătorilor ,,să aibă milă de un biet orfan!”.

La fel și madam Firea: ,,Eu sînt creștină, am familie, copii, am și nășit într-o veselie, am lucrat în învățămînt, în televiziune, am fost parlamentar, primar și acum ministru...”.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN

Extrema dreaptă

(urmare din pag. 21)

Ce este, prin urmare, extrema dreaptă? O să dau definiția pe care am găsit-o într-un proiect european plătit din banii Uniunii Europene, dedicat Poloniei, Ungariei, Germaniei și României, unde se consideră că mișcările radicale și eurosceptice au o mare influență. Citez: „Extremismul de dreapta cuprinde atitudini și comportamente care sînt îndreptate împotriva elementelor centrale ale unei democrații liberale: demnitatea umană, alegeri libere și corecte și respectarea statului de drept. Acest lucru face ca extremismul de dreapta să fie în antiteză cu democrația. Fenomenul extremismului de dreapta include partide și organizații de extremă dreaptă, grupuri cu sau fără apartenență formală conectate în rețele, adesea prin internet. De asemenea, include atitudinile extremiste ale populației care sînt preluate de partidele și curentele de extremă dreaptă și prin intermediul cărora sînt alese partidele de extremă dreaptă sau extremismul de dreapta devine tolerat sau chiar pledat pe căi subliminale.

În ideologia de dreapta, comunitatea națională este definită drept etnică și exclusivă, adică «völkisch»: numai cei care aparțin presupusei lor «rase» aparțin poporului. Extremiștii de dreapta consideră că poporul lor, națiunea lor și «rasa» lor sînt superioare celorlalți și sînt pregătiți să susțină această percepție utilizînd violența. Tranzițiile dintre extremismul de dreapta și populismul de dreapta sînt fluide. Ideologiile lor sînt similare sau chiar identice; extremiștii de dreapta folosesc retorica populistă de dreapta. Organizațiile și actorii sociali ce îmbrățișează aceste ideologii sînt adesea în strîns contact și fac schimburi de idei. În timp ce extremiștii de dreapta vor să răstoarne sistemul democratic și să creeze o dictatură, relația dintre populismul de dreapta și democrație nu este la fel de clară”.

Am să mai adaug la această definiție cele afirmate la conferința europeană din anul 2020 pe tema politicilor radicale din aceeași Europă Centrală și de Est, ca să avem un tablou cît mai complet. „O mare parte din impulsul din spatele grupurilor de extremă dreaptă contemporane din Europa Centrală și de Est provine din dezvoltarea unei formațiuni extrem de exclusiviste a conservatorismului social, înarmată împotriva grupurilor minoritare. În ultimii ani, aceasta a inclus țintirea atît a comunităților minoritare etnice, cît și a celor nerasializate, cu atacuri împotriva drepturilor LGBTQ+, a căsătoriei și a părinților. Acest lucru este în mare parte încadrat ca o respingere împotriva acceptării minorităților culturale și politice – progresul

Lupta cu răul (II)

motto: „Război palatelor, pace colibelor!“ (NICOLAS ChAMFORT, Revoluția Franceză din 1789)

Așa după cum era de așteptat, ca orice șarpe cu Ochelari care se respectă (da, eu i-am dat porecla asta, să rămînă și el cu o amintire de la fostul lui coleg de facultate), Asztalos a reacționat violent, făcîndu-l pe Pitulescu iresponsabil și amenințînd că-l va da în judecată. Aici, „tertium non datur”, cum zice logica formală: nu există o a treia variantă, ci doar una din două, adică minte ori Pitulescu, ori Măgureanu. Dar ce interes ar avea un general de Poliție, aflat la pensie, să mintă? N-am cele mai bune relații cu Pitulescu, din motive independente de noi doi, dar în acest caz trebuie să-i dau dreptate. El mai susține că, la vremea respectivă, i-a informat și pe Ion Iliescu, și pe Emil Constantinescu (unul la sfîrșit de mandat, celălalt la început), dar cei doi n-au luat nici o măsură. Au tăcut ca peștele, hipnotizați, parcă, de șarpele cu Ochelari. Aș vrea să fiu bine înțeles: eu nu condamn ajutorarea fraților noștri sîrbi, pentru care mi-am pus pielea în saramură, apărîndu-i sistematic și stricîndu-mi „imaginea externă”, ba chiar le-am trimis în dar un camion cu medicamente, cumpărate din banii mei, în toiul bombardamentelor barbare din aprilie 1999. E foarte bine că au primit carburanți, pe toate căile posibile, dar banii, banii ăștia (de ordinul mai multor miliarde de mărci, după calculul meu) ar fi trebuit să ajungă la Bugetul Statului, sau la învățămînt, sănătate, pensii, ajutoare de șomaj etc., nu în buzunarele cîtorva mafioți. Pe undeva,

