România Mare, nr. 1708

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Apele Secolului XXI vor muri și vor fi populate cu conserve, pe care le vom pescui cu magnetul.

CornELIU VADIm TUDor

Ultima bătălie se poartă acum!

Comuniștilor care conduc UE de la Bruxelles și de prin „Europa civilizată” le e tot mai frică de alegerile ce vor veni. Îi numesc „comuniști” fiindcă asta sînt: niște comuniști sadea poleiți în democrați, civilizați, intelectuali și indivizi care ne vor binele. Cu forța, evident. Ne-au învățat ani de zile că a fi comunist e ceva rău, împotriva drepturilor omului, o chestiune utopică și anormală, care trebuie eradicată. Acum le arunc în față aceeași denumire, fiindcă ei, „ieuropenii” de la Bruxelles, se declară de centru-stînga, poziție în care se află și socialiștii și comuniștii, așa cum scriam și eu acum ceva vreme în articolul „Extrema ticăloșie și dubla măsură”: „Trebuie să vă reamintesc faptul că spectrul politic este asemănător unei axe imaginare, care se extinde la stînga și la dreapta unui centru politic. Pozițiile apropiate de centru, cele mai moderate, poartă denumirile de centru-stînga și centrudreapta. Extrema stîngă și cea dreaptă sînt situate spre capetele axei. Diversele mișcări politice ocupă poziții de-a lungul acestei axe, determinate după doctrina politică a acestora. Politica este deseori divizată în

stînga și dreapta, iar acești termeni provin din timpul Revoluției Franceze din 1789, cînd cei ce-l sprijineau pe rege stăteau în partea dreaptă a Adunării, iar cei care sprijineau formarea republicii stăteau în stînga. În mod tradițional, stînga include social-democrația, socialismul, comunismul și, după unele categorisiri, anarhismul. Totodată, dreapta include liberalismul, monarhismul, conservatorismul, naționalismul și fascismul. Așadar, partidele de dreapta sînt mai conservatoare față de celelalte”. Cum adică? Acum 33 de ani cei de stînga erau dușmanii poporului și acum sînt un model de urmat? Așa se pare.

Unul din ziarele importante ale stîngii europene din Anglia, The Guardian, a pornit ofensiva pentru anul viitor, cînd vor avea loc alegerile parlamentare europene, unde conservatorii europeni pot acumula multe voturi care să-i aducă în situația de a mai tempera ideile de-a dreptul criminale ale comuniștilor europeni privind mediul, genul, imigrația etc.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

DRUMUL CĂRȚII SPRE INIMĂ (I)

motto: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” (Tudor Arghezi)

O invitație cu surprize

Lansare de carte. Lansări de cărți. Un minunat prilej de a intra în atmosfera inefabilă a unei opere literare înainte de a avea cartea în mîini. O întîlnire sub aura de poveste a unui autor – indiferent de gradul de notorietate a acestuia – o adunare specială, dominată de o similitudine de sentimente cuprinse într-un arhetip de sorginte inițiatică, manifestată ca un liant invizibil, transcedental, prin dimensiunea sa epică.

Ca iubitor de carte și ca jurnalist, trăitor în preajma (și în timpul) unor autori români prolifici, făuritori de operă – multe dintre ele perene – am o mie și una de amintiri de la asemenea evenimente, fiecare desenînd în memoria mea icoane inconfundabile ale alunecării timpului în matca destinului. Lansări de carte în spații comune, previzibile, care ofereau condiții optime (sau mai puțin optime): librării, cluburi, case de cultură, săli de clasă, edituri, instituții, redacții, cămine culturale. Printre astfel de evenimente, la loc de cinste în inima mea au rămas lansările de carte de la librăria „Mihail Sadoveanu”, din fostul local de pe bulevardul Gheorghe Magheru (librărie desființată de actualii demolatori ai culturii românești). De la aceste adevărate regale literare

cel mai pregnant în cartea amintirilor mi-au rămas încrustate două scene: cea cu responsabila librăriei, doamna Stanciu, caracterizată prin amabilitatea și știința cu care organiza aceste evenimente unice, adică printrun profesionalism perfect, și cea cu lansările de carte ale regretatului Corneliu Vadim Tudor – cel care oferea momente literar-artistice, într-un limbaj și efervescență inimitabile, asistența numeroasă plecînd de la librărie ca după o adevărată lecție de istorie literară, dar și de artă dramatică.

Am întreprins acest preludiu jurnalistic (să nu uit: am participat la o lansare de carte și în Aula Academiei Române) cu scopul de a reliefa unicitatea locului și a evenimentului literar la care urma să iau parte –consecință a unei invitații verbale. Dacă aș fi avut în mînă invitația-program surpriza ar fi fost redusă doar la perceperea vizuală a evenimentului, lipsindu-mă de totala încîntare și degajare peremptorie a întîlnirii cu substratul imensității unei surprize reale. Pentru a scurta impactul emoțional al întîlnirii cu neprevăzutul, rezum aici mobilul deplasării mele de peste 350 de kilometri, în urma invitației transmisă telefonic, de un prieten comun (al meu și al autorului) – Tiberiu Macavei, „Moțul”, cum este numit fostul inginer de mină din echipa de salvare a Minei Baia de Arieș. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„Marea și corăbiile“, pictură de Elena Ivanenko

La masa lor de lucru, printre noi, Cuceritori de timp, în zbor ca vîntul, Înnobilează lumea și cuvîntul, Sădind expresii printre forme noi.

Ei sapă-adînc în gînduri, ca-n pămînt, Tot scormonind trecuturi de istorii, Reînnoind îndepărtate glorii, Prin magica putere de cuvînt.

În nopți albite de un scris solar, Cu cearcăne-n privirile obosite, Pe coala albă construiesc ursite Fixîndu-le, tîrziu, în calendar.

În lumea lor, metaforele curg În fluvii subterane, de lumină, Punînd pecetea cărții, cea divină, Din stirpea unui mare Dimiurg.

Ei sînt nebunii cei frumoși, din plai, Care mai cred în basmele cu zîne, Dansînd, în vis, zeițele păgîne Mai speră lîngă poarta unui Rai.

Pe scriitori iubiți-i, ca popor, Ei, cronicarii noștri sînt în viață. Cînd îi citiți, se face dimineață În cartea lor, de patimă și dor!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F TVR a devenit o tortură insuportabilă pentru români F Gabi Popescu – un toreador care uimește Spania F Iliescu îl confundă pe Constantinescu cu Ceaușescu F Un monstru în chiloți tetra: Andrei Pleșu F Dosia la tavă, cu măr în gură F Biroul Ovul

PArTEA I

F Preşedintele P.r.m. l-a primit vineri, 19 martie 1998, ambasadorul Portugaliei la Bucureşti şi la Chişinău, Jose Augusto Seabra, la cererea acestuia. În finalul revederii, care s-a desfăşurat într-o atmosferă cordială, senatorul Vadim i-a oferit oaspetelui Almanahul „România Mare“ şi mai multe volume proprii cu dedicație. La dialog a participat şi dl. ambasador Romulus Ioan Budura, purtător de cuvînt al P.r.m. F Emil Constantinescu şi P.N.Ţ.C.D. au porniri diabolice: declară peste tot că vor să organizeze alegeri anticipate în primăvara lui 1999, dar, în realitate, se pregătesc cu sîrg pentru alegeri în toamna lui 1998, organizîndu-se în teritoriu şi creîndu-şi veritabile trupe de şoc. Printre măsurile luate se află şi filajul permanent al liderilor Opoziţiei – de operaţiunea asta murdară se ocupă, direct, colonelul Floricel Iamandi, şeful Diviziunii E din S.R.I., care îi raportează, zilnic, fiecare mişcare lui Costin Georgescu, acesta direct lui Emil Constantinescu. Avem informaţii că aproape toate activităţile S.R.I.-ului au fost BLOCATE pentru a fi urmăriţi şi supravegheaţi liderii Opoziţiei – autentic GESTAPO, care n-a existat nici pe timpul lui Postelnicu, nici în vremea lui Măgureanu. Floricele pe cîmpii, să nu plîngi cînd te-om beli! F Minciuna este boala nr. 1 de care suferă partidul geriatric P.N.Ţ.C.D. Miercurea trecută, preşedintele Comisiei Parlamentare S.R.I., octogenarul Nicolae Ionescu-Galbeni a anunţat că va intra 2 săpţămîni în concediu medical, că nu se simte prea bine etc. În realitate, a doua zi moşul a şters-o în... Italia, mai precis în oraşul îndrăgosţilor romeo şi Julieta, adică Verona. Pe ce bani? În scop? Ce sfori trag boşorogii ăştia pe lîngă Silvio Berlusconi? Şi este adevărat că magnatul italian este implicat, prin tot felul de firme intermediare, în privatizarea romTELECom şi a unei mari Rafinării? Pentru lobby-ul stupid pe care şeful partidului „Fortza Italia“ l-a făcut Guvernului muribund condus de Moţul Franckenstein, ce i-au dat ţărăniştii ca răsplată? Aflăm noi... F Aţi văzut cîtă dreptate a avut conducerea P.r.m. atunci cînd a refuzat să participe la mascaradele întîlnirilor Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea? P.D.S.R. nu a ascultat, s-a dus şi n-a făcut nici o scofală, totul n-a fost decît o pierdere de vreme. Pentru că Ţapul şi cu Chiorul se joacă de-a democraţia, de ochii prostimii și ai komisarilor străini, dar ei fac tot cum sînt programați să facă, adică în disprețul Țării. Vorba înțelepciunii populare, din epoca fanariotă: „Geaba vii, geaba te duci/ Geaba strici nişte papuci“. F Aşa-zisa Televiziune Română a devenit absolut odioasă! În emisiunea „7 zile în România“ prezentată duminică seara, femeiapechinez Anca Toader a sfidat şi a insultat o Ţară întreagă, fără nici o urmă de ruşine. Din ce ovul rătăcit şi din ce spermatozoid căpiat o fi fost fecundată şi golanca asta, care seamănă tot mai mult cu Fata lui Bube? Era evident că ea primise ordine exprese de la stăpînii ei – Banda Sörös, Zoe Petre, Victor Ciorbea – să atace Senatul României pentru îndrăzneala (?!) de a vota împotriva Ordonanţei nr. 22. Şi era şi mai evident că toate canaliile astea băştinaşo-maghiare, care ticăloşesc România din 17 decembrie 1996 încoace, au suferit îngrozitor din pricina căderii la vot a infamului text, care prevedea ca Handicapatul naţional să fie şi premier, şi primar general, obligîndu-i pe români, totodată, să suporte obrăznicia bozgorilor din U.D.m r , care forţează împînzirea întregii

Transilvanii cu plăcuţe bilingve. Na, că n-a ţinut figura! Românii s-au scuturat de-un picior şi au lepădat șobolanii care le intraseră pe-un crac al pantalonilor. Înnebuniţi de spaimă, chiţăind în limba cailor de pustă, aceştia au dat fuga, cu pîra, la TVR! Întreaga emisiune a fost o vomă a minorităţilor şi străinilor împotriva Poporului Român: întîi s-a încercat să fim speriaţi cu un limbric smucit, pe nume Andrea Nicolaj (cică din partea Comisiei Europene), care se vedea de la o poşta că e nebun de-a binelea, făcea cu ochiul, îşi strîmba gura, cîrnea dintr-o nară, adică făcea impresia că e un client al ospiciilor de care nu duce lipsă Germania; pe urmă, am fost nevoiţi să suportăm o altă „pleavă-n drum“, Andrei Cornea (de naţionalitate evreu); apoi, i-a fost luat un interviu şi lui Gyorgy Frunda (de naţionalitate boanghen); i-a venit rîndul şi lui Remus Opriş (de naţionalitate ţigan). Uite ce lepădături acaparează postul public de televiziune, aproape seară de seară! Nici un român nu mai pătrunde pe micul ecran, gaşca Stere Gulea – Alina Mungiu Pippidi – Vartan Archelian practicînd cea mai fățişă purificare etnică. Ce ruşine! Ce degradare! Postul Naţional de Televiziune al României să permită unui terorist ungur ca acest Frunda să ameninţe întregul Popor Român că, dacă nu se permite maghiarizarea Transilvaniei, va fi rău pentru el! Dar, schimbarea nu-i prea departe. În curînd, la TVr se va face curăţenie generală: teroriştii de presă (care au intoxicat, sistematic, populaţia şi au jefuit fonduri serioase) vor lua drumul puşcăriei, iar angajaţii care au făcut pe ei de frică din pricina unor individe, ca Anca Toader şi Pippidoaica, vor fi poftiţi să-şi caute de lucru în altă parte, ca sancţiune pentru laşitatea lor inimaginabilă. F În servilismul lor incredibil, foştii colegi din Iaşi ai Mungioaicei au dedicat, tot duminică, dar pe la prînz, o emisiune de o oră întreagă (?!) lui Iosif sava. Pretextul? Bătrînul evreu leninist trecuse prin oraşul său natal şi nu se făcea să nu i se lingă pantofii. N-am văzut atîta scîrboşenie în viaţa noastră. Nici dacă ar fi înviat George Enescu şi Ciprian Porumbescu, vizitînd locurile natale din Moldova, nu s-ar fi năpustit ţucălarii ăştia într-un asemenea hal. Întîi a fost filmată, pe toate părţile, casa de pe strada Ipsilanti nr. 1, unde a văzut leşia zilei bostanul lucios al micului ovreiaş, Iosif Segall (aşa îl chema, pe numele lui de domnişoară). Pe urmă, au curs şuvoi toate cele trebuincioase unui film omagial, ca pentru un clasic al muzicii universale: poze de familie, cînd micuţului Iosif i se tăia puţulica împrejur, cu aţa de la mămăligă (oy, oy, ce durere!), catalogul de note (unde avea între 4 şi 7, ca un cretin), amintiri ale colegilor de şcoală, ale vecinilor, pe urmă imagini de arhivă, din Iaşii de odinioară, şi iarăşi dialoguri în direct, în studio, cu vocea de joagăr a satanistului. Dintre „perlele“ debitate de acest Sava, care s-a ratat ca pianist şi s-a făcut gulgurist, am reţinut: a zis că s-ar fi despărţit de marxism în 1956, pe cînd s-a dus la Mausoleul lui Lenin şi Stalin, din Piaţa Roşie, apoi la o facultate, unde a văzut „studenţi dostoievskieni făcîndu-şi nevoile pe culoare“ (minte ca un godac, fiindcă articolele lui pro-sovietice şi pro-comuniste au apărut în „Scînteia tineretului“ pînă în 1968, iar după aceea, pînă în 1989, tot politruk a fost); am aflat că fiu-său s-a stabilit în America, „unde a născut o fetiţă“ (caz unic pă lume, o să ia Premiul Nobel în calitate de primul bărbat borţomega din Istorie!); într-o vizibilă stare de decrepitudine, sava a spus că în liceu el ţinea la o colegă de clasă care are acum un copil de vîrsta lui (?!); am mai aflat că un fost coleg, Stanciu, era „un formidabil trombonist“, iar Johnny Răducanu

era „un formidabil contrabasist“, cuvîntul cu pricina fiind obsesia lui, folosindu-l de vreo 10 ori. Pe tot parcursul dialogului, sava a jucat poza modestiei, privind în jos şi desenînd, pe o hîrtiuţă, tot felul de semne cabalistice, ca un copil răzgîiat. Avînd în vedere că el era îmbrăcat într-un costum verde-forestier şi purta o cravată verde-legionar, noi credem că ştim ce desena tovarăşul Segall: zvastici! F Totuşi, să nu fim prea răi cu lucrătorii Televiziunii Române. Unii mai fac şi treabă bună. De pildă, sîmbătă, pe la prînz am putut urmări, pe programul II, în transmisia Studioului din Cluj, un film documentar excepţional (realizat de Alexandru Solomon, cu ajutorul operatorului Vlad Păunescu și al șefei de producție Velvet Moraru), intitulat „Paznic de Cetate“. Pelicula se referă la un sas din Transilvania, Hans Brenner, care a emigrat la rudele sale din Germania, dar n-a putut rezista acolo, aşa că s-a întors acasă, împreună cu toţi copiii, fiindcă nici roşiile, nici ceapa din Germania n-au gust ca aici, în România, lumea se poartă rece, poliţia îi tratează pe oameni ca pe nişte animale şi, în concluzie, „nu mai e Germania cum a fost!“. În mod sincer, reportajul ne-a emoţionat. Ne-am gîndit la contribuţia excepţională a germanilor la civilizaţia Transilvaniei, mai ales la bisericile şi cetăţile fortificate, unele vechi din Secolele XIII-XIV. Acum ne dăm seama ce păcat mare a fost plecarea saşilor şi a şvabilor înainte de decembrie 1989, mai ales că în casele lor s-au instalat... ţiganii! F „Bugetul MEU nu se va modifica! Bugetul MEU nu se va modifica, să fie foarte clar!“ aşa a rostit, de două ori la rînd, pe mai multe posturi de Televiziune, ministrul Finanţelor, Daniel Dăianu. Are un spirit de proprietate cam prea dezvoltat, băiatul ăsta! Noi crezusem că e Bugetul Ţării F În continuare, se vorbeşte, pe toate posturile TV din România, îngrozitor de mult! Aproape în orice seară, concomitent, pe toate canalele româneşti se sporovăieşte, se stă la taclale, se bate apa-n piuă, în vreme ce televiziunile străine transmit filme, spectacole, meciuri de fotbal. Două poezele sînt la modă acum, creaţie a nemuritorului Alcibiade (adică Măndel): „Nu-i boier acela care/ N-are două celulare“ şi „Cine n-are un talk-show/ Este cel mai mare bou“. F De pildă, sîmbătă seara cei care au antenă de satelit ori sînt racordaţi la cablu au putut vedea o partidă de fotbal de un dramatism rar întîlnit, pe canalul spaniol: salamanca – Atletico Madrid. La echipa gazdă au evoluat românii Bogdan stelea şi Gabi Popescu, pe cînd la echipa oaspete n-a evoluat Daniel Prodan. Meciul s-a terminat cu scorul de 5-4 în favoarea celor de la Salamanca, olteanul Gabi Popescu fiind, de departe, cel mai bun de pe teren. Ce-a putut să-i facă puştiul ăsta experimentatului portar Molina, nu se poate povesti! Întîi, i-a marcat un gol, de la vreo 25 de metri, cu o torpilă fulgerătoare, cam în stilul brazilienilor roberto Carlos şi romario; pe urmă, a executat cu mare efect, de la vreo 20 de metri, de data asta de pe partea stîngă, o lovitură liberă, molina a fost înşelat de traiectoria curioasă a balonului, abia a reuşit să-l respingă de la rădăcina barei, el însuşi căzînd grămadă în plasă, situaţie în care argentinianul silvani a marcat, din apropiere, golul al doilea pentru salamanca (unii zic că, în realitate, mingea era deja în poartă); apoi, Gabi Popescu a mai marcat un gol, cu capul, dar a creat şi alte faze electrizante, dovedind că are stofă de jucător european. Din păcate, colegul lui de club, Stelea, a nimerit iarăşi una dintre zilele sale proaste, cam în genul aceleia din partida cu Elveţia, de la C.m. din s.U.A., 1994, cînd a încasat 4 goluri. Şi acum a primit tot 4 goluri, de la unul şi acelaşi jucător – italianul Vieri – păcătuind prin ţintuirea inexplicabilă pe linia porţii, prin lipsă de reacţie, adică prin figuraţie. Nu ştim ce se întîmplă cu Stelea, care este un mare portar, dar dacă nu-şi reintră în formă, rapid, va pierde şi Naţionala, şi locul de titular la salamanca.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 27 martie 1998)

Dosarele judiciare ale istoriei

Crima ducelui de Praslin (II)

O „treabă“ prost făcută (2)

Cînd un avocat i-a atras atenţia că, într-o astfel de eventualitate, averea înscrisă în actul dotal reintra în posesiunea mareşalului de Sebastiani, ducele –conform unei declaraţii ulterioare a interlocutorului său – „a pălit dintr-o dată şi a rămas cufundat în gînduri, muşcîndu-şi buza de sus“.

Situaţia ajunsese atît de explozivă încît un deznodămînt brutal era inevitabil. În zorii zilei de 18 august 1847, cu puţin înainte de ora 5, repetate şi violente zbîrnîituri de sonerie au trezit-o din somn pe camerista care o împiedicase pe ducesă să se sinucidă. Precipitîndu-se spre budoar, ea a găsit uşa încuiată, dar a auzit din încăpere zgomot de luptă şi gemete înăbuşite. Alarmaţi de strigătele fetei, vizitiul şi valetul principal au intrat în budoar printr-o fereastră deschisă care dădea în grădină. Un spectacol înfiorător li s-a înfăţişat înaintea ochilor: scăldată în sînge, ducesa zăcea pe un mic divan din dreptul uşii, în vreme ce numeroase dîre de sînge se puteau vedea pe pat, pe unul dintre pereţi, pe cordonul soneriei şi pe o carte aruncată pe jos. Era evident că victima fusese răpusă după o lungă şi înverşunată rezistenţă.

Într-un tîrziu şi-a făcut apariţia şi ducele. După spusele martorilor oculari, era palid, cu părul vîlvoi şi respira greu, ca un om hăituit. La vederea cadavrului, a rămas o clipă nemişcat, apoi s-a aruncat asupra lui şi, aşa cum arată depoziţiile aceloraşi martori, a strigat:

– Ce nenorocire! Ce-o să ne facem, sărmanii de noi? Cine o să mai aibă grijă de bieţii noştri copii?

Pateticele sale exclamaţii au surprins pe toţi cei de faţă, care erau, bineînţeles, la curent cu toate fazele ireparabilului conflict dintre cei doi soţi. Poliția a fost şi mai categorică. Examinînd victima, comisarul Aliard a constatat:

– Urîtă treabă... Şi prost făcută. Se cunoaşte că e mîna unui amator.

Investigaţiile efectuate nu au mai lăsat să planeze nici o bănuială. Din cameră nu dispăruse nici un obiect, prin urmare mobilul crimei nu era furtul. Pe parchet şi covor, stropi de sînge închegat se succedau de la patul ducesei pînă la uşa care ducea spre dormitorul soţului ei. Lîngă divan se afla un pistol cu pete roşii pe mîner: arma aparţinea ducelui. În căminul acestuia, poliţiştii au descoperit, pe jumătate carbonizat, halatul de mătase al ducelui, pătat şi el de sînge. Dar proba cea mai zdrobitoare a adus-o însăşi victima, ca un fel de răzbunare postumă: între degetele ei crispate se găsea o şuviţă din părul lui de Praslin. Reconstituirea asasinatului s-a putut face cu uşurinţă. Comisarul Aliard avea dreptate: „treaba“ era şi urîtă, şi prost făcută.

Semnele de întrebare ale epilogului

Consemnat la domiciliu – o formă de arestare rezervată pe atunci nobililor –, de Praslin şi-a dat seama că era pierdut şi a înghiţit conţinutul unei fiole de arsenic, cu care se presupune că ar fi intenţionat într-o vreme să-şi otrăvească soţia. Transportat în grabă la infirmeria închisorii Luxembourg, el a fost supus unui tratament de urgenţă, care i-a permis să apară întins pe o targă,

Antonio Salieri ºi misterul morþii lui Mozart

Antonio Salieri s-a născut pe 18 august 1750 în Legnago, în Italia, și a fost compozitor și dirijor, maestru al Capelei Imperiale din Viena, considerat rival al lui Mozart și îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt. Crescut într-o familie prosperă, Salieri a studiat vioara și clavecinul, toate elementele vocalismului și basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti, la Veneția. Tot aici, în 1766, muzicianul l-a întîlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul curții imperiale din

Viena, care l-a invitat să i se alăture în orașul său. Antonio Salieri a acceptat oferta și a studiat compoziția cu Gassmann, rămînînd la Viena pentru tot restul vieții. După moartea lui Gassmann, a devenit compozitor al curții și a fost numit Kapellmeister Imperial în 1788, funcție pe care a ocupat-o pînă în 1824. Pe 10 octombrie 1775, s-a căsătorit cu Therese Helferstorfer, fiica unui funcționar al trezoreriei curții imperiale. Marele muzician a fost președinte al Societății Artiștilor Muzicali (1788-1795), ulterior a deținut poziția de vicepreședinte și s-a ocupat de concertele organizației pînă în 1818. Antonio Salieri a încetat din viață pe 7 mai 1825 și a fost înmormîntat la Zentralfriedhof, în Viena. La funeraliile sale, a fost cîntată pentru prima dată compoziția lui, „Recviem în C major”. În iulie 1930, ziarul „Viitorul” consemna: „E posibil ca o scrisoare să fie predată abia după o sută de ani? În aparenţă se pare ceva de necrezut, însă zilele acestea a avut într-adevăr loc o asemenea întîmplare. Un client al unui anticar din Basel a găsit, spre marea lui mirare, o scrisoare adresată redactorului șef al ziarului Journal de Debats, închisă într-un plic nedesfăcut. Descoperitorul s-a îngrijit ca scrisoarea să ajungă la destinaţie. Actualul redactor şef al lui Journal de Debats a deschis scrisoarea care purta data de 26 mai 1884, fiind trimisă din Viena şi conţinînd amănute referitoare la moartea misterioasă a

lui Mozart. Precum se ştie, a avut loc în secolul trecut, în lumea muzicală, o vie polemică asupra pricinilor morţii lui Mozart. După «Fluierul fermecat», Mozart a scris un requiem, prevăzînd apropierea morţii sale. Din acel timp se păstrează scrisoarea lui tragică, care cuprinde între altele: «Simt că mi-a sunat ceasul. Păcat! Viaţa a fost atît de frumoasă. Nimeni nu schimbă căile soartei sale. De aceea chiar aş încheia acest cîntec funebru». Se ştie, de asemenea, că la o plimbare în Praterul vienez, a spus unei prietene: «Nu mai am decît foarte puţin de trăit. Nu poate fi îndoială că sînt otrăvit». Două săptămîni după aceasta a murit, deşi a fost numai în vîrstă de 35 de ani. Corpul s-a umflat, ceea ce a dat impuls la părerea că genialul compozitor a fost otrăvit. Bănuiala a căzut asupra muzicianului italian Salieri, care este azi aproape uitat, dar pe atunci a fost celebru şi popular, ocupînd locul de dirigent al Curţii din Viena. Bănuiala a atîrnat asupra lui tot timpul cît a trăit.

Scrisoarea va deveni, desigur, obiectul unor cercetări istorice. Se va căuta a se stabili în primul rînd cine este autorul acestei scrisori. Henry Bidou, care se ocupă în mod amănunţit de această chestiune în presa franceză, exprimă părerea că nu este exclus ca autorul să fie însuşi Salieri. Aceasta ar dovedi-o în cîteva locuri tonul scrisorii. Bineînţeles nici stabilirea acestei realităţi n-ar motiva afirmaţia că Salieri l-a otrăvit pe Mozart”.

O altă mărturie relevantă legată de Salieri este descrierea morții și înmormîntării lui Mozart realizată de muzicologul George Breazul: „În primul ceas al zilei de 5 decembrie 1791 muri Wolfgang Amadeus Mozart. În cursul zilei, mulţime de curioşi şi întristaţi se perindară prin jurul sicriului, care fusese aşezat în camera de lucru a artistului, lîngă piano. Printre ei, baronul van Swieten, mare bogătaş, în casa căruia Mozart dăduse strălucirea audiţiilor muzicale. El luă măsuri pentru ca, din motive de sărăcie, să se facă o înmormîntare cît se poate de ieftină şi simplă. Aşa şi fu: înmormîntare

Asasinarea Ducesei de Praslin

în faţa Camerei pairilor, singura instanţă autorizată să judece pe membrii săi. Dar, la întrebările puse de cancelarul Pasquier, ducele s-a mulţumit să clatine din cap în semn de negare a oricărei vinovaţii şi a refuzat să furnizeze cea mai mică explicaţie.

Trei zile la rînd, interogatoriul a continuat, fără nici un succes. La 24 august, puternica otrăvire cu arsenic şi-a făcut simţite efectele şi de Praslin a murit, fără a fi mărturisit nimic. Bănuită de complicitate şi închisă în temniţa de femei de la Conciergerie, Henriette Deleuzy a ţinut piept cu aceeaşi dîrzenie anchetatorilor, negînd pînă şi legătura avută cu ducele. După ea, crima fusese comisă de acesta într-un moment de nebunie sau cel puţin de exasperare, provocată de „veşnicele şi nedreptele reproşuri ale ducesei“. Din lipsă de probe, guvernanta a fost scoasă din cauză.

Asasinarea ducesei de Praslin a produs o imensă vîlvă în rîndurlie opiniei publice din Franţa. Crima ducelui de Praslin nu a făcut decît să ilustreze, printre foarte multe alte exemple, modul de viaţă – şi de moarte – al unei societăţi condamnate de istorie.

Sfîrșit

mIrCEA nICoLEsCU

de clasa IlI-a, care a costat 8 florini şi 36 kreuzeri, plus 3 florini pentru dric. În ziua de 6 decembre, la 3 ceasuri după amiază, se făcu, la biserica Sf. Ştefan, slujba înmormîntării. În afară de van Swieten, erau de faţă numai cîţiva prieteni, între care Salieri, care fusese bănuit că a dat otravă lui Mozart, Süssmayer, căruia îi încredinţase terminarea requiemului, Joseph Deiner, credinciosul servitor de la berăria «Şarpele de argint», capelmaistrul Roser şi celistul Orsler. Constance (soția lui Mozart) lipsea, se îmbolnăvise şi fusese dusă de van Swieten la o familie prietenă. Era vreme aspră de iarnă cu ploaie şi ninsoare. Cei cîţiva prieteni, cu umbrelele întinse, merseră după sicriu pînă aproape de Cimitirul Sfîntul Marx. Se însera şi vremea se înrăutăţea. Pînă la locul de veşnică odihnă nu-i mai petrecură decît cioclii.

În groapa comună a sărmanilor, în care de obicei se îngropau 15-20 de coşciuge, aci, după sfatul bogătaşului şi aristocratului van Swieten, cu nici 36 ani de viaţă şi de trudă, de glorie şi istovire, trupul «divinului Mozart» se prăvălea surd. Cu toate stăruitoarele cercetări de mai apoi, nimeni n-a putut da vreo lămurire asupra locului unde a fost îngropat trupul lui Mozart. Aci, în negura pămîntului, în amestecul şi necunoscutul măruntaielor humei, se opreşte dureroasa curbă descendentă care descrie viaţa lui cea după trup”.

Dicționarul enciclopedic The New Grove descrie diferit înmormîntarea muzicianului: „Mozart a fost înmormîntat într-un mormînt comun, în conformitate cu obiceiul vienez contemporan, la Cimitirul St. Marx din afara orașului, pe 7 decembrie. Dacă, așa cum spun rapoartele ulterioare, nu a participat nici un îndoliat, acest lucru este în concordanță cu obiceiurile de înmormîntare vieneze din acea vreme. Mai tîrziu, scriitorul Otto Jahn a scris că Salieri, Süssmayr, van Swieten și alți doi muzicieni au fost prezenți la tristul eveniment. Povestea că în acea zi a fost furtună este falsă. Ziua înmormîntării lui a fost calmă și blîndă”. Trebuie precizat că formularea „mormînt comun” se referă la un mormînt simplu, nu la o groapă comună sau la un mormînt sărăcăcios, ci la un mormînt individual obișnuit.

