România Mare, nr. 1704

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIm

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

În Secolul XX era la modă exportul de revoluție. În Secolul XXI avem de-a face cu exportul de faliment.

CornELIU VADIm TUDor

Guvernul trage în noi cu PM-ul

Nu obișnuiesc să scriu despre politica internă decît arareori, în special cînd consider că lucrurile petrecute trebuie semnalate cumva. Astfel, am citit zilele trecute, în ziuanews.ro, știrea conform căreia premierul Marcel Ciolacu și miniștrii săi analizează un plan de măsuri prin care să reducă deficitul bugetar, dar și cheltuilelile statului. Din cîte am învățat eu prin școală, dar și din experiența acumulată de­a lungul anilor, e foarte adevărat că o soluție pentru a avea mai mulți bani este reducerea cheltuielilor, dar cea mai bună este aceea de a cîștiga mai mulți bani decît cheltui. Primul­ministru discută despre un Plan cu 16 măsuri prin care vor fi desființate posturi în sistemul bugetar, deși eu știam că în sistemul bugetar se aștepta deblocarea de noi posturi, și nu desființarea celor existente.

Propun să citim împreună care sînt măsurile la care s­a gîndit PM­ul nostru.

1. Crearea cadrului legal pentru consorții/parteneriate de achiziții centralizate, la nivelul ministerelor cu OPC, precum și între UAT­uri județene și instituțiile

publice subordonate din responsabilitatea altor UAT­uri (de exemplu achiziția de medicamente necesare funcționării spitalelor de către Consiliile Județene în parteneriat cu spitalele din județ și testarea unor proiecte pilot).

2. Reducerea cu 30% a numărului de secretari de stat/subsecretari de stat.

Reducînd numărul, și nu și sarcinile, acestea vor rămîne pe spatele celor din sistem care vor avea mai mult de lucru, iar asta va avea drept consecință întîrzieri și scăderea calității muncii depuse.

3. Reducerea numărului de funcții de conducere de la 12% în prezent la 8% din numărul total de funcții publice.

Ca și la punctul anterior, funcționarii rămași nu vor putea procesa toate sarcinile, iar asta nu va îmbunătăți funcționarea administrației ci dimpotrivă. (continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

ALOO! AȚI ÎNNEBUNIT DE TOT? (3)

Un titlu confirmat de fapte reale

Incitant și, totodată, provocator, titlul acestui serial jurnalistic (numit și pamflet politic) – ALOO!

AȚI ÎNNEBUNIT DE TOT? –mi­a creat premisele culegerii unui set de reacții care dovedesc faptul că alegerea acestui titlu, deși, în perspectiva lui semantică poate părea cam dur, reflectă întru totul dureroasa realitate în care se zbate astăzi România, adusă de către politicienii noștri într­o stare de maximă incertitudine socială și economică, dar – lucru extrem de periculos – împinsă, într­un mod criminal, într­o confruntare militară inegală (și gratuită) cu Rusia lui Putin. Apropo de ecoul celor două episoade apărute pînă acum, cu titlul de mai sus: aprecierile sînt pozitive, fapt ce demonstrează că oamenii, românii, în primul rînd cititorii revistei noastre, văd și ei, și simt pe pielea lor actuala dramă a Poporului Român, precum și direcția complet greșită înspre care se îndreaptă România. Într­adevăr, orb să fii; indiferent de tot ce te înconjoară, să fii; fanatic al Puterii de la București, să fii; îndoctrinat de propaganda străină, cea contrară intereselor naționale ale României, să fii – și tot (măcar în intimitatea ta

precară) îți dai seama (chiar dacă nu accepți respectiva judecată) despre un fapt care ne­ar putea transforma existența într­una periculoasă, la limita butadei shakespeariene „A fi sau a nu fi!”.

Pentru că în săptămîna în care acest serial a fost întrerupt de apariția reportajului „Cînd Dumnezeu coboară pe pămînt”, s­au accentuat dovezile prin care Statul Român își abandonează, într­o proporție din ce în ce mai mare, prerogativele constituționale, mai ales după Summitul NATO de la Vilnius, cît și după anunțul Rusiei că se retrage din „Acordul cerealelor”, intermediat de Turcia și ONU, la 19 iulie Moscova declarînd că revocă garanțiile de securitate pentru transportul maritim, atenționînd că navele care se îndreaptă spre porturile ucrainene vor fi considerate transporturi de mărfuri militare, indiferent de pavilionul abordat. Bineînțeles că și Ucraina a reacționat, Kievul avertizînd că navele care navighează în Marea Neagră către porturile ucrainene ocupate de ruși sau rusești vor fi, de asemenea, tratate ca transporturi militare de mărfuri. Iată, deci, un nou scandal internațional, un nou prilej de dispută între Rusia, pe de o parte, și Uniunea Europeană plus NATO, pe de altă parte.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Nu omorîti eroii!

,

Istoria noastră­i scrisă cu sînge

De voievozi, dar, mai ales de soldați, De martiri, cînd trupul firav se frînge

Pe roata nesătuilor împărați;

Istoria noastră­i scrisă pe biserici, Picturile votive stau mărturii

Ale ctitorilor – oameni puternici, Păstrători ai credinței celei mai vii;

Istoria noastră­i scrisă pe grîne

Cu plugul în brazda de sînge mustind, În galbene spice tresar armii române Care trăiesc, în pămînturi murind;

Istoria noastră­i scrisă pe stîncă

De­o parte și de alta, pe Munții Carpați, Peste Ardeal mai fumegă încă Focul mistuitor al românilor frați;

Istoria noastră­i scrisă pe valuri

De Dunăre, de Olt, de Jiu și de Prut, Cu ele­au plutit în aval idealuri –Icoana României de la început.

Dacă toate acestea sînt cunoscute, Pentru care poeții au creat incantații Cu dorul de țarini, neîncepute, Purtate spre noi din vechi generații,

De ce veniți voi, acum, ca strigoii, Alogeni, cu voință și sînge antiromân, Să ne ștergeți din Carte Eroii, În demersul vostru criminal și păgîn?

GEO CIOLCAN

ACTUALITATEA PE SCURT

Senatul SUA a adoptat bugetul politicii de apărare națională (National Defense Authorisation Act) stabilind cu putere de lege că: i. SUA are interese vitale în regiunea Mării Negre; ii. politica (decretată ca „agresivă”) a Rusiei în această regiune constituie o amenințare la adresa securității SUA; iii. SUA este obligată și îndreptățită să își consolideze prezența militară și, se subînțelege, întrucît una fără alta nu merge, influența politică în Marea Neagră, printre altele constituind aici o flotă aptă să contrabalanseze în termeni reali amenințarea rusă (iar flota, evident, are nevoie de port /porturi și de susținere aeriană de la sol). Președintele României, Klaus Werner Iohannis, a salutat primul adoptarea acestei legi care va întări securitatea țării noastre prin… ocupație americană (sic!)  Primavara lui 2023 părea să fie un moment bun pentru Ucraina, care se pregătea să lanseze mult așteptata contraofensivă. Germania promisese să furnizeze arme și echipamente militare în valoare de 2,7 miliarde de euro, o veste bună pentru Kiev care plănuia să îi alunge pe ruși de pe teritoriul Ucrainei. Cu toate acestea, la aproape trei luni de la marele anunț, Berlinul nu a trimis mai nimic din ceea ce a promis cancelarul Olaf Scholz, notează publicația germană Welt, care urmărește livrările militare către armata ucraineană. Ucraina a primit doar zece tancuri Leopard­1 din cele 110 promise, un radar de supraveghere aeriană, 12 Gepard din cele 18 anunțate, doar 850 de proiectile de artilerie din 26.350 și opt ambulanțe. Singurele promisiuni pe care guvernul federal german le­a respectat 100% sînt cele privind livrarea a 11.000 de rații alimentare, trei senzori pentru drone și cinci tancuri Biber.  De aproape 48 de ore, întreaga societate nu mai discută altceva decît cît de normal/ cît de anormal este că la Cluj, la Festivalul Untold, un artist a cîntat versuri cu caracter obscen în fața unor minori. Imaginile cu artistul Gheboasă, apărute duminică dimineață, în care acesta cîntă melodia „Dă­i țiganca“ în fața a mii de tineri, mulți dintre ei minori, la Festivalul Untold de la Cluj, au stîrnit o adevărată dezbatere în spațiul public. În timp ce partea conservatoare a societății, persoanele vîrstnice, chiar și tinerii care nu gustă acest gen de muzică, au condamnat atît artistul, cît și pe adolescenții prezenți la festival și pe părinții acestora, partea mai progresistă, care se recomandă a fi mai elitistă, dar care nu se dă în lături de la a participa la astfel de festivaluri, a considerat că „incidentul“ a fost unul perfect normal, uman, unii chiar motivînd asta prin faptul că versuri obscene se ascultă sau se citesc de secole. Conform articolui 429 din Codul Penal, faptul că la Festivalul Untold, în public, au fost expuse mesaje verbale cu caracter obscen constituie infracțiune, iar pedeapsa nu este deloc una mică. În plus, problema mai gravă este că aceste lucruri au fost expuse și unor minori, iar mărturie stau chiar imaginile de la fața locului.  Slovenia a cerut Uniunii Europene şi NATO asistenţă tehnică pentru remedierea daunelor provocate de inundaţiile devastatoare care au dus la alunecări de teren în ultimele trei zile, a comunicat agenţia slovenă de presă STS, citînd guvernul de la Ljubljana, potrivit DPA. Premierul sloven Robert Golob a calificat inundaţiile ca fiind cel mai mare dezastru natural din ultimele trei decenii, estimînd pagubele totale la peste 500 de milioane de euro (549 de milioane de dolari). Drumuri, căi ferate, poduri, sisteme de canalizare şi clădiri au fost avariate. Prin intermediul Mecanismului de protecţie civilă al UE, Slovenia a solicitat 30 excavatoare de diferite capacităţi şi 30 de vehicule speciale pentru reglarea cursurilor de apă, precum şi trimiterea de echipe de ingineri pentru toate aceste echipamente. Pe lista de solicitări adresată UE şi NATO, Slovenia a inclus, de asemenea,

20 de poduri prefabricate de pînă la 40 de metri fiecare. Totodată, Ljubljana a cerut NATO cinci elicoptere militare grele, cu o capacitate de încărcare de cel puţin cinci tone pentru transport, precum şi 200 de soldaţi pentru a îndeplini sarcini de protecţie, salvare şi ajutor.  Oficialii de la Kiev și Moscova au făcut declarații cu privire la teritoriile Ucrainei anexate de Rusia, demonstrînd că cele două țări nu au făcut progrese în a ajunge la un acord de pace, scrie Sky News. În timp ce discuțiile de pace din Arabia Saudită au continuat la Djedda, purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat pentru The New York Times că Moscova nu încearcă să anexeze alte regiuni ucrainene, după ce a anexat deja Crimeea, Donețk, Luhansk, Herson și Zaporizhzhi, în 2014 și 2022. Peskov a spus că Rusia mai degrabă dorește „să controleze toate pămînturile pe care le avem înscrise acum în constituția noastră ca fiind ale noastre”. Mykhailo Podoliak, un consilier al președintelui Zelenski, a răspuns că „nu există teritorii ale Ucrainei înscrise în constituția Rusiei”. „Există doar teritorii ocupate temporar ale Ucrainei unde au loc ostilități active. Teritoriile vor fi eliberate”, a spus el.  O companie de pompe funebre din El Salvador a dus Barbiemania la extrem, punînd la vînzare sicrie roz cu căptușeală Barbie. Toate sînt concepute pentru fanii Barbie, conform 1news. Sicriele de metal roz sînt vîndute de Casa Funerară Alpha și Omega din orașul Ahuachapán, în apropiere de granița cu Guatemala. Proprietarul Isaac Villegas a spus că a pus la vînzare aceste sicrie roz înainte de premiera din iulie a filmului Barbie. Ulterior, nebunia care a cuprins America Latină l­a convins să decoreze căptușeala interioară a sicrielor cu poze cu păpușa Barbie. Sicriele sînt, de asemenea, decorate cu mici stele albe. „Am spus: «Trebuie să trecem pe această tendință»”, a spus Villegas despre sicrie, menționînd că „a fost un succes”. Potrivit acestuia, agenția funerară a lansat deja o campanie de promovare în jurul sicrielor Barbie și a vîndut 10 dintre ele. Deși asta nu înseamnă că 10 persoane au fost îngropate în ele; mulți oameni din El Salvador au început să­și cumpere astfel de sicrie pentru a le avea pentru ziua morții.  Consilierii politici și diplomatici din 40 de țări, inclusiv G7, UE, BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) și China, s­au reunit la Jeddah pentru un summit privind Ucraina. S­a discutat despre posibilitatea unei întîlniri între șefii de stat și de guvern, deși momentul rămîne de stabilit. Totuși, unele diferențe de poziție între participanți, în special țările BRICS, au împiedicat elaborarea unei declarații comune, iar absența Rusiei, neinvitată la summit, a stîrnit unele critici. Unii delegați, printre care reprezentantul Braziliei, au subliniat importanța implicării Moscovei în procesul de pace. Ucraina intenționează să folosească oportunitatea oferită de summit pentru a izola și mai mult Kremlinul. Președintele Zelenski și­a exprimat speranța că presiunea internațională pentru o soluție pașnică va crește în lunile următoare, mai ales în perspectiva alegerilor americane din 2024, care ar putea influența sprijinul militar pentru Kiev. „Negocierile nu sînt încă necesare. Inamicul (ucrainean) trebuie să se tîrască în genunchi, cerșind milă”, a scris vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, pe Telegram în stilul său obișnuit, susținînd că „Ucraina nu a existat niciodată înainte de 1991: este un fragment din Imperiul Rus. Ucraina se află într­o fază de semidecadență și o parte din teritoriile sale au revenit Rusiei”. „Este dificil de condamnat dorința de a pune capăt războiului, dar orice propunere de pace are șanse de succes, dacă sînt îndeplinite trei condiții fundamentale: participarea ambelor părți aflate în conflict, iar acesta nu este cazul; luarea în considerare a contextului istoric și luarea în considerare a realităților actuale. Mediatorul, care este pregătit să recunoască aceste evidențe, are o șansă de succes. Toți ceilalți, nici

una”, a afirmat Medvedev. Rusia va discuta rezultatele consultărilor de la Jeddah privind Ucraina cu partenerii BRICS, care au luat parte la întîlnire, a declarat ministrul adjunct de externe rus Serghei Riabkov, scrie agenția Tass. „În ceea ce privește partenerii BRICS care au fost invitați și care au participat, este subînțeles că, pe baza rezultatelor evenimentelor de la Jeddah, va exista un schimb de opinii relevant între noi și participanții BRICS la diferite niveluri”, a spus Riabkov.  O balenă albastră, mamifer considerat cel mai mare animal de pe Pămînt, a eşuat pe o plajă de pe Insula Chiloé, în sudul statului Chile, după ce a murit în mare, au anunţat, duminică, autorităţile locale, potrivit AFP Asociaţiile de protecţie a mediului au subliniat faptul că zona este foarte aglomerată cu bărci din industria acvaculturii şi că există un trafic maritim intens. Acestea au solicitat o anchetă pentru a stabili dacă animalul a fost victima unei coliziuni. Potrivit Centrului de conservare a cetaceelor din Chile (CCC), familia Balenopteridae (sau rorqual) este foarte diversă, incluzînd mai multe specii care variază de la aproximativ nouă metri pentru balena Minke pînă la 30 de metri pentru balena albastră, care este astfel considerată a fi cel mai mare animal de pe Pămînt.  Nigerul şi­a închis duminică spaţiul aerian, invocînd ameninţarea unei intervenţii militare din partea blocului regional vest­african, după ce puciştii au respins un termen limită pentru repunerea în funcţie a preşedintelui destituit al ţării, relatează Reuters. Lovitura de stat din Niger are parte de o evoluție care va duce țara în pragul unui război cu efecte devastatoare. Europa, SUA, China și Rusia stau cu ochii pe Niger, o țară cu zăcăminte importante de uraniu și petrol, iar instalarea unei junte militare la conducere va schimba radical și relațiile comerciale. Lovitura de stat, a şaptea în Africa Centrală şi de Vest în decurs de trei ani, a zguduit regiunea Sahel. Avînd în vedere bogăţiile sale în uraniu şi petrol şi rolul său esenţial în războiul cu militanţii islamişti, Nigerul este important pentru SUA, Europa, China şi Rusia. Şefii apărării din cadrul Comunităţii Economice a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS) au convenit asupra unui posibil plan de acţiune militară, inclusiv cînd şi unde să lovească, în cazul în care preşedintele reţinut, Mohamed Bazoum, nu este eliberat şi repus în funcţie pînă la termenul limită.  Japonia începe unul dintre cele mai controversate proiecte din istorie: intenţionează să înceapă să deverseze în ocean apa radioactivă tratată de la centrala nucleară Fukushima, distrusă de tsunami, încă de la sfîrşitul lunii august, notează, luni, cotidianul japonez Asahi Shimbun, citînd surse guvernamentale anonime, informează News.ro. Deversarea va avea loc probabil la scurt timp după ce premierul Fumio Kishida se va întîlni săptămîna viitoare cu preşedintele american, Joe Biden, şi cu preşedintele sud­coreean, Yoon Sukyeol, în SUA, unde Kishida intenţionează să le explice siguranţa apei în cauză, a relatat cotidianul. În iulie, organismul de supraveghere nucleară al ONU a aprobat planurile Japoniei de a deversa apa, în ciuda obiecţiilor comunităţilor locale de pescari şi ale altor ţări din regiune. Aproximativ 1,3 milioane de tone de apă depozitată în rezervoare uriaşe au fost filtrate prin sistemul avansat de procesare a lichidelor (Alps) al Tepco pentru a elimina majoritatea elementelor radioactive. Apa „tratată” – oficialii japonezi se opun folosirii cuvîntului „contaminate” – va fi diluată cu apă de mare, astfel încît concentraţia de tritiu să fie mult sub nivelurile aprobate la nivel internaţional, înainte de a fi eliberată în ocean la 1 km de ţărm, printr­un tunel submarin, notează The Guardian. Apa este suficientă pentru a umple 500 de bazine olimpice de înot. China a denunţat planul ca fiind „extrem de iresponsabil” atunci cînd a fost anunţat în 2021. Hong Kong a ameninţat că va interzice importurile de alimente din 10 prefecturi japoneze dacă deversarea apei va continua conform planului. r m

Însemnãri inedite  Însemnãri inedite

Pe urmele doctorului Ilarie Mitrea în Mexic (II)

Plaza – locul unde fieştecine preface

cel puţin o tigaretă pe zi în cenuşă

Pentru mexican, piaţa (plaza) e aceea ce a fost odinioară pentru romani „Forum“. Toate întîmplările acolo se aud mai întîi, sărbătorile bisericeşti, precum şi cele politice, acolo se petrec, acolo se ţin oraţiuni, se fac alegeri de deputaţi ori magistraţi, acolo sînt focurile artificioase (predilecţiunea mexicanilor), în fine, e „bon ton“ ca în piaţă, sub portale sau arcade, în zi cel puţin o ţigaretă să o prefacă fieştecine în cenuşă. Lucru natural că toate negoaţele numai sub arcade (portale) se pot face. Societatea nobilă alor „pierde vară“ sau „fură ziua“ e tare reprezentată în piaţă, un fapt foarte natural; dar o altă societate de vagabonzi care îşi au perechea numai în Lazzaroni din Neapoli, aşa­numiţii „leperos“, încă se găsesc în piață în număr mare, pentru că cîştigul e fără osteneală mare, fie prin uşurarea unui buzunar, sau împlinirea unei demandări, sau fie chiar şi să facă serviciul unui „fachin“ (purtător de sarcini), ba chiar sînt unii care turbură profesiunea preoţilor cuvioşi citind, răzimaţi de un stîlp de piatră, evanghelia din duminica aceea, iar alţii spun cimilituri.

Cărăuşii sau arieros (fiindcă cărăuşia de mărfuri se face exclusiv numai cu muți catîri, fiind drumurile nepracticabile) îşi caută mărfurile lor de transport. Lipscanii oferă cinitelor (fetişoarelor metise) cercei și brățări de aur și argint fals și altele. O clasă de oameni se mai poate observa în pieţele Mexicului și aceştia sînt „ceapcani“ din viţa creolilor, fii din părinţi spanioli născuţi în Alexie, care însă, fiindcă curge sînge european în arterele lor, cred a nu avea chemarea a lucra sau a se ocupa cu ceva, fie din lene sau din superbie şi mîndrie. Care au primit oareşicare educaţiune şi ştiu purta ceva pană au o guriţă încît şi un candidat unguresc de deputat s­ar speria de dînşii, aceştia apoi apucă pre bieţii ţărani, ce caută advocat, ca să­i jupuiască bine... Într­aceea, cu toiul vătămător urechilor şi cu intonare lungă a silabei din urmă, îşi cîntă covrigarul fel de fel de mărfuri mărunte, zbierînd necontenit „pan fresco“ (pîine proaspătă), „tres tortas por medio“ (trei turte pentru un şesar); altul, din alt colţ, oferindu­şi gîştele sau raţele pe care le mai sileşte să facă şi ele reclamă, strigă cu voce subţirică: „patos fritos, patos grandes“ (raţe fripte, raţe mari). Indienele recitează în tonuri nearticulate mărfurile lor; în fine, încălţăminte, pasturi, gazete şi broşuri le oferă altă voce.

Colo auzi necontenit „leche“ (lapte) şi mulge numaidecît vaca pentru un pătrar de lapte; mai departe strigă unul „nieve, nieve“ (nea, în loc de gheaţă); acesta poartă borcanul cu fel de fel de îngheţate pe cap, oferind pentru puţine parale, celor însetaţi de căldură, îngheţată. Alţii poartă pahare pe farfurii, strigînd „agua fresca“ şi, dacă vei căuta, vei afla pururea în apropiere cofetarul ambulant, care în modul cel mai elegant numaidecît îşi oferă dulceţurile sale, surîzînd cu mulţumire.

Înăuntrul mînăstirilor cu ziduri de cetate...

De dimineaţa pînă seara, clopotele bisericii din piaţă nu au odihnă. Fiştecare mînăstire sau bisericuţă pe întrecute sună cu clopotele sale şi caută în lucrarea neîntreruptă a acelora o ambiţiune, negreşit spre marea supărare a străinilor ce nu sînt deprinşi la o astfel de muzică cotidiană. Dar chiar modul de a suna clopotele are diferenţa sa; la noi, sunatul clopotelor îşi are însemnătatea sa, se întîmplă numai la anumite cazuri, sau numai la anumite ore, pe cînd bisericile cetăţilor Mexicului au la clopotele mici o maşinărie care, pusă în lucrare, dă neîntrerupt roată osiilor, iar clopotul mare nicicînd se mişcă, ci indianul care se ocupă de astă meserie leagă limba clopotului de o funie şi pune cu o iuţeală nespusă aerul în o vibraţiune înfiorătoare pentru străini, dîndu­le sonul, cu instrumentul său, celorlalte ce lucrează de sine.

Orişicare va privi o mînăstire dintr­un un oraş mexican, mai în grabă va fi sedus a o numi fortăreaţă decît casa Iui Dumnezeu, dacă nu cumva turnurile şi clopotele nu­l vor face atent, şi apoi poziţiunea ei e totdeauna, dacă vei căuta, punct strategic, cum nu putea fi altminterea pentru că spaniolii lui Carol V, cu foc şi sabie, au introdus creştinismul, comiţînd barbariile cele mai crîncene şi crude. Drept aceea, toate mînăstirile sînt înzestrate materialmente abundent. În Puebla, de exemplu, jumătate din hotarul oraşului e în mîna călugărilor şi aşa mai departe. Zace în organizaţiunea diferitelor schituri călugăreşti a se observa unii pre alţii. Îmi zise odată părintele călugăr Osonio: „Nu­ţi poţi închipui, domnul meu, ce intrigi se desfăşoară înlăuntrul murilor (pereţilor) noştri; cabalele, intrigile diplomatice sînt jucărie față cu intrigile călugăreşti în mînăstiri, şi cine a putut ajunge a fi maestru în intrigile mînăstireşti acela poate exista orişiunde“.

În Tlascala, vechea republică aristocratică, care a primit mai întîi pe cuceritorul Hernan Cortez, fiind în luptă înverşunată cu împăratul aztecilor Montezuma, există astăzi încă lăcașul de pre timpurile acelea, cu avuţie nespusă, dintre care multe, amintesc numai una, adică icoana prea sfintei Marii, în mărime naturală, îmbrăcată în hainele cele mai scumpe, care are şi două accesorii preţuite la un milion şi jumătate de dolari... Schiturile nu sînt prea riguroase în disciplina lor, pentru aceea nu se miră nimeni că va afla cîte un gurmand călugăresc care îşi are şi locuinţa sa particulară în oraş, mobilată de multe ori cu un lux sardanapalic. De aici urmează cum că poliţia Capitalei nu arare ori află cîte un sfînt părinte în vreo speluncă purtată sau la ruletă, sau jucînd rolul unui trubadur în praxi, şi­l conduce urmîndu­şi oficiul la adăpost pentru ca în zori de ziuă să­l trimită mai marilor săi spre pedeapsă exemplară, dacă nu cumva a făcut vreo greşeală criminală. Cu aceasta s­a finit procedura şi nimenea nu mai ştie nimic de ce s­a întîmplat. Dar, vai! – aceluia, cum îmi istorisise unul din cler, care ar cuteza vreo greşeală contra mai marilor săi sau care ar cuteza a denunţa ceva din interiorul mînăstirii, acela nici o oră bună nu mai are. Nici un chin nu poate fi mai înfricoşat şi mai înfiorător decît a fi silit a zace pe pragul sălii de mîncare şi a fi călcat de toţi cîţi mănîncă, intrînd şi ieşind, sau poate există ceva mai barbară pedeapsă decît, pus la ieslele vitelor cu un frîu în gură, a mînca, după mărimea pedepsei, trei­patru zile mîncarea cailor, adică secară.

Intrăm într­o cafenea! Cafegiul în apatie mare pentru oaspele său cel acu sosit urmează a­şi fuma ţigareta mai departe; toată cafeneaua constă din trei­patru mese, cu vreo cîteva scăunele mai mult; la masă șade o societate de patru inşi care după exterior se vede a fi din clasa mijlocie, jucînd „monte“ (un joc de hazard mexican). La cealaltă șade un bătrîn ce cu atenţiune mare citeşte jurnalele, şi după soiul jurnalelor ce au trecere într­o cafenea oareşicare poţi să deduci lesne societatea de oameni de care e cercetată cu coloritul lor politic. Mă pusei şi eu la a treia masă şi cerui un „cafe solo“, adică cafea neagră, şi abia atunci îmi dete cafegiul atenţiunea cuviincioasă, oferindu­mi deodată şi o ţigaretă.

Abia îmi aduse cafea şi iaca cu multă curtenie se puse lîngă mine şi mă întrebă cu formulele cele de salutare, ce au devenit acolo uz de la indianul cel mai prost, pînă în salonul cel mai luxurios: „cum ai petrecut noaptea?”, „familia de acasă n­are nici o noutate?“ etc. Dar întrebările acestea de etichetă ce le răspunsei numai cu „si“ ori „no“ indiferent durară atît pînă ce băusem deja cafeaua. Hazardiştii nici că au privit la masa mea, ca şi cînd n­aş fi fost aici, cu toate că eram în uniformă militară; bătrînul numai, cu coada ochiului, a dat spre mine şi a făcut un semn din cap de „bine ai venit“. La aceste două mese erau, aşadară, două partide politice. Bătrînul era monarhist, dar nu era învoit cu intervenţiunea străină, pentru aceea salutarea a fost scurtă şi rece; hazardiştii, din faţa şi exteriorul lor, sînt liberali şi republicani.

Fireşte, numai după datina din Mexic, dacă vor fi la masă zece, ori douăzeci, numai unul plăteşte pentru toţi și aşa se schimbă pe rînd; bătrînul meu făcu ca să simt şi eu sîngele cel pur mexican ce curge prin vinele sale şi dete un mic semn cafegiului prin care îi arată că e plătit tot. Eu mă rugai cum că eu voi plăti, bătrînul îmi opuse zisa laconică „costumbre del pais“ (datina din ţară) şi eu m­am mulţumit. Ieşind afară din cafenea, mă petrecu cafegiul pînă la uşă, cu complimente neîntrerupte „que le vaya a usted bien“ –să­ţi meargă totdeauna bine, domnule...

Maniere de salon în stradă (1)

La prînz, poporul de rînd îşi ia mîncarea pe stradă şi somnul după prînz şi­l face tot acolo. De aceea, mai ales din lucrători, afli pe trotuarul ridicat şiruri întregi făcîndu­şi prînzul, ori un ghem de oameni, la un loc adunaţi într­un colţ de stradă, împrejurul focului liber, fac îndestul pîntecelui. Dar să auzi fineţele şi complimentele reciproce despre mîncare ai crede că eşti la o masă diplomatică dacă locul neîntrerupt nu ne­ar fixa atenţiunea. „Madam Lupita, ai o mînă de a face mîncare care­şi caută perechea în oraş, într­adevăr e un gust a prînzi din mîinile d­tale“. „A! Don Ambrosio, voieşti numai a mă măguli“ – răspunde madam Lupita. „Bărbatul meu îmi tot impută că nu­i place prînzul de la mine, ca de la soţia d­tale, dona Ciucia (Chucha), care ştie a găti de minune“. Acest popor se tratează cu o curtenie şi delicateţă ca şi cînd studiile lor le­ar fi făcut într­un salon oarecare; şi noi în corpul austro­mexican admirăm cantităţile cele mici ce le trebuiesc pentru un prînz, relative cu lucrarea mare ce trebuie să facă. Ce mănîncă un soldat de­ai noştri dintr­odată, ar fi de ajuns unei întregi familii mexicane pentru traiul de o zi.

Destinul a voit ca aceşti oameni buni, de trei sute de ani neîntrerupt, europenilor fruntaşi din Capitală să le deie sare şi pîine (pentru că ei sînt agricultori), fiind ascultători, şi ar fi interesant a cerceta cum aceşti europeni, care şi­au umplut pungile cu sume enorme de bani ca să trăiască în desfrînare, au ştiut să fie mulţămitori către această clasă de ginta căreia nici decît nu i­a lipsit inteligenţa, nici capacitatea, nici diligența. (va urma)

I.D. SUCIU

Placa memorială amplasată pe casa medicului, din Rășinari

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Raze de borangic și nasturi din scoici vindecătoare de romantism

De fiecare dată am mers la mare cu sufletul deschis ca floarea de tei ce se desface în adierea vîntului liliachiu, venit dinspre cele mai înalte culmi ale dorului. Și mă abat mereu pe țărmul ei, să­mi descarc sufletul de nostalgiile pe care le­am trăit, copil fiind, cînd domnul învățător ne­a arătat pe hartă unde se află Marea Neagră, pe care mi­o imaginam ca pe o femeie frumoasă, învăluită în straie azurii, țesute din raze de borangic și nasturi din scoici vindecătoare de romantism... La mare am fost prima oară într­un început de veac lumină, cînd, în tufișuri, printre frunzele și ierburile pudrate de brumă, graurii jucau țurca... Atunci am poposit întîia dată la malul mării și am luat la călcat valurile albastre ca de cerneală, aduse de pe toate tărîmurile spre săvîrșirea celor mai frumoase stihuri scrise de Ovidiu, Eminescu și de mulți alți poeți care au trecut pe aici și au îmbrățișat această comoară de apă sinilie adunată în coastele țării noastre. Și am luat­o la pas, pe plaja aurie, cu bucuria picioarelor desculțe, pentru a primi mîntuirea cîntecului păscărușilor, din zorii dimineții pînă seara tîrziu. Ascultam vrăjit vuietul din largul iubirii dumnezeiești, sub lumina argintie a Lunii care răsare de veacuri și veacuri peste întinderea apelor mării, de necuprins în nici un roman de dragoste sau în nici o floare a dorului nestins de marea iubire... Numi imaginam că voi avea parte de o asemenea bucurie,

nici măcar de ziua cocoșului sălbatic, care e mereu în contratimp cu ce se întîmplă în codru, în nopțile mele de insomnii, după beții de pomină, cu greieri cîntînd, prin crăpăturile din ușă, cele mai frumoase melodii de petrecere și voie bună. Îmi aduc aminte de prima mea întîlnire cu marea. Cred că era în o mie și unu de secole de cer senin, cînd venisem de pe planeta cărăbușului galben, să­mi încarc bateriile cu nectar de floarea cucului și cimbrișor sălbatic cu miezul castaniu, strîns de­a lungul multor generații de petrecăreți la malurile mării, cu fete de chihlimbar și soare cît îl cuprinde cerul în dezlănțuirea sa, întru frumusețea răsăritului și apusului de zi...