educației minorităților, drepturile lingvistice și lecturile revizioniste ale celui de­al II­lea Război Mondial”. Universitatea din Oslo definește și ea extrema dreaptă astfel: „Extremismul de dreapta este de obicei definit ca o ideologie specifică, caracterizată de «opoziție antidemocratică față de egalitate». În dezbaterea publică, dar și în rîndul savanților, conceptul este adesea asociat cu caracteristici comportamentale, cum ar fi violența motivată politic. Conceptul se aplică partidelor, mișcărilor, site­urilor web și activiștilor și intelectualilor individuali. Se poate spune că (neo­)nazismul și (neo­) fascismul sînt cele mai cunoscute două forme de extremism de dreapta. Unii savanți susțin că mișcarea mai recentă contra­jihad este extremă de dreapta. Conceptul este controversat, parțial pentru că foarte puține partide politice, grupuri sau activiști îl folosesc pentru a­și descrie propria poziție și, parțial, pentru că este asociat cu atitudini și acțiuni care sînt fie ilegale și/ sau extrem de stigmatizate.

Conceptul de «extremism de dreapta» apare în urma cercetărilor asupra fascismului în perioada postbelică. Inițial, această cercetare a folosit «radicalismul de dreapta» ca termen umbrelă pentru partidele și mișcările din extrema dreaptă a spectrului politic – atît cele cu cît și fără legături clare cu expresiile interbelice ale fascismului și ale naziștilor. Cu toate acestea, în anii 1970 și 1980, «radicalismul de dreapta» a fost înlocuit în mare măsură cu «extremismul de dreapta». În anii 1990, a devenit conceptul dominant, în special în Europa continentală. În alte contexte, în special în America de Nord, conceptul de «suprematism alb» este utilizat mai pe scară largă și implică convingeri deschis rasiste că rasa albă este superioară și, prin urmare, ar trebui să fie dominantă asupra oamenilor din alte rase”.

Concluzionînd, aș defini extrema dreaptă ca o mișcare izvorîtă din xenofobie, homofobie, ideea supremației rasiale, bazată pe negarea democrației și pe violența politică. Acum, că ne-am lămurit ce e cu extrema dreaptă, o să vă invit să cercetați discursul și programele politice ale partidelor și mișcărilor politice cărora li se lipește eticheta de extremă dreaptă și vedeți dacă e chiar așa. Primul exemplu este partidul Vox, din Spania, care duminică, 23 iulie a înregistrat un eșec imprevizibil în cadrul alegerilor anticipate. Firește că e considerat un partid de extremă dreapta. De ce? Fiindcă programul său politic include reindustrializarea țării, protejarea cetățenilor, condiții normale de muncă și salarizare pentru toți, respect profesorilor și un cadru în care să poată să educe cum se cuvine tinerele generații, vrea pedepsirea celor care atentează la valorile și cultura lor, nu e de acord cu aiurelile despre schimbările climatice și distrugerea agriculturii și vrea reformarea Uniunii Europene. Chestii

totul seamănă cu sutele de „operațiuni strategice” de pe Aeroportul Otopeni, unde soseau avioanele pline cu țigări și de unde plecau pline cu arme. Eu, unul, nu sînt de acord cu astfel de îndeletniciri, dar dacă tot se pretinde că toate țările se ocupă cu așa ceva, atunci măcar veniturile realizate să mai cîrpească puțin din zdrențele sărăciei noastre. Am convingerea că generalul Pitulescu i-a informat, întradevăr, pe cei doi președinți. Numai că opinia publică află asta abia acum, la 4-5 ani. E ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Am să fac și eu ca Adrian Păunescu, care deschide cîte un volum de-al său și, cu ochelarii pe nas, anunță: „Iată ce scriam eu în anul cutare!” și chiar scrisese, asta nu se poate contesta. Iată, așadar, ce publicam eu în nr. 288 al „României Mari”, din 12 ianuarie 1996, la apogeul puterii directorului SRI: „Vrea Măgureanu să zdrobească soarta unor patrioți români? N-apucă și nici n-are cum. Dar echipa noastră de incoruptibili va avea grijă să-l aducă înapoi, acolo de unde și-a luat zborul în urmă cu 35 de ani: pe capra căruței de la Colectivă! Pînă atunci, să ne mai jucăm puțin cu nervii lui, așa cum și el se joacă cu nervii a mii de ofițeri umiliți și batjocoriți. Așadar, elevul Măgureanu e poftit la tablă să răspundă: care e amestecul lui în încălcarea embargoului de pe Dunăre? Ce s-a petrecut, în 1994, cu garnitura aia de tren, plină ochi cu cisterne de benzină, care trebuia să figureze că a ieșit pe la Episcopia Bihorului? Cum s-a pus la cale afacerea (la Timișoara) și ce rol au avut colonelul de SRI Dumitru Ogășan, apoi șeful gării de la Episcopia Bihorului (Judea), fostul deputat FSN Vasile Blaga (care fusese și prefect), actualmente șeful inspecției vamale în zonă, precum și Sime, șeful gării din Oradea? Și de ce au fost pensionați cei doi șefi de gară de către șeful Regionalei CFR Cluj, Groza, care, la rîndul

normale, aș spune eu, în opoziție cu agenda globalistă de transformare a umanității într-o turmă de oi. De fiecare dată cînd un partid vine cu un astfel de program este ștampilat cu astfel de etichete. Vă amintiți că așa a fost denumit și partidul Giorgiei Meloni, din Italia? Ați auzit ca în Italia să nu mai fie democrație? Ați auzit de discriminare pe criterii etnice, rasiale sau sexuale în acea țară? Ați auzit ca străinii să fie expulzați sau discriminați în vreun fel? Nu, nu ați auzit.

