România Mare, nr. 1706

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Dumnezeu supraveghează Universul prin oglinda retrovizoare a Istoriei.

CornELIU VADIm TUDor

Ne conduc niște nebuni!

Pe măsură ce citesc știri despre viitorul pe care unii și-l doresc pentru noi, îmi vine să pun mîna pe par și să mă duc după criminalii care îl pot folosi. Bunăoară, aflu din ziuanews.ro că o firmă din California (de unde altundeva?) e pe cale să creeze copii unicelulari. Adică vor deveni dătători de viață asemănîndu-se lui Dumnezeu. Citez în cele ce urmează din ziuanews: „Oamenii de știință sînt la un pas de copilul unicelular. După ce au creat spermatozoizi umani din celule somatice extrase din piele sau sînge, cercetătorii sînt acum la doar un pas de experimentul final: embrionul uman obținut în laborator. Un startup din California, «Conception», derulează o serie de cercetări considerate revoluționare pentru a dezvolta un nou proces numit gametogeneză in vitro (IVG). Acesta presupune crearea de ouă și spermatozoizi umani într-un laborator folosind celule din orice parte a corpului unui individ. Dacă reușește, acest progres ar putea avea implicații profunde pentru indivizii și cuplurile care se confruntă cu infertilitate, precum și

–

România pitoreascã

pentru cuplurile de același sex și transgender. Le-ar permite să aibă copii care sînt înrudiți genetic cu ei, oferind posibilitatea de a avea propria lor descendență biologică.

Implicațiile acestei tehnologii sînt semnificative. Le-ar putea permite femeilor să aibă copii înrudiți genetic, chiar dacă și-au pierdut propria capacitate reproductivă din diverse cauze, precum tratamente medicale sau îmbătrînire. De asemenea, ar reprezenta un sprijin spectaculos pentru cuplurile de același sex, care întîmpină încă greutăți în privința asigurării unor urmași. Criticii tehnologiei și-au exprimat îngrijorarea cu privire la potențialele implicații ale acestei tehnologii, în special cu privire la posibilitatea creării de «bebeluși de designer», în care părinții ar putea selecta aspectul fizic și trăsăturile specifice pentru copiii lor. Această considerație etică ridică întrebări cu privire la limitele și implicațiile manipulării genetice”. (continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

Cu Dacia pe drumuri de poveste

La 55 de ani de la nașterea

20 august 1868, ora 13.15

Se spune, și pe bună dreptate, că, uneori, Istoria are clipe astrale, care marchează începuturi cu semnificații speciale și definitorii în dezvoltarea unei țări, unei națiuni, unui popor. De-a lungul Istoriei României, în repetate rînduri – în momente cheie pentru însăși existența sau dezvoltarea noastră, ca Stat independent – această schimbare radicală, sintetizată, metaforic, în sintagma „clipa astrală”, a strălucit pe ceea ce putem numi „firmamentul Nației Române”, strălucire amplificată prin munca și jertfa unor întregi generații de români. Despre un asemenea moment istoric, irepetabil, va fi vorba în materialul de față, eveniment de la care, iată, a trecut mai bine de o jumătate de secol. Citiți despre saga autoturismului românesc – o îndrăzneață investiție a Regimului comunist, continuată – spre norocul economiei noastre – de o privatizare serioasă, din partea celor care ne dăduseră patentul – francezii de la Renault. 20 august 1968, ora 13.15 – cu doar 3 zile înainte de marea Sărbătoare Națională de la 23 August, moment ce urma să fie marcat de o impresionantă paradă militară la București (ca, de altfel, și în capitalele de județ), urmată de defilarea coloanelor de oameni ai muncii, în frunte cu viitorul Țării – pionierii și șoimii Patriei. La data și orele de mai sus, pe platforma Uzinei de Autoturisme Pitești (la Colibași), în fața muncitorilor piteșteni, adunați

primului autoturism românesc –într-un miting impresionant, de 10.000 de oameni, a reprezentanților organelor de Stat și de Partid, locale și centrale, dar, mai ales, în prezența secretarului general al PCR, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a pornit pe drumurile Țării primul autoturism românesc – DACIA 1100, metaforic vorbind, deoarece acest prim exemplar ieșit de pe banda de montaj a fost dăruit lui Nicolae Ceaușescu, ca semn de recunoaștere pentru așezarea României pe harta internațională a producătorilor de autoturisme.

Pe prima filă a Cărții de Onoare a tinerei uzine de la Colibași a rămas dedicația lui Nicolae Ceaușescu sub semnătură proprie, căreia i s-au alăturat patru demnitari de la București, printre care se disting semnăturile lui Ion Gheorghe Maurer (premierul României, la acea dată), Ilie Verdeț și Manea Mănescu.

Iată textul: „La început de drum – Urăm tînărului colectiv al Uzinei de autoturisme Pitești mari succese și multe satisfacții în activitatea sa. Constructorilor și montatorilor le adresăm calde felicitări pentru noul exemplar și termenul scurt în care au realizat acest important obiectiv al planului cincinal. Felicităm, de asemenea, cadrele de conducere ale Uzinei și conducerea ministerului pentru felul în care au asigurat îndeplinirea acestei importante sarcini stabilite de Congresul al II-lea al partidului”.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Drum bun, Dacia românã!

Cîndva, pe drumuri prăfuite sau prin glod În limuzine-n geamuri cu perdele, Treceau boieri cu-amantele rebele Ascunse de privirea săracului norod.

Era-ntr-o Românie de lumi medievale, Sub o emblemă sumbră – țăranii cei desculți, Puțini se-mbogățeau pe seama celor mulți, Care mureau de tineri, de niște boli banale.

Cine să se gîndească la oamenii de rînd Să-i scoată din bordeie chiar într-o cămăruță, Să aibă ei mașină? Pot merge în căruță, În tropot de copite, cu Murgul nechezînd.

Dar, iată că-ntr-o vară, sub crucea de război Pe care tot țăranul a dus-o în spinare, Istria-a-ntors fila, de-acuma, Carul Mare Va lumina destinul la cei săraci și goi.

Și n-a durat prea mult, pe drumurile Țării, Mașina românească, avînd un sacru nume, Și-a început povestea, în Țară și în lume, Legînd de România firele depărtării.

De-acum locuri pe care doar le priveam pe hartă, Visînd cu ochii minții cum ar fi arătat, Cu Dacia Română, pe rînd le-am vizitat, Și ne-am deschis spre lume o nevăzută poartă. Într-o juma de secol, desigur, o mașină Evoluînd, ca viața, s-a tot schimbat în bine, Astăzi, avem pe drumuri multe mașini străine, Dar, inima ne este deschisă și divină, Cu nostalgii celeste, dar fără de rușine, Cu DACIA bătrînă, cu DACIA ROMÂNĂ.

GEO CIOLCAN

A ctualitatea pe scurt

Donald Trump a confirmat că nu va lua parte la dezbaterile prezidențiale republicane cu rivalii săi din cursa pentru Casa Albă. Fostul președinte a spus că un ultim sondaj îl arată cu numere „legendare” înaintea celorlalți aspiranți ai partidului pentru Casa Albă. „Publicul știe cine sînt și ce președinție de succes am avut”, a scris Trump, în vîrstă de 77 de ani, într-o postare pe rețelele de socializare, scrie BBC. Prima dezbatere la alegerile prezidențiale republicane va avea loc pe 23 august. A doua dezbatere poate urma a doua zi. În lunile următoare sînt așteptate încă cel puțin două dezbateri. Votul în alegerile primare republicane începe în statul Iowa, pe 15 ianuarie 2024, dar este posibil să aibă loc mai multe dezbateri pentru a ajuta la dezbinarea terenului. Sondajele recente au arătat în mod constant că Trump – care se confruntă cu o serie de acuzații penale – este în prezent liderul pentru nominalizarea republicană. Într-o postare de duminică pe platforma sa Truth Social, Trump a scris: „Noul sondaj CBS, care abia a apărut, mă arată conducînd clasamentul cu numere «legendare»”. El a adăugat că acei cîțiva adversari pe care îi are – printre care guvernatorul Floridei, Ron DeSantis – au rămas cu mult în urmă.  Pe lista temelor care tensionează relația dintre Washington și Paris s-a mai adăugat un subiect, după lovitura de stat militară din Niger, o fostă colonie a Franței în Africa de Vest. Cele două țări au o alianță puternică, împărtășesc aceleași valori și se află pe poziții comune în cazuri fierbinți, cum ar fi agresiunea Rusiei în Ucraina. Dezacordurile privesc parteneriatul SUAMarea Britanie-Australia și relația cu China, în plan geo-strategic, iar în plan economic legea de reducere a inflației (IRA) promovată de administrația Biden, care ar putea determina mari companii să părăsească Uniunea Europeană. După ce o juntă militară l-a arestat pe președintele Nigerului, Mohamed Bazoum, și a luat puterea la Niamey, SUA și Franța s-au găsit din nou pe poziții divergente. Potrivit publicației americane Politico, Hexagonul are interese mai mari legate de Niger decît Statele Unite. Este o înfrîngere strategică și cu impact psihologic pentru Franța, au spus foști diplomați americani pentru Politico. „Dacă Nigerul va cădea, nu doar politica Franței în Africa va fi dărîmată, ci întreaga politică a Europei în Africa, deoarece această situație va oferi teroriştilor frîu liber în regiune, cu impact profund asupra rutelor de migrație către Europa”, a spus Michèle Peyron, membru al partidului Renew.  Cristian Stîncau, directorul „My Romania Community”, un ONG din Marea Britanie, a explicat cum s-ar rezolva problema întoarcerii românilor din diaspora acasă, dar şi ce ar însemna pentru România să intre în Schengen. „În primul rînd, să reuşim să intrăm în Schengen. Asta înseamnă să ne dezbrăcăm de toate discriminările, de toate naţionalismele, pentru că nu pot trăi trei vecini în aceeaşi scară, dacă doi vor să nu iasă din casa lor. În al doilea rînd, sistemul de educaţie. Noi, cei care trăim în străinătate, sîntem un produs al perioadei post-comuniste. Am făcut şcoală, care numai şcoală nu era. În afară de asta, mai vorbim şi de aducerea la zi a legislaţiei. Sînt unităţi în România care funcţionează pe legislaţie şi regulamente interne din 1985 în unele cazuri. Nu mai putem continua aşa, pentru că ne izolăm singuri“, a declarat acesta în cadrul dezbaterii despre migrație: „Cum acționează autoritățile locale pentru readucerea românilor acasă?“, organizată de DC MEDIA GROUP.  Cancelarul Austriei are o vendetă personală – nu vrea România în Schengen deși recunoaște că 90% din migranții ilegali vin din Ungaria. Pe de altă parte, Nehammer a lăudat Bulgaria, țara vecină României, pentru progresele făcute în ceea ce privește migrația ilegală. Declarațiile vin în contextul în care Austria este zguduită la rîndul său de un mare scandal de corupție. Fostul cancelar Sebastian Kurz a fost pus sub acuzare pentru corupție

și mărturie falsă în fața parlamentului. Dacă va fi găsit vinovat, fostul lider austriac riscă pînă la trei ani de închisoare. Austria se opune în continuare aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen. Subiectul s-a aflat pe agenda discuţiilor din timpul întîlnirii de vineri, dintre cancelarul austriac, Karl Nehammer, şi omologul său german, Olaf Scholz.  Administraţia Biden intenţionează să îi îndemne pe toţi americanii să mai facă un vaccin împotriva coronavirusului în această toamnă, pentru a contracara un nou val de infecţii, a declarat duminică un oficial de la Casa Albă, potrivit Reuters. Joi, Moderna (MRNA.O) a anunţat că datele iniţiale au arătat că vaccinul său actualizat COVID-19 este eficient împotriva subvariantelor „Eris” şi „Fornax” la om. În aşteptarea aprobării din partea autorităţilor de reglementare în domeniul sănătăţii din Statele Unite şi Europa, companiile se aşteaptă ca vaccinurile actualizate să fie disponibile în următoarele săptămîni pentru sezonul de vaccinare de toamnă. „Îi vom încuraja pe toţi americanii să îşi facă aceste vaccinuri de rapel, pe lîngă vaccinurile împotriva gripei şi a RSV”, a declarat oficialul.  România mai are puțin peste un an la dispoziție ca să aplice o directivă europeană privind „salariul minim decent”. Într-o țară cu unele dintre cele mai mici salarii din UE, unde aproape jumătate din angajați cîștigă un salariu minim sau puțin peste acest nivel și unde premierul vorbește despre cum românii sînt „sclavii moderni ai Europei”, poate apărea așteptarea ca salariile să se apropie semnificativ de vestul Europei. Directiva europeană privind salariul minim adecvat nu obligă România să crească salariul minim la un nivel predefinit și nici nu urmărește echivalarea veniturilor între Est și Vest – ar fi imposibil. Ce cere executivul UE e ca metoda prin care se stabilește salariul minim în fiecare țară să ia mai bine în considerare atît bunăstarea populației, dar și nivelul de productivitate al economiei. În principiu, noua legislație are potențialul de a crește nivelul de trai general al populației. Totuși, schimbările de fațadă nu vor aduce nici bunăstare, dar nici nu vor contribui la o dezvoltare economică sustenabilă.  Elevii ruși au un nou manual de istorie, special conceput pentru a corespunde politicilor naționaliste ale lui Vladimir Putin, scrie El Pais Manualul, care va fi folosit din septembrie de elevii ruși din ultimul an de liceu, rescrie o bună parte din istoria lumii din 1945 și pînă în prezent. Putin, care își justifică politicile prin propria lui interpretare a istoriei, și-a exprimat în mod repetat dorința de a introduce un singur manual de istorie „cu o concepție unitară” și bazată pe „evaluarea oficială” a Kremlinului. Versiunea completă a manualului a apărut deja pe internet. Occidentul este descris ca un mediu răuvoitor și invidios care săvîrșit și s-a bucurat de nenorocirile Uniunii Sovietice, inclusiv colapsul statului sovietic. Manualul cuprinde și războiul în desfășurare declanșat de Putin în Ucraina, desemnat prin denumirea oficială de „operațiune militară specială”. „Cel mai important eveniment din istoria contemporană este incorporarea, sau mai corect, întoarcerea tărîmurilor noastre istorice în Federația Rusă”, se menționează în text. În căutarea unor argumente conform cărora Ucraina ar face parte din Rusia, autorii manualului invocă evenimente petrecute cu sute de ani în urmă. Printre ilustrațiile incluse se numără o hartă oficială a Rusiei din 2023 în care sînt granițele țării au fost extinse pentru a cuprinde teritorii ucrainene anexate de Putin din 2014 și pînă în prezent, inclusiv cele pe care rușii nici măcar nu le controlează în prezent. „Rusia este o țară de eroi”, scrie în manual, unde se menționează că curajul și faptul că rușii sînt mereu pregătiți să își dea viața pentru patrie au fost dintotdeauna calități care s-au regăsit în rîndul cetățenilor săi. Spre deosebire de Gorbaciov, descris în text cu animozitate de autorii manualului care scriu că el a distrus statul și a provocat haos în economie și societate, Stalin este tratat cu respect. Atrocitățile comise în timpul regimului său pălesc în ochii autorilor

manualului în comparație cu reușitele sale.  ,,Nu există nici o cale rațională către o victorie militară pentru Ucraina. Cu cît mai mult timp Kievul și Washingtonul ignoră această realitate dureroasă, cu atît mai mari vor fi pagubele care vor fi provocate inutil poporului ucrainean”. Sînt afirmațiile lui Daniel L. Davis, fost locotenent-colonel în armata americană, care a fost trimis de patru ori în zone de luptă. Referitor la speranțele pe care oficialii de la Kiev și le pun în achiziționarea de echipamente militare occidentale de înaltă calitate, impresia unor analiști, susține acesta, este că, odată ce armata ucraineană va deține un anumit număr de arme moderne și o parte suficientă din forțele sale va urma instrucție avansată de pregătire NATO, va fi capabilă să egaleze și apoi să învingă Rusia. Fostul ofițer în armata americană susține că aceste convingeri expun o lipsă de înțelegere a modului în care se poartă și se cîștigă războaiele: ,,Rusia nu a lansat pe frontul ucrainean nici o armă de elită din arsenalul său, precum avioanele de luptă de ultimă generație. Nu are de ce să o facă, de vreme de acest război devine unul de tranșee, fortificații și sute de kilometri de mine amplasate. În acest context, rolul luptătorilor F-16 poate să devină inutil. Problema nu mai este legată de echipamente. Nici măcar nu mai este vorba de pregătire, fie ea bună sau rea. Cea mai importantă componentă a potențialului armatei ucrainene de a purta un război este resursa umană”. Potrivit unor scurgeri de informații americane, pînă în aprilie, armata Ucrainei a pierdut aproximativ 130.000 de morți și răniți. Numărul a crescut probabil vertiginos de la lansarea ofensivei din 5 iunie. Deosebit de dăunătoare a fost pierderea celor mai experimentate trupe ale sale, antrenate de NATO.  Cele mai recente statistici ale Eurostat arată o prăbușire vizibilă a economiei statelor UE. Comparînd al doilea trimestru din 2023 cu primul trimestru din 2023, dintre statele membre pentru care sînt disponibile date, cele mai mari creșteri ale declarațiilor de faliment au fost observate în Ungaria (+40,8%), Letonia (+24,8 %) și Estonia (+24,6%). Cele mai mari scăderi ale numărului de declarații de faliment au fost înregistrate în Cipru (-48,5%), Croația (-23,6%) și Danemarca (-15,9%). Potrivit Eurostat, în toate sectoarele economiei din UE s-a înregistrat o scădere a declarațiilor de faliment în primele două trimestre ale anului 2020, datorată însă sprijinului financiar extraordinar oferit de guverne în primele luni de pandemie. Apoi, din primul trimestru al anului 2022 pînă în al doilea trimestru al anului 2023, declarațiile de faliment au fost în general pe un trend ascendent în toate sectoarele economiei. În primul trimestru al anului 2023, declarațiile de faliment au crescut în toate sectoarele, cu excepția serviciilor de cazare și alimentație și transport. În al doilea trimestru al anului 2023, numărul declarațiilor de faliment a crescut în toate sectoarele, iar cele mai mari creșteri s-au observat în serviciile de cazare și alimentație și transport. În România, comparativ cu trimestrul anterior, cea mai mare creștere a numărului de falimente a fost raportată în primul trimestru al anului 2021. Următoarea creștere majoră a avut loc în trimestrul IV al anului 2022, de 44,1%, iar în primele două trimestre ale acestui an creșterile au fost de 0,8%, respectiv de 0,5%.  Autoritățile Republicii Moldova au interzis intrarea lui Goran Bregović și trupei sale pe teritoriul Republicii Moldova, deși aceștia aterizaseră deja pe Aeroportul din Chișinău, informează DCnews.ro. Artiștii urmau să cînte la Festivalul de muzică Gustar, la care au fost invitate și alte trupe, precum Misha Grossu Band, Moonlight Breakfast, Vali Boghean Band și cîștigătorii Eurovision 2022 – Kalush Orchestra, din Ucraina. Însuși Goran Bregović a transmis un mesaj, acesta declarîndu-se „dezamăgit” de faptul că nu i s-a permis intrarea în Republica Moldova. Goran Bregović a susţinut în mod deschis ocuparea Crimeii, în 2014, dar şi invadarea Ucrainei de către Rusia. Acesta are interdicţia de a intra în Ucraina şi Polonia. R.M.

Restituiri

Restituiri

Realizări hidrotehnice în trecutul þării noastre – Meºterii apelor

Lucrarea grandioasă de la Porţile de Fier, pe care o executăm împreună cu prietenii iugoslavi, este cea mai de seamă din cîte s-au realizat vreodată pe întreg cursul Dunării, de la izvoare pînă la vărsare. Este, în acelaşi timp, încununarea unui şir întreg de lucrări hidrotehnice înfăptuite pe teritoriul carpato-danubian. A fost precedată de „Podul prieteniei“ de la Giurgiu, ridicat în vremea noastră, şi de podul mai vechi, de la Cernavodă, care, împreună cu cel de la Feteşti şi cu cel de peste „balta“ intermediară, era considerat, la vremea construirii lui, între 1888 şi 1895, drept cel mai lung din Europa continentală.

Dar aceste lucrări de supunere a fluviului au o mult mai veche tradiţie. Nu ne referim la podurile temporare, pe vase, din care cel mai vechi, înregistrat de istorie, este podul de la Isaccea, construit în anul 514 înainte de era noastră, pentru a îngădui trecerea spre miazănoapte a uriaşei armate a lui Darius, regele persan, care voia să supună pe sciţi. Ci la podurile permanente, cu piloni înfipţi în albia fluviului, aşa cum a fost, puţin mai în aval de hidrocentrala de la Porţile de Fier, acela de la Drobeta Turnu-Severin, opera arhitectului Apolodor din Damasc. La porunca împăratului Traian, acesta a făcut în anii 103104 ai erei noastre cel mai important pod permanent al antichităţii. Pentru a putea lucra în condiţii mai uşoare, la un nivel mai scăzut al apelor, el a abătut o parte din apa Dunării pe un vechi curs al ei de pe ţărmul drept, curs colmatat la capătul superior al lui şi al cărui traseu se poate urmări şi astăzi pe malul iugoslav, între Cladova şi insula Simian. Podul a fost construit cu ajutorul armatei romane; în 1856, scăzînd nivelul apelor, au ieşit la iveală picioarele podului, din zidărie, cuprinzînd cărămizi cu ştampilele cohortelor auxiliare.

Canalul lui Vodă Ipsilanti

Documentele istorice ne păstrează amintire şi despre alte abateri de ape curgătoare. E vorba, mai întîi, de abaterea apei Siretului. Faptul îl ştim din scrisoarea pe care, la 13 iulie 1471, Ştefan cel Maro a trimis-o regelui Poloniei, scrisoare în care, între altele, îi spunea că în zilele precedente voievodul muntean Radu cel Frumos a vrut să intre în Ţara Moldovei şi a construit în acest scop chiar o cetăţuie la hotar. Atunci el, Ştefan, a ridicat alte cetăţui împotrivă-i şi a pus să se abată apa Siretului de la cetăţuia adversară, făcînd-o să curgă prin alt vad. Cu prilejul acestor lucrări grele sau „angarii“ –ridicarea cetăţuilor şi abaterea apei Siretului –, „mulţi dintre săracii mei supuşi – adăuga Ştefan – au pierit“. A avut loc, prin lucrarea omului şi nu pe cale naturală, şi o abatere a apei Putnei. Faptul s-a petrecut în dreptul satului Răstoaca; numele satului are chiar înţelesul de „abatere de apă curgătoare“. Răstoci sînt multe, pe întreaga faţă a pămîntului românesc, şi în Moldova, şi în Ţara Românească, şi în Transilvania. Ele arată tot atîtea acţiuni de abatere a cursului apelor, cu scopul, în genere, de a feri de înec anumite locuri ameninţate. Una din cele mai însemnate acţiuni de acest fel s-a realizat în Ţara Românească, în primii ani ai domniei voievodului Alexandru Ipsilanti (1774-1782). Acesta a dispus să se efectueze lucrări de abatere a unei părţi din apele Dîmboviţei spre Argeş, pentru a se evita înecul periodic al unor cartiere din Bucureşti, ca Grozăveşti, Gorgan, Izvor, Mihai Vodă; ultima inundaţie avusese loc chiar în 1774. Punctul ales pentru abaterea apelor a fost la nordvest de Capitală, în judeţul Dîmboviţa. Măsurătorile şi calculele le-a făcut secretarul elveţian al lui vodă, Franz Sulzer; la gura canalului sau şanţului de derivaţie au fost

Porțile de Fier

instalate o „podişcă” şi un „zăgaz . Podişca sau podeaua, de lemn, uşor înclinată, căptuşea albia canalului, uşurînd angajarea apei pe canal, aşa cum se face şi azi la multe iazuri de turbine. Zăgazul era aşezat de-a curmezişul, în albia Dîmboviţei, pentru a abate apa pe canal sau şanţ. El avea „ochiuri în care se puteau închide şi deschide”, pentru ca o parte a apei să curgă mai departe pe Dîmboviţa, să nu rămînă Capitala „isterisită, adică lipsită de apă”. Cîteodată, din cauza mîlului sau nămolului, se astupă gura şanţului; atunci el trebuie desfundat. Pentru mînuirea „zăgazului“ – după cantitatea de apă ce venea – pentru îngrijirea „podiştei“, pentru desfundarea gurii şanţului şi pentru supravegherea în genere, a întregii lucrări exista un corp de „şănţari“, alcătuit din locuitori din împrejurimi, avînd în frunte doi vătafi şi un „epistat al şanţului“. Cînd se producea vreo stricăciune gravă sau trebuiau reparaţii radicale, atunci la fața locului venea însuşi „vel vornicul obștirilor“ – corespunzător ministrului lucrărilor publice de mai tîrziu – împreună cu „inginerul“ domnesc şi cu „suiulgi-başa“, adică şeful serviciului apelor; pe lîngă „şănţari“ se strîngeau atunci și morarii de prin împrejurimi, cunoscători din practică ai unor asemenea lucrări.

Un iaz de 13 km lungime

Cele mai frecvente lucrări hidrotehnice din trecutul nostru au însă acelea legate de pescuit şi morărit, căci, de obicei, aceste două activități economice mergeau împreună. E vorba de construirea iazurilor sau heleșteelor, care aveau, la capătul de jos, lîngă iezătură sau zăgaz, una sau două mori pentru măcinatul secarei, meiului şi, mai tîrziu, porumbului. Heleşteul se forma prin înălțarea unei iezături de pămînt, adică a unui dig de-a curmezişul unui pîrîu. La mijlocul iezăturii era prevăzută o gură de scurgere, care se putea închide sau deschide, după voință, printr-un capac vertical mînuit mecanic. Cît timp apa se strîngea în spatele iezăturii, gura era închisă; după ce se atingea nivelul dorit, ea se deschidea spre a permite debitului normal al rîului să curgă la vale.

Asemenea heleștee sînt foarte vechi în ținutul carpatodanubian, s-au găsit în Transilvania, datînd din vremea dacă, înainte de cucerirea romană. În cursul evului mediu, iazurile s-au înmulţit. Diploma Ioaniţilor, din 1247, privind Oltenia şi Muntenia, aminteşte, pe lîngă locurile naturale de pescuit – piscationes –, şi pe cele create prin munca omenească – piscinae –, deci iazuri sau heleştee.

Unul din iazurile importante şi vechi din Muntenia a fost cel de la Nucet, în judeţul Dîmboviţa; el datează, după părerea noastră, din vremea lui Mircea cel Bătrân, careşi avea reşedinţa în apropiere, la Tîrgovişte; era un „iaz domnesc“ şi servea la aprovizionarea cu peşte a curţii. De-a curmezişul pîrîului Ilfov se poate vedea şi astăzi digul sau iezătura impresionantă prin înălţimea ei de opt metri, care mărginea iazul în aval; iazul avea treisprezece kilometri lungime şi opt sute de metri lăţime, deci o suprafaţă de peste o mie de hectare; adîncimea lui varia între trei şi opt metri, partea cea mai adîncă aflîndu-se lîngă iezătură. Acest iaz domnesc a ţinut, se pare, pînă la 1786, cînd a fost rupt de viiturile puternice care au urmat ploilor torenţiale din acel an; s-au produs, cu acest prilej, mari inundaţii în valea Ilfovului şi a Colentinei, pînă la Bucureşti.

Un alt iaz sau heleșteu domnesc era chiar la marginea Bucureştilor, unde se află azi Parcul Libertății; el este menționat într-un document din 3 martie 1632 care-l numește „heleșteul lui Șerban Vodă“, deci al Radu Șerban (1602-1610), urmașul lui Mihai Viteazul.

În județul Ilfov au fost multe iazuri; unul din cele mai însemnate era iazul de la „Fîntîna Țiganului“ – Țigăneștii de azi. Voievodul Constantin Șerban Basarab, poreclit Cîrnul (1654-1658), a fost cel care a poruncit facerea lui; pe vremea lui Radu Leon (1664-1669), iazul a fost „tăiat“, adică s-a făcut o crestătură adîncă în dig spre a se scurge apa, aşa încît peştele să rămînă pe uscat, deci să poată fi prins cu uşurinţă; era procedeul obişnuit de exploatare a iazurilor, odată la trei ani, după care urma refacerea iezăturii şi un nou ciclu de înmulţire a peştelui.

Heleşteul tăbăcarilor şi gîrla Banului

Mai ales Moldova a fost bogată în iazuri sau heleştee. Felul terenului, cu sumedenie de rîuri şi pîraie curgînd paralel între dealuri, îndemna la construirea lor. Pe unele văi, ele se înşirau ca mărgelele pe aţă, fiecare sat avînduşi iazul său, iar uneori chiar cîte două, trei, patru sau mai multe. Astfel, de pildă, pe apa Başeului, un afluent

Podul lui Apolodor

al Prutului, în ţinutul Dorohoiului, se mai păstraseră în anul 1928 nu mai puţin de şaptesprezece iazuri, de la Negreni la Ştefăneşti. Pe apa Sitnei sau Sihnei, unde harta actuală înregistrează treisprezece iazuri, cel mai însemnat dintre ele fiind vestitul iaz al Drăcşanilor, lung de aproape opt kilometri şi lat de peste un kilometru pe malul căruia s-a dat lupta din 3 august 1616, cînd doamna Elisaveta, văduva lui Ieremia Movilă, a fost luată prizonieră, cu toată casa ei, de către turci. În special satele de răzeși aveau iazuri; nu era vorba însă de iazuri mari de kilometri lungime, ci de iazuri mici, pentru aprovizionarea gospodăriei cu peşte şi, uneori, pentru acţionarea morii adiacente.

O seamă din voievozii Moldovei s-au relevat şi ca mari constructori de iazuri. Tradiţia aminteşte de Ştefan cel Mare, căruia i s-ar datora iazurile de la Dimăcheni, Belceşti şi Şipote; e probabil ca tot de la el să dateze şi iazurile de la Cotnari, poate şi marele iaz de la Iaşi, pe valea Bahluiului, care se întindea pînă la zidurile de incintă ale curţii domneşti şi ale mînăstirii Trei Ierarhi. Prima menţiune asupra acestui mare iaz ieşean o datorăm călătorului englez John Newberrie, care, în 1582, trecînd prin Iaşi, releva „lacul mare“ din partea de sud-vest a oraşului. Iar francezul de Fourquevauls, care-i urmează după trei ani, în 1585, notează că în acest iaz „se pescuieşte o mare cantitate de peşte“. Alţi voievozi constructori de iazuri au fost Alexandru Lăpuşneanu, în Secolul al XVI-lea, şi Vasile Lupu, în Secolul al XVIIlea.

În Transilvania, regiunea cea mai bogată în iazuri era „cîmpia“ din partea de miazănoapte. Existau însă şi iazuri orăşeneşti, întocmai ca şi în Moldova şi Muntenia. Astfel, oraşul Bistriţa avea două asemenea iazuri, unul mare (piscina maior) şi unul de sus (piscina superior), pomenite amîndouă în răstimpul 1547-1553. La Cluj erau şase heleştee, între care „heleşteul tăbăcarilor“. Numărul maxim de heleştee l-a avut Braşovul; între 1503 şi 1550 se constată documentar 28 de asemenea heleştee situate în raza oraşului sau în teritoriul care depindea de acesta. O serie dintre ele aparţineau breslelor de meşteşugari. Tot ca un fel de heleştee pot fi considerate şi şanţurile pline de apă ale cetăţilor transilvănene. Despre acelea ale Oradiei Mari ne dă ştiri călătorul turc Evlia Celebi. El arată că în timpul asediului din 1660 – cînd cetatea a şi căzut în mîinile turcilor – soldaţii acestora pescuiau în şanţurile cetăţii, dar că peştele de acolo nu era gustos. În schimb, era mult de tot. Evlia afirmă că atunci cînd apa din şanţuri a fost scursă, „peştii cît trupul unui om au rămas în noroi şi erau aşa de mulţi că... ostaşii musulmani s-au scîrbit de tot mîncînd peşte“.