DosArEsECrETE.ro

TABLETĂ DE SCRIITOR

Oamenii mai și petrec Atitudini « Polemici

Am scris nu doar o dată despre români. Și am scris pe măsura faptelor lor, raportîndu-ne la epoca tehnologizării planetei și la fenomenul globalizării care și-a întins tentaculele peste tot, cu repeziciune, în încercarea de a distruge obiceiuri, datini, culturi, religii etc. Cu toate acestea, românii, urmași ai ctitorilor de istorie Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, au știut, dintotdeauna, să treacă peste vitregiile vieții, cum s-a întîmplat cu pandemia de Covid, în urmă cu ceva timp... Dar ei știu nu doar a munci cu dăruire, ci și să petreacă, fiecare, alături de cei dragi, familie, prieteni, bucurîndu-se, în egală măsură, de orice moment frumos din viața lor... O dovadă, în acest sens, este nunta de argint care a avut loc în urmă cu cîteva zile, în localitatea Cernișoara, la o distanță apreciablă de Rîmnicu Vîlcea (unde, în parcul Zăvoi, la 29 iulie 1848, s-a cîntat, prima dată, imnul revoluționar ,,Deșteaptă-te, române!”, pe versurile lui Andrei Mureșanu și muzica lui Anton Pann), eveniment important din viața soților, parteneri de o viață: Mariana și Dragoș Frâncu. Locul ales pentru momentul festiv fiind nu doar o alegere inspirată, ci și o binecuvîntare de la Dumnezeu, unde, în mijlocul naturii, invitații au avut ocazia să respire un aer curat, ozonat de pădurea de pe dealul ce se înălța pînă spre culmile cerului. În acest peisaj mirific au fost așezate mesele încărcate cu bucate alese, specifice tradiției noastre, oferindu-le, în același timp, celor prezenți bucuria de a se întîlni cu marea poezie a naturii, venită din adîncuri strămoșești... Permisă ne fie comparația, pentru că, după felul cum erau toate aranjate, aveai impresia că te afli nu la o nuntă de argint tradițională a unei familii de români de-ai noștri, ci într-un cadru bine organizat, dirijat de un regizor cu mari calități artistice, în care operatorii, cu camerele de filmat pregătite, așteptau intrarea actorilor principali, Mariana și Dragoș Frâncu, protagoniștii fericitului eveniment, pentru a primi încuviințarea divină. Realitatea era alta decît ce pe care ne-o închipuiam noi, aflînd că, de fapt, regizorul era mirele... Slujba de Tedeum a fost oficiată de preotul din localitate, Dumitru Andronescu, în prezența nașilor aleși simbolic: Cristian Mocanu Prejma și soția acestuia, Carmen. Pe chipul mirilor îmbrăcați în costume populare tradiționale, ca, de altfel, marea majoritate a mesenilor, voalat, se putea citi emoția unor oameni mîndri de realizările lor de pînă acum, pătrunși de aceleași sentimente de iubire, ca la începutul vieții lor împreună, și de aceeași căldură cu care s-au sprijinit

unul pe celălalt în strădania de a-și împlini o frumoasă viață de cuplu. Un lucru extraordinar, demn de a fi urmat și de alte cupluri ajunse în pragul vîrstei eroilor noștri, soții Frâncu, care au avut, astfel, și prilejul minunat de a se regăsi alături de oameni dragi inimii lor: copii, familie, rude, prieteni, colegi de serviciu, dornici să le fie alături și să împărtășească momentele emoționante din atmosfera nunții lor de argint. Am remarcat printre invitați și grupul de profesoare de la Liceul Tehnologic ,,Constantin Brâncuși” din București – Silvia Ionescu, Rodica Diaconu, soții Elena și Nicolae Scarlat, Daniela Duță, Liliana Dumitru, colege de catedră cu doamna Mariana Frâncu, însoțite de directoarea liceului, Gabriela Machidon.

Iată că doi oameni frumoși, Mariana și Dragoș Frâncu, cu chipul ca pomul în floare, dăltuit în marmura timpului prezent, după o viață împlinită, au ajuns să-și sărbătorească nunta de argint într-un cadru patriarhal deosebit, vibrînd în ritmul unei nunți poetice în toată regula. Ne uitam la ei cu duioșie, admirîndu-le ținuta, momentele de tandrețe din timpul dansului și, privindu-i, simțeai bucuria celor doi soți, făcuți parcă unul pentru celălalt, întru fericire și viață veșnică... Așadar, oamenii știu nu doar să muncească, ci și să petreacă împreună, să sărbătorească evenimentele frumoase din viața personală, alături de cei apropiați lor. Nunta de argint a familiei Mariana și Dragoș Frâncu ne-a oferit, pe de o parte, prilejul de a cunoaște frumusețea tradițiilor noastre, la care e bine să luăm aminte și să nu renunțăm vreodată la ele, iar pe de altă parte, ea a constituit o lecție de viață pentru cei ce doresc să-și întemeieze o familie, dîndu-le astfel de înțeles că elementul de bază de care trebuie să țină cont în formarea unui cuplu trainic este dragostea... Fără dragoste, mai devreme sau mai tîrziu, totul se va destrăma.

Versurile noastre, din poezia ,,Urare”, pe care o dedicăm Marianei și lui Dragoș Frâncu, dorim a fi darul nostru pentru ei, cu prilejul frumoasei lor nunți de argint, care să-i regăsească pătrunși de aceeași febră a bucuriei pe care au trăit-o cu ceva timp în urmă: E ziua voastră cum observ, e zi de mare bucurie pentru voi,

* * *

Epigrame • Epigrame

I-e dat să rîdă omului

Cum frunza-i dată pomului

Că rîsu-n viață-și are rostul, Dar nu și-atunci cînd rîzi ca prostul.

* * *

După Biblia citată, Ea-i născută dintr-o coastă, Dar femeia-adevărată

Face, din bărbat, nevastă.

* * *

Cînd luptă-așa cum se cuvine, Femeia știe cel mai bine

Să-l dezarmeze pe bărbat… Dar numai dacă e-narmat.

* * *

Politica de azi e prada

Vînată de prea mulți săraca: Bărbații-o cuceresc cu spada, Femeile-o supun cu teaca.

Coboară Themis în instanță, Dar s-a schimbat și ea, cu anii, Că-n loc de probe, pe balanță, Zeița cîntărește banii.

* * *

Cînd se-azvîrlă cu noroi

Peste lacrima fierbinte, Toate-n țară dau-napoi, Doar hoția-i dă-nainte

* * *

Politica de azi e un calvar

Că prea gălăgioasă-a devenit Și, astfel, nici un domn parlamentar Nu poate să mai doarmă liniștit.

* * *

Aleargă polițiștii toți Ca în această eră nouă

Să-i prindă în flagrant pe hoți Să-mpartă prada pe din două.

că tu mireasă, iar el mire, v-ați îmbrăcat în straie țărănești

mulți ani să trăiți în fericire și binecuvîntați să fiți în toate așa, de-a pururi, să rămîneți, în amintirea nunții voastre de argint spre alți nunți vă poarte Domnul, pe drum de flori și de belșug iar Oltul să vă ducă-n toată zarea cinstita voastră nuntă de acum mă uit la voi, citind la fiecare iubirea ce legați vă ține –ca spicele de grîu în snop, spre-a merge mai departe –pe-același drum, ca parteneri de viață, purtați de soarta care vă e dată uniți să fiți, la bine și la greu, slujindu-vă pe voi, iubind pe Dumnezeu

și vouă mă închin, cu plecăciune, cu toate doinele din buni-străbuni –tu să rămîi Maria, vrednică soție, iar el, Dragoș, bărbatul tău cel bun la mulți ani, îi meritați din plin la nunta voastră de argint cu soarele surîzător pe cer în veci să fiți exemplu tuturor!

Soții Mariana și Dragoș Frâncu, trăind în armonie unul lîngă celălalt, au reușit în viață pe toate planurile, iar fericitul eveniment din viața lor de azi, să fie o portiță de lumină larg deschisă spre nunta lor de aur, ce cronologic urmează. Drumul pînă la înfăptuirea acestui strălucit eveniment din viața unei familii să le fie presărat cu flori de lumină, iar destinul să-i țină în dor continuu unul față de celălalt.

...După miezul nopții, unul cîte unul, nuntașii au început să se retragă pentru a se odihni, întrucît, a doua zi, fiecare urma să plece la treburile sale. Odată cu plecarea invitaților, liniștea se așternu din nou peste toată valea Cernișoarei, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Iar la ivirea zorilor, nu se mai zărea picior de om pe aici, doar cîntecul păsărilor se auzea din copacii de pe culmile din împrejurimi, acompaniat de murmurul cristalin al apei care curgea alene între malurile de pămînt îmburuienite, străjuind de-o parte și de alta pîrîiașul Cernișoara.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

* * *

La modă-i azi să strîngi bănet Și-aleșii-ajunși la apogeu Au mîna-nfiptă în buget Și gheara-n buzunarul meu.

* * *

Cam mulți au spus c-ar vrea să fie Impozit mare pe prostie, Dar nu stă-n gîndul nimănui Să-l pună pe prostia lui.

* * *

Se tot iubeau, de ochi feriți, În taină, ocrotiți de zei, Dar tot au fost descoperiți C-a dat o barză peste ei!

* * *

Mireasa, cea de dor aprinsă, Ca o vioară-n trup și-n glas, Se schimbă, cînd la plete-i ninsă, Dintr-o vioară-n contrabas.

Azi mergem spre globalizare Și-amorul este mai complex Fiind la mare căutare

Fetițele… de orice sex.

* * *

Îl tot lingeau precum un cîine Pe șeful ce-l ținea în pîine Și azi, cînd șefu-i mazilit Îl latră cel mai îndîrjit.

* * *

L-au omorît prevăzători

Pe cel ce n-a avut noroc

Gîndind că-n anii următori Românii l-ar fi pus la loc.

* * *

Aflînd că-i musai să declare –Să scrie-n fișă tot ce are –Un biet bătrîn bolnav se plînge: Să scriu și zahărul din sînge?

ELIs rÂPEAnU (Din volumul ,,Juriștii și epigrama”)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Românca Ștefania Mărăcineanu, savanta ale cărei descoperiri au uimit lumea științifică

Anul 1935 a fost anul în care soții Joliot-Curie cîștigau Premiul Nobel pentru descoperirea radioactivității artificiale. Și la acea vreme era cel mai înalt premiu la nivel mondial pentru fizică și chimie, dar puțini știu că la mijloc a stat o nedreptate. Radioactivitatea artificială era cunoscută deja de un deceniu, iar cea care a descoperit-o era românca Ștefania Mărăcineaunu, considerată un adevărat fenomen în lumea științifică, mai ales pe continentul nostru, reușind să obțină numeroase distincții în fizică și chimie.

Ştefania Mărăcineanu s-a născut în Bucureşti, la 18 iunie 1882. Se ştiu foarte puţine detalii despre viaţa ei timpurie, cu excepţia faptului că a avut o copilărie nefericită, despre care ea nu a vrut să vorbească. A studiat la Liceul „Elena Doamna” din Bucureşti şi apoi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. A activat o perioadă ca profesoară la Şcoala Centrală din Bucureşti, o şcoală publică de fete.

Începând din 1922, cu ajutorul unei burse, Ştefania Mărăcineanu a urmat cursurile de radioactivitate ţinute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris. În 1924 şi-a susţinut lucrarea de doctorat cu titlul Recherches sur la constante du polonium et sur la pénétration des substances radioactives dans les métaux (Cercetări asupra constanţei poloniului şi asupra penetrării în metale) la Universitatea Sorbona din Paris pentru care a primit calificativul Très Honorable

Auditoriul era format din mulţi studenţi, profesori sau fizicieni care umpleau până la refuz amfiteatrul unde savanta îşi ţinea dizertaţia. Printre aceştia se afla şi Marie Curie, care a cooptat-o în echipa sa: „Domnişoara Mărăcineanu a lucrat mai mulţi ani în laboratorul meu şi recent a obţinut titlul de doctor în ştiinţe fizice. Apreciez în mod deosebit munca ei ştiinţifică”, preciza savanta franceză.

A descoperit fenomenul radioactivităţii artificiale, dar Premiul Nobel a fost acordat altora

După obţinerea doctoratului lucrează şi la observatoarele din Mendou şi Paris, unde a demonstrat că plumbul supus mai multe secole radiaţiilor solare a devenit radioactiv. A folosit la experiment bucăţi din acoperişul Observatorului Astronomic parizian, vechi de 300 de ani. Rezultatele au fost publicate în revista „Comptes Rendus des Séances de l’Académie des Sciences de Paris”.

Cu o scurtă întrerupere, rămîne în continuare şase ani la Paris pentru a studia efectul radiaţiei

solare asupra substanţelor radioactive. Pe cînd studia radioactivitatea poloniului, Ştefania Mărăcineanu a observat că timpul de înjumătăţire al poloniului pare să depindă de materialul pe care este depozitată proba de poloniu. Explicaţia dată de ea acestui fenomen a fost că particulele alfa emise de poloniu ar transforma materialul substratului într-un element radioactiv. ,,Mărăcineanu a descoperit faptul că înjumătăţirea poloniului părea să depindă de tipul metalului pe care elementul chimic radioactiv era depozitat. Ea a considerat că razele-alfa ale poloniului au transformat parţial anumiţi atomi de metal în izotopi radioactivi” , se arată în lucrarea ”A devotion to their science: Pioneer women of radioactivity”, scrisă de Marlene Rayner Canham şi Geoffrey Rayner Canham.

Numită, în 1925, asistent universitar la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în laboratorul profesorului Christache Musceleanu, creează aici primul Laborator de Radioactivitate din ţară, folosind aparatura cumpărată cu banii proprii. Ştefania Mărăcineanu a identificat fenomenul radioactivităţii artificiale pe cînd lucra la teza ei de doctorat. Cercetările au fost publicate în mai multe reviste de specialitate.

Procedeul a fost explicat fizic şi matematic de Irène Joliot-Curie şi soţul acesteia, care, în anul 1935, primeau Premiul Nobel pentru această descoperire, făcută de savanta română în urmă cu un deceniu. Ştefania Mărăcineanu și- a exprimat consternarea pentru faptul că Irène Joliot-Curie folosise o mare parte din observaţiile sale de lucru referitoare la radioactivitatea artificială, fără să menţioneze aceasta. În lucrarea ,,A devotion to their science: Pioneer women of radioactivity”, se consemnează: ,,Mărăcineanu îi scria Lisei Meitner în 1936, exprimându-şi dezamăgirea că Irene Joliot-Curie, fără ştirea ei, a folosit mare parte din munca sa, în special cea legată de radioactivitatea artificială, în lucrarea ei”.

Mărăcineanu a susţinut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris. Meritele fizicienei române au fost recunoscute de către fiica Mariei Curie într-un articol publicat în „Neues Wiener Journal”, în 1934: „Ne amintim că savanta română domnişoara Mărăcineanu a anunţat în 1924 descoperirea radioactivităţii artificiale”.

Domnișoara Mărăcineanu își susținuse la 26 mai 1924 teza de doctorat în care evidenția radioactivitatea artificială, în fața unei comisii din care făcea parte și Marie Curie, mama viitoarei laureate Nobel. Mai mult, Academia de Științe a Franței, țara natală a lui Irène Curie, a amînat publicarea unei lucrări cu descoperirile Ștefaniei Mărăcineanu, pe motiv că „deși am confirmat în totalitate rezultatele domnișoarei Mărăcineanu, publicarea este prematură“. Lucrarea necesita încă

patru ani pentru „maturizarea ” descoperirii, de data asta pe seama unei franțuzoaice.

A inventat ploaia artificială, prima demonstrație fiind făcută în Bărăgan, în 1931

Ștefania Mărăcineanu s-a ocupat şi de fenomenele meteorologice, reuşind, cu sprijinul profesorilor Bungeţianu şi Vasile Karpen şi al aviatorului Bâzu Cantacuzino, să descopere procedeul de declanşare artificială a ploii cu ajutorul unor săruri radioactive, precum şi să stabilească legătura între cutremure şi precipitaţii. În 1931 a provocat prima ploaie artificială din lume în Bărăgan, continuînd cercetările în Algeria, cu sprijinul guvernului francez. A semnalat pentru prima dată că în ajunul producerii unui cutremur creşte radioactivitatea în zona epicentrului.

Principalele sale lucrări au fost: Actions spéciales du soleil sur la radioactivité du polonium et du plomb (Paris, 1926), Radioactivitatea şi constituţia materiei (Bucureşti, 1929), Radioactivité, soleil, pluie artificielle (Bucureşti, 1934) şi La radioactivité du globe, les radiations et les tremblements de terre. Les pluies et les tremblements de terre

La 21 decembrie 1937, a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România Ştefania Mărăcineanu, savanta ce susţinea că „răsplata pentru cercetătorul devotat ştiinţei nu vine din afară, ci sînt fiorii de fericire pe care îi are la descoperirea adevărului”, s-a îmbolnăvit de cancer, provocat de iradierile radioactive.

Chiar dacă despre descoperirile sale se cunosc atât de multe, viața privată a acesteia rămîne un mister. Ștefania Mărăcineanu a murit la 15 august 1944, cu un an înaintea folosirii celor două bombe atomice împotriva omenirii. r. m.

La masa de lucru

Marie Curie, savanta franceză care a cooptat-o pe romancă în laboratorul său, pe un post de cercetătoare

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale ,,Calce-te!“

Ardeleanul, cînd nu-i convine ceva, are o vorbă pe care o spune cu năduf: ,,Calce-te!”, și supărarea îi trece.

În regimul ,,de tristă amintire”, îmi permiteam ca în concediu să merg la munte, apoi la mare, cîteva zile, cu bilet prin sindicat. Transportul, masa și cazarea erau aproape gratis, adică dintr-un salariu modest, îți permiteai ,,luxul” să mergi ,,și colo, și colo”. În prezent, am uitat de ,,albastrul marin și bradul cu spin”, pentru că în ,,Pădurea cea mare” – țara – doar cîțiva copaci înverzesc, ceilalți – poporul – devin crengi uscate, sperînd, zadarnic, în promisiuni... uitate! Și așa, vremea trece și ne îmbătăm cu apă rece...

Odată, într-o ședință guvernamentală, pe cînd istoria scria democrație în culoarea portocalie, hohote de rîs s-au auzit în sală, cînd cineva propunea ca sigla PDL să fie schimbată, iar denumirea ei să fie ,,Barca pe valuri”... Și de atunci, deși gata-gata să ia apă, a tot pe fost pe valuri... Alții au avut propuneri și mai sugestive: ,,Roza vînturilor”, ,,Nod marinăresc”, deși cea mai potrivită ar fi fost încă de atunci ,,A fost odată...”. Într-o vară, la mare, fiind o ,,tovarășă necăsătorită”, am fost cazată în cameră cu o tovarășă din Baia Mare. O amuza teribil cînd, în momentul în care nu îmi convenea ceva, spuneam ,,Calce-te!”. Anul următor, la Sinaia, am stat într-o vilă cu încă două persoane. Cînd am intrat în camera repartizată, am auzit o voce spunînd tare: ,,Calce-te!, nici aici n-am scăpat

de tine?”. Era tînăra din Baia Mare, și nu ne-a venit să credem în bizara coincidență de a fi din nou împreună, fără ca între timp să mai fi știut ceva una de cealaltă.

Camera avînd trei paturi, a mai fost cazată cu noi o doamnă aflată ,,pe ultima scară a vieții”, căreia copiii, pentru a scăpa de grija ei, îi tot prelungeau șederea în stațiune. Ca să nu se plictisească, doamna respectivă și-a asumat rolul de mamă și începuse să ne ,,dirijeze”, ce și cum să facem, iar noi am devenit ,,copiii ei ascultători”.

În fine, ceea ce vreau să scot în evidență este faptul că ,,ATUNCI” îmi permiteam să merg la munte și la mare, ACUM, ,,călătoresc” pe micile-ecrane. M-am convins că, în libertate, pentru mine PORȚILE sînt ferecate și, cu ochii țintă pe micul-ecran, fac plajă și mă plimb pe litoral. Aflu de la televizor că în 2030 vom avea bani și un trai ca în Rai. Să ne ferească sfîntul, să nu fie Iad... Că, atunci, precis o să spun iar, cu mare năduf: Calce-te! Deocamdată, libertatea e la ea acasă, dar SĂRĂCIA e în buzunarele noastre, ale defavorizaților, părinții bogaților... În 2030 ,,vom trăi bine”, așa spuse NU ORICINE!

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Povestea blocului „Scala“

1.570 de oameni au pierit în urma cutremurului din seara de 4 martie 1977 care a zguduit România, mare parte din victime erau din București, unde au căzut și blocuri celebre din centrul orașului. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este nenorocirea de la blocul „Scala”, unde Nicolae Ceaușescu a ordonat încetarea căutărilor la doar 2 ore și jumătate după începere, condamnîndu-i practic pe cei aflați sub dărîmături la moarte. Cutremurul din 4 martie 1977 a făcut una cu pămîntul 32 de clădiri înalte în Capitală, care au devenit morminte colective pentru peste 1.000 de bucureșteni. Dintre acestea amintim blocurile Dunărea, Casata, Nestor sau Scala, povestea ultimului urmînd să v-o prezentăm.

Lucrările la blocul „Scala” (care se numea la acea vreme Algiu, după proprietarul său) au început în 1937, cînd pe colțul bulevardului Brătianu (azi Bălcescu) cu strada C. A. Rosetti (pînă recent Clemenței) este ridicat un panou prin care se anunța că terenul pe care se afla o casă cu un singur nivel realizată în stil neoclasic francez, dar și pe terenul vecin, se va ridica un nou bloc-turn în centrul Bucureștiului; blocul avea să fie numit după proprietar – Algiu. Un an mai tîrziu, blocul este inaugurat ca parte din „febra” art-deco ce cuprinsese în acea perioadă zona UniversitateRomană, trend căruia i-au căzut victime mai multe

case realizate de la finalul Secolului al XIX-lea din zonă. Blocul Algiu deborda de frumusețe – pe colț se înălța un turn impresionant, în timp ce lateralele, mai scunde, nu se lăsau mai prejos la vreun alt capitol. Apartamentele din bloc se vînd ca pîinea caldă, datorită materialelor premium și ale finisajelor de calitate. Astfel, nu este deloc surprinzător cînd cel mai mare spațiu comercial, situat la parter, este închiriat de Sindicatul Artelor Frumoase. Este o singură problemă însă, care avea să își arate fața în anii ce vor urma – la acea vreme nu existau standarde și tehnici de construcție anti cutremur.

Pe 10 noiembrie 1940 România este lovită de un cutremur de 7,4 grade pe scara Richter, care șubrezește structura de rezistență a blocului Algiu. Lucrările de consolidare efectuate sînt aproape inutile, fiind realizate în grabă, superficial, de suprafață, cu fonduri insuficiente. Un an mai tîrziu și starea blocului continuă să se degradeze: apar crăpături mari pe fațadă, semn al agravării stricăciunilor de la structura de rezistență.

De unde vine numele de „Scala”?

În anii ’50, spațiul unde se afla Sindicatul Artelor Frumoase devine cofetăria Scala, una dintre cele mai cunoscute și apreciate din București, care datorită succesului său îi împrumută blocului denumirea sa, astfel că Algiu devine „Scala” în mintea bucureștenilor. De asemenea, numele provine și de la cinematograful „Scala”, aflat peste drum de bloc. Din păcate, clădirea era în continuare uitată cînd vine vorba de restaurat, deși nu lipsea de pe ilustratele oficiale realizate de regimul comunist.

4 martie 1977, ora 21:22 –momentul nenorocirii

Blocul „Scala” nu mai avea să rămînă în picioare după cutremurul de 7,4 grade pe scara Richter din seara de 4 martie 1977. Sub ruinele blocului-turn și în adăposturile de la subsol se aflau o mulțime de oameni care din păcate nu au mai ieșit la lumina zilei vreodată. Sunetistul Constantin Eană venise la acea vreme cu o

motto: „Toți cei care aveau bolnavi cu felurite boli îi aduceau la El. El Își punea mîinile peste fiecare din ei și-i vindeca” – Luca 4.40

Un chinez a venit la farmacia unei baze misionare din Henan și a cerut un medicament pentru dureri de stomac. Medicul misionar l-a examinat pe bărbat și apoi l-a întrebat ce medicamente a luat pînă în acel moment. Nu puțin a fost uimit cînd a auzit răspunsul: un medic chinez îi recomandase să ia în fiecare dimineață o jumătate de cană de gresie răzuită. Timp de doi ani urmase acest sfat, înghițind nu mai puțin de șaizeci de kilograme de nisip. Dar, pentru că nu a observat nici o îmbunătățire, a trebuit să ia crustă de ciment în fiecare zi timp de o jumătate de an. Era oare de mirare că durerile sale de stomac se întețiseră? După o scurtă perioadă de timp în care bolnavul a fost tratat și îngrijit competent și cu toată dragostea în baza misionară, starea lui s-a îmbunătățit. Medicul nu a omis să-L scoată în evidență pe marele Doctor, cel mai bun Doctor de care au nevoie atît de urgent toți oamenii. Chinezul a vrut să audă mai multe despre Domnul Isus și a primit Noul Testament, pe care l-a citit cu sîrguință. Într-o zi, cînd și-a luat rămas bun de la baza misionară și i-a mulțumit doctorului misiunii, a spus: „Doctore, mă bucur că am fost bolnav“. „De ce?“, l-a întrebat doctorul. „O“, a explicat chinezul, „dacă nu aș fi fost bolnav, nu aș fi auzit niciodată vestea bună din această Carte“.

metodă inedită de a găsi supraviețuitorii: montase microfoane pe grinzile dărîmate pentru a amplifica strigătele și bătăile acestora. La fiecare 15 minute de săpături se făcea liniște totală pentru a se afla de unde se aud zgomotele celor prinși sub ruine.

„Se cerea liniște totală acolo (la ruinele blocului) ca să se poată auzi murmure sau gălăgie sau bătut într-o țeavă, ceva; și microfonul îl puneam pe o grindă de beton și dădeam drumul la magnetofon și stăteam și ascultam, domne, dacă se aude ceva, vreo bătaie ceva, că betonul rezonează”, declara Constantin Eană întrun interviu pentru TVR. Tot Eană a povestit cum după doar două ore de căutări și de ascultări a înregistrărilor de pe microfoane, Nicolae Ceaușescu a dat ordin ca operațiunile de salvare să fie sistate. „Pînă la urmă, după două ore să zicem, el a zis: gata, nu mai, nimic, nici vorbă de nu știu ce, deși vorbele erau pe bandă, era clar că nu erau din altă parte, iar a doua zi era pămîntul iar pus la loc, cu panseluțe deasupra”. Blocul Scala II, o umbră a înaintașului său Terenul este curățat de moloz și de rămășițele celor decedați, iar pe acest teren este ridicat blocul Scala II, total diferit din punct de vedere stilistic față de primul bloc ridicat aici, urmînd stilul utilitar cînd vine vorba de arhitectură, după cum era moda acelor vremuri. Deși nu este la fel de impunător ca primul bloc Scala, și Scala II prezintă o înălțătură cînd vine vorba de amplasamentul central. Totuși, clădirea este una sterilă, ce s-ar putea camufla aproape în orice cartier-dormitor, fără istorie și fără vreo placă memorială care să amintească de soarta tragică a imobilului prăbușit în 1977.

File de istorie

Splendori şi enigme

ale Culturii Cucuteni (II)

O pictură măiastră şi etapele ei

Un decor scobit şi încrustat, asociat cu cel incizat și – într-o măsură mai redusă – cu cel canelat fin, aşa se prezintă ceramica primei faze a culturii precucuteniene (anterioară culturii Cucuteni propriu-zise). În cea de-a doua fază, predominante devin decorul canelat fin şi şiruri de impresiuni, iar în cea de-a treia – decorul incizat şi canelat – dar în același timp şi pictura roşie crudă.

Evoluţia aceasta continuă în etapele următoare, dovedind că resturile ceramice constituie veritabile „fosile directoare“ pentru încadrarea cronologică a Cucutenilor în etapa Cucuteni A, vasele sînt pictate în alb, roşu şi negru (tricromie), decorul realizînduse adesea în tehnica negativă. Motivele decorative, foarte frumoase, mai ales spiralice şi meandrice, sînt combinate după regulile ritmului și simetriei, umplîndu-se pînă la refuz suprafeţele libere ale vaselor. Mai apar, în special în fazele A1 şi A2, elemente de decor incizat, caracteristic precucutenilor. În etapa Cucuteni A-B, decorul ceramicii pictate devine dinamic şi exuberant, continuînd totuşi pe acela din fazele anterioare. Concomitent apar şi vase, de origine răsăriteană, cu o pastă în care există mult nisip şi scoică pisată, decorate prin impresiuni de şnur şi striuri neregulate, realizate probabil cu un obiect zimţat.

Ceramica ultimei etape a culturii Cucuteni este caracterizată prin monocromie şi ulterior prin bicromie. Pictura se efectuează mai întîi în negru (pe fond roşu, galben sau alb), la care se asociază uneori culoarea albă, cu rol secundar. Ulterior motivele principale sînt puternic stilizate, realizînduse în dungi negre, fondul rămînînd acelaşi ca în faza anterioară, iar spaţiile libere sînt umplute cu motive secundare, din benzi roşii înrămate cu negru.

culturile Cucuteni și Hamangia. Dar mai important este faptul că astfel de creaţii sînt expresia unei vieți spirituale surprinzătoare pentru acele vremuri.

Plastica în lut ars a culturii Cucuteni reprezintă oameni și animale cel mai adesea legate de cultul fecundităţii şi fertilităţii. Maniera modelării este caracteristică ca şi în cazul ceramicii, pentru evoluţia ei. În etapa Cucuteni A, figurinele feminine sînt schematizate, dar frumos ornamentate cu motive incizate (foarte rar şi pictate), cum este, de exemplu, figurina de la Drăgușeni, deosebită prin dimensiunile şi frumuseţea ei. Realizarea plastică cunoaşte unele progrese în etapa A-B, cînd decorul incizat devine mai puţin frecvent. În etapa Cucuteni B, evoluţia artistică duce la o modelare mai atentă a capului, corpului și picioarelor. Decorul pictat şi plastic înlocuieşte complet pe cel incizat, obţinîndu-se

efecte reuşite, aşa cum se întîlnesc în exemplarele descoperite la Cucuteni şi în alte locuri.

Rămîne încă deschisă problema ritului funerar. Unde se află cimitirele oamenilor care au făurit splendida ceramică pictată cucuteniană? Sînt cunoscute doar cîteva morminte rituale descoperite la Traian, destinate, după cît se pare, unor jertfe umane, aduse în scopul unei fertilităţi sporite a solului de care depindea existența acestor crescători de vite şi cultivatori. Cultul morţilor, neîndoielnic practicat, rămîne însă enigmatic. Cu toate săpăturile întreprinse, nu au fost găsite pînă acum necropole ale populaţiei cucuteniene, cercetări efectuîndu-se periodic pentru dezlegarea acestui mister.