Acuzațiile de xenofobie și de naționalism etnic sînt niște minciuni, pentru că nici un partid conservator, suveranist, cu o gîndire normală nu vine la putere pentru că urăște fără motiv străinii, minoritățile sexuale și consideră dictatura rasială forma ideală de guvernare. Astfel de partide sînt aduse la putere de votul oamenilor care nu mai suportă propaganda agresivă a minorităților sexuale, pervertirea sexuală a copiilor prin prozelitismul violent al LGBTQ, dictatura activiștilor climatici, atacul la familie și la valorile naționale și tradiționale, actele violente și parazitismul unora dintre emigranții de pe teritoriul lor național, acțiunile nebunești împotriva alimentației sănătoase prin închiderea fermelor și promovarea mîncării artificiale, care vor avea ca și consecință ceea ce a spus într-un discurs Kamala Harris – reducerea masivă a populației planetei.

La ora la care va fi publicat acest articol vom ști de mult rezultatul alegerilor din Spania și se vor fi stins și ecourile acestuia. Vin însă alegerile de anul viitor, mai exact cinci rînduri de alegeri, care sînt o ultimă șansă de a opri agenda criminală a celor care vor o lume hîdă, după chipul și asemănarea lor. Vorbesc de alegerile din primăvară din Rusia, de cele din 6 - 9 iunie pentru Parlamentul European, apoi de cele din România, care vor fi din vară pînă în iarnă la locale, parlamentare și prezidențiale, cît și de cele prezidențiale americane, din 5 noiembrie. Ar mai fi fost și alegerile din Ucraina din octombrie a.c. și din martie 2024 dar, cel puțin deocamdată, președintele Zelesnki s-a pronunțat, conform constituției ucrainene, în favoarea amînării alegerilor pînă la ridicarea legii marțiale.

După cum vedeți, 2024 e un an extrem de important, în care cetățenii Uniunii Europene și ai Statelor Unite ale Americii au ocazia de a corecta traiectoria pe care s-au înscris acum țările lor. O să vedeți lipită această etichetă de „extremă dreapta” pe foarte multe partide și persoane; ca să verificați dacă e reală sau nu, analizați istoricul, comportamentul și afirmațiile celui etichetat și vedeți dacă se încadrează definițiilor date aici. În felul acesta veți putea distinge singuri ce e minciună și ce e adevăr, din cele pe care le veți auzi la televizor sau citi în mass-media.

lui, a fost debarcat imediat de ministrul Transporturilor, Aurel Novac, la ordinul lui Măgureanu, care îl are și pe el la mînă? Deocamdată atît. Dacă președintele Iliescu nu-l destituie imediat pe Măgureanu, regimul lui nu va mai supraviețui nici măcar două luni”.

A supraviețuit nouă luni, ce-i drept, după care a sucombat. În același număr de revistă, mai putea fi întîlnită o interogație: „Cine va face un control la sînge în actele Băncii Columna, pentru a vedea implicațiile nababului Virgil Măgureanu, care are acolo (prin intermediari, desigur) sume extraordinar de mari, dar încasează și dobînzi?”. Repet data: 12 ianuarie 1996. Au trecut 4 ani și 7 luni. N-ar fi fost mai bine, pentru țară, să fie luate măsuri încă de atunci? Nu s-au luat, pentru că Ion Iliescu a fost un om de paie în mîna aceluia care îl șantaja cu lucruri foarte grave. Bine, în schimb, că au fost luate măsuri împotriva… mea. Imediat, directorul SRI și-a comandat singur o emisiune murdară la TVR, în care, în compania unui „reporter” pe nume Ștefan Ciochinaru, pe care îl știa de la Academia „Ștefan Gheorghiu”, mă făcea albie de porci. Apoi, a dat poruncă unor țucălari de elită să organizeze o masă rotundă la TVR, în care să mă desființeze. Amintesc numele acestor „avocați ai diavolului”, care s-au pretat la un asemenea joc mîrșav: Vartan Arachelian (moderator), Octavian Paler, Nicolae Manolescu și Andrei Pleșu. Aceștia 4 au fost apărătorii contrabandistului și acuzatorii senatorului, incredibil, nu-i așa? Aveam să cer și eu un Drept la Replică, dar directorul TVR, Dumitru Titus Popa, mi l-a refuzat. (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, 2000

Baza lui Prigojin

(urmare din pag. 21)

„Acum, la doar cîteva zile după sosirea lor, imaginile din satelit furnizate de Planet Labs PLC arată că zeci de corturi au fost ridicate în ultimele două săptămîni la o fostă bază militară de la periferia orașului Osipovichi, un oraș belarus aflat la 230 km nord de granița cu Ucraina. Deasupra, terenul pe care se află în prezent baza, așa cum era acum 15 zile. Mai jos, imaginea actuală. Deasupra, terenul pe care se află în prezent baza, așa cum era acum 15 zile. Mai jos, vizualizarea curentă. Imaginile din satelit din 15 iunie și 30 iunie contrastează puternic între ele.

