România Mare, nr. 1707

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Deosebirea dintre cultură și civilizație este aceea dintre un om cult și un om civilizat: de pildă, un om cult poate fi un bădăran, adică un om necivilizat.

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost creștin. Acum sînt un om fără Dumnezeu”

Știu că-mi asum o mare răspundere tratînd un astfel de subiect, dar m-am lovit de el de foarte mult ori ca să nu-l abordez. Am citit recent, în The Washington Post, un articol despre decăderea creștinismului în America, lucru care se vede din reacțiile societății pe teme precum avortul sau mutilarea copiilor și a adolescenților prin schimbare de sex și îndoparea cu hormoni. Aș putea justifica renunțarea americanilor la Dumnezeu spunînd că bisericile neo-protestante înființate acum 200 de ani de niște indivizi fără mari veleități teologice, și care sînt majoritare în SUA, nu au consistența Bisericii Catolice, ca să nu mai vorbesc de cea Ortodoxă, care este departe de predicile și poruncile enunțate de Isus Christos în urmă cu 2000 de ani. Nu e doar asta, ci și faptul că știința i-a determinat pe foarte mulți oameni să nu accepte nimic din ceea ce nu poate fi explicat, demonstrat și închis în tipare.

Am întîlnit astfel de oameni peste tot, pe unii chiar recent, tată și fiică, el – om de știință, ea – corporatistă.

Mi-au făcut capul mare rîzînd superior pe seama faptului că nu există nici un fel de Dumnezeu și nici o Înviere a lui Christos, dar au tăcut mîlc atunci cînd i-am întrebat cum de, împotriva oricărei logici științifice și calcul al probabilităților, o mașină a ieșit din parcare pentru a ne face nouă loc ca să putem vizita Dealul Patriarhiei din București. În urmă cu doi ani, pe vremea pandemiei, o altă turistă, de data asta englezoaică, și-a exprimat opinia că Dumnezeu ar fi femeie și nu am dezvoltat subiectul fiindcă a intervenit altceva. Nu l-am mai reluat după aceea, iar recent un alt grup de spanioli, toți peste 65 de ani, mi-au zis clar că ei nu cred că nu au existat îmbolnăviri de COVID între cei care s-au cuminecat cu aceeași linguriță. Le-am spus că eu nu încerc să-i conving de nimic și că totul e o chestiune de credință pe care o ai sau nu, dar le-am spus un adevăr demonstrat medical, nu o minciună.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

Alexandru Orăscu – arhitectul care a „creionat“ forma actuală a Bucureștilor

La poalele dealului pe care străjuia, roasă de vreme, dar falnică, Mînăstirea Mihai-Vodă, nu departe de capătul podului peste Dîmboviţa de la Gorgani, serdarul Hristea Orăscu îsi ridicase casă mîndră, de cărămidă, cum nu se aflau multe în Bucureştii începutului de Secol XIX. Acolo s-a născut, la 30 iulie 1817, Alexandru Orăscu, primul mare arhitect român. Vecinătatea mînăstirii, a Curţii Domneşti înălţate de luminatul Domn Alexandru Ipsilanti, arsă cu cinci ani în urmă, în noaptea de 21/22 decembrie 1812, cu toată averea lui loan Vodă Caragea, prezenţa palatelor Ghika, Dudescu şi Brâncoveanu, a numeroase biserici şi schituri de multe ori seculare, precum şi puzderia de căsuţe de paiantă acoperite cu stuf sau şindrilă, urîte şi construite la întîmplare, i-au umplut, fiecare în parte, copilăria. Înclinaţiile naturale ale micului Alexandru trebuie să fi remarcat contrastele, dar pînă la formarea unui gust artistic vor trece peste două decenii, petrecute pe băncile şcolii sau acasă, între exerciţii de geometrie şi descifrarea, la pian, a unor partituri clasice, sub supravegherea mamei, a blîndei doamne Elena Orăscu.

Între anii 1823 şi 1828, copilul a învăţat să buchisească cu dascălul mahalalei, dar cînd să fie înscris la „Sfîntul Sava”, în 1828, a izbucnit războiul ruso-turc, dublat de o cumplită epidemia de ciumă. Familia s-a mutat pentru trei ani lîngă

Valea Călugărească. În aceste condiţii vitrege pentru continuitatea studiului, Alexandru Orăscu a avut de partea sa şansa: „o întîmplare fericită” îl apropie de familie pe tînărul profesor de retorică de la „Sf. Sava”, Simion Marcovici. Acesta i-a împrumutat cărţile necesare şi, cum manualele erau redactate în franceză, profesorul s-a oferit să-l iniţieze în limba lui Voltaire. Cunoştinţele acumulate într-o perioadă de vacanţă pentru majoritatea şcolarilor din voievodat, deşi era o vacanţă impusă de împrejurări, vor fi fructificate la maximum. Înscris în clasa întîi „umanitară” la Colegiul „Sf. Sava” – care între 10 septembrie și 1 decembrie 1831 a funcţionat în aripa nordică a Hanului ŞerbanVodă, la etaj, în 12 odăi, revenind apoi în clădirea fostei mănăstiri – elevul Orăscu s-a distins de la bun început printre cei mai merituoşi, obţinînd la sfîrşitul cursurilor calificativul „primum cum eminentia”.

Remarcîndu-i aptitudinile, pictorul Carol Wallenstein i-a explicat legile perspectivei, armonizarea detaliilor, comentînd lucrările lui Vitruviu, schiţele lui Raphael, stilurile arhitectonice. La recomandarea lui Petrache Poenaru, în iunie 1837 Alexandru Orăscu a fost numit „ajutor de arhitecton al Bucureştilor”, funcţie de mare răspundere într-un moment – cel regulamentar – deloc propice pentru o iniţiativă oricît de măruntă.

(continuare în pag. a 12-a)

Sursa: ZIArUL FInAnCIAr

Naiul, ca un cîntec

Naiul, ca un cîntec, murmură suav, Picurînd în suflet pace și culoare, Ecouri montane se înalță grav, Zefirul vîslește cu briza de Mare;

Se umple văzduhul de un vis frumos Și se-ntorc în țară păsări călătoare, Lanul unduiește ca un val spumos Și cîmpia cîntă din raze de Soare;

În pădure, vîntul doinește-n arini, Tălmăcindu-și dorul în prag de-nserare, Fluturi în crepuscul, petale de crini, Leagănă-n dumbravă o albă ninsoare;

Vuietul mulțimii cîntă ca un viers

De baladă veche, spusă-n șezătoare, Sunete măiastre curg în Univers, Stelele pe boltă devin cîntătoare;

Ciocîrlii ușoare zboară spre tării, Țesînd portative de argint și fir, Înălțînd în glasul Mamei Românii

Naiul, ca un cîntec, cu Gheorghe Zamfir!

GEO CIOLCAN

Între 18 și 20 august, la Găiești s-a desfășurat Festivalul Internațional de Nai „GHEORGHE ZAMFIR”, ediția a V-a.

A ctualitatea pe scurt

Detaliile și urmările exploziilor de la stația GPL din Crevedia au făcut înconjurul presei internaționale. Jurnaliștii britanici au fost cei mai prompți la acest aspect, BBC, Mirror și The Sun informîndu-și publicul încă de sîmbătă seară în privința tragediei. Vestea a ajuns pînă și în India, unde știrile au fost preluate de postul NDTV BBC a preluat știrea, a citat și postarea de pe Facebook a președintelui Klaus Iohannis și a mai publicat și un clip cu momentul exploziei, citînd declarația premierului Marcel Ciolacu, care spunea: „Încercăm să salvăm cît mai multe vieți”. Și publicația Mirror a relatat detaliile tragediei din Crevedia, punînd mai mult accent pe experiența martorilor. „Un videoclip șocant distribuit online a arătat momentul în care primul rezervor a explodat. Mai multe persoane au fost văzute fugind din zonă”, preciza publicația britanică. Mirror a citat și declarația unui martor de pe social media. „O persoană care locuia în apropiere a scris pe X, cunoscută anterior ca Twitter: «O explozie mare lîngă orașul meu natal. Rugați-vă pentru România». Un altul a adăugat: «Explozie nebună. O stație GPL explodează lîngă București, în România»”, se arată în pasajul citat de Mirror. Titlul articolului de pe The Sun – „Minge de foc mortal” exprimă poate cel mai bine drama petrecută la Crevedia. Jurnaliștii britanici au preluat știrea în regim de Breaking News, oferind mai multe imagini de la locul tragediei. Aceștia au relatat în detaliu firul evenimentelor. Jurnaliștii Radio Europa Liberă au realizat o descriere foarte riguroasă a evenimentelor, citînd mai mulți demnitari și instituții de presă din România. „Nu este clar ce a provocat exploziile. Nu s-a menționat nici un sabotaj sau eventualitatea vreunui atac”, se arată în relatarea lor. Pînă și instituțiile de presă din India au transmis firul evenimentelor.  Papa Francisc a denunţat sîmbătă „dezinformarea” şi ştirile false, care, în încercarea de a influenţa opinia publică, reprezintă „primul păcat al jurnalismului”, relatează AFP „Dezinformarea este unul dintre păcatele jurnalismului. Ele sînt în număr de patru: dezinformarea, atunci cînd un jurnalist nu informează sau informează prost; calomnia (uneori folosită); defăimarea, care este diferită de calomnie, dar distruge; iar al patrulea (...), dragostea pentru scandal”, a declarat papa argentinian, citat într-un comunicat al Vaticanului. „Speranţa mea este să dăm spaţiu vocilor păcii, celor care se angajează să pună capăt acestui conflict, precum şi atîtor altora”, a insistat el.  Josep Borrell, șeful politicii externe a UE, va fi înlocuit, cel mai probabil după alegerile europarlamentare de anul viitor, dar va fi greu de egalat ca autor de gafe diplomatice. A făcut greșeli grave la Moscova sau la Bruxelles și s-a remarcat prin excese impardonabile în postările pe Twitter, scrie Politico.eu. Au apărut speculații că președintele Klaus Iohannis ar putea prelua această funcție, care nu vizează doar politica externă a blocului comunitar ci și politica de securitate. Revenind la prestația lui Josep Borell, jurnaliștii redacției de la Bruxelles a acestei prestigioase publicații americane nici nu insistă asupra unor gafe minore, cum ar fi criticarea propriilor trimiși ai UE pentru că raportează prea tîrziu Bruxelles-ului, sau felicitarea Ecuadorului pentru „organizarea de alegeri prezidențiale pașnice”, în ciuda faptului că unul dintre candidați a fost asasinat. Cea mai umilitoare greșeală a lui Borell pentru poziția blocului comunitar este reprezentată, însă, de incidentul cu Serghei Lavrov, din 2021. Înaltul Reprezentant al UE s-a întîlnit cu ministrul de Externe al lui Putin, cu puțin înainte ca Rusia să lanseze invazia în Ucraina. Borell a rămas fără reacție, la conferința de presă comună, cînd Lavrov a profitat de transmisia în direct pentru a critica Uniunea Europeană, despre care a susținut că nu e un partener de încredere. Lavrov a rîs de concluziile Occidentului în ancheta privind otrăvirea lui Alexei Navalni și a continuat prin îndepărtarea unor diplomați UE din Rusia.  În cursul săptămînii trecute, în prezența ministrului de Interne Cătălin Predoiu la Viena, Gerhard Karner, ministrul austriac

de Interne a reiterat faptul că Austria nu va vota pentru accederea României la Spațiul Schengen, o decizie care a provocat încă din decembrie 2022 furia Bucureștiului, în contextul în care țara noastră îndeplinește toate criteriile de aderare. Europarlamentarul Eugen Tomac crede că există două soluții în acest moment pentru România după ce a devenit clar că Austria nu ne va debloca aderarea la Schengen: punerea acestei probleme de către președintele Klaus Iohannis pe ordinea de zi a Consiliului European din această toamnă, iar astfel CE să pună presiune pe Viena pentru deblocarea extinderii Schengen, iar a doua soluție ar fi ca Guvernul român să acționeze mult mai curajos și să intervină în procesul deschis chiar de Tomac la deschis la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene împotriva Austriei.  O echipă de specialişti în neuroştiinţe din Marea Britanie a prezentat primele rezultate în cazul unor teste experimentale concepute pentru a explora ideea că „uitarea” ar putea să nu fie un lucru rău şi că, dimpotrivă, ar putea reprezenta o formă de învăţare, potrivit sciencedaily.com. În cazul în care amintirile au fost dobîndite în circumstanţe care nu sînt în totalitate relevante pentru mediul actual, uitarea lor ar putea fi o schimbare pozitivă care să ne îmbunătăţească starea generală de bine. Dr. Tomás Ryan, profesor la facultatea de biochimie şi imunologie şi la Institutul de neuroştiinţe Trinity College din Dublin, autorul principal al articolului publicat, explică faptul că „uitarea apare atunci cînd celulele engram nu pot fi reactivate. Cu toate acestea, devine din ce în ce mai clar că amintirile în sine sînt încă acolo, dar ansamblurile specifice nu sînt activate şi, prin urmare, memoria nu este rechemată. Este ca şi cum amintirile ar fi stocate într-un seif, dar nu ne putem aminti codul pentru a-l deschide”, a explicat el.  Echipa de campanie a lui Donald Trump a anunţat duminică ca a strîns fonduri în valoare de 7,1 milioane de dolari după publicarea joi a fotografiei judiciare a fostului preşedinte republican, făcută în timpul scurtei sale şederi într-o închisoare din statul Georgia, relatează AFP. Cu faţa posomorîtă, sprîncenele încruntate şi privirea sfidătoare, aşa apare Donald Trump în instantaneul istoric realizat într-o închisoare din Atlanta, aceasta fiind prima fotografie judiciară a unui fost preşedinte american. Miliardarul a fost inculpat pentru presupusa încercare de a modifica în favoarea sa rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2020 din Georgia, cîştigate în acest stat-cheie de actualul preşedinte democrat Joe Biden. După publicarea fotografiei, echipa de campanie „Trump 2024” a lansat un apel la fiecare „patriot” american, afirmînd într-un comunicat că „statul din umbră încearcă să facă din preşedintele Trump inamicul public numărul unu pentru îndrăzneala sa de a contesta clasa conducătoare coruptă de la Washington”.  Vasile Bănescu, purtătorul de cuvînt al Bisericii Ortodoxe Române, a anunțat că Patriarhia Română acordă un sprijin financiar de 3.000 lei fiecărei familii cu victime ale accidentului de la Crevedia, iar Arhiepiscopia Bucureștilor se oferă să susţină integral costurile legate de serviciile funerare ale persoanelor care au trecut la cele veșnice în urma tragediei. De asemenea, Patriarhia Română adresează un îndemn frățesc eparhiilor ortodoxe românești din ţările unde sînt transportate victimele în stare gravă să contribuie prin donații la costurile suplimentare”, a transmis Vasile Bănescu.  Preşedinta Comisei Europene, Ursula von der Leyen, ar trebui să recunoască, în discursul despre Starea Uniunii, că profiturile excesive ale corporațiilor, iar nu salariile muncitorilor, sînt cele care alimentează inflaţia, scrie EUobserver. Publicația, citată de Rador, atrage atenția birocraților de la Bruxelles, care abia ce s-au întors din concediile de la mare sau munte, că o treime dintre angajații din UE nuși permit să plece în vacanță, din cauza lipsurilor financiare. Presa din țara noastră, care folosește deseori clișee de genul „Românii se înghesuie pe Valea Prahovei”, „Românii iau cu asalt plajele din Grecia” ar trebui să știe că procentul românilor care nu-și permit o vacanță este cel mai mare din Europa, 43% din populație neavînd bani de concediu.  Cinci țări membre UE au

pregătit un apel către Comisia Europeană prin care îi cer prelungirea pînă la sfîrșitul anului 2023 a interdicției asupra importurilor de cereale ucrainene, interdicție impusă pînă la 15 septembrie, a comunicat la o conferință de presă ministrul polonez al agriculturii, Robert Telus, scrie Rador. Potrivit afirmațiilor oficialului, aceasta este „poziția fermă” a Poloniei, Slovaciei, Bulgariei, Ungariei și României. Aceste cinci țări, după cum a precizat ministrul polonez, doresc ca lista „interzisă” să fie „elastică”, ceea ce înseamnă că aceste state au dreptul să adauge pe listă și alte produse. La rîndul său, ministrul ungar al Agriculturii, Istvan Nagy, a scris pe rețeaua de socializare că Bulgaria, Ungaria, Polonia, România și Slovacia au convenit să ceară Comisiei Europene să prelungească interdicția privind furnizarea de cereale și culturi oleaginoase din Ucraina pentru a proteja interesele fermierilor locali. Anterior, comisarul european pentru agricultură, Janusz Wojciechowski, a propus limitarea comerțului agricol al UE cu Ucraina pînă la sfîrșitul anului.  Huawei creează fabrici secrete pentru a construi microcipuri, evitînd sancțiunile SUA, scriu italienii de la publicația La Stampa. Asta ar putea relansa Huawei, după ce compania a luptat pentru supraviețuire, așa cum a recunoscut anul trecut patronul și fondatorul Ren Zhengfei într-o scrisoare către angajați. Compania primește deja aproximativ 30 de miliarde de dolari finanțare de la stat pentru a reuși în acest domeniu, iar Huawei ar fi construit deja două fabrici și urmează să ridice încă trei. Care e șiretlicul? Potrivit Semiconductor Industry Association, un grup de lobby american, Huawei ar construi fabricile sub numele altor companii, pentru a evita restricțiile. Dacă aceste fabrici funcționează fără sigla Huawei ar putea fi dificil pentru furnizori să știe cu cine au de-a face în realitate. Mulți giganți americani și-au arătat pînă acum interesul pentru menținerea legăturilor comerciale cu China.  Fostul premier britanic Boris Johnson îl acuză pe preşedintele rus Vladimir Putin că l-a ucis pe şeful grupării paramilitare ruse Wagner, Evgheni Prigojin, şi subliniază că nu se poate negocia vreo pace în Ucraina cu liderul la Kremlin, relatează News.ro citînd CNN. „BoJo” speculează, într-un editorial publicat în ediţia de sîmbătă a tabloidului britanic Daily Mail, pe tema ultimelor clipe ale lui Prigojin, după prăbuşirea miercuri a avionului său privat în regiunea rusă Tver, la nord-vest de Moscova, în timp ce se îndrepta către Sankt Petersburg. „Ştia a cui mînă ascunsă îl trimitea la 28.000 de picioare (aproximativ 8,4 kilometri) în jos, să ardă cu restul camarazilor săi din gruparea Wagner, într-o minge de foc, la ţară, în regiunea Tver, la nord de Moscova – şi apoi mai jos, desigur, umbra lui Prigojin, jos, la Hades şi în groapa tartară din adînc”, scrie Johnson. Omul „din spatele uciderii lui Prigojin” este „acelaşi om care a autorizat, de exemplu, otrăvirea în Regatul Unit a lui Aleksandr Litvinenko şi Serghei Skripal”, continuă el. „În timp ce detonarea aspira aerul din cabina aeronavei, aş paria că ultimul gînd din ţeasta osîndită a lui Prigojin a fost «Putin», după una dintre multele înjurături în care fostul pîrnăiaş şi vînzător de hotdogi era fluent”, mai scrie Boris Johnson.  Guvernul Ungariei îşi îndeplineşte obligaţia constituţională atunci cînd îi sprijină pe maghiarii ardeleni, care nu reprezintă un risc, ci un atu pentru România, a declarat secretarul ungar de stat János Nagy, duminică, la Dej, unde biserica reformată şi şcoala elementară au fost renovate cu sprijinul statului maghiar, conform news.ro. În discursul susţinut în cadrul slujbei care a avut loc cu ocazia inaugurării, secretarul de stat ungar şi-a exprimat convingerea că funcţionarea instituţiilor care servesc păstrării identităţii maghiarilor va aduce beneficii şi naţiunii majoritare. János Nagy a mulţumit şi în limba română primarului Costan Morar pentru că nu a împiedicat, ci a sprijinit crearea noii şcoli maghiare, totodată le-a urat maghiarilor transilvăneni cît mai multe „astfel de personalităţi publice române, care gîndesc în termeni de cooperare şi respect reciproc”. „Noi, maghiarii şi românii, depindem unii de alţii. Aşa cum o maree ridică toate navele aflate pe apa mării, şi dezvoltarea acestei şcoli ridică mai sus corabia comunităţii maghiare din Dej, dar şi cea a majorităţii locale româneşti”, a spus politicianul maghiar. R.M.

Dosarele judiciare ale istoriei

Crima ducelui de Praslin (I)

Cu ani în urmă, telecinemateca noastră a prezentat un film american, turnat încă înainte de război şi avînd ca temă un caz autentic din analele judiciare ale secolului trecut: crima ducelui de Praslin, care îşi asasinase soția de dragul unei alte femei, Henriette Deleuzy, guvernanta copiilor săi. Interpretarea lui Charles Boyer (ducele) şi mai ales a celebrei Bette Davis (guvernanta), ca şi scenariul, destul de abil conceput, pledau în favoarea celor doi îndrăgostiţi. Ducesa era zugrăvită nu numai ca o femeie obsedată de o bolnăvicioasă gelozie, ci şi ca o intrigantă perfidă, de o răutate ieşită din comun, trăsături care făceau din uciderea ei aproape un act de legitimă apărare. Compasiunea spectatorului era îndreptată astfel, în mod inevitabil, spre făptaşul crimei şi spre aleasa inimii lui. Înfăţişată ca o făptură de o puritate angelică, Henriette suferea, cu o admirabilă demnitate, persecuţii şi umilinţe nemeritate, pentru a-şi găsi, în cadrul clasicului happy-end, o tardivă fericire în Statele Unite.

Un menaj model

Franţei. Noile condiţii stimulau şi mai mult apetitul nobilimii de a participa la afacerile iniţiate de burghezie. Dar, nefamiliarizați cu misterele operațiilor financiare tipic capitaliste, mulţi aristocraţi nu reuşeau decît să se ruineze. Printre aceşti ghinionişti nostalgici ai huzurului de odinioară se număra şi ducele de Praslin. El îşi investise toată averea în acțiuniile cîtorva companii-fantomă, care promiteau mirifice dividende de pe urma aurului din Patagonia, a diamantelor din Siam şi a altor neverosimile bogăţii extrase din subsolul unor meleaguri îndepărtate şi necontrolabile. Praslin a început să facă curte fiicei mareșalului de Sebastiani, pentru a avea acces la averea tatălui. D-ra de Sebastiani s-a lăsat sedusă de galanteria lui Theobald, fără să ştie că florile şi parfumurile pe care i le aducea în dar erau cumpărate cu banii cămătarilor. Mareşalul era la curent cu situaţia grea a ducelui, dar prestigiosul nume al acestuia era suficient de ispititor pentru a compensa dificultăţile lui economice. Nunta s-a făcut cu pompa cuvenită, constituind unul dintre principalele evenimente mondene ale Parisului.

Spre deosebire de alte pelicule hollywoodiene, în cea despre care vorbim nu se poate spune că autenticitatea istorică a fost deformată. Nu, de data aceasta adevărul a fost pur şi simplu întors cu capul în jos: ca în clişeul negativ al unei fotografii, culorile au fost inversate, negrul luînd locul albului şi viceversa. În cele ce urmează vom încerca să reconstituim evenimentele, aşa cum s-au desfăşurat ele în realitate şi cum reies din dosarele şi corpurile delicte, păstrate cu grijă în Muzeul de istorie al Franţei din Palatul Soubise.

În 1815, după înfrîngerea definitivă a lui Napoleon, restaurarea Bourbonilor pe tron a readus din exil vechea aristocraţie, în rîndurile căreia familia Choiseul deţinea un loc de frunte. Principala ei ramură, cea a ducilor de Praslin, ocupa o impunătoare reşedinţă întrunul din cele mai luxoase cartiere pariziene, pe strada faubourgul Saint Honoré, între splendidele palate Castellane şi Élysée. Ultimul vlăstar, Theobald, era membru al Camerei pairilor, echivalentul francez de atunci al Camerei lorzilor din Marea Britanie.

Ducele de Praslin era departe de a fi un bărbat fermecător. „O gură urîtă şi un îngrozitor surîs forţat: era un blond palid, cu tenul livid, avînd aerul unui englez. Nu era nici gras, nici slab, nici urît. Mîinile lui, grase şi mari, nu aveau nimic distins în ele. Dădea mereu impresia că era cît pe-aci să spună ceva, ceva pe care-l lăsa nerostit“. Acesta era portretul, destul de puţin măgulitor, schiţat de unul dintre cunoscuţii săi, căruia ne va fi greu să nu-i acordăm credit cînd vom afla că se numeşte Victor Hugo. La vîrsta de 19 ani, ducele s-a căsătorit cu fiica mareşalului de Sebastiani, fost ambasador la Constantinopol. Mireasa, care avea doar 16 ani, era „o persoană frumoasă şi grasă, în contrast cu soţul ei, pe atunci foarte slab“. Aprecierea aparţine tot lui Victor Hugo, care îşi formulează opiniile în conformitate cu canoanele estetice ale epocii.

După mărturiile contemporanilor, încă de la început căsătoria a avut un dublu aspect. Domnişoara de Sebastiani se îndrăgostise sincer de duce, în timp ce acesta făcea mariajul din calcule pur materiale. Doritoare să-şi refacă întrun interval cît mai scurt patrimoniile zdruncinate sau ştirbite de Revoluţia din 1789, nobilimea franceză se lansase în tot felul de speculaţii aventuroase, lăsîndu-se furată de mirajul bursei. Încercarea Bourbonilor de a restabili dominaţia marii aristocraţii funciare eşuase odată cu revoluţia din iulie 1830 şi cu proclamarea lui Ludovic Filip, exponent al intereselor marii burghezii, ca rege al

Zestrea miresei se ridica la 3.500.000 de franci, cifră fantastică pentru zilele acelea. Dar suma era divizată în două părţi: 800.000 de franci deveneau proprietate comună şi aveau să servească ducelui pentru a-şi achita datoriile şi a face reparaţiile şi amenajările necesare locuinţei din strada faubourg-ul Saint Honoré, somptuoasă, dar cam lăsată în paragină. Restul de 2.700.000 de franci erau trecuţi în actul dotal şi nu puteau fi utilizaţi decît cu asentimentul scris al soţiei. Fire suspicioasă mareşaluldiplomat se gîndise încă de la început la riscul ca ducele să „toace“ întreaga zestre şi apoi să divorţeze, procedeu destul de curent printre nobilii scăpătaţi, care încercau să se refacă prin intermediul unor căsătorii avantajoase. Prin trecerea sumei în actul dotal, de Praslin ar fi pierdut, în eventualitatea unei despărţiri, cea mai mare parte din zestre.

Primii ani ai căsniciei au fost însă neaşteptat de senini, infirmînd bănuielile bogatului şi prevăzătorului socru. Menajul era socotit drept un model în înalta societate din capitala Franţei şi nici limbile cele mai veninoase nu găseau nimic de clevetit în privinţa lui. Cei nouă copii cărora le-a dat naştere d-na de Praslin erau mărturii grăitoare în favoarea deplinei fericiri conjugale a tinerei perechi. Ducele se manifesta nu numai ca un soţ model, ci şi ca un tată desăvîrşit, care nu-şi precupeţea nici timpul, nici energia, nici banii pentru a oferi copiilor săi o viaţă cît mai îmbelşugată şi o educaţie cît mai aleasă.

Noua stăpînă a casei

Chiar dacă afecţiunea lui de Praslin pentru soţia sa nu a atins niciodată proporţiile unei veritabile iubiri, se pare că dragostea faţă de copii era puternică și autentică. Acest sentiment a constituit, de altfel, şi punctul de pornire al dramei care avea să se desfăşoare. Nemulţumit de preceptoarea pe care o folosise pînă atunci, ducele a angajat, în 1840, pe Henriette Deleuzy, o tînără frumoasă, cu părul de un blond strălucitor, care petrecuse mulţi ani în Anglia. Extrem de inteligentă, avea un nivel de cultură net superior celor mai apreciate guvernante din familiile aristocratice. Încă de la început, Henriette a cucerit simpatia celor nouă copii, vorbindule despre ştiinţă şi literatură, despre pictură şi teatru, despre sport şi modă. Ore întregi, cei mici ascultau fascinaţi povestirile ei despre şcoliie din Marea Britanie, despre ciudatul sport cu o minge ovală pe care îl practicau elevii colegiului Rugby, despre cursele de ogari din Londra şi vînătorile de vulpi din Berkshire.

După cum avea să susţină mai tîrziu o parte din presa pariziană, d-ra Deleuzy dusese cu premeditare o campanie de atragere

a copiilor de partea ei, cu scopul de a capta atenţia, bunăvoinţa şi, pînă la urmă, dragostea ducelui de Praslin. Afirmaţia nu a putut fi dovedită, Henriette negînd cu încăpăţînare această învinuire, ca şi celelalte care i-au fost aduse. Fapt este că, la un an şi două luni de la intrarea sa în casa de Praslin, guvernanta a devenit amanta lui Theobald. Era un fenomen destul de banal, pe care cele mai distinse familii din Paris îl înregistrau în mod curent. Dar întotdeauna asemenea lucruri se tratau cu o extremă discreţie; un văl de respectabilitate amestecată cu îngăduinţă acoperea aventurile amoroase ale stăpînului casei. De data aceasta însă, legea nescrisă a salvării cu orice preţ a aparenţelor nu a mai fost respectată. După părerea poliţiştilor şi a magistraților care au anchetat cazul, Henriette pusese de la bun început anumite condiţii ducelui, şi acesta le-a adus la îndeplinire cu o rîvnă neobişnuită.

Întreaga gospodărie a fost dată pe mîinile guvernantei, care, începînd din 1845, mînuia banii, decidea asupra cumpărăturilor – de la alimente pînă la mobilă –, angaja sau concedia valeţii, bucătăresele şi cameristele etc. Ducesei i s-a fixat un fel de domiciliu forţat, în propriul ei budoar. Ceea ce era şi mai grav, copiilor li s-a interzis să aibă vreo legătură cu mama lor, fiind puşi sub tutela exclusivă a Henriettei. Singurul mijloc de comunicaţie între cei doi soţi, care trăiau sub acelaşi acoperiş, rămăsese corespondenţa: la scrisorile trimise lui Theobald ducesa a primit la început cîteva răspunsuri seci, urmate curînd de o tăcere totală. În jurnalul său intim, d-na de Praslin nota, la 23 mai 1847: „D-ra Deleuzy domneşte în mod absolut în casa mea. Nu s-a mai pomenit vreodată o guvernantă într-o situaţie atît de scandaloasă“. După ezitări, care au durat mulţi ani, ea s-a notărît să relateze totul tatălui său. Mareşalul de Sebastiani a acţionat imediat, apăsînd pe pedala pe care o ştia ca avînd maximum de eficacitate: într-o furtunoasă întrevedere cu ginerele său, el l-a ameninţat că, dacă nu o va concedia imediat pe guvernantă, va introduce o cerere de divorţ, ceea ce pentru de Praslin echivala cu ruina definitivă. Ducele a trebuit să se plece.

O „treabă“ prost făcută (1)

La începutul lunii iulie a anului 1847, d-ra Deleuzy a părăsit clădirea de pe faubourg-ul Saint Honoré şi s-a mutat într-o pensiune modestă, de pe strada Harlay. Formal, relaţia ei cu Theobald se rupsese, în realitate însă, ducele continua să o viziteze zilnic, aducîndu-i adesea şi copiii, iar purtarea lui față de soţie nu se ameliorase cu nimic, ci dimpotrivă.

Ducesa avea încă din copilărie o sănătate destul de şubredă. Tensiunea psihică la care o supusese de Praslin îi agravase insuficienţa cardiacă de care suferea şi îi crease ceea ce medicina de astăzi defineşte drept o stare de avansată depresie nervoasă. În rarele întrevederi pe care i le acorda acum ducele, ea alterna între crize de plîns şi leşinuri; într-un rînd a încercat chiar să se sinucidă, fiind împiedicată, în ultimul moment, de una din cameriste. De Praslin asista impasibil la aceste scene, părăsind încăperea imediat ce soția lui îşi pierdea cunoştinţa. Prietenilor săi de la club le relata, pe un ton uimitor de indiferent, că ducesa, care cade din ce în ce mai des pradă acceselor de gelozie, este pe cale să înnebunească şi se informa despre căile şi formalităţile necesare pentru a o interna într-un ospiciu.

