România Mare, nr. 1709

8 ANI FĂRĂ CORNELIU VADIM TUDOR

La 14 septembrie se împlinesc 8 ani de cînd Corneliu Vadim Tudor a plecat dintre noi. Mulți și puțini, deopotrivă, dar este important să ne amintim acum, mai mult ca oricînd, ceea ce prevestea Tribunul în urmă cu 9 ani: „Nu voi muri de tot, ci voi trăi/ Prin faptele şi operele mele/ Pe crucea mea, un înger va vesti:/ «El nu-i aici, e îngropat în stele!»”. Dumnezeu să­l odihnească în pace!

Interesu’ poartă fesu’

Sîmbăta și duminica ce tocmai au trecut cele mai industrializate țări ale lumii s­au întîlnit în India pentru un summit anual cunoscut sub numele de G­20. Marii absenți au fost președintele Chinei, Xi Jinping, care și­a trimis, însă, emisarul, și, desigur, omologul său rus, Vladimir Putin. Este a treia mare reuniune internațională, după deschiderea lucrărilor Adunării Generale ONU și Consiliului de Securitate și a Inițiativei Celor Trei Mări. Acest ultim congres era important pentru că urma să dea publicității o declarație finală care să arate poziția participanților cu privire la războiul din Ucraina.

Grupul economiilor mondiale de top rămîne intact, dar mulți se întreabă cu ce preț, în timp ce puterile occidentale optează pentru consens. Astfel, la New Delhi, liderii G­20 au încheiat două zile de discuții la nivel înalt, realizînd ceea ce și­au propus – o declarație finală la care toate părțile ar putea să adere. Pe măsură ce cerneala s­a uscat pe comunicatul de 35 de pagini

emis de organizatorii summit­ului, care se desfășura pe parcursul săptămînilor de negocieri între cele mai influente țări ale lumii, membrii G­20 se luptau cu un cor de critici cu privire la omisiunea oricărei referiri specifice la rolul Rusiei ca agresor în războiul cu Ucraina.

G­20 nu a avut „nimic cu ce să se mîndrească” cînd a fost vorba de eșecul de a denunța Rusia în mod specific în declarația comună de la New Delhi, potrivit purtătorului de cuvînt al Ministerului de Externe al Ucrainei, Oleg Nikolenko. Svitlana Romanko, fondatorul și directorul grupului pro­ucrainean Razom We Stand, a numit comunicatul „slab” și „laș, pentru că nu a menționat Rusia sau crimele sale de război în curs”, dar oficialii occidentali au îndulcit tonul, prim­ministrul britanic Rishi Sunak catalogînd documentul drept un „rezultat bun și puternic”.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUS mArIn, antreprenor HORECA

DRUMUL CĂRȚII SPRE INIMĂ (II)

motto: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” (Tudor Arghezi)

Magia cărții (2)

Deodată, peste Terra Park coboară un val de liniște, mișcată, aproape imperceptibil, de aripa invizibilă a unui vînt subtil, strecurat pe sub bolta pădurii de pe dealul din față – semn distinct că, iată, începe. Începe a VII-a ediție a Festivalului de la Ighiu, închinat lansării de carte, semnată de scriitorul cu rădăcini familiale în Bîrca de Dolj, domnul Mircea Atanasie Borcan. Pe un fel de promontoriu (de uscat), cu cîteva trepte ușor de suit (prin mărimea ei, scena ar fi minimalizat prezența umană), au luat loc – la o masă, cu două bănci gen de parc – „actorii” primului număr al Festivalului – chiar cel legat într­un mod intrinsec de tematica acestui eveniment – 5 persoane: Mircea Atanasie Borcan (autorul), Sonia Elvireanu (scriitoare, critic literar), Dan Lupescu (din Craiova, scriitor, critic literar), Daniela Barb Florian (de la Biblioteca „Lucian Blaga” din Alba Iulia) și Elena Anghel Coman (recitatoare), ultima fiind și prezentatoarea spectacolului, în ansamblu.