În urmă cu două săptămîni, nu existau rîndurile de structuri albe și verzi care sînt clar vizibile acum. Aliaksandr Azarau, liderul grupului de gherilă antiLukașenko BYPOL, format din foști militari, a declarat joi că în apropiere de Osipovichi se construiește o bază pentru mercenari Wagner, iar un purtător de cuvînt al forțelor de frontieră a Ucrainei a dezvăluit presei locale că pînă la 8.000 de luptători din rebelii lui Wagner ar putea fi dislocați în Belarus”. Așadar, la 624 de km distanță de Kiev, Prigojin și-a făcut o bază militară. Oare de ce? Păi nu zisese el că războiul Rusiei contra Ucrainei e unul incorect? De ce nu a plecat în vacanță în loc să ocupe poziții de luptă în apropiere de capitala Ucrainei? La 19 zile de la știrea inițială, cei de la Newsweek o reiau la rîndul lor, adăugînd: „Ministerul Apărării din Belarus a declarat vinerea trecută că a ajuns la un acord cu Grupul Wagner pentru a desfășura exerciții comune de antrenament cu Wagner și personalul militar din Belarus”.

Ăsta e teatru la nivel de cămin cultural de pe vremuri, cred eu. Păi cum adică? Tu, președintele Belarus, amic al lui Putin și, prin urmare, inamic al inamicilor lui, intervii împăciuitor între el și unul care s-a răsculat contra lui; nu doar că reușești să oprești revolta, dar acum îți pui trupele să se antreneze cu răsculații? Cine crede așa ceva?

Pentru ca lucrurile să fie și mai interesante, nimeni nu știe pe unde umblă Prigojin, iar asta nu le dă nici o bătaie de cap rușilor, deși ar fi trebuit, că doar omul e un răsculat, nu? Totuși, conform Institutului pentru Studiul Războiului, un think tank din Washington D.C., „bloggerii militari ruși au difuzat pe rețelele de

Întrebări...

(urmare din pag. 21)

Probabil cam în felul ăsta s-au apărat și criminalii naziști în procesul de la Nürnberg, adică și ei au avut familii, copii, nepoți, fini și icoane în case. Doamne, cîtă ipocrizie, în spatele căreia au fost torturați, furați și poate chiar omorîți mii de părinți și bunici în ,,celebrele” azile ale morții, pe care Pandele și Firea le vor ascunse în spatele icoanelor din dormitor.

Și, pentru că-mi stă în fire să scriu articole de presă cu materialul clientului, hai să vă spun ce mai stă în spatele ,,credinței” față de Dumnezeu a numitei Gabriela Firea, deci, citiți și vă cruciți! Totul pleacă de la faptul că Noua (dez)Ordine Mondială s-a organizat și funcționează în baza unor Principii (Exemplu: ,,1. Renunțarea la orice formă de religie”, sau ,,4. Supunerea totală față de Satana”), care se pun în practică conform unor Protocoale. Ei bine, Protocolul 9 sună așa: ,,Se va renunța la testul de paternitate, iar cine va dori să facă un copil pe cale naturală, își va asuma toate riscurile, pentru că maternitățile se vor desființa, importantă urmînd să fie aducerea pe lume a copiilor prin intermediul unor utere artificiale”. Alo, madam Firea, cum te simți în noua postură de... satanistă? Ce a fost în capul matale cînd, în ideea că, vezi Doamne, vei salva declinul demografic din România (1 din 5 cupluri din țară este infertil), te-ai pus în genunchi în fața icoanelor și a păpușarilor globaliști, legalizînd ca, începînd cu 1 ianuarie 2023, să se acorde 15.000 de lei cuplurilor și persoanelor singure care vor urma procedura fertilizării in vitro? No comment!

Așa cum se cunoaște, apariția unui copil pe cale naturală stătea la aprecierea bunului Dumnezeu, numai că acum, toți cei care vor rupe ușa pentru bani la fertilizare in vitro vor avea cererile analizate de către

socializare o imagine care îl arată pe Prigojin stînd în interiorul unui cort. Deși Lukașenko a spus recent presei că Prigojin se află în Rusia, imaginea a dus la speculații că Prigojin fie este în drum spre o tabără militară din Belarus, fie s­a adăpostit”.

