România Mare, nr. 1705

CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef:

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Epoca modernă se află sub pecetea acestui motto al lui

Hipocrate: „Sîntem ceea ce mîncăm”.

CornELIU VADIm TUDor

Interesul național al președintelui

Am început să caut informații despre asta și am găsit pe site-ul inpolitics.ro următoarea știre: „Ministrul de Externe, Luminița Odobescu, confirmă oficial pregătirea unui mare turneu african al președintelui Klaus Iohannis, vehiculat de ceva vreme sub formă de zvonuri, și spune că acesta va fi o oportunitate în strîngerea relațiilor cu statele africane, în special din zona sub-sahariană. În răspunsul la interpelarea oficială a senatorului PSD Marius Toanchină legată de oportunitatea unui turneu prezidențial în Africa, ministrul de Externe a dat recent următorul răspuns: «Cu referire la întrebarea dumneavoastră avînd ca obiect solicitarea privind transmiterea unui punct de vedere referitor la oportunitatea turneului Președintelui României în Africa, doresc să vă comunic următoarele aspecte de interes:

După cum cunoașteți, potrivit programului de guvernare, MAE acționează pentru urmărirea intereselor naționale ale României, inclusiv pe dimensiunea lor globală, pentru dezvoltarea relațiilor cu statele continentului african“. Tot aud de ceva vreme că președintele nostʼ, Klaus Iohannis, vrea

să meargă într-un turneu prin Africa. Păi da, sîntem așa de bogați, producem așa de multe lucruri că nu mai prididim să le consumăm. Și atunci, ce și-a zis domnul președinte: „ia să merg eu în Africa, în țările alea în curs de dezvoltare, să îi întreb pe ăia dacă nu vor să ne cumpere surplusul de producție”.

„Una dintre premisele pe care se bazează această activitate, suplimentar față de interesele economice, politice și culturale bilaterale, este faptul că înțelegerea mai profundă a acestui spațiu (cu care țara noastră are relații tradiționale, beneficiind și de o reputație foarte bună) contribuie la consolidarea profilului și influenței României la nivelul UE, pentru care Africa este o prioritate strategică.

În raport cu statele continentului african, programul de guvernare subliniază importanța aprofundării dialogului politic, într-o cheie partenerială, proces care este relevant pentru interesele economice și securitare ale României“.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

ALOO! AȚI ÎNNEBUNIT DE

Repere ale intrării României în război?

Așa cum vă promiteam în încheierea episodului 3 din acest serial, în acest număr „veți face cunoștință cu alte manifestări care ilustrează mișcări ciudate în societatea noastră vizavi de războiul din Ucraina. De asemenea, vă veți întîlni cu alte aspecte care zdruncină puterea de la București, incapabilă să gestioneze situația politică în favoarea României și a românilor”. Continuăm, astăzi, firul exploatării unor provocatoare realități care conduc la o și mai mare îngrijorare pentru poziția României într-o eventuală angajare în conflictul militar dintre Rusia și Ucraina. Reluînd articolul de unde am rămas data trecută, adică de la elementele care sugerează temerea de mai sus, dintre ghilimele, continuăm cu punctul 3 al acestei demonstrații sui-generis.

3. Rămînînd tot în zona medicală (ca pregătire pentru un eventual război), am reținut întîlnirea dintre ministrul Apărării Naționale, Angel Tîlvăr, și ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, din 20 aprilie a.c., prilej cu care au fost semnate o serie de contracte de finanțare ale unor proiecte de investiții în infrastructura pe sănătate folosind instrumentele PNRR. Lucrul cel mai interesant în acest protocol este cel care definește, concret, spitalele vizate,

TOT? (4)

pentru care se pune la bătaie suma de 400 milioane de lei: Spitalul Militar de Urgență „Dr. Ion Jianu” (Pitești); Spitalul Clinic de Urgență Militar „Dr. Ștefan Odobleja” (Craiova); Spitalul Militar de Urgență „Dr. Alexandru Augustin” (Sibiu) și Spitalul Miltar de Urgență „Regina Maria” (Brașov). Ce observăm? Toate cele 4 orașe sînt cunoscute ca baze militare NATO, în special Craiova (Brigada Multinațională Sud-Est, Scutul de la Deveselu); Sibiu (Comandamentul Corpului Multinațional de Sud-Est al NATO); Brașov (Baza Militară și poligonul de la Cincu), după ce au mai fost alocate 30 de milioane de lei pentru drumul județean care duce la Cincu, cu variante ocolitoare pentru satele de pe traseu și un pod peste Rîul Olt.

Sînteți tentați să credeți că acest efort financiar este făcut de dragul Armatei Române? Complet fals! În perimetrul acestor localități se află structuri militare NATO, din care fac parte mii de soldați străini, pentru care MApN creează aceste condiții de spitalizare și de tratament, mai ales într-o situație critică, de luptă (aceasta, în afara costurilor întreținerii acestor trupe de mercenari)! Soldații români? Cum s-au mulțumit și pînă acum cu ce-au avut, se poate și de acum înainte. Sau, dacă vor ceva mai de soi, pot merge la privat! (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

A cui este Patria?

A cui este Patria? Nu pe hartă și-n decor,

Ci în suflet de român, și în murmur de izvor!

A cui este Patria? Nu în semne și în gînd, Ci în inimi de români, ascultînd Prutul plîngînd!

A cui este Patria? Nu în cărți și în ierbare, Ci în cei ce s-au jertfit pentru România Mare! Patria curge din munte înspre șesurile line, Aducînd ca-ntr-un diluviu umbra unei ginți latine. Dar, ea urcă și-nspre munte, peste brazi înaripați, Și ne leagă frați de cruce, de aici și de pe Carpați. Totdeauna am simțit glasul ei care ne cheamă, Pentru robi, dar și bogați, Patria a fost o mamă. Totuși, întrebarea vine, răscolind păduri de brazi: Cînd e trasă-n multe părți – a cui e, Patria, azi? Unii cred că este-a celor ce, vremelnic, ne conduc, Deși mulți o-nchid în rama unui atribut caduc. Alții, mai iuți în gîndire, și mai hoți de la natură, Cred că Patria e-acelor care mint și care fură; Cei din Parlament, pesemne, cred că Patria-i a lor, De-aia dorm, și cînd votează, dau legi nu pentru popor!

Președintele de Țară, care umblă tot haihui, Cînd stă-n Cotroceni la umbră, crede că-i Patria lui, De-aia mai tot ce semnează, nu de grijă și nevoi, Parcă-ar fi la tîrg de vite, unde vinde cai și boi! Ba, mai mult, unii de-afară se arată-interesați Să ia și ei o felie, să fie și mai bogați! Și așa ne-au luat sonde, ape, cîmpuri și păduri, De stai mereu cu-ntrebarea: române, cît mai înduri? Spune-le prin vot o dată – este cel mai bun motiv, Să le intre-n cap răspunsul, complet și definitiv: Oricît vă veți chinui – în Patria dorului, PATRIA TOT VA RĂMÎNE ÎN MÎNA

A ctualitatea pe scurt

PNL vrea comasarea alegerilor din 2024, iar Alina Gorghiu, ministrul Justiţiei, speră că subiectul va fi readus în discuție şi că Marcel Ciolacu va putea „să reanalizeze” această soluţie. „Este un moment în care cred că putem repune pe tapet această dezbatere, pentru că ceea ce se întîmplă în momentul acesta în societatea românească ne arată foarte limpede tuturor că va trebui să ne concentrăm şi anul acesta, şi anul viitor pe reforme, pe investiţii, pe lucruri mult prea serioase ca să ne putem permite un blocaj la nivelul administraţiei centrale, un blocaj la nivelul instituţiilor din România. Nu ne permitem să avem un ritm mult mai slab al reformelor şi, de asemenea, cred eu, nu ne putem permite să avem o economie paralizată de un an efectiv blocat de atîtea alegeri. Gîndiţi-vă că patru tipuri de alegeri vor avea loc la anul, începînd cu luna aprilie, cu precampania, pînă la sfîrşitul lunii decembrie totul în România va fi blocat”, a declarat Alina Gorghiu, într-o conferinţă de presă susţinută la sediul PNL Arad, potrivit Agerpres. Ea a spus că este optimistă că şi premierul Marcel Ciolacu „va putea să reanalizeze, alături de conducerea PSD, această soluţie a comasării alegerilor”. „Fac propunerea cu cea mai mare bună-credinţă de reanalizare, încă se mai poate discuta acest subiect”, a subliniat ministrul.  Pompierii din California folosesc inteligenţa artificială (AI) pentru a depista incendiile de vegetaţie prin intermediul imaginilor video trimise de peste 1.000 de camere de supraveghere plasate strategic pe teritoriul acestui stat american unui computer care alertează echipele de intervenţie rapidă, transmite Reuters. Întrun exemplu al potenţialului programului ALERT California bazat pe AI şi lansat luna trecută, o cameră a surprins un incendiu care a izbucnit la ora locală 03:00 în îndepărtata şi greu accesibila Pădure Naţională Cleveland, situată la o distanţă de aproximativ 80 de kilometri est de San Diego. În condiţiile în care oamenii dormeau, iar întunericul ascundea fumul, flăcările s-ar fi putut răspîndi, ajungîndu-se la un incendiu de amploare. Însă, AI a alertat un căpitan din cadrul departamentului de pompieri din California Cal Fire care a mobilizat aproximativ 60 de pompieri, şapte autospeciale, două buldozere, două cisterne şi două ajutoare. În 45 de minute focul a fost stins, potrivit Cal Fire. Dezvoltat de ingineri de la Universitatea din California San Diego (UCSD) cu ajutorul AI de la DigitalPath, o companie cu sediul în Chico, California, platforma se bazează pe 1.038 de camere montate de diverse agenţii publice şi companii de energie electrică pe tot parcursul statului, fiecare dintre acestea fiind capabilă să se rotească la 360 de grade la comanda operatorilor aflaţi la distanţă. Cu sute de specialişti care repetă acest exerciţiu pe teritoriul statului, AI a devenit deja mai precisă în doar cîteva săptămîni, a spus Driscoll. Dincolo de reţeaua de camere, platforma colectează vaste cantităţi de informaţii suplimentare prelevate inclusiv pe calea aerului, pentru a observa vegetaţia care ar alimenta viitoarele incendii şi pentru a cartografia suprafaţa terestră de sub coroanele copacilor, a precizat Driscoll.  Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a publicat în această săptămînă un raport care se califică drept „variantă de interes”. O nouă variantă a coronavirusului, denumită Eris sau EG.5 s-a răspîndit deja în 51 de țări. Cu toate acestea, OMS asigură că, deocamdată, nu există dovezi științifice care să arate o creștere a internărilor, dar a evidențiat că această nouă variantă a Covid-19 ar putea provoca o revenire a cazurilor la nivel mondial. Deocamdată nu există dovezi că această nouă variantă provoacă simptome mai severe. Sînt similare cu simptomele cauzate de Omicron, cum ar fi curgerea nasului, durerea în gît, tusea, congestia, cefaleea, febra și durerile musculare.  Preşedintele american Joe Biden a cerut joi Congresului să voteze o asistenţă suplimentară de 13 miliarde de dolari pentru cheltuielile militare legate de Ucraina, potrivit unei

informări din partea directoarei Oficiului pentru Buget al Casei Albe, Shalanda Young, transmite AFP „Administraţia solicită finanţare suplimentară pentru securitate, asistenţă economică şi umanitară care să sprijine Ucraina, precum şi ţările vulnerabile şi populaţiile din întreaga lume afectate de invazia brutală şi neprovocată a Ucrainei de către Rusia”, subliniază Shalanda Young. Liderul majorităţii din Senat, Chuck Schumer, a lăudat într-un comunicat „sprijinul puternic bipartizan din Senat” pentru „sprijinirea partenerilor noştri din Ucraina”, pe lîngă mai multe chestiuni interne ale SUA. Această solicitare din partea administraţiei Biden „ar trebui să trimită un semnal clar lui Vladimir Putin, guvernului chinez şi altora cu privire la hotărîrea Statelor Unite atunci cînd vine vorba de apărarea democraţiei în întreaga lume”, a adăugat el.  Christo Grozev, investigator principal al Bellingcat pentru Rusia, sugerează că Vladimir Putin va ține cont de istorie și va „negocia” cu Prigojin, pe care l-a catalogat drept trădător în urma scurtei sale lovituri de stat. „Toată lumea știe ce fac ei (rușii conectați la regimul Putin) cu trădătorii, iar Putin nu a făcut asta. El vrea să-l vadă mort, dar nu poate face asta încă”, a declarat Grozev pentru Financial Times. Grozev a afirmat anterior, în luna ianuarie a acestui an, că Prigojin îl va trăda pe Vladimir Putin în termen de șase luni – o predicție care avea să se transforme în realitate la sfîrșitul lunii iunie, cînd Prigojin a condus un „marș spre libertate” spre Moscova. „În șase luni, Prigojin fie va fi mort, fie va avea loc o a doua lovitură de stat... puteți să mă țineți minte”, a spus Grozev.  O țară situată în Africa acuză România că timp de 27 de ani i-a furat drapelul. Mult timp, proteste de la distanță au avut loc, dar nici pînă în acest punct nu s-a putut găsi o soluție. S-a ajuns în această situație după 1989. Ciadul este un stat din Africa sahariană, fără ieșire la mare. De mai bine de 27 de ani, oficialii se plîng că România le-a furat drapelul tricolor, ba mai mult, că nu regretă acest lucru. Istoria începe în anul 1834, cînd Guvernul Otoman a recunoscut steagurile ce aveau să fie folosite în România și Moldova. Țara Românească a ales un steag naval cu dungi orizontale de roșu, albastru și galben, care ulterior au fost păstrate și pentru România. Cînd regimul comunist a venit la putere, în 1948, s-au adus cîteva adăugări drapelului: o stea, mai multe spice de grîu, un răsărit de soare, copaci, munți și o doză de petrol. După 11 ani de la această întîmplare tinerii lideri de la Ciad au ales un nou drapel: au selectat roșu, ce simboliza sîngele care s-a vărsat în al II-lea Război Mondial, galbenul nisipului și albastrul Lacului Ciad. Steagul a fost adoptat în 1959 și arborat un an mai tîrziu. Dar în 1989, la Revoluție, protestatarii din România au făcut găuri în drapelele naționale și au eliminat simbolurile comuniste. Astfel că preț de cîteva luni, steagul a fost identic cu al Ciadului, exceptînd gaura din mijloc. Așa se face că din 1989, țara noastră are un drapel identic cu cel al Ciadului.  SUA și aliații săi europeni importă cantități mari de combustibil nuclear și compuși nucleari din Rusia, oferind Moscovei sute de milioane de dolari în venituri de care are mare nevoie în timp ce poartă război împotriva Ucrainei. Vînzările, care sînt legale și nesancționate, au stîrnit avertizări din partea experților în domeniul neproliferării și a oficialilor aleși, care spun că importurile ajută la finanțarea dezvoltării arsenalului nuclear al Moscovei și complică eforturile de a reduce abilitățile de război ale Rusiei. „Trebuie să le dăm bani celor care fac arme? Este absurd”, a declarat Henry Sokolski, director executiv al Centrului de Educație pentru Politici de Neproliferare cu sediul la Washington, citat de AP. „Dacă nu există o regulă clară care să împiedice furnizorii de energie nucleară să importe combustibil din Rusia – și este mai ieftin să îl obțină de acolo – de ce nu ar face-o?”.  Miile de incendii forestiere istorice din Canada au emis numai în acest an echivalentul a peste un miliard de tone de dioxid de carbon, fără precedent, au estimat vineri autorităţile canadiene, relatează AFP. Aceasta corespunde practic cu emisiile anuale ale Japoniei

(echivalentul a 1,12 miliarde de tone de CO2 în 2021), al cincilea cel mai mare poluator din lume, şi reprezintă mai mult decît emisiile anuale ale întregului sector aviatic global în 2022 (aproape 0,8 miliarde de tone de CO2). „Vara aceasta s-a transformat într-un adevărat marathon”, a declarat vineri Michael Norton, directorul general al Canadian Forest Service, în timp ce vestul ţării se pregăteşte să traverseze un alt episod de caniculă. În acest sezon, mega-incendiile s-au răspîndit în toată ţara cu o intensitate remarcabilă, doborînd recorduri în multe provincii. Vineri, Canada era în alertă maximă de incendiu de exact 90 de zile, cea mai lungă perioadă înregistrată vreodată. Recordul anterior de 50 de zile datează din 2021.  România ar putea avea cel mai mare parc național din Europa, în zona Munților Făgăraș, într-un loc sălbatic uriaș, de o frumusețe rară, așa cum pe bătrînul continent, în țările supradezvoltate, nu mai există. Un parc național asemănător celebrului Yellowstone. Însă „nașterea” unui astfel de parc este un lucru foarte complicat într-o țară în care mafia lemnului prosperă, în care oamenii nu știu că a trăi în armonie cu natura le poate aduce bani frumoși. Barbara și Christoph Promberger, doi biologi străini care s-au stabilit în urmă cu aproape 20 de ani în România au văzut acest potențial uriaș, au înființat fundația Conservation Carpathia, salvează pădurile aflate în pericol în aceste zone, însă cea mai mare provocare este schimbarea mentalității – să convingă comunitățile locale că înființarea unui parc național poate aduce mult mai mulți bani decît organizarea partidelor de vînătoare și tăierea pădurii.  Ucraina este astăzi cea mai minată țară de pe planetă, iar armata sa nu are oameni și echipamente pentru a curăța linia frontului, susține, într-un interviu pentru The Guardian, ministrul ucrainean al Apărării, Oleksii Reznikov. „Sînt sute de kilometri de cîmpuri de mine, milioane de dispozitive explozive, în unele părți ale frontului, pînă la cinci mine pe metru pătrat. Cîmpurile de mine rusești sînt un obstacol serios pentru trupele noastre, dar nu de nedepășit. Avem geniști calificați și echipamente moderne, dar sînt extrem de insuficiente pentru frontul care se întinde pe sute de kilometri în estul și sudul Ucrainei”, a spus el, într-un apel urgent adresat aliaților. Oficialii Ministerului Apărării de la Kiev au sugerat că există o oportunitate pentru țări care nu doresc să ofere arme letale, precum Japonia, să ofere sprijin pentru pregătirea personalului, precum și echipamente de deminare. Volodimir Zelenski s-a plîns că întîrzierea livrării de arme pentru Ucraina și întîrzierea contraofensivei au permis Rusiei să pună milioane de mine înaintea pozițiilor sale.  Un potenţial proces face să apară posibilitatea unui spectacol fără precedent în istoria SUA: fiul unui preşedinte în exerciţiu urmărit penal în timp ce tatăl său e în campanie pentru realegere, cel mai probabil împotriva lui Donald Trump, care se va confrunta şi el în curînd cu trei procese penale. Republicanii l-au acuzat pe Joe Biden că profită de pe urma afacerilor fiului său în Ucraina şi China, deşi nu au oferit pînă acum dovezi privind vreo ilegalitate comisă. Prăbușirea acordului de recunoaștere a vinovăției lui Hunter Biden ar putea complica campania președintelui la alegeri. Totodată, democrații se tem că pînă în 2024 ancheta procurorului va lua amploare. „Va avea un impact destul de important asupra realegerii. Se confruntă cu riscul ca atenţia să fie abătută constant de la mesajul transmis”, a spus un democrat cu vechime în partid.  OMS avertizează asupra înmulțirii cazurilor de ciumă bubonică. Cazurile de infecție cu ciumă bubonică, o boală foarte contagioasă care se răspîndește în principal prin rozătoare, sînt puține în China. Cele mai multe au fost descoperite în ultimii ani în regiunile Mongolia interioară și Ningxia din nord-vest. Ea poate fi fatală dacă nu este tratată la timp, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Ciuma sau pesta este larg răspîndită în multe țări din Africa, Asia, America și fostele țări Sovietice. Distribuția geografică este strîns legată de cea a rozătoarelor infectate care se găsesc pe toate continentele (exceptînd Australia) în zonele tropicale, subtropicale și în cele temperate mai calde. R.M.

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Pe urmele doctorului Ilarie Mitrea în Mexic (III)

Maniere de salon în stradă (2)

Îmi va cere dovezi un superb la sîngele de grand espaniol, ori superb la sîngele în fine aristocrat, apărînd feudalismul în sensul sîngelui, pentru că după teoria dumnealor e „fait accompli“ cum că indienii sînt mai săraci, mai prăpădiţi, mai vai de capul lor, dovezi zic, vor cere vorbitoare mai presus despre inteligenţa, capacitatea acestor indieni nefericiţi... Atunci să se ducă aceşti îngrăşaţi în bine în Mexic să admire toate antichităţile de prin codrii sălbatici, unde lezuitismul cu inchiziţiunea n-au pătruns să strice templele zeilor lor, nici rămăşiţele de cetăţi mari de prin codri n-au aiuns ca barbaria înfiorătoare să le şteargă de pe faţa pămîntului, ci astăzi stau încă între cedrii falnici superbi istorisind cu elocință durerile care numai într-o inimă îmblînzită pre ştiinţă a putut să afle un răsunet.

Aceşti indieni produc sare din Lacul Tezcoco, mestecînd şi pămîntul sărat dimprejur cu apa, pentru că produsul e mai abundent, ori adună „nairum“ după cum îi numesc ei „tequesquite“ în locurile lor, care înfloresc în timpul ploilor (martie - septembrie). Grădinuţe ieşite astfel din mocirle sărate produc legume mustoase și flori cu mirosuri divine, ei le numesc „chinampas“. Chinampas-urile odinioară notară pre lac, însă acu se prăpădiră toate, pentru că pe zi ce merge lacul se micşorează.

Toate aceste obiecte ale industriei indiene le aduc ei la piaţa lui Tlatelolco, care acum trei sute de ani, pe cînd intrase Hernan Cortez în capitala aztecilor, atît era de mare, încît încăpeau trei zeci de mii de oameni. Indienii aceştia sînt de comun săraci. Mai goi de îmbrăcăminte, apoi și mîncarea e o bagatelă. Privim la dînşii după ce și-au vîndut lucrurile lor în tîrg şi după ce melancolia lor o gonesc cu vreo cîteva pahare „bine îndesate“ de pulque. Cu tăcere misterioasă se apropie de un străvechi mur ori palan care dă umbră şi-şi scot rămăşiţele merindei „Itacate“. Niscai coji de tortillas arse și în stadiul acesta numite „totopo“, unele boabe de fasole învăiuite în frunză fiartă de păpuşoi sau ceva alb, uscat, presărat cu piper şi ardei – toată mîncarea lor și fericirea lor.

Cîţiva dintre scriitorii celebri, observînd cu deamănuntul fizionomia cea melancolică, ba, mai tristă a indienilor, sînt de idee cum că indienii nu sînt dependenți de cultivare, dar aceşti învăţaţi sînt de categoria celor ce şi astăzi mai dezbat chestiunea ce odată agita lumea învăţaţilor continentului vechi şi celui nou, cum că „gintea de culoare nu ar avea însuşirile cuviincioase pentru o cultură mai profundă, ori exactă”, care chestiune pînă în ziua de astăzi ține

pe antropologii şi istoricii învăţaţi dezbinați în două tabere. Una care din punct de vedere a umanităţii e afirmativă, cealaltă din punct de vedere al interesului ori reacţiunei e absolut negativă. Eu, în ceea ce priveşte pe indieni, sînt pătruns de ideea cum că ei posed toate calităţile de cultură şi civilizațiune, ba această însuşire o atribuiesc chiar şi negrilor din Africa. N-aş avea lipsă să aduc aminte, în privinţa indienilor, antichităţile rămase de la ei ce dau o dovadă învederată despre cultura lor cu sute şi mii de ani mai înainte, ci numesc numai numele lui Juárez, curat indian, a cărui faptă în zilele acestea dovedeşte pre indianul care cu inteligenţă rară ştie şi a ştiut să acopere cugetul său...

Iar încît priveşte pe negri sau cum îi zic românii generalmente „arapi”, sînt iarăşi de ideea afirmativă. Cine nu crede, ducă-se în Spania şi admire rămăşiţele arabilor sau ale marocanilor, chiar şi un secol unde în toată Europa arabii sau marocanii erau medici mai inteligenţi, cînd numai la arabi, fiindcă creştinătatea nu-i oprea a studia pe om, se învăţa anatomia.

Înainte însă de a da o descriere caracteristică a indienilor, vom face o rezumare prea interesantă a soiului sau a viței indiene din satele Mexicului, şi aceasta din motiv că viţa mexicană indiană ajunsese pînă la civilizaţiunea înaltă şi s-a susţinut în cercuri mari pînă acum întrucîtva neatinsă de corcire şi, cu deosebire, două soiuri care în modul vieţuirii rămaseră cu totul neatinse şi de creştinătate, şi de domnia străină, au pe lîngă toată barbaria lor un semn învederat de un sîmbure nobil, bun din punct de vedere uman, căruia însă îi lipseşte cultivarea deplină.

Ziseră mai înainte cum că fizionomia indienilor pare melancolică, tristă, totuşi sînt momente, ori au şi timpul lor, unde sînt deosebit de voioşi. Rareori se vede un popor cu atîta umor ca indienii între sine, vorbesc, glumesc, rîd toată noaptea şi în urmă se joacă oamenii în vîrstă ca copiii. Fireşte, față de creolii si metişii, ori alţii, sînt cu neîncredere, reci, retraşi, posomoriţi, poate apoi fi şi agentul cum că nu cunosc limba spaniolă bine, nu se pot exprima cu atîta uşurinţă ca în cea indiană, pe care o vorbesc ei între sine. Copilul se naşte cu părul cam des, şi rar moşnegii indieni se văd pleşuvi, ba chiar şi arareori cărunţi, și dinţii se țin de comun bine, pînă la

Chinampas, Grădinile plutitoare din Mexic adîncimile bătrîneţelor. Pielea indianului se vede a fi mai nesimţitoare la frig ori căldură, rănile exterioare se vindecă cu o iuţeală admirabilă şi frigurile septicemice (stricăcioase în urma infecţionării sîngelui cu puroi), care la noi nu e raritate, şi din răniţi, o treime de nu mai mult, sînt victimele acestor friguri, indienilor mai totdeauna le lipsesc. În privinţa vindecărilor rapide a rănilor nu voi uita pe un indian ce fusese rănit prin un fragment de glonţ, care îşi frînsese piciorul stîng în trei părţi, frîntura ajunsese mai pînă la şolduri, afară de aceea, carnea piciorului era ruptă şi strivită în mai multe părţi, aşa încît puroiul curgea din multe locuri. Fără vreo operaţiune oareşicare, numai la metoda conservativă, acest indian se vindecă deplin, unde lîngă el muriseră nemţi, relativ mai uşor răniți. Alt indian căpătă la distanţă de patru sute de paşi un glonţ şi încă dintr-o puşcă austriacă ghintuită, în piept, în partea dreaptă, între a treia şi a patra coastă. Îi dete sîngele pe nas, însă la propunerea ca transportul să-l ducă patru oameni, se opuse indianul acesta şi răspunse că se duce mai bine călare; de unde se sui călare pînă la locul unde putea avea îngrijirea cuviincioasă sistematică era o distanţă de două zile jumătate şi într-un timp cu mică întrerupere, de puşcături de la guerileros, care erau destul de dese şi de multe ori în monotonia şi osteneala mersului serveau drept petrecere şi însufleţire. Aşa indianul cel puşcat ajunse la destinul său, adică la spital, unde nici vorbă să moară. La patru zile se sculă din pat şi se preumblă la biserică, apoi se duse la general, se prezentă generalului care îi dete ceva bani şi în urmă călare pe un asin făcu opt mile pînă la familia sa. Indianul bea rachiu tare din trestie de zahăr catalan, de trei zeci şi trei de grade, ori cingirito şi mai tare, dar mie nu-mi succese a vedea pe atare indian bolnav da delirium tremente, pe cînd în Viena, de bere, văzui mai multe cazuri de deliriuri tremente potatorum.

Tocmai contrariul e în frigurile nervoase ori tifoase. Rasa caucazică e relativ mai suferitoare în boalele acestea, indianul însă doare mai în grabă; rasa caucaziană în astfel de boli are deliruri, fantezii, pe cînd indianul e monoton, tăcut, îi lipsesc delirurile, în acea tăcere moare. În expedițiune avui pre un efectiv de şapte sute de oameni aproape două sute de friguri intermitente, între care fuseseră două treimi soldaţi indieni bolnavi. Dintre austrieci muriseră pare-mi-se doi ori trei, pe cînd dintre indieni o sumă însemnată înspăimîntătoare. Tot aceste observări făcuseră şi medicii francezi cu soldaţii lor şi trupele auxiliare. Sfîrșit

I.D. SUCIU

În Indonezia

Fiica medicului, Maria Mitrea, împreună cu soțul

Corpul medical expediționar în Mexic

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Două cărți diferite care vizează același personaj

Dacă scriem despre poetul Traian Vasilcău (Traianus), nu o facem pentru a ne revanșa, consfințindu-i cuvintele în care se simte mirul lui Dumnezeu, ca urmare a epistolei emoționante pe care ne-a adresat-o cu ocazia jubileului celor 700 de ședințe ale Cenaclului ,,Amurg sentimental”, ci pentru a scoate în evidență puterea sa evocatoare, prin intermediul a două cărți. E vorba, pe de o parte, de ,,Un cosmos întreg (portret astral al unui om pe care nici nu l-am văzut, nici nu l-am auzit înainte de-a fi descifrat)”, Chișinău, de Tania Toho, din care luăm cunoștință de drumul în viață al scriitorului, călăuzit de astrele cerului spre consacrarea numelui său în lumea artistică, sub bagheta lui Euterpe. Radiografia astrologică, precum cea făcută de Tania Toho, este un îndrumar necesar oricărei persoane de pe această planetă care vrea să se cunoască pe sine chiar și din niște date sintetice, să afle de unde vine și care îi este karma de la venirea sa pe lume. Această carte ne dezvăluie faptul că Traian Vasilcău este nu doar un poet ,,spiritual”, el ,,Este modest. Are suișuri și coborîșuri, imprevizibile, în viață. Așa decurge soarta lui, cu succese și eșecuri, ca și clapele la pian. Nu e o trecere firească, fluidă, ci una cu hopuri evidente și conturate. Nici bogat, nici sărac material, Traian are pîinea și cerul în fața sa” (pag. 23). Mai aflăm că ,,Născut pe timp de Lună plină și eclipsă lunară, Traian Vasilcău, cel influențat plenar de Lună, este un cosmos întreg: om-temelie, analitic, ahtiat de istorie, interesat de trecut-mister-regresologie-hipnoză, el asimilînd informația mai ușor decît alții, deoarece încă de mic lui i s-a dat mai mult undeva... Și de mic a fost diferit...” (pag. 4). Informațiile pe care ni le pune pe tavă Tania Toho despre poet ne ajută să-l cunoaștem mai bine ca mesager al unei poezii sublime de la Chișinău. Pînă în prezent, Traian Vasilcău s-a dedicat creației din perspectiva unei conștiințe scriitoricești. Este un autor greu de analizat, și nu e deloc ușor de ținut pasul cu el pe latura scriitoricească... Pentru că opera lui se naște din propriile trăiri existențiale, nu doar ca o certitudine, ci și ca o cutumă națională, poetul fiind decis să-și ducă rostul prin lumea aceasta nu atît de binevoitoare cu omul, în general, și cu atît mai puțin cînd vine vorba de un poet ca el, cu atitudine și spirit

războinic, construind din versurile sale adevărate revoluții spirituale, epopei răscolitoare, insuflîndu-le basarabenilor săi dragostea de pămîntul natal, printr-un patriotism fără echivoc, care a făcut istorie de-a lungul timpului... Dacă din cartea Taniei Togo, ,,Un cosmos întreg”, am aflat atîtea lucruri despre omul Traian Vasilcău, care țin de steaua lui universală, analizate prin așezarea astrelor, în romanul de mici dimensiuni (cca. 104 pagini), intitulat ,,Pălmarul” (2023), el tratează un subiect nemaiîntîlnit în literatura română pînă acum. Sau nu știm noi. Romanul este unul autobiografic și împrumută numele unui personaj pe care l-a cunoscut într-unul din spitalele din Chișinău, cînd scriitorul a fost internat pentru a fi tratat de Covid. În paginile romanului, Traian Vasilcău își descrie suferința prin care a fost nevoit să treacă din cauza acestei boli necruțătoare: ,,De la 9 februarie și pînă la 5 martie 2021 n-am dormit deloc și în tot acest timp nu știam cînd mai începe ziua și cînd se termină. În toată această perioadă credeam că, dacă voi adormi, voi muri. Ca și cum omul ar intra în moarte și nu știe dacă mai e cale întoarsă de-acolo. Nu înțelegeam cum aș putea muri fără să-mi mai strîng o dată, cel puțin o dată, fie și ultima dată, la piept, fiul de 14 ani și soția, care a luptat ca eu să trăiesc mai departe. Vă imaginați? Credeam că sînt într-o temniță și-mi era teamă să nu mor neîmbrățișat, nespovedit, neîmpărtășit cu Sfintele Taine, nemiruit” (pag. 36). Lipsa de locuri din spitale era una dintre cele mai grele probleme cu care se confrunta sistemul de sănătate la acea vreme, nu doar la Chișinău, ci în toată lumea... Bolnavii erau internați în aceleași saloane cu pacienții care-și dădeau duhul în spatele paravanelor instalate în mare grabă: ,,Aici zilnic veneau și plecau pacienții. Veneau de acasă, plecau din viață ori scăpau cu viață. (...) Unii bolnavi, intubați fiind, doar în cîteva ore se stingeau, și un zid acoperit cu perdele era înălțat între patul meu și al lor, ca să nu văd cum îi pregătesc pentru MORGĂ” (pag. 29). Personalul medical fiind depășit de situație, se rugau și ei, ca și pacienții lor, iar rugăciunea și credința în Dumnezeu erau prezente în inima tuturor... Stau mărturie în acest sens emoționantele cuvinte ale scriitorului despre zilele în care se afla mai mult în comă decît cu mintea la scris poezii, mai mult mort decît viu: ,,... Cînd Dumnezeu îngăduie o boală, El, dacă voiește, îngăduie și o cale de vindecare de ea” (pag. 35). Internarea dintr-un spital în altul, la intervenția unor persoane importante de la Chișinău, l-a făcut pe Traian Vasilcău să trăiască pe propria piele experiența vieții omului neajutorat în fața sorții, compătimindu-i pe toți cei care nu avuseseră șansa a fi protejați, așa cum a avut-o

Aºa vă place Istoria?