Pentru că acest reportaj nu are în centrul său, ca subiect primordial, o analiză critică asupra operelor

lansate cu acest prilej, nu voi insista pe cuvîntul celor doi critici literari de la fața locului, notînd – să nu uit –titlurile celor două volume care au făcut obiectul acestui inedit eveniment: ESOTERICE (reeditată) și NUMELE ANUMELUI. Din punct de vedere literar lăsăm specialiștii în critica literară să se exprime, rîndurile de față dorind să fie imaginea în oglindă a evenimentului în sine, aceasta neînsemnînd că nu dăm frîu liber aprecierii celor două scrieri – încă două cărți­emblemă pentru statutul literar al lui Mircea Atanasie Borcan. Iată, în acest sens, chiar din pagina de deschidere a volumului „Esoterice”, intitulată „Esotericul, acest adînc luminat”, un fel de cuvînt înainte semnat „Autorul”, un fragment: „Nu-ți poți explica în cuvinte durerea ființei mai către josul dimensiunii sale, ca și, de altfel, neajunsul dînsei către împlinire. Necuvintele ți-ar fi la îndemînă pentru a te mira profund, a-ți traduce vorbirea încercănată de tăceri. Interpretarea vorbirii, în dialecte empirice, personalizări ale trăirilor cu răsărit și apus, stă în puterea ochiului, a dorinței sale de a-și umple cu sine orbita, rostogolind universul printre toate inimile sale”.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Ascultîndu-l pe Enescu

Ați ascultat vreodată pămîntul cum respiră Prin firele de iarbă ce nu pot să dispară, Cum mugurii plesnesc, mustind de clorofilă, În pragu-nmiresmat, de crudă Primăvară?

Ați ascultat izvoare săltînd din piatră-n piatră, La munte, în cascade, la șes, doinind ușor, Sau buciumul cînd plînge lîngă bătrîna poartă, În picuri de lumină, metafore de Dor?

Ați ascultat cum Marea vuiește, milenară, Rostogolind pe valuri profunde simfonii, Și cum pădurea cîntă, în fiecare seară, La orga siderală, de stele argintii?

Ați ascultat vreodată un tril de ciocîrlie Înșurubat în aer, deasupra unui lan, Sau liniștea adîncă din margini de cîmpie, Cînd grîul dă în pîrgă, în miez de Bărăgan?

Dacă vreodată aceste minuni le-ați ascultat Robiți de o natură în forma ei primară, În toată România, pînă-n cel mai mic sat, n-A FoST DECÎT EnESCU

GEO

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F TVR a devenit o tortură insuportabilă pentru români F Gabi

Popescu – un toreador care uimește Spania F Iliescu îl confundă pe

Constantinescu cu Ceaușescu F Un monstru în chiloți tetra: Andrei

Pleșu F Dosia la tavă, cu măr în gură F Biroul Ovul

PArTEA A II-A

F Într­o revistă care se intitulează ea însăşi „de scandal“, fiul regretatului prozator Ion Lăncrănjan iar bate cîmpii, iar delirează pe marginea unor pretinse invenţii pe care i le­ar fi şterpelit lui Armata Română (?!) care ar fi realizat „miliarde murdare“ (?!). Du­te, cocoşel, la un medic, fiindcă îl faci pe bietul tac­tu de rîs, se răsuceşte în mormînt şi chiuie ungurii de bucurie în ce hal de demenţă a ajuns fiul marelui patriot ardelean F Sociologul Alin Teodorescu, director al I.m.A.S., a adoptat o atitudine corectă faţă de aşa­zisul sondaj comandat şi plătit de P.D.-F.S.N., dar realizat de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, condus de... Cătălin Zamfir, nimeni altul decît fostul ministru al Muncii în Guvernul Petre Roman. „Dai un ban, dar stai în faţă! – cam aşa s­ar putea traduce şmecheria prin care P.D.-F.S.n. s­a trecut, singur, pe locul I în Top­ul partidelor, ceea ce poate atrage după sine discreditarea tuturor sondajelor de opinie. De aici şi procentele eronate şi contradictorii publicate, săptămîna trecută, de două cotidiane centrale:

„Adevărul“ şi „Naţional“. Dar, pînă şi acest sondaj dubios a fost silit să crediteze P.r m cu 12,5% din preferinţele electoratului (iar nu cu 7,5, cum a apărut într­o gazetă, care şi­a indus cititorii în eroare).

F Marele pianist român Valentin Gheorghiu a împlinit 70 de ani de viaţă. Redacţia revistei