Locuinţele

„Gînditorul“ de la Tîrpeşti

În aşezarea Tîrpeşti-Neamţ s-a descoperit o figurină care aminteşte în mod izbitor de celebrul „Gînditor“ de la Hamangia. Împreună cu o altă statuetă din aceeaşi așezare, Gînditorul de la Tîrpești, a cărui atitudine meditativă exprimă parcă preocuparea de a înţelege realitatea înconjurătoare, vine în sprijinul tezei despre legăturile dintre

Un mare interes prezintă aşezările şi locuinţele din cuprinsul lor. Aşezările sînt situate fie pe boturi de deal, fie pe locuri joase, în apropierea apelor. O evoluţie, cu unele excepţii, poate fi constatată şi în această privinţă de la poziţia predominant joasă (precucuteni), la cea înaltă (Cucuteni A), iar apoi din nou frecvent joasă (Cucuteni A-B şi B). Cauzele sînt, desigur, climatice şi economice. Accesul la aşezări este protejat de obicei printr-un şanţ de apărare sau chiar prin două şanţuri.

Săpăturile au permis să se stabilească unele elemente privind aspectul şi sistemul de construcţie ale locuinţelor. Forma planului lor era dreptunghiulară, pereţii atingeau doi metri înălţime, ferestrele erau adesea rotunde, iar acoperişul – în două ape. Interiorul era constituit din una sau două încăperi, în care se aflau vetre sau cuptoare, banchete de lut, diferite construcţii destinate cultului.

În cuprinsul aşezării de pe dealul Cetăţuia de la Cucuteni s-au descoperit locuinţe cu platformă de piatră drept podea, utilizîndu-se gresia disponibilă în regiune. În mod curent însă cea mai caracteristică era podina de lut ars, aflată peste o platformă de buşteni despicaţi în două, aşezată direct pe pămînt (şi nu pe pari). În ce priveşte arderea pînă la roşu – deşi s-au emis ipoteze privitoare la arderi intenţionate, în scopuri constructive –după părerea noastră ea se datorează mai curînd incendiilor care au distrus adesea aşezările.

Astfel, o lume de mult apusă este adusă în conul de lumină al reflectorului arheologiei, dezvăluind treptat o cultură materială de o mare însemnătate. Cercetările sînt încă departe de a-şi fi spus ultimul cuvînt.

Sfîrșit

Prof. dr. doc. mIrCEA PETrEsCUDÎMBOVIȚA

Gînditorul de la Tîrpești

Perioada de matriarhat din epoca de piatră-CUCUTENI

Hora de la Frumușica

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Depeșa de la Ems (II)

Furie la Paris (2)

Mai dăinuia şi certitudinea că armata imperială era invincibilă. Nu fusese oare aşa în Italia, în Crimeea, în Mexic? Fără a mai pomeni de ajutorul eficace ce-l adusese Romei, Libanului, Chinei și Poloniei. Dl. de Gramont, duce de Bidache, ministrul afacerilor externe, „unul din oamenii cei mai stupizi din Europa... un viţel“, după Bismarck – care poate nu greşea –, urcă la tribuna corpului legislativ. Ceru mai întîi să se amîne dezbaterile, deoarece poporul spaniol nu se pronunţase încă. Deci guvernul imperial nu cunoştea detaliile „negocierii care ne-a fost ascunsă“. Începutul explicaţiilor ministrului era înţelept; urmarea însă, infinit mai puţin.

– Totuşi, declară ducele de Gramont, nu trebuie să credem că respectarea drepturilor unei naţiuni vecine ne-ar putea obliga să îngăduim ca o putere străină, instalînd pe unul din prinţii săi pe tronul lui Carol Quintul, să poată deplasa, în detrimentul nostru, echilibrul de forţe din Europa...

Aşteptînd reacţiile Germaniei, toată lumea se felicita. André Guérin, autorul excelentei lucrări Bătălia dementă de la 1870, ne oferă acest fragment dintr-un articol apărut în „La Presse“: „Oh! Franţa! Naţiune generoasă, fiică a cuvîntului şi a spadei, ridică-te acum! Adună-ţi cioturile armelor sfărîmate la Waterloo!“.

La Saint-Cloud, caraghiosul mareşal Vaillant declară împăratului:

– Niciodată n-o să mai găsiţi o ocazie atît de grozavă, trebuie să profitaţi! V-aţi expus condiţiile: acum, în gardă!

Dar Napoleon al III-lea nu ţinea cîtuşi de puţin să ia poziţie de atac; totuşi şi de astă dată avea să se lase antrenat de miniştrii, de generalii, chiar şi de soţia lui...

Europa era uluită. La Madrid nimeni nu pricepea explozia franceză. Cortesul nici nu se pronunţase încă şi lumea era neliniştită.

În Germania, declaraţia ministerială a dlui. de Gramont fusese calificată drept insolentă. Totuşi, numeroşi erau aceia care refuzau „să întrezărească posibilitatea unui conflict armat pentru o afacere dinastică“. Bismarck, în schimb, vedea născînduse ocazia de mult aşteptată: un război cu Franţa i-ar fi permis desigur să realizeze unitatea Germaniei: „Găsesc discursul ducelui de Gramont mai rigid şi mai important decît m-aş fi aşteptat. Nu ştiu dacă se poate pune asta pe seama stupidităţii sale, ori pe seama unei hotărîri anterioare. Această ultimă supoziţie pare confirmată de gălăgioasele demonstraţii care i-au întîmpinat discursul şi care vor îngreuna orice încercare de revenire“.

Bismarck – trebuie să repetăm – nu dorea deloc această revenire.

– Ce-ar face germanii, îl întrebă un ministru al

Confederaţiei Sudului, dac-ar izbucni războiul?

– I-aş îndrepta spre Paris şi acolo i-aş uni.

Wilhelm nu înţelegea nimic. Îşi făcea cura la Ems de unde, în 7 iulie, îi scrise soţiei sale: „Dacă miniştrii francezi ar invoca onoarea Franţei, nimeni nu s-ar gîndi să protesteze. Dar nu sînt în stare să înţeleg cu ce este lezată onoarea Franţei pînă într-atît încît să pornească un război, numai pentru că Spania alege un alt rege decît cel la care se aşteaptă Franţa”֧.

El nu ţinea ca Leopold să-şi menţină candidatura: „Fie vorba între noi, aş prefera ca Leopold să nu fie ales“.

Leopold se retrage

Veni rîndul ambasadorilor să intre în joc şi să încerce să împiedice izbucnirea unui conflict. Dar la Paris toţi se dovediră surzi chiar şi la glasul diplomaţilor. Baronul Mercier fu din nou primit de generalul Prim; şeful guvernului spaniol îşi dădea seama de gravitatea situaţiei:

– Prinţul Leopold să-mi spună că întîmpină greutăţi şi-i voi facilita retragerea.

Urmă apoi rîndul contelui Benedetti – ambasadorul Franţei în Prusia – să acţioneze. Pe data de 9 iulie, regele îl primi la Ems și îi declară că intervenea în această afacere nu ca rege, ci ca şef al familiei. Desigur, regele aprobase candidatura vărului său, dar dacă a doua zi prinţul Leopold ar fi refuzat, el, Wilhelm ar fi aprobat acest refuz. Se arătă mirat de gălăgia stîrnită la Paris, apreciind-o ca nefondată, şi considerînd totodată declaraţia făcută la 6 iulie de către ministrul afacerilor externe în faţa corpului legislativ ca o provocare. Apoi, foarte amabil, îl invită pe ambasador la cină.

După cum explică Georges Roux, Wihelm îi ascundea ceva lui Benedetti. Preocupat să-şi păstreze rangul şi să-şi afirme independenţa, regele nu voise să dezvăluie reprezentantului unei puteri străine că în realitate i-o luase înainte, nemaiaşteptînd un demers care ar fi putut semăna cu o somaţie. De fapt, oricît li s-a împuiat capul şcolarilor francezi de-a lungul atîtor ani, regele Wilhelm nu dorea războiul, după cum reiese din scrisoarea lui din 8 iulie, o zi înainte de întrevederea cu Benedetti, adresată prinţului Anton de Hohenzollern-Sigmaringen: „În Franţa sînt în curs preparative de război... După cum nu i-am ordonat fiului tău să accepte coroana, tot astfel nu-i ordon acum să revină asupra deciziei. Totuşi, dacă va hotărî astfel, o dată în plus îl asigur de asentimentul meu. Guvernul francez (nu ştiu dacă este cazul să spun şi împăratul), mai ales Gramont, vrea război. El declară că Spania fiind scoasă din cauză, nu trebuie luptat decît împotriva Prusiei. Să-ţi vie nebunia, nu altceva!“.

ambasadorului următoarea scrisoare: „Maiestatea sa a primit o comunicare de la prinţul HohenzollernSigmaringen. Ea conţine confirmarea expresă a informaţiei transmise în ajun. Regele şi-a dat asentimentul în calitate de şef al familiei şi de suveran. Prin aceasta Maiestatea sa consideră problema închisă“. Închisă, dar nu pentru matadorii de la Paris. Miniştrii lui Napoleon al III-lea erau mîndri de marele succes diplomatic obţinut. Thiers îl felicită pe Emile Ollivier, şeful guvernului, de altfel el însuşi triumfător.

– Acum trebuie să vă potoliţi. – Nici o grijă, îi răspunse primul ministru. Am obţinut pacea, n-o lăsăm să ne scape.

Nu-ţi poţi înăbuşi un sentiment de jenă citind în „La Presse“: „Dacă Prusia refuză să se bată, o vom constrînge“.

În timpul acesta, la Cameră, Emile Ollivier reuşea, nu fără greutate, să respingă interpelările.

– Faceţi jocul Prusiei, îi strigă un deputat. În calitatea mea de francez, protestez cu energie.

De asemenea, cîţiva deputaţi îl întrebaseră pe ducele de Gramont „ce garanţii a stipulat sau ce garanţii socotea să ceară“. Cuvîntul „garanţii” fusese azvîrlit „ca o grenadă“, după expresia atît de justă a lui Georges Roux. În aceeaşi seară, ducele de Gramont îi ceru lui Benedetti să pretindă regelui Prusiei „angajamentul ca, pe viitor, candidatura Hohenzollernilor să nu mai fie nici reînnoită, nici autorizată“.

În timp ce ambasadorul Franţei în Prusia se pregătea să ceară o nouă audienţă, la Saint-Cloud, în 13 iulie, Consiliul de Miniştri apăru dezbinat. Este probabil ca ducele de Gramont să fi dat noi instrucţiuni ambasadorului, fără ca, în prealabil, să-l fi avizat pe şeful guvernului. Ollivier va pretinde mai tîrziu că s-ar fi gîndit chiar să demisioneze, dar că nu avusese curaj. „Prin aceasta – va recunoaşte el – apăream oficial ca solidar cu un act pe care-l deplîngeam. În aparenţă, mă asociam, dar cam în felul în care paratrăsnetul se asociază cu trăsnetul ca să-l îmbuneze“.

În cursul aceluiaşi consiliu, Napoleon al III-lea păru ezitant şi foarte încurcat. Era îmbătrînit, obosit, „hărţuit de propriile sale inspiraţii“. Va sfîrşi, sincer dezolat, să se alăture părerii generale.

Regele Prusiei trimite o telegamă (1)

Benedetti primi noi instrucţiuni în seara de 12.

În dimineaţa de 13 îndrăzni să-l abordeze pe regele Wilhelm la promenada Izvoarelor. Aflînd de noua pretenţie a Parisului, Wilhelm se miră:

– Cum? Mi se cer garanţii?

Şi regele se mulţumi să-i spună ambasadorului că socotea afacerea încheiată.

Benedetti raportă la Paris. Şi Gramont îi ceru diplomatului să insiste pentru a obţine o nouă întrevedere. De data aceasta Wilhelm se supără:

Totuşi Parisul continua să fiarbă. Ducele de Gramont îi trimise lui Benedetti o nouă depeşă presantă: „Dacă regele nu-l sfătuieşte pe prinţ să renunţe, ei bine, asta va însemna de îndată război“. La 12 iulie, prinţul Anton telegrafie la Madrid anunţînd că fiul său, Leopold, „îşi retrage acceptarea în virtutea complicaţiilor pe care această candidatură s-ar părea că le suscită şi a situaţiei penibile în care poporul spaniol a fost împins de ultimele evenimente“.

Reincriminări

În aceeaşi zi, ambasadorul Spaniei la Paris făcu cunoscută ducelui de Gramont hotărîrea HohenzollernilorSigmaringen şi Wilhelm îi anunţă ştirea lui Benedetti. Mai mult, îi adresă

„Unde s-a mai văzut o asemenea obrăznicie? – îi scrise el soţiei sale. Trebuie deci să apar în faţa întregii lumi ca un păcătos pocăit. Este o provocare!“.

Wilhelm prinse de veste că Bismarck şi miniştrii săi aveau de gînd să demisioneze în chip de protest împotriva slăbiciunii manifestate de suveran. Îl trimise aşadar pe aghiotantul său, prinţul Radziwill, la ambasadorul Franţei să-l întrebe pentru ce motive cerea Benedetti o nouă audienţă. Nefericitul diplomat se scuză zicînd că era vorba de „problema garanţiilor pentru viitor, despre care a vorbit chiar în dimineaţa aceea Maiestăţii sale“. Prinţul îi aduse la cunoştinţă lui Wilhelm, care îl trimise din nou pe Radziwill la Benedetti spre a-i preciza că „nu arc nimic de adăugat la cele declarate şi că restul este o afacere care se tratează între guverne“. De rîndul acesta însă Wilhelm îl puse şi pe Bismarck la curent. (va urma)

An D ré C A s TEL o T

Prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (192)

Zeii (5)

Alții îl consideră pe Fu Xi din grupul celor Cinci Împărați mitici. Din numeroasele mituri, legende și versiuni ale acestora, aflăm despre el că a trăit în Munții din Est și că a fost cîrmuitorul deplin al Orientului. În vechile mituri, Fu Xi apare ca stăpîn al Răsăritului, avînd ca ajutor pe misteriosul „Duh al Arborilor“. Ca ființă divină, Fu Xi a guvernat și Cerul, fiind și numit și „Împărat al Cerului“. Chiar a fost asemuit Soarelui și Lunii.

Mai important însă a fost rolul lui de zeu-erou, artizan sapiențial cultural, civilizator, al creativității în folosul oamenilor, un binefăcător al oamenilor. Practic, Fu Xi a fost „tatăl“ civilizației chineze. În cartea „Istoria împăraților și regilor“, scrisă de Huang Fumi, din timpul dinastiei Jin, se spune că Hua Xu, mama lui Fu Xi, a trăit pe timpul domniei lui Suiren, iar Fu Xi a fost succesorul acestuia la tron, deși nu era rudă. Fu Xi a adus schimbări în viața oamenilor. În primul rînd, i-a învățat să vîneze și să pescuiască pentru a-și asigura hrana. În acest scop, a născocit lațurile pentru vînători și năvoadele pentru pescari. Năvoadele le-a împletit din liane, după modelul plasei de păianjen. Pentru vînători a inventat arme de foc, praful de pușcă fiind în realitate inventat cu mult după Neolitic. I-a îndemnat pe oameni să nu mai mănînce carnea de vînat crudă, ca sălbăticiunile, ci să o fiarbă sau să o frigă. Pentru aceasta i-a învățat cum să facă focul, prin frecare între ele a două bucăți de lemn, sau prin sfredelirea lemnului pînă apar scîntei și se aprinde. Există mituri în care descoperirea focului i-a fost atribuită lui Suiren sau lui Huang Di sau altor divinități. Cuvîntul chinez pao are sensul de a găti mîncare; de aici i se trage lui Fu Xi și numele de Pao Xi Pao Xi înseamnă și tigvă de dovleac; dovleacul apare într-un mit cu rol de suport salvator al lui Fu Xi copil și al surorii sale Nii

Oameni și miracole (15)

În copaci (2)

Un număr mare de mistici au fost văzuţi levitînd înconjuraţi de o lumină, emiţînd ei înşişi un halou luminos; asta nu se întîmplă însă şi în cazul mediumilor al căror corp nu degajă nici o luminiscenţă comparabilă. În schimb, s-a observat că deseori mediumul se răceşte, în timp ce misticul, în mod frecvent, produce o mare căldură (lunimiscenţa este în legătură cu hipertermia).

Mediumii simt întotdeauna necesitatea de a-şi începe şedinţa printr-o pregătire, pentru a putea ajunge la o stare de transă sau de autohipnoză. În cazul misticilor, extazul este involuntar, surprinzător şi instantaneu. Această pregătire impune o lumină slabă... Relatările şedinţelor mediumilor sînt unanime în această privinţă, în timp ce misticii au fost văzuţi levitînd în plină zi, în plină lumină.

De aici se ajunge la concluzia că levitaţia în stare mistică şi cea în stare mediumnică prezintă caractere diferite. Motivaţiile subiectului sînt fundamental divergente: unul nu doreşte o stare care nu contribuie cu nimic la unirea sa cu Dumnezeu, celălalt vrea să uimească publicul. În ceea ce priveşte miracolul, acesta nu e mai puţin extraordinar atunci cînd e neprevăzut sau cînd e organizat... Mistică sau mediumnică, levitaţia nu şi-a găsit încă o explicaţie.

Acest miracol a fost atestat şi în alte religii?

La tibetani, fenomenul cel mai apropiat de levitaţie este mersul în transă, lung-gom, mai puţin cunoscut decît tumo, dar la fel de uimitor.

Lung-gom este o practică ce îi permite unui lama să parcurgă cu mare viteză distanţe mari, abia atingînd pămîntul. Alexandra David-Neel, care a fost martora acestui fenomen, preciza că lama nu aleargă. Părea că se ridica de la pămînt la fiecare pas şi că înainta prin salturi, ca şi cum ar fi fost înzestrat cu elasticitatea unei mingi. „Puteam să remarcăm regularitatea uimitoare a paşilor lui elastici care se succedau la fel de măsuraţi ca oscilaţiile unui pendul“.

Wa, de la înec în timpul marilor inundații. O altă acțiune civilizatoare săvîrșită de Fu Xi este aceea că i-a învățat pe oameni să domesticească animalele sălbatice și cum să se ocupe de creșterea lor. Apoi, zeul Fu Xi i-a învățat pe oameni cum trebuie cultivat pămîntul și de aceea el este considerat și zeu al vegetației. În textul operei „De cînd există lumea“ a renumitului istoric Bon Gu se realizează o descriere a oamenilor primitivi, îmbrăcați în piei de animale sau în haine făcute din stuf, hrănindu-se cu carnea crudă a animalelor vînate la întîmplare, bîndule sîngele, fără să aibă cunoștințe despre prepararea și conservarea cărnii. Zeul Fu Xi i-a scos pe oameni din acel stadiu primitiv al traiului aproape ca al sălbăticiunilor, fără reguli morale sau sociale, fără cunoștințe despre felul cum să își procure hrana în mod organizat. Fu Xi este cel care a avut revelația scrisului. Într-una din versiunile legendei se spune că, pe cînd se afla pe malul rîului Luo, un afluent al Rîului Galben din provincia Shaanxi, zeul Fu Xi a văzut ieșind din ape o broască țestoasă uriașă, pe carapacea căreia se aflau scrijelite niște semne, niște linii, unele continue, altele întrerupte.

Acelea erau, de fapt, Cele Opt Trigrame, care, prin așezarea lor, reprezentau noțiuni precum Cerul, Pămîntul, Apa, Focul, Munții, Tunetul, Vîntul și Lacul. Într-o altă variantă a mitului, Cele Opt Trigrame i-au apărut lui Fu Xi desenate sau zgîriate pe omoplații unor mamifere cervide. Trigramele reflectau ordinea cosmică, întregul conținut al Universului în dinamica lui. Mai există o versiune a mitului care susține că zeul Fu Xi a copiat trigramele de pe spinarea unui Dragon cu înfățișare de balenă, ieșit pe neașteptate în fața lui din apele Fluviului Galben. Pe Dragon se afla așa-numita scriere sacră hetu, un fel de imagine a fluviului care conținea trigramele. Dragonul respectiv era unul „de primăvară“, care asigura ploile necesare agriculturii, așadar sursei vieții. De aici, a fost doar un pas pînă la a i se atribui lui Fu Xi combinarea trigramelor între ele, luate cîte două, din care au rezultat cele 64 de hexagoane, care aveau să fie folosite în divinație. Și străvechea lucrare Yijing (Cartea schimbărilor) a fost alcătuită tot de către zeul Fu Xi;

Lama Govinda a făcut el însuşi această experienţă: „Am intrat într-o stare în care nu mai simţeam greutatea corpului şi în care picioarele păreau să fie dotate cu un instinct propriu lor, ce le permitea să evite obstacolele invizibile, să se aşeze acolo unde se puteau sprijini, ceea ce numai o conştiinţă clarvăzătoare ar putea să discearnă, date fiind rapiditatea mersului şi întunericul nopţii“.

Lung-gom este aşadar un mers în transă. Totuşi, nu pare că lama ar fi fost într-o stare de anestezie care l-ar fi scutit să simtă şocul pietrelor sub picioare, altfel, după mers, ar fi suferit de nenumărate răni. Or, picioarele nu erau rănite. Acest fel de transă trezeşte un instinct care face paşii foarte siguri. În această stare, lama nu trebuia să vorbească, nici să se uite în jurul lui, ca să evite o trezire bruscă, deoarece orice l-ar distrage ar putea să-i întrerupă transa.

Cuvîntul lung denumeşte meditaţia, concentrarea gîndirii asupra unui anumit subiect care implică golirea minţii de orice legătură subiect-obiect pînă cînd subiectul se identifică astfel complet cu obiectul concentrării. Acest exerciţiu se regăseşte identic în toate tehnicile de meditaţie tibetană.

Cel care ar vrea să practice acest mers în stare de transă trebuie aşadar să se concentreze asupra tuturor aspectelor şi funcţiilor elementului aer. Recitarea unor mantra, care trezesc unii centri psihici ai corpului, legate de aceste forţe pneumatice, ar permite să se ajungă la starea de transă dorită. Observăm în trecere că aceste forţe se referă încă o dată la respiraţie, precum şi la capacitatea de mişcare.

„Cu alte cuvinte, explica lama Govinda, lung-gompa nu este un om care are capacitatea de a zbura în aer (credinţă care se bazează pe o falsă interpretare a cuvîntului lung), ci un om care a învăţat să-şi controleze prana prin practicarea yoghinică a ceea ce se numeşte pranayama. Or, această practică începe cu simple respiraţii conştiente şi trece în revistă o experienţă spirituală profundă, de unde va rezulta o transformare a întregului organism psihofizic şi a personalităţii înseşi a yoghinului“.

cu ajutorul ei se aplica o metodă de divinație eficientă. Tot cu ajutorul trigramelor, Fu Xi a inventat metoda de calcul bagua, folosită în divinație, dar și în astronomie. Utilizînd hexagramele, Fu Xi a elaborat și așa-numitele „desene ale cerului“, vizibile ca niște vinișoare în pietrele de jad și care semnifică aștrii sau, în general, astronomia și astrologia. Tot lui Fu Xi i s-a datorat inventarea pătratului magic, căci se crede că era schițat pe carapacea Țestoasei Celeste. În pătratul magic, pe orice direcție ar fi adunate, cifrele au întotdeauna ca rezultat suma de 15, cum ar fi, de exemplu, aranjarea rîndurilor 4-9-2, 3-5-7 și 8-1-6, unul sub altul, care face dovada celor spuse. Se consideră că înainte de inventarea scrisului, Fu Xi a realizat sistemul nodurilor făcute din frînghii pentru a se păstra unele „însemnări“ și divinația care folosea bețișoare din planta coada șoricelului. Mulțumită lui Fu Xi au apărut Calendarul și scrierea/caligrafia. Cunoscînd rostul metalelor, Fu Xi le-a utilizat la construirea caselor, afirmîndu-se ca zeu civilizator, născocitor și a altor arte și meșteșuguri. Zeul Fu Xi este și inventatorul muzicii și al unor instrumente muzicale, ca de exemplu se, cel cu 50 de corzi și țitera guqin cu 7 corzi. La desăvîrșirea instrumentului guqin ar fi contribuit și Shennong sau Huang Di. Fu Xi a compus vestita melodie Jiabian, cunoscută și astăzi.

De mare importanță pentru viața socială a colectivității omenești a fost și faptul că Fu Xi a stabilit cîteva reguli. Mai întîi, a inventat 100 de nume de familie și astfel a împărțit populația pe clanuri.

Contrar a ceea ce se petrecea în matriarhat, unde relația între sexe era de-a valma, zeul Fu Xi a instituit căsătoria între persoane de sexe opuse, dar numai din familii diferite, potrivit numelor deja fixate, interzicînd incestul și aberațiile sexuale. Se evitau astfel riscurile patologiei generate de consagvinitate și degenerarea umană, în genere. Asemenea reglementări reprezintă în esență legi ale umanității cu valabilitate perpetuă. Modelul venea din ceea ce se petrecea în Cer. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Lung-gom, ca orice miracol mistic, ne interesează în acest studiu ca fenomen fiziologic, dar el este mai înainte de orice manifestarea unei experienţe spirituale autentice. Asociez lung-gom cu levitaţia pentru că rezultatul pare acelaşi: are loc o transformare, astfel încît greutatea persoanei pare redusă, sau că legea gravitaţiei a fost învinsă... Lama Govinda a detaliat aceste exerciţii de antrenament pentru lung-gom. Unul dintre ele constă în a sări de pe scaunul de meditaţie, cu picioarele încrucişate, fără a te folosi de mîini. Înainte de fiecare săritură, lunggom-pa îşi umple cu aer plămînii: „Dacă repetă acest exerciţiu de cîteva ori la rînd în fiecare zi, o perioadă lungă de timp, reuşeşte să sară din ce în ce mai sus, în timp ce corpul său, spune el, devine din ce în ce mai uşor”. Important este să se combine respiraţia profundă cu mişcarea corpului.

Lung-gom-pa suportă o recluziune totală în timpul acestor perioade, care durează de la 3 pînă la 9 luni, în funcţie de avansarea spirituală a respectivului lama. Este evident că un astfel de regim, asociat cu o abstinenţă alimentară, exerciţii specifice şi meditaţii continue modifică probabil organismul, şi poate că într-un mod uimitor. Acest miracol al mersului extrem de rapid şi uşor ne duce cu gîndul la mersul pe apă, aşa cum e el povestit în Evanghelii cînd se vorbeşte despre Isus Christos că abia dacă atingea suprafaţa mării, în timp ce Petru, care încerca să vină la el, a căzut în apă.

Acest miracol de a merge pe apă este amintit şi în cazul cîtorva mistici sufişti.

Cine practică asiduu yoga capătă puteri: siddhis. Siddhi Laghima este puterea de a deveni uşor ca un fulg; siddhi Gharima este cea a creşterii greutăţii după dorinţă. Practica levitaţiei nu este aşadar străină yoghinilor antrenaţi. Cum yoga este în esenţă un control al respiraţiei, modificarea după dorinţă a greutăţii sau a densităţii corpului ar fi o consecinţă directă a acestui control.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Doina Ruşti – ,,Depravatul din Gorgani (Alte 52 de povestiri)“

Pe Doina Ruști, profesoară de scriere literară la Universitatea din București, o cunoaște lumea că pe o prozatoare contemporană de mare forță epică, originalitate și erudiție. Cărțile ei, aproape cîte una în fiecare an, au fost recompensate cu mai multe premii literare și traduse în numeroase limbi, inclusiv chineza, ceea ce demonstrează din partea ei un surprinzător fler politic și caracter vizionar. Ea îi face o frumoasă concurență prozatoarei și memorialistei Raluca Feher prin dese apariții pe rețeaua internetului.

Opera ei artistică este structurară pe trei planuri:

- Trilogia fanariotă, care cuprinde romanele: ,,Manuscrisul fanariot”, ,,Mâța Vinerii” și ,,Homeric”.

- Romane cu o miză socială puternică: ,,Fantoma din moară”, ,,Lizoanca la 11 ani” și Paturi oculte”.

- Bucureștiul fanariot între magic și fantastic: ,,Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot” și ,,Depravatul din Gorgani”.

Volumul ,,Depravatul din Gorgani” se ține în continuarea volumului de povestiri ,,Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot” și conține 52 de narațiuni erotice puse în legătură cu niște întîmplări, excese și pasiuni duse la extrem pe care autoarea le-a plasat în zonele obscure ale dorințelor omenești.

Fiecare povestire este însoțită de cîte o ilustrație, de fapt tot atîtea reproduceri după picturi și litografii păstrate prin muzee și arhive. Este o lume pestriță a unui București fanariot de la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea, pendulînd între magic, fantastic și pitoresc. Privitor la sursele ei de informație, autoarea a consultat documente istorice și fotografii pe care le-a găsit în Muzeele de Istorie din București și Tîrgoviște, precum și scrierile istoricului V.A. Urechia, amicul lui Caragiale.

Dar ce era cu acest depravat, de unde venise și care era viața lui? Căci provocase multă tulburare în femeile din lumea bună a Bucureștilor. Apăruse în oraș într-o trăsură pictată și se instalase într-o casă a Filipeștilor din Gorgani. Cine era, se întrebau muierile, vreun moștenitor de-ai Filipeștilor sau doar un străin care plătise cinstit să locuiască acolo? Nimeni nu-l văzuse și nu dăduse vreo informație despre cum arăta. Cea care oferă primele lămuriri este o misterioasă Eleni (poate chiar autoarea cărții?), martor și narator al celor 52 de întîmplări repartizate pe 17 capitole, fiecare cu titlul lui, ca în literatura romantică, despre acest Depravat în prim-plan. ,,Cu un singur deget, ne edifică Eleni chiar de la început, diavolul acesta băga în disperare chiar și carnea încremenită de ani și cu o singură răsuflare punea în mișcare sîngele adormit...”. Altfel spus, dacă ținem să ne raportăm la moravurile din zilele noastre, Depravatul era un adevărat gigolo avant la lettre pentru femeile mai cuprinse sau de-a dreptul un gerontofil pentru celelalte. Dezmățul din Gorgani cuprindea atîta muieret, încît se făceau liste de așteptare pentru fericitele care să fie acceptate în cearceafurile lui frumos mirositoare. Cum spuneam, încă nimeni nu-l văzuse și nu dăduse informații despre dînsul. Nu i se cunoștea nici măcar culoarea ochilor și proveniența papucilor. Pe timpul zilei, nu se mișca nimeni și nimic în curte. Dar noaptea se făcea lumină ca ziua în odăile sale și doar umbre somnoroase se mișcau de colo-colo pe la ferestre. Rareori se contura silueta unui bărbat.

Curînd, s-a răspîndit zvonul despre dezmățul de la Gorgani. După cîteva luni de așteptare, lui Eleni îi veni rîndul să fie primită la mila Depravatului care să-i facă și să-i dreagă o noapte întreagă dacă l-or ține curelele. Marți, în noaptea de Sf. Dumitru. Dar, sărăcuța, n-avu noroc: Depravatul tocmai murise cu o noapte înainte. Murise și îi lăsase ca moștenire o comoară: ,,Cartea Depravatului”, care conținea 17 reguli pe care să le

respecte și ea, după cum le respectase și el. Un fel de cele 10 porunci, legi morale despre o legendă, lovite de nulitate, ținînd cont că legendele sînt niște scorneli de-ale omului cînd vrea să devină interesant pentru urmași.