Centenarul Muzeul Na�ional Militar �Regele Ferdinand�

Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” reprezintă materializarea strădaniei depuse de-a lungul a zeci de ani de personalități marcante ale elitei românești, începînd cu Alexandru Ioan Cuza, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Radu R. Rosetti, Constantin Ștefănescu Amza și încheind cu Regele Ferdinand I, care în anul 1923 a decis prin Înalt Decret Regal înființarea Muzeului Militar Național ca instituție de sine stătătoare.

În 1906, în urma organizării la București a Marii Expoziții Naționale, prilejuite de aniversarea a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, s-a construit în Parcul Carol (fost Libertății), un ansamblu arhitectural menit să găzduiască expozițiile și evenimentele omagiale care urmau să se desfășoare. Cu acest prilej, obiectele ce aveau caracter militar s-au constituit într-o parte distinctă a expoziției, secțiunea militară bucurîndu-se de mare interes în rîndul publicului.

În anul 1924, la Palatul Artelor din Parcul Carol I, muzeul se deschidea publicului, oferind spre vizitare 17 săli și 8 galerii care prezentau istoria militară a românilor pînă în 1922.

Din 1925 și pînă la declanșarea celui de-al II-lea război mondial, în patrimoniul muzeului au fost incluse obiecte provenite de la Pirotehnica armatei, Depozitul de armament Tîrgoviște, Depozitul de armament Sibiu, dar și din achiziții și donații particulare. Între acestea, un loc special îl aveau donațiile guvernelor statelor cu

care România fusese aliată în timpul războiului: belgian (1925), francez (1927), italian (1928), britanic (1928), cehoslovac (1928), care au pus la dispoziția Muzeului Militar Național o serie de piese din dotarea armatelor țărilor respective. Acestea au avut loc în contextul preconizării deschiderii în cadrul muzeului a unei săli a aliaților României din primul război mondial.

Clădirea muzeului și exponatele au suferit pagube din cauza unui puternic incendiu din vara anului 1938 și, din nou, ca urmare a seismului din noiembrie 1940. Cele două sinistre și izbucnirea celui de-al II-lea război mondial au dus la întreruperea activității muzeului.

La 9 mai 1957, muzeul a fost redeschis sub titulatura de Muzeul Militar Central, întîi în imobilul din Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 5-7, apoi a fost mutat în clădirea fostei Școli de infanterie și cavalerie din strada Izvor nr. 137. În perioada 1975-1987, director al muzeului a fost istoricul militar general-maior Constantin Antip. În timpul directoratului său, în 1985, instituția s-a mutat în actualul sediu din strada Mircea Vulcănescu nr. 125-127. Clădirea a fost în trecut cazarma Regimentului de infanterie IV Ilfov nr. 21 și, ulterior, sediul Comandamentului trupelor de grăniceri. Din 1990 instituția a revenit la titulatura de Muzeul Militar Național, iar din anul 2006, preluînd numele celui care a promulgat actul său de fondare, muzeul devine Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”.

el. De fapt, toți erau protejați de mîna lui Dumnezeu... Scriitorul prezintă tablouri cutremurătoare, în care rugăciunea colectivă părea să aibă un efect liniștitor, poate mai mult decît tratamentul medicamentos. Luptînd cu sine și cu boala, scriitorul reușește să treacă peste aceste momente grele din viața sa și să iasă învingător din suferință, sfidînd Covidul, iar astăzi, să ne ofere bucuria de a-l avea printre noi... Traian Vasilcău a scris acest roman nu pentru a se plînge, ca lumea să-l compătimească. El nu are nevoie de mila nimănui: este un poet de mare talent, iar prin munca sa asiduă a ajuns ca numele său să strălucească alături de cei mai mari poeți din constelația scriitorilor basarabeni. A dorit ca, așternîndu-și pe hîrtie trăirile și emoțiile din timpul acelei experiențe de viață, să lase posterității mărturii despre cît de nefastă a fost perioada epidemiei de Covid, cum zic unii, creată de oculta mondială.

Traian Vasilcău este nu doar eroul principal al narațiunii microromanului său, ci și porta-vocea milioanelor de semeni care au trecut prin această teribilă boală. Din păcate, mulți dintre aceștia nu au putut fi salvați și pentru ei nu s-a putut face nimic altceva decît să li se semneze certificatul de deces.

În ciuda greutăților pe care le-a întîmpinat, aspirațiile lui Traian Vasilcău rămîn cele ale artei și culturii, aspecte remarcate și de Tania Toho în astrogramele sale din cartea ,,Un cosmos întreg”. Cu romanul său, ,,Pălmarul”, Traian Vasilcău aduce un plus de culoare astrogramei personale întocmită de Tania Toho, împărtășind parcă aspectele reieșite din constatările științifice ale astrologei.

Cu alte cuvine, cu sau fără analiza astrologică la care a fost supus, Traian Vasilcău este o personalitate a culturii neamului românesc, la care cuvintele, oricum ar fi scrise, cu sau fără semn de exclamare ori cu semne de întrebare, exprimă dorința fiecărui om de a ști de unde venim și unde vom merge... Întrebări care îl frămîntă pe poet, de unde și grija sa de a le acorda importanță în funcție de împrejurări și de necesități, iar asta ne determină pe noi să vedem în el un reprezentant de frunte al vieții culturale de pe ambele maluri ale Prutului. Scrierile la care ne-am referit în această tabletă sînt documente care ne oferă informații despre felul cum stau lucrurile în cazul lui Traian Vasilcău, iar cei care vor să pătrundă în biografia generoasă a scriitorului, e bine să parcurgă și paginile acestor cărți, căci surprizele vor fi pe măsura timpului trăit de scriitor pînă în prezent.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

În sălile sale, muzeul găzduiește o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete (fortificații și tehnică militară), o bibliotecă cu carte și reviste pe teme militare.

În curtea muzeului sînt expuse piese de artilerie și diverse tipuri de tehnică militară de infanterie și de aviație. La intrarea în curte se află Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, operă a sculptorului Spiridon Georgescu.

Muzeul Militar Național are filiale locale în alte orașe ale României – la Oradea (inaugurat în 1971), Constanța (inaugurat în 1985) și Bacău (inaugurat în 1997), unde sînt expuse obiecte de istorie militară: arme, uniforme, medalii, fotografii precum și documente și obiecte donate de veterani și de familiile lor.

Recent, cu ocazia aniversării centenarului, Romfilatelia a dedicat un întreg poştal Muzeului Militar Naţional ,,Regele Ferdinand”, instituţie istorică, prestigioasă a statului român. r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Omagiu Academicianului Mihai Cimpoi la zi aniversară

Să scrii despre Academicianul mihai Cimpoi, acest simbol al neamului românesc, este o onoare, dar şi un gest de mare curaj pentru că nu poţi să cuprinzi într-un articol de revistă întreaga sa activitate, opera amplă care-l defineşte ca fiind unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai culturii noastre.

Ca istoric literar, aria cercetărilor, în timp şi în spaţiu, cuprinde secolele parcurse de literatura română, istoria evoluţiei începînd cu Evul mediu, pînă în contemporaneitate, curentele literare, portrete de scriitori – autori de limbă română, genurile literare etc. De o importanţă deosebită este lucrarea „O istorie a literaturii române din Basarabia” (1996,1997,2002), considerînd că „literatura română este una şi indivizibilă”. Numărul mare de volume, purtînd titlul CRITICE, cuprinde un număr imens de articole de critică literară vizînd reprezentanţi ai literaturii române (şi nu numai), în care analiza „modelelor îi marchează profund fiinţa, punînd-o stăruitor sub semnul ontologicului cauzal” (CRITICE, vol. 9, Fundaţia Scrisul Românesc, „Magna Princeps”, Craiova, 2011, p. 5, carte pe care am primit-o cu dedicaţia autorului).

Şi, ce credeţi dumneavoastră?

Sînt sigură că, după această sumară prezentare, v-aţi dat seama că Academicianul Mihai Cimpoi nu e un spirit „constipat” – cum spunea Romulus Vulpescu (19332012) despre cei încuiaţi, lipsiţi de umor, ba, mai mult, şi Domnia Sa a devenit epigramist, servind specia lirică „bîzdîcoasă” care, azi, înfloreşte numai la români, oriunde s-ar afla ei. Iată o epigramă ţîşnită din condeiul său:

Căsătorie reuşită

Cu noua soaţă, moş Andrei N-a prea avut idee proastă: Din vîrsta lui, scazi vîrsta ei Şi mai rămîne de-o nevastă.

Ehee, or fi ştiind epigramiştii ce-or fi ştiind, ce ne băgăm noi?

– Sînt trei fiinţe pe care nu te poţi supăra: Dumnezeu, mama şi moartea

– Cerul, drumul şi gîndul nu le poţi îngrădi Academicianul subliniază calitatea aforismelor lui Grigore Vieru, scriitorul „cu ajutorul căruia [cei de peste Prut] au obţinut limbă română, alfabet latin, identitate românească, podurile de flori” (Cf. Daniela Simona Paviliuc). În aceste bijuterii literare, autorul „fixează legile eterne, revelările, surprizele cunoaşterii care, la el, e cunoaşterea durerii, coborîre în adîncurile abisale ale sufletului:

- Cunoaşterea, ca naşterea, plînge întîi, apoi zîmbeşte

- În focul inimii, cugetul se purifică şi se căleşte

- Puterea inimii deschide porţile cunoaşterii

- Adevărul înseamnă acţiune, el nu poate fi găsit în afara ei

- Adevărul e bătălia pierdută care continuă să lupte

Toată această operă de cercetător, de condeier dedicat, în egală măsură, literaturii române şi interpretărilor filozofice, e încununată de studiile privind opera lui Eminescu, precum şi de „Congresul Mondial al Eminescologilor” iniţiat la Chişinău în 2012 şi sprijinit de primarul comunei Dumbrăveni (jud. Suceava), Ioan Pavăl. Am avut cinstea să fiu invitată şi eu la ediţia a XI-a a acestui Congres, unde am stat alături de eminescologi din ţară şi din lume (printre care amintesc o înaltă Faţă Bisericească, Părintele Theodor Damian de la New York) şi unde am prezentat lucrarea „Eminescu şi credinţa sa ortodoxă” (Ed. Semne, Bucureşti, 2022, 198 p.) avînd bucuria/onoarea să primesc Diplomă de Excelenţă şi Medalia Congresului.

Prin aceste rînduri sugerez numai amploarea operei de istoric şi critic literar al Academicianului Mihai Cimpoi, născut pe 3 septembrie 1942, în comuna Larga, judeţul Hotin, Regatul României, în familia lui Ilie şi Ana Cimpoi, ţărani români, deci, anul acesta împlineşte 81 de ani. Şi, avînd în vedere importanţa şi aria largă de cuprindere a operei sale, ne punem întrebarea: la care aspect să ne referim? Am stat mult şi m-am gîndit şi, de fiecare dată, inima şi spiritul m-au dus cu gîndul la ataşamentul acestui mare om de cultură faţă de cei care, cu condeiul lor – mai mult sau mai puţin ascuţit – conferă o tentă specifică literaturii şi neamului românesc: epigramiştii şi autorii de aforisme. Cu sprijinul său, a fost iniţiat Concursul de Epigramă şi Fabulă „Donici cuib de-nţelepciune” cînd literatura umoristică românească s-a afirmat plenar, pe drumul deschis, cu talent şi curaj, de Petru Cărare (1935-2019). La Chişinău se-ntîlneau epigramişti din Ţară şi din toate colţurile lumii. La fel de prezenţi sînt şi epigramiştii din Basarabia la multele (chiar nenumăratele) festivaluri organizate în Ţară. Şi – să nu vă miraţi! – alături de noi a fost, mai mereu, şi Academicianul mihai Cimpoi, însoţit de mari epigramişti, precum Gh. Bâlici, Ion Diviza şi neuitatul Efim Tarlapan, cel care, insinuînd categoria de români luată în vîrful săgeţii, a scris:

Carul Mic şi Carul Mare

Ai pus, Doamne, la loc sfînt, Sus pe Cer, dar din eroare, Pus-ai boii pe pămînt!

Altă formă literară scurtă pe care o apreciază şi o analizează este aforismul, oprindu-se la creaţia poetului care a avut un vis – să treacă Prutul – la Grigore Vieru (1935-2009). Academicianul scrie despre aforism cu multă implicare, chiar cu trăire, amplificate de o interpretare filozofică: pentru a sublinia valoarea acestei specii literare, coboară cu documentarea pînă în antichitate şi chiar dincolo de cultura greacă şi latină, ancorînd în fondul ancestral al spiritualităţii româneşti şi europene, pentru a se opri la proverb, cel care „reprezintă rostirea originară, apropiată de Logos (de cuvîntul lui Dumnezeu întrupat în Cristos). În proverb, înţelepciunea e exprimată prin cuvîntul plin de profunzime, din străvechime, plin de magie şi inefabil ascuns /.../ Poezia o poate lua pe cărări lăturalnice, proverbul o ia pe drumul cel drept, care duce spre esenţialitate”.

În Upanişade, cuvîntul e comparat cu lumina şi cu focul. Savantul e impresionat de lucrarea Doinei Aruşti care, pășind pe treptele adînci ale poeziei lui Eminescu, scrie: „Sămînţă a lumii, cuvîntul anunţă începutul unui ciclu, prin repetare revelează hierofanii [care prezidau misterele sfinte], vrăjeşte şi amăgeşte fiinţa, construieşte continuu, deschide calea spre Dumnezeu şi, nu în cele din urmă, constituie materia poeziei, ea însăşi incantaţie şi rostire magică. Pe lîngă aceste valori, îi subliniază şi valorile ontologice [ale existenţei] şi, în sensul acesta este preocupat de cuvîntul care exprimă adevărul (Eminescu „Criticilor mei”). Note poetice există şi în aforism, spre deosebire de maximă care „este obiect dur, lucios”, în care substantivele, uneori şi adjectivele trimit la sensuri pline, eterne. În aforism, poetul sincronizează preaplinul trăirii cu preaplinul gîndirii:

Pentru Grigore Vieru, aforismul – „proverbul modern” – e o perlă care se naşte din unirea poeziei, filozofiei şi experienţei de viaţă. Înţelepciunea e un dat al omului simplu. „Plecaseră toţi peste Prut. Un singur profesor de română în satul nostru, un bătrîn înţelept: proverbul”. De aici izvorăşte adîncimea gîndului: „Cerul, drumul şi gîndul nu le poţi îngrădi”. Şi „A gîndi aforistic înseamnă a împinge din spate cuvintele pînă cînd îşi iau zborul”.

Academicianul mihai Cimpoi exprimă succint triada care-l reprezintă: „Poet – Filozof – Om ca toţi oamenii care se iniţiază în tainele existenţei prin experienţă, prin trăire concretă a destinului.

Gîndirea aforistică trădează triada mai nuanţată şi mai aplicată: Copil – Tînăr – Bătrîn, iar într-un plan mai speculativ, Homo poeticus – Homo praxis – Homo filosoficus. /.../ Aforismul vierean se naşte din componentele unite ale acestor triade, unire care a dictat şi o formulă mitopo(i)etică originală”. E, de fapt, un transfer constant spre Celălalt – ceea ce naşte caracterul dialogal. „Poezia pe care o simţi e ca şi înţeleasă”. Deşi viaţa îi oferă adevăruri sigure, autorul reuşeşte relativitatea afirmaţiilor sale.

Iată valoarea de aforism a următoarelor versuri din poezia M-a strigat cineva? – „Totul e îndoielnic – /Chiar şi izvorul /Poate că nu el se aude /Poate că dorul”.

E adevărat, prin aforismele sale, aşa cum subliniază şi Domnul mihai Cimpoi, poetul „se coboară în concretul cotidian, în praxis, în habitatul românesc ca să privească, cu un ochi ager, caragialiana lucrare a Diavolului”; „Omul român îşi vădeşte calităţile şi deficienţele într-o societate /.../ în care azi negativul din fiinţa lui ia dimensiuni groteşti, frizînd enormul, absurdul”.

Dar, iată nota dominantă din aforismele vierene: „Românul îşi chetuieşte viaţa dovedindu-şi dreptatea”, „Românul numai cu Dumnezeu n-a ciocnit un pahar”, „Chiar dacă atîrni spînzurat, românul te gîdilă la tălpi ca să rîzi”. Noi sperăm că se va găsi o forţă a neamului care să taie frînghia, aşa cum ne-a ocrotit Dumnezeu de cîte ori am fost la ananghie.

Din tot ce scrie Academicianul Mihai Cimpoi respiră vasta cultură, aria largă a referinţelor şi, mai ales, sufletul său de român. Prin aceste puţine rînduri, îi aducem sincerul omagiu al românilor de pretutindeni, ca unuia dintre cei mai mari reprezentanţi şi slujitori ai culturii noastre şi-i spunem „La mulţi, mulţi ani!” cu sănătate şi lumină în suflet. Domnia Sa ne inspiră următorul adevăr: Oricîţi au fost şi încă-s profitori Ce-ntind şi azi spre România gheara Le spun la toţi că poţi să-l şi omori, Românului nu-i smulgi din suflet Ţara! Dr. ELIS RÂPEANU

Acad. Mihai Cimpoi, Ion Pavăl – primarul de la Dumbrăveni (VS) Elena Dabija – Director al Centrului Academic „Mihai Eminescu” din Chişinău şi Elis R., la microfon

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Pe întinsul litoral

E vară... Mai trece o vară de cînd porțile deschise spre libertate s-au închis în buzunarele noastre. Adică, ale mele. A cîta oară, măi bădie? Să tot fie un sfert de veac de cînd am uitat cum albastrul mării se reflecta în nisipul fin pe care, vară de vară, în regimul de tristă amintire, făceam plajă, pe valurile înspumate călătorind în libertate.

Cu bani puțini, salariul pe luna în curs, îmi permiteam drumul către mare, legănată de ,,glasul roților de tren”, plata cazării și două săptămîni de ,,haihui” pe întinsul litoral, cu Margareta Pîslaru adunînd ,,mărgele de cristal”. Toate, însă, s-au deșirat în iluzii deșarte în drumul spre libertate, ferecat în buzunarele noastre. Pe întinsul litoral, an de an, ,,călăream” pe val și furam de la Soare – culoare, iubire, visare...

,,Să ne iubim pe țărmul Mării Negre Ca două fragede fierbinți statui

Să fim întîia clasica pereche

A omenirii noi ce încă nu-i

Să ne iubim cît ne întreabă valul

Ce e cu noi, ce sîntem și ce vrem

Noi să-i răspundem cufundați cu malul Ceva-ntre rugăciune și blestem.

Să ne iubim pe țărmul Mării Negre

Pe unde trec epavele călări

Să curățăm întreaga lume veche

Din Bucure ş tii de altădată

Cartierul Tei de altãdatã –mahalaua celor 400 de cîrciumi

Societatea românească de ieri – asemeni celei de azi – era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare, dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – diversă și pestriță și ea. Unul dintre aceste cartiere periferice – care a început să fie populat după parcelarea și vînzarea moșiei domnești de către moștenitorii familiei Ghika Vodă – era mahalaua Tei, numită mai pe la început Cîmpul Teiului. De ce era numită pe atunci „mahalaua celor 400 de cîrciumi” sau „patria porumbelului fierbinte” vă lăsăm să descoperiți singuri, citind cîteva extrase din presa interbelică.

„Renumit în cuțitari, în cîrciumi și în «băieți șmecheri», Teiul e poate cea mai pitorească mahala a Capitalei, care, slavă Domnului, nu duce deloc lipsă de mahalale pitorești! Se întinde în marginea cea mai depărtată a Bucureștiului, acolo unde printre case și ogrăzi Bărăganul înconjurător își face loc cu imense terenuri virane, mînate de lepra gunoaielor și hoiturilor. Iar la marginea cea mai depărtată a cartierului, întrun parc proaspăt amenajat cu alei de nisip tăiate în gazonul sărac, de-un verde spălăcit de soare, a fost închis lacul Tei, gloria cartierului care – spun locatarii – e vara rece ca gheața și iarna călduț, tocmai cum e mai bine de scăldat. Dar cetățenii de prin partea

locului au reputația bine întemeiată că știu să exagereze, așa că nu trebuie luată tocmai-tocmai în serios afirmația lor năstrușnică. Fapt este că, pe vremea cînd nu exista și parcul din jurul lacului, se făceau la marginea apei, duminica, chiolhanuri strașnice. Se pescuia peștele pentru saramură direct din imensa căldare a lacului și sticlele cu vin, legate cu sfoară de gît, erau scufundate în lac, la răcitorul automat al lui Dumnezeu.

Odată cu gardul de scînduri și cu aleile pietruite au încetat și chefurile la apă. În schimb s-a deschis pe insula din mijlocul apei un restaurant, unde nu poți sta din pricina țînțarilor... Străzile, cu nume poetice de sfinți, de Popești și Ionești cu Teiul în coadă, sînt toate la fel. Înguste, lungi, prost pavate și cu o veșnică scursoare greu mirositoare la bordura trotuarului”.

Mahalaua cu 800 de case

„Pe cea mai neînsemnată stradă, împărțirea locului e destul de ciudată; o casă, o cîrciumă, iar o casă și iar o cîrciumă, cu o regularitate înspăimîntătoare. Sînt în cartierul acesta popular, iute la veselie și mai rapid încă la scos cuțitele din teacă, circa 800 de case și 400 de cîrciumi. Pentru două familii aproape, există o cîrciumă ce-și întinde mesele și inevitabilul grătar direct în stradă.

Ca să faci o cîrciumă în Tei, nu-ți trebuie prea mult capital. O tarabă, cîteva mese, sticlăria necesară și un raft de «verde», de rachiu urzicat de izmă; arar mai găsești vreo doi trei covrigi uscați, un salam de vacă chircit și o bucată galbenă de cașcaval sărat. Consumația principală este însă aici rachiul de izmă și mititeii, care se devorează, cu sau fără pîine, la orice oră din zi sau din noapte”.

În fluxul și refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii, Cum niciodată valul nu va sta

Eu spun că îngenunchi în fața mării

Să nu spun că-ngenunchi în fața ta”.

(Adrian Păunescu - ,,Să ne iubim pe țărmul Mării Negre”)

În prezent, din trupul meu străin, în vălătuci de fum se destramă căldura din lumină, lăsîndu-mă ca zidul după ploaie, udă. Inima, tatuată cîndva de speranță, are doar un turn dărîmat de veghe, la statuia ultimului val ce a dus în larg speranța.

Pe țărm a rămas, ca o amintire tristă, sarea din lacrimile celor care au cules, cîndva, ,,mărgele de cristal”. Ne strîngem plînsul în batistă și cu ea încercăm să ștergem viața absurdă din prezent, cînd pe întinsul litoral călătorim doar prin intermediul micului-ecran.

Trăim însă în libertate și putem spune de toate –fără teama de Securitate... E ceva, nu? Și te întorci cu gîndul în trecut, cînd an de an călătoream spre litoral. Pe atunci se spunea: ,,Noroc, tovarășa!”. Acum: ,,Sărut mîna, doamnă!”... E o diferență...

Urmează o toamnă fără amintiri de vară. A cîta oară?

LILIAnA TETELEA

aici porumb, așa cum s-ar bea apa. E o ciudățenie a cartierului, care se află astfel literalmente căptușit cu coceni de porumbel.

Chiar pe Strada Mașina de pîine, la intrarea în Tei, un copilaș de vreo patru anișori stă pe o piatră alături de un unchiaș de vreo șaptezeci de ani. Au cumpărat amîndoi în bună frăție un porumb și consumă fiecare jumătate din el. Copilul roade cu dinții fragezi de lapte, bătrînul morfolește boabele între gingiile sterpe! E prima imagine a Teiului, pe care o avem de-aici repetat în sute și sute de feluri. Chiar mai numeroși decît crîșmarii, sînt negustorii de porumb fiert și copt, pe care îi întîlnești la fiecare colț de stradă.

Gospodăria, ca și întreaga viață familială a cetățenilor din Tei, se petrece în curte. Cuptorul de pîine și mașina de gătit sînt instalate în aer liber, de-a valma cu praful și cu muștele de pe drum. Ca în majoritatea mahalalelor bucureștene, țiganii au cotropit încetul cu încetul cartierul”.

Tîrgul de la Sfînta Treime-Tei

„În afară de halele zidite, mai sînt multe tîrguri volante, adică unde marfa este expusă numai cîteva ore. Asemenea tîrguri sînt în diferite părți ale orașului. Dacă iei mașina No. 13 poți ajunge la Sf. Treime-Tei, unde cred că și cel mai blazat cetățean ar fi surprins de noutatea lucrului. E acolo un tîrg cum cred că nu mai există nicăieri în România și chiar nicăieri în Europa: în cîteva ore se vînd mărfuri în valoare de milioane de lei. Partea caracteristică este că tot tîrgul se desfășoară pe jos, afară de partea centrală, unde este o hală a primăriei. Totuși, chiar la această hală, pastrama și alte cărnuri proaspete și conservate se scot afară, pe mese, sau se atîrnă în cuiere, în bătaia prafului și sînt expuse roiurilor de muște și de alte gîngănii sburătoare. Tîrgul din fața halei pînă pe trotuarele școalei primare și a bisericii Sf. Treime este destinat țiganilor; cel din dos negustorilor mai înstăriți, care ici colo mai ridică cîte o tarabă sau vreun cuier cu haine.

Patria

„porumbelului fierbinte”

„Uitasem încă un «aliment de primă necesitate» în Tei. Aproape că nu vezi om pe stradă sau în curți să nu roadă un «porumbel» fiert, cu sare multă pe el. De la copii pînă la matroane, toată lumea mănîncă

Ce nu se poate cumpăra aici? Un costum de haine pentru 200-300 de lei, ghete, sfeșnice de aramă, colivii de păsări... Toate au un preț derizoriu. Mărfurile se întind pe o distanță de vreun kilometru, pînă pe gardul școalei, unde se văd fel de fel de cămăși, țesături, covorașe etc. Iar lîngă gardul bisericii se dezbracă mușteriii de hainele vechi, îmbrăcînd pe cele noi. Peste gard, în curtea bisericii, se aruncă încălțămintea veche și celelalte sdrențe. Pe trotuarul bolovănos al școalei se văd cîțiva șarlatani cu rulete și diverse alte jocuri de noroc, cu care este înșelată lumea precum și copiii care trec pe acolo...”.

Sursa: Art. „Tei - Mahalaua cu 400 de cîrciumi”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, 1935

File de istorie

Cine l-a ucis pe Antim Ivireanul? (I)

Figura plină de energie a celui mai bogat înzestrat ierarh medieval român este acoperită, pînă astăzi, de un văl de umbră care ascunde unele din momentele importante ale vieţii sale frămîntate. Antim Ivireanul a fost omorît în condiţii misterioase în septembrie 1716 şi aruncat, se spune, în golful Enos din Marea Egee. Căzuse victima unor tulburări politice care au doborît multe capete dîrze şi au adus ţărilor româneşti domni străini, suferinţe şi lacrimi. După mai bine de 250 de ani de la moartea sa, nu se cunoaşte precis ziua în care s-a săvîrşit din viaţă şi nici măcar dacă şi unde a fost îngropat, sau dacă „valul întunecos“ al apelor l-a acoperit pentru totdeauna.

Vin c�tanele

Pe fundalul războaielor dintre turci şi austrieci, domnia munteană a lui Nicolae Mavrocordat (1715-1716), cu care începe epoca fanariotă în Ţara Românească, are caracterul unei înfruntări între tendinţa marii boierimi de a controla puterea domnească, pe de o parte, şi eforturile domnului de a guverna într-un mod cît mai autoritar, pe de altă parte. Nicolae Mavrocordat îşi atrage de la început duşmănia unei bune părți a boierilor, care găsesc un sprijin în austrieci, ale căror planuri de ocupare a țărilor române erau încă puţin cunoscute pe atunci. Executarea la Constantinopol a fostului domn Ştefan Cantacuzino, a tatălui său, învăţatul stolnic Constantin, cărturar umanist, a spătarului Mihai Cantacuzino, ctitor al Colței, Sinaiei şi Fundenilor Doamnei, precum şi înlocuirea unor dregători mai vechi cu oameni de încredere din suita noului domn, ascut la maximum opoziţia Cantacuzinilor şi a altor boieri apropiaţi faţă de Nicolae Mavrocordat şi gruparea favorabilă lui.

În acea perioadă, austriecii, conduşi de Eugeniu de Savoia, repurtează o strălucită victorie asupra turcilor la Petrovaradin, în ziua de 5 august 1716; armata turcă, dezorganizată, bate în retragere, fapt care permite unor mici trupe austriece să lanseze frecvente incursiuni de pradă în Ţara Românească. Un astfel de detaşament coboară în ţară pe la Cîineni, pe valea Oltului, în ziua de 15/26 august a anului 1716 şi intră în Piteşti. Căpitanul şi vameşii de la Cîineni trimit imediat „cărţi“ domnului, anunţîndu-l „de acele cătane că au venit pînă acolo şi cum că le iaste gîndul să tragă spre Bucureşti“, după cum ne informează cronicarul Radu Popescu, contemporan cu evenimentele. Vestea ajunge la Bucureşti peste trei zile,

deci în seara de vineri 17/28 august, cînd, „o oră înainte de apus de soare, lumea alerga, pe uliţele Bucureştiului, strigînd: «Nemţii! Nemţii!»“. Alte două detaşamente au coborît pe la Cerneţi şi pasul Vîlcan şi, sprijinite de boierii locali, ostili lui Nicolae Mavrocordat, fac joncţiunea la Mînăstirea Tismana. Nici unul dintre aceste detaşamente nu avea însă ordin să înainteze pînă la Bucureşti, astfel încît scrisoarea căpitanului şi vameşilor de la Cîineni trebuie considerată şi ea ca fiind rezultatul unui complot, care ni se pare a fi fost mai vast. Un alt martor al evenimentelor, călugărul grec Mitrofan Grigoraş, ne spune chiar că atîta timp cît „era pace între nemţi şi turci, ura o aveau ascunsă în ei (boierii) împotriva lui Nicolae vodă. Dar după ce s-a rupt legătura de pace dintre ei, şi Nicolae vodă a nesocotit pacea faţă de căpeteniile Ungariei... şi a preferat lupta nefolositoare... atunci duşmanii lui ticluiră o năvălire simulată a nemţilor şi cătanelor, răspîndind zvonul că vine împreună cu ei, ca domn al Ţării Româneşti, fiul răposatului Şerban vodă (Cantacuzino, 1678-1688); iar năvălirea plăsmuită i-o anunţară seara, ca uneltirii să-i vie în ajutor timpul nopţii“.