La șase săptămîni de la începutul ofensivei Ucrainei aceasta merge extrem de lent și pare chiar că s-a împotmolit. Conform mărturiilor soldaților ucraineni, rușii îi supraveghează din drone și ei înaintează mai mult pe jos decît folosind tancurile pe care le au, sub cuvînt că nu vor să pățească ceea ce au pățit rușii la începutul invaziei, cînd coloane de tancuri s-au blocat lîngă Kiev. În condițiile în care forțele ucrainene sînt blocate în est de rușii care se pregătesc și ei de un atac, ce i-ar opri pe luptătorii lui Prigojin să-și unească forțele cu armata rusă și să atace Kiev-ul într-o operațiune surpriză? Lucru foarte posibil, fiindcă ei se pregătesc în continuare în Belarus, fapt pe care-l confirmă si Institutul pentru Studiul Războiului din SUA, care scrie următoarele: „Grupul Wagner continuă să se pregătească pentru a stabili o prezență permanentă în Belarus. Grupul independent de monitorizare din Belarus «Proiectul Hajun» a raportat pe 17 iulie că un alt convoi de vehicule Wagner s­a deplasat către tabăra de corturi din satul Tsel, lîngă Asipovichy, regiunea Mogilev, Belarus, și că alte două coloane Wagner au călătorit pe aceeași rută între 11 iulie și 17 iulie.

Canalele Telegram afiliate lui Wagner au postat în mod similar pe 17 iulie imagini ale unei coloane Wagner care se deplasează între regiunile Voronezh și Oryel înainte de a ajunge la terenul de antrenament de lîngă Asipovichy. Centrul de Rezistență ucrainean a raportat că peste 700 de luptători Wagner s­au stabilit recent în zona Tsel­Asipovichy și că autoritățile din Belarus au format trei unități cu scop special din Belarus pentru a se antrena sub conducerea Wagner în aceste zone de antrenament. Luptătorii Wagner vor continua probabil să se redistribuie în Belarus din zonele de antrenament din Molkino și din locurile de desfășurare în altă parte a Rusiei în luna următoare”.

Nu doar că Prigojin e de negăsit, dar se pare că s-a și întîlnit cu Putin pe la sfîrșitul lui iunie, conform ziarului Politico „Președintele rus Vladimir Putin a vorbit despre o întîlnire din 29 iunie cu rebelul lui Wagner, Evgheni Prigojin și oamenii săi la Kremlin după revolta grupului paramilitar, susținînd că le­a oferit luptătorilor posibilitatea de a continua lupta în Ucraina. Vorbind unui

Ministerul Familiei. Oare cine va aproba respectivele solicitări, cine numără banii și cine verifică parcurgerea întregului traseu al unei nașteri artificiale? Cum cine? Satana! Dar, atenție, să nu credeți că fondurile vin tot de la măritul încornorat. Nicidecum. Se strînge puțin cureaua la bugetele de la pensii, medicamente, școli – și asta este! Eventual, se mai prăduiesc de case, bunuri și bani niște bătrîni din azile sau se mai vînd ceva copii din alte stabilimente la fel de dubioase. Mama-voastră!

Se zice că, la un moment dat, un copilaș dintr-un orfelinat a întrebat un supraveghetor: ,,De ce ne puneți să învățăm, dacă peste un timp ne veți vinde pentru sclavie, organe, sex, sînge, experimente medicale...?”. Răspunsul a fost pe cît de real, pe atît de tulburător: ,,Ca să nu muriți proști!”.

Și, dacă tot vorbim de întrebări și răspunsuri în plină vacanță, mă simt nevoit să schimb puțin registrul, pentru a ne înveseli cu cîteva fragmente din volumul XVII ,,Dacă umor nu e, nimic nu e”, al lui Ion Pecie

● Un american care trăiește în Florida poate fi înmormîntat la Los Angeles?

– Nu, pentru că trăiește!

● Ce animal poate sări mai sus decît o casă?

– Toate animalele, pentru că o casă nu poate sări.

● Dacă vorbești la telefon, poți rămîne gravidă?

– Depinde pe ce stai atunci cînd vorbești la telefon.

● De ce nu au elvețienii manele?

– Pentru că nu au dușmani.

● Cînd se oprește o femeie din vorbit?