Prima regulă la care ținuse Depravatul ca la ochii din cap și lăsase cu limbă de moarte să fie respectată cu sfințenie de urmași era: ,,Să nu fii ciudat”. Ea fusese ilustrată cu două povestiri. Prima se numește ,,Dispariția lui Anton”, un negustor grec din Atena, care a venit prin 1793 în București și și-a deschis o prăvălie. Era un om cam ciudat acest Anton, în sensul că, de cînd venise, nu pusese ochii pe nici o muiere din mahala, deși, săracele, se întreceau să-i facă zîmbre. În plus, straiele lui erau, nu se știe de ce, numai zdrențe, căci, ca negustor, avea bani. După care, într-o bună zi, a dispărut, lăsînd în urmă datorii. Să se fi întors acasă?, se întrebau vecinii. Mult timp după aceea, cînd i s-a demolat fosta prăvălie, s-a descoperit acolo un schelet, dar nimeni nu s-a gîndit că ar putea fi ciudatul Anton care, în felul acesta, și-a cîștigat un loc printre ceilalți mahalagii, fiecare cu particularitatea lui, după cum urmează.

,,Vîrcolacul din București” este cealaltă povestire legată de ,,Depravatul” Doinei Ruști. El poate fi pus alături de ,,Zburătorul” din ,,Ciudățenii amoroase” al aceleași povestitoare. Cine se poate lauda că știe ce e acela un vîrcolac? Prima explicație ne vine din folclor și desemnează ființa aceea fantastă, care mănîncă Luna, o explicație rudimentară a eclipsei. Vîrcolacul din această carte trăia în București pe la 1780 și avea meseria de calemgiu, adică se purta cu călimări la brîu, la fel precum grămăticii. Tipul era foarte păros, motiv pentru care se bărbierea de două ori pe zi, dimineața și seara. Dar nu cu acest aspect a rămas el în amintirea contemporanilor, ci prin aceea că avea o foame teribilă pentru muieri. Cînd punea ochii pe vreuna, se știa: îi cîntase cucul! Ziua mai făcea ce mai făcea cu tocurile și călimările sale, pline cu cerneală, dar, cum se înnopta, bîntuia străzile și sărea balcoanele, să intre peste codane în iatac. Unele, ce-i drept, îl așteptau înfierbîntate și noaptea trecea lesne. Dar, cele mai multe, păzite de soți sau părinți, făceau scandal, se auzeau țipete și lătrături de cîini, iar bietului vîrcolac nu-i era bine deloc. Într-o noapte a căzut de la balcon într-un arac și nu i-a mai trebuit nimic. Ce-a mai rămas din el a fost ars și depus în pragul unei biserici din Pantelimon. Acesta a fost singurul vîrcolac văzut vreodată prin București, zice Doina Ruști.

Dar eu am mai văzut unul. Făceam armata la Vînju Mare, Mehedinți și aveam un camarad pe nume Vîrlugă Dionisie (neapărat cu î din i, fiindcă, pe vremea aceea, nu se știa de î din â decît în cuvîntul România și derivatele). Avea și el o barbă neagră și deasă, că trebuia să se bărbierească de două ori pe zi. În plus, era și tare ciudat, în sensul că își uita pe cîmpul de instrucție lucrurile personale: mănușile, chipiul, centura. Odată și-a uitat chiar și arma din dotare. Pentru aceste însușiri, băieții i-au schimbat numele din Vîrlugă în Vîrcolac. Dar i-au găsit și o poreclă, Apăncap, deși era agronom undeva prin Ialomița.

Cea de-a doua regulă pe care Depravatul a lăsat-o moștenire norocoasei Eleni suna cam așa: ,,Fără

pasiune nu există nici desfrînare”, adică etimonul, forma coruptă a biblicului monument de înțelepciune: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Regula aceasta se sprijină pe 3 povestiri.

În prima dintre ele, ,,Muzică și elixire”, este vorba de scripcarul Mătase, cel mai cunoscut din tot Secolul al XVIII-lea, fiindcă, spuneau contemporanii, se născuse cîntînd. După cîțiva ani de peregrinări prin Europa, s-a întors la București, unde și-a găsit un angajament într-o cafenea. Cafeneaua era așezată vizavi de casele lui Petrache Sticlaru, un vraci vestit, care-ți lua durerea cu mîna și cu cele 6 ,,sticluțe” ale sale cît pumnul pe care negustorimea greacă din oraș le numea ,,ventuze”. De la sticlele alea i-a venit și porecla. Cu leacurile lui, Petrache știa să tămăduiască toate bolile. După aceea, să vedeți meșteșug de alianță între cei doi meșteri. Petrache lipea ventuzele pe spinarea pacientului aflat pe un divan lîngă fereastră, în timp ce alături Mătase trăgea arcușul și zicea din gură melodii mai dulci ca mierea. Dar, cu timpul, în loc se se completeze și mai bine, în buna tradiție românească, între cei doi meșteri s-a născut dușmănia. Sticlarul ar fi vrut să-l ucidă pe cîntăreț dintr-o lovitură, că prea cînta frumos, după cum acesta se gîndea cum să-l scurteze de zile pe rivalul său atît de dăruit cu puteri tămăduitoare. Dar, pe neașteptate, ce să vezi: apropiindu-se de viorist, pornirile sticlarului s-au schimbat și, în loc să-și asasineze dușmanul, a acceptat să devină și el scripcar, chiar dacă al doilea, într-un tandem care avea să devină celebru prin cîntece și o mult așteptată destrăbălare. Celelalte două povestiri se numesc ,,Ecoul unei pasiuni” și ,,Atracție medicală”.

Întrucît, din lipsa spațiului, mai am la dispoziție doar o pagină A4 pe care încap fix 30 de rînduri, în continuare, voi proceda precum negustorii orzari de altădată. Pentru cine nu mai știe, cînd cumpărau cereale, acești negustori le verificau gradul de umiditate trecînd prin dinte cîte un bob de la suprafața, mijlocul și fundul merticului. Așa și eu: după comentariile asupra cîtorva dintre primele povestiri din cartea Doinei Ruști, voi analiza, succint, doar cîte o povestire de la mijlocul și alta de la sfîrșitul volumului de față.

Cum este cazul cu ,,Balada din Lipscani”, unde un tînăr, să-i zicem Dinu, își înșela soția, o aia cît malu’, fiindcă nenorocita îi făcea viața amară, ajungînd chiar să-l rupă cu bătaia. Muierea află și face lăcrămație la vodă Mavrogheni. Care trimite suplica Mitropolitului spre rezolvare. Iar acesta pasează răspunderea unui conțopist domnesc. Părțile în litigiu ajung la o înțelegere: bărbatul se întoarce la domiciliu cu condiția să nu-l mai bată consoarta. Dar cînd funcționarul pune sub ochii iabrașei muieri hîrtia cu interdicția de a mai fi violentă, aceasta îi aruncă în cap o găleată cu lături și îl ia și pe el la bătaie. În atare situație, rămîne ca doar vodă să rezolve cazul cum l-o tăia capul. Iar vodă hotărăște divorțul.

,,Firița” este ultima poveste din minunata carte în discuție. Ațipind pe un căpătîi de perină, într-o seară, Firița, abia măritată, și-a văzut viitorul care o aștepta alături de bărbatul bătrîn și ursuz. Drept care a pus mîna pe 5 taleri pe care i-a găsit în jiletca lui și a fugit în vraiștea lumii. A intrat în comerț, ajungînd negustor ambulant. Așa l-a cunoscut pe dascălul Onisim. Au petrecut la un han două zile și două nopți, după care nu s-au mai văzut niciodată. Dar cine trece astăzi pe drumul dintre Biserica Stavropoleos și Strada Poștei e cuprins de două sentimente contradictorii: pe de o parte, dorința de a se destrăbăla versus intuiția costurilor ridicate pentru această trebușoară. Cine iese din biserică, iese smerit și sărac. Dar cine intră în cafenelele și gangurile din celălalt București, precis va aluneca pe Podul Mogoșoaiei.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Lisette Verea – prima interpretă a şlagărului „Ionel, Ionelule“

Lisette Verea – una dintre cele mai apreciate artiste de cabaret din perioada interbelică – a fost una dintre puținele actrițe din România care, după ce a debutat și a jucat pe scenele românești, a avut șansa să joace în mari producții cinematografice americane. Actrița s-a născut în București, în 27 august 1914. A debutat pe scena Teatrului Majestic, la doar 13 ani, cu un cuplet care începea cam așa: „Iertați-mă că îndrăznesc/ În fața voastră să pășesc…/ Dar vreau ca să mă fac artistă.../ Eu cred că-s bună de revistă!”. Sînt primele versuri ale unui cuplet scris de F. O. Fosian pentru Lisette Verea, o tînără încîntătoare care făcea, timidă, primii pași pe scenă. Imediat după debut, textierul Nicu Kanner i-a propus să joace în piesa de teatru „Colos” și în spectacolul de revistă „Nimic nou pe frontul București” de Kirițescu.

Lisette Verea menționa într-un interviu: „Visul meu era visul tuturor fetelor naive: să mă mărit! La o carieră artistică, nu mă gîndisem. Dar în ziua primei repetiții unde venisem plină de speranțe, decepție!

M-am pomenit cu două rolișoare insignifiante... Dintrodată visurile mele cele mai frumoase s-au spulberat... Am refuzat” („87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” – F.O. Fosian).

O carieră de excepție

Destinul tinerei fete fusese, se pare, deja scris și în acest destin scena urma să aibă un loc aparte. Același F.O Fosian relatează: „Desigur că lucrurile s-ar fi oprit aici și visul Lisettei nu s-ar fi împlinit dacă după

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Fenomene meteorologice extreme (12)

Valul de căldură din Europa

În 2003, Europa s-a confruntat cu una dintre cele mai fierbinţi veri. Cea mai ridicată temperatură din toate timpurile consemnată în Marea Britanie a fost înregistrată la 10 august lîngă Faversham, în comitatul Kent, cînd termometrul a ajuns la 38 de grade. Şi Germania s-a confruntat cu temperaturirecord – aproape 41 de grade în Bavaria. În Portugalia, incendiile au distrus pînă la 10% din pădurile ţării. În Italia şi Spania, temperaturile au rămas în jur de 38 de grade săptămîni întregi.

Totuşi, cel mai grav afectată a fost Franţa. Mai ales în partea de nord, în mod normal verile nu sînt deosebit de călduroase şi puţine case sau aziluri de bătrîni aveau aparate de aer condiţionat. De obicei, în august, activitatea încetează în întreaga ţară, astfel că, atunci cînd mercurul termometrelor a urcat, mulţi medici şi miniştri erau plecaţi în vacanţă. În a doua săptămînă, pînă la 180 de persoane au decedat zilnic la Paris în acea vară – cea mai călduroasă consemnată în istoria Franţei. Majoritatea victimelor erau în etate. Unii au căzut în timp ce urcau sau coborau scările, alţii au murit singuri în apartamente, decesul ieşind la iveală doar cînd vecinii erau alertaţi de miros. Casele mortuare s-au umplut pînă la refuz, astfel încît a fost nevoie ca trupurile neînsufleţite să fie depuse în camioane frigorifice.

La 12 august, ministrul Sănătăţii, Jean-François Mattei, a anunţat că aproximativ 3.000 de persoane muriseră deja pe teritoriul Franţei. El a vorbit despre „o adevărată epidemie”. Situaţia era atît de gravă, încît unor cadre medicale li s-a cerut să revină din vacanţă. Patrick Pelloux, şef al Asociaţiei Medicilor de Urgenţă, a susţinut că medicii lansaseră avertismente privitoare la dezastrul iminent încă de la sfîrşitul lunii iulie, „dar nimeni nu i-a ascultat”. El a declarat că Franţa se confrunta cu „o catastrofă la scară naţională aşa cum

cîteva săptămîni, dl. Camil Petrescu, pe care-l cunoscuse cu puțin timp înainte, n-ar fi recomandat-o lui Soare Z. Soare... Acesta, omul de mare intuiție și de repede hotărîre, o sfătuiește să se înscrie imediat la conservator. (...) În aceste împrejurări a debutat în revista «Jo-Jo» –jucată întîi la Sinaia apoi în iarnă la Majestic. După acest debut a jucat la Cărăbuș, la Excelsior (cu Iancovescu în «Lohengrin»), la Alhambra – iar în stagiunea anului 1938 a debutat la Teatrul Regina Maria în «Ediția specială», la Teatrul Comedia, în «Dragoste pe note» și într-o comedie muzicală la Teatrul Liber («Voiaj de nuntă»)”.

În 1937, Lisette Verea era deja una dintre cele mai apreciate actrițe de cabaret care jucau pe scenele bucureștene. În acest an, pe scena Teatrului Alhambra, Lisette Verea, în duet cu Lulu Nicolau, a lansat

nu am mai văzut pînă acum”. Autorităţile de la Paris au solicitat chiar firmelor de pompe funebre să rămînă deschise într-o zi de sărbătoare legală.

O săptămînă mai tîrziu, valul de căldură a făcut prima victimă în plan politic, cînd şeful serviciilor de sănătate publică, dr. Lucien Abenhaim, a demisionat, deşi nu a recunoscut că s-ar fi făcut greşeli, spunînd că „este nevoie ca francezii să înţeleagă că acest gen de situaţii nu poate fi anticipat întotdeauna”. În anul următor, Mattei şi-a pierdut postul în urma unei remanieri guvernamentale.

Prim-ministrul, Jean-Pierre Raffarin, care a trebuit să renunţe el însuşi la vacanţă, i-a mustrat pe francezi că şi-ar fi neglijat rudele în vîrstă şi infirme, lăsîndule singure săptămîni în şir, în timp ce ei se bucurau de vacanţă. Cînd numărul victimelor a ajuns la 15.000, punctul său de vedere părea să fie confirmat de timpul îndelungat care se scurgea pînă cînd erau revendicate unele cadavre. Estimările numărului de persoane care au decedat din cauza căldurii în toată Europa se ridică la 50.000. Cînd s-au analizat cifrele din Marea Britanie, s-a conchis că temperaturile foarte ridicate provocaseră 2.139 de decese numai în perioada cuprinsă între 4 şi 13 august şi că peste 85% dintre victime erau în vîrstă de cel puţin 75 de ani. În anul următor, guvernul francez a anulat sărbătoarea legală din ziua Cincizecimii pentru a strînge bani în vederea îmbunătăţirii serviciilor medicale pentru persoanele în etate, dar jumătate din populaţia activă a ţării şi-a luat liber în acea zi.

Alte mari dezastre naturale (1)

Misterul Lacului Nyos (1)

Unul dintre cele mai ciudate dezastre din lume s-a petrecut în apropierea unui frumos lac dintr-o regiune muntoasă din vestul statului Camerun. Înconjurat de munţi împăduriţi şi de pămînturi roditoare, fertile, Lacul Nyos este situat sus, pe coasta unui vulcan inactiv. Lacul are o lăţime de un kilometru şi jumătate şi o adîncime de 180 de metri, iar în apele lui se scurge dioxid de carbon provenit dintr-un strat subteran de rocă topită. Este unul dintre cele trei lacuri din lume despre a căror apă se ştie că este saturată astfel cu acest gaz. Un alt exemplu este Lacul Monoun, aflat la numai 96 de kilometri

nemuritorul șlagăr compus de Claude Romano: „Ionel, Ionelule”. Este de menționat faptul că George Sbârcea (alias Claude Romano) a compus acest cîntec nemuritor în urma amenințării venite din partea directorilor Teatrului Alhambra că urmează să fie concediat dacă nu compune o melodie de succes.

Frumusețea răpitoare și succesul fulminant avut pe scenele bucureștene i-au asigurat actriței prezența în două dintre puținele filme românești turnate în epocă: peliculele „Chemarea dragostei” – 1932 și „Trenul fantomă” – 1933 (primul film sonor în limba română, alături de Tony Bulandra și de G. Storin). Frumusețea actriței este subiectul principal al cronicii semnate de George Voinescu pentru spectacolul „Mielul Verde” jucat pe scena teatrului „Colos” („Universul literar” din 12 august 1939): „Domnișoara Lisette Verea nu este ceea ce se numește de obicei o artistă. Este în schimb o vedetă. E frumoasă – o frumusețe scenică – știe să se miște cu desinvoltură și să anime un spectacol”.

Cariera americană

Lisette Verea a părăsit România în timpul celui deal II-lea război mondial. S-a stabilit în Statele Unite unde a avut șansa să fie distribuită în pelicula „Night in Casablanca” („O noapte la Casablanca”), în compania celebrilor frați Marx.

Din păcate Lisette Verea a renunțat la continuarea carierei cinematografice imediat după căsătoria cu fiul celebrului producător de țigarete Chesterfield. Actrița a murit la New York, în 27 august 2003. Sursa: „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, F. O. Fosian

depărtare. Acolo, în 1984, 37 de localnici au murit subit şi misterios. Se zvonise că acolo s-ar fi testat în secret arme chimice sau că ar fi avut loc un ciudat masacru terorist, dar nimeni nu a ştiut cu siguranţă ce se întîmplase.

În seara zilei de 21 august 1986, cînd în jurul orei nouă s-a auzit o bubuitură ciudată şi îndepărtată în preajma Lacului Nyos, mulţi localnici erau deja adormiţi în paturile lor. Cei care erau treji au crezut probabil că tunase. Şi totuşi, într-o clipită, 1.700 de oameni erau morţi. Puţini au supravieţuit pentru a putea povesti ce se întîmplase, dar un bărbat a spus că a auzit un zgomot ce semăna cu o explozie, apoi a ieşit şi a văzut că toate vacile lui zăceau întinse pe pămînt. Cînd a revenit în casă, şi-a găsit soţia şi fiica moarte. Un alt bărbat a văzut un fel de nor „alb ca o pînză. Nu urca înspre cer, ci se deplasa la înălţime mică, aproape de pămînt”. O femeie a povestit cum s-a trezit „înconjurată de morţi... unii erau afară, alţii, în spatele caselor şi peste tot erau animale întinse la pămînt, vaci, cîini, tot felul de animale”. Dintre cei 56 de membri ai familiei ei extinse, 53 au murit. Francis Fang era unul dintre numeroşii agricultori atraşi în zonă de solul fertil. Soţia lui a căzut la pămînt, vomitînd sînge, şi a murit: „Copiii aveau temperatură şi ţipau... Le-am luat pe fete şi am pornit spre spital. Pe şosea erau morţi peste tot - erau atît de mulţi, încît am început să calc pe ei”.

Trei sate din apropierea lacului au fost nimicite, în satul Nyos supravieţuind doar patru oameni din 1.300, dar s-au înregistrat decese şi la o distanţă de pînă la 25 de kilometri. Un angajat al guvernului care trecea pe acolo cu motocicleta a fost una dintre primele persoane din exterior care au aflat despre dezastru. El a găsit o antilopă moartă pe şosea şi a ridicat-o. Carnea ei avea să fie un dar minunat pentru familia pe care urma să o viziteze. Dar, pe măsură ce înainta, începea să se simtă tot mai ameţit. Apoi, îngrozit, a început să descopere cadavre umane. Şi-a întors motocicleta şi a plecat. Cînd povestea lui a ajuns în capitala provinciei, un reprezentant al guvernului a fost trimis să vadă ce se întîmplase. Nu i-a venit să creadă ce vedea: peste tot erau trupuri neînsufleţite, iar puţinii supravieţuitori tuşeau, scuipînd sînge.

(va urma)

România de lîngã noi – România realã

DRUMUL CĂRȚII SPRE INIMĂ (I)

(urmare din pag. 1)

Autorul – un nume cunoscut mie, dar neîntîlnit vreodată – MIRCEA ATANASIE BORCAN.

Redau dintr-o discuție telefonică cu „Moțul”, locuitor actualmente în comuna Bîrca, județul Dolj (viața acestuia și povestea ajungerii în Bîrca, tocmai din Țara Moților, ar putea fi subiectul unui roman epic, plin de surprize): „Fă neapărat ce vei face și potrivește să fii, pe 18 și 19 august, în comuna Ighiu, din Alba, la un eveniment pe care nu l-ai mai trăit vreodată – dragul meu prieten (și al lui Păunescu), cunoscutul scriitor Mircea Atanasie Borcan, lansează două cărți, într-un cadru la care nu te-ai gîndit niciodată. Vino și n-o să-ți pară rău. Ai asigurate cazarea și masa, nu te costă nimic...”.

De la aceste cuvinte, care mi-au aprins curiozitatea și dorul de drum al reporterului, s-a întrupat reportajul de față, pe care-l închin, în principal, scriitorului Mircea Atanasie Borcan, dar și a celor peste 150 de participanți (300 în cele două zile) și, cu mare plecăciune, măriei sale, CARTEA, cea care, în două zile, într-o comună îndepărtată de București (dar, nu de esența culturii românești), a pus pe harta României un sat cu oameni din stirpea lui Horea și Avram Iancu – satul IGHIU.

La Ighiu, în Apuseni

Dacă ajungi în Alba Iulia, avantajat de mulți kilometri parcurși pe autostradă, dincolo de Alba Carolina, la 12 kilometri, te întîlnești cu localitatea Ighiu, formată din satele Șard, Ighiu (centru administrativ), Ighiel, Buceredea-Vinoasă și Țelna. Comună mare, și ca număr de populație (circa 7.000 de locuitori), și ca suprafață (aproape 13.000 de hectare, dintre care, intravilan, sub 1.000 de hectare, extravilan, peste 12.000 hectare).

Locuitorii harnici și frumoși, obișnuiți cu agricultura din luncile Ampoiului și Ighiului, dar și cu păduritul de pe dealurile care urcă pînă la 1200 de metri, în Munții Trascăului. Creșterea animalelor, agricultura de cîmp, turismul, industria alimentară, producția de cherestea, panouri de mobilier și mobilier, vinificație – ocupații variate, care duc mai departe tradiția locului, deși, în unele privințe, doar amintirea mai dăinuie în peisajul colectiv. Modernizarea – cerință firească a mileniului III, și-a lăsat din plin amprenta și în comuna Ighiu: infrastructură viabilă; gaze; canalizare; telefonie digitală; cabru TV etc. În satele comunei Ighiu tradiția și modelul unor vechi evenimente nu au sucombat, administrația locală și instituțiile aferente avînd grijă să nu apară hiaturi în perpetuarea bunelor tradiții, cale care semnifică identitatea Neamului. Măsuratul oilor – revitalizarea unor obiceiuri legate de urcatul oilor la munte, printr-un șir de manifestări

artistice; Cununa Grîului – manifestare închinată Sărbătorii Secerișului; Cinstirea Eroilor martiri (am admirat Monumentul din apropierea Primăriei, cu numele eroilor căzuți la datorie în cele două conflagrații mondiale) – iată cîteva evenimente despre care primarul Traian Rusu vorbește cu mîndrie și cu satisfacția unei împliniri personale, adjudecate în numele locuitorilor din frumoasa așezare de la poalele Munților Trascăului. În această localitate am ajuns, împreună cu soția, în seara zilei de joi, 17 august, înainte cu o zi de preconizata lansare de carte, și bine am făcut. Surpriza care se dezvăluie mai devreme (chiar numai teoretic) netezește terenul unei documentări active, în cazul meu.

Omul și scriitorul

Pînă pe 18 august – prima zi a evenimentului la care vă invit să fiți oaspeți – vă propun să-l cunoaștem pe domnul Mircea Atanasie Borcan, bunul nostru amfitrion și eroul unui drum în literatura autohtonă – cu manifestări literare greu de egalat de către confrați întru ale scrisului. Privind cu atenție în biografia acestui autor – nota bene – inginer de profesie, frapează multitudinea de profesii, cu o notabilă ușurință de a se adapta de la una la alta, precum s-a adaptat și cu traiul unui oltean, repezit la vorbă și la muncă, întrun perimetru românesc, de acțiune mai ponderată și de vorbă mai domoală. Admirîndu-i aceste voltaje prin viață, să-l descoperim pe inginerul –scriitor Mircea Atanasie Borcan

Născut în comuna Bîrca, la 29 august 1951 (a împlinit recent 72 de ani), școala a absolvit-o în comuna natală, inclusiv liceul, care astăzi poartă numele poetului Adrian Păunescu. Atras de învățămîntul tehnic, absolvă Institutul de Mine din Petroșani, dar nu practică munca în subteran, specialitatea sa – inginerie

topografică – i-a permis angajarea în cadrul Întreprinderii de Construcții Montaj din Alba Iulia. La această unitate de construcții și montaj a prins anii de efervescență în construcții, unde, prin 1977-1978, a lucrat pe șantierele unor blocuri de locuit din Alba Iulia, precum și la Stadionul Municipal, cu o capacitate de 20.000 de locuri. Amintirile de pe „Șantierele Patriei” îi sînt și mai dragi cînd adaugă un lucru extrașantier: a jucat fotbal cu statut de amator (cum era în vremea aceea), dar într-o echipă de profesioniști adevărați.

Cum a ajuns în comuna Ighiu? Tot dorul de schimbare și pornirea sa genetică spre provocări inedite și spre cunoaștere nemijlocită a unor felii de viață cu surprize; în anul 1985, spre sfîrșitul acestuia, familia care locuia în Alba Iulia a cumpărat o locuință în acest sat, unde, iată – la aproape 4 decenii de la această hotărîre, Mircea Atanasie Borcan ne-a predat o adevărată lecție de cum trebuie privit, astăzi, satul românesc. Integrarea acestuia în cotidianul comunei Ighiu a adus un dublu beneficiu, atît pentru olteanul Mircea Atanasie Borcan, cît și pentru localitate, datorită ingeniozității și preocupărilor acestui consătean de a crea mereu ceva nou, atractiv, cu rezonanță și dincolo de hotarele satului care l-a adoptat definitiv. În plan literar, Mircea Atanasie Borcan a irupt vulcanic, surprinzînd critica de specialitate cu o cunoaștere aproape exhaustivă a genurilor literare, înrămate în geodezia fulminantă a cuvîntului scris. Personal cred că deruta acestor critici literari a fost o pistă falsă întrucît Marele Premiu internațional „Lucian Blaga”, distincție primită de Mircea Atanasie Borcan în anul 1986, definea deja personalitatea unui poet, a unui scriitor format, capabil de a scoate la lumină opera cu impact național asupra creației literare actule. Cîteva titluri din alfabetul formelor literare abordate cu succes (poezie, proză, jurnal de călătorii, carte pentru copii, aforisme): „Viața ca despletire”, „Ochiul necesar” (Gnomice), „Iubeștemă, iubindu-mă!”, „Portretica” I, II și III, „Esoterica”, „De la Bîrca la Bangkok și de-a-ndărătelea” (Cartea I și Cartea II), „Hemografii”, „Discurs asupra literei «a»”; „Tatuaje cu dame de pică”, „Acrostihuri cu animale” (I și II), „Aventurile lui Zgîrlibici”, „Spînul cel frumos și Făt Spînos”, „Săbiuțe, zurgălăi”, „Culorile sîngelui” și altele, pînă la numărul 17.

Mirarea face loc certitudinii dacă avem timp să răscolim jarul în care au ars tinerețea și creația omului matur de azi, Mircea Atanasie Borcan, unde vom descoperi repere ale unui har divin, pus în slujba condeiului. În 1984 înființează Cenaclul literar „Școala Ardeleană”, după 1989, atins bine de aripa răspîndirii culturii prin intermediul presei scrise, într-un cadru de idei și fapte îngemănate cu dorul de libertate a visării și gîndirii umane, Mircea Atanasie Borcan devine redactor – șef la „Opinia Tineretului”, Alba Iulia (1990), apoi, este autor și editor al revistelor de circulație națională: „OZN”, „Caracatița”, „Penalty”,

„Erotica”, „Parodia” și altele. În anul 1992 a înființat hebdomadarul „Gazeta de Alba”.

Dincolo de titluri de cărți și de statistici care, în sinea lor constituie oglinda creației literare (și jurnalistice) a unui scriitor, în cazul de față a scriitorului, poetului și jurnalistului Mircea Atanasie Borcan, răsare (și rămîne) Omul, care, creînd o operă, se creează pe sine, în alte linii și coordonate genetice, în care, în prim-plan, figurează Cartea – ca un dar de suflet al autorului pentru cei care vor să-i citească, într-o transcriere sacerdotală, gîndul și bătăile inimii.

Magia cărții (1)

În așteptarea unui eveniment inedit, în vîrtejul căruia te întîlnești cu revelația clipei astrale, care să marcheze destine – chiar și destine de cărți – am încercat să-mi estompez pornirea spre zona pură a curiozității, citind Programul acțiunii la care urma să iau parte – un Program editat în condiții tipografice excelente, aidoma celor de la Opera Română. Pe prima pagină, sub cuvîntul„Invitație”, scris cu literă cursivă, aurie, citesc două versuri cu tîlc și cu dedicație: „Nu-i român ca ardeleanu’, dar nici român, precum olteanu’!”. În continuare, mă edific asupra unei efigii-comandament sub care se desfășoară această activitate: „Frăția comunelor Bîrca – Dolj – Ighiu – Alba“, după care se specifică acțiunea din punct de vedere calendaristic: Vineri – 18 august 2023; Sîmbătă – 19 august 2023, inclusiv locul desfășurării: „Terra Park – Ighiu”.

Deschizînd cele două foi cartonate și colorate, nu-mi pot dezlipi ochii din textul „Program de eveniment”, pus, de data aceasta, sub patronajul a 4 entități, după cum urmează: SC VIAȚA LA ȚARĂ SRL Ighiu-Alba Complex turistic „TERRA PARK”; Primăria Bîrca, Dolj; Primăria Ighiu-Alba și Biblioteca județeană „Lucian Blaga” –Alba. Pentru a crea suspans asupra programului detaliat, divulg deocamdată doar orele alocate acestuia, în cele două zile: vineri – de la ora 17 la ora 24; sîmbătă – de la ora 17 la ora 23.30, intrînd în amănunte direct, în raport cu decrierea, pe viu, a evenimentului.