Făcut-a parte Antim Ivireanul din această conjuraţie? Credem că da, deoarece întreaga desfăşurare ulterioară a evenimentelor confirmă atitudinea sa net potrivnică faţă de noul domn.

Socoteal� cu vicle�ug

La aflarea veştilor îngrijorătoare de la graniţa transilvană, Nicolae Mavrocordat ţine sfat cu mitropolitul şi cîţiva boieri, care sînt de părere ca domnul să plece la Giurgiu, unde se afla o garnizoană turcească, împreună cu domnul, merge şi mitropolitul, luat aproape cu forţa. Să lăsăm însă pana unui alt contemporan, florentinul Anton Maria del Chiaro, fost secretar al lui Constantin Brâncoveanu şi autor al acelei interesante cărţi despre Ţara Românească, să ne descrie desfăşurarea evenimentelor: „Către miezul nopţii, spre a mai odihni caii, Nicolae Mavrocordat se opri într-un sat, Odaia, şi poposi în bordeiul unui ţăran, unde ceru de băut. Se încinse aici o discuţie între el şi Antim, mitropolitul Valahiei, care nu mai voia să-l urmeze, susţinînd că sub nici un preţ nu-şi poate părăsi turma, mai cu seamă în împrejurări nenorocite ca acestea, cînd se putea ivi vreo răscoală din lipsa domnitorului şi a mitropolitului. În timpul discuţiei, mitropolitul fu chemat afară din bordei şi i se înmînă o scrisoare sosită cu un curier din Bucureşti. După ce o citi, intră în casă şi se adresă voievodului cu următoarele cuvinte: «Alteţă, nu mai este vreme de pierdut aici, vine principele Gheorghe, fiul fostului domnitor Şerban Cantacuzino, din Transilvania, cu 12.000 de nemţi să ocupe Valahia». Mavrocordat, cuprins de spaimă, porunci repede pregătirea cailor“. Se pare însă că ştirea din

scrisoare era un fals al expeditorului, „pentru ca să se întoarcă înapoi el (Antim) şi domnului să-i dea spericiune să fugă” – ne asigură Radu Popescu, a cărui descriere a călătoriei în continuare este foarte expresivă: „Vlădica Antim mai mergînd cu domnul, s-au rugat să-l lase să se întoarcă la Bucureşti. Domnul l-au poftit ca pre un arhiereu, ca să nu să dezlipească de măria sa, pînă să vor adevăra aceste lucruri şi la ce sfîrşit vor să iasă. Dară el (mitropolitul) nu vrea nicicum, găsind multe pricini: una că au venit cu carata numai cu doi cai şi fără aşternut, fără premeneale şi fără (bani de) cheltuială, alta şi ca un păstoriu ce iaste, nu i se cade să lase turma şi să se ducă într-altă parte... Dară nicicum nu i-au putut întoarce socoteala lui acea plină de vicleşug, ce o avea în inima Iui, ci s-au întors la Bucureşti“. Mitrofan Grigoraş, mai concis, precizează: „Iar mitropolitul Ungrovlahiei, Antim, n-a vrut să-l urmeze pînă la Dunăre, ci i-a spus să-şi continue drumul mai departe, deoarece de acum înainte nu e nimic comun între el, domnul și Țara Românească“.

Vr�jitorie �i r�zvr�tire diavoleasc� (1)

Argumentele mitropolitului sînt întemeiate, în primul rînd pentru că lui îi revenea cîrmuirea țării în cazul lipsei domnului, în al doilea rînd, podagra de care suferă îl împiedică să facă eforturi îndelungate şi necesită un tratament continuu. În sfîrşit, Antim, care e în strînse legături cu boierii țării, preferă ca domn pe Gheorghe Cantacuzino, în locul Mavrocordatului. De aceea cuvintele lui hotărîte şi pline de curaj, în care îi arată acestuia că nu are nimic comun cu țara, sînt o profesiune de credinţă şi patriotism. Întors în Bucureşti în dimineaţa zilei de sîmbătă 18/29 august 1716, mitropolitul Antim preia conducerea țării, împreună cu un sfat format din boieri. Aici află că scrisoarea era un fals şi că datoria sa era de a alege un domn pămîntean, lucru pe care îl şi face, alegînd ca domn pe vornicul Pătraşcu Brezoianu. Între timp, Nicolae Mavrocordat ajunge la Giurgiu în zorii aceleiaşi zile. Turcii de aici, văzînd o ceată de călăreţi înaintînd în goană, intră în panică şi, sărind în bărci, încearcă să treacă Dunărea, spre a nu fi capturaţi de presupuşii asediatori. În cele din urmă, totul se lămureşte, iar domnul renunţă la planul său de a fugi pînă la Constantinopol şi rămîne la Giurgiu timp de cîteva zile. Adunînd o trupă de turci pentru escortă, el se întoarce în Bucureşti joi 3/14 septembrie, fiind întîmpinat de o delegaţie de boieri înfricoşaţi în marginea oraşului. Aici „el ca o heară sălbatică îndată au tăet pe Pătraşcu vel dvornic Brezueanul, acolea în drum şi iar au început a pune boeri în opreală“, se înfioară anonimul autor al cronicii muntene dintre anii 1688 şi 1717.

Moartea lui Brezoianu, ctitor al bisericii bucureştene cu acelaşi nume, este explicată de către contemporani ca rezultatul unei intrigi boiereşti, deoarece Nicolae Mavrocordat nu avea nici o probă convingătoare despre vinovăţia victimei. Aceste intrigi au dus şi la moartea mitropolitului Antim.

Ajuns în Bucureşti, domnitorul porunceşte mitropolitului Antim să vină la curtea domnească. Mitrofan Grigoraş descrie foarte amănunţit acest moment: „Cînd intră (mitropolitul) la curte în rădvan, ca de obicei, ca să se întîlnească cu domnul, soldaţii turci l-au oprit, l-au dat jos din rădvan şi, smulgîndu-i barba şi părul capului şi tîrîndu-l jos, l-au închis într-o căsuţă a curţii...“. Del Chiaro ne dă o versiune asemănătoare: „Întors la curte (Nicolae Mavrocordat) porunceşte să fie chemat mitropolitul Antim, care de frica turcilor se hotărîse să asculte de ordin şi era gata să fie ucis de aceştia în momentul scoborîrii din rădvan pentru a sui scările palatului“.

(va urma)

mATEI CAZACU

Nicolae Mavrocordat

Mînăstirea Antim

Emblema Sfîntului Antim

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Falsul Dimitrie și Boris Godunov (III)

Apoteoza lui Dimitrie (2)

La 18 iulie, ţarul Dimitrie anunţă că va porni să-şi caute mama mult iubită, pe ţarina Maria. Unii dintre membrii vechii comisii de anchetă se neliniştiră, amintindu-şi de apriga femeie. Se neliniştiră însă degeaba, întrevederea avu loc. Poporul putu vedea pe bătrîna femeie contemplînd şi îmbrăţişînd cu dragoste pe Dimitrie. Apărură în faţa tuturora „strînşi îmbrăţişaţi“. Şi din nou se înalţară spre cer urale.

Nu-i mai rămase lui Dimitrie decît să se încoroneze. Ceea ce şi făcu la Kremlin, în Biserica Adormirii, sub bolţile luminate de mii de lumînări, înconjurat de nori de tămîie şi de coruri minunate, de boieri şi demnitari îmbrăcaţi în straie scumpe de brocart.

Fostul rîndaş al prinţului Adam avea să poarte de acum înainte titlul de Mare Prinţ şi Ţar al Moscovei şi al întregii Rusii, Ţar al Kazanului şi al Astrahanului, Prinţ Suveran de Vladimir, de Pskov, de Smolensk, al tuturor pămînturilor siberiene şi al altor teritorii...

Pentru Marina urmară clipe de neînchipuită fericire. Sosită la Moscova, înainte de căsătorie, Dimitrie o încoronă la 8 mai 1606. Cine se mai putea îndoi că dinastia lui Dimitrie şi a Marinei nu era înrădăcinată în pămîntul Rusiei?

„Este asasinat țarul!“

Suitei poloneze a lui Dimitrie i se alăturase suita poloneză a Marinei. Sălile şi curţile Kremlinului gemeau de lituanieni şi de polonezi. Însuşi Dimitrie umbla călare pe străzile Moscovei, îmbrăcat în costum polonez. Preoţii catolici ţineau slujbe în Kremlin. Se dădeau baluri după moda franţuzească, încetul cu încetul, Moscova se revoltă. Aici se respectă obiceiurile şi tradiţia. Iar cele petrecute la Kremlin nesocoteau vechile obiceiuri. Şi, culmea scandalului, Marina nu-şi acoperea părul. Şi rîdea în public! Aşa ceva nu se mai pomenise niciodată la curtea țarilor!

Se ivise un pericol de care Dimitrie nici nu-și dădea seama. Pericol care dădu naştere altuia: boierii care-l recunoscuseră – în frunte cu Şuiski –, crezînd că noul suveran nu va fi decît o jucărie în mîinile lor, erau dezamăgiți. Dimitrie era inteligent şi hotărît să

domnească singur. Odată convinşi, boierii îi hotărîră pierzania.

Poporul fu pregătit cu mare şiretenie. În tot oraşul se strecură o îndoială savant dozată. Era oare cu putinţă ca adevăratul fiu al lui Ivan cel Groaznic să lase preoţi catolici să țină slujbe chiar în incinta Kremlinului?

În zorii zilei de 17 mai 1606, 18.000 de oameni înarmaţi, conduşi de Şuiski, intrară în Moscova. Spre ceasurile patru ale dimineţii sună alarma. Poporul dădu năvală în Piaţa Kremlinului.

– Ce e, ce s-a întîmplat? –întrebau toţi.

– Este asasinat țarul!

– De cine?

– De lituanieni!

Fu destul pentru ca mulţimea să se ridice la luptă. Fiecare apucă o armă. Fără să ştie pentru ce. Nici pentru cine. Nici împotriva cui. Cine a fost oare primul care a strigat că Dimitrie era un impostor? Nu s-a ştiut niciodată...

Vacarmul îl trezi pe Dimitrie. îşi căută sabia, fără s-o găsească. Sări pe fereastră, de la o înălţime de 30 de picioare. Îşi fractură piciorul. Fu ridicat şi predat mulţimii care-l batjocori. O lovitură de archebuză în piept îl prăbuşi mort la pămînt. Cadavrul lui a fost expus vreme de 3 zile în piaţă şi aruncat apoi la groapa comună.

Cine a fost Dimitrie?

Cu cîțiva ani mai înainte, printre servitorii Romanovilor, una dintre cele mai de vază familii ale Rusiei, şi ai aliatului lor, prinţului Boris Cerkasski, se afla un tînăr căruia i se zicea Iuri. Acesta ştia să scrie şi să citească. Ceva mai tîrziu, bănuit de furt, se călugări, luîndu-şi numele de Grigore. Stătu prin diferite mînăstiri, mai ales la Kremlin, la Mînăstirea Ciudovo, unde patriarhul îl folosi drept copist. Aşa află el despre evenimentele istoriei.

Cam pe atunci începu Iuri să vorbească despre originea lui nobilă. Ţarul aflînd, dădu ordin să fie expediat sub pază la Mînăstirea Sf. Chiril. Nişte protectori misterioşi vegheau însă asupra lui luri. Înştiinţat de pericol, el reuşi să fugă. Rătăci din mînăstire în mînăstire. Acest Iuri este tînărul aflat în 1603 la moşia Brahim a prinţului Adam Wiszniovviecki. S-ar

fi putut ca Iuri să fi fost în realitate fiul lui Ivan cel Groaznic? Aproape în unanimitate istoricii ruşi refuză să admită această ipoteză. Este adevărat că Iuri avea mulţi protectori. Dar dacă ei ştiau că protejatul lor era fiul lui Ivan cel Groaznic, l-ar fi lăsat să crească printre servitori?

Lucrările comisiei de anchetă de la Uglici îşi păstrează valabilitatea. Mărturiile culese le confirmă. Declaraţia lui Şuiski, formulată atît de oportun, cu puţin înainte de sosirea lui Dimitrie la Moscova, nu are nici o valoare. Se pare că Iuri era fiul unui nobil de mică notorietate, Bogdan Otrepiev, ucis într-o încăierare. Toţi cei care l-au cunoscut au declarat că Dimitrie citea, scria şi vorbea rusa la perfecţie. Cît despre limba polonă, polonezii au relatat că n-o vorbea bine.

„Tîlharul din Tuşino“

Aventura falsului Dimitrie nu se încheie aici. Abia fuseseră aruncate la groapa comună rămăşițele sale pămînteşti şi regretul îşi şi făcuse loc în inimi. Şuiski domnea prin teroare. Capetele cădeau unele după altele. Poporul tremura. Cum de le-a putut da crezare acestor mincinoşi care îndrăzniseră să afirme că Dimitrie fusese un impostor? Din nou mulţimea afirma cu convingere că Dimitrie fusese cu adevărat fiul Iui Ivan! Şi era atît de sigură încît primi cu entuziasm cea mai uluitoare dintre vești: Dimitrie nu murise! Dimitrie apăruse din nou! Evenimentul se petrecu în luna iulie 1607, la Starodub. Un personaj se înfiinţă declarînd:

– Eu sînt țarul Dimitrie!

Imediat oamenii îi înconjurară, aruncîndu-se la picioarele lui şi strigînd:

– Doamne, noi sîntem vinovaţi! Iartă-ne nouă! Jurăm să trăim şi să murim pentru tine!

De fapt, noul Dimitrie nu semăna cîtuşi de puţin cu primul: era mai vîrstnic, manierele lui – mai brutale, vorbirea – grosolană. Nu avea comun cu tînărul ţar decît negul de pe obraz. Cu toate acestea, mulţimea i se alătură. Marina, care reuşise să fugă în noaptea aceea tragică, se alătură şi ea taberei noului Dimitrie. Acesta o aştepta în faţa cortului său. Ea se îndreptă spre dînsul, îi privi... şi-l recunoscu. Au trăit ca soţ şi soție ani de zile.

Noul Dimitrie ura luptele, preferînd jaful. Pe bună dreptate i se zicea „tîlharul din Tuşino“. La Moscova, Şuiski pierdu puterea. Lui „Dimitrie“ nu-i mai rămînea decît să rostească un singur cuvînt pentru a i se face o primire triumfală. Acest cuvînt însă nu avu curajul să-l rostească.

Treptat, treptat, partizanii săi obosiră, îl asasinară la o vînătoare, lîngă oraşul Kaluga. Nu după mult timp, la Kremlin fu ales un nou ţar. Făcea parte dintr-o familie care nu domnise niciodată. Se numea Mihail Romanov. Sfîrșit

Falsul Dimitri îi promite lui Sigismund al III-lea să introducă catolicismul în Rusia

Falsul Dimitrie I

Mausoleul familiei Godunov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (189)

Zeii (2)

Din punct de vedere religios, zeii destinați fenomenelor naturale au jucat un rol destul de palid. În mod asemănător se prezintă zeii Cerului, Soarelui, Lunii, astrelor cerești, pentru care doar împărații trebuiau să respecte un cult și aveau datoria să le ridice altare, sanctuare și temple. O categorie care a interesat pe oameni a fost cea a zeilor bogăției, norocului, șansei și fericirii. Unii dintre aceștia, în număr de 5, erau civili, figurați ca niște personaje vîrstnice, cu bărbi albe, robe roșii și bonete ministeriale, ținînd în mîini lingouri de aur sau sceptre, avînd ca semnificație ideea de „fără obstacole“. Ei asigurau oamenilor fericirea sau măcar mulțumirea în cariera aleasă, longevitatea și bunăstarea. Existau și zei militari ai bogăției, imaginați în ținută de general, cu înfățișări sumbre, cu bărbi negre, călărind uneori un tigru. Și aceștia țineau în mînă lingoul de aur și un bici de argint sau alte obiecte de preț. Printre zeii cei mai apropiați și mai familiari oamenilor, zeii tutelari, considerați secundari, erau și cei destinați părților componente ale casei. În Antichitate se cunoșteau doar cinci asemenea zei – al ușilor batante duble, al ușilor unice din interior, al aleilor din grădină, al bazinului colector pentru apa de ploaie și al vetrei/căminului. Acești zei erau acceptați în religia populară primitivă. Ulterior s-au adăugat zeii patului, plitei, cuptorului, ușilor de la intrare, strămoșilor divinizați și alții. Zei ai porților aveau nu numai casele particulare, ci și cele ale palatelor imperiale și nobiliare, ale administrației și templelor. Daoiștii au inventat zeii corpului uman, în număr de circa 40, pentru fiecare organ sau component anatomic. Interesanți și importanți sînt și zeii rurali, modelați după

Oameni și miracole (12)

Levitația (1)

Cuvîntul „levitaţie“ a fost folosit pentru prima dată de spiritiştii englezi la sfîrşitul Secolului al XIX-lea. Înainte de 1875, cuvîntul nu poate fi găsit nicăieri în textele originale ale publicaţiilor mistice. Se recurgea la cuvinte precum: suspendare, ascensiune, zbor extatic, extaz ascensional etc. (în latină se spune elevatus est, levabatur).

Cînd se vorbeşte despre levitaţie, fiecare crede că ştie despre ce e vorba: o ridicare deasupra solului, contrar legilor gravitaţiei. Dar definiţia de miracol este în realitate mai complexă şi fenomene similare – agilitate extremă, deplasare în mare viteză, hipergravitaţie (miracolul invers) – fac şi ele parte din acelaşi studiu.

Dacă spiritiştii au folosit cuvîntul, asta înseamnă că au existat cîteva cazuri de levitaţie la mediumi. Dar caracterul spectaculos al acestui miracol a fost realizat de asceţii mistici din toate religiile, catolici, ortodocşi, sufişti, tibetani, yoghini etc.

Dintre toate miracolele mistice, levitatia este cea mai puţin frecventă (Olivier Leroy numără şaizeci de levitanţi din paisprezece mii de sfinţi – citînd numai primele zece luni din Acta Sanctorum, ceea ce ar constitui abia 0,6%).

Levitația nu este un miracol propriu femeilor. Este mult mai frecventă la bărbaţi. Vîrsta nu pare să aibă importanţă (Alfonso de Liguori a avut o levitaţie la nouăzeci şi unu de ani, cu puţin înainte de moarte), la fel nici starea de sănătate (ea e valabilă în cazul celor sănătoşi ca şi în cazul celor bolnavi), nici nivelul intelectual (Gerard Majella era analfabet, în timp ce Alfonso de Liguori era un gînditor eminent).

A ieşit sau nu Daniel Dunglas Home pe fereastră părînd că zboară în stare de levitaţie?

În orice caz, se spune că a plutit în aer de sute de ori. Şi în faţa unor martori credibili. Astfel, în 1857, în faţa doamnei Ducos, văduva ministrului Marin şi în faţa contelui şi contesei de Beaumont, s-a ridicat

nevoile specifice sătenilor. Vitele beneficiau de protecția zeului crescătorilor de animale, ajutat de regele bovinelor și de porcul transcedent, fiecare descris în raport cu cei de care răspundeau. În general hidoși, cu coarne, cu chipuri negre și feroce, pentru a speria și îndepărta spiritele malefice, ei aveau fiecare propriul mit, cu biografii pe măsură, ce se interferau cu ale zeilor de nivel superior. Se spune că filozoful Confucius a impus rituri care să recunoască un zeu al Solului/Terenului/Pămîntului,o divinitate impersonală, ce trebuia invocată primăvara și toamna. Zeii budiști importanți au ajuns să se manifeste după ce au parcurs mai multe existențe succesive prin care și-au acumulat meritele necesare. În schimb, zeii budiști secundari au avut nevoie de o singură existență în lume. Templele budiste adăpostesc o suită de zei, începînd cu cei ai porților/intrărilor, un fel de general, continuînd cu Regii Cerești, cu Cei Patru Frați, reprezentați prin statui uriașe, impunătoare. Unii sînt niște Bodhisattwa – zeități budiste –, alții divinități cunoscute după numele lor sanscrite, precum Vaiszavana, Dhatarastra, Virudhaka ș.a.

Toți au nume chineze echivalente. În principiu, toți zeii au una sau mai multe existențe terestre, uneori provin din persoane reale divinizate, dar de cele mai multe ori sînt în întregime fictive. Acești zei, ca niște adevărați funcționari ai Cerului, primeau din partea Administrației imperiale celeste titluri și însăcinări oficiale sau nobiliare. În raport cu realizările obținute, ei puteau fi avansați sau retrogradați, reîntorși pe pămînt pentru o nouă renaștere. Unul și același zeu are deseori mai multe nume, își schimbă înfățișarea, își adaugă noi fapte în legendele cărora le-au dat naștere, ceea ce aduce dificultăți mitologilor în încercarea de a clarifica unele situații și semnificații.

Împăratul (de) Jad este zeitatea supremă în Daoism și în religia populară, conducător al Cerului. Yu Huang este cea mai venerată și mai populară divinitate

pînă la tavanul mare al salonului din castelul de lîngă Bordeaux.

Trei ani mai tîrziu, jurnalistul Robert Bell, doctorul Gully, specialist reputat, şi editorul Robert Chambers l-au văzut ridicîndu-se din fotoliu: „I-am văzut silueta trecînd dintr-o parte a ferestrei în cealaltă, cu picioarele înainte, lungit la orizontală în aer“. Sau aceşti trei martori sînt nişte mincinoşi, sau povestesc cu adevărat ceea ce au văzut. Cîteva luni mai tîrziu, un avocat din Liverpool şi-a trecut mîna pe sub picioarele mediumului aflat în stare de levitaţie, iar şapte martori au confirmat acest fapt: „Home a traversat masa pe deasupra capului persoanelor aflate în jurul ei“. Altădată, s-a ridicat pînă în partea de sus a unei uși şi a început să plutească înainte, la orizontală. În 1866, în salonul domnului Hall, el s-a ridicat, cu faţa transfigurată, pînă la tavan, o dată, iar a doua oară a avut grijă să ia cu el un creion ca să facă un semn în locul unde se înălţa.

În decembrie 1868, în faţa lordului Adare, lordului Lindsay, căpitanului Wynne şi domnului Smith Barry, mediumul a ieşit în stradă din dormitor pe fereastra salonaşului (aflat la etajul trei!), tot timpul plutind... Lordul Adare a făcut observaţia că fereastra era doar pe jumătate deschisă. Home a hotărît să-i facă o mică demonstraţie: „Mi-a spus, povestea lordul Adare, să stau la o anumită distanţă. Şi a trecut prin deschizătură, cu capul înainte, cu corpul aproape la orizontală şi aparent rigid. Apoi a venit înapoi cu picioarele înainte“.

După cum putem bănui, spusele martorilor au fost verificate cu scrupulozitate şi, natural, s-au descoperit cîteva contradicţii. Unul a spus că în seara aceea era lună plină, dar calendarul a demonstrat contrariul; altul a spus că martorii trebuiau să se întoarcă toţi cu spatele la medium şi că deci nu i-au văzut decît umbra pe perete... Contraargumentele nu au lipsit, căci polemica a fost violentă.

Fizicianul William Crookes relata, în Cercetări asupra spiritualismului, despre şedinţele de levitaţie la care a asistat. „În trei împrejurări, l-am văzut ridicînduse complet deasupra podelei dormitorului. Prima dată se afla pe un şezlong; a doua oară, stătea în genunchi pe scaun, iar a treia oară, se afla în picioare. De fiecare

din religia daoistă și cea mai populară, recunoscută și mai asimilată de către budiști. Numele său de Lao Tianyue înseamnă „Domnul din Cer“. Face parte din gruparea celor „Trei Puri“, dar s-a imaginat și o altă triadă, formată din Yu Huang, Pangu și Laozi. Tradiția arhaică îl consideră creator al oamenilor, pe care i-a modelat din argilă uscată la soare.

În realitate, el a devenit o figură mitologică importantă relativ tîrziu, după consolidarea daoismului. De atunci, el guvernează cele 4 zări cerești, pentru că aude și vede tot ce se întîmplă în Univers. Atribuțiile sale se îmbină, parțial, cu cele ale lui Shang Di. Întrun anumit scenariu mitologic, Împăratul (de) Jad a fost la început în subordinea „Stăpînului Cerului și al Originii Primordiale“, dar acesta s-a retras din lume și i-a lăsat lui conducerea Cosmosului. Fantezia literaților l-a copleșit cu numeroase titluri pentru a-i dovedi strălucirea. Era numit și „Supremul și Marele Împărat al Cerurilor“, „Deținătorul Talismanelor și al Perfecțiunii Întruchipate de DAO“. Mai avea și alte nume, printre care: „Cel Mai Venerabil și Mai Înalt Împărat“, „Jadul Mult Cuprinzătoarei Existențe a Palatului de Aur Ceresc“, „Stăpînul Curții Imperiale“ etc. Miturile spun că Împăratul (de) Jad era fiul Împăratului Qing De și al soției sale Bao Ye Guang. Înainte de a-l naște, mama lui a avut un vis în care Laozi, părintele daoismului, i-a dat un copil. La scurt timp după naștere, tatăl Împăratului (de) Jad a murit, așa încît el a devenit suveran. Potrivit tradiției, a domnit puțin, după care a plecat în munți pentru a se instrui ca eremit în doctrina daoistă. A atins perfecțiunea în daoism și după 3.200 de perioade ale lumii a devenit nemuritor, pentru ca după 100 de milioane de ani să atingă cel mai înalt grad, anume acela de Împăratul (de) Jad și zeitatea înțeleaptă din Panteonul daoist. (va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

dată am avut toată latitudinea posibilă să observ faptele în momentul în care s-au produs“.

Şedinţele aveau loc acasă la Crookes care invita cu aceste ocazii diferite personalităţi. Ele aveau loc în general în semiobscuritate (acest detaliu trebuie subliniat). Unii au spus că Home levita în plină lumină. Chiar el a scris în Memoriile sale: „Ascensiunea mea a avut loc o singură dată în plină zi“. Home ar fi avut puterea să antreneze şi alte persoane în levitaţia lui şi să ridice odată cu el tablouri şi gheridoane. Chiar şi Tolstoi a fost martor: „Home s-a ridicat de pe scaun, scria el soţiei sale pe 17 iunie 1866, şi l-am prins de picioare în timp ce plutea deasupra capetelor noastre“. Mediumul nu a fost zgîrcit în detalii despre comportamentul său ciudat. Era frapat în special de rigiditatea membrelor sale. „În general, mă ridic perpendicular, cu braţele ţepene şi aduse deasupra capului, de parcă ar vrea s-o apuce pe fiinţa invizibilă care mă înalţă încetişor de pe podea. Cînd ajung la tavan, picioarele îmi sînt aduse la nivelul capului şi mă aflu într-o poziţie de repaus. Am stat deseori astfel, suspendat timp de patru-cinci minute“. Uneori era cuprins de tremurături, nu de teamă (a spus chiar el asta), ci din cauza unui fenomen pur fiziologic.

Thurston, care a studiat în profunzime fenomenul de levitaţie la mistici, s-a aplecat, fireşte, şi asupra cazului uimitorului Home. Ce credea el? „După ce am citit toate relatările care au ajuns pînă la noi, scria el, mi se pare clar că, prin faptul că a anunţat ceea ce avea intenţia să facă, Home i-a adus pe cei trei spectatori (cei din faimoasa seară în care mediumul a ieşit pe fereastră plutind prin aer) în culmea surescitării nervoase“.

În general, Thurston nu era înclinat să găsească supranaturalul acolo unde nu exista. „Nu mi se pare deloc greu să explic toate faptele de levitaţie înregistrate – fie că e vorba de Home, Eusapia Palladino sau Moses – ca fiind nişte simple exemple de înşelătorie destul de grosolană în care factorii senzoriali au jucat un rol foarte redus. Sînt prezente toate condiţiile favorabile: lumina slabă, o sugestie subtilă din partea mediumului şi un grad înalt de exaltare emotivă“.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O istorie a Literaturii Române în imagini

Foto 1: Camil Petrescu și familia

Camil Petrescu a fost un bărbat frumos, inteligent și cu mare trecere la femei. Și-a recrutat amantele din lumea scriitoricească (Anișoara Odeanu), și a teatrului (actrița Leni Caler, la un moment dat, și amanta lui Mihail Sebastian, deși cei doi scriitori erau prieteni cu soțul încornorat, Scarlat Froda, critic teatral și patronul revistei ,,Rampa”). Dar și viața mondenă i-a oferit numeroase iubiri. Celibatar convins, abia pe la vîrsta de 50 și ceva de ani Camil Petrescu a concedat să-și pună pirostriile, dar mai ales obligat de rudele domnișoarei Eugenia Marian care provenea dintr-o anumită etnie, unde nu te joci cu seducerea și abandonarea fetișcanelor. Văzînd și el fotografia de față, omul de spirit Oscar Lemnaru ar fi spus: ,,Camil Petrescu s-a însurat. Așadar, a inaugurat fabrica de orfani”.

Foto 2: Dinu Nicodin (de fapt, Nicolae Joanidi) Poet și prozator, un obișnuit al ședințelor săptămînale ținute de Cenaclul ,,Sburătorul”, condus de criticul Eugen Lovinescu. Fost mare moșier și duelgiu, se mîndrea cu ascensiunea sa dintr-o familie boierească din Moldova. Prieten cu aviatorul George Valentin Bibescu, adeseori, își riscau viața în dueluri care se desfășurau cam așa. Intrau noaptea într-o pădure înarmați cu cîte o lanternă și un pistol. Se depărtau 100 de pași și trăgeau unul asupra celuilalt. Memorialistul Vlaicu Bârna zice că ar fi trăit mult. Criticul Marian Popa zice că, locuind deasupra

Restaurantului ,,Capșa”, făcea mereu gălăgie și de aceea a murit misterios în 1948 la vîrsta de 62 de ani.

Foto 3: Silviu Brucan, tînăr și ferice, cînd scria rechizitorii în ,,Scînteia” la adresa liderilor partidelor democratice din România. Nu-i căzuse părul și nuși vopsea ce-i mai rămăsese. După 1989 și pînă la moarte, capitalist feroce, neputîndu-și explica rătăcirea bolșevică de o jumătate de secol, cînd a băgat în pușcărie și în pămînt sute și sute de români. Nimeni nu a putut să-l sufere, nici Ana Pauker și nici Ghiță-Dej care, să nu-l mai vadă prin C.C., l-au trimis ambasador în SUA, poate i-ar fi rămas oasele pe acolo. Nici Petre Roman nu l-a înghițit, și la moartea lui n-a venit nimeni. Cu toate acestea, a fost un vizionar cu vîrf și îndesat: ,,Copiii noștri îi vor stăpîni pe copiii voștri”.

În ianuarie 1990, a fost gazda lui George Sörös la GDS (Grupul de Dialog Social), sponsorizat de omul de afaceri, sosit în România cu primul avion care ateriza în țară după evenimentele din decembrie 1989 (Foto 4).

Foto 5: Mihai Beniuc, așa cum se vede și în poză, mereu același.

Un poet fruntaș, care vorbea 7 limbi plus Rusa. Într-o vreme, a locuit în aceeași garsonieră cu soții Marcel și Emma Breslașu. Dar, nu după mult timp, au făcut schimb: unul a renunțat la nevastă, primind, în compensație, un post gras la Fondul Literar.

Foto 6: Ov. S. Crohmălniceanu

Sau Moise, Mozes, Moshe Cahn/Kohn (în acte). Tudor Arghezi era nedumerit: dacă tot își dorea un pseudonim, de ce și-a ales unul așa de grohăitor? Ion Barbu îl poreclise ,,Bacilul Croh”.