„România Mare“ îi urează succes, sănătate şi La Mulţi Ani! F Titlul săptămînii a apărut în „Sportul Românesc“ şi se referă la ruşinoasa înfrîngere pe care Naţionala de Fotbal a României a sufent­o acasă, în amicalul cu echipa similară a Israelului (01) „N-am făcut nici un gheşeft, Mizrahi fu mai dăştept. Ne-au chinuit ca pe Isus Christos!“. Totuşi, prima cronică la acel meci de coşmar a apărut, joi dimineaţa, îi revista „Politica“. Titlul ei: „ne-a învins deşertul“, avînd în vedere că, în ultimii 2 ani, ne­au bătut acasă şi Emiratele Arabe Unite, şi Israelul. F Aceeaşi Televiziune Română, care, de 15 luni, boicotează toate acţiunile politice, sociale, culturale şi filantropice ale Partidului România Mare, într­o manieră de tip mafiot l­a prezentat într­o seară pe Dinu Patriciu în sincron (adică imagine şi sunet) în timp ce... vorbea pe telemobil (?!) cu Niculae Cerveni. Aşa ceva reprezintă o premieră în existenţa post­decembristă a TVR, avînd în vedere că în vreme ce festivitatea de semnare a Protocolului P.R.M.-P.U.N.R. (Funar) a fost ignorată total, uite că e înfăţişat, la oră de vîrf, liderul unui partiduleţ minuscul care n­are nici un fel de funcţie, nu e nici parlamentar, nici primar, nici în primii 30 de politicieni ai Ţării nu este clasat. F „Trofeul Gîgă“ al ziarului „Adevărul“ a fost adjudecat, săptămîna trecută, pentru următoarele gogomănii: 1) „Cînd dl. Ciorbea îşi va da comisia (?!) vom vedea“ (Ion Diaconescu); 2) „Cînd ai o sărăcie constantă, ea se realizează prin pauperizare“ (Valentin Ionescu); 3) „I-am spus aseară şi lui Ceaușescu, pardon, lui Emil Constantinescu, eu mereu îi confund peăştia doi. Ploieştiul este un judeţ mare!“ (Ion Iliescu). Ah, Nea Nelule, de ce­l muști mereu de varice pe Țap? Păi dacă mereu îl confunzi pe Ceaușescu cu Constantinescu, înseamnă că la Tîrgoviște cine­a mierlit? E posibil ca matale să nu faci diferenţa între secretar general al P.C.r. şi un mărunt secretar cu propaganda pe Universitatea Bucureşti? Sau, cine ştie, poate că vorbești noaptea,

în somn, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ori la vreo şedinţă de spiritism, ajutat de Mama Omida! F A apărut baschetbalistul Fometescu. Frumos nume, e predestinat pentru vremurile pe care le trăim. F Tînăra Dana Achim publică în „Naţional“ un reportaj foarte nostim realizat pe baza numelor de botez ale unor bucureşteni mai ales ţigani: „După Apolodoişpe, Mercedes, Uimbledon, nou­născuţii se numesc Naomi, Kassandra Celeste, Fernando, Jean-Luc, Elvis etc.“. Dar nu vorba numai de numele de botez, ci şi de cele de familie: de pildă un oarecare Bărbulescu a cerut Primăriei și Tribunalului să­i schimbe numele în Moţard (?!), iar un tînăr din Vaslui, născut în 1972, care se numea chiar Nicolae Ceauşescu, a cerut anul trecut să i se schimb numele în Stama, ceea ce a şi obţinut. F Antena difuzează, săptămînă de săptămînă, un excelent serial consacrat marelui poet Octavian Goga. Toţi istoricii și memorialiştii care se perindă prin faţa camerei de luat vederi sînt de acord cu un lucru: fostul primministru nu era împotriva evreilor, doar atît că nu putea să­i sufere. Păcat că nu e repusă în circulaţie maxima lui favorită: „Pieirea ta prin tine, Israel!“ F Ne­au parvenit la redacţie cîteva numere ale revistei „Semnal de alarmă“, care apare la Deva. Tresaltă din pagină, veselă ca o codană din balada lui Topîrceanu, şi o glumă populară: „Victoraş, într-o zi de tîrg, a luat ţapul de funie şi a plecat să mai facă un ban. Pe drum se întîlneşte cu un moţ hîtru, care întreabă: – Unde duci măgarul acela? Victoraş se burzuluieşte: Tu eşti chior, nu vezi că-i ţap? – Eu nu vorbeam cu tine ci cu ţapul!“. Păi, unde să­l ducă Ţapul pe Chior? La orgasm! F Încet şi sigur, dacă nu va interveni braţul de fier al P.r.m., se va alege praful de Ţărişoara asta. Presa relatează un caz inimaginabil: unei bătrîne din Braşov în vîrstă de 70 de ani, un hoţ de buzunare din autobuz i­a furat... proteza dentară! „Sînteţi pe drumul cel bun!“ – ar fi zis Clinton, dar nu bătrînei, ci hoţului.