Venisem pe aripile unui vultur încoronat cu nouă capete de poeme viscerale, pentru o noapte de somn, în liniște, pe țărmul mării, gest de împăcare cu fetele morgane – veghetoare de iubire și dragoste astrale – pe care mi leam dorit tot timpul la căpătîiul meu. Și am fost întîmpinat de un alai de pescăruși care se destrăbălau de bucuria revederii mele de peste ani de crînguri de lumină, cînd lăsasem totul în urmă. Și totul se petrecea în văzul celor care degustau din parfumul Mării Negre și al curioșilor să afle cît de departe se duc valurile și cît de aproape se întorc la țărmul de unde au plecat... Și iată­mă sosit cu gîndul de a rămîne să văd cît de prețuită este apa mării și cît de multe poezii oferă ea tuturor celor care își trăiesc concediul la Marea Neagră, risipiți printre valuri ca niște herghelii de cai pe pajiști... Și marea mă acceptă cu gîndurile mele firești, pregătit ca, la capătul atîtor drumuri galactice, să întîmpin teii cu parfumul lor năstrușnic de femeie cochetă, pentru a mă afla alături de statuia lui Mihai Eminescu de pe faleză, de universul mirific al versurilor lui și ale poetului Ovidiu, din surghiunul său pontic, constructori de altare de

Aºa vă place Istoria?

Maria Antoaneta, ultima regină a Franţei (II)

Regina Franţei

Ludovic al XV­lea a decedat în anul 1774, iar Ludovic­Auguste i­a urmat la tron ca Ludovic al XVI­lea şi Maria Antoaneta a devenit regina Franţei la vîrsta de 19 ani. Cei doi aveau personalităţi total diferite:Ludovic era introvertit, timid şi indecis, îi plăceau activităţile solitare precum cititul şi prelucrarea metalului, iar Maria Antoaneta era plină de viaţă, îndrăzneaţă şi sociabilă, îi plăceau jocurile de noroc, petrecerile şi moda extravagantă.

După ce veştile conform cărora fiica sa şi Ludovic al XVI­lea nu şi­au consumat căsătoria au ajuns la urechea împărătesei Maria Teresa, în anul 1777 aceasta l­a trimis imediat pe fiul său, Joseph al II­lea (fratele cel mare al Mariei Antoaneta), în Franţa pentru a fi consilier matrimonial. Se pare că sfaturile sale au funcţionat. Un an mai tîrziu, Maria Antoaneta a dat naştere unei fiice, Marie Thérèse Charlotte.

Din anul 1780, regina a început să petreacă din ce în ce mai mult timp la Micul Trianon, castelul privat construit pentru ea de rege pe terenul Palatului de la Versailles, aproape intotdeauna fără rege. În aceeastă perioadă au apărut zvonuri despre o relaţie amoroasă cu diplomatul suedez, Contele Axel von Fersen. În timpul anilor 1780, cînd guvernul francez se confrunta cu probleme financiare şi recolte sărace care au dus la creşterea preţului grînelor în toată ţara, stilul de viaţă extravagant al Mariei Antoaneta a devenit subiectul unei revolte a poporului. Numeroase pamflete o acuzau pe regină de ignoranţă, extravaganţă şi adulter, unele dintre ele cuprindeau ilustraţii

desfrînate, iar altele o numeau „Doamna Deficit”. În anul 1785, scandalul legat de un colier cu diamante a pătat permanent reputaţia reginei. Un hoţ care s­a prefăcut a fi Maria Antoaneta a obţinut un colier cu 647 de diamante şi l­a transportat ilegal la Londra pentru a fi vîndut în bucăţi. Cu toate că regina nu avea nici o legătură cu dispariția colierului, aceasta era vinovată în ochii oamenilor. Refuzînd să se lase influenţată de critica publică, în anul 1786 regina a început să construiască un loc de refugiu extravagant lîngă Micul Trianon, la Versailles.

La 14 iulie 1789, 900 de muncitori şi ţărani francezi au năvălit în închisoarea Bastilia pentru a lua arme şi muniţie, acesta fiind începutul Revoluţiei Franceze. La data de 6 octombrie a aceluiaşi an, o mulţime estimată la 10.000 de oameni s­au adunat în faţa Palatului de la Versailles cerînd ca regele şi regina să fie aduşi la Paris. La Palatul Tuileries din Paris, indecisul Ludovic al XVIlea aproape a paralizat, iar Maria Antoaneta i­a luat locul, întîlnindu­se cu ambasadorii şi consilierii şi a trimiţînd scrisori urgente liderilor europeni prin care îi implora să ajute la salvarea monarhiei în Franţa.

jertfă supremă întru creația lor divină, izvor de pomenire a spiritualității românești pentru generațiile viitoare... Așadar, iată­mă hotărît să rămîn aici și să merg pînă acolo unde marea își deschide porțile pentru eternitatea vuietului ei astral.

Pentru toate acestea și alte frumuseți care îndeamnă spiritul la poeme sublime, marea merită toată dragostea omului, în năzuința lui spre perfecțiune și pentru împăcarea sa cu nemurirea acestor clipe mirifice. Să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că a așezat apele Mării Negre la picioarele noastre, pentru o dreaptă prețuire și orînduire a lucrurilor, așa cum numai El știe să o facă... Marea, cu țărmul ei însorit, face parte din zestrea acestei veri fierbinți. Cu valurile ei magnifice, ne oferă adevărate spectacole de promenadă, prilej de aducere aminte al unor momente unice de care să se bucure toți cei veniți aici din țară sau de pe alte meleaguri, chemați de vraja mării de acum și din toate timpurile sale poetice.

ION MAChIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

multă putere, Maximilien de Robespierre a cerut înlăturarea regelui. În luna septembrie a anului 1792, după o luna de măceluri teribile din Paris, Convenţia Naţională a suprimat monarhia, a declarat instaurarea Republicii Franceze, iar regele şi regina au fost arestaţi. Moartea şi moştenirea

Printr­un plan secret conceput iniţial de Maria Antoaneta şi amantul ei, contele Axel von Fersen, familia regală a încercat să fugă din Franţa în iunie 1791, dar a fost capturată şi au ajuns din nou la Paris. În septembrie 1791, regele Ludovic al XVIlea a fost de acord să susţină o nouă Constituţie schiţată de Adunarea Natională Constituită, cu condiţia de a­şi păstra puterea în mod simbolic.

Cu toate acestea, în vara anului 1792, în timp ce Franţa era în război cu Austria şi Prusia, liderul radical iacobin care avea din ce în ce mai

În ianuarie 1793, noua republică radicală l­a acuzat pe regele Ludovic al XVI­lea de trădare şi l­a condamnat la moarte. La 21 ianuarie 1793, regele a fost tîrît la ghilotină şi a fost executat. În luna octombrie, Maria Antoaneta a fost pusă sub acuzare pentru trădare şi furt.

După un proces care a durat două zile, juriul format doar din bărbaţi au găsit­o pe Maria Antoaneta vinovată pentru toate capetele de acuzare. La data de 16 octombrie 1793, regina a fost condamnată la moarte prin ghilotinare, precum soţul său. Cu o noapte înainte de execuţie, Maria Antoaneta a scris o ultimă scrisoare cumnatei sale, Elisabeta: „Sînt calmă, aşa cum sînt oamenii a căror conştiinţă este curată”. Apoi, cu puţine momente înainte de execuţie, preotul care era prezent i­a spus să aibă curaj, iar Maria Antoaneta i­a răspuns: „Curaj? Momentul în care toate grijile mele se vor încheia nu este momentul în care curajul îmi va lipsi”.

Maria Antoaneta, ultima regină a Franţei, a fost considerată atît o personificare a răului monarhiei, cît şi apogeul modei şi frumuseţii. Sfîrșit

Surse: DOSARESECRETE.RO; hISTORIA.RO

Regina, înainte de ghilotinare

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Heinrich Heine, cîntărețul iubirii

În orășelul Düsseldorf, către sfîrșitul Secolului al XVIII­lea, dintr­o familie de neguțători, s­a născut unul din cei mai mari lirici ai zilelor noastre: Heinrich Heine. În apropiere, ,,noptatecul” Rin îi duce valurile; oglindind ruini mărețe de burguri, leagănă în cursul său epopeea unui întreg popor – frumoasele legende, tradiții și cîntece vechi ce­au fermecat copilăria poetului. În casa părintească, Heine apucase vremuri tulburate. Prin pacea de la Lunneville (1801), tot țărmul stîng al Rinului cade sub stăpînirea francezilor. Născut în acea epocă de redeșteptare, Heine a fost unul dintre cei mai inspirați apostoli ai principiilor Revoluției Franceze în Germania.

Ca prunc, arată o precocitate rară. La 10 ani scrie o poveste cu strigoi și alte spaime, care uimi bătrînii și avu darul să bage­n fiori pe mica Charlotte, surioara lui. (Originalul acestui manuscris a dispărut în timpul marelui incendiu din Hamburg, dimpreună cu alte hîrtii, între care se găsea și actul ce purta data nașterii poetului. Există o controversă asupra acestei date. Unii biografi spun 12 decembrie 1797, alții 1799. ,,Lucrul de căpetenie este că m­am născut”, a zis Heine – n.a.).

Comerciantul Solomon Heine – fire ușuratică și cam mărginită – nu se ocupa nici de afaceri, nici de educația copiilor; soția lui însă era o femeie superioară, cu o bogată cultură literară și artistică. Mîndria de mamă visa pentru odorul ei ,,epoleții cei mai strălucitori” în dregătoria încărcată de fireturi a imperiului napoleonean; astfel, plătea cu bani scumpi dascălii cei mai iscusiți din oraș, ca să desăvîrșească instrucțiunea acestui diavol de copil. (...)

Pe vremea aceea, în casa negustorului din Düsseldorf venea adeseori un unchi bătrîn, din ramura olandeză a familiei. Acel uncheș era o ființă ciudată și plină de taine, un original, cavaler de modă veche și colecționar maniac de anticării prețioase. Multe istorii extraordinare va fi povestit micului nepot, jucîndu­l pe genunchi! Iar acesta, cînd începu să cunoască buchiile, se furișa tiptil în docta bibliotecă a unchiului! Acolo zăceau vraiște hîrțoage groase, tratate vechi despre științele oculte –magie și astrologie. Heine dezgroapă dintr­un saltar ziarul­manuscris al unui strămoș aventurier de prin Secolul al XVIII­lea. Călare pe un tom din operele lui Paracelse, copilul hărăzit muzelor călătorea într­o lume de povești; răsfoind misteriosul caiet, trăia în vis toate minunățiile săvîrșite de străunchiul său, poreclit în familie ,,Cavalerul” sau ,,Orientalul”, iar bătrîna pisică din vecini, venind din cînd în cînd să­i mai țină de urît în singurătatea mansardei, îi nălucea ca o crăiasă fermecată din O mie și una de nopți

Astfel, imaginația viitorului poet prinse aripi... În școală era printre cei dintîi. Spiritul ager și extraordinara­i putere de asimilare cuceresc pe bătrînul rector al liceului catolic din Düsseldorf, Schallmayer, care fără sfială preda cele mai libere doctrine de filozofie păgînă. Asupra lui Heine, moșneagul acesta avu o înrîurire neștearsă. Tot atunci, ca o sfidare a societății, tînărul licean începu să cerceteze o casă urgisită și singuratecă de la marginea orașului, unde locuia văduva călăului din Goch. ,,Bătrîna vrăjitoare” – cum o numea poporul – avea o fată, Sefchen. Heine petrecea bucuros în societatea lor, atras negreșit mai mult de strania frumusețe a fetei decît de farmecele ,,vrăjitoarei”: acolo auzi multe povești lugubre, descîntece și bocete străvechi, moștenite în taină din buni­străbuni...

În asemenea împrejurări a crescut cîntărețul iubirii. Mușcase din celebritate, cînd preferințele familiei îl silesc, la 1814, să intre ca ,,ucenic” în contoarul unui bancher din Frankfurt. Avîntul uriaș ce luase casa Rotschild după prăbușirea marelui imperiu amăgește tînărul în planul de milionar... Un unchi putred de bogat îl cheamă la Hamburg și­i pune la dispoziție o casă de comision; dar el scrie versuri de dragoste, și firma Harry Heine & Comp. se duce pe apa Sîmbetei. Hotărît să înnădească firul studiilor întrerupte, se înscrie atunci la Universitatea din Bonn, ca student în drept, și urmează cursuri de literatură; trece în curînd la Göttingen, apoi la Berlin; ocupînduse mai mult cu lucrări literare și filozofice, încheie prin 1825 studiile și­și părăsește religia.

În acest răstimp duce viața de student german; la Nordeney face cunoștință cu marea; pretutindeni ia parte la agitațiile politice, cercetează toate cenaclurile literare de p­atunci, îndeosebi salonul celebrei Rahela Levin. Spirituala femeie reușise să grupeze cele mai marcante personalități literare de pe vremuri – entuziastă, căuta să reîmprospăteze cultul bătrînului Goethe. Copil răsfățat al acestui salon, Heine ajunge în curînd favoritul publicului. La 1827, un librar preacunoscut din Hamburg, Kampe, editează Cartea cîntecelor, eveniment ce pricinui revoluție în lirica germană. Povestea acestor cîntece minunate este astăzi știută de toți.

În casa bancherului de zeci de ori milionar din Hamburg întîlnise poetul sărac pe aceea care fu menită să­i inspire două poeme fără pereche în literatura universală: Intermezzo liric și Heimkehr (Întoarcerea acasă). Frumoasa verișoară bălaie, în cîntece, ne apare cu desăvîrșire transfigurată, ca și Laura de Novi sau Beatrix Portinari. Fetița de bancher însă n­a înțeles nimic din tot acel straniu amestec de lirism și ironie, din acele zîmbete ascunse­n lacrimi, acea fantezie nebună care nu cinstea nici femeia, nici patria germană, nici chiar pe Dumnezeu.

Heine era student în Göttingen cînd primi vestea despre cununia Amaliei cu bogatul John Friedländer. ,,Vreme de trei ani studiasem pandectele, cînd în ziuantîia de mai am auzit că logodnica mea s­a măritat... Era întîia zi de mai; primăvara surîdea pe cîmpie...”. De atunci, necredincioasa muri pentru poet; fantoma iubită îl urmărește însă toată viața, de­a lungul numeroaselor aventuri de dragoste, în momente de veselie sau de tristețe, amărîndu­i chiar și cele din urmă zile ale unei îndelungate agonii... Cînd, după 11 ani de rătăcire și suferință, regăsește pe adorata de odinioară – o umbră de femeie acum – poetul spunea că ,,lumea miroase a viorele uscate”, iar, mai tîrziu, unui amic: ,,Am rimat versuri viața întreagă ca să plîng o iubire din tinerețe...”.

Cu inima rănită, revoltat de ostracismul care­i bîntuia operele, ia hotărîrea să­și ,,scuture de pe încălțăminte praful patriei sale”. În ziua de 1 mai 1831 pleacă la Paris, unde­l așteaptă zile senine de sărbătoare și ani întunecați de suferință. În acest ,,infern pentru îngeri și rai pentru demoni”, trăiește Heine restul vieții sale, regretînd în dese rînduri ,,fumul albastru ce senalță din ogeacurile germane”. Dornic de viața mare, liberă, s­aruncă orbește în valurile Parisului și cîntă în versuri frivole nesfîrșitul șirag de deae minores (zeițe mărunte): Sérapine, Angélique, Drana, Kitty etc. Iubind pe francezi, această ,,privighetoare cuibărită în perna lui Voltaire” cîștigă repede dragostea lor și saloanele îi deschid amîndouă porțile. Delicatul Gérard de Nerval face cunoscut publicului francez operele poetului despre care s­a zis că ,,cel mai spiritual francez după

Voltaire a fost un neamț”.

Era p­atunci în floarea vîrstei. Romanticul Théophile Gautier ni­l zugrăvește astfel în stilul lui înflorit: ,,Un bărbat frumos între 30 și 35 de ani, avînd înfățișarea unei sănătăți robuste. Văzîndu-i fruntea înaltă, albă și pură ca marmura, adumbrită de bogata podoabă de păr bălai, l-ai fi crezut un Apolon german. Ochii albaștri scăpărau de lumină și inspirație; obrajii rotunzi, plini, de un contur elegant, nu erau veștejiți de lividitatea romantică la modă în acea vreme; dimpotrivă, îți dau impresia clasică a trandafirilor ce se deschid; nasul covoiat într-o ușoară îndoitură ebraică strica intenția ce avusese de a fi grec, fără să-i schimbe puritatea liniilor; ruja buzelor îmbinate «ca două rime frumoase» împrumutau în timp senin o expresie fermecătoare întregii figuri; iar cînd vorbea, din arcul lor de văpaie porneau șuierînd săgeți ascuțite și spinoase, ghimpii sarcastici care ținteau totdeauna fără greș, căci, de cînd lumea, nimeni n-a fost mai dîrz contra prostiei; surîsul divin de sol al muzelor era întovărășit de rînjala satirului”.

Odată – prin 1832 – rătăcind pe străzile Cartierului Latin, surprinde într­o prăvălie de mode un superb profil de fecioară, încadrat de bucle negre și iluminat de doi ochi mari; peste cîteva zile era fericit și mîndru de­o asemenea comoară și, arătînd­o amicilor, zicea: ,,Nu cred că femeia lui Candaules să fi fost mai frumoasă!”. Matilda,,die Französin” – avea 18 ani: o normandă capricioasă, naivă, de­o ignoranță fermecătoare. După un an de căsătorie liberă, devine soție legitimă, și toată viața n­a citit un rînd din operele lui. Heine o iubea ca pe o jucărie scumpă...

Dar zilele de sărbătoare se sfîrșiră repede. Într­o după­amiază senină de mai a anului 1848, gardienii Luvrului zăriră un bărbat de vîrstă mijlocie, cu ochi plecați, figura posomorîtă de o barbă fantastică, gîrbovit și palid, tîrîndu­se șovăielnic pe sub bolțile mărețe ale muzeului către sala din fund, unde Venus domnește singură... Acest om nu era altul decît Heinrich Heine, frumosul zeu olimpic de odinioară... ,,La picioarele ei am zăcut multă vreme – ne povestește în prefața ultimelor poezii, Romancero – și-am plîns atît de amar, încît chiar piatra s-ar fi mișcat. Dar zeița însăși căta miloasă a mine, și în același timp, nemîngîiat de tristă, parc-ar fi voit să-mi spună: «Au nu vezi tu că brațe n-am, și nu pot să te-ajut?...»”.

Din acea zi Heine își ia rămas bun de la viață. Paralizia generală îl culcă în pat: timp de șapte ani poetul îndură pedeapsa unui trai fără nădejde; atunci scrie înspăimîntătoarea Carte a lui Lazăr – epilog plin de suflul morții, unde setea oarbă de viață luptă pentru întîietate cu idealismul cel mai pur. Ca să poată zări în jurul său, trebuia să ridice pleoapa cu degetul: ,,Ca un spectru zăbovea încă la fereastra mormîntului său ca să privească batjocoritor lumea în care trăise odată”.

Vizitele amicilor se răresc din ce în ce; în afară de credincioasa Matilda, cîteva figuri de femei iubite mai luminau abia singurătatea fioroasă din Matratzengruft (salteaua­mormînt, cum o botezase). Una dintre acestea fu ,,la Mouche”, o tînără doamnă, germană de origine și care îi slujea de secretară, căci genialul poet nu mai putea scrie. Totuși, spiritul lui fermecător străluci pînă în cele din urmă zile într­un corp istovit, măcinat de dureri – fenomen singular care dă acestei vieți o tragică măreție. Cînd un amic binevoitor îl întreabă dacă s­a împăcat cu Dumnezeu, Heine răspunde zîmbind: ,,Fii pe pace! Dieu me pardonnera; c’est son métier” (Dumnezeu mă va ierta; asta­i meseria lui!).

... Tîrziu, în noaptea de 17 februarie 1858, se săvîrși din viață. Într­o dimineața tristă și friguroasă, vreo sută de persoane – între care T. Gautier și A. Dumas –alcătuiră convoiul spre Cimitirul Montmartre... Astăzi, momîntul lui Heine e simplu; mîini necunoscute îi aduc prinos de flori. Dar nimeni de atunci n­a mai cîntat așa de frumos iubirea.

ȘT. O. IOSIF (Paris, 1901)

Polemici « Controverse Balsamuri spirituale Exodul tinerilor

În fiecare an, pierdem mii de tineri care pleacă din țară și nu se mai întorc. De pildă, potrivit unei analize de presă, numai în anul 2021, au plecat din țară echivalentul a 400 de clase de școală și liceu. Mai precis, aproape 10.000 de copii și tineri, cu vîrste cuprinse între 10 şi 25 de ani, au părăsit definitiv România. Sînt licee care au pierdut aproape o generaţie, în București sau în Constanța, unde absolvenții au cerut în proporție de 80% recomandări să plece în străinătate, și foarte puțini dintre ei și­au exprimat intenția de a se întoarce în țară.

Și de atunci, lucrurile nu par să se fi schimbat în bine, din contră. Sigur, e de înțeles că, în zilele noastre, tinerii iau în considerare faptul că dezvoltarea lor personală sau șansa de reușită țin și de mediul în care își desfășoară activitatea. Dar, chiar dacă aleg să se perfecționeze în străinătate, ei par să uite că în România există o nevoie reală și de neignorat de specialiști în diferite domenii, ceea ce poate face diferența dintre o carieră de succes și una în care sînt doar simpli executanți. Mulți dintre tineri sau chiar familii întregi aleg drumul străinătății în căutarea unei vieți mai bune, a unor slujbe mai bine plătite, chiar cu

riscul dezrădăcinării. Tinerii de azi aleg să plece ,,afară” pentru că au această posibilitate, dar nici nu se mai simt legați de țara natală așa cum erau generațiile de dinainte. Dorul de casă, de România nu mai funcționează ca altădată. Pentru unii dintre tinerii de azi, amintirile copilăriei lor nu mai au legătură, de pildă, cu casa bunicilor de la țară, din timpul vacanțelor de vară sau de iarnă, de școala sau biserica din sat, ci mai degrabă cu excursiile în Grecia, în Italia, în Austria sau Elveția... Acolo își au originea cele mai frumoase momente din copilăria lor... Nimic legat de România, nici prietenii, nici foștii colegi de școală, și ei plecați definitiv pe alte meleaguri. Iar după ce și­au făcut un rost în țara unde s­au stabilit, poate doar înstrăinarea de părinți să îi mai tulbure cîteodată, dar, nu după mult timp, îi aduc și pe

Din Bucure ş tii de altădată

Jean Yonnel: un copil al Bucurestilor –societar al Comediei Franceze ,

Jean Yonnel (n. 21 iulie 1891, București – d. 17 august 1968, Paris) – pe numele său adevărat Jean­Estève Schachmann – a fost un renumit actor francez de origine română. El a fost unul dintre cei patru actori români care au avut privilegiul de a deveni societari ai Comediei Franceze (alături de Maria Ventura, Eduard de Max și Elizabeth Nizan). Articolul „Viața lui Yonnel – Copil al Bucureștilor și societar al Comediei Franceze”, semnat de Ioan Massof și publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 19 martie 1940 – ne dezvăluie în parte biografia marelui actor, mai puțin cunoscută astăzi.

„Yonnel s­a născut în București, în strada Știrbey Vodă. Fiu al unui medic cu stare, unul dintre cei mai populari doctori ai Capitalei – doctorul Schachmann, scoborîtor al unei vechi familii bucureștene – Yonel (nume de scenă care nu e altceva decît transpunerea franceză a românescului Ionel) a învățat clasele primare acasă, dînd examen, cum se spune, în particular. Clasa întîia de liceu a făcut­o la «Lazăr». Murindu­i mama, de foarte tînără, Yonnel a fost trimis la Paris, intern al vestitului liceu «Louis le Grand» cînd avea doar 13 ani. În ultimul an, înaintea examenului de bacalaureat la Filozofie, o simplă întîmplare – mai bine spus, o minge – a hotărît soarta tînărului care răbdase cu stoicism regimul foarte sever al internatului”.

Unul care declamã „Cyrano”

„Yonnel, împreună cu mai mulți colegi, bătea mingea în curtea liceului, așa cum o bătea și pe ulițele Bucureștiului. Mingea a căzut într­un canal. Colegii l­au rugat să urce în cameră și să aducă o altă minge. Intrat în cameră, Yonnel a dat de un coleg care țipa de unul singur: chipurile declama din «Cyrano».

Ce faci?

Mă pregătesc pentru Conservator și iau lecții cu Alexandre.

Afirmația aceasta a avut darul să arate tînărului bacalaureat o lume minunată, de un farmec irezistibil.

În acel moment s­a născut actorul. Partida de minge a rămas nesfîrșită, iar strigătele camarazilor din curte nu puteau fi auzite de junele care, uitînd cu totul pricina venirii lui în cameră, privea parcă fermecat la prietenul care «se prepara» pentru Conservator. Yonnel a luat nestrămutata hotărîre să se facă actor. După ce și­a luat Bacalaureatul, încurajat de prietenul său, s­a prezentat la Conservator. A fost socotit «admisibil» dar amînat pentru că era prea tînăr”.

La arme

„Tatăl, aflînd de gîndurile fiului, pe care nădăjduia să­l facă doctor, pentru a­l obliga să revină în țară, l­a înscris voluntar în Regimentul 2 Cetate. Yonnel s­a reîntors în țară pentru a­și face stagiul militar, dar elegantul artilerist era tiranizat de același gînd: să urce pe scenă. Doctorul își înscrisese fiul la Facultatea de medicină, dar acesta pîndea întîiul prilej pentru a pleca la Paris. Cum tatăl, dîndu­și seama că feciorul mai mic nu s­a însănătoșit pe deplin de gîndul năstrușnic de a se face actor, i­a retras orice subvenție, Yonnel, aflînd că Petre Carp, prietenul familiei sale, pleacă la Paris, s­a urcat în același tren, implorînd pe conu’ Petrache să­i cumpere bilet. Carp, impresionat, i­a cumpărat bilet și i­a oferit și 200 de lei”.

„Ar fi o crimã sã nu faci teatru!”

„Cu o săptămînă înantea examenului de admitere la Conservator, Yonnel s­a prezentat la Alexandre, societar al Comediei Franceze. Acesta, ascultînd povestea tînărului robit de focul rampei, a spus că nu vrea să își ia răspunderea și că dorește să afle și părerea lui Mounet Sully. Acesta, convins, a spus: «Ar fi o crimă să nu faci teatru!». Yonnel a fost admis în clasa bătrînului maestru Leitner. Neprimind însă nici un ban de acasă, elevul de Conservator se angajează cu 70 de franci pe lună la Teatrul «Cluny», unde a cîntat într­o revistă, apoi cu 50 de franci la Teatrul «Moncey» – unde a jucat rolul Umbrei din «Hamlet», pentru ca în lunile fără angajament să cutreiere Parisul, mulțumindu­se doar cu

ei acolo. Și astfel, România se golește de oameni în putere, de minți luminate, de... viitor. Privind la istoria noastră din urmă cu un veac, vedem cum gîndeau românii despre plecarea tinerilor la studii, dar mai ales la întoarcerea lor în țară. De pildă, iată cum arătau învățăturile preoților la începutul Secolului XX către tinerii feciori: ,,Preotul se adresă lui Ion ca un tată și ca un duhovnic:

– Ioane, noi toți avem nevoie de tine aici, spunea preotul: noi toți, toată comuna, tot neamul nostru. Tinerii de seama ta sînt stîlpii și pietrele de temelie pe care se sprijină toată rînduiala noastră, căci voi sînteți fiii în care și­a pus nădejdea neamul nostru românesc. Din mila lui Dumnezeu ați deprins și puțină învățătură, fără nici un alt ajutor, decît mintea voastră luminată. Fără îndoială învățătura este un dar de sus, și roadele ei trebuie să le dai înapoi neamului din care te­ai ridicat. De aceea, nu pleca în țări străine și ne lăsa pe noi aici, mai săraci decît am fost înainte. Nu duce binecuvîntarea ce ni se cuvine nouă, între străini care nici nu te­au îngrijit, nici nu te­au încălzit cu dragostea lor. Tu ești rodul pămîntului nostru binecuvîntat. Aici trebuie să te pîrguiești și lui trebuie să­i dai puterea ta, nu s­o duci altora.

Astfel vorbi preotul în seara aceea, pînă tîrziu în noapte”. (Peter Neagoe – Drumuri cu popas, Ed. Contemporană, după originalul în limba engleză al romanului ,,There is my heart”, apărut la New York în 1936).

LILIAnA TETELEA

cîțiva cartofi copți hrană pentru toată ziua. Dar avea 20 de ani, purta lavalieră, părul mare și nu se plîngea, ba era chiar mîndru! A absolvit Conservatorul dînd examen cu Oreste în Misantropul și luînd premiul întîi, ceea ce îi dădea dreptul la un angajament la un teatru de stat. Nu a fost însă angajat, în ciuda intervențiilor stăruitoare ale lui Eduard de Max care nu înceta să îl încurajeze: «Tu vei fi urmașul meu!»”.

La Verdun

„A sosit războiul. Yonnel s­a reîntors în țară; tatăl, văzînd că n­o scoate la capăt, l­a iertat. A stat în România două luni, gata să răspundă la orice chemare a patriei. Crezînd însă că România va rămînea neutră, s­a reîntors în Franța și s­a angajat în Legiunea străină. A luptat la Verdun, a fost rănit de două ori și a fost decorat”. În casa lui Molière

„La Comedia Franceză a fost angajat în ziua de 15 ianuarie 1926, fără să i se pună condiția – așa cum i se pusese cu prilejul altor oferte de intrare în casa lui Racine – a naturalizării. A debutat în «Cidul». A jucat alături de marea sa compatrioată Marioara Ventura. Publicul entuziasmat luase obiceiul să­i însoțească aparițiile pe scenă cu strigătele: «Societar!»; în 1929 Yonnel și­a văzut visul împlinit: a devenit societar al primului teatru al Franței, al primului teatru al lumii. Și și­a mai împlinit și un alt vis, scump inimii sale: să fie sărbătorit și pe glorioasa scenă a României”.

A urmat o carieră de excepție pe scena Comediei Franceze, al cărei Decan a devenit în anul 1954. La pensionare, în anul 1956, a fost declarat societar onorific al primei scene franceze. Între anii 1942 și 1962 Jean Yonnel a fost profesor al Conservatorului Național Superior de Artă Dramatică din Paris. Jean Yonnel a fost de asemenea și un iubit actor de film.

DEIERI-DEAzI BLOGSPOT COM

Jean Yonnel în rolul lui D’Artagnan

Piesa „Britannicus“ de Jean Racine, în regia lui Jean Yonnel, cu Maurice Escande și Jean Yonnel

File de istorie

„Afacerea Vãcãrescu” si Regina Elisabeta (2)

Prin urmare, dimineaţa mă duceam la Lido, povestește Duiliu Zamfirescu în însemnările sale, unde Marea Adriatică părea a se împodobi cu strălucirea luminei celei mai candide, pe fondul diafan al apelor sale. O madonnă de Carlo Dolci, cu vălul albastru pe fruntea virginală. Nevoia sufletească de idealitate, în care lumea reală intra ca o pasăre venită de departe, mă sufoca. Nu puteam să definesc ce era, dar erau toate la un loc; femei în haine albe, cu ochii nelegiuiţi; flori aninate de balcoane; pînze portocalii de pescari ce fluturau pe azurul cerului; tinereţea mea cea puternică, a cărei veșnică dorinţă de frumos ar fi voit să cucerească aerul, apa, trecutul, prezentul şi viitorul, rezumate în Veneţia adorabilă.

La orele 2 ne regăseam împrejurul mesei. Regina mînca numai lăpturi şi fructe, întinsă pe o canapea strălucită, cu o măsuţă înaltă alături. Doctorul Theodori ciugulea ca un cal bătrîn ce trage din iesle numai ghizdeiul; d­ra Theodori nu vedea ce înghite, gata să sară la cel mai mic gest al reginei; „prinţul Mişu” clămpănea a pustiu; Edgard Mavrocordat vorbea gîjîit şi bea cu plăcere. Aşa că un singur om mînca: eu. De la 8 dimineaţa pînă la 2 după prînz, cu o baie de mare la mijloc şi cu zîmbre după toate femeile cu nuri, mă bîntuia o poftă de mîncare formidabilă. Să vede că împlineam această funcţiune animală cu sinceritatea omului sănătos, care nu se strîmbă, nici nu glumeşte cu cele sfinte. Fapt este că, atunci cînd nu eram eu la masă, regina mînca fără poftă. De unde un Decret Regal, pe care­l păstrez şi acum, iscălit „Elisaveta”, prin care mi se revoca dreptul de a primi invitaţii la dejun, „pentru cauză de utilitate dinastică”. D­rul Theodori, „medicul nostru în cap” era însărcinat cu aducerea la îndeplinire a „prezentului decret”.