(va urma) MIRCEA

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Fiecare om e o poveste care are povestea ei

Trenul se legăna ușor... Mai avea cîteva sute de metri pînă să intre în Gara Ciulnița. Călătorii care trebuiau să coboare își luaseră bagajele din timp se îndreaptau cu ele pe culoar, înaintînd spre ușă. În compartimentul în care mă aflam, în fața mea mai rămăsese o femeie, uscățivă, cu părul grizonat din cauza vîrstei și, probabil, a necazurilor vieții. Venea de la Constanța, și, pînă la Ciulnița, nu scosese o vorbă. Tot timpul părea dusă pe gînduri, cu privirea ațintită spre fereastră... Cînd trenul s-a oprit în stație, și-a luat mîna de la gură, și atunci am observat că, în ciuda vîrstei, mîinile îi erau extraordinar de fine, ceea ce m-a făcut să cred că mă aflam în fața unei femei care, după toate aparențele, fusese cineva la vîrsta ei.

- De cît eori trec prin această gară, mă ia cu tremurat de la inimă, domnul meu, îmi zise femeia, fără ca eu să-i fi spus ceva.

Suprins de felul în care mi se adresa, o întreb, pe același ton amabil:

- Cred că ați avut o experiență neplăcută, de vorbiți cu atîta năduf...

- Eram tînără, domnule! Abia terminasem ASE-ul, și după două-trei luni am fost repartizată să lucrez în port, la Constanța, contabilă... În acest oraș am cunoscut un băiat de o vîrstă apropiată... Tineri amîndoi... Frumoși... El era din Ciulnița, iar eu, din Lehliu... Sîmbăta, după

încheierea programului de lucru, cînd mă întorceam la ai mei, mergeam împreună pînă în Ciulnița; el cobora aici, iar eu îmi continuam drumul pînă la Lehliu. În scurt timp, ajunseserăm atît de buni amici încît, pînă seara, cînd urma să ne revedem, mi se părea că timpul stă în loc... Ieșeam la plimbare pe faleză, ori mergeam la cofetărie... El era singur la părinți, ca și mine, lucra la CFR, inginer... Tinerețe... Frumusețe... Planuri de viitor și de viață... Ne propusesem să ne căsătorim...

- Povestea dumneavoastră, pe cît de tristă, pe atît de interesantă este... Îmi place cum spuneți... Tinerețe... Frumusețe... Planuri de viață...

- Numai că nu întotdeauna îngerii sînt cu tine... Poate așa le e scris unor oameni, ca în viața lor să apară ceva neprevăzut... Eram cu prietenul meu și, în tren, a avut o mică altercație cu un cetățean de seama noastră, dintr-un grup de trei tineri... Am avut impresia că respectivul conflict se încheiase, dar nu a fost așa... Cei trei, coborînd înainte ca prietenul meu să se dea jos din tren, l-au înșfăcat de pe scările vagonului și, în

Umorul oamenilor celebri

George Gordon Byron (1788-1824), poet romantic englez

Într-o bună zi, Byron, călătorind cu doctorul Polidori, care-și dădea aere de mare literat în fața lui, îl întrebă cum de-și permite să-l trateze de la egal la egal. Polidori, înfumurat, îi spuse:

- Ce ne diferențiază, de fapt? Tot ce ești dumneata în stare să faci, pot face și eu!

Plictisit, Byron îi răspunse:

- Cel puțin trei lucruri nu ești în stare să le faci: eu sînt în stare să trec un rîu înotînd, să sting o lumînare la o distanță de douăzeci de pași dintr-un foc de pistol și să scriu un poem din care să se vîndă într-o singură zi 14.000 de exemplare!

George Călinescu (1899-1965), scriitor și critic literar român

Un student îi spune profesorului Călinescu:

- Dumneavoastră, care studiați delirul oniric, îmi puteți da un sfat? Deseori, în somn, mă visez profesor. Ce să fac ca visele mele să devină realitate?

- Soluția e să dormi mai puțin!, îi răspunse cu simplitate genialul Călinescu.

Agatha Christie (1891-1976), scriitoare engleză Nefiind deloc fascinantă ca prezență fizică, Agatha Christie era, în schimb, plină de spirit. Cînd cineva o întrebă de ce se căsătorise cu un arheolog, ea răspunse imediat: - L-am ales foarte bine, deoarece pe măsură ce voi îmbătrîni, el mă va găsi mai atrăgătoare, mai interesantă și mai prețioasă!

Theodor Pallady (1871-1956), pictor român

- Doctore, izbucni o femeie, dînd buzna în camera lui Theodor Pallady. Spune-mi sincer tot ce crezi despre mine.

Uluit, pictorul o măsură din cap pînă în picioare și în cele din urmă îi răspunse: în primul rînd ar trebui să fiți mai puțin impulsivă și să mai slăbiți vreo 20 de kg, în al doilea rînd, să mai diminuați fardul, fiindcă vă vulgarizează și, în al treilea rînd, sfaturile mele sînt sfaturile unui pictor. Doctorul locuiește la etajul superior.

Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), scriitor german

Goethe era asediat de tot felul de curioși. Într-o zi, scos din sărite de insistențele unui englez necunoscut, admise pînă la urmă să-l primească. Ca o răzbunare, Goethe se așeză în mijlocul camerei, cu brațele larg desfăcute, ochii în sus, nemișcat ca o statuie. Englezul rămas o clipă surprins, de îndată ce intră. Dar după aceea, fără a-și mai pierde calmul olimpic, tipic englezilor, își scoase ochelarii, se roti în jurul lui Goethe, întocmai ca în jurul unei statui, îl studie cu atenție, din cap pînă în picioare și se retrase fără a saluta... ca dintr-un muzeu.

Întrebarea e care din cei doi a demonstrat mai mult spirit?

* * *

Goethe se afla pe o cărare îngustă din parcul din Weimar. La un moment dat, se pomeni față în față cu unul din cei mai acerbi critici ai săi. Cu îngîmfare, criticul nu se abținu și-i spuse:

- Nu mă dau în lături în fața unui nebun!

- Eu da, îi răspunse zîmbind Goethe, și-i făcu loc să treacă.

pumni și picioare, l-au dus spre peron, unde l-au lăsat fără suflare... Toată nenorocirea s-a petrecut sub ochii mei... La venirea Salvării nu s-a mai putut face nimic, ci doar să i se constate decesul... Prietenul meu avea să moară pentru că îndrăznise să-mi sară mie în ajutor, după ce unul dintre criminali îmi adresase niște vorbe urîte... De atunci, de cîte ori trec cu trenul prin Gara Ciulnița, simt o puternică repulsie, amestecată cu un dispreț total față de oamenii de aici.

- Doamnă, primiți consolările mele, îi zic, luînd povestea sa de viață ca pe o întîmplare adevărată, gîndindu-mă la drama din anii tinereții sale, cînd, în loc să se bucure alături de alesul inimii ei, în haine de mire, a trebuit să-l conducă pe ultimul drum, în haine de înmormîntare... Dumnezeu să vă poarte de grijă, că nimeni nu știe ce poate să ne aducă ziua de mîine.

- Așa e, domnule! O, dar ce repede a trecut timpul... Mai sînt cîteva minute și voi ajunge la Lehliu... Să auzim de bine!, spuse femeia, îndreptîndu-se, pe culoar, spre coborîrea din vagon.

Rămas singur în compartiment pînă la București, mă trezesc vorbind ca și cum aș fi avut în față o mulțime de oameni:

- Fiecare om e o poveste care are povestea ei. Și mă gîndeam la doamna care pînă mai adineauri îmi vorbise despre o întîmplare tristă, poate cea mai nefericită din viața ei, pe care a fost nevoită să o trăiască în anii tinereții sale, și care avea să-i lase pentru totdeauna urme adînci, săpate de lacrimi în suflet și pe obraz.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Michelangelo Buonarroti (1475-1564), pictor, sculptor, arhitect și poet italian

Unui pictor care-i arătă lui Michelangelo un tablou inspirat din mai mulți maeștri, un adevărat mozaic de împrumuturi, puțin de ici, puțin de colo, Michelangelo, în loc de orice apreciere, exclamă:

- Ferește-te de ziua judecății acestui tablou! Cînd fiecare își va retrage ceea ce-i aparține, vei rămîne cu pînza goală! * * *

Cînd Michelangelo lucra, din ordinul Papei Paul al III-lea, Judecata de Apoi în Capela Sixtină (Vatican), reflecta, ca de obicei, mult înainte de a picta. Neînțelegînd nimic din această artă, Biagio da Cesena, maestru de ceremonii, îl plictisea adesea pe pictor în timpul lucrului, criticîndu-l că pictează prea încet.

Michelangelo se răzbună pe el, redîndu-i trăsăturile pe chipul lui Minos. De îndată ce se recunoscu, Biagio alergă să se plîngă Papei, iar Paul al III-lea îi spuse:

- Dragul meu Biagio, dacă te-ar fi așezat în Purgatoriu poate te-aș mai fi salvat; din Infern însă nu te mai pot scoate, deoarece ,,ivi nulla est redemptio” (de acolo nimeni nu mai poate fi mîntuit).

Și figura lui Biagio rămase pentru o eternitate pe pictură, jos, în colțul din dreapta.

Arthur Schopenhauer (1788-1860), filosof german

Invitat undeva la masă, gazda îi oferi lui Schopenhauer, la sfîrșit, un pahar cu vin, spunîndu-i:

- Este un vin excepțional, cu cel mai generos buchet din cîte am băut!

Sceptic, sorbindu-l, Schopenhauer îi răspunse: - Mda, generos îmi pare și mie, deoarece pare să fi dat tot ce avea în el mai bun. r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Isadora Duncan: artista nonconformistă, care a influențat coreografia modernă a Secolului XX

„Arta mea este doar un efort de a exprima adevărul Ființei mele în gest și mișcare. Mi-a luat mulți ani să găsesc chiar și o mișcare absolut adevărată. Cuvintele au un alt sens. În fața publicului care s-a îmbulzit la reprezentațiile mele nu am avut nicio ezitare. I-am dăruit cele mai secrete impulsuri ale sufletului meu. De la început mi-am dansat doar viața mea”. Sînt cuvintele Isadorei Duncan, artista care, fără dubiu, a deschis în artă trasee la care pînă atunci fusese imposibil să visezi.

Cînd a dispărut, la cincizeci de ani, Isadora Duncan trăise și experimentase enorm. Neseparînd nicicînd viața de artă, ci dimpotrivă, visînd încă din adolescență la o artă a mișcării care să nu mai aibă nici o legătură cu baletul, căutînd cîteva decenii abordări personale ale unei arte ce va rămîne în istorie ca descoperirea ei, dansul, dincolo de ceea ce se cunoaște și se practică, Isadora Duncan a întruchipat un nou fel de a face artă și un nou fel a fi femeie.

Isadora Duncan s-a născut la San Francisco pe 26 mai 1877, fiind cea mai mică dintre cei patru copii ai bancherului Joseph Charles Duncan și ai lui Mary Isadora Gray. Familia a mai avut încă doi băieți, Augustin și Raymond, și o fetiță, Elizabeth, care a devenit și ea dansatoare. La scurt timp după venirea pe lume a Isadorei, s-a descoperit că tatăl ei folosea fonduri de la două bănci pe care le ajutase la un moment dat pentru a-și finanța speculațiile private. Deși bărbatul a reușit să scape de închisoare, mama Isadorei, furioasă din cauza infidelităților lui și a scandalului financiar în care era implicat, a divorțat. Joseph Duncan, cea de-a treia lui soție și fiica lor au murit în 1898, cînd vaporul britanic de pasageri SS Mohegan s-a scufundat în largul coastei Cornwall-ului.

După divorț, mama Isadorei s-a mutat cu cei patru copii ai săi în Oakland, California, unde a lucrat ca profesoară de pian și croitoreasă pentru a-și putea întreține copiii. Viitoarea artistă a urmat școala de la șase la zece ani, dar a renunțat la studii și a început să muncească încă din adolescență, dînd cursuri de dans unor copii din oraș. Mai tîrziu avea să-și exprime convingerea că, în copilărie, educația nu este sinonimă cu școala, ci cu inițierea făcută în intimitate: „Seara se făcea adevărata mea educație, atunci când mama ne cânta Beethoven, Schumann, Schubert, Mozart, Chopin, când ne citea din Shakespeare, Shelley, Keats sau Burns. Pentru noi, acelea erau ore fermecate”. În 1896, Isadora a ajuns la Chicago, a participat la audiții pentru multe companii de teatru și și-a găsit în cele din urmă un loc în trupa lui Augustin Daly, cu care a plecat la New York, unde a urmat cîteva cursuri cu Marie Bonfanti, dar a fost rapid dezamăgită de balet.

Eliberată de constrîngeri încă de cînd era copil, visa la dansatoarea viitorului și la marea Artă

Simțindu-se insuficient apreciată în America, tînăra s-a mutat la Londra în 1898, a devenit rapid cunoscută, a început să cîștige mulți bani și și-a permis să închirieze un studio unde s-a antrenat pentru viitoarele ei spectacole. De la Londra, în 1900 a călătorit la Paris și a cîștigat și aici admirația publicului. În 1902, Loïe Fuller a invitat-o să facă turnee împreună și cele două artiste au călătorit prin toată Europa, dansatoarea devenind foarte iubită pentru tehnicile ei inovatoare, atît de diferite în comparație cu rigiditatea baletului clasic.

În 1910, Duncan l-a întîlnit pe ocultistul Aleister Crowley la o petrecere și cei doi au început o relație, deși el era, de fapt, mai atras de partenera ei de la acea vreme, Mary Dempsey (cunoscută ca Mary D’Este sau Desti). În 1911, designerul francez Paul Poiret a închiriat un conac în La Celle-Saint-Cloud, unde organiza petreceri fastuoase. La una dintre ele, supranumită ,,La fête de Bacchus”, desfășurată pe 20 iunie 1912, Isadora Duncan, care purta o rochie de seară

de inspirație antică proiectată de Poiret, a dansat desculță pe mese, îmbrăcată într-o togă, printre cei 300 de invitați, iar martorii au povestit că în acea seară s-au băut 900 de sticle de șampanie.

Artistei nu-i plăceau aspectele comerciale ale turneelor, deoarece considera că o distrăgeau de la misiunea ei reală, aceea de a educa tinerii pentru dans, așa că a decis să deschidă școli pentru a le învăța pe adolescente filozofia dansului, prima dintre ele fiind inaugurată în 1904 la Berlin, în Germania. Atunci, ea declara: „Dansatoarea viitorului va fi una al cărei corp și al cărei suflet vor fi crescut în armonie împreună, astfel încât limba naturală a acestui suflet va fi devenit mișcarea corpului. Iată misiunea dansatoarei viitorului. Ea va veni: spiritul liber, care va locui în corpul femeilor noi; mai strălucit decât a fost vreodată vreo femeie; mai frumos decât toate femeile din secolele trecute; cea mai mare inteligență în cel mai liber corp”. Instituția inaugurată la Berlin a fost locul de naștere al ,,Isadorabilelor” (Anna, Maria-Theresa, Irma, Liesel, Gretel și Erika), protejatele Isadorei Duncan, cele care îi vor duce mai departe moștenirea artistică. Marea dansatoare le-a adoptat legal pe toate cele șase fete în 1919, astfel că acestea au primit numele ei de familie. La aproximativ un deceniu după fondarea școlii de la Berlin, Isadora a înființat la Paris o școală similară, dar instituția a fost însă închisă în scurt timp din cauza izbucnirii Primului Război Mondial.

În 1914, artista s-a mutat în Statele Unite și și-a transferat școala aici, iar în timpul petrecut la New York a pozat pentru o serie de studii ale fotografului Arnold Genthe. A fost nevoită să părăsească America în 1915 la bordul RMS Lusitania.

Atît în viața profesională, cît și în cea privată, a încălcat standardele tradiționale

Isadora Duncan era o nonconformistă sub toate aspectele. Era bisexuală și atee și vorbea mereu despre simpatiile ei comuniste. În 1921, simpatiile ei de stînga

au dus-o în Uniunea Sovietică și după puțin timp a înființat o școală de dans la Moscova. Cu toate acestea, incapacitatea guvernului sovietic de a-și îndeplini promisiunea de a o sprijini a determinat-o să se întoarcă în Occident și să lase instituția în grija uneia dintre protejatele ei, Irma. În timpul ultimului turneu în Statele Unite, în 1922–1923, a fluturat o eșarfă roșie în timp ce își dezvelea sînii pe o scenă din Boston, spunînd: ,,Acesta este roșu! La fel sînt și eu!”

Artista a avut trei copii, toți născuți în afara căsătoriei. Prima care a venit pe lume, Deirdre Beatrice, era fiica designerului de teatru Gordon Craig și al doilea copil, Patrick Augustus, era fiul lui Paris Singer, al 22-lea din cei 24 de copii ai magnatului american Isaac Singer. Ambii s-au înecat la Paris în 1913, după ce mașina în care se aflau cu dădaca lor a căzut în Sena.

În autobiografia sa, artista povestește că a implorat un tînăr italian, sculptorul Romano Romanelli (fiul lui Raffaello Romanelli, cel care, între anii 1902-1913, a realizat mai multe sculpturi în România, printre care grupul statuar ,,Zeul Peleșului”, statuile zeului Dansului și al zeului Neptun, grupul Apollo cu cele două Minerve, Venus intrînd în baie, toate la Peleș, bustul regelui Carol I de la Castelul Pelișor, statuia lui Mihail Kogălniceanu și cea a lui Alexandru Ioan Cuza din Iași, Monumentul Unirii din Galați, Monumentul Eroilor Sanitari din București și multe monumente funerare în Cimitirul Bellu) să se culce cu ea pentru că era disperată să aibă un alt copil. A rămas însărcinată și a născut un fiu pe 13 august 1914, dar bebelușul a murit la scurt timp după ce a venit pe lume. În 1921, după sfîrșitul Revoluției bolșevice, cînd Isadora Duncan a locuit pentru un timp la Moscova, l-a cunoscut pe poetul Serghei Esenin, care era cu optsprezece ani mai tînăr decît ea. Pe 2 mai 1922 cei doi s-au căsătorit și poetul a însoțit-o într-un turneu prin Europa și Statele Unite. Mariajul a fost de scurtă durată, doar un an, pentru că în mai 1923 Esenin a părăsit-o și s-a întors în URSS. Doi ani mai tîrziu, pe 28 decembrie 1925, poetul a fost găsit mort în camera sa din Hotelul ,,Angleterre” din Sankt Petersburg.

La sfîrșitul anilor 1920, cariera Isadorei a intrat în declin și a devenit mai cunoscută pentru necazurile ei financiare, viața amoroasă scandaloasă și pentru faptul că apărea frecvent sub influența băuturilor alcoolice în public doar pentru spectacolele sale. Și-a petrecut ultimii ani mutîndu-se între Paris și stațiunile de la Marea Mediterană, lăsînd tot timpul în urmă datorii la hoteluri.

O moarte tragică și bizară

În noaptea de 14 septembrie 1927, pe cînd se afla la Nisa, în Franța, artista, care avea 50 de ani, s-a urcat într-un automobil decapotabil deținut de Benoît Falchetto, un mecanic franco-italian. Purta la gît o eșarfă lungă, pictată manual, creată de artistul de origine rusă Roman Chatov, un cadou pe care îl primise de la prietena ei, Mary Desti. Aceasta din urmă, cînd a văzut-o că se pregătea de plecare, a sfătuit-o să-și ia o pelerină pentru că vremea era rece, dar ea nu a vrut săși pună decît eșarfa aceea în jurul gîtului. În timp ce se urca în mașină, i-ar fi spus lui Desti și celorlalți prieteni cu care petrecuse pînă atunci: ,,Adieu, mes amis. Je vais à la gloire!” (,,Adio, prieteni. Mă duc spre glorie!”). Romancierul american Glenway Wescott menționează însă că Desti a spus mai tîrziu că ultimele cuvinte ale Isadorei au fost: “Je vais à l’amour”.

Imediat ce automobilul s-a pus în mișcare pe Promenade des Anglais, eșarfa de mătase pe care Isadora o purta în jurul gîtului a alunecat de pe umerii săi și s-a prins în butucul roții din spate a mașinii. Autovehiculul s-a oprit brusc, iar șalul a tras cu putere capul pasagerei spre spate și pur și simplu i-a frînt gîtul. Isadora a fost dusă la spital, dar era deja decedată. Trupul artistei a fost incinerat, iar cenușa a fost depusă lîngă urnele copiilor ei din columbarul de la Cimitirul Père Lachaise din Paris. (Sursa: dosaresecrete.ro) r m

Isadora Duncan și Serghei Esenin

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale Totul este o nebunie

Recunosc cinstit că sînt o nostalgică după ,,epoca de aur”, chiar dacă aceasta a fost doar poleită, pentru că mi-a dat posibilitatea să am o casă, să lucrez 38 de ani în același loc de muncă, să merg anual la mare și la munte, să am o mașină, îmbrăcăminte decentă și, mai ales, să nu stau cu grija pierderii slujbei, așa cum se întîmplă cînd ești la cheremul unui patron. În acea perioadă, în pofida multor critici cu privire la restricțiile și racilele vechiului regim, lucrurile n-au stat chiar așa. De pildă, eu am putut călători peste graniță, ba chiar am stat trei luni la Paris, împreună cu soțul meu, detașat acolo ca inginer specialist; sau, cînd m-am îmbolnăvit de T.B.C. pulmonar, am avut tratament gratuit la Sanatoriul din Bușteni, la fel ca mulți alți bolnavi din țara asta, în condiții de excepție, și mi-am refăcut sănătatea fără să plătesc un leu... Apoi, este un neadevăr că religia era interzisă, cînd însuși Ceaușescu și-a înmormîntat părinții cu slujbă și un sobor de preoți.

Se știa că la biserică nu se duceau decît aceia care nu-și doreau asta, exceptînd activiștii de partid.

Spre deosebire de vremurile de atunci, în prezent, numi mai permit nimic, decît să uzez de ,,dreptul” de a spune lucrurilor pe nume. Am uitat culoarea Mării, fac plajă și mă plimb pe litoral doar prin intermediul micului-ecran; port aceeași îmbrăcăminte din vremea în care îmi permiteam lejer să o cumpăr, dar, mai presus de toate, am căpătat ,,dreptul” de a fi numit cetățean ,,DEFAVORIZAT”, termen neîntîlnit înainte, dar care astăzi este intens utilizat, ilustrînd condițiile pe care ni le oferă sistemul actual de pensii și salarii.

Este nedrept, în opinia mea, ca perioada ceaușistă să fie asimilată cu perioada stalinistă. Nici acum nu-mi vine să cred că Ceaușescu a fost condamnat pentru ,,subminarea economiei naționale”, cîtă vreme a lăsat o țară industrializată și fără nici o datorie externă, caz nemaîinîlnit în istoria lumii, după cum au declarat experți și instituții internaționale. Fostul conducător a făcut marea greșeală de a dori ca România să nu mai fie datoare la atotputernicele organisme financiare. Cu eforturile dureroase ale populației, țara noastră și-a achitat atunci o datorie de 19 miliarde de dolari. Acum, mă întreb: cît timp va trebui ,,să strîngem

Herdan – strãbunicul fast-food-ului din Capitalã

Pe lîngă faptul că frații Herdan puseseră în perioada interbelică bazele unui adevărat imperiu al panificației (cifrele arată că la 1938 aproape 10% din producția alimentară a Bucureștilor era realizată de ei), aceștia au adus în premieră în Capitală și în România și conceptul american de fast-food, care se numea pe atunci „automat”. De la macaroane la mititei, de la felii de tort la amandine, toate erau servite din vitrină de doamne în uniformă, iar locul a devenit repede un magnet pentru „boemii” vremurilor, mai ales datorită prețurilor modice. În următoarele rînduri vă vom prezenta povestea „automatelor” Herdan din centrul Bucureștilor.

Dincolo de restaurantele distinse ale Bucureștiului interbelic, de barurile sofisticate de pe lîngă Calea Victoriei sau de cafenelele și bodegile unde își petreceau zilele scriitorii și actorii vremii, se află „automatele” Herdan, care au rămas în istorie datorită conceptului nou pe care l-au adus în România, a prețurilor accesibile și a curățeniei impresionante. „Invenția” fraților Herdan era un concept adus din Statele Unite și era practic un strămoș al fast foodurilor de astăzi care au împînzit Capitala. Aici veneau și oameni care voiau să mănînce o masă caldă repede, în pauza de prînz de la muncă, dar și „gentilomi” care se adunau la mese să piardă timpul, să flirteze cu vreo fată sau să discute despre viață, politică și fel de fel de alte subiecte. Prețul? Șapte lei, orice din meniu.

Primele două astfel de „automate” Herdan se aflau în centrul orașului, unul la Blocul ARO (unde a funcționat Cinematograful Patria) și în Bulevardul Academiei, vizavi de librăria Cartea Românească. În spatele unei vitrine și al unei mese cu tăvi cu diferite feluri de mîncare se aflau mai multe doamne îmbrăcate în uniformă verde, care de grăbeau să servească clienții care nu conteneau să vină. Frații Herdan aveau la bază una dintre cele mai mari fabrici de panificație din București, iar automatele au venit ca o „extensie” a afacerii principale, afacere care furniza 10% din producția alimentară a Capitalei. Textele reclamelor pentru automate scoteau în evidență cîteva caracteristici principale: „bun, curat, ieftin”, iar calitatea și prețurile erau aproape imbatabile în fața competiției. Cum spuneam, prețul pentru o porție era de 7 lei, indiferent ce îți comandai: friptură, pîrjoale, musaca, mititei, macaroane cu brînză și pilaf de pasăre, cu garnituri de piure și cu pîine, iar ca desert o amandină sau o prăjitură cu fructe, iar lista poate continua.

„Primele două automate Herdan au fost în Blocul ARO (unde a funcționat Cinematograful Patria – n.r) și în Bulevardul Academiei, vis-à-vis de librăria Cartea Românească. Clientul își lua frugala hrană lîngă niște măsuțe dimensionate pentru înălțimea statului în picioare. Ceva mai tîrziu, automatul Herdan își avea în Calea Victoriei, în fața Palatului Telefoanelor, o clădire cu trei nivele. La parter clientela stătea și consuma în picioare, la cele două etaje erau mese cu scaune, iar fetele în uniformă luau aici comenzi și serveau ca la restaurant”, explica scriitorul Vlaicu Bârna, potrivit Eisberg

De unde provine numele de „automat”

Deși aproape nimic din tot procesul de la locațiile Herdan nu era automat, Vlaicu Bârna explică, spunînd că numele „era impropriu” și își avea originea la afacerea care se afla în clădirea de sub terasa Cercului Militar. „Acolo se proceda cu introducerea unei fise într-un aparat și apăsînd pe buton se declanșa servirea mecanică a gustărilor și băuturilor afișate”.

Este foarte important să menționăm că printre „domnișoarele” îmbrăcate în verde de la Herdan se număra la un moment dar și Maria Tănase, care a fost casieră la „automat” pe vremea cînd doar visa să devină cîntăreața de succes care a cucerit lumea cu vocea sa. De asemenea, locațiile Herdan erau frecventate și de alte nume celebre. „În acel loc își făcuse vad boema bucureșteană și i-am auzit de multe ori pe Jebeleanu, pe Horia Groza și pe Eugen Ionescu pomenind de întîlnirile lor de la automat. (…) Noțiunea de automat a rămas, și anexa fabricii Herdan a preluat-o, asigurîndu-i succesul. Pentru alte gustări frugale, cu economie de timp și bani, centrul Bucureștilor mai avea cîteva puncte. Era bodega Mercur din Pasajul Imobiliara, cu produse din carne, consumate în fața bufetului, în picioare, apoi bodega Dragomir Niculescu, cu vestitele pateuri cu ciuperci și bere Löwenbrau și plăcintăria Tic-Tac de pe Bulevardul Elisabeta, cu porțiile ei de foietaj fin cu carne și brînză, asociate vinului negru la sfert sau pahar.”, povestește Vlaicu Bârna.

De asemenea, „automatele” Herdan erau atît de populare încît denumirea a intrat în argoul tinerilor și studenților, care ajunseseră să se cheme, fie în pauzele dintre cursuri, fie la finalul orelor, „Te fac un Herdan?”, care însemna nu doar mîncare, ci poate și o plimbare prin parc sau prin centrul orașului, braț la braț. B365.RO

cureaua” pentru a ne plăti împrumuturile uriașe (de cca. 150 de miliarde de euro!) pe care le-au făcut guvernanții țării în ultimii 33 de ani?

Ceaușescu și-a păstrat demnitatea chiar și în clipa morții. N-a permis să fie batjocorit și, personal, în toată viața lui n-a jignit pe nimeni cu termeni de genul ,,țiganca dracului”, ,,găoază” și n-a pălmuit nici un copil, cum s-a întîmplat în regimul democrat. Nu a tăiat salarii și pensii, și n-a spus niciodată: ,,bătrînii sînt o povară, soluția fiind ieșirea lor din sistem”. Timpul, însă, nu iartă, își pune amprenta, implacabil, pentru ca și cel mic să ajungă bunic.

După trei decenii de libertate, am reușit marea performanță de a avea două Românii: A LOR și A NOASTRĂ, a defavorizaților, care n-au avut nici o vină în mersul Istoriei, drumul fiind trasat de forțe mult prea puternice, care decid soarta lumii fără să întrebe pe nimeni. Azi, normalul și anormalul sînt ițe tot mai încurcate și dificil de descurcat. Unii mănîncă doar un ou, iar alții, puțini, cîte un bou. Aleșii poporului, după ce își văd sacii în căruță, dau bice cailor pînă în ,,ogor”, uitînd că acesta este al tuturor.

Bogat sau sărac, trecînd înfrigurați prin TIMP, ne rătăcim în CLEPSIDRA DE NISIP, punînd punct șederii noastre pe Pămînt. Înțelegem acest lucru, în sîrșit, cînd CLEPSIDRA s-a golit.

LILIAnA TETELEA

Scrisoarea săptămînii

Un cititor fidel, la ceas aniversar

Stimată redacție, Vă scriu aceste rînduri în speranța că mă veți ajuta să îi fac o surpriză socrului meu, care la începutul toamnei împlinește 73 de ani. Ioan Tudurachi s-a născut în data de 3 septembrie 1948 în Ciohărăni (jud. Iași), un sat liniștit de lîngă Hanul Ancuței, din povestirea lui Mihail Sadoveanu. Este căsătorit cu Ana Tudurachi de 47 ani și au împreună trei băieți (Doru, Bogdan și Jan). Au trei nurori (Ani, Denisa și Ana) și cinci nepoți (Călin, Antonia, Tudor, Darius și Giulia). În prezent, locuiește în Beudiu (jud. Bistrița Năsăud), la marginea satului, înconjurat de natură. Acolo și-a creat propriul colțișor de rai.

Socrul meu este un adevărat patriot, care nu și-a părăsit niciodată țara, un iubitor și susținător înfocat al lui Corneliu Vadim Tudor. L-a admirat mereu pentru corectitudinea lui și iubirea față de poporul român. Este un om modest, corect, bun, harnic și săritor. Un om cu credință în Dumnezeu și iubitor de oameni și natură. Are toată colecția Revistei „România Mare”, de la primul număr, și așteaptă săptămînă de săptămînă, în fiecare joi, cu nerăbdare și interes, să citească revista.

În semn de respect față de Corneliu Vadim Tudor, în anul 2015 a plantat un stejar în grădina lui. Acum copacul este mare, înalt, verde și înconjurat de flori. M-a rugat să vă transmit că vă așteaptă cu drag în colțul lui de rai.

Vă mulțumesc din suflet că mă ajutați să îi fac această surpriză!

DENISA TUDURACHI

P.S.: Cu ocazia zilei de naștere, colectivul redacției îi urează domnului Ioan Tudurachi un călduros La Mulți Ani, multă sănătate și bucurii alături de frumoasa dumnealui familie! Vă mulțumim pentru fidelitate.