Ora cinci după-amiază. Ajunsesem la Terra Park cu o jumătate oră mai devreme, pentru „orientarea” în teren, astfel cum făceam exerciții cît timp am fost ofițer, în cadrul unor operații tactice. Terra Park, proprietatea familiei Borcan (Mircea – tatăl, Estera – mama, Dalina, Alex și Mircea jr. – copiii – băieții sînt gemeni), ne-a întîmpinat cu un peisaj de poveste. Fac roată ochii și nu mă hotărăsc pe ce (sector, lucru, obiect) să focalizez privirea, priveliștea din fața mea – ceea ce este la vedere, pentru că, mai tîrziu, aveam să descopăr cabane și căbănuțe sus, pe deal, în pădure, la care ajungeai după ce călcai pe cele 189 de trepte săpate în piatră! – arată ca un veritabil platou de filmare, în trei părți fiind înconjurat de dealuri și de o adevărată pădure etajată: partea de jos – meri și plopi, mai sus, cernînd cu brio razele Soarelui de august

– arbori de foioase cu coroane gigantice, care, par un paravan de clorofilă unduitoare în briza înserării care, ușor, ușor, capătă contur. Aproape de centrul platoului, scena este gata să primească artiștii, din difuzoare gigant se aud alunecări de arcuș pe corzi de vioară, și sunete întrerupte, venind din partea suflătorilor, semn că acolo se fac probe de sunet, tehnicienii trebăluind prin fuiorul de cabluri și fire menite să poarte cîntecele și muzica ce vor urma pînă departe, în cătunele din împrejurimi. În mijlocul unei pajiști de iarbă verde, netezită scurt, special parcă, pentru a nu pune piedică dansatorilor olteni care ne vor încînta cu iureșul sîrbelor nepotolite, un element decorativ atrage atenția într-un mod plăcut: o fîntînă arteziană, din marmură, cu un diametru considerabil și cu decorațiuni în stil vegetal, pe 3 etaje, în care apa cade dintr-unul într-altul, producînd un buchet de sunete de cascadă, dar nu zgomotoase, ci într-o cadență muzicală, asemenea rostogolirii stropilor de ploaie pe piatra crenelată a unui perete de stîncă. Pentru completarea oarecum a decorului adaug mesele dreptunghiulare, cu bănci, așezate pe iarbă și pe o latură a platoului, în niște „firide” protectoare de oarece intemperii. Pentru că sare-n ochi, nu pot să nu remarc construcția acestor obiecte: geluite și lăcuite, forma picioarelor acestui mobilier de grădină fiind modelată după meșterii artizani vechi, care aplicau modele din natură lucrărilor proprii – într-un cuvînt, aveam în față adevărate lucrări de artă.

Pe porțile lor deschise sosesc invitații – perechiperechi, sau grupuri măricele, dovadă că vin dintr-un anumit loc. Gazdele, domnul Mircea Atanasie Borcan și doamna Estera Borcan, le ies în întîmpinare, cu majoritatea acestora avînd loc îmbrățișări cordiale, urmate de cuvinte de bucurie, prilejuite de această întîlnire (reîntîlnire). După cum aveam să aflu mai tîrziu, exuberanța manifestată de ambele „tabere” se datora, în mare, celor două feluri de invitați care nu mai conteneau să apară: mulți prieteni vechi, din localitate și din împrejurimi; un grup numeros din Bîrca, foști colegi și vecini ai amfitrionului nostru, care a trăit și a copilărit în Bîrca de Dolj pînă în anii facultății de la Petroșani. În acest cadru neprotocolar, ceea ce m-a frapat pe loc, privind și admirînd îmbrățișările și explozia de bucurie, nedesimulate, a fost un anumit fel de fluid enigmatic ce unea aceste manifestări umane, perceput de reporterul din mine ca un curcubeu al unei prietenii trainice, generată de un om cu veritabile calități sufletești, emoționale și perene, acesta fiind, bineînțeles, domnul Mircea Atanasie Borcan.

Pînă să înceapă marele eveniment la care fusesem invitați, două lucruri preliminare merită consemnate –două lucruri cu semnificații complet deosebite, dar, privite prin capacitatea gazdei noastre de a selecta elemente și manifestări disparate și de a le împleti într-

un univers de anameză și alelopatie îngemănate – creează efectul de complementaritate. Iată „descoperirea”: la o masă încărcată cu pachete de cărți, autorul, scriitorul Mircea Atanasie Borcan, semna autografe pe cele două volume ce urmau să fie lansate peste puțin timp; în altă parte doamna Estera Borcan invita musafirii într-un anumit loc al marelui platou de sub deal, acolo unde, dintr-un cuptor cu lemne, în briza de miros îmbietor, trei doamne scoteau plăcinte calde (cu brînză și cu varză). Pentru degustare, doamna Estera ne îmbia să nu ne rușinăm, gustul plăcintelor calde fiind considerat ca un demers de preambul la ceea ce avea să urmeze din punct de vedere gastronomic.

Încet, încet, lumea se așează la mese, pe care au apărut, scoase din vitrinele frigorifice de la fața locului, băuturi răcoritoare, după pofta fiecăruia. Doamna Estera face naveta, din fața clădirii principale a acestui complex, la spațiul unde se pregătește grătarul în aer liber, dînd în permanență indicații pentru ca totul să iasă foarte bine. În viteza rezolvării atîtor probleme de ordin administrativ, nu se știe cum, dar nu și-a mai găsit sandalele, descălțate la un moment dat, și acum traversează platoul, în lung și-n lat, în picioarele goale, simțind, ca în copilărie, mătasea moale a firului de iarbă de sub tălpi. De-abia tîrziu, spre înserare, și-a aflat încălțările și s-a echipat corespunzător, redevenind o Vestală a locului, amintind de preotesele romane care o slujeau pe Zeița romană Vesta – simbolul vetrei sau al căminului de casă.

(va urma)

Însemnãri inedite

Însemnãri inedite

Treptata descoperire a unui cărturar –

Constantin Cantacuzino stolnicul (II)

Labirintul controverselor (2)

În anul următor apariţiei studiului lui V.A. Urechia, I. Sîrcu, într-o notă publicată în limba rusă („Jurnal Ministerstvo narodnogo prosvesceniia“ din iunie 1885), observa că din textul cronicii anonime nu reiese originea moldovenească a autorului ei. Iar compararea şi apropierea de textul introductiv al Hresmologhion-ului lui Nicolae Milescu îi apăreau arbitrare. I. Sîrcu a admis totuşi paternitatea spătarului Nicolae Milescu asupra cronicii în discuţie, pe motiv că el era singura persoană care putea avea cunoştinţele şi formaţia intelectuală necesare elaborării ei. Un asemenea argument era însă neconcludent.

Este adevărat că în sînul publicului larg teza lui Hasdeu a continuat să circule. În anul 1894, în colecţia şcolară Autori vechi şi contemporani, textul tipărit de D. A. Creţescu a fost republicat sub titlul Spătarul N. Milescu. Cronica pe scurt a românilor După apariţia studiului lui V.A. Urechia, ipoteza elaborării Istoriei Ţării Româneşti dintru început de către spătarul Milescu a fost însă abandonată de majoritatea specialiştilor, inclusiv de E. Picot, care mai înainte o împărtăşise.

Nu au lipsit noi încercări de identificare a autorului cronicii. În 1885, Istoria limbii şi literaturii române, scoasă de Aron Densuşianu, profesor la universitatea ieşeană, găsea în fragmentul de cronică publicat de D.A. Creţescu cuvinte şi expresii transilvănene şi o preţuire deosebită pentru românii ardeleni, de unde concluzia unei paternităţi transilvane a cronicii. În a doua ediţie a lucrării sale, A. Densuşianu credea a fi identificat pe autorul cronicii în persoana lui Teodosie Vestemianul, mitropolit al Ţării Româneşti originar din Veştem, sat din apropierea Sibiului. Ipoteza lui Aron Densuşianu a fost criticată de Ion G. Sbiera, cercetător al vechii culturi române, în cartea pe care a publicat-o, în 1897: Mişcări culturale şi literare la românii din stingă Dunării în răstimpul de la 1504 –1714 Mitropolitul Teodosie Vestemianul, observa Ion G. Sbiera, indica, în 1698, mitropolitului Ardealului, aflat în subordinea Iui, ca slujba religioasă să se facă nu în româneşte, ci, conform vechiului tipic – în slavoneşte sau grecește –, reflectînd astfel tendinţe opuse celei ale autorului cronicii în discuţie. Cronica, mai remarca Sbiera, vorbeşte despre „Valahia, adecăte ţara aceasta“; despre oastea romană care a trecut Dunărea „în această parte“ şi apoi a depăşit Carpaţii „care curmează ţara aceasta despre Ardeal“. După cum reiese din aceste expresii, conchidea Sbiera, autorul cronicii a trăit şi a scris în Muntenia. Sbiera afirmă însă că autorul necunoscut al cronicii „nu l-am putea găsi aiurea decît printre bărbaţii adversari ai familiei cantacuzineştilor“. Nici un argument nu era adus în sprijinul acestei stranii păreri.

O identificare spectaculoasă

În februarie 1899 intervine comunicarea amintită a lui Iorga.

Punctul de plecare în rezolvarea problemei l-a constituit corespondenţa contelui Ludovic Ferdinand de Marsigli, general în armata habsburgică, autorul lucrării geografice Danubius pannonico-mysicum (Dunărea panonico-mesică) – apărută în 1726. În arhiva Universităţii din Bologna, oraşul natal al generalului geograf, Iorga a descoperit scrisori schimbate între Marsigli şi stolnicul Constantin Cantacuzino. Scrisorile, prin care stolnicul Constantin Cantacuzino dădea lui Marsigli lămuririle istoricogeografice cerute de geograful italian, conţineau o listă a domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, stabilită de boierul muntean, şi numeroase informaţii referitoare la istoria ţărilor române. Mai mult, la cererea lui Marsigli de a-i comunica pe scurt „ştirile cele mai cu greutate care pot dovedi continuitatea de descendenţă

din poporul roman“ a românilor, Constantin Cantacuzino răspundea, în martie 1694, astfel: „La ceea ce ceri Domnia Ta, îţi răspund că trebuie timp şi osteneală mare; care lucru îl fac eu după puteri, pe româneşte, pentru a elucida mai bine analele acestei provincii, dar pînă acum nu e gata“. Era o dovadă peremptorie a preocupărilor istorice ale stolnicului Cantacuzino şi a faptului că el elabora, în 1694, o lucrare referitoare la continuitatea şi latinitatea poporului român. Lucrarea anunţată de stolnicul Cantacuzino a fost identificată de Iorga ca fiind una şi aceeaşi cu cronica anonimă din care D. A. Creţescu publicase fragmentul amintit.

Mai întîi, Iorga a făcut cîteva considerente preliminare, de natură filologică. Pronumele „ăilalţi“ şi „alelalte“, utilizate de autorul cronicii, demonstrau originea lui munteană. Limba lui nu era nici limba unui moldovean, cum credea Hasdeu, nici limba unui ardelean; cuvintele pe care Densuşianu le considera ca strict ardeleneşti (de exemplu costaie, în înţeles de sat) se întîlnesc şi în documente munteneşti din vremea lui Brâncoveanu.

O problemă importantă era data la care fusese încheiată cronica. Fixarea datei ar putea părea unora o pierdere de timp, un amănunt neinteresant, dar de aceasta depindea stabilirea paternităţii cronicii. V.A. Urechia şi Ion G. Sbiera credeau că Istoria Ţării Româneşti dintru început fusese terminată înainte de anul 1679, căci ea vorbeşte despre „Ioniţă Racoviţă, care era comis mare“ (în Moldova), iar acest Ioniţă Racoviţă avea deja în 1679 rangul superior de spătar, iar în 1680 rangul şi mai mare de paharnic. În plus, susţinea Ion Sbiera, referirea cronicii la stăpînirea calvină asupra Ardealului era un indiciu al terminării ei înainte de anul 1691, an în care Dieta Ardealului închinase ţara dinastiei catolice a habsburgilor. Dacă ar fi fost aşa, dacă cronica anonimă ar fi fost scrisă înainte de anul 1691 şi chiar de anul 1679, atunci ar fi însemnat că lucrarea despre care stolnicul Constantin Cantacuzino spunea lui Marsigli că este în curs de a o elabora în anul 1694 ar fi fost alta decît Istoria Ţării Româneşti dintru început

Dar ipotezele lui Urechia şi Sbiera privitoare la data încheierii cronicii, a arătat Nicolae Iorga, erau neîntemeiate. Autorul cronicii nu-şi propune să indice ultima dregătorie a lui Ioniţă Racoviţă, ci relatează pur şi simplu că l-a vizitat cînd acesta „era comis mare“, ceea ce nu implică deloc terminarea cronicii înainte de anul 1679. Apoi – mai observă Iorga – Ardealul a intrat sub stăpînirea catolică a Imperiului habsburgic abia prin pacea de la Karlovitz, din 26 ianuarie 1699. Prin urmare, referirea cronicii la stăpînirea calvină a Ardealului arată doar că ea a fost scrisă înainte de anul 1699 şi, ca atare, putem admite că la ea se referea Constantin Cantacuzino în anul 1694 cînd îi scria lui Marsigli că nu-şi terminase studiul. Din textul cronicii, argumenta Iorga, se vede că autorul ei a fost un mare boier muntean, foarte erudit, care a vizitat Moldova, întocmai cum Constantin Cantacuzino stolnicul ne este arătat de documentele şi memoriile contemporane. În sfîrşit, după aceste considerente preliminare a urmat revelaţia comunicării lui Iorga. O problemă foarte complicată s-a dovedit a avea o soluţie foarte simplă. Revelaţia s-a întemeiat, într-adevăr, pe simpla citire atentă a unei cărţi de mult cunoscute, căreia cercetătorii nu-i acordaseră pînă atunci cuvenita însemnătate. În

1806 a apărut la Viena, în greceşte, o Istorie politică şi geografică a Ţării Româneşti din timpurile vechi pînă în anul 1774, tipărită pe socoteala fraţilor Tunusli şi care, în 1863, fusese tradusă în româneşte de Gheorghe Sion. Cartea este un amestec dezordonat de statistică şi istorie, cuprinzînd şi rezumate din diferite alte lucrări. Primul ei capitol este intitulat: „De către cine se stăpînea Ţara Românească, de cînd au venit pe pămîntul acesta coloniile romanilor, ce origine are poporul acesta, de unde se trage limba lor şi pentru ce aceşti valahi se numesc Români, pe cînd alte naţiuni le zic Valahi. (...) Prima cestiune trasă din istoria Ţării Româneşti scrisă de stolnicul Constantin Cantacuzino după vechi mărturii şi dovezi istorice“. Autorul istoriei publicată de fraţii Tunusli vorbea, deci, limpede despre o Istorie a Țării Româneşti scrisă de stolnicul Constantin Cantacuzino, referitoare la romanizarea Daciei, la originea poporului și limbii române. Se referea deci la chestiunile tratate în cronica descoperită de D.A. Creţescu şi V.A. Urechia. Punînd faţă în faţă textul cronicii, pînă atunci anonime, cu paragrafele din istoria publicată de fraţii Tunusli, care poartă indicaţia că sînt „trase“ din istoria Ţării Româneşti de stolnicul Cantacuzino, Iorga a constatat apropierea evidentă dintre cele două texte: citatele sînt aceleaşi, autorii folosiţi – aceiaşi, ordinea şi modul de tratare a chestiunilor – aceleași, unele expresii şi rînduri identice. Înseamnă deci că în problema formării poporului român autorul Istoriei Ţării Româneşti pînă în 1774 – conchidea Iorga – a preluat textul cronicii pînă atunci anonime, recunoscînd că „și-a atras“ această parte din istoria Tării Româneşti scrisă de stolnicul Constantin Cantacuzino. Reiese că cronica descoperită de D.A. Creţescu este una şi aceeaşi cu opera lui Constantin Cantacuzino stolnicul. Este una din numeroasele descoperiri ale lui Nicolae Iorga.

Doi ani mai tîrziu, Iorga a publicat Operele lui Constantin Cantacuzino – un volum în care pentru prima oară a fost reunită în întregime Istoria Ţării Româneşti dintru început a învăţatului stolnic. Volumul cuprindea şi jurnalul de studii al tînărului Constantin Cantacuzino, jurnal de neprețuită valoare pentru cunoașterea formației lui intelectuale.

* * *

De atunci, studierea personalităţii lui Constantin Cantacuzino s-a desfăşurat fără întrerupere. Nu vom insista asupra diferitelor elemente şi aspecte noi puse în lumină. Vom mai aminti doar două fapte: în 1927 a fost descoperită la British Museum ediţia originală a celebrei hărţi a Țării Româneşti alcătuită de stolnic, tipărită la Padova în anul 1700.

În 1944, profesorul Dan Simonescu a publicat o nouă ediţie a operei stolnicului, după un manuscris mai complet, intrat mai tîrziu în Biblioteca Academiei și pe care Iorga nu l-a cunoscut în 1901. Titlul acestui manuscris, sub care opera stolnicului a intrat, în ultimul tratat de Istoria literaturii române, este Istoria Țării Româneşti, întru care se cuprinde numele ei cel dintîiu şi care au fost locuitorii ei atunci şi apoi cine au mai descălecat și au stăpînit-o pînă şi în vremile de acum cum s-au tras şi stă.

Desigur, pentru cercetarea istorică, identificarea autorului unei opere sau a unei acţiuni istorice însemnate este abia un început. Ştiinţa istorică urmăreşte dezvăluirea trăsăturilor generale, legice ale fenomenelor istorice. În legătură cu Istoria Ţării Româneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintîiu, istoricii au fost şi sînt preocupaţi de dezvăluirea condiţiilor social-istorice generale în care această operă a fost creată și care contribuie la explicarea ei, a tendinţelor de clasă pe care opera stolnicului le reflectă, a semnificaţiei generale pe care lucrarea a avut-o în momentul elaborării ei şi în epocile ulterioare. Pentru ca aceste cercetări mai largi să se poată desfăşura, a fost însă nevoie, mai întîi, să se arate cine a fost cărturarul care a scris mult discutata .,Istorie“. Și cînd Iorga a făcut-o, în cartea de aur a culturii române a intrat pentru totdeauna un nou şi mare nume: Constantin Cantacuzino stolnicul.

Sfîrșit

VASILE D. LIVEANU, doctor în Istorie

Contele Ludovic Ferdinand de Marsigli

OVESTI ADEVARATE p

Colosseum – amfiteatrul

cruzimii și al

Legenda spune că, în urmă cu cîteva sute de ani, unul dintre suveranii pontifi, primind o delegație de soli, la Vatican, le-a dăruit o urnă plină cu pămînt. Văzînd dezamăgirea pe chipurile lor, papa a luat puțină țărînă și a strîns-o în pumnul drept: printre degete s-au scurs atunci cîteva picături de sînge. Era pămînt din arena Colosseumului.

Împăratul în lojă, femeile la galerie

Imaginea poetică, pe care ne-o sugerează legenda, ilustrează realitatea: în incinta imensului amfiteatru din Roma au pierit, prin moarte violentă, sute de mii de oameni şi numeroase animale, sub ochii unui public pasionat, în cadrul unor spectacole de o cruzime înspăimîntătoare. Istoricul american John Bryan afirma că, pentru cei mai mulţi contemporani, numele Colosseumului evoca pe martirii creştini daţi pradă fiarelor, în vreme ce Nero, tolănit pe un aşternut din petale de trandafiri, îşi plimba prin jur privirile blazate. Or, un asemenea tablou suferă de multe păcate. Mai întîi, Nero nici nu a ştiut că va exista un Colosseum, a cărui piatră de temelie a fost pusă la patru ani după moartea sa. În al doilea rînd, majoritatea istoricilor consideră că nici un creştin nu a fost ucis în faimoasa arenă. În al treilea rînd, nimeni în Roma antică nu vorbea de Colosseum – termen care a apărut abia în Secolul al VIII-lea al erei noastre –, ci de Amphiteatrum Flavium, după numele familiei căreia îi aparţinea împăratul Vespasian. Acesta a hotărît să înalțe imensa construcţie în Cetatea Eterna, deoarece, dispunînd de mînă de lucru ieftină, furnizată de zecile de mii de prizonieri de război reduşi la sclavie, voia să ofere concetăţenilor săi un nou centru de recreere. Principala dificultate o constituia lacul din apropiere, amenajat de Nero, și care a trebuit secat. Dar terenul a rămas îmbibat cu apă, şi pînă în ziua de astăzi experţii nu şi-au putut explica cum au izbutit arhitecţii romani să implanteze un astfel de gigant într-un loc atît de puţin propice.

De formă eliptică, Colosseumul are axa mare de 188 m, axa mică de 156 m şi înălţimea de peste 48 m (echivalentul a patru etaje, fără a mai pune la socoteală subsolurile în două etaje). Arena centrală (86x54 m) este înconjurată de 80 de rînduri de gradene de marmoră şi granit, în care puteau lua loc, după aprecierile romanilor, 80.000 – 100.000 de spectatori. Cifra pare exagerată, capacitatea reală fiind de aproximativ 50.000 de locuri. Zidul exterior şi culoarele principale erau din blocuri de piatră, prinse între ele cu cîrlîge de fier.

frumuseţii (I)

Interiorul era realizat parte din piatră, parte din beton, totul fiind îmbrăcat în cărămizi. Lemnul a fost rareori utilizat şi, în general, în cantităţi mici, cu excepţia arenei, care avea podeaua din scînduri. Trapele şi chepengurile amenajate în duşumea permiteau comunicarea cu instalaţiile de la subsol, unde se găseau canalele de drenaj, cuştile animalelor, depozitele de arme etc. De jur împrejurul amfiteatrului, cele optzeci de arcade de la parter reprezentau intrările pentru public. Două dintre ele – şi anume cele situate la extremităţile axei mici –erau interzise spectatorilor de rînd. Ele duceau la două sectoare rezervate, ambele situate la mai puţin de cinci metri distanță de arenă: unul destinat împăratului şi suitei sale, celalalt – ambasadorilor şi oaspeţilor de rang înalt. Restul locurilor din preajma arenei erau ocupate de senatori, comandanţi militari şi de alţi dregători cu funcţii importante. În spatele lor urmau 24 de rînduri pentru patricieni şi tribuni, apoi 16 rînduri pentru plebei, iar după ele venea „galeria“, rîndurile cele mai de sus şi mai îndepărtate de arenă, unde stăteau femeile. Începute sub domnia lui Vespasian, în anul 72 e.n., lucrările de construcţie nu atinseseră, în anul 79, decît trei sferturi din înălţimea prevăzută a amfiteatrului. Un an mai tîrziu, clădirea era terminată, astfel încît Titus, fiul şi urmaşul la tron al lui Vespasian, a putut deschide porţile Colosseumului, invitînd pe romani la primele „jocuri“ organizate în noua incintă. Festivităţile inaugurale au durat nici mai mult, nici mai puțin de o sută de zile. La început, s-au înfruntat în arenă fiarele: elefanţi împotriva rinocerilor, bivoli sălbatici împotriva urşilor, lei împotriva panterelor. Apoi a venît rîndul oamenilor să se lupte cu animalele. Iar, în cele din urmă, gladiatorii s-au încăierat între ei, pe viață şi pe moarte. Cinci mii de fiare au pierit în cursul celor peste trei luni de „jocuri“ neîntrerupte. Numărul victimelor omeneşti nu se cunoaşte, deoarece nimeni nu s-a ostenit să-l înregistreze; după cîte se pare, însă, au căzut jertfă aproape o mie de gladiatori. Se zice că, pînă şi Titus a plîns la sfîrşit, de dezgust față de „distracţia“ pe care o oferise concetățenilor săi.

Salutul celor ce vor muri (1)

„Gladiatori în luptă cu animalele“, pictură de Jean Léon Gérôme, 1902

ale glaaiatorilor-vedete, împreună cu palmaresul lor de victorii. În zorii zilei respective, animalele erau aduse în cuştile de sub podeaua arenei. Cîteva ore mai tîrziu avea loc o procesiune de care, în frunte mergînd organizatorul şi în urma lui gladiatorii înveşmîntați în tunici purpurii, cu broderii din fire de aur. Cortegiul era încheiat de sclavii care duceau armele luptătorilor.

Gradenele Colosseumului se umpleau cu mult înainte de ora stabilită pentru începerea „jocurilor“. Vuietul zecilor de mii de glasuri se curma brusc în clipa cînd gladiatorii apăreau în arenă. Cu privirile aţintite spre loja imperială, ei înălţau braţul drept, strigînd într-un cor scandat: Ave Caesar! Morituri te salutant! („Slavă ție, împărate! Cei ce vor muri te salută!“) După ieşirea lor în arenă, împăratul dădea drumul unei eşarfe peste balustrada tribunei. Trîmbițele răsunau. Spectacolul începea în acompaniamentul unei orchestre ale cărei instrumente erau flautul, cornul şi orga hidraulică.

Uneori, mortalele lupte erau precedate de praelusio sau prolusio – concurs cu un caracter mult mai apropiat de cel al sporturilor din zilele noastre: participanţii se înfruntau cu arme inofensive, confecţionate din lemn sau avînd tăişurile învelite în pînză, pentru a nu pricinui rănirea adversarilor. Dar publicul – şi mai ales patricienii ajunşi la plictis – se săturau repede de simulacre şi cereau lupte autentice. Era rîndul gladiatorilor, al căror nume se trăgea de la gladius – o sabie scurtă.

Sîngeroasele întreceri existau încă cu mult înainte de a se construi Colosseumul, consacrîndu-li-se oficial 93 de zile în fiecare an. Oricare ciyis romanus avea dreptul să patroneze „jocuri“ organizate pe socoteala lui. Cheltuiala era de regulă foarte mare, dar considerente de prestigiu şi de publicitate personală au determinat mulţi membri ai claselor avute să recurgă la subvenţionarea unor astfel de spectacole. Cu multe zile înainte, „afişele“ împînzeau Capitala, anunțînd numele celui care subvenţiona spectacolul, precum şi pe cele

După cum se ştie, asemenea spectacole se țineau nu numai în capitală, ci şi pe cuprinsul întregului Imperiu roman: mărturie stau ruinele amfiteatrelor construite de cuceritori din Britania pînă în Siria şi în Africa de Nord. În bazinul Mediteranei, singurul ținut unde obiceiul nu a devenit popular a fost Grecia.

Gladiatorii erau recrutaţi, în majoritatea cazurilor, din rîndul sclavilor, al prizonierilor de război sau al deţinuţilor condamnați la moarte. Au evoluat astfel în arenă traci şi gali, germani şi mauri din regiunea Munţilor Atlas, samniţi şi negri din Africa Centrală. „Criminalii“ siliţi să lupte în amfiteatre erau adesea delincvenţi mărunți, vinovați sau numai bănuiţi de a nuşi fi plătit impozitele sau de a fi comis fraude. Dreptul stăpînilor de a-şi vinde sclavii şcolilor de gladiatori a dăinuit pînă în vremea împăratului Hadrian, care l-a abolit. Dar uneori riscanta profesiune era îmbrăţişată şi de cetăţeni liberi, care sperau să se îmbogăţească în scurtă vreme sau care încercau să refacă o avere risipită. Se cunosc şi cîteva exemple de luptători de origine aristocratică, amatori de senzaţii tari, sau atraşi de faima de care se bucurau aşii arenei. Ei semnau aşa-numitul auctoramentum gladiatorium, prin care se puneau voluntar, pe o perioadă de timp stabilită, la dispoziţia unui lanista – echivalentul antic al antrenorului modern. În treacăt fie spus, termenul lanista este de origine etruscă, fapt care constituie unul dintre argumentele invocate în favoarea tezei că „jocurile“ înseşi au fost împrumutate de la etrusci. Puținii gladiatori care, supravieţuind ciocnirilor, izbuteau să repurteze o lungă serie de victorii erau răsfăţaţii Romei, celebritatea lor depăşind cu mult pe cea de care au parte campionii ringurilor sau ai arenelor noastre de fotbal. (va urma)

VAsILE nICorEsCU

Ultima bătălie se poartă acum!

(urmare din pag. 1)

Una dintre caracteristicile acestor articole din presa comunistă este aceea că ele produc confuzii cu bună știință în mintea oamenilor care sînt extrem de puțini informați și nu înțeleg ce înseamnă stînga și dreapta, astfel încît apar citate de felul acesta:

„În perioada premergătoare alegerilor pentru Parlamentul European din 2024, liniile odată bine determinate dintre partidele conservatoare pro-europene și extrema dreaptă naționalistă se estompează, ambele încearcă să atingă furia sau anxietatea publicului față de migrație, costul vieții, tranziția ecologică. și diversitatea de gen”.

Conform acestui citat, partidele pro-europene sînt conservatoare, adică diferite de extrema dreaptă naționalistă, pe teme ca cele menționate mai sus și care, sîntem lăsați să înțelegem, ar fi niște teme conservatoare, nu de stînga. La o analiză atentă o să vă dați seama că un conservator nu poate fi diferit de un naționalist întrucît ambii împărtășesc ideologia conservatoare de dreapta, în timp ce migrația, tranziția ecologică și teoria de gen sînt chestiuni revoluționare caracteristice stîngii, adică socialiștilor și comuniștilor. Doar că stîngiștii noștri sînt niște lupi care îmbracă pielea de oaie a naționalismului și a conservatorismului tocmai pentru a sparge frontul constituit împotriva lor de către dreapta eșichierului politic. Cum scrie chiar în același ziar al stîngii din care am citat mai sus, „marginalizarea și demonizarea dreptei radicale nu a reușit să stopeze pierderile. Nici adoptarea unei părți din vocabularul și politica populiștilor în probleme precum migrația și identitatea nu a funcționat, cu excepția poate pentru social-democrații danezi”. Așa cum observați, recunosc ei înșiși că tot discursul lor împotriva partidelor conservatoare și naționaliste în care termeni precum populism și xenofobie au fost prezentați publicului ca ceva rău și de stigmatizat fără a-i defini și a nuanța situațiile în care sînt aplicați a fost deplasat. În felul acesta, cum ai un partid politic naționalist sau conservator înaintea puștii, ca să zic așa, cum îl etichetezi drept xenofob, nazist, extremist de dreapta fiindcă oamenii reacționează fără să gîndească și să analizeze în cele mai multe cazuri din cauza lipsei de informații politice ce caracterizează marea majoritate a alegătorilor și telespectatorilor.

Cînd tacticile acestea nu funcționează se încearcă angajarea și moderarea inamicului prin coaliții sau prin propuneri direcționate către grupuri de alegători nemulțumiți, cum ar fi fermierii și șoferii din suburbii, care se tem că Green Dealul UE, promovat de o Comisie Europeană condusă de creștin-democratul german Ursula von der Leyen, le va lua mașinile și le va ruina mijloacele de existență. Văzînd că la anul după alegeri riscă să piardă din poziția dominantă pe care o are acum în Parlamentul European, The Guardian scrie că „șeful PPE, Manfred Weber, experimentează ambele abordări în timp ce caută să repoziționeze familia politică dominată înainte de votul la nivelul UE din iunie viitor. În ianuarie, s-a întîlnit cu Meloni pentru a explora o posibilă alianță între PPE și naționaliștii conservatori și reformatori europeni (ECR) după alegerile de anul viitor. Legislatura UE este în prezent dominată de un pact centrist în trei dintre PPE, socialiști și democrați și grupul liberal de piață Renew Europe. ECR include partidul din Polonia (PiS), Vox din Spania, Partidul Democrat din Suedia și partidul finlandez. Cu toate acestea, Weber a declarat în mod repetat că PPE nu va lucra cu «extremiştii de extremă dreapta», numind în mod explicit pe Le Pen, AfD şi PiS. În iulie, el a făcut o încercare nereușită, alături de ECR și de grupul de

extremă dreapta Identitate și Democrație (ID), de a înfrînge legea UE de restaurare a naturii, o măsură cheie de protecție a mediului (criminală și anormală, zic eu) despre care a spus el că va împovăra fermierii și va crește prețurile alimentelor. Weber încearcă să proiecteze PPE ca prieten al fermierilor și șoferilor, fără a accepta negarea științei climatice de către dreapta. Este un act de echilibru precar, mai ales cînd îl confruntă cu Von der Leyen din propriul său partid.