După masă și după odihnă, venea ceasul încîntător al plimbării. Coborînd scările în portantină, Regina se instală în gondola sa elegantă al cărei valtrap, tivit cu purpură, plutea pe apă ca o mantie. Umblam departe, pe canalele della Giudeca sau pe lagune, pînă la satele de prin prejur, şi adesea întîlneam nunţi, înmormîntări, serenade, tot felul de saltanaturi, pline de culoare şi de originalitate. Cîteodată, seara, în lumina crepusculară cea mai străvezie, ne opream să ascultăm pescarii pe ambele maluri ale canalului della Giudeca care rosteau în cor stanţele lui Torquato Tasso din Gerusaleme liberata. Lucrul acesta de necrezut este adevărat şi real. Simpli pescari, neştiutori de carte, moştenesc din tată în fiu poezia „scrisă” a unui om pe care au învăţat­o

pe de­a rostul, tocmai fiindcă răspunde mai mult decît toate geniului lor național: bravură medievală, amoruri eroice, sclipitoarea lumină a orientului către care Veneția a năzuit pururea.

Regina asculta încremenită cum corul pescarilor de pe malul stîng răspundea cu o strofă întreagă pescarilor de pe malul drept, care urmau mai departe, cu strofa următoare, pînă la terminarea Cîntului. Omul trebuie să aducă pururea laude lui Dumnezeu, că chiar în nenorocire îl mîngîie cu cîte ceva. Am fost de mai multe ori în Italia, dar niciodată nu am înţeles, ca acum, farmecul acestei țări, precum și marile daruri sufleteşti ale poporului său.

Cînd se întuneca bine, alunecam către San Giorgio Maggiore, de unde mergeam la Riva dei Schiavoni şi intram în Canal Grande, să ascultăm serenadele de pe la oteluri. Minunea aerului înstelat răsărea în fundul apelor, iar pe suprafaţa lor pluteau lampioanele de la bărcile muzicanţilor.

Pînă la sosirea Elencuţei Văcărescu, niciodată nu se pomeni numele său. O conspiraţie a tăcerii părea statornicită între noi toţi, pentru a nu reaminti Suveranei cauza exilului.

Într­o zi, intrînd în salonul reginei, o găsii veselă:

Știi ceva interesant… Mîine vine Pierre Loti.

Eu mă închinai pînă la pămînt. Regina cîntă în ditirambe talentul acestui mare scriitor, a cărui limbă dă senzații vizuale atît de puternice etc. etc.

Eu iar mă închinai pînă la pămînt.

Ce­ți place mai mult din Pierre Loti?

Tot ce a scris.

Îmi pare bine… Fiindcă, nu știu cum, parcă nu ești sincer.

Majestatea Voastră are dreptate. Nu sînt sincer. Dar la ce servește sinceritatea unui cititor cînd toată lumea are altă părere.

Regina făcu ochii mici și înclină capul pe o parte cu o nespusă grație:

O să te rog să fii gentil cu dînsul. Face sacrificii ca să vină să mă vadă… Este pe bordul unui vas de război, ca al 2­lea comandant…

Sînt cu totul la ordinele Majestății Voastre… Voi învăța pînă diseară pagini întregi din Pécheurs d’Islande și vom deveni buni prieteni.

Te rog să nu rîzi de dînsul.

Niciodată nu aș îndrăzni…

E un foarte mare talent.

Pe la vremea mesei, se răspîndi vestea că mama Reginei, Principesa de Wied, va veni în curînd la Veneția, pentru a hotărî pe fiică­sa să cedeze și să se întoarcă în țară. (…) Sfîrșit

Sursa: „ROMâNIA LITERARĂ” (1968)

Statuia Reginei Elisabeta, de la castelul Peleș, Sinaia

Mormîntul reginei Elisabeta a României de la Curtea de Argeș

Regina Elisabeta și Regele Carol I

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Falsul Dimitrie și Boris Godunov (II)

O veste uluitoare (2)

O vreme, domnia Boris Godunov fu strălucită, iar el încredinţat că întemeiase o dinastie. Fiul lui, Feodor, fusese crescut pentru a fi viitorul țar. Iată însă că la Moscova sosi o veste uluitoare: prinţul Dimitrie, fiul lui Ivan cel Groaznic, cel pe care toţi îl credeau mort, era viu şi se afla în Lituania! Slujitorul prinţului Adam părea în vîrstă de 20 de ani. După descrierile contemporanilor era „amabil şi seducător“, avînd „un aer de demnitate, dovada marii sale ascendenţe“.

Dacă ar fi să i se dea crezare, tragedie de la Uglici se desfăşurase cu totul altfel decît în versiunea relatată comisiei de anchetă. Boris Godunov tocmise un medic – pe nume Simon, însărcinîndu­l să­l facă să dispară pe micul ţarevici. Dar Simon, impresionat de tinereţea prinţului, ucisese, în locul lui, un fiu de rob. Dimitrie, ascuns după o sobă, văzuse cînd îi tăiase beregata. Doctorul îl dusese apoi pe falsul ţarevici în curte, adunînd în jurul lui pe tovarăşii săi de joacă. Sub chipul mînjit de sînge, îmbrăcat în hainele lui Dimitrie, nimeni nu recunoscuse copilul robului. Simon îl trimisese pe Dimitrie în Ucraina, unde acesta crescuse, aşteptînd ceasul răzbunării. După moartea celor care­l crescuseră, ţareviciul porni la drum, ajungînd, după multe peripeţii, în Lituania, la palatul prinţului Adam Wiszniowiecki.

„Binevoiască Maiestatea voastră”

Prinţul Adam îl ascultă cu mare atenţie, apoi se ridică și spuse:

– Deoarece eşti fiu de țar și frate de țar, eu recunosc în tine pe suveranul Imperiului rus, guvernat acum de uzurpatorul Godunov. Voi susţine cauza ta dreaptă şi nădăjduiesc că şi regele Poloniei te va sprijini.

Porunci să fie înhămaţi „şase cai suri de călărie, dintre cei mai arătoşi“, la „caleaşca lui cea mai frumoasă“, care să fie împodobită cu „perne şi covoare“. Însoţit de 12 slujitori, îmbrăcaţi în caftane de brocart şi blănuri de zibelină, purtînd arme încrustate cu aur şi pietre scumpe, nobilul polonez se înfăţişă lui Dimitrie, spunîndu­i, aşa cum precizează istoricul Armand Praviel, printre altele:

– Binevoiască Maiestatea voastră să accepte aceste nimicuri. Tot avutul meu este la dispoziţia voastră. Umilul rîndaş avea să fie tratat ca un ţar nu numai de către prinţul Adam, ci şi de fratele acestuia, Constantin, şi de socrul lui, Jerzy Mniszeck, palatinul de Sandomir. La moşia lui Constantin, un bătrîn soldat rus, pe nume Petrovski, servitor al cancelarului Lituaniei, care­l cunoscuse pe tînărul prinţ Dimitrie, aproape îşi pierdu cunoştinţa văzîndu­l și jură că era fiul lui Ivan cel Groaznic. Este lesne de imaginat efectul unei asemenea lovituri de teatru. Recunoaşteri de acest fel se petrecură din ce în ce mai des. Se pare că într­adevăr asemănarea cu prinţul Dimitrie şi cu fratele său Feodor era extraordinară. Entuziasmul partizanilor polonezi ai lui Dimitrie crescu. Îşi şi vedeau protejatul pe tronul Rusiei. Pe de altă parte, se zvonise că Dimitrie avea înclinaţii spre catolicism. Iezuiţii începură să ciulească urechile. Dacă acest Dimitrie se convertea şi ajungea la tron, asupra Rusiei ar fi domnit un ţar catolic. Şi ar fi fost de ajuns o semnătură a lui ca toţi supuşii să treacă la catolicism. Dimitrie, care avea nevoie de partizani, nu­i descurajă. La 24 aprilie 1604, nunţiul papal scrise la Roma că „Dimitrie a ascultat missa şi s­a împărtăşit în taină“. Din ziua aceea, cauza pretendentului fu îmbrăţişată şi de clerul polonez. Regele Poloniei, Sigismund, se feri totuşi să ia vreo atitudine făţişă, nevrînd să se certe cu ţarul Boris. Nu rezistă însă în faţa episcopilor săi şi a nunţiului papal.

Iar cînd Dimitrie îi trimise o scrisoare în care afirma solemn că, ajuns pe tronul „părinţilor săi“, va dărui Poloniei oraşul Smolensk şi întreaga provincie nordică, Sigismund capitulă şi acceptă să­l primească.

– Dumnezeu să te aibă în paza lui, Dimitrie, Prinţ al Moscovei! – îi spuse cu voce gravă Sigismund. Originea ta ne este cunoscută şi a fost dovedită cu martori. Îţi acordăm un venit de 40.000 de florini şi, ca prieten şi oaspete ce ne eşti, îţi îngăduim să primeşti sfaturile şi serviciile supuşilor noştri.

Din ziua aceea Dimitrie intră în istorie. Avea curtea sa proprie şi nu peste mult tîmp avea să dispună şi de o armată proprie. Printre supuşii săi, cel mai devotat se arătă palatinul de Sandomir. Acest principe puternic era, de altfel, şi tatăl unei fete de o frumuseţe răpitoare, „frumoasă, fermecătoare, proaspătă și vioaie“ pe nume Marina, în ochii căreia Dimitrie luase înfăţişarea celui mai frumos dintre Feţii­Frumoşi. Fata nu mai dormea, nu mai mînca, era pe cale să se prăpădească. Tatăl porunci să fie spovedită, iar fata îşi mărturisi dragostea ei pentru Dimitrie, care, la rîndul lui, se îndrăgostise de Marina. Episodul se încheie prin logodna tinerilor. Dar basmul continuă.

Boris Godunov se neliniștește

În palatul lui din Moscova, Boris Godunov, care pînă atunci îl dispreţuise pe impostor, sfîrşi prin a se nelinişti şi ceru curţii din Cracovia extrădarea acestuia. Primi însă un răspuns evaziv, polonezii pretinzînd că nu ar fi cunoscut domiciliul învinuitului.

În acest timp, Dimitrie se îndeletnicea cu strîngerea unei armate, sprijinit de viitorul său socru, Jerzy Mniszeck.

Sub steagul „ţarului adevărat“ se adunară tot felul de oameni: gentilomi polonezi, „mari patrioţi ruşi“, gata să lupte pentru dreptul la tron al „urmaşului legitim“, mujici care fugeau de tirania stăpînilor, cazaci din stepă.

La 23 octombrie 1604, Dimitrie, însoţit de 1.100 de lăncieri şi de 500 de infanterişti, trecu Niprul mai sus de Kiev, unde se întîlni cu credincioşii săi zaporojeni în număr de 300­400. Pentru acea vreme oastea lui constituia o forţă însemnată. Sate şi oraşe căzură, unele după altele, în stăpînirea lui Dimitrie.

Dincolo de ferestrele înguste ale palatului său, Boris Godunov şedea adîncit în gînduri. Nu socotise necesar să trimită în întîmpinarea impostorului o armată care să reprezinte altceva decît o forţă poliţienească. Sosiră însă la Moscova mesageri anunțînd că această oaste fusese înfrîntă. În încăperile cu pereţii împodobiți cu piei de animale şi mătăsuri de toate culorile, Boris Godunov simţea asupră­i povara destinului. E cu neputinţă să nu

evocăm aici celebra operă a lui Musorgski în care e zugrăvită spaima lui Boris Godunov în faţa spectrului „copilului asasinat“. Orice istoric, la rîndul său, este surprins de inactivitatea aproape totală a lui Boris în decursul acelor luni. După apariţia falsului Dimitrie, spune Constantin de Grunwald, „s­a produs o sfîşiere în sufletul suveranului“. El voia să fie sigur, absolut sigur că Dimitrie este un impostor. Recitea mărturiile depuse în faţa comisiei de anchetă, consulta ghicitoare şi astrologi, întrebîndu­se mereu dacă Dimitrie putuse supravieţui.

Boris suferea de ceea ce am putea numi complexul uzurpatorilor. Nimic nu­l lega de suveranii legitimi ai Rusiei. Sigismund, regele Poloniei, a recunoscut drepturile la domnie ale falsului Dimitrie totdeauna, deşi voise să uite. Acum însă această obsesie îl măcina. Rusia îl acceptase în lipsa altui pretendent. Puterea îl uzase. Pentru a­şi păstra domnia reprimase cu cruzime orice opoziţie, creîndu­şi astfel numeroşi duşmani, dispuşi acum să creadă în existenţa lui Dimitrie. Ştirea se răspîndea din oraş în oraş, din stepă în stepă, din pădure în pădure, din izbă în izbă. Fiul lui Ivan cel Groaznic! Armata lui Dimitrie înainta şi de pretutindeni i se alăturau voluntari.

În primăvara anului 1605, Dimitrie aştepta dincolo de zidurile localităţii Kromi cea de­a doua armată trimisă de Boris să­l înfrunte. În locul oştirii sosi însă o veste uluitoare: Boris Godunov murise! La 13 aprilie 1605 se urcase pe un turn al Kremlinului şi­şi contemplase îndelung capitala. Apoi, cuprins de ameţeală, se prăbuşise în nesimţire. Recăpătînduşi cunoştinţa în răstimpul împărtăşaniei, rostise în şoaptă:

– Încredinţez destinul Rusiei Sfatului boierilor şi voinţei Domnului.

Apoteoza lui Dimitrie (1)

Tînărul Feodor Godunov, noul țar, nu avea decît 16 ani. Cîteva zile încercă zadarnic să­şi consolideze tronul. Era ca şi cum ar fi încercat să oprească un taifun cu mîinile goale. Poporul rus îl aştepta pe fiul lui Ivan cel Groaznic. Din 30 mai Moscova era în fierbere. La 1 iunie, doi trimişi ai lui Dimitrie sosiră în capitală. Primiţi în dangătul clopotelor şi aclamaţi, fură conduşi în Piaţa Kremlinului. Mulţimea ceru alungarea lui Feodor Godunov şi proclamarea lui Dimitrie. Cînd apăru prinţul Vasili Şuiski, care fusese trimis odinioară la Uglici de Boris Godunov şi prezidase comisia de anchetă asupra morţii lui Dimitrie, se aşternu tăcerea. Şuiski luă cuvîntul. El era omul care cunoştea adevărul. Cu glas puternic rosti:

– Ţarul Boris a trimis, într­adevăr, ucigaşi să­l omoare pe prinţul Dimitrie... L­am putut însă salva şi am îngropat în locul lui pe fiul unui popă!

Cei adunaţi în Piaţa Kremlinului izbucniră în aclamații. Şuiski recunoscu că poporul rus fusese minţit. Mărturisi că moartea accidentală a lui Dimitrie fusese o înscenare mîrșavă. Prin mulţime îşi făcu loc un vechi adversar al lui Boris Godunov, Bogdan Belski, care confirmă spusele lui Şuiski, declarînd că el însuşi, în amintirea lui Ivan cel Groaznic, „salvase viața fiului acestuia, Dimitrie; că fusese persecutat din această pricină de Boris Godunov“.

Aceasta fu picătura care făcu să se reverse paharul! De vreme ce Boris Godunov voise să­l ucidă pe urmaşul țarilor, mulţimea nu avu milă de familia uzurpatorului. Se năpusti în Kremlin, îl luă pe Feodor și pe mama şi pe sora lui. Nu peste mult timp fiul şi fiica lui Boris Godunov fură omorîţi. Sora lui Boris fu lăsată în viață pentru a cunoaşte „mizeria şi dezonoarea“.

– Dimitrie Ivanovici! Dimitrie Ivanovici!

Acesta era strigătul mulţimii. Tînărul pretendent înainta pe covoare de flori şi verdeaţă, în calea lui, oamenii se prosternau, plîngînd şi închinîndu­se. Ziua de 20 iunie fu ziua apoteozei lui Dimitrie, ziua intrării lui în Moscova. Se îndreptă spre mormîntul lui Ivan cel Groaznic şi îngenunche:

– Ah, tată! – strigă el; fiul tău domneşte, și numai datorită sfintelor tale rugăciuni. (va urma)

ALAIn DECAUX

Feodor al II-lea al Rusiei, fiul lui Boris Godunov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (188)

Shang Di (Împăratul de Sus) (2)

În percepția oamenilor epocii, Shang Di era incompatibil cu răul, minciuna și stricăciunea morală. El era cel care distribuia echitabil răsplățile și pedepsele. Cele mai timpurii mențiuni scrise despre Shang Di se găsesc pe oasele oraculare păstrate din vremea dinastiei Shang/Yin. De pe acestea, dar și din Shu Jing/ Shang Shu, unul dintre Cele Cinci Canoane folosite de Confucius în lecțiile predate discipolilor săi, putem afla că, la începutul dinastiei Shang/Yin, Shang Di era numit „Marele Împărat al Cerului“ sau, mai simplu Di/Ti, cu sensul de împărat, domn, stăpîn. În literatură, Shang Di a apărut prin anul 700 î.Chr. În „Cartea Edictelor“, pe care am menționat­o anterior, numele lui Shang Di este pomenit de 32 de ori. Din străvechea enciclopedie „Shan Hai Jing“ aflăm că, atunci cînd se culca, Shang Di ocupa 9 mu de teren (mu = unitate de măsură tradițională chineză pentru suprafețe; 1 mu = 667 m2). Cînd i s­a retezat capul lui de Shang Di, sprîncenele lui erau atît de lungi încît atîrnau afară din căruța în care era transportat. Deci, Shang Di era considerat, la un moment dat, o entitate fizică, un uriaș, un gigant, cum îl numea Confucius. Confucius nu considera că Shang Di ar fi zeu. Atît daoiștii, cît și budiștii, care cred că cerul este constituit din 9 sfere concentrice, consideră că, în al nouălea Cer se află Palatul inaccesibil al lui Shang Di. Această credință este asemănătoare cu cea zalmoxiană a geto­dacilor, care considerau, de asemenea, că Cerul are 9 sfere iar Zalmoxis domnește între al nouălea Cer. Revenind la Shang Di, se considera că el domnește asupra spiritelor naturii. De foarte multă vreme, Shang Di nu mai are propriul său cult, dar a rămas ca un străvechi personaj mitologic, imposibil de ignorat. Menționăm că denumirea de Shang Di a fost folosită

Oameni și miracole (11)

Corpul cuprins de foc (2)

Într­o zi, relatează biograful lui Philippe de Neri, „a fost surprins de o iubire atît de arzătoare, încît, incapabil să o suporte, s­a aruncat cît era de lung pe jos şi, precum cineva care încearcă să se răcorească, şi­a descoperit pieptul, ca să mai potolească puţin fierbinţeala pe care o simţea“. E important să semnalăm faptul că la autopsia corpului său s­a descoperit o umflătură sub sînul stîng provocată de două coaste depărtate spre exterior. Stanislas Kostka era obligat să­şi pună pe piept cîrpe ude. Într­o zi, superiorul său l­a găsit, în plină iarnă, în grădină unde sufla un vînt rece. „Ard, ard!“ i­a spus Stanislas. Senzaţia era simţită în dreptul inimii. Cazul cel mai bine cunoscut este cel al Caterinei din Genova, a cărei „Vita“ abundă în exemple de hipertermie. Caterina, care era o mare abstinentă, nu mînca şi nici nu bea în timpul postului; doar puţină băutură foarte acră. „Cînd înghiţea această mixtură, citim în biografia ei, părea că lichidul cădea pe o dală înroşită pînă la roşu şi că era imediat uscată de focul mare care ardea în ea. Nici un stomac, oricît de robust, n­ar fi putut suporta o astfel de băutură...“. Dar pentru ea era răcoritoare!

În 1510, ea a avut de mai multe ori senzaţia de arsură intensă, fiind obligată să se întindă pe pat, pentru că durerea era insuportabilă. Relatările precizează că trupul ei tremura atît de tare, încît umărul drept părea deplasat, „detaşat de trunchi, ca şi cum una dintre coaste ar fi fost forţată să iasă din locul ei“, ceea ce s­a putut verifica la examinarea cadavrului, la cîteva ore după moartea ei. Într­o zi, pe cînd era din nou cuprinsă de „flăcări“, martorii au observat că avea buzele şi limba parcă fripte. Nu putea nici să vorbească şi nici să se mişte, dar urla de durere. În acel moment, nimeni nu­i putea aduce vreo uşurare, căci nu suporta nici un contact (hiperestezia pielii).

de către misionarii creștini ajunși în China, pentru a­L desemna pe Dumnezeu.

zeii (1)

După ce l­am prezentat pe zeul suprem Shang Di, aceasta și pentru că el este și sinonim cu Dumnezeu din creștinism, în continuare vom vorbi foarte pe scurt despre zei, în general, iar apoi vom descrie pe scurt pe principalii zei din mitologia chineză clasică, pe nemuritori etc. Mitologia chineză s­a inspirat din mai multe surse religioase astfel încît numărul zeilor, al divinităților și al ființelor supranaturale este foarte mare. Unii dintre zeii cei mai vechi ai începuturilor mitologice, de exemplu cei ai fertilității, au fost acceptați și asimilați credințelor ulterioare. Au apărut și alți zei, de dată mai recentă, majoritatea fiind de origine daoistă, iar alți cîțiva de proveniență budistă. În multitudinea zeităților se disting unii foarte importanți în ceea ce au făcut pentru oameni și în ce reprezintă pentru omenire, iar alții avînd o poziție secundară. În general, zeii în care cred chinezii nu au aproape deloc transcendență și sînt importanți mai degrabă pentru sărbători și ceremonii festive. Sursele din care au apărut zeii chinezi au fost religiile prezente pe teritoriul țării, mitologia antică, creațiile populare, personalitățile divinizate, creațiile școlilor daoiste și budismul. O clasificare a zeilor este greu de făcut, plictisitoare, astfel încît ne vom rezuma în primul rînd la o împărțire după locul unde se crede că își au locuința și acționează. Cei mai de seamă sînt zeii din Cer/Paradis, în frunte cu deja familiarul Shang Di. Urmează zeii Pămîntului/tereștrii, care sînt prezenți printre oameni. Ultimii sînt zeii lumii subterane, ai infernurilor și ai morților. După zeii cei mai îndepărtați în timp, cei ai Creației și ai înfăptuirilor primordiale, mare parte din ei simple abstractizări. Oamenii au simțit nevoia să dea zeilor o formă organică, palpabilă, asemănătoare oamenilor și animalelor sau, prin combinație, pe jumătate antropomorfă, pe jumătate animalieră. În acest sens,

fantezia oamenilor s­a jucat, dorind să sugereze forța zeilor, înzestrările lor magice, capacitatea de a înfăptui ceea ce nu puteau oamenii. Zeii din mitologia chineză s­au luptat între ei, ori cu alte făpturi supranaturale, cu spirite malefice, demoni, fantome etc. Zei chinezi sînt și eroii civilizatori ai comunităților omenești de pe pămînt, facilitîndu­le acestora cunoașterea unor unelte, tehnici sau modalități de comportament. Spre deosebire de zeii altor religii, zeii chinezi sau măcar o parte dintre ei nu erau veșnici. Ei au putut muri, învia, dispărea sau urma un destin omenesc.

O altă caracteristică a mitologiei tinere, dar mai ales a celei daoiste, este aceea că Panteonul divin a sporit mereu prin apariția de noi zei și creaturi supranaturale, prin divinizarea unor oameni obișnuiți care s­au dovedit înzestrați cu ceva special, cu calități excepționale, cu virtuți eroice, războinice sau de altă natură. Teoretic, ierarhizarea zeilor este posibilă, dar nu aduce nimic semnificativ pentru a înțelege mentalitatea chineză în raport cu sacralitatea. În afară de unanim cunoscutul și divinizatul Shang Di, care nu ține de o anumită religie, este important să menționăm că în religia daoistă există un conducător suprem al tuturor existențelor din univers, anume Împăratul (de) Jad. Nu mai puțin însemnată este și prezența lui Buddha Sidartha Gautama Sakyamuni, adus de misionarii budiști indieni pe meleagurile chineze. Daoiștii au pus în prim­plan și o grupare de trei zei, așa­numiți „Trei Puri“, dar și o altă grupare, a „Celor Patru Împărați“, care sînt regii cerești ai religiei daoiste. Dincolo de aceștia, sînt de menționat zeii diferitelor categorii sau medii în care se manifestă, de importanță mai mică, secundară față de cei menționați mai sus, dar de importanță reală pentru oamenii credincioși, deoarece au o legătură mai concretă cu viața de toate zilele a omului. În acest sens, menționăm zeii destinați fenomenelor naturale – ai Ploii, Vîntului, Tunetului, munților, apelor etc. (va urma)

ChRISTINA MEIţĂ-TANG

Aceeaşi descriere a simptomelor este valabilă şi în cazul Mariei­Magdalena din Pazzi. În viața acestei mistice există atîtea miracole încît devine un personaj fascinant... În stare normală, tînăra călugăriţă era calmă, tăcută, supusă şi umilă, pe scurt, întrunea toate calităţile cerute de la o novice. Dar veneau apoi acele momente imprevizibile cînd începea să strige „pentru că o ardea“. Pentru că era mistuită de iubire. O căldură formidabilă transforma regiunea inimii într­un fel de centrală termică... Atunci, fără să poată stinge această căldură, fugea în grădină, îşi rupea hainele de pe ea şi se repezea la fîntînă ca să bea cantităţi enorme de apă rece, udîndu­şi faţa şi braţele şi turnîndu­şi apă pe piept. Faptele relatate aici ne duc cu gîndul la cele descrise de papa Benedict al XIV­lea, autorul unui tratat de canonizare care fixa criteriile de sfinţenie, tratat de care Biserica s­a folosit secole de­a rîndul pentru a stabili procesul sfinţilor (Benedict al XIV­lea ştia despre ce era vorba deoarece, înainte de a fi Papă, fusese „promotorul credinţei”, adică „avocatul diavolului“ în toate procesele de canonizare din epoca sa, rolul său fiind acela de a culege toate depoziţiile defavorabile legate de cauza care se judeca, toate respingerile, greşelile, mărturiile lipsite de valabilitate etc).

Benedict al XIV­lea afirma că preafericitul Nicolas Factor (Secolul al XVI­lea) dădea fuga şi se arunca în fîntîni ca să stingă focul din corp şi că putea să fie văzută această apă care clocotea. Să nu uităm că, atunci cînd un fapt miraculos era menţionat de Biserică, însemna că toate anchetele exigente au impus admiterea acestei realităţi. Pe de altă parte, există nişte mărturii tulburătoare, precum cea a chirurgilor care au făcut autopsia Mariei Villani, la nouă ore după decesul ei.

Mai trebuie să adăugăm că sfînta nu avea aceste stări în public, deci nu era vorba despre o criză de isterie. Niciodată nu a vrut să explice acest miracol straniu, aşteptînd cu umilinţă ca el să înceteze. În sfîrşit, se menţionează că sîngele pe care îl pierdea Caterina prin stigmate era fierbinte. Cînd era adunat într­un vas, nu puteai să pui mîna pe el. Sîngele încălzea vasul şi ardea şi pielea, lăsînd urme. Lucrul acesta era atît de uimitor, încît Thurston se întreba: „Oare să fie exactă relatarea acestor detalii? Dacă aceste lucruri au avut loc, erau demne să fie înregistrate. Recunosc că mărturia în sine nu e concludentă, dar nu putem ignora faptul că declaraţii de o similitudine uimitoare au fost făcute de martori oculari şi în cazul altor mistici”.

Medicii nu au putut să­i extragă inima pentru că era prea fierbinte. Au fost nevoiţi să aştepte cîteva ore. Mărturia lor în această privinţă este de necombătut. Nu ştim ce să credem. Corpul devine atît de cald şi este atît de fierbinte, încît poate să aprindă hainele? Asta se înţelege din ceea ce spunea Imbert­Gourbeyre despre Palma d’Oria, alături de care a petrecut, în 1871, patru zile în care a studiat­o fără încetare. „Am văzut­o arzînd, povestea medicul, de două ori, în cămaşă, constatînd pe corpul ei adevărate arsuri asemănătoare cu cele cauzate de un lichid fierbinte. Am văzut şi cîrpe aplicate pe inima ei în timpul acestui incendiu şi, la îndepărtarea lor, nişte urme extraordinare“.

Imbert­Gourbeyre a reprodus în cartea sa Stigmatizarea desene ale acestor urme în formă de inimă şi de săgeţi care te lasă cu gura căscată... Palma d’Oria avea stigmate şi nu mînca, dar Biserica, foarte reticentă în acceptarea miracolelor, căci nu le consideră drept un criteriu de sfinţenie, nu a avut încredere în această tînără mistică din Secolul al XIX­lea. Cu toate acestea, mai mulţi martori au atestat faptul că au văzut linii pe pieptul ei fierbinte în mai multe locuri. Se mai spune că atunci cînd bea două carafe una după alta, din cauza focului care o mistuia, voma apă clocotită.

Un caz contemporan a fost verificat medical. El ne oferă indicii precise şi se referă la părintele Pio, capucin italian. Cînd medicii i­au măsurat temperatura, termometrele medicale obişnuite s­au spart (termometre gradate pînă la 42 de grade Celsius), atît de violentă a fost urcarea mercurului în coloana de sticlă.

Un medic a avut într­o zi ideea de a folosi un termometru de baie care a înregistrat pînă la 48,5 grade Celsius! În stare normală, părintele Pio avea o temperatură de 36,2 şi de 36,5 grade Celsius. Cu acelaşi termometru s­au înregistrat maxime de 48 de grade Celsius în cursul unor crize de hipertermie care puteau să dureze pînă la două zile. Este evident că între mărturiile asupra cazurilor de mistici din vechime, fără examinări precise, şi observaţiile medicale serioase făcute asupra părintelui Pio trebuie să admitem că miracolul există, chiar dacă resorturile sale rămîn încă misterioase... (va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cum au sfîrşit unii scriitori

Cu ceva vreme în urmă, îmi venise ideea să alcătuiesc o listă cu scriitorii români morți de tineri. Și mă gîndeam să încep discuția cu romancierii din Secolul al XIX­lea, ajungînd pînă la sfîrșitul celui de­al II­lea război mondial. Și enumerarea pornea de la mintoasa Iulia, fiica savantului Bogdan Petriceicu Hașdeu (moartă de tuberculoză la 19 ani). Urmau poeții Vasile Cârlova și Dumitru Iacobescu (și ei tuberculoși), Mihail Săulescu ai Alexei Mateevici (morți pentru patrie în primul război mondial), Nicolae Labiș (accident de circulație), Barbu Brezianu, prozatorii Alexandru Sahia și Max Blecher și atîția alții. Acum se cuvine să faci o listă și cu scriitorii care au murit foarte bătrîni, m­a îndemnat Vadim, punînd pe manuscrisul meu corpul de literă și pagina din revistă, unde urma să apară. Natural, am amintit și de aceștia, cum ar fi doamnele de 104 ani Cella Delavrancea și Rosa del Conte, care, deși italiancă, ar trebui asimilată și ca scriitoare română pentru studiile sale strălucite despre Eminescu (,,Mihai Eminescu o dell‘ Assoluto”, 1961, în traducerea românească a lui Marian Papahagi). Tot așa cum literatura franceză se mîndrește cu Martha Bibescu, Elena Văcărescu sau Anna de Noailles, Panait Istrati sau Eugen Ionescu, iar cea rusă cu Antioh Cantemir, fiul domnitorului cărturar. Nu i­am uitat nici pe medicul legionar Șerban Milcoveanu sau pe suprarealistul Dan Coridaleu (morți la vîrsta de 99 de ani), poeții Tudor Arghezi sau Gheorghe Păun, prozatorul Alexandru Cazaban și alții.

Poate că la publicația unde­și are cartea de muncă domnișoara Claudia Mesea Paraschivescu nu primește un salariu mulțumitor. De aceea și­a mai găsit o slujbă: rubrica ,,Cum au murit unii scriitori și domnitori români”, cu care se prezintă periodic pe YouTube. (Cum se vede, fiind un antibidenist feroce, repudiez barbarismul job în favoarea sinonimului arhaic slujbă de origine slavă. Și tangențial, îmi aduc aminte de o schiță a lui Gheorge Brăescu în care un personaj întreabă: ,,Cum se spune în franceză «Slujba­i slujbă, drujba­i drujbă?»”). Urmăresc cu atenție contribuția Claudiei și pot spune că, în general, oferă texte acceptabile, dar compuse de un gazetar, nu de un istoric literar de meserie, căci sar în ochi multe inadvertențe de ordin istorico­literar, precum și unele stîngăcii stilistice. Iar vocea care prezintă materialul lasă impresia că e străina aceea, poate o nemțoaică, cine știe, care citea fragmente din Biblie în filmele de desene animate pentru copii, de fapt, propagandă protestantă sau baptistă, de la începutul anilor ’90.