– La două ore după deces. Legat de asta, îmi amintesc de soacră-mea care, înainte de a mă însura, mi-a spus: Să știi că fata mea e bună, dar vorbește mult! Da, a avut dreptate, ca să nu mai spun că nici acum, după mai bine de 30 de ani de căsnicie, soția mea încă nu a terminat ce avea de spus, mai ales că a făcut și ceva pauze, pentru a da cîteva telefoane. Dar să continuăm:

reporter de la ziarul rusesc «Kommersant», controlat de stat, Putin a spus că 35 de luptători Wagner l­au însoțit pe Prigojin la întîlnirea de trei ore de la Kremlin care a avut loc luna trecută. Președintele rus a spus că le­a oferit trupelor Wagner mai multe opțiuni, inclusiv să continue să opereze sub comanda unei persoane pe care a identificat­o prin indicativul «Sedoy», adică «grizonatul», sub care au servit timp de 16 luni. Putin a încercat, de asemenea, să minimalizeze acțiunile luptătorilor Wagner care, sub comanda lui Prigojin, au mărșăluit asupra Moscovei pe 24 iunie, preluînd controlul asupra teritoriului rus și cerînd demisia ministrului Apărării Serghei Șoigu și a șefului Statului Major General Valery Gerasimov. «Totul este foarte simplu și evident pentru societatea rusă. Luptătorii obișnuiți Wagner au luptat onorabil, așa că... faptul că au fost tîrîți în aceste evenimente este regretabil», a spus Putin, potrivit «Kommersant» (care a oferit relatarea incompletă a observațiilor sale, inclusiv elipsele).

Întrebat de «Kommersant» dacă Compania Militară Privată Wagner va rămîne o unitate de luptă, Putin a fost aparent agitat. «Ei bine, PMC Wagner nu există!», a exclamat Vladimir Putin. Președintele a continuat: «Nu avem nici o lege cu privire la organizațiile militare private! Pur și simplu nu există!».

Luna trecută, Șoigu a ordonat tuturor «detașamentelor de voluntari» de pe frontul din Ucraina să semneze contracte cu ministerul Apărării pînă la 1 iulie, forțînd efectiv grupurile de mercenari fie să se alinieze la Kremlin, fie să fie considerate ilegale. Mișcarea a fost văzută pe scară largă ca o luare de putere, ca răspuns la creșterea profilului public al lui Prigojin și la creșterea bazei de susținători, liderul Wagner respingînd ordinul și lansînd ulterior revolta sa.

Trupele Wagner au fost esențiale în războiul lui Putin împotriva Ucrainei, mercenarii fiind folosiți în unele dintre cele mai sîngeroase bătălii, inclusiv în Bahmut. Dar, potrivit Pentagonului, de la tentativa de revoltă, Wagner nu mai «participă cu nici o calitate semnificativă în sprijinul operațiunilor de luptă din Ucraina»”.

Așadar, cred că toată manevra aia cu răscoala militarilor Wagner a fost o uneltire abilă a rușilor de a muta trupele într-o poziție din care să poată da lovituri ulterioare ucrainenilor, iar Prigojin are încă un rol de jucat în războiul acesta.

● Există punctul G, și ce este?

– Nu știm dacă există, dar știm că e recomandabil să-l căutați.

● Ce înseamnă să fii logodit?

– Este ca și cum ai fi arestat preventiv înainte de a fi condamnat la închisoare pe viață.

● Se poate să rămîi însărcinată cînd bate vîntul?

– Da, dacă vîntul bate dinspre cazarmă.

● Se poate face dragoste în fugă?

– Imposibil... Pentru că o femeie cu fusta ridicată fuge mai repede decît un bărbat cu pantalonii în vine.

● De ce o fată mare, dacă moare, este înmormîntată în vîrful dealului?

– Păi, acolo e cimitirul...

● Cum beau doi ciungi?

– Cot la cot.

● Este adevărat că nucile sînt bune în caz de iradiere?

– Sigur că da! Fără nuci, cu ce ți-ar mai face colivă?

● Este bine să dorm după masă?

– Da, dar ar fi mai bine să te culci în pat.

● Soțul mi-a cumpărat ,,Coliba unchiului Tom”. Al tău ce ți-a cumpărat?

– O vilă.

● Cum ți-ai făcut soțul să nu-și mai roadă unghiile?

– I-am ascuns proteza.

● De ce mergi crăcănat?

– Am colesterol și medicul mi-a spus să stau departe de ouă...

● Roșiile sînt românești?

– Dar ce, domnule, vreți să vorbiți cu ele?

● E... E... Eu sînt bîl... bîl- bîlbîit. La ti.. ti... tine, cu pros... prostata c...c... cum e?

– Urinez cam cum vorbești tu.

p agini cenzurate

Moartea nu există? (I)

Am recuperat, după numeroase peripeții, unul dintre textele care ne-au fost cenzurate în mod incalificabil. Nu este un text politic, care să fi creat probleme organelor de partid. Este vorba despre un balon de oxigen pe care am dorit să-l dăm tuturor acelora care au avut tragedii în familie, supraviețuind greu unor morți dragi. Între 1987 și 1989, pe cheltuială proprie, am dactilografiat, multiplicat și răspîndit traducerea cărții savantului american Raymond Moody, „Viața de după viață”. Peatunci, puțină lume se încumeta să facă așa ceva. În același timp, am extras cîteva dintre cele mai spectaculoase pasaje ale volumului, prefațîndu-le cu o serie de considerații personale, totul reunit sub genericul „Moartea nu există?”. În decursul anului 1989 am încercat să public de trei ori la rînd acest documentar: în „Almanahul Săptămîna”, în „Almanahul Luceafărul” și în „Almanahul B.T.T.”. De fiecare dată a fost respins de cenzură. Martori sînt Ileana Lucaciu, Mihai Ungheanu și Toma Michinici, care, ca să fiu sincer pînă la capăt, au cam tras ponoasele pentru îndrăzneala noastră de a fi înaintat spre publicare așa ceva. Acum, le vine ușor tuturor să publice fragmente din lucrarea doctorului Raymond Moody. Dar, pe-atunci, nu cuteza nimeni. Redăm circuitului firesc al presei române acest material cutremurător. Veți judeca și singuri.