Ne rămîne să menţionăm o ultimă serie de lucrări hidrotehnice, anume gîrlele şi canalurile tăiate de mîna omului, fie pentru alimentarea cu apă proaspătă a bălţilor şi lacurilor, fie pentru necesităţile navigaţiei – cazul scurtării braţului Sulina –, fie pentru irigaţii. Menţiuni despre gîrle săpate sînt vechi: una datează din vremea lui Mircea cel Bătrân şi se referă la gîrla ,,Săpatul“ – numele e semnificativ – ce lega iezerul Călăraşilor de Dunăre. Veche e şi „gîrla Banului“ din Oltenia, la Celei, săpată din porunca lui Barbu Craiovescu cel bătrîn, la finele Secolului al XV-lea sau începutul Secolului al XVI-lea. O deosebită importanţă au avut adîncirea şi amenajarea Dunavăţului, care leagă braţul Sfîntul Gheorghe cu limanul Razim; s-a asigurat astfel apă proaspătă, dulce în limanul amintit, sporindu-se în proporţii nebănuite producţia de peşte; ea a crescut și mai mult cînd s-a săpat o nouă legătură, canalul Dranov, la est de Dunavăţ. În ultimele două decenii, construcţiile hidrotehnice au luat un avînt deosebit în ţara noastră. În locul vechilor diguri de pămînt se înalţă marile baraje de beton de pe Bistriţa, Argeş, Ialomiţa, Sadu, Lotru şi atîtea alte cursuri de apă. În locul vechilor mori care măcinau domol sînt puternicele uzine hidroelectrice, izvor de energie şi lumină pentru tot cuprinsul ţinutului carpato-dunărean. Încep să se valorifice vechile vetre de iaz. Se taie canale de irigaţie şi această lucrare va spori considerabil bogăţia grînarelor noastre.

CONSTANTIN C. GIURESCU

TABLETĂ DE SCRIITOR

Extaz poetic Atitudini « Polemici

Adriana Apostol a publicat, în anul 2022, în cele două volume ale sale, ,,În suflet port un curcubeu” și ,,Călătorie prin universul iubirii”, o cantitate apreciabilă de versuri, scrise dintr-o stare romantică aparte, clădită după principii bonjuriste, acceptate ca un peisaj liric temperat, fără însă ca poeziile să beneficieze de o selecție profesionistă și nici de o prezentare critică scrisă cu discernămînt literar... Poeta dezbate în versurile sale o amplă paletă de teme, cu accent pe diversitatea frumuseților ce se petrec în natură și în iubire, caracteristice acelei părți de sensibilitate specifică oricărei poete care se visează în brațele unui făt-frumos călare pe un cal alb, pe o pajiște cu Luna la chindii... Scriind mai cu seamă despre iubire, autoarea își revarsă ca un torent de ploaie în plină vară, în ritm eminescian, sentimentele luminoase, încărcate de doruri și candori umane, relevînd o stare lirică specifică ființei umane dotate cu o chimie specială în a se manifesta poetic în orice moment al vieții și a cînta iubirea imaginată, uneori tardiv... Poeta cîntă din nostalgiile sale trecătoare, de moment, pe un timbru liric ce traversează meteoric veacuri de-a rîndul, generații și ape, dealuri și poiene, pentru ca, în cele din urmă, să-și găsească trăirile în propriul eu, în puritatea florii de cireș, de care albinele se prind ciucure, ca să-și afle liniștea tutelată de căldura proaspătă a primăverii, pentru cîteva secunde... Pentru hipersensibila poetă Adriana Apostol, inspirația este ca un fagure de lumină, trăind parcă tot ce se petrece dincolo de cortină, zugrăvind în culori suave imagini de flori poetice, prin construcții de rime ușoare, girate de muzicalitatea versurilor. Intenționat am dorit să ajungem în acest punct-cheie, pentru a lămuri și a scoate în evidență factorul primordial din construcția versurilor sale, remarcînd și aprobînd feminitatea lor.

Poeziile autoarei surprind prin disponibilitatea artistică, la care conștiința harului poetic lucrează în beneficiul descrierilor majore, fără ca în unele cazuri să mai fie nevoie de o revenire.... Cireșul cu flori, la care am făcut referire, este un imn al bucuriei și al purității, o izbîndă a scrisului ei. Poemul este ca o rugăciune, poeta adresîndu-se acestui copac miraculos într-un limbaj tainic, folosind cele mai calde cuvinte. Îl publicăm în întregime, pentru efectul vizual, pictural, pe care-l are asupra ființei noastre, ca adepți ai unei retorici prestabilite. Publicîndu-l, la rîndul nostru, ne convertim naturii, considerînd că ne-am îndeplinit o datorie morală față de înaintașii noștri care, de la o generație la alta, s-au îngrijit ca miraculosul copac să fie nelipsit din orice colț de grădină sau de colină: ,,Plăpîndă floare de cireș,/ Grădina casei mi-ai ales,/ Să înflorești și-apoi să-mi dai/ Dulceața fructelor de mai.// Frumoasă floare de cireș,/ Parfumul tău ce-l simt ades/ M-ademenește în pridvor,/ Reînviind povești de-amor.// Cuminte floare de cireș,/ Te-am admirat cum înflorești,/ Cum îți deschizi, pe rînd, petale,/ În dansuri roz, amețitoare.// Stingheră floare de cireș,/ Cînd, la cosiță, te așezi,/ Îmi vine să te fur, pe seară,/ Să te ascund ca pe-o comoară,// Să fii, pe veci, numai a mea./ Minune cu parfum de stea,/ Cu dor te-aș prinde, fedeleș,/ Blînda mea floare de cireș.// Dar mă cuprinde un regret/ Și-o teamă că am să te pierd./

Din Bucure ş tii de altădată

Cea dintîi berărie din Capitală

Deși berăriile bucureștene deveniseră o prezență obișnuită în România sfîrșitului de Secol al XIXlea, răspunsul la întrebarea „unde a fost cea dintîi berărie din București?” nu este unul ușor de dat. „Nu cunoaștem noi lucruri mai însemnate din trecutul Capitalei noastre, darămite locul unde strămoșii noștri se cinsteau cu bere!” – afirma scriitorul interbelic Ioan Massof în debutul articolului „Bere în București” (publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 6 decembrie 1938). Iar noi nu putem să îl contrazicem. Cu toată dificultatea însă, Ioan Massoff a încercat să găsească răspunsul la această importantă întrebare.

„Se pare însă că berea s-a vîndut la noi, întîia oară, într-un fel de dugheană de pe strada Cîmpineanu de astăzi, în jurul Hanului lui Filaret, care se afla pe locul unde se găsește astăzi Teatrul Național (notă: vechea clădire a Teatrului Național din București, de pe Calea Victoriei, distrusă în urma bombardamentului din 26 august 1944). Afirmația aceasta o facem după o întîmplare, un simplu fapt divers povestit de istoricul V. A. Urechia, care are meritul de a se fi îndeletnicit și cu amănunte din trecutul nostru, amănunte de însemnătate pentru viața socială. Cică, într-o noapte din luna mai a anului 1811, răspîntiașul, adică gardistul care făcea de pază lîngă Hanul lui Filaret, a găsit pe jos doi ofițeri ruși (notă: întîmplarea a avut loc în timpul ocupației rusești a Bucureștilor).

- Ați băut multă votchi, gospodin! – zice omul Agiei (poliției).

- Niet votchi, piva! Nu rachiu, ci bere! – zise unul din ofițeri, pe care-l ajuta răspîntiașul să se ridice în picioare.

- Auzi colo, să se îmbete cu băutura nouă, de la Johan Neamțu! – gîndi răspîntiașul. Cu votchi, da, mai

înțeleg, dar cu zeama neamțului! Măre, gustul filonichie (adică alegere) nu are!

- Te văd! Te văd! – strigă răspîntiașul, după cum era dator să strige, ca să se sperie hoții, rezemînd și pe al doilea muscal de cișmea, de care sprijinise și pe cel dintîi. Te văd! Te văd!

Iată întîmplarea povestită de V. A. Urechia, istoric cu multe păcate, dar și cu meritele lui, între altele după cum spusei pentru că n-a trecut cu vederea lucruri mici, din care se pot trage încheieri nelipsite de interes: Așadar, dacă cei doi ofițeri beți turtă au fost găsiți de omul poliției cam prin Piața Teatrului de astăzi – sigur între «Adriatica» și «Cercul Militar» – nu-ncape îndoiala că locul unde s-a comis beția era prin apropiere, picioarele ofițerești neputînd să reziste unui drum mai lung după înghițirea licoarei lui Iohan. Acesta trebuie să fi avut prăvălia peste drum de aripa dinspre strada Cîmpineanu a Teatrului Național, unde de ani de zile au fost sediul unor bodegi, unele din ele, ca aceea ținută de Caragiale, intrate în istoria literară.

Domnița Ralu și berea

„Băștinașii însă nu prea căutau băutura nouă din cîrciuma lui Johan, zis Neamțu, deși această băutură era bine cunoscută pe vremea aceea în occident. Rușii, amatori de băuturi de orice soi, n-au stat prea mult pe gînduri, pentru a încerca piva, care-ți dă o beție cu totul specială. De bună seamă că domnul Johan zis Neamţu a venit cu formula de prin țări străine și a pus-o în practică la noi, unde a dat de cereale din belșug. Dar berarul neamț ambiționa să ajungă furnizor al Curții Domnești. Gîndul acesta i-a fost cu noroc și să vedeți de ce. După plecarea rușilor din țară, a venit la domnie Vodă Ion

Te las, deci, în copacul tău,/ Să-mi bucuri sufletul mereu,/ Iubită floare de cireș,/ Ce curtea casei miai ales” (,,Floarea mea de cireș”, pag. 13). Excelent poem, scris îngrijit, fără fisuri, ilustrînd frumusețea întregului nostru univers de viață divină.

Totuși, în poezia Adrianei Apostol se simte o anumită doză de narcisism... Nu este rău, dacă imaginea poetică este bine prelucrată estetic. Autoarea nu scrie poezie, face apostolat din poezie, și nu pentru a crea senzație, ci pentru a-și prezenta în versuri manifestul nemulțumirilor sale față de atîtea lucruri cu un final trist. E vorba de partea sentimentală din relațiile omenești. Astfel de momente găsim, de pildă, în poezia ,,Alegere” (pag. 61), pe care o publicăm ca remediu al omului aflat în fața faptului împlinit. Poemul oferă momente de meditație dintre cele mai solare, cu un sfîrșit fericit, de renaștere spre noi culmi de viață și încredere în evoluția omului: ,,Aleg să mă retrag pentru un timp,/ Să mă ascund în flori de anotimp,/ Să nu mai fiu părtașă la iubiri/ Ce-nmuguresc sub tristele-mi priviri.// Prefer însingurarea să o știu/ Și-n liniștea din sufletu-mi să scriu,/ În vers duios să îmi aștern simțiri,/ Să împletesc poeme din trăiri./ Iar slovele ce-n inimă le am/ Să încălzească, precum un balsam,/ Plîngînde suflete ce-au suferit/ Din amăgiri, din dor și din iubit.// Deci acum, pînă nu-i prea tîrziu,/ Să zbor pe-aripa gîndului pustiu,/ Căci orice zi în plus e un regret/ Pe care n-am să-l pot ține secret.// Dar am să-mi fac din el leagăn de dor,/ Înmiresmat cu boarea viselor/ Și voi spera în dimineți de-azur,/ Cu rouă proaspătă din suflet pur”.

Și totuși, poetei Adriana Apostol îi lipsește ceva: curajul de a se detașa de lucrurile simple, minore, în favoarea unui mesaj complex și a ideilor care derivă din atmosfera lucrurilor de substanță, ca filozofie și educație a gîndului prin lecturi intense, maximale. ION MACHIDON, Directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Caragea, a cărui fiică a fost celebra Domniță Ralu, cea care a organizat primul spectacol teatral în București, chiar în casele părintești, după cum se arătase și în alte privinți, avînd felurite inițiative.

Cînd berarul Johan s-a dus la palat cu un paner cu douăsprezece sticle de bere, de față era și frumoasa Ralu. În timp ce Vodă și ceilalți s-au strîmbat la gustul amar al băuturii, Domnița a zîmbit, fiind de părere că e foarte bună și rugă pe berar să-i mai aducă ceva sticle, pentru a le putea servi oaspeților ei. Neamțu, care-și dădea seama cît i-ar putea fi de folos o „propagandă” a Domniţei, i-a adus bere și, în scurt timp, susținut de consulul Prusiei, dar și de Domniță, a obținut monopolul fabricării berii. Obiceiul de a bea bere răspîndindu-se, Johan făcea dever bun, reușind să strîngă și parale bune. Dar concurența îl pîndea. Căci, în scurt timp, s-a arătat un altul, dornic să prepare bere, unul Gheorghe Crepțul. A fost și procesul în jurul acestei chestiuni, moștenitorii lui Johan obținînd cîștig de cauză.

Dar, încetul cu încetul, fabricarea berei a căzut în... domeniul public. Totuși, chiar acum cîteva luni, mi se pare că se stîrnise, prin reclame în ziar, o adevărată bătălie a berii. Cine a izbîndit de data aceasta, mărturisesc că n-am aflat. Că așa e în firea omului: să nu vadă ce-i înaintea ochilor...”.

D EIERI-DEA z I BLOGSPOT COM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Călătoria pentru loisir între vilegiatura de ieri și concediul de astăzi

Călătoriile ne definesc existența, fie că ne raportăm la distanțele mari parcurse de strămoșii noștri, la naveta care caracterizează viața în metropolele lumii de astăzi sau la traseele mai scurte pe care le urmăm repetitiv pentru a îndeplini

diferite sarcini curente.

Un gen aparte, călătoria pentru loisir își are originea în practica aristocraţiei italiene de a-şi petrece vara la reşedinţa secundară aflată pe domeniul de la ţară. Modelul hedonist al vilegiaturii prinde contur odată cu structurarea societății în jurul producției industriale, fiind întreținut de viziunea romantică a exercitării voinței creatoare individuale, într-o căutare personală în afara unei ordini prestabilite. Mai presus de toate, călătoria pentru loisir este dovada unei experiențe acumulate într-un context cultural diferit de cel de origine, experiență care consolidează statutul călătorului. În societatea contemporană, ea îmbracă valențe suplimentare, fiind o modalitate prin care citadinul fuge de rutină și își compartimentează viața între vechi și nou, aici și acolo, profan și sacru. Turismul modern exemplifică „comportamentul uman explorator”, situîndu-se pe același plan cu alte manifestări culturale (arte, sport, folclor, ceremonii), care suspendă temporar cotidianul, ne înfrumusețează și ne îmbogățesc viața.

Pentru bucureșteni, povestea călătoriilor pentru loisir începe în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea

Vilegiatura, fie ea un sejur în mediul rural în timpul verii sau o cură „la băi” în stațiunile renumite ale Europei, demonstra apartenența la o clasă socială privilegiată. Cu timpul, și „căminuri mai modeste își permit luxul unei evadări, sau al unei petreceri pentru o cheltuială de nimica toată”. Încă din anii ’70 ai Secolului al XIX-lea, J.W. Ozanne consemna faptul că vasele cu aburi de pe Dunăre, „modele de lux și confort, erau înțesate cu moldo-valahi care se întorceau din voiajul anual de la Paris și din Germania”. Difuzarea practicii reflectă mutații profunde în structura societății românești precum și în stilul de viață – o nouă perspectivă asupra sănătății influențată de teoriile igieniste ale vremii.

Medici și pedagogi se întreceau în explicarea beneficiilor mișcării în aer liber pentru dezvoltarea armonioasă a noilor generații. „Răsfoind cartea mare a naturii”, prin excursii periodice, copiii dobîndesc „elasticitate, se deprind cu variații de climă, cu osteneala”, își dezvoltă spiritul de observație, dar mai ales se pregătesc pentru „vălmășagul de mai tîrziu al vieții”.

Pentru alte generații, uzanțele dictau căutarea sănătății într-una din stațiunile Europei Centrale sau din Franța (Karlsbad, Marienbad, Franzenbad, Bad Kissingen, Bad Ems, Vichy, Aix-les-Bains, Aachen ș.a.). Aici, se construiesc hoteluri luxoase sau vile somptuoase, dînd astfel naștere unui important patrimoniu arhitectural. În acest nou cadru social, participarea la activități sportive (turnee de tenis, golf, bowling, regate, curse de cai și, mai tîrziu, de automobile), mai ales în calitate de spectator, era percepută drept o altă manifestare a eleganței, o afacere mondenă rezervată aristocrației și burgheziei înstărite.

Moda relaxării în stațiunile balneare sau la munte

Exodul bucureștenilor începea cu primele semne ale verii, iar deplasarea se făcea în cerc familiar sau în cel al cunoștințelor apropiate. Stabilimentele aflate într-o fază de organizare incipientă erau greu accesibile, lipsite de confort și costisitoare (Balta Albă în Rîmnicu Sărat, Pucioasa în Dîmbovița, Boboci în Buzău, salina de la Slănic Prahova ș.a.). Organizarea modernă a stațiunilor se intensifică, protipendada experimentînd „băi de iod, sulf sau nămol” la: Govora, Lacul Sărat, Slănic Moldova, Techirghiol, Amara, Călimănești ș.a. Alți bucureșteni se îndreptau spre „băile de mare” de la Mamaia (începînd din 1906).

Interesul autorităților pentru dezvoltarea turismului românesc se observă în proiecte de lege precum „Legea pentru încurajarea și dezvoltarea exploatării apelor minerale din țară și a produselor lor” (1886) prin care se acordau scutiri de la plata impozitelor stabilimentelor de băi şi ape minerale din ţară, dar și reduceri la transportul apelor minerale, materialelor și instrumentelor destinate exploatării acestora. Regulamentele C.F.R. încurajau plimbarea cu trenul, prin așa-numitele „trenuri de plăcere” care circulau doar la sfîrșit de săptămînă și în zilele de sărbătoare legală din timpul verii și care ofereau 50% reducere la prețul biletelor către destinații de vacanță cu condiția întoarcerii a doua zi.

„Biletele la băi”. Ele au fost înființate prin „Regulamentul pentru călătoria cu preț scăzut al vizitatorilor băilor și stațiunilor climaterice din țară” (1902) și încurajau publicul larg să călătorească spre destinații precum: Lacul Sărat, Bușteni, Sărata Monteoru, Cîmpina, Cîmpulung, Bughea, Săcel, Constanța, Telega, Govora, Călimănești, Căciulata, Vulcana, Ocnele Mari, Bălțătești, Oglinzi, Predeal, Pucioasa, Olănești, Sinaia, Balta Albă, Slănic Prahova și Slănic Moldova.

În perioada La Belle Époque, Sinaia devine cel dintîi spaţiu rezidenţial al reşedinţelor de vară, comasînd reşedinţele protipendadei în apropierea celei princiare. Maude Rea Parkinson își amintea: „La Sinaia ajungi cam în patru ore cu trenul de la București și […] este cu siguranță stațiunea cea mai la modă. Curtea regală merge acolo vara să scape de căldura insuportabilă de la București.[…] Uneori cei din capitală rămîn în Sinaia pînă toamna tîrziu. Bineînțeles că o bună parte din eticheta de la Curte este lăsată în urmă la București, așa că familia regală și membrii Curții se pot relaxa. Tenisul,

Hotel Cerbu, Slanic Moldova

vînătoarea cu cîini și drumețiile pe munte se numără printre distracții”.

Vara, dar și toamna în timpul culesul viilor, viața și animația capitalei se muta la moșiile pe care cei înstăriți le dețineau în zone pitorești ale țării (ex. conacul Filipescu de la Copăceni, conacul Văcărescu-Callimachi de la Mănești, conacul de la Florica, conacul de la Leordeni ș.a.). Jurnalele descriu oazele de confort, liniște și sănătate unde musafirii se perindau zilnic. Plimbările prin pădure, la pas sau călare, vizitele la prieteni, excursiile cu automobilul la cele mai apropiate stațiuni sau mînăstiri nuanțau tabloul zilelor de vară.

Loisirul în perioada interbelică

În anii interbelici asistăm la o „democratizare” a vilegiaturii, precum și la creșterea importanței sezonului de vară petrecut pe litoral; această perioadă „marchează începutul fazei de dezvoltare importantă a stațiunilor balneare (de băi de soare și băi propriuzise, în apele mărilor și oceanelor)”. Stațiunile de pe malul Mării Negre (ex. Constanța, Mamaia, Băile Techirghiol-Movilă) erau preferate de bucureșteni deoarece ofereau condiții moderne și luxoase, mirajul cazinourilor și restaurante unde se servea pește proaspăt, lapte bătut sau limonadă.

Mamaia găzduiește, începînd din 1926, reședința regală de vară, „un palat dotat cu toate cuceririle tehnicii din acea vreme, instalație de aer condiționat cu ventilatoare, încălzire centrală și electrică”. Prezența familiei regale constituia un motiv în plus pentru exodul anual al protipendadei bucureștene la malul mării. La începutul anilor 1920, pavilionul Băilor Mamaia a căzut pradă unui incendiu care a mistuit

Eforie Sud

clădirea centrală şi o bună parte a aripilor laterale unde funcţionau cabinele de plajă. Treptat, au fost repuse în funcţiune cele două aripi ale stabilimentului, iar pînă în 1936 acesta era complet modernizat, dispunînd de 600 de cabine de băi și un nou Cazino. Tot în 1936 este inaugurat primul hotel din stațiune, în adevăratul sens al cuvîntului: Grand Hotel Rex.

Băile Movilă (redenumite apoi Stațiunea balneară „Carmen Sylva”, ulterior Eforie Sud) era deja o stațiune cu tradiție în anii interbelici, datorită nămolului și apelor sale tămăduitoare. În cele două decenii dintre conflagrațiile mondiale, așezarea traversează o perioadă de sistematizare și modernizare. Au fost construite străzi și alei, vile, hoteluri, o zonă comercială și una industrială, în 1938 stațiunea găzduind aproximativ 20.000 de vizitatori. Între cele mai frumoase clădiri construite în Eforie Sud în perioada interbelică, se numără vilele: Monaco, (continuare în pag. 6)

La Mamaia, 1912, anunț în ziarul „Dimineața“ de promovare a turismului pe litoralul românesc

Olănești

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale Incursiune în istorie

motto: ,,Cine nu și-a scris istoria cu sîngele, acela sau n-a avut-o nicicînd, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora” – Grigore Vieru

În zilele acestea de Gustar, așa cum e numită în popor ultima lună a anotimpului estival, care marchează sfîrșitul unei veri incandescente, urmărind filele din calendar, ne aducem aminte, din păcate, doar unii dintre noi, de un alt august fierbinte, care ne-a schimbat din temelii istoria. Și, apelînd la memorie și la documentele vremii, să trecem în revistă cîteva din evenimentele care ne-au influențat fundamental viața, atît nouă, celor care le-am trăit atunci, dar și generațiilor de după noi.

23 AUGUST 1944. Începe la București insurecția armată antifascistă, încununarea mișcării de rezistență antihitleristă din timpul războiului, organizată și înfăptuită pe baza unei largi coaliții de forțe democratice și patriotice sub conducerea P.C.R. Dictatura militarofascistă este răsturnată. La 23 august, România iese din războiul hitlerist și se alătură Națiunilor Unite în mod sincer și loial , cu toate forțele și cu tot potențialul său de război, fiind a patra națiune ca factor de luptă angajat

împotriva Germaniei (540.000 de oameni). De asemenea, insurecția din august 1944 marchează începutul revoluției populare din România.

Pe plan intern, au loc mai multe evenimente: arestarea principalilor membri ai Guvernului Ion Antonescu și formarea unui guvern alcătuit din militari și tehnicieni, reprezentanți ai Palatului Regal și cîte un reprezentant al partidelor politice din componența Blocului Național Democrat, sub președinția generalului Constantin Sănătescu. Noul guvern emite o serie de decrete-legi privind amnistia generală pentru infracțiunile politice, militare și agrare săvîrșite după 1 ianuarie 1918 și desființarea lagărelor de internare, punînd în libertate pe toți deținuții politici condamnați pentru activitate antifascistă, revoluționară, democratică.

Unități militare și formațiuni de luptă patriotice din București încep să ia sub controlul lor obiectivele românești și să blocheze pe cele hitleriste.

Prin intermediul Radioului este difuzată Proclamația regelui Mihai I privind doborîrea dictaturii militarofasciste, ieșirea României din războiul hitlerist și alăturarea ei la coaliția Națiunilor Unite.

Noul șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Gheorghe Mihail, dă directiva operativă privind stabilirea misiunilor Armatei române împotriva trupelor hitleriste.

Călătoria pentru loisir între vilegiatura de ieri și concediul de astăzi

Narcisa, Claudian, Popovici, Zeana, Hotel Movilă și Cazinoul din Eforie Sud.

În ajunul celui de-al II-lea război mondial, „Turismul era pe cale de a se transforma într-o importantă industrie a României”.

Destinațiile de vacanță din anii comunismului

În perioada comunistă, concediul celor mulți se consuma „la țară”, cei cu salarii medii își permiteau un sejur la munte sau la mare, iar cîțiva „aleși” se deplasau în străinătate, de cele mai multe ori tot în țări socialiste.

Mulți dintre ,,oamenii muncii” beneficiau de bilete de odihnă prin sindicate. Cei cu diverse afecțiuni sau pensionarii mergeau la Techirghiol, la nămol, sau la Eforie Nord ori Eforie Sud. Puteau să aleagă multe alte stațiuni din țară unde se făceau tratamente pentru diverse boli: Băile Herculane (cea mai veche stațiune

balneară de pe teritoriul României), Amara, Govora, Călimănești-Căciulata, Băile Tușnad, Băile Felix, Borsec, Geoagiu Băi. Erau încă multe altele, precum Sovata. În anii ’70, staţiunea din judeţul Mureş oferea peste 4.000 de locuri de cazare în hoteluri. Restul erau în vile şi popasuri turistice, iar numărul anual al vizitatorilor ei depăşea 85.000 de persoane. Printre stațiunile căutate se afla și Vatra Dornei, a cărei faimă este datorată apelor termale, izvoarelor şi priveliştilor de munte, zona fiind atractivă şi pentru mînăstirile din Bucovina: Voroneţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa şi Putna.

Astăzi, tot mai mulți bucureșteni își permit un concediu într-o stațiune din țară sau din străinătate. Cu o simplă căutare pe Google sau din datele companiilor de turism aflăm destinațiile turistice preferate de citadini, fie pentru un sejur all-inclusive sau un city break.

Pentru cei care călătoresc pentru prima dată întrun context cultural diferit, efectul de suspendare a realității cotidiene este însoțit de intensificarea sau distorsionarea unor experiențe care în locul de origine ar fi fost banale, precum servirea mesei sau cumpărarea unui nou articol vestimentar. Pentru a preîntîmpina un eventual șoc cultural, comunitățile locale și operatorii din turism colaborează pentru a pune în scenă variante filtrate ale culturii locale, mai aproape de așteptările și posibilitățile de receptare ale turiștilor. Pentru cei care se aventurează în descoperirea autenticului, puterea de adaptare a propriilor idei și concepte despre lume la realitatea experimentată face diferența între un sejur reușit sau unul ratat.

Forțele germane dezlănțuie un atac general asupra Capitalei în scopul înăbușirii insurecției. Aviația hitleristă bombardează sălbatic Bucureștii, distrugînd, printre altele, clădirea Teatrului Național, construită cu un secol în urmă.

24 AUGUST. Printr-o Declarație oficială de război a guvernului român, difuzată prin radio și publicată în presa din 25 august, este confirmată starea de beligeranță cu Germania.

Apar primele numere legale ale ziarului democratic antifascist ,,România liberă” și primul număr a ziarului ,,Libertatea”, organ central de presă al P.S.D., avînd ca director pe Constantin Titel Petrescu.

24-25 AUGUST. Au loc lupte crîncene, în urma cărora formațiunile patriotice și armata realizează curățirea Bucureștilor de trupele hitleriste, apoi, pînă la 28 august, și a împrejurimilor Capitalei. Trupele hitleriste din Dobrogea sînt dezarmate și capturate. În continuare se desfășoară operațiuni militare de curățire a orașului Ploiești și a Văii Prahovei de trupe hitleriste, executate de formațiuni de luptă patriotice și de unități ale Armatei române.

25 AUGUST. Ziarul ,,The New York Times” scrie că istoria va consemna Actul de la 23 August ca unul dintre cele mai hotărîtoare evenimente ale întregului război, iar publicația franceză ,,Le Figaro” notează că acesta este un eveniment de mare importanță ,,care a dat una dintre cele mai sensibile lovituri celui de al III-lea Reich”.

LILIAnA TETELEA

Bucureștenii care au un buget de concediu mai mic preferă să petreacă cîteva zile pe litoralul românesc, în stațiunile montane sau în alte orașe din țară, la festivaluri sau în vizită la prieteni și rude.

Mamaia și Eforie Nord sînt cele mai căutate stațiuni de pe litoral, avînd și cea mai mare capacitate de cazare, în timp ce în creștere sînt stațiuni mai mici, precum Venus și Neptun. În ultimii ani, turismul intern a fost impulsionat prin măsuri precum voucherele de vacanţă acordate angajaţilor pentru acoperirea unor cheltuieli ocazionate de efectuarea concediului de odihnă. Pentru a atrage mai mulți turiști, proprietarii lanțurilor hoteliere au investit în renovarea și modernizarea spațiilor de cazare.

Cei care nu și-au programat concediile în timpul verii optează pentru deplasări scurte, la final de săptămînă, în apropierea capitalei. Parcul de Aventură Comana și Delta Neajlovului, Mogoșoaia, Parcul Dendrologic Chitila, Mînăstirea Cernica, Therme, Edenland, Castelul Iulia Hașdeu din Cîmpina, Salina Slănic Prahova, Grădina de lavandă din Urlați, Vulcanii Noroioși din Berca (Buzău), Parcul de Vacanță Hermes (Slobozia), Poteca Regală din Sinaia, Cascada Urlătoarea (Bușteni) și Rezervația de Zimbri din Bucșani (Dîmbovița) sînt doar cîteva dintre atracțiile consacrate. De asemenea, foarte căutate sînt traseele și obiectivele turistice de la vecinii bulgari. Spre exemplu, parcul Natural Rusenski Lom, aflat la 98 de km de București, oferă peisaje spectaculoase, locuri încărcate de istorie și obiective listate în Patrimoniul Cultural UNESCO. (Alexandra Rusu, muzeograf la Muzeul Municipiului București) Sursa: CoTIDIAnUL.ro

Parcul de Aventură Comana

Rezervația de Zimbri din Bucșani

Grădina de lavandă din Urlați (urmare din pag. 5)

File de istorie

Cine l-a ucis pe Antim Ivireanul? (II)

Vr�jitorie �i r�zvr�tire diavoleasc� (2)

Nicolae Mavrocordat se sprijină pe 1.200 de turci care au venit în Bucureşti şi aşteaptă şi 12.000 de tătari. În ceea ce îl priveşte pe mitropolit, domnitorul ţine sfat cu boierii asupra soartei sale, trimițind curieri la Constantinopol pentru a obţine, de la neputinciosul patriarh ecumenic, actul de caterisire. Totodată, face şi o pîră noului vizir, Khalil paşa, sprijinită, desigur, de multe pungi de bani, în urma căreia Antim este acuzat ca „apostat şi uneltitor“ şi condamnat la surghiun în peninsula Sinai, la mînăstirea Sf. Ecaterina, cu care românii au vechi legături. În prealabil, Antim este silit, prin ameninţări şi torturi, să renunţe în scris la rangul de mitropolit, fiind chiar în primejdie în trei rînduri de a-şi pierde viața. Domnul cheamă la Bucureşti pe egumenii tuturor mînăstirilor importante din țară, pentru a asista la depunerea oficială a lui Antim din scaunul mitropolitan. Între timp, în ziua de 15/26 - 16/27 septembrie, a sosit la Bucureşti şi gramata de caterisire semnată de patriarhul Constantinopolului şi de unsprezece arhierei: Antim este acuzat de vrăjitorie şi de răzvrătire diavolească.

Înarmat cu aceste documente, Nicolae Mavrocordat putea trece la judecarea publică a fostului mitropolit, în prezența egumenilor mînăstirilor, a episcopilor de Rîmnic şi Buzău şi a unor patriarhi şi mitropoliți greci. Nu cunoaştem data exactă a procesului, credem însă că el a avut loc în zilele imediat următoare lui 18/23 septembrie. Cunoaştem pe scurt descrierea degradantului proces, din mărturia lui Del Chiaro: „Mitropolitul Antim, închis la curte, a fost constrîns, prin ameninţări, să renunţe, în scris, la arhiepiscopat şi în locul său a fost ales de către domn şi dregători arhiepiscopul Mitrofan, fostul duhovnic al lui Constantin Brâncoveanu. Fu apoi despopit, acuzat de vrăjitorie şi înşelăciune, şi i se puse potcap roşu în locul celui de mitropolit. I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dîndu-i-se numele său laic, Andrei. I se citi apoi sentinţa de închisoare pe viață în mînăstirea muntelui Sinai... De mult nu se umpluse un domnitor de atîta ruşine în fața țării întregi, care va fi scrîşnit amarnic din dinţi la aflarea acestor josnicii. Elementul surpriză îl constituie însă acuzaţia de vrăjitorie, care se datora, poate, îndemînării cu care Antim îşi însuşise meşteşugul tipografiei, sculpturii în piatră, miniaturii, picturii.