Boris Deșliu, în ,,Momente și portrete”, detaliază: ,,Cînd l-am văzut, întîia oară, pe Ov. S. Crohmălniceanu, mi-a venit în minte teoria lui Lombroso. Asimetria lui, care îi delimitează fața cam în felul în care sînt delimitate proprietățile în orașul Carcassonne și peste care un ochi leneș, închis își strecoară o privire cam în felul în care anchetatorii bătrîni își privesc recidiviștii, te face să intuiești că ai de-a face cu un individ de la care poți să te aștepți la orice...”.

Foto 7: Atins de narcisism, Mihail Sadoveanu într-o fotografie dragă. Sau: ,,Mitrea Cocor deputat: ficțiunea descinde în viață!”, după cum titrează Marian Popa într-un articol dedicat marelui prozator. Fiindcă a fost toată viața un sedentar și fumător, Eugen Lovinescu a trăit doar 62 de ani. În schimb Sadoveanu, deși de același leat, mișcîndu-se mult în natură cu vînatul și pescuitul, a dus-o pînă la 81 de ani. Iată-l într-o fotografie rară, stînd la taifas cu prietenul său, avocatul, omul politic și scriitorul Ionel Pop (nepot al lui Iuliu Maniu și strănepot al lui Simion Bărnuțiu) la sfîrșitul unei zile de vînătoare (Foto 8).

PAUL SUDITU

Foto 2

Foto 1

Foto 3

Foto 4

Foto 5

Foto 6

Foto 7

Foto 8

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Genica Missirio – un român pe marile ecrane franceze

„Cine n-a admirat, în filmele proiectate la noi, pe Genica Missirio, pe celebrul artist de cinematograf, care a stîrnit admiraţia lumii întregi prin silueta lui fină, prin mimica lui neîntrecută de prim-amorez, prin supleţea lui de sportsman select?

Genica Missirio – care nu-i decît compatriotul nostru, Eugeniu Mitirliu – s-a înapoiat în țară, după 12 ani de şedere în Franţa, înapoiere de scurtă durată, de cîteva săptămîni numai, pentru a-şi revedea familia şi patria”. Aceste prime fraze ale articolului „Celebrul artist de cinema Genica Missirio la București” – publicat în numărul din 10 aprilie 1930 al revistei „Realitatea Ilustrată” – sînt cele care mi-au stîrnit curiozitatea. Ca urmare, am căutat informații despre acest actor român – foarte popular în lumea cinematografului francez interbelic.

Povestea anilor de început ai carierei de actor este evocată chiar de Genica Missirio în continuarea interviului publicat în anul 1930 de revista „Realitatea Ilustrată”: „Am vorbit cu Missirio despre transformarea extraordinară a Bucureștilor, despre viața care devine din ce în ce mai occidentală, de bucureștencele frumoase, de teatru și de... cinematograf. Ultimul capitol al conversației noastre, transportă dintr-o dată pe Genica într-o lume de visuri.

- Cinematograf! Ce sbucium! Ce viață! Astăzi este en vogue cel vorbitor, dar am convingerea că se va reveni la frumoasele filme mute, în care cuvîntul ți-l dau mimica, gesturile, silueta, cadrul, natura. Pentru cînt și vorbă avem teatrul, avem opera, concertele.

sub pseudonimul André Nox). Într-o scenă de ansamblu, între zeci de figuranți, mă străduiam, pe cît era posibil, să par cît mai în largul meu într-un studio – unde intram pentru prima oară. Cei care cunosc cinematograful vor înțelege bucuria mea cînd mi s-a spus că am fost ales pentru a face un prim plan... Și succesele au urmat...

Am luat parte la turnarea filmului Atlantida, unde am avut un mic rol de debutant. Aci, sub regia lui Feyder și alături de artiști consacrați, am pătruns o mare parte din secretele acestei arte. După doi ani, am interpretat două roluri importante în filme în care am fost mult remarcat. Curînd după aceasta mi s-a încredințat rolul principal din filmul Margot după nuvela lui Alfred de Musset. Am jucat alături de Gina de Palerme. Mi s-a spus că am redat cea mai reușită siluetă de adevărat husar, din timpurile napoleoniene... De atunci succesele mele s-au tot urmat unele după altele și cîteva din filmele unde am turnat știu că au venit și în România.

Genica Missirio – pe numele lui adevărat Eugeniu Mitirliu – s-a născut în Craiova, în 9 martie 1895. În anul 1913 tînărul craiovean a plecat la studii în Franța. Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, tînărul sublocotenent de cavalerie și-a întrerupt șederea în Franța pentru a se alătura armatei române pe cîmpurile de luptă. După terminarea războiului, Genica Missirio s-a reîntors la Paris, unde a urmat cursurile Facultății de Drept. „Dar destinul viitorului avocat a urmat un alt curs; evoluția cursurilor de schimb, care au devenit rapid dezastruoase pentru punga tînărului, l-au determinat în curînd să-și întrerupă studiile pentru a-și începe cariera în cinematograf, așa cum i s-a făcut propunerea” (cf. articolului dedicat actorului de origine română Genica Missirio, publicat în revista pariziană „Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926).

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme

Tornadele din America (2)

După Natchez, tornada şi-a continuat drumul de-a lungul Fluviului Mississippi şi a dărîmat Tribunalul din Vidalia, statul Louisiana, omorîndu-1 pe judecător. În total, s-a estimat că au fost 317 victime, deşi este foarte posibil ca numărul să fi fost mult mai mare, întrucît sclavii ucişi pe plantaţiile din vecinătate nu au fost socotiţi, după toate probabilităţile.

Tornada care a făcut cele mai multe victime în America a fost Marea Tornadă din 18 martie 1925, care a afectat trei state, lovind mai întîi oraşul Ellington din Missouri. A lăsat în urma ei o dîră de aproape un kilometru şi jumătate lăţime, făcînd una cu pămîntul tot ce a întîlnit în cale. Cel puţin 11 persoane au decedat în Missouri înainte ca furtuna să traverseze Fluviul Mississippi şi să lovească statul Illinois, ştergînd practic de pe faţa pămîntului oraşul Gorham şi ucigînd 34 de oameni. Înaintînd cu pînă la 118 kilometri la oră, tornada a făcut cele mai mari pagube în Murphysboro, unde au murit 234 de persoane - cel mai mare număr de victime din istoria Statelor Unite imputabil unei tornade într-un singur oraş. Jumătate dintre locuitori au rămas fără adăpost cînd 1.200 de case au fost dărîmate. În De Soto au fost sfărîmate cvartale întregi şi au murit 100 de oameni. Directorul unei bănci s-a adăpostit în trezoreria subterană şi a supravieţuit, deşi clădirea de deasupra s-a dărîmat, dar la şcoală au murit 33 de copii. În ambele oraşe au izbucnit incendii, provocînd şi mai multe pagube. Hurst-Bush a fost dărîmat, iar West Frankfort a fost practic şters de pe faţa pămîntului. Au fost devastate şi zonele rurale, iar în South Greenfield vîntul a răsturnat un tren de pasageri, provocînd moartea

Debuturile în cinematograf au fost grele și mai ales triste. Zile întregi am pășit pragul marilor case de cinematograf franceze și în fața acelorași figuri amabile, în fața saltarelor tixite de fotografii, în fața eventualilor concurenți, primeam invariabil același răspuns: «Foarte bine, ne vom gîndi la d-ta. Îți vom scrie!». Și... așa au trecut luni de zile, plecînd totdeauna cu speranța... Îmi voi aminti totdeauna de primul fior, de marea mea bucurie, cînd am fost angajat pentru primul film, la Casa Gaumont. De această zi este legată întreaga mea carieră. Prima mea figurație trebuia să cristalizeze întregul meu viitor în cinematograf. Am apărut sub regia lui Poirier (notă: Léon Poirier – regizor, scenarist și producător de film francez), în filmul Le penseur (notă: film realizat în anul 1920), care trebuia să-l consacre – atît pe el cît și pe André Nox (notă: Abraham-André Nonnez Lopes – comedian francez din perioada filmului mut, cunoscut

cîtorva călători. În total, statul Illinois a pierdut cel puţin 613 locuitori, cel mai mare număr de victime înregistrat pînă atunci într-un singur stat în istoria Statelor Unite. La rînd a urmat Indiana, după ce tornada a traversat Rîul Wabash. Aproape că a demolat oraşul Griffin, apoi a distrus jumătate din Princeton, înainte de a-şi epuiza forţele, după ce provocase moartea a 71 de persoane din acest stat. După ce s-a dezlănţuit pe o distanţă de 350 de kilometri, Marea Tornadă care a lovit trei state a devastat 19 comunităţi, a dărîmat 15.000 de locuinţe şi a provocat 700 de decese. Unele dintre zonele pe care le-a devastat nu şi-au mai revenit niciodată. Un supravieţuitor spunea: „Nici măcar nu cunoşteam cuvîntul «tornadă». Pentru noi, era doar o furtună”. După dezastru, America a înţeles că era necesar să dezvolte un sistem eficient de avertizare, dar acest lucru s-a dovedit a fi dificil de înfăptuit şi abia în anul 1952 meteorologii au început să emită avertismente propriu-zise.

Valuri de căldură în America

În timp ce economia Americii s-a prăbuşit în timpul Marii Crize financiare din anii 1930, mercurul termometrelor a urcat pînă la cote fără precedent, atunci cînd cea mai lungă perioadă secetoasă din Secolul XX a pîrjolit ţara. În iunie 1936, temperaturile ce depăşeau 38 de grade erau ceva obişnuit. Luna iulie a fost şi mai călduroasă şi s-au înregistrat multe temperaturi-record. În Steele, Dakota de Nord, termometrul a înregistrat 39 de grade, cea mai înaltă valoare din acest stat, iar în alte 14 state s-au înregistrat recorduri termice. La 18 iulie, s-a raportat că 3.715 persoane muriseră din cauza căldurii în cele două săptămîni precedente. Şi august a fost fierbinte, în cinci state înregistrînduse recorduri termice pentru luna respectivă. Mulţi fermieri şi-au văzut recoltele distruse, iar în octombrie un observator spunea că, lîngă Kansas City, din „marele Missouri” mai rămăsese doar „umbra unui fluviu, un fir de apă lipsit de vlagă care curge printr-o mare matcă

Îmi aduc aminte de prima scrisoare pe care mi-a trimis-o, din necunoscut, o admiratoare... Mă impresionau de asemenea mult afișele colorate cu clișeul meu lipite pe zidurile Parisului și mai ales am fost impresionat cînd mi-am văzut numele pe ecranul operei din Paris. Cea mai mare satisfacție o aveam însă atunci cînd mă gîndeam că departe, în țara mea scumpă, înconjurată de lume și necunoscuți, doi ochi –ochii mamei mele – puteau să mă priviască”.

Cariera actorului francez de origine română a fost una de excepție. Cele 16 pelicule turnate, precum și articolele publicate în presa pariziană a acelor ani – dedicate artistului sau filmelor în care a jucat –uneori pe prima pagină – sînt dovezi de necontestat. Din păcate, asemeni multora dintre colegii săi actori din epoca de aur a filmului mut, Genica Missirio nu a reușit să facă trecerea către „cinematograful vorbitor”. Nu am găsit nici un fel de informații despre destinul actorului de după 1930, anul publicării interviului acordat revistei „Realitatea Ilustrată”.

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

plină de mîl ars de soare”. Aceeaşi descriere se aplica şi Fluviului Mississippi în dreptul oraşului Saint Louis, unde peste 420 de persoane muriseră din cauza căldurii. În total, valul de căldură a omorît probabil 15.000 de persoane în cei trei ani cuprinşi între 1934 şi 1936. După aproape jumătate de secol, America a trecut din nou printr-o experienţă similară. Atunci, în 1980, în Vestul Mijlociu şi în Sud s-au înregistrat temperaturi de 32 de grade aproape în fiecare zi, din iunie pînă în septembrie. În Kansas City, timp de 17 zile fără încetare, mercurul termometrelor a indicat peste 38 de grade, în timp ce la Memphis a ajuns pînă la maxima de 42 de grade la 13 iulie, cea mai mare temperatură înregistrată vreodată acolo, iar temperaturile nu au scăzut deloc sub 38 de grade timp de 15 zile consecutive. În Wichita Falls a fost chiar şi mai cald - 48 de grade, a doua dintre cele mai ridicate temperaturi înregistrate vreodată în Texas. O glumă vehiculată acolo suna aşa: ,,Mă duc să fierb nişte apă, s-o beau şi să mă răcoresc”. Pretutindeni, persoanele în etate se prăbuşeau pe stradă, iar numărul infracţiunilor şi al cazurilor de violenţă asupra copiilor a crescut enorm, căldura făcîndu-i pe oameni să-şi iasă mult mai repede din fire. În Missouri, un băieţel de doi ani a murit după ce a fost închis timp de două ore într-o furgonetă parcată pe stradă. Mama lui nu reuşise să găsească pe cineva care să-1 supravegheze.

Incendiile spontane au făcut ravagii în Arizona, în timp ce în Okemah, Oklahoma, o şosea a explodat „împrăştiind bucăţi de beton ca şi cînd ar fi fost dinamitată”, după descrierea poliţiei rutiere. În multe localităţi, oamenii au suferit atacuri de cord în propriile case, iar în Atlanta un bărbat a fost dus la spital cu temperatura corporală de 47 de grade. A fost înfăşurat în cearşafuri reci şi umede cu gheaţă şi şi-a revenit. El a ajuns şi în Cartea Recordurilor Guinness pentru că a avut cea mai mare temperatură corporală consemnată vreodată. (va urma)

JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã

ALOO! AȚI ÎNNEBU NIT DE TOT? (4)

(urmare din pag. 1)

4. Desfășurarea unor aplicații de anvergură pe teritoriul României și în apele teritoriale ale Țării noastre, cu participarea celui mai mare număr de militari aparținînd trupelor NATO – toate aplicațiile avînd direcție de simulare spre Rusia;

5. Contractarea de armament, tehnică de luptă și muniție, în valoare de miliarde de euro (unele plătite anticipat, cu mai mulți ani înainte), în multe cazuri dovedindu-se că s-a ales calea unor afaceri oneroase, cumpărîndu-se marfă de calitate îndoielnică și la preț maximal (despre cacealmaua înzestrării MApN cu cele necesare purtării unui război modern, vă promit un material inedit, care va demonstra mitul puternicei Armate Române sub stindardul NATO, și sub isteria piețelor de desfacere americane, israeliene și sudcoreene).

6. Nenumărate vizite pe plan militar, o agendă diplomatică într-un ritm nemaiîntîlnit pînă în prezent –la diferite niveluri, cu comunicate cu termeni absconși, îmbrobodind populația cu sintagme și cifre care ascund adevăratele planuri ale guvernelor și armatelor statelor NATO. Exemplificînd practica de mai sus, am fost anunțați că, între 17 – 21 iulie, Șeful Statului Major al Apărării (conducătorul de facto al Armatei), generalul Daniel Petrescu, a participat la conferința „State Partnership Program 30th Anniversary”, organizată la Washington DC. Fără a intra în bombastica programului acestei reuniuni internaționale, am căutat să extragem cîteva elemente concrete legate de viziunea SUA de a apăra România, în contextul articolului 5 din Tratatul NATO. Pentru a vă demonstra secretomania acestor întîlniri, reproduc un citat din Comunicatul MApN pe această temă: „În baza excelentei colaborări dintre (bla, bla, bla), generalul Daniel Petrescu a fost invitat să susțină în cadrul conferinței perspectivele naționale ale programului de parteneriat în panelul intitulat «Future vision: the next thirty years». Șeful SMAp a prezentat atît viziunea Armatei României pentru «State Partnership Program», cît și importanța regiunii Mării Negre în actualul context de securitate din Europa și rolul determinant pe care îl poate avea intensificarea cooperării cu comandamentele regionale în consolidarea posturii de apărare”.

Vorbe goale, vorbe alambicate, pentru a prosti poporul care-l plătește pe domnul general pentru excursia în America, în umbra cărora se ascund cifrele cu 12 zerouri – banii poporului care îngrașă industria de armament și tehnică de luptă din SUA!

7. CSAT – la dispoziția NATO. Deși titulatura ne spune una, adică CSAT = Consiliul Suprem de Apărare a Țării, în realitate, acest for de sub tutela președintelui României își extinde prerogativele și dincolo de hotarele României, adoptînd unele hotărîri în contradicție cu tradiția și pregătirea Armatei Române, maculînd valorile naționale ale moștenirii noastre în plan militar, numai

și numai pentru a intra în grațiile Occidentului și ale SUA – state îmbuibate de secole de ambiția de a cuceri teritorii străine și a stăpîni și exploata popoare, semănînd peste tot neliniște, sărăcie și moarte. Pentru a exemplifica paradigma de mai sus, amintesc de ultima ședință a CSAT, din 6 iulie a.c., cu cîteva zile înaintea Summitului NATO de la Vilnius, unde, sub președinția președintelui Țării și comandantului suprem al Armatei, Klaus Iohannis, s-au adoptat hotărîri care ar putea avea un impact distructiv pentru securitatea României, cu toată propaganda americană a activării articolului 5 din Tratatul NATO.

Inflamînd spiritul rus de a răspunde pe măsură provocărilor, CSAT (numai și numai la inițiativa lui Iohannis, care nu se dezminte în a-și construi un statut de a face din România un pilon de bază în înfrîngerea Rusiei în confruntarea militară cu Ucraina) a adoptat două hotărîri care stîrnesc îngrijorarea românilor cu mintea limpede și cu grijă, în primul rînd, de stabilitatea economică și socială a Țării, fără a se lăsa tîrîți în capcana americanilor sub umbrela înșelătoare a NATO. a) „implicarea României într-un proiect transatlantic nou, și anume crearea în țara noastră a unei facilități de instruire a piloților pentru operarea avioanelor F – 16” – se specifică în comunicatul de presă al Administrației Prezidențiale, după care continuă, ajungîndu-se, de fapt, la „SLAVA UCRAINA!”: „Aici vor fi pregătiți piloți români care operează avioane F-16, urmînd ca facilitatea să fie deschisă ulterior și participării piloților din statele aliate și partenere NATO, inclusiv din Ucraina”. După cum se vede, noi n-am terminat cu instruirea alor noștri, și ne frămîntă grija cu instruirea ucrainenilor, spre a poziționa România „ca lider regional în domeniul instruirii piloților F16”. Comentînd acest deziderat al CSAT, îl putem întreba pe Iohannis – de ce nu are ambiția ca România să fie lider regional în domenii ca: standardul de viață, sănătate, educație, cultură? Pentru că domnia sa n-o să răspundă niciodată, răspunde autorul întrebării: e simplu – pentru că, pe păpușarii de la UE și de la NATO nu-i interesează aceste sectoare de activitate, țelul lor suprem, cu privire la România lui Iohannis, este acela care definește relația dintre stăpîn și colonie, cu accent primordial pe înrobirea economiei naționale, obligată să verse în vistieria industriei militare din aceste state miliarde de euro și de dolari! b) În final, CSAT a mai escaladat o dată problema angajării Armatei în conflicte internaționale, dincolo de granițele României, de data aceasta situația fiind și mai critică, deoarece are în centrul ei participarea cu trupe pe teritoriul Ucrainei. Desigur, nu ni se spune pe față despre acest experiment. Doar că nu toți cădem în capcana întinsă de Iohannis, cu enunțuri generale, în spatele cărora se ascunde o strategie periculoasă, care se lasă cu un mare semn de întrebare referitoare la soarta Armatei României. Concret. CSAT (adică Iohannis) a stabilit că România va pune la dispoziție pentru participarea la misiuni și operații în afara teritoriului statului român, în anul 2024, un efectiv de 5.646 militari și civili, dintre care 2.526 vor participa la misiuni și operații în afara țării, iar 3.120 de militari se vor afla în așteptare pe teritoriul național, cu posibilitatea de a fi dislocați la ordin. (al cui ordin ?)

La acest punct simt nevoia să amintesc de recentele reacții ale Kremlinului, în urma bombardării unor porturi ucrainene de la Marea Neagră sau de la Dunăre, pe care le motivează (printre altele) cu faptul că,

în localitățile respective s-ar fi aflat și mercenari români. În acest caz, recentele reglementări ale CSAT nu fac decît să pună paie pe foc, ațîțînd spiritele belicoase și antrenînd România pe topoganul unui conflict militar contrar intereselor pacifiste manifestate de Țara noastră de-a lungul timpului.

8. Unde se duc banii României pentru rețeaua de transport? Sînt sigur că nu se vor găsi mulți români să răspundă corect la întrebarea de mai sus. De ce? Pentru simplul motiv că secretomania Guvernului blochează accesul publicului larg la mișmașurile pe care politicienii români le fac, dirijînd fonduri substanțiale spre „Slava Ucraina!”, completată cu Republica Moldova – toate acestea, așa cum voi demonstra mai jos – în scopul bine mascat de a facilita pătrunderea pe teritoriul Ucrainei, dinspre Nord, a unor trupe NATO și a tehnicii și materialului de război. Citiți despre o altă abandonare a suveranității noastre naționale (a cîta oară?), în avantajul unui stat aflat într-un război care – oricum ne-ar îmbrobodi Iohannis – NU este războiul nostru, deci, nu trebuie să moară floarea tinereții române pentru o cauză generată de SUA, cu încercare de rezolvare prin NATO! În mărinimia ei bine mascată, cu fonduri cheltuite aiurea, Comisia Europeană a anunțat că a selectat un număr de 107 proiecte de infrastructură de transport (din 353 depuse) pentru a primi 6,2 miliarde de euro subvenții de la Uniunea Europeană. Cunoscînd obediența Statului Român, Comisia Europeană (nota bene – comisar european pentru Transporturi este o româncă, Adina Vălean – soția lui Crin Antonescu!), ne-a sacrificat, în numele „Slava Ucraina” (iar?), majoritatea fondurilor ce-i revin Țării noastre trebuind să fie direcționate spre frontiera de Est. Astfel, pentru îmbunătățirea trecerii feroviare a frontierei la Vicșani (România) și Vadul Siret (Ucraina), România a primit 24,3 milioane de euro, proiectul Vama Siret România-Ucraina mai primind suma de 9,2 milioane de euro. Și pentru că toate drumurile în direcția Est duc, într-un final, în Ucraina (cu trupe NATO și tot ce trebuie pentru desfășurarea și întreținerea acestui război păgubitor, la frontiera României), într-o încercare de a ne păcăli, peste 33 de milioane de euro au fost alocate pentru modernizarea vămii Ungheni, la frontiera cu Moldova. Mai departe, punctul de trecere Galați-Giurgiulești va avea parte de aproape 2,5 milioane de euro. Naivii vor da din cap și vor plescăi din buze, aducînd mulțumiri pentru această „mană cerească” aterizată peste săraca Țară bogată – România! Pentru a nu le estompa valul de bucurie al acestora, arunc în public următoarea întrebare, cu un evantai mai larg de cuprindere: cum și-a amintit Comisia Europeană tocmai acum, într-un moment-cheie al războiului rusoucrainean (marcat prin lîncezeala marii contraofensive ucrainene care se anunța), de un șir de îmbunătățiri care așteptau de mult pomparea de fonduri europene, de pildă, astfel cum sînt precizate în comunicatele oficiale: optimizarea traficului feroviar peste graniță; construirea/ modernizarea infrastructurii de transport care facilitează acces rutier și operațiuni vamale la punctele de control al frontierei; achiziționarea de echipament pentru serviciile de trecere a frontierei? Răspunsul: pentru că acum trebuie exploatat prilejul oferit de nesăbuitul atac al alui Putin

asupra Ucrainei, subestimînd reacția NATO, principalul beneficiar al acestor modificări și dotări fiind, desigur, Ucraina și Uniunea Europeană, prin creșterea capacității și siguranței de transport (militar, în principal), din direcția UE – Ucraina.

Chiar Adina Vălean recunoaște această deturnare a realității, chiar dacă mai pe ocolite: „Sînt deosebit de fericită că 250 de milioane de euro vor îmbunătăți legăturile transfrontaliere dintre Ucraina, Moldova și vecinii lor din UE, România, Ungaria, Slovacia și Polonia. Aceste proiecte vor facilita transportul de mărfuri între UE și Ucraina, consolidînd căile de solidaritate”. Ce fac celelalte state din UE cu banii primiți de la Comisia Europeană? Bineînțeles, întreaga finanțare o folosesc doar pentru modernizarea, dezvoltarea și construirea propriilor infrastructuri, lăsînd Ucraina pe seama României – bunul samaritean al Europei. Hai să nu mîniem pe Dumnezeu, din acele fonduri va beneficia și reabilitarea liniei de cale ferată București Nord –Jilava – Giurgiu Nord și Giurgiu Nord – Frontieră – pe calea ferată, în lungime de 93 de kilometri, fiind inclusă și construcția podului de peste Argeș, de la Grădiștea, prăbușit (ehei, acum 18 ani!), după prăbușire s-a folosit doar tronsonul de la Grădiștea la Giurgiu, trenurile între București și Ruse, care trec prin Giurgiu Nord fiind redirecționate prin Videle!

Privind aceste proiecte de infrastructură, mulți europeni se vor lăsa păcăliți de deschiderea conului abundenței UE care presară peste statele Europei lapte și miere. Desigur, nu este decît o altă păcăleală pe care ne-o trage insipida, inodora și incolora mama Ursula von der Leyen În realitate, tot acest set de îmbunătățiri ale infrastructurii din unele țări din UE este subordonat unui scop belicos: îmbunătățirea mobilității militare! Cine deconspiră această făcătură? Chiar UE, care anunță, pentru 21 septembrie, deschiderea unui nou apel de proiecte care va avea ca scop cofinanțarea proiectelor care abordează (mascat) nevoile civile, în realitate – nevoile militare, în vederea adaptării secțiunilor rețelei TEN-T (Rețeaua transeuropeană de transport) la cerințele mobilității militare. Conform anunțului citat, bugetul acestui apel va fi de 790 milioane de euro. Deci, alți bani luați din buzunarul europenilor de rînd, pentru satisfacerea ambițiilor megalomanice (în același timp criminale) ale nebunilor care conduc UE, după ce, mai zilele trecute, aceeași șefă a Comisiei Europene, „nașa” Ursula, anunța încă 18 miliarde de euro pentru „finul” Zelenski, pănă în prezent fiind deja plătite 10,5 miliarde de euro!

9. În finalul acestui decalog incomplet, deși am material pentru un pomelnic mai mare cu aceste însemne ale pericolului care paște România, în iureșul NATO de a ne azvîrli în iadul unui început de război mondial, voi poposi chiar în curtea de la Cotroceni a domnului Iohannis, unde au loc niște evenimente menite să ne dea serios de gîndit și să ne întrebăm și mai zgomotos: ce știe președintele și nu știm noi?

Cei care am aflat am fost uimiți cînd, pe 8 iunie a.c., Administrația Prezidențială a făcut cunoscut, prin intermediul unui anunț publicat pe SEAP, că intenționează să achiziționeze servicii de proiectare, execuție și instalare a unui sistem de bariere de securitate împotriva autoturismelor ostile, destinat punctelor de control acces în obiectivul Palatului Cotroceni, pentru aceasta punînd la bătaie un buget estimat la 3.900.000 de lei (aproape 800.000 de euro). Pentru edificare, iată teoria iohannistă cu privire la frica președintelui de moarte, mascată, bineînțeles, sub grija față de funcționarii de la Palat și de integritatea construcțiilor: „În baza atribuțiilor și competențelor specifice, structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale și ale Serviciului de Protecție de Pază organizează și desfășoară proiecte de management al riscurilor de securitate fizică pentru Complexul Palatului Cotroceni, pe baza cărora sînt dimensionate și implementate măsurile de securitate de natură tehnică destinate să mențină riscurile identificate la un nivel rezidual acceptabil”.

Pentru a depăși acest text de tînguială, menit să justifice această mare aroganță a președintelui Iohannis de a se blinda, culmea, în Palatul în care poposește cam rar, vă redau, concret, pregătirea Palatului Cotroceni pentru un viitor... război. Acest sistem sofisticat de bariere

este format din 5 subsisteme destinate tuturor celor 5 puncte de control acces auto de la intrările din străzile Dr. Marinescu, Leu, Panduri, Ana Davila și Grădina Botanică. Practic, cele 5 seturi conțin elemente de blocare de tip bolarzi retractabili, mobili, cu urcare și coborîre pînă la o înălțime între 1,30 și 1,50 metri. Într-o ridicare rapidă (3 secunde) fiecare element trebuie să asigure o rezistență la energie de impact cinetic de 7,5 tone masă la o viteză de 80 kilometri la oră. Sistemul de blocare a intrărilor – mai ceva ca o apărare antitanc de pe frontul ruso-ucrainean –va fi constituit din oțel inoxidabil, și va fi dublat de un gard electric de protecție, cu o fundație considerabilă din beton (vă amintiți de lagărul de la Auschwitz?), ar mai trebui săpat un canal pe care să-l umple cu apă, astfel Cotrocenii devin o cetate inexpugnabilă. Domnule general Pahonțu – ce facem cu atacul cu drone?

Exemplul oferit de Iohannis cu reședința sa de la Palatul Cotroceni s-a dovedit a fi molipsitor: Camera Deputaților anunță achiziția a 5 sisteme noi de control antiterorist la accesul în clădirea Legislativului, în valoare de aproape 800.000 de euro! Vă dați seama ce liniște vor avea de acum încolo parlamentarii și, implicit, condiții optime de un dulce somn în fotoliile parlamentare! Stați așa! Dacă s-a dat startul la achiziții nebunești, a intrat pe fir și SPP-ul lui Pahonțu, care vrea să-și refacă o vilă de la munte, proiect în valoare de 2.024.516 euro. Deocamdată locul acesteia fiind secret, rămîne o nedumerire în plus: aici vor să fugă SPP-iștii lui Iohannis după ce va intra în funcțiune sistemul cu „stapilopozi” de la Cotroceni, în acel moment paza umană fiind înlocuită de tehnică și inteligență artificială?

Pentru că tot am deschis un fel de Cutie a Pandorei în ce privește cheltuirea cu nesăbuință a banilor publici de către politicienii de vîrf ai României tocmai într-o perioadă de austeritate economică, azi, cînd Guvernul introduce noi taxe și impozite pentru popor, să mai deschidem o filă din agenda primului om de stat al Țării, distinsul domn profesor de fizică, Klaus Iohannis, și să vedem cum, într-o sfidare nesimțită a Legii, este cel dintîi care o calcă în picioare și scuipă pe actele normative emise de Guvern. Concret – deși Ordonanța 34/2023 interzice „autorităților și instituțiilor publice, indiferent de modul de finanțare și subordonare (...) achiziționarea, preluarea în leasing sau închirierea de (...) mobilier și aparatură birotică”, Administrația Prezidențială a cumpărat, la o lună și jumătate după ce a intrat în vigoare O.U. respectivă, piese de mobilier în valoare de 124.000 de euro! Aceste noi cumpărături (nu are sens să enumăr și articolele respective) se adaugă celor anterioare, pentru Iohannis devenind o manie achiziționarea de mobilier divers pentru Palatul Cotroceni, costuri ce au ajuns, în cei 8 ani de președinție a acestuia, la considerabila sumă de 400.000 de euro

Generalii neputinței

După atîtea semne care indică direcția greșită spre care îndreaptă Iohannis România, în special în tevatura cu războiul ruso-ucrainean și cu implicațiile catastrofale pentru Țara noastră, cum mai poți avea încredere în Administrația Prezidențială, în clasa noastră politică – o masă amorfă, dar reactivată cînd e vorba de a-și apăra „drepturile”? Ce este și mai dureros pentru cetățeanul de rînd, cel care privește, consternat, seară de seară la televizor, melița unor generali de birou, care analizează, în fața unor hărți „operative”, situația de pe front, panicînd populația României cu atacurile rusești asupra teritoriului nostru, este mistificarea grosolană a realității. După atacurile rusești asupra porturilor Reni și Izmail, isteria a luat proporții astronomice, acești generali, induși în eroare și de unele autorități locale tulcene, au „decretat”: rușii au atacat România! NATO ar trebui să intervină!