File de istorie

Splendori şi enigme ale Culturii Cucuteni (I)

În anul 18S4, un harnic şi talentat folclorist român, Teodor Burada, era chemat pe neaşteptate să joace un rol important în istoricul arheologiei româneşti. Lucrurile s-au petrecut în felul următor. La o carieră de piatră din satul moldovean Cucuteni, situată pe dealul Cetățuia (la 9 km de Tg. Frumos şi la 60 km de Iaşi), printre rocile sfărîmate s-au ivit nişte cioburi de oale frumos colorate și cîteva frînturi de figurine modelate în lut. Nu semănau deloc cu vasele care se vindeau la iarmaroace, de parcă ar fi provenit de pe cine ştie ce tărîmuri îndepărtate. Muncitorii de la carieră le-au admirat, dar au rămas în acelaşi timp uimiţi Mulţi auziseră despre un ieşean învăţat care cutreiera satele, studiind casele, cîntecele, uneltele şi jocurile oamenilor; l-au chemai deci pe dată să vină să le cerceteze.

Burada nu era arheolog, dar şi-a dat repede seama că se afla în faţa unei descoperiri excepţionale, a unor vestigii provenind nu de pe cu totul alte tărîmuri – cum se presupusese –, dar din timpuri foarte îndepărtate. Pe dealul Cetăţuia ieşiseră la iveală semnele unei lumi de mult apuse: celebra cultură materială Cucuteni îşi făcea intrarea în istorie.

T. Burada a înţeles că loviturile de tîrnăcop ale exploatării trebuiau să înceteze. A făcut neîntîrziat demersurile necesare şi a pledat cu energie pentru sistarea lucrurilor la cariera de piatră. Nepreţuita comoară a putut fi astfel salvată de la distrugere.

În anii următori, arheologii şi-au făcut apariţia în satul Cucuteni, pe înălţimea Cetăţuia. N. Beldiceanu, Gr. Buţureanu şi D. Diamandi din Iaşi, ca şi D. Butculescu din Bucureşti au fost pionierii investigaţiilor. Roadele primelor săpături au fost atît de interesante încît aria cercetărilor a depăşit curînd locul descoperirilor iniţiale. O cultură neolitică de o excepţională vigoare şi frumuseţe era treptat reconstituită. Străinătatea avea şi ea să fie curînd informată despre revelatoarele descoperiri, în 1889, Gr. Buțureanu le prezenta la un congres internaţional din Franţa, iar Diamandi proceda în acelaşi mod la reuniunea Societăţii de antropologie de la Paris. Cucutenii pătrundeau astfel în circuitul mondial al marilor valori arheologice, atrăgînd atenţia unora dintre cei mai buni cunoscători ai epocii neolitice.

Ce particularităţi deosebite explicau interesul excepţional al vestigiilor cucuteniene? În primul rind, splendida ceramică pictată, a cărei evoluţie cromatică şi stilistică oferea indicii edificatoare despre dezvoltarea materială şi spirituală a făuritorilor ei. În

al doilea rînd, întruchiparea în creaţii plastice de o mare forţă expresivă a cultului fertilităţii şi fecundităţii, ca şi a unor preocupări spirituale interesante. În al treilea rînd, structura aşezărilor şi locuinţele însele, concepute într-un mod aparte.

Există încă multe necunoscute în cercetarea Culturii Cucuteni, se mai poartă discuţii asupra unor aspecte particulare ale ei, asupra cronologiei şi originii ei etc. Dar consensul devine general cînd este vorba de aprecierea originalităţii şi strălucirii ei excepționale!

Controverse cronologice

Ecoul larg stîrnit de noua cultură neolitică a atras în lucrările de cercetare şi o seamă de arheologi străini de mare prestigiu. Printre aceştia s-a numărat H. Schmidt, care a efectuat săpături la Cucuteni în 1909 şi 1910, publicînd rezultatele într-o monografie, din 1932, deosebit de valoroasă. Analizînd minuţios stilul ceramicii pictate, ca şi diferitele straturi în care se făcuseră descoperirile, el a creat o clasificare judicioasă, care în linii generale s-a menţinut pînă astăzi. Principalele etape succesive pe care le-a deosebit sînt: Cucuteni A, Cucuteni A-B şi Cucuteni B. Săpăturile şi cercetările ulterioare au confirmat această clasificare, care a fost îmbogăţită şi precizată de şcoala arheologică românească. Întregul complex cu ceramică pictată Ariuşd-Cucuteni-Tripolia a putut fi astfel mai bine înţeles şi cunoscut.

Localităţile asupra cărora s-au concentrat cercetările sînt astăzi bine cunoscute în literatura ştiinţifică: Izvoare, Traian, Hăbăşeşti, Zăneşti, Corlăteni, Valea Lupului, Tîrpeşti, Truşeşti etc. Unii dintre cei mai buni arheologi ai noştri au lucrat aici. Săpăturile de mare amploare de la Hăbăşeşti şi Truşeşti (conduse de VI. Dumitrescu şi M. Petrescu-Dîmboviţa), unde s-au dezvelit în întregime două sate neolitice din faza Cucuteni A, precum și cele de la Izvoare, Traian, Frumuşica, Corlăteni, Glăvăneştii Vechi, Valea Lupului şi Cucuteni, efectuate de Radu Vulpe, Hortensia şi Vladimir Dumitrescu, I. Nestor, C. Mătase, Marin Dinu, Silvia Marinescu-Bîlcu şi M. Petrescu-Dîmboviţa, au adus noi contribuţii privitoare la diferitele etape ale culturii la care ne referim.

O semnificaţie specială au avut cercetările aprofundate de la Cucuteni, reluate de arheologii ieşeni în 1961. Periodizarea clasică a culturii Cucuteni a putut fi îmbunătăţită, definindu-se mai riguros momentele evoluţiei ei. La aceasta a contribuit faptul că s-au efectuat simultan săpături în două aşezări cu ceramică pictată de tip Cucuteni: Cetăţuia şi Dîmbul

Monumentul Tăblițelor de la Tărtăria

Morii; fiecare dintre acestea prezintă o succesiune de depuneri arheologice, cu faze deosebite, care se completează reciproc.

Printre problemele controversate rămîne totuşi, în faza actuală a cercetărilor, vîrsta Cucutenilor. Astfel, pe baza cronologiei clasice, mai vechi, stabilite prin compararea neoliticului balcano-dunărean cu cel din spaţiul egeo-anatolian, se consideră că evoluţia Culturii Cucuteni se desfăşoară între 3000 i.e.n. (eventual sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n.) şi 1900 î.e.n., cînd începe pentru Moldova tranziţia spre epoca bronzului. În sprijinul acestei datări s-au invocat în ultima vreme şi tabletele cu inscripţii de la Tărtăria din Transilvania, cu analogii în perioada 2800-2750 î.e.n. din Mesopotamia.

Iată însă că determinările prin metoda modernă a carbonului 14 duc la concluzii care indică un decalaj de peste şapte secole faţă de datările amintite mai înainte, în sensul unei vechimi sporite. Astfel, analizele efectuate în laboratorul de la Groningen (Olanda) asupra unor seminţe de grîu carbonizat de la Hăbăşeşti, provenind din faza cea mai tîrzie a etapei Cucuteni A (Cucuteni As), indică o vechime de circa 3400-80 î.e.n. Pentru faza Cucuteni B2, analizele au indicat 2750 ± 250 î.e.n.

Specialiştii nu sînt totuşi surprinşi de acest rezultat. Într-adevăr, astfel de decalaje (şi chiar mai mari, pînă la 1000 de ani) au fost constatate la aplicarea aceleiaşi metode şi la alte culturi neolitice din Europa. Vîrsta Cucutenilor rămîne deci, pînă acum, discutabilă. Continuarea determinărilor cu carbon 14 (şi prin alte metode) – asupra unui număr tot mai mare de probe şi în laboratoare diferite – va permite, desigur, să se dezlege problema cronologiei cucuteniene.

Controversată este, de asemenea, în stadiul actual al cercetărilor, problema originii ceramicii pictate a acestei remarcabile culturi. Cercetările mai noi o privesc ca o sinteză care a îmbinat, pe baza unei tehnici superioare şi a unui stil original, influenţe multiple, mai apropiate şi mai îndepărtate. Astfel, decorul cu alb ar fi fost preluat de la cultura Gumelniţa, iar unele elemente picturale de la cultura Petreşti. care ar fi continuat, la rîndul ei, prin intermediul culturii Turdaş. Totodată, se relevă legături cu complexul cu ceramică pictată din Grecia continentală şi Asia Mică. Dar aceste argumente întîmpină obiecţii, invocînduse, de pildă, că faza veche a culturii Ariuşd-Cucuteni este anterioară fazei vechi a culturii Petreşti. Problema rămîne deci să fie rezolvată prin noi cercetări. (va urma)

Prof. dr. doc. MIRCEA PETRESCU-DÎMBOVIȚA

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Depeșa de la Ems (I)

În seara de 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la dineul de la Ministerul de Externe. Împreună cu el se aflau Roon, ministrul de război al Prusiei, şi von Moltke, şeful Statului Major. Telegrama adusă de un curier avu darul, după cum notează Bismarck în memoriile sale, să-i facă pe cei doi invitaţi să lase cuţitul şi furculiţa. Motivul? Simţeau că afacerea le scăpa din mînă, că proiectul la care visau atît – războiul cu Franţa – se năruia ca un castel de nisip. Bismarck îl întrebă pe Moltke:

– Este armata noastră cu adevărat atît de bine pregătită încît putem începe războiul avînd şanse sigure de victorie?

Răspunsul nu întîrzie.

– N-am avut niciodată un instrument de luptă mai bun.

– Ei bine, continuaţi-vă cina în linişte, îl îndemnă Cancelarul de Fier şi, luînd un creion, se apucă să rezume telegrama primită cîteva minute mai devreme, şi care fusese pe punctul de a le strica dispoziţia, periclitînd izbucnirea unui război.

Aşa a fost săvîrşit unul din cele mai faimoase falsuri politice intrat în analele diplomaţiei sub numele de DEPEŞA DE LA EMS.

Acum un secol, Europa urmărea ravagiile războiului franco-prusac. Militarismul prusac, care căuta de cîţiva ani un prilej pentru „cauza germană“, îl găsise. Armatele lui Napoleon al III-lea, complet nepregătite, erau decimate una după alta. Contradicţiile economice, politice, militare care generaseră războiul se proiectau la dimensiuni agravate, între altele, de întărirea puternică a Prusiei după victoria de la Sadova (1866) – care a însemnat înfrîngerea armatei habsburgice şi totodată sfîrşitul dominaţiei austriece asupra Confederaţiei germanice atunci dizolvată – care stîrnea temeri tot mai mari la Paris. Napoleon al III-lea vedea cu panică crescîndă cum von Moltke reuşise să organizeze în mod exemplar armata prusacă, cum Bismarck îşi asigurase supremaţia în cadrul Federaţiei statelor din nordul Germaniei, legînd Prusia prin tratate de alianţă ce-i puneau la dispoziţie, în caz de război, şi statele din centru sau sud, ca Bavaria, Würtenberg, Baden şi Hessa, cum regele Wilhelm al Prusiei se pregătea să devină kaiserul întregii Germanii.

„Pentru a realiza unitatea politică a Germaniei, vechiul vis al lui Bismarck, rămînea Cancelarului de Fier decît să alăture aceste state (din sud – n.n.) Confederaţiei Germaniei de Nord. Dar prin ce mijloace? Napoleon al III-lea ceruse pentru statele din sud dreptul de a forma o uniune independentă. În plus, locuitorii acestor ţinuturi nutreau o vie antipatie faţă de Prusia. Bismarck găsise

Telegrama

o soluţie: să stingă ideile particulariste (autonomiste –n.n.) ale bavarezilor şi ale celorlalţi, printr-un sentiment mai puternic – ura împotriva Franţei – printr-un război împotriva acestei ţări. Dar Franţa trebuia în mod necesar să apară drept agresorul Prusiei. Printr-o neînchipuită suită de acte necugetate, şi de hotărîri nechibzuite, Napoleon al III-lea, împărăteasa Eugenia, mai mulţi miniştri francezi, au făcut jocul cancelarului prusian, căzînd, cu capetele adormite, în capcana pe care acesta le-o întindea“. Celebrele analize pe care Karl Marx le aplică războiului de la 1870 – declanşat de puternice rivalităţi şi conflicte de interese – şi filipicele lui Jean Jaures la adresa celor răspunzători de acel sîngeros carnagiu, scot mai limpede la lumină cauzele sale decît cei care au fost interpreţii destinului istoric.

Centenarul războiului franco-prusac a determinat în diferite ţări europene apariţia unor numeroase evocări ale evenimentelor. Într-o serie de texte aparţinînd istoricilor francezi se enumerau atît mobilurile militarismului prusac, cît şi inconştienţa şi iresponsabilitatea cercurilor guvernante ale celui de-al II-lea imperiu. O viziune care se depărtează întrucîtva de cea a istoriografiei „clasice“ franceze o aduce André Castelot în studiul pe care îl prezintăm cititorilor noștri.

Un Hohenzollern la Madrid?

În noaptea de 2 spre 3 iulie, ambasadorul Franţei la Madrid, baronul Mercier de Lostende, expedie la Paris o alarmantă depeşă. Diplomatul, convocat de generalul Prim, îl ascultase pe şeful guvernului spaniol explicîndu-i situaţia dificilă a Spaniei.

– Ne cunoaşteţi situaţia. De aproape doi ani, de la înlăturarea Isabellei a II-a, în 26 septembrie 1868, în Spania se află un regim provizoriu care nu se poate eterniza. Cu atît mai mult cu cît, de curînd, la 25 iunie, regina a abdicat, în sfîrşit, oficial. A sunat ora găsirii unei soluţii. Nu doresc republică. Am căutat un prinţ de pus pe tron. Pentru moment, un Bourbon ar fi greu de găsit. Ni s-a vorbit

despre un membru al casei de Savoia, despre un altul al casei de Bragance. După un examen mai atent nu ni s-au părut acceptabili.

O oarecare pauză. După care generalul Prim continuă:

– Aşadar, ne trebuie un rege. Nu-l putem găsi. Şi iată, tocmai cînd căutările noastre par zadarnice, ni se propune unul care întruneşte toate condiţiile. Este de sînge regal, catolic, are 34 de ani, se prezintă foarte bine. Este militar, ceea ce va flata armata, este căsătorit cu o prinţesă portugheză, ceea ce va înclina multe spirite în favoarea sa. În fine, vorbeşte spaniola. După cum vedeţi, e ceea ce ne trebuie. Este vorba de prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen. La auzul acestui nume, baronul Mercier tresărise. Prinţul Leopold nu se înrudea decît de departe cu regele Wilhelm al Prusiei, ceea ce nu însemna însă că era mai puţin dependent de şeful familiei Hohenzollern –acelaşi rege Wilhelm –, şi că ar fi putut accepta un tron fără acordul acestuia. De altfel, Anton de HohenzollernSigmaringen, tatăl prinţului Leopold, ceruse acordul regelui Prusiei pentru fiul său şi Wilhelm n-avusese nici un motiv să i-l refuze. Bismarck, cu atît mai puţin. Dar fiind vorba de o chestiune de familie, guvernul prusac nu fusese consultat.

În felul acesta s-ar fi putut ca Franţa să se trezească cu o a doua frontieră comună cu Prusia. Baronul Mercier se mulţumise la început să exclame:

– Oh! Un german!

– Da, recunoscuse generalul Prim. Dar de ce vă temeţi? O alianţă dinastică nu mai înseamnă astăzi mare lucru. La noi acţiunile unui prinţ străin nu pot fi decît extrem de limitate. Va sosi într-o ţară pe care n-o va cunoaşte bine, va fi nevoit să jure pe o Constituţie foarte liberală, va trebui să colaboreze cu un popor atît de mîndru şi de dificil, cu un spirit atît de independent, cum este poporul nostru. Spania este un pămînt dur, care nu poate fi cu uşurinţă modelat. Ştiţi că pe timpul monarhiilor trecute, Ludovic al XIV-lea şi nepotul său, Filip al V-lea al nostru, erau odată cît p-aci să se războiască.

– Poate, ripostase ambasadorul. Totuşi, adevărul este că în Franţa această alegere va produce o impresie defavorabilă.

– Mi-ar părea rău şi totodată mi-ar fi greu de înţeles. Prinţul Leopold este nepotul unei Beauharnais. Datorită unui joc de alianţe familiale, el este rudă mai apropiată cu familia Bonaparte decît cu regii actuali ai Prusiei. Şi apoi, ştiţi foarte bine că l-am fi preferat pe ducele de Montpensier, fiul lui Ludovic Filip, şi că dumneavoastră, adică Napoleon al III-lea, ați fost cel care n-a acceptat nici un membru al casei d’Orleans. N-ar fi înţelept din partea dumneavoastră să vă opuneţi din nou. Cu atît mai mult cu cît de data aceasta nu avem de ales, neputînd lăsa să ne scape singura şansă ce ne-a rămas.

Furie la Paris (1)

Trebuie citite jurnalele timpului pentru a realiza amploarea şi violenţa reacţiilor franceze. Din anumite editoriale reieşea că imperiul lui Carol Quintul era gata să se reconstituie sub ochii Franţei. Se vorbea de Pirineii şi de Spania prusacă, de hegemonia Hohenzollernilor, de provocare, de umilinţă naţională.

La 5 iulie „Le Siѐcle“ relata că „Franţa, sufocată la toate frontierele de Prusia ori de naţiuni supuse influenţei sale, s-ar trezi redusă la o izolare asemănătoare cu aceea care, odinioară, motivase luptele interminabile ale vechii noastre monarhii împotriva casei de Austria“. „Le Gaulois“ se simţea obligat faţă de sine însuşi să scrie în modul cel mai serios din lume: „Dacă vom fi nevoiţi să suportăm acest ultim afront, nu se va mai găsi nici o femeie pe pămînt care să consimtă să dea braţul unui francez“. Prin violenţa limbajului, presa opoziţiei depăşea tonul foilor guvernamentale. Guvernul era somat să ia poziţie şi să dezvăluie ţării intenţiile sale.

(va urma)

A NDR é C ASTELOT

Otto von Bismarck

de Ems, 13 iulie 1870

Viața de toate zilele

în China Dinastiei Tang (191)

Zeii (4)

Drumul ce duce la Palatul Reginei Mame a Vestului este foarte dificil de străbătut. Piedica principală este Rîul Roshui, pe care nu poate pluti nimic. O altă piedică este Muntele Huo Yan, înconjurat cu flăcări și foc. Perimetrul muntelui se întinde pe 1000 de li, cca. 500 de km. Zidurile Palatului Reginei Mame a Vestului sînt făcute din pietre prețioase, iar meterezele din aur masiv. În palatul zeiței locuiesc Nemuritorii, diferențiați în șapte categorii. Ei pot fi distinși după culoarea veșmintelor purtate roșii, albastre, galbene, verzi, violete și culoarea naturii. Nemuritorii bărbați locuiesc în latura dreaptă a palatului, iar femeile în cea stîngă.

Daoismul a înălțat-o pe Regina Mamă Vestului în vîrful tuturor celorlalte zeități, pentru că ea este deținătoarea elixirului vieții veșnice și supraveghează zidurile Cerului. Ea este o magiciană înzestrată, știe toate farmecele pentru a obține nemurirea. Are în preajma sa un alai numeros de zîne. În călătorii, călărește pe un cal înaripat, un cerb sau un cocor și întotdeauna este însoțită de duhuri. În preajma ei trăiesc phoenicși roșii și cocori albi. Animalul ei favorit este Fung Huang. Regina Mamă a Vestului cultivă și păzește piersicile nemuririi, care cresc timp de 3.000 de ani și au nevoie de încă 3.000 de ani pentru a se coace. Parfumul lor se simte de la mare depărtare. În unele variante ale mitului se spune că este nevoie de 9.000 de ani pentru a obține o recoltă de piersici are nemuririi. Ultimul banchet, care trebuia să aibă loc în timpul Dinastiei Tang, s-a contramandat pentru anul 5080 d.Chr., deoarece, așa cum spune legenda, năbădăiosului Rege al Maimuțelor – Sun Wukong a mîncat toate piersicile pregătite pentru ospăț. Întîmplarea aceasta și

Oameni și miracole (14)

În copaci (1)

Cînd se ridică deasupra pămîntului, levitantul se află, în cele mai multe cazuri, în poziţie verticală.

Nu are nevoie să se sprijine de nimic ca să se înalţe. Pare tras în sus. Martorii spun că Philippe de Neri părea a fi înşfăcat de cineva în mod ciudat şi ridicat de o forţă, foarte sus, deasupra solului.

Înălţimea acestei ascensiuni nu este cea pe care ne-o închipuim în mod obişnuit. Urcatul într-un copac şi aşezarea în vîrful lui sînt menţionate doar în două cazuri: Giuseppe de Copertino (peste douăzeci şi cinci de metri!) şi tînăra arabă carmelită din Pau, Marie de Jesus Crucifie (Secolul al XIX-lea), beatificată de Ioan Paul al III-lea la 13 noiembrie 1983, care, în extazele ei frecvente, era văzută „deseori ridicată de la pămînt pînă în vîrful copacilor“. Maria-Magdalena din Pazzi putea să ajungă la o cornişă înaltă de opt-nouă metri, iar Pedro de Alcantara ajungea pînă pe acoperişul bisericii.

Dar, în general, înălţarea e mai modestă: între douăzeci şi cinci de centimetri şi un metru. însă, indiferent de înălţimea ridicării în aer, miracolul e acelaşi, doar că e mai puţin spectaculos.

Se întîmplă chiar ca unii mistici să se ridice foarte puţin, păstrînd contactul cu solul prin vîrful degetului gros. Uneori levitaţia se face printr-o mişcare bruscă şi impetuoasă (mai ales în cazul extazelor de translaţie). Coborîrea însă este deseori progresivă. Cu excepţia cazului doamnei du Bourg şi a părintelui de Copertino care, pe cînd se afla cocoţat în vîrful unui copac, la ieşirea din extaz, neştiind cum să mai coboare, cerea o scară! Dominique de Jésus Marie (Secolul al XVII-lea) a fost într-o zi ridicată în stare de extaz în timp ce era privit de un martor sceptic, care considera levitaţiile lui drept o înşelătorie. Acesta a fost ridicat de piosul carmelit şi a căzut brusc la pămînt, fiind grav rănit, în timp ce levitantul cobora încet fără să păţească ceva.

În stare de levitaţie, corpul rămîne în poziţia pe care o avea în momentul în care a fost ridicat în sus:

nenumărate alte întîmplări minunate și fabuloase, dar și reale, sînt povestite cu geniu de autorul Wu Chengen – romancier, poet și politician din Secolul al XVI-lea în cartea sa „Călătorie spre Soare-apune“, în care este redată călătoria clericului budist, Maestrul Xuan Zang, care a mers în India să aducă textele sacre budiste pentru a le dărui chinezilor. Despre Regina Mamă a Vestului se vorbește și în mitul despre arcașul Yi și soția acestuia, Chang E, Zeița Lunii, despre care vom povesti separat. Menționăm numai că Regina Mamă a Vestului i-a dat arcașului-erou Yi un flacon cu Elixir al Nemuririi. Privitor la Regina Mamă a Vestului, există mai multe variante ale mitului privind situația ei matrimonială. Am prezentat deja varianta în care Regina Mamă a Vestului apare ca soția puternicului Împărat (de) Jad. Ea mai apare ca soția lui Mu Gong, zeul Nemuririi și al nemuritorilor. Într-o altă variantă a mitului, soțul Reginei Mame a Vestului se numește Stăpînul Estului. Cu acesta, ea se întîlnește o singură zi pe an, moment ce simbolizează Uniunea armonioasă dintre Yin și Yang. Filozofii daoiști o consideră pe Regina Mamă a Vestului ca personificarea feminității. În varianta mitului în care Regina Mamă a Vestului face cuplu cu Stăpînul Estului, ei au 24 de fiice și nouă fii. Regina Mamă a Vestului este prezentă și în folclor, în poezie și numeroase povestiri și legende. Se spune că ea a oferit cîte o piersică a nemuririi mai multor împărați chinezi, iar aceștia au învățat secretul nemuririi de la însăși Regina Mamă a Vestului. La fel ca Marea Zeiță Nii Wa, Regina Mamă a Vestului are legătură cu instrumentele muzicale de suflat. Miturile și legendele în care apare Regina Mamă a Vestului sînt influențate de mitologia tokarienilor, o populație care, pînă în urmă cu un mileniu, trăia în vestul Chinei. Regina Mamă a Vestului a fost venerată cel mai mult în timpul Dinastiei Han. Unii mitologi au comparat-o cu zeița scandinavă Freyja, ambele au legătură cu șerpii.

Zeii Fu Xi și Nii Wa. Numele lui Fu Xi se traduce prin „Strălucirea Supremă“ sau „Așchia Supremă“. Fu

aşezat, în picioare, culcat, în genunchi etc. Extazul nefiind întotdeauna, contrar spuselor, imobil, extaticii au posibilitatea mişcării. Obiectele participă uneori la levitaţie, iar martorii au observat deseori că hainele se menţineau în poziţie normală. „Zona de influenţă“ a miracolului se extinde aşadar uneori la obiecte şi la persoanele pe care le atinge levitantul.

În ceea ce priveşte durata miracolului, aceasta este variabilă, dar în cazurile cel mai temeinic atestate, destul de scurtă: cinci minute, în cazul lui Alfonso de Ligouri, un mare levitant; zece pînă la douăsprezece minute, în cazul lui Andre-Hubert Fournet. Evident, mai multe ore (de la două pînă la patru), în cazul fenomenului care a fost Giuseppe de Copertino!

Levitaţia poate să se producă oriunde: în chilie, în biserică, în grădină, fiind singur sau în mijlocul mulţimii, ziua sau noaptea. Levitanţii sînt deseori înconjuraţi de o lumină descrisă de martori ca fiind nenaturală, iar corpul lor iradiază această lumină mai mult sau mai puţin puternică. în cazul lui Bernardino Realino, iezuit mort în 1616, martorii au mărturisit acest fapt sub jurămînt.

Levitaţia se întîlneşte frecvent la misticii hipertermici sau luminiscenţi. Aproape niciodată la stigmatizaţi, care de cele mai multe ori suferă de paralizia membrelor inferioare şi sînt mari abstinenţi de la mîncare.

Levitaţia induce un fel de uşurare a corpului, astfel încît misticul se pomeneşte uşor ca un fulg. Marie d’Agreda se ascundea ca să nu fie văzută în stare de levitaţie. Corpul ei era „în întregime lipsit de uzul simţurilor, de parcă ar fi fost moartă, şi nu avea nici o reacţie dacă o atingeai. Era ridicat puţin deasupra solului şi atît de uşor de parcă nu ar fi avut nici un pic de densitate; era legănată de adierea vîntului ca un fulg, chiar la distanţă“. Intr-o zi, pe cînd surorile ei întru credinţă au vrut să o scoată din capelă, nereuşind, au smuls stinghiile parchetului ca să o transporte şi au declarat că era „uşoară ca un fulg“. Lipsa de greutate a corpului, ca şi cum aceasta s-ar fi modificat într-o clipă, a fost atestată în cazul mai multor mistici.

Xi este zeu, erou civilizator, împărat legendar și un personaj deosebit de important în mitologia chineză. Dimensiunea lui divină și omenească întrece în valențe pe a tuturor altor divinități sau prezențe mitice cunoscute de chinezi. Venirea lui pe lume s-a petrecut în mod Miraculos. Viitoarea mamă Hua Xu aflînduse pe malul Lacului Leize, a rămas însărcinată după ce a călcat în urma lăsată pe pămînt de talpa unui zeu ceresc. Zeul care lăsase urma în nisip era Lei Shen –Zeul Tunetului, într-o altă variantă a mitului Duhul Mlaștinii. Zeul Tunetului este prezentat pe jumătate om, pe jumătate dragon. Pruncul purtat în pîntecele viitoarei mame avea să fie Zeul Fu Xi. Acesta este doar unul dintre miturile despre Fu Xi, dar există și altele privitoare la nașterea lui. Mai multe localități revendică locul unde s-ar fi născut Fu Xi: Chengjie de pe Fluviul Galben, Lantian din provincia Shaanxi, Tian Shui din provincia Gansu. Se spune că zeul Fu Xi a trăit 197 de ani, din care 115 au fost ai domniei sale ca Împărat Zeu. Precum am menționat anterior, că zeii chinezi pot muri, Fu Xi a murit în satul Chen din provincia Henan de azi, unde există în prezent un mausoleu închinat lui, accesibil vizitării. Tot în Henan, la Wanqiu, unde se spune că el a stabilit capitala țării, se află un tumul funerar și un templu care îi sînt consacrate. Acolo au loc ceremonii la două trei luni odată. Fu Xi este un zeu de origine totemică, un strămoș totemic și civilizator, care a introdus inovații majore în viața socială a colectivității omenești, aflate într-un stadiu primitiv al civilizației. Pînă la apariția lui și la impunerea unor legi noi, triburile vremii se aflau în stadiul matriarhal al organizării sociale, în care doar mama copilului era cunoscută cu certitudine, acesta fiind ignorat ca identitate și însemnătate. Fu Xi este recunoscut de unii cercetători ca primul dintre cei trei împărați legendari ai începuturilor istoriei, alături de Nii Wa și Shennong.

(va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

Invers, unii au devenit extrem de grei, hipergrei, imposibil de deplasat. Astfel, Marguerite Parigot, cea care a avut multe levitaţii: „O greutate atît de mare punea stăpînire pe toate membrele ei, încît, cînd era în picioare, nu mai putea să se deplaseze, iar cînd era culcată, nu mai putea să mişte nici braţele, nici picioarele...“.

Aceste două fenomene – lipsa greutăţii şi hipergreutatea – par să indice o modificare a densităţii corpului. Aici mai trebuie adăugată capacitatea de mişcare cu foarte mare viteză, un fel de superagilitate. Biograful Mariei-Magdalena din Pazzi povestea că „se deplasa cu o viteză incredibilă dintr-un loc în altul, urcînd şi coborînd scările cu o agilitate atît de mare, încît părea mai curînd că zboară decît că atinge pămîntul cu picioarele. Sărea cu siguranţă în locurile cele mai periculoase. Într-o zi de sărbătoare, la 3 mai 1592, a intrat în fugă în strană şi, fără ajutorul cuiva, fără nici un fel de scară, a sărit pînă la cornişa aflată la nouă-zece metri faţă de sol (lăţimea nefiind mai mare de douăzeci de centimetri)“.

Olivier Leroy este autorul care a studiat cel mai bine miracolul levitaţiei. El a făcut o comparaţie între levitaţia mediumnică şi cea mistică. Prima diferenţă este în primul rînd cantitativă: se cunosc în jur de o sută de cazuri de levitaţie la mistici – şi aici e vorba numai de catolici –, în timp ce numai patru-cinci mari mediumi, toţi din Secolul al XIX-lea, au dovedit că levitează. Dar Olivier Leroy subliniază şi alte diferenţe nu lipsite de interes.

Faptul că martorii asistă la şedinţa unui medium, în intenţia foarte precisă de a vedea un fenomen de levitaţie, diferă total de ceea ce se întîmplă în cazul misticilor: aceştia sînt surprinşi de levitaţie, care se declanşează în orice moment, uneori în plină zi. Spectatorii nu se aşteaptă deloc să fie martorii unui astfel de fapt. Misticii sînt foarte jenaţi că stîrnesc astfel curiozitatea. Niciodată nu vom găsi într-o relatare biografică informaţia că vreun mistic a acceptat să „se producă“ în faţa unui public...

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

,,Sper să trăiesc o sută de ani, ca mama“

Îl cunoaște o lume întreagă pe Necula Răducanu sau Răducan, cum i-au trecut gaborii numele de botez în buletin, portarul de legendă al Rapidului și al Naționalei timp de aproape un sfert de secol. Sau Rică, sau Ricanu sau Tamango cum l-a răsfățat tribuna, sau chiar Ricardo, cum l-a botezat marele Pelé, în vara anului 1970, cînd cu Mondialul din Mexico, sperînd că îl va convinge să rămînă în Brazilia. Dar el nu și nu, căci dacă n-aude vorbindu-se românește în jurul său, îi vin pandaliile pe loc

Ricanu este un brand de țară, marcă înregistrată, cum ar fi Dacia-1300 sau poate Cîrnații de Pleșcoi, un bun național și un element inconfundabil în antropologia românească din ultima jumătate de secol. Ce mai încoace și-ncolo, suveranismul a găsit în el un sprijin de nădejde în lupta noastră cu globalismul care ne-a distrus țara.