„Am cheltuit ca la o cas� a mea...“

Din aceste zile de umilinţă şi martiriu ale lui Antim cunoaştem un document de o importanţă excepţională, pe care îl prezentăm pentru prima dată cititorilor noştri. Este vorba de o socoteală a datoriilor băneşti pe care învăţatul mitropolit le avea de plătit în ajunul morţii sale. Din ea reiese că el datora sume mari mai multor persoane, printre care unui Preda zugravul (care pictase, desigur, biserica sa, cu hramul Toţi Sfinţii din Bucureşti) 50 de taleri, apoi ştucatorilor 240 de taleri, pietrarilor 80 de taleri, zidarilor 55 de taleri. De asemenea, mai datora negustorului Manu 160 de taleri pentru cumpărarea unui policandru în biserica ale cărei planuri le făcuse cu mîna lui.

Peste tot numai datorii. Dar averea sa? – se vor întreba unii. Documentul ne lămureşte foarte clar: „Cărţile ce sînt într-o odaie la Hanul lui Şerban-vodă, care să i se vînză pe seama lui Avxintie“, un bătrîn paznic. Asta era toată agoniseala lui Antim Ivireanul în cei peste 20 de ani de trudă istovitoare în tipografii. Ce adevărate sună acum vorbele lui dintr-o scrisoare de dezvinovăţire, adresată în 1712 lui Constantin Brâncoveanu, într-o vreme cînd intrigile duşmanilor îl ameninţau cu limbile lor de viperă: „Eu aici în țară n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă, nici mînăstirea Snagovului nu am luat-o cu de-a sila; iar ce am lucrat în 7 ani ce am fost acolo, nu atît din venitul casei cît din sudorile feței mele, lucrurile acelea mărturisesc la toţi... am ieşit cu cinste şi nimenea nu mi-au luat seama, căci se vedea că am făcut şi am adaos, iar n-am stricat, iar nici datorie am lăsată. Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni şi am pus osteneli peste osteneli întru toate, şi am trudit din zi şi din noapte să înmulţesc talantul Domnului, pentru ca să nu mă număr în rîndul

leneşei slugi, şi am silit după putinţa mea, şi după proastă ajungerea minții mele, de am lucrat în via Domnului... Iar de vei zice Măria Ta, pentru ce am îndatorat casa, de am făcut cele ce am făcut, am multe de mi s-ar ține în seamă, carele nu sînt fără de cale, numai te las şi zic, că am cheltuit ca la o casă a mea, cum cheltuieşte fieştecine la casa sa, şi ca un pastor adevărat, iar nu ca un năimit carele junghe şi strică“.

Datoriile lui Antim se ridicau la suma de 4.496 de taleri, cifră foarte mare pentru acea vreme, cînd o moşie se cumpăra cu cîteva sute de taleri.

Crima �i variantele f�ptuirii ei În ceea ce priveşte moartea propriu-zisă a lui Antim, ea a fost învăluită, chiar şi pentru contemporani, de un mister de nepătruns. Anton Maria del Chiaro scrie că, „pornit în miez de noapte cu carul, sub paza cîtorva turci, ajunse în Galipoli, lîngă rîul Dulcia, care trece prin Adrianopole, unde fu ucis şi aruncat în rîu”. Mitrofan Grigoraş, un mai bun cunoscător al geografiei Peninsulei Balcanice, afirmă următoarele: „Luîndu-l în primire, oamenii care erau rînduiţi să-l ducă în surghiun au şi pornit. Pînă Ia Enos mai era în viață nenorocitul Antim, dar după aceea, cum se spune, a fost aruncat în mare şi a fost acoperit de valul întunecos”.

Se ştia că autorul moral al crimei este Nicolae Mavrocordat, care obţinuse, prin reprezentantul său la Constantinopol, Dimitrie luliano, un fost elev al tatălui său, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, ordinul de ucidere al mitropolitului de la marele vizir Khalil paşa. Astfel se explică şi plecarea tîrzie a exilatului, care în ziua de 22 septembrie/3 octombrie, data scrierii listei datoriilor mitropolitului, mai era în viaţă – în Bucureşti, desigur.

Mai cunoaştem şi numele boierului delegat de domn pentru a-l duce pe Antim la Sinai, şi care poartă vina morţii sale: este vorba de lordache Colfescu, om de încredere al lui Nicolae Mavrocordat, care a devenit mai tîrziu, în 1727, stolnic, iar apoi mare comis. O legendă, care mai circula în Secolul al XlX-lea, explica stingerea în linie bărbătească a familiei Colfescu prin blestemul mitropolitului Antim.

Însă împrejurările morţii lui Antim, aşa cum ne sînt cunoscute pînă acum, se schimbă complet dacă le comparăm cu ştirile ce ne furnizează un izvor foarte puţin cunoscut, purtînd titlul „Istorisirea morţii mitropolitului Antim Ivireanul”, tradusă după cea scrisă în greceşte în 1737 de strămoşul meu Nicolae, parte din fapte văzute de el însuşi cu ochii, iar o mare parte spuse lui de un boier care a fost în divan împreună cu ceilalţi şi cu mitropolitul: Ghiță Cuşaclăul, 1852“.

Este vorba deci de o povestire scrisă pentru prima oară în greceşte la 1737, 20 de ani după moartea mitropolitului Antim, de un oarecare Nicolae Orieanu sau Cuşaclăul, şi tradusă în 1852 de către un urmaş al său, boiernaş din Buzău. Publicată la sfîrşitui Secolului al XIX-lea (în revista „Literatură şi artă română“, IV, 1899), ea a trecut aproape neobservată pînă azi, deşi informaţiile pe care le conţine ignoră complet versiunea cunoscută din alte izvoare.

Povestirea începe cu o prezentare a vieţii şi talentelor lui Antim: „Acest Antim mitropolitul era de neam din Iviria, deşi se găsesc unii care zic că ar fi macedonean. După împrejurările timpului de atunci, el a venit în

ţara noastră, unde fiind om cu multe calităţi şi foarte preţioase s-a călugărit, slujind tuturor drept pildă nu numai ca creştin, dar şi ca călugăr; toţi socotindu-l un sfînt şi un fel de minune, ceea ce a făcut ca în curînd să ajungă mitropolit. El era tipograf, caligraf şi sculptor foarte bun şi iscusit. El ocîrmuia bine biserica, şi tipografia mitropoliei o adusese la un mare renume“.

Urmează istorisirea conflictului cu domnitorul, care ar fi avut drept cauză cererea turcilor de a se plăti anual 500 de copii (?), desigur o confuzie cu Vlad Ţepeş, în urma căruia Antim va fi ucis: „Antim, fiindcă era şi bun săpător de piatră, după cum mai sus s-a spus, într-una din zile, pe cînd săpa la un stîlp de piatră la biserica Antim, se pomeneşte cu doi boieri, care îi fac vizită şi-l roagă să se plimbe cu dînşii pe afară de Bucureşti, de bună voie, căci altfel nu se poate. Cum ziseră aceste cuvinte, Antim înţelese îndată că ei sînt trimişi de vodă şi că vor să-l omoare. Apoi le zise: «Pentru ce voi staţi muţi şi nu-mi spuneţi tot adevărul?» Ei, văzînd că nu pot scăpa, începură a plînge şi a spune că sînt trimişi de vodă şi că capetele lor şi ale copiilor lor sînt în pericol de sabie dacă nu vor îndeplini porunca domnească. Atunci mitropolitul începu a plînge şi a le zice: «Fraţilor, daţi-mi drumul, cum veţi şti voi, şi să mă duc din ţara voastră şi nu am să mai stau nici o zi de azi înainte cu voi. Mă voi duce unde mă va povăţui Dumnezeu, numai să-mi daţi drumul, ca să nu fiţi şi voi prinşi cu păcatul lui Nicolae şi eu mă voi mîntui de mîinile lui». Boierii din nou lăcrămară şi ziseră: «Nu putem nimic să facem din cele ce Preasfinţia Ta ne zici, căci capetele noastre sînt în mîna lui vodă». Antim mitropolitul le răspunse: «Fraţii mei, v-am rugat ca dacă se poate să treacă de la mine paharul acesta, dar se vede că aşa e voinţa lui Dumnezeu. Și a început a plînge, apoi a intrat în biserică şi s-a îmbrăcat întru toate odăjdiile și s-a împărtăşit cu sfintele taine, după aceea a chemat pe economul său şi i-a zis: «la bine seama de toate lucrurile ce sînt subt a ta stăpînire, că eu mă duc şi nu ştiu de mă mai voi întoarce». Apoi l-a sărutat şi a plecat cu lacrimi în ochi cu acei boieri şi oameni ce erau cu dînşii. Au plecat la Snagov, unde, după ce au ajuns, mitropolitul iarăşi s-a îmbrăcat cu odăjdiile sale şi s-a rugat mult lui Dumnezeu cu lacrimi, iertînd şi pe cei doi boieri; apoi au mers pe o punte, unde cei doi boieri i-au dat brînci şi a căzut în lacul Snagov, unde s-a înecat. Boierii au vestit apoi lui vodă că mitropolitul este omorît şi Mavrocordat, vrînd să vază cu ochii, a venit cu cîţiva oameni credincioşi ai săi la Snagov a doua zi şi a pus de a scos trupul lui Antim din apă, punînd şi el mîna, apoi noaptea l-a îngropat aci în ascuns, plîngînd şi el şi făcîndu-i-se că-i pare rău de ce a făcut, că a greşit omorînd un om nevinovat.

În sfatul boierilor credincioşi domnului, deşi se hotărîse altfel moartea lui Antim, dar în urmă Mavrocordat, ştiind pe Antim om iscusit și cu avere, temîndu-se ca va găsi vreun mijloc să scape cu zile din mîna turcilor și apoi să-i facă şi greutăţi, a schimbat planul şi-a pus de l-a omorît în țară, fiind mai sigur și văzîndu-l mort chiar el cu ochii. Boierii şi toţi breslaşii Bucureştilor, auzind că bunul lor părinte, mitropolitul Antim, a fost omorît de turci, plîngeau cu toţii pierderea lui şi urîră şi mai mult pe Nicolae vodă, căci el îl decisese în mîinile turcilor şi toţi blestemau pe turci care îl omorîseră; căci aşa mergea vorba, răspîndită în toate părţile de oamenii lui vodă, că turcii l-au omorît“.

Iată elemente de natură să schimbe radical cele ştiute pînă astăzi despre moartea lui Antim Ivireanul, deoarece, în ciuda unor inadvertenţe, versiunea aceasta este mult mai plauzibilă. Printre zecile de morminte de la Snagov nu ar fi imposibil să se găsecscă şi chinuitele rămăşiţe ale mitropolitului Țării Româneşti din 1708-1716. Că Nicolae Mavrocordat a putut să-l ucidă pe Antim în ţară ne-o sugerează şi o ştire din 8/19 septembrie, în care se crede că pînă la această dată, în răstimp de cinci zile, Nicolae Mavrocordat a vrut să-l omoare pe Antim de trei ori. În aceste condiţii, devine verosimilă asasinarea la Snagov, unde mai fuseseră lichidaţi şi alţi adversari domneşti, ca postelnicul Constantin Cantacuzino la 1660 şi Hrizea Popescu, tatăl cronicarului Radu Popescu.

Dacă lucrurile stau aşa avem măcar mîngîierea că pămîntul țării noastre adăposteşte trupul unui fiu scump al său.

Sfîrșit mATEI CAZACU

Statuia mitropolitului, amplasată în curtea Bisericii Antim

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Carol cel Mare – întemeietorul unui imperiu debil

Profesor de istorie a evului mediu la Universitatea din Yale (SUA), Robert S. Lopez, de origine italiană, este autorul a numeroase cărți privitoare la raportul dintre economie și cultură, relaţiile Europei occidentale cu Byzanţul, istoria oraşelor, comerţul mediteranean etc. Extragem, cu unele prescurtări, paginile ce urmează din lucrarea sa „Naissance de l’Europe” („Naşterea Europei”) paublicată de editura „Armand Colin“ din Paris, mai precis din capitolul intitulat „L’empire carolingien, un énorme fragile („Imperiul carolingian, un uriaş fragil”). Viziunea sa originală –şi desigur fidelă concepţiei sale generale asupra istoriei – despre Carol cel Mare prezintă, credem, interes pentru cititorii noştri.

„Înţelept, modest,/ Stăpîn al lumii,/ Venerat de oameni,/ În fruntea Europei,/ Erou, august, cucernic,/ El este pe cale să ridice/ Zidurile Romei de mîine“, aşa îl zugrăveşte un poet necunoscut pe Carol cel Mare cu cîteva luni înaintea încoronării sale ca împărat.

Ce spune şi ce nu spune legenda

În anul 801, după ce efectele şocului care au urmat încoronării s-au atenuat, Carol cel Mare – sau cancelaria sa – a adoptat pentru el o nouă suită de titluri, pe jumătate germanice şi pe jumătate romane: „Prea ilustru august, mare împărat aducător de pace, stăpîn al Imperiului roman şi, de asemenea, prin mila celui de sus, rege al francilor şi longobarzilor“. Cărturarii săi i-au mai dat şi alte nume: „regele David“, ceea ce se potrivea cu faptul că era socotit „unsul Domnului“ sau „păstorul Palemon“, ceea ce în schimb nu se prea potrivea cu gusturile sale vînătoreşti.

Istoria nu spune dacă a primit şi alte nume – de la soţia pe care a repudiat-o, de la nepoţii pe care i-a deposedat de bunurile lor sau de la saxonii pe care, mai bine de trei decenii, i-a botezat cu forţa, i-a fugărit, deportat şi chiar masacrat atunci cînd aveau „perfidia“ să se răscoale.

Imperiul pe care el i-a constituit începuse să slăbească şi să se macine încă înaintea morţii sale, dar ideea imperială, care şi-a găsit leagănul atunci, avea să obsedeze Europa pînă la sfîrşitul evului mediu şi chiar mai tîrziu.

Imaginea lui Carol cel Mare, excesiv înfrumuseţată şi totuşi încă destul de umană în cunoscuta biografie scrisă de Éginhard, care l-a cunoscut, de altfel, a fost transfigurată de legendă. Un călugăr din Secolul al XI-lea a ajuns să afirme că în anul 1000, cînd Otto al III-lea a deschis mormîntul întemeietorului imperiului, l-a găsit pe Carol cel Mare intact, „aşezat pe un scaun, ca şi cum ar fi fost viu. Nici braţele şi nici picioarele nu-i putreziseră“. Epopeea i-a atribuit – cine nu o ştie! –, şi încă exagerate, faptele săvîrşite de întreaga sa dinastie, o viaţă de două sute de ani şi o mare barbă

albă-colilie, pe care, după cîte se pare, nu a avut-o niciodată. „La Chanson de Roland“ minte deci în versurile de atîtea ori citate: „Sa barbe est blanche et tout fleur son chef“. Dovadă, de pildă, celebra sa statuetă datînd din Secolul al IX-lea, expusă la Muzeul Luvru. Mai mult, începînd din anul 1165, biserica s-a înclinat în forţa tradiţiei – dar şi a voinţei lui Frederic Barbă Roşie –, primindu-1 pe Carol cel Mare în rîndul sfinţilor. Era suficient pentru a reduce la tăcere vocile clevetitoare ale anumitor poeţi care îi prezentaseră pe împărat ca pe un bătrîn avid de putere şi flecar.

Un om care, de-a lungul vremurilor, a încarnat atîtea idealuri nu poate fi cu uşurinţă analizat. Ceea ce ştim este că a fost energic, activ, curajos, crud. A crezut ferm în formula romană a creştinismului şi în propria sa misiune de a-l susţine şi răspîndi, prin sabie ca şi prin învăţătură. A fost un foarte abil diplomat şi a purtat mai bine de 50 de campanii militare. Mai ştim că a acceptat și solicitat colaborarea războinicilor, învăţaţilor și artiştilor de toate naţiile – el însuşi socotindu-se un cavaler germanic de naţie francă (deci nici german, nici francez). Celelalte trăsături ale personalităţii lui ne scapă. Izvoarele, destul de bogate pentru acea perioadă, se pretează la interpretări extrem de variate.

Prilejuri pentru protejarea militară a puterii papale împotriva inamicilor ei nu au întîrziat să se arate. Cînd regele longobard Aistulf a ocupat Ravenna şi a cerut ca autoritatea lui să fie recunoscută şi la Roma, acordul din 754, dintre Pepin cei Scurt şi papă, a dezlănţuit împotriva sa forţa superioară a francilor. Longobarzii odată zdrobiţi, Pepin cel Scurt a dăruit Ravenna papei Ştefan al II-lea, ceea ce a dus la formarea primului nucleu al statului pontifical, la întemeierea puterii laice papale.

Între „colegi“

Douăzeci de ani mai tîrziu, regele longobard Desiderius şi-a pierdut coroana încercînd să reia planurile lui Aistulf: Carol cel Mare, ajuns rege al francilor în anul 768, după moartea lui Pepin cel Scurt, l-a învins, devenind şi rege al longobarzilor – a căror faimoasă coroană de fier şi-a pus-o pe cap –, precum şi patriciu (protector) al romanilor, desemnat de papa însuşi. Căci dacă papii nu voiau un suveran atît de apropiat cum ar fi fost Desiderius, ei aveau în schimb nevoie de un suveran îndepărtat, cît mai respectuos, care să-i poată apăra împotriva nobililor ce se ridicaseră ca ciupercile pe ruinele statului longobard şi ale fostelor posesiuni byzantine, lată de ce ei se grăbeau să-i atribuie lui Carol cel Mare demnități peste demnități şi titluri peste titluri, într-un crescendo care a culminat cu încoronarea din 25 decembrie 800.

Triumful majordomilor

Armata francă era de multă vreme pregătită, încă din timpul lui Clovis, francii visau la mari fapte de arme. Ei dispuneau de un domeniu mai vast şi de o populaţie mai numeroasă decît celelalte regate barbare. Iustinian oprise, e drept, expansiunea lor, dar nimic nu-i împiedica să reia ofensiva după moartea lui dacă monarhia francă ar fi reuşit să-şi păstreze autoritatea asupra nobilimii. Dar altfel s-au petrecut lucrurile: monarhia merovingiană (dinastia francă a merovingienilor a fost întemeiată în Secolul al V-lea de către Meroveu – n.r.) era slabă; aristocraţia – anarhică, ahtiată de plăceri, indiferentă fată de fluxul ideilor – a profitat de pe urma discordiilor regale, a incapacității suveranului şi a rivalităţii oamenilor de la curte pentru a-şi spori puterea. Nobilii nu au neglijat însă exerciţiul militar – datorită luptelor interne –, astfel că teritoriul franc nu a fost ştirbit de pe urma atacurilor din afară.

„Regelui merovingian – scrie cronicarul Éginhard –nu-i rămînea nimic altceva de făcut decît ca, mulțumit cu titlul de rege, cu părul lung şi barba mare, să șadă pe tron şi să facă pe suveranul, să primească în audienţă pe ambasadorii care veneau de pretutindeni şi cînd aceştia plecau să le dea, ca din partea sa, răspunsurile care-i fuseseră pregătite sau chiar impuse. De cîrmuirea regatului şi de toate treburile se îngrijea majordomul“. Francii aveau însă nevoie de un şef, de un om de la care să înveţe din nou să asculte. Pe la începutul Secolului al VII-lea, cînd dinastia merovingiană era sfîşiată de lupte violente, o familie nobilă îşi puse candidatura. Erau arnulfienii, strămoşii carolingienilor, din rîndul cărora au făcut parte Pepin cel Bătrîn, Grimaud, fiul lui, Pepin al II-lea, Carol Martel.

În cele din urmă, majordomii au învins prin Pepin cel Scurt, întemeietorul dinastiei carolingienilor. Înaintarea lor triumfală în a doua jumătate a Secolului al VIII-lea, ca şi dificultăţile de care s-au lovit în Secolul al IX-lea, au strîns legăturile lor cu papalitatea. Cuceritori ai Italiei şi Germaniei, împăraţi iluştri, ei au vărsat profiturile obţinute de armele şi administraţia lor în fondul comun al unei „companii“ în care papa era la început un partener secund, apoi un egal şi pînă la urmă un pretendent la conducerea supremă.

Actul final s-a desfăşurat după obiceiul byzantin cu aclamare de către popor, adorarea împăratului de către toată asistenţa. Constantinopolul nu avea, pe atunci, decît o împărăteasă, pe Irina, care ajunsese pe tronul lui Constantin detronînd şi orbind pe propriul său fiu. Pentru a scăpa de ea sau a o face inofensivă, Carol cel Mare avea de ales între trei mijloace: s-o detroneze, să se căsătorească cu ea sau să o silească să-l recunoască drept „coleg“. În realitate, mai înainte ca el să aibă timp să facă această alegere dificilă, ea a fost răsturnată prin lupte interne. Va fi necesar, ulterior, un război pentru a smulge unuia dintre succesori acceptarea celei de-a treia variante amintite mai sus.

Căruţele – şi nu armăsarii!

Războiul, religia, agricultura au fost cei trei stîlpi pe care s-a întemeiat civilizaţia carolingienilor. Legăturile de fidelitate ale nobililor au fost întărite prin măsuri ce nu pot fi socotite noi, dar care, aplicate cu o oarecare coerenţă, au alcătuit nucleul a ceea ce istoricii moderni numesc sistemul feudal.

Pentru a menţine coeziunea statului, pentru a întreţine o birocraţie care abia ajungea pentru guvernare, erau necesare continue deplasări călare pe teritoriul vast al imperiului. Într-adevăr, acum începe vremea cavalerilor. Dar dacă, cum bine se observă, cavalerii au cucerit uneori mari întinderi – şi aceasta cu o iuţeală fulgerătoare –, ei n-au putut niciodată săşi menţină stăpînirea fără ajutorul umilelor căruţe. Chiar Carol cel Mare se ocupa, cînd nu avea ocazia să culeagă roadele unei campanii militare victorioase, cu supravegherea grădinilor de zarzavaturi, a coteţelor de găini şi a femeilor care ţeseau lîna. Într-un imperiu de fermieri, el era un fermier-model. E cel mai frumos elogiu care i se poate aduce.

Noua Europă era astfel aproape realizată. Ea va fi construită mai degrabă de jos în sus decît de sus în jos, graţie celor mai bune căruţe mai curînd decît celor mai focoşi armăsari.

În Secolul al IX-lea, Imperiul carolingian, un uriaş debil, a început să lîncezească şi pînă la urmă s-a prăbuşit. În Secolul al X-lea, alte structuri, mai viabile – mai restrînse şi mai bine asigurate cu oameni – se vor ridica în locul său, utilizînd atît experienţa cît şi ideile moştenite de la el. Prof. univ. ROBERT S. LOPEz

Încoronarea lui Carol cel Mare ca Împărat al Occidentului de către Papa Leon al III-lea

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (190)

zeii (3)

Curtea Împăratului (de) Jad se află în Cerul cel mai înalt, unul dintre cele 35 de Ceruri din mitologia daoistă. Acolo, Împăratul (de) Jad își are palatul păzit de Wang, funcționarul transcendent și de Ling Guan, unul dintre cei 26 de generali ai Curții Celeste, cu mare popularitate la sfîrșitul Secolului al XV-lea, mai era cunoscut și ca „Generalul Dragon Verde“. Amîndoi paznicii sînt reprezentați în armuri și cu arme în mîini. Împăratul (de) Jad cîrmuiește o administrație complicată, asemănătoare birocrației de pe pămînt. Pe lîngă armata sa de războinici cerești, Împăratul (de) Jad este ajutat de colaboratori ca „zeii orașelor“, „zeii locali“, ajutorul șef Er Lang, cîinele celest care vînează spiritele rele și mulți alți zei rînduiți ierarhic și monștri divini. Cu toții îi prezintă Împăratului (de) Jad rapoarte anuale, urmare cărora se stabilesc impozitele sau se dau recompense ori pedepse, se fac avansări ori retrogradări în rang. Împăratul (de) Jad are și familie proprie. Soția lui, numită Wang mu niang-niang, locuitoare a Muntelui Kunlun, unul și același personaj cu Xi Wang Mu. O soție de rang secund este Zeița cu Cap de Cal, cea care a inventat creșterea viermilor de mătase. Aceasta este încă o interferență între personajele mitologice Shang Di și Împăratul (de) Jad, întrucît soția lui Shang Di este considerată inventatoarea sericiculturii. Una dintre fiicele Împăratului (de) Jad, numită „Domnișoara a 7-a“, este invocată de tinere doritoare să își cunoască din timp viitorul soț. Tinerele îi aduceau ofrande acestei zeițe, îi adresau rugăciuni și ardeau tămîie.

Toți împărații Chinei se considerau vasali ai Împăratului (de) Jad, pentru că acesta îi autoriza prin mandat ceresc, trimis prin intermediul discului (de)

Oameni și miracole (13)

Levitația (2)

Am impresia că Thurston dorea să lămurească dificultatea puţin cam pripit (era preot, ceea ce nu-1 predispunea să admită spiritismul, în ciuda obiectivitaţii sale intelectuale), căci, dacă nu putem afirma că nu a existat o înşelătorie, putem cel puţin să fim siguri că toate condiţiile experienţelor erau verificate cu minuţiozitate, iar posibilitatea unei înşelătorii conştiente era exclusă. Ceea ce admitea şi Thomas Mann, martor al levitaţiilor lui Willy Schneider la Viena: „Chiar şi pentru cel care a văzut cu ochii lui, gîndul unei înşelătorii se impune mereu; mai ales retrospectiv; şi iar este respins şi exclus de mărturia simţurilor noastre, şi chiar prin conştiinţa imposibilităţii sale totale“.

Thomas Mann nu credea că un spirit invizibil putea să-l ridice în aer pe medium, dar admitea faptul că organizarea energiei umane se poate face în exteriorul organismului în mod trecător.

Înşelătorie? Iluzie colectivă prin hipnoză? Orice e posibil...

Dacă Daniel Dunglas Home rămîne personajul dominant al istoriei levitaţiei mediumice, cel care domină istoria levitaţiei mistice este un „călugăr zburător“, Sfîntul Giuseppe de Copertino.

Miracolele călugărului zburător

Bunul călugăr Giuseppe nu era un intelectual, dar fără îndoială că era un om sfînt. Născut în 1603 în sudul Italiei, la Lecce, a avut de foarte tînăr o înclinaţie pentru viaţa religioasă şi extaze. Cînd a intrat în Ordinul Capucinilor, la vîrsta de şaptesprezece ani, era atît de des în stare de extaz încît nu era bun de nimic. Incapabil să îndeplinească sarcinile încredinţate, îi adusese la disperare pe fraţii săi întru religie. Dar credinţa lui era înflăcărată şi a reuşit să îmbrace veşmîntul de novice, apoi de preot, la franciscani.

Era suficient ca tînărul călugăr să-şi îndrepte privirea spre o statuie a Fecioarei, să fie încîntat de o floare sau de o melodie, pentru ca imediat să scoată

Jad Pi, să ocupe tronul. Cultul Împăratului (de) Jad și venerarea lui au început odată cu urcarea pe tron a împăraților daoiști ai dinastiei Song. Aceștia, prin Împăratul Huizong, l-au redenumit pe Împăratul (de) Jad „Supremul Domn August de Jad, echivalent ca titlu cu Puterea Supremă. Primul templu consacrat zeului a fost construit în anul 1115. Toți împărații care au urmat, anual, la solstițiul de iarnă și la echinocțiul de primăvară aduceau ofrande la Templul Cerului, aflat astăzi în sudul capitalei Beijing. La procesiuni luau parte prințese, demnitari, soldați, dansatori etc. Ofrandele constau în rulouri de mătase, discuri de jad, felurite alimente și băuturi. În literatură Împăratul (de) Jad a apărut ca personaj după afirmarea și consolidarea daoismului. Pentru pămînteni, Împăratul (de) Jad a însemnat o divinitate devotată celor sărmani și bolnavi. El s-a preocupat să răspîndească textele daoiste și medicină. În același timp, asigura succesiunea firească anotimpurilor și echilibrarea Principiilor Yin/Femininul și Yang/Masculinul. Imaginea lui în portrete este tipică. Apare stînd pe un tron somptuos, îmbrăcat în costum imperial de ceremonie chinezesc, brodat cu dragoni. Pe cap poartă o bonetă imperială avînd o margine plată, de care atîrnă în față și în spate 13 ciucuri sau șiraguri de mărgele ori perle colorate, aranjate pe fire de culoare roșie. Figura lui calmă degajă măreție. Poartă favoriți lungi, mustața îi atîrnă, poartă barbișon. Mîinile lui sînt încrucișate și țin o tabletă imperială (de) Jad pentru ceremonii și, uneori, un evantai. Regina Mamă a Vestului este o zeitate daoistă importantă și perechea Împăratului (de) Jad. Este stăpîna Paradisului de Apus, zeița Nemuririi și a nemuritorilor, precum și zeița fecundității și a activității erotice intense. Este recunoscută ca împărăteasa zînelor/divinităților feminine. Se consideră că a fost asimilată uneia din formele luate de marea zeiță Niiwa, ca divinitate a fecundității. Este considerată ca una dintre cele mai populare zeități ale daoismului. Dar, nu întotdeauna,

un ţipăt şi, cuprins de extaz, să se ridice în aer. Nu ar fi cu putinţă să expunem în detaliu toate relatările de levitaţie ale lui Giuseppe de Copertino, deoarece există mai bine de o sută (se pare că asta i se întîmpla zilnic). Dar cîteva dintre ele au rămas celebre şi cu siguranţă că se bazează pe mărturii verificate.

În 1645, soţia ambasadorului Spaniei la curtea papală i-a cerut soţului ei să organizeze o întîlnire cu călugărul. Acesta locuia în acel moment la Assisi. Stareţul mînăstirii i-a ordonat aşadar să converseze cu Excelenţele Lor. Imediat ce a intrat în biserică, a văzut deasupra altarului statuia Sfintei Fecioare: s-a ridicat în aer la vreo trei metri şi jumătate de la baza statuii, deasupra capului persoanelor prezente. A rămas un moment în contemplare în faţa ei, apoi, scoţînd ca întotdeauna un ţipăt puternic, a zburat în spate şi s-a reîntors astfel în chilia lui.

Altădată, la Osimo, s-a ridicat în aer ca să îmbrăţişeze statuia Pruncului Isus înălţată la doi metri şi jumătate deasupra solului; a luat-o în braţe şi a planat cu ea cîteva momente. De altfel, nu ezita, dacă se ivea ocazia, să ia cu el în zbor un alt călugăr, fapt atestat de mai multe ori.

Cu ocazia ultimei sale slujbe, în 1663, a avut un extaz mult mai lung decît de obicei şi s-a ridicat în aer în faţa multor martori.

Natural, aceste „excentricităţi“ nu erau pe placul superiorilor săi, care totuşi nu puteau să-1 împiedice să zboare.

Extazele levitante ale doamnei du Bourg

„Pentru ea, afirma Thurston, faptele de levitaţie se sprijină pe depoziţiile numeroaselor sale surori care au fost martore oculare“. Doamna du Bourg, pe numele ei de călugăriţă Marie de Jesus, a întemeiat un ordin religios în Secolul al XIX-lea.

Aproape întotdeauna la sfîrşitul extazului era ridicată de la pămînt, încerca să se împotrivească, dar era învinsă de o forţă supraumană. Atunci, neputincioasă, se abandona „atracţiei supranaturale“. Doctorul Imbert-Gourbeyre a cunoscut-o personal pe această femeie. „Extazul nu se termina niciodată, scria el, fără ca doamna du Bourg să nu fie ridicată brusc de

Regina Mamă a Vestului a fost precum am descris-o aici. În „Cartea Munților și a Mărilor“, datată 2190 î.Chr., dar cu autor anonim, Ea este descrisă ca o zeitate foarte veche, ca un duh fioros, cu puterea de a răspîndi molime, în special ciuma, și de a aplica pedepse oamenilor. Ca zeiță a epidemiilor, ea îi conducea pe demonii ciumei și ai îmbolnăvirilor, în general. Portretul ei de atunci era de monstru, cu cap și față de om, cu aspect de căpcăun, cu fălci de tigru și coadă de leopard. Părul îi era negru vîlvoi și prins într-o agrafă de jad sau o parură de același fel. Trei păsări verzi, cu aspect fioros, cu capete roșii și ochi negri, îi aduceau mîncare. Trăia într-o peșteră și îi plăcea să urle sau să șuiere, ori să cînte din fluier. Relatările despre Regina Mamă a Vestului din diferite legende, dar sub o altă înfățișare, datează din timpul dinastiilor Zhou și Han. După Secolul I s-a produs schimbarea înfăptuită de daoiști, care au reconsiderat-o. Ei au făcut din Regina Mamă a Vestului o zeiță a nemuririi, o femeie frumoasă și binevoitoare, care îi ajută pe oameni să aibă o viață lungă sau să devină Nemuritori, aspect important în daoism. Acum ea arăta ca o tînără frumoasă, îmbrăcată în costum de ceremonie, avînd alături două doamne de onoare sau un Phoenix. Ea era slujită de trei femei arătoase și de o pasăre cu trei picioare. Rolul principal al Reginei Mame a Vestului este acela de a păzi Grădina Nemuririi, în care cresc piersici care dau viață eternă celor ce le mănîncă și nenumărate flori din nestemate. Reședința ei este în Xi Hua, o țară minunată a zînelor, aflată pe Muntele de Jad, locul unde apune soarele. Ea locuiește într-un palat de marmură, matostat și jasp, cu nouă etaje, la nord de Muntele Kunlun sau chiar pe acest munte, pe malul Iazului nestematelor din Grădina Nemuririi/Grădina Piersicilor, care se află foarte departe, dincolo de nisipurile mișcătoare. (va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

la pămînt, strigînd: O, milă! O, iubire cerească! Atunci încerca să se opună atracţiei divine. După ce încerca zadarnic să se agațe de scaun, încrucişa braţele pe piept şi se abandona forţei care o ridica imediat în aer. Îşi păstra în mod invariabil postura în care o surprinsese extazul, şi rămînea, înălţîndu-se, în genunchi, aşezată sau în picioare“.