De atunci o țin întruna, deși MApN neagă căderea unei drone lîngă Tulcea, după atacul din Ismail, dar menținerea populației într-o permanentă stare de panică este considerată utilă, deoarece poate fi manipulată cu mai multă ușurință. În special Antena

3 CNN, avîndu-l la înaintare pe „analistul militar” Radu Tudor, flancat seară de seară de 4 – 5 generali pensionari, pare că vrea să rupă micul ecran cu amenințările de război din partea lui Putin. Dacă tot se dă el mare strateg și analist în plan militar, de ce nu ia de bună ceea ce transmite chiar ministerul în numele căruia delirează pe bani mulți? Iată textul cu pricina, pe care îl ignoră, preferînd cultivarea și inducerea în mentalul colectiv a unui spirit revanșard împotriva Rusiei și a poporului rus: „În ceea ce privește situația generată de atacurile executate în ultima săptămînă, care au vizat elemente de infrastructură portuară ucraineană din localitățile Ismail și Reni, din evaluările structurilor cu responsabilități ale Ministrului Apărării Naționale, nu au fost identificate amenințări militare directe la adresa teritoriului național sau apelor teritoriale ale României. Dronele utilizate de Federația Rusă în aceste atacuri ilegale și nejustificate nu au intersectat în niciun moment spațiul aerian al României”, precizează MApN. Sintagma de generali ai neputinței se poate pune și în dreptul generalilor activi ai Armatei Române, cei care, avînd cunoștință despre consecințele unei confruntări cu Rusia, fie aceasta și sub umbrela NATO, nu au curajul să-l informeze pe șeful Statului despre dezastrul în care tîrăște România răspunzînd la provocările Rusiei și la interesul SUA și al unor state occidentale de a provoca un conflict direct NATO-RUSIA. Privind cum acești militari de carieră (dar, ce să facem – unii sînt școliți și îndoctrinați în SUA!) nu crîcnesc în fața Comandantului Suprem, avem imaginea tragică a nebunului de Hitler care, sfidînd propunerile feldmareșalilor Wehrmachtului, făcînd totul de capul său, a pierdut războiul cu URSS, deși trupele Axei erau la porțile Moscovei! Însă, vorbind de trecut – puțin sau deloc ne pasă de ce-a pățit Germania lui Hitler, am invocat paralela simbolică doar ca punct de repere în ceea ce i se poate întîmpla României lui Iohannis, înconjurat de generalii Armatei lipsiți de coloană vertebrală în fața unui... neamț mai mic!

În încheierea acestui serial jurnalistic (mai bine zis s-a întrerupt serialul respectiv, problematica acestuia rămînînd, în continuare, ardentă și incisivă), simt nevoia să ilustrez oglinda în care se vede, azi, clasa noastră politică (coruptă și trădătoare), cu ceea ce scria, în urmă cu 143 de ani, Ziaristul Național, Mihai Eminescu, referitor la întrebarea „Cum a fost cu putință să ne conducă asemenea oameni?”. Iată textul, reprezentativ și pentru Iohannis și camarila sa, copie a celor din vremea de purgatoriu a lui Eminescu: „Rușine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunță în numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voința statului său în paragrafe de legi, indignare cată să simță cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai instincte rele, jucînd pe reprezentanții voinței suverane a țării. Nimeni nu întreabă dacă-și țin făgăduințele ce le-au făcut înainte de-a fi aleși; nimeni nu-și dă seama cum această populație flotantă a României, fără legături cu pămîntul și cu neamul țării, fără identitate de interese cu clasele productive și pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România (....)”. Quod erat demonstrandum!

Sfîrșit

NOTĂ: Cu puțin timp înainte de a trimite acest articol spre publicare, am aflat că România a trimis în Ucraina tehnică de luptă și muniție (în „secret”), fapt ce ilustrează veridicitatea punctelor din materialul de față.

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Un om al jumătăților de măsură –Grigore Al. Ghica (I)

Despre ultimul domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, Nicolae Suţu scria că „avea trecutul în spate şi viitorul în față“. Dintre oamenii vremii lui, puţini s-au detaşat de trecut cu atîta grabă şi atîta sinceritate.

Pe cartea de vizită: simpatizant paşoptist (I)

La 19 aprilie/1 mai 1849, prin semnarea Convenţiei de la Balta-Liman, domnii celor două ţări române erau numiţi direct de sultan, pe termen de 7 ani. În virtutea Convenţiei, în Ţara Românească a fost adus Barbu Ştirbei, iar în Moldova, Grigore Al. Ghica. Noul domn moldovean provenea dintr-o familie fanariotă, stabilită de cîteva generaţii în Moldova. Tatăl său, Alecu Ghica, se bucura de un mare respect: încă din 1835 erau semnalate reprezentaţii teatrale în limba română date în casele lui din Iaşi. La rîndul lui, Grigore Ghica a sprijinit Comitetul teatral al lui Kogălniceanu şi Alecsandri şi a făcut parte din cercul „Propăşirii“, fondat în anul 1844.

La 22 de ani, tînărul Ghica era hatman (boier în divan, însărcinat cu comanda armatei), în 1842, subsecretar de stat, iar în 1843, în fruntea Ministerului Finanţelor. „Revoluţia din 1848 şi holera nu l-au izgonit din Iaşi. Fusese chiar bănuit ca autor al broşurii

La Moldavie, Michel Sturdza et son administration

De altfel, tot el a mijlocit jalba moldovenilor la Poartă și a cinstit semnul crucii“. Numindu-i pe revoluţionarii munteni „comunişti“ care molipsiseră cu ideile lor şi pe tinerii moldoveni, ţarul i-a cerut să înlăture din slujbele publice pe aceşti „descreieraţi“.

Domnul a căutat să imprime administraţiei moldovene un caracter liberal, dar, aparţinînd prin origine boierimii, atitudinea lui în această privinţă a avut limite, evocată și în articole duşmănoase la adresa lui Sturdza. Zbirii lui Sturdza l-au pîrît că a ascuns pe Kogălniceanu pe moşia sa de la Bălţăteşti. ceea ce nu era lipsit de adevăr. În iunie 1848 a făcut parte din Comitetul revoluţionar din Moldova, care întreţinea legături cu exilaţii paşoptişti.

Ajuns domn, deşi publica în mai 1851 o listă de revoluţionari munteni şi moldoveni cărora le era interzisă intrarea în Moldova, încă din iulie 1849 el deschisese frontierele pentru revoluţionarii munteni, iar unora dintre exilaţii moldoveni le plătea burse de studii la Paris. Ion Ghica, Aricescu şi Bolintineanu nu

mai conteneau cu laudele la adresa noului domn. Folosindu-se de prestigiul paşoptiştilor, el îi va antrena pe M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. I. Cuza, Alecu Russo în toate sarcinile statului, alături de unii boieri din vechea generaţie. În 1852, domnul a fost însă avertizat de ţarul Nicolae I să-şi modereze interesul pentru acest tineret, care – după părerea autocratului – neopunîndu-se cu hotărîre nici pretenţiilor și abuzurilor moşie rimii conservatoare, nici regimului impus de semnatarii Convenţiei de la Balta-Liman. Dintre demnitarii săi, Nicolae Cânta s-a compromis în afaceri cu falsuri, iar după plecarea lui Ghica de la tron s-a alăturat clicii separatiste (se spune că, de supărare, domnul a avut o criză de nebunie). Nicolae Suţu a urzit intrigi şi l-a defăimat; Costache Sturdza a introdus în ministerele lui atîtea rude încît i se spunea „vice-domn“. Doar Ştefan Catargi, deşi luase parte la reprimările sîngeroase din martie 1848, s-a metamorfozat ulterior într-un unionist convins. Ghica şi-a făcut mari duşmani din boierii pe care i-a surghiunit, în vara anului 1852, la moşiile lor: Petre Rosetti (fratele ginerelui său, Răducanu Rosetti), Costin Catargi (frate al decedatei sale soţii, Anca), Toderiţă Balş (viitorul caimacam) şi Nicolae Rosetti Rosnovanu. Opoziţia conservatoare şi-a îngroşat astfel rîndurile cu rudele domneşti, la care se vor adăuga chiar ginerele său, Nicolae Mavrocordat, cuscrul Nicolae Millot, Vasile Ghica, vărul său, unionist declarat pînă în ziua cînd Vogoride i-a acordat departamentul internelor.

Lagărul conservator a făcut din politica separatistă arma sa principală de luptă contra domnului. Ca să-i reziste, Ghica s-a lăsat dus de curentul general al timpului, mişcarea unionistă, care se bucura de toate simpatiile poporului. Dar această mişcare avea un program de reforme bine stabilit, faţă de care domnul a avut o atitudine oscilantă. Se poate afirma că a fost omul „jumătăţilor de măsură“. Aşa se explică de ce reorganizarea armatei a înfăptuit-o cu scopul declarat de a întări paza graniţelor ţării, în fond de a stăvili fuga ţăranilor înrobiţi şi pătrunderea „agenţilor“

O inimă fierbinte – Nicolae Codreanu (II)

„Speranţa e în copiii noştri...“

Drumul pînă la Curtea de Argeş, pe o vreme rece şi ploioasă de noiembrie, i-a zdruncinat şi mai mult sănătatea. La vechea lui boală s-a adăugat o dublă pneumonie. Prietenii şi-au dat seama de gravitatea bolii. Zamfir Arbore, rugînd pe cei din preajma bolnavului să-l ţină la curent cu evoluţia bolii, exclama cu durere: „Ce soartă crudă ne mai persecută! Şi tocmai cînd? Abia aveam intenţia să cad cu el de acord asupra activităţii comune“. Sînt mişcătoare atenţia si promptitudinea de care au dat dovadă Manicea, Istrati, şi chiar dr. Sergiu pentru salvarea vieţii prietenului lor. Au cumpărat un instrument (un aparat de reanimare, probabil) aproape imposibil de găsit în Bucureştiul acelor ani şi l-au trimis, în mare grabă, la Curtea de Argeş. Prea tîrziu însă! În ziua de 30 decembrie 1878, Codreanu 1-a rugat pe Russel, în prezenţa altor cunoştinţe care-l vegheau, să nu fie îngropat cu ceremonie religioasă. A dictat apoi o scrisoare către un prieten: „Mor şi regret adînc că n-am avut timp a face ceva pentru ţara noastră. Speranţa e în copiii noştri. Străduiţi-vă ca din ei să crească nu vorbăreţi care ticluiesc fraze frumoase, ci adevăraţi luptători pentru cauza poporului“. 31 decembrie 1878,

ora 11 noaptea. După trei săptămîni de grea suferinţă, la numai 26 de ani, a murit în braţele prietenului şi tovarăşului său de luptă, Russel.

Mormîntul lui se află „lîngă fîntîna lui Manole pe zarea ce duce de la Curtea de Argeş spre mînăstire“ –cum glăsuieşte un document al vremii. „Ca trăsnetul s-a abătut nenorocirea comună care a dat peste noi – scria unul dintre tovarăşii săi. Dragul nostru tovarăş ia cu el în mormînt şi speranţele, şi visele noastre de a merge curînd cu el, mînă în mînă, pe drumul larg al activităţii noastre“.

Desconsiderîndu-i dorinţa de a fi înmormîntat ca un ateu, reprezentanţii bisericii au făcut apel la autorităţi şi au impus oficierea serviciului religios. Ziarul „Românul“ din 25 ianuarie 1879, sub titlul „Libertatea conştiinţei”, dădea curs unui protest energic în care se spunea: „Noi admirăm întotdeauna profunditatea şi inima generoasă a acestui om, care dorea să facă atît de multe pentru poporul român, pe care-l iubea din fundul inimii sale şi care devenise obiectul principal al preocupărilor sale“. Intervenţia în Parlament a unor prieteni şi democraţi exprima indignarea opiniei publice progresiste „împotriva încălcării libertăţii de conştiinţă, asigurată de Constituţia românescă“. Aceleaşi fapte condamnabile l-au determinat pe Russel să adreseze două proteste

revoluţionari. A promulgat învăţămîntul „gratuit şi liber pentru toţi locuitorii“, dar aplicarea măsurii a fost destul de incompletă. De două aspecte „vulnerabile“ s-a slujit boierimea conservatoare ca să atace pe domn: finanţele zdruncinate ale ţării şi liberalismul lui. Alocarea celor 12-14 milioane de piaştri din buget nu se făcea pentru bunăstarea generală, aproape jumătate fiind consumat de mica armată, de lista civilă a domnului şi de datoriile faţă de Poartă. Cîtă vreme clasa proprietarilor funciari nu era impozabilă, singurul impozit direct mai important era capitaţia (impozit pe cap de om), plătită de o populaţie săracă şi fără putere economică. Aşezămîntul agrar din 1850 făcuse din ţăran un chiriaş pe pămîntul lăsat de boier în folosinţă. Ghica n-a reuşit – şi nici n-a dorit – să desfiinţeze boierescul. Războiul ruso-turc de la Dunăre din 1853-1854 a agravat ruina ţărănească. Ca să acopere golurile vistieriei, a mărit capitaţia pe mazili (contribuabili care alcătuiau boierimea de la ţară, fără slujbe) de la 30 la 80 de piaştri, vama de la 3 la 5%, a dublat preţul la sare, a aplicat patente de 2-6 ducaţi pe fiecare circiumă, a pus taxe pe caii de poştă etc. Cînd a încercat să aplice timbrul fiscal pe vînzări şi cumpărări, boierimea şi negustorimea s-au opus cu înverşunare, scoţîndu-i chiar porecla de „Timbru-Vodă“. Francezii P. Bataillard şi Edm. Texier, exprimînd punctul de vedere al elementelor liberale, nemulţumite de oscilările domnului, îl caracterizau ca pe un ambiţios, dornic, din interese personale, să se aşeze în fruntea mişcării naţionale din Moldova. Ei subliniau chiar că, pe baza dreptului de autonomie al țării, domnul ar fi putut face multe reforme fără să ceară aprobarea nimănui. Aceasta era situaţia în Moldova în anul cînd s-a declanşat războiul Crimeii: 1853. Pronunţîndu-se pentru neutralitate, cînd Principatele au fost ocupate de trupele ţariste, Ghica s-a retras la Viena. Apoi, în 1854, s-a reîntors odată cu ocuparea Moldovei de trupele turco-austriece (ocupaţia austriacă a ţinut pînă în septembrie 1855). Intenţiile Austriei de a-l folosi în scopul propriilor ei interese nu au fost traduse în fapt. În clipa cînd a încercat să impună cele peste 500 de curţi boiereşti din Iaşi la un impozit pentru acoperirea cheltuielilor de încartiruire a trupelor austriece, Balş s-a aşezat îndată în fruntea nemulţumiţilor.

(va urma)

THEODOR BUCUR, doctor în Istorie energice prefectului de Argeş şi procurorului judeţean. Încercările prefectului C. Racoviţă de a pedepsi pe cei care nesocotiseră dorinţa „unui om onest“ au fost urmate de destituirea curajosului prefect de către guvernul liberal. Singura vină a prefectului, sublinia un document al vremii, era aceea de a fi luat „poziţie faţă de samavolniciile episcopului, în apărarea drepturilor democratice“.

Campania de şase săptămîni, cu largi discuţii în Parlament, în opinia publică şi în presă, prilejuită de înmormîntarea lui Codreanu, a dat cîştig de cauză moral mişcării socialiste, democratice.

Şi parcă niciodată mai mult ca azi, slovele lui Codreanu nu şi-au dezvăluit mai limpede sensul lor profetic: „Poporul muncitor român nu poate constitui în nici un caz o bază mai nesigură pentru propovăduirea revoluţiei sociale decît alte popoare apusene... Faţă de boieri, poporul are o atitudine duşmănoasă, ceea ce dovedesc, între altele, cîntecele populare româneşti. Ţăranii români, mai ales cei care trăiesc în munţii Valahiei, aşteaptă să apară din nou un revoluţionar Vladimirescu care să-i organizeze şi să-i conducă împotriva boierilor. Muncitorii de prin oraşe prezintă o bază favorabilă pentru propovăduirea revoluţiei sociale“.

Sfîrșit

STELIAN NEAGOE

Reporterii Antichit��ii

Cînd se naşte ziaristica? Într-o scrisoare adresată în septembrie 1789 publicaţiei Chronique de Paris, un anume cavaler P. (care nu a putut fi identificat mai precis) vorbea despre cariera ziaristică („carriѐre du journalisme“), simţind nevoia să deschidă o paranteză pentru a preciza: „Daţi-mi voie să folosesc acest cuvînt care lipseşte încă din limba noastră“.

Ca fenomen însă, ziaristica a apărut mult mai devreme decît cuvîntul care o numeşte. Substraturile sale necesare sînt informaţia şi opinia. Nevoia de informaţie este firească fiinţelor vii: informaţia pasivă este strîns legată de însăşi posibilitatea de supravieţuire a individului în faţa pericolelor, obstacolelor, dificultăţilor pe care le prezintă lumea exterioară. În viaţa socială, informaţia pasivă tinde să devină activă şi tot mai conştientă: individul, avînd interesul ca societatea în care trăieşte să supravieţuiască şi să prospere, nu poate neglija să dea acesteia informaţiile pe care el le consideră utile şi pe care le-a primit într-un fel sau într-altul.

În viaţa noastră, informaţia este legată, mai strîns sau mai puţin strîns, de opinie. Este practic imposibil ca ele să fie separate. Dacă această informaţie, legată de opinie, se referă la probleme de actualitate, la probleme la zi, ea trebuie definită – după părerea mea – jurnalism. În acest sens, istoria jurnalismului, la fel ca istoria dreptului sau a economiei, nu se naşte la o dată istorică anumită, ci se pierde în negura timpurilor.

Vocea �i imaginea

Într-un studiu al său, Albert Bayet ne sfătuieşte să încercăm să trasăm, în linii mari, „evoluţia formelor de expresie folosite de om din timpurile cele mai îndepărtate pînă în zilele noastre pentru a putea degaja propriile noastre gînduri şi sentimente“. El observă: „primele două forme de expresie au fost vocea şi imaginea. Vocea omenească, dacă nu este amplificată cu ajutorul tehnicii moderne, poate părea un mijloc destul de slab. Totuşi, vocea a fost aceea care a purtat poemele homerice în lumea întreagă. Tot prin voce au fost conduse în Agora şi în For destinele polisului grec şi ale Cetăţii Eterne”.

Nici imaginea nu e mai slabă decît vocea. Dimpotrivă, într-un fel e chiar mai puternică, pe de o parte pentru că vedem mai departe decît auzim şi, pe de altă parte, deoarece cuvintele trec, iar imaginea rămîne. Datorită ei, generaţiile noi pot stabili contactul cu trecutul. Casa, templul, basorelieful, statuia, tabloul sînt tot atîtea documente prin intermediul cărora ideile strămoşilor continuă să trăiască pentru urmaşii lor. „Noi nu ştim exact ce reprezentau imaginile desenate sau pictate acum cincizeci de mii de ani, sau şi mai mult, pe pereţii peşterilor. Dar ştim că voiau să spună ceva, că erau o formă de expresie“.

Cît priveşte nevoia de informaţie şi formare a opiniei, care s-a manifestat în comunitatea primitivă, ea nu apare doar în cazuri de necesitate stringentă de supravieţuire, de exemplu necesitatea de apărare la apropierea inamicului, ci şi cînd e vorba de o necesitate de supravieţuire cu caracter mai larg, de nevoia de a găsi pentru comunitate condiţiile de siguranţă şi bunăstare. Este vorba de alegerea conducătorului, pregătită de obicei prin consfătuiri şi ratificată de o adunare. Este vorba de crearea normelor

„Acta diurna“, primul cotidian consemnat în istorie

vieţii sociale, la care societatea colaborează direct sau indirect. Pentru a face cunoscute deciziile sale, şeful comunităţii va avea nevoie de un vestitor, de un herald.

O nou� form� de expresie

Vocea şi imaginea sînt deci primele două forme de expresie. După ce le prezintă, Bayet afirmă: „Apariţia scrisului în sînul acestui sistem de expresie reprezintă o revoluţie. Dar – o bună bucată de vreme – efectele acestei revoluţii sînt destul de modeste. Manuscrisele sînt rare, iar analfabeţii foarte numeroşi. Toţi pot «citi» faţada unei catedrale, puţini sînt privilegiaţii care pot citi un manuscris. Din această cauză, la marea majoritate se constată o lipsă de informaţie care surprinde mai tîrziu“.

Scrisul, fie el pictografic (adică reprezentare schematică de obiecte), ideografic (adică reprezentare simbolică de idei) sau fonetic (cel mai recent), apare inevitabil neiniţiaţilor ca avînd o valoare magică.

Cele mai vechi forme de scriere au apărut în antichitatea egipteană. Luptele pentru unificarea Egiptului de Sus cu cel de Jos, unificare realizată în jurul anului 3200 î.e.n., au fost preamărite în reprezentări grafice făcute pe tăbliţe. Despoţii s-au servit apoi de monumentele lor funerare pentru a-şi glorifica propriile fapte printre contemporani si pentru a le face cunoscute şi urmaşilor. S-au folosit pentru aceasta de reprezentări determinate în timp şi spaţiu, indicînd data şi locul unde s-au desfăşurat faptele consemnate. Acest stil descriptiv şi celebrativ a fost aplicat şi de faraoni în decoraţia marilor temple: egiptenii trebuiau să cunoască faptele faraonilor si puterea imperiului.

La rîndul lor, suveranii asirieni şi caldeeni au comemorat propriile fapte şi victorii prin semne încrustate pe frontonul a nenumărate monumente. Am putea da alte multe exemple. Am putea vorbi, apoi, de memorialişti, începînd cu cei babilonieni, însărcinaţi să consemneze, zi cu zi, evenimentele publice, deşi ne-ar veni greu să precizăm de ce difuzare s-au bucurat jurnalele lor.

Aproximativ în anul 3000 î.e.n. a apărut pe zidul unei case antice din Teba un papirus (găsit între ruinele acestei case şi păstrat la British Museum) care invita pe toţi cititorii să furnizeze indicii menite să permită capturarea unui sclav evadat, promiţînd o recompensă. Este vorba de un aviz publicitar de oarecare interes, deoarece – după părerea noastră – depăşeşte sfera publicităţii propriu-zise, întrucît denunţă încălcarea unei norme de drept: aceea care consfinţea sclavajul.

Piramida �i fiica lui Kheops În Egiptul antic nu a lipsit nici ziarul vorbit. Este cunoscută, de exemplu, o legendă culeasă de Herodot despre faraonul Kheops, din al cărui ordin – după cum se ştie – a fost construită, în decursul a 20 de ani, o piramidă. Construcţia s-a făcut cu sacrificiul a sute de mii de prizonieri de război şi sclavi, dintre care foarte mulţi au murit din cauza efortului sau a bolilor, cu contribuţia exorbitantă a popoarelor vasale, cu ajutorul prăzilor din expediţiile militare şi aşa mai departe.

Legenda ne spune că faraonul Kheops, nemaiavînd bani pentru această construcţie, şi-a vîndut fiica trecătorilor de pe stradă. Faptul de cronică (adică construirea piramidei prin mijloace samavolnice) este real. Nefirească pare însă povestea despre fiica lui Kheops şi aici legenda poate fi considerată o reacţie posibilă la o samavolnicie, o răzbunare. Aşa cum se întimplă cîteodată şi în zilele noastre: la faptul de cronică se adaugă exagerări, născociri, care reprezintă răzbunarea celor tiranizaţi. Exagerarea face parte din ziarul vorbit care se fixează în legendă aproape sigur cu ajutorul celor nemulţumiţi şi apoi intră în folclor. Este unul dintre primele cazuri de raport între fenomenul jurnalistic şi cel folcloric.

Au existat ziare în Grecia antic�?

Dorinţa de noutăţi, nevoia de cronică şi, în acelaşi timp, nevoia de opinie s-au manifestat pe vremea aceea mult mai puternic în lumea occidentală decît în cea orientală. Nevoia de opinie a fost atît de proprie sufletului grec încît legenda homerică n-a neglijat să ne-o prezinte, chiar dacă uneori doar tangenţial. Într-adevăr, Tersit n-a fost numai interpretul unei opinii personale, ci şi al unei opinii publice colective: aceea a masei de ateeni care, după zece ani de lupte sub zidurile Troiei, au fost cuprinşi de oboseală şi nostalgie. Se pare însă că legendarul bard al legendarelor fapte a presimţit că astfel de manifestări ştirbesc principiul

de autoritate şi mitul însuşi – nu trebuie să uităm că în epoca homerică regii erau cei care-i subvenţionau pe poeţi – şi de aceea apariţia lui Tersit este ridicolă. Homer s-a apărat de criticile pe care i le-ar fi putut aduce apariţia acestui personaj cu o armă care, la rîndul ei, este o manifestare a spiritului critic: satira.

Grecia antică poate fi considerată marea patrie a spiritului critic. Ea este cea care, în domeniul constituţional, ne-a dat republica democratică (chiar dacă cu limite care astăzi nu ar putea fi tolerate), necunoscută pînă atunci în istoria omenirii; în Grecia a luat naştere cetăţeanul, însă Grecia clasică n-a depăşit conceptul de cetăţean, n-a ajuns la conceptul de umanitate decît în gîndirea unora din filozofii săi. Dar cetăţeanul a fost direct sau indirect parte deliberantă în hotărîrile pe care le lua statul în faţa evenimentelor de politică internă sau externă. Existau deci premise pentru o mai largă manifestare a fenomenului jurnalistic.

Grecia cunoştea, ca şi alte ţări, heralzii care anunţau poporului dispoziţiile legislative, sau oameni care făceau publicitate comercială cînd soseau vase sau caravane cu marfă de vînzare. Dar nici la Atena şi nici în alte oraşe greceşti nu a existat, după cîte sîntem informaţi, nici un fel de buletin, pe cînd la Roma a apărut primul ziar, ba mai mult, primul cotidian, şi anume Acta diurna

Cum se explică acest lucru?

După părerea noastră, în Grecia nu s-a resimţit nevoia unui asemenea buletin datorită limitelor fiecărui stat şi numărului restrîns de locuitori (să nu uităm că în perioadele de înflorire, de pildă în anul 431 î.e.n., cînd a început războiul din Peloponez, Atena număra cam 35 – 40 de mii de locuitori, în timp ce Roma avea încă din anul 264 î.e.n., adică la începutul primului război punic, 290.000 de locuitori, iar republica nu mai era un oraş-stat, ci un stat teritorial. Pe de altă parte, în oraşele greceşti nu s-a simţit nevoia unui asemenea buletin periodic din cauza modului de viaţă de acolo. Este bine cunoscut faptul că la Atena viaţa se desfăşura în mare măsură în Agora, că acolo se anunţau ştirile şi se discutau problemele care urmau să fie supuse adunării. În Agora deci, acolo unde negustorii îşi puneau la cale propriile afaceri, se desfăşura un ziar vorbit. Acolo se aflau veştile din celelalte oraşe aduse pe atunci de rapsozi, aşa cum, multe veacuri mai tîrziu, trubadurii le aduceau pe cele ale lumii medievale. În adunări se analizau treburile obşteşti pînă la cele mai mici amănunte, se dezbăteau diferite opinii politice: acolo îşi ţinea Demostene Filipicele sale, prin care încerca să salveze Grecia de invazia macedoneană, însuşi cunoscutul istoric şi filozof italian Benedetto Croce le-a considerat ca pe nişte manifestări jurnalistice. „Numeroşi scriitori – spune el – pe care îi admirăm, îi socotim clasici și-i studiem în şcoli n-au fost altceva decît ziariştii acelor timpuri trecute“. El citează pe Demostene şi pe Cicero pentru discursurile lor.

Pe de altă parte ştim că unele discursuri politice au fost aşternute în scris şi apoi vîndute: cele ale lui Antiphon, Andocide ș.a.

La acestea se adaugă Teatrul grec, a cărui comedie se ridica la rangul de satiră politică şi socială, care, începînd cu Secolul al XIX-lea, devine caracteristica periodicelor umoristice şi satirice. În Grecia clasică, acest gen de satiră a ajuns la apogeul său cu Aristofan. El reprezenta vocea poporului care batjocorea vicii şi chiar virtuţi, dacă acestea din urmă depăşeau înţelegerea sa.

Ca să nu mai vorbim despre o întreagă mentalitate şi despre un mod de viaţă si de exprimare care are legături mai puţin strînse cu jurnalismul, dar care i-au determinat pe unii să vadă în Herodot un fel de redactor călător, în Xenofon, datorită lucrării sale Anabasis, un reporter de război al Antichităţii.

Prof. univ. GIULIANO GAETA, preşedintele Institutului italian de istorie a jurnalismului

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Interesul național al președintelui

(urmare din pag. 1)

„România își propune revigorarea relațiilor cu Africa Subsahariană la un nivel superior de ambiție, adaptat noilor realități românești și africane și noului profit strategic al fiecărui partener. Această revigorare se va face prin urmărirea valorilor și intereselor comune, în principal în plan politic și economic, al cooperării multilaterale și internaționale. Reconectarea politică la spatiul african se face prin dezvoltarea și diversificarea relațiilor bilaterale cu statele africane, inclusiv prin redinamizarea vizitelor la nivel înalt atît în România, cît și pe continentul african.

Perspectiva unui turneu al Președintelui României în Africa reprezintă o oportunitate politică pentru dinamizarea relațiilor României cu Africa, pe baze noi, în acord cu statutul actual al României și se înscrie în linia strategiei politicii externe comune a UE ca actor global, fără a intra în contradicție cu celelalte obiective de politică internă»”.

Am citit de cîteva ori comunicatul MAE ca să pătrund mai bine cele spuse, dar tot nu am înțeles unde e interesul național în numele căruia se face această vizită și, în general, de cînd acționează MAE pentru urmărirea intereselor naționale ale României. În problema Bîstroe, a grînelor ucrainene, a intrării în Schengen, a vizelor pentru SUA, a relațiilor comerciale cu China, nu am văzut nici o reacție a sus-numitului minister. De asemenea, aș dori să știu și eu care sînt interesele naționale ale României a căror împlinire o urmărește ministerul? Avem noi așa ceva? Probabil e vorba de interesul național al României ca președintele său să se mai plimbe o dată pe banii noștri. Dacă de asta e vorba, atunci sînt lămurit

O altă motivație a vizitei domnului președinte constă în „înțelegerea mai profundă a acestui spațiu” (cel african) pentru ca astfel „să contribuim la consolidarea profilului și influenței României la nivelul UE”. În ultimii 25 de ani eu nu am auzit de nici un fel de relație sau inițiativă pentru înțelegerea profundă a spațiului african, din partea unor oameni specializați în astfel de probleme. Acum îl trimitem acolo pe domnul Iohannis ca să îl înțeleagă? El nu a fost în stare să înțeleagă poporul român care l-a ales de două ori în fruntea sa și o să fie în stare în cîteva zile de vizită să înțeleagă profund spațiul african? Presupunînd că da, la ce ne va servi nouă cînd mandatul lui se va încheia peste un an de zile și toată experiența acumulată va fi degeaba?

Pe urmă, această vizită are loc în „Africa Subsahariană la un nivel superior de ambiție”. Probabil vă zgîrie urechea „nivelul superior de ambiție” și e normal să fie așa pentru ca e un cuvînt din limba engleză folosit ca atare în limba română că deh, trebuie să ne însușim limbajul de lemn al epocii fără să-l mai adaptăm la specificul limbii noastre mult mai bogată în sensuri decît sărăcia aia de engleză.

Lăsînd de o parte cîrcoteala gramaticală, m-am întrebat de ce merge Iohannis în Africa Subsahariană? De ce nu se duce în cea sahariană? Probabil fiindcă acolo a fost o dată, a văzut piramidele și acum trebuia să vadă și cealaltă parte. Da, și nu. Dacă vă uitați la vizitele din ultimii ani ale președintelui, o să observați că a voiajat în special în regiuni unde existau mai mult interese naționale ale SUA decît ale României. Bunăoară, la începutul acestui an a fost în Japonia și în Sinagapore, țări din zona Asia Pacific, unde SUA încearcă să se opună expansiunii chineze. A urmat apoi turneul în America de Sud, unde a vizitat Brazilia, Chile si Argentina. După cum ne anunța înaintea plecării același MAE, „obiectivul central al acestei vizite îl reprezintă aprofundarea, diversificarea și dinamizarea relației bilaterale cu Brazilia, principalul partener comercial al României în America Latină și Caraibi, aspect care va fi concretizat și prin adoptarea de către cei doi președinți a unei Declarații comune.