Dacii cred că sufletul e nemuritor – susținea Herodot, împreună cu alți istorici ai Antichității. Aceasta mi se pare cea mai însemnată mărturie scrisă despre strămoșii noștri, și este păcat că, vreme îndelungată, aceia care s-au ocupat de epoca veche din istoria țării noastre au așezat-o numai sub semnul religiei. Or, dacii aveau – în limitele vremii lor, firește – niște specialiști redutabili în matematică, astronomie, medicină, drept și alte discipline care ni-i prezintă nu într-o lumină de fanatism bigot, ci într-una raționalistă. Ideea nemuririi nu le-a aparținut lor, ea este un fond comun, ancestral, aș spune, al mai tuturor civilizațiilor de demult.

O găsim, într-un fel sau altul, și la chinezi, și la hinduși, și la egipteni, și la greci – eu cred că ea nu s-a născut întîmplător și, dacă ne vom pricepe să dăm la o parte învelișul mistic, vom putea avea revelații din care știința nu poate ieși decît în cîștig. Mai cu seamă pe filieră grecească, credința într-un suflet nemuritor ne apare într-o complexitate care ne dă

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

de gîndit. Marile spirite de la care se revendică cele trei veacuri de înflorire a civilizației antice grecești au fost Orfeu și Pitagora – primul în montură sacerdotală, al doilea într-una laică. Zeul suprem al Daciei, Zalmoxis, care a fost întîi de toate o persoană reală, un om ca toți oamenii, fusese discipol al lui Pitagora, de la care învățase tainele inițierii. Atît de la Pitagora, cît și din moștenirea spirituală a lui Orfeu în această zonă a continentului (care era trac la origine, așadar cunoscut dacilor nu prin mijlocire grecească, ci printr-o tradiție locală, transmisă din generație în generație) –Zalmoxis a învățat că omul nu se află întîmplător pe pămînt și că există în el o fărîmă de „divinitate” care nu se poate isprăvi odată cu dispariția fizică. Să ne oprim puțin asupra lui Pitagora, a cărui calitate supremă de om de știință ne arată că nu putea fi un fanatic religios. Era fiul unui bogat negustor de inele din Samos și timp de 22 de ani a fost inițiat în tainele școlii de la Memfis. Printre înțelepții egipteni, el reuși performanța de a-și subordona voinței propriul eu, trecînd în cîteva rînduri –după cum susțin toți biografii săi – prin moartea aparentă și cataleptică. După zeci de ani de peregrinări, se întoarce în Grecia natală, unde e primit ca un adevărat învățător. Am dinainte o ediție rară, apărută nu mult după primul război mondial: „Marii inițiați. Pitagora și misterele de la Delfi”, de Edouard Schuré, tradusă și îngrijită de Panait Moșoiu. Este o mică frescă a epocii antice din punct de vedere al misterelor – mistere care nu mai pot fi explicate prin primitivism și neștiință, pentru că de la antici ne vin absolut toate rădăcinile cunoașterii: adică noțiunile primare de atomism, de astronomie, matematică, geometrie, medicină etc. Reproduc, în esență, din această carte, concepția pitagoreică. Marele gînditor admitea că spiritul sau intelectul omului are o natură nemuritoare, nevăzută și activă. El privea corpul ca partea muritoare a spiritului, divizibilă și pasivă. Socotea că tot ceea ce numim suflet e în strînsă legătură cu spiritul, dar alcătuit dintr-un al treilea element intermediar, care purcede din fluidul cosmic. Sufletul seamănă, așadar, cu un corp eterat, pe care spiritul și-l construiește pentru sine. Fără acest corp eterat, corpul material nu s-ar putea mișca și n-ar fi decît o masă inertă, lipsită de viață. Sufletul are o formă asemănătoare cu cea a corpului pe care îl însuflețește și îi supraviețuiește după descompunere, după moarte. Omul aspiră în mod inconștient la o nemurire organică. Și iată o tulburătoare mărturie a ceea ce numim astăzi paleoastronautică: după tradițiile ezoterice ale Indiei și Egiptului, indivizii care alcătuiesc omenirea actuală șiar fi început existența omenească pe alte planete, unde materia e mai puțin densă decît a noastră. Personal, am o glumă cu care mă amuz în răstimpuri: să mi se arate și mie maimuța din care s-a tras Shakespeare! Adevărul este că, în esența sa, omul are o dimensiune cosmică, iar evoluționismul formulat pînă acum nu explică decît în mică parte această problemă, și cred că știința viitorului ne va rezerva mari surprize. Pitagora obișnuia să spună celor pe care îi iniția: ceea ce se mișcă în tine, ceea ce tu numești sufletul tău, este un dublu eteric al corpului, care cuprinde în sine un spirit nemuritor. Poate că nu întîmplător au spus unii că viața e vis, iar moartea e trezirea din vis. „Animalele sînt înrudite cu omul, iar omul e înrudit cu zeii” – zicea Pitagora. Să fie aceasta o