O alianță oficială cu ECR pare puțin probabilă, nu în ultimul rînd pentru că ar necesita sprijinul liberalilor, inclusiv al partidului Renașterii președintelui francez Emmanuel Macron. Dacă s-ar ajunge la un astfel de pact, probabil că ar respinge obiectivele ambițioase ale Acordului ecologic european, ar adopta o linie mai dură în ceea ce privește politica de azil și migrație și ar rezista oricărei erodări a suveranității naționale. Mai plauzibil este că Weber încearcă să ademenească partidul în ascensiune al lui Meloni să se alăture PPE de centru-dreapta, ceea ce i-ar întări poziția față de actualii săi parteneri”.

Domnii ăștia vor minți și ne vor îmbrobodi în maniera aceasta, mizînd pe lipsa de informație și de preocupare a celor mai mulți oameni care constituie populația activă europeană, cea cu vîrsta cuprinsă între 15 – 64 de ani ce constituie 64% din totalul cetățenilor UE. Din acești 64% fac parte votanții tradiționali ai progresiștilor europeni, mai exact tinerii cu vîrste între 18 – 40 de ani care au fost educați în ultimii 33 de ani de la căderea comunismului în așa numita „Europă de Est”. Am spus educați, dar aș putea spune la fel de bine îndoctrinați cu ideile tranziției ecologice, Green Deal, propaganda deșănțată LGBTQ și alte nebunii de felul acesta. Lor li se opune un procent mai mic, ce susține toate partidele naționaliste, suveraniste, conservatoare, de dreapta, care militează pentru statele naționale, pentru familie ca celulă de bază a societății, pentru oprirea prostiei și minciunilor cuprinse în așa numita „tranziție ecologică”. Acest procent reliefat prin rezultatele obținute de numitele partide în scrutinurile din țările lor se situează între 20-30%, adică foarte aproape de cel de 21% reprezentat de cetățenii europeni cu vîrste peste 65 de ani la care se mai adaugă grupul de vîrstă 45 – 64 de ani pentru a face acel 30% pe care-l ating unele partide naționaliste în alegeri.

Cu alte cuvinte, generațiile educate în spiritul normalității și al umanității, generațiile care au mers la teatru și la operă, cele care citeau și analizau lucrurile, dețineau cunoștințe temeinice de istorie, geografie, literatură, politologie, sînt cele care azi le creează probleme mincinoșilor de la conducerea Europei ale căror politici educaționale au dus la analfabetism funcțional generațiile tinere pe care și le pregătesc ca viitori robi.

De fapt, toate aceste procente ale intențiilor de vot din sondaje arată cîți am mai rămas în ultima noastră bătălie pentru a ne proteja copiii și nepoții cărora le lipsesc abilitățile și pregătirea necesare pentru a duce mai departe lupta cu forțele drăcești care dețin astăzi puterea în Europa. Sîntem în plin regim fanariot european și știți foarte bine cum s-a terminat el acum 200 de ani în România: cu momentele 1821 și 1848. Îmi doresc ca momentul nostru 1821 să fie anul viitor la alegerile europarlamentare, de care trebuie să ne folosim pentru a trimite cit mai multi parlamentari români în Grupul Conservator (ECR) ca să oprim avîntul revoluționar distrugător al comuniștilor de la Bruxelles (pentru mai multe detalii puteți consulta editorialele din luna august a anului 2022 referitoare la grupurile parlamentare europene).

Ultima bătălie a început deja și depinde de fiecare dintre noi să le spună despre ea și celor din jur, pentru că doar unindu-ne vom putea reforma Uniunea Europeană care mai are puțin și se transformă în Uniunea Neo-Marxistă Europeană.

Coaliţia de Guvernare decide introducerea impozitului de 1% pe cifra de afaceri a companiilor multinaţionale

În ultimele luni, pe agenda publică a apărut frecvent acest subiect aferent introducerii impozitului de 1% pe cifra de afaceri a companiilor multinaţionale. Știrea a fost preluată de o parte dintre partidele din Parlament, fiind – în mod cert – un subiect populist, care „prinde” bine la majoritatea votanților. Rămîne însă de discutat –dincolo de factorii demagogici –dacă o astfel de măsură va avea un efect pozitiv sau negativ asupra economiei din România.

Propunerea PSD prevede că, dacă impozitul de 16% pe profit reprezintă mai puțin de 1% din cifra de afaceri, se va achita un impozit de 1%. „Faci profit aici, plătești impozit aici!” este exprimarea textuală a Preşedintelui Comisiei Economice din Senat, Daniel Zamfir (PSD). Inclusiv Sorin Grindeanu (PSD) a anunțat că este acord cu această propunere, în calitatea sa de „om de stînga”.

De la PSD este de înțeles o astfel de propunere, fiind evident o soluție „de stânga”, care are rolul de a distribui „bogăția” între păturile sociale, respectiv de a colecta mai mulți bani de la companii și a-i aloca pentru măsuri sociale. Ceea ce este greu de înțeles este de ce alte partide din Parlament susțin o astfel de propunere, avînd în vedere faptul că aceste partide se autodescriu ca fiind partide de dreapta adepte ale principiilor economiei de piață.

Abordarea „de dreapta”, prin esență, ar susține mediul de afaceri și o intervenție cît mai redusă a statului în economie. Or, această măsură, prin care se intervine direct în activitatea unor companii, numai „de dreapta” nu este… Ar avea rezultate pe termen scurt, respectiv ar asigura o creștere ipotetică a încasărilor bugetare (doar ipotetică, în primă fază, deoarece procentul de colectare efectivă în România este cel mai mic din Uniunea Europeană). Pe termen mediu și lung, o astfel de măsură ar afecta negativ mediul economic, deoarece orice extindere a impozitării va îndepărta investitorii străini. Ar trebui să ținem cont de datele publicate recent de Banca Națională a României, date conform cărora investiţiile străine directe s-au redus de la 4,5 mld. euro în iunie 2022 la 3,9 mld. euro în primul semestru din 2023, iar – prin astfel de măsuri – se vor reduce și mai mult în viitor.

Ar fi de preferat o abordare echilibrată, deoarece, oricît am susține segmentul național în economie, nu putem neglija faptul că fără aportul de capital și fără investițiile multinaționalelor nu ne putem dezvolta economic într-un mod sustenabil.

Este evident faptul că am ajuns în această situație din cauza clasei politice care a guvernat România în ultimii 33 de ani și a dus economia pe marginea prăpastiei. Însă, în loc să se aplice un alt model economic axat pe o dezvoltare durabilă a industriei naționale (fiindcă am ajuns să nu mai fim capabili să producem aproape nimic), interesul este doar de a realiza ajustări pe termen scurt, fără o minimă viziune de dezvoltare pe termen mediu (de viziune pe termen lung nici nu poate fi vorba).

Ec. ing. VICTOR CAŢAVEI, Senior Expert Strategii Economice

A ctualitatea pe scurt

 Preşedintele american Joe Biden s-a declarat dezamăgit de absenţa liderului chinez, Xi Jinping, la summitul G20 care va avea loc în India săptămîna aceasta, asigurînd că va avea totuşi ocazia să îl întîlnească, conform AFP. În ultimele luni, Statele Unite şi China au reluat dialogul printr-o succesiune de vizite la Beijing ale unor înalţi oficiali, printre care şeful diplomaţiei americane, Antony Blinken. Relaţiile bilaterale rămîn însă tensionate, disputele comerciale, expansiunea chineză în Marea Chinei de Sud şi problema insulei democratice autonome Taiwan continuînd să reprezinte aspecte sensibile în relaţia bilaterală. Joia trecută, un înalt oficial al Uniunii Europe a declarat că preşedintele Xi Jinping nu va participa la G20 şi va fi reprezentat de premierul Li Qiang. Preşedintele chinez şi prim-ministrul indian Narendra Modi au avut o întîlnire faţă în faţă la summitul BRICS din Africa de Sud de luna trecută, dar tensiunile rămîn ridicate între cei doi giganţi asiatici, scrie Agerpres  Ministerul Educaţiei a transmis duminică, 3 septembrie, că România se menține pe locul 2 în clasamentul mondial „all-time”, alcătuit în funcție de numărul total de medalii obținute la Olimpiada Internațională de Informatică (IOI), cu 3 medalii de argint și una de bronz cîștigate anul acesta. „Și anul acesta echipa noastră a reușit un rezultat extraordinar: 3 medalii de argint și o medalie de bronz au intrat în palmaresul țării, prin efortul unor tineri excepționali”, a transmis Ministerul Educaţiei. „Grație acestui rezultat, România continuă să se mențină pe locul al doilea «all times» în Hall of Fame-ul Olimpiadei Internaționale de Informatică, cu 127 de medalii (33 de aur, 58 de argint, 36 de bronz), la egalitate cu Polonia, pe primul loc aflîndu-se redutabila echipă a Chinei. Echipa României a fost condusă de către reprezentanții Societății pentru Excelență și Performanță în Informatică (SEPI)”, se mai arată în comunicat.  Europa se confruntă cu impactul unei „duble crize”, dar regiunea poate evita o recesiune, a declarat Paolo Gentiloni, comisarul european pentru afaceri economice, pentru CNBC, potrivit News.ro „Cred că ne confruntăm cu impactul unei duble crize”, a spus Gentiloni, referindu-se la impactul geopolitic al invaziei Rusiei în Ucrainea şi al loviturii economice ulterioare asupra continentului european. „Din punct de vedere geopolitic, criza a afectat, desigur, SUA şi întreaga lume, dar din punct de vedere economic, a afectat serios Europa şi în special Germania”, a spus el. Invadarea Ucrainei de către Rusia, în februarie anul trecut, a stîrnit temeri serioase în Europa că regiunea va intra într-o încetinire economică semnificativă. „De ce, după o revenire puternică după pandemie, economia noastră încetineşte? Cred că din cauza provocării de a cîştiga independenţa energetică, care a fost foarte costisitoare pentru familiile noastre şi a alimentat inflaţia”, a spus Gentiloni.  Un grup de cercetători de la mai multe universități și centre de cercetare din China, susținut de omologi din SUA și Italia, a publicat un studiu în revista Science referitor la evoluția umană. Specialiștii respectivi, dintre care doar doi italieni sînt paleoantropologi de meserie, au realizat un amplu studiu genetic în care au urmărit mutațiile genetice apărute de-a lungul timpului, mutații care au o anumită frecvență. Pe scurt, de la circa 100.000 de mii de indivizi (o cifră oarecum acceptabilă), în urmă cu 930.000 de ani, se ajunge la maxim 1.280 de indivizi capabili de reproducere. Atît ar fi numărat întreaga populație umană a planetei. Iar ceea ce e de-a dreptul senzațional este că starea asta de fapt a durat nu mai puțin de 117.000 de ani. Cum ar veni, timp de aproape 120 de milenii, pe Terra, respectiv pe trei continente, nu au existat mai mult de 1.300 de indivizi. De bătrîni nu se prea putea vorbi la vremea respectivă dar, dacă adăugăm și copiii, să zicem că un număr rotund ar fi pe la circa 2.000 de indivizi. Populația unui sat mai răsărit. Practic, 98,7% din populația globală a dispărut brusc, în ceea ce pare

a fi fost cea mai dificilă încercare din istoria evolutivă umană. Un eveniment dramatic pe care autorii studiului îl pun pe seama schimbărilor climatice severe din perioada respectivă. Apoi, adaugă ei, apariția focului, sau răspîndirea utilizării sale, a facilitat un boom al acestei mici populați.  După un repaus de cîteva zile, forțele de ocupație ale Moscovei au lansat noi atacuri la granița României cu Ucraina. În weekend, Rusia a atacat masiv porturile ucrainene de pe Dunăre. Duminică dimineața, Kievul a anunțat că a respins peste 20 de drone de fabricație iraniană. Acest lucru nu a împiedicat ca mai multe explozii să fie înregistrate la Reni și Izmail. La fel ca în august, aceste bombardamente s-au auzit și de pe teritoriul României. Vorbim de tentative ale Rusiei de a bloca exportul cerealelor ucrainene. Atacuri au avut loc și luni dimineața asupra portului Izmail. Riscul ca o dronă a Rusiei să ajungă în țara noastră există. Nu este uriaș, dar nu trebuie eliminat din ecuație. Contraamiralul (r) dr. Constantin Ciorobea, exlocţiitor al şefului Secţiei operaţii informaţionale din comandamentul NATO JFC NAPLES, din Italia susține că „în unele locuri, România este la doar 100 de metri de Ucraina, putem avea surprize neplăcute. Această posibilitate este destul de mică. În plus, dronele respective au mai puțină substanță explozivă decît o rachetă (…). Totuși, Doamne ferește, ne putem trezi cu vreo casă lovită, pentru că accidentele sînt accidente, se pot întîmpla“. Au existat voci care au cerut ca țara noastră să ia decizii importante de securitate după aceste atacuri de la graniță, dar specialiștii susțin că România poate lua măsuri limitate.  Familia lui Evgheni Prigojin a început să se lupte pentru vastul său imperiu de afaceri și să-și pună în buzunar bunurile acestuia înainte ca finanțatorul Grupului de mercenary Wagner să moară într-un misterios accident de avion pe 23 august. Canalul rus de știri online „Mojem Obiasnit” susține că a început redistribuirea activelor din imperiul lui Prigojin, care include zeci de companii și un venit anual de sute de miliarde de ruble. Dar chiar înainte de moartea acestuia, rudele lui Prigojin au început să-și transfere bunurile. Autoritățile au descoperit sigiliile a 600 de entități juridice diferite, sugerînd că el a fost implicat în activitățile a sute de companii. Potrivit documentelor, el avea afaceri în cel puțin 15 țări.  Fenomenul meteorologic El Nino, combinat cu schimbările climatice, ar putea face ca anul 2024 să fie cel mai călduros an din istorie, potrivit euronews.com Pe lîngă încălzirea globală cauzată de emisiile de carbon cauzate de om, experții au spus că El Nino este o „dublă lovitură” pentru vremea extremă și temperaturile record. Evenimentul actual ar putea continua în 2024, experții prezicînd că va deveni mai puternic în lunile următoare și se va încheia în primăvara anului viitor. Cu toate acestea, puzzle-ul complicat al sistemelor meteorologice ale lumii face dificilă prezicerea modului în care El Nino va afecta vremea Europei pe măsură ce anul trece. În sudul Europei, ar putea aduce condiții mai umede în general, dar, adaugă el, este important să reținem că aceasta este media în multe cazuri El Nino și nu este suficient de puternică pentru a determina rezultatul cu certitudine. Există, de asemenea, o șansă crescută de temperaturi „mai calde decît în mod normal”, anul viitor. În combinație cu creșterea temperaturilor din cauza încălzirii globale, meteorologii cred că, dacă condițiile se aliniază, 2024 ar putea ajunge să fie cel mai fierbinte an înregistrat. Experții mai spun că efectul exact al schimbărilor climatice asupra El Nino este încă incert. „Sîntem încrezători, totuși, că impactul unui anumit El Nino devine din ce în ce mai puternic pe măsură ce clima se încălzește. Pe lîngă faptul că acest El Nino va fi probabil un eveniment important și că va avea loc într-un climat mai cald ca niciodată, ne putem aștepta la un impact fără precedent”, mai adaugă experții.  Serviciul de hărți standard al Chinei, deținut de stat, a prezentat un set de hărți geografice pentru 2023, care arată pentru prima dată o parte a teritoriului Rusiei ca parte a Chinei. E vorba despre Marea Insulă

Ussuri de pe rîul Amur, conform Sundries. Conform unui acord din 2008 dintre Rusia și China, insula a fost împărțită între cele două țări. Totuși, noua hartă oficială a Chinei marchează întreaga insulă drept punctul cel mai estic al teritoriului chinez. Setul oficial de hărți va fi folosit în diverse materiale media, inclusiv știri, cărți și materiale promoționale. De la începutul Secolului al XIX-lea, Rusia și China au luptat pentru controlul insulei, dar în anii 1920 și 1930, insula a fost „luată sub pază” de trupele sovietice. După prăbușirea Uniunii Sovietice, insula a rămas sub jurisdicția rusă. China a manifestat un interes deosebit pentru acest teritoriu, negîndu-i statutul încă din 1964. În 2008, Rusia a predat partea de vest a Marii Insule Ussuri și alte teritorii Chinei pe fundalul „intereselor pe termen lung ale Moscovei în relații stabile între cele două țări”. Pe lîngă Marea Insulă Ussuri, China a marcat ca teritoriu statul indian Arunachal Pradesh și regiunea de graniță Aksai Chin. Ministerul de Externe indian a protestat deja la Beijing.  Într-o postare pe Facebook, Asociația Apuseni Spirit anunță descoperirea unei rețele de peșteri în calcar cristalizat, în localitatea Luminești, comuna Sohodol, Alba. „Inițiată de Asociația Apuseni Spirit, în cadrul proiectului de dezvoltare turistică, această aventură a adus la lumină un secret ascuns în Platoul Poieni – un labirint de peșteri în calcar cristalizat, numit cu mîndrie Ținutul Peșterilor în Marmură. Amplasate strategic între Arieșul Mic, Crișul Alb și Valea Sohodolului, peșterile au reprezentat întotdeauna o enigmă intrigantă. Cu rezultate uluitoare, a fost descoperită o întreagă rețea de peșteri în marmură sau calcar cristalizat în inima Platoului Poieni. În final, responsabilitatea noastră pentru comunitatea locală este de a proteja aceste comori subterane și sursele de apă, evitînd să aruncăm deșeuri în avenuri și doline“, se arată în mesajul postat pe pagina de Facebook Apuseni Spirit.  Ministrul Mediului, Apelor şi Pădurilor a avut un discurs critic cu privire la modul de gestionare a deșeurilor de pe teritoriul țării noastre. „Ne interesează, în general, modul în care gestionăm deşeurile deoarece, chiar dacă am evoluat la atît de multe capitole ca ţară, din păcate, în ceea ce priveşte gestionarea deşeurilor sîntem în urmă faţă de statele membre. Avem cifre ruşinoase la capitolele colectare separată, tratare, depozitare, compostare şi, din acest motiv, sîntem obiectul unor proceduri de infringement din partea Curţii Europene de Justiţie”. Acesta a subliniat că sînt peste o sută de acte normative legate de gestionarea deşeurilor „pe care toţi primarii din ţară ar trebui să le citească”.  Alegerile pentru Cotroceni vor avea loc în anul 2024, iar analiștii politici plasează în acest scenariu electoral personaje-cheie care ar putea primi votul românilor pentru a prelua funcția de președinte al României. Numele lui Eduard Hellvig, fostul director al Serviciului Român de Informații, este vehiculat din ce în ce mai des, iar analistul Bogdan Chiriac a declarat că acesta „ar fi un candidat puternic la preşedinţia României de partea dreaptă”. „Eduard Hellvig ar fi un candidat puternic la preşedinţia României de partea dreaptă, n-am nici un fel de îndoială. E un om cu multă experienţă, inclusiv politică. A reuşit să se impună pe plan internaţional atît în SUA cît şi în Marea Britanie. Lucrul acesta ar trebui să ne bucure, fiindcă ce avem candidaţi la preşedinţie, bănuiţi pînă în acest moment, sînt absolut în regulă. Sînt oameni înţelepţi, oameni cu experienţă politică de stînga, de dreapta, deci lucrurile astea ar trebui să ne bucure. Am putea avea preşedinţi cărora să le şi pese de România”, a precizat Bogdan Chirieac, potrivit dcnews.ro. H.D. Hartmann, analist politic, profiler și jurnalist, susține, de asemenea, că Eduard Hellvig „este un om cult, a citit mai mult decît cărțile Bibliotecii de la Brukenthal. Are o minte strălucitoare, din acest punct de vedere, dar pe lîngă Wagner există și Beethoven. Alt lucru care este foarte important la el, apartenența. Eu cred că în SRI multe s-au schimbat datorită lui. Foarte multe. În bine. Cînd ești bine pregătit pe meseria ta, știi ce faci. Este un candidat”, a spus H. D. Hartmann. r.m.

Un punct de vedere

România improvizată nu are aer – și toți știau!

De multe luni, România trăiește aproape săptămînal cîte o tragedie. Doi oameni au murit și peste 50 au fost răniți sîmbătă, 26 august, în explozia unei stații GPL care funcționa deși pompierii au închis-o din motive de siguranță.

Vreme de doi ani, un bărbat din Crevedia, sat aflat la doar 25 de kilometri de capitala României, a reclamat la toate instituțiile locale că simte miros de gaz în vecinătatea casei. Nu l-a băgat nimeni în seamă. Pînă sîmbătă, cînd pe strada sa au venit pompierii. Și poliția. Și ambulanțele. În sfîrșit. Pentru acel bărbat, din păcate, au venit prea tîrziu: tocmai suferise un infarct fatal, după ce și-a văzut soția arsă pe o suprafață de 95% din corp, în urma unei explozii provocate de o scurgere de gaze din curtea învecinată. O zi mai tîrziu, soția rănită avea să moară și ea.

În curtea învecinată casei în care au locuit și au murit cei doi soți a funcționat, mai mulți ani, o stație de GPL. Se alimentau mașini sau butelii pentru centrale de încălzire a locuințelor – în condiții de siguranță îndoielnică. De altfel, în 2020, pompierii au verificat și au descoperit că stația nu respecta regulile de securitate și i-au retras autorizația de funcționare. Proprietarii au închis poarta și au continuat să facă, departe de ochii lumii, ce au făcut mereu: transfer de gaz cu pompe improvizate.

Sîmbătă seara, gazul scurs printr-o asemenea pompă improvizată a luat foc din cauze ce urmează să fie lămurite de procurori. Poate o țigară, poate alt motiv. Autocisterna din care s-a scurs gazul a explodat imediat, alte rezervoare cu gaz sub presiune aflate în aceeași incintă au sărit și ele în aer, după scurt timp. Șapte persoane au fost rănite. Între ele, locatarii casei învecinate: femeia cu arsuri pe aproape tot corpul a fost atinsă de suflul exploziei. Cînd și-a văzut soția desfigurată, soțul a făcut infarct și a murit pe loc. După nici 24 de ore, rănile au ucis-o și pe soție. Alte 50 de persoane, cei mai mulți salvatori veniți să limiteze efectele deflagrației – pompieri, paramedici și jandarmi – au avut nevoie de spitalizare din cauza arsurilor sau intoxicațiilor. Unii sînt în stare gravă.

Tragedia aceasta putea fi evitată. Ca și altele –pentru că în România se întîmplă lunar cel puțin o tragedie care ar fi putut să fie evitată, într-o banală circumstanță: respectarea contractului social. Adică, statul să-și fi făcut întocmai și la timp datoria de a-și proteja cetățenii, iar oamenii să fi respectat, la rîndul lor, regulile coexistenței comunitare.

Ceea ce s-a petrecut la Crevedia este încă una din desele situații simptomatice pentru România ultimilor trei decenii, în care instituțiile statului au fost complet deprofesionalizate – prin corupție, politizare și cumetrii de partid, nepotisme și alte sinecuri, incompetență și demotivare. Înainte de 1989, pe vremea regimului ceaușist, era o datorie să încalci legile statului totalitar. E drept, nu lupta nimeni propriu-zis cu sistemul, nu îl submina nimeni din interior, doar îl căpușa, pentru a-i supraviețui. În orice caz, una este o dictatură, în care legile sînt

absurde, chiar abuzive, iar lipsurile generalizate, și alta o democrație, în care există, în principiu, instrumente de echilibrare a relațiilor sociale.

„Nu am aer!”

În România ard case pentru că străzile care le deservesc au fost proiectate, dintr-un aranjament din creion și o atenție dată urbanistului, prea înguste pentru accesul mașinilor de pompieri. În România, ambulanțele ajung la o intervenție de trei ori mai tîrziu decît prevede protocolul, pentru că două treimi din ceea ce figurează drept șosele între localitățile izolate sînt de fapt drumuri agricole sau forestiere, deseori impracticabile, pentru că la fiecare ploaie camioanele supraîncărcate cu lemne ilegal tăiate lasă în urma lor șleauri denivelate. Restul de două treimi lipsă din șosea poate fi căutată în portofoliile private ale unor administratori publici corupți – mai o viluță, mai o colecție de tablouri sau un asfalt turnat prin curtea fermei personale.

Tot în România, pacienții mor în spitale pentru că rănile de care suferă se infectează cu bacterii dosite în pereții saloanelor. Sau pentru că nu sînt băgați în seamă de cei care ar trebui să îi îngrijească și salveze. La mijlocul lunii trecute, la Botoșani, o tînără de 25 de ani, mamă a trei copii, însărcinată în luna a treia, a murit pe un pat de spital deoarece, vreme de șapte ore, nimeni nu a intervenit să îi înlăture cauza durerilor și a hemoragiei. „Nu am aer!”, a fost ultimul mesaj transmis de femeie familiei.

Cu doar cîteva săptămîni mai devreme, în iulie, o altă tînără, de 24 de ani, a fost ținută ore în șir în fața unui spital din Urziceni și a născut pe trotuar – un caz asupra

căruia planează deopotrivă suspiciuni de neglijență în serviciu și discriminare.

„Nu ține linia ocupată!”

Tot în România, o tînără de 15 ani, răpită de un prădător sexual, a fost tratată de serviciul de urgență 112 cu cuvintele „Nu ține linia ocupată”, înainte de a fi ucisă de cel care a răpit-o. Iar bătrînii cu nevoi speciale și persoanele cu dizabilități sînt cazați, în condiții de lagăre de exterminare, în subsolurile unor azile administrate de protejații unor clanuri politice care știau ce se întîmplă dar măsluiau rezultatele controalelor. Știau. Toți știau!

și ucide alți trei tineri. Doar cîteva ore mai tîrziu, o barcă cu opt persoane la bord, între care doi copii, se răstoarnă pe Dunăre – era manevrată de o femeie care tocmai ce consumase substanțe psihoactive.

În urmă cu opt ani, incendiul izbucnit în clubul Colectiv din București a ucis 65 de oameni. O parte dintre victime au fost trimise la tratament în străinătate, pentru că România nu a găsit, decenii la rînd, bani să construiască un spital pentru mari arși. Acum, la opt ani după acea tragedie și după zeci de incendii care au ucis pacienți internați în spitale, victimele exploziilor de la Crevedia care au suferit arsuri mai grave speră să fie salvate în clinici de specialitate din Uniunea Europeană, pentru că nici acum nu există spitale dedicate în România.

Și acum „toți știau!”

Explozia și incendiul de la Crevedia s-au petrecut la un punct de lucru care nu mai avea autorizație de funcționare de trei ani. Șapte instituții au fost informate că acolo erau nereguli. Știau. Toți știau! Dar afacerea și-a văzut mai departe de produs bani. Mulți. Tot mai mulți.

În urmă cu trei ani, tatăl acționarului principal al firmei devenea primar într-un oraș din altă parte a României. Din acel moment, cifra de afaceri a firmei s-a multiplicat de zeci de ori. Sursa acestui succes comercial: generoase contracte încheiate cu instituții publice. O rețetă cîștigătoare în mediul românesc de afaceri: contracte cu statul pentru rudele politicienilor învingători în alegeri sau numiți în funcții de conducere.

Controlori sub controlul controlaților

Instituțiile statului se feresc să controleze astfel de afaceri, pentru a nu deranja. Pentru a garanta obediența inspectorilor, în aceste instituții sînt fie angajați apropiați ai politicienilor influenți, fie sînt promovate persoane depășite de fișa postului. Se creează dependențe și vulnerabilități, rețele de protecție reciprocă și binefăcători mutuali. Instituțiile nu pedepsesc ilegalitățile. Angajații nu sînt sancționați dacă greșesc. Vorba ceea: „Hai, măi, cine să te amendeze, noi pe noi?”.

În România, un tînăr de bani gata, care abia și-a luat carnetul de șofer, urcă drogat la volan, este oprit de două ori de polițiști care îi ignoră tulburările comportamentale evidente și îl lasă să plece spre locul unde va intra cu mașina într-un grup de tineri și va ucide doi oameni. „Ne folosesc pe post de semafoare umane, să asigurăm fluență demnitarilor care veneau în vacanță la mare”, aveau să se justifice agenții de la rutieră. O săptămînă mai tîrziu, în timp ce întreaga presă se ocupa aproape exclusiv de cazul șoferului drogat și încerca să radiografieze și să descifreze încrengătura politică de tip mafiot care i-a permis criminalului să treacă nestingherit prin filtrele poliției, un alt individ de aceeași vîrstă se urcă la volan, de data aceasta băut,

În România, în centrul capitalei țării, între trotuarele pe care bucureșteanul toropit de căldura verii șade la mese cu o înghețată sau o bere, țevile de eșapament huruie mult deasupra limitelor legale de poluare fonică. Cînd un agent de circulație de bună credință trage pe dreapta astfel de mașini sau motociclete, îi sună instantaneu telefonul. „Prietene, vezi-ți de treabă, vrei să te mutăm la poliția rurală sau la arhive? Ce-i excesul ăsta de zel?”.

În majoritatea cazurilor, tragediile petrecute în România se află la capătul unor succesiuni de acte de corupție despre care actorii implicați sînt convinși că nu se va afla niciodată pentru că se vor rătăci într-o altă succesiune – de telefoane. Actori care se simt intangibili în feudele lor. Puternici în fața unui stat sigur absent, evident eșuat și, în orice caz, spectator. Poate complice. Poate mafiot. Și care, după cîte o tragedie, se limitează să strîngă cioburile, să spele asfaltul și să ducă mizeria politică la reciclat. Că poate mai e nevoie de ea și la alte fărădelegi. CRISTIAN ȘTEFĂNESCU (DW.com)

Doza de sãnãtate

Strategii de oprire a inflamațiilor din corp

Odată cu înaintarea în vîrstă crește și posibilitatea de apariție a inflamațiilor în corp. De cele mai multe ori, este vorba despre inflamații subclinice, care duc la arteroscleroze, Alzheimer, diabet zaharat.

Înaintarea în vîrstă duce la modificarea balanței între diferite tipuri de celule ale sistemului imunitar. Activitatea celulelor de adaptare scade, iar activitatea celulelor nespecifice crește în dauna sistemului imunitar. Odată cu scăderea imunității scade și puterea de apărare împotriva oxidării, fapt care duce la încărcarea masivă a țesuturilor cu noxe toxice, urmarea logică fiind o îmbătrînire mai rapidă, asociată cu pierderea performanțelor fizice.

În celulele îmbătrînite se stochează proteine deteriorate și alte macromolecule, ce scad metabolismul și imunitatea. Odată cu acestea, slăbește, desigur, și capacitatea funcțională de reparare a structurilor celulare deteriorate. Odată cu înaintarea în vîrstă mitohondriile sînt afectate de schimbările patologice. Dispunînd de sistemul de combatere a radicalilor liberi, acestea nu își mai pot exercita aceste mecanisme la capacitate maximă și, astfel, celulele nu se mai pot repara.