Documentul conține angajamentul celor două părți de a crește nivelul relațiilor bilaterale prin intermediul unui dialog politic intensificat și al unei cooperări sectoriale mai dinamice, în domenii de interes comun precum comerț, investiții, industrie, cercetare și inovare științifică, securitate cibernetică, digitalizare, schimbări climatice, agricultură durabilă, educație și cultură”.

Ei bine, în declarația de care pomeneam mai sus, președintele a spus vreo două propoziții despre cooperarea bilaterală și apoi a vorbit doar despre războiul din Ucraina, spunînd, printre altele, că: „Mesajul României, ca stat vecin și cu cea mai lungă frontieră dintre statele Uniunii Europene și ale NATO cu Ucraina, este clar, puternic și trebuie înțeles de partenerii noștri: oricît ar încerca Moscova să își justifice acțiunile, Rusia este un stat agresor, care a încălcat prin forță suveranitatea teritorială a Ucrainei și a încercat să îi anuleze independența, încălcînd inclusiv Carta ONU. Ucraina este victima agresiunii ruse. Toate efectele negative ale acestei agresiuni la nivel global sînt consecința directă a acțiunii sale, contrară dreptului internațional. Comunitatea internațională are datoria să sprijine Ucraina pentru a respinge agresiunea și pentru a cîștiga acest război de eliberare a țării”.

Ați înțeles de ce s-a dus acolo Iohannis: ca să-i spună președintelui brazilian Lula, aflat în fruntea unei țări fondatoare a BRICS, că ar trebui să se dezică de Rusia și China și să sprijine eforturile comunității internaționale (adică doar SUA si UE) din Ucraina. Nu pentru interesul țării noastre, ci pentru interesul americanilor. Credeți cumva că se duce în Africa Subsahariană la întîmplare? Nu cred, ba sînt în stare să presupun că pe lista țărilor vizitate se vor afla Sudan, Etiopia/Eritreea, Somalia sau Libia.

Așadar, Iohannis va merge acolo pe post de săgeată a sultanului Biden, ca să livreze cine știe ce mesaje politice și să-și creeze impresia că e un lider important al lumii libere.

Sînt convins că și această vizită prezidențială va fi una pe care poporul o va trata exact așa cum trata pe vremuri vizitele lui Ceaușescu în străinătate: cu indiferență. De menționat, însă, că vizitele „dictatorului și ale odioasei lui soții”, ca să citez din presa de acum 30 de ani, se făceau în interesul național al României și erau urmate de numeroase contracte bănoase pentru țara noastră, pe cînd cele ale lui Klaus Iohannis se fac în interesul altor țări și al lui personal și sînt urmate doar de scandal și imense cheltuieli din buzunarele noastre și așa goale.

Bravos națiune, halal să-ți fie!

Primul-ministru Marcel Ciolacu și ministrul de Finanțe Marcel Boloș au prezentat – în cadrul unei conferințe de presă – primul pachet de măsuri destinate reducerii deficitului bugetar. Acest pachet cuprinde peste 50 de măsuri de reducere a cheltuielilor. Conform ministrului de Finanțe măsurile sînt structurate pe patru paliere, respectiv se axează pe autoritățile și sectorul public, pe companiile de stat și companii de subordonare locală, pe instituțiile publice autonome și pe consolidarea capacității instituționale a Ministerului de Finanțe.

Raportat la acest plan, ca și avantaje, regăsim o serie de măsuri care privesc optimizarea capacității administrative, respectiv:

• Reducerea numărului de secretari și subsecretari de stat cu 20%;

• Reducerea numărului de consilieri ai directorilor generali din cadrul companii de stat cu 50%;

• Reducerea numărului maxim de membri în Consiliile de Administrație și în Consilii de Supraveghere a companiilor publice la maximum 7 (șapte) persoane, și cu plafonarea remunerației fixe lunare a acestora la maximum trei salarii, iar a remunerației variabile a acestora la maximum 6 (șase) salarii (exclusiv dacă compania respectivă nu are pierderi și nu înregistrează datorii).

Celelalte măsuri discutate în spațiul public – măsurile care privesc creșterea taxelor și impozitelor aplicate persoanelor fizice și mediului economic – sînt adevărate „bombe” (în sens negativ, desigur) ale acestei „prime reforme reale” (cum a denumit Ciolacu acest plan de măsuri).

Dacă vor fi aplicate, aceste măsuri ar afecta în mod semnificativ nivelul de trai al fiecărui român (nivel de trai care oricum este extrem de scăzut raportat la media Uniunii Europene). De asemenea, ar avea repercusiuni asupra mediului economic românesc. De exemplu, raportat la regimul de impozitare a activității IMM-urilor, propunerile vehiculate vizează ca IMM-urile cu cifră de afaceri între 60.000 de euro și 500.000 de euro să fie impozitate cu 3% din cifra de afaceri, raportat la 1%, cît este în prezent. Dacă un IMM are o cifră de afaceri între 60.000 de euro și 500.000 de euro, dar are o marjă de profit de peste 30%, atunci acesta va intra automat la impozitarea de 16% pe profit. Deoarece în acest interval al cifrei de afaceri se regăsesc peste 60% din IMM-urile din România, acest regim propus ar reprezenta o creștere cu 300% a impozitării aplicate, ceea ce reprezintă o creștere nesustenabilă în condițiile actuale ale pieței (condiții care permit operarea cu marje foarte mici de profit pentru marea majoritate a domeniilor de activitate).

Se remarcă faptul că aceste măsuri afectează primordial IMMurile românești și nu companiile multinaționale străine, care sînt protejate în continuare și care au posibilitatea de a acumula capitaluri folosind resursele naționale ale României și forța de muncă calificată (pe care o plătesc mult inferior comparativ cu țara de origine a acestor multinaționale).

UN p UN ct de vedere Accente Tărăboiul vaccinării obligatorii

O hotărîre de guvern care precede un proiect de act normativ, intitulat „Strategia națională de vaccinare în România”, stîrnește un uriaș tărăboi, pe motiv că preconizează vaccinarea de-a lungul întregii vieți, inclusiv prin mecanisme de compensare. Înregistrăm o frecvență și chiar virulență rar întîlnite, proteste după proteste pe această temă. Cît este pericol real și cît este pericol imaginat în ceea ce preconizează Guvernul? Cum de a fost indusă o asemenea stare de alertă la nivelul unei părți din societate, unde tonul este dat de oameni inteligenți și instruiți?

Merită să analizăm cu toată seriozitatea cauza acestui fenomen. Un fenomen social și totodată psihologic, la nivelul unei părți a societății care percepe intenția Guvernului drept o capcană. Vectorii acestor opinii sînt în general persoane, intelectuali ai României, care au semnalat cu încrîncenare pericolele legate de campania anti-Covid a statelor și capcanele de tot felul ale campaniilor de vaccinare. Și care, ulterior, atrag atenția asupra unora dintre consecințele nefaste ale vaccinurilor anti-Covid. Acești vectori ai societății au astăzi credibilitate, o credibilitate dată de antecedentele legate de pandemie și, în consecință, sînt pe cai mari acum, cînd atacă o intenție guvernamentală netransformată încă în lege. În definitiv, legea vaccinării populației se află la capătul unei dezbateri publice și toți cei care au simțit nevoia au fost și sînt în continuare în drept să dezbată.

În altă ordine de idei, întreaga tărășenie seamănă cu povestea drobului de sare. Cade sau nu cade drobul de sare? Legat de pandemie, a căzut. De ce nu s-ar repeta istoria? Și de aici încolo se dă cumva undă verde pentru fel de fel de scenarii catastrofice. Și teorii ale conspirației.

Nu am intenția să intru în coliziune cu intelectuali pe care, în definitiv, am toate motivele să-i respect. Le atrag însă tuturor atenția – și atrag atenția și opiniei publice neutre, celor care nu sînt încă plasați nici de-o parte, nici de cealaltă a baricadei – că mai e mult pînă departe. Proiectul de act normativ urmează să intre în dezbaterea Camerei Deputaților și Senatului. El nu are un caracter de urgență. Prin urmare, există posibilitatea ca, mai întîi în Comisii și apoi în plen, să poată fi dezbătut și amendat articol cu articol. Ceea ce astăzi este identificat drept o suită de capcane de natură să dea apă la moară mult blamatei industrii farma sau guvernelor în care reprezentanții industriei farma reușesc să facă lobby cu succes, se poate confirma sau infirma. Dar doar în timp. Ceea ce însă va putea fi vizibil este modul în care va fi definitivat actul legislativ.

Pentru moment, ceea ce întinde la maximum nervii este intenția Guvernului de a vaccina cu mic, cu mare întreaga populație. În primul rînd. Și în al doilea rînd de a transforma această operație întruna obligatorie. Într-un fel sau altul, cine nu se va conforma va suferi o serie de consecințe. În funcție de ce va stabili legiuitorul, asemenea consecințe pot fi financiare, în sensul aplicării unor amenzi, sau de altă natură. Cum ar fi stabilirea unor restricții, la care să fie supuse persoanele care nu se vor vaccina sau părinții care refuză să-și vaccineze copiii. Asemenea restricții n-ar putea presupune în nici un caz interdicția de a li se acorda asistență medicală, ci mai degrabă obligarea acestora de a plăti tratamentele generate de contractarea unor afecțiuni care puteau fi evitate prin vaccin. Și această formă de constrîngere este discutabilă. În sensul că, în conformitate cu Constituția, asistența medicală în România este generală și gratuită. Chiar dacă acest principiu este de multe ori încălcat. Mai rămîne de dezbătut în cele două Camere ale Parlamentului lista celor cîteva vaccinuri care urmează să devină obligatorii. Poate că acum avem o listă mai lungă, iar din Parlament va ieși o listă mai scurtă. În fine, ca să dau curs și unei observații cît se poate de pertinente a avocatului Dan Chitic, societatea va trebui să dea răspuns la întrebarea de ce, pentru actele normative vizînd sănătatea populației, este necesar un aviz al Serviciului Român de Informații. Aici răspunsul este mai complicat. Pentru că atribuțiile celui mai important serviciu secret al țării nu sînt bine definite. Aparent, totul poate ține de siguranța națională. În realitate, lucrurile nu stau așa. De siguranța națională ar trebui să țină doar acele acte normative care vizează antiterorismul sau contraspionajul. A pune totul în cîrca SRI ca răspundere înseamnă implicit a-i acorda acestui serviciu secret puteri exagerat de mari în toate domeniile.

Așadar să fim precauți, să fi prudenți, dar să nu ne isterizăm. Chiar dacă din nefericire puterea din România, dar și puterea de la nivel european și mondial le oferă suficient de multe argumente celor care se tem că o să cadă drobul de sare.

Sursa: CORECTNEWS COM

De la Poiana lui Iocan la „bilețelul roz“

Dezrădăcinarea țăranilor din anii ᾿50 - ᾿60 a produs un trafic imens al plicurilor expeditordestinatar scrise cu litere de-o șchioapă cu creionul chimic, înghesuite față-verso în cuvinte tremurate. De zeci de ani nu ne mai scriem scrisori nu doar pentru că avem Internetul la îndemînă, ci și pentru că nu mai sîntem prietenoși cu seducția răgazului, cu sentimentul dorului de persoana iubită, de părinți, de prieteni. Așteptarea nu mai face parte din glosarul cotidian. Sîntem tributari ritmului de viață draconic, plecăm dimineața de acasă butonînd telefonul mobil la volan sau în mijloacele de transport în comun și ne întoarcem sub aceeași zodie a vieții online. Cred că milioane de români nu au un stilou sau un pix la îndemînă, cu atît mai puțin o coală de hîrtie. În urmă cu mulți ani, într-un articol la Deutsche Welle făceam o remarcă pe care o consider și azi de actualitate: „Cauza pentru care am renunţat, ba chiar am uitat să ne mai scriem scrisori eu cred că este una mai profundă decît aceea că am fost acaparați de magia Internetului. Ea ţine de lipsa noastră de comunicare, altfel spus, de golul nostru sufletesc. Spre deosebire de comunicarea prin Internet sau telefonul mobil, scrierea unei scrisori implică a fi alături de celălalt, a te gîndi la el, a-l avea în gînd pînă ce primeşti răspunsul. La fel cum aşteptarea răspunsului de la tine implică aceeaşi prezenţă sufletească din partea celuilalt. În felul acesta lungul şir al aşteptărilor, uneori cu emoţii sau cu grija că scrisoarea de la cel drag nu mai vine, se constituie într-o comunicare durabilă şi profundă, uneori fără sfîrşit“.

Genealogia schimbării la față a comunicării prin cuvîntul așternut pe hîrtie

Poșta Română e de ani buni în pragul falimentului și pentru că nu mai vinde timbre și plicuri poștale, nu mai trimite scrisori recomandate cu confirmare de primire decît într-un număr infim. Compania Națională Poșta Română S.A., aflată în prezent în proprietatea statului român și a Fondului Proprietatea, a supraviețuit de-a lungul deceniilor comuniste, ba chiar a prosperat, datorită sutelor de mii de scrisori pe care le livra zilnic în cele mai îndepărtate colțuri ale patriei comuniste.

Dezrădăcinarea țăranilor din anii ᾿50-᾿60 a produs un trafic imens al plicurilor expeditordestinatar scrise cu litere de-o șchioapă cu creionul chimic, înghesuite față-verso în cuvinte tremurate, rod al palmelor bătucite de plugari care au fost obligați să lucreze la strung, la freză, în metalurgie, în minerit, în construcția de blocuri cutii de chibrit, pe șantierele de drumuri și poduri, într-un cuvînt, pe șantierele construirii „societății socialiste multilateral dezvoltate“. Țăranii au fost strămutați la oraș, dar ei tot țărănește au continuat să trăiască. Prima generație în pantofi a adus cu ea discuțiile din Poiana lui Iocan și întrebarea teribilă a lui Ilie Moromete „Pe ce te bazezi?“. Adică, de ce samsarii comuniști au decis să le ia pămînturile, vitele, pînă și căruțele și să-i strămute la oraș, unde în locul prispei de acasă erau nevoiți să iasă în cearcănul nopții la aer în balcoanele din beton armat străjuite cu gratii din fier forjat? Pe ce s-au bazat zbirii comuniști cînd au ordonat că „băi, Cocoșilă“ trebuie să se prefacă în „tovarășe Cocoșilă“? Unde le-a fost mintea ștabilor de la C.C. al PMR și a celor de la județeana de partid cînd au dat ordin ca loturile țăranilor înstăriți să treacă la C.A.P. și

să hrănească și gurile bețivilor și pierde-vară ai satelor?

Așa se face că nevoia de poveste, de taifas, de șezătoare, cum era rostul în satul natal, umplea zilnic cutiile poștale cu scrisori. Dorul de acasă al țăranilor din fabrici și uzine, dorul de neveste și de copii era expediat prin plicurile acelea cu litere de-o șchioapă și scris tremurat. „Noi sîntem bine sănătoși, ceea ce vă dorim și vouă“, așa începea, aproape invariabil, o scrisoare trimisă de la Uzinele Faur din București (fostele Uzine Malaxa) la Cucuieții din Deal. Singurul lucru bun al industrializării forțate, heirupiste, au fost scrisorile, milioanele de scrisori ale țăranilor strămutați la oraș trimise celor care au rămas acasă. Dar nu numai ale lor. Intelectualii, și cei în libertate – e un fel de-a spune –, și cei din pușcăriile comuniste au găsit în scrisori o supapă de supraviețuire a spiritului, un recurs la memoria cuvîntului însuflețit. O punte prin care dădeau seama unul de celălalt. Și toate acestea erau livrate printr-un plic. Un simplu plic cu expeditor și destinatar cît de fade sînt aceste producții lexicale care indică numele celui care scrie și numele celui care citește. Din păcate, nu de puține ori scrisorile interceptate de Securitate, cu precădere cele trimise de intelectuali, au fost capete de acuzare în urma cărora procurorii și judecătorii făcuți pe puncte au umplut închisorile comuniste.

De cealaltă parte, au fost scrisorile de felicitare a cuplului Ceaușescu trimise de intelectuali lingăi, de șefi de fabrici, uzine, I.A.S.-uri, de rectori universitari, directori de școli, directori de spitale, directori de ospicii, azile de bătrîni, orfelinate, într-un cuvînt, de toată șefimea României comuniste. Toate se află la Arhivele Statului și în mare parte sînt protejate de legea dreptului de autor. Cele care au apărut în presă, via CNSAS, sînt doar o parte infimă a duplicității intelectualilor, unii dintre ei, vii sau morți, de valoare incontestabilă.

„Bilețelul roz“: expeditor Călin Popescu

Tăriceanu,

destinatar Traian Băsescu

Mai țineți minte „bilețelul roz“ din biroul de prim-ministru al lui Călin Popescu Tăriceanu? Aia da scrisoare. Poate cea mai mediatizată scrisoare postdecembristă, pe care C.P. Tăriceanu i-a trimis-o în 2005 președintelui Băsescu pentru a face împreună o haiducie în imperiul de afaceri necurate al lui Dinu Patriciu. „Bilețelul roz“, făcut public de Traian Băsescu la o întîlnire cu presa la Cotroceni abia în ianuarie 2007, după ce am fost primiți în Uniunea Europeană, era scurt și la obiect:

„Dragă Traiane, 1. Îți trimit alăturat un document redactat de Petromidia în legătură cu cercetările care au loc.

2. Dacă ai ocazia să vorbești la Parchet despre subiect“.

Cu același prilej, fostul de două ori președinte Băsescu a decriptat pentru jurnaliști bilețelul: „Domnul prim-ministru îmi propunea un parteneriat, dar, din păcate, cu oligarhiile noastre, la cîteva luni după ce și eu împreună cu el am vorbit în campania electorală despre oligarhia PSD. (…) Cu alte cuvinte, bilețelul ar fi avut ca mesaj a venit timpul nostru“.

Așa s-a scris istoria, prin scrisorele la colțul mesei, pe șervețele de hîrtie, ca în cazul acordului convenit între Churchill și Stalin la 9 octombrie 1944 la Moscova, prin care România și celelalte țări ale Europei de est au fost puse în brațele URSS. De ce nu ne mai scriem scrisori? Pentru că sîntem prizonierii propriilor corvezi zilnice care se învîrt ca un carusel, unele dintre ele bune de aruncat la coșul de gunoi al existenței. Și pentru că ne lipsește cultura dialogului, a răgazului, a așteptării pline de trăire sufletească. DW.COM

Croatul Ante Pavelić sau cum i-au îngrozit crimele ustașilor pînă și pe naziști

Perioada interbelică a fost martora nașterii mișcărilor de extremă dreaptă în multe țări din Europa, evident cele mai cunoscute fiind în Germania și Italia. Majoritatea aveau la baza ideologiei naționalismul, antisemitismul, dar și concepte religioase specifice țării din care proveneau. Apariția acestor curente de extremă dreapta a fost rezultatul direct al încheierii Primului Război Mondial prin tratate de pace care au lăsat loc la interpretări, tratate care de multe ori nu au făcut dreptate învingătorilor (cum este cazul Italiei).

Un caz aparte în mozaicul acestor mișcări a fost reprezentat de Ustașa croată, condusă de Ante Pavelić. Atît prin unele din ideile lor, care difereau de platformele altor extreme drepte din Europa, dar mai ales prin cruzimea extremă de care au dat dovadă în eliminarea categoriilor pe care le considerau „indezirabile”. Pentru a înțelege unicitatea mișcării ustașe trebuie să trecem în revistă ideologia care o însuflețea, precum și originile ei.

Geneza mișcării Ustașa și ideologia

Întemeietorul și ideologul Ustașa a fost avocatul Ante Pavelić. Născut la Bradina, acesta se va muta la Zagreb, pentru a urma Facultatea de drept. Încă din tinerețe, el a intrat în contact cu lumea organizațiilor extremiste, făcînd parte din Frankovci, care millita pentru separatismul croat. Ulterior, Pavelić va reprezenta Partidul Pur al Drepturilor în parlamentul iugoslav.

Nașterea mișcării ustașe trebuie privită în contextul politico-social al Iugoslaviei interbelice. Astfel, odată cu instaurarea regimului de mînă forte al regelui Alexandru, au loc mișcări de stradă ale croaților care nu vedeau cu ochi buni acordarea de drepturi sporite populației sîrbe. Aceste proteste erau în secret susținute de Italia fascistă, precum și de guvernul bulgar. De altfel, în 1929, Ante Pavelić a fost condamnat la moarte in absentia pentru rolul sau în demonstrațiile antisîrbești. În același an, el va înființa mișcarea Ustașa. Sprijinit de Benito Mussolini, el va avea o tentativă de lovitură de stat, în 1933, precum și două încercări de asasinare a regelui Alexandru I al Iugoslaviei, ultima fiind și reușită, de altfel. Dictatorul Italian vedea în mișcarea Ustașa o modalitate de slăbire a statului iugoslav, ambițiile italiene în această zonă fiind cunoscute.

Termenul „ustaș” se traduce din limba croată prin „insurgent”, iar din 1933 numele oficial al organizației devine Mișcarea Revoluționară Croată (Hrvatski Pokret Revolucionarni). Din punct de vedere ideologic, ustașii aveau influențe din mișcarea nazistă, din fascismul italian, dar și din darwinismul social. Spre deosebire de alte state din aria de influență a lui Hitler, satelitul croat a avut și o agendă ideologică genocidară de la bun început. Mișcarea lui Ante Pavelić era, de fapt, amestecul dintre ideologia totalitară a Axei și o versiune agresivă de șovinism.

Antisemitismul Ustașa era importat, în vreme ce anti-sîrbismul ei era indigen. Regimul ustaș inaugurase deja propriul lui Holocaust, mult înainte de ianuarie 1942, cînd a avut loc Conferința de la Wannsee care a decis implementarea Soluției Finale.

Venirea la putere și începutul terorii

În luna aprilie 1941, în urma unei campanii rapide, Germania va ocupa Iugoslavia. Interesul germanilor era de a avea liniște în această regiune, astfel ei vor permite formarea unui stat marionetă – Statul Independent al Croației. Hitler a fost reticent în a acorda puterea lui Ante Pavelić, dar a mers totuși pe mîna ustașilor sperînd ca aceștia să asigure liniștea și ordinea în noul stat creat.

Lucrurile nu au stat însă așa, ustașii dezlănțuind o campanie de teroare asupra minoritarilor sîrbi, evrei și țigani. Pe lîngă epurarea etnică, crimele urmăreau și un aspect religios, existînd însă situații în care ustașii au cruțat pe cei care s-au convertit la catolicism. Fiind considerați colaboraționiști, ustasii s-au aflat în conflict armat continuu cu grupările de partizani iugoslavi, cetnicii conduși de Draza Mihailovic și comuniștii lui Iosip Broz Tito. De precizat că masacrele au fost săvîrșite de toate părțile implicate. Inițial aliații au susținut cu armament și chiar instructori cetnicii fideli fostului regim regalist, însă odată ce aceștia au început o oarecare colaborare cu germanii, sprijinul s-a îndreptat în totalitate spre comuniștii lui Tito.

Deși în toate țările ocupate de trupele germane au avut loc acte de genocid, ceea ce s-a întîmplat în teritoriul administrat de ustasi a depășit orice limită, inclusiv durii ofițeri SS fiind oripilați. Au existat proteste oficiale ale ofițerilor superiori italieni privind activitatea ustașilor. Totodată, există rapoarte ale ofițerilor germani din trupele de ocupație care descriu într-un mod grafic crimele ustașilor. De asemenea, au fost înființate lagăre de concentrare, pe modelul celor germane, cel mai mare astfel de centru de exterminare fiind la Jasenovac. Acesta a funcționat între 1941 și 1945.

Condițiile în care erau ținuți deținuții sîrbi, evrei, țigani, dar și croați care aveau alte opinii politice decît ustașii, erau inumane. Germanii și italienii erau șocați și de modul în care ustașii își executau victimele. Astfel, dovedind cruzime maximă, aceștia foloseau arme albe, lopeți, sau simple bîte.

După ce soarta bătăliei de la Stalingrad a fost decisă în favoarea rușilor, dar mai ales după invadarea Italiei de către anglo-americani, Ante Pavelić încearcă să găsească o soluție de ieșire din război. Astfel, el caută să stabilească contacte diplomatice cu aliații, dar aceștia îl ignoră.

Atitudinea duplicitară a bisericii catolice

În doctrina ustașă, religia catolică a ocupat un rol important, purificarea religioasă fiind un element

Un grup de croați, în majoritate în vîrstă, purtînd uniforme ale regimului Ustașa din al II-lea război mondial, defilează în stațiunea croată Zadar, în Adriatica, purtînd un portret al lui Ante Pavelić, 7 decembrie 2004.

esențial, alături de cea etnică, în programul lor. Regimul lui Pavelić nu a fost recunoscut oficial de Vatican, dar biserica nu a condamnat niciodată genocidul și convertirile forțate la catolicism comise de ustași. De altfel, Pavelić este primit de Papa Pius al-XII-lea într-o audiență privată, în luna aprilie 1941, lucru pentru care Suveranul pontif a fost aprig criticat ulterior. De asemenea, mulți preoți catolici nu numai că nu au protestat în legătură cu masacrele comise, dar mulți dintre aceștia făceau parte din milițiile ustașe. Ante Pavelić ajunge consilierul dictatorului Juan Peron

Odată cu retragerea trupelor germane, ustasii pierd tot mai mult teren în fața partizanilor conduși de Tito. Aceștia asediază Zagrebul, peste 100 de mii de ustași, însoțiți de familii, se retrag, încercînd să se predea britanicilor. Aceștia însă i-au predat partizanilor comuniști, majoritatea sfîrșind după o execuție sumară. Pe 6 mai 1945, Pavelić este obligat să părăsească Zagrebul, reușind să fugă în Austria. După numai cîteva luni, el va călători incognito la Roma, unde este ascuns de membri ai clerului catolic, o nouă controversă legată de implicarea bisericii.

În continuare, Ante Pavelić va beneficia de ajutorul rețelelor de refugiu ale naziștilor, reușind să fugă în America de Sud. În Argentina, el devine consilierul dictatorului Juan Peron, pe probleme de securitate. De altfel, el a intervenit pe lîngă Peron, influențînd-l pe acesta să permită accesul a peste 30 de mii de croați, mulți dintre ei părtași la crimele ustașe. În 1957, Pavelić este victima unui atentat, probabil pus la cale de Serviciile iugoslave, în urma căruia rămîne cu un glonț în coloană. Ulterior, probabil ca urmare a atentatului, va deceda în Spania, fiind înmormîntat la Madrid.

În perioada postbelică, ustasii din exil organizează atentate anti-iugoslave, multe cu sprijinul Serviciilor vest germane.

Moștenirea ustașă

în memoria colectivă croată

La sfîrșitul anilor ’80, primul președinte croat, Franjo Tudman, va susține politica de reconciliere între Ustașa și partizani. Multe străzi poartă numele unor membri marcanți ustași, în 2019 mai existînd încă circa 10 străzi ce poartă numele liderului extremist Mile Budak.

Există un curent naționalist puternic în Croația contemporană ce atrage oprobiul Uniunii Europene prin promovarea unor personalități istorice acuzate de crime împotriva umanității. Din nou, biserica catolică croată naște controverse, un episcop cerînd ca salutul ustaș „Za dom spremni” (în traducere liberă: „Pentru patrie, pregătiți!”) să fie adoptat de armata croată. În același timp, naționaliștii sîrbi au căutat o justificare pentru masacrele din timpul războiului din anii ’90, văzîndu-le ca pe o răzbunare pentru crimele ustașilor. Regimul Ustașa s-a făcut vinovat de moartea a peste 700 de mii de oameni, după estimările general acceptate.

Ante Pavelić și Benito Mussolini în 1941

Doi criminali de război: Ante Pavelić și Cardinalul Stepinac

Doza de sãnãtate

Frica ne blochează energetic

Fiecare dintre noi s-a confruntat în viață cu frică, atacuri de panică, depresii – cele mai frecvente afecțiuni sufletești, caracteristice individului modern. Perioada pe care o traversăm a generat multe dereglări emoționale. Unii se tem de infecția cu Covid-19, alții de pierderile materiale, respectiv a locului de muncă, iar alții se confruntă cu frici existențiale. Mass-media joacă un rol semnificativ în răspîndirea acestori stări. Femeile se îmbolnăvesc de două ori mai des decît bărbații.

Aceste stări emoționale se pot transforma în așa numita „frică de frică”, o teamă constantă. În spatele celulei stă gîndul, astfel că un om marcat în permanență de scenarii negative își încarcă subconștientul și se îmbolnăvește. Atacurile de panică sînt însoțite, de cele mai multe ori, de următoarele simptome:

- bătăi accelerate ale inimii, dureri sau sentimentul de presiune în piept;

- amețeli, pierderi de echilibru sau furnicături în extremități;

- probleme cu respirația, care pot ajunge pînă la senzația de sufocare;

- sentimentul de nesiguranță, „genunchi moi”;

- tremur interior și exterior;

O istorie a farselor (315)

Falșii Mesia (2)

Este o versiune nouă a uneia dintre cele mai vechi şi mai reuşite escrocherii din toate timpurile – să profiţi de temerile superstiţioase ale oamenilor, cu scopul obţinerii de bogăţii şi putere personale. În ultimii ani, mari organizaţii au fost fondate şi milioane de dolari cîştigaţi de pe urma palavrelor carismatice şi mieroase ale teleevangheliştilor precum Jerry Falwell şi Pat Robertson – şi chiar dacă aceşti doi indivizi rămîn aproape nevătămaţi, prăbuşirea extrem de mediatizată a multora dintre fraţii lor „mai sfînţi-decîttine” a aruncat mari îndoieli asupra întregii activităţi – evanghelismul televizat.

Astfel, afirmaţia lui Oral Roberts conform căreia „Dumnezeu îl va lua la El” dacă suma-ţintă de 8 milioane de dolari în donaţii nu va fi strînsă pînă la o anumită dată, a atras critici atît din partea autorităţilor religioase cît şi a celor financiare. Carl Stevens de la biserica „Biblia Vorbeşte”, cu sediul în Massachusetts, a declarat falimentul după ce a primit ordinul de la un judecător federal să returneze mai multe milioane de dolari presupus jecmănite de la un enoriaş naiv. Donald Lowery si Pamala St Charles au strîns o avere în anii ’80 ademenind bărbaţi singuri să se cupleze cu „îngerii dragostei” de la Biserica Iubirii (COL International). Cît priveşte bufoneriile unor şarlatani precum Jim şi Tammy Faye Bakker sau Jimmy Swaggart, acestea au provocat cînd oroare, cînd ilaritate cinică, depinde cum priviţi problema.

Ani de-a rîndul, Jim şi Tammy Faye au fost duetul cel mai de succes din America în domeniul escrocheriilor religioase. Prezidînd spectacolul de televiziune The PTL Club (PTL: Praise The Lord or People That Love) din anii ’80, rînjetul larg al lui Jim şi aspectul său îngrijit, alături de interpretarea falsă a imnurilor religioase de către Tammy au prins în laţ peste 150 de milioane de dolari de la un număr de aproximativ 150.000 de adepţi. Cei doi nu au păstrat niciodată secretul asupra averii lor, făcînd paradă de ea şi, aparent, congregaţia era încîntată. Cînd Tammy Faye a sărbătorit ziua de naştere a lui Jim în direct, în cadrul emisiunii, a adus în studio şi două girafe, moment în care publicul spectator a îngenuncheat şi aclamat.

Dar ovaţiile nu au fost niciodată mai puternice decît atunci cînd Jim a fost trimis la închisoare pentru patruzeci şi cinci de zile. Declinul celor doi evanghelişti a început cînd Jessica Hahn, fostă secretară a PTL, a afirmat că Jim o violase; atunci, John Fletcher, un preot răspopit, care îşi declarase

- stări de somnolență, transpirații, stări de vomă, valuri de căldură/ frig;

- frica de a nu pierde controlul, frica de moarte.

O frică generalizată se extinde pe toate palierele existențiale, întreținute mereu de scenarii negative. Omul marcat de aceasta trăiește cu teama că se va întîmpla ceva rău în viitorul apropiat. Granița spre depresii devine tot mai fluidă și încep să apară simptome ca: neliniște interioară, agitație, mîini reci sau umede, transpirații excesive, palpitații, gură uscată, nod în gît, greață.