F Diletantismul aşa­zisului ministru de Externe al României, Andrei Pleşu, a început să irite tot mai multă lume. Monstrul burduhănos, şleampăt şi cu gîtul strîmb habar n­are de diplomaţie, în 3 luni a călcat numai în străchini, referirile lui sînt la tocăniţă (?!), la castraveţi (?!), la closete murdare (?!), la pantalonii scurţi (?!) pe care, cică, vrea să şi­i pună, pînă învaţă cum devine treaba cu politica externă. Ia­ţi mă, cioricule, şi o suzetă, şi un pampers, fiindcă în materie de diplomaţie eşti abia lepădat, mai trebuie să mergi mult de­a buşilea. La o penibilă întîlnire cu presa, desfăşurată la sediul Ministerului de Externe, cel mai negru şi mai păros ministru din Istoria României, care i­ar face invidioşi şi pe miniştrii din Uganda, s­a referit la Tratatele pe care se pregăteşte România să le semneze cu Rusia şi Republica Moldova, în acelaşi stil şmecheresc, de şuetă din birtul de la Tescani, ori de la Economatul din Sinaia, cînd se despuia în chiloţi tetra şi dansa ca o silfidă, printre copaci, crezîndu­se în „Lacul lebedelor“: „Un tratat bilateral nu este o înţelegere între Nelu şi Gigi!“ Vai, vai, ce rușine! Şi cînd te gîndeşti că în România încă trăiesc şi citesc presa mari diplomaţi, ca Valentin Lipatti, Corneliu Mănescu, Ştefan Andrei, Nicolae Ecobescu, Ion Gheorghe Maurer şi alţii! Acesta e nivelul lui Andrei Pleşu? Atîta ştie el, astea sînt reperele lui culturale şi politice? Situaţia e cu atît mai jenantă cu cît găselniţa asta de Bulă, despre Nelu şi Gigi, a mai spus­o Pleşu de cîteva ori, pe la tot felul de posturi de Televiziune, crezînd­o deşteaptă nevoie mare. Ne e jenă de jena lui. Nici măcar nu putem să­l dispreţuim, singurul sentiment fiind de milă. Prezenţa acestui

caraghios, care nici n­are înfăţişare de fiinţă umană, în fruntea diplomaţiei româneşti, este cea mai grăitoare dovadă a improvizaţiei, a provizoratului, a clientelismului politic, în ultimă instanţă a ProSTIEI care domnesc în viaţa politică românească după lovitura de stat din decembrie 1989. În mare parte, protagoniştii scenei politice sînt nişte IDIOŢI, de­aia se şi dărîmă Ţara peste noi şi nu merge nimic cum trebuie. Unde te duci, unde te­ntorci, numai IMBECILI cu ifose care, de fapt, sînt adevăraţii Nelu şi Gigi, perocupaţi numai de conturile lor bancare, de vile luxoase (mai nou, cele din Ţară sînt dublate acum şi de vile pe insulele greceşti, ori prin alte locuri însorite!). F Nelu Turnătorul nu pierde nici o ocazie să se facă de baftă. Ultima mărgică scăpată din guşa lui Ion Diaconescu este asta: „Orice membru al P.N.Ţ.C.D. are în diplomat bastonul de premier“. Da’ un baston pe spinare nu poate să aibă, Napoleoane de la Secu?