Potrivit statisticilor, el a strîns peste 400 de meciuri în teren și de 70 de ori i s-a cîntat Imnul Național al României. Palmaresul său sportiv mai numără un titlu de campion și trei cupe ale României. Și dacă, ajuns la 77 de ani, îl întrebi cine este cel mai mare portar român din toate timpurile, îți va răspunde ușor iritat: ,,Cum cine, frățioare? Eu! Ăilalți, Iordache, Țețe, Moraru, Lung sau Duckadam, de la mine au învățat meserie cît am fost antrenor cu portarii la Națională...”. Și cînd nu va mai fi, căci și legendelor le vine rîndul să fie uitate într-o bună zi, ne va privi de pe Aleea Artiștilor de la Bellu, dintr-un bust cioplit în marmură vișinie, cu ochii reci ai eternității. Sau poate de pe vreun timbru, apărînd un 11 metri. Ori poate dintr-o efigie în bronz montată într-un grup statuar în fața Stadionului Giulești, replică la statuia lui Nelu Oblemenco de la Craiova, cînd plesnește balonul cu stîngul lui de aur. Se dă ca sigură știrea cum că, pe cînd era primarul Capitalei, Viorel Lis semnase decizia prin care Strada Semaforului, unde își are domiciliul prietenul său, se va numi Necula Răducanu. Se așteaptă doar momentul. Chestia cu efigia o născocise Teodor Mazilu într-o carte a lui, dar cu Eminescu în primplan. Odată, mergînd pe Șoseaua Botoșani-Dorohoi vreo 3 km și făcînd la stînga, spre Ipotești, dăduse peste efigia marelui poet amplasată acolo, cu multe flori primprejur, și îi plăcuse tot aranjamentul.

În afară că a fost unul dintre cei mai mari portari din lume, Rică Răducanu mai are o calitate: e tot timpul vesel, rîde din orice, fără însă a trece drept neserios și un rînjit, și e pus pe miștocăreală. O singură dată s-a înfuriat de-a binelea: cînd tribuna din Giuleșți a început să strige la un meci: ,,Manu, Manu, e mai bun ca Răducanu!”, închipuiți-vă, cu el de față, sau poate de aceea, să i-o plătească, pentru că plecase la Sportul Studențesc, să-l bage ăia în facultate. La sfîrșitul meciului, a năvălit în vestiare peste tînărul portar Ion Manu, înlocuitorul său, și a început să-l ia la palme, ,,De cînd ești tu, bă, mai bun ca mine, că eu te-am învățat meserie... Nu mai da, nea Rică, striga băiatul ăla, că eu n-am nici o vină. Mi-am făcut doar datoria față de Rapid, nu m-ai învățat matale așa?“... Cînd a auzit asemenea vorbe, Rică s-a potolit imediat, l-a îmbrățișat pe Manu și îl tot lăuda că ce mare portar ieșise din mîna lui. Altfel, Rică glumește cu toată lumea și, dacă te vede trist, te încurajează cu o bătaie pe umăr sau îți trage una după ceafă cu palma aia a lui cît o tigaie, lasă, bă, nu-i nimic. Așa l-a încurajat pe marele Pelé în 1970, după meciul României cu Brazilia de la Mondialele din Mexic, zicîndu-i, lasă, frățioare, că o să-ți facă nevasta și un băiat, ai să vezi. Și așa a fost. Rică Răducanu s-a născut pe 10 mai 1946, în comuna Vlădeni, Ialomița, și ca oricărui copil de țărani, îi plac animalele. Și acum are acasă, în Giulești, cîini, pisici, porumbei și iepuri. Patima porumbeilor l-a apropiat de marele actor Gheorghe Dinică, vecinul său, care odată l-a și păcălit vînzîndu-i niște porumbei

care, însă, a două zi, s-au întors tot la el. ,,Bă Rică –îi spunea odată maestrul Dinică, și el rapidist ca atîția mari artiști români, Ioana Radu, Colea Răutu, Nicu Constantin, Mitică Popescu sau ca politicieni precum Mircea Geoană, Nicolae Văcăroiu – tu m-ai întrecut și vorbești mai spontan ca mine”. De ziua lui, cum fac toți țiganii, 3 zile și 3 nopți nu pleacă lăutarii din curtea lui, taie doi porci și toți vecinii îl pupă și strigă: Să ne trăiești, vereșcane!

Cu darul ăsta al lui de a face lumea să rîdă, nu zici că, în tinerețe, a fost angajat la Teatrul ,,Tănase” într-un număr de succes, vă închipuiți, alături de Stela Popescu și Alexandru Arșinel? Ei cîntau și spuneau ce aveau de spus, iar el se exprima liber cu subiecte din lumea fotbalului, dar prezentate, vă închipuiți, într-un limbaj savuros, ca în tribuna din Giulești. Și, seară de seară, spectacolul se ținea cu casa închisă. Pe afișele din fața teatrului se pusese o bandă roșie în diagonală pe care scria: ,,Cu participarea extraordinară a lui Necula Răducanu”. Vara, spectacolul se muta în Grădina ,,Boema” și spectatorii fără bilet stăteau ciorchine pe garduri, chiar dacă se auzea în stradă ce se spunea acolo. Iar în zilele în care nu putea onora înțelegerea pe motiv că pleca în turnee cu Naționala sau cu Rapidul, sala era pe jumătate goală.

Avea 19 ani cînd a venit acasă cu 3.000 de lei, primul lui salariu la Rapid. De unde ai furat, mă, banii ăștia?, l-a întrebat taică-său, muncitor ceferist. Du-i imediat înapoi! Stai, bre, că asta e leafa mea. Bătrînul nu l-a crezut și s-a întors cu el la club, să audă cu urechile lui că banii aceia erau bani munciți, nu furați. Ce mari emoții a avut la debut, în 1966, cînd l-a înlocuit în repriza a doua pe Marin Andrei, accidentat, și el portar mare, om de națională de atîtea ori și participant la Olimpiada de la Tokyo din 1964. Lumea îl iubea pe Rică și pentru că era portar bun, dar și pentru că nu uita că fotbalul totuși e un joc, și cînd un meci era plictisitor și fără goluri, ieșea el la rampă, histrionul, băgînd cîte o chestie hazlie, un giumbușluc, o cioacă, și spectatorii se bucurau. O vreme, se umpleau Giuleștii numai ca să-l vadă pe Ricanu și să-l audă pe Tudorică, țiganul ăla amărît cu trompeta lui de aur cu care dădea deșteptarea din tribuna a doua, și după meci, venea la vestiare să-l cinstească băieții cu bani de-o bere. Dar, după o prostie d-astea, cînd a dat mingea pe la spate și a scăpat-o în poartă, nu zici că l-a luat nea Tinel Stănescu la palme? Dar Ricanu tot nu s-a învățat minte. Ați uitat cum, într-un meci pe Giulești, cu Tottenham Hotspur, a început să-l ia la mișto pe atacantul ălora, Osgood parcă se numea, trecîndu-i mingea pe la nas, și cînd sărea la minge, doar ciupind-o, ca să i-o prindă în spate? După meci, antrenorul englez, deloc amuzat de comicăriile românului, a spus că dacă ar avea un portar ca el, l-ar împușca imediat.

După 1989, ori de cîte ori televiziunile noastre ajungeau în impas cu ratingul, pe cine chemau să le mărească valoarea minutului de publicitate? Ați ghicit: pe simpaticul și degrabă aducătorul de mangoți Necula Răducanu. Și prima instituție care a făcut pasul acesta

a fost PRO-Tv. În fiecare an, de ziua Ricanului, Cătălin Măruță îl chema în emisiunea sa și îl copleșea cu laudele și felicitările. Ba, spre meritul său, îi mai dădea și acasă bunătăți să ducă la nevastă și la cei doi nepoți, Ana și Răzvan. Rică îi iubea nespus și voia să-i facă sportivi, cum era tradiția în familie, dar nepoții au preferat să învețe carte și acum sînt specialiști în IT, băiatul la Londra și fata la Eindhoven, le-a cumpărat ta-su case acolo. Pe nevastă-mea, povestește el, cînd o cauți e la ei, ba în Anglia, ba în Olanda, că ea i-a crescut pe amîndoi. Cine vrea să vadă cum a evoluat Rică (de fapt, a îmbătrînit), îl invit să caute un rezumat al emisiunilor făcute cu el de Măruță de-a lungul timpului. Dar nici Prima-Tv nu s-a lăsat mai prejos, punîndu-l în fruntea listei cu invitați tot pe Rică. Omul nu se dezmințea nici atunci, făcînd prăpăd prin cele codane de acolo, siliconate și botoxate, care începeau emisiunea adresîndu-se prudente cu nea Rică, dar sfîrșeau plecînd cu el la hotel. În tinerețe, marele portar a avut o dambla: fetițele care, zicea el, și îi dăm dreptate, nu l-au slăbit cu insistențele lor. Acum, de vreo cîțiva ani, s-a reprofilat: păcănelele, slăbiciune căpătată de la Viorel Lis, fostul primar al Capitalei, căci, nu vă vine să credeți, a fost în două mandate consilierul lui Lis. Atunci Rică s-a aruncat și el în afaceri, deschizînd niște magazine alimentare. La început îi plăcea - gustul banilor cîștigați ușor. Se scula de dimineață, să plece după mezeluri, brînzeturi și băutură prin țară. Dar, precum Caragiale cîndva, cînd deschisese mai multe berării, dar tot sărac rămăsese, fiindcă prietenii uitau să achite consumația, și Ricanu dădea mîncare de pomană țiganilor lui amărîți. Să moară familia mea, Ricuță, ia buletinul meu pînă mîine, cînd îți aduc banii pe salam. Pleacă, mă, de aici, că nu vreau bani de la tine, să fie de sufletul mamii!

De ce a decăzut fotbalul românesc în halul ăsta, Ricuță?, este întrebat adesea invitatul nostru. ,,Pentru că fotbaliștii noștri nu mai au pasiunea să ajungă sus. Cum se apucă de fotbal, cum se visează mari vedete și vor contracte în străinătate, dar ei abia știu să dea în minge. Numai cu muncă și sacrificii reușești în viață. Cînd eram junior la Rapid, stăteam pe stadion de dimineață pînă seara. Acolo mîncam, acolo dormeam. Mă uit la nepoții mei: s-au lăsat de sport că cere muncă, suferințe și sacrificii, și au preferat cartea, o muncă mai ușoară și mai bine plătită. Mulți copii se apucă de fotbal, dar cîți ajung ca Messi?”.

După ce și-a încheiat cariera la Rapid, s-a dus la Steaua. ,,Valentin Ceaușescu mă chemase. M-au făcut imediat locotenent-major, și ce mîndru eram de uniforma mea. O purtam și prin casă. Pe urmă, m-am dus la Baia Mare, că erau bani mai mulți. Viorel Mateianu mă chemase. Dacă aș fi rămas la Steaua, acum eram general. Ca Ilie Năstase”.

Toată viață, Rică a fost un curios, cum e aia, cum e ailaltă? Bunăoară, a fost curios cum sînt africancele și asiaticele, că pe românce le cunoștea. Dar l-au dezamăgit și alea: aveau crăpătura ca ale noastre. N-a fost un scandalagiu Rică, dar se aprindea repede, în special cînd cineva se purta urît cu fetele. ,,Odată, m-a prins unul la nevastă-sa. Scandal, înjurături, nu știu ce. Spune-i, fă, să nu se dea la mine, că îl sparg. Nu s-a dat, că aveam 2 metri. Nu s-a dat și am rămas prieteni. Să ne certăm noi pentru o bagaboantă?”.

Într-un interviu dat recent la televizor Denisei Rifai, aproape că mi s-a pus un nod în gît: și Rică îmbătrînește, nu numai eu care sînt cam de-un leat cu el. Lega mai greu cuvintele, semn că memoria începuse să-i dea rateuri. Nici spontaneitate nu mai avea. În plus, îl lăsaseră și genunchii, după cum se văita. Totuși: ,,Știu, de multe ori am fost neserios pe teren. Într-un meci cu Farul m-a fluierat arbitrul în ofsaid. Dar poate tocmai de aceea m-au iubit spectatorii care vin la stadion să rîdă și să se distreze, ca la teatru. Dacă aș fi fost serios, n-aș mai fi avut atît succes și atîți suporteri...”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ultimii muscali

O scenă comună la începutul Secolului al XX-lea arăta cam așa:

Un domn își pune pălăria înaltă și iese grăbit din casă. Imediat un birjar dă bice cailor și vine aproape. Domnul îl întreabă:

- Ești slobod?

- Slobod! Unde să vă duc?

- Pînă la Cișmeaua Roșie. Cît face?

- Șase franci.

- Să mergem!

Domnul își ocupă locul în trăsura luxoasă, elegantă, trasă de doi cai negri aduși din „țara de dincolo de Nistru”, cu cozi lungi și coame bogate. Muscalul fluieră scurt și trăsura pleacă în goană să-și ducă la destinație mușteriul…

Muscalii – sau scopiții

Muscalii – sau scopiții, cum li se mai spunea – erau o prezență comună în mai toate marile orașe românești de la începutul Secolului al XX-lea. Boierii și cei înstăriți își permiteau luxul să aibă o trăsură – sau un cupeu –și un echipaj propriu format de cele mai multe ori din muscali. Oamenii de rînd foloseau birjele – echivalentul taxi-urilor de azi. George Potra nota în monografia „Din Bucureștii de ieri”: „Spre sfîrșitul Secolului al XIX-lea o nouă categorie de birjari a pătruns în București, deținînd cele mai frumoase și mai luxoase trăsuri. Aceștia erau muscalii sau scopiții, cum le mai spunea poporul, fiindcă, după primul lor copil, se supuneau de bună voie unei operații chirurgicale ca să nu mai aibă alți copii în viitor. (...) Birjarii muscali, mai toți erau niște uriași, mătăhăloși, cu mers greoi și fața încrețită. Trăsurile lor erau elegante și aveau caii aduși din stepa rusească, negri sau vineți rotați, cu cozi lungi și coame bogate, fîlfîind în vînt cînd goneau, de parcă mîncau nori”.

Au început mai apoi să apară tramvaiele cu cai, cu care puteai face, plătind doar 50 de bani, „o plimbare încîntătoare, din Calea Moșilor și pînă la

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme (11)

Cea mai devastatoare tornadă (2)

Un consilier local spunea: „Satul s-a transformat într-o groapă comună. N-am avut timp să ne jelim morţii sau să le oficiem ritualuri de îngropăciune”. În cimitir, un bărbat singur plîngea, în timp ce agita o prăjină din bambus pentru a speria vulturii hoitari care încercau să mănînce trupurile copilului şi vecinilor săi. La o săptămînă după dezastru, oamenii se luptau pentru proviziile insuficiente de alimente, apă şi medicamente, pe cînd foametea şi bolile îi ameninţau tot mai mult, şi mulţi se îmbolnăveau după ce mîncaseră alimente stricate sau băuseră apă contaminată. Cînd echipele de salvare trimise de guvern au ajuns în Dhamsara şi Kalia, două sate izolate, au fost asaltate de oameni înfometaţi; peste 100 de persoane au pierit în busculada ce a urmat.

Pe lîngă totalul estimat al celor 1.300 de victime ucise de tornadă, 12.000 de oameni au fost răniţi şi 80.000 şi-au pierdut casele, aceasta fiind cea mai devastatoare tornadă din istorie. O alta, în 1996, a ucis pînă la 1.000 de persoane în aceeaşi regiune.

Marile furtuni de zăpadă din America

„Viscolul şcolilor” a lovit Marile Cîmpii din Statele Unite la 12 ianuarie 1888. Furtuna a primit acest nume fiindcă multe dintre victimele sale au fost copii care învăţau în şcolile cu o singură încăpere des întîlnite la acea vreme în zonele rurale ale Americii. Se spune că o învăţătoare din Nebraska, pe nume Minnie Freeman, i-ar fi legat pe elevii săi cu o sfoară de uscat rufele şi i-ar fi condus prin furtună pînă într-un loc sigur - o realizare de care aminteşte astăzi o pictură murală aflată

capul Podului Mogoșoaia, trecînd pe la Sf. Gheorghe, Biserica Enei, str. Academiei, Teatrul Național, străzile Știrbei Vodă, Luterană, Fîntîna Roșie și Tîrgușor, pînă la bariera Mogoșoaiei”. Mai tîrziu, tramvaiul electric și automobilul au început să-și cucerească locul pe care îl ocupă și astăzi în peisajul cotidian. Dar progresul acesta însemna și dispariția pe nesimțite a unei bresle pitorești din tîrgurile românești de altădată: a breslei muscalilor. Tocmai de aceea, un articol publicat în anul 1936 cu titlul „Ultimii muscali” ne-a atras atenția: „Cine n-a auzit de vestiții «scapeți» de la Iași, care pe vremuri făceau faima birjarilor bătrînei capitale a Moldovei, prin eleganța îmbrăcămintei și frumusețea cailor trăsurilor lor? Nu faci o suită de pași pe str. Păcurari fără să întîlnești cîte un specimen din această sectă a eunucilor din timpul nostru: tipuri de spîni, doar cu cîteva fire de păr în loc de barbă, cu vocea pițigăiată și cu fața brăzdată de cute adînci, zbîrcită ca o smochină, sau, cum le spun locuitorii de prin partea locului: «mutre de babe turcești».

Acum vreo sută și ceva de ani au început să sosească primii scopiți prigoniți de stăpînirea rusească, ce nu îngăduia pe teritoriul ei acest obicei barbar al castrării. La Iași au fost bine primiți, căci pe acele vremuri era ambiția oricărui boier moldovean să aibă pe capra trăsurii, sau la grajd, cîte un muscal, care se pricepea de minune la îngrijitul cailor. Încetul cu încetul, boerimea nemaiavînd nevoie de ei, s-au stabilit pe str. Păcurari, cea mai mare parte cumpărîndu-și trăsuri proprii și

în clădirea Capitoliului din acest stat. O altă învăţătoare din Nebraska a fost mai puţin norocoasă. La ora trei dupăamiaza, cînd şcoala în care lucra a rămas fără combustibil, ea s-a hotărît să-i ducă pe cei trei copii izolaţi împreună cu ea la internatul în care locuia, aflat la doar 70 de metri depărtare. Dar abia ieşiseră pe uşă, cînd au fost orbiţi de viscol. S-au rătăcit, iar cei trei copii au murit îngheţaţi. Învăţătoarea a supravieţuit, dar picioarele i-au fost amputate din cauza degeraturilor. Viscolul s-a dezlănţuit de la amiază pînă la începutul serii şi se estimează că a ucis 236 de persoane.

Două luni mai tîrziu, New Yorkul se bucura de una dintre cele mai blînde ierni din ultimii 17 ani, dar la 11 martie a început să ningă. În curînd, ninsoarea s-a transformat într-un viscol aprig - după cum relata The Times: „Cel mai cumplit pe care 1-a cunoscut oraşul vreodată”. Viscolul, care avea să fie numit „Marele Uragan Alb”, a paralizat coasta de est a Statelor Unite, de la estuarul Chesapeake pînă în Maine, afectînd, de asemenea, porţiuni din estul Canadei. S-a dezlănţuit timp de trei zile şi se estimează că în Saratoga Springs, statul New York, zăpada a atins 150 de centimetri, 130 de centimetri în Connecticut şi Massachusetts şi 100 de centimetri în New Jersey. Vîntul ce sufla cu o viteză de aproape 80 de kilometri la oră a dus la formarea unor nămeţi înalţi de pînă la 15 metri. Oraşe importante precum New York, Boston, Philadelphia şi Washington, DC au rămas izolate cînd liniile de telegraf s-au rupt. „Fiecare oraş era izolat de restul lumii ca şi cînd s-ar fi aflat în mijlocul oceanului”, a conchis ziarul The Times. 200 de nave au eşuat şi cel puţin 100 de marinari au pierit. Pe uscat, se estimează că au murit 400 de oameni, printre care 100 în New York, iar blocajele au contribuit la convingerea autorităţilor că era nevoie de un sistem de transport subteran, a cărui construire a fost aprobată în 1894.

Viscolul care a devenit cunoscut sub numele de „furtuna secolului” a lovit America în luna martie a anului

punîndu-le pe piață. Foarte mulți sînt chiar proprietari de imobile, toate construite în același stil: casele sînt joase și cu ziduri exagerat de groase, iar curtea străjuită de un gard înalt și poarta solidă, ce caută parcă să pună stavilă curiozității celor de afară.

Și astfel, încetul cu încetul, această sectă, înființată pe vremuri de generalul rus Selivonov, se stinge, văzînd cu ochii. Trăiesc foarte retrași, formînd o comunitate condusă de un bătrîn șef (radnoi – în limba lor), care judecă orice diferend ivit între ei; iar hotărîrea lui e respectată cu sfințenie de împricinați. Foarte evlavioși, duminica sau sărbătoarea, îmbrăcați în haine curate, pornesc laolaltă la biserică, nerămînînd acasă nici cei bătrîni de tot cari abia își tîrăsc povara anilor.

Urăsc cu înverșunare tutunul, ar fi cel mai mare sacrilegiu pentru ei să pună o țigară în gură. Nici celui mai bun prieten nu i-ar permite să le pășească pragul cu țigară aprinsă. Am oferit în glumă o țigară lui «moș Alexa», un bătrîn muscal, care trăiește din vînzarea semințelor de dovleac și floarea-soarelui («negustor en-detail» cum îi place lui să se prezinte). Să fumez eu? – zbiară el la mine, cu ochii ieșiți din orbite, stancojiu de indignare. Și de ce nu? – îl întreb eu. Ptiu! Da ce sînt eu? Păgîn? Și printre gingiile fără dinți stuchește continuînd să bolborosească fel de fel de injurii la adresa celor ce fumează «buruiana afurisită». Apoi, înciudat, se duce cîțiva pași mai departe, își ia pe baba Dochița, soția lui, care se îndeletnicește tot cu același comerț și intră în curte izbind poarta. Dintr-o curte de alături se aude duduit de motor și o mașină de piață (notă: așa erau numite atunci taxi-urile de azi) iese în stradă condusă de Colea, scapetul care numai de cîteva săptămîni și-a vîndut caii și trăsura.

- Cum te împaci acum cu 60 de cai?

- Ce să fac coane? Mă civilizez și eu. Au murit timpurile noastre și ale sărmanelor gloabe. Acum trăim în epoca sutelor de cai putere!

Și, politicos, îmi deschise portiera, invitîndu-mă să mă urc pentru «a-i face safteaua»”.

Sursa: Art. „Ultimii muscali”, C. L. Iași, 1936

1993. Un meteorolog 1-a descris spunînd că „a avut inimă de viscol şi suflet de uragan”. Furtuna a declanşat tornade în Florida, inundaţii în Carolina de Nord şi de Sud şi vînturi foarte puternice şi valuri imense de-a lungul întregii coaste de est. În ziua de luni, 8 martie, mai mulţi meteorologi au lansat avertismente privitoare la un viscol de proporţii ce avea să survină spre sfîrşitul săptămînii. Era prima oară cînd un asemenea fenomen fusese anticipat cu atît de mult timp înainte, iar cîteva state din nord-est au declarat stare de urgenţă înainte să fi căzut vreun fulg. În sud-est, temperaturile se încadraseră în limitele normale pentru acea perioadă a anului şi, întrucît ninsorile foarte abundente erau atît de rare, unele posturi de televiziune au fost prea sceptice pentru a transmite prognoza meteo. Chiar şi atunci cînd au făcut-o, mulţi oameni n-au luat-o în serios.

În 12 martie, totuşi, a început să ningă în zone sudice cum sînt Georgia şi Alabama, în Birmingham înregistrîndu-se un strat de zăpadă de 30 de centimetri. În Hartford, statul Connecticut, zăpada a atins 60 de centimetri, în timp ce la Syracuse, statul New York, şi în Chattanooga, statul Tennessee, s-au semnalat aproape 120 de centimetri. 10 milioane de persoane au rămas fără electricitate şi toate aeroporturile, începînd cu Halifax, din statul Nova Scoţia, şi pînă în Atlanta, din Georgia, s-au închis pentru un timp. Statele sud-estice nu aveau infrastructura necesară pentru a face faţă şi mare parte din această regiune a fost complet blocată timp de trei zile. Paza de coastă a efectuat un număr-record de misiuni de salvare, recuperînd sute de aparate de zbor şi de ambarcaţiuni, dar, cu toate acestea, cel puţin nouă vase s-au scufundat cînd vîntul ce sufla cu o viteză de 112 kilometri la oră a stîrnit valuri înalte de 12 metri. În total, au decedat 500 de persoane, multe din cauza atacurilor de cord produse în timp ce îndepărtau zăpada.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Români care au scris Istorie

Alexandru Orăscu – arhitectul care a „creionat” forma actuală a Bucureștilor

(urmare din pag. 1)

Boierii mai în vîrstă erau încă tributari vechiului model de construcţie, adus din locurile de baştină, dar odraslele lor tînjeau după arhitectura măreaţă, dar înzorzonată, a Vienei sau a Parisului, în vreme ce ocupanţii ruşi voiau ca prin construcţii în stil neoclasic să confere Bucureştilor aerul unui sobru oraş rusesc.

Lupta nu se dădea numai între vechi şi nou, avea şi un pronunţat caracter politic. Este lesne de imaginat dilema lui Orăscu, abia ieşit pe porţile şcolii. A ales varianta neimplicării, singura înţeleaptă. În compensaţie şi, desigur, în funcţie de posibilităţi, a depus o intensă activitate pe tărîm edilitar. În perioada 1837-1841 în Bucureşti s-au deschis numeroase uliţe, s-au pavat şi nivelat străzile centrale, s-au aliniat clădiri acolo unde a fost posibil. Aceste lucrări, altfel de bună calitate, n-au schimbat totuşi chipul oraşului, ce arăta împrejurul vechiului centru –oraşul propriu-zis – mai degrabă cu un sat imens, punctat ici şi colo de cîteva construcţii mai răsărite, numite –impropriu – palate.

În primăvara anului 1840, arhitectul Capitalei, Heinrich Feiser, l-a recomandat pe tînărul coleg Alexandru Orăscu pentru bursa acordată de Eforia Școalelor spre a urma arhitectura în străinătate. „Acest tînăr – se spune în raport –cu sentimente de deplin patriotism, căutînd totdeauna a aduce un folos obştii prin învăţătura sa, a cugetat totdeauna de a se putea desăvîrşi şi la ştiinţele arhitectoniei... Hotărîndu-se înfiinţarea unei catedre în şcoala naţională, nu mă îndoiesc nicicum că va isbuti, avînd toate ştiinţele pregătitoare şi îndestulă practică”. Întrucît majoritatea arhitecţilor străini proveneau din spaţiul germanofon sau studiaseră în universităţile germane, Eforia Şcoalelor a ales pentru Orăscu Berlinul, capitala Prusiei fiind şi un renumit centru universitar. Înainte de plecare, fixată pentru sfîrşitul lunii august 1841, Alexandru Orăscu a obţinut diploma de inginer hotarnic, necesară pentru înscrierea la Academia de Arhitectură din Berlin, iar la 1 iunie 1841 s-a căsătorit cu Elena Marcovici, fiica fostului său profesor de retorică de la „Sf. Sava”. Apoi, cînd a sosit timpul sorocit pornirii în călătorie, tînărul inginer hotarnic şi-a luat rămas bun de la familie şi a urcat în poştalion, spre Braşov. În burgul medieval de la poalele Tîmpei a stat aproape o săptămînă în carantină, prilej pentru a asculta opusuri de Bach la Biserica Neagră. De acolo şi-a continuat drumul cu diligenţa prin Cluj, Pesta, Bratislava, Dresda, coborînd la Berlin într-o frumoasă după-amiază de septembrie. Primul său contact cu mediul universitar german, caracterizat în general prin seriozitate şi spirit metodic, a plăcut studentului român. Regăsea în arhitectura multora din edificiile oraşului elementele caracteristice ale stilului neoclasic, introdus sporadic şi la Bucureşti.

Timpul petrecut la Berlin a fost împărţit între studiu şi „observarea oraşului”, cum îi plăcea să spună. A aşezat sub microscopul curiozităţii teatrele, palatele, muzeele, podurile, bulevardele şi aleile pentru a depista acele elemente care, importate, ar fi fost acceptate acasă, cu toate că problema gustului artistic era pe atunci surclasată de posibilităţile financiare. În vacanţă a vizitat Copenhaga şi Sankt Petersburg, „două oraşe germane”, deşi unul era capitala Danemarcei, iar celălalt a Rusiei. Văzuse deja o faţă a chipului vest-european, cea nordică, totuşi

prea sobră pentru Bucureşti. O decizie a Eforiei Şcoalelor, fericită pentru lămurirea aspectului sudic al Europei Occidentale, l-a obligat pe Orăscu să-şi continue studiile la München. Capitala Regatului Bavaria, ca de altfel tot sudul german, fiind tutelată de spiritul catolic, se găsea la confluenţa dintre ordinea şi rigoarea nativă a germanilor cu fantezia şi somptuozitatea de dincolo de Alpi. În deceniile primei jumătăţi a Secolului al XIX-lea, îndeosebi după războaiele napoleoniene, suveranii Bavariei patronaseră o amplă mişcare artistico-ştiinţifică al cărei scop, nemărturisit verbal, însă dezvăluit de rezultate şi de aria lor geografică, consta în contracararea influenţei franceze pînă la substituirea acesteia cu influenţa germană. Era o direcţie reprezentată strălucit de Viena şi Dresda, a căror înrîurire se adresa precumpănitor sud-estului european, Münchenul avînd sarcina de a eclata spre Vest. Cîteva decenii au fost suficiente pentru ca Parisul să descopere la poalele Alpilor un concurent serios, viitoarea citadelă a academismului. Se poate vorbi, aşadar, de un discret şi foarte metodic imperialism cultural german, susţinut la acelaşi nivel de ambele ramuri, catolică şi protestantă. De acest fenomen, Alexandru Orăscu îşi va aminti trei decenii mai tîrziu, într-o şedinţă a Senatului. Revenind la anii petrecuţi la München, determinanţi pentru viitoarea lui carieră didactică şi de arhitect respectabil, impresionează efortul de a verifica „la faţa locului” cele însuşite în mod teoretic. A vizitat Roma, unde a admirat cele trei izvoare ale arhitecturii Renaşterii: Colosseumul, Tabulariul şi Pantheonul lui Agrippa. A studiat viziunea edilitară a lui Domenico Fontana, îndrăzneaţă şi copleşitoare prin amploare, s-a interesat de creaţiile lui Michelangelo, Borromini şi Bernini, a avut cuvinte de laudă pentru Giuseppe Valadier. Întors la München, Orăscu a devenit liderul unui mic grup de români aflaţi la studii, în care distingem pe Gheorghe Panaitescu-Bardasare, fondatorul Pinacotecii Naţionale din Iaşi, şi pe Alexandru Asachi, fiul prinţului Dimitrie Moruzi, adoptat de Gheorghe Asachi. La 20 martie 1847 a obţinut diploma de arhitect. Trecuseră cinci

ani şi jumătate de cînd nu îşi văzuse familia. Ar fi vrut să se reîntoarcă la Bucureşti, dar o telegramă din partea Eforiei Şcoalelor îl anunţa că „la cererea instituţiei noastre, bursierul Orăscu a fost înscris în penultimul an al Universităţii din München cu scopul frecventării cursului de geometrie descriptivă, disciplină ce urma să o predea la Colegiul din Bucureşti”. Însemna încă un an printre străini, departe de cei dragi. A cîntărit o săptămînă situaţia. A cedat tentaţiei reîntoarcerii la mijlocul lunii martie 1847 cînd, răspunzînd dorinţei fostului coleg de colegiu Nicolae Bălcescu, a plecat la Viena, de unde a luat vaporul spre ţară. Scopul: să facă revoluţie acasă!