Fobiile specifice: frica de insecte, păianjeni, frica de înălțime, spații închise și înguste (lift, avion), frica de sînge – ne pot bloca energetic. Acest gen de fobii se întîlnesc adesea la femei, mai rar la bărbați.

Medicina energo-informațională ne poate ajuta mai mult decît credem în aceste situații de criză sau de blocaje. Deblocarea energetică a organismului și readucerea balanței energetice în organism are prioritate în terapie. Diagnosticarea energetică ne arată organele blocate (traduse prin afecțiuni), deoarece boala apare mai întîi în cîmpul energetic al corpului.

în public homosexualitatea, a recunoscut că el i-o adusese pe Hahn lui Bakker şi că el însuşi avusese o relaţie intimă cu Jim Bakker. Dintr-o data, massmedia gemeau de poveşti îngrozitoare: despre Bakker şi tinerii lui angajaţi ce se ştrengăresc dezbrăcaţi în saune; despre cada „jacuzzi cu nebunii” din biroul lui Bakker, în care încerca să o seducă pe Miss America; şi, mai puţin imoral dar mai interesant din punctul de vedere al Fiscului, despre frauda masivă din spatele întregii organizaţii. Ce se întîmplase cu cele 150 de milioane de dolari? Anchetaţi, angajaţii de la PTL au declarat că întreaga corespondenţă primită era împărţită în două grămezi, bani gheaţă şi cecuri, şi că banii peşin neînregistraţi – zeci de mii de dolari –plecaseră sub formă de cheltuieli mărunte.

Nereuşind să cumpere tăcerea Jessicăi Hahn cu o parte din aceşti bani, Bakker nu a dat dovadă de mare încredere în Christos cînd a fost arestat. Printre suspine, a căzut la podea şi s-a încleştat într-o poziţie de fetus. Tammy Faye (genele ei false fiind descrise de un actor de comedie drept două tarantule în călduri) a spus că Jim obişnuia deseori să procedeze astfel. Văicărindu-se şi cerînd îndurare, el a fost tîrît pe asfalt de către poliţişti. La proces a suferit o cădere nervoasă şi a trebuit scos din sala de tribunal. Considerat sănătos mintal, a fost găsit vinovat de 125 de capete de acuzare – fraudă şi delapidare – şi condamnat la patruzeci şi cinci de ani de închisoare. Această sentinţă a fost ulterior redusă la optsprezece ani.

Printre cei care i-au admonestat în mod public pe soţii Bakker pentru păcatele lor s-a aflat şi teleevanghelistul baptist Jimmy Swaggart. Din amvonul său de televiziune, el a lansat atacuri după atacuri asupra lor, ipocrizia lui de tip „mai sfînt-ca-tine” făcîndu-i pe mulţi să se ploconească în faţa vocii lui tremurătoare, plină de uimire şi dispreţ cînd îşi întreba publicul din întreaga ţară cum au putut cei doi să fie atît de duplicitari? Cum au putut să-şi pîngărească chemarea sfîntă? Cum au putut să-şi înşele astfel adepţii?

De fapt, Swaggart ştia foarte bine cum şi de ce, iar în curînd întreaga lume avea să ştie că el ştia. Observînd atacurile vicioase ale acestui „Om al lui Dumnezeu” asupra cuplului Bakker, prostituata Debra Murphree şi-a dat seama de un amănunt interesant: Jimmy se numărase printre clienţii ei obişnuiţi. Ținînd o conferinţă de presă, a mărturisit că el o angajase să se satisfacă singură în faţa lui, înainte de a avea împreună o „mică” partidă de sex şi că îi ceruse ca fiica ei minoră să se alăture distracţiei. (va urma)

STUART GORDON

Energia curge în corpul unui om sănătos asemenea unui izvoraș revigorant, transportînd informația de la celulă, organ, sistem. Sănătatea reprezintă comunicarea energetică echilibrată la nivel celular, iar boala, o dereglare în comunicarea energetică celulară a organismului. Imunitatea și metabolismul – răspunzătoare de sănătate – se dereglează atunci cînd energia corpului este în dezechilibru, dar ea poate fi măsurată și folosită în scop terapeutic.

Un om sănătos este un om activ, dornic de a se implica în numeroase activități și ancorat în prezent. Terapiile oferite de medicina energo-informațională se adresează omului modern, care trebuie să facă față factorilor stresanți. Fiecare boală are caracteristici specifice, deci și tratamentele oferite trebuie să fie personalizate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Singurtate

orIZonTAL: 1) Prozator autohton, autorul romanului ,,Femei singure” (Constantin); 2) Liric contemporan, semnatar al volumului de versuri ,,Copiii lăsați singuri” (George) – Scriitor turc, autor al romanului ,,Haiducul singuratic” (Selylettin); 3) De la acest poet maramureșean ne-a rămas volumul intitulat ,,Steaua singurătății” (Tiberiu) – Singur pe lume; 4) Din cap pînă în picioare – Doi căluți în singurătate! – Tras în aut!; 5) Intrat la apă – Scriitoare catalană prezentă în context cu romanul ,,Singurătate” (Catarina); 6) Aflate în termen! – Nuia (reg.); 7) ,,Visările unui hoinar singuratic”, volum aparținînd acestui prozator francez (Jean-Jacques); 8) Trecut cu vederea – Servită cu vin fiert; 9) Singuri acasă –Vorbește singur; 10) Irlanda la ea acasă – Compact.

VErTICAL: 1) Prozator contemporan, autor al romanului ,,Cîmpia nu este singură” (Marian) - ,,Trei cîntece de unul singur”, poezie aparținînd acestui poet autohton (Radu Sergiu); 2) În larg, la mare! – Autorul povestirii ,,Elefantul mare, singur” (Neagu); 3) Deal lîngă Barcelona – Figuri; 4) În volumul ,,Pe-o gură de rai”, acest poet-actor ne prezintă titlul ,,Singurătate” (Emil) – Aule; 5) Singură pe lume – Ramură tînără; 6) Rîu în Germania – Coate goale!; 7) Nucleu de neon! – Rezistenți; 8) Prietenul de la Paris – Lacrima dimineții; 9) Poetă româncă, prezentă în temă cu volumul liric ,,Singur” (Lucia... Olaru) - ,,Singur împotriva tuturor”, peliculă realizată de acest cineast american (Gaspar); 10) Poeta Bărăganului, de la care ne-a rămas titlul ,,Studiu pentru o singură voce și mai multe tobe” (Liliana) – Celebru cîntăreț canadian, autor și interpret al melodiilor ,,Nu mă lăsa singur” și ,,Nopți în singurătate” (Brian).

DICȚIONAR: NOIA; EIRE; RUIS; NAB; AmI.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,SCHIMBURI“

1) LATITUDINE; 2) ACOMODABIL; 3) TAPI –ATELE; 4) IP – TOR – RAM; 5) NAVALITI – E; 6) IRITA – ACIN; 7) TAS – RALIAT; 8) ATIPITE –VA; 9) TONA – ARTAR; 10) ERATIC – ASA.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXIII)

CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (5)

Între timp, nava schimbase direcția îndreptînduse acum spre insula Ada Kaleh, unde ajunseră în jurul orei 13:00 acostînd la micul debarcader. Ghidul îi invită pentru început la prînz, în restaurantul aflat chiar în acel loc, pe malul Dunării, urmînd ca după aceea să dispună de două ore pentru a se plimba pe insulă. Intrară în micul restaurant unde era pregătită o masă lungă pentru întregul grup. Mîncară relativ repede fiindcă meniul fusese deja fixat și pregătit. Li se servi un borș de pește delicios, pe care Iulia îl savură în mod deosebit, apoi, ca fel principal, dovlecel umplut, cum mîncau vara insularii, iar la desert baclavale –preferatele Iuliei. Serviră un pahar de „Borviz” și se grăbiră să exploreze insula. Pornind de la debarcader pentru a merge spre poarta principală a cetății, trecură pe o frumoasă alee cu platani, dincolo de care se întindea digul umbrit de un impunător șir de arbori, între care deslușiră castani sălbatici, arțari, pini, peri, tei, carpeni, stejari. Intrară în cetate și întregul Levant se revărsă peste ei! Casele construite una lîngă alta aveau cerdac, de unde locuitorii îmbrăcați în costume negre sau haine orientale, dar invariabil cu fesul roșu pe cap, îi priveau stînd adunați în jurul unor măsuțe cu trei picioare. Aproape toate grădinile acestor case aveau smochini, iar în bazar erau numeroase pergole acoperite cu viță-de-vie, viță de Canada, hamei și zorele.

Continuară să meargă spre moschee, care se afla deasupra porții de est a fortificației. Aceasta fusese construită în stil romanic și adăpostise comandamentul militar austriac de pe insulă. Fusese transformată în moschee după anul 1738, fiindcă unul dintre pereți era orientat spre Mecca. Ca la orice moschee de pe lumea asta, la intrare se găsea vasul cu apă pentru spălarea picioarelor și a feței. Interiorul avea pereții decorați cu texte din Coran, iar în zidul mai înainte amintit a fost săpat altarul și construit din lemn amvonul. Privind spre tavanul încăperii, Iulia îi arătă lui Tudor felul în care era pictat acesta: identic cu dispunerea „Pantocratorului” și a evangheliștilor din jurul Său din bisericile ortodoxe, lucru firesc dacă ne gîndim că religia islamică are multe în comun cu cea creștină din care s-a inspirat. Dușumeaua moscheii era acoperită cu un covor persan de mari dimensiuni, dăruit de Abdul Hamid al II-lea, luat fiind din propriul său harem. Încă de la intrare, atenția le-a fost atrasă de contrastul izbitor dintre simplitatea pereților ornați cu cîteva texte din Coran și frumusețea covorului care impresionează atît prin dimensiune, cît și prin colorit.

Iulia și Tudor ieșiră din clădire admirînd geamia, construită alături de moschee, unde muezinul urcă și cheamă credincioșii la rugăciune spunînd: „Mare e Alah! Afară de Alah nu-i alt Dumnezeu și Mohamed este profetul lui! Veniți, grăbiți la darul lui la mîntuire! Mare e Alah și afară de Alah nu-i alt Dumnezeu”. De aici, nu mai erau multe de văzut în afara ierburilor și ramurilor dese ale curpenilor și viței-de-vie, care atîrnă pe pereții fostelor cazemate, iar printre cărămizile zidurilor se ridică spre soare tulpinile verzi ale gramineelor și tufele înflorite de gura leului ajunsă din grădinile de jos pe toate zidurile cetății, pe care le îmbrăcau în haină de sărbătoare.

Se reîntoarseră vorbind înspre bazar, unde se așezară la o masă și comandară sarailie, baclava și cafele turcești. După nici 5 minute auziră o voce întrebînd:

– Putem să ne așezăm și noi?

Iulia ridică privirea și îi văzu pe cei doi tineri care ședeau pe locurile din spatele lor în autocar și cu care se intersectaseră pe remorcher.

– Sigur că da, poftiți – le răspunse ea.

Cei doi luară loc pe scaunele din fața lor. Tînărul era înalt, subțirel, cu o figură bărbătească, hotărîtă, încadrată de niște perciuni lungi cum începuseră să se poarte atunci. Purta o cămașă galbenă și niște

pantaloni albaștri, încinși cu o curea ce prezenta o pafta dreptunghiulară model militar. Partenera lui era o tînără blondă, cu o față rotundă și niște ochi albaștri extrem de frumoși. Era îmbrăcată simplu, dar elegant în același timp. Niște pantaloni albi, asortați cu o bluză albastră, subțire, al cărei guler neobișnuit de lung se înnoda într-o uriașă fundă, peste care venea o vestă lungă, albă, cu un uriaș decolteu în „V” prinsă cu o pafta rotundă aurie.

– Deși sîntem vecini în autocar nu prea am apucat să vorbim – spuse tînărul, după care adăugă: Permiteți-mi să mă prezint: Aurelian Mureșan, și ea este soția mea, Aurelia Mureșan.

– Ce potrivire! – zise Iulia. Aurelian și Aurelia!

– Într-adevăr – se auzi vocea tinerei doamne.

– Eu mă numesc Tudor Grigorescu – se simți băiatul dator să facă prezentările – iar ea este logodnica mea, Iulia Gheorghe.

– O, ce frumos, sînteți logodiți – se entuziasmă Aurelia. Pe cînd nunta?

– Curînd, probabil prin aprilie anul viitor – răspunse Tudor.

– Unde o faceți? Acasă la dumneata? – îl întrebă Aurelian.

– Da, la mine în sat, la Panduru, în Dobrogea.

– E frumos în Dobrogea – spuse Aurelia – dar și aici e frumos.

– Da, așa e – spuse Iulia – mi-a plăcut foarte mult. Mai ales insula!

– Ați văzut cîtă verdeață e și cîtă liniște încît se aude doar vuietul Dunării pe lîngă maluri. E foarte frumos! Nu, iubitule? – se adresă Aurelia soțului ei.

Acesta vru să răspundă, dar tocmai atunci lîngă ei apăru ospătarul turc cu cele comandate de Iulia și Tudor.

– Dați-mi voie să vă servesc, spuse el.

Apoi puse pe rînd farfuriile cu dulciuri pe masă, așeză cafelele în fața fiecăruia și, privind pe cei doi nou veniți, se interesă ce ar dori.

– La fel ca ei – răspunse Aurelian și ospătarul se retrase în liniște pentru a aduce comanda.

– Ia te uită ce de bunătăți o să mîncăm – se entuziasmă Tudor privind la sarailiile de pe masă.

– Așa e, arată delicios! – îl completă Iulia, care apoi ridică capul spre Aurelian și-i zise:

– Parcă voiai să spui ceva înainte să vină ospătarul.

– Da, voiam să-i spun soției mele că mi-a plăcut și mie atmosfera de pe insulă, dar mai mult mi-a plăcut cetatea construită de austrieci. Ați văzut ce ziduri groase are, doar că nu am înțeles de ce era atîta pămînt și pietre în spatele lor. Parcă cetățile pe care le-am văzut eu aveau în spatele zidului doar curtea, nu pămînt și iarbă – se miră Aurelian.

– Din cauză că așa a considerat Marchizul de Vauban, inginer francez din vremea lui Ludovic al XIV-lea, că trebuie să întărească cetățile. Vedeți dumneavoastră –răspunse Iulia luînd de pe farfurie o sarailie îmbibată cu miere – pe atunci tunurile se perfecționaseră și spulberau fortificațiile destul de ușor, astfel încît era nevoie de o soluție constructivă care să ofere ziduri impenetrabile pentru ghiulelele tunurilor de atunci și bastioane dispuse astfel încît să acopere perfect toate unghiurile, pentru a putea trage în dușman din toate părțile – încheie ea.

– Ah, deci a făcut-o special așa! – se lămuri Aurelian.

– Da, a făcut-o special, iar cetățile lui s-au răspîndit foarte repede peste tot în Europa. Chiar și noi avem cîteva în România – zise Iulia după care sorbi o înghițitură din paharul de limonadă de pe masă.

– Unde? – interveni în discuție Aurelia, care luase la invitația Iuliei o baclava și acum o savura.

– La Alba Iulia, la Timișoara, Arad și Oradea din ce știu eu. Toate mari și frumoase, la fel ca cea de aici. La Alba Iulia cel puțin, dacă statul ar renova-o cum se cuvine, sînt sigură că ar deveni un obiectiv turistic extrem de vizitat.

– Da, e foarte posibil, mai ales că acolo din cîte știu e și mormîntul lui Iancu de Hunedoara, e celula unde a fost ținut Horea, Muzeul Unirii și palatele principilor –răspunse Aurelian.

Sã punem de o... sãrbãtoare

În, „ROMÂNIA EDUCATĂ“

De a ajuns o eșuată

Doar el e încă optimist Întîiul Țării brav turist!

În Țara-n care lumea toată

Pare inclusă-ntr-o erată

El n-a știut de derbedei, De cei de teapa lui Godei!

La noi, unde-i mereu jucată O tragedie-adevărată, Unde păduri s-au risipit

El, primu-a fost... la-mpădurit!

Cînd în război e încercată

Și moartea la hotar s-arată Scrie pe NET, observator, Să știm că el e... luptător?!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În urma lui doar resemnată Rămasă tot needucată, O Țară într-un bocet trist Batjocorită de #REZIST

Serbează, totuși, un „artist“: Întîiul Țării brav turist!

LIVIU ZANFIRESCU

– Da, palatele principilor – continuă soția lui. Îți dai seama ce frumos trebuie să fi fost pe vremea lor? –se entuziasmă ea. Ce baluri, ce rochii, ce ținute – spuse ea visătoare.

– ...ce sărăcie, ce suferințe, ce mizerie pentru poporul muncitor – îi tăie avîntul Aurelian. Dacă trăiai atunci și nu te nășteai în familia potrivită aveai o viață grea. Lasʼ că e mai bine acum, cînd toți avem aceleași șanse – mai spuse el.

– Ai dreptate – îl completă Tudor, ridicînd ceașca de cafea și sorbind tacticos din ea.

Între timp veni turcul cu comanda celor doi Mureșanu și o așeză pe masă pentru a se retrage la fel de discret ca prima dată. Aurelian luă ceașca de cafea, adulmecă aroma ce se ridica din ea, sorbi o înghițitură mică și, după ce o așeză la loc pe farfurie, zise:

– Ca să nu mai spun că bogat sau sărac, celebru sau nu, cu toții ajungem în același loc.

– Adică unde? – se miră Tudor.

– La cimitir! – veni răspunsul și cu toții începură să rîdă.

– Asta cam așa e, achiesă Tudor.

– Păi da, nu ați văzut ce i s-a întîmplat de curînd lui Marylin Monroe? – întrebă Aurelian.

– Nu, ce i s-a întîmplat? – întrebă cu naivitate Iulia și în aceeași clipă își dădu seama despre ce era vorba.

– A murit, sărăcuța – răspunse Aurelia.

– A murit? Cum așa? – întrebă Tudor surprins.

– Nu știm încă, zise Aurelian privind-o insistent pe Iulia. Au găsit-o moartă la ea acasă. Presa a anunțat că a luat prea multe medicamente.

– Ce tragedie... – spuse Iulia emoționată. Era așa de tînără...

– Da, era foarte tînără – răspunse Aurelian privind-o atent. Și din cîte înțeleg, legăturile nepotrivite pe care le-a avut cu mafioții din jurul ei au dus-o aici. E ceva ce o fată nu ar trebui să facă niciodată. Nu credeți, domnișoară Iulia? – întrebă el pe un ton care o alertă pe fată.

Îi susținu privirea interlocutorului ei și-i răspunse sigură pe ea:

– Da, așa cred și eu.

– Asta e foarte bine, fiindcă e păcat să mori atît de devreme sau să înfunzi pușcăria pentru cine știe ce acțiuni nesăbuite – conchise Aurelian. (va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare ETICHETA

Lovitura de stat din Niger

Africa – un continent care multora dintre noi nu le spune nimic. Știm că este foarte sărac, că sînt războaie și cîteva țări oferă destinații turistice exotice. Cînd vine vorba de geopolitică, informațiile sînt și mai puține, astfel încît nu ne batem capul să înțelegem de ce sînt lovituri de stat, pentru ce luptă oamenii de acolo și de ce nu rezolvă comunitatea internațională problema sărăciei din țările africane. Așa se face că lovitura de stat care a avut loc acum cîteva zile în Niger a trecut neobservată, mai ales că televiziunile românești nu s-au grăbit

să vorbească despre ea sub cuvînt că nu face rating. Aș vrea, totuși, să scriu cîte ceva despre asta dar și despre Africa, în general, pentru a înțelege contextul în care se întîmplă lucrurile acolo și de ce sînt ele importante. Voi apela în acest scop la un document al Institutului pentru Studii de Securitate, abreviat ISS, cel mai mare institut de cercetare independent din Africa, care se ocupă de securitatea umană și are sediul în Pretoria, Africa de Sud.

(continuare în pag. 23) n m

Povești despre viitor

Mișcarea de negare a culturii și a normalității de pînă acum, începută de negrii din SUA care au distrus chiar și statuia lui Columb doar pentru că era un alb nenorocit, a trecut încet, încet într-un stadiu extrem de pervers care vizează prostirea noilor generații de copii prin modificarea desenelor animate și prin infestarea lor cu personaje homosexuale sau transexuale, tocmai pentru a „normaliza” aceste comportamente

în rîndul micilor spectatori. Astfel, am văzut în desenele animate personaje lesbiene și pederaste, iar în „Cenușăreasa” chiar o negresă, fiindcă –nu-i așa? – de ce să nu ne batem joc de povești pînă la capăt, dacă putem? De aici s-a ajuns la actori de culoare care să joace aristocrați britanici de Secol XVIII, chiar dacă pe vremea aceea negrii erau sclavi, nicidecum boieri.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Demagogia, azi, perfida,/ Se ia în Parlament ca SIDA./ Deci, să se pună preventiv,/ La microfon, prezervativ”. (Elis Râpeanu)

Nu știu dacă vă mai amintiți de vestita ,,Borduriadă”, acea acțiune prin care, din șase în șase luni, se schimbau bordurile în toată capitala, ceea ce se întîmplă și în prezent. Se crease o adevărată isterie, mai ales că ideea de a schimba bordurile era pusă în practică tocmai în cele mai ploioase și friguroase perioade din an. Devenise faimoasă gluma despre funcționarii Primăriei Capitalei, care dădeau cu pumnii și picioarele în ușile cetățenilor, pentru a-i anunța că le vor înlocui pragurile. Cînd o bătrînică speriată a întrebat cu ce vor fi acestea schimbate, i s-a răspuns: ,,Cu borduri!”.

Sub genericul ,,Toți cei care au idei se cheamă idioți” a apărut și această șmecherie, tipică șmenarilor de gang, prin care banul public era tocat într-o veselie. Ideea a aparținut edilului-șef Adriean Videanu, care constatase că se putea fura pe rupte din bugetul primăriei, dacă prietenii și neamul său își vor înființa firme de produs băncuțe, borduri, locuri de joacă etc., ori de plantat panseluțe. Ce mai, omul dăduse lovitura și, în timp ce noi ne împiedicam la tot pasul de bordurile care năpădiseră orașul, în curtea lui se ridicase o vilă de vreo 3-4 niveluri. Cînd o jurnalistă l-a abordat, spunîndu-i că i-a văzut locuința și că, privită chiar și din elicopter, vila sa este imensă, Videanu a replicat: ,,Da, pare mare din elicopter, dar să știți că, atunci cînd te afli în ea, este foarte strîmtă, cu doar un living, două holuri, o baie cu o jumătate de cadă și un birou fără fereastră, transformat în debara”.

Bietul om, mai să mi se strîngă inima de el, ca și în cazul lui Vanghelie, care, cu ale sale ,,Vanghelioane”, golea bugetul local în doar cîteva zile, de unde și maneaua care i-a fost dedicată de rapsozii urbani: ,,Pe Vanghelie îl vom vota/ Ci-chi-la-ca, ci-chi-da!”. Cert este că unor astfel de rechini bugetari nu le puteai reproșa nimic, că săreau ca arși, formulînd acuze de genul ,,E o mînărie politică!” sau amenințînd ,,Voi intra în greva foamei”. Cine ar fi putut să creadă că astfel de borfași, după ce făceau, ani întregi, excese de opulență, ar fi rezistat măcar o zi în greva foamei?

Mai nou, au apărut nemulțumiri manifestate prin amenințări dure, intrate chiar sub incidența codului penal, precum reacția numitului Pandele: ,,Pentru soția mea fac moarte de om!”. Ce să mai zicem de madam Firea, care a dat-o în blesteme ca la ușa cortului: ,,Eu port cruciuliță la gît și o să vă bată Dumnezeu!”.

Așadar, cu vrăjeli de acest fel, toți nemernicii vor să ne facă să credem că lor le-a crescut puf de îngeraș pe umeri și că ar fi un mare păcat dacă i-ar sălta careva cu duba. Dar ce nu pricep ei este că, atunci cînd au decis să intre în lumea politică, s-au trezit, în mod inevitabil, într-o cocină, și asta e de cînd lumea și pămîntul. (continuare în pag. 22)

VALENTIN TURIGIOIU

Fariseii!

(urmare din pag. 21)

Aduceți-vă aminte de Elena Udrea, care a declarat în fața instanței de judecată: ,,Un individ, pe care nu-l cunoșteam, a venit în cabinetul ministerial pentru o audiență, iar la plecare mi-a lăsat lîngă birou o geantă sport plină cu bani, și eu ce era să fac?”. Săraca de ea, și cît de mult s-a speriat, că a ajuns să se ascundă în cele mai exotice insule, împreună cu altă ,,nevinovată” ca și ea, madam Bica, cea care, împreună cu Pescariu, Cocoș ș.a. s-au trezit în camioanele care transportau banii de la ANRP în propriile lor conturi.

Și mai e ceva, legat de faptul că toți acești corupți pînă-n măduva oaselor, în loc să se suie singuri în dube, găsesc de bun augur plecarea într-un concediu de lux, sau cum a făcut primarul Sorin Oprescu: cînd fura, era sănătos tun, iar cînd a început potera să-l fugărească, a declarat că și-a descoperit vreo 7-8 boli grave.

Lupta cu răul (IV)

motto: „Război palatelor, pace colibelor!“ (NICOLAS CHAMFORT, Revoluția Franceză din 1789)

Așa arată România anului 2000: tîlhărită, rănită, scuipată, umilită, violată, scoasă la mezat, fără un elementar strop de vlagă de a se tîrî afară din tranșeele morții, de a se ridica în capul oaselor, de a se scutura de păduchi, de lipitori și de șobolani. Niciodată n-am întîlnit, în nici o epocă istorică a țării, atîtea mulțimi de oameni care să tragă targa pe uscat, sub pragul mormîntului, nu al sărăciei. Niciodată nu s-au înregistrat atîtea fenomene extreme, ale unor gesturi de kamikadze, ca sinuciderea în grup, autoincendierea, greva foamei, blocarea drumurilor, atacarea prefecturilor cu sticle incendiare. România parcă a ieșit de pe orbita Istoriei sale. Nu mai sîntem un Popor, ci un cortegiu de prizonieri, purtați de colocolo, la ordinele unor comandanți descreierați. Zilnic, ceea ce vedem la posturile de Televiziune și în ziare, dar și cu ochii noștri, întrece chiar și cele mai cumplite grozăvii imaginate de regizorii filmelor „horror”. Mamele își ucid pruncii fiindcă n-au cu ce să-i întrețină. Bătrînii se aruncă de pe acoperișul blocurilor, ținînduse de mînă, de parcă ar sărbători „Nunta de Cenușă”. Șomerii, mai nou și chiriașii, se transformă în torțe vii. Minerii se blochează în subteran și refuză hrana. În Armată a crescut numărul sinuciderilor, dar unii ofițeri și-au rupt și epoleții, în semn de protest fiindcă nu și-au primit salariile. Tot mai multă lume își pierde, efectiv, mințile. Nici nu-i de mirare, într-o țară condusă de niște nebuni. Lucian Blaga scria că, timp de 1000 de ani, românii au boicotat Istoria. Astăzi, roata s-a întors și Istoria îi boicotează pe români. E un ciclu blestemat. În vremea asta, demnitarii petrec! Ce dulce e viața! Ei fac și desfac alianțe politice, voiajează pe la Înalta Poartă pentru a-și mai cumpăra o „dezlegare la jaf”, iar odraslele lor chefuiesc organizate în bande, ținînd sub teroare stațiunile de la Munte și Mare, dar și cartiere întregi ale unor orașe. Asta, în cel mai bun caz, fiindcă, uneori, „copiii de bani gata” mai și ucid. Și nu ucid orice, ci numai prunci de țărani români! Parcă avem de-a face cu un ritual valpurgic. Am crezut că după ce deputatul PNȚCD Cornel Sturdza Popovici a băgat în pămînt o fetiță de 8 ani și apoi a fugit, ca o bestie, de orice răspundere - parlamentarii ăștia care se pretind „creștini” nu vor mai ajunge pe prima pagină a ziarelor. M-am înșelat. În ziua de sîmbătă, 5 august a.c., fiica deputatului PNȚCD de Călărași, Claudiu Pavelescu, lua viraje, cu aproape 150 km la oră, la volanul limuzinei Volkswagen Passat, într-un fel de cursă de Formula 1, la întrecere cu o altă mașină de lux, Mercedes, pe niște drumuri de țară din comuna Breaza, județul Buzău. Atunci s-a întîmplat tragedia:

Pe lîngă toate acestea, televiziunile vîndute, care primesc bani de la Guvern, Partide, Sörös, CNN etc., ne intoxică zilnic cu astfel de povești, de care întreaga societate s-a scîrbit pînă peste cap. Mai zilele trecute, fostul milițian Abraham, devenit avocat, făcea clăbuci la gură pe la România TV împotriva torționarilor din azilurile morții, iar acum, am aflat că omul a devenit cel mai înfocat apărător al lui Godei, unul dintre locotenenții fideli ai lui Firea și Pandele, care postează zilnic poze de pe una dintre cele mai luxoase insule din Grecia.

Ei bine, aflați că tot acest circ, care persistă de mai bine de 30 de ani, este cauzat de (In)Justiția românească, care a produs la nivel național un adevărat... GENOCID. Am scris mult în Revista ,,România Mare” despre acest subiect, dar acum mă simt obligat să mă refer la un aspect de-a dreptul penibil, privitor la celebrele interceptări telefonice. Legat de asta, îmi aduc aminte de Dinu Patriciu care, de teamă să nu fie interceptat, și-a schimbat vreo 80 de telefoane mobile, neștiind că respectiva procedură se realizează nu în funcție de telefon, ci de amprenta vocală. Și, la urma urmei, dacă

îmbuibata asta a făcut terci o fetiță de 6 ani. A ucis-o pe loc. Abia a scăpat de linșajul țăranilor, grație bandei de huligani care o însoțea. I-am văzut, cu toții, la televizor, știm specia de tîrîtoare: cu maieuri anti-jeg, fără mîneci, tatuați, cu ochelari negri, cercei în urechi, lanțuri și brățări de aur, telemobile încinse, rași în cap, obraznici și agresivi, vorbind, obligatoriu, stricat românește, ca negrii din filmele americane, abrupt, stil „hip-hop”. De unde au apărut gunoaiele astea, ce paralizie a societății românești a născut asemenea mutanți, ca și „arta” lor, care a erupt în ultimii ani „după blocuri”? Și cînd, oare, a mai avut junimea României asemenea exemplare primitive, gata oricînd să înjure și să sară la bătaie, cu justificarea că așa e lupta pentru supraviețuire? Am aflat și cine e tatăl ucigașei de copii: un mafiot sadea, care a pus gheara pe aproape toate lacurile și bălțile județului Călărași, bătîndu-i la sînge pe țăranii care îndrăznesc să prindă un pește, de foame (cum s-a întîmplat, recent, la Valea Argovei), un chiombălău țîfnos și arogant, care s-a metamorfozat, peste noapte, în gîndac țărănist, ca în Kafka, și ale cărui unice contribuții în Parlament sînt urletele guturale împotriva reprezentanților Opoziției, care îndrăznesc să se apropie de microfon. Știu totul despre infractorul ăsta, dar mă opresc aici. Cum să nu-și trăiască viața din plin odrasla lui, cu aproape 150 km la oră, strivind copiii de țărani ca pe bobocii de rață, cînd știe că „papa” e omnipotent și face parte din același partid cu ministrul de Interne? În aceeași seară, pe un post de Televiziune a apărut o canalie pe nume Gh. Râpeanu, care cică e colonel și comandant adjunct al Inspectoratului de Poliție Buzău, anunțînd Națiunea, ca o piază rea, că de vină a fost… victima! Inimaginabil! Tare sînt curios dacă acest individ, care face de rîs haina militară, s-ar fi grăbit să aibă aceeași părere și dacă era el în locul părinților înnebuniți ai fetiței, așadar dacă propriul său copil ar fi fost pulverizat. Carevasăzică, o putoare iresponsabilă gonește cu bolidul ca un avion cu reacție, așa cum nu s-a mai întîmplat niciodată pe un drum de țară în România, și tot copilul mort e de vină!