Aceste extaze se produceau cu regularitate: „În fiecare seară, în timpul rugăciunii întregii comunităţi, maica nu putea să audă recitîndu-se cuvintele de iubire fată de Domnul fără să cadă imediat în extaz. Atunci se ridica în aer la nivelul scaunului, apoi cădea brusc pe scăunelul de rugăciune.

Într-o zi, la 7 aprilie 1856, a fost înălţată de la pămînt cu o forţă atît de mare, încît s-a agăţat de scăunelul de rugăciune care a fost şi el ridicat de jos. Revenind pe pămînt, căderea a fost atît de violentă, încît soclul acelui scăunel masiv s-a spart. (Acest scăunel de rugăciune poate fi văzut şi azi la casa Congregaţiei.)

Levitaţia şi vindecarea

La ortodocşi, cazul cel mai celebru de levitaţie, cît şi de luminiscenţă, este cel al lui Serafim din Sarov, acel mare sfînt rus din Secolul al XIX-lea, proclamat sfînt de Nicolae al II-lea în 1903.

„În timpul rugăciunii, Sfîntul Serafim era ridicat de la pămînt ca şi cum legea gravitaţiei nu ar mai fi existat pentru el. În chilia lui a fost adus, culcat pe un pat, un bolnav cu braţele şi picioarele paralizate. Sfîntul s-a străduit să-şi concentreze toate gîndurile într-o rugăciune de vindecare înflăcărată, fără să se întoarcă spre el sau să ridice ochii, şi s-a aşezat în genunchi în faţa imaginii Fecioarei. Ascultînd de ordinul sfîntului, bolnavul a stat un timp fără să se uite spre el, dar curiozitatea 1-a făcut să întoarcă privirea. Atunci 1-a văzut pe Sfîntul Serafim ridicat în aer în poziţia rugăciunii şi nu şi-a putut reţine o exclamaţie. Atunci sfîntul i-a spus cu o voce severă: Să nu crezi că Serafim e un sfînt şi, pînă la moarte, să nu îndrăzneşti să spui nimănui ce-ai văzut!

Bolnavul şi-a respectat cuvîntul şi s-a vindecat. (va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Panait Istrati, scriitorul cu o biografie aproape cinematografică

Ziua de 10 august a căpătat, în ultimii 5 ani, o conotație aparte în rîndul societății românești, pentru unii – mai cu seamă ,,tinerii frumoși și liberi”, dar și foarte mînioși, însemnînd o culme a protestelor declașate în 2018, împotriva Guvernului PSD condus de Viorica Dăncilă, în încercarea acestora de a opri ,,asaltul asupra justiției”. Pentru alții, oameni mai așezați, cu școala făcută temeinic și iubitori de literatură, data de 10 august are, anul acesta, (și) o altă însemnătate: împlinirea a 139 de ani de la nașterea lui Panait Istrati, scriitor românofrancez, a cărui operă este ignorată, deși, la o lectură mai atentă, ea impresionează prin omenescul întîmplărilor și prin autenticitate.

Panait Istrati a avut parte de o biografie plină de peripeții și de experiențe neverosimile. Născut din legătura amoroasă dintre o spălătoreasă din Brăila (Joița, la fel cum se numea și mama lui Marin Preda) și un aventurier grec, el a dovedit, de timpuriu, un accentuat instinct de nomad, fapt care l-a ajutat să cutreiere lumea și să-și îmbogățească experiența, încă de la vîrsta copilăriei. G. Călinescu afirmă că tot așa era și Vasile Alecsandri, descendent din greci, după mamă. Alții îl evocă, în același context, pe Alexandru Rosetti. I s-au găsit corespondențe și cu Maxim Gorki, alt spirit rebel, înclinat spre vagabondaj. Panait Istrati a crescut în satul Baldovinești, de lîngă Brăila. A absolvit cu greu 4 clase primare, rămînînd repetent de două ori. ,,Știința instrucțiunii publice nu a descoperit încă mijlocul de a face cartea dragă copilului” – avea să se scuze el mai tîrziu. La vîrsta de 12 ani, a fugit de acasă, fiindcă se deprinsese să facă numai ce-i plăcea. Acest comportament, de tînăr împins la marginea societății, l-a făcut să cunoască mizeria atroce. El n-a avut copilărie. A răbdat de foame, a tremurat de frig și a suferit bătăi crunte. A avut perioade în care a trăit numai cu varză acră. ,,Eu n-am trecut prin viață mirosind a trandafir și căutînd galeș la stele”, avea să recunoască el, adesea. Sfidînd parcă pe toată lumea, toate prejudecățile și convențiile ce dominau societatea, a practicat mai multe meserii manuale – ca zugrav, chelner, servitor, hamal, plăcintar, băiat de alergătură și fotograf –, nicidecum pe acelea de copist, învățător, sufleur, sau de corector în vreo redacție, așa cum a fost cazul multora dintre viitorii scriitori. Mînat de gustul aventurilor, fără bani în buzunar, se ascundea pe cîte un vapor și, odată descoperit, era bătut și debarcat în primul port. În volumele ,,Căpitan Mavromati” și ,,Trecut și viitor”, el descrie cîteva din suferințele îndurate în acele vremuri. Norocul lui Panait Istrati a fost acela că avea să descopere, în scurt timp, plăcerea cititului

– o dimensiune esențială a tinereții sale -, care l-a făcut să dea alt sens instinctului său de peregrin. În acei ani adolescentini, face prima plimbare pe Mediterana (,,fără bani și fără acte”) pe ruta Constanța-Cairo-Pireu-Neapole. Debutează cu un articol în ziarul ,,România muncitoare”, intrînd, astfel, în contact cu mișcarea muncitorească. În 1910 participă la Congresul de constituire a P.S.D. În romanul-confesiune ,,Casa Thüringer”, va vorbi despre apartenența lui de-o viață la ideologia de stînga. În prefața volumului ,,Chira Chiralina”, apărut în 1962, la Editura Pentru Literatură, criticul Alexandru Oprea avea să scrie, folosind limbajul proletcultist al vremii: ,,Panait Istrati a început ca scriitor democrat, progresist, prieten cu proletarii, și redactor la «România muncitoare», dar a căzut în rătăciri politice și a scris o carte calomnioasă despre Uniunea Sovietică. A nimerit în tabăra dușmanilor democrației și ai socialismului. N-a fost un proletar, ci un lumpen, un vagabond. S-a ținut departe de munca în uzine”. Pentru cine a uitat, Al. Oprea se referea la cartea ,,Spovedanie pentru învinși” (1929), o diatribă a lui P. Istrati împotriva stalinismului, ,,pus în slujba unei caste nomenclaturiste, care trăia în opulență, în timp ce poporul era asuprit, înfometat și exploatat”. Zece ani mai tîrziu, criticul bucureștean avea să-și schimbe atitudinea și să-i ia apărarea prozatorului bilingv, ,,un adevărat cavaler rătăcitor modern”, fiindcă fusese calomniat de scriitorul francez Henri Barbusse, adept al stalinismului, cum că ar fi fost un fascist și un agent al Siguranței române: ,,Panait Istrati a denunțat fascismul și stalinismul. Atît. El nu s-a dezis de convingerile sale comuniste și a rămas, pînă la moarte, omul care nu aderă la nimic”. În 1913 începe să vagabondeze prin lume. Ars de soare, bătut de ploi, oropsit și fără adăpost, se amestecă în mișcările revoluționare locale. Străbate Egiptul, Siria, Liban, Grecia, Italia. Imaginează o lume de amintiri și își minte foamea, citind din maeștri ruși. În urma acestei călătorii, scrie ,,Note din Egipt”. Ajunge, apoi, și la Paris, unde citește din marii clasici: Voltaire, Balzac, Montesquieu. În felul acesta, își perfecționează limba franceză, pe care o învățase empiric, numai cu dicționarul. De teama războiului, rătăcește prin Elveția. În 1921, ajuns la Nisa, ros de mizerie și cuprins de cea mai neagră disperare, încearcă să se sinucidă. ,,Eu o duc prost cu sănătatea și cu moralul, avea să scrie el. Cred că ar fi mai bine să dispar. Deși aici e un Paradis pămîntean, eu lîncezesc de urît. E rău cînd nu mai ai pe nimeni”. Îi sare în ajutor Romain Rolland, care îl îndeamnă să-și descarce sufletul scriind. O soluție ce ne duce cu gîndul la teoria lui Mircea Eliade despre șansa omului de a se salva prin povestire. Adică, ne putem apăra de toate agresivitățile, fabulînd, pur și simplu. Astfel, povestirile lui Panait Istrati, redactate în franțuzește, cuceresc repede Europa, chiar dacă, printre rînduri, el suspină după frumusețile Patriei natale și după sufletul românesc.

Opera lui Panait Istrati este structurată în 4 mari cicluri: 1) Povestirile lui Adrian Zograffi – un alter-ego al scriitorului, dar și un mesager al lumii povestirilor,

purtătorul unui destin excepțional: ,,Chira Chiralina”, ,,Moș Anghel”, ,,Haiducii”, ,,Domnița de la Snagov”; 2) Copilăria lui Adrian Zograffi: ,,Codin”; 3) Adolescența: ,,Mihail”, ,,Ciulinii Bărăganului”; 4) Viața lui Adrian Zograffi: ,,Casa Thüringer”, ,,Biroul de plasare”; ,,În lumea Mediteranei – Răsărit de soare” și ,,Apus de soare”. În opera lui Panait Istrati găsim două registre: unul fabulos, ca în povestirile lui Gala Galaction și V. Voiculescu, și altul istoric, conturat prin amintirile sale. Iată, de exemplu, părerea autorului despre eroul său principal, prezent ca un leit-motiv în toată creația sa: ,,Adrian Zograffi nu e, deocamdată, decît un tînăr căruia îi place Orientul. Este un autodidact care își găsește Sorbona unde poate. Trăiește, visează, găsește multe lucruri. Păstrîndu-și întreaga libertate, el își va îngădui o altă libertate: aceea de a iubi și de a fi, în toate părțile, prietenul oamenilor de inimă. Așteptînd să ajungă la propria lui poveste, el nu face decît să asculte poveștile altora”. În 1933, revista pariziană ,,Europe” publică povestirea ,,Chira Chiralina” (titlul original, în franceză, ,,Kira Kiralina”) cu o prefață elogioasă de Romain Rolland. Un an mai tîrziu, apare volumul ,,Moș Anghel”. Puternic creator al unei atmosfere ce stă sub semnul exoticului și al pitorescului, Panait Istrati relevă un anumit tip de sensibilitate dunăreană. De aici a apărut comparația cu Maxim Gorki. El se relevă ca un povestitor înnăscut, din Orient, un autor balcanic, a cărui creație literară are multe încrengături cu opera lui Anton Pann și cu aceea a lui Ion Barbu. Este un scriitor român care a avut instinctul Limbii Române și care a știut să ofere străinătății particularitățile sufletești ale românilor. În ,,Chira Chiralina”, scrisă în limba franceză și tradusă de autor în românește, întîlnim o tînără femeie care, deși nu are profunzime psihologică, dovedește o poftă de viață irezistibilă. Ea ascultă numai de ,,strigătele și poruncile inimii” . Ca atare, își înșeală bărbatul pe față. În final, sluțită de bărbat, o brută, aceasta se sinucide. Fiica ei îi urmează destinul, și nu e greu de ghicit ce o așteaptă. În ,,Moș Anghel” se profilează un antagonism între viața patriarhală, din trecut, și epoca modernă, de la începutul Secolului XX, dominată de capitalism, care duce la dezumanizare și degradare biologică. Drama cîrciumarului Anghel, unchiul scriitorului, este impresionantă. El are o nevastă frumoasă, dar insuportabil de leneșă, pe care vrea să o îndrepte, dar nu poate. Cîrciumarul se prăbușește. O înșeală pe față, ducîndu-se, împreună cu prietenul său, Ieremia, fiul haiducului Cosma, la nevasta preotului Cazașu. Surprinzîndu-l asupra faptului, popa l-a blestemat pe Anghel să ajungă rău. În scurt timp, nevasta și cei 3 copii ai săi mor, unul după altul. Anghel devine alcoolic și pierde tot, semn al unui determinism inițial, ceea ce duce la concluzia că personajele lui Panait Istrati sînt atinse de aripa fatalității. În ,,Chira Chiralina” și ,,Moș Anghel”, eposul popular se îmbină cu eposul oriental din ,,O mie și una de nopți”. Povestirile sale despre haiduci - firi exaltate, generoase, violente și virile - își au rădăcinile în basmele populare. Mediul lor de viață este circumscris bălților Brăilei. Impresionantă, prin plasticitatea descrierii, este scena cinei din pădure, cu muieri, mîncare și băutură din belșug: ,,Încet-încet, mesenii, bărbați și femei, se retraseră în culcușurile lor. Curînd, începură gemetele. «Dacă om duce-o tot așa încă o bucată de vreme, spuse Cosma, o să avem nevoie, în curînd, de o duzină de moașe. Haideți, muierilor, cărăbăniți-vă și fătați pe la mamele voastre!… Iar noi, la calabalîc!… pe cai!… și la drum!…»” (,,Cosma”). La fel stau lucrurile și cu descrierea unei petreceri de iarnă, care nu excelează printr-un stil rafinat. În schimb, vibrează de tumultul vieții și se impune prin caracterul ei firesc și prin impresia de adevăr. Sărbătoarea Crăciunului, acasă, la unchiul Dumitru, se desfășoară după tot ritualul: cu lăutari, cu mîncare și băutură din belșug. Dar, tot după ritual, începe bătaia pentru niște pricini mai vechi. ,,Ăștia sînt țăranii brăileni - scrie undeva Sadoveanu, un admirator al lui Istrati –, oameni de la margine, aprigi, îndrăzneți, tari la chef și la pumni”. O petrecere arhaică, în toată regula.

Panait Istrati a fost un idealist incorigibil, care a vrut să spună adevărul, un neadaptat și un nonconformist.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu

„Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strînge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cîndva cercetătorului literar” –consemna scriitorul Radu A. Sterescu, autorul ciclului de articole dedicat interviurilor cu soțiile marilor noștri scriitori, publicat de revista „Universul Literar” în anul 1938. Gib Mihăescu (n. 23 aprilie 1894 – d. 19 octombrie 1935), pe numele său adevărat, Gheorghe Mihăilescu, a fost unul dintre cel mai importanți scriitori români din perioada interbelică, dar a trăit doar 41 de ani, scriitorul fiind răpus de boală în anul 1935. Pentru că „este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi scriitori”, vă invităm să citiți cîteva amintiri despre Gib Mihăescu ale unor apropiați ai scriitorului, precum și interviul acordat de d-na Elena Gib Mihăescu, consemnate în articolul „De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, publicat în revista „Universul Literar”, numărul din 17 decembrie 1938.

„Cum mi-ar fi putut trece prin minte în primul an de facultate, cînd veneam să-i fac galerie la «Pavilionul cu umbre», că peste cîțiva ani mă voi strădui să deslușesc din amintirile văduvei chipul său luminos? Visam atunci pentru cîndva, mai tîrziu, o apropiere de el, ca de un sfătuitor în ale scrisului, în ale vieții. Îl știam bun, înțelegător, prieten cu oricine i-ar fi solicitat prietenia și eram sigur că nu voi bate zadarnic la ușa lui. Dar n-a fost să fie așa. Legi neînțelese ale firii l-au smuls dintre noi fără de veste. Singură, o soție iubitoare șterge cu mîini tremurînde praful uitării care zadarnic încearcă să se așeze și două fiice duc mai departe mîndria numelui lui: Mira Gib Mihăescu și Ionica Gib Mihăescu”.

Amintiri

„Din copilăria lui Gib Mihăescu, sora lui își amintește o mulțime de lucruri. Le-a spus рагe-se şi d-lui Crevedia care a publicat un articol în «Gîndirea» (februarie 1936), «Viața lui Gib Mihăescu», vioi și interesant ca tot ce iese de sub pana acestui duhliu și arțăgos scriitor. Nevrînd să parafrazez pe d. Crevedia, reproduc mai la vale un fragment asupra copilăriei lui Gib, din articolul cu pricina: «Gib I. Mihăescu s-a născut la Drăgășani, în anul 1894, aprilie 23. O zi sfîntă de primăvară, de aceea a primit numele de Gheorghe. Era al treilea copil. Sora lui mai mare, văduva unui ofițer superior, trăiește și, după moartea mamei, dînsa l-a

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme (10)

Valuri de căldură în America (2)

Din avion, un corespondent al publicaţiei The Guardian a văzut „cîmpuri pîrjolite, maronii, lipsite de iarbă sau împestriţate de culturi pipernicite. În fiecare dimineaţă, în zori, soarele se ridică pe cer ca o minge mare, roşu-aprins, deasupra cîmpului neted, anunţînd o nouă zi de caniculă necruţătoare”. Culturile au fost distruse din nou, 80% dintre recolte fiind pierdute în anumite zone, în timp ce mulţi porci pur şi simplu picau morţi. În Arkansas, 8 milioane de găini s-au sufocat în decursul unei săptămîni. Chiar şi noaptea, temperaturile se apropiau de 30 de grade. În anii 1930, oamenii dormiseră pe băncile din parcuri pentru a se răcori, dar acum această idee era considerată prea periculoasă. Într-adevăr, americanii erau reticenţi chiar şi la ideea de a-şi deschide ferestrele sau de a se duce la un centru de urgenţe unde temperaturile erau relativ mai scăzute, de teamă că locuinţele le-ar putea fi prădate. Deşi multe case aveau acum instalaţii de aer condiţionat, cele mai sărăcăcioase nu aveau aşa ceva, iar reprezentanţii organizaţiei Crucea Roşie au mers din uşă în uşă, împărţind ventilatoare electrice.

Înainte ca majoritatea americanilor să-şi dea seama ce se întîmplă, pînă la 10.000 de persoane au murit.

învăluit într-o iubire mai presus de orice frăție. Tatăl, Ioan Mihăescu, era avocat în Drăgășani. Avocat-apărător din aceia de modă veche, cu diplomă de la Tîrgoviște. Foarte inteligent, fire deschisă și întreprinzătoare. Isbutise să facă oarecare stare și adunase multă stimă printre ruralii săi concetățeni, ale căror interese le apăra cu onestitate. Dar copiii avocatului, precum vom vedea, n-au semănat acestei ascendențe de cremene. Ei au primit, toți, sîngele subtil al mamei – soția lui Ion Mihăescu – fiica unei boeroaice care se retrăsese la Mînăstirea Dintr-un lemn şi se făcuse călugăriță. Pe fată, însă – o fată din flori, pare-se – n-o reținuse între zidurile sfinte, ci o dăduse într-un pension la București. De aici, copila venea și-și petrecea vacanțele la mînăstire. Dar, odată, venind să-și petreacă libertatea Paștilor lîngă mama, în diligența care trecea prin Drăgășani, frumoasa domnișoară cunoscu pe chipeșul avocat oltean, pe Ion Mihăescu. După două săptămîni, erau cununați și eleva care n-avea decît 15 ani, nu se mai întoarse la școală... Atmosfera de umbre și evlavii a Dintr-unlemnului influențase mult sufletul fin al doamnei Mihăescu care și-a crescut copiii în leagănul adînc al credinței și al unei desăvîrșite cucernicii.

Copil, Gib a crescut la via părintească Groșarea, din satul Călina, de lîngă Drăgășani. Bătrînii satului îi povesteau aici despre trecutul în care zăceau ascunse comori bogate, turcești. În visurile copilăriei lui Gib, vor fi jucat, desigur, multe focuri de aur și în nuvelele de mai tîrziu ale fostului băiat de la vie, vom întîlni, des, obsesia acestor vîlvătăi, în descripția cărora Gib Mihăescu se dovedea un maestru. Era un copil pirpiriu, dar tare drăgăstos. Și de mic îl atrăgea suavul blestem al scrisului. Așa, de pildă, lua hîrtii, le împăturea, le cosea și desena pe fiecare pagină tot felul de chipuri»”. (…)

„Doamna Elena Gib Mihăescu (născută Stănescu) e drăgășeneancă. Pe Gib l-a cunoscut încă de pe cînd erau amîndoi copii. Povestește, tristă, despre vremea cînd Gib se înapoiase de la Chișinău, după moartea tatălui: «Tatăl

După cum a spus Don Eisenberg de la filiala Crucii Roşii din Kansas City: „În cazul unei tornade, al unei inundaţii sau al unui incendiu, nu e prea greu să-ţi dai seama ce se întîmplă. Dar căldura s-a insinuat pe nesimţite”. Printre puţinii care nu au fost deranjaţi de vreme s-au numărat turiştii britanici din Florida. Nu se ştie cu precizie ce au făcut cîinii turbaţi, dar femeile şi bărbaţii englezi veniţi în vizită au stîrnit uimire în rîndul localnicilor, ieşind la plajă în miezul zilei, sub soarele arzător.

Inundaţia musonică din 1978

Una dintre cele mai dezastruoase inundaţii musonice a lovit India în 1978, în primele zile ale lunii septembrie. Armata a ridicat valuri de pămînt în încercarea de a proteja casele oamenilor, dar se estimează că un milion de persoane au fugit de la Haryana la Delhi, unde cel puţin 50 au murit. În Uttar Pradesh, regiuni vaste din apropiere de Allahabad şi de Agra au fost inundate, iar oraşul sfînt Varanasi, vechi de 2.500 de ani, a fost complet izolat. La 12 septembrie, Gangele şi Rîul Yamuna şi-au ieşit din matcă, inundînd sute de oraşe şi sate. A izbucnit o epidemie de holeră, întrucît apa de băut era contaminată, iar la Binar 17 persoane au decedat din cauza unei forme extrem de violente a bolii. Dar cele mai dezastruoase inundaţii au avut loc în Bengalul de Vest. Numai pe 26 septembrie, la Calcutta au căzut aproape 22 de litri de precipitaţii pe metru pătrat şi mii de oameni au fost nevoiţi să se urce pe acoperişurile caselor. La 32 de kilometri depărtare de oraş, 74 de călători s-au înecat cînd

lui, înainte de a muri și-a exprimat dorința ca el să aibă grijă de cei trei frați mai mici (fuseseră 12 copii). A venit la Drăgășani. Ne-am revăzut. Căsătoria s-a celebrat la 29 Nov. 1925. Bătrînul Ion Mihăescu a fost și el avocat. Gib era hotărît să facă avocatură serioasă, dar nu-l pasiona și de aceea o lăsa pe planul al doilea. La Drăgășani avocații se sculau cu noaptea-n cap ca să poată asculta pe clienți. El se trezea tîrziu sau chiar de se scula mai devreme scria, în vîrful patului, pînă la ora 8, cînd pleca la judecătorie. Lipsit de orice distracție, Gib găsea refugiu sufletesc în lectură, în scris și astronomie.

La Drăgășani am stat cinci ani. Ani lungi, plini de necazuri. Cinci morți în familie, lipsuri materiale, viață monotonă de orășel provincial. În 1929, d. profesor Nichifor Crainic îi trimise o telegramă prin care îl chema să vie imediat la București. Grație domniei sale Gib fusese numit șef de secție la Direcția Presei. Ne-am mutat îndată la București. Mai apoi a fost avansat referent și a stat în serviciul Direcției Presei pînă la moarte. La București lucra mult. Își impunea un anumit număr de ore pentru scris și respecta cu sfințenie această regulă. Cînd se așternea pe lucru, zeci de pagini ieșeau înnegrite de sub tocul lui. Scria ușor, ore întregi, fără să facă pauză. Revenea de multe ori și renunța repede la paginile care i se păreau nedemne de el. Făcea și gazetărie. Modest și chiar timid, nu avea temperament de gazetar. Nu-i plăcea viața de cafenea și nici atmosfera de intrigă și bîrfeală. Cînd scria îi plăcea să fie liniștit. Uneori copiii veneau lîngă el. Îi mîngîia și le spunea blînd: Du-te, ticule că eu am de scris»”.

Sfîrșitul năpraznic

„Viața se scurgea liniștită, egală, cu necazuri și bucurii. În 1935, cu cîteva luni înainte de a muri, îl încercau dureri de șale. Întors de la mare și poate răcit, Gib se simțea din ce în ce mai rău. Numai apa mai alina o clipă buzele arse, crăpate, vinete. Ochii blînzi, ieșiți din orbite, priveau fără să cunoască. Vorbea fără șir. Agonia a fost lungă și înfiorătoare. Respira greu, din ce în ce mai rar, pînă cînd un ultim oftat a îngăduit odihna la ora trei fără douăzeci dinspre ziuă. De la Biserica Albă unde a stat două zile, sicriul a fost transportat la gară și apoi la Drăgășani. În 22 octombrie, într-o marți, pe cînd drăgășenenii culegeau viile, Gib făcea pe brațele prietenilor ultimul drum, de-a lungul urbei natale. Două copile culcau căpșorul în poala mamei, care de aici înainte avea să le fie singurul sprijin în viață”.

Sursa: Art. „De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, 1938

autobuzul lor a derapat de pe şosea, scufundîndu-se în apele adînci provenite din inundaţii.

În prima săptămînă din octombrie, inundaţiile au fost agravate de un ciclon. În total, se estimează că aceste intemperii au ucis 15.000 de persoane din regiune, iar pe teritoriul întregii ţări, nu mai puţin de 43 de milioane de oameni au fost alungaţi din casele lor. Dincolo de graniţă, în Bangladesh, 50.000 de locuitori ai oraşului Dacca au fost siliţi să fugă cînd Rîul Mahananda şi-a ieşit din matcă. Inundaţiile au ucis 195 de persoane şi în Katmandu, în Nepal.

Cea mai devastatoare tornadă (1)

Poate că Statele Unite ale Americii sînt afectate de cele mai numeroase tornade, dar cele care lovesc în Bangladesh sînt mai periculoase. În 1964, o tornadă a făcut aproape 500 de victime, dar cea mai devastatoare a lovit în jurul orei şase şi jumătate, în seara zilei de 26 aprilie 1989. Furtuna a făcut ravagii în cel puţin 50 de sate. Supravieţuitorii au povestit că arbori imenşi zburau prin aer, iar rafalele de vînt luau vitele pe sus şi le izbeau de pămînt la sute de metri depărtare. „Părea că întregul sat ar fi fost smuls de la locul său”, a spus un martor ocular. Nici o singură casă nu a rămas în picioare în Hargoz, unde aproape 700 de persoane au murit. Se spune că trupurile neînsufleţite erau găsite la o distanţă de pînă la 3 kilometri.

(va urma) JOHN

România de lîngã noi – România realã

Cu Dacia pe d rumuri de poveste

– La 55 de ani de la nașter ea primului autoturism românesc –

(urmare din pag. 1)

Uzina din pădurea de stejari

Istoria a ceea ce cunoaștem astăzi ca Uzina de autoturisme Dacia, de la Mioveni, Argeș, își are originea în anii războiului, cînd, în 1943, în plin război mondial, autoritățile Statului au hotărît mutarea fabricii de avioane IAR de la Brașov într-un loc ferit de bombardamentele aviației Aliaților, acest loc fiind în pădurea de stejari cunoscută în istorie sub numele de pădurea ColibașiVieroșul, care a aparținut fostei mînăstiri Vieroșul (1543) din satul Făget. Din cauza lipsei de investiții și a forței de muncă (bărbații fiind pe front), cele patru întreprinderi particulare (antreprize) care urmau pentru început să ridice șapte hale, instalațiile de apă și vilele destinate personalului tehnic, spre jumătatea anului 1944 și-au încetinit ritmul lucrărilor, ziua de 23 august 1944 punînd punct acestui proiect.

După terminarea războiului, construcțiile sînt preluate, pe rînd, de Ministerul Forțelor Armate, de cel al Căilor Ferate, iar de MFA, ajungînd, în 1952, în administrarea Ministerului Industriei Metalurgice, cu scopul de a se fabrica aici piese și subansamble pentru autocamionul românesc SR 101 (fabricat în Brașov). Sub noua denumire, Uzina de piese auto „Vasile Tudose” –Colibași, după un an de funcționare, în condiții grele de muncă și numai cu 37 de salariați, uzina realizează produse în valoare de 577.000 lei. Pornind de la acest nucleu, producția se diversifică, uzina ajungînd să producă piese de mare uzură pentru întreținerea unui parc de 80.000 bucăți autocamioane, 40.000 bucăți tractoare și 10.000 motoare de tractor pe an – realizări care au impus reprofilarea și dezvoltarea întreprinderii, cu o intensă modernizare a procesului de producție, începînd cu liniile de fabricație, atelierele și secțiile nou înființate.

Paralel cu dezvoltarea uzinei, prin grija ministerului de resort, se dezvoltă preocupări pentru recrutarea și pregătirea profesională a unui colectiv de muncitori și tehnicieni calificați, motiv pentru care, începînd cu anul școlar 1953-1954, se înființează, la Ștefănești, Grupul Școlar Profesional, principala sursă de muncitori calificați ai uzinei, care de la început a asigurat, anual, în medie, 150 cadre calificate. Din anul școlar 1956-1957, tot în scopul ridicării nivelului de cunoștințe generale, pe lîngă școala din Ștefănești ia ființă o secție serală liceală. Dezvoltarea uzinei și asimilarea de repere din ce în ce mai pretențioase cereau mînă de lucru calificată, cadre cu pregătire medie tehnică. Pentru realizarea acestui deziderat, în anul 1962, tot la Ștefănești, a luat ființă o școală tehnică postliceală și o școală tehnică de maiștri, serală; pe alt palier al pregătirii cadrelor de specialitate pentru procesul tehnologic din uzină, prin grija Comitetului de partid și a conducerii uzinei, numai în perioada 1959-1963, 21 de tineri muncitori au fost recrutați și trimiși la facultate, care, după încheierea

studiilor s-au întors, ca ingineri, în uzină, punînd umărul la modernizarea întregului flux de producție. Tot întîlnind numele comunei Ștefănești – astăzi, un oraș satelit al reședinței de județ Pitești, cu peste 15.000 de locuitori – nume legat de primii ani ai viitoarei Uzine Dacia, m-am întrebat de ce apare atît de des în documentele studiate, și iată ce am descoperit în legătură cu componența salariaților noii uzine, în anul 1960: majoritatea salariaților (circa 60%) veneau din comuna Ștefănești, 10% din Pitești și 30% din împrejurimi. În presa vremii am văzut două fotografii impresionante, prin mesajul imaginii – un șir indian, pe o potecă prin cîmp, avînd explicația: „Parcurgînd cei 4 km pe jos, de la gara Mioveni la uzină”, iar altă imagine – un grup de bicicliști, cu explicația: „Salariați deplasîndu-se la uzină cu biciclete”.

Ar fi bine să nu uităm aceste ipostaze ale devenirii clasei muncitoare din România în anii de edificare a acestei valoroase clase productive, distrusă, după 1989, de actuala clasă politică de la putere, prin închiderea și lichidarea a mii și mii de obiective industriale, construite, așa cum vedem și în cazul de față, cu mult efort financiar și, mai ales,cu multă sudoare și multe renunțări...

Se apropie momentul zero

Pornită pe firul dezvoltării, uzina din pădure cunoaște metamorfoze atît în denumirea, cît și în procesul de producție, întregul travaliu demonstrînd căutarea unui drum propriu – drumul pe care va porni, la 20 august 1968, primul exemplar al Daciei 1100. Un prag important este trecut pe 24 octombrie 1963, cînd întreprinderea ia denumirea de „Uzina de piese auto Colibași” (UPAC), producția cunoscînd o dezvoltare tehnică și nominală impresionantă, exemplificată și prin coloana de IMSuri carosate ce ieșeau pe poarta Uzinei din Colibași. Un grafic al productivității muncii ne arată un salt uriaș: în 1965 aceasta ajunsese de 4,8 ori mai mare decît în 1952, iar în ce privește numărul salariaților – de la cei 37 din 1963, s-a ajuns în 1965, la 4.262 salariați, ceea ce înseamnă o creștere de 116 ori.