Primele zile petrecute în Bucureşti, de pe la mijlocul lunii august i-au permis să-şi formeze o opinie despre cursul evenimentelor. Simţea o linişte apăsătoare, care a durat pînă în primăvara anului următor, cînd Occidentul a fost zguduit de revoluţia liberală. Logic, urma exportul acesteia şi în Est, vizat fiind Imperiul Rus, considerat cel mai retrograd. Nefiind mason, căci nu studiase în Franţa, iar Bălcescu părea că îi vorbeşte într-o limbă necunoscută. Lui Orăscu nu-i era prea clară misiunea ce avea de îndeplinit, însă era entuziasmat de valul revoluţionar. Cu cîteva zile înainte, în primele zile ale lunii iunie 1848, fuseseră lipite pe străzile centrale afişe în care se cereau abolirea privilegiilor boiereşti statutate de Regulamentul Organic, formarea gărzilor civice şi libertatea presei. Era de neconceput să stea deoparte. Majoritatea foştilor colegi de la Sf. Sava, întorşi de la studii din străinătate, se aflau în primele rînduri, pe faţă, dar, mai ales în secret. Între timp a primit ordin de la Eforie să se prezinte la Colegiu pentru a preda geometria: nu i-a dat curs. Intrase de bunăvoie într-un joc care nu privea doar problemele de ordin social. Cea mai captivantă din şiragul de îndatoriri transmise de emisarii lui Giuseppe Mazzini şi care trebuia neapărat rezolvată era „trezirea conştiinţei naţionale”. Alexandru Orăscu şi-a propus să activeze în această direcţie şi în primele zile ale lunii iulie a fost numit de guvern comisar al propagandei. Avea şi sarcini care intrau în atribuţiile „poliţiei secrete”, instrucţiunile venite de la

Hotel Bulevard

Palatul Dacia, în spatele Bisericii Zlătari

Universitatea din București, 1857

Bălcescu indicau limpede aceste „sarcini de taină”, de care, se pare, s-a achitat mai mult decît onorabil. Ca o recompensă, în ziua de 14 iulie Nicolae Golescu, ministrul de interne, l-a numit prin decret în postul de „Arhitect al Capitalei” în locul lui Xavier Villacrosse, cel care regizase pînă atunci manifestaţiile de la Filaret.

Pînă la intervenţia străină care a înăbuşit revoluţia paşoptistă, s-a aflat permanent în centrul acţiunilor de înnoire social-politică. Cea mai importantă misiune din această perioadă a fost pregătirea festivităţilor de primire a lui Suleyman Paşa. Din nefericire, soarta revoluţiei nu a depins de impresia produsă asupra demnitarului otoman, cîştigat de revoluţionari, ci de voinţa Ţarului. În Bucureşti şi-a făcut apariţia oastea de la Dunăre, condusă de Fuad Paşa, care a înăbuşit revoluţia fără dificultăţi, lupta din Dealul Spirii cu pompierii fiind în fapt o eroare de comandă. La puţine zile a pătruns în oraş şi armata rusă, care a trecut imediat la arestări şi deportări. Ajutat de Omer Paşa, Orăscu a fost eliberat din detenţie şi s-a retras la Vălenii de Munte, de unde a trecut în Ardeal. Va peregrina aproape un an prin Europa Centrală, cu paşaport fals şi trăind de azi pe mîine. L-a întîlnit pe Bălcescu în Elveţia şi, împreună, vor sosi la Paris sperînd în zile mai bune. Era în noiembrie 1849 cînd s-a petrecut un miracol: pe Tron a urcat Barbu Ştirbey, un vechi prieten de familie. Noul Domn l-a numit pe Hristea Orăscu în funcţia de maestru de ceremonii, iar pe Simion Marcovici şef al Eforiei Şcoalelor. La Paris, Alexandru Orăscu aştepta înfrigurat scrisoarea de iertare a Domnului şi rechemarea în Ţară. Nu a aşteptat prea mult. Pentru a nu-l supăra pe consulul rus, atît de vigilent cînd era vorba de revoluţionari, Barbu Ştirbey l-a numit pe Orăscu în aprilie 1850 „Arhitectul Craiovei”, îndepărtîndu-l de Bucureşti pînă se vor limpezi apele. La momentul oportun, printr-o manevră savantă, Vodă a creat catedra de geometrie descriptivă la Colegiul „Sf. Sava”, mai vechiul proiect al Eforiei Şcoalelor. Cum Orăscu era unicul specialist din ţară, numirea sa prin decret domnesc a trebuit să fie agreată şi de ruşi. Această catedră a stat la temelia înfiinţării Facultăţii de inginerie civilă, în cadrul căreia el va preda, în anii doi şi trei, şi noţiuni de arhitectură.

Alegerea în iunie 1856 a fostului Domn Alexandru Dimitrie Ghika, patriot înflăcărat, în funcţia de caimacam al Ţării Româneşti a permis reluarea discuţiei despre un obiectiv scump revoluţionarilor paşoptişti: Universitatea din Bucureşti. În cadrul întrunirilor din Sala Bossel sub patronajul spiritual al lui C.A. Rosetti, autorul îndemnului „Luminaţi-vă şi veţi fi!”, Alexandru Orăscu a prezentat primele schiţe ale Palatului Universităţii. Discuţiile privitoare la stil, dimensiuni şi ambient s-au concretizat într-o acuarelă deosebit de îngrijit executată, pe care Orăscu a prezentat-o caimacamului spre aprobare. Profesorul Orăscu, lăudat pentru frumuseţea concepţiei acelui palat al luminării spirituale, a primit dispoziţie să întocmească planurile şi să calculeze devizele per detaliu, lucrările urmînd să înceapă imediat după alegerile pentru Divanul Ad Hoc. Pentru a răspunde cu promptitudine nerăbdării caimacamului, a

obţinut concursul arhitecţilor Johann Schlatter şi Carol Benesch, care, sub îndrumarea sa, au lucrat la întocmirea planurilor.

La 10 septembrie 1857 apărea ofisul lui Alexandru Dimitrie Ghika pentru începerea lucrărilor la „Palatul Academiei de la Sf. Sava”, cum era denumită clădirea devenită ulterior Universitatea din Bucureşti. O lună mai tîrziu, în ziua de 10 octombrie, a avut loc ceremonia punerii pietrei fundamentale. Lucrările au înaintat conform planificării pînă în toamna anului 1858, cînd Al. D. Ghika a fost înlocuit de căimăcămia în trei, antiunionistă şi antiprogresistă. Lucrul a fost imediat întrerupt, iar profesorul Orăscu acuzat că ar fi pus la cale un atentat contra lui Iancu Manu, unul dintre caimacami. În cele din urmă înscenarea a ieşit la suprafaţă şi acuzaţia retrasă. Mai mult, ca arhitect a dat o mînă de ajutor, greu de precizat în ce proporţie, lui Joseph Hartel la construirea Spitalului Oştirii din mahalaua Fîntîna Boului, început în 1858 şi definitivat în 1861. Alexandru Ioan I Cuza, ales în locul căimăcămiei şi în a cărui domnie de tranziţie – stabilită pentru 7 ani – trebuia să edifice Statul şi Tronul pentru a face posibilă domnia Principelui Străin, conform dorinţei Adunărilor Ad Hoc de la Iaşi şi de la Bucureşti, a urgentat lucrările în aşa măsură încît, în ianuarie 1862, Ulysse de Marsillac şi Titu Maiorescu au putut ţine primele „cursuri libere”, Maiorescu inaugurînd încă din decembrie 1861 cursurile Facultăţii de Drept. Bombardamentul anglo-american din 15 aprilie 1944 a produs stricăciuni deosebit de grave acestei opere de artă arhitectonică, imortalizate de fotograful Willy Pragher. Părea că l-a ajuns blestemul demolării fără rost a bătrînului colegiu. Cu excepţia aripii estice „mansardate”, palatul a fost şi el demolat, pe locul lui fiind plantate flori. Reconstruirea lui, începută în 1967, a fost finalizată în 14 decembrie 1969, cînd s-a petrecut a doua inaugurare.

Concomitent cu lucrul la palatul viitoarei Universităţi, Alexandru Orăscu a proiectat un Palat al Justiţiei, Gimnaziul de băieţi din Ploieşti, construit între 18651866, a fost cadru didactic al Şcolii de Poduri, Mine şi Şosele din 1867, Secţia Arhitectură, şi a trasat primul bulevard din Bucureşti, ce urma să lege Podul Tîrgului de Afară – Calea Moşilor de astăzi – cu fosta Mînăstire Cotroceni, dorită de Cuza ca reşedinţă domnească. Prima parte a bulevardului a fost terminată în iarna anului 1861 şi cuprindea porţiunea dintre Uliţa Academiei şi Uliţa Colţei, fiind doar o arteră de acces în noul palat universitar. Cu timpul, odată cu înaintarea spre vest a bulevardului, Orăscu va construi edificii

de ţinută europeană, care vor impune în Bucureşti „un stil oficial cu nuanţe de neorenaştere”, cum observa regretatul Mihai Ispir. Cînd Domnitorul Carol I avea să inaugureze oficial Palatul Universităţii, la 14 decembrie 1869, începuseră de doi ani lucrările la „Grand Hotel du Boulevard”, care, din anul dării lui în folosinţă – 1874 – şi pînă către finele veacului al XIX-lea, a fost cel mai mare şi mai elegant hotel bucureştean. Doi ani mai tîrziu, în 1876, se va constitui sub preşedenţia lui Orăscu „Societatea arhitecţilor şi inginerilor români”, ce avea drept scop „strîngerea relaţiilor dintre membri şi ţinerea în curentul ştiinţei în raport cu timpul”. După anul 1880 îl regăsim implicat în două mari lucrări de reconstrucţie. La Biserica Domniţa Bălaşa, zidită în 1842 în stil neogotic şi demolată în 1881, căreia i-a redat aerul autohton, reconstruind-o într-un impunător stil neobizantin cu prime elemente de stil neoromânesc, în conformitate cu principiul enunţat de el în îndemnul adresat studenţilor de la Arhitectură. A doua mare lucrare la care a participat a fost Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Construită iniţial după planurile lui Gheorghe Asachi, a fost regîndită în întregime şi inaugurată în 1886. Slujba de sfinţire a uriaşei catedrale, săvîrşită de mitropolitul Iosif Naniescu, a avut loc la 23 aprilie 1887, în prezenţa Regelui Carol I şi a Guvernului condus de Ion C. Brătianu. Ultima lucrare, care se presupune că îi aparţine lui Alexandru Orăscu, este faţada clădirii cu parter şi două etaje, ridicată în anii 1884-1885 pe traseul bulevardului spre Cotroceni, astăzi Bulevardul Elisabeta, în care s-a amenajat prin 1926 cinematograful „Trianon”, ulterior „Bucureşti”. Tot în aceşti ani s-a aflat în fruntea „Comisiei pentru construirea Atheneului Român”, alături de foştii săi studenţi: Constantin Băicoianu, Grigore Cerkez, Ion Mincu şi Ion Socolescu. Rolul acesteia era de a supraveghea lucrările edificiului conceput de Albert Galleron şi, în caz de urgenţă, de a le continua sau de a interveni cu noi idei.

Deşi opera sa în domeniul arhitecturii este relativ săracă, monumentalitatea ei şi influenţa avută asupra celorlalţi arhitecţi a făcut din Alexandru Orăscu o autoritate nu doar din unghiul creaţiei propriu-zise, ci şi în discutarea tuturor problemelor ce aveau tangenţă cu arhitectura. Sînt cunoscute protestele sale faţă de metoda adoptată de Lecomte du Nouy la restaurarea unor monumente vitale pentru trecutul românilor precum ansamblul Curtea de Argeş, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, Mitropolia din Tîrgovişte. Protestele sale vor aduce în viitorul apropiat, în prim plan, arhitecţi români. Vocea sa s-a auzit şi în Senat, găzduit în clădirea Universităţii, unde a activat neîntrerupt din 1868 ca reprezentant al Corpului Didactic. În 9 mai 1877 l-a interpelat şi el pe Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, în legătură cu participarea oştirii române la războiul ruso-otoman, adoptîndu-se şi în Senat o moţiune ce făcea trimitere la „consacrarea oficială a Independenţei României”.

A fost, din 1885, un rector extrem de activ, preocupat, cum a mărturisit, „de a nu rămîne în apărarea Universităţii bucureştene mai prejos decît predecesorii, mult regretaţii colegi şi amici George Costaforu, care a fost primul ei rector, din 1869 pînă în 1871, Vasile Boerescu, care puţin timp a păstrat rectoratul şi, în fine, Ioan Zalomit, care, fiind ales în 1873, a fost menţinut în această funcţie pînă la moartea sa în anul 1885”. În această calitate a participat la marile demonstraţii studenţeşti în favoarea memorandiştilor din 1892, în general a condus, cum va aprecia Grigore Tocilescu, „toate întrunirile şi manifestaţiile de protest ale studenţimii” pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic! Nu-i deloc de neglijat faptul că rectorul Orăscu înfiinţase la 15 septembrie 1890, în Universitatea pe care o conducea, „Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor” şi că acţiona în spiritul programului ei.

Profesorul, arhitectul şi inginerul Alexandru Orăscu a închis ochii pentru totdeauna în ziua de 16 decembrie 1894. Dăruise Românei prima Universitate, savanţi de talia unui Spiru Haret, Gogu Constantinescu, Nicolae Coculescu şi, vreme de peste patru decenii, cetăţeni cultivaţi, demni şi cu dragoste de neam.

Biserica Domnița Bălașa, București

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Treptata descoperire a unui cărturar –Constantin Cantacuzino stolnicul (I)

5 februarie 1899. Şedinţa Secţiunii de ştiinţe istorice a Academiei Române. Fusese anunţată comunicarea unui tînăr cercetător, care nu împlinise încă 28 de ani, dar era de cîţiva ani profesor universitar şi membru corespondent al Academiei. Numele acestuia: Nicolae Iorga. Titlul comunicării nu spunea însă nimic care să atragă atenţia: „Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria României”. După citirea acestei comunicări, cultura română a ieşit însă îmbogăţită cu figura unui mare cărturar, pînă atunci necunoscut: Constantin Cantacuzino stolnicul.

Unii cititori vor fi, poate, miraţi, aflînd că, pînă la comunicarea lui Iorga, contribuţia culturală, atît de remarcabilă, a stolnicului Cantacuzino fusese ignorată. Să deschidem însă Enciclopedia Română a lui Corneliu Diaconovich, la care au colaborat reprezentanţi de seamă ai ştiinţei noastre de la sfîrşitul Secolului al XIXlea. În volumul I, apărut în 1898, despre Constantin Cantacuzino stolnicul se spun doar următoarele: „Fiul Postelnicului şi fratele lui Şerban Vodă. Studiase la Roma, trăise în Viena, Veneţia şi Varşovia, cunoştea limbile latină, elină şi italiană, a fost consilierul cel mai ascultat al lui Brâncoveanu, a cărui domnie, cît timp s-a condus de sfaturile lui, a biruit pretutindeni. De pe la 1712, stolnicul se depărtă de Brâncoveanu, în urma unor certuri între familiile lor. Și începu de atunci între ei o luptă care se sfîrși prin moartea tragică a domnului. Cantacuzino ajută chiar turcilor la prinderea lui Brâncoveanu şi le dete în mîni actele cele mai compromiţătoare ale lui, primind promisiunea domniei pentru fiul său. După scurta domnie a acestuia, este ridicat din Bucureşti împreună cu el şi i se taie capul, ca şi lui Brâncoveanu, în 26 mai 1716“.

Un misterios fragment de cronici

După cum se vede, Enciclopedia Română vorbea despre omul politic care a fost Constantin Cantacuzino stolnicul, fără a aminti nimic despre creaţia lui culturală. Acest fapt nu era întîmplător, căci în 1898 opera de creator de cultură a stolnicului nu era cunoscută. Istoriile de literatură română publicate pînă atunci fie că nu aminteau opera stolnicului Constantin Cantacuzino (ca, de pildă, Noţiuni de istoria limbii şi a literaturii române, publicată de Gh. Adamescu, în 1899, pentru uzul elevilor din învăţămîntul secundar), fie că îl aminteau doar în legătură cu traducerea unor cărţi religioase (ca Introducere în istoria limbii şi literaturii române, publicată în 1889, la Iaşi, de Al. Philippide).

În conştiinţa publică, Constantin Cantacuzino stolnicul rămăsese aşa cum ni-l arăta Enciclopedia Română – un mare boier participant la luptele politice din Ţara Românească de la sfîrşitul Secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIIIIea. Dar iată că în amintita comunicare, din 5 februarie 1899, tînărul Iorga afirma răspicat: „Cu toată teribila sa reputaţiune de otrăvitor, vînzător şi intrigant politic, Constantin Cantacuzino stolnicul a fost una din cele mai importante figuri culturale printre boierii noştri din Secolul al XVII-lea. Păcatele-i politice, în parte reale, le-a ispăşit prin moartea lui silnică la Constantinopol, unde fu sugrumat în închisoare, împreună cu fiul său, Ştefan Vodă. (...) Pentru cunoştinţele pe care şi le cîștigase şi pentru iubirea sa de cultură, el trebuie să-şi aibă locul în istoria dezvoltării noastre intelectuale“. Constantin Cantacuzino stolnicul a rămas în cultura română în primul rînd prin Istoria Ţării Românești dintru început, lucrare consacrată originii și formării poporului român. Cu o bogăţie de cunoştinţe, o forţă de argumentare şi un nivel de modernitate a spiritului necunoscute pînă atunci, este aici susţinută continuitatea poporului roman în Dacia, originea sa rezultînd din romanizarea dacilor, unitatea poporului român din diferite ţinuturi. Opera stolnicului Cantacuzino s-a materializat însă într-un număr redus de manuscrise (șase), unele incomplete şi nici unul din ele iscălit. A fost nevoie de mulți ani pentru ca istoriografia românească modernă să redescopere mai întîi opera şi apoi pe autorul ei.

latine. Kogălniceanu, care nu a putut nici el identifica pe autorul textului, observa însă – fără a aduce argumente – că lectura fragmentului de cronică duce la concluzia că el „a fost un român de peste Olt, care se vede că nici (nu) a cunoscut Moldova“.

Labirintul controverselor

Primul care a încercat să identifice pe autorul fragmentului de cronică a fost B.P. Hasdeu, într-un articol publicat la 15 septembrie 1872, în „Columna lui Traian“. În exprimarea „carele fiind eu încă în Moldova, l-am găsit (letopiseţul moldovenesc)“, aflată în fragmentul de cronică descoperit de Creţescu, Hasdeu vedea dovada decisivă a faptului că autorul cronicii era un moldovean care s-a stabilit tîrziu în Ţara Românească. Hasdeu susţinea, de asemenea, existenţa unei vădite apropieri între unele citate şi aprecieri din fragmentul de cronică şi citatele şi aprecierile cuprinse în introducerea Hresmologhion-ului (carte de profeţii), tradusă şi prelucrată în ruseşte de spătarul Nicolae Milescu. De aici, concluzia lui Hasdeu: autorul fragmentului scurtei cronici era spătarul Nicolae Milescu, moldovean stabilit un timp în Ţara Românească, posesorul unor cunoştinţe şi însuşiri intelectuale care i-au dat posibilitatea de a scrie cronica în chestiune. Urmîndu-l pe Hasdeu, învăţatul francez Émile Picot, în lucrarea Notice biographique sur Nicolas Spătar Milesco, publicată la Paris, în 1883, atribuie şi el spătarului moldovean paternitatea fragmentului de cronică descoperit de D.A. Creţescu.

Primul care a tipărit o parte a cronicii stolnicului a fost D.A. Creţescu, profesor de istorie la Gimnaziul naţional din București. În anul 1858, în toiul mişcării pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, D.A. Creţescu publică, în editura librăriei G. Ioanid, sub titlul Istoria Moldo-României, manuscrisele unor vechi cronici româneşti găsite la mînăstirile Cozia şi Şerbăneşti. Culegerea cuprindea sub titlul: „Fragment dintr-o cronică pe scurt a Românilor“ o parte din Istoria Ţării Româneşti, întru carea să cuprinde numele ei cel dintîi, al cărui autor, stolnicul Cantacuzino, era atunci necunoscut; de altfel, lucrarea nici nu era redată în întregime, manuscrisul descoperit fiind incomplet.

Textul dat la lumină de D.A. Creţescu a fost republicat de Mihail Kogălniceanu, în 1872, în a doua ediţie a Cronicilor României, volumul I. De astă dată, textul era transcris, pentru prima oară, cu litere exclusiv

Părerea lui Hasdeu a fost combătută de profesorul de Istoria românilor de la Universitatea din Bucureşti – Vasile Alexandrescu Urechia. Acesta a fost cel dintîi care a descoperit un manuscris complet al cronicii, din care pînă atunci se publicase doar un fragment. V.A. Urechia nu a publicat textul integral al cronicii, dar, în urma descoperirii lui, a semnat un articol cu semnificativul titlu de Cronică anonimă, căci nici el nu izbutise să identifice persoana cronicarului. Manuscrisul găsit de V.A. Urechia purta titlul Istoria Ţării Româneşti dintru început şi multă vreme astfel avea să fie desemnată scrierea stolnicului Constantin Cantacuzino. V.A. Urechia a stabilit mai întîi că „Istoria“ în chestiune nu vorbea despre domniile Ţării Româneşti, oprindu-se la venirea hunilor în teritoriul carpato-dunărean. Manuscrisul găsit de Urechia era însă terminat. Avea pagina de titlu –şi deci începutul cronicii; pe de altă parte, ultimele rînduri erau scrise în formă de piramidă răsturnată, aşa cum se obişnuia cînd se încheia un manuscris, iar copistul nu făcea nici o aluzie la existenţa unei continuări a lucrării. Deci copia găsită cuprindea şi sfîrşitul acesteia. Cînd a fost alcătuită cronica? Cea mai tîrzie dintre lucrările citate în Istoria Ţării Româneşti dintru început – remarca V.A. Urechia – e cronica transilvană Origines et occasus Transylvanorum, redactată de Laurenţiu Toppeltin din Mediaş şi tipărită la Lyon în anul 1667. Deci, conchidea pe bună dreptate V.A. Urechia, cronica a fost scrisă după anul 1667. Or, autorul Istoriei Ţării Româneşti dintru început, după cum reiese din text, şi-a scris lucrarea în Muntenia Nicolae Milescu, fiind însă în 1667 în Germania şi nemaiîntorcîndu-se în Ţara Românească după 1667, nu putea fi el autorul, aşa cum credea Hasdeu. Urechia observă, de asemenea,, că autorul cronicii nu putea fi moldovean. Fraza invocată de Hasdeu în care cronicarul vorbeşte de timpul în care „era în Moldova“ dovedeşte că el a călătorit pe acolo, nu că ar fi fost moldovean. Autorul Istoriei Ţării Româneşti dintru început avea, după propria-i mărturie, o slabă cunoştinţă despre cronicile moldovene. (va urma)

VASILE D. LIVEANU, doctor în Istorie

HartaȚării Românești întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino, copia austriacă, 1707

Gloria și decăderea lui Galilei (II)

„Totul să rămînă între noi“ (2) În întrevederea sa cu Galilei, cardinalul a folosit nu atît argumente de ordin ştiinţific, cît ameninţări: „Iar ameninţările acestui om, rostite cu un ton inflexibil şi subliniate de privirile sale de oțel, erau de natură să năruie rezistența învăţatului care îl înfrunta” – notează Montanelli şi Gervaso.

La 5 martie 1616, Sfîntul Oficiu a dat publicităţii celebrul său edict:

„Părerea că Soarele stă imobil în centrul universului este absurdă, falsă din punct de vedere filozofic şi profund eretică, deoarece se opune Sfintei Scripturi. Părerea că Pămîntul nu este centrul universului şi că se roteşte zilnic în jurul lui însuşi este falsă din punct de vedere filozofic şi poate fi socotită drept o opinie cel puţin greşită“.

Biserica a crezut că va da astfel o lovitură de moarte lui Galilei şi „celor de-o seamă cu el“. În realitate, s-a lovit pe sine, înmormîntînd definitiv, odată cu edictul, mitul infailibilităţii sale. Galilei s-a retras în vila sa din Beliosguardo, de lîngă Florenţa, şi vreme de cîţiva ani s-a abţinut de la orice polemică. Dar în 1622, între elevul său Guiducci şi călugărul iezuit Grassi s-a iscat o controversă referitoare la natura cometelor. Furibund, Grassi l-a înfierat ca eretic nu numai pe Guiducci, ci şi pe magistrul său. Galilei a ripostat cu lucrarea II Saggiatore, trimisă spre publicare Academiei dei Lincei. În acest volum, el contesta valabilitatea afirmaţiilor ştiinţifice care nu pornesc de la observaţii, raţionamente logice şi experienţe practice.

Deşi greşită în ceea ce priveşte natura cometelor, despre care afirmă că sînt „emanaţii atmosferice“ ce reflectă lumina Soarelui, asemenea curcubeului, II Saggiatore este o lucrare considerată, pe bună dreptate, nu numai ca o curajoasă profesie de credinţă a unui savant de tip modrn, dar şi ca una dintre cele mai reuşite creaţii ale prozei italiene din Secolul al XVIIlea, căci – lucru care se ştie mai puţin – Galilei era un mare, un foarte mare scriitor. Academia dei Lincei a intervenit în text, îndulcind unele pasaje mai tăioase şi dedicînd lucrarea papei Urban al VII-lea, care a citit-o şi a aprobat-o. Dar iezuiţii şi-au dat seama cît de primejdioasă era scrierea lui Galilei şi au jurat să se răzbune cu primul prilej.

„Și totuşi se mişcă“ –realitate sau legendă?

Ocazia nu a întîrziat să se ivească. Încurajat de scrisoarea trimisă de Urban ducelui Cosimo, în care

Galilei era proclamat „un mare om, a cărui glorie străluceşte pe cer şi se răsfrînge pe pămînt“, învăţatul a scos la lumină, în ianuarie 1632, marea operă la care lucrase în anii sihăstriei sale: Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo. Sistemele asupra cărora se purta dialogul erau, fireşte, cel al lui Ptolemeu, acceptat de biserică, şi cel al lui Copernic. Papa a citit manuscrisul, dîndu-i necesarul imprimatur – autorizaţia de tipărire –cu condiţia ca teoria lui Copernic să fie prezentată drept ipoteză. Galilei a respectat dorinţa, dar în prefaţă a dat de înţeles cititorilor că alesese forma dialogului pentru a evita fulgerele Inchiziţiei.

Pe deasupra, în lucrare sistemul lui Copernic are doi susţinători, pe cînd cel al lui Ptolemeu unul singur, numit Simplicio, ceea ce în italiana de atunci însemna „tont“ sau „neghiob“. Autorul pusese în gura lui toate „dovezile“ cu care iezuiţii îl combătuseră pe Galilei, dezvăluindu-le în toată şubrezenia lor. Simplicio ieşea în cele din urmă învingător, salvîndu-se cu o axiomă tipică dogmatismului bisericesc: raţiunea lui Dumnezeu pe criterii pe care raţiunea umană nu poate să le înţeleagă şi de aceea este inutil ca omul să încerce a pătrunde lumea şi modul în care a fost creată. Unul dintre susţinătorii lui Copernic replica, cu o vădită ironie: „Minunată şi întradevăr îngerească doctrină“.

Axioma referitoare la raţiunea lui Dumnezeu şi la raţiunea umană aparţinea papei Urban, care o repeta ori de cîte ori avea prilejul şi i-o spusese şi lui Galilei. Iezuiţii s-au grăbit să-i arate că autorul Dialogului pusese cuvintele lui în gura unui imbecil, iar pontiful şi-a ieşit din fire. Inchiziţia a căpătat învoirea să se ocupe de Galilei. În august 1632, lucrarea a fost osîndită de biserică prin „punere la index“ şi autorul ei convocat la Roma. Prietenii au încercat să-l convingă pe Cosimo să-l ia pe savant sub ocrotirea sa, dar marele duce nu a avut curajul s-o facă. Galilei s-a prezentat în faţa Sfîntului Oficiu în aprilie 1633, fiind declarat imediat în stare de arest. La primul interogatoriu a refuzat să se recunoască „vinovat“, dar cîteva zile mai tîrziu a admis că în Dialog expusese teoria lui Copernic cu mai mult zel decît pe cea a lui Ptolemeu. Ce s-a petrecut între timp? Unii istorici afirmă că mărturisirea i-a fost smulsă cu ajutorul cumplitelor schingiuiri în care inchizitorii erau meşteri. Alţii arată că pentru un om de vîrsta lui –

avea pe atunci aproape 70 de ani – ameninţarea a fost ea însăşi o tortură morală suficientă pentru a-i zdrobi rezistenţa.

Papa ceruse să fie ţinut la curent cu interogatoriile şi mulţi au sperat că va interveni în favoarea savantului. Dar aşteptările au fost înşelate. Inchiziţia l-a declarat pe Galilei culpabil şi i-a cerut să-şi retracteze afirmaţiile în public. Îngenuncheat, el a trebuit să pronunţe cuvintele pe care călăii săi îl obligaseră să le înveţe pe dinafară: „Cu inima sinceră şi credinţă neprefăcută în Dumnezeu, abjur, blestem şi detest toate sus-zisele greşeli şi erezii (...) şi jur că, pe viitor, nu voi mai susţine, nici prin viu grai, nici prin scris, păreri care să poată da naştere unor astfel de bănuieli despre mine, iar dacă voi cunoaşte un eretic sau pe cineva suspect de erezie îl voi denunţa Sfîntului Oficiu“. Curtea l-a condamnat la „închisoare pe o perioadă depinzînd de bunul nostru plac“ şi la recitarea a şapte psalmi zilnic, în chip de penitenţă.

Legenda conform căreia, ieşind din sala tribunalului, Galilei ar fi murmurat, referindu-se la Pămînt, Eppur si muove („Şi totuşi se mişcă“) pare să nu fie adevărată. Primul care menţionează celebra frază pare să fie abatele Braiili, în lucrarea sa Querelles litteraires. Totuşi, ca orice legendă, nici aceasta nu s-a născut întîmplător. După un timp, eliberat din temniţă, Galilei a fost obligat să locuiască mai întîi la sediul ambasadei florentine din Roma, apoi în palatul episcopului Ascanio Piccolomini din Siena şi în cele din urmă în propria sa locuinţă din Florenţa, pe care nu avea voie să o părăsească şi unde i se îngăduia să primească foarte rare vizite, printre puţinii săi oaspeţi numărîndu-se şi marele poet englez Milton. Una dintre fiicele lui Galilei, o călugăriţă bigotă care luase numele de Maria Celesta, a locuit împreună cu el, veghind să-şi recite zilnic psalmii ispăşitori. Totuşi Galilei nu s-a descurajat. Nemaiavînd permisiunea de a se ocupa de astronomie, s-a dedicat mecanicii. Deoarece nu-şi putea publica lucrările în Italia, Ie-a tipărit la editura olandeză „Elzevir“ din oraşul Leyden. Împreună cu opera care îi atrăsese condamnarea din partea Inchiziţiei, noile salo Diaioghi şi Discorsi au fost traduse în toate limbile şi răspîndite în lumea întreagă. La rîndu-le, elevii săi – Torricelli, Redi, Morgagni, Malpighi, Cassini, Borelli şi alţii – au contribuit la dezvoltarea ştiinţei mondiale în Secolul al XVII-lea.

În ultimii ani de viaţă, orb şi suferind de chinuitoare insomnii, şi-a petrecut nopţile cîntînd la lăută. Apoi a surzit şi a pierdut şi această mîngîiere. Cînd a simţit că i se apropie sfîrşitul, a cerut să i se îngăduie o singură dată să iasă din casă, pentru a mai străbate Florenţa. S-a plimbat la braţul fiicei sale, fără să vadă şi să audă nimic, fericit că simţea pe faţă adierea vîntului şi căldura soarelui. Cîteva zile după aceea a murit, la vîrsta de 78 de ani, înconjurat de discipolii săi. Unii dintre biografi i-au reproşat slăbiciunea avută în faţa judecătorilor Inchiziţiei. Dar nimeni nu-i contestă geniul. Şi nu se poate tăgădui că după ce forţele obscurantismului l-au supus la cele mai groaznice umilinţe el a rămas totuşi pînă la urmă consecvent cu concepţiile şi modul său de a gîndi.

Sfîrșit

GHEORGHE

Il saggiatore, 1623

Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo, Florența, 1632

„Galileo față în față cu Inchiziția“, pictură de Cristiano Banti (1857)

„Am fost creștin. Acum sînt un om fără Dumnezeu”

(urmare din pag. 1)

Așadar, în Occidentul științific totul se poate explica, demonstra și mai ales controla de către oamenii care se consideră inteligența supremă a planetei și care pot face orice își doresc. Au pierdut, cel puțin în aparență, nevoia de a se conecta la o entitate supremă care ne conduce și are grijă de noi toți, fiindcă, din mîndrie, refuză să accepte conducerea cuiva superior. Au senzația că sînt buricul planetei și că se pot transforma în dumnezei. Fac exact ceea ce a făcut Lucifer atunci cînd a încercat să-și uzurpe Creatorul pentru a-I lua locul.