Am făcut propriile investigații și iată ce-am aflat: în acea sîmbătă, 3 fete și 3 băieți goneau nebunește, pentru a-și petrece weekend-ul (de fapt, o orgie în toată regula, așa cum mai făcuseră) la vila din comuna Breaza, care aparține unui mafiot și proxenet pe nume Cornel Dinicu, care mai fusese condamnat la pușcărie, dar scăpase cu suspendare. Acest nemernic torturează sutele de familii ale comunei cu niște scandaluri de neimaginat. El este protejat, realmente, de Poliție. În acest context: în ultimul timp s-a declanșat o bătălie între mafia turcească și mafia țigănească a prostituției, Ministerul de Interne încercînd să ofere traficul de carne vie în exploatarea mafiei turcești (susținută de amantul „șoferiței iadului”, Dinicu) pe considerentul că turcii ar fi mai umani decît țiganii. Putregaiul ăsta de Cornel Dinicu a fost amestecat și în furtul celor 500.000 de dolari din portbagajul unui oarecare Bucurenciu. La

interceptarea s-a produs, oare cînd și cum se folosea? Întreb asta pentru că, în cazul evenimentelor petrecute în azilurile morții, interceptări s-au făcut încă de acum 2-3 ani, dar nimeni n-a făcut nimic. Oamenii mureau în lagărele alea naziste, iar procurorii nici că se sinchiseau. Probabil că așteptau un ordin, dar, atunci, la ce mama dracului se mai făceau o mulțime de interceptări? Iată de ce ,,La televizor nici nu pot să privesc/ Să văd prădători în ospăț nebunesc./ În zorii de ziuă eu am insomnie/ La gîndul că în azile-i urgie./ E-atîta cruzime în noi și-n natură/ Din ochi îmi curg lacrimi, și sînge pe gură./ Mi-e milă de tot ce e viu și mă doare/ Că lumea se naște, trăiește și moare” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Mă doare că lumea se naște, trăiește și moare”).

Sîntem în situația în care nu mai avem de ales, trebuie să ne trezim la realitate, pentru că ,,Nimic nu mai e de făcut, decît poate/ Un scurt Harakiri, dar sîntem prea buni/ Mai este vreo șansă? Există, în toate:/ E Domnul cel bun, care face minuni...” (Corneliu Vadim Tudor).

scurtă vreme după accident, Dinicu a anunțat că e în stare să dea orice sumă de bani ca să o scoată vinovată pe fetița moartă, iar mușamalizarea a și început: imediat după terciuirea copilului, Volkswagenul a fost dus în curtea Poliției Municipiului Buzău, dar luni a dispărut fără urmă, pentru a nu fi recoltate probele necesare. Și încă ceva: și cu această nefericită ocazie, ca și cu alte prilejuri, huliganul de Dinicu a amenințat lumea că el este consilier pentru pază și securitate la Camera Deputaților. Pe ce punem pariu că, pînă la urmă, tot îngerașul acela spulberat cu mașina va fi scos vinovat de o Poliție coruptă? Așa cum de vină a fost și fata ucisă, tot cu limuzina, de deputatul PNȚCD Gh. Cristea. Așa cum de vină au fost și cei 5 morți cu care colonelul Cristian Bernevig (agent CIA) a sporit zestrea de cadavre a României, fără a face nici măcar o zi de închisoare. Și așa cum de vină au fost și cei 2 țărani omorîți de un alt vitezoman din „echipa de zgomote” a lui Emil Constantinescu, țambalagiul Vali Sterian. Aproape toți „copiii de bani gata” pe care i-am cunoscut (fie direct, fie prin mijlocirea cărților de Istorie sau a colecțiilor publicațiilor) au creat probleme grave părinților și lumii înconjurătoare. Îmi vine în minte cazul lui Carol al II-lea, pe care nici propria sa mamă, Regina Maria, nu-l mai suporta, încă din vremea tinereții acestuia. După ce s-a împușcat în picior, în 1919, ca să nu plece într-un turneu politic în Extremul Orient, după ce a vrut să-l împuște și pe fratele lui, Nicolae (la Castelul Bran), dar a nimerit-o pe maică-sa, după ce a dezertat din Armată și și-a făcut familia de rîs, aducîndu-l pe Regele Ferdinand (părintele său) în situația de a plînge în hohote la Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925, Carol a devenit urît de toată lumea. Regina Maria îl caracteriza astfel: „Era imprevizibil în actele sale cotidiene, capricios și irascibil. Carol a repetat prima dezertare”. Mă gîndesc și la Nicu Ceaușescu, care i-a creat necazuri mari tatălui său, printre altele omorînd și el o fată cu mașina, dar și acel accident s-a mușamalizat. Odată, la Barul „Athénée Palace”, a dirijat orchestra și corpul de balet cu… pistolul. Fugeau bieții oameni ca potîrnichile. Altă dată, a împușcat muflonii albi din Rezervația de la Snagov. Dar hai să ne destindem puțin și să reproducem o Notă pe care am primit-o chiar în aceste zile de la un fost colonel de Securitate: „Într-o bună zi, Nicu Ceaușescu a plecat, însoțit de suita sa, spre Brașov. La destinație, plictisit de un anturaj unsuros, a dispărut cu o blondă apetisantă spre Bran, iar suita a rămas de izbeliște. Conform unei tradiții nescrise, colonelul Șt. J., șeful Inspectoratului Județean de Miliție, a rămas peste noapte la sediu. Avea un personaj important pe teritoriul din jurisdicție și trebuia să fie pregătit pentru orice eveniment probabil. N-au fost evenimente“.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, 2000

Lovitura de stat din Niger

(urmare din pag. 21)

Ideea este următoarea: în Africa, de la invazia Rusiei în Ucraina, are loc o intensificare a luptei pentru cîștigarea de aliați politici pe scena internațională. Astfel, după ce statele africane nu au fost în totalitatea lor de partea rezoluțiilor ONU inițiate de SUA sau UE pentru condamnarea agresiunii Rusiei, occidentalii șiau dat seama că, dacă nu acționează, vor pierde aliați importanți. Așadar, le-a crescut brusc interesul pentru statele din Africa și s-au apucat să viziteze continentul, lucru pe care-l menționează și ISS: „Redefinirea relațiilor europene cu Africa, prin prisma competiției strategice, se concentrează în mod disproporționat mai degrabă pe provocări, decît pe oportunități. Curentul contextului global abundă de oportunități pentru parteneriate care iau în serios Africa”.

Statele africane s-au trezit peste noapte asaltate de pețitori, în special din partea actorilor netradiționali, economii emergente din așa-numitul Sud Global, China, India, statele din Golf și Turcia, lucru ce demonstrează că statele occidentale, inclusiv din Europa, deși rămîn importante, nu mai sînt partea preeminentă a Africii, iar acest lucru se reflectă în scăderea relativă a ponderii UE27 în comerțul exterior al Africii către 27,4% în 2021, în scădere de la 38,4% în 2000.

Așa cum se întîmplă de obicei în cazul războaielor mondiale, țările combatante încearcă să transforme Africa într-un aliat strategic, iar Rusia nu face excepție de la regulă, motiv pentru care este percepută nu doar ca o amenințare la adresa păcii și securității în Europa, ci și ca un risc pentru interesele europene în Africa. Acest lucru a întărit ideea conform căreia concurenții perturbatori vizează atacarea intereselor europene în anumite locații din Africa ca scop strategic (Mali și Sahel, Republica Centrafricană, Libia). În acest context, vine lovitura de stat din Niger, stat parte a regiunii africane numită Sahel, alături de Mauritania, Senegal, Nigeria, Sudan, Ciad, Burkina Faso și Mali. Ultimele două state enumerate au regimuri apropiate de Moscova, instalate prin lovituri de stat ale armatei, așa cum se întîmplă acum în Niger, țară

Povești despre viitor

(urmare din pag. 21)

Ultimul pas spre schimbarea paradigmei are loc în noul film „Albă ca Zăpada”, așa cum aflu din ziuanews. ro: „Vorbind pentru revista «Variety» în septembrie 2022, actriţa Rachel Zegler, în vîrstă de 22 de ani, care o interpretează pe eroina din noul film Disney «Albă ca Zăpada», a descris filmul original din 1937 ca fiind «extrem de înapoiat în ceea ce priveşte ideile despre femei». Ea a fost întrebată dacă publicul ar trebui să se aştepte la o versiune mai modernă a Albei ca Zăpada. «Nu mai sîntem în 1937. Ea nu va fi salvată de prinţ şi nu va visa la dragostea adevărată. Ea visează să devină un lider neînfricat, corect, curajos şi adevărat. Este o poveste incredibilă în care se vor regăsi tinerii din întreaga lume», a spus ea”.

E clar că americanii sînt o națiune pierdută dacă nu pun repede de o revoluție care să le curețe societatea de scursurile care au ajuns să o conducă. Mărturisesc că „nu mai pot cu ăștia”, ca să amintesc titlul unui articol mai vechi de-al meu. „Ăștia” sînt toți anormalii și bolnavii care conduc societatea și lumea în momentul acesta de decădere al civilizației occidentale. Albă ca Zăpada –versiunea 2023 – nu mai este femeie, ci devine bărbat în toată regula, că doar băieții devin fete, așa că ce mai contează? Să schimbăm normalitatea pe pămînt, să schimbăm valorile, să facem o lume hîdă și drăcească așa cum vor cei care ne conduc. De ce să fie femeile femei, așa cum le-a lăsat Dumnezeu pe pămînt? Dacă tot distrugem și feminizăm bărbații, hai să le schimbăm și pe femei, ca în felul ăsta să dăm de pămînt cu ideea de procreere și mai ales familie, celula de bază a societății, iar fără ea, o să facem copii pe care artificială în laborator, doar ca să creștem o nouă generație de sclavi fără identitate, care nu se vor putea revolta contra stăpînilor, fiindcă vor fi niște tîmpiți care nu vor ști nimic altceva decît ceea ce vor fi învățați că trebuie să facă și care vor muri fără regrete.

Bineînțeles că nu doar Albă ca Zăpada e schimbată, ci și piticii, pentru că s-ar leza sentimentele celor care suferă de nanism. Citez din ziuanews.ro : „În ianuarie, actorul Peter Dinklage («Game of Thrones») a condamnat stereotipurile persoanelor cu nanism din «Albă ca Zăpada». «Încă mai spui această poveste de

în care există baze militare americane și franceze totalizînd peste 2000 de militari. Trag concluzia de aici că oamenii lui Putin au pus la cale tot „deranjul” din Niger ca să-l scoată de sub influența americană lovindu-le interesele africane, așa cum ei le-au lovit pe cele europene ale rușilor.

Totuși, lucrurile nu sînt chiar așa simple pentru că Niger este parte a ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor Vest Africane), o uniune economică ce servește și ca forță de menținere a păcii în regiune, statele membre trimițînd ocazional forțe militare comune pentru a interveni în țările membre ale blocului în momente de instabilitate politică și tulburări. Din acest motiv, scrie The Washington Post, „Criza din Niger ar putea atinge un punct critic în acest weekend. ECOWAS, blocul geopolitic al statelor din Africa de Vest, a stabilit un termen limită de 6 august pentru ca junta nigeriană, care complotează puciul de stat, să se retragă și să-l readucă la putere pe președintele țării, ales democratic, Mohamed Bazoum. Generalii de pînă acum au arătat puține indicii că țin cont de cerințele blocului. În schimb, o delegație a juntei nigeriene a cerut sprijinul juntelor de lovitură de stat din Mali și Burkina Faso vecine. Cele două țări au dat, la începutul acestei săptămîni, o declarație care avertizează că o intervenție a ECOWAS în Niger ar constitui o declarație de război împotriva propriilor țări. Blocul Africii de Vest a suspendat statutul de membru al Mali, Burkina Faso și Guineea, după recentele lovituri de stat din aceste țări, iar analiștii sugerează că conducerea regiunii vrea să tragă o linie în nisipul din jurul Nigerului, o națiune săracă a cărei democrație în curs de dezvoltare a dat dovadă de un anumit grad de rezistență alegînd pe președintele Bazoum. În timp ce Mali și Burkina Faso au alunecat pe orbita Moscovei sub conducerea formațiunilor militare care au acaparat puterea, Nigerul a rămas o redută prooccidentală în Sahel, regiunea africană semiaridă de sub deșertul Sahara, și chiar dacă junta militară se întărește în capitala Niamey, Niger rămîne gazda bazelor militare americane și franceze”.

Ambasadorul nigerian, Kiari Liman-Tinguiri, la Washington a spus, într-un interviu pentru același WP, că

modă veche despre şapte pitici care trăiesc împreună într-o peşteră?», se întreba el în podcastul lui Marc Maron. Studiourile Disney au comentat ulterior în «The Hollywood Reporter»: «Trebuie să evităm să întărim stereotipurile din filmul de animaţie original. Avem o abordare diferită a acestor şapte personaje şi ne-am consultat cu membri ai comunităţii celor cu nanism»”. S-au consultat... dar pe noi ne-au consultat? Pe noi cei normali ne-au întrebat ce părere avem? Nu ne-au întrebat, fiindcă anormalii, nebunii și bolnavii cum sînt ei, nu întreabă niciodată pe cei care știu că le-ar pune pumnul în gură.

O altă producție care se înscrie pe linia asta a pervertirii copiilor este nou lansatul film „Barbie”. Știți desigur, celebra păpușă pe care fetițele își doreau să o aibă și să se joace cu ea, nu findcă avea vreo calitate superioară față de altele, ci fiindcă avea o garderobă și un stil propriu de viață, iar compania americană de jucării Matel a promovat-o extrem de intens din momentul lansării, martie 1959, și pînă acum.

Filmul în sine este o propagandă perfidă a răsturnării normalului în ceea ce privește relația dintre bărbat și femeie. Astfel, în lumea păpușilor Barbie vorbim despre Barbie și Ken – personaj masculin creat pentru a o completa pe aceasta, răsturnînd cuplul Adam și Eva în care femeia a fost creată pentru a fi ajutor bărbatului, fiindcă, în film, Ken e un apendice al lui Barbie. În lumea Barbie, păpușile sînt medici, scriitori, laureate Nobel, președinte al țării păpușilor, iar Ken-ii... sînt pițipoancele masculine.

Se promovează o femeie care nu are nevoie decît de ea însăși pentru a reuși, Ken-ii avînd rol decorativ, motiv pentru care, atunci cînd Ken o însoțește pe Barbie în lumea reală și vede patriarhatul în floare, se întoarce în Barbieland și schimbă paradigma. Ken o iubește pe Barbie și vrea să trăiască împreună cu ea, vrea să-și manifeste bărbăția alături de ea, dar nu poate fiindcă păpușa nu are sentimente și-l respinge, iar el suferă din cauza asta. Se ajunge astfel la o răsturnare a valorilor printr-o feminizare a bărbatului și o masculinizare a femeii, adică exact ceea ce promovează progresismul agresiv al ultimilor ani. Păpușa Barbie nu e iubita nici unui Ken și cu atît mai puțin mamă, lucru care se vede foarte bine din aceea că există o păpușă Barbie însărcinată, care e considerată ciudată de celelalte și e dată ușor la o parte ca și cînd maternitatea ar fi ceva urît și dizgrațios.

„ECOWAS a instituit deja sancțiuni economice contra Niger-ului și crede că varianta intervenției militare nu e deloc exclusă fiindcă amenințările Mali și Burhina Faso de a se război cu Nigeria, Côte d’Ivoire sau Senegal nu sînt credibile pentru că nu au puterea militară să facă asta”. Acesta opina că „dacă Nigerul cade, dacă treci de la democrație la dictatură, ca în cele două țări vecine, înseamnă că Nigerul va intra sub controlul lui Wagner. Întregul Sahel central va fi sub Wagner. Ceea ce se va întîmpla atunci este că militanților islamiști le va fi foarte ușor să meargă direct și să atace țara de coastă a Africii de Vest. Deci asta va destabiliza întreaga regiune, de la Sahara pînă la Golful Benin. Din Libia pînă la coastă, nu veți avea state reale. Dîndu-și seama de asta, ECOWAS a fost puternică. Președintele nigerian Bola Ahmed Tinubu a spus clar că nu vom mai tolera nici un fel de lovitură de stat împotriva unui guvern ales democratic, fiindcă dacă Nigerul va cădea, întregul Sahel se va prăbuși. Va exista o zonă total destabilizată, cu Wagner de o parte, iar ISIS și Al-Qaeda, pe de altă parte, vor controla situația. Întreaga lume va fi destabilizată. Dacă le oferiți întregul Sahel, imaginați-vă ce se va întîmpla cu migrația, despre securitatea în Europa și în întreaga lume. Ceea ce este în joc este mai întîi o chestiune pentru noi în Niger, dar apoi și pentru regiune și lume, iar lumea ar trebui să înțeleagă asta”.

Așadar, lucrurile în Niger sînt mai complicate decît par la prima vedere, și dacă americanii s-au jucat cu securitatea lumii declanșînd „primăvara arabă”, se pare că rușii încearcă ceva similar. Nu știu dacă vor reuși să-și subordoneze statele africane și să le ajute să se dezvolte și să-și rezolve problemele pe care le au, așa cum pretind, dar e clar că momentan vor să-și întărească poziția pe care o au acolo, tocmai într-o țară care are o bază militară americană pe teritoriul său.

Războiul se extinde și pe continentul negru și sînt curios să vedem ce se va întîmpla mai departe. Probabil rușii au făcut asta, ca să aibă pe masă un obiect de negociere cu americanii, acceptînd să se retragă în schimbul unor compromisuri americane în Ucraina. O să vedem ce va fi, fiindcă jocurile care se fac în lume sînt din ce în ce mai elaborate și cuprind tot mai multe țări.

Inducînd astfel de idei copilelor, se va ajunge –cum spuneam mai sus – la disoluția cuplului masculin/ feminin și implicit a familiei, născîndu-se o lume în care bărbații se efeminează prin transexualism, iar femeile se masculinizează, se depersonalizează, devenind astfel o anormalitate.

Dacă idei de felul acesta pătrund în conștiința tinerelor fete, să nu ne mirăm că planul demonic al progresiștilor ăstora ticăloși e foarte posibil să reușească. Inutil să mai amintesc faptul că, la fel ca în toate filmele pentru copii, Dumnezeu nu există, iar principiile firescului creștin sînt înlocuite de mîndrie, egoism, falsitate, viață ușoară și fără griji.

Există, totuși, un moment cînd Barbie din film le spune celorlalte Barbie că se gîndește la moarte, iar acestea o privesc oripilate ca și cum dincolo de aceasta nu mai există nimic, lucru întărit și de declarația creatoarei păpușii, care discută cu aceasta la finalul filmului și o lasă să înțeleagă că după moarte nu mai există nimic, motivînd astfel spaima celorlalte Barbie atunci cînd aud de ea.

Un film a cărui filosofie o completează foarte bine pe cea din Alba ca Zăpada de care discutam mai sus și care demonstrează foarte clar lumea pe care o doresc progresiștii criminali care conduc o parte a lumii acum. O lume egoistă în care bărbații devin femei și femeile bărbați, lipsită de sentimente, de Dumnezeu și de firesc, în care copiii sînt folosiți ca obiecte sexuale, în care tot ce contează sînt hainele scumpe, distracția și propriul interes, în care atunci cînd nu mai ești util ești eliminat fără multe regrete și în care depresia duce la sinucidere sau la alte fapte criminale.

Ticăloșii ăștia care ne conduc nu se mai ascund, ci lucrează la vedere fiindcă au reușit să îndoctrineze suficient de bine o mare parte a populației care îi urmează și cred că se va ajunge la momentul în care societatea occidentală va fi ștearsă de pe fața pămîntului de societățile tradiționale rămase fidele naturalului și normalului. E lupta care se dă acum și la care noi, românii, sîntem fără conducători care să ne treacă prin vremurile ce vin. Probabil se va ridica la un moment dat cineva capabil să apere nația și țara asta așa cum s-a întîmplat întotdeauna, dar pînă atunci singurul care ne poate apăra e Dumnezeu, fiindcă oamenii pe care îi avem la cîrmă sînt incapabili să facă asta.

o N o U ă perspectivă as U pra viitor ULU i

Lumea se confruntă cu o nouă epidemie. Din cauza încălzirii climatice, boli periculoase invadează Pămîntul

Schimbările climatice reprezintă din ce în ce mai mult o amenințare la adresa umanității – iunie 2023 a fost cea mai fierbinte de la începutul observațiilor climatice. Căldura extremă în unele regiuni din China, Statele Unite ale Americii, Mexic și alte țări au doborît recordurile istorice. În același timp, anomaliile de temperatură nu numai că duc la creșterea numărului de dezastre naturale, cum ar fi uraganele și incendiile de vegetație, dar afectează și creșterea și deplasarea focarelor naturale de infecții periculoase, care pot provoca o nouă pandemie. Astfel, conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), din 2000 pînă în 2022, numărul cazurilor raportate de febră dengue a crescut de opt ori. Miliarde de oameni se pot infecta cu această boală periculoasă. Despre modul în care bolile exotice pot deveni o amenințare pentru întreaga lume, în rîndurile următoare.

O nouă amenințare

Dengue este o infecție virală transmisă oamenilor de țînțarii Aedes. Ei mușcă o persoană deja bolnavă, o maimuță sau un liliac, după care duc virusul mai departe. Infecția nu se transmite de la persoană la persoană – în cazuri rare, acest lucru este posibil numai prin transfuzie de sînge sau donarea de organe. Perioada de incubație pentru dengue durează de la trei zile la două săptămîni. După aceea, cei infectați încep să prezinte simptome: febră mare, dureri de cap severe, greață și dureri de articulații și mușchi. Uneori, boala este însoțită de erupții cutanate, dureri abdominale, vărsături, sîngerări interne, diaree și sîngerări nazale. Majoritatea pacienților se recuperează, dar boala poate duce la complicații grave și chiar la moarte. Riscul unui acces sever de febră este mai mare la cei care au avut deja boala.

Pe vremuri, dengue putea fi contractată în junglele dense și pădurile tropicale, dar acum poți deveni un purtător al bolii în stațiunile preferate ale rușilor, precum Egipt sau Thailanda și chiar și în țările europene. Aproximativ jumătate din populația lumii este în prezent expusă riscului de dengue, totul din cauza schimbărilor climatice și a extinderii gamei de vectori ai bolii.

Nu există un tratament specific pentru dengue: tot ce pot face medicii este să oprească durerile pacientului cu paracetamol. Alte medicamente precum ibuprofenul și aspirina pot provoca sîngerări. Nu există nici un vaccin pentru dengue, așa că controlul vectorilor este esențial pentru a preveni și a controla cu succes răspîndirea bolii. Cei bolnavi trebuie să respecte repausul la pat, să doarmă mai mult și să bea mai multe lichide. Celor infectați li se oferă suport simptomatic – se prescriu analgezice și paracetamol. Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene, cum ar fi ibuprofenul și aspirina, nu trebuie utilizate pentru febră din cauza riscului ridicat de sîngerare. Dacă boala nu dispare și devine severă, pacienții sînt internați în spital. De obicei, recuperarea după o formă ușoară are loc în decurs de una pînă la două săptămîni. În 2023, numărul cazurilor de febră dengue s-a apropiat de un maxim istoric, a avertizat OMS. „Aproximativ jumătate din populația lumii este expusă riscului de infecție cu dengue, boala a afectat aproximativ 129 de țări”, a declarat Raman Velayudhan, șeful Programului Global pentru Boli Tropicale al OMS.

Deși dengue este endemică în America de Sud și Centrală și Caraibe, infecțiile în afara zonelor de distribuție tipice au crescut în acest sezon. În același timp, numărul de boli a depășit media din ultimii cinci ani, a menționat organizația. Potrivit estimărilor OMS, în lume se înregistrează anual între 100 și 400 de milioane de cazuri de boală. Doar în regiunea americană au fost înregistrate aproximativ 2,8 milioane de cazuri, dintre care 101,28 mii au fost fatale. Așa-numita infecție secundară, care afectează persoanele care au fost deja bolnave, este deosebit de periculoasă, a adăugat expertul OMS. Potrivit lui Velayudhana, epidemiologii sînt îngrijorați în special de faptul că bolile tropicale se dezvoltă din ce în ce mai mult în țările europene. Motivul este simplu: insectele, care sînt purtătoare de infecții periculoase, trec dincolo de

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

habitatele lor și se răspîndesc treptat pe tot globul, fenomen facilitat de încălzirea globală și de mobilitatea crescută a oamenilor și a mărfurilor. Pînă în prezent, febra dengue rămîne boala tropicală cu cea mai rapidă răspîndire din lume – de la începutul anului 2023 au fost deja înregistrați aproximativ trei milioane de pacienți în America de Nord și de Sud, ceea ce obligă experții să vorbească despre riscul ca incidența să se transforme într-un pandemic.

Incidență record

De la începutul anului 2023, peste 63.000 de cazuri de febră dengue au fost înregistrate în Malaezia, dintre care 45 s-au încheiat cu deces, a declarat Ministrul Sănătății, Zaliha Mustafa. Pe parcursul anului, numărul infecțiilor a crescut cu 129,2%; numărul deceselor a crescut cu 136,8%. Pentru a opri reproducerea țînțarilor Aedes, toată lumea trebuie să își asume responsabilitatea pentru menținerea curățeniei, a spus ministrul. În acest scop, ea a recomandat ca toate departamentele guvernamentale, organizațiile neguvernamentale, comunitățile și voluntarii din statul Terengganu să facă din a patra sîmbătă a lunii o Zi de Curățare a Orașului. Acest lucru este necesar pentru a controla răspîndirea țînțarilor, care se reproduc, printre altele, în containere și butoaie depozitate în aer liber și chiar în containere aruncate sau anvelope vechi care pot acumula apa de ploaie.

În Thailanda, între timp, numărul cazurilor de infecție cu febra dengue a depășit cinci mii într-o săptămînă. Numărul total de pacienți s-a apropiat de 40.000, rata de răspîndire a bolii aproape a atins nivelul din 2019, cînd a fost declarată o epidemie în țară, a informat ziarul local Nation. Dacă numărul de infecții continuă să crească, ar putea fi necesare măsuri stricte pentru a combate rapid și eficient infecția, a avertizat șeful Departamentului de Control al Bolilor, Tares Krassanairaviwong. Cele mai multe cazuri de infecție cu dengue au fost depistate în Bangkok, în provinciile Mae Hong Son, Tak, Chiang Mai, la granița cu Myanmar, precum și în stațiunile Chonburi, Rayong, Chanthaburi, Krabi și Phuket. Dacă numărul infecțiilor va continua să crească, autoritățile vor avea dreptul să declare o epidemie în zonele în care febra se răspîndește. Pe 19 iulie, OMS a raportat un focar de febră dengue în America. Cel mai mare număr de infecții în 2023 a fost înregistrat în Brazilia, Peru și Bolivia. Potrivit organizației, aproximativ trei milioane de cazuri confirmate de infecție au fost deja înregistrate în prima jumătate a anului, mult mai mult decît cele 2,8 milioane de cazuri pentru întregul an 2022.

De la începutul anului, Ministerul Sănătății din Argentina a înregistrat peste 40 de mii de infectați cu febra dengue. Cei mai mulți dintre ei au contractat virusul în țară, iar acesta a fost identificat în Buenos Aires și Santiago del Estero. Numărul exact al morților nu a putut fi stabilit. „Aproximativ jumătate din populația lumii este expusă riscului de infecție cu dengue, boala afectînd aproximativ 129 de țări”, spune Raman Velayudhan, șeful Programului Global de Control al Bolilor Tropicale din cadrul OMS. Pe 17 iulie, locuitorii satului egiptean El Alikat din provincia Qena, la sud de Cairo, au prezentat simptomele unei „boli necunoscute”. Potrivit Ministerului Egiptean al Sănătății, între 200 și 1.000 de săteni s-au plîns de febră mare, dureri de oase, vărsături și amețeli. Pentru a studia simptomele, au fost trimise echipe care să asigure îngrijiri preventive și medicale și supraveghere epidemiologică.

Ce-și face omul cu mîna lui…

Schimbările climatice sînt un factor cheie în răspîndirea febrei dengue. Ploile, temperatura, încălzirea oceanelor și alți factori meteorologici afectează focarele de boli, potrivit unei echipe internaționale de oameni de știință. Indicatorii climatici sînt cei care determină activitatea țînțarilor Aedes, care, pe lîngă dengue, sînt purtători de febră galbenă, chikungunya și virusul Zika, spun experții.

Schimbările climatice extind habitatul insectelor purtătoare de boli, oferind țînțarilor sensibili la schimbările de temperatură și umiditate noi condiții de reproducere, notează OMS. Astfel, seceta și căldura obligă insectele să-și schimbe habitatele și să se adune în jurul surselor de apă rămase, drept urmare bolile tropicale au început să apară în zonele în care nu ar trebui să fie. La rîndul lor, dezastrele naturale contribuie la răspîndirea multor boli cauzate de sursele de alimentare și de apă, în primul rînd prin distrugerea sistemelor de apă și canalizare. Astfel, oamenii de știință au raportat relocarea unei alte specii de țînțari tropicali în Statele Unite, în statul Florida. În prezent, există 17 specii de țînțari neindigeni în stat, 11 fiind înregistrate pentru prima dată în ultimele două decenii și șase descoperite doar în ultimii cinci ani.

Încălzirea globală și urbanizarea cresc agresivitatea țînțarilor față de oameni, spun autorii revistei Current Biology. Ei au descoperit că insectele care trăiesc în zone dens populate sînt mai susceptibile de a viza oamenii decît rudele lor din mediul rural sau din sălbăticie. În același timp, țînțarii care trăiesc în locuri cu secete prelungite și severe sînt mai sensibili la sîngele uman decît sîngele animal. Urbanizarea rapidă din următoarele decenii va atrage după sine și mai multe înțepături de țînțari, spun oamenii de știință.

Potrivit oamenilor de știință de la London School of Hygiene and Tropical Medicine, țînțarii au devenit mai periculoși din cauza creșterii emisiilor de gaze cu efect de seră – modificările temperaturii medii anuale extind sezonul de transmitere a bolilor la oameni prin mușcături de insecte. Experții spun că încă 4,7 miliarde de oameni vor fi expuși riscului de a contracta dengue și malarie pînă în 2070, comparativ cu perioada 1970-1999, în special în zonele joase și urbane. Centura epidemică a bolilor tropicale va continua să se extindă spre regiunile temperate. Deoarece nu există un vaccin eficient împotriva dengue, controlul populațiilor de țînțari este considerată cea mai eficientă strategie de prevenire a răspîndirii virusului, notează cercetătorii. „Serviciile climatice și sănătatea publică trebuie să conlucreze pentru a atenua potențiala creștere a riscului de boli transmise de țînțari care se preconizează că va apărea în diferite scenarii de schimbări climatice”, a spus Yesim Tozan, profesor asociat de sănătate globală la NYU School of Global Public Health.

Siguranța pe primul loc

Febra dengue are două forme – clasică și hemoragică, în timp ce a doua este cea mai periculoasă, deoarece rata mortalității este de la 1,5 la 23%, a declarat Dmitri Berezovsky, doctor în științe medicale, profesor al Departamentului de Discipline Medicale Fundamentale de la Universitatea de Stat. Potrivit expertului, este imposibil să contarctăm această boală de la o persoană, deoarece este purtată numai de insectele care sug sînge. Prin urmare, pentru a ne proteja, trebuie să folosim repellente.

A devenit evident că lupta împotriva schimbărilor climatice necesită o nouă abordare și metode moderne care să schimbe situația și să oprească procesul de încălzire globală. În caz contrar, omenirea riscă să se confrunte cu noi provocări și să fie din nou în pragul unei pandemii, de data aceasta de febră dengue. La un moment dat, răspîndirea coronavirusului a luat multe vieți omenești, a provocat pagube enorme industriei, turismului și afacerilor. Blocajele și restricțiile masive care au fost necesare pentru a lupta împotriva bolii au forțat economia să se adapteze și nu toată lumea a reușit să-și revină după aceste schimbări. Nu se știe dacă comunitatea mondială va supraviețui unei noi pandemii, ceea ce înseamnă că omenirea ar trebui să reziste în mod activ schimbărilor climatice, care implică noi amenințări pentru aceasta. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.