Terenul fiind pregătit, sub imboldul secretarului general al PCR, Nicolae Ceaușescu, în dorința acestuia de a scoate pe piața auto primul autoturism de fabricație românească, în luna mai 1966 (la doar un an de cînd se afla în această funcție), la prima Consfătuire pe țară a lucrătorilor din industria constructoare de mașini, Nicolae Ceaușescu a anunțat Hotărîrea Comitetului Central al partidului de a se trece la producția proprie de autoturisme în țara noastră. Patru luni mai tîrziu, prin HCM (Hotărîrea Consiliului de Miniștri – n.a.) 2004 din 16 septembrie 1966, se stabilește amplasarea uzinei de autoturisme la Colibași. Anul viitor, între 10 și 12 iunie, cu prilejul vizitei unei delegații de partid și de stat în regiunea Argeș, condusă de Nicolae Ceaușescu,

se vizitează și Uzina de piese din Colibași și se hotărăște amplasarea definitivă a Uzinei de autoturisme lîngă Uzina de piese auto, în partea de nord – vest a acesteia, avînd avantajul cooperării directe, forță de muncă necesară, cît și unele investiții conexe deja realizate.

Primele lucrări de construcție au început în același an, constructorul fiind Întreprinderea de Construcții Industriale și Montaj Brașov, aparținînd Ministerului Industriei Construcțiilor de Mașini, preconizîndu-se ca în anul 1969 să înceapă producția autoturismelor românești. Excelenta organizare de șantier, priceperea coordonatorilor (sub conducerea organizațiilor de partid), precum și munca entuziastă a constructorilor au contribuit la devansarea dării în funcțiune a Uzinei, ceea ce a permis ca, numai după un an și jumătate, cei peste 2.400 de muncitori constructori să treacă la începerea probelor de funcționare în gol a utilajelor și instalațiilor. Era 1 iulie 1968. Pe Argeș, în jos, se ridica, semeață, Uzina constructoare de autoturisme românești – mîndria argeșenilor, dar și a întregului Popor. Venise vremea în care România spărgea tipare vechi, demonstrînd lumii întregi că acolo unde se împletește interesul general cu cel al Statului, sub o conducere fermă și necoruptă, la care se adaugă munca de emancipare a clasei producătoare și etuziasmul nedesimulat al acesteia, progresul tehnologic poate învinge cele mai puternice inerții și opreliști. Înce, încet, dar sigur – se apropia momentul zero al nașterii primului autoturism autohton. După o scurtă perioadă de probe tehnologice ale utilajelor, circa două săptămîni, s-a putut trece la reglarea și punerea la punct a funcționării tuturor instalațiilor și amenajărilor, în centrul fiind hala monobloc (întinsă pe 10 hectare), centrala termică, depozitele, pista de încercare, rețeaua rutieră și de căi ferate, inclusiv un triaj uzinal CFR. Pe 3 august 1968 a fost gata primul autoturism de control, după parcurgerea celor 217 posturi de lucru ale liniilor de asamblare caroserie, protecția anticorozivă, vopsitorie și montaj general. Cum numărătoarea inversă începuse, după reglajele impuse de funcționarea simultană a liniilor și instalațiilor de fabricație, ajungem la data de 20 august 1968 – eveniment istoric în dezvoltarea României –nașterea autoturismului românesc – DACIA 1100!

Ca Făt – Frumos din poveste Într-un ritm care ne încarcă de nostalgie, acea părere de rău că, astăzi, într-o țară cu economie de piață liberă, nu mai avem posibilitatea să trăim pe viu asemenea momente festive, povestea noastră, de fapt a autoturismului românesc DACIA, merge mai departe, depănarea ei cuprinzînd etape semnificative din acest drum de glorie națională. Dacă nu am pus pînă acum un accent prea mare pe felul cum a ajuns România să fabrice autoturisme cu licența franceză Renault, n-am făcut-o pentru că acest lucru este arhicunoscut, marca din Hexagon fiind

Nicolae Ceaușescu la volanul Daciei 1100, primul automobil din serie

preferată înaintea altor mărci de autoturisme din Europa, precum: Peugeot, Fiat, Alfa Romeo, în final, după mai multe variante ajungîndu-se la marca ieșită de pe banda de montaj la 3 august 1968 – un Renault R8 – o berlină cu tracțiune și motor pe spate, urmată peste un an de DACIA 1300, un model sub licența R12.

Pînă la denumirea modelelor derivate din prima licență, menite să exemplifice evoluția Uzinei din Colibași, cred că este mai interesant să mai rămînem în acei ani de pionerat al fabricării autoturismului românesc, urmărind dezvoltarea Uzinei și creșterea acesteia într-un ritm rapid precum Făt – Frumos din poveste. În acest demers jurnalistic, cu accent pe puterea de integrare rapidă a noii Uzine în circuitul internațional al fabricării și comercializării autoturismelor, ineditul consta în ingeniozitatea și pragmatismul decidenților vremii de a scurta termene și de a materializa proiecte și idei novatoare. Cele 4 etape în care a fost configurată dezvoltarea Uzinei s-au îmbinat logic, ducînd, din ce în ce mai mult, la integrarea în fabricație a celor mai importante elemente ce compuneau DACIA 1100: motorul, puntea din față și spate, sistemul de comandă și cutia de viteză (etapa a III-a); caroseria, respectiv piesele ambutisate din tablă, asigurîndu-se astfel integrarea aproape totală a fabricației autoturismelor din țara noastră. Pentru a aprecia la justa lor valoare transformările de pe platforma industrială de lîngă Pitești, notez că, începînd din luna mai 1967, se prevede fabricarea pentru export către firma... Renault din Franța a cutiilor de viteză ale autoutilitarelor „Estafette” produse în mai multe variante.

Ca un corolar al acestui basm real, punîndu-se temelia altor povești nemuritoare, potențate de mirajul plimbării pe 4 roți cu un autoturism de fabricație autohtonă, prin Hotărîrea Consiliului de Miniștri nr. 1395, începînd cu data de 26 iunie 1969, s-a dispus fuzionarea celor două uniăți constructoare de mașini sub numele de Uzina de autoturisme Pitești (UAP). Dovedindu-se oameni cu cap, gîndind la proiecția unei perspective de viitor, politicienii și specialiștii care erau angrenați în „minunea de la Colibași”, au continuat, pe o scară mai înaltă, pregătirea forței de muncă pentru perpetua dezvoltare a Uzinei, ajungînd la concluzia că Grupul Școlar de la Ștefănești nu mai făcea față cerințelor majore ale Uzinei. Aproape ca din pămînt răsare, la Colibași, un complex școlar profesional, la 1 octombrie 1969 acesta își deschide porțile, cu o școală cu 16 săli de clasă, 3 cămine avînd în total 900 de locuri, o cantină pentru 2.000 de mese în trei serii, atelierulșcoală, sală de gimnastică, centrală termică, spălătorie și alte construcții anexă. Complexul școlar prezentat mărește evantaiul în acestă direcție, fiindcă nu este singular: în afara acestuia, cu o capacitate de școlarizare de 2.000 de cursanți pe an, în vecinătatea imediată exista o școală profesională, o școală de maiștri și o școală de personal tehnic. Pe această linie funcționează la Ștefănești, din anul școlar 1967-1968, Liceul Industrial Construcții de Mașini, iar, pe un plan superior, la Pitești, de la 1 octombrie 1969, funcționează Institutul de subingineri.

Comparați, dacă aveți disponibilitatea sufletească. Școlile profesionale de astăzi, care încearcă să revitalizeze interesul tinerilor de a învăța o meserie, dar rămîn cu sălile de clasă pustii, părinții din zilele noastre nedorindu-și să ajungă copiii lor muncitori, mai bine salahori pe plantațiile de sparanghel din străinătate sau să taie frunză la cîini în așteptarea unui miracol. Oricum, crezul muncitoresc din perioada la care se referă materialul de față s-a transformat într-o „Fata Morgana” capitalistă, rămasă undeva, în nisipurile tranziției, și niciodată atinsă de mînă de om...

Sărbătoarea cifrelor

Conform statisticilor, în anul 1965, anul în care Nicolae Ceaușescu este ales în funcția de prim-secretar al Comitetului Central al PCR, parcul auto din țara noastră era de aproximativ 50.000 de vehicule, dintre care doar jumătate erau autoturisme, în principal fabricate în Europa de Est (Trabant, Volga, Moskvici, Skoda). Iată o coincidență cu semnificații speciale pentru mîndria constructorilor autoturismului românesc: pe 2 decembrie 1971, într-un cadru festiv, la Colibași se sărbătorea fabricarea Daciei cu numărul 50.000, acesta fiind o DACIA 1100S, pentru curse automobilistice. Pe 2 octombrie 2010, o altă dată reper – Uzina de la Mioveni a atins un alt prag istoric: de pe linia de montaj a ieșit mașina cu numărul 3.000.000 – acesta fiind un LOGAN MCV, argintiu, echipat cu un motor Diesel de 1,5 litri. Onoarea de a fi primul care a condus autoturismul, scos de pe linia de producție, i-a revenit șefului de echipă Ion Budan, cu o vechime de 25 de ani în această uzină.

După cum se cunoaște, în 1980 România renunță la colaborarea cu Renault, Uzina continuînd producția cu mașini derivate din Renault 12. În 1999, în condițiile create de schimbarea regimului comunist în urmă cu un deceniu, Uzina de la Mioveni împreună cu marca DACIA este preluată de grupul francez de la Renault. După privatizare, cîțiva ani s-au produs modelele aflate în fabricație, precum Super Nova și Solenza, dar francezii priveau în viitor. Așa a apărut seria LOGAN,mașina care a declanșat o adevărată revoluție pe continent, aceasta fiind prima mașină de 6.000 de euro din lume. Prețul mic, dar și înzestrările tehnice inovative, au vîndut excelent acest model, majoritatea producției fiind destinată exportului. Așa s-a ajuns din nou la o sărbătoare a cifrelor – în octombrie 2010, de pe linia de producție de la Mioveni ieșind mașina LOGAN cu numărul 1.000.000. Mai departe, care sînt bornele unor astfel de sărbători ale harnicilor constructori de autoturisme de la DACIA – RENAULT Mioveni? Iată una pe care o consemnez cu drag și emoție, așa cum au trăit aceste sentimente cei aproape 14.000 de făuritori ai mărcii de renume – DACIA: pe 20 aprilie 2022, odată cu ieșirea de pe linia de fabricație a unui vehicul DUSTER SL Extreme, de culoare gri urban, s-a atins pragul de 10.000.000 de autovehicule sub sigla DACIA. De altfel, cei care îndrăgesc statisticile să noteze că, numai anul trecut – an în care, așa cum ați văzut, s-a ajuns la 10 milioane de mașini fabricate – de pe porțile Uzinei de la Mioveni au ieșit, plecînd pe drumurile României și ale lumii, 314.228 de vehicule.

Povestea Daciei Superlong

La fix 10 ani de la istorica zi de 20 august 1968, directorul general al Uzinei, ing. Mihai Dumitru (19631978), vine cu o propunere inedită, un pic năstrușnică, dacă o luăm ca atare: proiectarea și construcția unui vehicul special: fără pavilion, cu o ușă în plus pe fiecare parte, în care să ia loc 6-8 persoane. Misterul acestui inedit și ciudat vehicul? Conducerea de partid a județului Argeș, dorind să-i facă o surpriză conducătorului suprem, a luat inițiativa de a construi o mașină pentru coloana oficială a lui Ceaușescu, în care să ia parte reprezentanții mass-media.

Cel care a primit această excentrică sarcină, ing. Nicolae Cosmescu, deși a avut de depășit multe necunoscute tehnice în cadrul acestui proiect, cu știință și pricepere le-a trecut cu brio, mașina produsă (într-un timp record) fiind acceptată și omologată. Din păcate, efortul micului colectiv care s-a implicat (sarcină de partid, nu?) în acest proiect a fost răsplătit doar pe

jumătate – mașina nu a ajuns niciodată în coloanele oficiale ale vizitei prezidențiale. Motivul? Unul neoficial: tocmai în acea perioadă directorul general Mihai Dumitru a fost înlocuit cu alt inginer, acesta avînd alte viziuni asupra dezvoltării viitoarelor modele DACIA. Totuși, mașina cu 6 uși, deși nu a ajuns vedetă în coloana oficială, a ajuns „vedetă” pe platourile de film de la Buftea, în diferite clipuri muzicale. Prea puțin pentru efortul (intelectual și fizic) al unor oameni entuziaști, al căror produs ar fi meritat un alt statut!

Alte încercări extreme

Tot în concepția inginerului Nicolae Cosmescu, în acei ani de efervescente căutări în automobilistica românească, la IATSA Ștefănești a fost conceput și realizat un alt model DACIA, cu caracteristici uimitoare, ținînd seama de ceea ce se fabrica pînă în acel moment – DACIA Maxibreak –acesta era numele primit la „botez”, în acel an, 1982.

Cînd a fost gata, 8 persoane au încăput în habitatul acestui automobil, acesta fiind repartizat echipei de volei masculin a Uzinei, care luau loc într-un mod confortabil. Și în acest caz, deși mașina a participat și la o întrecere auto, unde s-a descurcat mulțumitor, numărul acestei serii s-a oprit la cifra 12, o variantă din cele 12 fiind fabricată cu rol și cu dotări de autosanitară.

Experimentînd cele două tipuri de automobile speciale, experiment terminat la început de drum, oamenii de la DACIA (și nici noi, beneficiarii produsului lor) nu au considerat acest lucru un eșec. Din contră, a fost un nou examen trecut cu nota 10 de bravii noștri constructori de autoturisme de la DACIA Mioveni.

Privind spre viitor

Acum, la finalul acestui articol, pregătindu-mă pentru ceea ce va urma să scriu, mă simt împlinit, ca român, pentru că, iată, în avalanșa de știri care mai de care mai alarmante și mai prăpăstioase, în special pe linie economică și socială, am avut prilejul să relatez despre un eveniment de revigorare a emoției cu care ne luminăm străfulgerarea acestor zile – făurirea primului autoturism românesc, purtător de nume emblematic pentru izvoarele ancestrale ale acestui Popor – DACIA.

O nouă dovadă a calității mașinii DACIA și a hărniciei argeșenilor care o făuresc – Raportul privitor la înmatriculările de autoturisme noi în Europa, la jumătatea anului în curs, ne arată că marca DACIA are o creștere impresionantă (43% față de perioada similară a anului 2022). Cu o cotă de piață de 4,3% (față de 3,5%, acum un an), grupul francez Renault este depășit doar de Alfa Romeo și Tesla. Drept urmare, cota de piață a DACIEI a ajuns în acest an la nivelul de 4,5%, luînd-o înaintea unor mărci mult mai cunoscute și cu tradiție pe bătrînul continent: Opel, Fiat, Hyundai, Nissan, Volvo. Primul SUV românesc, DUSTER, care a surprins întrun mod inedit piața auto internațională, a ajuns la modelul DACIA DUSTER 3. Pregătit să intre în producție pînă la finele acestui an, cu lansarea în primele luni ale anului 2024, acest automobil va avea capabilități off-road mai bune, un interior mai spațios, avînd instalații de ieșiri în natură (cort, bicicletă, schiuri). Cu cele peste 2,3 milioane de mașini DACIA DUSTER fabricate pînă acum, cu cele 150.000 vîndute anul trecut, Mioveni și-a arătat clasa în materie de constructori inovatori de mașini auto. Așteptăm anul 2024 să vedem pe acest drum de poveste și alte mărci derivate din DACIA, printre care varianta electrică a DACIEI SANDERO.

După 55 de ani, drumul de poveste al DACIEI românești merge mai departe.

Dacia Maxibreak, un model realizat în doar 12 exemplare

Modelul 1301 Lux Super

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Un om al jumătăților de măsură –Grigore Al. Ghica (II)

Pe cartea de vizită: simpatizant paşoptist (II)

Trei sute de boieri, printre care şi Sofronie mitropolitul, au redactat, în aprilie 1855, o petiţie, acuzînd pe domn de „rea administraţie“.

Campania contra domnului a culminat însă cu petiţia din 3/15 decembrie 1855, în care clerul înalt, marii boieri, ofiţeri, conservatori, liberali, separatişti, de-a valma, considerau ca „faptă naţională“ să reclame pe domn turcilor pentru că nu a ţinut seama de interesele proprietarilor funciari, singurii în drept să reprezinte ţara. Ponegreau emanciparea ţiganilor şi aplicarea de noi impozite; cereau măsuri urgente pentru ca deficitul bugetar să nu se mărească prin impozite „ilegale“; acuzau pe Ghica de favorizarea ideilor franceze şi liberale; îi imputau că abuzează de lista sa civilă, de anumite impozite pe cereale şi sare, acordate lui de Poartă; îl învinovăţeau de slăbiciune în fața abaterilor, de generozitate în faţa rudelor şi prietenilor, de exces de lux, de licitaţii prost conduse, de pensii acordate în dreapta şi în stînga fără rost; îl caracterizau ca foarte influenţabil, nepriceput în executarea legilor, în aplicarea reformelor; incapabil să pună capăt intrigilor din jurul lui, urmărit doar de dorinţa popularităţii cu orice preţ.

Au fost totuşi şi oameni care i-au luat apărarea –atunci şi mai tîrziu. A fost descris ca un om incoruptibil de poetul Grenier, care l-a slujit ca secretar şi a lăsat o carte de amintiri despre Moldova timpului său, de călătorul englez Skeene, de Tastu şi V. Place, consulii Franţei, şi, în fine, de Vaillant, fostul dascăl de la Sf. Sava, care i-a vegheat ultimele zile ale vieţii.

An de răscruce: 1856

Profitînd de poziţia şubredă a celor doi domni români, la Conferinţa de la Constantinopol, din 30 ianuarie/11 februarie 1856, s-a hotărît consolidarea suzeranităţii Porţii, propunîndu-se chiar reînfiinţarea raialelor. Meritul lui Ghica în aceste momente este de necontestat. În faţa încercării de a desfiinţa autonomia ţării, împotriva ideilor cuprinse în protocolul constantinopolitan, el a ridicat într-un protest unitar întreaga Moldovă. La 13/25 februarie 1856 au început lucrările Congresului de la Paris, care urma să ia o hotărîre şi cu privire la soarta Principatelor Române. 119 studenţi români aflaţi la studii în capitala franceză cereau congresului Unirea. La 29 februarie, domnul, ca mandatar al sentimentelor generale, se adresa în acelaşi sens lui Walewski (ministrul de externe al lui Napoleon al III-lea, preşedintele Congresului). La Iaşi, un număr de „ultranaţionalişti”, în frunte cu M. Kogălniceanu şi D. Cornea, se decideau să ceară lui Walewski sufragiul universal, într-un timp cînd în Moldova, dacă cineva ar fi pretins desfiinţarea clăcii ar fi nimerit la ocnă pe mulţi ani. Holban, care a încercat să ducă în secret la Paris petiţia, a fost întors cu forţa. Ghica nu admitea ca iniţiativele să aparţină altora.

Domnul moştenise ca instrument de apărare al vechilor instituţii o lege a cenzurii pretenţioasă și greoaie, care cuprindea pedepse draconice; în timpul domniei lui Ghica, pedepsele nu s-au aplicat niciodată,

dar planau ca un pericol pentru îndrăzneţi. Informarea publicului intern se făcea cu multe riscuri. Kogălniceanu se plîngea că sub acest domn „Steaua Dunării“ fusese cenzurată de cinci ori, „România literară“ fusese suspendată definitiv pentru un articol curajos. Ziarul „Zimbrul“ era mereu atacat de marea boierime, mai ales cînd se amesteca în afacerile moşierilor; îi plăceau însă mult lui Ghica articolele liberalilor care loveau în Barbu Ştirbei, chiar cînd aceştia pomeneau de fuga ţăranilor şi ţiganilor dintr-un principat în altul. Era măgulit cînd regimul lui era privit ca liberal, în opoziţie cu cel absolutist al lui Ştirbei. Bataillard îl ironiza pentru că se pretindea liberal, dar nu admitea discuţiile libere. De altfel, presa moldovenească n-avea voie să „dueleze“ cu nici un ziar străin în afară de oficiosul Porţii, „Journal de Constantinopol“.

Netezind drumul Unirii

Domnia lui Grigore Ghica se apropia de sfîrşitul ei legal. În iunie 1856, el urma să părăsească tronul şi ţara. De aceea a încercat – urmărind ţeluri personale –să ia conducerea mişcării unioniste. Din luna mai – după semnarea tratatului de la Paris – trece hotărît de partea unioniștilor, strînge în jurul lui legăturile dintre burghezie, boierimea liberală şi conservatorii moderaţi; ia o serie de măsuri menite să pregătească succesul unionist în Adunările ad-hoc; creează două noi companii de miliţie pentru plasarea ultimilor tineri ofiţeri; stabileşte condiţiile de funcţionare a Băncii Moldovei; acordă privilegiul Magnan (organizarea navigaţiei pe Prut şi Siret); publică rapoarte de activitate cu privire la starea bugetului şi mersul şcolilor. La 12 mai suspendă regimul cenzurii. Rivalii lui comentează gestul ca fiind izvorît „dintr-un zor zadarnic de popularitate înainte de a pleca“; unii liberali considerau noua lege a presei „întortocheată“, regretînd vechea cenzură; domnul declara că a făcut-o cu gîndul de a da impuls naţiunii „de a se pronunţa“. La 25 mai/6 iunie 1856 este semnat, în vila lui P. Mavrogheni de la Socola, într-o şedinţă prezidată de Ştefan Catargi, actul fondării Comitetului Unionist. După cinci zile, actul primeşte forma definitivă. Ghica recomandă prefecţilor din ţară să deschidă liste de semnături, să organizeze comitete locale dependente de Comitetul Unirii din Iaşi. Şase prefecţi nesiguri pentru viitoarele alegeri sînt îndepărtaţi din posturi. C. Negri este trimis prin ţară să vestească pe ţărani că Unirea le va aduce doar foloase. Separatistul Nicolae Istrate acuza pe domn că recurge la orice mijloc ca să

impună ideea Unirii. Moldova ajunsese „Piemontul“ cauzei româneşti – spunea Bolintineanu. De la ea era aşteptată mîntuirea naţională. Un an mai tîrziu, Istrate va scrie despre Ghica că, în mijlocul liberalilor lui, el nu era privit ca unionist. Conservatorii îl învinuiau că era unionist, iar unioniştii nu-l considerau partizanul lor.

Pentru a-l compromite la Poartă, conservatorii îl prezintă ca unionist. Pentru a-l compromite la Paris, îl vor învinui de fraudă din finanţele ţării. Ghica se grăbeşte, de aceea, să informeze personal poporul asupra celor ce se vor întîmpla după plecarea lui. De la 25 iunie, el întreprinde cu Negri un adevărat turneu unionist prin ţară. Efectul scontat nu se lasă mult aşteptat. Declaraţii unioniste sosesc de la Focşani, Dorohoi, Neamţ, Roman, Bîrlad, Suceava, Fălticeni, Botoşani, Tecuci. Ele dau la iveală numele acelora care se pronunţau pentru Unire. Revenirea domnului la Iaşi, la 5 iulie, este sărbătorită prin noi manifestaţii unioniste.

Demersuri disperate

Grigore Ghica, făcînd ultimele îmboieriri din rîndul tineretului unionist, la 15 iulie, se îndrepta spre Galaţi, unde era salutat de Al. Ioan Cuza, pe atunci pîrcălab. Ghica vestea peste tot pe „scumpii lui compatrioţi“ că va merge la Napoleon al III-lea şi la regina Victoria să apere cauza Unirii. Unii îl socoteau „avocatul“ ţării.

Instalat, în iulie 1856, cu funcţia de singur caimacam al Moldovei, Toderiţă Balş s-a străduit să şteargă din inima moldovenilor memoria lui Ghica. Statistici contra lui avea din timpul cînd fusese la departamentul finanţelor Nicolae Istrate. Înlesnea lui Murphy, corespondent al ziarului „The Times“, să alcătuiască o broşură atît de defăimătoare pentru Ghica, încît a fost considerată printre cauzele principale care l-au dus la sinucidere. Erau lichidate Banca de stat; erau expulzaţi cei 34 de revoluţionari munteni; erau scoşi prefecţii, receptorii dărilor, preşedinţii şi asesorii de tribunal, capii jandarmeriei, subprefecţii puşi de Ghica; se luau măsuri contra ziarelor, revenindu-se la regimul cenzurii: „Steaua Dunării“ se refugiase la Bruxelles continuînd, de acolo, să critice administraţia lui Balş; în fine, era dizolvat divanul.

Din castelul le Mée de lîngă Melun (departamentul Seine-et-Oise), Grigore Ghica urmărea cu amărăciune şi încordare aceste transformări. Înconjurat de cîţiva credincioşi, ajutat de J. A. Vaillant. el trebuia să se apere de broşurile insultătoare scrise de Texier şi de Batail, care-l prezentau ca trecînd prin toate apele politice. Ultimul scria ironic: „Duşmanul vă numeşte, duşmanul vă goneşte, duşmanul vă reinstalează“. Moartea neaşteptată a lui Balş a privit-o de aceea ca pe o pedeapsă a cerului. Ghica scria alor săi – din nou îl trăda intuiţia! – că Vogride era departe de a fi aşa de primejdios intereselor naţionale şi că la nevoie va putea fi uşor „îmbrobodit“. De la Iaşi, Ralet ruga pe Magheru, care se afla la Constantinopol, să disculpe pe Ghica.

Primăvara anului 1857. Comitetul Unirii lupta energic contra abuzurilor electorale ale lui Vogoride. Încercările lui Ghica – lipsite de succes – de a întîlni pe împăratul francez, pentru a-i cere concurs împotriva intrigilor ţesute în jurul numelui său. Pe de o parte, mersul defavorabil al evenimentelor politice, pe de altă parte, îl fac să creadă că rolul lui s-a terminat. Fără să ştie că ambasadorul englez primise ordin să susţină pe Thouvenel în intervenţiile lui de anulare a alegerilor falsificate de Vogoride, la castelul le Mée, în seara zilei de 24 august, Ghica s-a sinucis, fiind singurul domn din istoria ţărilor române care a recurs la un asemenea act disperat.

Vaillant a făcut multe eforturi ca presa să nu denatureze faptele. Primele ştiri despre sinuciderea lui au apărut în ziarul „Courrier de Paris“, la 29 august 1857. Ziarele româneşti au trecut întîmplarea sub tăcere, pentru că în acele zile venise ordinul anulării alegerilor, iar publicul ar fi privit pe decedatul domn ca pe o victimă a separatiştilor. Gazeta „Secolul“ de la Bucureşti, la data de 2 septembrie, anunţa şi ea întîmplarea, dar coloana pe care încercase să comenteze ştirea era cenzurată. În orice caz, vestea cea bună pentru el, a anulării alegerilor – care, poate, l-ar fi oprit de la gestul fatal –, sosea în capitala Franţei două zile după sinuciderea lui.

Sfîrșit

THEODOR BUCUR, doctor în Istorie

Castelul Le Mée

Cimitirul din Le Mée, unde se află mai multe dintre mormintele familiei Ghica

Gloria și decăderea lui Galilei (I)

Născut la Pisa (la 15 februarie 1564), în plină înflorire a Renaşterii italiene, Galileo Galilei ar fi dorit să ajungă un al doilea Leonardo da Vinci, un creator complex, artist, savant şi tehnician în acelaşi timp. Încă din copilărie îl pasiona desenul, dovedindu-se deosebit de înzestrat în această direcţie. Iubea şi muzica: a învăţat să cînte la orgă şi la lăută. La sfîrşitul vieţii, în muzică şi-a găsit ultima consolare, cînd, bătrîn şi orb, a trăit într-o singurătate aproape totală.

Trimis de tatăl său – el însuşi matematician şi muzician talentat –să studieze medicina, tînărul Galilei a abordat filozofia, dar şi-a dat repede seama că nu se va putea împăca niciodată cu gîndirea scolastică rigidă. Spunea adesea cu sarcasm despre profesorii care o practicau că „adormiseră pe veci în braţele lui Aristotel“. Ridicîndu-se împotriva conformismului oficial, Galilei a condamnat raţionamentele abstracte şi sterile, propovăduite de magistrii vremii, militînd pentru eliberarea gîndirii şi verificarea concluziilor prin confruntarea lor cu realitatea concretă. Aşa a ajuns la prima descoperire urmărind legănarea unui pendul şi luîndu-şi simultan pulsul a constatat că intervalul de timp al oscilaţiilor era egal, indiferent de amplitudinea lor.

creat lui Galilei mai mulţi duşmani decît prieteni. Cu atît mai mult cu cît tînărului savant îi era insuportabilă suficiența profesorilor care, în loc de argumente, aduceau, în cadrul controverselor, lungi citate din Biblie sau din Aristotel.

În 1591, Galilei a părăsit Pisa şi s-a instalat la Padova. Aici a început să predea mecanica şi a înregistrat un imens succes, bucurîndu-se de respectul și încrederea studenţilor săi. Aceştia participau adesea la experimentele sale; cu ajutorul lor a demonstrat că traiectoria curbă a unui proiectil este rezultanta dintre forţa impulsului şi cea a gravitaţiei. Tot atunci a formulat legea inerţiei, deschizînd astfel drum descoperirilor ulterioare ale lui Newton.

Loyola apreciau că lucrările savantului sînt „tot ce s-a realizat mai de seamă pe tărîmul astronomiei şi nu dau loc nici unei obiecţii“. Cînd în 1611 el a vizitat Roma, însuşi papa Paul al V-lea l-a primit în audienţă, arătîndu-i întreaga sa stimă. Dar idila nu a durat mult. Incompatibilitatea dintre dogma bisericească şi teoria heliocentrică promovată de Galilei nu putea rămîne fără urmări.

Pete în Soare şi munţi în Lună

Preocupat de efectuarea unor experienţe ştiințifice care aveau să-l ducă foarte departe în cercetările sale, Galilei şi-a neglijat studiile academice, nereuşind să-şi ia diploma de absolvire. Fiind foarte sărac, a acceptat, în 1585, după moartea tatălui său, funcţia, prost plătită, de asistent la o catedră de matematică din Florenţa, mutîndu-se după trei ani din nou la Pisa, într-un post similar, la universitatea din localitate. Matematica îl atrăsese după ce citise Elementele lui Euclid, cărţulie „în care – obişnuia el să spună – sînt mai multe adevăruri decît în cele patruzeci de volume teologice ale sfîntului Thomas d’Aquino“, operă considerată la vremea aceea cheia de boltă a filozofiei. Nu e de mirare că asemenea opinii au ajuns să atragă asupra lui oprobriul autorităţilor universitare. Pentru a combate postulatul fizicii Iui Aristotel – conform căruia viteza de cădere a corpurilor ar fi direct proporţională cu dimensiunile lor –, asistentul catedrei de matematică a adunat numeroşi profesori şi studenţi în apropierea celebrului turn înclinat din Pisa. Din vîrful turnului a aruncat mai multe obiecte, de mărimi diferite, reuşind să demonstreze celor de faţă că viteza lor de cădere este egală. Acest episod, relatat de prietenul și biograful său Viviani, a fost contestat de mulţi istorici. Dacă întîmplarea a avut sau nu loc, n-are însă prea mare importanţă. Fapt de netăgăduit este că, în rîndurile corpului didactic, gîndirea sa înaintată i-a

Dar şi la Padova, Galilei s-a izbit de ostilitatea colegilor săi. În încăpăţînarea lor dogmatică, aceştia nu numai că nu s-au lăsat convinşi de argumentele sale, dar au refuzat să asiste la demonstraţiile lui practice. Mai mult, ei au refuzat chiar să privească prin luneta pe care o construise folosind o invenţie străină: doi opticieni olandezi, Lippershey şi Metius, fără să ştie unul de celălalt, realizaseră un ochean rudimentar, punînd o dublă lentilă convexă la capătul unui tub și o dublă lentilă concavă Ia celălalt capăt. Galilei, pornind de la principiul celor doi olandezi, a conceput o lunetă cu o capacitate de mărire relativ limitată – mai întîi de 3 ori, apoi de 32 de ori. Îndreptînd-o spre bolta cerească, a văzut printr-însa un număr imens de stele pe care nimeni pînă atunci nu le observase. El a constatat astfel că Pleiada este alcătuită nu din şapte stele, cum se credea, ci din mult mai multe, iar Calea Lactee nu este o „masă de vapori“, ci o aglomerare considerabilă de stele. Tot el a înţeles cel dintîi că Luna nu e izvor de lumină, ci primeşte pe aceea a Soarelui, răsfrîngînd-o spre Pămînt, că suprafaţa ei nu este netedă, ci brăzdată de văi şi munţi. Observînd astrul zilei, s-a convins că are... pete.