Într­o vreme, mă hazardasem să scriu texte lungi, cum ar fi ,,Calea Victoriei, trecut și prezent”, ,,Clanul Eminovicienilor” sau ,,Spaimele Limbii Române”, și n­am uitat cîte zile petrecusem în biblioteca de la Muzeul Orașului București și în cea a Facultății de Litere, căci, fără o documentare la sînge, nu poți ieși pe piață cu asemenea lucrări dificile. Calea Victoriei cu o fotografie rară luată de pe acoperișul vechiului Teatru Național și Strada Câmpineanu, de fapt, un maidan. De aceea, hai să nu fim prea aspri cu frumoasa ziaristă Claudia Mesea Paraschivescu care ne zîmbește online, relaxată, dintr­o fotografie, și să abordăm același subiect, cum au murit și alți scriitori. Neuitînd, pentru aceasta, să menționăm și sursele de inspirație, fiindcă așa sînt uzanțele, cîtă vreme dorești să fii crezut, fiindcă n­ai fost de față cînd a sucombat maestrul. Vlaicu Bârna a fost un scriitor care, deși frecventa Cenaclul ,,Sburătorul” încă din studenție, producțiile sale în versuri și proză n­au rupt inima tîrgului. Starea aceasta a continuat și cînd s­a schimbat regimul politic și a trebuit să­i preamărească pe noii stăpîni dacă dorea să o ducă bine. Dar memorialistul Vlaicu Bârna (vezi volumul ,,Între Capșa și Corso”), surprinzător, se arată un scriitor în toată puterea

cuvîntului. La aceeași revenire se pretează și criticul Eugen Simion în medalionul consacrat lui Mihai Beniuc în lucrarea sa, ,,Scriitori români de azi”, cînd scrie că, într­o vară, a renunțat la o vacanță pe Litoral, ca să citească întreaga operă a lui Mihai Beniuc și, la sfîrșit, a reținut cam 100 de poeme excepționale.

Așadar, să începem evocarea lui Camil Petrescu, surprins în două ipostaze din viața sa. Mai întîi, starea civilă. Pînă pe la 50 și ceva de ani, fusese un celibatar neînduplecat. Frumos, inteligent și cu un spirit scăpărător, femeile, în special cele de la ședințele Cenaclului ,,Sburătorul”, îl asaltau, desigur, și în speranța unui matrimoniu fericit. Dar el, nu și nu. Asta pînă a cunoscut­o pe tînăra Eugenia Marian, provenită dintr­o anumită etnie, pe care, deflorînd­o, a fost constrîns să o ia de soție, motiv pentru umoristul Oscar Lemnaru să afirme: ,,Camil Petrescu s­a însurat; așadar, a inaugurat fabrica de orfani”. Sfîrșitul marelui scriitor a avut și el un caracter polemic, așa cum i­a fost și viața, își continuă Vlaicu Bârna confesiunile. El suferea de mai multă vreme de tulburări cardiace. Natural, începuse să consulte medicii. Dar mai făcea ceva: supradimensionîndu­și darurile, răsfoia și tratatele de medicină, convins căși va găsi leacul de unul singur. Dar boala avansa, iar terapia recomandată de tratate și înțeleasă amatoristic nu dădea rezultate. Intrat în grija savantului Lupu, acesta l­a dojenit descoperindu­i cărțile ascunse sub pernă si împănate de rețete de tratament fanteziste.

– Domnule Camil Petrescu, nu mă asculți și faci tot posibilul să mori.

Iar răspunsul a venit cam în maniera în care jurnalistul Gelu Ruscanu sau poetul Ladima își acceptaseră destinul:

– Da, dar vreau să mor pe ideile mele!

Ceea ce s­a și întîmplat pe 14 mai 1957. Nu declarase el, în atîtea rînduri, că văzuse idei?

Analizînd viața și opera poetului Ienăchiță Văcărescu în ,,Istoria ...” sa, G. Călinescu precizează, de la bun început, că era un curvar. Curînd, nu se știe cine va întocmi chiar o listă care avea să­i mai cuprindă și pe alții: Alecu și Nicolae Văcărescu, Anton Pann, Ion Barbu (dea dreptul un psihopat care avea o listă cu peste 3.000 de victime), Victor Eftimiu (măcar că era însurat cu actrița Agepsina Macri, o frumusețe de care era îndrăgostit, fără speranțe, și dramaturgul A. de Herz, iar, spre bătrînețe, devenise adeptul perversiunilor), seducătorul Ion Vinea, Cezar Petrescu însurat de cinci ori, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Zaharia Stancu (o dezvirginase pe viitoarea poetă Maria Banuș chiar în magazia de decoruri a TNB, unde era director), Adrian Păunescu și atîția alții.

norocul său aveau să apună. Dezavuat de noul regim, procesele i s­au împuținat, chiar dacă, angajat să­i apere interesele lui Iuliu Maniu, mai mult l­a înfundat, cum avea să pățească și bietul Ceaușescu în 1989. La fel și aparițiile editoriale. Sărăcia începea să­i dea tîrcoale, înnegrindu­i sufletul la gîndul că familia îi va muri de foame. Noroc cu moartea care l­a izbăvit de toate supărările, venită pe neașteptate în februarie 1954, cînd cu viscolul acela cumplit, care acoperise Bucureștii. Aidoma lui Caragiale, mort subit la Berlin în iulie 1912, tot de inimă rea, la gîndul că prăpădise toată moștenirea Momoloaiei și, neavînd vreo soluție de salvare, își vedea familia în situația să moară de foame prin străini. ,,Ce ne facem cu Caragiale, că nu mai are bani“, se căina amicul Dobrogeanu­Gherea, abia întors de la Berlin, căutînd să obțină ceva ajutoare din țară.

Sfîrșitul lui Ionel Teodoreanu s­a produs în ziua aceea cu viscol și ninsoare multă din 1954. Deși se circula greu prin oraș, el o pornise spre tribunal, înotînd prin troiene, unde avea de rezolvat unele chestiuni legate de procesele sale. Dar, pe drum, și­a dat seama că, pe vremea aceea cumplită, tribunalul era închis, Așa că a luat calea înapoi spre casă. Era cardiac, și sub influența gerului, inima lui a cedat tocmai cînd intrase într­o băcănie, să cumpere ceva de­ale gurii pentru cei de acasă. Peste 3 zile, l­au înmormîntat. Locuia pe Strada Romulus, într­o casă veche și afumată, el care, în zilele sale de aur, se lăfăise în palate strălucitoare din inima Capitalei. Vlaicu Bârna, care adusese o coroană din partea Uniunii Scriitorilor, avea să noteze că defunctul ședea întins pe pat, îmbrăcat într­un sacou pepit, sărăcăcios și cu pantaloni negri. Nici măcar pantofii nu erau noi. Soția și copiii îl priveau muți de durere. Coșciugul încă nu fusese adus, dar preotul începuse slujba. Pe urmă, cînd a sosit și coșciugul, l­au dus la groapă cu sania, legat bine. În curte, se adunaseră peste 100 de oameni, veniți din vecini. Seara, ca frate mai mare, Păstorel a organizat un fel de parastas pentru prieteni, într­o berărie din fața Tribunalului Mare. Avea ochii în lacrimi și toți invitații îi respectau durerea. Ultimele momente din viaþa lui Eugen Lovinescu

Nu departe de aceștia s­a situat și frumosul Ionel Teodoreanu, care produsese multe insomnii soției sale, Ștefana Velisar. Deh, ce să faci, așa e viața, tot repetînduse, generații după generații, păcatele primordiale, curvia și preacurvia, au ieșit din afara penalului, devenind niște slăbiciuni nevinovate. O vreme, avocatul și scriitorul Ionel Teodoreanu a fost mare și tare, gloria și banii mîngîindu­i orgoliul de bărbat de succes. Dar, odată cu schimbările politice din 1945, steaua și

,,Într­o noapte albă, acum cîtva timp, mi­am adus aminte de figura subțiratică, gălbejită a lui Eugen Lovinescu, ale cărui straie cam curgeau pe el de la ieșirea din spital. Era în preajma morții. Își făcea zilnica plimbare. Umbla încet, fără țintă, prin forfota Capitalei. Se oprise îndelung în fața librăriei «Cioflec». Singur, cu privirea pierdută, îngîndurat, de o sfîșietoare tristețe. M­am oprit în fața Cercului Militar și l­am privit multă vreme, cît a stat, și nu a stat mult, parcă rătăcit în colțul din față, contemplînd lumea aceea agitată, care se tot foia în jurul lui. Încremenise ca o statuie în mijlocul acestei lumi, poate cu gîndul la despărțirea de ea, precum și la cancerul care îl măcina, condamnîndu­l la moarte. (Toți sîntem, în orice moment, condamnați la moarte, dar parcă mai apăsătoare, mai dureroasă e condamnarea pentru o conștiință care se știe pierdută prin boala ei fără cruțare.) Cu simpatie, cu milă l­am privit atunci de pe trotuarul unde mă oprisem pironindu­mi ochii asupra acelei rămășițe pieritoare a lui Eugen Lovinescu care, de pe celălalt trotuar, parcă­mi spunea că viața pentru el a încetat de a mai avea rost, că se simte iremediabil singur în fața morții de neocolit”.

(Arșavir Acterian ­ ,,Jurnalul lui Nastratin”)

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pivniţele Rhein&Cie – Istorie şi tradiţie din 1892

În 1886, cînd Wilhelm August Rhein, primul dintre cei trei fraţi Rhein, sosea la Azuga, în România Vechiului Regat, zona era dominată de sălbăticie. Icicolo cîteva căsuţe răzleţe semnalau timid prezenţa umană. În scurt timp, peisajul s­a schimbat semnificativ: dintr­odată au răsărit o sumedenie de fabrici, iar 14 ani mai tîrziu despre locul acesta se vorbea cu admiraţie la Expoziţia Universală de la Paris. Transformarea, aparent neașteptată, s­a datorat voinţei extraordinare a unor oameni aparte. Regele Carol I a fost cel care a dorit să facă din Valea Prahovei o veritabilă vitrină a modernizării României prin crearea unui complex industrial care, pe de o parte, să răspundă necesităţilor pieţei interne și să reducă dependenţa de importuri din străinătate a unor produse esenţiale, iar, pe de altă parte, să ofere, prin implicare personală, un exemplu pentru întreaga ţară că, prin muncă și stăruinţă, și la noi se poate reuși. Cîţiva tineri sași veniţi din Brașov la chemarea Regelui Carol I au fost eroii care au produs acest salt semnificativ la Azuga. Fraţii Wilhelm August, Ludwig și Heinrich Rhein au fost oamenii care au pus bazele unui veritabil imperiu industrial, iar urmașii lor au continuat munca pînă la instaurarea comunismului în România.

Una dintre fabricile ridicate de ei a fost și cea numită Pivniţele Rhein&Cie. Aceasta a evoluat de la un depozit de vinuri, în 1892, la prima mare fabrică naţională de șampanie în 1905. Industria de la Azuga s­a ridicat cu sprijinul direct și personal al Regelui Carol I. Suveranul a acordat un veritabil cec în alb acestor iniţiative, oferind spre concesiune terenuri din domeniul său privat și investind din banii proprii în acţiunile acestor fabrici. În paranteză fie spus, familia regală a deţinut acţiuni la Pivniţele Rhein&Cie pînă la momentul naţionalizării din 1948. Revenind la firul naraţiunii, vom consemna că presa vremii a explicat și raţiunile acestei iniţiative a Regelui Carol I: „De ce România, care are cel mai bun pămînt de vie şi cel mai admirabil soare, nu s­ar sui şi mai sus? De ce România să nu încerce a face şi ea din vinurile ei excelente, șampanie – vin spumos natural – cum fac francezii, germanii şi chiar elveţienii? De ce România să fie tributara străinilor şi să nu producă ea însăş vinul său

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Myanmar (2)

Totuşi, propaganda juntei militare nu şi­a pierdut din elan: armata din Myanmar şi­a lipit etichete cu propria siglă pe coletele de alimente donate de Thailanda, în timp ce presa aflată sub controlul guvernului întreţinea iluzia că ajutoarele ar fi ajuns la toţi cei care aveau nevoie de ele.

Întrucît reacţia oficială a fost dezamăgitoare, oamenii au încercat să ofere ajutor, îndreptîndu­se spre zonele afectate, dar generalii nu au privit cu ochi buni aceste iniţiative independente. Cel mai celebru actor de comedie din Myanmar, Zarganar, a fost arestat pentru implicarea sa. În acelaşi timp, grupurile care militau pentru drepturile omului au acuzat autorităţile pentru evacuarea supravieţuitorilor din adăposturile temporare şi pentru faptul că i­au trimis înapoi spre satele lor devastate. Unei tinere care a încercat să pătrundă într­o tabără de refugiaţi i s­a spus că nu era pe lista supravieţuitorilor şi a fost trimisă înapoi. „Nu ştiu unde să merg”, a spus ea. Unii s­au refugiat la călugării budişti, care fuseseră atacaţi foarte violent de regim în anul precedent. Mulţi dintre ei fuseseră ucişi de furtună, dar cei care au supravieţuit au înfiinţat clinici improvizate. O femeie de 45 de ani, care­i pierduse pe toţi cei opt membri ai familiei sale şi nu avea nici un ban pentru a­şi procura de mîncare, se gîndea să se sinucidă. Apoi a aflat despre existenţa unei clinici la 10 kilometri în amonte şi a reuşit să ajungă acolo cu barca. „Nu ştiu

spumos? Sub direcţiunea lui personală s­a înfiinţat, în munţii de la Azuga, prima instalaţiune de producţiune a șampaniei naturale românești. Zi de zi, el însuși a controlat procedeul manutanţiunei ei – nu zic, înadins, fabricaţiunii –, căci șampania naturală nu este decît un vin fermentat natural, închis în butelie (cu o agrafă, ca să nu sară dopul) în care s­au adăogat fermenţi selecţionaţi și puţin zahăr de trestie. Astfel s­a născut această industrie românească“ („Universul“, 12 septembrie 1930).

Beneficiind de sprijinul regal substanţial, Heinrich Rhein, cel care s­a ocupat personal de înfiinţarea fabricii de vinuri spumante Pivniţele Rhein&Cie, a ridicat în 1902 o pivniţă de suprafaţă (unică în România), a adus personal din Franţa pentru a supraveghea procesul de obţinere a spumantelor Rhein și a vinurilor. Materia primă utilizată era un cupaj de struguri ori de vinuri aduse din marile podgorii ale Regatului României, iar sticlele, etichetele și celelalte elemente necesare obţinerii produselor finite proveneau din Germania, Franţa ori Imperiul AustroUngar. David Adania, un veritabil patriarh al publicităţii românești, s­a ocupat de publicitatea spumantelor și vinurilor Rhein de la Azuga, iar marile ziare „Adevărul“ și „Universul“ au inserat în permanenţă, din 1905 și pînă în 1944, reclamele produselor Rhein. La 1900, la Paris,

unde este oficiul guvernamental, a spus ea, aşa că am venit la călugări”.

Agenţia meteorologică indiană susţinea că transmisese autorităţilor birmaneze o avertizare clară cu privire la furtună, cu 48 de ore înainte ca aceasta să lovească. Generalii au insistat că „rapoartele meteorologice au fost emise din timp”, dar oamenii s­au plîns că buletinele nu spuneau clar cît de devastatoare avea să fie furtuna, nici nu acordau vreun sfat referitor la ce era de făcut.

Conform cifrelor oficiale, făcute publice la o lună după dezastru, ciclonul omorîse cel puţin 78.000 de persoane şi alte 56.000 erau dispărute. Cu toate acestea, un lucru decursese conform planurilor. Junta militară a obţinut 93% din voturi în favoarea noii sale Constituţii.

Furtuni însoțite de grindină

Cea mai distrugătoare furtună însoţită de grindină despre care avem ştiinţă a omorît 246 de persoane în nordul Indiei pe 20 aprilie 1888. The Times a consemnat că a plouat cu grindină numai două minute, dar a fost „practic o aversă cu bucăţi de gheaţă”. Cele mai multe decese s­au înregistrat la Moradabad în Uttar Pradesh, deşi 16 persoane au pierit la Bareilly, iar 20 în Bengalul de Jos, unde au fost distruse 2.000 de colibe. Majoritatea victimelor au fost doborîte la pămînt, apoi s­au sufocat sau au îngheţat sub grămezile de gheaţă. Se spune că o bucată de grindină găsită lîngă biroul telegrafistului din Moradabad avea mărimea unui pepene şi cîntărea aproape un kilogram.

Totuşi, nu este exclus ca India să fi trecut printr­o experienţă şi mai rea. În 1942, un pădurar a găsit 600 de schelete într­o groapă comună de pe marginea unui lac izolat din Roopkund, la o altitudine de 4.876 de metri, în Munţii Himalaya. Datarea cu carbon a sugerat că aceşti oameni au trăit în Secolul al IX­lea. După ce au examinat

Expoziţia Universală intitulată „Bilanţul unui secol“ își deschidea porţile pentru milioane de vizitatori veniţi de pretutindeni, iar printre sutele de firme din industria vinurilor și spumantelor sosite aici din toată lumea era prezentă și făbricuţa de la Azuga. Spre uimirea multora, firma fraţilor Rhein s­a întors de la Paris cu o onorantă medalie de bronz pentru vinurile sale. Cinci ani mai tîrziu, la Londra, la Expoziţia Colonială, spumantul Rhein Sec a obţinut medalia de aur. Performanţa aceasta – medalia de aur – era repetată la Expoziţia Generală Română de la 1906, la Expoziţia Universală de la Barcelona din 1929 și la cea de la Bruxelles din 1935. Toate aceste medalii reprezentau o dovadă că iniţiativa Regelui Carol I și a fraţilor Rhein a fost încununată de succes. În plus, din 1904 și pînă în 1947, Pivniţele Rhein&Cie au deţinut onorantul titlu de „Furnizor al Curţii Regale a României“, titlu care era o garanţie în sine a calităţii spumantelor de la Azuga. De altfel, compania Pivniţele Rhein&Cie a fost și primul producător din industria de profil care a deţinut acest titlu. Istoria spumantelor Rhein are legătură inclusiv cu celebrul tren Orient­Express, întrucît pînă la Marele Război trenul oprea la Constanţa, iar de aici călătorii erau îmbarcaţi pe vapoare spre Constantinopol. În restaurantele acestor vapoare, călătorii puteau consuma spumantele de la Azuga. Iar relaţia aceasta a continuat și după Marele Război. Așadar, nu e de mirare că în societatea românească a primei jumătăţi a Secolului XX spumantele Rhein: Extra, Sec, Club, Very Dry, Royal, Nature, Brut au devenit cele mai populare și cele mai consumate. La toate marile recepţii ale Casei Regale și ale ministerelor, la banchetele și sărbătorile private, produsele Rhein erau nelipsite, iar presa vremii abundă de mărturii în acest sens.

Vicisitudinile istoriei au determinat ca, în 1948, compania Pivniţele Rhein&Cie să fie naţionalizată, dar aici s­a produs tot spumant, chiar dacă sub altă denumire. Astfel, filonul acesta autentic al Rhein a supravieţuit. La Azuga, pivniţa de la 1902, știinţa de a se obţine vin spumant prin metoda tradiţională și prin utilizarea strugurilor din viile proprii aflate în Podgoria Dealu Mare s­au păstrat nealterate de timp și de schimbările istoriei. Și în prezent spumantele Rhein sînt obţinute la fel ca acum mai bine de 100 de ani. hISTORIA RO

fracturile de la nivelul craniilor, oamenii de ştiinţă au conchis că oamenii fuseseră ucişi de bucăţi de grindină mari cît mingile de crichet. Zona din jurul lacului era complet expusă, astfel că, dacă din cer ar fi început să cadă bucăţi imense de grindină, oamenii nu s­ar fi putut adăposti nicăieri.

Tornadele din America (1)

Tornadele stîrnesc cei mai puternici curenţi de aer de pe Pămînt, rotind cu violenţă coloane de aer care gonesc la suprafaţa solului, învîrtindu­se cu o viteză de pînă la 480 de kilometri la oră. În mod bizar, în Marea Britanie se produc cele mai multe tornade pe kilometru pătrat, dar acestea sînt de obicei slabe şi trec neobservate. De departe, Statele Unite au cele mai numeroase tornade – în medie, peste 1.000 în fiecare an –, acestea fiind totodată printre cele mai violente. Una dintre cele mai periculoase a lovit oraşul Natchez de pe fluviul Mississippi la 7 mai 1840.

La ora două după­amiaza, tornada a început să dărîme case. „Peste tot prin aer zburau cărămizi şi bucăţi mari de scînduri”, a spus un martor ocular, „şi chiar şi carele cu boi erau luate pe sus şi aruncate la sute de metri distanţă”. Cei care au fost de faţă şi au supravieţuit pentru a putea să povestească au spus că tornada arăta ca o ceaţă care se rostogolea sau ca nişte nori clocotitori care coborîseră pe pămînt. În cinci minute, distrusese mare parte din zona rezidenţială a oraşului şi omorîse 48 de persoane. Pe apele fluviului, numărul victimelor a fost mult mai mare. Aproximativ 60 de ambarcaţiuni s­au scufundat şi un bac s­a dus la fund, iar toţi cei aflaţi la bordul său s­au înecat.

Fenomene meteorologice extreme (8)

România de lîngã noi – România realã

ALOO! AȚI ÎNNEBU NIT DE TOT? (3)

(urmare din pag. 1)

Cum a reacționat România în această nouă dispută cerealieră, cu mari șanse de a fi rezolvată cu bombe?

(deși întrebarea care­mi vine acum pe limbă este „Cum a sărit în sus Iohannis la auzul acestui neașteptat prilej de a mai pune o cărămidă la propriul soclu de «salvator al Europei»?) Nu vă grăbiți cu răspunsul. Citiți mai întîi următorul capitol. Nici nu va fi prea complicat de înțeles. Mai mult decît o fotografie

Cu prilejul unor reuniuni internaționale (și, slavă Domnului, de cînd cu minirăzboiul ruso­ucrainean acestea nu se mai termină!), încercînd să intuiesc ce gîndesc mai­marii statelor lumii (UE, NATO etc.) în momentul în care participă la astfel de întruniri, la care, uneori se adoptă hotărîri cu impact major asupra vieții popoarelor din țările lor, urmăresc destul de atent expresia și mimica fețelor acestora, poziția lor fizică și atitudinea fie în faze statice, fie în situația unor discursuri. Studiind psihologia mișcării corpului uman și a însoțirii unei cuvîntări (chiar de mică întindere în timp) cu diferite gesturi sau ticuri corporale, poți trage anumite concluzii asupra interdependenței dintre ceea ce spune respectivul și ceea ce gîndește, adică, mai pe românește – mănînci rahat! Pentru că nu este locul aici să fac referire la cine știe ce șefi de state, de guverne sau de diferite structuri internaționale, mă voi rezuma doar la modul în care apare președintele României, domnul Klaus Iohannis, în ipostaza (dinamică și statică) a unora dintre aceste reuniuni.

Pentru a nu­l eticheta a priori pe șeful Statului, declar de la început că ceea ce voi scrie pe tema anunțată nu e, într­un fel, nici o anatemă la adresa domniei sale, sau cel puțin nu este expresia unei critici cu privire la apucăturile neloiale ale Președintelui Republicii – deși ar fi un sac de probleme grave, generatoare de nemulțumiri la „scăpările” (ca să nu spun „trădările”) de ordin constituțional ale președintelui Iohannis.

Prima observație. Fie stînd în fotoliu, ascultînd ce spun alții de la microfon sau meditînd la ce va urma să spună dumnealui, fie în clipa în care apare la tribună sau are microfonul din locul de la reuniune, președintele nostru împrumută cea mai crispată mască facială din tot acel conglomerat de ștabi internaționali, buzele i se strîng într­un rictus nedus pînă la sfîrșit, iar privirea – ei, privirea – se face o lamă tăioasă, în stare să secționeze aerul doldora cu nuanțe de parfum de marcă. Specialiștii în mimica feței umane și gesticulația corporală vor spune că este vorba de rezultatul unei maxime concentrări asupra momentului la care ia parte, vrînd să definească interesul major care îi „dirijează” mișcarea (nemișcarea) mușchilor feței. Eu, fiind mai pragmatic, abordez

problema dintr­un unghi mai teatral, explicat printrun proverb vechi: „Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”. „Leopardul” nostru, Iohannis, vrea să spună: „Priviți-mă, oameni! Priviți-mă, români! Din călcîi, ba nu, din vîrful degetului mare de la piciorul drept și pînă în vîrful celui mai lung fir de păr de pe calota craniană, ființa mea este pătrunsă de interesul de a fi (și a suferi) în slujba dumneavoastră, pentru a vă rezolva problemele care vă provoacă dureri la nivel național!”.

Citind frazele dintre ghilimelele de mai sus, nu uitați genericul acestui articol: „Pamflet politic”! Cu asta am spus tot.

A doua observație. În contrast cu prima observație, prezenta îl aduce în prim­plan pe președintele Iohannis în contextul pozei de grup, de pildă, față­n față cu președintele Joe Biden, asistați de doi membri din staff­ul NATO: Stoltenberg și Geoană. Altă mască, altă mimică observabilă – o deschidere nestăvilită spre bucurie, satisfacție, un zîmbet, totuși, cam strîns, nu ca al lui Biden, cu gura pînă la urechi. Concluzia la această fotografie? „Predarea” șefului Statului Român în fața „stăpînilor coloniei” (precum titrează un cotidian bucureștean), adică, pe românește: mulțumirea față de „marele licurici” de peste Ocean, care vede în noi „centru înaintaș” al apărării flancului estic al NATO – lozincă ce­i înfierbîntă creierii lui Iohannis pînă la punctul de fierbere al orgoliului prezidențial care­l duce la un nou pas în angajarea României în jocul periculos, arbitrat de SUA, de a intra într­un conflict armat, direct, cu Rusia, spre realizarea visului de aur al Americii – acela de a răpune rivalul său în politica și dominația internațională – RUSIA! Desigur – după –urmează rasa galbenă – China!

Ceea ce v­am promis că veți citi în acest capitol, abia acum începe. A fost nevoie de un fel de interludiu

pentru a „încălzi” atmosfera de gîndire, de un fel de parabolă similară înmulțirii peștilor, cu înmulțirea angajamentelor iohanniste de angajare a României întrun măcel internațional, numai și numai de dragul de a merita zîmbetul ipocrit al împiedicatului de Biden... „Marinarul” de la 15 august, iese la atac De ce „Marinarul” de la 15 august? Pentru că, așa cum ne­a rămas pe retină, președintele Klaus Iohannis, echipat ca un veritabil ospătar de la un restaurant de lux (eventual, din stațiunea Jupiter), s­a afișat de Ziua Marinei (15 august – Ziua Adormirii Maicii Domnului), primind onorurile dedicate unui adevărat șef de Stat. În contextul actual, printr­o conjunctură care, de fapt, era previzibilă, obstrucționarea de către ruși a transporturilor de cereale ucrainene prin porturile de la Marea Neagră – președintele României și­a atribuit și rolul de mare comandor peste flota din Marea Neagră a Forțelor NATO, fiind un amiral Nelson în devenire (minus limba și trăsăturile de pe Rin). După ce, la Summitul NATO de la Vilnius, președintele Iohannis a declarat, satisfăcut, că România și­a îndeplinit și de data aceasta obiectivele stabilite pentru Summitul NATO, în timpul căruia am mai făcut un pas în consolidarea Alianței asupra regiunii Mării Negre, care rămîne de importanță strategică pentru securitatea euroatlantică, săptămîna trecută, după atacul Rusiei asupra portului ucrainean Reni, aflat nu departe de municipiul Galați, Comandantul Suprem al Armatei României a reacționat ferm, în nota­i caracteristică, de data aceasta adăugînd un plus de dramatism.

„Condamn cu fermitate recentele atcuri ale Rusiei împotriva infrastructurii civile ucrainene de la Dunăre foarte aproape de România. Această escaladare prezintă riscuri serioase pentru securitatea din Marea Neagră. De asemenea, afectează, în continuare, tranzitul cerealelor din Ucraina și, prin urmare, securitatea alimentară globală” – a decretat președintele nostru, adăugînd, la grija față de Ucraina, ce­i măcina existența pînă acum, și grija nețărmurită pentru bunul trai al celor peste 7 miliarde de locuitori ai Planetei numită Pămînt. Frumoasă inițiativă, veți zice, venită din partea unui președinte pe care­l interesează soarta popoarelor. Eroare! Colosală eroare! Cum să te intereseze „soarta popoarelor”, dacă soarta propriului popor îți este indiferentă precum îți este indiferent cum încalți ciorapii – care pe piciorul drept, care pe piciorul stîng? Logic, ne întoarcem la aia cu... leopardul!

Numai că, dincolo de fariseismul domnului Iohannis, care se dă mare apărător al popoarelor Europei înpotriva „ciumei roșii” de la Est (să­i reamintim cum se pupă acum cu „ciuma roșie” autohtonă, după ce ani de zile a scuipat­o, scrîșnind printre dinți: „Pe...Se...De...!”), prin noul „semnal de alarmă” cu privire la pericolul rusesc de la Marea Neagră a turnat gaz pe foc, oferindu­i „tătucului” Biden un nou avînt în escaladarea conflictului

ruso­ucrainean. După cum a anunțat Casa Albă, SUA vor dizloca în apele internaționale ale Mării Negre nave militare de luptă, cu scopul de a proteja navele ucrainene care transportă cereale, în ciuda preconizatelor atacuri ale navelor militare rusești. Nu este un secret pentru nimeni că o astfel de aglomerare de nave de război în apele Mării Negre, echipate cu trupe și cu armament propriu, pentru ducerea luptei pe Mare, nu poate fi de bun augur pentru România, cu oricît entuziasm încearcă Iohannis să ne cucerească, dacă se va ajunge (și) la o confruntare militară pe Mare, cu tot articolul 5 din Statutul pactului nordatlantic, teritoriul și populația României vor fi cele dintîi care vor avea de suferit.

Astfel că, mizînd pe orbirea Parlamentului și pe nesimțirea majorității aleșilor Neamului, care tocesc în zadar confortabilele fotolii din Casa Poporului, uitînduse mai mult la filme deocheate, în loc să ia atitudine la deraierea impardonabilă a președintelui Iohannis, președinele face ceea ce știe el mai bine, mai ales că – așa cum au „transpirat” știri privind o posibilitate a prelungirii actualului său mandat de președinte (numai într­un singur caz), virtuala situație i­a aprins imaginația. Legînd „atacul de la Giurgiulești”, care avea loc la ...22 de kilometri de România, cu cel de la Reni, chipurile – la doar 700 de metri! –, „marinarul de la 15 august” vrea cu orice preț un război cît mai aproape de granițele României! Pentru că am amintit de diferența de 700 de metri, unde au fost explozii rusești, la Reni, vreau să demonstrez cum ne iau americanii de proști, dîndune știri de la Washington despre harta României – știri false, bineînțeles – preluate de o mare parte a presei de pe Dîmbovița, mai ceva ca o prezicere a mamei Omida. Cum stă manipularea, în cazul de față? Cei 700 de metri (de fapt, sînt peste 1000 de metri) de la malul Dunării, ne­au fost „transmiși” de presa de peste Ocean, ca raportare la municipiul Galați, localitate pînă la care, de la Reni, în linie dreaptă, sînt peste 25 de kilometri!

Acest mic „derapaj” mediatic are un scop unic, direcționat spre canalele de informare care duc la Cotroceni, definitivarea unui plan diabolic ce este clocit în mintea președintelui Iohannis – o posibilă declarare a stării de urgență în România, ceea ce va schimba cu totul și cu totul datele problemei. Acest truc poate fi socotit constituțional, conform cap. II din Constituție – „Președintele României” – care, la art. 93, precizează: „Măsuri excepționale. 1. Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară sau în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurilor adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia”. Și, ce este mai stringent în a apela la Constituție, decît invocarea celor 700 de metri care despart România de... un nou Război Mondial?

„Iohannis, ordin nebun: ne bagă în război!”