În momentul în care părinții și-au pierdut această credință în Dumnezeu e clar că generațiile care vin după ei sînt unele compromise total, care vor primi o educație complet laică, științifică, din care Dumnezeu va lipsi complet, astfel încît se vor trezi oameni fără nici un Dumnezeu și căpătîi, în ciuda titlurilor universitare și științifice pe care mulți dintre ei le au. Unii vor simți chemarea spre unirea cu Creatorul tuturor și-L vor găsi, dar pentru majoritatea drumul va fi pe calea fără Dumnezeu. În cazul părinților acestor copii care cresc fără prezența divinității și care ajung să-și bată joc de Dumnezeu și de cei care cred în El pentru a-i determina să-i urmeze pe drumul lor ateu, copilăria a fost una în care mergeau la Biserică și vorbeau despre Dumnezeu. Autorul articolului din WP a crescut în sudul religios al Americii, unde, după cum spune chiar el, „tatăl meu a fost unul dintre pastorii asistenți la o mică biserică carismatică pe care încă o conduce unchiul meu. Familia noastră era la biserică în fiecare duminică. Membrii treceau adesea la noi acasă în timpul săptămînii pentru a primi sfaturi de la tatăl meu”. Iată un început bun, am zice. Totuși, acum a renunțat la a se considera creștin, devenind ateu la fel ca mulți alți americani, denumiți cu termenul generic „nici una sau nimic”, pe care oamenii de științe sociale îl folosesc pentru a descrie cetățenii care spun că nu aparțin sau nu practică o anumită credință religioasă. „Acest grup a crescut de la aproximativ 5% dintre americani la începutul anilor 1990 la aproape 30% în prezent”, scrie publicația citată. „Majoritatea celor care nu sînt atei nu știu sigur în ce cred. Aproximativ 40% dintre adulții între 18 și 29 de ani nu sînt afiliați unei religii, la fel și mulți oameni de peste 65 de ani (aproximativ 20%). Aproximativ o treime dintre cei care au votat pentru președintele Biden în 2020 sînt neafiliați religios, la fel ca aproximativ 15% dintre cei care l-au susținut pe Donald Trump. Aproape 40% dintre asiaticii americani și mai mult de 25% dintre albi, negri și latino-americani nu aparțin vreunei religii. Oamenii fără și cu diplome de facultate sînt la fel de probabil să se declare și ei ca fiind «fără Dumnezeu». Acest grup include americani din toate regiunile țării”.

După ce a plecat de acasă la facultate, eroul nostru a început să frecventeze și alte congregații religioase (la ei, asociațiile astea religioase, pe care nu le pot numi biserici, funcționează ca niște organizații de ajutor reciproc și o să vedeți mai tîrziu de ce scriu asta) fără alt interes decît acela de a fi împreună cu alți oameni care derulau activități comune, nu fiindcă credea cu adevărat în Dumnezeu. Citez: „Nu am fost niciodată pe deplin încrezător că există un singur Dumnezeu care a creat Pămîntul sau că Isus Christos a înviat după ce a fost ucis. Dar apartenența la o congregație părea esențială. Credeam că religia, nu doar creștinismul, ci și alte credințe, cum ar fi iudaismul și islamul, i-au împins pe oameni către valori mai bune. Majoritatea oamenilor pe care i-am admirat – de la reverendul Martin Luther King Jr. pînă la părinții mei –erau religioși și m-am gîndit că aș putea la fel de bine să rămîn cu creștinismul, crezul în care am fost crescut. Bisericile pe care le-am frecventat evitau politica, dar nu eram de acord cu ele din punct de vedere ideologic. Femeile au slujit ca pastori; nu a existat nici o opoziție deschisă față de, să zicem, drepturile homosexualilor sau avortul. Bănuiesc că era plin de oameni care au votat pentru democrați. Biserica copilăriei mele din Louisville este în mare parte neagră; bisericile pe care le-am frecventat ca adult se află în zona D.C. cu o tendință puternică de stînga și au avut mulți participanți care au lucrat în slujbe guvernamentale și non-profit.

În noua lor carte «The Great Dechurching», Jim Davis, Michael Graham și Ryan Burge estimează că aproximativ 40 de milioane de americani obișnuiau să meargă la biserică, dar nu mai merg acum”.

Ce biserică e aceea în care femeile ajung preoți și avortul este, probabil, încurajat? Dacă cei de acolo erau democrați de stînga de-ai lui Biden, înseamnă că s-au bătut pentru dreptul de a putea ucide cu sînge rece bebeluși fără a putea fi pedepsiți pentru asta. Nu mă miră că „biserici” de acest fel nu-i pot convinge pe oameni de faptul că Dumnezeu e Cretorul și nădejedea noastră, așa cum Fiul lui ne e scăparea prin Învierea Lui, iar Duhul Sfînt ne acoperă pe toți și, din acest motiv, are loc o „dez-înbisericire” a societății lor, ca să traduc titlul cărții pomenite mai sus, „The Great Dechurching”.

Toți oamenii ăștia caută să te convingă de dreptatea lor, deși nu pot explica științific fapte inexplicabile, cum a fost, în cazul meu, întîmplarea legată de locul de parcare de la Patriarhie. Cred că în primul rînd încearcă să se convingă pe ei înșiși că au ales corect și abia apoi pe tine că urmezi o cale greșită. Sînt exact în poziția proștilor și ignoranților care vor să îi aducă pe cei mai deștepți ca ei la nivelul lor, în loc să se ridice ei. Mîndria îi împiedică să recunoască că au greșit și să accepte argumentele cu care vii într-o astfel de discuție, fiindcă mîndria, după părerea mea, este un păcat complex din care derivă multe altele: egoismul, lăcomia, zgîrcenia, violența, critica, depravarea și uneori chiar crima.

Acum, să vedeți cum s-a ajuns la golirea bisericilor din America în ultimii 10 ani. Citez din nou, din articolul scris de Perry Bacon Jr. pentru The Washington Post: „În anii de după intrarea lui Trump în funcție, generația X de stînga și americanii mileniali mai în vîrstă, în special, au abandonat biserica, potrivit lui Burge, un politolog la Universitatea Eastern Illinois și un expert în privința celor care nu-și declară apartenența la o religie”. Autorul afirmă că s-a declarat „fără Dumnezeu” neavînd vreun motiv anume deși, așa cum veți vedea mai jos, lucrurile stau diferit. „Nu am părăsit biserica din nici un motiv. Inspirat de mișcarea Black Lives Matter, citeam mai mulți intelectuali negri de stînga. Mulți dintre ei fie nu erau religioși, fie erau de-a dreptul sceptici față de credință. Ei nu au considerat bisericile negre ca fiind esențiale pentru promovarea cauzei negrilor, chiar dacă King și multe alte figuri importante din mișcarea pentru drepturile civile din anii 1960 fuseseră foarte devotați creștinismului. Am început să observ că erau o mulțime de oameni – negri și non-negri – care erau profund angajați în egalitate și justiție, dar nu erau religioși. În același timp, prietenii mei republicani, dintre care mulți fuseseră foarte critici la adresa lui Trump în timpul campaniei sale, au început treptat să-l accepte ba chiar să fie entuziasmați de el. În timp ce opiniile mele politice au fost întotdeauna la stînga acestor prieteni, creștinismul nostru comun mă convinsese că am fost în mare măsură de acord asupra unor chestiuni mai largi privind moralitatea și valorile. Am început să realizez că a fi democrat sau republican, nu a fi creștin, a fost ceea ce a determinat credințele și atitudinile multor creștini, inclusiv ale mele“.

Așadar, nu problemele teologice l-au determinat pe acest negru american să renunțe la credința în Creatorul său, ci faptul că albii creștini erau pro Trump, iar negrii socialiști și democrați, sceptici și atei erau contra fostului președinte american. Societatea americană e praf, dacă a ajuns să gîndească așa.

Concluzia mea este confirmată de ceea ce scrie Bacon în articolul său. Citez: „Nu puteam ignora modul în care cuvîntul creștin devenise un sinonim pentru albii pro-Trump, care susțineau că ticăloșia și intoleranța lor erau într-un fel justificate și într-un fel cerute pentru a ne apăra credința. De asemenea, am ajuns la o înțelegere mai nuanțată a propriei mele povești de viață. Adoptasem ideea părinților și a rudele mele că ascensiunea mea dintr-o gospodărie cu venituri medii în care nici unul dintre părinți nu avea o diplomă de licență la Universitatea Yale și locuri de muncă prestigioase în jurnalism ar fi putut avea loc doar cu intervenția divină. Poate că este adevărat. Dar o explicație alternativă pentru succesul meu a fost că eram copilul unor părinți din clasa de mijloc, care m-au putut susține financiar și m-au trimis la unele dintre cele mai bune școli din Louisville; și m-am descurcat bine la școală, la facultate și la slujba mea după aceea”.

Anumite propoziții relevă gîndirea afectată de mîndrie a acestor oameni, care nu acceptă faptul că succesul profesional și social se datorează lui Dumnezeu și caută o explicație alternativă, anume aceea că au realizat totul prin

ei înșiși și cu ajutorul părinților. Acest om, spre exemplu, nu se întreabă nici o secundă ce s-ar fi întîmplat dacă pierdea brusc susținerea părinților sau dacă avea el însuși un accident care l-ar fi împiedicat să-și continue studiile. Nu. Totul a fost prin el însuși, nu fiindcă Dumnezeu i-a dat și i-a permis să aibă aceste succese. În bisericile creștine la care a fost nu a învățat, iar pastorii cu care a vorbit nu i-au spus că noi, în afară de păcate, nu avem de fapt nimic al nostru și nu am cîștigat nimic prin noi înșine, ci prin voia și ajutorul Celui Preaînalt. Dacă ar fi știut și înțeles asta, nu ajungea în situația de a se defini pe sine drept „nimic”.

Totuși, nu e mulțumit cu starea de nimic. Simte nevoia să fie afiliat la ceva, chiar dacă nici una din congregațiile americane religioase pe care nu le pot numi biserici, fiindcă Biserica e doar una, nu-l satisface, pentru că el vede viața Bisericii astfel: „Copiii au nevoie de locuri în care să învețe valori precum iertarea, în timp ce școlile se concentrează pe matematică și citit. Tinerii adulți au nevoie de locuri pentru a se întîlni cu viitorul partener de viață. Adulții cu copii au nevoie de locuri de întîlnire cu alți părinți și de niște babysitting gratuit în weekend. Pensionarii au nevoie de locuri pentru a construi noi relații, pe măsură ce prietenii și soții lor se duc pe lumea cealaltă...”.

Pentru el și, cu siguranță, pentru mulți alții, biserica e o organizație de matrimoniale, de angajare personal și un club al celor singuri, nu o casă a lui Dumnezeu unde să înveți cum să te lepezi de mîndrie și să îmbrățișezi smerenia lăudînd pe Cel de Sus pentru toate cîte ți le-a dat.

„Societatea noastră – continuă el – are nevoie de locuri care să integreze oamenii prin linii de clasă și rasiale. Americanii au nevoie de locuri în care să obțină sfaturi practice, săptămînale, despre cum să trăiască valorile incluzive și anti-rasiste la care s-au angajat în anii lui Trump. Majoritatea anti-Trump din Statele Unite are nevoie de instituții care să fie separate de Partidul Democrat oficial, care este, în mod surprinzător, mai concentrat pe cîștigarea alegerilor decît pe crearea unui sentiment de comunitate pentru oamenii de stînga. Există o mulțime de organizații care încearcă să răspundă acestor nevoi. Dar bisericile puternice le-ar putea adresa tuturor. Asta nu este fantezie sau nostalgie. Mulți americani, inclusiv eu, făceau odată parte din biserici care erau părți esențiale ale vieții noastre. Este ciudat pentru mine că America, în special cohorta sa de stînga, abandonează această instituție, în loc să se reinventeze pentru a se alinia la valorile noastre din 2023”.

El are nevoie ca biserica să fie un club al celor antiTrump, al celor care prin ideologia de stînga pe care o îmbrățișează sînt de fapt niște marxiști/ comuniști, ca cei pe care acum 60 de ani strămoșii lor îi huleau. Ce frumos așează Dumnezeu lucrurile uneori...

„Îmi pot imagina cu ușurință o «biserică pentru cei nenorociți». (Ar avea nevoie de un nume mai atrăgător.) Începe-ți serviciul cu melodii cu mesaje pozitive. Roagăți copiii să citească cu întreaga congregație și apoi să meargă la un serviciu separat pentru copii. Rezervăți timp cînd membrii bisericii pot spune congregației despre lucrurile bune și lucrurile mai puțin bune care li s-au întîmplat în săptămîna precedentă. Ascultă cum pastorul ține o predică despre toleranță sau despre vreo altă valoare universală, în timp ce abordează pe scurt orice probleme care apar în știrile în acea săptămînă. Încă cîteva cîntece. Sfîrșitul. Un brunch ocazional după biserică”.

Nu vi s-a zăpăcit creierul citind elucubrațiile micului marxist american? Cum adică să cînți la biserică melodii pozitive și să trimiți copii la o slujbă separată, pentru ca apoi să faci ședințe psihiatrice ascultînd participanții cum ne povestesc ce mari realizări au avut și cum s-au certat cu vecinul care le-a lovit pisica? Atunci aceea nu mai e biserică, ci un club social ca oricare altul. Nu are nici o legătură cu Dumnezeu.

Dacă așa gîndesc și acționează ateii din America și, probabil, din lume, atunci e imposibil pentru noi ceilalți să-i facem să înțeleagă că sînt pe un drum greșit. Doar Dumnezeu poate, așa cum a putut de nenumărate ori cînd i-a ajutat pe mulți atei declarați să găsească drumul spre El și spre credință.

Nu știu ce va fi cu lumea occidentală dar nu e bine deloc, fiindcă de la o civilizație centrată pe creștinism au ajuns la situația oribilă în care se leapădă de credință ca de o haină ruptă.

Ce a cîștigat și ce a pierdut Putin prin uciderea lui Prigojin?

Moartea înconjurată de mister a comandantului Wagner reprezintă o nouă criză a regimului politic de la Kremlin de care Ucraina poate profita pe cîmpul de luptă. Pe cît de provocator a fost comportamentul lui Prigojin după rebeliune, prin frecventele deplasări în Africa, Belarus și Rusia, pe atît de brutal a fost gestul lui Putin de a-și elimina inamicul. Prigojin a fost creația președintelui rus, care l-a folosit pentru relansarea imperialismului roșu, dar credinciosul servitor s-a întors împotriva stăpînului, nefiind, însă, pregătit să-l învingă.

Sînt multe întrebări rămase fără răspuns după moartea fulgerătoare a comandantului Grupului Wagner. De asemenea, sînt multe suspiciuni legate de felul cum și-a pierdut viața, existînd teorii că a fost o spectaculoasă înscenare. Pe de altă parte, oficialii americani au anunțat că fondatorul grupului paramilitar a fost eliminat în urma operațiunii secrete a unei agenții de spionaj din Rusia. „Evaluarea noastră inițială este că… Prigojin a fost ucis”, a declarat generalul Pat Ryder, purtător de cuvînt al Pentagonului, citat de cotidianul Wall Street Journal

Pînă acum, de la începutul conflictului din Ucraina, evaluările militarilor americani nu au dat greș în ce privește citirea acțiunilor Kremlinului. Un alt mister e acela că nu se știe pe ce se baza șeful Wagner în credința lui că Putin nu se va răzbuna după rebeliunea de acum două luni. Liderul rus o făcuse deja de nenumărate ori, de ce s-ar fi comportat, acum, altfel? Toți oponenții importanți au fost uciși, închiși sau au scăpat ca prin urechile acului în urma unor tentative de eliminare. Timp de două luni, Prigojin a călătorit frecvent cu avioanele sale la Moscova, Sankt Petersburg, Minsk, în Belarus și în Africa. Un mod ciudat și dezinvolt prin care a arătat lumii că planurile de răzbunare ale lui Putin nu-l pot atinge. Miliardarul a lăsat să se înțeleagă, în urma declarațiilor publice postate pe canalele sale de Telegram, faptul că, de-a lungul anilor, a strîns dovezi despre afacerile secrete ale liderului de la Kremlin, iar acestea îl fac imun la represaliile Kremlinului.

Uciderea lui Prigojin, exact la două luni de la începutul scurtei rebeliuni, prin aruncarea în aer a avionului său personal, arată că Putin nu s-a temut de amenințările fostului său subordonat, pedepsindu-l pentru nesupunere.

Unde sînt mercenarii?

Modul cum a făcut-o, în urma unui plan complicat, utilizînd resurse importante, oameni și informații, sugerează premeditarea și implicarea a cel puțin unui serviciu de securitate din Rusia. „În ce privește prezența mercenarilor în Belarus, pot să spun că și înainte de 23 august, de evenimentele care au avut loc în Rusia, am înregistrat faptul că numărul acestora era în scădere. Nu în mod semnificativ, nu rapid, dar treptat, numărul luptătorilor Wagner, cantonați în Belarus, a tot a scăzut”, a declarat Andri Demcenko, purtătorul de cuvînt al grănicerilor din Ucraina.

Conform unor estimări făcute de guvernul lituanian în urmă cu o săptămînă, pe teritoriul Belarus se aflau în jur de 4.500 de mercenari Wagner. Din acest motiv, două state NATO, vecine cu Belarus, e vorba de Polonia și Lituania, au decis să suplimenteze numărul militarilor prezenți la graniță. După moartea lui Prigojin, pe conturile rețelelor sociale controlate de acesta au apărut mai multe mesaje care cereau răzbunare, dar și un nou marș al trupelor paramilitare spre Moscova. Sînt șanse mici ca acest lucru să se întîmple în viitorul apropiat. Rosvgardia, corpul de armată a cărei misiune principală e să-l păzească pe Putin, a intrat în alertă la scurt timp după prăbușirea avionului lui Prigojin.

La Kremlin se manifestă o stare de neliniște din cauza luptătorilor care pot deveni, în orice moment, o amenințare pentru regim.

Instrumentul perfect

Deși scoaterea din scenă a principalului inamic al lui Putin arată ca o victorie a președintelui rus, poziția sa e tot mai fragilă. Aparent, și-a cîștigat autoritatea contestată

de Prigojin în urmă cu două luni, dar victoria a venit și cu multe pierderi:

• Prin modalitatea îndepărtării liderului Wagner a recunoscut în fața tuturor că se află în fruntea unui regim criminal;

• A devenit o țintă a urii și frustrărilor naționaliștilor extremiști, susținători ai lui Prigojin;

• O mică armată de cîteva mii de luptători experimentați se află undeva, pe drumul dintre Minsk și Moscova;

• Nu a rezolvat criza de pe frontul din Ucraina;

• Le-a transmis inamicilor săi faptul că într-o confruntare cu el trebuie să meargă pînă la capăt.

Grupul Wagner a fost creația lui Vladimir Putin, o forță militară paralelă, cu misiunea să-i rezolve treburile murdare în țările și teritoriile în care nu putea interveni cu armata oficială din cauza unor posibile reacții internaționale. Wagner a reprezentat instrumentul perfect pentru Putin de relansare a imperialismului roșu, pierdut odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. Prin folosirea unor forțe militare fără identitate a anexat Crimeea în 2014, a cucerit teritorii în Donbass, Ucraina, a intervenit în Siria, impunîndu-și influența prin forță și în multe state africane cu regimuri politice slabe și corupte.

Singura problemă a fost că Evgheni Prigojin, omul său de încredere, a acumulat putere și bogăție, ceea ce i-a permis să se întoarcă împotriva „patronului” său.

Un criminal de război

În confruntarea cu Putin, Prigojin a făcut multe greșeli. Probabil, „bucătarul” a fost trădat de educația precară, una care l-a lipsit de capacitatea de a înțelege nuanțele unui conflict complicat și importanța realizării unor alianțe. Prigojin se mîndrea cu brutalitatea sa, cu limbajul vulgar și cu punerea acțiunii înaintea rațiunii. Ceea ce l-a făcut cunoscut în Rusia, într-un mediu puternic cenzurat și controlat, l-a și distrus. A făcut multe greșeli, de la declanșarea unei rebeliuni fără un plan și stoparea ei pe parcurs, încrederea că e apărat de secretele pe care le deține, setea de putere și lipsa măsurilor de siguranță personală, toate acestea l-au făcut vulnerabil în fața unui Putin umilit și dornic de răzbunare.

Prigojin e un criminal de război. A ucis oameni în Ucraina, a condus operațiuni împotriva unor state independente, realizînd fabrici de troli care aveau misiunea să răspîndească informații false, a finanțat atacuri cibernetice asupra unor companii și infrastructuri critice din Polonia, Ucraina, Republica Moldova și alte state vizate de Rusia. Se poate spune despre el că a reprezentat „războinicul perfect în lupta cu Occidentul” creat de mintea bolnavă a lui Putin, unul care ascultă orbește ordinele șefului, e lipsit de emoții și însetat de luptă fără a da doi bani pe viața sa și a celor din jur.

Cel care a declanșat haosul

La un moment dat, creatura a vrut să-i ia locul stăpînului și ca într-un roman fantastic, populat cu personaje tenebroase, a avut loc confruntarea finală în care stăpînul a învins. „Deși nimeni nu mărșăluiește acum spre Moscova, Putin se află sub presiunea acelei părți a elitei nemulțumite de modul în care conduce războiul”, se arată într-un comentariu al lui Ivan Fomin, expert al Centrului European de Analiză Politică.

„Cu doar trei zile înainte de prăbușirea avionului lui Prigojin, unii membri ai serviciilor de informații rusești îi cereau lui Putin să-i demită pe Șoigu și Gherasimov. De asemenea, doreau ca președintele rus să treacă la o abordare mai agresivă a războiului, să lanseze mobilizarea generală și să declare legea marțială”, a scris Fomin.

Răzbunarea îl va ajuta pe Putin să cîștige ceva timp, dar asta doar în situația în care pe frontul din Ucraina nu se va întîmplă nimic important în viitoarele săptămîni. Ceea ce e puțin probabil, mai ales acum cînd „marele războinic” Prigojin, cum e perceput de o mare parte dintre militarii ruși, a fost ucis de cel care a declanșat haosul.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)

Exploziile în lanț de la Crevedia –un déjà-vu după Colectiv

Două explozii majore au avut loc sîmbătă, 26 august, în localitatea Crevedia, județul Dîmbovița, la o stație GPL. Două persoane au murit, iar multe altele, inclusiv pompieri, au fost rănite grav, unele avînd arsuri deosebit de grave. În mod concret, conform datelor preliminare, au fost rănite 57 de persoane (dintre care 43 sînt cadre ale MAI, respectiv 39 sînt pompieri, doi sînt polițiști și doi jandarmi).

Conform secretarului de stat în Ministerul Afacerilor Interne, Raed Arafat, firma de GPL Flagas SRL, la care s-a produs explozia din Crevedia, funcționa ilegal, fiindu-i retrase avizele și autorizația de funcționare. Cu toate acestea, este evident faptul că funcționa, avînd rezervoarele alimentate cu GPL (fiindcă altfel nu se puteau produce aceste explozii majore).

Ne putem întrebarea firească: unde erau toate aceste autorități ale statului în toți anii în care această stație și-a desfășurat activitatea fără avize, total nelegal? Mai ales că era o activitate vizibilă, care presupunea trafic greu (cu autocisterne de peste 40 de tone). Oare va ieși la iveală și în acest caz, ca și în cazul „Colectiv”, faptul că autoritățile știau și tolerau activitatea acestei companii? (la „Colectiv” s-a dovedit ulterior faptul că pompierii responsabili zonali au fost în club, au primit o „tratație” și au permis funcționarea clubului, ceea ce, în final, a dus la acea tragedie majoră) Oare are vreo influență factorul politic în această pasivitate a autorităților referitoare la desfășurarea unei activități nelegale? Are vreo influență faptul că această companie era deținută de fiul primarului PSD din Caracal?

Important ar fi ca gestionarea îngrijirii răniților să se desfășoare altfel decît s-a procedat în cazul răniților de la Colectiv. Ne aducem aminte faptul că infecțiile nosocomiale au ucis mai multi răniți decît explozia și incendiul din club.

Concluzia rezultată după incidentul de la Crevedia este foarte tristă: la mai mult de șapte ani de la tragedia din Colectiv (produsă la data de 30 octombrie 2015), România nu are încă un spital specializat funcțional pentru marii arși, medicii care raportează infecții nosocomiale sînt sancționați, sute de școli, spitale, instituții culturale (și, iată, chiar și statii GPL) nu au autorizație de siguranță la incendiu, fiind adevărate bombe cu ceas! Răspunde cineva pentru lipsa accesării finanțărilor din Planul Național de Redresare & Reziliență pentru realizarea de spitale regionale la standarde comunitare și pentru realizarea de spitale specializate (inclusiv pentru mari arși)? Este o întrebare retorică, desigur. Mai mult, politicienii mai găsesc motive să iasă în evidență cu declarații patetice, să se filmeze prin spitale și să mimeze empatia cu victimele.

Ec. Ing. VICTOR CAţAVEI, Senior Expert Strategii Economice

Un punct de vedere

Este religia o cauză a războiului?

Ar putea fi religia, în sine, o cauză a majorităţii războaielor? Biologul evoluţionist Richard Dawkins este unul dintre cei care cred că răspunsul la această întrebare este afirmativ. „Religia provoacă războaie pentru că dă naștere unor certitudini”, susţine Dawkins. Este o opinie pe care o împărtășește și omul de știinţă și filozoful american Sam Harris, care vede în religie „cea mai prolifică sursă de violenţă din istoria noastră”. Harris și Dawkins nu sînt singurii care văd o corelaţie directă între religie și război, mulţi alţii considerînd că ideologia religioasă este pasibilă de a da naștere conflictelor violente.

Pentru a verifica adevărul acestor afirmaţii, să reflectăm la cîteva războaie majore din timpurile moderne și să analizăm rolul jucat de religie în declanșarea lor.

Primul Război Mondial (1914-1918)

Cunoscut și sub numele de Marele Război, acesta a fost unul dintre cele mai letale conflicte înregistrate în istorie. În acest conflict global s-au înfruntat Puterile Centrale (Germania, Turcia și Austro-Ungaria) și Puterile Aliate (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia, Japonia și, din 1917, Statele Unite). Cauza cea mai vehiculată a izbucnirii Primului Război Mondial este asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, care a fost împușcat de naţionalistul sîrb Gavrilo Princip, la 28 iunie 1914. Dar asasinarea a reprezentat doar catalizatorul războiului – naţionalismul, militarismul, imperialismul și alianţele politice au fost combustibilul din spatele Primului Război Mondial. Tratatul de la Versailles, semnat în iunie 1919, trebuia să fie o garanţie că lumea postbelică nu va mai permite vreodată un conflict global atît de devastator.

Din păcate, Germania s-a simţit păcălită în urma semnării tratatului, care așeza pe umerii săi întreaga responsabilitate pentru război, obligînd-o să plătească despăgubiri în valoare de miliarde de dolari statelor învingătoare, să cedeze mare parte din coloniile sale și din teritoriile cucerite sau anexate recent. De asemenea, Germania accepta statutul demilitarizat al Renaniei, provincie din care forţele militare aliate ar fi urmat să se retragă în 1935.

Al II-lea Război Mondial (1939-1945)

Chiar dacă nu se poate spune că termenii duri ai Tratatului de Pace au făcut inevitabil al II-lea Război Mondial, cu siguranţă au deschis calea spre ascensiunea Partidul Nazist. Acesta a obţinut sprijin din partea populaţiei, seduse de promisiunea ștergerii umilinţelor îndurate de Germania și de cea a transformării ţării într-o putere imposibil de ignorant. În manifestul său autobiografic din 1925, Mein Kampf, Hitler se descrie ca antisemit (înainte de a se muta la Viena, la vîrsta de 18 ani). Acest lucru a fost confirmat de Elisabeth Grünbauer, care și-a depănat amintirile despre tinereţea lui Hitler într-un interviu din 1994. Hitler a locuit în casa familiei ei din München timp de mai bine de un an, înainte de a pleca pe front, în Primul Război Mondial. Indiferent care a fost momentul în care Hitler a început să adopte o poziţie antisemită, nu există nici o îndoială că percepţia despre evrei i-a influenţat acţiunile atunci cînd a ajuns la putere. Obsesia de a crea „o rasă pură” este o dovadă a faptului că antisemitismul său era legat de rasă mai degrabă decît de religie.

Războiul civil rus (1917-1923)

războiului și în evenimente legate de război. Conflictul a fost purtat între facţiuni politice opuse (bolșevicii și cei care se opuneau Revoluţiei bolșevice) și a luat viaţa a peste 9 milioane de oameni, dintre care 8 milioane erau civili. Cu toate acestea, religia nu a jucat nici un rol în începerea acestui război. A fost o luptă între diferite grupuri politice și militare pentru controlul Rusiei.

Al doilea război sino-japonez (1937-1945)

Acest conflict a izbucnit ca urmare a rezistenţei chineze la expansiunea Japoniei, care a încercat să domine politic și militar China. Războiul a dus la moartea a 25 de milioane de civili, precum și la moartea a peste 4 milioane de militari japonezi și chinezi. Deși au existat mai multe incidente, după ce japonezii au invadat Manciuria, incidentul de la Podul „Marco Polo”, din 1937, cînd trupele japoneze au deschis focul asupra soldaţilor locali, a fost considerat momentul oficial de începere a războiului

Cum rămîne cu războaiele în care este implicată religia?

Sigur că există războaie care au motive religioase în spate. Cruciadele, Inchiziţia spaniolă, Războiul de 30 de ani și conflictul israeliano-palestinian în curs sînt doar cîteva dintre ele.

Nu se poate nega faptul că, de-a lungul istoriei omenirii, extremiștii religioși au fost implicaţi în evenimente teribile sau că atrocităţi au fost comise de oameni cu diferite convingeri religioase care pretind că duc un război sfînt, așa cum s-a întîmplat în atacurile jihadiste. Cu toate acestea, dacă reflectăm la numeroasele războaie care au fost purtate de-a lungul istoriei, este clar că politica, ideologiile concurente, conflictele etnice și luptele pentru putere sînt la fel de vinovate. „Am observat că religia acţionează în multe moduri. Nu este corect să pretindem că are o esenţă unică, rigidă și inerent violentă”, spune fosta călugăriţă Karen Armstrong. Elementul religios este adesea prezent în conflictele armate, fără a fi cauza acestora, susţine Armstrong, subliniind că liderii care urmăresc să-și consolideze puterea sau să se îmbogăţească folosesc adesea religia pentru a-și atinge scopurile.

Ar trebui să ne descotorosim de religie?

Deși religia nu este întotdeauna singura sau principala cauză a războiului, „noii atei” precum Dawkins și Harris cred că teismul (credinţa în Dumnezeu) nu este doar nejustificat, ci și dăunător și că ar trebui să i ne opunem cu vehemenţă.

Acest conflict este amintit în Guinness World Records drept „cel mai costisitor război civil din lume”, în ce privește numărul de vieţi pierdute în timpul

Într-un articol publicat în 2014 în Sydney Morning Herald și intitulat sugestiv „Dumnezeu este cu noi, din păcate”, Sam de Brito sugerează că eliminarea religiei ar putea rezolva problema conflictelor globale. „Elimină elementul Dumnezeu din Israel și din Gaza și vei rămîne cu doi oameni care au mai multe în comun decît le pasă să descopere”, a scris el. „Dacă L-am înlătura pe Dumnezeu din restul Orientului Mijlociu, nu ar mai exista acest război devorator și sectar cauzat de un dezacord vechi de 1.400 de ani”. De Brito nu este primul care a sugerat că realizarea păcii mondiale este un lucru „simplu”, ce presupune eliminarea religiei. În 1789, catolicismul era religia oficială a Franţei. Populaţia Franţei era preponderent catolică, în timp ce membrii minorităţii evreiești sau protestante nu erau cetăţeni cu drepturi depline. Pînă în 1794 însă, toate bisericile din Franţa au fost închise. Filozofii iluminiști

criticaseră biserica, denunţînd-o pentru bogăţia, puterea și influenţa ei. Proprietăţile bisericești au fost confiscate, 30.000 de preoţi au fost exilaţi și alte sute uciși ori forţaţi să se căsătorească. Calendarul creștin a fost înlocuit. Așa a început Revoluţia Franceză.