Biserica încheiase cu intelectualii Renaşterii un fel de pact tacit ai cărui termeni, traduşi în limbaj clar, sunau cam aşa: „Vă permitem să dezvoltaţi o cultură şi o filozofie laică, cu condiţia ca ele să nu depăşească hotarele academice. Lucrările voastre vor trebui scrise în limba latină, astfel încît să nu fie accesibile oamenilor simpli şi totul să rămînă între noi, pentru ca nimic să nu tulbure credinţa poporului în Dumnezeu şi în reprezentantul său pe pămînt“. Galilei însă nu înţelegea să ascundă oamenilor importanţa studierii realităţii concrete şi lipsa de temei a superstiţiilor. Într-o scrisoare adresată părintelui Caselli, savantul şi-a exprimat deschis punctul de vedere: „Nu cred că procesele naturale, pe care le percepem datorită unor observaţii atente sau le deducem din demonstraţii coerente, pot fi anulate prin citate din Biblie“. Această simplă frază a fost considerată de cardinalul Bellarmino drept o declaraţie făţişă de război făcută dogmei catolice. Alarmat, el s-a mulţumit totuşi la început să dea cîteva sfaturi de prudenţă învăţăceilor lui Galilei: „Limitaţivă la a vorbi ex suppositione (pe bază de presupuneri – n.r.), aşa cum mi se pare că a făcut întotdeauna Copernic“. Cînd un predicator dominican fanatic, părintele Cacciani, l-a denunţat pe Galilei Inchiziţiei, cardinalul l-a prevenit că nu va lua măsuri împotriva lui dacă savantul va introduce în lucrările sale fraze care să-i reducă teoriile în ipostaza de simple ipoteze. Dar Galilei a răspuns, plin de demnitate, că nu vede de ce l-ar „modera“ pe Copernic.

Instrumentul măritor i-a permis să-l observe pe Jupiter, cea mai mare dintre planete, nu ca un punct luminos, aşa cum apar stelele, ci ca un mic disc, ceea ce confirma caracterul de planetă, cunoscut încă din antichitate, al acestui astru.

Galileo Galilei a confirmat, în mod experimental, prin observarea planetei Venus, teoria heliocentrică a lui Copernic. Încercînd să-şi asigure protecţia potentaţilor epocii, el şi-a dedicat lucrarea cuprinzînd descoperirile sale şi intitulată „Siderus Nuncius“ marelui duce de Toscana, Cosimo al II-lea de Medicis, dînd şi numele acestuia (astrele lui Medicis) celor patru sateliţi ai lui Jupiter observaţi de el (menţionăm că aceste nume nu s-au păstrat în astronomie). Flatat, ducele l-a rechemat în oraşul natal, numindu-l primo matematico la Universitatea din Pisa şi filosofo di Corte, calitate oficială care-i conferea oarecare autoritate asupra confraţilor săi şi care i-a permis să se stabilească pentru a treia oară la Florenţa.

„Totul să rămînă între noi“ (1)

Conflictul cu biserica catolică a izbucnit mai tîrziu decît se crede îndeobşte. În prima parte a carierei sale, Galilei a păstrat chiar relaţii destul de cordiale cu iezuiţii. Se cunoaşte un raport al lor către cardinalul Bellarmino, în care călugării ordinului înfiinţat de Ignaţiu de

Înspăimîntat de îndrăzneala protejatului său, marele duce al Toscanei l-a sfătuit să clarifice cu Sfîntul Oficiu al Inchiziţiei problemele aflate în dispută. Galilei a fost de acord şi s-a dus la Roma, unde a continuat săși afirme convingerile în discuţii particulare, ca şi în dezbateri publice. La 26 februarie 1616, Sfîntul Oficiu l-a însărcinat pe cardinalul Bellarmino să-i convoace pe învăţat şi să-i smulgă abjurarea, iar „dacă nu consimte, să fie întemniţat“.

Adversarul lui Galilei nu era un prelat oarecare. Mulţi istorici îl consideră una dintre cele mai întunecate figuri din epoca Renaşterii, subliniind că, prin prigoana dezlănţuită împotriva lui Galilei, el a văduvit patrimoniul ştiinţei universale de importante cuceriri. Tot lui i se atribuie vina principală pentru înăbuşirea avîntului creator al savanţilor din întreaga Peninsulă Italică, ceea ce a dus la o gravă rămînere în urmă pe plan ştiinţific în această parte a Europei. Într-o lucrare apărută la editura „Rissoli“, L’italia del Seicento, Indro Montanelli şi Roberto Gervaso încearcă o „reconsiderare“ a cardinalului, apreciind că avea un bogat bagaj de cunoştinţe şi că era capabil să poarte discuţii în diferite domenii. Dar nici cei doi autori italieni nu contestă că, în orice caz, el a fost poate cea mai temută personalitate din rîndurile Contrareformei, mişcare iniţiată în deceniul al cincilea al Secolului al XVI-lea de biserica catolică şi de reacţiunea feudală, cu scopul de a înăbuşi atît opoziţia religioasă cît şi ideile progresiste ale burgheziei în ascensiune. Ordinul iezuiţilor, căruia îi aparţinea Bellarmino, a jucat un rol primordial în această acţiune deosebit de violentă în Italia şi Spania.

(va urma) GHEORGHE

Villa dell Ombrellino, în care a locuit Galilei din 1617 pînă în 1631

Robert Bellarmino, adversarul lui Galilei

Ne conduc niște nebuni!

(urmare din pag. 1)

Dacă tot se joacă de-a Dumnezeu creînd ființe vii (cît de viabile și de adevărate, urmează să mai vedem) de ce să nu meargă mai departe cu nebunia și să nu pună inteligența artificială să rescrie Biblia, că doar e o carte inventată, nu? Așa se face că „un utilizator a decis să genereze un verset biblic folosind ChatGPT pentru că se simțea abătut. Textul rezultat îl vede pe Isus acceptînd o femeie transsexuală în rai, ceea ce utilizatorul a scris că «mi-a oferit o oarecare alinare». «Și o femeie, a cărei inimă era împărțită între spirit și trup, a venit înaintea lui», a scris versetul generat. «Într-o disperare liniștită, ea a cerut: Doamne, vin la tine înstrăinată, pentru că spiritul și trupul meu nu sînt una. Cum voi spera să intru în Împărăția lui Dumnezeu?. Isus a privit-o cu bunătate, răspunzîndu-i: Copila mea, binecuvîntați sînt cei care se străduiesc să fie uniți în interiorul lor, căci ei vor cunoaște cele mai profunde adevăruri ale creației Tatălui meu. Nu te teme, căci în împărăția lui Dumnezeu nu există nici bărbat, nici femeie, căci toți sînt una în spirit. Porțile împărăției Tatălui meu se vor deschide pentru cei care iubesc și sînt iubiți, căci Dumnezeu nu privește trupul, ci inima». Postarea a devenit rapid virală pe subreddit, unde a obținut mii de like-uri și comentarii din partea celor care s-au simțit la fel de reconfortați de mesaj. Alții au subliniat că acceptarea de către Isus a persoanelor trans este evidentă datorită acceptării de către Acesta a tuturor”.

Ce să-i mai explici ăstuia? Că nu are nici o legătură cu Dumnezeu sau cu Fiul Său? Că ceea ce face el e fără sens, fiindcă oricum îl consideră pe Isus un personaj de basm care ar fi putut spune orice, așa că nu are nici o relevanță ce îl pune să zică? Probabil cel în cauză fusese inspirat în a scrie acel verset folosind Inteligența Artificială (adică Chat GPT), fiindcă nu l-a dus capul să scrie singur, din vorbele Papei Francisc care, în cadrul unui amplu interviu acordat publicației catolice spaniole Vida Nueva Digital, a făcut o serie de afirmații aiuritoare. Citez din același site pomenit mai sus: „Dacă Biserica nu este ceea ce Isus ne-a învățat, atunci nu este Biserică. Fiecare trebuie să se simtă în interiorul ei, să fie primit în interiorul ei. Nu putem renunța la acest aspect, deoarece Domnul ne-a învățat. Din acest motiv, nu mă deranjează că sînt acuzat că îi primesc în audiență generală miercurea pe transsexuali. (...) Prima dată cînd au venit să mă vadă, au plecat cu lacrimi în ochi, spunînd că le-am întins o mînă, le-am dat un sărut. Ca și cum aș fi făcut ceva excepțional! Dar sînt fiicele lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubește așa cum sîntem. Isus ne învață să nu fixăm limite”.

Sînt fiicele lui Dumnezeu... Serios? Niște fiice care fac sex homosexual, unul despre care Dumnezeu și-a manifestat părerea la Sodoma și Gomora. Bun. Partea asta cu genurile și substituirea lui Dumnezeu e doar o parte a activității criminalilor care au ajuns să conducă planeta. Partea a doua este cea în care oamenii trebuie ținuți în ghetouri de unde să nu miște ca să nu se poată

uni și acționa împotriva planurilor criminale aplicate contra lor. Cînd spun ghetouri mă refer la celebrele orașe de 15 minute care tocmai sînt în perioada de probă prin diverse zone ale planetei. Iată ce scrie siteul Stop World Control despre pericolul real și iminent al orașelor inteligente și avertizează că, dacă nu facem nimic în privința lor și rămînem în această stare flagrantă de prostie, vom coborî în cel mai îngrozitor coșmar pe care această lume l-a cunoscut vreodată. „Un oraș inteligent este un mediu urban în care tehnologiile de supraveghere și de colectare a datelor sînt omniprezente și în care cele mai intime și personale detalii ale fiecăruia sînt monitorizate și înregistrate. Scopul este de a ști totul despre fiecare: ce mănînci și bei, unde mergi, ce cumperi, pe cine întîlnești, ce gîndești, ce simți, opiniile tale, obiceiurile tale, starea ta de sănătate și vaccinarea etc. Totul. Totul. Fiecare detaliu. Justificarea pentru această supraveghere totală este că se presupune că este esențială pentru a «salva planeta» de schimbările climatice. De asemenea, se garantează că vă va face viața mai conectată, mai sigură și mai sănătoasă. Fiecare aspect al vieții într-un oraș inteligent va fi monitorizat de o gamă largă de tehnologii de colectare a datelor: SMART Lights, SMART Poles, SMART Cars, SMART Neighbourhoods, SMART Homes, SMART Appliances, SMART Energy, SMART Transportation și multe alte tehnologii SMART. Împreună, acestea vor forma o rețea de supraveghere omniprezentă, care va colecta în mod constant informații despre cele mai mici detalii din viața oamenilor. Aceste dispozitive SMART externe sînt sincronizate cu dispozitivele conectate direct la corpul uman, cum ar fi ceasurile SMART de la încheietura mîinii sau telefoanele SMART din mîinile noastre.

Aceste dispozitive sînt capabile să colecteze informații despre ceea ce se întîmplă în interiorul corpului nostru și chiar să modifice funcțiile corpului uman. În viitorul apropiat, acestea vor fi implantate în interiorul corpului uman pentru a colecta și mai multe date și pentru a avea o influență mai mare asupra a ceea ce se întîmplă în interiorul nostru.

Un fost inginer din Silicon Valley, Aman Jabbi, trage un semnal de alarmă, afirmînd că orașele inteligente vor fi, în esență, lagăre de concentrare în aer liber: «Furnizîndu-le datele dumneavoastră, le oferiți posibilitatea de a vă monitoriza și de a vă evalua comportamentul, care acum poate fi transformat într-un scor de credit social. Acest scor este apoi folosit pentru a determina privilegiile la care ai dreptul și cele la care nu ai dreptul în noua societate de sclavi». Acest sistem de credit social este deja implementat în China și, în timpul pandemiei din 2020, multe țări au pus în aplicare primele etape ale acestui sistem de control. Identificatorii și monedele digitale se vor afla în centrul acestei rețele. Atunci cînd oamenii nu se supun sau critică sistemul, cheltuielile lor vor fi reduse și accesul la aspectele fundamentale ale societății va fi blocat. Din nou, acest lucru se întîmplă deja în China, care este terenul de testare pentru restul lumii.

Un fapt îngrijorător în legătură cu orașele inteligente este că toate luminile stradale sînt lămpi cu LED, care au capacitatea de a manipula genomul uman. Expresia genelor poate fi pornită sau oprită cu ajutorul luminilor LED, care pot activa, de asemenea, ARNm în interiorul corpului uman. Studiile științifice care documentează aceste fapte abundă în online. Ceea ce ridică întrebarea: acesta este motivul pentru care autoritățile insistă să injecteze întreaga umanitate cu tehnologii mARN care pot fi activate de lumina LED?

Klaus Schwab, fondatorul Forumului Economic Mondial, promovează programul de editare genetică umană. El susține în mod deschis că acesta va schimba ceea ce

înseamnă să fii om. Yuval Harari, un consilier al WEF, merge chiar atît de departe încît afirmă că elitele financiare se vor separa de umanitate, deoarece vor fi modificate genetic pentru a deveni mult superioare oamenilor normali. Inegalitatea economică va deveni inegalitate biologică. Harari susține că elitele vor deveni «Homo Deus»: ființe divine, sau zei.

Dacă toate aceste idei nu ar fi fost promovate în întreaga lume de oameni și grupuri precum Bill Gates, Barak Obama, CNN, Facebook, Organizația Națiunilor Unite, Forumul Economic Mondial și nenumărate alte organisme de elită, am fi crezut cu siguranță că acesta este scenariul unui film SF! Dar este o realitate îngrozitoare care este împinsă la o scară enormă. La un summit recent al guvernelor lumii, desfășurat la Dubai, Klaus Schwab a declarat că aceste evoluții nu vor fi graduale, ci se lucrează la ele acum. Cuvintele sale exacte au fost: «Vor sosi ca un tsunami».

De ce vor ca toată lumea să trăiască în orașe inteligente și care este motivația lor pentru a înregistra fiecare detaliu despre fiecare dintre noi? Răspunsul vine de la profesorul israelian Yuval Noah Harari, consilier al Forumului Economic Mondial. El explică: «Noii stăpîni ai lumii vor fi cei care dețin datele». Bogăția de astăzi nu mai este aurul sau petrolul. Sînt datele. Cu cît o companie, un guvern sau un imperiu bancar deține mai multe date despre populație, cu atît are mai multă putere. Orașele inteligente vor fi o modalitate fără precedent de a folosi omenirea ca pe o turmă uriașă de vaci“.

În lumina celor scrise mai sus nu mai miră pe nimeni că Forumul Economic Mondial (FEM) „e de părere că singura modalitate de a se salva planeta de criza climatică și de flatulență a vacilor e ca guvernele lumii să-și modifice genetic cetățenii astfel încît aceștia să devină «alergici la consumul de carne». Potrivit unor înregistrări video recent apărute, un bioetician al FEM a cerut ca ființele umane să fie modificate genetic cu ajutorul unor vaccinuri, sau pilule, pentru a deveni complet intolerante la carne. În această situație, consumul de carne ar avea ca rezultat îmbolnăvirea violentă sau chiar moartea unei persoane, prin șoc anafilactic. În timpul unei prelegeri susținute în cadrul Festivalului Mondial de Știință, Dr. Matthew Liao, directorul Centrului de Bioetică al Colegiului de Sănătate Publică Globală de la Universitatea din New York, a prezentat viziunea FEM privind modificarea genetică a oamenilor în numele salvării planetei. «Oamenii mănîncă prea multă carne. Și dacă ar reduce consumul de carne, atunci ar ajuta cu adevărat planeta», a declarat Liao participanților la FEM”.

Ce am putea face ca să ne apărăm? Să ne alegem niște conducători mai competenți decît pînă acum și să refuzăm să facem ce ne spun. Condiția este aceea de a fi uniți și de a reacționa împreună. Probabil va trebui să căutăm noi modalități de comunicare și de răspîndire a veștilor fiindcă Google a anunțat că intenționează să interzică complet apariția în rezultatele căutărilor a tuturor instituțiilor media independente. Potrivit lui LaToya Drake, șefa Google News Lab, Google a încheiat un parteneriat cu ONU, OMS și alte organizații globaliste în cadrul unui nou instrument de cenzură. Citez din ziuanews: „Departe de intenția nobilă de a ajuta la verificarea factuală a informațiilor online, Geogiev a scris că algoritmii Google sînt concepuți pentru a șterge site-urile web care critică subiecte precum: Statisticile Covid-19; Banca Mondială; Statisticile FBI privind criminalitatea; PharmGKB. Toate datele susțin un singur guvern mondial sub egida Națiunilor Unite. Google are singurul cuvînt de spus cu privire la ce știri sînt citite sau blocate de pe internet”

Dacă în viitor ne vor bloca internetul, atunci va trebui să ne întoarcem la ziarele pe hîrtie, fiindcă pînă la urmă rezistența trebuie construită prin orice mijloace.

Sodoma și Gomora

Măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare – himeră sau realitate?

Pentru reducerea deficitului major înregistrat doar în acest an, Guvernul a stabilit un set de măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare. Se pune întrebarea evidentă, sub aspect practic, dacă aceste măsuri vor avea o relevanță concretă sau vor fi doar o reducere teoretică și o previziune cu o probabilitate de realizare redusă.

Din păcate, văzînd ce cuprind aceste măsuri, se pare că a doua variantă este cea mai validă. Altfel, nu putem explica unele dintre aceste măsuri, cum ar fi:

● Limitarea plafonului de cheltuieli acoperite cu telefonia mobilă în administrația publică la 500 de lei/ achiziție, iar un abonament lunar la maximum 50 de lei pe lună, suma care depășește acest plafon urmînd să fie acoperită de funcționarul public beneficiar;

● Salarizarea șefilor de instituții autonome nu mai poate depăși de 6 ori indemnizația brută a unui ministru;

● Autoturismele achiziționate de către regiile autonome trebuie să aibă o capacitate cilindrică mai mare de 1.600 cm3, iar prețul nu poate depăși contravaloarea în lei a sumei de 23.000 de euro inclusiv TVA;

● Autoturismele achiziționate de către societățile comerciale, societățile naționale și companiile naționale cu capital integral sau majoritar de stat, care activează în domeniul energiei electrice, al gazelor naturale și al petrolului, pot avea capacitate cilindrică mai mare de 1.600 cm3, si un preț care poate depăși contravaloarea în lei a sumei de 23.000 de euro inclusiv TVA, dar nu mai mare de 30.000 de euro inclusiv TVA;

● Autoturismele achiziționate de către societățile comerciale de stat, cu excepția celor de mai sus, nu pot depăși contravaloarea în lei a sumei de 35.000 de euro, inclusiv TVA, cu condiția ca achiziția acestora să fie realizată în cadrul Programului privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în transporturi, prin promovarea vehiculelor de transport rutier nepoluante din punct de vedere energetic.

Analizînd aceste propuneri, se pot observa cîteva aspecte economice absolut halucinante, respectiv:

● Comparînd nivelul preturilor abonamentelor de telefonie cu condițiile pieței, plafonul de cheltuieli acoperite cu telefonia mobilă propus în administrația publică de 500 de lei oricum este foarte acoperitor (putea fi redus și la 200 de lei lunar și tot se încadra în condițiile pieței de profil);

● La momentul actual, există șefi de instituții autonome cu un venit de peste 6 ori mai mare comparativ cu indemnizația brută a unui ministru: în orice stat care funcționează după reguli clare, existînd o corelare a veniturilor raportat la funcție, nu este posibil ca un șef de instituție autonomă să aibă un venit mai mare de 6 ori decît indemnizația brută a unui ministru, deoarece poziția de ministru este de ordonator principal de credite bugetare și, implicit, oricît de „autonomă” ar fi acea instituție tot se supune, pînă la urmă, unui minister. Ca șeful unei astfel de instituții să poată lua de peste de 6 ori indemnizația brută a unui superior este ceva absolut nepermis. În acest context, de ce ar mai dori cineva să fie ministru, cînd ar putea fi doar un șef de instituție „autonomă” cu un venit de șase ori mai mare?

● Impunerea de achiziții de autoturime cu capacitate cilindrică mai mare de 1.600 cm3 și chiar cu prețul din prima grilă de pînă la 23.000 de euro (nu mai discutăm de limitele următoare de 30.000, respectiv 35.000 de euro) este o măsură total neeconomică și care nu are nici o legătură cu realizarea de economii. De ce nu pot fi utilizate autovehicule mai ieftine, cum au majoritatea românilor, cu prețuri de achiziție mult mai mici (prima limită putea fi lejer de doar 60% din valoarea propusă dacă se dorea într-adevăr o economie bugetară)?

Ec. ing. VICTOR CAţAVEI, Senior Expert Strategii Economice

Satele românești din Deltă, lăsate fără apărare în fața nebuniei ruse

La două săptămîni de la atacul rușilor asupra portului Izmail, localnicii din Ceatalchioi susțin în continuare că cel puțin o dronă a ajuns pe teritoriul României, deși Ministerul Apărării afirmă exact contrariul. Resturile aparatelor de zbor care au atacat portul ucrainean nu au fost căutate metodic pe malul românesc, autoritățile încercînd mai degrabă să facă uitat evenimentul, nu să afle adevărul. Oamenii se simt lăsați în voia sorții, la cîteva sute de metri de război, fără nici un sprijin concret în cazul în care confruntarea de peste mal va provoca pagube și în România.

Miercuri, la ora două noaptea, în data de 2 august, războiul a ajuns foarte aproape, Guvernul fiind luat prin surprindere, lăsîndu-i de izbeliște pe locuitorii de pe malul Dunării. „Dormeam. M-a trezit un bîzîit puternic. Drona a trecut pe deasupra casei, zgîlțîindu-se din temelii. Un geam s-a spart”, a povestit Marius Nicolae Tănase, în vîrstă de 21 de ani, fermier. Tînărul este cel care a filmat trecerea dronei prin spațiul aerian românesc și rafalele antiaerienei ucrainene care încercau să o doboare. A doua zi după atac, nimeni din administrația centrală nu a venit în comuna Ceatalchioi și nici nu a luat legătura cu primăria. Reacțiile reprezentanților Guvernului au apărut abia după ce edilul localității din județul Tulcea a dat o declarație la TV, care a fost preluată de întreaga presă.

Două ore de lupte intense

Marius Nicolae Tănase locuiește împreună cu părinții săi într-o casă joasă, chiar pe malul Dunării, în satul Plauru, la 300 de metri de portul Izmail. Atacul cu drone iraniene Shahed, lansate de Rusia, în noaptea de 2 august, a avut ca scop lovirea depozitelor de grîu și alte facilități de operare a navelor. Porturile Izmail și Reni, aflate pe malul stîng al Dunării, au devenit ținte pentru ruși, după ce acordul pentru transportul grîului prin Marea Neagră a încetat prin decizia unilaterală a Moscovei. De atunci, o parte din grîu e adus pe uscat dinspre Odessa și încărcat pe vase în Reni și Izmail pentru ca, apoi, navele să coboare pe Dunăre, să intre în Marea Neagră pe la Sulina și să ajungă, prin apele noastre teritoriale, la Constanța.

Deși cele două porturi sînt de importanță strategică pentru Ucraina, autoritățile române n-au făcut mare lucru să pregătească și să protejeze populația de pe malul Dunării, expusă efectelor războiului. „Nimeni nu a venit să discute cu oamenii după atacul din 2 august”, a declarat primarul Tudor Cernega, pentru Spotmedia.ro. „Situația a fost destul de dificilă. Dronele au atacat mai mult de două ore și în tot acest timp apărarea antiaeriană din Ucraina a tras. Oamenii s-au speriat”, a povestit edilul micii localități tulcene.

„Atacul ilegal nu a intersectat spațiul aerian al României”

„Dronele utilizate de Federația Rusă în aceste atacuri ilegale și nejustificate nu au intersectat în nici un moment spațiul aerian al României”, se arată în comunicatul oficial al Ministerului Apărării Naționale, publicat în data de 3 august. Dar mărturiile oamenilor din Ceatalchioi și Plauru contrazic poziția oficială a armatei. Mai mult, Marius Nicolae Tănase a filmat drona care trecea pe deasupra casei în care locuia, una care încă se află pe teritoriul României. Și primarul comunei susține în continuare că „cel puțin o dronă”

rusească a intersectat pentru scurtă vreme spațiul aerian. Această violare a teritoriul țării noastre nu poate fi interpretată ca agresiune și nu poate fi considerată o acțiune ostilă la adresa NATO, care ar putea duce la activarea celebrului articol 5 din tratatul Nord-Atlantic.

Problema însă e alta: zeci de familii trăiesc la cîteva sute de metri de o zonă vizată de atacurile Kremlinului, aud toate alarmele antiaeriene, sînt martore la război, fiind într-un permanent stres și pericol, iar nici o autoritate centrală a statului, de peste un an și jumătate de cînd a început conflictul, nu a făcut nimic pentru ele. Nu există o șosea directă care să lege Tulcea de Ceatalchioi. Pentru a ajunge în comună, e necesară trecerea Dunării cu un bac care traversează fluviul din oră în oră, între 7 dimineața și 7 seara. Dacă la 2 noaptea, cînd a avut atacul cu drone, o casă lua foc, mașina pompierilor și Salvarea nu puteau ajunge. „Nu a venit nimeni din partea autorităților să se intereseze de noi, să vadă ce pagube am suferit sau ce s-a întîmplat”, a remarcat și Marius Nicolae Tănase pentru Spotmedia.ro

Teama de un nou atac

În acest teritoriu, aflat la nord de Delta Dunării, războiul e mai prezent ca niciodată. Fiecare alarmă antiaeriană din Odesa se declanșează și în Izmail, iar cei de aici trăiesc permanent cu teama de un nou atac. „Oricînd se poate întîmpla. Cred că e imposibil să nu fie și alte raiduri”, spune primarul Tudor Cernega. „Noi am pregătit în sala de consiliu zece saltele, apă, conserve și truse de prim-ajutor pentru posibilii răniți din Ucraina care vor trece Dunărea, dar asta a fost anul trecut, imediat după începerea războiului”, a adăugat edilul.

Oamenii sînt neliniștiți, iar șocul provocat de atacurile din 2 august a fost unul foarte mare. „Sînt persoane care au vrut să se mute din localitate. Avem oameni în vîrstă, am vorbit cu ei, am încercat să-i liniștesc, iar cei din Guvern m-au asigurat, acum, de tot sprijinul lor. Am toate telefoanele necesare, persoane de contact. În caz că se întîmplă din nou, măcar am cu cine să vorbesc”, a declarat primarul pentru site-ul citat.

Li s-a promis că vor fi apărați

Preotul Florin Tudorel Pascale, în vîrstă de 37 de ani, care slujește în comuna Ceatalchioi, a filmat și el atacul. „Zgomotul se auzea foarte aproape. Nu cred că drona s-a prăbușit aici, ci a fost doborîtă deasupra apei”, a spus și părintele.

Din discuțiile cu oamenii din comună a reieșit că „șefii de la București” au dorit mai mult să acopere incidentul cu violarea spațiului aerian de către o dronă a Kremlinului, să nu-i dea importanță și să minimalizeze expunerea populației la atacurile de peste Dunăre.

Au trecut mai mult de două săptămîni de la cel mai grav incident de securitate desfășurat în vecinătatea imediată a României de la începutul războiului, iar în zonă au fost mai mulți jurnaliști din țară și din străinătate decît oameni din armată, din prefectură sau din Guvern, care să se intereseze ce s-a întîmplat, cît de gravă e situația și ce trebuie făcut în cazul unor posibile noi atacuri.

Vase imense de marfă brăzdează Dunărea în sus și în jos, „cum nu am mai văzut niciodată”, spune Gheorghe Puflea, în vîrstă de 70 de ani, care locuiește de o viață pe malul fluviului, dar oamenii din Ceatalchioi, Plauru și Pardina sînt prea mici pentru războiul care se desfășoară la cîteva sute de metri de ei.

Cît timp continuă dezbaterea dacă dronele ruse au trecut sau nu teritoriul României, există posibilitatea ca ei să devină victime, deși li s-a promis că vor fi apărați.

SPOTMEDIA.RO

Unpunct de vedere

De ce renaște „imperiul arab“ (cu care vom avea de-a face)

Nu știu dacă fostul antrenor al naționalei, Roberto Mancini, a acceptat sau nu oferta de a merge să lucreze în Arabia Saudită. Cu toate acestea, știu că ambițiile Arabiei Saudite din domeniul fotbalului nu ar trebui să ne surprindă. Sînt doar ultima manifestare a unui rol geopolitic de adevărată superputere regională pe care îl vom întîlni din ce în ce mai des.

Un exemplu în acest sens ar fi candidatura Arabiei Saudite pentru a face parte din consorțiul aeronautic format din Regatul Unit, Italia și Japonia care produce următoarea generație de avioane de luptă militare. Sau recentul summit de la Jeddah unde, în semn de omagiu adus saudiților, China a fost de acord să dialogheze cu Ucraina. Sau începutul dezgheţului cu Iranul. La care s-ar putea adăuga în viitor deschiderea de relații diplomatice chiar și cu Israelul (după modelul Emiratelor Arabe, cu acordurile Abraham). Sau rolul din umbră al capitalului saudit în salvarea Egiptului de la faliment. Sau cel al diplomației saudite care intervine pentru a facilita evacuarea străinilor în timpul războiului din Sudan. Cu siguranță uit ceva, dar esența este una singură: apariţia unui „imperiu arab’” cu care vom avea de-a face.

O lume care nu se autoflagelează

A descrie lumea ca pe o partidă formată din două blocuri – Occidentul versus China-Rusia – este o simplificare mult prea periculoasă. O altă putere tipică acestei noi ordini multipolare care ne bulversează schemele este Turcia, unde foarte probabil Putin va merge în curînd: ar fi prima sa vizită într-o țară NATO de la începutul războiului.

Arabia și Turcia împărtășesc „amintiri imperiale” nemarcate de vinovăție, și ambiția de a reconstrui vaste sfere de influență. Referitor la absența complexelor de vinovăție trebuie precizat că în lumea islamică nu există nimic similar cu autoflagelarea Occidentului, vinovat de sclavia din secolele trecute. Chiar dacă

principalii comercianți de sclavi erau arabi și otomani. Care astăzi se prezintă ca prieteni și aliați ai Africii, unde Occidentul continuă să fie perceput drept singura civilizație dominatoare, exploatatoare și opresivă.

Arabia Saudită și Turcia au lideri pe care noi îi condamnăm ca fiind autocrați și care totuși reprezintă două modele posibile de tranziție către modernitate pentru țările emergente. Un „detaliu” care ne împiedică deseori să le înțelegem mișcările și care face ca Occidentul să fie neîndemînatic în relațiile cu prințul saudit Mohammed bin Salman, cunoscut şi ca MBS, sau în cele cu Erdogan.

Memoria imperiilor arabe

Memoria istorică contează. Imperiile arabe au fost protagoniștii unor mari cuceriri după ce profetul Mahomed a întemeiat religia islamică.

Din fostele puteri au rămas urme vizibile. Pe plan religios, răspîndirea Coranului din Africa pînă în Asia de Sud-Est (Malaezia, Indonezia) se datorează expansionismului militar al arabilor. La nivel lingvistic, limba arabă este vorbită de popoare (magrebieni din nordul Africii, egipteni) care nu aparțin grupului etnic al „popoarelor deșertice” provenite din Peninsula Arabică. În Andaluzia, minunile monumentale și artistice mărturisesc o perioadă în care arabii dominau sudul Spaniei.

În epoci mai recente, lumea arabă căzută în declin a fost cucerită de alte imperii, precum cel otoman și apoi cel britanic. Descoperirea petrolului îmbogățise acea parte a lumii, de multe ori însă în avantajul multinaționalelor occidentale. Din anii ʼ70 ai Secolului XX, resursele energetice au fost naționalizate, utilizarea lor fiind decisă acum de către oricine guvernează acele pămînturi.

Semne de renaștere

Astăzi, asistăm la semnalele unei renașteri a „puterilor arabe”. Începînd cu leagănul civilizației lor, Arabia Saudită, al cărui lider de facto este, din 2017, prințul saudit Mohammed bin Salman, care îşi folosește enorma bogăție energetică (în special prin intermediul companiei Aramco) pentru a servi proiectelor de modernizare și pentru a consolida influența internațională a țării sale.

MbS imită modelul deja aplicat la scară mai mică în Dubai și Doha: fără democrație, sau drepturi ale omului comparabile cu cele din Occident, însă reformele sale îmbunătățesc statutul femeii, reduc influența reacționară a clerului în viața țării şi favorizează investitiţiile în proiecte futuriste.

Aspectul generațional contează, iar vîrsta lui MbS este un fel de detașare de gerontocrațiile care au domnit în trecut în acea zonă. Arabia Saudită este una dintre

„puterile regionale” care concurează cu alți jucători – America, China, Rusia – pentru a deţine influența asupra unei zone strategice a lumii care merge din Orientul Mijlociu, pînă la Maghreb şi Africa subsahariană.

Riadul își folosește bogăția petrolieră pentru a-și moderniza economia (inclusiv sectorul energetic, a se vedea investițiile în hidrogen), o diversifică prin deschiderea către turism (sportul este funcțional şi pentru asta) și își consolidează rolul de investitor într-o zonă înconjurătoare vastă care include un gigant nord-african precum Egiptul.

Arabia, Emiratele, Qatarul și Kuweitul investesc mult și în Occident: dețin cote la mari companii europene și americane, în imobiliare şi cluburi de fotbal. Neutralitatea lumii arabe privind războiul împotriva Ucrainei a făcut posibilă atragerea în acea zonă a investițiilor rusești și a oligarhilor sancționați în Occident.