Ghilimelele din intertitlul de mai sus atenționează faptul că aceste cuvinte nu sînt ale mele. După cum se poate constata, reproducînd un titlu recent dintr­un cotidian central, mai sînt reprezentanți mass­media care nu joacă după zăngănitul dolarilor șoroșiști, și nici după „directivele” de la Cotroceni, în ce privește libertatea presei de a informa publicul despre efectele politicii

românești (de fapt, a reprezentanților ei) asupra viitorului Țării, prin atitudinea clasei noastre politice – în frunte cu președintele Iohannis – de cedare a principalelor pîrghii ale suveranității naționale unor puteri străine, în numele unei false preocupări pentru „salvarea” României. După cum se poate constata, la tot pasul, aceste preocupări nu sînt altceva decît forme de protejare, de îmbogățire și de salvare (în caz de pericol) a propriilor persoane și familii, rubedenii, clanuri etc., toate învelite în glazura înșelătoare a tortului festiv, de „salvgardare” a României, gata­gata să cadă în mîinile inamicului!

Întorcîndu­ne la incitantul titlu de mai sus (regret că nu l­am „inventat” eu), logica autorului, coroborată cu elemente din manifestările timp de 8 ani ale președintelui Klaus Iohannis, de cînd se lăfăie pe fotoliul lui Ceaușescu de la Cotroceni, conduce la o posibilă realitate imediată, marcată și de nerăbdarea lui Biden de a „oficializa” extinderea acestui război european, introducînd în ecuație cea mai puternică forță armată din lume, la ora actuală – NATO –împotriva unui singur stat – Rusia (sprijinit, eventual, de Belarus). Poate acest calcul la rece, în mintea unui șef de stat să aibă o altă proiecție în timp și să­i declanșeze noi resorturi de mărire, în virtutea cărora să nu mai poată judeca și acționa lucid, periclitînd un sistem social pe care el îl vrea performant – totul limitîndu­se la un joc de putere între limitele permise de comandamente suprastatale (UE, NATO). Cam în aceste coordonate se poate țese cel mai sumbru scenariu în care poate fi tîrîtă România anilor 20232024, dacă Parlamentul nu se va trezi la timp din amorțire (acum este și în vacanță)!

Vă imaginați acest scenariu?

1. Actualul conflict de la frontiera cu Ucraina escaladează, unele lovituri amenințînd localități și obiective românești din imediata apropiere a liniei de graniță, fără ca cineva anume să „aibă timp” să demonstreze proveniența acestor drone, proiectile, bombe sau ce­or mai fi ele (?!);

2. Propaganda americană intră în scenă, aducînd „dovezi” despre criminala putere care a atentat la integritatea teritorială a României, inducînd (via Washington) în mentalul românesc pericolul reprezentat de Rusia lui Putin;

3. Propaganda de la București, făcîndu­se ecoul perfect al celei de peste Ocean, multiplică termenii pericolului, cu „probe” care nu lasă loc de îndoială asupra agresorului și a iminentului său atac asupra României (mai ales că trecutul nostru istoric în vecinătatea slavilor de la Răsărit abundă în rapturi teritoriale – culmea!, în prezent nemairevendicate de Statul Român, ba chiar recedate, cu semnătura unui președinte al României!):

4. NATO, prin gura Secretarului General, Jens Stoltenberg, dă asigurări ferme României că, în acest caz, va activa articolul 5 din Statutul Pactului nordatlantic –deci, să nu ne speriem, marea armată a celor 31 de state membre NATO ne va apăra, noi doar să declarăm stare de beligeranță cu Rusia;

5. Terenul fiind, într­un fel, pregătit și curba emoției naționale ajungînd la un vector considerabil, intră în scenă Președinția, care invocă articolul amintit în Constituția României și, în doi timpi și trei mișcări, este declarată starea de urgență, cu urmările respective;

6. Consecință a punctelor de mai sus, anul următor, în România nu se vor mai ține alegeri, actualul șef al Statului și Comandant Suprem al Armatei va rămîne, pe mai departe, în toate funcțiile naționale (și în toate grațiile Occidentului și SUA), recompensat pentru respectarea poziției de „unic apărător al flancului estic al NATO”;

7. Se va da liber (stare de urgență, nu?) la achizițiile de ordin militar, fără licitație, prin încredințare directă, pe alte miliarde de euro (drone, tancuri, avioane, submarine, corvete, tunuri, transportoare blindate, muniție etc.), de fapt, nici pînă acum nu s­a procedat prin licitații în această zonă, firmele străine neavînd „răbdare” să urmeze un flux normal al competitivității în afacerile lor bănoase...

Dacă acest scenariu vi se pare fantasmagoric – deși cursul evenimentelor preconfirmă amploarea subiectului – vă pun la dispoziție ultimele dovezi palpabile, care indică agitarea atmosferei de la București, printr­o serie de acțiuni și manifestări care trădează pe față o anumită stare de suspans.

1. În presa de specialitate s­au înmulțit anunțurile privind recrutarea de soldați și gradați profesioniști, cele peste 4.000 de posturi anunțate, rămînînd neocupate. O metodă inedită, pentru a recruta tineri, constatînd că aceștia nu se înghesuie să intre în sistem, a fost folosită curînd de MApN, cu prilejul festivalului Neversea, unde Armata a campat cu forțe din mai multe arme și cu demonstrații în ce privește atractivitatea uniformei militare pentru tineretul român, în speranța de a mai recruta ceva. În altă direcție, elevii absolvenți ai clasei a X­a sînt îndemnați să se transfere la liceele militare, unde sînt disponibile peste 80 de locuri;

2. Pe aceeași linie, dar la alt nivel, MApN a elaborat noi norme, concretizate printr­un Ordin de ministru, privind chemarea/rechemarea în activitate, în corpul ofițerilor, în unitățile și structurile sanitare din rețeaua MApN. Tot aici se înscrie și Cursul de formare a subofițerilor în activitate, specialitatea militară sanitar (140 de locuri).

În numărul următor al revistei veți face cunoștință cu alte manifestări care ilustrează mișcări ciudate în societatea noastră vizavi de războiul din Ucraina. De asemenea, vă veți întîlni cu alte aspecte care zdruncină puterea de la București, incapabilă să gestioneze situația politică în favoarea României și a românilor. (va urma)

Destine remarcabile • Destine remarcabile

O inimă fierbinte – Nicolae Codreanu (I)

Deceniul 1870-1880 reprezintă pentru mişcarea socialistă şi muncitorească din România un început de drum, o epocă a căutărilor. Se înfiinţau primele cercuri socialiste la Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Tg. Jiu, pentru a aminti numai cîteva dintre ele. Gînditori, publicişti, propagandişti, nume noi ca: Eugen Lupu, C. Stăuceanu, C. Dobrogeanu-Gherea, Al. S. Truşcă, fraţii Nădejde şi Sofia Nădejde, Constantin Mille, Zamfir Arbore, D. N. Saphir şi alţii se impun în cultura şi viaţa politică a vremii.

Coborîtor din vechiul neam al Codrenilor

S­a născut Ia 21 martie 1852, într­o familie de ţărani, care mai număra un fecior şi două fete. Tatăl său, Petre, dintr­un vechi neam moldovenesc – Codreni –, ştia psaltirea şi ceaslovul şi slujea ca diacon în sat. Din mărturisirile lui Codreanu, tatăl său apare ca „un om bun şi înfocat apărător al drepturilor şi al intereselor ţărăneşti: pentru că el privea interesele ţăranilor ca pe ale sale proprii, de vreme ce erau interese comune“. Mama s­a păstrat în amintirile sale ca „o femeie bună şi îndatoritoare, a cărei viață era toată sacrificată creşterii şi educării copiilor săi!“. Iar „averea“ se limita la o bucată de pămînt, o căsuţă ţărănească şi un petic de vie. La vîrsta de zece ani, Nicolae Codreanu a fost înscris la seminar, unde, pe lîngă studiul conştiincios al materiilor din programă, citea cu pasiune lucrări cu conţinut progresist, democratic, care­i hrăneau spiritul şi­l îndrumau spre însuşirea unei concepţii noi despre lume şi viață.

În anul 1870 a terminat seminarul, dar a renunţat la preoţie şi – cu toate insistențele părinţilor – s­a înscris la Facultatea de medicină, pe care a absolvit­o în 1876, la Bucureşti.

„Sper şi cred că... socialismul va începe să se răspîndească şi printre noi, românii“

La Bucureşti, student fiind, a cunoscut şi s­a împrietenit cu o seamă de tineri intelectuali animaţi de aceleaşi idei progresiste. „Deocamdată adun cunoştinţe – spune el în prima parte a anului 1875 –, fac cunoştinţă cu viața muncitorilor, studiez și medicina pentru a avea bani pentru aceeaşi cauză, studiez şi limba franceză pe care o cunosc, citesc... şi sper şi cred că, dacă nu cu surle şi fanfare, apoi fie şi foarte modest, socialismul va începe să se răspîndească şi printre noi, românii ca o veste nobilă care promite eliberarea de sub jugul suferinţelor“.

Locuia în strada Biserica Măgureanu la nr. 13, cînd, în vara aceluiaşi an – 1875 –, a făcut cunoştinţă cu C. Dobrogeanu­Gherea. Acesta venise de la laşi, în mod special – cum susţinea – să ia legătură cu el pentru ca împreună să propovăduiască sistematic ideile revoluţionare şi să pregătească tineretul pentru răspîndirea ideilor socialiste, marxiste. Din acel an, s­a înjghebat între ei o prietenie trainică şi o colaborare spornică. Pe lîngă cercurile socialiste din Bucureşti şi Iaşi, în anii 1876­1877 au luat fiinţă asemenea cercuri la Ploieşti, Galaţi, Tg. Jiu, ele urmărind, în primul rînd, crearea şi educarea cadrelor revoluţionare, socialiste, cu ajutorul cărora avea să se înceapă o intensă activitate propagandistică ­ organizatorică de propovăduire a socialismului ştiinţific. Se adunau la început în locuinţe: lui Nicolae Codreanu din strada Franceză, apoi în camerele internilor de la Spitalul „Colţea“, unde lucrau şi locuiau unii membri activi ai cercului bucureştean. La întîlniri se dezbăteau probleme de literatură revoluţionară. Nicolae Codreanu i­a familiarizat pe participanţi cu „Capitalul“ lui Karl Marx si cu alte scrieri.

Într­un ziar din 5 iunie 1875, Nicolae Codreanu a publicat articolul „Din România“, material care poate fi socotit printre primele documente ale cercurilor

democrat­revolutionare române şi în care este zugrăvită situaţia social­economică a ţării, starea grea a maselor exploatate. În el mai erau reflectate ideile programatice ale cercurilor democraţilor revoluţionari din România, care propuneau revoluţia ca o cale unică de rezolvare a tuturor problemelor socialeconomice, pentru progresul general: „Numai revoluţia socială ne va putea aduce pe noi, românii pe drumul luminos al fericirii şi bunăstării muncitorilor; numai ea va smulge din rădăcini şi va distruge în sînul naţiunii noastre clasa exploatatoare, privilegiaţii“.

În 1876, Codreanu a obţinut licenţa în medicină şi a fost repartizat ca medic de plasă la Puieşti, în fostul judeţ Tutova. Încă în timpul practicii de sfîrşit de an, cînd a lucrat la vaccinări în două plase din apropierea Bucureştiului, îşi exprimase satisfacţia că a avut prilejul să meargă printre săteni, adăugînd că pe viitor „posesia diplomei de doctor nu mă va împiedica sa fiu printre oamenii muncii“. Ca medic de plasă s­a ocupat – cum avea să noteze el însuşi – „cu treburile profesionale, studierea situaţiei poporului muncitor, legăturile cu prietenii, cu planurile făcute în vederea muncii viitoare în folosul României, citirea unor autori iubiţi din literatura română“.

Deşi departe de Bucureşti, Nicolae Codreanu a ţinut un contact permanent cu evenimentele politice şi sociale. Citea – abonat fiind – ziarul „Românul“, revista „Convorbiri literare“, iar în anul 1877, cînd a început să apară la Bucureşti gazeta „Săteanul“, l­a rugat pe unul dintre prieteni să­i trimită toate numerele, deoarece, zicea Codreanu, „revista, după cum o arată şi numele, «Săteanul», este destinată lămuririi ţăranilor noştri“.

Socialiştii

În orientarea, precum şi în interpretarea pe care a dat­o fenomenelor social­politice din țară, un rol însemnat l­a avut intensa corespondență cu C. Dobrogeanu­Gherea, dr. C.I. Istrati și AL.S. Trușcă, dar mai ales contactul permanent pe care l­a avut cu cei năpăstuiţi. Atent la tot ce se petrecea în jurul său, la suferinţele şi frămîntările celor mulţi, avea să noteze mai tîrziu: „Bine făcea Jianu, bine făcea Codreanu, strămoşul meu, că se puneau la pîndă la colnic, cu durduliţă în mînă, şi scăpau țara de lifte şi de ciocoi; făcea bine Radu Angliei, făcea bine Mihu din poveste, bine făcea şi Tudor Vladimirescu cînd se lupta cu cei despoietori ai poporului român“. Pentru el „aceşti martiri naţionali, care aveau pădurile ca un parapet“, erau simboluri vii ale spiritului de revoltă al poporului împotriva acelora pe care „luptătorii, ca orişice om onest, n­ar putea să­i cunoască decît după averea pe care au făcut­o cu viclenie şi după puterea pe care au uzurpat­o prin infamie şi laşitate“.

Pierzînd postul de medic de plasă în Moldova, a reuşit să ocupe tot un asemenea post în judeţul Argeş, fiind acum aproape de Nicolae Russel, care era şi el medic la Spitalul din Curtea de Argeş. O boală care dăduse semne încă din anul 1875 devenea tot mai supărătoare, împiedicîndu­l „să pună în fapte acele planuri şi idealuri“ pe care le nutrea. Urgenţele, la Spitalul din Costeşti, asistenţa medicală într­o plasă destul de întinsă, îl solicitau mult, dar muncea neobosit, spunînd mereu că „a lăsa omul nevoiaş fără ajutor ar fi o crimă“.

1877 a fost un an plin de frămîntări. Eroismul ostaşilor români în şanţurile redutelor de la Griviţa şi Plevna, cucerirea independenţei naţionale erau tot atîtea fapte care au lăsat ecouri adînci în sufletul său. Se afla încă în Moldova, cînd şi­a manifestat dorinţa de a intra în serviciul sanitar militar. A lucrat ca medic militar la Stolnici, apoi la Spitalul militar din Piteşti. Soseau mereu răniţi, mulţi dintre ei mureau din cauza unei „boli groaznice, simptomele ei amintind de febra recurentă“. Un timp a rămas chiar singurul medic din spital, depunînd mari eforturi. A lucrat cu dăruire zi şi noapte. Pentru meritele deosebite în serviciul sanitar militar, Nicolae Codreanu a fost decorat cu ordinul „Steaua României“.

„Lucrul la care ne gîndim: formarea în România a unui partid socialist“

La sfîrşitul lui decembrie 1877, C. DobrogeanuGherea venea la Piteşti pentru a intensifica eforturile în vederea organizării şi întemeierii unui organ de presă socialist. Nicolae Codreanu îi comunică lui Russel intenţia de a­l însoţi pe Gherea la Curtea de Argeş, adăugînd: „Sper să găsim gata la dumneata Programul şi Statutul societății noastre social­democratică română Eu, de asemenea, voi aduce asemenea proiecte“. Cu altă ocazie îndemna pe un prieten socialist: „Depune stăruinţa, meditează asupra operei proiectate. Principalul este ca opera proiectată (Statutul societăţii – S.N.) să fie, dacă este posibil, convingătoare pentru societatea noastră. Pentru aceasta, trebuie să fie foarte documentată, să fie însoţită de tot felul de argumente şi să fie, de asemenea, sistematizată. Nu mai spun că ea va trebui să fie pătrunsă de sentimente etc. Deci s­o scrieţi. Munca nu va fi în zadar. Şi eu lucrez, de asemenea“.

Nicolae Codreanu depunea eforturi susţinute spre a fi mereu prezent şi activ în mişcarea socialistă. Citea mult, se documenta, era abonat la o serie de publicaţii socialiste din țară şi străinătate. A fost corespondent de presă la publicaţii ca: „Vperiod“, încă din 1875; „Bulletin de la Fédération jurassienne“ –ziarul Societăţii internaţionale a lucrătorilor francezi; „Travailleur“ – ziarul celebrului geograf francez Élysée Redus; la „Obscina֧“ – organul grupării din Geneva a socialiştilor ruşi. La Brăila, laşi şi Ploieşti, Nicolae Codreanu a discutat cu prietenii şi tovarăşii săi de idei proiectele înfiinţării Societăţii social­democratice române și a unui ziar socialist.

În timpul călătoriei în aceste oraşe, boala i s­a agravat. S­a însănătoşit, dar numai aparent; boala nefiind bine diagnosticată, a lăsat urme pentru totdeauna. Era totuşi mulţumit, „crearea asociaţiei şi a gazetei erau aproape de înfăptuire“. Iată cum prezintă Nicolae Codreanu efervescenţa novatoare care domnea atunci în rîndul socialiştilor: „Aivaza năzuieşte şi gîndeşte foarte serios la acelaşi lucru, la care ne gîndim şi noi: formarea în România a unui partid socialist. Neapărat că eu sînt nespus de bucuros... dumnealui va aduce o foarte bună bibliotecă şi o tipografie franceză care prea lesne se va putea transforma în românească. Dumneata (Nicolae Russel, căruia îi sînt adresate aceste rînduri) şi cu mine să ne putem statornici în Bucureşti, Costică (C. Dobrogeanu­Gherea) se va muta în Bucureşti“. C. Dobrogeanu­Gherea îi scria lui Russel: „Atîta timp cît nu sîntem organizaţi noi înşine, cît timp nu avem forţă socială, cît timp în faţa societăţii româneşti nu ne­am manifestat ca partid, ca forţă politică, propaganda, şi încă la Curtea de Argeş, nu are importanţă“. Gherea părea mai ferm, mai dinamic şi îi cerea lui Russel să vină la Bucureşti: „Am făcut şi un proiect ca dumneata, Codreanu şi soţia lui Aivaza să deschideţi în Bucureşti un birou medical. Probabil că v­a scris Codreanu despre acest lucru“. Dar cînd aşteptau cu înfrigurare ca toate aceste frămîntări şi proiecte să dea roade, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată.

Temerile lui Nicolae Codreanu că este urmărit pentru activitatea sa revoluţionară din primii ani ai studenţiei, petrecuţi în Rusia, s­au adeverit în curînd. Ohrana ţaristă pregătise răpirea lui Nicolae Codreanu şi a lui Zamfir Arbore. Într­una din zile, aflîndu­se împreună în casa din Strada Teilor nr. 17, şi­au dat seama că sînt urmăriţi şi împresuraţi. La stăruinţele lui C. A. Rosetti – cunoscut pentru vederile sale progresiste –, cei doi „fură scoşi prin dos şi transportaţi în trăsura de piaţă, mai întîi direct la prefectul poliţiei Capitalei, Radu Mihai“, care i­a ajutat să scape, deoarece, spunea prefectul, „ar fi o ruşine pentru noi, românii, să vă extrădăm!“. Prin grija autorităţilor române au fost duşi la Spitalul de copii din Strada Diaconeselor, unde dr. Sergiu şi alţi medici prieteni i­au adăpostit cîteva zile. După aceea, Nicolae Codreanu a plecat spre Curtea de Argeş, unde spera să fie la adăpost şi în afara oricărei primejdii, iar Zamfir Arbore s­a ascuns în satul Bucov, de lîngă Ploieşti, unde se afla familia sa. (va urma)

STELIAN NEAGOE

Glasul pietrelor de la Boğazköy

E greu de crezut că un căutător, oricît de pasionat, ar mai avea norocul să facă descoperiri arheologice senzaţionale în Turcia zilelor noastre. La fel se credea şi la sfîrşitul veacului trecut. Se părea că în Asia Mică nu mai era nimic de aflat. Şi totuşi, de sub praf şi de sub pietre au ieşit la iveală, spre uimirea tuturor, ruinele unei vaste civilizaţii – a cărei existenţă nici măcar nu era bănuită – ale unui întins imperiu, care fusese una dintre marile puteri ale Orientului Antic, adversară şi apoi aliată a Egiptului: imperiul hitiţilor, cu capitala la Hattuşaş!

„Fiii lui Het”

Abia dacă au trecut cîteva decenii de cînd oamenii de ştiinţă au stabilit, dintre multe variante, numele poporului care înălţase, cu mai bine de 3.500 de ani în urmă, puternica cetate Hattuşaş. De fapt numele fusese menţionat, în cîteva locuri, de autorii Vechiului Testament, dar nimeni nu­i dăduse importanţă, fiindcă apărea alături de al unor triburi mărunte, ca amoriţii, leburienii, ghirgasienii... Într­un loc (Geneza, XXIII, paragraful 1 şi urm.) se arăta totuşi că „fiii lui Het“ erau stăpînii pămîntului pe care s­au aşezat apoi triburile evreilor conduse de Aoraham. Dar cine erau aceşti „fii ai lui Het“ nu se specifică nicăieri! În analele asirienilor se vorbea deseori despre o „ţară a hatilor“, dar nicăieri nu se preciza poziţia ei geografică.

Printre hieroglifele egiptene se întîlnea, de asemenea, grupul HT, care se putea vocaliza het, hati, hiti etc., denumind un popor necunoscut istoricilor pînă în secolul trecut. În templul din Karnak o inscripţie hieroglifă arăta că faraonul Ramses al II­lea încheiase un tratat cu regele HT­ilor, redactat pe o tăbliţă de argint, „tratat bun, de pace şi frăţie, care consfinţeşte pacea între noi pe vecie“.

Istoricii nu prea luau în seamă că; încă de pe atunci, se stabileau păci şi prietenii „pe vecie“, fiindcă de bună seamă ştiau prea bine cît durează veşnicia tratatelor; ei îşi puneau întrebări mai chibzuite: cine erau aceşti HT? Şi deodată, în mijlocul nedumeririi generale, un tînăr profesor de la Oxford, A. H Sayce, pasionat cercetător ai civilizaţiilor antice, interveni în discuţiile savanţilor consacraţi şi afirmă cu tărie că poporul misterios era poporul hitit! În 1887, o ţărancă egipteană din Tell­el Amarna. sat aşezat pe cursul superior al Nilului, aruncă în străinii care o tot opreau de la treabă cu nişte bucăţi de pămînt de lînga coliba ei. ,.Străinii“ erau egiptologi şi, spre surpriza lor, constatară că „proiectilele“ furioasei femei erau tăblițe de argilă arsă cu inscripții cuneiforme! Cercetîndule, ei stabiliră nici mai mult nici mai puţin că tăbliţele acelea alcătuiau cea mai importantă arhivă egipteană descoperită pînă atunci: arhiva lui Amenophis al IVlea, scrisă în cuneiforme akkadiene! Dar două tăbliţe, deşi erau scrise în cuneiforme (scriere încă de pe atunci descifrată), nu puteau fi înţelese, fiind redactate într­o o limbă necunoscută. Ele fură numite „scrisorile Arzawa“ deoarece erau adresate suveranului din Arzawa, una din cetăţile hitiţilor, şi se crezu astfel că erau scrise în hitită. Datorită unor astfel de indicii și a altora de mai mică importanţă se găsi numele poporului care trata cu puternicii egipteni ca de la egal la egal. Dar apărea acum o altă necunoscută: limba lui.

În 1902, trei savanţi scandinavi, Knutson, Brugge şi Torp, lansară o ipoteză care făcu senzaţie şi care mai tîrziu se adeveri: limba scrisorilor Arzawa era indo­europeană! Aceasta însemna că hitiţii, cu care Ramses încheiase pace şi prietenie ,,veşnică“, hitiţii, care aveau în arhiva lui Amenophis tăbliţe scrise în propria lor limbă (lucru care arată că avuseseră un rol de primă importanţă în Orientul Antic), puteau fi de origine indo­europeană. Între timp, în marile muzee din apusul Europei se adunau numeroase documente hitite: sigilii cu inscripţii cuneiforme şi hieroglife; cupe, socluri şi chiar statui cu acelaşi fel de inscripţii. Apărea astfel o altă enigmă: caracterul dublu al scrierii hitite, care era cînd cuneiformă, cînd hieroglifică.

Lumea cercetătorilor Antichităţii era nedumerită, contrariată de această... reacţie în lanţ a misterelor hitite. Se hotărî atunci cercetarea celor două cetăţi bănuite a fi fost hitite: cea de la Boğazköy, sat pe Fluviul Kizil­lrmak din centrul Turciei, şi cea de la Djerablus, pe Eufratul superior, la graniţa Turciei cu Siria. La Boğazköy, în 1906, învăţatul

Hugo Winkler făcu o descoperire epocală: găsi chiar capitala hitiţilor, Hattușaș, iar în anii următori scoase din pămînt

13.000 tăbliţe de lut ars acoperite cu cuneiforme; era arhiva capitalei hitite! Mai mult, Winkier găsi acolo corolarul inscripţiei de la Karnak, tăbliţele acordului încheiat între egipteni şi hitiţi! Winkler citea unele tăbliţe îndată ce le descoperea, fiindcă erau scrise în cuneiforme akkadiene şi în limba akkadiană. Dar multe erau intraductibile, asemenea tăbliţelor Arzawa, deoarece, în cuprinsul lor, cuneiformele akkadiene transcriau o limbă necunoscută încă: limba hitiţilor.

Cel care a găsit cheia a fost savantul ceh Bedřich Hrozný. În 1915 el a reuşit să descifreze scrierea cuneiformă hitită.

Sigiliul lui Tarkumuwa

Începutul dezlegării enigmaticei limbi se datorează unui sigiliu numit mai tîrziu al lui Tarkumuwa, care avea două texte hitite, evident paralele, unul cuneiform, celalalt hieroglific. Primul orientalist care a avut în mînă acest sigiliu a fost A. D. Mordtmann, care se ocupa cu descifrarea inscripţiilor cuneiforme de la Lacul Van. Textul începea din locul arătat de indexul personajului, arăta Mordtmann în 1872. Grupele de cuneiforme cu numărul 1, 6, 7 erau ideograme; nr. 1, în sistemul babilonean, era un determinativ pentru nume de persoane; nr. 6, în acelaşi sistem, era ideograma pentru rege; iar nr. 7 era determinativul pentru nume de țări. Sensul legendei era deci: X, rege al țării XX. Rămîneau de citit numele regelui şi numele țării. Soluţia lui Mordtmarrn a fost: 2 tar, 3 kum, 4 dim, 5 me – pentru rege şi: 7 tar, 8 sun – pentru ţară. Deci: Tarkumdime, regele ţării Tarsun. Dar Mordtmann credea că Tarsun era o ţară locuită de armeni, pe lîngă Lacul Van. Mai tîrziu, A. H. Sayce, stabili, studiind cascheta şi încălţămintea regelui, că era vorba de un suveran hitit şi fu de părere că semnele cuneiforme erau hitite şi că exista o corespondenţă între ele şi celelalte semne de pe sigiliu, cele hieroglifice.

Astăzi, cînd scrierea hitită se consideră dezlegată, legenda se citeşte: Tarkumuwa, regele țării Mera.

„Acum mîncaţi pîine şi beţi apă“

Cînd a început descifrarea la Boğazköy, savantul ceh Bedřich Hrozný cunoştea sigiliul. Dar atenţia i­a fost atrasă de o frază din alt text hitit cuneiform care conţinea ideograma sumeriană pentru pîine: ninda. Era o frază în misterioasa limba a tăbliţelor Arzawa, limbă pe atunci necunoscută, limba hitită. Hrozný era partizan al teoriei scandinave, după care hitita era o limbă indo­europeană. Modificările flexionare ale cuvintelor hitite, obţinute prin transcrierea cuneiformelor, îi întăreau această convingere. Iată raţionamentul său lingvistic: Obiectul propoziţiei (adică acuzativul) era acel ninda (pîine), fiindcă avea terminaţia an, caracteristică acuzativului. Dacă e vorba de pîine, ce verb i s­ar potrivi acestui cuvînt mai bine decît a mînca? Oare ezzateni nu era forma hitită a verbului ezzan din vechea saxonă? Apropierea nu era exclusă, dacă hitita era o limbă indoeuropeană. Terminaţia en i se păru lui Hrozný ca fiind terminaţia persoanei a doua plural. Astfel cuvîntul întreg se putea traduce prin mîncați. Palpitînd de nerăbdare, Hrozný căută mai departe: vadar nu însemna oare apă? (voda în slavă, wattar în vechea saxonă, water în engleză.) Iar ekutteni nu putea fi o forma a verbului a bea? Iar acel Nu de la începutul propoziţiei hitite nu însemna oare acum, prin analogie cu englezul now? Oare toată propoziţia nu se putea traduce prin: acum mîncați pîine şi beţi apă? Desigur că se putea! Şi Hrozný citi cu voce tare propoziţia pe care acum o înţelegea şi i se păru că după o tăcere de 3.500 de

ani auzea primele cuvinte hitite!

Mergînd mai departe pe această cale, folosind aceleaşi raţionamente lingvistice, Hrozný traduse întreaga scriere hitită cuneiformă. Ziua de 15 decembrie 1915, cînd a citit la Berlin comunicarea despre cercetările sale, a fost ziua de naştere a hititologiei. Metoda savantului ceh era oarecum particulară: mai întîi a tradus limba, apoi a potrivit cuvintele în dreptul semnelor. Pe bună dreptate academicianul Luria a exclamat cîndva: „Nu există metodă pentru descoperirile geniale!“.

Dar hieroglifele?

Rămînea acum să se descifreze și hieroglifele hitite. Expediţia ştiinţifică de la Djerabis a găsit acolo ruinele cetăţii hitite Karkemiş şi un mare număr de texte în hieroglife hitite. S­a aflat astfel că hitiţii făcuseră parte din două mari colectivităţi: una care scria cuneiform, cu centrul la Hattușaș, şi alta care scria hieroglific, cu centrul la Karkemiş. Dar cauza pentru care unii scriau într­un fel, iar ceilalţi în altfel nu este încă lămurită. Hitiţii de la Hattușaș erau, fără îndoială, influenţaţi de akkadieni, fiindcă scriau cuneiform, însă cei de la Karkemiş foloseau o scriere hieroglifică autonomă, cu totul diferită de hieroglifele egiptene. De la cine o împrumutaseră? Sau cum şi de ce o inventaseră, cînd aveau la îndemînă atîtea alte modele consacrate?

Sigiliul lui Tarkumuwa, care cuprindea un astfel de text hitit, era prea scurt. Totuşi începutul s­a făcut datorită existenţei lui, iar cel care a găsit primele sensuri a fost supranumitul „părintele cu turban turtit“, A. H. Sayce. El a arătat corespondenţa dintre două semne hieroglife şi cuneiforme de pe sigiliul lui Tarkumuwa: rege şi ţară, sar şi mat; tot A. H. Sayce a mai identifificat hieroglifele ţară şi zeu într­o inscripţie din sanctuarul hitit de lîngă Boğazköy.

Savanţii care s­au ocupat în continuare de hieroglifele hitite nu au făcut prea mari progrese, reuşind să descifreze doar cîteva semne, printre care hieroglifa a face Cunoştinţele despre această enigmatică limbă aveau să se încheie aici? Aşa se părea! Dar surprizele arheologice sînt uneori uluitoare. În 1934, cercetătorul german Kurt Bittel a descoperit la Boğazköy 300 de tăbliţe, dintre care 100 erau biscriptice. Era limpede că savanții aveau în mînă cheia descifrării limbii hitite. Dar din păcate n­a fost aşa, fiindcă tăbliţele conţineau texte foarte scurte şi – ceea ce era mai rău – foarte degradate.

Piatra leului de la Karatepe

Abia în 1947, orientalistul Helmuth Bossert îşi văzu visul cu ochii. La Karatepe se descoperi o statuie, „Piatra leului“ (mai tîrziu s­a văzut că leul era de fapt taur, pe care erau gravate două texte: unul proto­fenician, deci descifrabil, celălalt hieroglific hitit). Bossert însă nu ştia dacă textele aveau acelaşi conţinut. Franz Steinherr, pasionat şi el de această problemă, reuşi să lămurească lucrurile.

În textul fenician figura o frază „...şi am făcut cal din cal, scut din scut, armată din armată...“. Într­o seară, Steinherr, obsedat de enigmaticele hieroglife hitite, observă în textul hitit de pe „Piatra leului“ un şir de ideograme: cal, a face, cai, şi îşi dă seama pe loc că găsise traducerea frazei din textul fenician: „au făcut cal din cal“. Îndată comunică descoperirea lui Bossert, şi acesta, avînd acum siguranţa că cele două texte erau paralele, reuşi să găsească începutul textului hieroglific şi să­l traducă.