„Orice om înţelept, orice om onorabil, trebuie să fie îngrozit de religia creștină”, declara Voltaire. „Religia a ţinut (omul) în ignoranţă faţă de îndatoririle sale reale, faţă de interesele lui adevărate. Doar risipind acești nori și aceste fantome ale religiei vom descoperi Adevărul, Raţiunea și Morala”, susţinea baronul d’Holbach. Doar că Domnia Terorii, una dintre etapele Revoluţiei Franceze, a demonstrat că înlăturarea religiei nu a înlăturat și nici măcar nu a prevenit violenţa.

Ce spune Biblia despre Dumnezeu?

În cartea sa „Dumnezeu, o amăgire”, Dawkins Îl descrie pe Dumnezeu drept „cel mai neplăcut personaj din toată ficţiunea”, folosind pentru a-L descriere atribute precum „meschin”, „nedrept” și „neiertător”. Nu pot vorbi în numele tuturor religiilor – doar din experienţa mea de creștin –, dar Dumnezeul despre care am citit în Biblie nu seamănă cu portretul pe care îl desenează Dawkins. Cartea Exodul Îl descrie pe Dumnezeu ca „milos”, „încet la mînie”, „plin de îndurare” și „iertător” (Exodul 34:6). Cartea Psalmii înfăţișează un Dumnezeu care „dă pîine celor flămînzi” (Psalmul 146:7), „ocroteşte pe cei străini” și „sprijină pe orfan şi pe văduvă” (Psalmul 146:9). Isus a spus că una dintre cele mai mari porunci date omului este să ne iubim aproapele ca pe noi înșine (Marcu 12:31). Îmi pot doar imagina cîte războaie am putea opri dacă am urma acest principiu!

Evanghelia lui Luca și cea a lui Ioan relatează episodul în care Petru a tăiat urechea unui soldat într-un moment de mînie, iar Isus l-a mustrat, înainte de a vindeca soldatul. Temperamentul nestăpînit și acţiunea pripită a lui Petru ar fi putut genera un conflict, dar intervenţia lui Isus a calmat lucrurile.

Un fapt amuzant e acela că Marea Britanie și Spania chiar au intrat în război atunci cînd un căpitan britanic a susţinut că marinarii spanioli i-au tăiat urechea. Războiul a durat aproape 10 ani și a fost numit Războiul urechii lui Jenkins.

Adevărata cauză a războiului

În definitiv, cauza principală a războiului este de natură umană. Fie că este vorba de putere politică, de control ideologic sau de motive religioase, la bază este dorinţa noastră de a obţine lucrurile pe care nu le avem.

„De unde vin conflictele şi luptele între voi? Nu din acestea, din dorinţele voastre care se luptă în mădularele voastre? Voi doriţi, dar nu aveţi; ucideţi şi rîvniţi, dar nu puteţi obţine; vă certaţi şi vă luptaţi, dar nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iacov 4:1-2, NLT).

Să nu transformăm religia într-un motiv de război! În schimb, să facem din religie un exerciţiu de autocontrol, o șansă de a ne manifesta compasiunea și o lumină în întuneric!

VANIA

CHEW (Semneletimpului.ro)

Doza de sãnãtate

Fără frici și cu poftă de viață să depășim suta de ani

În ultimii 40 de ani, domeniul geriatriei a dobîndit o deosebită importanță, astăzi existînd multiple specializări conexate acestei ramuri medicale. Etimologia este grecească, „geron” însemnînd „vîrstnic”. Gerontologia, gerontopsihiatria și gerontoprofilaxia se ocupă cu studiul vîrstei a treia a omului, începînd cu etatea de 65 de ani. În geriatrie este privit omul în ingralitatea lui fizică, psihică și emoțională.

Cînd putem spune că o persoană este în vîrstă în epoca modernă? Printre noi trăiesc oameni născuți în anii ʼ30, iar cei care au depășit vîrsta de 80 de ani au trăit un război mondial, au suferit multiple traume emoționale care rămîn setate în subconștient. Cei mai tineri cu 10-15 ani și-au trăit copilăria și adolescența în perioada de după razboi, marcată de reconstrucții, revoluții, foamete, boli.

Omul vine pe lume cu pumnul închis, de parcă ar ascunde un secret în palmă, și pleacă din această lume cu el deschis. Liniile care apar în palmă pe parcursul vieții sînt semnele lăsate de un suflet care dorește să exploreze, dar este mereu oprit de MISS (Mind Inmune Survival System), care este la fel de vechi ca și viața și care încetează odată cu ea.

În clinica noastră din centrul Bucureștiului avem în terapie mai mulți pacienți trecuți de 90, chiar 97 de ani care, curios, se află într-o formă fizică și psihică bună. În urma conversațiilor constat cît de ancorați sînt în realitate, cite proiecte de viitor au. Se prezintă

O istorie a farselor (317)

Impostoarea „iepuroaică“ (2)

Ahler s-a întors la curte convins de „dovezi oculare şi tangibile” că Mary, într-adevăr, dăduse naştere unor iepuri şi că ar trebui să i se ofere o indemnizaţie regală. Astfel, regele şi-a trimis anatomistul, domnul St. André, la Godalming. St. André s-a întors şi el convins. Ambii reprezentanţi imperiali i-au adus regelui cîteva progenituri ale lui Mary, şi St. André a realizat chiar o disecţie pe unul dintre iepuri în faţa regelui. Era un animal obişnuit.

Acum şi presa a înhăţat ştirea. O controversă puternică s-a creat între cei ce o credeau şi îndoielnici. Regele îi sprijinea pe primii, în timp ce regina se afla în fruntea scepticilor şi doar datorită intervenţiei sale această poveste absurdă a luat sfîrşit. Regina l-a abordat pe Sir Richard Manningham, membru al Societăţii Regale şi al Colegiului de doctori din Londra, care a plecat la Godalming să examineze miracolul. „Eu personal am scos ceea ce se afla în vaginul femeii”, raporta el, „şi după examinare, trebuie să recunosc că am fost extrem de surprins să observ că părea mai mult vezica unei scroafe; aceasta e singura părere pe care am putut să mi-o formez“.

Aducînd-o pe Mary Toft la Londra, Manningham a cazat-o la „Bordelul domnului Lacy din Leicester Fields”, unde timp de cîteva zile, ea a continuat să se plîngă că suferă de durerile facerii. Ulterior, Thomas Howard, portarul clădirii, a declarat sub jurămînt că, ajutată de el, femeia făcuse rost de un iepure. Arestată şi interogată, Mary a mărturisit, în final, că totul era o escrocherie. Ideea îi venise de la o prietenă care îi sugerase că este „o modalitate de a-ţi asigura un trai foarte bun” fără să munceşti. O perioadă îndelungată, înainte de a începe înşelătoria, Toft, „ajutată de acea femeie, îşi introdusese deseori organe de iepure în corp pînă cînd a învăţat să se descurce singură, pentru că i se oferise ocazia perfectă şi a profitat de aceasta în continuare”.

Aşadar, Mary Toft nu a mai obţinut indemnizaţia regală. Reputaţia celor doi doctori ai curţii fiind grav afectată şi publicul întîmpinînd cu aclamaţii cartea

la centru, în mare parte, pentru echilibrări energetice.

Sănătatea noastră presupune o comunicare energetică și informațională echilibrată între fiecare celulă a corpului și țesutul organului din care face parte. Și pentru că imunitatea noastră depinde în proporție de 80-85% de sistemul gastric, iar flora intestinală este un factor decizional în sănătatea noastră, dezechilibrarea florei se produce prin administrarea medicamentelor de sinteză, blocaje energetice, stres, mediul înconjurător. Refacerea comunicării energetice între procesele fiziologice ale corpului și cîmpurile sale energo-informaționale este o necessitate. Fizica cuantică, care stă la baza aparatelor de tratamente, este o fizică modernă, care analizează procesele biofiziologice din corpul uman și interacțiunile lui. Aproape toate bolile cronice au ca bază conflicte sufletești nerezolvate, împinse în subconștient. Fiecare boală este o expresie a corpului, care ne solicită să rezolvăm acel conflict. Cine se poate uita în trecut și poate simți că a avut o viață împlinită, nu se îmbolnăvește de afecțiuni grave, dar desigur că există si excepții.

Etapele înaintării în vîrstă sînt:

• 65 - 75 de ani – trecerea spre bătrînețe;

• 75 - 85 de ani – bătrînețea medie;

• peste 85 de ani – marea bătrînețe.

Literatura de specialitate americană menționează doar două stadii:

lui Manningham, Un raport asupra celor observate în timpul examinării amănunţite a lui Mary Toft, aşazisa născătoare de iepuri din Godalming, Mary însăşi a fost trimisă la închisoarea Tothill Fields.

Impostor, răzvrătit și proscris militar (1)

Încă de copil, Percy Toplis (1897-1920), născut în Nottinghamshire, era „un pic cam sălbatic şi neastîmpărat”. La vîrsta de unsprezece ani a fost pedepsit, prin decizia Tribunalului de contravenţii de la Mansfield, pentru o înşelătorie care i-a adus un nou costum de haine şi cinci şilingi. La puţin timp ajunge iar la ananghie, cînd vinde ziare şi păstrează încasările. Cum nimeni nu ştie unde se află părinţii lui, este luat în îngrijire de o mătuşă, Annie Webster, care îl ţine departe de încurcături grave pînă cînd Percy termină şcoala. Roşcat, îmbrăcat cu multă eleganţă, era întotdeauna pedepsit pentru festele jucate colegilor săi, inclusiv administrarea acestora de laudanum (opiu amestecat cu puţin coniac), dar niciodată nu îi era frică de ce i se putea întîmpla. „Emana un magnetism extrem de ciudat, în ciuda bădărăniei sale”, îşi amintea fostul său coleg de clasă, George Foulkes. Devenit ucenic al unui fierar din oraşul minier Black-well, la vîrsta de treisprezece ani, a plecat pe furiş în Scoţia şi a trăit de pe urma a tot felul de învîrteli. La paisprezece ani ajunge la închisoarea Dumfries pentru zece zile după ce se eschivase de la plata biletelor de tren pentru el şi prietena sa; apoi se întoarce în Anglia, în 1912, unde petrece doi ani de muncă silnică în închisoarea Lincoln, după încercarea de a viola o tînără femeie. Avea doar cincisprezece ani. În 1915 se înrolează voluntar în armată, experienţa sa din tranşeele războiului, în mijlocul măcelului de la Loss, sporindu-i dispreţul faţa de autoritate. Căpătînd o permisie pe baza născocirii unei poveşti tragice, despre moartea în durerile facerii a soţiei sale inexistente, s-a întors acasă în uniformă de căpitan, pe piept cu panglica medaliei pentru comportament distins, cu un bandaj bine strîns în jurul genunchiului stîng, astfel încît să creeze un şchiopătat lesne de observat. Mansfield 1-a întîmpinat ca pe un erou. (va urma)

STUART GORDON

• 65 - 75 ani – perioada bătrîneții timpurii;

• peste 75 de ani – bătrînețea tîrzie.

Din păcate, odată cu debutul acestei etape neuronii se atrofiază în număr mare, iar greutatea creierului scade. Ca urmare, scade mobilitatea și răspunsul la excitanți. Medicina energo-informațională vine cu metode noi de tratament, noninvazive, fără durere, fără medicamente, menite a regla și a reface echilibrul energetic al corpului. Activarea sistemului neurohormonal, detoxifierea la nivel celular a corpului, refacerea comunicării între cele două emisfere cerebrale, memoria, stările depresive, reglarea sistemului neuro-vegetativ, creșterea acuității vizuale, autoreglarea sînt numai cîteva din tratamentele oferite de medicina energo-informațională, destinate seniorilor. Programele preventive și de menținere a unei stări de echilibru energetic în organism sînt foarte eficiente. Medicina energo-informațională oferă o calitate de viață seniorilor, copiilor și adulților, cu ajutorul terapiilor personalizate. Motto-ul nostru este: „Timpul nu îl putem opri, dar semnele timpului se pot corecta”.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Concludente

ORIZONTAL: 1) Lipsite de libertate; 2) Supus torturilor; 3) Se țin după matcă – Ieșite în față; 4) Prostul satului – Rezervă de jucător; 5) Venită pe căi ocolite – Plin de migală!; 6) Se întîlnesc în finală! – Nu are sfîrșit (fem.); 7) Lipsit de vigoare – Vidul absolut; 8) Specifici – Apus la răsărit; 9) Vine din centru! – Un fel de mezel; 10) Scos din muncă – Cadran mondial.

VERTICAL: 1) Plin de fantezie; 2) Rudă săracă a sfeclei – Romane vechi; 3) Suciți din fire – Opera de debut!; 4) Atac pe stînga! – Hoți de meserie; 5) Luat la ochi – Schimbă direcția; 6) Curat la suflet! – Luptă cu rachete; 7) Stare de repaus – Tanc descărcat!; 8) Dispărut în nori – Masa de la țară; 9) Întîziată la cursuri; 10) Nota zece la purtare – Ieșit ca din pușcă.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PANSEURI”

1) CAPITULARE; 2) OMOGENIZAT; 3) MAT – NIMICI; 4) UTILATI – OC; 5) NOROC – TARA; 6) IR – VITALI; 7) CITITA – ETA; 9) A – ETATIZAT; 9) ROZ – TIPA – E; 10) INAMIC – TOI.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXV)

CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (7)

Iulia si Tudor mulțumiră pentru toate explicațiile apoi își luară la revedere și plecară spre hotel. Pe drumul de întoarcere, Iulia-i spuse lui Tudor:

– Ceva nu e în regulă cu Aurelian ăsta.

– Crezi? – se miră Tudor. Mie mi s-a părut un om de treabă.

– O fi om de treabă, dar tot discursul lui despre moartea lui Marylin și despre cum află știrile de la colegii care le citesc în ziarele americane cînd merg în delegație acolo mi s-a părut ca un citat din... mine.

– Ți se pare – căută să o liniștească Tudor. De unde să știe el ce știi tu și ce le-ai spus prietenilor mei la petrecere?

– De la unul dintre ei... șopti fata.

– Adică tu crezi că prietenii mei s-ar duce să toarne la Miliție ce au auzit? – se revoltă el.

– Da, cred – răspunse ea – fiindcă au fost nenumărate cazuri cînd s-a întîmplat asta în comunism.

Tudor căzu pe gînduri cîteva secunde prelucrînd informația și spuse în timp ce o luă drăgăstos pe după umeri:

– E posibil să fie și cum spui tu, dar deocamdată cred că ne facem probleme degeaba.

– Oricum ar fi, o să fiu atentă la ce face –concluzionă fata.

Zilele de vacanță au trecut apoi repede și ușor, apropiindu-se pe nesimțite de întoarcerea la București. Au văzut locuri frumoase și s-au bucurat de fiecare clipă petrecută acolo, împreună cu Aurelia și Aurelian care se ținuseră după ei tot timpul. Au discutat despre tot felul de lucruri, iar Iulia nu putu să nu observe atenția cu care i se ascultau răspunsurile de către noii lor prieteni. Erau încîntați de cunoștințele ei de istorie și geografie și căutau să afle cît mai multe de la ea.

Aceste mici detalii îi întăriră opinia exprimată în prima zi despre prietenul lor Aurelian, mai ales că acesta îi strecura întrebări care vizau părerile ei referitoare la cooperativizarea care tocmai se terminase, la faptul că Mînăstirea Sf. Ana din Orșova fusese transformată în restaurant, la călătoriile ei în SUA și la politica externă a imperialiștilor americani. La toate dădu răspunsuri diplomate și echilibrate, cu excepția izbucnirii pe care o avusese cînd mîncaseră prînzul în naosul bisericii de la Mînăstirea Sf. Ana și ea spusese că nu i se părea normal așa ceva.

Excursia se încheie cu bine și pe 10 august făcură drumul înapoi spre București, unde, odată ajunși, fata dorea să-și reia munca de cercetare la bibliotecă, pentru a afla cînd și cum putea reveni în timpul ei. * * *

Smartphone-ul Inspectorului Principal Ionescu sună. Îl luă în mînă, îl privi și răspunse apelului ducînd apoi telefonul la ureche:

– Da, eu sînt... Salut Andrei, ai ceva pentru mine? Ai? Ce bine, trimite-mi-le pe e-mail, te rog. Le-ai și trimis? Măi, ce băiat eficient ești tu. Mulțumesc, hai că mă uit și te sun dacă mai vreau ceva.

Închise telefonul și se așeză în fața ecranului de la calculator. Manevră mouse-ul și deschise mesajul colegului său. Acesta scria: „Domnul inspector, cercetînd arhivele Inspectoratului General de Poliție al Municipiului București am găsit menționat numele domnișoarei Gheorghe Iulia într-un dosar instrumentat împreună cu organele Direcției Generale ale Securității Poporului. M-am dus să caut în arhivele Securității și am descoperit fragmente dintr-un dosar descompletat, însă. Paginile pe care le-am găsit le-am scanat și vi le-am atașat acestui e-mail. Dacă vă mai pot ajuta cu ceva, vă rog să-mi spuneți. Andrei Negoescu”

„Securitatea Poporului... Ia te uită...” – murmură inspectorul. „În ce te-ai băgat, domnișoară?”. Din fericire raportul preliminar era întreg, așa că inspectorul îl tipări la imprimantă și apoi citi următoarele: „Raport privind pe numita Gheorghe Iulia, întocmit astăzi, 12 august 1962. Subsemnatul, Aurelian Mureșan, ofițer în cadrul DGSP, raportez următoarele: pe data de 15 iulie 1962 mi-a fost predat spre soluționare cazul sus-numitei, spre a cerceta posibile legături cu crima organizată, pe baza depoziției de martor a lui Silviu Constantin. Conform mărturiei acestuia, numita Gheorghe Iulia a afirmat în cadrul unei reuniuni studențești organizată acasă la acesta că, pe data de 5 august, Marylin Monroe va muri, iar pe data de 22 august a.c. va avea loc o tentativă de asasinat asupra președintelui francez de Gaulle. Această ultimă afirmație ne-a atras atenția în mod deosebit, bănuind legături ale sus-numitei cu crima internațională și cu agenturile de spionaj. Prin urmare, am procedat la verificarea tovarășei Gheorghe Iulia, cercetări în urma cărora am stabilit cu certitudine următoarele: tovarășa în cauză nu figurează ca studentă în ultimul an la nici una din facultățile de litere existente pe teritoriul patriei noastre, deși s-a prezentat ca studentă a Universității București. De asemenea, deși posedă un Buletin de Identitate care arată faptul că domiciliază în Brașov pe strada Trandafirilor la numărul 16, în urma verificărilor derulate cu sprijinul colegilor de la Miliția Brașov – Biroul de Evidența Populației, am constatat că la respectiva adresă nu locuiește nici o persoană cu numele și semnalmentele sale. În consecință, tragem concluzia că actul de identitate este contrafăcut, sus-numita fiind suspectă de activități de spionaj împotriva regimului popular din țara noastră și a siguranței naționale.

În vederea probării acestor bănuieli, am procedat la urmărirea operativă a acesteia în cadrul unei excursii pe care a desfășurat-o în zona Drobeta-Turnu Severin alături de Tudor Grigorescu, în perioada 03 august - 10 august 1962. Cu acest prilej, am luat contact cu numita, purtînd discuții pe teme variate în urma cărora am concluzionat următoarele: Gheorghe Iulia este un personaj dușmănos, care nu apreciază cuceririle revoluționare ale poporului nostru sub conducerea Partidului Muncitoresc Român, avînd o poziție ambiguă și de aceea contrară clasei muncitoare din țara noastră.

Pe timpul excursiei amintite, am surprins-o dezvăluind lui Tudor Grigorescu secrete de stat privind Memoriul Tehnico Economic al Hidrocentralei Porțile de Fier, aprobat în anul 1960 de guvernele Republicii Populare Române și al RSF Iugoslavia, ceea ce mă face să recomand întărirea muncii de contrainformații în cadrul Institutului de Studii și Proiectări Hidroenergetice (ISPH) București.

Un alt fapt demn de semnalat este acela privind îndeplinirea afirmației sale referitoare la moartea actriței americane de filme Marylin Monroe, eveniment ce a avut loc exact la data preconizată, 5 august. Confirmarea acestuia mă determină să cred că Gh. I. este în legătură cu crima organizată și cu serviciile secrete imperialiste.

Din acest motiv, mă văd obligat de a avertiza organele îndrituite ale țării noastre să ia toate măsurile pentru avertizarea omologilor francezi asupra atentatului ce se pregătește împotriva șefului statului lor, generalul de Gaulle. În ceea ce-l privește pe numitul Tudor Grigorescu, partenerul suspectei, acesta este născut în satul Panduru, Regiunea Dobrogea, absolvind Facultatea de Litere din cadrul Universității București. Din declarațiile martorului Silviu Constantin, a cunoscut-o pe Gheorghe Iulia în Gara de Nord, fiindu-i recomandată de un prieten al său din Brașov, Andrei, identificat ca

Jurãmîntul militar vs. jurãminte

De se vor înmormîntați Cu onoruri militare

Jurămînt cum la soldați Să rostească fiecare!

N-au făcut deloc armată Însă-n Parlament au stare, Dorm, visează la vreo fată Cu... onoruri militare!

Nu s-ar da deloc plecați Din Palat, „munca-i onoare“! Nu se știu a fi soldați „Și-apoi, cine treabă are?“

Cum un nasture să coși Și să sari la „deșteptare” Nu știu că-s simandicoși Și n-au chef de-nviorare

Sînt bogați, unii-s „tunari” Pensii vor că statul are Și, în plus, vor mercenari

Cum la ruși, în apărare!

Jurămîntul l-au depus

Pentru lupte-n somn, la greu Și-n final furînd au spus

Să-i ajute Dumnezeu!

Că istorie nu știu

N-au primit-o spre-nălțare „Eroina de la Jiu”

Știu c-ar fi... „felicitare”!

Astfel să vă apărați Țara, casa, fiecare

Fiți ostași și încercați Dîrzi să fiți în apărare

Și să nu mai așteptați

De la mercenari salvare

Cu onoruri militare!

LIVIU ZANFIRESCU

fiind Andrei Ionescu, lucrător comercial la Cabana Dîmbul Morii. Acesta a preluat-o pe Gheorghe Iulia de la cabană pe data de 9 iulie 1962, unde apăruse afirmînd că se pierduse pe munte de prietena cu care venise. Informația aceasta ne face să credem că face parte dintr-un grup mai larg, ce acționează în momentul de față pe teritoriul țării noastre.

Sînt de părere că pe Tudor Grigorescu l-a racolat pentru a putea ajunge mai ușor în arhiva Bibliotecii Centrale de Stat, unde în ultimele săptămîni a desfășurat o intensă activitate de studiere a revistelor de știință străine și românești cît și a presei străine, așa cum arată și semnăturile sale din registrul instituției.

Recomand menținerea supravegherii informative în vederea contracarării oricăror acțiuni dușmănoase și periculoase la adresa statului nostru”.

Inspectorul Ionescu termină de citit și, privind fotografia fetei atașate raportului, căzu pe gînduri. Iulia ajunsese într-adevăr în trecut, lucru nemaiauzit pînă atunci. Lăsînd deoparte șocul provocat de această călătorie în timp, Inspectorul își dădu seama că fata se băgase singură în belele dezvăluind informații istorice atît de importante. Era sigur că după tentativa de asasinat asupra lui de Gaulle avea să găsească urme mult mai consistente ale fetei și ale parcursului său din anul 1962. Prin urmare, se apucă să răsfoiască celelalte file ale dosarului pe care le primise. (va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Ar trebui ca Ucraina să viseze mai puțin și să facă mai mult

Acum cîteva luni, dacă ai fi scris despre pace, contrateritorii și ai fi declarat că armata ucraineană bate pasul pe loc, ai fi fost acuzat de putinism, defetism și ți s-ar fi spus să te duci să trăiești în Rusia. Cu toate astea, Revista „România Mare” a publicat astfel de articole în paginile sale. Astăzi, iată că în presa occidentală se înmulțesc articolele și declarațiile oficialilor care recunosc faptul că ar cam trebui ca războiul să se încheie odată, fiindcă unele obiective s-au atins și devine foarte costisitor; anul viitor, în America și UE sînt alegeri, iar alegătorii vor vota contra războiului

și a partidelor care-l susțin. În ultimul an și jumătate, cererile pentru negocieri de pace între Ucraina și Rusia au fost respinse pe scară largă de guvernul ucrainean și de susținătorii săi online mai maximaliști, fie drept propagandă putinistă, fie drept defetism. Cu toate acestea, pînă acum rezultatele slabe ale contraofensivei mult așteptate a Ucrainei au făcut ca întreaga dezbatere să fie discutabilă: în acest moment, nu există nici un motiv pentru ca Rusia să intre în negocieri.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Ca în filme...

Cer albastru de vară. Cîțiva nori transparenți par o pînză de păianjen gata să se topească sub soarele dogoritor.

Deodată, un punct negru se vede căzînd, urmat fiind de o dîră de fum. E un avion ce se îndreaptă spre pămînt cu smucituri disperate pentru a evita dezastrul. Gata, a căzut, iar flăcări amenințătoare se înalță deasupra epavei.

Cam așa s-a petrecut evenimentul prăbușirii avionului pe a cărui listă de pasageri se afla înscris și numele

lui Evgheni Prigojin. O consecință imediată a acestui fapt a fost aceea că primele pagini ale site-urilor media din lume s-au modificat, anunțînd moartea liderului grupului Wagner. Iată cîteva exemple: Wall Street Journal: „Șeful mercenarilor Wagner, Prigojin, a murit într-un accident aviatic din Rusia”; Politico: „Șeful lui Wagner, Prigojin, a murit într-un accident aviatic în Rusia”; (continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

Pînă în anul 2030, populația României va fi vaccinată în proporție de 95%!

motto: ,,Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” –MIHAI EMINESCU

Totul pleacă de la faptul că, la indicația Uniunii Europene, Ministerul Sănătății a trimis spre dezbatere publică o hotărîre privitoare la vaccinarea a 95 la sută din populație, adică exact ce a preconizat Ted Turner – fondator CNN – în urmă cu cîteva decenii: ,,Din populația planetară trebuie să dispară 95%”.

După cum se poate constata, adepții Noii Ordini Mondiale nu mai au nici un secret, ei acționează la vedere, fără opreliști și, din păcate, își ating scopurile cu repeziciune. Din păcate, populația planetară n-a avut nici o reacție nici cînd Jacques Attali scria în cărțile sale: ,,Vom inventa o pandemie care va viza anumite categorii de indivizi (în special pensionarii, considerați poveri sociale, și copiii, pentru ca omenirea să nu mai aibă viitor – n.m.) și ne vom asigura că toți vor avea acces la tratamentul cuvenit. Selecția idioților se produce de la sine: ei merg singuri la tăiere”. Acum, să nu credeți că Ted Turner, Jacques Attali sau Bill Gates vă vor bate la ușă pentru a vă vaccina, și spun asta amintindu-vă că, în timp ce la mitingurile antiCovid-19 participau cîteva sute de persoane, alte zeci de mii de ,,idioți” (cf. Jacques Attali) se vaccinau într-o veselie, pentru 100 de lei, sau doi mici și o apă plată, ca să se ducă la mall, la meci și festivaluri, ori în concedii în străinătate, pe insule exotice.

Iată dovezi ale faptului că Dana Budeanu a avut dreptate atunci cînd a afirmat ,,Nu mai avem nici o speranță de salvare a nației, pentru că 99% dintre români sînt proști făcuți grămadă”. De fapt, Dana Budeanu nu a fost prima care a tras o astfel de concluzie, imposibil de contestat. Mihai Eminescu scria, la vremea lui: ,,Poporul român e condus de niște flotanți a căror patrie întîmplătoare e România”, iar Petre Țuțea s-a dus la stele cu un mare regret în suflet: ,,Păcat că am făcut pușcărie pentru un popor de tîmpiți”. Nici Nicolae Dabija nu a omis această realitate: ,,Săracă țară bogată,/ Te prefaci in-de-pen-den-tă,/ Te prefaci c-ai fi stăpînă,/ Cu cătușele la mînă” (,,Săracă țară bogată”). Sau altfel spus: ,,Ca bieți moștenitori frauduloși,/ Sîntem niște pierduți, niște năuci,/ Morminte de părinți și de strămoși/ Au ieșit la drum și plîng pe cruci” (Adrian Păunescu, ,,În România zgomotului mult”).

Evident că această stare în care se află întreaga națiune nu avea cum să fie trecută cu vederea de Corneliu Vadim Tudor, care și-a exprimat astfel sentimentele de profundă mîhnire: ,,Poporul meu, sînt supărat pe tine,/ Nu ești așa cum am crezut cîndva,/ Faci pactul cu dușmanul, ce rușine!/ Aștepți momentul ca să poți trăda./ Purtat de mînă ești, de toți borfașii,/ Te mint că îți vor binele, în fond,/ Prin mărăcini și rîpe îți duc pașii,/ Te păcălește orice vagabond./ Toți nespălații lumii, fără școală,/ Te joacă azi la zaruri pe maidan,/ Dar tineretul nu se mai răscoală/ Fiindcă-i plecat să facă rost de-un ban./ Te fură toți, te pun la zid, te-acuză,/ Din an în an te fac mai criminal,/ Însă tu taci – și nu ai nici o scuză,/ Înduri procesul ăsta bestial./ De ce se minte? Pentru bani și case,/ Pentru păduri și alte bogății,/ Păsări de pradă ne scobesc în oase,/ Nemernicii ne-ar jupui de vii./ Nu mai avem Poliție, Armată,/ Diplomația face shopping doar.../ Dar cine să te apere vreodată?/ Tu nu mai știi să pui mîna pe par?” (,,Poporul meu, sînt supărat pe tine”). (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Şcoala românească: la trecutu-i falnic, jalnic viitor... (I)

Mă uit, cînd n-am ce face, la unele interviuri spontane, televizate, pe teme de cultură generală. Văd unii compatrioţi care habar n-au cum se numeşte ţara în care trăiesc. Sau limba în care vorbesc. Aşa au fost ei tot timpul, ori s-au îndobitocit din pricina mizeriei, a alcoolului, a bolilor?

Nu-i vorbă, în America e la fel, sau prin alte ţări, prostia fiind răspîndită în mod egal pe Planetă. Dar un om ca mine suferă fizic cînd vede aşa ceva. Şi mă refer nu numai la incultură, ci şi la agramatism, la violarea limbii române. Normal că, în raport cu aceste exemple, eu le par unora extraterestru. Dar nu e vorba numai de mine, ci şi de alţi români, din generaţia mea. Explicaţia

e una singură, în trei viteze: 1) Am avut părinţi buni; 2) Am avut dascăli buni; 3) Nu ne-am încetat educaţia nici pînă la vîrsta asta, citind şi cultivîndu-ne zi de zi.

„Meseria mea e riscul” – se intitula cartea unui celebru cascador francez. Eu îmi permit să parafrazez: „Meseria mea e cultura”. E o distincţie între cultura generală – de almanah, de calendar de perete, de informaţie zilnică – şi cultura enciclopedică. Există domenii în care mă simt stăpîn absolut. Dar şi domenii unde sînt bîtă, însă recunosc asta cu sinceritate şi nu mă bag. Totuşi, dacă ceea ce cunosc voi ţine doar pentru mine, atunci n-are nici o valoare. Mi s-a propus să iau o catedră, la o universitate particulară. Am refuzat, din două motive: dacă tot fac un efort, atunci să nu-l fac doar în faţa a 100 de oameni, ci în faţa a sute de mii (o emisiune de televiziune) şi, pe de altă parte, cîştigul unui profesor e foarte modest, ori eu am cheltuieli mari. Dar posturile de televiziune nu se înghesuie să găzduiască emisiuni de culturalizare autentică.

Ar trebui ca Ucraina să viseze mai puțin și să facă mai mult

(urmare din pag. 21)

Iată ce a declarat săptămîna trecută ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov: „Perspectivele negocierilor dintre Rusia și Occident sînt inexistente în acest stadiu”. Într-adevăr, Lavrov aplică exact același argument împotriva discuțiilor de pace pe care atît Ucraina, cît și avocații săi occidentali l-au formulat într-o etapă anterioară a războiului: „Considerăm apelurile ipocrite ale occidentalilor la discuții ca pe stratagemă tactică pentru a cîștiga din nou timp, dînd epuizatelor trupele ucrainene un răgaz și posibilitatea de a se regrupa și de a trimite mai multe arme și muniții”. Este nevoie de două părți pentru a negocia și, chiar dacă Washington a constrîns Kievul să vină la masa negocierilor, Moscova nu va accepta concesii.