Medicina energo-informațională vine în sprijinul celor afectați de diferite probleme de sănătate indiferent

O istorie a farselor (318)

Impostor, răzvrătit și proscris militar (2)

Hotărînd că Mesopotamia sună mai bine decît Franţa, Percy Toplis s-a autopromovat la rangul de maior şi a plecat la Malta, unde ştirea despre înfrîngerile britanicilor de către turci a cauzat reîntoarcerea navelor de război britanice în Anglia, tot mai divizată de frămîntările sociale. Perfecţionîndu-se în rolul său de ofiţer şi gentleman, pretinzînd că este singurul fiu al unui general de armată ieşit la pensie, Toplis s-a bucurat de luminile strălucitoare ale cartierului West End, scena principală a înaltei societăţi londoneze. Absenta însă fără permisiune de săptămîni întregi şi, nedorind să rişte ca un detaşament de soldaţi să-l hăituiască pentru dezertare, s-a alăturat din nou trupelor medicale din armata regală. Trimis în misiune la baza militară –renumită prin condiţiile rigide – de la Etaples, lîngă Boulogne, dă aici peste 20.000 de soldaţi încordaţi şi mînioşi. Moralul lor era la pămînt. Toplis auzea despre soldaţi germani şi englezi care, ascunşi în adăposturile lor, căzuseră la înţelegere, trăgînd focuri de armă fără a se răni unii pe ceilalţi; despre comunităţi de dezertori, înfiinţate în pădurile din împrejurimi; şi vedea cum australieni scandalagii insultau poliţia militară şi eliberau prizonierii de război care fuseseră legaţi de tunuri.

Profitînd de contextul ivit, Toplis era pe punctul de a trimite o provocare întregii baze militare britanice şi de a deveni cel mai căutat om din Marea Britanic.

În septembrie 1917, armata britanică şi-a început atacul asupra oraşului Passchendaele, aflat pe o coastă montană din Flandra. Vremea era groaznică, cu noroi peste tot. În următoarele două luni, peste două sute cincizeci de oameni au murit în încercarea de a cîştiga doar trei mile de pămînt aflat sub ocupaţie germană.

Bătălia aproape că nici nu a avut loc.

Cu patru luni înainte, şaptezeci şi opt de regimente franceze, înflăcărate de văpaia bolşevismului, se răsculaseră. Cît îl priveşte pe soldatul Toplis din serviciul sanitar al armatei regale, el dezertase deja. Trimis în aprilie să se alăture bătăliei pentru Arras, fugise alături de alţi dezertori – francezi, englezi şi germani laolaltă – care au supravieţuit în mijlocul labirintului de tranşee de pe bătrînul front de luptă de la Somme. Revolta franceză se răspîndise atît de mult, încît doar britanicii mai rămăseseră în luptă pînă în toamnă, chiar şi ei deziluzionaţi. Nu era vorba doar de măcelul din linia întîi, dar și de violenţa şi brutalitatea regimului din taberele militare, precum cea de la Etaples.

de vîrstă. O medicină care se bazează pe energia pacientului aflat în diagnosticare/ terapie. Se intervine pe cauza perturbării energetice la nivel de celulăorgan-sistem, fără utilizarea sau recomandarea unor medicamente de sinteză. Terapiile debutează cu măsurarea energiei pacientului, energie care atestă starea de sănătate. Dacă bazinul energetic este în echilibru, sîntem feriți de diferite șocuri, precum cel cardio-respirator. Organismul dispunînd de un boost de energeie necesar, știe asemenea unui contabil priceput cum și unde să redistribuie energia în organism, să întrerupă fenomenul de autodistrugere și să reechilibreze organismul.

Sănătatea reprezintă o comunicare energetică echilibrată între celulele corpului, pe cînd boala este o dereglare în cîmpul informațional energetic.

Omul modern are nevoie de terapii personalizate, care să îl reechilibreze energetic. Modul de viață al fiecăruia dintre noi s-a schimbat enorm în ultimul timp, alimentația de asemenea, iar accesul la informatii a luat un avînt nemaîntîlnit. Desigur, toate acestea ne generează un stres pe care nu fiecare îl poate

Iar Toplis se afla acolo pentru a ocupa rolul principal în cadrul unei răzvrătiri atît de severe, încît ameninţa efortul de război al britanicilor şi începerea bătăliei pentru Passchendaele. Ajungînd la Etaples la începutul lunii iunie, s-a alăturat Sanctuarului – o comunitate de dezertori ce supravieţuiseră în peşteri şi mine din jurul oraşului Camiers. Zilnic, ei se amestecau în rîndul trupelor obişnuite, furau raţii de mîncare şi recurgeau la tot felul de şiretlicuri şi escrocherii pentru a cîştiga bani. Deghizat ca maior sau uneori căpitan, Toplis se plimba liber prin confuzia din tabără, unde instructorii armatei erau dispreţuiţi de toţi soldaţii. Supravieţuitorii de pe front desconsiderau corpurile de ofiţeri britanici, în timp ce australienii, care nu respectau pe nimeni şi nimic, încurajau răzvrătirea în rîndul regimentelor scoţiene, care erau în special rău tratate de către instructorii în mare parte englezi. Starea de spirit nu s-a îmbunătăţit deloc nici cînd comandantul de brigadă Andrew Thomson le-a ordonat bordelurilor locale să nu mai primească soldaţi.

La 9 septembrie 1917, soldatul Harry Reeve, poliţist militar, 1-a împuşcat mortal pe caporalul Wood din regimentul de scoţieni Gordon Highlanders, pentru că vorbise cu o fată pe care o cunoştea de la Aberdeen, în timp ce se descheia la tunică. Scoţienii au fost cuprinşi de furie. Primind ajutorul australienilor, au început să tragă focuri de armă prin tabără. Ofiţerii, printre ei şi Thomson, au primit ordinul de a pleca sau riscau să fie arşi de vii. Poliţia militară devenind acum ea cea vînată, mulţi răzvrătiţi s-au alăturat comunităţii de dezertori.

Toplis preia în aceste momente controlul, conducînd o coloană de dezertori şi răzvrătiţi înapoi în tabără, pentru a-i elibera pe prizonierii ţinuţi în detenţie. În vreme ce Thomson este prins şi blocat într-o maşină, Toplis (îmbrăcat ca un soldat – ceea ce şi era, în realitate) îi dictează condiţiile în care răscoala poate lua sfîrşit. Acestea includeau înlăturarea poliţiei militare, hrană şi condiţii de trai mai bune. Întîlnindu-l pe Horatio Bottomley, redactor al publicaţiei John Buh şi campion al soldaţilor (întîmplător, la Etaples), Toplis a mai cerut şi mărirea soldelor. În timp, toate aceste condiţii au fost îndeplinite.

În mijlocul haosului ce făcea ravagii, trupe din afară au fost trimise să înăbuşe răscoala, dar au refuzat să deschidă focul asupra camarazilor. S-au pus la dispoziţie cantităţi mai mari de hrană şi solde mai bune, dar după trei zile rebeliunea tot nu luase sfîrşit. Thomson ceda fiecărei condiţii impuse de Toplis. (va urma)

STUART GORDON

gestiona corespunzător. Tratamentele care au la bază medicina energo-informațională sînt în măsură să descifreze debusolările energetice din corpul pacientului și să le regleze așa cum are nevoie pacientul aflat în terapie.

Terapeuții noștri readuc organismul în echilibru, refac comunicarea energetică, iar imunitatea și metabolismul se reglează după necesitatea proceselor fiziologice din corp.

Este recomandat ca și persoanele vîrstnice să apeleze la acest gen de terapii. A da o șansă corpului să se echilibreze energetic atrage îmbunătățirea calității vieții fiecăruia.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Mistere

ORIZONTAL: 1) Țin locul cald; 2) Adus pe calea cea dreaptă; 3) Eroare fără dubii! – Creierul munților – Vedete la debut!; 4) Comunitate nomadă – Om de lut; 5) A trata cu răceală; 6) Bîntuit de gînduri necurate –Moment de vîrf; 7) Stau... de vorbă – Apă vie; 8) Sînt în plus. Dar și în minus (fem.) – Ouă sparte!; 9) A face apel la judecată – De sine stătător; 10) Aflat la nivelul solului – Drumuri de urmat.

VERTICAL: 1) Ține de urît (fem.); 2) Fiică adoptivă – Om în fașă; 3) Trei jumătate! –Toate cele care au fost (sg.); 4) Statul pe nisip –Apăsat de greutăți; 5) Își caută drumul; 6) În plin filaj! – Menționat pentru abateri; 7) Aflat sub tutelă – Tren fără locomotivă!; 8) Caz clasat! – Puse în siguranță – Meci deschis!; 9) Ținuta lacheului – A face ceva lăudabil; 10) Tot timpul (pl.).

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CONCLUDENTE” 1) INCATUSATE; 2) MARTIRIZAT; 3) APE – NASURI; 4) G – TUT – TRAC; 5) ILICITA – GA; 6) NA – ETERNA; 7) ATON – NEANT; 8) TIPICI – TAR; 9) IN –COSTITA; 10) VENIT – CEAS.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXVI)

Capitolul 5 - În mîna Securității... (1)

De la revenirea din excursie, Iulia își petrecu următoarele zile pînă pe 22 august studiind arhiva de la Biblioteca Centrală de Stat, fără să găsească nimic important. În dimineața zilei de 23 august se trezise în strigătele de „lapte dulce, lapte” ale țăranilor care-și vindeau marfa prin București. Se duse în bucătărie ca să pregătească micul dejun pentru ea și pentru Tudor, alături de care urma să participe la festivitățile din acea zi, ocazionate de sărbătorirea Zilei Naționale a României. Mîncară repede și se repeziră pe ușă afară fiindcă la ora 9 începea defilarea și trebuiau să se întîlnească cu colegii lui. Ajunseră la timp. Toți aveau steaguri ale țării în mînă și pancarte cu lozinci de glorificare a păcii, a partidului și a conducătorilor. Porniră unul lîngă altul pe Bulevardul Aviatorilor, dinspre Piața Charles de Gaulle – cum o știa Iulia – spre Piața Victoriei, unde se afla tribuna oficială. Fata era impresionată de fastul și de mulțimea oamenilor prezenți. Blocurile de paradă, cum îi spusese Tudor că se numeau, respectau o anume ierarhie. Reprezentanții marilor fabrici cu zeci de mii de angajați deschideau coloana, urmați apoi în ordinea importanței de restul. Existau care alegorice instalate pe camioane proaspăt vopsite, îmbrăcate în tricolor şi care purtau, spre exemplu, croitoresele cu tot cu mașinile de cusut, pentru a lucra de-a dreptul atunci cînd urmau să treacă prin fața tribunei oficiale. Mai erau femei îmbrăcate în costume populare ce purtau coșuri cu fructe reprezentînd bogățiile agricole ale țării, dar și bărbați care duceau pe umeri piedestaluri de lemn pe care se aflau tablouri de mari dimensiuni ale conducătorilor de atunci ai țării, printre care Iulia îl recunoscu pe Nicolae Ceaușescu, cel care avea să încheie în 1989 seria președinților comuniști ai României, sau atleți în carne și oase ridicînd o halteră sau mînuind alt instrument sportiv.

Pînă ajunseră în fața tribunei oficiale dură cam 40 de minute și acolo Iulia putu să-l vadă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej salutînd mulțimea. Trecură spre Calea Victoriei unde blocul de defilare se împrăștie. După ce își luară „la revedere” de la colegii lui Tudor, cei doi rămaseră singuri și fata, vrînd să-și aranjeze interiorul genții, îi dădu lui Tudor telefonul mobil să-l țină, iar băiatul prevăzător îl băgă în buzunarul de la spate al pantalonilor. Cînd fata vru să i-l ceară ca să-l pună la loc, auzi o voce lîngă ei:

– Ce mică e lumea, nu-i așa?

Priviră în direcția vocii și avură surpriza să-l vadă pe Aurelian, prietenul lor din excursie.

– E mică, într-adevăr, spuse Tudor bucuros de întîlnire dînd mîna cu amicul lor, care-l întrebă:

– Ați fost la paradă?

– Da, am fost cu colegii de la Biblioteca Centrală și am luat-o și pe Iulia cu mine.

Aurelian se întoarse spre fată și o întrebă:

– Ți-a plăcut defilarea noastră?

– Da, foarte frumos totul, sînt încîntată – răspunse fata.

– Ei bine, atunci te invit cu mine să defilăm împreună. Vrei?

– Așa, numai noi doi... fără Tudor... nu se poate –răspunse ea pe un ton glumeț.

– Nu cred că Tudor va avea ceva împotrivă, veni răspunsul extrem de serios, însoțit de o legitimație cu coperți cartonate, pe care Aurelian le-o arătă și pe care citiră următoarele cuvinte: „Direcția Generală a Securitatății Statului”. Ridică privirea întrebătoare către bărbatul din fața ei și spuse:

– Ce înseamnă asta?

– Asta înseamnă că ești arestată.

– De ce? Dar ce-am făcut? – ridică tonul fata, în timp ce Tudor privea paralizat de frică.

– Colaborezi cu rețelele de crimă organizată care aseară în capitala Franței au comis o tentativă de asasinat asupra președintelui de Gaulle și te afli în posesia unor secrete de stat ale Republicii Populare Române. E suficient? – întrebă ironic Aurelian.

– Ah, despre asta e vorba? – se miră cu naivitate fata. Păi dacă-i așa atunci te pot lămuri pe loc, continuă ea.

– Prefer să mă lămurești la mine la birou. Dai o declarație și ești liberă să te întorci la Tudor, răspunse el zîmbind. Iulia se uită spre iubitul și-i spuse: – Sînt convinsă că e doar o neînțelegere. Du-te acasă și așteaptă-mă. Am să vin și eu îndată ce termin cu ei.

Apoi îl luă în brațe și-i șopti la ureche: „Ascunde telefonul și continuă să cauți”. Se desprinse din îmbrățișarea lui și, întorcîndu-se spre Aurelian, spuse liniștită:

– Gata, domnule securist, haideți să mergem.

Ofițerul se încruntă puțin auzind apelativul „securist” dar, nedorind să atragă atenția, o conduse cîțiva pași spre o Volgă neagră parcată la bordură în care se urcară amîndoi, mașina demarînd sub privirile îndurerate ale lui Tudor.

Ajunși la sediul D.G.S.S. situat pe str. Lipscani, în spatele Magazinului Victoria, urcară la etajul frumoasei clădiri baroce, de altfel un adevărat palat, unde îi aștepta căpitanul Pavelescu. Încăperea în care intrară nu era mobilată avînd doar o masă de lemn cu două scaune de o parte și de alta. Pe masă se găsea o mașină de scris, un telefon și o lampă. Odată intrați, Aurelian o invită pe Iulia să stea jos și i-l prezentă pe superiorul său, cu care fata se afla acum față în față. Acesta o privi lung cîteva clipe apoi spuse:

– Domnișoară Iulia, avem o problemă. Poate fi o confuzie sau nu. Te-am adus aici să ne explici și nouă cum se face că ai știut de petrecerea a două evenimente extrem de importante: moartea unei celebre actrițe și tentativa de asasinat a președintelui Franței cît și despre proiectul hidroenergetic pe care-l avem în derulare cu tovarășii iugoslavi.

Fata tăcu cîteva secunde căutîndu-și cuvintele. Era extrem de emoționată, fiindcă știa că odată intrată în această instituție greu își va recăpăta libertatea. Citise romanul lui Marin Preda – „Cel mai iubit dintre pămînteni”, văzuse filmul „Poarta Albă” și era avertizată. Înțelesese că din acel moment trebuia să-și joace cartea cît mai bine, pentru a scăpa cu viață.

– Tovarășe căpitan, o să vă spun.

– Așa repede? – se miră rîzînd căpitanul. Ia să auzim.

– Știu despre aceste lucruri exact de acolo de unde știu că, spre exemplu, peste două luni din acest moment lumea se va găsi în pragul războiului atomic între ruși și americani.

Căpitanul se uită la ea și începu să rîdă în hohote. Apoi o întrebă pe un ton foarte serios:

– Și cine va cîștiga?

– Pacea mondială, că tot vă place dumneavoastră să o pomeniți – răspunse fata zîmbind, apoi continuă. Vom cîștiga toți, fiindcă sovieticii își vor retrage rachetele nucleare pe care tocmai le aranjează în Cuba, pentru ca Kennedy să și le retragă pe ale lui din Turcia, ceea ce o să și facă anul viitor prin primăvară.

Cei doi ofițeri de securitate schimbară între ei priviri care parcă spuneau „fata asta e nebună”, apoi Aurelian o întrebă:

– Am impresia că nu ne-ai spus de unde ai informațiile astea.

– Așa e, nu v-am spus – zise Iulia.

– Ei, și nu ne spui? – insistă el.

– Ba da, cum să nu? Le am dintr-o carte.

– Carte? Ce carte? – se miră căpitanul Pavelescu.

– Cartea de istorie de clasa a VIII-a – răspunse Iulia zîmbind.

În momentul următor, o palmă o izbi violent peste obrazul stîng, urmată de una peste cel drept. Îl auzi pe Aurelian urlînd:

– Fă, tîmpito, dacă tu crezi că noi ne jucăm aici, te bat pînă faci pe tine, ai înțeles? Zi de unde ai tu informațiile astea!

Iulia era descumpănită, fiindcă nu se așteptase la reacția aceea. O ardeau obrajii de la loviturile încasate și-i dădură lacrimile de furie, de neputință și de nedreptatea care i se făcea. Ridică privirea spre Aurelian și-l întrebă țipînd:

– De ce dai, mă, de ce dai? Ce ți-am făcut?

– Ce mi-ai făcut? – veni răspunsul șuierat al acestuia. Ce mi-ai făcut? Răspunzi la mișto, îți bați joc de mine și de tovarășul căpitan și ai impresia că o să-ți răbdăm comportamentul?

Foşnet iluzoriu

Iluzionistul și-a desfăcut brațele

Arcuindu-le într-un cerc imperfect

Prin care, minune, treceau păsări în zbor

Porumbei, cocori, albatroși, dar și îngeri...

Zborul foșnea simfonic, între liră și orgă

Armonizînd cuvintele în arii astrale

Suspendate în meditații autumnale...

Iluzionistul mîngîia cerul

Încărcîndu-și mîna

Cu aur solar, cu azur stelar

De nu mai știam de este zi sau noapte...

Nedumerit mă-ntrebamː

„Să fie chiar el, vînzătorul de iluzii?”.

LIVIU ZANFIRESCU

– Dacă vreți să auziți ce am de spus, o să răbdați –răspunse ea cu tot curajul pe care și-l putuse aduna.

– Las-o, Aureliene, să vedem ce spune – interveni superiorul lui și apoi continuă. Zi, domnișoară, în ce carte de istorie de clasa a VIII-a scrie așa ceva?

– Într-una tipărită în anul 2014, spre exemplu, atunci cînd am învățat eu la școală Istoria României – răspunse fata.

Lovitura care urmă o azvîrli jos de pe scaun. O durea capul și era amețită, dar se ridică pe palme și pe genunchi ca să-și tragă un pic respirația, timp în care auzi iar vocea lui Aurelian:

– Tu încă nu ai înțeles că dacă mai continui așa nu e bine?

– Ba da, am înțeles, că și despre cei ca tine scria în cartea aia: brute cretine și fără minte – îl jigni ea. Piciorul pe care-l primi în coaste îi tăie respirația și-i provocă tusea.

– În stilul ăsta KGB-ist s-ar putea să mă omorîți și nu veți mai afla ce vă interesează.

Căpitanul Pavelescu se ridică de la birou și veni către ea. O apucă de braț ajutînd-o să se ridice și așezînd-o la loc pe scaun. Rămase în picioare lîngă ea zicînd sarcastic:

– Colegul meu e puțin prea impetuos. Te rog să-l scuzi. Nu suportă imperialiștii și spionii, zise el zîmbind. Să revenim la ce spuneai, fiindcă eu am înțeles că dumneata vii din anul 2014. Am înțeles bine?

– În anul 2014 eram clasa a VIII-a. Între timp au trecut 4 ani de liceu și 4 de facultate, adică 2022 –răspunse Iulia.

– Tu vrei ca eu să cred asta?

– Așa stau lucrurile. Cum altfel aș fi putut ști despre moartea lui Marylin și despre atentatul asupra președintelui Franței sau despre construcția barajului de la Porțile de Fier?

– Fiindcă ai legături cu crima organizată și cu spionajul internațional – răspunse calm Aurelian.

– Pe bune? – izbucni Iulia. O fată de 22 de ani are legături cu crima organizată și pe deasupra e atît de importantă în organizație că are acces la secrete de top cum sînt cele pe care tocmai vi le-am servit? Ia mai gîndiți-vă puțin – încheie ea.

– Ceea ce spui pare logic – răspunse căpitanul – iar dacă e așa, dacă dumneata chiar vii din viitor, spune-ne cine a fost autorul tentativei de asasinat ca să te credem și să te lăsăm să pleci

– Jean Bastien Thyri, un locotenent-colonel de aviație – veni răspunsul.

– Perfect, o să verificăm și cînd vom avea o concluzie te chemăm noi.

– Pînă verificați vor trece patru luni că doar prin ianuarie anul viitor îl vor prinde – răspunse Iulia. Pot pleca?

– O să te conducă tovarășul locotenent Mureșan într-o cameră să dormi un pic și vorbim după aceea.

– Deci rămîn prizonieră – spuse ea încet.

– Prizonieră nu... încă – răspunse căpitanul privind-o gînditor.

Ajunse într-o cameră cu un pat unde se și trînti extenuată dorindu-și să adoarmă cît mai repede fiindcă știa că orele următoare vor fi extrem de dure pentru ea. (va urma)

nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Facebook: Tribunul

Singura soluție, înc-o revoluție

În perioada 28 – 31 august 2023, a fost realizat, pe un eşantion de 1.030 de respondenţi, din rîndul populaţiei adulte, rezidentă în România, în vîrstă de peste 18 ani, un sondaj de opinie. Un sondaj de opinie care ne spune ce mai cred românii despre anumite lucruri, acum, în prag de an electoral. S-o luăm metodic. Prima întrebare: România organizează, în 2024, patru tipuri de alegeri. Care sînt cele mai importante în opinia ta? Rezultatele, în ordine descrescătoare, au fost următoarele: alegerile prezidențiale, alegerile locale, alegerile europarlamentare, alegeri parlamentare. Constat că problema importanței

alegerilor prezidențiale, pe care am identificat-o pe cînd eram student la Facultatea de Științe Juridice, a rămas aceeași. Noi sîntem o republică parlamentară, unde șeful executivului, adică cel care crește salarii, pensii sau prețuri, e primul-ministru, nu președintele. Am fost obișnuiți în comunism cu un tătuc, apoi, după Revoluția din decembrie 1989, obiceiul s-a perpetuat și s-a transmis generațiilor următoare.

(continuare în pag. 22) n.m.

ETICHETA

Poteca Zelenski

În anii războiului din Vietnam, cînd americanii se luptau eroic să oprească extinderea comunismului în Asia de sud-est (aia credeau ei), nordvietnamezii infiltrați în sud erau constant aprovizionați cu arme și muniție de către cei rămași la bazele de acasă. Ruta de aprovizionare era prin Laos, printr-o zonă denumită „Poteca Ho Si Min”, după numele revoluționarului și mai apoi președintelui din Vietnamul de Nord.

Poteca în sine era de fapt un labirint de drumuri prin care armele curgeau spre soldații VietCong aflați în sud. Firește că în momentul în care și-au dat seama de asta, americanii s-au pus pe bombardamente timp de zece ani, între 1964 și 1973. Echivalentul unui avion încărcat de bombe a fost aruncat la fiecare 8 minute, 24 de ore pe zi, timp de 9 ani.

(continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

Începutul sfîrșitului

motto: ,,Cărbunele, oricît l-ai spăla, tot negru rămîne” (Proverb)

La începutul anului 2021, în Mongolia, o mămică a fost mutată de urgență la alt spital, drumul de la ușa unității pînă la ambulanță fiind parcurs pe jos, prin zăpadă și ger. A fost un coșmar pentru biata femeie, care a alunecat de cîteva ori cu copilul în brațe. În urma acestui incident, ministrul Sănătății și prim-ministrul Guvernului mongol și-au dat demisia!

Cam în aceeași perioadă, în România au ars de vii 19 oameni în incendiul de la Institutul ,,Matei Balș”. Ei și ce? A fost pentru prima dată? S-a uitat, cumva, ce este acela un spital? „Acolo ne naștem, din nou, sau murim/ Ne ducem acasă sau la țintirim” (Corneliu Vadim Tudor). De fapt, în ultimii ani, anormalul a devenit normal și viceversa. Luați exemplul iresponsabilului Iohannis care, în loc să convoace C.S.A.T.-ul pentru a declara stare de urgență, s-a dus la ski, fără pic de remușcări. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Domn’ prezident-tiran-rentabil/ Nu ați ezitat și n-ați lăcrimat deloc/ Și acest popor român, nerentabil,/ A fost trădat scurt și univoc”.

De reținut că acest Klaus Iohannis este ipocritul care, după ce ne-a aburit cu ,,România educată” și ,,Țara lucrului bine făcut”, ne-a anunțat, cu zîmbetul său sardonic, că ,,România a eșuat”. Așadar, ne-am convins cu toții că acei români ,,educați”, despre care ne vorbea Iohannis, nu sînt decît analfabeții funcțional care, de ani buni, ne-au plasat pe primul loc în Europa. De fapt, pe primul loc sîntem la mai toate nenorocirile, cum ar fi acele explozii de la Crevedia, produse, mai mult ca sigur, din vina unui analfabet funcțional, care a aprins un chibrit să vadă dacă mai este gaz în cisterna pe care o descărca. Ce a urmat? Iadul pe Pămînt, dar noroc cu Iohannis, care ne-a spus că ,,trebuie să stingem focul și să ne ocupăm de victime!”. Vă dați seama ce s-ar fi întîmplat dacă acest îndemn nu ar fi venit atît de urgent? Cu siguranță, pompierii și medicii s-ar fi dus glonț la botezul din celălalt capăt al localității. S-au creat și ,,celule de criză”, dar nu la pușcărie, apoi s-a activat ,,milogeala către UE”, la modul ,,Avem cîțiva arși, dar nu avem unde să-i internăm!”. Nici nu e de mirare, pentru că, la noi, ,,Așa-i spitalul: un bîlci de proporții/ Uzină a vieții, dar, vai, și a morții!/ Acolo e iad: ies flăcări, disperare și jale/ Mă rog, zi de zi, pentru cei din spitale” (Corneliu Vadim Tudor).

Unde mai punem și faptul că se tot vorbește de o reconstituire a celor întîmplate, motiv pentru care Iohannis se consultă zilnic cu oficialii austrieci, germani ș.a., iar după modul cum gesticulează, pare a fi foarte convingător. Din păcate, Serviciile, care au înregistrat tot, nu au reușit să traducă concluzia străinilor cu privire la prestația prezidentului: ,,Izbită-te-n zidăn!”.

VALENTIN

TURIGIOIU

Şcoala

românească: la trecutu-i

falnic, jalnic viitor... (II)

Am sunat-o pe Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei, cerîndu-i, în mod oficial, să-mi dea numele profesorilor evaluatori. Invocînd tot felul de motive, ea a refuzat. E treaba ei. Dar nu vom face nici un progres în felul acesta. Acei profesori se vor crede intangibili, vor tortura limba română şi logica pe mai departe, iar copiii şi părinţii vor trăi noi şi noi drame. Matematic se va întîmpla aşa. Textualismul şi alte prostii postmoderne i-au zăpăcit de cap pe aceşti profesori. Ei complică cele mai simple lucruri şi noţiuni pentru că aşa e moda, uitînd care e scopul real al educaţiei.

În vacanţa de Paşte am fost la Braşov, cu familia. Am avut nişte oaspeţi la masă, cu copii aflaţi în pragul Bacalaureatului. Familiile respective erau îngrijorate. Şi pe bună dreptate. Indiferent cît de bine s-ar pregăti aceşti adolescenţi, chiar cu meditatori, ei tot se vor confrunta cu riscul unor accidente neprevăzute, care îi vor încurca. Şi asta pentru că există profesori care vor să se remarce, ei, să fie, ei, protagoniştii examenului. Şi atunci, se scarpină cu mîna stîngă după urechea dreaptă.

Vorba aia: de ce să fie simplu cînd se poate complicat?

I-am telefonat ministrului Educaţiei, Sorin Câmpeanu, căruia i-am spus că ar fi o adevărată tragedie naţională dacă ar cădea, din nou, la Bacalaureat, zeci de mii de elevi. „Verificaţi bine logica şi justeţea întrebărilor

– l-am rugat. Dacă, prin absurd, acum ar da examen Mitzura Arghezi şi i-ar pica drept subiect opera tatălui său, ea ar cădea cu brio!”. În opereta „Vînt de libertate”, de Dunaevski, un duet sună aşa: „Noi sîntem profesori/ Şi examinatori/ Atoateştiutori/ Şi-atotcunoscători./ Sînt spaima candidatului/ În faţa subsemnatului/ Toţi tremur’ ca piftiile/ Cu miile eu îi trîntesc, de-i zăpăcesc” (citat din memorie).

Îmi amintesc, cu multă duioşie, de învăţătorii şi profesorii mei. De cîte ori trec pe lîngă şcolile pe care leam urmat am o strîngere de inimă. Mă gîndesc la întîia mea învăţătoare, Maria Uţă, de la Şcoala Elementară 147, de la Şină, pe Calea 13 Septembrie. Apoi, după 4 ani, am învăţat la Şcoala 36, de pe Drumul Sării, unde m-au format profesoare ca doamnele Velichi (Istorie), Augustina Barbilian (Geografie) ş.a. La Liceul Sf. Sava (Nicolae Bălcescu) am sorbit luminile slovei de la oameni ca Mihai Bărbătescu (Limba şi Literatura Română, dar şi Cenaclul şcolii), Luiza Reican (Materialism dialectic şi istoric), Sighitiu (Muzică), Ioana Cosma (Istorie, directoarea şcolii). Toţi au fost nişte oameni minunaţi, care au avut răbdare cu noi, fiind excelenţi pedagogi, ei înşişi părinţi cu vocaţie. Iar cei care au urmat, ca mine, cursurile de la Sf. Sava ştiu bine despre ce vorbesc, pentru că şi ei au beneficiat de educaţia primită acolo. Numele colegiului nu vine de la vreun Sava martirizat – ci de la Savaot, alt nume al lui Dumnezeu.

O spun cu tărie: generaţia anilor ’60-’70 a prins perioada de aur, care, din păcate, nu se va repeta. Acei profesori au dispărut demult, sînt ţărînă sau cenuşă, dar roadele abnegaţiei lor se văd pretutindeni.

Singura soluție, înc-o revoluție

(urmare din pag. 21)

Prin urmare, continuăm să acordăm președintelui o importanță pe care nu o are și, în loc să votăm cu grijă la alegerile parlamentare, fiindcă ele indică partidul ce va guverna, noi ne batem cine să fie președinte.

O fi din cauza tradiției noastre seculare care demonstrează că ne trebuie un păstor cu mînă de fier care să ne treacă uneori cu forța peste pragurile timpului, așa cum au fost Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Horea, sau Ferdinand I? Posibil, dar cred că ar fi timpul să începem să în vățăm regulile jocului democratic și să ne alegem cu mai multă grijă păstorul.

Pe de altă parte, mă bucur să constat că alegerile europarlamentare vin imediat după cele locale, deși, așa cum veți vedea, e doar o impresie falsă cea conform căreia ne dăm seama de importanța acestor alegeri pentru România.

A doua întrebare: Cît de interesat sînteți de evenimentele politice din România? Răspunsurile, în ordinea descrescătoare, au fost următoarele: Nu sînt interesat, rareori sînt interesat, foarte interesat, mă interesez ocazional.