În prezent descifrarea hieroglifelor hitite este considerată ca îndeplinită. „Piatra leului“ a rămas, în istoria descoperirii hieroglifelor hitite, asemenea pietrei de la Rosette în istoria hieroglifelor egiptene. Fiind posibilă acum citirea tuturor textelor hitite, s­a ajuns să se cunoască în bună parte istoria „misterioșilor HT“. Un popor care a fost uitat cu totul de istorie a ieşit la lumină în mai puţin de 70 de ani. Prin intermediul inscripţiilor în cuneiforme şi hieroglife s­a aflat că patimile distrugătoare, luptele fratricide şi incesturile au caracterizat viaţa stăpînilor din Hattușaș şi Karkemiş. Regii hitiţi au ascultat de aceleaşi legi nescrise, recunoscute sau contestate, care înalţă popoare şi ucid civilizaţii. Pietrele şi pămîntul ars de la Boğazköy şi Karkemiş, strămutate azi în Muzeul hitit din Ankara, rămîn un ultim vestigiu al apusei splendori hitite.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Guvernul trage în noi cu PM-ul

(urmare din pag. 1)

4. Pentru situațiile în care normativele de personal nu permit aplicarea acestora pentru constituirea serviciilor, direcțiilor și direcțiilor generale (de exemplu în sănătate, educație, apărare națională etc.). Obligația se aplică în privința funcțiilor de conducere, respectiv un procent de funcții de conducere de maxim 8%.

5. Acordarea voucherelor de vacanță numai pentru funcționarii publici cu un venit sub nivelul salariului brut de 10.000 lei.

Mai bine le scotea cu totul; ce s-o mai fi încurcat cu prevederea asta? De ce să ajute turismul intern să se dezvolte?

6. Comasarea/desființarea instituțiilor subordonate Ministerelor/ Guvernului/ Parlamentului după regula generală: „Fiecare minister are în teritoriu la nivel național/ județean o singură autoritate națională/deconcentrată” și reduce cheltuielile de personal și funcționare cu min. 15%. Impact pe digitalizare și pe simplificarea procedurilor.

Da, mare economie și aici. Adevărul e că digitalizarea la nivelul țării funcționează ireproșabil, iar site-urile instituțiilor de stat de asemenea. Sînt ironic, desigur, fiindcă site-uri mai greoi de gestionat nu am văzut nicăieri în internetul românesc și credeți-mă cînd vă spun, fiindcă 90% din activitatea mea profesională se desfășoară pe internet.

7. Descentralizarea serviciilor publice de la nivel central către autoritățile publice locale, acolo unde este posibil: sport, cultură, direcțiile de sănătate publică, direcțiile județene sanitar­veterinare, inspectorate școlare și trecerea lor în subordonarea/ coordonarea/autoritatea autorităților publice locale.

Adică aducem sub conducerea autorităților publice locale instituții unde lucrează o grămadă de oameni cu probleme de rezolvat, în condițiile în care la pct. 3 se prevede reducerea funcțiilor de conducere. Păi și cine coordonează și conduce noile servicii publice dacă nu vor mai fi oameni fiindcă li s-a desființat postul?

8. Suspendarea pe o perioadă de un an de zile a programelor de investiții finanțate exclusiv din fonduri ale bugetului de stat de tipul: săli de sport, cămine de cultură, bazine de înot, complexe sportive, săli polivalente etc. pentru proiecte aflate în stadiul de organizare a procedurilor de achiziție publică.

Spre exemplu, am început să construim o sală de sport sau polivalentă din bani publici, cum e cazul la Brașov. Ce facem? Abandonăm lucrarea în stadiul actual și o lăsăm să se degradeze în speranța că o vom relua la anul? Dacă la anul nu vor fi bani (...și sigur nu vor fi) ce facem? Prelungim perioada? Pînă cînd? Pînă se distruge ceea ce începuserăm să lucrăm și abandonăm proiectul pe motiv că și așa sîntem săraci? Domnul PM, dumneavoastră la ce v-ați gîndit cînd ați pus acest punct pe hîrtie? La nimic probabil.

9. Stabilirea de limite pentru deschiderea de credite bugetare lunar pentru cheltuieli de personal, materiale, și servicii și investiții numai în limita evoluției lunare a soldului deficitului bugetar.

Cu alte cuvinte, veți obliga multe instituții să nuși poată desfășura activitatea din lipsa cheltuielilor de personal și a materialelor. Felicitări, domnule Ciolacu!

10. Instituțiile publice de subordonare centrală/ locală aflate sub autoritatea/coordonarea/subordonarea autorităților centrale/locale trebuie să aibă un număr de peste 50 de posturi ocupate, cu atribuții care NU se suprapun cu ale altor instituții/autorități publice. Eventuala comasare a instituțiilor publice existente trebuie să conducă la o reducere a cheltuielilor de personal și funcționare cu 15% și a numărului de posturi efectiv ocupate de 50%.

Dacă nu le au, ce facem? Inventăm posturile astea doar așa, ca să respectăm legea?

11. Reducerea cu 50% a consilierilor directorilor generali și directorilor generali adjuncți ai companiilor de stat/locale.

Domnule prim-ministru, cu respect vă întreb: nu era mai bine dacă puneați niște directori competenți și vă asigurați că își fac treaba bine? Desființați 50% din posturi. Așa, și? Aveți senzația că cei rămași vor putea face bine și munca celor plecați? Dumneavoastră ați fi în stare? Judecînd după cele 16 puncte sînt convins că NU!

12. Limitarea indemnizațiilor (componentă fixă) la membrii Consiliilor de Administrație/Supraveghere/ Conducere la nivelul echivalent a 1,5 salariului mediu brut pe ramura de activitate unde își desfășoară activitatea compania, dar nu mai mult decît indemnizația lunară brută a unui secretar de stat.

Sigur era mai bine dacă ați fi dat afară din numitele CA-uri pe toți cei numiți politic ca „să mănînce și gura lor ceva” și să dea și la partid, înlocuindu-i cu oameni competenți care chiar să știe ce votează acolo!

13. Desființarea institutelor de cercetare/institutelor autonome care nu sînt relevante în actualul context socio­economic (de exemplu INCD Turism, Institut de cercetare în domeniul muncii și protecției sociale, Institutul Levantului).

De unde știi dumneata ce e relevant și ce nu e relevant în contextul socio-economic actual? Ce mare specialist în economie ești dumneata și cîte societăți comerciale ai dus de la zero la stabilitate economică? Pe de altă parte, știi domnia ta, domnule PM, că și politicienii competenți de pe vremea lui i-au spus lui Aurel Vlaicu că, în acel context socio-economic, avionul lui nu este relevant?

14. Comasarea/ absorbția/ reorganizarea regiilor autonome/ departamentelor de stat care nu se justifică pentru funcționare autonomă/independentă. Comasarea trebuie să aibă ca rezultat reducerea cu 15% a cheltuielilor de personal și funcționare și o reducere cu 15% a posturilor efectiv ocupate.

Aici dai oameni afară, ceea ce din partea unui socialdemocrat, cum te pretinzi, e șocant!

15. Actualizarea redevențelor ADS (300 ha în administrare, redevențe 2,5 mil lei/semestru) și ANIF.

16. Comasarea unor societăți comerciale/companii ale statului român/agenții cu profil de activitate similară (de exemplu RADIOCOM, Societatea Română de Radiodifuziune)

După cum vedeți, tăieri și crearea de haos în instituțiile administrației statului român. Nu ar fi fost mai bine, domnule Prim­Ministru, să anunți începerea unui program național de reconstrucție a industriei productive care să exporte bunuri aducînd astfel bani în țară și echilibrînd balanța bugetară? Motivația acestor măsuri a fost aceea de a reduce deficitul bugetar care apare atunci cînd cheltuielile unui guvern depășesc cheltuielile. Ce formă mai simplă și mai logică să ai la îndemînă pentru eliminarea acestui deficit decît creșterea încasărilor? Cum se poate face asta, domnule PM specializat în economie? Prin exportarea producției!

De ce e așa greu să faceți un plan de investiții sau să încurajați prin măsuri economice firmele private românești care vor să producă și să exporte mașini, unelte, haine, alimente etc.? Cumva fiindcă un plan de investiții presupune muncă și calități pe care dumneavoastră, domnule PM, și miniștrii dumneavoastră nu le au? Cît o să vă mai bateți joc de noi, domnilor guvernanți? Cît o să vă faceți că nu vedeți soluția cea mai simplă pentru rezolvarea tuturor problemelor financiare ale țării, și anume rEPornIrEA PRODUCȚIEI INTERNE DE BUNURI?

Cît o să ne mai „împușcați” cu astfel de inițiative folosind PM­ul? Cînd o să puneți mîna să munciți efectiv în folosul nostru, al tuturor? Cînd o sa vă dovediți competenți? Cît o să mai ignorați mesajele pe care vi le dă poporul? Aveți senzația că dacă țineți PM­ul în mîini îndreptat spre noi, amenințînd că veți trage cu el, noi ne vom opri? Fiți atenți că la anul pe vremea asta o să fie rîndul nostru să tragem în voi și tare îmi e teamă că, atunci cînd vom termina, nu veți mai putea rosti decît celebra replică a lui Sergiu Nicolaescu: „Un fleac! Ne­au ciuruit”. Notă: PM e prescurtarea atît pentru Pistol Mitralieră cît și pentru Prim­Ministru.

În ultima perioadă se insistă, în spațiul public, pe necesitatea creșterii veniturilor bugetare și pe necesitatea eliminării excepțiilor din cadrul Codului fiscal, ca un răspuns pe care autoritățile publice trebuie să îl ofere pentru a limita deficitul excesiv.

Cea mai mare provocare pentru membrii coaliției de guvernare este faptul că România nu va reuși să se încadreze în ținta de deficit bugetar asumată, de 4,4%, si va pierde finanțările comunitare (vor fi sistate programele de finanțare, inclusiv PNRR­ul). Astfel, guvernul va încerca să negocieze cu Comisia Europeană un procent mai mare al deficitului, de aproximativ 5,5%, însă șansele de reusită sînt minime.

Printre măsurile propuse pentru încadrare în ținta de deficit se numără:

• Introducerea unui nou nou impozit de 1% pentru cei care dețin imobile și terenuri în valoare de peste 500.000 de euro;

• Majorarea nivelului impozitelor pentru micro­întreprinderile cu cifră de profit peste 500.000 de euro, de la 1% la 2%;

• Majorarea nivelului impozitelor pe dividende de la 8% la 10%;

• Supraimpozitarea veniturilor care depășesc salariul Președintelui României;

• TVA unic de 19% (implicit renunțarea la cota de TVA redusă pentru anumite domenii, cum este cazul domeniului HoReCa);

• Introducerea contribuției la CASS pentru salariile din domenii scutite actual, cum ar fi agricultura și construcțiile;

• Majorarea nivelului taxării cu 10% la licența pentru jocuri de noroc, țigări electronice, tutun, băuturi de lux și alimente de lux;

• Majorarea nivelului impozitelor pe cîștigurile la Bursă de la 1% la 10%.

Aceste măsuri denotă o disperare a actualei guvernări, deoarece se încearcă obținerea unor venituri suplimentare într­un termen foarte scurt. Pe termen mediu și lung, astfel de măsuri vor avea exact efectul invers, respectiv vor determina o scădere a consumului și, implicit, o scădere a încasărilor bugetare.

Dincolo de toate aceste considerente macroeconomice, rămîne impactul negativ al acestor măsuri pentru fiecare român de rînd. În mod concret, fiecare locuitor al României va fi afectat negativ. Astfel, toți cei care activează în domeniul antreprenorial vor fi afectați direct prin creșterea impozitului pe dividende (care practic se va dubla comparativ cu valoarea care a fost în vigoare pînă în decembrie 2022). În plus, fiecare dintre noi, ca si cumpărători, vom fi afectați de creșterea cotei de TVA și în domeniile în care aceasta era la o valoare redusă, precum și de efectul agregat negativ indus de aceste măsuri în economia României. Ec. Ing.

CAţAVEI Senior Expert Strategii Economice

UN p UN ct de vedere Accente

După dolar și presă, și justiția americană devine o armă

În luna martie, Donald Trump a fost inculpat pentru falsificarea unor documente contabile (pentru a plăti tăcerea unei starlete porno). A fost pentru prima dată cînd un fost președinte american era pus sub acuzare pentru o infracțiune. Apoi, în luna iunie, Trump a fost acuzat pentru deținerea ilegală a unor documente clasificate și pentru că a conspirat împreună cu un colaborator pentru a le ascunde de autoritățile federale și de propriii săi avocați. Acum, la începutul lunii august, fostul președinte a fost inculpat pentru tentativa de a submina transferul pașnic al puterii, după alegerile prezidențiale din 2020, mințind că alegerile ar fi fost fraudate și că el este învingătorul. În acest fel, Trump și-ar fi incitat susținătorii să comită ceea ce presa americană numește ,,insurecția” de la Capitoliu, pe 6 ianuarie 2021. În acest ultim caz, este de notat că Donald Trump a fost vizat de o procedură de impeachment pentru incitare la insurecție, procedură care a început cu o săptămînă înaintea încheierii mandatului său, iar votul decisiv din Senat a avut loc… la trei săptămîni după ce președintele devenise simplu cetățean.

Donald Trump a pledat nevinovat în toate cele trei cazuri.

,,În logica justiției de la Washington, nu sînt inculpați cei care comit infracțiunile, ci cei care scot la iveală aceste infracțiuni. Gîndiți­vă la Războiului din Vietnam, la Golful Tonkin, la bombardamentele din Laos și Cambodgia, la dezvăluirile făcute pentru Wikileaks de Bradley Manning, infracțiuni reale care niciodată nu au dus la punerea sub acuzare a făptașilor, cu excepția lui Manning, care a fost acuzat pentru că a dezvăluit aceste fapte”, scrie Paul Craig roberts.

Roberts, fost înalt oficial în administrația Reagan, notează că, în cazul informațiilor clasificate, autoritățile au descoperit că Trump deține 31 astfel de documente. ,,Pe baza cîtorva pagini, un nimeni precum procurorul special Jack Smith, un dezastru în fruntea departamentului pentru integritate al Departamentului Justiției, a creat nu mai puțin de 37 de capete de acuzare împotriva lui Trump. Nimeni nu a fost acuzat vreodată pentru așa ceva. Mai mult, președintele avea autoritatea de a declasifica aceste documente, și spune că a făcut­o”.

În 2012, ONG­ul Judicial Watch a intentat un proces pentru ca fostul președinte Bill Clinton să predea documentele din perioada președinției care se aflau în posesia sa. Atunci, instanța a spus: ,,Odată ce președintele are dreptul de a gestiona și chiar de a distruge documentele din perioada administrației sale, va fi greu ca instanța să ajungă la concluzia că fostul președinte are mai puțină autoritate de a face ceea ce dorește cu documentele din timpul administrației sale”. Doar avînd în vedere precedentul Clinton, acuzațiile împotriva lui Donald Trump sînt o pierdere de timp și de resurse pentru procurori. Însă, așa cum scrie istoricul american Victor Davis Hanson, ,,există două seturi de legi, pentru două Americi”.

În cazul incitării la insurecție și al ,,mințirii” susținătorilor în privința rezultatului alegerilor, Donald Trump poate fi mai degrabă pe banca acuzatorilor decît a acuzaților. Justiția a respins cererea adresată de președintele Donald Trump secretarului de Stat din Georgia, pentru renumărarea voturilor în statul în care Trump a pierdut alegerile la o diferență de doar 11.000 de voturi față de Joe Biden. Să fie oare solicitarea renumărării voturilor o infracțiune? Este drept că o serie de jurnaliști suspectează că politicienii republicani din Georgia nu au dorit renumărarea voturilor de teama ieșirii la iveală a unor nereguli cu mașinile de vot, nereguli de

care ei înșiși s­au folosit pentru a ajunge la putere. În cazul plății făcute pentru starleta porno Stormy Daniels, Trump are de­a face cu nu mai puțin de 34 de acuzații, totul pornind de la modul în care a fost raportată o plată. Mai mult, procurorul Alvin Bragg a trebuit să transforme acest caz într­unul federal, contorsionînd legea cum a știut mai bine, pentru că altfel acest caz nu ar fi avut deloc impactul mediatic si politic scontat.

,,Democrații trebuie să inducă publicului ideea că Trump a comis un mare număr de infracțiuni. Trebuie să fie vinovat pentru măcar unele dintre ele, pentru că «nu iese fum fără foc». În sistemul american, unde presa este total împotriva lui Trump, este simplu ca procurorii democrați să creeze fum. Aceste inculpări sînt fumul. Dacă ele vor merge mai departe, vor fi dovada faptului că justiția americană a devenit o armă. La fel ca dolarul. La fel ca presa. Mulți oameni îl urăsc pe Trump din motive personale sau pentru că presa a reușit să­i îndoctrineze împotriva lui Trump. Însă, odată ce nevinovăția cuiva depinde de emoții personale, statul de drept este mort. Iar inculpările lui Trump demonstrează exact acest lucru”, scrie Paul Craig Roberts.

Mult mai critică la adresa lui Donald Trump, susținătoare mai degrabă a contracandidatului Ron DeSantis la alegerile primare republicane, jurnalista Ann Coulter îi dă dreptate acum fostului președinte cînd spune că atacurile în justiție împotriva sa sînt atacuri împotriva democrației americane.

Ultimele acuzații împotriva lui Donald Trump nu fac referire la ,,incitarea” la insurecție, ci la mințirea electoratului că alegerile au fost fraudate. ,,Însă ce se poate spune despre minciunile spuse de complexul liberal­industrial american de­a lungul anului 2020 și în întreaga lor viață despre faptul că americanii de culoare sînt victimele rasismului? Ce se poate spune despre faptul că le­au transmis mereu americanilor că este justificat să se opună poliției, să se lupte cu polițiștii și să fugă din custodia politiei? Aceste minciuni au dus la protestele de după moartea lui George Floyd, în mai 2020, an în care rata omuciderilor a crescut cu 30% și au fost produse pagube în comparație cu care pagubele materiale provocate de așa­zisa insurecție pro­Trump au fost de un million de ori mai mici”.

,,Polițistul care l­a ucis pe George Floyd cînd acesta din urmă se opunea reținerii este condamnat la 22 de ani de închisoare. Polițistul care a ucis­o pe Ashli Babbit, veteran al Armatei SUA, pentru că a pătruns în clădirea Congresului SUA, acceptă acum felicitări pentru că a omorît un susținător al lui Trump. O comparație între consecințele provocate de minciunile presei și cele ale minciunilor spuse de Donald Trump ar fi ca aceea dintre focurile infernului și o țigară lăsată să ardă”, scrie Ann Coulter.

,,Da, Trump este un narcisist prost care ar fi făcut orice pentru a rămîne președinte, orice în afara respectării promisiunilor din campanie. Însă a fi prost și narcisist nu este o infracțiune. Să concepi planuri ridicole pentru a rămîne la putere nu este o infracțiune. Să promovezi teorii juridice absurde, despre care tu însuți știi că sînt false, nu este o infracțiune. Din fericire pentru presa din SUA, nu sînt o infracțiune nici minciunile despre rasismul sistemic din America, minciuni care au dus la violențele din 2020”, scrie Ann Coulter.

,,Acuzațiile actuale nu sînt împotriva lui Donald Trump, sînt menite să distrugă Partidul Republican înaintea alegerilor prezidențiale și pentru Congres din 2024. ,,Poate că, dacă conservatorii ar fi fost cei care să controleze presa, s­ar fi vorbit și acum despre trabucul lui Bill Clinton, Monica Lewinsky și Biroul Oval. Însă conservatorii nu controlează presa. În

Summit-ul de pace organizat de Arabia Saudită, mărul otrăvit aruncat de Putin Occidentului

Pentru saudiți, summit­ul de pace găzduit în acest weekend, la Jeddah, a fost văzut ca o șansă de a se (re)lansa pe orbita diplomației în ceea ce privește găsirea unei soluții la mini­războiul din Ucraina. Se știe că Arabia Saudită a devenit paria la nivel global în urma asasinării jurnalistului Jamal Khashoggi, în 2018. Dar, ce nu se știe este că reuniunea pusă la cale de Mohammed bin Salman nu­i altceva decît mărul otrăvit aruncat Occidentului de Vladimir Putin.

Mohammed bin Salman are nevoie să­și dea cu luciu pe cărțile de vizită, serios șifonate în urma scandalului Khashoggi. Iar dacă acesta a fost uitat (poate, prin țări din lumea a treia, totuși!), recenta coalizare cu Putin în chestiunea scăderii producției de țiței (decizie a OPEC luată la rugămintea/ presiunea Moscovei, să nu uităm!) încă e vie în memoria diplomației occidentale.

Furia Vestului n­a trecut, de aceea MBS a avut nevoie ca de aer de un asemenea summit –trebuia, cumva, să aducă lumina reflectoarelor pe el, după toată mișcările din ultima perioadă. Zeci de consilieri de securitate națională (ofițeri ai serviciilor de informații, să fim bine înțeleși!) și oficiali de rang înalt au mers la Jeddah, pe malul Mării Roșii, pentru o întîlnire ce s­a vrut decisivă în privința demarării procesului de pace în conflictul ruso­ucrainean.

S­a vorbit despre Ucraina, așa e, dar a fost mai mult de atît… Pentru prima dată în ultimele luni au stat la aceeași masă cei care vor să schimbe mersul lucrurilor în lume (BRICS) și „atlantiștii”, în frunte cu SUA, „jandarmul mondial” tot mai contestat de puteri ca Rusia și China (stîlpii BRICS).

Oficial, presa a auzit că țări din „Sudul global”, cum ar fi India, Brazilia și Africa de Sud, și Uniunea Europeană, împreună cu Statele Unite și Canada, s­au adunat în Arabia Saudită ca să dea curs eforturilor Ucrainei de a negocia un plan de pace. Dar, cum să negociezi un plan de pace cînd celălalt combatant din conflict – Rusia, în cazul de față – nu este prezent la masa discuțiilor!? Tocmai acesta este „mărul otrăvit” aruncat de Putin Occidentului!

De fapt, la Jeddah nu s­au adunat „pentru” Ucraina! Pentru prima dată au stat față în față, ca la un război (economic) adevărat, America&co. și „Sudul global”, alianța condusă de BRICS, care cheamă la răzvrătire toate națiunile nemulțumite de faptul că lumea este condusă după regulile stabilite și impuse de Casa Albă. nATIonAL.ro

aceste condiții, fie renunțăm și acceptăm ca presa să vorbească numai și numai despre Donald Trump, fie recunoaștem strategia aceasta și încercăm să jucăm inteligent. Niciodată nu poți cîștiga o dispută fără sens cu un idiot, iar în acest moment 99% dintre conservatori par să accepte o dezbatere eternă cu un idiot. Nu poți cîștiga o asemenea dezbatere. Trebuie să renunțăm la ea. Să ne punem dopuri în urechi. Republicanii ar trebui să vorbească nu despre Trump, ci despre criza de la frontiera de sud a SUA, despre oficialii administrației Biden care sfidează legea, despre valul de criminalitate din orașele conduse de democrați, despre teoria critică a raselor, despre nebunia transgender. Trump are dreptate cu un lucru: acuzațiile acestea nu au legătură neapărat cu el, ci cu distrugerea Partidului Republican”, scrie Ann Coulter. CĂLIN MARChIEVICI (Cotidianul.ro)

„Lumea a fost în pragul războiului nuclear” –Războiul din Coreea s-a încheiat acum 70 de ani. De ce este încă

divizată peninsula?

În urmă cu 70 de ani, pe 27 iulie 1953, Coreea de Nord și Coreea de Sud au semnat un armistițiu care a pus capăt unui război care a curmat viețile a cel puțin trei milioane de oameni în trei ani. Cu toate acestea, o pace cu drepturi depline nu a venit niciodată pe pămîntul coreean. Războiul continuă în mod oficial, iar de cîteva decenii Peninsula Coreeană a fost împărțită în două state ostile unul celuilalt. Despre cauzele și consecințele unuia dintre cele mai sîngeroase conflicte militare de după cel de­al II­lea Război Mondial, care a separat milioane de familii – în cele ce urmează.

Paralela fatală

Pentru milioane de coreeni, sfîrșitul celui de­al IIlea Război Mondial și înfrîngerea Japoniei au însemnat sfîrșitul a 35 de ani de ocupație japoneză și speranța întrun viitor strălucit. În 1943, Statele Unite, Marea Britanie și China au convenit să acorde fostei colonii japoneze independența deplină. Dar în august 1945, la sfîrșitul ostilităților, Statele Unite și URSS au decis să împartă Coreea în două zone de­a lungul paralelei 38, în timpul perioadei de tranziție: administrația temporară în partea de sud a peninsulei a trecut pe partea americană, iar partea de nord către cea sovietică.

Granița temporară, care separă chiar și astăzi Coreea de Nord și Coreea de Sud, a fost instituită de autoritățile de ocupație japoneze: trupele situate la nord de paralela 38 erau subordonate comandamentului Armatei Kwantung, iar cele la sud, Armatei a 17­a. Ea a fost apoi propusă de doi colonei americani – Chris Bonsteel și Dean Rusk – care au fost instruiți să delimiteze de urgență granițele viitoarei zone americane. Ofițerii șiau dat seama că o astfel de împărțire „nu are sens nici din punct de vedere economic, nici din punct de vedere geografic”, dar paralela 38 se afla la 50 de kilometri nord de Seul, iar armata a decis că ar fi frumos dacă centrul administrativ rămîne în zona de influență americană. URSS nu s­a opus.

Diviziunea ideologică

SUA și URSS au pornit inițial de la faptul că diviziunea va fi temporară, iar în curînd Coreea se va reuni. Dar între aliați au apărut tot mai multe contradicții ideologice și politice, care au escaladat într­un Război rece și o luptă pentru sfere de influență. În 1946, chiar înainte ca partea de nord să obțină calitatea de stat, a luat naștere Partidul Laburist, format din mai multe partide. În 1947, Națiunile Unite (ONU) au adoptat o rezoluție prin care se stabilea înființarea unui grup de lucru interimar care să organizeze alegeri generale pentru Adunarea Constituțională din Peninsula Coreeană. Cu toate acestea, administrația sovietică nu a permis grupului să intre în teritoriile aflate sub controlul său, iar alegerile au avut loc doar în Sud. În același loc, în august 1948, a fost proclamată Prima Republică Coreea de Sud. Ca răspuns, Republica Populară Democrată Coreea (RPDC) a fost înființată în nord în luna septembrie a aceluiași an. Puterea în noile state a fost transferată în mîinile sovietice și americane: în nord – Kim Ir­Sen, iar în sud – Syngman Rhee. Dictaturi, comuniste și anticomuniste, au domnit de ambele părți ale graniței.

Unitate cu foc și sabie

Tobe vestitoare de război

Pînă în 1950, Războiul Rece a atins apogeul. În Orientul Îndepărtat, blocul comunist a preluat puterea după victoria lui Mao Zedong asupra Kuomintangului în 1949, iar autoritățile noii Republici Populare Chineze (RPC) i­au promis sprijin lui Kim Ir­Sen. Etnicii coreeni, veterani ai războiului civil chinez, s­au întors în Coreea de Nord și s­au alăturat armatei noului stat, în timp ce URSS a oferit asistență militară activă RPDC. În plus, în ianuarie 1950, secretarul de stat american Dean Acheson, vorbind despre „perimetrul de apărare american” din Pacific, nu a menționat Peninsula Coreeană. Acest lucru a determinat probabil URSS să aprobe în cele din urmă atacul nord­coreean asupra Coreei de Sud. Totuși, există un alt punct de vedere: este probabil ca Kremlinul, dimpotrivă, să fi întins o capcană Statelor Unite, sperînd să le atragă în conflictul din Asia.

Detaliile operațiunii militare au fost finalizate în primăvara anului 1950, iar în zorii zilei de 25 iunie, 75.000 de soldați nord­coreeni au traversat paralela 38 sub acoperirea artileriei.

Blitzkrieg eșuat

La început, situația era în favoarea nordicilor. Deja pe 28 iunie, trupele RPDC au reușit să cucerească Seulul. Guvernul lui Syngman Rhee probabil nu ar fi supraviețuit dacă Statele Unite nu ar fi intervenit. Președintele american Harry Truman a decis să nu aprobe implicarea în ostilități, ci a apelat la ONU. Pe 25 iunie, Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluție prin care cere RPDC să oprească invazia, iar pe 27 iunie, un alt document care permitea statelor membre ONU să intre în conflict. Și pe 7 iulie, Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluție prin care recomanda tuturor celor care doreau să­și plaseze forțele militare sub o comandă unificată sub conducerea Statelor Unite. Coaliția a inclus 16 state, alte 41 de state au trimis asistență militară. Contingentul a operat sub pavilionul ONU.

Ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, Uniunea Sovietică ar fi putut respinge aceste rezoluții, dar în 1950 reprezentantul sovietic a boicotat ședințele Consiliului de Securitate ca răspuns la refuzul de a înlocui reprezentantul Kuomintang la ONU cu un delegat din RPC. URSS a insistat că deciziile luate de o organizație internațională în absența delegatului acesteia sînt ilegale și contrare Cartei ONU. Rezoluțiile ONU privind problema coreeană sînt încă printre cele mai controversate documente din istoria sa.

Război sub auspiciile ONU

a căzut și capitala nord­coreeană, iar guvernul lui Kim Ir­Sen a fost forțat să fugă în orașul muntos Kangge și să caute ajutor de la aliații săi – URSS și RPC.

Intrarea Chinei și URSS în război

De la sfîrșitul lunii octombrie 1950, după ce a primit aprobarea Kremlinului, China a intrat în ostilități; totuși, nu ca o armată oficială, ci ca „voluntari ai poporului chinez” care doreau să ajute Coreea. URSS s­a abținut de la participarea la luptele terestre, dar a alocat sprijin aerian aliaților: aproximativ 70.000 de angajați ai Forțelor Aeriene URSS au participat la război. Unitățile sub pavilionul ONU au fost forțate să se retragă spre sud, la paralela 38, și să părăsească Phenianul. Toate ostilitățile ulterioare au fost concentrate de­a lungul paralelei 38: oponenții au trecut granița fatală, Seul a căzut din nou și a fost din nou eliberat de contingentul ONU. A început un război de uzură, însoțit de violențe împotriva civililor, execuții ale prizonierilor de război și numeroase crime de război.

În timpul războiului, americanii au bombardat intens orașele nord­coreene. „Au pus țara la pămînt. Au distrus fiecare oraș”, spune Michael Robinson, profesor de studii și istorie din Asia de Est la Universitatea Indiana. Din cauza bombardamentelor, potrivit comandantului Forțelor Strategice ale Forțelor Aeriene ale SUA, Curtis LeMay, 20% din populația Coreei de Nord a murit.

Ultima soluție

În acele luni fatidice, între părți s­a conturat un echilibru strategic periculos: nimic nu putea schimba radical situația, cu excepția ultimului pas: o lovitură nucleară. Harry Truman și consilierii săi s­au gîndit la posibilitatea de a folosi arme nucleare la începutul ostilităților. La sfîrșitul anului 1950, cînd situația de pe front nu era în favoarea Statelor Unite și a aliaților săi, comandantul contingentului ONU, Douglas MacArthur, a cerut 34 de bombe atomice și a pregătit o listă de ținte. „În aceste zile critice, comunitatea mondială este pe ultima linie care o separă de o catastrofă nucleară”, scrie Anatoly Torkunov, rectorul MGIMO al Ministerului de Externe al Rusiei.

Temîndu­se de o posibilă reacție din partea URSS (în acel moment avea și arme nucleare, dar nu a intrat niciodată oficial în războiul din Coreea), Harry Truman a refuzat. Acest lucru a agravat contradicțiile dintre președintele american și generalul MacArthur, care a cîștigat autoritate ca și comandant al trupelor americane pe frontul Pacificului. Generalul a încălcat în mod repetat ordinele președintelui și a încercat să provoace transferul ostilităților pe teritoriul chinez. În aprilie 1951, Harry Truman l­a eliberat pe Douglas MacArthur de atribuțiile sale și l­a numit pe generalul Matthew Ridgway noul comandant al forțelor ONU.

Armistițiu fără pace

Pînă în vara lui 1951, ambele părți și­au dat seama că era puțin probabil ca războiul să se încheie cu victoria clară și zdrobitoare a cuiva. Negocierile pentru armistițiu au durat doi ani, cu succese diferite. Impulsul negocierilor a fost dat de moartea lui Stalin în martie 1953: la Moscova a început o luptă pentru putere și atenția a fost distrasă de la Peninsula Coreeană. Prezidiul Comitetului Central al PCUS a votat pentru încetarea ostilităților. La 27 iulie 1953 s­a dispus o încetare a focului în orașul de graniță Phanmunjom; Linia frontului a fost fixată de­a lungul aceleiași paralele 38, iar în jurul ei a fost stabilită o zonă demilitarizată de patru kilometri lățime – ultima relicvă a Războiului Rece care a supraviețuit pînă în zilele noastre.