posibilă explicație a teoriilor moderne conform cărora omul este rezultatul împerecherii femelelor antropoide cu vizitatorii extratereștri, care au imprimat fiecărui individ nou creat un program genetic pe care l-am putea numi destin? Dar, să trecem mai departe, către tulburătoarea ,,Carte a lui Enoh” – pe care Biblia tradițională o respinge, ca pe ceva apocrif, dar care conține niște informații de senzație. În „Epistole”, Seneca scria: „Noi dorim să privim și dincolo de hotarele acestei lumi, să vedem încotro se îndreaptă, de unde provine”. Iată, așadar, un posibil răspuns la curiozitatea umană, veche de cînd lumea, așa cum transpare el din această Carte ce demitizează zeii și îngerii. Reproducem cîteva dintre „versetele” de o reală frumusețe imaginativă și poetică ale acestei lucrări străvechi (Cartea lui Enouch), adusă în Europa la anul 1772, din Abisinia, de către scoțianul Jacques Bruce:

,,1. Cînd în acele zile copiii oamenilor s-au înmulțit, fiicele lor au început să se nască grațioase și frumoase.

2. Și atunci îngerii, copiii cerurilor, le-au văzut, ei au devenit amoroși, ei și-au spus unii altora: să alegem femei din rasa oamenilor și să avem copii cu ele. (...)

10. Și ei și-au ales fiecare cîte o femeie și ei s-au apropiat de ele și au trăit cu ele; și ei le-au învățat vrăjitoria, incantările, proprietățile rădăcinilor și arborilor”.

Dintre numeroasele mărturii antice pe aceeași temă, să mai consemnăm epopeea lui Ghilgameș și mitul chinez al lui Huang-Di, despre existența căruia pomenesc nu mai puțin de 24 de texte antice. Cercetătorul sovietic Alexandr Gorbovski scria despre aparatele de zbor ale „fiului Cerului” și însoțitorii săi: „Cel care îl transporta pe Huang-Di însuși, celebrul personaj al legendelor chineze, avea aripi și emitea reflexe metalice. Înainte de a se ridica în zbor, «acesta bea apă» (era alimentat — n.n.). În legătură cu un alt aparat, aflăm despre «capul său» că, după ce a fost abandonat, a continuat să iradieze căldură și că a fost îngropat cu mii de precauții. Un nor ușor de vapori s-a ridicat din sol în locul respectiv, care foarte mult timp după aceasta a fost loc de pelerinaj pentru populațiile locale”. Interesantă este și decizia lui Huang-Di „de a rupe legătura dintre Cer și Pămînt” – ceea ce în limbajul astronauticii de azi înseamnă că a întrerupt orice contact cu un posibil dispecerat cosmic al voiajului său. În diferite epoci și în diferite zone ale pămîntului pot fi întîlnite asemenea mărturii, ceea ce arată că ceva s-a întîmplat pe Pămînt, pentru că imaginația bieților primitivi de acum cîteva milenii nu putea naște jeturi de flăcări și viteze supersonice. Într-o legendă a indienilor din America de Nord, reprodusă în articolul „Mituri și Cosmos” de revista sovietică „Tekhnika Molodioji” se spune: „Stăpînii veniți din cer au rămas mult timp pe Pămînt și apoi s-au reîntors în lumea lor. În epoca celor mai vechi strămoși ai noștri, din cer a sosit o Roată Mare. Limbi orbitoare de flăcări țîșneau din marginile sale... Ea s-a așezat pe vîrful unui munte și se auzea zgomotul unei mulțimi de uragane...”. Nu e oare aceasta o navă spațială? Asta, ca să nu mai vorbim de mulțimea impresionantă a urmelor fizice existente pe pămînt, cum ar fi pistele de aterizare. Într-o excelentă carte semnată de dr. Florin Gheorghiță („Întrebările științei”, Ed. Albatros, 1988), din care am extras cîteva dintre chestiunile pomenite, se scrie: „Deși această «corupere» a pămîntenilor de către îngerii coborîți din ceruri s-ar fi petrecut cu cîteva milenii înaintea erei noastre, se pare că navele acestora au mai revenit din cînd în cînd la «planeta albastră»; prezența unor ciudate nave de zbor a mai continuat astfel să fie consemnată în unele cronici vechi, cît și în unele reprezentări artistice”.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, Almanahul „România Mare“, 1992

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.