Observ dezinteresul total pentru politică manifestat de majoritatea cetățenilor și-l consider absolut justificat. Eu însumi, dacă nu ar trebui să scriu aceste articole săptămînale aici, nu m-aș mai fi uitat la politică absolut deloc. În primul rînd, fiindcă am văzut toate partidele politice „la lucru”, cum se spune, și îmi e clar ce e de capul lor. Observ că marea majoritate a politicienilor noștri sînt interesați de un singur lucru: nu de țară, nu de cetățeni, ci de buzunarele și interesele proprii. Pe lîngă asta, sînt total incompetenți în a conduce țara, nu au cultura necesară pentru asta, sînt niște parveniți ai clasei politice care, după ce că nu au idee despre nimic, nici nu vor să învețe. Durerea cea mare este că am ajuns în momentul în care să nu mai am cu cine vota. Dacă pînă acum am tot votat „contra”, acum nici așa nu mai pot vota, fiindcă oriunde mă uit văd niște figuri pe care nu le doresc în fruntea statului. Dacă eu, care mă mai interesez cît de cît de mersul politicii, am această părere, cum să mă mir că 34% dintre români nu sînt interesați de politică?

A treia întrebare: Cîtă încredere aveți în următoarele instituții? În ordine descrescătoare s-a

răspuns astfel: Biserică, NATO, Armată, Pompieri, Uniunea Europeană, Poliție, Guvern, Președinție, Parlament, Sindicate.

Nu mă miră că Biserica rămîne pe primul loc, fiindcă nu ne-am pierdut credința în Dumnezeu și asta ne salvează de o grămadă de belele, dar mă mir că NATO a trecut înaintea Armatei naționale. Poate fiindcă de doi ani de zile la televiziuni ni se spune permanent cît de minunat e NATO și cum ne apără el pe noi de rele, lucru de care eu nu aș fi chiar așa de sigur. Autoritățile statului român sînt la coada listei pe care o încheie, ducînd lanterna roșie sindicatele, lucru absolut firesc ținînd cont de prestația foarte slabă pe care o au de ani de zile și care s-a văzut foarte bine la greva profesorilor. Niște indivizi care-și iau banii degeaba.

A patra întrebare: Cîtă încredere aveți în următoarele personalități politice? Gradul de încredere este în ordine descrescătoare acesta: Gabriela Firea, Patriarhul Daniel, Mircea Geoană, Marcel Ciolacu, Cătălin Drulă, Mugur Isărescu, Codruța Kovesi, George Simion, Klaus Iohanis, Nicolae Ciucă, Rareș Bogdan, Ludovic Orban, Gheorghe Piperea, Cristian Popescu Piedone, Nicușor Dan, Dacian Cioloș, Victor Ponta, Kelemen Hunor.

După părerea mea, înșiruirea de nume, de la locul 2 în jos, putea fi oricare, pentru că nu contează în ce ordine îi pui pe toți oamenii ăia, că tot nu sînt în stare de nimic. Cred că cei chestionați au spus primul nume de om politic care le-a trecut prin cap sau pe care și l-au amintit, nu că ar avea neapărat încredere în el, și uite așa a rezultat un clasament. Ce e cu adevărat important aici e faptul că Gabriela Firea își împarte primul loc cu Patriarhul, deși a fost tăvălită foarte grav în scandalul azilelor de bătrîni, scandal pe care nu l-am urmărit absolut deloc fiindcă nu mai mă uit de aproape 9 ani la televiziunile din România decît pe canalele de sport și fiindcă eram sigur că tot circul a avut drept scop îndepărtarea sa de la candidatura pentru postul de Primar al Bucureștiului, unde probabil l-ar bate rău pe Nicușor Dan. Faptul că între românii chestionați s-au găsit mulți care să nu-și fi pierdut încrederea în ea înseamnă că mașina de propagandă a eșuat în acest caz și că majoritatea am început să înțelegem mai multe decît lăsăm să se înțeleagă.

Aceleaşi cuvinte de laudă am şi pentru profesorii de la Facultatea de Filozofie, pe care am urmat-o în perioada 1967-1971: Miron Constantinescu, H.H. Stahl, Virgil Constantinescu-Galiceni, Stela Cernea, Leon Ţopa (sociologie), Alexandru Valentin, Ion Banu, Alexandru Boboc (Istoria Filozofiei), Athanase Joja (logică), Gheorghe Dolgu (Economie), Mihai Golu (Cibernetică), Paul Popescu-Neveanu şi Mielu Zlate (Psihologie) ş.a. De altfel, în biroul meu de acasă am, pe perete, fotografia pe care anii I şi II de la Sociologie au făcut-o, în iulie 1968, la Slatina, în curtea Liceului Radu Greceanu (pe care îl absolvise tata, în anii ’30): în mijlocul nostru se află Miron Constantinescu şi H.H. Stahl. Mă uit la ea cu nostalgie. Au trecut 47 de ani de atunci. O viaţă de om. Ne-au murit şi profesorii, şi o parte din colegi: Mircea Bunea, Ion Mihăilescu, Mariana Buruiană… Dumnezeu s-o ierte. În postfaţa pe care mi-a scris-o la volumul meu de debut („Poezii”, 1977) Eugen Barbu era încîntat că am făcut „şcoală bună”. Pentru el, un copil de tîmplar sărac, într-o epocă de mari inechităţi sociale, aşa ceva impunea respect. Abia acum pricep, în toată profunzimea ei, această expresie: „şcoală bună”. Acesta e secretul întregii mele cariere. Fireşte, alături de zestrea genetică, pe care o datorez părinţilor, şi de puterea de muncă. E o problemă de destin. Ce forţă irepresibilă m-a făcut pe mine, un copil amărît, care n-avea nici măcar ghete, să mă duc zi de zi, pe ploaie, pe zăpadă sau arşiţă, timp de mai bine de 20 de ani, la tot felul de şcoli, fie la Bucureşti, fie la Viena?! Numai Dumnezeu ştie.

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR, 6 mai 2015

A cincea întrebare: Dacă mîine ar fi alegeri europarlamentare cu ce partid ați vota? Pe primele trei locuri s-au situat AUR, PSD ȘI PNL.

Ar trebui să mă bucur că AUR, partid care face parte din Grupul Conservator European, merge să-i întărească poziția lui Cristian Terheș. Pot spune că românii au înțeles cît de important e să întărim aripa conservatoare a UE și s-o slăbim pe cea progresistă, dacă nu aș ști că această preferință pentru AUR e de fapt consecința creșterii acestui partid în preferințele electoratului la modul general, nu în particular al UE. Această opinie îmi e întărită de întrebarea a zecea, referitoare la influențarea deciziilor UE de rezultatele alegerilor europarlamentare din România, unde majoritatea celor întrebați au zis că NU.

În continuare, la întrebarea a șasea, distanța dintre românii care consideră că țara merge într-o direcție greșită și cei care consideră că direcția e bună, e de doar două procente, ceea ce e îngrijorător. Întrebarea cu numărul șapte ne arată că, într-adevăr, nu ne interesează evenimentele politice, fiindcă românii, după ce au afirmat că alegerile prezidențiale sînt cele mai importante. acum ne spun că Insituția cea mai importantă în deciziile economie ale României este Guvernul. Păi și atunci de ce considerați că alegerile prezidențiale sînt cele mai importante și nu cele parlamentare? Fiindcă nu vă informați și nu studiați lucrurile în profunzime ci doar la nivel de bîrfă și emoțional.

Întrebările numărul opt și numărul nouă ne certifică faptul că românii știu că există state ale UE care-și păstrează suveranitatea și vor ca prevederile Constituției României să prevaleze în fața celor ale UE. Într-un stat normal, clasa politică ar ține cont de dorințele poporului, dar cum noi trăim într-un stat anormal, acestea sînt ignorate.

În concluzie, sîntem sătui pînă peste cap de clasa politică românească, motiv pentru care nu ne mai interesăm nici măcar de consecințele votului nostru pe care-l dăm așa cum simțim pe moment. Simțirea asta de moment ne-a adus însă mereu belele. Am votat mereu cu sentimentele și așa ne-am ales cu Băsescu și Iohannis, cu PSD și PNL, iar acum, din disperare, o să ne alegem cu AUR, al cărui eșec la guvernare va da apă la moară adversarilor naționalismului și suveranismului, ceea ce-i va face pe mulți dintre noi să se gîndească la ultima soluție, aia pe care-o strigau „golanii” din Piața Universității din 1990. V-o mai amintiți?

pentru împrospătarea memoriei

Adevăratul extremism (I)

Nimic mai uşor decît să pui ştampile şi etichete, treabă de oficiant poştal, care mînuieşte mii de scrisori şi colete pe zi. Mai are, el, vreme să gîndească? Atunci cînd aplică ovalul, cu cerneală violetă, „Par Avion”, sau „Post Restant”, ori cercurile pe care e înscrisă destinaţia, el o face maşinal, sec, pe bandă rulantă. Cine mai stă să se gîndească la emoţia umană cuprinsă într-un mesaj sau într-un pachet, la petalele unei flori strivite între filele unei cărţi sau la argintul lacrimilor care au „şters” uşor colţul unei pagini? Poate de aceea, una dintre cele mai frumoase bucăţi ale literaturii universale este schiţa lui Cehov închinată unui copil: acesta îi scria bunicului său despre umilinţele pe care le îndura, ca ucenic la o calfă de cizmar, punea acolo toată revolta surdă a sufletului său, adunată în sute de zile şi nopţi de foamete, şi sudalmă, şi bătaie, implorîndu-l pe Dumnezeu din ceruri să facă ce-o şti şi să-l ia acasă, în coliba lor - dar, ce păcat, prichindelul nu ştie adresa lui „papaşa”, aşa că pe plic a scris, naiv, „Bunicului”. Cum să ajungă o asemenea epistolă? Unde să ajungă?

Scriu toate acestea cu durere. Nimic nu mă întristează mai mult decît ştampila aplicată, în mare grabă, pe fruntea unui om. Om care, instantaneu, se metamorfozează în pachet şi poate fi trimis către orice destinaţie, inclusiv în faţa plutonului de execuţie. Săptămîna trecută, am publicat un articol al unui colaborator, despre maniera în care îşi mai omoară timpul, în faţa blocului, unii pensionari. Fiind încă proaspătă o transmisie radiofonică în direct, din Aula Parlamentului, unde mînuisem floreta oratoriei, unii dintre bătrîni şi-au exprimat acordul cu poziţia pe care

Poteca Zelenski

(urmare din pag. 21)

Peste două milioane de tone de muniție au fost lansate de avioanele de război americane în Laos, echivalentul a 0,833 de tone pentru fiecare persoană din țară. Bombardele au distrus mii de sate și au strămutat sute de mii de civili laoțieni, în special de-a lungul graniței de est cu Vietnam. Atacurile au făcut parte din războiul secret al SUA în sprijinul Guvernului Regal Lao și împotriva Pathet Lao, o mișcare politică comunistă din Laos apropiată de comuniștii vietnamezi. În 1975, în ciuda a zece ani de bombardamente americane necontenite, Pathet Laos a ajuns la putere, înființînd Republica Democrată Populară Laos.

V-ați dat seama probabil că aceste cantități de bombe de care e vorba aici sînt mult peste tot ce a făcut Rusia în Ucraina și mă întreb de ce armata americană care a acționat atunci, acolo, nu e judecată pentru crime de război contra populației civile, crime care au pornit și de la Poteca Ho Si Min? În războiul din Ucraina, Rusia joacă rolul avut de SUA în Vietnam, adică stat agresor. Astfel Rusia, face tot ce poate pentru a le limita ucrainenilor orice fel de contact cu lumea din afară, scop în care s-a retras din acordul cerealelor sub motiv că ar fi găsit arme pe vasele ucrainene care transportau cereale. Mă îndoiesc că ucrainenii era așa proști încît să se fîțîie cu navele încărcate de chestii ilegale pe sub nasul inamicilor cînd oricum prin Polonia intră tone de armament. Totuși, cerealele nu pot tranzita Europa din cauză că polonezii, cehii, ungurii le-au interzis ucrainenilor să facă asta ca să nu le afecteze propriile producții de cereale. Atunci, ce au făcut ei? Au început să caute o soluție ca să scoată din țară grînele fără de care populația lumii ar muri de foame. Dar populația Ucrainei nu moare de foame dacă cerealele ei sînt vîndute? Unde ați mai văzut dumneavoastră țară în război care să-și exporte mîncarea? Ciudat, nu? Nu chiar dacă o să recitiți articolul din „Tribunul“ intitulat „Problema grîului”, unde scriam despre firmele multinaționale, mai ales americane, ce dețin mare parte a agriculturii ucrainene.

Din cauza implicării acestor firme străine dornice de profit, s-a găsit calea pe unde grîul și porumbul din Ucraina să plece la export. O adevărată „potecă

am avut-o. Atunci, un fîrtat de-al lor, care strînge cotizaţii pe la P.D.S.R. (aliatul nostru), a rostit: „Vadim ăsta e un extremist ordinar!” Şi „extremist”, şi „ordinar”, cam multe păcate pentru un singur om. De fapt, judecătorul meu improvizat nu ştia nimic despre mine, aşa cum nici eu nu ştiu nimic despre el, decît numele lui, dar asta n-are nici o importanţă. El fusese intoxicat de presa ticăloşită, care, de altfel, şi pe idolii săi de la partidul de guvernămînt îi face albie de porci. Avînd o credinţă oarbă într-un asemenea tip de presă, care îi livrează zilnic, la domiciliu, contra vreo 2 000 de lei pe zi, crime şi violuri după pofta inimii, sărmanul pensionar n-a mai stat să judece cu capul propriu, ci a prelucrat marfa gata ambalată, şi ştampilată de alţii. Nu-l condamn, desigur. Atîta poate mintea lui. În fond, de ce să piardă el vremea încercînd să descifreze universul complex al unui om, cu încărcătura lui de tandreţe şi generozitate, cu frămîntările şi rugăciunile sale, cu dragostea mistuitoare faţă de părinţi, ori faţă de copii şi animale?! Şi nui, oare, mai comod şi mai orgolios să bravezi în faţa partenerilor de table, între două ţigări şi un borcan de iaurt, demonstrînd cum poţi tu, un moşneguţ aparent umil, să demolezi dintr-o mişcare un senator şi şef de partid? Nimic mai simplu decît să trăieşti în imaginaţie: stai pe bancă, în părculeţ, şi îţi imaginează că nu eşti lîngă ghenă, ci la Catedrala în care s-a autoîncoronat Napoleon, la 2 decembrie 1804! Ca prin farmec, totul se metamorfozează. Şi, dacă te concentrezi şi mai mult, pînă la broboane pe frunte, poţi realiza chiar un transfer de persoane, prin timp şi spaţiu: tu, pensionarul, să iei

Zelenski” a fost atunci activată pe modelul celei vietnameze, doar că pe apă, nu pe uscat, și nu trece prin Laos, ci prin România. Iată ce scrie Andrew Higgins, de la The New York Times, care a venit special pînă aici să scrie despre eroismul celor care ajută poporul ucrainean în războiul sfînt contra invadatorilor și în misiunea sa de a hrăni populațiile lumii.

Citez: „Un canal de 40 de mile, cel mai bine cunoscut, în afara cercurilor de transport maritim, ca un magnet pentru observatorii de păsări, este acum o rută crucială care permite cerealelor ucrainene să ajungă în mare, protejate de o umbrelă NATO. După mai bine de două săptămîni blocați în Marea Neagră de nave de marfă care își așteptau rîndul să intre în Delta Dunării pentru a ridica cereale ucrainene, marinarii egipteni au ajuns în cele din urmă la un teren solid weekendul trecut și și-au alimentat stocul în scădere de apă dulce și hrană. Cînd Rusia s-a retras luna trecută dintr-un acord care oferea trecere în siguranță navelor care ridicau cereale în Odesa și în alte porturi ucrainene de la Marea Neagră, Delta Dunării părea să ofere o alternativă relativ lipsită de pericole, dacă este foarte aglomerată. Dar Rusia a încercat de atunci să torpileze această idee, bombardînd și acolo instalațiile ucrainene de încărcare a cerealelor. Canalul a fost cel mai bine cunoscut în afara cercurilor de transport maritim ca un magnet pentru observatorii de păsări și alți iubitori de natură, dar acum atrage atenția Statelor Unite și a Uniunii Europene ca punct strategic, crucial pentru exportul de cereale ucrainene”.

După cum spune și ziaristul american, agresorul a bombardat instalațiile de încărcare a cerealelor din porturile Ismail și Reni la fel ca americanii în Laos, doar că rușii nu au folosit o tonă de bombe pe cap de locuitor și nici nu au bombardat construcții civile, ci în special depozite unde era păstrat armament. Așa cum concluzionează și el, canalul Sulina era cunoscut de iubitorii de păsări și natură, dar acum a devenit punct strategic crucial pentru exportul cerealelor ucrainene și noi ar trebui să plesnim de mîndrie că avem un rol așa important în acest război în loc să protestăm că ni se strică Delta Dunării și că cerealele noastre putrezesc pe cîmp, fiindcă depozitele sînt pline cu cele ucrainene. Națiune inconștientă de rolul istoric pe care-l joacă (cred că dacă mai scriu multe ironii din astea, o să mi se facă greață).

locul împăratului, iar el, împăratul, să fie teleportat în Drumul Taberei, printre blocuri, în postura unui amărît de casier P.D.S.R., fiindcă altfel nici nu merită, de vreme ce, şi el, a fost un „extremist ordinar”.

Iar în vremea asta, adevăratul, nocivul, scandalosul extremism se întinde în văltuci, precum gazul sarin în Metroul din Tokyo. N-aş vrea să împing prea departe în timp exemplificările. Să-l luăm, pentru azi, pe deputatul Adrian Severin. Infractor dovedit: a jonglat cu casele şi vilele, a dat declaraţii mincinoase, a scos mari sume de dolari peste graniţă, a acumulat o mare cantitate de certificate de proprietate, cu permisiunea unei legi strîmbe, pe care tot el o impusese, în 1991. Lucrurile sînt cît se poate de clare: dacă şi aşa ceva se contestă, înseamnă că Legea Gravitaţiei nu e Legea Gravitaţiei, ci a fermentaţiei vinului, iar Pămîntul e pătrat. Între evreul Nachum Nacht, care a încercat să scoată din România 455 de monede de aur, şi evreul Adrian Severin, care a scos valize cu dolari, nu sînt diferenţe esenţiale: doar atît că pe primul l-au prins la graniţă, iar pe cel de-al doilea nu l-a prins nimeni, deşi există acte acuzatoare din belşug. Dar, Adrian Severin n-ar fi el însuşi dacă ar rămîne numai hoţ. El a văzut multe filme cu ilegalişti, aşa că a învăţat bine lecţia nr.1: cum să devii din acuzat - acuzator! Astfel, aidoma oricărui evreu care, prin anii ‘50-’60, mergea pe străzile Germaniei şi se repezea din senin în gîtul vreunui neamţ, urlînd ca un apucat ,,ăsta m-a dus la gazare, mi-a smuls unghiile, vreau despăgubiri” (deşi nu-l văzuse în viaţa lui!) - Adrian Severin se năpusteşte periodic, ca un lup încolţit, la cîinii ciobăneşti care nu l-au lăsat să mai dea iama pe la stînă, bulbucîndu-şi ochii şi strigînd ca un disperat: ,,Fasciştilor!”.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („Politica” nr. din 16 mai 1995)

Totuși, la final, am și eu o nedumerire: toată lumea spune că fără exportul de grîne din Ucraina țările lumii ar muri de foame. Corect? Bun. Am căutat atunci pe internet clasamentul primelor 10 țări producătoare de cereale din lume și iată ce-am găsit pe site-ul cursdeguvernare.ro: 1. China – 615 milioane de tone; 2. sUA – 434 mil. tone; 3. India – 335 mil. tone; 4. Rusia – 130 mil. tone; 5. Brazilia – 125 mil. tone; 6. Argentina – 86 mil. tone; 7. Indonezia – 77 mil. tone; 8. Canada – 65 mil. tone; 9. Ucraina – 64 mil. tone; 10. Bangladesh – 59 mil. tone.

Constat că din prima jumătate a clasamentului fac parte 4 țări membre BRICS alături de Statele Unite și nu pot să nu mă întreb de ce mărețul bastion al democrației mondiale, „țara celor curajoși și casa celor liberi”, nu a mutat „Poteca Zelenski”, de la noi, în Brazilia, în China sau în India, în Franța, că e pe locul 11 în clasament, ori în Canada? De ce nu exportă chiar SUA cereale spre a potoli foamea lumii și trebuie să ne distrugă nouă Delta Dunării și să ne „bage la înaintare” în războiul cu Rusia? Doar fiindcă avem o clasă politică trădătoare a intereselor naționale românești și incompetentă? Da, poate fi un motiv.

După ce americanii au bombardat „Poteca Ho Și Min” cu milioane de tone de bombe, urmele dezastrului de atunci fac încă victime pentru că multe din acele proiectile nu au explodat din diverse cauze și acum omoară în egală măsură adulți și copii, fără ca autorii să fie trași la răspundere. Cine plătește pentru viețile curmate și pentru durerea provocată familiilor? Ipocriții și incapabilii de la Washington? Desigur, nu. Cînd își vor termina de scos cerealele din Ucraina pe Poteca Zelenski și vor afecta grav ecosistemul Delta Dunării, cine va plăti pentru distrugerea acestuia? Cine va repara distrugerile? Americanii? Haida de, nu o va face nimeni, pentru că lor nu le pasă de ceea ce lasă în urmă fiindcă sînt putere mondială și fac ce vor. Deocamdată, fiindcă e posibil ca, în viitor, țările din BRICS să le scoată pe nas fumurile, aroganța și obrăznicia.

Poteca Zelenski e o altă minciună care ne-a fost băgată pe gît și pe care unii au înghițit-o. Sînt sigur că în anul ce va veni o să avem parte de mai multă minciună și dezinformare, așa că va trebui să ne informăm temeinic ca să ne ferim de ea, fiindcă altfel vom ajunge iar să votăm ca în ultimii 20 de ani, adică prost, și pe urmă să ne văităm că am fost păcăliți.

UN p UN ct de vedere

Trei generali americani, despre ofensiva ucraineană. Cît va mai dura războiul?

● Mark Milley: Rușii sînt într-o stare destul de proastă. Au suferit pierderi uriașe. Moralul lor nu este foarte bun. ● Jack Keane: Ofițerii americani par să aibă așteptări nerealiste cu privire la ceea ce se poate realiza printr-o singură operațiune de contraofensivă.

● David Petraeus: Războiul nu se desfășoară într-un mod liniar. Apărătorii pot rezista mult timp și apoi să cedeze brusc, permițînd atacatorului să obțină, rapid, avantaje strategice.

În afară de Vladimir Putin și acoliții săi, nimeni nu și-a dorit războiul din Ucraina. N-a fost, nu e și nu va fi unul existențial pentru Rusia, dar e unul existențial pentru liderul de la Kremlin. După un an și jumătate, forțele Moscovei sînt blocate în sudul și vestul Ucrainei fără a mai avea resurse să înainteze, dar reușind să ridice fortificații astfel încît să încetinească ofensiva Kievului. Alianța statelor care susțin cauza Ucrainei, conduse de SUA, a rămas solidă, dar nimeni nu știe pentru cît timp. În Uniunea Europeană vor fi alegeri anul viitor și se așteaptă o creștere în popularitate a extremei drepte din cauza nesiguranței economice și politice provocate de război.

Tot anul viitor vor fi alegeri și în SUA, iar o eventuală victorie a candidatului republican poate aduce o schimbare majoră în ce privește raportarea guvernului american la conflictul din Ucraina. Există o grupare conservatoare care militează pentru reducerea substanțială a ajutorului militar și încheierea războiului în orice condiții.

Dar cu toți norii negri, în Europa, SUA, Australia, Japonia și alte state democratice, susținerea pentru Ucraina în rîndul opiniei publice a rămas la cote înalte, deși a scăzut față de primele săptămîni ale conflictului. Brutalitatea, iraționalitatea și forța distructivă a invaziei declanșate de Putin asupra unui stat vecin, independent și democratic, vine în contradicție flagrantă cu valorile occidentale despre libertate, justiție și pluralism politic.

Pentru a înțelege mai bine ce se întîmplă în Ucraina și a vedea cît de dur și complicat e conflictul de acolo e important să vedem ce gîndesc și cred trei experții militari implicați în războaie, care au condus operațiuni și au urmărit mișcările de trupe ale Rusiei înainte ca Vladimir Putin să dea ordinul de atac.

Mai jos, prezentăm explicațiile a trei generali americani despre stadiul în care se află contraofensiva ucraineană.

Generalul Mark A. Milley, șeful de Stat Major al Forțelor Armate SUA, 65 de ani. Mai are o lună pînă cînd i se încheie mandatul: „Rușii sînt într-o stare destul de proastă. Au suferit pierderi uriașe. Moralul lor nu este foarte bun. Conducerea armatei este îndoielnică și fluctuantă, depinzînd de fiecare unitate în parte. La nivelul conducerii strategice se observă

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

destul de multe fricțiuni. Logistica nu este grozavă. Așadar, rușii sînt în defensivă, iar Ucraina are inițiativa pe front. Am spus încă de acum cîteva luni că această ofensivă va fi una de lungă durată, sîngeroasă și lentă. Și exact așa este: o luptă foarte, foarte dificilă.

Am participat încă de la început, chiar înainte ca rușii să invadeze Ucraina, la procesul de luare a deciziilor împreună cu președintele Joe Biden, cu Consiliul Național de Securitate al SUA și cu secretarul Apărării Lloyd Austin. Nu am constatat niciodată o lentoare în luarea deciziilor. Am furnizat Ucrainei o mulțime de echipamente, muniții, o cantitate uriașă de asistență militară și, de asemenea, multă asistență civilă, bani etc. Am furnizat Ucrainei cantitatea potrivită de echipament, la momentul oportun, pentru a-și atinge obiectivele de care aveau nevoie la momentul respectiv”.

Generalul Jack Keane, 70 de ani, a fost șef-adjunct al Marelui Stat Major al SUA, în perioada 19992003. Este un important strateg militar și președintele Institutului pentru Studiul Războiului, cea mai citată sursă în ce privește conflictul din Ucraina: „Militarii americani își exprimă frustrările cu privire la modul în care Ucraina își desfășoară contraofensiva. Acest lucru este alarmant. Ofițerii americani par să aibă așteptări nerealiste cu privire la ceea ce se poate realiza printr-o

singură operațiune de contraofensivă. SUA ar trebui să se concentreze pe sprijinirea Ucrainei în lupta pe care o dorește, nu să vocifereze de pe margine. Conducerea militară americană dorește ca Ucraina să-și concentreze forțele, pe care Occidentul le-a echipat și antrenat, întrun singur sector din vestul regiunii Zaporojie, unde obiectivul ar fi să străpungă rapid liniile rusești și să cucerească orașul Melitopol.

Oficialii americani sînt iritați de faptul că Ucraina a păstrat un număr mare de forțe pe frontul de est, în special în jurul orașului Bahmut, și că desfășoară mai multe operațiuni ofensive în regiunea Zaporojie, în loc să se concentreze pe una singură. Nimeni din armata americană de astăzi nu a proiectat operațiuni mecanizate pe scară largă împotriva unui inamic serios și capabil, care folosește o defensivă eficientă.

Ultima dată s-a întîmplat în campania asupra orașului Metz, Franța, în anul 1944, condusă de generalul George S. Patton. Atacul masiv spre Melitopol, pe care unii îl cer, este cel mai evident lucru pe care Ucraina l-ar putea face, concentrîndu-și puterea de luptă ofensivă pe o deplasare pe cel mai scurt drum spre mare. Această abordare pare atrăgătoare și solidă din punct de vedere militar.

Problema e că și rușii văd situația în același fel și au desfășurat cele mai puternice forțe de apărare rămase pe această axă. Au săpat linii de tranșee adînci și extinse și au acoperit pămîntul cu mine. Cei mai buni piloți ai lor, care manevrează cele mai avansate elicoptere militare, sînt situați în această zonă, pregătiți pentru atacul ucrainean.

Ei apără Melitopol și Tokmak de un an de zile. Acest drum scurt spre mare este, de asemenea, cea mai bine pregătită parte a apărării rusești din teatrul de război”.

Generalul David Petraeus, 71 de ani, comandantul forțelor americane din Irak, comandantul forțelor NATO și SUA din Afganistan, fost director CIA: „Războiul nu se desfășoară într-un mod liniar. Apărătorii pot rezista mult timp și apoi să cedeze brusc, permițînd atacatorului să obțină rapid avantaje înainte ca apărarea să se consolideze mai departe, în spate. Ucrainenii urmăresc să genereze exact acest efect – și există motive să credem că pot.

Impulsul ofensiv al Ucrainei este departe de a se fi încheiat. De fapt, se află încă în fazele incipiente –doar 10 săptămîni într-o ofensivă ce, probabil, va dura cel puțin încă patru luni. Pătrunderea printr-o apărare modernă, în adîncime, cum este cea pe care rușii au construit-o în sudul Ucrainei, e o sarcină dificilă

pentru orice armată. Forțele americane au reușit acest lucru de două ori în istoria recentă, ambele împotriva Irakului. Prima dată în 1991, după ce a bombardat forțele irakiene timp de 39 de zile cu aviația, avînd la dispoziție o coaliție militară internațională, formată din 650.000 de soldați. În ziua 40, forțele SUA au pătruns prin apărarea irakiană, zdrobind, apoi, întreaga armată a Bagdadului în 100 de ore. A doua oară, în 2003, o forță militară mai redusă, condusă de SUA, a distrus o armată irakiană puternic degradată în cîteva săptămîni.

Ucraina nu are nici unul dintre avantajele pe care le aveau Statele Unite în cele două operațiuni. În ambele cazuri, forțele coaliției au beneficiat de supremația aeriană, în timp ce avioanele ucrainene nu pot opera deasupra liniilor rusești și nu pot împiedica avioanele și elicopterele Kremlinului să lovească trupele ucrainene ce avansează. De asemenea, rușii luptă mult mai bine decît irakienii și mai bine decît se așteptau mulți analiști, avînd în vedere performanța neimpresionantă a Rusiei de pînă acum, în acest război.

Pentru observatorii occidentali, e important să aibă în vedere imaginea de ansamblu atunci cînd urmăresc lupta istovitoare din Ucraina. Iar factorii de decizie politică nu ar trebui să se agite din cauza faptului că mult așteptata contraofensivă nu aduce cîștiguri rapide. Va fi un război lung, dar Ucraina va reuși.”

Cele șapte concluzii ale experților

Cei trei generali au descris precis situația din Ucraina și în ce stadiu se află operațiunile militare. Din prezentările lor se desprind șapte concluzii importante:

• Contraofensiva nu este o defilare, ci o operațiune militară complexă, care nu e la îndemîna oricărei armate;

• Nu există un plan magic, iar strategia folosită de ucraineni e cunoscută și de ruși;

• Lipsa aviației e un handicap puternic pentru armata ucraineană;

• Forțele Kremlinului au avut timp, peste iarnă, săși consolideze liniile defensive și să mineze suprafețe întinse de teren;

• Contraofensiva va dura cel puțin încă patru luni;

• Armata ucraineană are inițiativa;

• Rușii se apără mai bine decît se așteptau analiștii militari.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)