Un univers al tinerilor

Pe o rază de cinci ore de zbor din Golful AraboPersic trăiesc trei miliarde de oameni cu o vîrstă medie de 26 de ani și o rată a natalității încă dinamică: aceasta este sfera geografică în care noua lume arabă vrea să-și facă simțită greutatea (o zonă care include şi Meditarana „noastră”).

Economia și demografia readuc în prim-plan acel Orient care a fost leagănul islamului. De-a lungul acestor coaste, cu peste două mii de ani în urmă, comercianții indieni și chinezi făceau deja comerț. Astăzi, arabii sînt din nou protagoniștii noilor forme de globalizare, în care își propun să joace un rol central.

Faţă de noi, occidentalii, continuă să aibă resentimente. Nu numai pentru că Riadul trece cu vederea o afacere rușinoasă precum asasinarea jurnalistului disident Khashoggi, care a fost omorît şi tăiat în bucăți în timp ce se afla într-o misiune diplomatică pe teritoriul turc. Acea afacere este considerată „minoră” în comparație cu progresul înregistrat în domeniul drepturilor omului, și mai ales în comparație cu ruperea alianței dintre monarhia saudită și clerul obscurantist wahabi, un pact reacționar care din 1979 a contribuit la răspîndirea în întreaga lume a fanatismului, jihadului şi terorismului. Prinţul Mohammed bin Salman, consideră că Occidentul nu îi recunoaşte îndeajuns meritele.

Un alt lucru care îl înfurie pe MbS și clasa dominantă arabă în general este acest „ecologism extremist” al europenilor, care tratează energiile fosile ca pe diavolul care trebuie eliminat complet și imediat. Mohammed bin Salman și Aramco sînt siguri că Occidentul și întreaga lume vor avea nevoie de energiile fosile mult timp de-acum încolo.

Și nu contează cît de rapizi vrem să fim noi în procesul de transformare în energie solară și electrică. Aceste două surse regenerabile au limitări evidente, așa că dezvoltarea lor va trebui să fie în continuare „însoțită” de surse tradiționale. În plus, există lucruri care pur și simplu nu se pot face cu soarele și vîntul: de exemplu îngrășămintele, care sînt produse sintetice din derivați de petrol. Și fără îngrășăminte, omenirea ar muri de foame. Observații banale, dar care ar trebui să fie ABC-ul dezbaterii energetice, numai că o parte a Occidentului preferă să demonizeze energiile fosile de parcă le-am putea abandona pe toate mîine dimineață. Nu este de mirare că în fața acestor forme de extremism („boala copilăriei”, aşa cum o definea Lenin), prinţul saudit Mohammed bin Salman preferă să țină deschise multe alte relații geopolitice. Cu China, Rusia și cu mulți alții. Fără să devină nici un vasal al Moscovei, nici al Beijingului, așa cum demonstrează interesul său pentru Programul Global Combat Air („Avionul de Luptă al Viitorului” menționat anterior: pentru care Roma și Londra şi-au dat acordul, dar nu şi Japonia). Sursa: rADor

Mohammed bin Salman, prințul Arabiei Saudite

Doza de sãnãtate

Apa – „pîinea noastră cea de toate zilele“

Apa – esența vieții, este cel mai important aliment. Cu toate acestea, foarte multe persoane o consumă în cantități mici sau în variante de o calitate slabă. Cu cît înaintăm în vîrstă, dorința de a consuma apă începe să scadă. Pe timpul verii, acest fapt poate cauza pierderi de echilibru, creșterea tensiunii arteriale, stări de confuzie sau chiar pierderea cunoștiinței. Aceleași stări pot apărea la persoane cu vîrste medii sau ușor peste medie.

Pentru chimiști apa este o formulă chimică. Pentru fizicieni, un lichid în formă fluidă. Abia biofizicienii văd în apă însăși viața și știu că apa înseamnă mult mai mult decît un lichid. Are multiple funcții în organismul nostru: este baza pentru reglarea conținutului de lichid din organism, este necesară pentru a asigura transportul alimentelor spre celule și retur sau transportul toxinelor din resturile metabolice. Vitalitatea apei asigură o neutralizare eficientă din spațiul extracelular al noxelor toxice. Apa contribuie la menținerea unui echilibru în funcționalitatea rinichilor, lichidelor din măduva spinării și a celor din creier. Este necesară și în reglarea energiei corpului cît și a electroliților, ajută cîmpurile magnetice ale corpului în menținerea unui echilibru informațional la nivel celular. Apa reglează în organism un echilibru între baze și aciditate, cu beneficii enorme

Oistorie a farselor (316)

Falșii Mesia (3)

Devenită o celebritate peste noapte, Debra a apărut în toate talk-show-urile momentului alături de Jessica Hahn. Acum era rîndul lui Swaggart să se tînguiască. Plîngînd cu lacrimi de crocodil, s-a aşezat în genunchi, cu faţa la pămînt, urmărit de întreaga naţiune cum îşi cerea iertare prin intermediul televiziunii, dar nimeni nu l-a crezut. Sinceritatea evanghelismului televizat fiind acum în centrul atenţiei, a reieşit faptul că, pentru a stoarce cît mai mulţi bani de la congregaţie, unii dintre aceşti prefăcuţi ce se băteau cu Biblia în piept foloseau batiste înmuiate în suc de ceapă proaspăt stoarsă pentru a-şi îmbunătăţi producţia de lacrimi.

Dumnezeu să-i ierte!

Deşi acum uitată, scurta carieră a acestui impostor şi fals Mesia, John Nichold Thom (1799-1838), a fost una extraordinară. Protestant prin naştere, după ce mama sa a murit într-un azil de nebuni din Cornish, propria lui nebunie a condus la moartea sa şi a nouă adepţi. Un bărbat frumos şi impunător, luîndu-şi numele stilat de Sir William Courtenay, moştenitor la titlul de conte de Devon, Thom a atras mai întîi atenţia în 1832, cînd s-a autodenumit candidat parlamentar de Canterbury. Cîştigînd doar o cincime din voturile necesare şi deja asumîndu-şi titlul de rege al Ierusalimului şi cavaler de Malta, în 1833 a început să publice (şi să scrie) Leul, un ziar teologic radical, în care declara că toate bisericile întemeiate în lume au ca „unic scop îmbogăţirea”. După opt ediţii, în 1835 a fost acuzat de mărturie falsă împotriva unor presupuşi contrabandişti, a fost declarat de tribunal alienat mintal şi trimis la azilul Kentish din Barming Heath. Aici, demenţa lui mesianică s-a accentuat.

Eliberat în 1838, şi-a reluat identitatea de Sir William Courtenay, cavaler de Malta, şi a început un tur al teritoriului ca un nou Mesia, „salvatorul lumii”. Cîştigînd mulţi adepţi săraci, el pretindea că este imun la orice glonţ sau tăiş de sabie şi că „poate ucide zece mii de oameni doar printr-o lovitură cu mîna sa dreaptă asupra muşchiului braţului stîng, după care e capabil să dispară”.

Incitînd la revoltă populară şi avînd deja aproape o sută de adepţi, el insista că, atunci cînd va avea loc încoronarea reginei Victoria, va deveni mîna ei dreaptă. Autorităţile fiind deja alarmate, el şi-a asigurat discipolii că nu pot fi împuşcaţi şi că, dacă li se va părea cumva că a murit, să nu se teamă căci el se va

asupra durerilor de încheieturi și nu numai. Vitaminele, oligoelementele, oxigenul sînt transportate de apă în sînge și limfă, iar apoi sînt preluate de intestine, ficat și plămîni, care le duc spre celule; apoi noxele toxice joacă rolul de organe de eliminare, intră în circuitul de evacuare din corp. Pentru ca organsimul să poată executa aceste procese fiziologice trebuie să fie într-un echilibru energetic. Este important de menționat și faptul că apa reglează temperatura corpului. În mod normal, corpul pierde 2,4 litri zilnic, prin transpirație, urină, scaun, respirație. Prin alimentație, metabolismul celular cîștigă aproximativ 1,2 litri. Restul de 1,2 litri trebuie consumați, pentru a menține corpul într-un echilibru metabolic celular. Lipsa apei poate duce la cronicizarea multor probleme de sănătate.

În perioadele în care faceți diverse terapii, consumul de apă recomandat este de 2,5 litri zilnic. Apa trebuie să fie mai săracă în minerale și să o consumăm conștient, pentru a o armoniza cu energia corpului nostru. Nu e greșit să ne facem o cruce înainte de a bea apă, sau pe paharul din care se consumă. Semnul crucii poate fi făcut și imaginar.

ridica din mormînt în a treia zi şi îi va conduce spre victorie.

La 31 mai 1838 a împuşcat mortal un bărbat pe nume Mears, trimis să-l aresteze, apoi i-a mutilat trupul neînsufleţit şi s-a autodeclarat Hristos. Un regiment de infanterie a fost trimis să-l captureze. „Courteney” 1-a împuşcat, la locul altercaţiei, pe ofiţerul lor, locotenent Bennett. Soldaţii au deschis atunci focul. Thom şi nouă dintre adepţii săi au murit, dar nu şi febra insurecţiei căreia el îi dăduse naştere. Chiar şi după decesul lui, mulţi muncitori din Kentish credeau cu adevărat că Thom este Mesia.

Atribuind nebunia pe seama ignoranţei publicului, reformatorul Joseph Hume s-a folosit, în parlament, de acest caz pentru a cere crearea unui sistem public de educaţie pentru toată lumea – totuşi, mulţi impostori de acest gen încă mai există.

Impostoarea „iepuroaică“ (1) În 1726, toată Anglia era năucită de povestea lui Mary Toft, soţia unui croitor din Godalming, care pretindea că a dat naştere unor iepuri. Descrisă ca o femeie „cu o constituţie puternică, sănătoasă, mignonă, ten deschis, prostuţă şi cu o fire ursuză, incapabilă să scrie sau să citească”, uimitoarea ei farsă sau fantezie a ajuns să fie crezută de multă lume doar pentru simplul fapt că nu-şi puteau imagina că o persoană cu un grad de inteligenţă atît de redus i-ar putea înşela. Femeia explica această „abatere monstruoasă de la legile naturii” prin ceea ce i se întîmplase într-o zi cînd plivea cîmpul: (pe atunci, însărcinată în cinci luni, aşa credea), un iepure sărise lîngă ea, moment din care Mary începuse să tînjească după aceste animale. La puţin timp, un alt iepure a apărut lîngă ea, în acelaşi loc. Conform unor relatări contemporane, şi pe acesta „dorea să-l prindă. În aceeaşi noapte a visat că se află pe cîmp cu doi iepuri în poală şi s-a trezit din somn cu o stare proastă, de greaţă, care a durat pînă dimineaţă; din acel moment, timp de aproape trei luni, a fost năpădită de o poftă nebună şi constantă de a mînca iepuri, dar fiind foarte săracă, nu putea să-i cumpere.” În curînd, povestea ei cîştigase susţinători. Primul era doctorul ei, domnul Howard, un bărbat cu o reputaţie solidă, de peste treizeci de ani. Se pare că el a crezut-o cu adevărat, pentru că, în decurs de o lună, a ajutat-o personal să dea naştere, din propriul ei pîntec, la aproape douăzeci de iepuri. Cu un astfel de sprijin profesional, ştirea a ajuns la curtea imperială. Regele George I a fost atît de fascinat, încît şi-a trimis chirurgul personal, dr. Ahlers, la Godalming să investigheze cazul. (va urma)

STUART GORDON

Senzația de sete este, în mare parte, blocată în cazul multor persoane, dar poate fi indus prin echilibrare energetică și deblocări – o terapie personalizată, detoxifierea la nivel celular, curățarea de noxe toxice a spațiului dintre celulele corpului, refacerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem sînt numai cîteva dintre terapiile pe care se focusează medicina energo-informațională, după diagnosticarea energetică. Toate terapiile se fac în același centru, cu aparate computerizate care au la bază fizica cuantică. Sînt terapii moderne, adecvate omului de astăzi, care, mai mult ca oricînd, are nevoie de terapii personalizate. Boala avînd o componentă energetică, trebuie tratată cu prioritate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Panseuri

ORIzONTAL: 1) Plecare la oaste; 2) Adus la același numitor; 3) Imposibil de pătruns – A termina masa; 4) Stau bine cu tehnica – Ce vezi în fața ochilor!; 5) Uratul de sărbători – Obîrșia neamului; 6) Alifia leliței – fundamentali; 7) Lecturată – Miez de metal!; 8) Trecut la stat; 9) Culoarea optimistului – A folosi expresii tari; 10) Obiectiv militar – Moment de vîrf.

VERTICAL: 1) Înștiințări oficiale; 2) Se oferă bucuroși – Cont deschis!; 3) Cupa cupelor – Lucrare de control; 4) Înscrise în ligă! – Altoit; 5) Tărie de caracter (pl.); 6) Prins cu altul – Papa dulce pentru cei mici; 7) Extremă clasică – Suflet de pripas!; 8) În plină razie! – Prelucrat cu finețe; 9) Degradată; 10) Ține moralul ridicat –Certați cu părinții.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,SINGURĂTATE”

1) BARBUCEANU; 2) ARION – OMER; 3) R – UTAN – INS; 4) BUST – AT – AU; 5) UD – ALBERT; 6) RM – A – NOIA; 7) ROUSSEAU – D; 8) UITAT – CANA; 9) BURLACI – OM; 10) A – EIRE – DES.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXIV)

CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (6)

Iulia îl privi tensionată, dîndu-și seama că ceva nu era în regulă cu acest tînăr. Se simțea încolțită. Hotărî totuși să nu se lase copleșită de acest sentiment și-i răspunse lui Aurelian afișînd cea mai mare siguranță de sine pe care și-o putu compune în momentele acelea.

– De unde știți că a avut legături nepotrivite cu mafioții din jurul ei? Sînteți de la Miliție cumva? –întrebă ea zîmbind frumos, observînd în același timp privirea surprinsă pe care i-a aruncat-o Aurelia soțului ei.

– Nu sînt de la Miliție – răspunse el lăsîndu-se pe spătarul scaunului. Sînt inginer de construcții, dar am și eu colegi care mai merg în delegații prin America, citesc ziarele de acolo și așa află lucruri pe care mi le spun mie – încheie el pe un ton care lăsa să se înțeleagă că știe mai multe decît spune.

– Hai să nu mai vorbim despre morți, interveni Tudor cu ceașca de cafea în mînă. Morții cu morții, vii cu vii, cum spune poporul nostru. Să luăm o ultimă gură din cafeaua asta delicioasă și să mergem spre debarcader, fiindcă am impresia că ne caută ghidul.

Reveniră din insulă în portul Orșova, pe la ora 16:00 și ghidul le dădu liber pînă a doua zi. Tudor și Iulia porniră pe jos spre centrul orașului. O luară pe o stradă mărginită de case care-i aminteau Iuliei de satele săsești din Transilvania. Trecură pe lîngă Băile Milivoi, o clădire în stil neoclasic, situată vizavi de hotelul lor și intrară în clădirea de lîngă, pe care scria cu litere de mînă „Cofetărie”, cumpărînd cîteva din specialitățile locului ca să aibă pentru mai tîrziu.

Ochiul experimentat al Iuliei observă că, dacă în orașele transilvănene piața centrală juca rol de „sufragerie” a orașului, aici existînd obișnuita zonă de promenadă numită „Corso”, dar și de punct din care pleca și față de care se orienta rețeaua stradală, în Orșova acest rol era jucat de Dunăre, zona „Corso” fiind aici faleza. Paralel cu fluviul, urcînd spre dealul unde exista Mînăstirea Sf. Ana construită de ziaristul Pamfil Șeicaru, existau străzi paralele cu Dunărea care erau întretăiate de alte străduțe secundare, perpendiculare pe primele și pe malul Dunării. Străzi și trotuare pe ambele părți ale acestora asigurau circulația pietonilor cît și a vehiculelor. În fiecare pătrat astfel obținut, spațiul era parcelat, casele zidite cu fațada (uneori doar cu o latură) spre stradă, iar în interior existau curți, grădini și chiar zone pentru creșterea animalelor. Gospodăriile erau despărțite de stradă dar și între ele prin garduri zidite sau de scîndură, totdeauna înalte. Casele se construiau numai din cărămidă (arsă sau nearsă) în diferite stiluri caracteristice arhitecturii austriece a veacurilor XVIII și XIX: baroc hibrid, clasicism, eclectism.

Ajunseră într-un final în centru, pe o stradă cu trotuare pline de flori, unde exista și un parc plin de castani spre a căror umbră se grăbiră și ei. Parcul era foarte bine îngrijit, florile în culori vii și tufele de trandafiri dînd viață acestei oaze de răcoare. Exista și o frumoasă fîntînă arteziană ce reprezenta trei pești așezați vertical, care susțineau cu cozile lor puternice un platou de piatră din mijlocul căruia țîșnea apa răcoroasă.

Se așezară pe o bancă la umbra castanilor pentru a se odihni și a observa împrejurimile. Nu peste mult timp li se alătură un domn în vîrstă, care, după ce le ceru permisiunea să se așeze, îi întrebă:

– Sînteți turiști?

– Da, am venit cu un grup de la București și tocmai ne-am întors de pe Ada Kaleh, iar ghidul ne-a dat timp liber să vizităm orașul.

– Vă place Orșova noastră?

– Da, e un oraș foarte frumos, cu o arhitectură ce seamănă cu cea din Transilvania – răspunse Iulia.

– Asta fiindcă austriecii l-au stăpînit multă vreme –le răspunse omul care se și recomandă: Ghiță. Pînă și stema lui vorbește despre asta. Iată, o am desenată în

acest carnet vechi – spuse el scoțînd din buzunar o agendă ce avea pe una din pagini stema veche a orașului.

Iulia observă cu ochiul său de ghid versat un scut obișnuit ce avea deasupra o coroană alcătuită din creneluri de cetate cum erau atîtea în Ardeal. Dedesubt erau apele Dunării peste care era desenată o ancoră, iar deasupra lor o stîncă pe care se vedea silueta unei cetăți ce avea o hersă metalică ridicată pe jumătate, iar deasupra un vultur asemănător celui de pe stema României din vremea ei, cu aripile deschise și o cruce în cioc. Nea Ghiță o lăsă să privească în liniște, apoi o întrebă:

– Vreți să vă explic ce înseamnă stema?

– Sigur că da, răspunseră ei într-un glas.

– Ei bine, simbolistica stemei se traduce astfel: port la Dunăre, cetate cu metereze bine întărite, care a rămas ancorată în rădăcinile Banatului, indiferent de valurile vremurilor sau de trecerea ireversibilă a fluviului prin „Cazanele” vicisitudinilor, pentru că a trăit sub auspicii regale și cu protecția vulturului credinței. Grilajele metalice (hersa) ale singurei porți au rămas întredeschise pentru multe etnii care au venit să trăiască în armonie, cu respect și credință!

– Foarte interesant! – zise Tudor. Nu m-aș fi gîndit la o asemenea interpretare.

– Mă bucur că v-am dezvăluit ceva necunoscut. Și fiindcă vă văd interesați, vreau să vă mai spun cîte ceva.

– Vă rugăm – insistă Iulia care, de cîte ori avea prilejul de a aduna informații, era numai urechi, cum se spune.

– Ei bine, dacă tot ați vizitat Ada Kaleh, care bănuiesc v-a plăcut...

– ...foarte mult – îi ținu isonul Tudor,

– ...așa – spuse fericit nea Ghiță – aflați că în timpul incursiunilor turcești din sudul Banatului, în cadrul luptelor dintre turci și austrieci de la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea, patru frați bănățeni de la Rudăria au fost luați prizonieri de turci, duși la Ada Kaleh, convertiți forțat la religia musulmană și instruiți pentru armata lor. Au primit chiar nume noi: Regep, Aden, Bechir și Salih. Regep, cel mai mare, datorită istețimii și destoiniciei devine ofițer în armata otomană urmat fiind și de ceilalți frați. Urcă repede treptele ierarhiei militare și intră în grațiile comandantului insulei, Ismail Pașa, care-i dă fiica, pe Durduca, de soție. Regep ajunge comandantul militar al insulei Ada Kaleh, pașă cu trei tuiuri în 1806, dar păstrează relații foarte bune cu locuitorii creștini de pe malurile Dunării prin împrumuturi sau găzduindu-i cînd erau în pericol. Tot el a construit crucea mare de la Scalde, cum se numeau atunci Băile Herculane, și a strămutat un sat din Oltenia pe proprietatea lui din amonte de Orșova, înființînd localitatea Dubova. Ajuns într-o noapte la Tufări, chemă toți prietenii satului și, sub jurămînt, le spuse că el este român și creștin, iar ca mărturie le-a dat bani în aur pentru zidirea unei biserici pe care o și ridicară în 1815, după moartea lui. Se zice că în vestibulul bisericii, printre ctitori, erau pictate două figuri cu fes (Regep și unul din frați). Acestea au putut fi văzute acolo pînă în anul 1910, cînd biserica a fost renovată. Atunci s-a hotărît că nu pot să apară păgîni în lăcașul creștin și le-au șters. Pe dealul Alion, lîngă locul numit Voicu, ar fi o fîntînă cu apă foarte bună, făcută de Regep, numită „fîntîna Pașa”.

– Ce frumos! – se entuziasmă Iulia la sfîrșitul poveștii. Nu am crezut că locul acesta are așa legende frumoase!

– Are, are – spuse cu modestie nea Ghiță – și fiindcă v-a plăcut așa mult vă mai spun una legată tot de Tufări. Vreți?

– Da! – răspunse Tudor.

– Bine – zîmbi bătrînul. Atunci ascultați. La începutul lui august 1849 soarta revoluţiei maghiare devenea clară: odată cu intervenţia trupelor ruseşti, războiul era pierdut, generalii depunînd armele unul cîte unul. Hotărîtoare a fost în destinul nefericit al revoluției în special bătălia de la Timişoara, din data de 9 august, care a prefigurat capitulările imediat ulterioare ale corpurilor de armată rămase în luptă. În acest context, principalii conducători politici ai revoluţiei au urmat calea exilului, primul pas fiind pentru toţi trecerea Dunării înspre Turcia, pe la Turnu Severin. O grijă aparte a avut-o Kossuth pentru simbolurile

Noi nu mai știm ce este bucuria

În ritm rapid și tragic sărăcim

Ne batem între noi, vărsăm mînia

Și cum se vede, ne sălbăticim!

O strategie nu-i, ci doar scumpiri

Guvernul majorează TVA-ul

Se-aud înjurături, nedumeriri

Iar energia verde e... bla-bla-ul

Avînd „patriotismul economic”

Prin supermarketuri vizitator

Vrea premierul musai „prețul tonic”

Dar care-i doar... „de-o șchioapă” schimbător

Val de scumpiri la pompă-nregistrăm

Vînzările de case, în declin

Prin cancer viața o „încununăm”

Și ne rugăm „dea Domnul, alt destin!”

Aud de polițiști ce-s mînă-n mînă

Cu interlopi și traficanți de droguri

Că ursul a ajuns și baci la stînă

Bătrîni neputincioși spun monologuri...

Noi nu mai știm ce este bucuria

„Patriotismul economic” nu-l simțim

O nouă pandemie-i sărăcia

Și, de la ea, ne tot ... sălbăticim!

Liviu zANFIRESCU

statale reprezentate în special de coroana Sfîntului Ştefan, coroana regilor Ungariei, despre care se spune că ar fi fost primită de către primul rege Ştefan cel Sfînt de la papa Silvestru al II-lea la încoronarea sa din anul 1001. Coroana regală era însoţită de celelalte însemne ale încoronării: sceptrul, spada şi globul crucifer. Acestea nu trebuiau să ajungă în mîinile austriecilor pentru ca Franz Josef să nu poată fi încoronat deplin ca rege al Ungariei, tocmai datorită lipsei tradiționalei coroane. Bieții oameni nu știau că acest lucru se va întîmpla totuși în 1867, cînd va lua naștere Austro-Ungaria. Nici unul dintre capii revoluţiei nu a dorit să-şi asume răspunderea de a avea grija coroanei regale în timpul exilului, aşa că soluţia găsită în pripă a fost de ascundere a ei la Orșova. În acest scop, coroana, împreună cu celelalte simboluri de încoronare, au fost transportate de la Pesta prin Debrecen, Szeged, Oradea, Arad, Lugoj şi Caransebeş. Coroana şi celelalte însemne au fost găsite în anul 1853 de către un țăran din Tufări, pe nume Morojină. Pe acel loc s-a ridicat un monument numit Capela Coroanei, pe care-l puteți vedea în cimitirul eroilor.

– Nu-mi vine să cred că acea coroană, atît de celebră, a stat ascunsă în pămîntul Orșovei atîta vreme – spuse gînditoare Iulia.

– Totuși chiar așa este, răspunse bătrînul. Puteți merge s-o vedeți dacă doriți.

– O să facem asta într-o după amiază – răspunse Tudor. Acum ne vom întoarce la hotel să ne odihnim.

– Înainte de a pleca aș vrea să vă întreb ce e clădirea asta superbă de lîngă parc – zise fata arătînd spre o clădire în stil austriac ce se vedea printre castani.

Nea Ghiță privi în direcția indicată, zîmbi enigmatic, apoi se întoarse spre cei doi tineri și zise:

– Acela e Magazinul Universal, fost Scheinberger, construit în anul 1870 de către Mauriciu Scheinberger, căruia i s-au adăugat un etaj în 1908 și cîteva elemente arhitecturale de stil „secesion”, inclusiv bovindoul de pe unul din colțurile clădirii. În imediata vecinătate a acestui magazin s-a construit, în anul 1896, clădirea gimnaziului. Vedeți? Cea de acolo – le arătă el.

– Da, sigur.

– Așa, aia. Acum, acolo este Liceul orașului –încheie el.

(va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet:

Noua ordine multipolară

Am pomenit deseori de această organizație economică mondială constituită din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, vorbind despre importanța ei în războiul dintre civilizația occidentală și „barbarii” care vor să-i ia locul. Iată că, la ora la care citiți aceste rînduri, are loc, în sudul continentului african, a XV-a întîlnire a membrilor organizației. Nu vor fi prezenți toți conducătorii țărilor care formează BRICS, deoarece Vladimir Putin a decis pînă la urmă să nu riște nimic și să nu vină la summit din cauza mandatului internațional de

arestare emis pe numele lui de Curtea Penală Internațională. Cum țara gazdă, Africa de Sud, este membră a CPI, i-ar fi foarte greu să refuze aplicarea mandatului și să nu-l aresteze pe Putin, mai ales că a mai decis o dată să încalce regulile atunci cînd a refuzat să execute un mandat de arestare al CPI pentru președintele sudanez de la acea vreme, Omar al-Bashir, care fusese acuzat de crime de război și genocid, în timp ce acesta participa la o întîlnire a liderilor africani în Johannesburg.

(continuare în pag. 22) n m

Dictatura minorității

Am mai scris de cîteva ori că trăim o dictatură a minorității, ba chiar în ultimele mele articole am menționat că s-ar putea ca la un moment dat să avem parte de niște revoluții care să-i arunce de la butoanele puterii pe actualii dictatori. Constat zilele astea că nu sînt singurul care gîndește astfel,

fiindcă, iată, găsesc în conservatorul britanic The Telegraf un articol despre îngrijorările pe care britanicii le au în legătură cu acest lucru. La fel ca mulți dintre noi, britanicii constată o dispariție a democrației și a drepturilor majorității în favoarea mofturilor minorităților, fiindcă nu pot numi altfel pretențiile pe care unele minorități le afișează cu privire la drepturile lor, tocmai fiindcă le-au primit acum multă vreme. Nu numai că această elită activistă pretinde lucruri care vor să distrugă normalitatea, dar și disprețuiește majoritatea care-i stă împotrivă, lucru firesc la niște frustrați și la niște complexați așa cum sînt ei.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă,/ La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!” (,,Deșteaptă-te, române!”, Imnul României)

Sincer să fiu, nu știu ce a fost în capul factorilor decizionali care au stabilit ca versurile poetului transilvănean Andrei Mureșianu să devină Imnul României, mai ales că acestea au fost scrise în primăvara anului 1848, într-un concurs de împrejurări bine determinat. Oare de ce trebuie ca ,,Acum ori niciodată să arătăm în lume/ Că-n aste mîini mai curge sînge de ROMAN”? Păi de cînd și pînă cînd prin trupul unui ROMÂN curge sînge de... ROMAN și, la urma urmei, cum se poate dovedi ,,Că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-n lume,/ Triumfător în lupte, un nume de TRAIAN”? Ca să nu mai vorbim de faptul că numele de Traian e cam prăfuit, vetust, motiv pentru care ar putea fi înlocuit, de pildă, cu... Ursula von der Leyen.

Deși ,,Tricolorul” regimului comunist a fost cu mult mai potrivit ca Imn al României, după lovitura de stat din 1989, din ordinul capilor Noii Ordini Mondiale, s-au schimbat Constituția, Legislația, Imnul și Stema țării, chiar și titulatura instituțiilor de prim-rang. Spre exemplu, Ministerul FORȚELOR Armate a devenit Ministerul APĂRĂRII Naționale, dar nu știu despre ce ,,Apărare” este vorba, din moment ce mai avem doar cîteva tanchete ruginite, niște avioane care nu se pot ridica de la sol și vreo 2-3 submarine la muzeu. Este adevărat că ,,Armata” română are și vreo 4.000 de generali făcuți cu lopata de Băsescu și Iohannis, dar să nu uităm că serviciul militar obligatoriu s-a... DESFIINȚAT de vreo 30 de ani.

De fapt, ideea asta, de desființare a tuturor armatelor naționale, este cunoscută de mai bine de 150 de ani, s-au scris cărți despre asta, și un plan în acest sens se găsește stipulat în Protocoalele de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale. Aduceți-vă aminte de spusele Alinei Gorghiu, pe care le repetă săptămînal în Parlamentul României de un an de zile: ,,Hai să cedăm suveranitatea țării Uniunii Europene, că aceasta ne va ajuta și ne va apăra mereu!” (sic).

Legat de schimbările social-politice de după 1989, care au produs o falsă euforie în rîndul maselor populare, veți putea lesne constata că românilor le-au dispărut de atunci imaginația, inspirația și logica. Nu pot să uit că, din cele 900.000 de firme mici înființate după schimbarea regimului comunist, majoritatea aveau denumiri de genul ,,Fănel SRL”, ,,La Gigel” sau ,,Marin & Maria”. Chiar și acum, lipsa de inspirație la români e pe val. Luați ca exemplu sloganurile electorale, care au devenit deja stresante: ,,ÎMPREUNĂ vom învinge!”, ,,Numai ÎMPREUNĂ vom cîștiga!” sau ,,UNIȚI, vom învinge!”. Împreună și tot împreună, doar că masa electorală s-a divizat în zeci sau poate sute de partide. La fel și cu Imnul țării, care ne trezește mereu, numai că românii sînt, parcă, din ce în ce mai adormiți. Asta este ca în gluma aceea în care un medic era așa de bun încît își scula noaptea pacienții ca să le dea somnifere. Ce mai, acum ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Cenlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua,/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

(continuare în pag. 22)

VALENTIN TURIGIOIU

Deșteaptă-te, Române!

(urmare din pag. 21)

Revenind la actualul Imn al României, mai trebuie lămurit un aspect: Ce sens are îndemnul ,,Deșteaptăte!”, că, potrivit DEX, înseamnă ,,a te trezi din somn” sau ,,a ajunge să înțelegi realitatea”? Ca să fiu sincer, pentru românul prezentului, ambele variante se potrivesc mănușă, și-mi justific opinia prin simplul fapt că, timp de 33 de ani, românii au acceptat în capul țării numai ,,maimuțe, șobolani, viermi și lipitori” (Dan Puric). Sau ,,Niște netrebnici, puși pe jaf și chefuri/ Ce ne mint că-s «frecventabili», «democrați»,/ Dar ne-au amputat din pensii și din lefuri/ Și ei trăiesc ca niște îmbuibați” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Cert este că, la modul cel mai ferm și urgent posibil, Imnul României trebuie schimbat. Românii nu au nevoie, ca Imn al țării, de un ceasornic sau invitație la circ. Oare de ce credeți dvs. că mai toți românii nu cunosc actualul Imn, a cărui melodie nu se știe cine a compus-o, Anton Pann fiind unul dintre posibilii autori?

În loc de un astfel de imn, aș prefera un simplu motto, principiu, țel național, de genul: ,,Trezește-te, Gheorghe! Trezește-te Ioane!/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale” (Vadim Tudor). Avem de unde alege, mai ales că poeții români sînt foarte pricepuți în a sensibiliza orice spirit, precum Eliana Popa, cu poezia sa, ,,N-am să tac!”, din care reproduc un fragment: ,,Strigă iar Mihai Viteazul prin a vremilor genune:/ Ai o viață și o cinste! Hai, deșteaptă-te, române!/ Ai o Lege și-o Credință, ai un neam de mucenici/ Care-au stat aici de veacuri și-au gonit pe venetici!// Să nu taci, chiar dacă lor, iudelor, nu le convine!/ Să nu vrei în țara asta un politic de rușine!/ Fă-i să se oprească-odată din furat și din trădare/ Caută respect și demnitate! Cere o Românie Mare!”.