Nici Phenianul, nici Seulul nu au vrut să se mulțumească cu granița stabilită de­a lungul paralelei 38. Ambele regimuri au căutat să unifice Coreea, dar fiecare a vrut să facă acest lucru sub propria conducere. În 1948, trupele americane și sovietice au părăsit Peninsula Coreeană, iar pînă în toamna acelui an au început să aibă loc ciocniri regulate între armata nord­coreeană și cea sud­coreeană în zonele de graniță. Peste 10.000 de coreeni au murit în decursul a doi ani. Între timp, Coreea de Nord se pregătea treptat pentru o invazie cu drepturi depline. Timp de cîțiva ani, Kim Ir­Sen a promovat activ ideea unei preluări militare a Coreei de Sud, inclusiv în conversațiile cu liderul sovietic Stalin, dar a subliniat pregătirea și echipamentul insuficient al armatei nordcoreene. În plus, URSS nu a vrut să încalce acordurile cu Statele Unite și să creeze un focar de tensiune.

În primele săptămîni, contingentul militar ONU, format în principal din soldați americani, nu a reușit să influențeze cumva situația. În iulie și august, armata RPDC a reușit să avanseze în teritoriul Coreei de Sud, împingînd forțele lui Syngman Rhee și ONU chiar în sudul peninsulei coreene, în zona orașului­port Busan. Pînă în august, 90­95% din teritoriul Coreei de Sud era sub controlul armatei RPDC. Cu toate acestea, pînă la începutul toamnei, Statele Unite și aliații săi au reușit să­și construiască și să­și consolideze în mod semnificativ gruparea în zona Busan – așa­numitul perimetru Busan, pe care RPDC a încercat fără succes să­l străpungă. La mijlocul lunii septembrie, forțele americane de asalt amfibiu au aterizat în portul Incheon, lîngă Seul, în spatele armatei nord­coreene dispersate în peninsulă.

Contraofensiva, însoțită de puternice lovituri aeriene și de artilerie, i­a luat prin surprindere pe nordici. Deja pe 25 septembrie, forțele ONU au intrat în Seul, iar pe 8 octombrie, armata americană a trecut paralela 38. Curînd

În război, Statele Unite au pierdut aproximativ 30.000 de oameni și alți 100.000 au fost răniți. Pierderile altor țări participante la coaliția ONU s­au ridicat la peste 17.000 de oameni, inclusiv 3.000 de morți. China a pierdut, conform diferitelor estimări, între 180.000 și 400.000 de mii de oameni, în timp ce URSS – aproximativ 300 de ofițeri și soldați. Coreenii au suferit pierderi de pînă la 4 milioane de oameni, majoritatea civili uciși de ambele părți ale paralelei 38. Acum, peninsula coreeană pare să fie infinit de departe de reunificare. Atît în trecut, cît și în acest secol, guvernele ambelor Corei au încercat în mod repetat să deschidă calea pentru reconciliere, dar fără rezultat. Războiul din Peninsula Coreeană nu s­a încheiat oficial, Sudul și Nordul încă refuză să se recunoască reciproc ca state suverane, iar milioane de coreeni rămîn ostatici ai Războiului Rece care s­a încheiat cu zeci de ani în urmă. n.K

Doza de sãnãtate

Sistemul nervos din perspectiva medicinei energo-informaționale

Ascultați­vă corpul, căci el vă este manager. Funcționează 24 de ore zilnic, atît cît sînteți treji, cît și cînd dormiți. El vă dă putere cînd sînteți slăbiți și vă relaxează cînd traversați perioade stresante; este cel mai bun prieten al vostru. Este demonstrat științific faptul că gîndirea pozitivă reduce stresul mental și întărește sănătatea corporală.

Odată cu îmbătrînirea populației s­au înmulțit și cazurile de îmbolnăviri ale sistemului nervos, fapt care constituie o adevărată provocare pentru medicină. Numai faptul de a privi un mic dejun declanșează în creier reacții imunitare, al căror scop este producerea de insulină. Odată cu intrarea la menopauză, femeile sînt mai expuse riscului de a înregistra modificări ale țesutului creierului, care degenerează de multe ori în adevărate boli neurodegenerative. Autoanticorpii au un rol major în organism, dar devin o problemă cînd scapă de sub control și declanșează apariția unor boli autoimune.

Nervul vag leagă creierul de cele mai importante sisteme biologice ale corpului, are grijă ca semnalele creierului să ajungă la destinație. Are un rol deosebit de important în organism, motiv pentru care mai

O istorie a farselor (314)

Impostorul „alchimist“ (3)

Atrăgînd în continuare bani prin scheme tot mai fantastice, norocul lui Tausend s­a menţinut – o perioadă. Susţinătorii refuzînd să mai investească, Tausend a venit cu o altă idee: emiterea de „chitanţe de aur” ce le garantau investitorilor că o sumă corespunzătoare de aur pur fusese depusă, în numele lor, în seiful lui Tausend – şi această escrocherie i­a adus, încă o dată, găleţi de bani. Mare parte din aceştia au fost investiţi de Tausend în proprietăţi, dat fiind că el se gîndea la viitor. Trăind o viată modestă și fidel soţiei sale (care nu l­a bănuit niciodată de şarlatanie), a început un tur al Germaniei, creînd echipe de producţie şi noi laboratoare.

Totuşi, era neliniştit. Vizitînd oraşul Berlin pentru a negocia obţinerea de mai multe împrumuturi, a fost luat la întrebări de către directorul Băncii de Stat cu privire la „chitanţele de aur” într­un mod atît de sceptic, încît a plecat de acolo în grabă. Ajungînd la Viena, şi­a vizitat soţia aflată la Tyrol, apoi în Saxonia a cumpărat un castel şi un teren pentru construcţia unei fabrici fără a avea, practic, banii necesari nici uneia dintre achiziţii. Apărînd peste tot în puternicul său Fiat, conducînd cu o viteză periculoasă, a început să­şi piardă capul. Ştia că sfîrşitul e aproape. Şi aşa a fost. În urmă cu un an, doi fraţi industriaşi, pensionari, pe nume Meinhold, cumpăraseră „chitanţe de aur” în valoare de 320.000 de mărci. Cuprinşi acum de îndoială, l­au reclamat pe Tausend la poliţia din München. Alchimistul făcuse însă o greşeală. Traversînd defileul Brenner în primăvara lui 1929, lovise pe cineva cu maşina, dar îşi continuase drumul. Urmărit pînă la castelul soţiei sale şi arestat pentru vătămare corporală şi fugă de la locul accidentului, a fost extrădat la München. Aici, amplul caz iniţiat împotriva lui a necesitat douăzeci de luni numai pentru a fi pregătit.

Dintre victimele înşelătoriei sale, doar Herr Meinhold a fost dispus să apară ca martor. Ceilalţi, toţi figuri publice, au preferat să evite batjocura şi distrugerea reputaţiei. Ajungînd la concluzia că Tausend a stors aproape un milion şi jumătate de mărci în urma fraudei sale, procurorul, cu o zi înainte de proces, i­a cerut inculpatului să producă aur în incinta monetăriei naţionale a Bavariei. Percheziţionat pînă la piele înainte şi sub o strictă supraveghere, Tausend a eşuat de la prima încercare. Dar în cadrul celei de­a doua, la 3 octombrie 1929, Tausend a pescuit triumfător, pe fundul creuzetului, un fir adevărat de aur!

este denumit și „drumețul”. Capacitatea de funcționare a creierului depinde de un întreg sistem de conexiuni de celule diferite care trebuie să comunice nestingherit unele cu altele. Un somn odihnitor este esențial pentru întregul sistem nervos, iar un somn dereglat duce la creșterea riscului de apariție a demenței; după împlinirea vîrstei de 65 de ani, acest risc se dublează. În timpul somnului creierul elimină acumulările excesive din timpul zilei. De exemplu, este total contraindicată păstrarea telefonului mobil în dormitor, pe parcursul nopții, deoarece există riscul intersectării vibrațiilor creierului cu vibrațiile emise de aparat.

Îmbolnăvirile de Covid­19 au dus la o creștere rapidă a bolilor neurodegenerative. Cazurile de Parkinson sînt în creștere, conform studiilor în domeniu. Flora intestinală are o mare influență asupra sistemului nervos, iar menținerea ei într­un echilibru energetic este foarte importantă pentru sănătatea omului. Numeroase studii au dus la concluzia că în medicină trebuie găsite noi căi de tratamente noninvazive, de recunoaștere la timp a bolilor neurodegenerative, dar și

„Vechiul vis al omenirii s­a împlinit” scriau pe un ton fericit ziarele din München. Oraşul clocotea de încîntare. Dar oamenii de ştiinţă refuzau să creadă, aidoma directorului monetăriei naţionale care, iniţial, se simţise foarte prost. Inima i­a venit însă la loc cînd un poliţist care urmărise experimentul l­a informat despre existenţa unui toc cu rezervor aflat în posesia lui Tausend în timpul demonstraţiei. Acesta folosise tocul ca pretext, spunînd că îi este util pentru a verifica cantităţile ingredientelor necesare demonstraţiei. De atunci, dispăruse. Firul de aur fusese probabil ascuns în stilou.

Cînd procesul a început în ianuarie 1931, micul bărbat din boxa acuzaţilor, palid şi chinuit, era înconjurat de multă compătimire. Nu jecmănise pensionari sau văduve, victimele sale erau bancheri graşi şi oameni de afaceri. Dintre puţinii martori dispuşi să depună mărturie, toţi au spus că Tausend este un om simplu, modest şi sincer. În favoarea lui au vorbit chiar şi cei care pierduseră bani. Dar avocatul acuzării deţinea un as în mînecă. Oferind dovezi, un profesor italian, Sistini, a declarat că, în octombrie 1928, la Tirol, privindu­l pe Tausend „făcînd” aur, observase cum furişase un firicel de aur pe fundul creuzetului în vreme ce adăuga mai mult plumb peste masa topită din recipient.

Şi a fost de ajuns. Tausend a fost trimis la închisoare, deşi doar pentru trei ani. Cînd a fost eliberat, Hitler conducea deja Germania. Recurgînd la mici delicte şi fraude, în 1938 Tausend a ajuns din nou la închisoare pentru alţi trei ani de zile, în Stuttgart, şi un an mai tîrziu a murit în spatele gratiilor.

Falșii Mesia (1)

În Statele Unite mai mult ca în oricare altă parte a lumii, televiziunea şi vînzarea zgomotoasă a ceea ce dă de înţeles că ar fi creştinism merg mînă în mînă. Adresînduse unei vaste audienţe fundamentaliste, deja bine modelată pentru tot felul de farse despre sfîrşitul lumii, în orice parte a ţării şi douăzeci şi patru ore din douăzeci şi patru, posturi de televiziune înfiinţate de oameni cu dare de mînă pompează un regim nesfîrşit de doctrină evanghelistă, plină de patos. Corurile fredonează în timp ce afacerişti religioşi, inteligent îmbrăcaţi, predică la volum maxim şi cu mare viteză, alternînd cu ameninţări, implorări, linguşiri şi promisiuni. Simultan, numerele de telefon afişate la baza ecranului te informează unde trebuie să suni ca să oferi donaţiile ce îţi vor cumpăra salvarea sufletului – aparent.

(va urma)

STUART GORDON

modalități de implicare a pacientului în managerierea sănătății sale.

Balanța energetică a corpului este cheia spre o viață armonioasă și o sănătate optimă. Nu este deloc complicat să ne înțelegem, să învățăm să ne ascultăm corpul. Boala începe în cîmpul energetic și trece prin mai multe stadii pînă se localizează pe un anumit organ. Nu omul se îmbolnăvește, ci Eu­l nostru (spiritul) se localizează pe un organ și ne obligă să luăm atitudine, să schimbăm ceva în viața noastră cotidiană. Medicina energo­informațională este în măsură să ne ajute în echilibrările energetice de care corpul are nevoie. O medicină blîndă, fără chimie, fără durere, fără medicamente, destinată atît copiilor, cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Schimburi

ORIzONTAL: 1) Dreptul de a alege; 2) Se adaptează cu ușurință; 3) Vinovați fără vină –Manuale de sudură; 4) Suflet de pripas! – Baza coloanei – Unitate forestieră; 5) Intrați cu forța;

6) A trece pe roșu – Dilatație a unei glande;

7) Se lasă cu greutate – Intrat la o idee; 8) Intrate în lumea viselor – Undeva în Orient!; 9) Masă mare – Simbol canadian; 10) Purtat de ghețuri în derivă – Termen de confirmare.

VERTICAL: 1) Moștenire milenară; 2) Nu ia niciodată pe datorie; 3) Clasament muzical –Poamă din livadă; 4) Falsificat – Stau în spate!; 5) Stop cardiac! – Oameni de lut; 6) Reveniri la sol – Calea victoriei; 7) Preluat ca atare – Unul cu două fețe; 8) Vin de la Malaga – Talent precoce!; 9) Bucată de pămînt (reg.) – Fără grabă; 10) Prima școală.

Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,CĂLĂTORII”

1) AVENTURIER; 2) RENN – RAITA; 3) ADE – LAT – AD; 4) BE – GARAJ – U; 5) IRIS – ECTO; 6) ES – D – IATA; 7) A –AMANT – OL; 8) DONEN – OCOL; 9) AMOC – ORALE; 10) MASINI – TEN.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXII)

CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (4)

Tot grupul se grăbi să ocupe locuri și comenzile prinseră a curge din toate părțile.

– Ți­e foame? – o întrebă Tudor pe Iulia.

– Nu prea. Aș mînca ceva ușor, mai ales că o să avem și un prînz peste vreo două ore.

– Atunci să vedem ce au, spuse el în timp ce făcu semn unui ospătar să se apropie și cînd ajunse lîngă masa lor, Tudor întrebă:

– Ce aveți de mîncare mai ușor așa...

– Păi avem niște plăcintă, alune, alviță, depinde ce vreți.

– Plăcinte și alune – decise Iulia. Astea sînt perfecte. Ce zici? – îl consultă pe Tudor.

– Da, e bine așa. Adu­ne două plăcinte și alune. Ah, și niște limonadă dacă aveți.

– Imediat vă servim, adăugă el și se îndepărtă grăbit.

– Ce zici de ziua asta superbă? – se miră Tudor.

– Da, e important într­o excursie să ai soare ca să poți vedea totul cum se cuvine, răspunse fata.

– Ziceai că ai fost ghid de turism. Cum era?

– Era bine. Nu am fost în foarte multe excursii, ci doar în cîteva, dar am parcurs toată țara cu grupurile pe care mi le dădea tata și mi­a plăcut foarte tare. Aveam doar turiști străini, americani, britanici sau spanioli.

– Le plăcea la noi, ce ziceau?

– Da, erau foarte încîntați de ceea ce vedeau, de lucrurile pe care le aflau, de mîncare, de cultură, de tradiții...

– Ghidul nostru cum ți se pare?

– Se pricepe din ce văd pînă acum, mai ales că are de organizat tot traseul, opririle pentru masă, cazările, acum plimbarea cu vaporașul și prînzul pe Ada Khaleh și îl admir, fiindcă nu poate verifica sau corecta nimic pe traseu, așa cum făceam eu.

– Cum adică?

– Păi, simplu: dacă, spre exemplu, trebuia să modific la restaurantul unde trebuia să mergem mîncarea unui turist pe care îl descopeream cu alergii la anumite produse sau să vorbesc cu hotelul spre care ne îndreptam, ca să ne țină un loc de parcare sau mai știu eu ce, făceam asta de pe drum și cînd ajungeam acolo cu grupul totul era în ordine, iar asta el nu poate să facă – conchise fata.

– De ce nu poate? – se miră Tudor.

– Fiindcă el nu are un telefon mobil.

– Uitasem de telefonul tău...

– V­am adus comanda, se auzi lîngă ei vocea ospătarului, răsărit de niciunde.

Acesta puse pe masă farfuriile cu plăcinte și pe cea cu alune, așeză paharele cu limonadă, le ură „poftă bună” și plecă. Începură să mănînce amîndoi cu poftă din plăcintele proaspete și gustoase, privind din cînd în cînd spre fluviul ce curgea alene pe lîngă ei. Cînd terminară, văzură nava care se apropia de mal, pentru a­i duce în plimbare pe apă.

Nava era un remorcher fluvial, cum existau multe în anii aceia. Avea o formă alungită și zveltă. Coca navei era vopsită în negru, iar pe punte existau încăperile unde stăteau marinarii și unde, în cazul de față, se puteau adăposti turiștii. Centrul de comandă era situat deasupra acestora pe o platformă, pentru a putea oferi vizibilitate comandantului și cîrmaciului. De adăpostirea turiștilor nu putea fi vorba, întrucît afară era cald și senin, astfel încît toată lumea luă loc pe scaunele existente pe punte sau se sprijinea de balustradă admirînd natura. Era ora 12, iar prînzul aveau să îl ia în jur de ora 13 pe insula Ada Khaleh, unde abia așteptau să ajungă. Plecară la ora fixată. – Știi, zise Iulia, mă gîndesc că peste 10 ani toate astea vor fi sub apă. Orașul, portul, insula... nu va mai rămîne nimic.

– Da, mi­ai zis și e păcat fiindcă e așa de frumos, dar în același timp e un progres economic important al țării noastre încît nici nu știu ce să zic, răspunse Tudor.

O cuprinse cu brațele din spate și­și cuibări capul pe umărul ei stîng, privind apa. Motorul șalupei duduia împingînd ambarcațiunea contra curentului spre Zona Cazanelor Mici.

– Ce ușor e acum să navigăm pe aici și cît de greu se întîmplau lucrurile acum 150 de ani.

– Cum adică? – se miră ea.

– Citeam la un moment dat, într­o carte a unuia dintre primii turiști medievali ca să­i zic așa, un turc pe nume Evliya Celebi, care era și cronicar, nu doar turist, relatări despre navigația pe Dunăre în zona asta în a doua jumătate a Secolului al XVII­lea.

– Ce scria?

– Scria că în zona asta, a Porților de Fier, existau în apă mai multe rînduri de stînci mari cît turlele de băi, astfel încît în cursul lunii iulie, cînd apele scad, flăcăii treceau fluviul sărind dintr­o stîncă în alta.

– Periculos, nu? – întrebă fata.

– Periculos, așa e, dar trecerea corăbiilor era și mai periculoasă.

– De ce?

– Fiindcă, așa cum ne spunea și ghidul, unele corăbii se loveau de stînci și piereau și ele, și marfa, și călătorii. Ca să fie evitate aceste dezastre se descărca o parte a încărcăturii care era transportată cu căruțele sau cu bărci de capacitate mică pînă dincolo de „ghirdapuri”, cum i se spunea acestui loc cu căderi de apă periculoase pentru navigație. Astfel, corăbiile mult ușurate de greutatea pe care o transportau erau trase la edec...

– Ce­i aia?

– Ce să fie? Edec­ul? – se miră Tudor.

– Da, asta, întări Iulia.

– E un odgon lung, cu care se leagă de catarg sau de babalele din proră o ambarcațiune sau o navă, pentru a fi remorcată de pe mal împotriva curentului unui curs de apă.

– Babalele? – zise fata privindu­l mirată și izbucnind în rîs. Babalele? Ce­s alea babalele? Sau e baba­lele?

Ochii căprui erau luminați de o mare bucurie, un zîmbet larg îi înflorise pe față și își scutura rîzînd pletele castanii în toate părțile. Tudor o privea fericit de fericirea ei și mîndru nevoie mare de faptul că o făcuse să rîdă, așa cum sînt toți bărbații pe lumea asta cînd reușesc să binedispună o femeie. O lăsă să se liniștească, și îi spuse bucuros că poate să o învețe ceva ce ea nu știe:

– Privește în prova navei – o îndemnă el, dar, în loc s­o lămurească, mai mult o zăpăci pe fata care se uită nedumerită la el și întrebă:

– Unde­i prova asta?

– Prova e numele dat părții din față a navei – o lămuri el, indicînd cu degetul.

– Aha, bun, și ce trebuie să văd?

– Uite, observi piesele acelea cilindrice, din oțel, fixate pe punte?

– Da.

– Alea sînt babalele!

– Bine, acum că m­am lămurit, zi mai departe – îl îndemnă fata.

– Unde rămăsesem? – o întrebă Tudor

– La odgonul care se lega de babale pentru edec sau așa ceva...

– Ah da. Așa e. Îți spuneam că edec­ul e un odgon lung cu care se leagă de catarg sau de babalele din proră o ambarcațiune sau o navă, pentru a fi remorcată de pe mal împotriva curentului unui curs de apă.

– Cu ce o remorcau? – întrebă fata.

– Cu oameni, răspunse el.

– Cu oameni?

– Da. Trăgeau cîte o mie sau chiar o mie cinci sute de oameni de o corabie ca să o treacă dincolo de strîmtoare. Odată ajunsă acolo, aceasta era din nou

Vai, sãracii!

Frumoși ca să se mențină

În Legislativ marcant

Vor aleșii preț de ... cantină

La meniu... restaurant

Socotesc ca pentru sine

Tari să fie­n meserie

Doresc să mănînce bine

Dintr­un „plin de... sărăcie”

Astfel, socotesc în plus Că ar fi trimiși divini

Deci, vor mesele de Lux

Evident... pe bani puțini

Ca gîndirea înțeleaptă

Energia să sporească

Vor s­atingă „noua treaptă”

Ieftin vor să... „ciugulească”...

Frumoși ca să se mențină

Tari să fie­n „meserie”

Bani puțini vor la cantină

Dintr­un „plin de... sărăcie”

Și să meargă bine treaba

Visători „la­mpinge tava”

Să mănînce... pe degeaba...

LIVIU zANFIRESCU

încărcată cu mărfurile sale timp de 5 sau 6 zile pentru a­și putea continua călătoria.

– Chiar că era dificil să treci pe aici acum 400 de ani, zise ea.

– Nici acum 100 nu era prea ușor, răspunse băiatul. Îți amintești ce spunea ghidul despre piloții de Dunăre care treceau navele pe aici.

– Da, asta așa e, confirmă ea gînditoare.

– Știi ceva? zise Tudor. Ia spune­mi, dacă știi, cum se va naviga pe aici după construcția barajului?

Pe unde se va mai trece cu navele?

– Prin ecluze, răspunse ea în șoaptă fiindcă observase cuplul care stătea în autocar pe locurile din spatele lor apropiindu­se de ei, și nu voia să o audă vorbind despre lucruri încă necunoscute.

– Nu te­am auzit, zi mai tare, îi spuse băiatul care nu­i observase pe cei doi venind din spatele lui.

Iulia îl trase de haină la o parte pentru a le face loc celor doi, fiindcă spațiul dintre cabinele de pe remorcher și balustrada de care se sprijineau pe partea lui stîngă nu era suficient decît pentru o singură persoană. Apoi, după ce se îndepărtară, se asigură că nu o aude nimeni și­i spuse:

– Trebuie să fiu atentă ce vorbesc, fiindcă nu intenționez să dau explicații la Miliție, așa că n­am să repet de două ori, deci fii atent: ecluza e o construcție hidrotehnică specială, executată pe traseul unei căi navigabile pentru a face legătura între două porțiuni cu niveluri diferite. În cazul de față, vor crea două spații la capetele barajului mărginite de niște peroane și închise la ambele capete rezultate cu două porți imense de oțel: printr­una intră nava, apoi se închide și se reglează nivelul apei față de porțiunea pe care urmează să pornească pompînd apă ca să ridice nava, dacă merge spre Belgrad, sau scoțînd­o ca să o coboare, dacă merge spre Sulina.

– E ca un lift! – se dumiri Tudor.

– Exact, ca un lift.

În acel moment auziră un strănut venind de undeva de sus. Ridicară privirile și zăriră chiar deasupra lor, pe coverta remorcherului, pe vecinii lor de autocar cărora le făcuseră mai devreme loc să treacă. Tudor spuse politicos „noroc” și, petrecîndu­și brațul pe după umerii fetei, porniră agale spre pupa. (va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro

Discuții secrete despre pace

După cum arată semnele de ceva vreme, americanii au început tatonările cu rușii pentru a semna un acord de încetare a focului și apoi negocierile pentru tratatul de pace. Tocmai de aceea, e posibil ca acum, după ce ofensiva ucraineană a dat greș, rușii să o înceapă pe a lor, ca să cucerească suprafețe noi de teren în Ucraina pe care să le folosească apoi ca monedă de schimb în discuțiile despre încetarea focului.

Există o practică diplomatică de a începe discuții cu inamicul pe căi neoficiale care să nu angajeze sub nici o formă statele și să le permită să se delimitize la o adică de orice lucruri neconforme politicilor lor de moment.

Așa se face că în astfel de situații sînt trimiși politicieni ce au avut functii în aparatul de stat și care, cunoscîndu­și oponenții, știu cum să pună problema față de aceștia.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

O poveste din satul de dincolo de pădure

Vreau să vă spun o poveste. Știu că nu mai sînteți copii, dar tuturor ne plac poveștile fiindcă din ele învățăm lucruri, ceea ce sper să întîmple și la capătul poveștii mele. Să începem.

„A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Pe cînd se potcovea puricele cu 99 de oca de fier și se arunca în slava cerului de ne-aducea povești. A fost odată un sat în mijlocul unei păduri. În acel sat trăia un om gospodar care avea o casă frumoasă,

cu animale, cu unelte, iar prin poienile pădurii, cîmpuri pline de roade. Avea o nevastă frumoasă și harnică și 3 copii care-și moșteneau părinții în toate cele. Familia lor se numea Hărnicescu. Într-o zi, i-a bătut la ușă un grup de cavaleri conduși de regele lor, Hrăpărescu, cerînd găzduire. Omul nostru i-a primit cum s-a priceput mai bine, după legea strămoșească“.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Toți s-au stricat de tot și nu este unul care să facă bine” (Psalm 52:4)

În România nu mai este de trăit și nu ar trebui să ne mire faptul că, în ultimii 33 de ani, circa 7 milioane de români și­au părăsit țara, adică 300 pe zi. S­a ajuns aici pentru că ,,Pe cei plătiți să­și facă datoria/ Îi doare­n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu­i poți schimba – îi apără Mafia,/ După mașini și vile­i recunoști./ Acum avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce­nlocuiește steagul Tricolor,/ Ni s­a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite­așa dispare un popor.../ Dar nu­i de vină nimeni, niciodată,/ Arareori, cîte­un Acar Păun/ Batista pe țambal s­a pus îndată/ Și plîngem cu baloane de săpun” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). Și, pentru că ,,actori incumbit probatio” (cel care acuză, trebuie să probeze), mă simt obligat să vă prezint cîteva cazuri de neimaginat, care mă scutesc de orice alt comentariu.

1. În 2007, cetățeanul Virgil Bărbuia, cu domiciliul în Sector 1 – București, a intrat în posesia unui Certificat de handicap permanent, omul fiind bolnav copt, cu șanse infime de a se redresa din punct de vedere al sănătății. Pentru că îmi era vechi prieten, l­am ajutat permanent, total dezinteresat, și asta mi­a dat prilejul să­l cunosc din ce în ce mai bine, pot spune chiar că îmi este aproape ca un frate. Din 2007 și pînă în 2022, deci timp de 15 ani, Virgil Bărbuia a întîmpinat din ce în ce mai multe probleme medicale, cele vechi agravîndu­se, iar cele noi, cu evoluții galopante. Din cauza diabetului, i s­a deteriorat vederea, apărînd glaucomul și cataracta. Din cauza aceleiași boli, șase degete de la picioare i­au fost amputate, deplasarea sa devenind din ce în ce mai greoaie, chiar imposibilă. La vîrsta de 74 de ani, are în ,,palmares” două AVC­uri, ultimele analize neurologice (iulie 2023) dovedind că mai toate vasele de sînge din creier sînt obturate, motiv pentru care bietul om are multiple căderi de conștiență.

În aceste condiții, spre sfîrșitul anului 2022, l­am ajutat să depună o cerere la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Sector 1 – București, pentru un însoțitor, forțele sale motrice fiind aproape inexistente. În scurt timp, la domiciliul său s­a prezentat o comisie din partea direcției menționate, formată din trei doamne, zice­se ,,specialiste” în domeniu. Una dintre ele nici nu a vrut să intre în curte, mustrîndu­l pe Virgil Bărbuia că a avut tupeul de a solicita însoțitor, deși avea o mașină parcată în fața porții. Ulterior, s­a aflat că distinsa doamnă era chiar șefa misiunii, ea fiind și singurul cadru medical dintre cele trei membre ale comisiei.

Ăsta da, medic, care, atunci cînd a aflat că omul nu avea nici o mașină, a mutat discuția pe faptul că Virgil Bărbuia nu era ajutat de cei doi fii ai săi. Cînd a aflat că unul dintre băieți era plecat definitiv în Anglia de vreo 20 de ani, iar celălalt era încadrat la persoane cu handicap, tot la Sector 1, misiunea doamnei a luat sfîrșit, adică... timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim și pe toți îi păcălim.

La puțin timp după vizita comisiei social­medicale, cetățeanul Virgil Bărbuia a primit de la DGASPC Sector 1 o decizie prin care Certificatul de handicap i s­a schimbat din PERMANENT în... PROVIZORIU. Adică, din 2 în 2 ani, cel în cauză trebuie să se prezinte la Comisia de evaluare. Sau, altfel spus, s­a constatat că Virgil Bărbuia ar fi cu mult mai sănătos decît acum 15 ani. Aceiași ,,specialiști” care au considerat că, spre exemplu, omul merge cu mult mai bine acum, fără degete la picioare, decît atunci cînd le avea pe toate, și și­au justificat decizia invocînd media ridicată a unui punctaj de­a dreptul abracadabrant.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

O poveste din satul de dincolo de pădure

(urmare din pag. 21)

„Șederea oaspeților s-a prelungit peste măsură iar aceștia petreceau de minune pe spinarea gazdei lor a cărei inimă bună și bunăstare le exploatau cu nerușinare. Cu cît ședeau mai mult cu atît se gîndeau cum ar face ca toată bogăția gazdei lor să treacă în proprietatea regelui lor. Azi așa, mîine așa, pînă ce într-o zi i-au luat prizonieri de bărbat, pe soție și pe cei trei copii și i-au aruncat într-o groapă săpată în curte, spunîndu-le că, de atunci înainte, stăpînii casei și acareturilor lor urma să fie regele străin cu cavalerii lui, iar ei, slugile lor.

Hărniceștii au încercat să se opună și să lupte pentru casa lor, dar fără de folos, fiindcă armele și antrenamentul cavalerilor le era superior, iar Hărnicescu tatăl fu ucis, iar copiii și nevasta au acceptat neputincioși să fie slugi în propria lor casă. Anii au trecut și copiii au crescut, s-au căsătorit cu fetele din sat, au avut copii, dar tot slugi au rămas, ca și fiii, nepoții și strănepoții lor. Vecinii din sat cărora le-au cerut ajutor nu se puteau nici ei opune cavalerilor lui Hrăpărescu, fiindcă nu aveau arme și antrenament de soldați, iar cavalerii primeau întăriri din regatul aflat dincolo de pădurea care le înconjura satul.