Din perspectiva Moscovei, războiul se derulează într-un ritm confortabil: blindatele pe care Ucraina le-a tot cerut și a căror livrare a stîrnit atîta dramatism în capitalele occidentale, sînt folosite împotriva liniilor defensive ale Rusiei cu efecte slabe, cel puțin pînă acum. Economia Rusiei merge mai bine sub sancțiunile occidentale decît se aștepta oricine, în timp ce guvernele europene se înfruntă cu nemulțumirea alegătorilor față de creșterea costurilor vieții. Pe frontul diplomatic, puterile non-occidentale privesc războiul din Ucraina cu o satisfacție liniștită, fericite să facă comerț cu Rusia la prețuri reduse și să își asume un rol în ordinea multipolară care se instalează în mod evident. Departe de a fi izolat, rolul Rusiei în Africa se extinde rapid pe măsură ce cel al Occidentului se deteriorează. Cea mai mare amenințare la adresa supraviețuirii Ucrainei, voința volubilă a sistemului democratic turbulent al Americii, merge încet în direcția pe care Putin a sperat întotdeauna. Războiul poate să nu fie succesul uimitor pe care Putin l-a sperat inițial, dar tendințele sale recente par în general favorabile pentru Moscova, iar dezavantajele sale pot fi gestionate în prezent.

În aceste împrejurări, există ceva dezagreabil în valul de informații anonime cu care administrația Biden se distanțează acum de contraofensiva eșuată a Ucrainei. Rezultatele sale nu au fost, pînă la urmă, o surpriză pentru planificatorii americani: după cum au dezvăluit scurgerile de informații Discord, din februarie, Pentagonul avertiza că ofensiva ar fi probabil să nu își atingă obiectivele declarate. Fortificațiile de șanțuri, împreună cu „deficiențele de generare a forței și de susținere” ale Ucrainei și „deficiențele ucrainene persistente în ceea ce privește pregătirea și aprovizionarea cu muniții”, ar „exacerba pierderile în timpul ofensivei”, în timp ce obțin doar „cîștiguri teritoriale modeste”. Deși există opinii divergente serioase, care afirmă că uzura atît a artileriei, cît și a forței de muncă a Rusiei sub atacul ucrainean va da în cele din urmă roade, rezultatele de pînă acum par să confirme acuratețea evaluării inițiale a Americii.

Avînd în vedere marea nepotrivire dintre Rusia și Ucraina în ceea ce privește dimensiunea, populația, bogăția și producția industrială, o strategie de uzură în care Ucraina suportă costurile atacului pare un

pariu riscant. A fost întotdeauna improbabil ca armata Ucrainei să-și poată remodela complet doctrina militară în conformitate cu liniile NATO în cîteva luni pentru a învinge, fără superioritatea aeriană parte integrantă a modului de război american, un inamic îngropat de multe ori sub propria lui greutate. Susținătorii online ai Ucrainei și nu instituția americană de apărare au avut cele mai mari pretenții pentru ofensivă, în timp ce vorbeau în detrimentul potențialului militar al Rusiei și că ar părea nedrept ca Kievul să plătească acum prețul nesăbuitei lor exuberanțe.

Abordarea administrației Biden față de război a avut mereu un fundament solid: că Ucraina ar trebui sprijinită să negocieze, dar numai dintr-o poziție de relativă forță. Cu toate acestea, nu este bine să observăm cu întîrziere, așa cum oficialii americani obișnuiesc acum să facă în mod anonim, că poate că generalul de vîrf al Americii, Mark Milley, a avut dreptate cînd a susținut că cea mai mare perioadă de forță relativă a Ucrainei a fost iarna trecută, după succesul neașteptat al Hersonului și Harkovului, cînd Rusia era aparent dispusă să negocieze. Adevărat, pe atunci, ofensiva planificată, apoi programată pentru primăvară, părea a avea un potențial teribil pentru conducerea Rusiei. Cu toate acestea, chiar și atunci, Rusia a insistat ca Kievul să recunoască posesiunea Moscovei asupra teritoriilor ucrainene pe care tocmai le abandonase, o condiție imposibilă de început pentru discuții.

Chiar și cea mai bună șansă de pace, discuțiile directe supravegheate de Turcia după abandonarea de către Rusia a blitzkrieg-ului inițial de schimbare a regimului, au fost împiedicate de atrocitățile de la Bucha și Irpin pe care le-a dezvăluit retragerea bruscă a Rusiei din nordul Ucrainei. Aparent un produs al proastei discipline, mai degrabă decît al politicii de sus în jos, tortura și uciderea civililor ucraineni (nedovedită încă, ceea ce poate fi considerată un act deliberat de împiedicare a negocierilor) care au făcut negocierile imposibile pentru Kiev, ar putea fi înregistrate în cele din urmă drept unele dintre cele mai costisitoare crime individuale din istoria Europei: jumătate de milion de victime de ambele părți au fost înregistrate, potrivit oficialilor americani. Au existat, prin urmare, exact două oportunități pentru negocieri semnificative în primul an și jumătate al războiului, și ambele au fost considerate a fi imposibile fie din cauza cererilor nerezonabile ale Moscovei, fie a acțiunilor trupelor aflate sub comanda ei sau ale altora.

S-a sperat că poziția de negociere îmbunătățită necesară pentru discuții semnificative va apărea din contraofensiva Ucrainei, dar fără a respinge posibilitatea unei descoperiri bruște. Scriind pentru UnHerd, eminentul strateg american Edward Luttwak propune ca Ucraina să arunce zarurile spre mobilizarea totală, recrutînd o armată de trei milioane de oameni pentru a respinge amenințarea rusă. „Acesta ar fi un pariu îndrăzneț, poate disperat, care fie ar sparge rezistența armatei ruse, fie ar distruge Ucraina. Calitatea forțelor armate ale Ucrainei s-a deteriorat aparent, deoarece voluntarii dornici din primele luni ale războiului au fost

Ceea ce vedem, acum, pe micul ecran e sub-cultură, suficientă pentru minţile periferice ale unor cetăţeni de rangul doi. Ce-i drept, şi profesorii au partea lor de vină. Faptul că sînt plătiţi prost nu poate constitui o scuză veşnică. În definitiv, ce venituri credeţi că aveau un Anton Pann, sau un Ion Heliade Rădulescu, ori Gheorghe Lazăr? Dar aceşti apostoli erau mistuiţi de flacăra pasiunii. Aveau vocaţie de misionari. În urmă cu cîţiva ani, cînd mai mult de 50% dintre elevi au picat la Bacalaureat, am avut curiozitatea să văd ce fel de întrebări li s-au dat la Limba şi Literatura Română. Şi ca scriitor, şi ca membru al Comisiei de Cultură şi Învăţămînt a Parlamentului European. M-am luat cu mîinile de păr! Fraze kilometrice şi confuze, contorsionate, chiar neinteligibile, presărate şi cu mostre de agramatism! Îmi era, mie, greu să pătrund prin desişul lor întunecat, darmite unui elev de 18 sau 19 ani. (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, 6 mai 2015

înlocuiți cu recruți adesea reticenți, iar brigăzile nou formate și antrenate de Occident, concepute pentru a conduce ofensiva, nu au funcționat așa cum s-a sperat. Vor fi cu siguranță necesare valuri ulterioare de mobilizare ucraineană, dar ar fi neplăcut în această etapă delicată să pariezi supraviețuirea țării pe orice fapte ofensive iminente din noile sale taxe. Poate că o abordare mai prudentă ar fi ca Ucraina să-și reducă obiectivele imediate în această etapă, să se pregătească pentru iarnă, să-și grupeze resursele și să evalueze posibilitățile deschise pînă în primăvară. În loc să urmărim acțiuni risipitoare, simbolice, cum ar fi încercarea de recucerire a Bakhmutului – un oraș care nu avea nici o valoare strategică – sau spectacole care distrag atenția, cum ar fi încercarea atacării podului de peste Nipru, dacă Kievul nu se simte încrezător în a-și angaja toată disponibilitatea ar trebui să se retragă și să se pregătească acum pentru ceea ce va fi cu siguranță o iarnă grea”.

Dacă, după cum susțin unii analiști, Kievul nu are capacitatea de comandă și control pentru a întreprinde nimic mai mult decît atacuri fragmentare, atunci ar trebui să-și reevalueze strategia, acordînd prioritate capacității sale militare reale față de nevoia percepută de a impresiona lumea exterioară.

Cu toate acestea, în loc să susțină alianța, rezultatele dezamăgitoare ale contraofensivei de pînă acum au scos la iveală rupturi între cele două țări, un lux pe care Kievul nu și-l poate permite, depășind cu mult importanța cătunelor distruse pe care le-a capturat. Astfel, oficialii anonimi ai administrației Biden acuză armata Ucrainei că a promis prea mult și că nu respectă strategia, și oficialii ucraineni care acuză Occidentul de același lucru în ceea ce privește transporturile de arme. În loc de expresii publice de sprijin etern urmate de dezvăluiri private, Washingtonul nu ar trebui să promită acum Kievului mai mult decît se poate aștepta în mod realist să ofere, luînd în considerare posibilitatea unei schimbări la Casa Albă.

În egală măsură, Ucraina trebuie acum să-și reducă ambițiile: ar trebui să renunțe la fanteziile de a vedea o Rusie umilită în republici etnice sau de a-l pune pe Putin în boxa acuzaților de la Haga, și să se concentreze asupra a ceea ce poate fi realizat în mod realist pe parcursul anului urmator. Atît America, cît și Ucraina vor trebui să facă compromisuri: Washingtonul furnizînd mai mult ajutor într-un interval de timp mai lung decît este convenabil din punct de vedere politic pentru Biden, iar Kievul prin reducerea obiectivelor pentru a-și egala capacitățile obiective.

Indiferent dacă o înțelegere negociată este de dorit sau nu, nu este în acest moment realizabilă: Ucraina nu are de ales decît să continue lupta și, avînd în vedere angajamentul său de pînă acum, America este obligată din punct de vedere moral să-și continue sprijinul, întrun război care este puțin probabil să se încheie, pînă acum. Cel mai devreme sfîrşitul anului viitor. Citînd eventuala retragere din Afganistan, Lavrov a remarcat săptămîna trecută că „Statele Unite nu au cel mai bun record istoric atunci cînd vine vorba de sprijinirea aliaților săi”.

Ca în filme...

(urmare din pag. 21)

The Guardian: „Biden arată cu degetul către Putin, deoarece moartea lui Prigojin este văzută ca un avertisment pentru elite”; The Telegraph: „Prigojin a murit într-un accident de avion, spune Rusia, în timp ce aliații arată cu degetul spre Putin”; newsweek: „Moartea lui Prigojin în accidentul de avion s-ar putea întoarce împotriva lui Putin”; The new York Times: „Într-un nou șoc din Rusia, avionul liderului mercenarilor se prăbușește”; The Washington Post: „Rivalul lui Putin, Prigojin, a fost găsit pe lista pasagerilor într-un accident mortal de avion”.

Dacă observați, doar două ziare nu dau ca sigură moartea lui Prigojin. Nu mă miră, fiindcă au conexiuni importante în sferele înalte ale sistemului american. Pe vremea răscoalei lui Prigojin, toată presa occidentală a sărit în sus de bucurie mușcînd momeala ca bibanii (cei mai proști pești pe care i-a făcut Dumnezeu) pentru a se dezumfla după doar cîteva ore. Azi, măcar două din ziarele vestice au învățat ceva și au ales să fie circumspecte.

Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „Cui folosește moartea lui Prigojin?”. În primul rînd, le folosește americanilor, fiindcă pot să-și susțină teza conform căreia Putin e un satrap la fel ca Stalin, care omoară pe oricine îndrăznește să i se opună. Propagandistic, e situația perfectă. Apoi, să zicem că i-ar folosi lui Putin, fiindcă a scăpat de un rival periculos și acum are ocazia de a-și completa

efectivele armatei cu militari bine antrenați, cum sînt cei din oastea lui Prigojin. Dar dacă nu și le completează și îi lasă în continuare în Belarus? Ce ar însemna asta? Că scopul său a fost acela de a-i planta acolo unde se găsesc acum, adică la 100 de km de Kiev, de unde, probabil, intenționează să atace capitala sau pe cei din conducerea Ucrainei, pentru a avea monedă de schimb pentru teritoriile ocupate pînă acum.

Credeți că exagerez? Atunci hai să vă zic o a treia variantă și mai gogonată: Prigojin se afla doar pe lista pasagerilor acelui avion, nu și la bordul acestuia. De ce să facă cineva așa ceva? Ca să îl transforme pe Evgheni Prigojin într-o fantomă vie. Avantajul unei asemenea deghizări este faptul că, fiind considerat mort, își poate fabrica o identitate nouă, ba chiar o față nouă, sub care să continue ducerea la îndeplinire a ordinelor lui Vladimir Putin. Eu zic că în acele cadavre carbonizate va fi greu îl să recunoști pe cel al șefului Wagner și va trebui să-i credem pe cuvînt pe rușii care ne vor spune că l-au identificat după lipsa degetului.

După ce se va termina circul ăsta care e abia la început, eu voi sta cu ochii pe baza militară a Wagner din Belarus să văd ce se întîmplă acolo, deși am senzația că nu vor fi încorporați Armatei Ruse, ci își vor alege un nou șef și vor rămîne pe poziții. new York Times scrie că „nu a existat nici o confirmare oficială a morții sale din partea Wagner sau a autorităților ruse, iar autoritatea de aviație a Rusiei nu a oferit nici un comentariu cu privire la motivul prăbușirii aparatului de zbor și a spus că a creat o comisie specială pentru a investiga împrejurările și cauzele accidentului.

Pînă în anul 2030, populația României va fi vaccinată în proporție de 95%!

(urmare din pag. 21)

Pe bună dreptate, Vadim Tudor se întreba: ,,De ce te pîndesc, oare, toți/ Își dau cu părerea, te țin sub teroare?/ Hăituită Românie și ruptă de hoți,/ Mă tem să nu cazi de pe hartă în Mare” (,,Românie, sat fără cîini”). Din păcate, aici s-a ajuns, și asta pentru că idioții nu au înțeles că ,,Pămîntul e condus de sataniști,/ Îi vezi cum ne dau lecții de morală,/ Deaceea, astăzi, ochii mei sînt triști,/ Iar boala omenirii e mortală” (Vadim Tudor, ,,Bacoviană”).

Deși, ,,«Pas cu pas» a fost sloganul/ Celor careau înhățat ciolanul,/ Toți speram în mult mai bine,/ Dar am ajuns cu izmenele-n vine,/ Și uite-așa, tîrîș-tîrîș prin Europa,/ Ne întîlnim mai mult cu popa!”(Folclor). Adevărul este că, după vaccinarea în masă a românilor, popii vor avea mult de lucru, la fel ca și ,,medicii” care, în timpul fostei pandemii, deveniseră complicii unui sistem CRIMINAL de nivel planetar. A fost vorba de un... GENOCID premeditat și produs cu discernămînt, așa cum va fi cel din toamna ce urmează, sens în care se va emite un Ordin ministerial în premieră mondială: Un popor întreg să fie sacrificat din ordinul propriilor conducători!

Să nu trecem peste faptul că Bill Gates, cel care a declarat că își dorește cu ardoare să vadă cît mai multe locuri pustiite, ne-a anunțat deja că a devenit proprietarul unei fabrici de țînțari (a se citi ,,Laborator Biologic”) și că ,,În toamna ce vine, se va răspînSdi un virus transmis de acele vietăți”, dar nu trebuie să ne facem griji, pentru că vaccinul contra bolii respective este deja produs, ca să nu mai vorbim de faptul că Guvernul României ne-a garantat gratuitatea respectivului vaccin.

Vă dați seama ce persoane cumsecade și binevoitoare sînt Iohannis, Ciolacu, Rafila, alături de alte secături din capul statului, cînd ne tot aburesc cu faptul că ,,vaccinarea nu este obligatorie”? Păi, dacă nu este obligatorie, cum vor fi vaccinați 95% din cetățenii țării? Tot de bani, mici și apă plată veți face uz, ca momeală, sau veți inventa iar tot soiul de restricții ce îi vor OBLIGA pe cetățeni să se vaccineze? Și încă ceva: CINE sînt cei 5% din populație, pe care vaccinarea viitoare nu-i vizează, și DE CE?

Cert este că, în timp ce CRIMINALII și-au stabilit deja numărul victimelor, oamenii deștepți din această țară (cei 1%, după concluzia Danei Budeanu) au început să întocmească rechizitorii nominale ale bestiilor care s-au supus ordinului globalist de ucidere cît mai rapidă a poporului român. Printre cei din capul acestei liste se află și inculpatul Alexandru Rafila, actualul ministru al Sănătății, o slugă fidelă a OMS, unde, cîndva, a reprezentat statul român. Omul și acum e cu gîndul la ciordeală și nu ne poate surprinde faptul că, la un moment dat, sub pretextul ,,Vai, dă Putin cu nucleara, așa că mă duc în lume să fac rost de pastile cu iod!”, a luat bani de la buget, ca și cum acesta ar fi fost moștenire de la mă-sa sau de la ta-su, a adus pastilele, care și acum stau prăfuite în depozitele ministerului.

Mai mult, ca să vă demonstrez la cîtă mîrșăvie se pretează acest Rafila, hai să vă povestesc cum a reacționat individul la petiția pe care i-am adresat-o direct (,,Către Ministerul Sănătății, în atenția Domnului Ministru”), înregistrată sub nr. Reg1/13889/27 iunie 2023. Concret, cu acea ocazie, am solicitat să primesc un răspuns oficial la următoarea întrebare: ,,Domnule ministru, în cadrul multiplelor Campanii de donare de sînge, care în ultima vreme au apărut ca ciupercile după ploaie, cei care s-au vaccinat anti-Covid-19 sînt acceptați la donare, știinduse că, după respectiva vaccinare, sîngele lor conține celebra PROTEINĂ SPIKE?”.

Nu mi-a fost greu să înțeleg că, în spatele campaniilor de donare de sînge se afla o dorință nemărginită a celor din capul țării de a se RĂZBUNA (sic) pe cei care au păcălit campania de vaccinare. De fapt, aici este vorba de un concurs de infracțiuni deosebit de grav, adică o CRIMĂ (vaccinare), urmată de o altă CRIMĂ (vaccinații au donat sînge). Este ceva de neimaginat, motiv pentru care Alexandru Rafila a încercat să mușamalizeze întreaga poveste, aruncînd petiția mea în seama unor funcționari total paraleli cu subiectul, cum ar fi Oana Cătălina Grigore, șefa Serviciului de Relații Publice și Presă, care a semnat răspunsul ministerial nr. Reg1/13889/24 iulie 2023: ,,CEI CARE S-AU IMUNIZAT PRIN VACCINARE SÎNT ADMIȘI LA DONARE DE SÎNGE”. Alo, ambulanța! Sau mai bine DUBA! Alo, Rafila, mai ești pe aici, sau ai plecat într-un concediu de vis, ca Pandele și Firea? Păi, cum așa, voi nici

De asemenea, oficialii americani au spus că nu pot confirma că Prigojin a fost ucis în accidentul aviatic sau motivul pentru care avionul s-a prăbușit”. Firește, deocamdată e prea devreme și e nevoie de timp pentru asta. Pînă atunci însă, să luăm act de părerea celor care, spre deosebire de mine, cred că Prigojin a decedat. Citez din World Street Journal: „Dușmanii lui Vladimir Putin au murit unul cîte unul, iar cel mai recent este șeful mercenarilor Wagner, Evgheni Prigojin, care ar fi murit miercuri întrun accident de avion în afara Moscovei. Nu este o coincidență, tovarășe, așa cum spuneau sovieticii. Autoritatea de aviație civilă a Rusiei a confirmat că Prigojin se afla în avion, în timp ce canalele de socializare au scris că avionul Embraer a fost doborît de o rachetă. Președintele Biden le-a spus reporterilor următoarele: «Nu știu cu adevărat ce s-a întîmplat, dar nu sînt surprins», adăugînd că «nu se întîmplă nimic în Rusia de care Putin să nu conștient». Decesul lui Prigojin dezvăluie politica brutală care controlează acum Rusia. Prea mulți din Occident, inclusiv din stînga și dreapta americană, își imaginează că Putin poate să renunțe la ambițiile sale de a reconstitui un imperiu rusesc. Acest lucru îi subestimează ideologia motivatoare și nemilostivirea. El va ucide pe oricine îi stă în cale acasă și va face același lucru în străinătate – în Ucraina, Polonia sau oriunde altundeva, dacă crede că poate scăpa”. Cu siguranță la data la care veți citi aceste rînduri vor fi ieșit la iveală multe alte detalii despre care, sînt sigur, voi scrie în zilele următoare.

acum nu ați aflat că ,,imunizarea prin vaccinare antiCOVID-19” nu s-a demonstrat niciodată? Mulți dintre cei vaccinați, sau mai bine zis TOȚI s-au îmbolnăvit de COVID chiar și de 2-3 ori, ca să nu mai vorbim de cei care au murit cu zile din cauza serului folosit. Cum e posibil ca donatorii de sînge să fie acceptați în funcție de existența virusului, în loc să se țină seama de prezența sau lipsa proteinei SPIKE în sînge?

Și, pentru că gura păcătosului adevăr grăiește, iată ce mi s-a mai comunicat în răspunsul primit de la minister: ,,În primul semestru al anului 2023, numărul donărilor la nivel național a depășit 200.000, colecta fiind asigurată prin participarea la donare a peste 120.000 de donatori inițiali și fidelizați”.

Așadar, un autentic dezastru național în domeniul Sănătății publice, sau mai bine zis un Genocid premeditat, planificat și pus în aplicare cu bună știință. Vorba lui Vadim Tudor: ,,Uzină a vieții, dar, vai, și a morții!/ Acesta-i spitalul: un bîlci de proporții/ Mă rog, zi de zi, pentru cei din spitale/ Acolo e iad: flăcări, disperare și jale/ Acolo ne naștem, din nou, sau murim/ Ne ducem acasă sau la țintirim”.

Adevărul este că murim cu zile, și nici unul dintre noi nu se apără. Acum, ,,Statul, loc să ne apere de criminali, hoți, corupți, străini..., îi apără pe ăștia de noi” (Petre Țuțea), de unde se naște întrebarea legitimă, dar retorică: ,,Vă-ntreb pe cei ce sînteți la putere/ Cam ce-ați făcut pentru acest popor?/ Și cum l-ați păcălit în voi să spere/ Cînd cruce nouă îi ciopleați de zor?” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb”).

Ultima oră. A devenit oficială știrea potrivit căreia vaccinuri anti-COVID-19 în valoare de 100.000.000 de euro au fost aruncate la canal. Este vorba de acele vaccinuri care ne dădeau ,,libertatea de a bea o cafea cu prietenii” (Florin Cîțu). În ce privește așa-zisa dezbatere publică a Ordinului ministerial privitor la vaccinarea în proporție de 95% a românilor, vă pot spune că totul a fost o pură bătaie de joc. Presa nu a avut acces, cei invitați au avut dreptul de a vorbi doar 3 minute, ministrul Rafila nu a fost prezent, pentru că în acel timp negocia cu un protestatar cățărat la fereastra cabinetului său ministerial. Cert este că a fost un circ total, mai ales că reprezentații Ministerului Sănătății nu aveau nici o tangență cu medicina, motiv pentru care habar nu aveau ce să răspundă și nici ce să consemneze pe parcursul dezbaterii. NO COMMENT!

UN p UN ct de vedere

Țara cu cei mai mulți mari arși din Europa, dar fără nici un centru pentru tratarea lor

La aproape 8 ani de la incendiul din clubul Colectiv, România este din nou prinsă nepregătită de un incendiu de mari dimensiuni, cu zeci de răniți care au suferit arsuri grave: două decese și 57 de răniți este bilanțul de pînă acum al dublei explozii înregistrate sîmbătă seară la stația GPL din Crevedia. Cifrele arată că vorbim despre cel mai grav episod cu pacienți cu arsuri produs în țara noastră după Colectiv. Autoritățile nu au fost în stare, în acești 8 ani, să construiască nici un centru pentru tratarea marilor arși. La nivelul țării avem doar 24 de paturi de spital pentru arsuri medii, transferurile pacienților cu arsuri grave în străinătate rămîn o raritate chiar dacă avem un Mecanism de transfer aprobat prin Ordin de ministru, iar, recent, Ministerul Sănătății a încercat să transforme „din pix” paturile pentru tratarea pacienților cu arsuri medii pe care le avem în țară în centre de arși, „îndulcind” pe hîrtie standardele. Nu este clar cîte dintre aceste 24 de paturi erau deja ocupate de pacienți cu arsuri înaintea dublei explozii de aseară – autoritățile nu au făcut precizări pe această temă.

Potrivit unui raport oficial întocmit de Ministerul Sănătății în anul 2021 și consultat de HotNews.ro, numărul de paturi autorizate de Ministerul Sănătății în „unități specializate în tratamentul pacienților critici cu arsuri severe” – unități funcționale pentru arși, nu centre de mari arși, care pot trata, practic, doar pacienți cu arsuri pînă la o anumită complexitate, adică arsuri medii – este de 24 pentru adulți și 13 pentru copii:

• 6 locuri – Unitatea de Arși, Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca);

• 5 locuri – Unitatea de Arși, Spitalul Clinic de Urgență Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, București – Spital monodisciplinar (chirurgie plastică și ATI), care nu poate primi mari arși politraumatizați;

• 3 locuri – Unitatea de Arși, Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”, București;

• 5 locuri – Unitatea de Arși, Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu”, Timișoara;

• 5 locuri – Unitatea de Arși, Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon”, Iași;

• 2 locuri – Unitatea de Arși, Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov, desființate ca urmare a unor lucrări de renovare, aflate în acest moment în reorganizare și reconformare la standarde în urma controlului efectuat de Inspecția Sanitară de Stat;

Total: 24 de paturi în unități funcționale pentru arși – pentru tratarea arsurilor de complexitate medie.

• 10 locuri – Unitatea de Arși, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu”;

• 3 locuri – Unitatea de Arși, Spitalul de Urgenţă pentru Copii „Sf. Maria”, Iași.

Pe lîngă cele 24 de paturi destinate tratamentului pacienților critici cu arsuri severe, există și un număr de aproximativ 300 paturi de arși în spitalele județene și municipale din întreaga țară. Aceste paturi sînt dedicate îngrijirii pacienților cu arsură de severitate mică spre medie și necesită îmbunătățiri, se preciza în raportul Ministerului Sănătății.

România ar fi trebuit să construiască, încă din anul 2014, cînd a fost aprobată o Hotărîre de Guvern în acest sens, 4 centre pentru pacienții mari arși: două la București, unul la Timișoara și unul la Tîrgu Mureș. 9 ani mai tîrziu, nu este clar cînd vor fi gata aceste centre. În noiembrie 2018, pe vremea cînd se afla la conducerea Ministerului Sănătății, fostul ministru Sorina Pintea declara că cele 4 centre urmau să fie construite după anul 2020 – „un termen realist”, spunea atunci Sorina Pintea. Tot fostul ministru explica, în 2018, și motivul pentru care centrele existau doar pe hîrtie, la 4 ani de la aprobarea Hotărîrii de Guvern ce prevedea construirea lor: „A fost multă birocraţie, multă delăsare şi ani de zile în care lumea nu s-a interesat”.

Pe 22 august, Ministerul Sănătății anunța că a semnat contractul pentru construirea unui Centru de Mari Arși în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din București, precizînd că lucrările vor începe în prima săptămînă din septembrie. Tot pe 22 august, Ministerul Sănătății anunța că lucrările de construcție a Centrului de Mari Arși de la Timișoara au început în luna iunie, iar pînă la finalul anului ar urma să fie semnat și contractul pentru construirea Centrului de Mari Arși de la Tîrgu-Mureș.

Supraviețuitorii incendiului din Colectiv: centre de mari arși „din pix”

În luna iulie, Ministerul Sănătății a publicat în transparență decizională un proiect de Ordin „privind modificarea și completarea Ordinului ministrului sănătății nr. 476/2017 privind organizarea și funcționarea structurilor care acordă asistență medicală și îngrijirea bolnavilor cu arsuri”.

O parte dintre supraviețuitorii incendiului din clubul Colectiv au adus la acel moment acuzații dure instituției conduse de Alexandru Rafila, afirmînd că, în lipsa centrelor pentru marii arși, Ministerul Sănătății vrea, prin acest Ordin, să modifice criteriile și să transforme astfel, pe hîrtie, „din pix”, secțiile de arși existente –care pot trata doar arsuri de complexitate mică și medie – în structuri pentru mari arși.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

O parte dintre supraviețuitorii incendiului de acum aproape 8 ani, dar și rude ale victimelor, au trimis instituției conduse de Alexandru Rafila, după publicarea în transparență a acestui proiect de Ordin, o scrisoare în care făceau acuzații dure: Ministerul Sănătății ar încerca să modifice „din pix” structurile existente, care nu sînt însă la standarde de mari arși, în centre pentru mari arși.

România este țara europeană cu cele mai multe cazuri de pacienți cu arsuri critice (mari arși), dar este incapabilă să îi trateze. La 7 ani de la Colectiv, România nu are nici măcar un singur centru pentru

tratarea marilor arși, cu toate că autoritățile promit construirea a 4 astfel de centre încă din anul 2014.

Transferul în străinătate al cazurilor grave ține în continuare de noroc sau de presiunile care se fac de către presă sau de către supraviețuitorii incendiului de acum aproape 8 ani, cu toate că un Mecanism de transfer cu criterii clare a fost aprobat acum aproape 3 ani prin Ordin al ministrului Sănătății. În plus, infecțiile nosocomiale rămîn în continuare o bombă cu ceas: sînt subraportate în majoritatea spitalelor din țară.

10.000 de pacienți se prezintă anual la camerele de gardă ale spitalelor din România pentru leziuni de arsură, iar circa 4.000 de cazuri necesită internare pentru supraveghere și tratament de specialitate, se arată într-un raport oficial al Ministerului Sănătății, elaborat în anul 2021 și consultat de HotNews.ro În jur de 1.400 - 1.500 de pacienți reprezintă cazuri de severitate medie și mare, care necesită îngrijiri spitalicești cu o durată mai mare de două săptămîni și, ulterior, servicii de recuperare medicală specializată. Numărul de decese cauzate de leziuni postcombustionale este de aproximativ 200 pe an, arată raportul Ministerului Sănătății din anul 2021.

Neavînd condiții în spitale pentru a trata cazurile de arsuri foarte grave, supraviețuitorii incendiului din Colectiv și presa au pus presiune pe autorități ca acestor pacienți să li se dea o șansă prin transfer cît mai rapid într-un spital din afara țării. Așa s-a născut Mecanismul de transfer pentru pacienții mari arși. La elaborarea mecanismului au lucrat medici și supraviețuitori ai incendiului de acum 7 ani. Mecanismul de transfer a fost elaborat, în cea mai mare parte, în mandatul de ministru al Sănătății al Sorinei Pintea. În toamna anului 2019, la plecarea Sorinei Pintea de la conducerea Ministerului Sănătății, proiectul de act normativ pentru aprobarea Mecanismului de transfer al marilor arși era aproape finalizat. Mecanismul a mai zăcut însă mai bine de un an în sertarele Ministerului Sănătății, pînă să fie aprobat prin Ordin de ministru de Nelu Tătaru, în decembrie 2019, la presiunea supraviețuitorilor incendiului din Colectiv și a presei.

Funcționează însă Mecanismul de transfer? Mai mult nu decît da, arată cifrele. În perioada 2016 –2020, înainte de aprobarea Mecanismului de transfer, România a efectuat 40 transferuri internaționale de pacienți mari arși. În 2021, primul an după aprobarea Mecanismului de transfer, autoritățile din România au transferat pentru tratament în străinătate 22 de pacienți cu arsuri. În primele 9 luni ale anului 2022 însă, în mandatul lui Alexandru Rafila, doar 10 pacienți mari arși au fost transferați (sursa: date oferite de Ministerul Sănătății, la solicitarea HotNews.ro).

Practic, cifrele oficiale arată că numărul pacienților mari arși transferați nu a crescut nici după aprobarea Mecanismului de transfer, chiar dacă acesta prevede criterii și termene clare de transfer pentru pacienții cu arsuri complexe.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.