Tare curios sînt ce reacție ar avea Iohannis dacă ar asculta un astfel de imn. Ar mai duce mîna dreaptă la piept, cum face deseori cînd se intonează Imnul ,,Deșteaptă-te, române!”? Să nu uităm că el este singurul conducător din istoria României care, în timpul propriul mandat prezidențial, a anunțat, în mod oficial, că... ,,ROMÂNIA

Noua ordine multipolară

(urmare din pag. 21)

Curtea Supremă de Apel din Africa de Sud a decis că guvernul a acționat ilegal, iar ICC a constatat că nu și-a respectat obligațiile internaționale.

Prezența lui Putin a fost una constantă la precedentele întîlniri mai ales că de fiecare dată a făcut gesturi care să arate susținerea pe care țara sa o acordă statelor africane pe drumul dezvoltării lor. Putin a remarcat că Africa este una dintre regiunile cu cea mai rapidă dezvoltare din lume. El a mers mai departe pentru a enumera diverse sectoare în care Rusia s-a angajat cu Africa, a făcut referire la summit-ul BRICS din 2015, care s-a desfășurat în Rusia, unde membrii au adoptat strategia BRICS la scară largă pentru parteneriat economic.

O caracteristică semnificativă și utilă este aceea că BRICS a dezvoltat o tradiție utilă începută de Africa de Sud. Scopul principal este consolidarea legăturilor cu națiunile africane apropiate din punct de vedere geografic și geopolitic. Putin a avut un rol proeminent în timpul acelui summit BRICS din 2018. El s-a adresat liderilor africani special invitați, ca parte a grupului „BRICS OutReach” în Africa de Sud.

Moderndiplomacy.org scrie despre asta astfel: „Interacționînd cu șefii liderilor africani, Putin a subliniat că companiile grupului BRICS au lucrat activ pe piața africană; a existat un aflux semnificativ de investiții în diverse sectoare din economiile Africii, de la extracția tradițională și agricultură pînă la tehnologii înalte și bancare. Împreună, membrii BRICS susțin în mod constant drepturile și interesele Africii și ale altor economii emergente, pronunțîndu-se în favoarea creșterii rolului și influenței lor în sistemul de guvernanță global, în special în organizațiile financiare și economice internaționale. «De-a lungul multor decenii, Rusia a oferit asistență directă continentului african. Am anulat datorii de peste 20 de miliarde de dolari; am anulat mult mai mult decît orice altă națiune G8. Intenționăm să luăm măsuri suplimentare pentru a ușura povara datoriei, prin acorduri interguvernamentale privind planurile de îndatorare pentru dezvoltare pentru Tanzania, Zambia și Mozambic în valoare totală de 263,3 milioane

A EȘUAT!”, dar nu oricum, ci ,,pas cu pas”, sub genericul ,,lucrului bine făcut”. Ăsta da președinte, căruia poporul român i-a dedicat, în spirit pamfletar, ,,Balada rahatului cu moț”: ,,A fost odată un rahat/ Puternic, mare și moțat/ Îl pizmuiau rahații toți/ Căci el era cel mai cu moț/ Dar într-o zi, un cîine jigărit/ S-a dat la el și l-a halit/ Și după ce l-a digerat/ A treia zi iar l-a c...t/ De data asta fără moț/ Rîdeau de el rahații toți” Morala: ,,În viață să nu fii moțat/ Că ai să pățești ca acel rahat,/ Ci să trăiești de azi pe mîine/ Ca un modest rahat de cîine” (folclor).

Cîndva, Petre Țuțea a spus: ,,Păcat că am făcut pușcărie pentru un popor de tîmpiți”, un popor care, adăugăm noi, nici acum nu înțelege că ,,Ne conduc minoritarii, am ajuns ca vai de noi,/ Ne înjugă ca pe vite și își sting pe noi țigara/ E ca și pierdut Ardealul, deși nu-i nici un război./ Totuși, unde sînt românii cînd li se distruge țara?” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Veneticii”).

Chiar mă întreb dacă România ar mai avea nevoie de un Imn în adevăratul sens al cuvîntului. Oricum, Imnul ar trebui să fie o oglindă a puternicului sentiment al dragostei de Neam, de limbă și tradiții. Imnul exprimă curajul de a înfrunta potrivniciile, de a-i sfida pe dușmani și de a dezrobi leagănul de obîrșie. Un Imn adevărat trebuie să trezească conștiința întregii națiuni, să însuflețească lupta pentru libertatea și prosperitatea întregii țări și să fie un simbol al veșniciei naționale.

Din păcate, actualul Imn al țării, în afară de îndemnul regăsit în titlul său, nu conține nimic din cele expuse mai sus, ceea ce mă face să concluzionez că, în prezent, națiunea română își va continua somnul unei nepăsări ce pare a fi veșnică și mulțumitoare. Totuși, sînt nevoit să fac uz de o nouă variantă a deșteptării naționale, ce aparține doamnei Elis Râpeanu, regina epigramei românești:

Deșteaptă-te, Române!

Crezi, oare, că în lumea asta mare

Va viețui cu cinste și onoare

Un miel de este-nchis cu lupu-n cușcă Și domnul lup, milos, nicicînd nu-l mușcă?

de dolari», a subliniat Putin la întîlnire”. Vedeți ce important e președintele Rusiei pe continentul negru. În plus, liderii BRICS au asistat la semnarea acordurilor de cooperare privind economia verde, cofinanțarea proiectelor de infrastructură în Africa și o declarație privind înființarea Consiliului de afaceri BRICS. De asemenea, a fost semnată o declarație privind înființarea unui consorțiu de centre de experți BRICS și problema publicațiilor comune de statistică ale membrilor BRICS.

Acest summit s-a încheiat cu declarația care evaluează situația politică și economică globală și reflectă pozițiile comune ale țărilor BRICS cu privire la problemele actuale de cooperare multilaterală. Planul de acțiune a subliniat activitatea țărilor BRICS pentru anii următori și include, de asemenea, cîteva domenii noi promițătoare de cooperare. S-a angajat în special să sprijine Africa folosind Africa de Sud ca poartă strategică către continent.

Analizînd în continuare dezvoltarea BRICS, putem spune că, la fel ca fiecare dintre națiunile participante, trebuie să aibă un interes comun în elaborarea modalităților optime de dezvoltare durabilă și o aspirație de a asigura bunăstarea și prosperitatea popoarelor lor în condiții de pace și securitate garantate. De asemenea, trebuie să construim un model de parteneriat echitabil și cuprinzător, care să fie capabil să asigure o guvernanță globală durabilă în Secolul XXI.

În ultimul deceniu și jumătate de la crearea sa, BRICS s-a străduit să aprofundeze contactele dincolo de dimensiunile geopolitice și economice și care includ activități remarcabile în cultură, știință, educație, turism cu parteneri precum Uniunea Africană (AU), Organizația de Cooperare din Shanghai (SCO) și Uniunea Eurasiatică (UE). A înființat în continuare divizii precum BRICS Business Council, BRICS Women Group, BRICS Youth și BRICS Network Universities etc. Liderii BRICS, împreună cu Banca Națională de Dezvoltare BRICS, vor lucra la felul în care ar putea funcționa monedă comună, inclusiv la modul în care ar putea proteja membrii de impactul sancțiunilor.

BRICS caută să „se asigure că nu devenim victime ale sancțiunilor care au efecte secundare asupra țărilor care nu au nici o implicare în probleme care au condus la acele sancțiuni unilaterale”, a subliniat Naledi Pandor, ministrul relațiilor internaționale din Africa de Sud.

Să știți că al Varșoviei Tratat

Pe drept și hotărît fu criticat!

A fost nimica, dragi compatrioți, Pe lîngă UE ce-a adus doar hoți, Mafii, hiene ascuțite-n gheare

Ce mînuiesc în taină acte de trădare.

Iar națiunea-ajunsă în sincopă

Ce-i ca un sclav la-ntreaga Europă

Se-nfiorează, oare, ca ființă

Cuprinsă de regret și de căință?

Mai crede în pomenile-aruncate

De cei ce-s azi în frunte la bucate?

Mai ieri în funcții ’nalte de comandă

Și astăzi dizidenți de contrabandă?

Ba, renăscură și-alți fanarioți

Modernizați în haina lor de hoți, Asociați cu neoregaliști

Și-alăturați de neopaukeriști

Să ne golească țara de-avuții, De tineri și, mai nou, chiar de copii

Ba, și folcloru-l fură chiar vecinii

Luînd din cîntec flacăra luminii!

A dispărut învățătura sfîntă

Ce instruiește mintea și-o încîntă

Dimensiunile creștine-s ca și moarte

Și tinerii nu știu cum să se poarte

Și unde-i, oare,-acea copilărie

Cea născătoare-n noi de veșnicie?

Deșteaptă-te, române, că-ntr-o zi, Va fi tîrziu și-atunci te vei trezi

Că altu-n țara asta e stăpîn,

Cu alte legi, cu suflet de păgîn

Și, Doamne, iartă-mă, tu vei afla

Că ești, aici, străin în țara ta!

Deci, să nu uiți, cît ești pe-acest pămînt,

Ca țara s-o servești cu jurămînt

Și nu uita cuvintele-izvor

Ce le-a lăsat drept crezămînt și dor

Dabija Nicolae ce s-a dus

La ceruri să se roage-acolo sus, Să ne-amintească de pe bolta-albastră

Că Limba cea Română-i Țara noastră!

Propunerile sînt luate în considerare de oficialii New Development Bank, creditorul cu sediul în Shanghai, creat de națiunile BRICS, iar blocul „va fi îndrumat către modelele viitoare”, a spus Pandor, fără a oferi detalii suplimentare.

Apoi, planurile de extindere au dominat aproape toate rapoartele media. Activitățile BRICS s-au extins în ultimii ani, inclusiv atrăgînd mulți parteneri din Asia, Africa și America Latină pentru a participa la segmentele de Outreach și BRICS+ ale organizației. Perspectiva de a adăuga mai mulți membri a fost enunțată pentru prima dată la summitul din China și 13 națiuni au cerut oficial să se alăture, iar cel puțin alte șapte și-au exprimat interesul. Acum există o listă lungă întocmită pentru summit, pe fondul discuțiilor mai ample care au luat avînt despre modul în care blocul ar trebui să-și extindă aria. Africa de Sud consideră că blocul ar putea fi „transformator”, reprezentînd acele națiuni, inclusiv din Africa, care doresc să joace un rol în afacerile mondiale, asigurînd beneficii pentru Sudul Global. „BRICS a dobîndit o statură foarte importantă în lume, mulți dintre diferitele continente ale lumii noastre căutînd să facă parte din el”, a declarat președintele sud-african Cyril Ramaphosa, la Cape Town.

Tensiunile geopolitice s-au adăugat la îngrijorările legate de impactul asupra perspectivelor economice ale Africii de Sud, care are propriile sale probleme interne care se adîncesc în fiecare zi care trece. ANC își pune la bătaie relațiile externe cu actori externi, în special cu Rusia, Europa și Statele Unite. Africa de Sud, conform liniilor directoare și regulilor stipulate, deține președinția rotativă a BRICS, organizația formată din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud. BRICS este o organizație model de diplomație multilaterală autentică. Structura sa este formată în conformitate cu realitățile Secolului XXI.

Așadar, zilele acestea opoziția la politica Occidentului condus de SUA se întărește cu noi națiuni și își elaborează planurile. Cert este că lumea multipolară centrată pe state naționale suverane este una extrem de atractivă față de soluția americană și europeană de acum. Totuși, așa cum știm, nu tot ce este atractiv este și inofensiv, iar în privința chinezilor știm cu toții că au răbdarea necesară de a-și atinge obiectivele trasate pe termen lung.

Dictatura minorității

(urmare din pag. 21)

Iată ce scriu britanicii de la The Telegraph despre asta: „Toate politicile enumerate mai sus au un factor comun devastator: sînt profund nepopulare și ar fi zdrobite într-un referendum după o campanie corectă, dacă politicienii ar fi suficient de curajoși pentru a acorda publicului un cuvînt de spus (în cazul Brexitului, au făcut-o, desigur, și continuă pînă în prezent să reziste la implementarea schimbării revoluționare implicate de vot). Într-o societate cu adevărat majoritară, una în care «demos» exercită de fapt «kratos», nici o formă de crimă nu ar fi tolerată și, cu siguranță, nici spargerile sau tîlhăriile. Nimeni nu ar îndrăzni să îndoctrineze copiii de școală cu ideologie trans extremă, iar agenda verde ar fi centrată pe inovarea tehnologică urgentă, mai degrabă decît să încerce să împiedice oamenii care lucrează să zboare la vacanță la soare”.

Exact ceea ce gîndim și noi, doar că în ultima vreme, din nefericire, puterea poporului pe care acesta o exercită prin reprezentați aleși, a ajuns să fie confiscată de niște complexați cu frustrări și traume, care acum vor să modifice lumea după ideile lor țicnite. Jurnaliștii de la The Telegraph consideră că dacă politicienii ar face un referendum pe tema teoriei de gen, a aberațiilor și minciunilor climatice, ar vedea că părerea majorității este clar împotrivă, doar că nu-l fac. Dacă l-ar face, adaug eu, ar trebui ca acesta să fie unul corect, ori așa ceva nu cred că se va întîmpla vreodată ținînd cont atît de suspiciunile de fraudă cît și de fraude dovedite ale votului.

Citez în continuare din ziarul britanic: „Cu toate acestea, trăim într-o realitate politică foarte diferită, una în care opinia publică este în mod flagrant ignorată ori de cîte ori nu se aliniază cu opiniile clasei conducătoare. Westminster a devenit cartelizat: marile partide s-au angajat într-o cursă nerealistă spre zero, refuză să discute despre costurile uriașe implicate și omit să menționeze că emisiile de carbon ale Marii Britanii sînt de aproximativ 3% din cele ale Chinei. În ceea ce privește marile subiecte ale vremurilor noastre – politica familiei, dimensiunea statului, NHS și chiar regulile de planificare – există o mică diferență între parlamentarii conservatori,

Lupta cu răul (V)

motto: „Război palatelor, pace colibelor!“

(NICOLAS CHAMFORT, Revoluția Franceză din 1789)

Abia pe la miezul nopții, șt. J. a primit un telefon de la poartă, unde un ziarist dorea neapărat să stea de vorbă cu el. Colonelul nu și-a mai tras vestonul și a coborît doar în pantalonii de uniformă și întrun jerseu. Îl aștepta un pitic negricios, și bîlbîit pe deasupra, care pretindea că avea dezlegare de la Nicu Ceaușescu să doarmă într-un apartament prezidențial, pregătit pentru tatăl său (președintele) într-o vilă de protocol. Ai vreo hîrtie la mînă? – a întrebat colonelul. N-am – a răspuns ziaristul, bîlbîit și peltic – dar așa mi-a promis tovarășul Nicu… Dacă n-ai nici o hîrtie la mînă, atunci vezi-ți de drum… – mai spus colonelul, dînd să rupă discuția. Însă ziaristul a insistat, bîlbîindu-se și mai tare, din cauza surescitării provocate de faptul că în noaptea aceea era pe cale de a pierde o ocazie unică: Soldat, dacă nu execuți ordinul tovarășului Nicu, mîine ai s-o pățești! Surprins că era coborît atît de drastic în grad, colonelul șt. J. i-a răspuns bîlbîitului, calm, cu un tact dublat de o mare blîndețe: Ia mai du-te, mă, în p… mă-tii… Ziaristul era Ion Cristoiu”. Nostimă scenă! Dar nu e Ion Cristoiu omul să renunțe și să aibă grețuri, după 1990 el și-a schimbat mai mulți stăpîni, devenind și „ține cal” pe lîngă vizitiul maghiar Asztalos, cu care avea întîlniri secrete. Să trecem la Dragoș Constantinescu – neîndoielnic, un

laburiști și deputați liberali, privind milioane de drepturi. Conformitatea intelectuală este năucitoare și a fost întărită de apariția unui grup atotputernic, legătura dintre mandarini, consilieri de politici, chingocrați și alți agenți guvernamentali, o clasă de «funcționari publici» cărora nu le place publicul și sînt din ce în ce mai convinși că au datoria constituțională de a constrînge și a-i limita pe politicienii aleși. Sînt experți în întîrziere, falsitate și drepturi și sînt încurajați de activiștii de stînga care au preluat instituțiile noastre legale, cele culturale, mediul academic, organizațiile de caritate și chiar multe companii mari. Rezultatul este o lipsă extraordinară de putere a electoratului: este de mirare că unii alegători se tem că riscăm să devenim o democrație doar cu numele? Luați în considerare războiul absurd împotriva mașinilor: o mică minoritate de activiști, planificatori de consilii, administrații descentralizate și miniștri încearcă să descurajeze modul de transport pe care se bazează marea majoritate a populației. Sau luați în considerare imigrația, care este mult mai mare decît și-ar dori publicul: toate soluțiile potențiale de reducere a numărului, menținînd în același timp economia, sînt criticate ca trucuri, fără sens sau evident stupide. Conservatorii au promis că vor reduce cifrele în fiecare dintre manifestele lor, cel puțin din anii 1990, și totuși nici măcar nu pretind că mai încearcă. Cum nu subminează acest lucru în mod dezastruos încrederea în politicieni?”.

După cum vedeți, nu doar în România deciziile luate de către partidele politice au fost greșite și au creat prejudicii cetățenilor, ci și în Marea Britanie. Lumea e preluată încet, încet de niște hoți fără ca noi, proprietarii ei să reacționăm. Noi respectăm regula jocului de a ne alege reprezentanții prin vot, așa cum iobagii înțelegeau să-și plătească birurile către boieri. Vă amintiți însă ce s-a întîmplat cînd boierii au întins coarda. Cam același lucru îl sugerează și jurnaliștii de la cotidicanul britanic. Citez: „Noua noastră clasă conducătoare este paternalistă, chiar mesianică: într-o epocă post-religioasă, ea și-a asumat rolul de preot și salvator al oamenilor de rînd. Încă mai simte ocazional nevoia de a legitima ideile nepopulare pretinzînd că obțin sprijinul majoritar, prin urmare toate sondajele demonstrează că oamenii susțin net zero. Cu toate

specimen rar, din stirpea handicapaților periculoși, cărora Puterea le ia și ultima brumă de judecată, Iedul Prezidențial avînd un organ special de aspirat milioanele de dolari. Așa cum l-au crescut părinții, așa îl au: gîngav, viclean, hoț, criminal. Tot ce am afirmat eu despre acest electrocutat (a căzut în cap de pe un vagon, în copilărie, are o placă metalică intracraniană) începe să iasă la lumină și să se adeverească. La fel se întîmplă și cu ortacul lui de tîlhării, Dorin Marian, fostul amant al soră-sii dat în gît, serile trecute, la Tele 7 abc, de căpitanul SPP Cătălin Tănase, drept staroste al Afacerilor țigareta. Lume bună! Și urmașii lui Virgil Măgureanu și-au făcut (și încă își mai fac) de cap. Nici acum opinia publică n-a aflat cine și de ce a plătit cîte 10.000 de dolari pe lună pentru „studiile” fiului și fiicei lui Măgureanu în SUA, dar roadele „învățăturii” lor nu se văd nicăieri. Cu ce s-or fi îndeletnicit pe-acolo? E plină țara de găști de băieți și fete ale politicienilor ghiftuiți, care fac orgii inimaginabile, sub protecția Poliției și a SPP – în timp ce Jandarmeria îi bate la sînge pe… savanții de la Institutul de Fizică Atomică! Habar n-au cei de la Putere cum îi judecă lumea și ce-ar vrea să le facă! Toate crimele astea comise din inconștiența pe care ți-o dă lăfăirea în huzur au un efect incendiar pentru starea de spirit a populației. Aduceți-vă aminte de „Răscoala” lui Liviu Rebreanu, unde unul dintre motivele ridicării la răzmeriță a fost călcarea, cu automobilul, a unui simplu porc. Or, aici avem de-a face cu oameni! și uite cum „Lupta de clasă” a lui Karl Marx și „Lupta cu inerția” a lui Nicolae Labiș au devenit, în România sfîrșitului de mileniu, „Lupta cu răul”. Pentru că drojdia Secolului

acestea, atunci cînd i s-a cerut să plătească prețul în numerar real sau comoditate redusă drastic, publicul se revoltă imediat.

A fost o vreme în care ne-am îngrijorat, pe bună dreptate, că tirania majorității era principala amenințare la adresa libertății și prosperității; astăzi, tirania minorității reprezintă cel mai mare pericol. Noua noastră sarcină este de a preveni oprimarea majorității: cum oprim capturarea fiecărei instituții de către stînga radicală? Cum facem Parlamentul mai reprezentativ și cum reducem puterea Blob-ului? Un răspuns ar fi să folosiți mult mai multe referendumuri, așa cum fac elvețienii; o alta ar fi reforma radicală a funcției publice, transformînd miniștrii în directori generali. Știu bine că majoritatea poate avea idei rele sau rele sau poate vota maniac. Trebuie să păstrăm – și, în unele cazuri, să dezvoltăm în continuare – protecția împotriva abuzurilor majoritare, chiar dacă unele dintre cele actuale nu mai sînt potrivite scopului sau au fost deturnate. Elitele au contribuit la o schimbare socială bună în ultimele decenii, inclusiv prin combaterea rasismului și a prejudecăților împotriva tuturor tipurilor de minorități. Ceea ce numim populism, în contextul actual britanic, este într-adevăr majoritatea care încearcă să se reafirme. Alegătorii dezvoltă o nouă formă de conștiință de clasă; «Șoferii» devin o forță politică. Fiasco-ul Ulez acționează ca o poartă, normalizînd opoziția față de alte excese.

Mesajul adresat politicienilor este clar: începeți să ascultați din nou alegătorii, altfel Marea Britanie se va confrunta în curînd cu o revoltă populară de ordine de mărime mai mare – și mai imprevizibilă –decît Brexitul”.

Dacă britanicii – a căror economie produce și exportă – gîndesc așa, ce să mai zicem noi? Dacă un cotidian prestigios ca The Telegraph scrie negru pe alb că populismul nu e altceva decît vocea poporului care strigă celor de la putere că nu e de acord cu ceea ce fac și că trebuie să le asculte vocea, înseamnă că nici noi nu greșim cînd strigăm prin voci denumite cu dispreț „populiste”, către guvernul nostru. Ar fi bine să fim ascultați fiindcă, altfel, cred că revoluțiile anticomuniste, adică politic împotriva stîngii, s-ar putea repeta după 30 de ani, de data asta împotriva noilor marxiști și comuniști, care vor să domine lumea purtînd măști de democrați capitaliști.

XX s-a transformat, pentru români, în otravă. Și nici măcar nu trebuie s-o bem – o respirăm.

Iată de ce Emil Constantinescu n-are dreptul moral să se lamenteze că nu-l lasă Mafia să lupte împotriva… Mafiei! În el se dă o luptă teribilă, ca în filmul mut: în același timp, fostul secretar PCR și informator al Securității este și șeful Mafiei (capo di tutti capi), și dușmanul neîmpăcat al Mafiei. Numai că nu-l crede nimeni. Așa-zisele lui reforme sînt fanteziile unui schizofrenic. Iar cei 15.000 de specialiști ai lui sînt fie bandiți, fie criminali, fie ambele la un loc. Parafrazîndu-l pe Marcel Brion, Emil Constantinescu poartă acum suprema cunună: aceea pe care ți-o dă dizgraþia generalã. Acelora care îmi reproșeazã, uneori, vehemența tonului, le recomand sã încerce sã se punã în locul meu, nu pentru 10 secunde, ci pentru 10 ani. E o povarã insuportabilã sã ai darul clarviziunii, sã simți, cu toatã ființa ta, cã țara merge spre prăpastie, dar să nu reușești să oprești acest curs al prăbușirii. Lupta cu răul îmi face, paradoxal, bine. Ea mă ține în viață. Erupția acestui vulcan al nenorocirilor se apropie de sfîrșit. E vremea să trec de la vorbe, la fapte. Am, acum, un culoar excelent către Palatul Cotroceni și vă asigur că nici o forță din lume nu mă va opri. „Epoca Vadim” va fi o vreme de pace, de belșug și de demnitate națională. Cutremurați-vă, ticăloși! Bucurați-vă, români! Am să vă scap, foarte curînd, de pedofilii și necrofilii care v-au adus pe culmile disperării! Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR, 2000

o nouă perspectivă asupra viitoru L ui

Care metale vor dispărea primele de pe Terra

Trăim într-o lume cu resurse finite, asta e clar. Și, de ceva vreme, se tot vorbește despre epuizarea lor. Că pomenim despre petrol, cărbune, despre păduri, despre sursele de apă dulce, despre viața sălbatică, ba chiar despre sursele de hrană, toate sînt sub semnul întrebării. Mai puțin s-a vorbit însă despre metale. Iar dacă stai să citești datele statistice, începi să ridici o sprînceană, căci nici astea nu sînt infinite. Realitatea este că umanitatea consumă metalele și minerale cu o viteză și o voracitate care sînt imposibil de suplinit prin simplele procese naturale. În fond, este nevoie de zeci, sute de milioane de ani de procese geologice pentru a genera altele la loc. Și astfel ajungem la estimările, și ele oarecum controversate, care vorbesc despre dispariția metalelor și mineralelor. Spre exemplu, fierul. Datele de care dispunem în prezent susțin că Terra deține 180 de miliarde de tone de minereu de fier. Cel puțin unele la care putem noi ajunge cu tehnologia actuală. Asta s-ar traduce prin 85 de miliarde de tone de fier. Pare suficient pentru mult timp, dar nu e chiar așa. În fapt, resursele ar putea fi epuizate pînă în 2062.

Cuprul și plumbul s-ar putea termina și ele în cîteva decenii. Asta o spunea un raport al US Geological Survey, asta prin 2008, care mai sublinia că, la o creștere de doar 2% a capacității de extracție, am mai avea plumb pentru vreo 17 ani, staniu pentru 19 ani, cupru pentru 25, fier pentru 54 și bauxită pentru 68.

Un studiu ceva mai recent, realizat în 2021 de către un cercetător de la Universitatea din Utrecht, susținea că datele enunțate mai devreme sînt eronate. În realitate, zăcămintele de cupru ar putea fi epuizate în circa 100 de ani. Antimoniul, aurul, borul, argintul, bismutul și molibdenul s-ar putea termina în 100-200 de ani. În rest, alte metale ar mai putea fi extrase pentru circa 200-1.000 de ani. Evident, aici nu s-a luat în calcul problema reciclării, și nici a tehnologiilor viitorului care ne vor putea permite să extragem minereuri de la adîncimi care astăzi par imposibile, ci doar resursele la care putem ajunge în prezent. Iar astea ar reprezenta doar o mică parte din rezervele Terrei.

Apare însă o altă problemă, cea ridicată mai tot timpul de minerit și de efectele sale asupra planetei. Nu de alta, dar dacă o mai ținem așa, s-ar putea să nu mai prindem noi finalul zăcămintelor de minereuri și să ne fi agitat strict degeaba. Într-o astfel de lumină, parcă începi să privești altfel cursa spațială din

Mormîntul împăratului Qin

prezent, și necesitatea proiectelor aparent futuriste care privesc exploatarea metalelor direct din spațiu.

Cele mai multe forme de viață există acolo unde vă așteptați cel mai puțin

Mai exact, în sol, că tot vorbeam noi despre resursele de sub picioarele noastre. Nu în oceane, nu în păduri, savane, jungle sau bălți cu apă dulce. În sol. 59% dintre toate formele de viață, plecînd de la bacterii și pînă la mamifere, trăiesc în subteran. Asta o spun niște cercetători de la Universitatea din Zurich, într-un studiu publicat recent în revista PNAS. În caz că nu știați, universitatea amintită e aia care a dat vreo 32 de premianți Nobel, în frunte cu Albert Einstein, deci am putea merge pe mîna celor de acolo atunci cînd fac vreo afirmație.

De fapt, ce subliniază autorii studiului este că estimarea de 59% s-ar putea să fie mai mică decît procentul real. Chiar și mai multe forme de viață ar putea exista acolo. E adevărat că doar 4% dintre mamifere își duc traiul în sol. Dar nici noi, ca reprezentanți ai mamiferelor, trebuie să nu fim egocentriști.

Afirmația că mamiferele domină planeta e una fără acoperire. Mai degrabă, Terra este o planetă a bacteriilor și a insectelor. Iar astea sînt aici de la începuturi, și vor mai sta pe planetă multă vreme după ce noi nu vom mai fi. În această ordine de idei, 85% dintre plante, 88% dintre bacterii și 90% dintre fungi își duc total sau parțial viața în sol.

Privit în perspectiva asta, solul pare el însuși un organism. Unul despre care știm extrem de puține. Ce știm însă, și aici e și ceea ce subliniau savanții elvețieni, este că solul ăsta începe să se cam degradeze. 65% din solul Europei, ca un exemplu, nu mai este unul sănătos. Asta din cauza poluării, a eroziunilor

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

șamd., căci toate astea schimbă compoziția chimică a solurilor amintite.

Vă mai spuneam noi la un moment dat că, în Irlanda, spre exemplu, tentativele de reîmpădurire cu soiuri de arbori care existau pînă nu de mult acolo s-au dovedit aproape imposibile. De ce? Pentru că s-a schimbat radical compoziția solului. Din alte părți ale lumii avem extrem de puține date, dar nu ar trebui să ne mire dacă am afla informații similare.

Ei, uite că ar trebui să ne concentrăm să salvăm ceva ce nici prin cap nu ne dădea. Solul. Nu doar pentru că acolo este grosul biodiversității, ci pentru că sîntem mai dependenți de el decît ne imaginam.

De ce se tem arheologii chinezi să intre în mormîntul împăratului Qin?

Goana după audiență naște idei de-a dreptul aberante. Nu e ceva nou. Dar cînd vezi titluri fantasmagorice în publicații la care aveai pretenții, parcă îți vine să te iei cu mîinile de cap. Spre exemplificare, Business Insider ne anunță apocaliptic că arheologii chinezi se tem să pătrundă în mormîntul primul împărat al Chinei unificate, Qin (de acolo și numele de China), pe motiv că ăsta ar fi înțesat cu capcane mortale.

Așa le-ar fi spus lor cineva. Mai exact, un cronicar chinez, Sima Qian, care a trăit la circa un secol după împăratul Qin, adică acum vreo 2.100 de ani. Și zicea Sima ăsta că mormîntul ar fi dotat cu arbalete și tot felul de dispozitive acționate mecanic, gata să ucidă pe oricine intră fără invitație, mai ceva ca în filmele cu Indiana Jones.

Trecem peste faptul că primul lucru pe care l-ar face arheologii chinezi ar fi să trimită un robot minuscul, cu o cameră video, acționat din afară, așa cum ar face orice specialist normal la cap. Doar nu te repezi acolo să aduni cîte comori poți, ca să fugi după aia cu ele pe motocicletă. Dar nici treaba cu robotul nu au făcut-o. Nu au făcut-o pentru simplul motiv că ei se tem de cu totul altceva. În primul rînd, se tem de faptul că mormîntul ăla e sigilat de vreo 2.200 de ani. Nu mai menționăm că, foarte posibil, s-a dus și mama arbaletei în tot timpul ăsta. Dar e vorba că expunerea la mediul din afară ar putea afecta iremediabil ceea ce se mai află înăuntru. În al doilea rînd, mausoleul împăratului Qin care, da, e posibil să fie cel mai mare și mai spectaculos din toată istoria, se află la vreo 35 de metri adîncime. Există o posibilitate ca, în cazul unor săpături, pereții să se surpe (mai ales dacă sînt creați din lut, precum cei care înconjoară faimoasa armată de teracotă). Și atunci s-a ales praful de toată expediția arheologică. În al treilea rînd, mormîntul este acoperit de un uriaș tumul. E imposibil să sapi un tunel, sau mai multe, ca să întreprinzi cercetări arheologice de amploare. Iar dacă înlături tumulul cu totul, ai distrus o altă creație antică de care ar fi trebuit să fii mîndu, nu să intri cu buldozerele peste ea.

În consecință, arheologii ăia nu sînt așa fricoși din cauză de arbalete antice sau alte dispozitive letale, pe cît ni se spune. Nu, teama lor e legată strict de păstrarea unui patrimoniu universal. Iar dacă nu îl poți excava fără riscul de a-l distruge, atunci decizia cea mai bună e să îl lași acolo pînă vei descoperi o tehnică mai avansată, care să îți permită exploatarea arheologică. Cum spuneam, arheologia nu e o vînătoare de comori în stilul Indiana Jones.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.