F Încă o dovadă a bîjbîielii şi bramburelii care bîntuie prin capetele pătrate ale miniştrilor C.D.r.-U.D.m r : scumpirea iraţională a benzinei şi motorinei, în loc să contribuie la alimentarea rapidă, pe nemuncă, a Bugetului, a dus la un efect neprevăzut, şi anume scăderea dramatică a consumului de carburanţi, abandonarea şi vinderea maşinilor. Ce credeai, Ciorbeo, că vor da buzna românii să cumpere benzină cu 4.500 de lei litrul şi îţi salvează ţie fotoliul, fiindcă nu vrei să te mai dai plecat? N­a ţinut figura. F Politica P.N.Ţ.C.D. de „restitutio in integrum“ atinge forme aberante şi primejdioase pentru Ţară: descendenţii familiei Ghica pretind nu mai puţin de 100 de hectare din Municipiul Focşani, unde acum locuiesc 30.000 de cetăţeni. Ce puşlamale! Şi Ghiculeştii, şi cei care­i încurajează. F O înaltă faţă bisericească ne­a relatat că, în scandalul admiterilor ilegale la Teologie, sînt implicaţi şi consilierii prezidenţiali Negrei şi Zoe Petre. Vom reveni. F Mai vechiul nostru client Francisc Ioan Moisin, senator P.N.Ţ.C.D., a intrat şi în vizorul lui Marius Niţu, de la „Adevărul“. Acesta i­a dedicat pamfletul intitulat „Maimuţa creştindemocrată“. De ce? Pentru că moisin a propus înfiinţarea unui Departament al reformei morale în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, care „va trebui să formeze noul om, super-moral, de mic“. F Firma ADIDAS va asigura echipamentul Naţionalei de Fotbal a României pînă în anul 2002. Precizăm că numele prestigioasei firme germane vine de la băiatul unui industriaş (ADI DASSLER). F În revista „Ultima oră“, publicistul Victor Niţelea se dă niţel la Alina Mungiu-Uriniddi: „Pe Dosia a început să o preocupe problema condiţiilor de detenţie din România. Înţeleaptă preocupare: vorba aia, cum îţi aşterni, aşa dormi!“. Da’ ce, credeţi că Dosia va dormi la pîrnaie? Păi ce, or s­o lase tovarăşele ei de celulă Zoe Petre, Anca Toader şi Ana Blandiana? Atunci cînd li se vor împăienjeni ochii de foame, cele 3 muieri nărăvaşe vor avea o nebunie colectivă şi, în dunga tremurătoare a lumînării, li se va părea că Dosia este chiar ceea ce o arată numele, adică o purcică dolofană şi cu piftie fragedă, după care, brusc, îi vor băga un belciug în nas, un măr în gură, o vor perpeli la brichetă şi, harşt, vor muşca cu poftă, din buca ei stîngă, din mamele, din ceafă (garf), în timp ce caţaoana moldovinească va tropăi, disperată, din copitele adidaşilor şi va striga: „Ce pisicu’ mieu voiţi dă la mini, au nu mă videţi ghini? Mi-s io, Alinuţa din dulşele Tîrg al Ieşilor, da’ mai astîmpăraţi-vă, ghiavoliţelor, ce mă tăt mursicaţi cu protezele voastre de popou, sărăcan di mine, că amu o chem pe mămuca Madeleine Albright şi mă plîng di blăstămăţie la revista «Zi Ikanamist», să faşeţi ghini, împieliţatelor, să-mi estrageţi bielşugul din năsuc şi să-mi lăsaţi buricul în pace, nii, nii, boală, ajutoor, gardieni, canibalele aiastea mă papă, săriţi, lumeee, văleleu!“.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 27 martie 1998)

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Hronic de podgorii

Podgoria ţinutului Putna

Dacă în toate ţinuturile vechii Moldove se aflau vii, numărul lor cel mai mare era însă în ţinuturile Țării de Jos. Iașii aveau o întinsă podgorie pe dealurile ce înconjurau oraşul de scaun, la Copou, la Buciuc, la Cetăţuia, la Hlincea, la Uricani şi într­o seamă de alte locuri. Viile Huşilor erau vestite; Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae“, afirma că vinul produs aci venea, sub raportul calităţii, îndată după cel de Cotnari şi înaintea celui de Odobeşti; poate că avea în vedere soiul de Pihnești, care într­adevăr era unul dintre vinurile cele mai alese ale Moldovei. Podgoria Vasluiului dădea, chiar lîngă oraşul cu acelaşi nume, un vin atît de alcoolic, încît, potrivit afirmaţiei francezului Joppecourt, care a zăbovit mai multă vreme ca ostaş la noi (în timpul luptelor dintre Movileşti, la începutul Secolului al XVIIlea), lua foc, întocmai ca rachiul; o spune şi Cantemir, referindu­se însă la vinul de Cotnari, vechi de patru ani; am constatat­o şi personal, în vremea noastră, la unele vinuri vechi, varietatea „Pinot gris“ produse la Odobeşti.

Dar, incontestabil, podgoria cea mai întinsă a Ţării de Jos era în ţinutul Putnei, la poalele Măgurii Odobeştilor şi pe multele dealuri care se înşiră spre miazănoapte, trecînd şi în ţinutul Bacăului, unde tradiţia ştie de viile lui Ştefan cel Mare, la satul Borzeşti, pe dealul Găureanu. Nu e aşezare de coastă în acest ţinut al Putnei să nu aibă vii; documentar, le­am constatat, în Secolul al XVII­lea, în satele Babe, Căpoteşti, Clipiceşti, Coteşti, Crucea de Sus şi de Jos, Dobroteşti, Fiţingheşti, Grozeşti, Odobeşti, Oleşeşti, Păţeşti, Pocşeşti, Pogăneşti, Scorţeşti, Sîrbi, Străoani,Tîrgoveţi (azi Baloteşti), Ţifeşti, Ţigăneşti, Vineşeşti, Vităneşti. Şi, desigur, au mai fost şi în altele.