După cîteva generații, urmașii regelui Hrăpărescu și ai cavalerilor săi învățau că acea casă și acele pămînturi sînt ale lor dintotdeauna, iar slugile lor se pripășiseră acolo demult doar pentru că inima bună a strămoșilor lor le permiseseră să rămînă

Lupta cu răul (III)

motto: „Război palatelor, pace colibelor!“

(NICOLAS ChAMFORT, Revoluția Franceză din 1789)

M­am consolat cu gîndul că am o revistă puternică, unde pot continua bătălia pentru oprirea acestui gangster de a mai face rău. Din sutele de anchete, pamflete, articole, sinteze, note și informații apărute în „România Mare”, reamintesc doar cîteva titluri: „Șarpele cu Ochelari” (pamflet scris de mine și publicat la 26 ianuarie 1996, la nevoie pot să­l mai public o dată); „Întreaga presă îl face zob pe Șarpele cu Ochelari” (30 mai 1996); „Apărați­l pe căpitanul Bucur!”, precum și „Scrisoare Deschisă către președintele Senatului, Oliviu Gherman, și președintele Camerei Deputaților, Adrian Năstase” (trimisă de mine, la 21 iunie 1996, o radiografie a fărădelegilor lui Măgureanu, dar cei doi au tăcut și ei, ca mortu­n păpușoi); Discursul rostit de mine în Parlament și publicat la 28 iunie 1996 (în care îl acuzam de contrabandă cu țigări Bastos și cu mașini Mazda); „În orice țară din lume, locul unui gangster ca Virgil Asztalos Măgureanu este după gratii!” (30 august 1996 – în același număr al „României Mari” am reprodus și un text din „Ziua”, scris de Emil Berdeli și intitulat „Mugur Isărescu l­a preferat pe Schorsch, deși avea și alte oferte”, din care reproduc: „Nu este mai puțin lipsit de interes modul în care s­au desfășurat livrările de monedă către Banca Națională. Acestea au fost făcute în exclusivitate de către una din firmele lui Schorsch în Germania, chiar dacă existau mai mulți ofertanți, care erau gata să livreze aceeași marfă, dar mai ieftin cu 30­40%. Guvernatorul Mugur Isărescu l­a preferat pe Schorsch. Timp de 2 ani, neamțul a fost singurul furnizor de monedă al BNR”). Atunci, SRI­ul a declanșat o înfiorătoare „poliție politică” împotriva mea, a familiei mele, a colaboratorilor mei. A fost ceva infernal, nu se poate descrie în cuvinte. Mărturie stau casetele audio înregistrate de căpitanul SRI Constantin Bucur, pe care acesta le­a prezentat la o fulminantă Conferință de Presă a PRM, în primăvara lui 1996. După care, Șarpele a turbat! A început teroarea! A fost „recuperat” din cădere liberă un ex­procuror, D. I. Mirescu, care, dirijat direct de un general de SRI, m­a bălăcărit întrun mod inuman și mincinos, în „Evenimentul zilei”,

și să-i slujească, așa că atunci cînd slugile li se mai împotriveau, cerînd drepturi egale cu ei și pretinzînd cu obrăznicie că aceea era de fapt casa lor, mare era supărarea stăpînilor și violentă pedeapsa aplicată celor nesupuși. Ați înțeles, desigur, că slugile din neamul Hărnicescu știau la rîndul lor că acea fusese casa străbunilor lor, iar stăpînii de moment erau uzurpatori și mincinoși.

Veni și vremea cînd vecinii din sat au considerat că de prea mult timp îndură Hărniceștii asuprirea și nedreptățile la care sînt supuși și, cu toate că nu erau soldați și nu știau a mînui armele, au luat și ei furcile, topoarele, sapele, arcurile cu care vînau și s-au dus peste urmașii cavalerilor. Grea a fost lupta care s-a dat pentru eliberarea vecinilor și a fraților lor, dar pînă la urmă au biruit și au redat proprietatea asupra casei și pămînturilor celor în drept. Aceștia s-au bucurat și le-au mulțumit eliberatorilor lor și după ce și-au plîns morții și i-au îngropat s-au gîndit ce să facă cu urmașii Hrăpăreștilor care nu pieriseră în luptă. Unii au vrut să-i omoare iar alții să-i alunge, numai inima bună a Hărniceștilor a spus că dacă acei copii s-au născut și au trăit acolo, aceea e și casa lor și ar fi nedrept să-i alunge, așa că le-au dat voie să trăiască alături de ei ca oameni liberi, nu ca slugi.

O vreme lucrurile au mers bine, dar de la o vreme acei urmași ai Hrăpăreștilor ajunși la maturitate au început să spună tuturor străinilor care treceau pe acolo că Hărniceștii le furaseră casa pe care o aveau de la străbuni și asupra cărora ei nu aveau, de fapt, nici un

condus de Ion Cristoiu. Am fost atacat de „Adevărul”, al cărui director, Dumitru Tinu, a mințit cu nerușinare la Comisia Parlamentară de Control al Activității SRI (între timp am aflat și de ce, șarpele îl avea la… mînă, fiindcă D.T. a fost informator al Securității, cu numele de cod „Cornel”). Mi s­a ridicat imunitatea parlamentară și, pentru început, am fost trimis în judecată pentru „insultă” adusă lui Virgil Măgureanu și Ion Iliescu. Am pierdut, printr­un abuz incalificabil săvîrșit de Oliviu Gherman și Vasile Văcaru (la ordinul lui Ion Iliescu), funcția de secretar al Senatului, dar și biroul, de unde Valer Suian mi­a furat, efectiv, un tablou în ulei al lui Avram Iancu, pe care mi­l dăruise generalul de Poliție Iulian Medrea. Devenisem un paria. Un ciumat. Tot ce făcea sau declara directorul SRI era sacrosanct. Tot ce făceam sau declaram eu era ridiculizat, ștampilat ca extremism al unui om, nu­i așa, care are nevoie de rudotel, fiindcă stă prost cu nervii. Am trăit un calvar îngrozitor. Între timp, doi dintre deputații PRM care fuseseră implicați în dezvăluirile căpitanului BucurToma Năstase și Toader Constantinescu – au murit de inimă, mai mult ca sigur datorită proceselor și șicanelor la care erau supuși. Șarpele rînjea, satisfăcut, și șuiera: „În țara asta, mai presus de mine nu e decît Dumnezeu!”. Încet­încet, însă, puterea lui a pălit. Regimul politic s­a schimbat. Nu înainte de două întrevederi (în noiembrie 1996) ale lui Emil Constantinescu cu Virgil Măgureanu, la una dintre vilele de taină ale SRI­ului, prilejuri cu care candidatul CDR la Președinția României venise după ajutor, dar Asztalos a făcut ce știa el mai bine: l­a filmat cu o cameră ascunsă, ca să­l șantajeze ulterior. În august 1997, aflîndu­mă în Valea Jiului, i­am relatat lui Emil Constantinescu această ticăloșie a lui Măgureanu. Mai erau martori 3 deputați ai PRM. După cîteva zile, țapul i­a rupt gîtul șarpelui, dîndu­l afară. E cel mai bun lucru pe care Emil Constantinescu l­a făcut pe durata mandatului său. Astăzi, același Emil Constantinescu descoperă, cu uimire, după atîta amar de ani, că Regimul Iliescu a încălcat embargoul cu Iugoslavia. Da, l­a încălcat. Eu scriu asta de aproape 5 ani, cu prețul ruinării sănătății mele și al hărțuirii bezmetice a partidului pe care îl conduc. Întrebarea care se pune este aceasta: are Emil Constantinescu dreptul moral să demaște pe cineva pentru ilegalități sau legături cu Mafia? Nu, nu are acest drept. Pentru că el însuși a preluat aceste structuri de tip mafiot, le­a perfecționat, le­a ramificat și le­a folosit din plin. Nimic din ce­a făcut Regimul Iliescu nu este

drept, atîta timp cît fuseseră culeși de pe drumuri și li se oferise un acoperiș deasupra capului doar din marea milă a regelui și a cavalerilor săi. Străinii clătinau din cap și plecau mai departe uimiți de cele ce auzeau.

Zilele au trecut, anii la fel, iar urmașii Hrăpăreștilor creșteau cu convingerea că trebuiau la un moment dat să-și ia casa înapoi de la Hărnicești. Degeaba li se spunea că nu au dreptate, degeaba li se arătau documente vechi, unele emise chiar de regele Hrăpărescu, prin care se recunoștea existența Hărniceștilor în acea casă înainte de venirea sa. Nimic nu-i putea convinge pe Hrăpărești să se oprească.

Pînă la urmă, străinii care treceau prin acele locuri înțeleseră că Hrăpăreștii sînt niște mincinoși șiși pierdură încrederea în ei, iar Hărniceștii continuară să-i protejeze și să-i trateze ca pe egalii lor, sperînd că pînă la urmă vor înțelege că greșesc și își vor schimba atitudinea.

De va fi sau nu... cine poate ști? Eu unul am încălecat pe-o șa, grăbindu-mă să vin încoa` să vă spun povestea mea”.

Motivul pentru care am scris această poveste este acela că mă întîlnesc uneori pe internet cu unii urmași de­ai Hrăpăreștilor care îmi spun povestea lor. Pe cei mai mulți îi ignor, dar mai sînt și unii cu care stau de vorbă.

Unii înțeleg ce le spun, alții nu, așa că tot ce pot face e să sper, la fel ca Hărniceștii, că într­o zi toți urmașii lor (nu doar o parte, ca acum) vor accepta adevărul, și își vor schimba atitudinea, pentru ca descendenții Hărniceștilor și Hrăpăreștilor să trăiască liniștiți împreună.

străin Regimului Constantinescu. Ambele regimuri au deșelat țara asta, au hărtănit­o, i­au secat izvoarele sufletului. De mai bine de 10 ani, aproape toți cei care s­au perindat la Putere n­au avut altă grijă decît să se pună la adăpost, ei și neamurile lor, să­și dea copiii la studii în Occident, să­și ridice vile după vile, să­și umfle conturile bancare, să­și creeze „rețele” care să pompeze pentru ei – pe scurt, să­și trăiască viața, din plin, să­și asigure familionul pe 2­3 generații. În special în județe e un jaf fenomenal, la care nu s­au dedat, de­a lungul Istoriei, nici turcii, nici tătarii, nici rușii.

Absolut toate instituțiile și domeniile sînt atinse de „buba neagră” a corupției: Președinția, Guvernul, Parlamentul, Armata, Poliția, Serviciile Secrete, Justiția, Agricultura, Sănătatea, Învățămîntul, Primăriile, Prefecturile, Vama, Transporturile, Cultura, Sportul. (N­am făcut nici o referire la Biserică, fiindcă ea este altceva și, chiar dacă nici acolo nu merge totul ca la carte, are cine să cîntărească faptele, mă refer la judecătorul suprem, Dumnezeu.) Nu vreau să spun prin asta că toată lumea din instituțiile menționate fură, dar „animalele de pradă” care o fac au reușit să creeze o priveliște de Apocalipsă, printr­o ferocitate ieșită din comun. În labirintul acestor nelegiuiri, rătăcește, buimacă, populația României. N­are unde să se mai ducă. Parcă niște valuri uriașe, ale unei mări în furtună, o împing, mereu, înapoi. Nici o instanță n­o ascultă. Societatea românească este ca un bolnav de cancer generalizat. Arareori mai cere apă ­ dar se pomenește, parcă în batjocură, cu un potop din cer. Dacă se plînge că­i e frig ­ are parte, imediat, de o caniculă de peste 40 de grade. Priveliștea e dezolantă, parcă asistăm la ediția revăzută și adăugită a cîmpului de luptă de la Borodino, ori de la Plevna, sau de la Verdun, unde se înalță munți de leșuri, răniții gem și imploră surorile de caritate să le șteargă fruntea cu un tifon umed, furgoanele cară, de zor, către hambarele morții, păsările țipă lugubru prin tranșee, bîntuie tot felul de miasme aducătoare de epidemii, fumul gazelor de luptă îneacă totul în norii panicii, și­au făcut apariția și jefuitorii de cadavre, care buzunăresc fără alegere și fură cruciulițele, ceasurile și chiar dinții din gură, iar peste întreagă această stampă de prăpăd își fîlfîie aripile și hohotește monstruos Lucifer. (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, 2000

Discuții secrete despre pace

(urmare din pag. 21)

Despre astfel de discuții va fi vorba în acest articol inspirat dintr­un reportaj NBC, care a aflat că foști diplomați americani discută cu rușii căutînd soluții pentru înghețarea conflictului din Ucraina, pe ordinea de zi fiind unele dintre cele mai spinoase probleme din război, ca de exemplu soarta teritoriului deținut de ruși pe care Ucraina nu va putea niciodată să­l elibereze și căutarea unei rampe diplomatice care ar putea fi tolerabilă pentru ambele părți. Nu este clar cît de des au avut loc discuțiile și nici dacă fac parte dintr­un efort organizat.

„Din partea SUA, discuțiile au implicat cîțiva foști oficiali ai Departamentului Apărării, inclusiv Mary Beth Long, o fostă secretară adjunctă a apărării cu o experiență profundă în problemele NATO, potrivit a două persoane informate despre discuții.

Din partea rusă discuțiile au implicat academicieni, lideri de la marile think tank-uri sau institute de cercetare și alții din sfera politicii externe a Rusiei, percepuți ca fiind în contact regulat cu factorii de decizie de la Kremlin, au spus surse. Oamenii au refuzat să identifice participanții ruși pe nume, invocînd îngrijorări pentru siguranța lor”.

Așa cum era de așteptat, un purtător de cuvînt al Consiliului de Securitate Națională de la Casa Albă a refuzat să comenteze și desigur Ambasada Rusiei la

Citiți și vă cruciți!

(urmare din pag. 21)

Spun asta pentru că ,,experții” respectivi clasifică beteșugurilor oamenilor nu în baza unui act medical, ci în funcție de un punctaj stabilit după cum îl taie capul pe fiecare dintre decidenți. Spre exemplu, un medic poate acorda 3 puncte pentru lipsa unui braț, iar altul, dacă a luat șpagă, cu siguranță va bifa unu sau zero puncte, de unde și diferența mediilor ulterioare la cazuri identice, dar punctate diferit. Ce mai, niște bestii, similare cu cele descoperite recent în scandalul cu azilurile morții. Niște complici ai unui sistem social/ medical de­a dreptul... CRIMINAL, care, și atunci cînd mori, îți va stabili decesul cu punctaje diferite.

Am ajuns de rîsul lumii, și nu trebuie să mire pe nimeni faptul că o televiziune belgiană va realiza un film documentar pe acest subiect. Nu ar surprinde nici deschiderea unor anchete penale, pentru că acest caz nu este singular la Sectorul 1. Oricum, circul va fi total, chiar dacă unii își vor da demisia sau se vor urca singuri în dubă.

2. În anul 2012, numitul Francisc Tobă, pe atunci președinte al Federației Române de Snooker, a fost amendat de patru ori de instanța Curții de Apel București – Secția de Contencios Administrativ, pentru că a refuzat să se supună deciziei judecătorești de a răspunde oficial la anumite petiții.

Este vorba de D. 8950/2/2012; D. 8951/2/2012; D. 4086/2/2012 și D. 8947/2/2012, în care s­au emis amenzi împotriva lui Francisc Tobă în cuantum de circa 1,2 miliarde de lei, la valoarea de atunci a banilor. De reținut că de executarea silită a acestor amenzi era și este competent un Birou special din cadrul Curții de Apel București (v. Legea nr. 554/2004), dar, de atunci

Washington nu a răspuns unei solicitări de comentarii –scriu aceiași jurnaliști americani de la NBC

Din partea ucrainenilor, „un oficial din biroul președintelui Volodimir Zelenski a spus că nu va comenta știri specifice bazate pe surse anonime, dar că poziția sa generală a rămas aceeași. «Poziția noastră este neschimbată – soarta Ucrainei nu poate fi decisă fără Ucraina. De multe ori președintele și toți vorbitorii noștri oficiali au vorbit despre asta. Nu în mod anonim, ci destul de specific și public», au spus aceștia.

Semnele că SUA și aliații săi sînt dornici ca Moscova și Kievul să treacă spre discuții de pace în toamnă, după ce contraofensiva în curs a Ucrainei este finalizată.

În timpul unei călătorii secrete la Kiev, în mai, directorul CIA, William Burns, a auzit de la oficiali ucraineni despre perspectiva de a împinge Moscova în discuții de pace pînă la sfîrșitul anului, au declarat oficialii pentru The Washington Post „În luna iulie, președintele Joe Biden se va întîlni în Lituania cu colegii lideri ai NATO, care semnalează că încă nu sînt pregătiți să admită Ucraina în alianță, fiindcă alegerile prezidențiale din SUA care se apropie au ridicat urgența în jurul finalului războiului, pe fondul îngrijorărilor republicanilor că își vor reduce sprijinul pentru Ucraina“

Întîlnirea din aprilie a avut loc în timpul unei vizite rare și scurte a lui Lavrov în SUA pentru a prezida

și pînă în prezent, Francisc Tobă nu a achitat nici măcar 1 leu.

Ca să înțelegeți mai bine de ce Francisc Tobă este imun în fața amenzilor judiciare, haideți să vedem cine este acest individ. Omul este un fost securist comunist, care a fost învinuit că, în timpul loviturii de stat din 1989, ar fi împușcat oameni nevinovați prin spitalele din Sibiu și Brașov, sub acuzația că ar fi fost teroriști. În scurt timp, a ajuns consilier al președintelui Ion Iliescu, iar mai apoi, parlamentar PSD și PNL, în prezent independent. Mai mult, s­a impus cu tupeu și în sfera sportului de performanță din România, unde a ajuns președinte la federațiile de KARATE și SNOOKER, care au avut cele mai dezastruoase non­performanțe (v. articolul ,,Francisc Tobă, un gunoi!”, din Revista ,,România Mare”).

Revenind la amenzile neachitate de Francisc Tobă, iată ce răspuns oficial a dat Curtea de Apel București, în iulie 2022:

,,În D. 8950/2/2012 debitul a fost achitat (dar nu s­a prezentat nici o dovadă în acest sens – n.m.). În D. 8951/2/2012 s-a confirmat primirea debitului în sumă de 39 de lei, reprezentînd cheltuieli judiciare rezidenți (Alo, debitul nu era de 39 de lei, ci de 143 zile x 20% din salariul minim pe economie în 2012, iar obiectul nu era ,,cheltuieli judiciare rezidenți”, ci amendă judiciară – n.m.). În D. 4086/2/2012 nu s-a confirmat primirea debitului, deși au fost emise adrese la AJFP Ilfov la 06.09.2021, 08.11.2021, 20.12.2021, 28.02.2022 și 08.06.2022 (vedeți că aveți voie la doar 1.237 de încercări. Nu vă impacientați și țineți seama că, dacă Francisc Tobă vă zice o dată ,,Bau!”, vă scăpați toți în scutece – n.m.). Cu privire la D. 8947/2/2012 vă comunicăm că, la data de 27.09.2022 (ce ați făcut din 2012 pînă în 2022? – n.m.) am emis adresă către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, pentru înființarea popririi pe veniturile lui Francisc Tobă (numai că Tobă nu locuiește în Brașov, ci în Ilfov – n.m.)”.

Acum, vă dați seama cum acționează Biroul Special al Curții de Apel București? Păi funcționarii acestuia ar trebui să se gîndească foarte serios că, îndeplinindu­și (?!) astfel atribuțiile de serviciu, s­a ivit oportunitatea de a­și da în grup demisia de bun­simț. Dar oare de unde luăm atît bun­simț?

3. În ziua de 22 iulie 2023, stăteam pe un șezlong, la soare, cu ochii spre cer. Voiam să prind ceva culoare pentru plecare pe litoral cu toată familia. Era o zi minunată, cu un cer senin ca în picturi, iar razele toride ale Soarelui erau îmblînzite de o adiere de vînt dinspre apus.

Consiliul de Securitate al ONU, care are o președinție rotativă. Aproximativ în aceeași perioadă, Haass și Kupchan au scris un articol lung în Foreign Affairs, care este publicat de Consiliul pentru Relații Externe, prezentînd ceea ce ei au descris drept „un plan pentru a ajunge de la cîmpul de luptă la masa de negocieri”. În articolul, intitulat „Occidentul are nevoie de o nouă strategie în Ucraina”, Haass și Kupchan au prezis „că cel mai probabil va apărea un impas după contraofensiva Ucrainei și au recomandat ca SUA să înceapă să pună bazele pentru a propune o încetare a focului în care atît Rusia, cît și Ucraina ar retrage forțele din prima linie, creînd efectiv o zonă demilitarizată. O organizație neutră – fie ONU, fie Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – ar trimite observatori pentru a monitoriza și a impune încetarea focului și retragerea, au scris foștii oficiali americani. Presupunînd că o încetare a focului este valabilă, ar trebui să urmeze discuțiile de pace” Firește că o asemenea pace nu se poate negocia fără a fi și ucrainenii de față. Nu fiindcă le­ar păsa prea mult de ei americanilor, ci fiindcă asta au zis tot timpul și ar însemna „să­și dea singuri cu firma­n cap” cum se zice. Totuși, în majoritatea cazurilor de acest fel marile puteri s­au înțeles peste capul țărilor mai mici care au fost nevoite să accepte înțelegerile, de aceea e foarte probabil ca la fel să se întîmple și acum, dacă nu se va petrece cine știe ce lucru neobișnuit.

Spre seară, au început să apară niște nori albi, mici și răzleți. Îi priveam cu atenție și încercam să aflu cu ce seamănă forma lor, dar cu timpul am observat ceva cu totul bizar. Cînd ajungeau în zona în care mă aflam – Comuna Snagov, Județul Ilfov – pur și simplu dispăreau. Parcă se topeau, în doar cîteva minute, de parcă cineva încerca să­i oprească din drumul lor către București, că într­acolo se îndreptau. Am urmărit și norii albi mai voluminoși, care începuseră să apară, dar și aceștia dispăreau de pe cer, într­un răstimp ceva mai lung. Acum nu știu dacă e ceva firesc să se întîmple așa ceva sau dacă este vreun fenomen produs prin intermediul unor tehnologii avansate al căror scop se ascunde într­un mister greu de deslușit. Oricum, în opinia mea, este vorba de un fenomen care contrazice legile fizicii, motiv ce m­a făcut să urmăresc cerul și în următoarele două zile, cînd nu am sesizat nici o schimbare.

Alte comentarii fiind de prisos, nu rămîne decît să mă întreb dacă există vreo legătură între temperaturile apocaliptice din București și dispariția misterioasă a norilor ce se îndreptau spre capitala încinsă. Vom trăi și vom vedea, dacă vom mai apuca!

4. În urmă cu vreo două luni, am solicitat Guvernului României să­mi comunice în mod oficial ce cotizații anuale achită țara noastră la UE, NATO, ONU și OMS. Pentru că la nivelul Guvernului nu se mai știe nimic, petiția mea a fost trimisă ministerelor de resort, adică la Finanțe, Sănătate și Apărare. Pînă acum, doar de la Ministerul Finanțelor am primit răspuns – Adresa nr. 653097/07.07.2023 – din care am extras cîteva informații.

Din 2007 – anul aderării la UE – și pînă în prezent, mai precis pînă la 30 iunie 2023, contribuția României la bugetul UE a fost de... 124,22 miliarde de lei (circa 25 miliarde de euro). Pe lîngă asta, România a cotizat și la Fondul European de Dezvoltare (FED) cu 247,3 milioane de euro, sumă la care s­au adăugat și alte contribuții, în cuantum de 303,5 milioane de euro.

Prin urmare, în cei 17 ani de frăție europeană, România a dat pe apa sîmbetei aproximativ 31 de miliarde de euro, adică o medie de circa 1,8 miliarde de euro pe an (fiecare român și­a scos din buzunar în jur de 100 de euro pe an pentru a cotiza la UE). Nici nu vreau să mă gîndesc ce îmi vor răspunde cei de la Sănătate și Apărare cu privire la cotizațiile anuale la ONU, NATO și OMS.

Oricum, vă voi ține la curent, cu precizarea că tot cei de la Finanțe mi­au comunicat și informații legate de împrumuturile obținute de România de la UE, numai că materialul este amplu și destul de greu de descifrat, dar, pînă la urmă, adevărul va ieși la suprafață.

p agini cenzurate

Moartea nu există? (II)

Se zice că aura din jurul capului sfinților n­ar fi decît o reproducere alterată în timp a unei căști de cosmonaut... Este reprodusă și convingerea arheologului Wang Renxiang, membru al Academiei de Științe Sociale a R.P. Chineze, care scria: „Numeroase părți ale Pămîntului nostru au fost vizitate de către «oamenii spațiului», fapt care este evident pentru mulți dintre noi... Cu o bucurie extrem de mare anunț, în mod solemn, că extratereștrii au vizitat țara noastră, chiar în timpul preistoriei, și că s­au descoperit imagini ale lor pe teritoriul chinez”.

Adevărul este că nimic nu se află în afara științei. Chiar dacă pe moment numeroase fenomene nu sînt explicate, ele vor primi, cu siguranță, în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat, răspunsul științific. Am făcut acest larg ocol al domeniului pentru a înțelege mai limpede că teoria esenței cosmice a omului poate avea explicații științifice. Omul este ceva mai mult decît un animal superior, de fapt, este cu totul altceva. Ceea ce îl diferențiază net față de regnul animal este, după părerea mea, identitatea de sine, conștiința propriei sale prezențe în timp și spațiu, vocea lăuntrică a gîndului, care nu poate fi de natură animală. „Cunoașterea înseamnă putere”, scria marele gînditor Francis Bacon. Iar omul este din ce în ce mai puternic. Nu trebuie să ne lăsăm pradă prejudecăților și nici, dintr­o falsă pudoare științifică, nu trebuie să ne temem de ipoteze, oricît de îndrăznețe ar fi. În acest sens, același cugetător englez scria vizionar: „Trebuie să avem o deschidere mai mare de spirit –pe măsura posibilităților sale – în raport cu măreția misterelor și să nu reducem misterele la îngustimea spiritului”. Dacă în Evul Mediu cineva ar fi vorbit, prin absurd, despre televiziune, ar fi fost ars pe rug, fără doar și poate, alături de vrăjitoarele epocii. Cine și­ar fi închipuit acum cîteva sute de ani că omul va pune piciorul pe Lună și ­ ce culme a îndrăznelii! ­ că miliarde de semeni de pe Pămînt ar fi văzut în direct acest eveniment la televiziune, și i­ar fi auzit vocea? „Ce capodoperă e omul! Ce nobil în rațiune! Ce infinit în facultăți!” – exclamă Shakespeare în

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

„Hamlet”. Tot astfel, revenind la problemele vieții și ale morții, ar fi bine să acceptăm și alte unghiuri de vedere, prin care știința viitorului își poate plasa telescoapele setei sale de cunoaștere. Nimeni nu s­a întors din moarte, ca să poată istorisi ce există dincolo. Un anumit tip de fanatism religios a făcut mult rău omului în tentativa acestuia de a se apropia cu mai mult curaj de enigma morții. Tot atît de mult rău a făcut, însă, și optica dogmatică a unor generații întregi de oameni de știință, în special medici, care au tratat cu oarecare suficiență acest subiect, de parcă cineva le­ar fi încredințat lor cheile cunoașterii ultime și absolute. Adevărul, deocamdată, cred că e pe undeva, pe la mijloc. Personal, nu sînt om de știință, nu mă pronunț nici într­o direcție, nici în alta, dar sînt fascinat de spectacolul ipotezelor, al dialogului, din care poate că, în viitor, va ieși ceva lumină. S­a scris și s­a vorbit mult, mai ales în ultima vreme, despre moartea clinică și moartea aparentă. Închiderea etanșă a fenomenului înspăimîntător al morții are, totuși, o crăpătură, prin care omul poate privi dincolo, în tărîmul necunoscut. Cei care, prin diverse mijloace, au reușit să se întoarcă la viață, au relatat experiențe uluitoare, despre care nu se poate păstra tăcere la infinit. Desigur, toate aceste discuții nu sînt apanajul exclusiv al contemporaneității. Platon, una dintre cele mai cuprinzătoare minți ale Antichității, vorbește în diferite rînduri despre separarea sufletului de trup, moment în care cel dintîi, odată eliberat, gîndește și raționează cu o claritate mărită, pătrunzînd mai adînc esența adevărată a lucrurilor. Mărturia cea mai zguduitoare o aflăm în „Republica” – operă de căpătîi a magistrului, care a influențat gîndirea politică și sociologică a numeroase generații, și unde Platon poate fi acuzat de orice, numai de misticism nu. Aici Platon înfățișează mitul lui Er, fiul lui Armenios, care era un soldat grec ce luase parte la o bătălie sîngeroasă. Crezîndu­l mort, frații lui de arme l­au așezat pe un rug funerar. Dar acesta a revenit, în mod miraculos, la viață. Apoi a povestit tot ce i se întîmplase în lumea de „dincolo”: sufletul lui a părăsit trupul, s­a alăturat unui grup de alte suflete și au plecat împreună spre un loc care avea multe „deschizături”. Acolo, celelalte spirite au fost oprite pentru a fi „judecate” de către unele ființe care cuprindeau dintr­o privire tot ce făcuseră în viață. Er nu a intrat în această „instanță”, primind misiunea de a se reîntoarce și de a povesti ceea ce a văzut. Alte mărturii provin din faimoasa ,,Carte tibetană a morților”, antologie de învățături străvechi, transmise din generație în generație pe cale orală și apoi reunite în scris în jurul Secolului VII d.Chr. Astfel, e vorba, și aici, de detașarea spiritului de trup, care vede și aude clar tot ce se întîmplă în jurul său, tot ce face familia. Interesant este că, dacă în viața reală omul a fost orb sau surd, descoperă cu surprindere că în noua sa condiție i­au revenit toate simțurile, ba chiar au fost intensificate. Se mai vorbește și despre un fel de „oglindă” în care e reflectată întreaga viață, orice eroare sau înșelăciune fiind exclusă. De­a lungul veacurilor, și alte scrieri au abordat această temă. Să le amintim numai pe acelea ale cunoscutului

gînditor, anatomist și psiholog suedez Emmanuel Swedenborg (1688­1772), care aprecia că: „Totuși, omul nu moare, ci se separă doar de partea corporală de care se folosește în lumea aceasta. (...) Omul, cînd moare, nu face altceva decît să treacă dintr­o lume în alta”. Exemplele sînt mult mai numeroase.

Oare moartea există cu adevărat? Oare acel dublu eteric despre care vorbea Pitagora înseamnă perpetuarea eternă a esenței umane? Sau poate că totul nu este decît reflexul acestui uriaș computer care e creierul uman, cu cele 10 miliarde de celule nervoase ale sale, și care în momentul morții poate produce serii de senzații asemănătoare, ce vor lua sfîrșit odată cu instalarea definitivă a morții... Cine știe? Lucruri extrem de interesante, abordate de pe poziții strict științifice, am aflat în lucrarea „Introducere critică în parafizică și parapsihologie”, de Victor Săhleanu, M.D. Nicu și J. Miklos, aflată la Biblioteca Academiei. Invocînd mai mulți cercetători străini, autorii noștri sînt de părere că parapsihologia reprezintă un progres esențial față de teologie în abordarea miracolelor. Cu totul remarcabilă este ipoteza omului de știință J. Mollen, care în 1971 scria: „Este plauzibil să vedem în suflet un principiu care pătrunde corporalitatea; el nu trăiește alături de corp, ci este principiul care dă formă (formează) corpul. Omul nu este compus din corp și suflet, ci este corp determinat de suflet”. Și cinematografia a fost cuprinsă de febra unor asemenea întrebări existențiale, singurele care contează cu adevărat. Mă refer, desigur, la creațiile artistice, nu la subproducțiile gen „Zombie” sau „Halloween”. Iată un singur exemplu: filmul „Audrey Rose”, realizat de cunoscutul regizor Robert Wise, în 1977. Ceea ce este cu adevărat interesant la acest straniu film, este reproducerea, în final, a unui scurt text al înțelepciunii hinduse, care are darul de a atenua senzația ușor melodramatică și de a ne invita la reflecție. Textul din ,,Bhagavad­Gita” sună astfel: „Nu există nici un sfîrșit, pentru că nu există nici moarte, nu există nici început. Viața n­a început niciodată și nu se va termina niciodată, ea este nemuritoare și veșnică”. Din păcate, specia noastră s­a obișnuit să creadă numai ceea ce vede cu ochii. Îmi place să repet adeseori că cea mai mare greșeală pe care o pot face oamenii este de a cere puterilor spirituale să le dea dovezi materiale.

Propunem, în paginile acestui almanah, ca subiect de reflecție, spectaculoasele investigații pe care le­a făcut, în anii din urmă, un om de știință american: Raymond Moddy, dr. în medicină și dr. în filozofie. Este vorba despre două lucrări apărute la scurt interval, și care au cunoscut un larg ecou în lumea întreagă: „Viața de după viață” și „Noi lumini referitoare la viața de după viață”. Vom prezenta cîteva fragmente din aceste lucrări, în traducerea d­lui Claudiu Dumea, căruia dorim să­i mulțumim pe această cale. Așadar, vorba lui Homer, să pătrundem „prin poarta somnului și­a visurilor” în împărăția necunoscută a neființei și poate că vom avea șansa de a găsi un răspuns la vechile semne de întrebare ale omenirii. Poate că moartea nu e chiar sfîrșitul. Și chiar dacă ar fi, măcar să avem iluzia frumoasă a nemuririi, care nu poate face rău la nimeni, dimpotrivă, are un efect de psihoterapie sufletească. Tertium non datur ­ sună o regulă veche a logicii formale. Adică o a treia variantă nu există, ci numai două. Sîntem, sau nu sîntem nemuritori. Și, ca să­l parafrazez pe Blaise Pascal, voi spune că e mai bine pentru noi să pariem pe existența lui Dumnezeu: dacă pariem că El există, dar, de fapt, nu există, n­am pierdut nimic, dar, dacă pariem invers, am pierdut totul... Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR, Almanahul „România Mare“, 1992

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.