Nu este în intenţia noastră şi nici nu este posibil să dăm aci bogata informaţie cu privire la podgoria Putnei de­a lungul veacurilor. Ne vom mărgini să indicăm unele din cele mai vechi acte inedite; ele lămuresc şi alte aspecte din trecutul acestui colț de ţară, aşezat la hotarul dintre Moldova, Țara Românească și Transilvania. La 4 februarie 1610, printr­un act scris în limba slavă la Clipiceşti, Dobra din Vităneşti dăruia mînăstirii Vizantea partea ei de moşie din Vităneşti, din vîrful dealului celui mare pînă în apa Şuşiţii, cu un vad de moară în gîrla Putnei, cu cîmp, cu pomet şi cu vie, pe care – precizează Dobra – „eu cu bărbatul meu, cu mîinile noastre, le­am sădit şi le­am pus“.

O serie de vii constatăm în satul Ţigăneşti, pe apa Putnei, în anii 1650 – 1660. Mitropolia Moldovei avea vii la Putneşti, tot pe apa Putnei, pe lîngă Găgeşti şi Boleşti, apoi la Odobeşti. Episcopia de la Roman poseda o întindere considerabilă de vie – 64 de pogoane – la Crucea de Jos; la fel aveau vii în diferite sate de podgorie din Putna mînăstirile mai însemnate ale țării.

Deşi primele menţiuni documentare despre viile ţinutului Putna datează de la începutul Secolului al XVIIlea şi, indirect, de la finele Secolului al XVI­lea, este sigur că aceste vii sînt mult mai vechi. Ele existau, după convingerea noastră, şi în secolele anterioare, încă înainte de întemeierea statului. Dacă n­avem menţiuni mai vechi explicaţia este că, în general, dispunem de puţine acte din Secolele XV­XVI privitoare la satele răzeşeşti din podgorie. Ca şi pentru celelalte sate răzeșești, actele domneşti apar, de obicei, atunci cînd pămîntul se vinde unui străin de sat sau cînd unul dintre răzeşi vrea săşi hotărnicească partea, să iasă din devălmăşie. Altfel, cîtă vreme stăpînirea pămîntului se face după obiceiul vechi de către răzeşi, fără amestec din afară – cazul Vrancei –, nu sînt acte domneşti. Ceea ce nu înseamnă că satele respective nu sînt vechi, chiar foarte vechi. Este ştiut, de altfel, că o colectivitate, ca şi o instituţie, poate

să existe cu mult înainte de prima menţiune documentară asupra ei.

Aceasta e și situaţia Odobeștilor. Cea mai veche menţiune documentară despre Odobeşti o găsim în actul din 17 septembrie 1626, prin care se vînd două pămînturi la Coteşti şi trei la Căpoteşti; între martori figurează şi „socrul popii lui Toder de Odobeşti“. De aci rezultă că satul exista și în veacul al XVI­lea. De fapt, este mult mai vechi; judecînd după moşia satului şi după alte elemente, aparţine celor mai vechi şi mai însemnate sate ale Ţării de Jos.

Situat la hotar, pe malul stîng al Milcovului şi la poalele Măgurii, el a dat numele său acestei frumoase înălţimi acoperite cu o seculară pădure de stejar. Măgura domină toată regiunea; din vîrful ei, numit de localnici „Titila Măgurii“ (1.001 metri), panta coboară lin şi prelung pînă la malul Putnei, formînd una din cele mai frumoase curbe din cîte se pot vedea în ţinutul carpatic. Termenul „măgură“ este străvechi; potrivit ultimelor cercetări, el aparţine fondului dacic al limbii române, înţelesul termenului este acela de „deal mare, singuratic“, care formează o entitate separată de restul înălţimilor vecine; definiţia se aplică perfect în cazul Măgurii Odobeștilor. Există multe Măguri pe faţa pămîntului românesc, atît în Moldova, cît şi în Ţara Românească şi Transilvania, dar puţine din ele au atins notorietatea acesteia de la vechiul hotar al Milcovului. Cea mai veche menţiune a ei cunoscută mie se află în documentul din 30 aprilie 1555 prin care Alexandru Lăpuşneanu întăreşte „slugei“ sale Pogan starostele „o poiană sub Măgură“, anume poiana lui Nichifor, cu moară pe Putna, cumpărată de el de la Zlate Vătaful, cu o sută de zloţi tătăreşti. Într­un act inedit din 20 iunie 1632, prin care Dobra şi cu soţul ei Ion dăruiesc mînăstirii Vizantea partea lor de ocină din satul Vităneşti, măgura e numită „dealul cel mare“. Iar în actul, tot inedit, de împărţeală a moşiei Odobeştilor între răzeşi, din 1820, se arăta că mînăstirea Miera avea o parte „la vîrful Măgurii“. Această frumoasă înălţime a atras atenţia geologului austriac Hacquet, care a străbătut Moldova în 1789 și știa româneşte. Dîndu­i numele de „Măgura de la Odobeşti“, el o descrie, afirmînd – ceea ce nu­i exact – că ar forma „triplex confinium“, la hotarul către Ţara Românească şi Transilvania.

Interesantă este gravura, sub formă de „vignetă“, care însoţeşte textul său, înfăţişînd „Măgura de la Odobeşti“ ca un munte, acoperit cu vie nu numai la poale, dar şi pînă la circa o treime din înălţime, apoi cu pădure; vîrful e golaş. Gravura arată la o margine a Măgurii curgînd Siretul, iar la alta Trotuşul, ceea ce, de asemenea, nu­i exact, hotarul ei fiind format spre miazănoapte de apa Putnei, iar spre răsărit de o gîrlă trasă din aceeaşi apă; spre miazăzi o mărgineşte Milcovul, iar spre apus două pîraie care curg în sens contrar, cel dintîi spre miazănoapte, celălalt spre miazăzi. Primul poartă la început numele de „Valea Schitului“, apoi pe acela de „Pîrîul Chilimetea“ şi se varsă în Putna între satele vrîncene Colacu şi Tichiriş; cel de­al doilea e numit spre izvor „Pîrîul Bourilor“, iar spre vărsare „Valea Turbure“ şi desparte Măgura de muntele Răiuţu (967 m înălţime). Din vîrful Măgurii se întinde spre vest „plaiul brumarului“, continuat apoi de „plaiul bourilor“; ele formează cumpăna apelor între bazinul Milcovului şi acela al Putnei. Vor fi hălăduit pe aici bourii cei puternici şi semenii lor zimbrii, de la care ni s­a păstrat iarăşi un nume topic „Căpăţîna zimbrului“, la Văzăuţul Mare, adică la Vizantea răzeşească de astăzi, în coasta Vrancei.

Prin pădurile ei întinse, Măgura a fost şi un loc de refugiu în vremurile tulburi, de năvăliri şi războaie. Astfel, în timpul războiului din 1736 – 1739, dintre ruşi şi austrieci de o parte, turci de cealaltă, locuitorii din împrejurimi şi chiar din Focşani s­au ascuns aici: un act posterior cu cîţiva ani cuprinde mărturia unui Ion Gigîtul, care arată că „la vremea tulburării... ei fiind în bejenii, în Măgura, mistuiţi în nişte rîpi, şi discălecînd un căpitan de cătane în Cucuiaţi, la o cîrciumă, cu cîteva cătane“, un anume „Dumitru din Cucuiați au mersu la dînşii şi au băut cu dînşii pînă în noapte şi apoi au luat pe cătane noaptia şi i­au dus în Măgură, la bejenie, unde era Gigîtul şi cu Dumitru vameşul“, care au fost în chipul acesta prădaţi. Poalele Măgurii, spre nord­est, est, sud­est şi sud, prin orientarea lor sînt bătute de soare, şi prin solul bogat de pădure ce le acoperea, au fost, din cele mai vechi timpuri, un loc indicat, parcă anume ales, pentru cultivarea viței de vie. Localnicii au lăzuit pădurea cu toporul şi focul, au făcut curături, numite adesea cu numele lor, şi „jarişti“ şi

au pus viță, obţinînd recolte bogate. Via s­a suit treptattreptat, luînd locul pădurii; a cuprins Rugina, apoi Şarba, de unde se deschide o privelişte magnifică pînă departe spre munţii Măcinului, a dat ocol vechii cetăți a Crăciunei, care străjuia deasupra rîpei Milcovului toată această parte de țară şi a atins codrul în dreptul Pădurenilor, satul cel mai de sus de pe Măgură.

Măgura n­a dat numai solul, excelent, de pădure, care asigură recolte foarte bogate – recolte record sub raportul cantitativ în podgoria românească –, dar a constituit şi o aparatură împotriva pietrei sau grindinei. Din pricină că cea mai mare parte a viilor se afla pe colina cuprinsă între cele două cursuri de apă, Putna şi Milcovul, aşadar pe povîrnișul de est şi sud­est, şi cum norii urmează în această regiune mai ales cursul văilor, porţiunea intermediară este în genere ferită. Poate că explicaţia pe care o dau fenomenului să fie incompletă sau chiar să nu fie cea exactă, un fapt însă e sigur: podgoria Odobeştilor, aşezată la poalele Măgurii, e mult mai puţin bătută de piatră decît malul drept al Milcovului şi decît porţiunea dinspre cîmp, de la şoseaua Vrancei. Într­un interval de 33 de ani, pentru care pot da mărturie (1926 – 1958), o singură dată piatra a făcut pagubă mai însemnată în această podgorie, fără însă ca să distrugă toată recolta; în acelaşi interval, ea a bătut de mai multe ori pe malul drept, lăsînd uneori – cazul viei Robescu –numai corzile goale.

Măgura e mărginită spre miazăzi de apa Milcovului, al cărui nume – de origine slavă – înseamnă „graţios, mîngîios“. El curgea odinioară printre păduri foarte întinse atît pe un mal cît şi pe celălalt. Izvorînd din muntele Munteoru, Milcovul trece pe lîngă muntele Răiuţul – raiul cel mititel –, cu păşune frumoasă şi vegetaţie bogată, cu turmele de oi coborînd, după cîntecul Mioriței, udă apoi poalele Măgurii, trece pe lîngă rîpa înaltă a Crăciunei şi formează, în continuare, hotarul, fiu numai al moşiei Odobeştilor, dar și Moldovei față de Ţara Românească. De jos de Odobeşti însă, la Pînteceşti­Floreşti Milcovul se împărțea altădată în două ramuri: una care curgea mai spre miazăzi, numită Milcovul Mare, şi care s­a păstrat pînă azi, şi cealaltă care curgea mai spre miazănoapte, numită Milcovul Mic, şi care, trecînd prin Focşani, a constituit, timp de secole, hotarul între două ţări. Despre acest Milcov Mic, numit în acte şi „gîrla hotarului“ s­a crezut multă vreme, pe temeiul unei interpolaţii a lui Misail Călugărul, din a doua jumătate a Secolului al XVII­lea, că el ar reprezenta un curs artificial, determinat de intervenţia mîinii omeneşti, şi anume din ordinul lui Ştefan cel Mare, în 1475. Într­adevăr, în amintita interpolaţie, Misail afirmă că voievodul Moldovei, după lupta de la Vaslui, împreună cu boieri de­ai săi şi cu munteni, „au tocmit de au despărţit din Milcovul cel Mare o parte din pîrîu ce vine pre lîngă Odobeşti, ce trece de dă în apa Putnei; şi pînă astăzi este hotarul ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti acel pîrîu ce se desparte din Milcovul cel Mare“. În realitate, aşa cum am arătat mai pe larg cu alt prilej, Milcovul Mic sau „gîrla hotarului“ reprezintă vechiul curs sau vechiul vad al Milcovului, înainte de a­şi muta albia pe actualul curs. Faptul e dovedit, pe de o parte de traseul sinuos, cu multe meandre, al acestui curs, neverosimil dacă ar fi vorba de un traseu artificial, datorat mîinii omului, pe de altă parte de documentul din 8 februarie 1500, de la Ştefan cel Mare, referitor la „jumătate de sat din sîrbi, pe Milcov, unde este vadul vechi parte din sus“. Satul Sîrbi se afla chiar pe actuala arie a Focşanilor, şi anume în Focşanii Moldoveni, întinzîndu­se de la acest vad vechi al Milcovului, adică de la hotarul cu Ţara Românească pînă la hotarul satului Petreşti. Schimbarea vadului de care se ştie încă, aşadar, spre sfîrşitul domniei lui Ştefan, avusese loc cu mult înainte, şi anume, după părerea noastră, înainte de încheierea tratatului privitor la hotar dintre Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, tratat prin care domnul muntean a impus păstrarea hotarului pe vechiul vad.

CONSTANTIN C. GIURESCU

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Măria sa Vadim Tudor!

Cu ceva ani în urmă, pe cînd eram angajat pe piața muncii, am fost chemat de secretara școlii unde lucram, să mă informeze că în după­amiaza acelei zile trebuie să merg la Ecran Club din București, pentru a participa la o manifestare culturală, unde urma să mi se remită un premiu obținut la un concurs de creație literară, desfășurat la nivel de capitală. Și tot dumneaei mi­a precizat că premiile vor fi înmînate de doi iluștri scriitori: Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor. Cînd am primit vestea, nu eram într­o dispoziție sufletească tocmai bună, din cauza gazdei la care locuiam și care tocmai mă anunțase că în două­trei zile trebuie să părăsesc acea cămăruță întunecoasă, cu pereții coșcoviți, cu podeaua din pămînt și cu un godin mîncat de rugină, care mai mai mult scotea fum decît să facă o brumă de căldură. Chiar în condițiile acelea precare de care aveam parte în calitate de chiriaș, pînă atunci fusesem mulțumit că măcar aveam unde să pun capul să mă odihnesc... Și din starea aceea de nemulțumire în care mă aflam, nimic altceva nu putea să mă scoată, decît primirea minunatei vești, așa că nici nu­mi trecea prin minte să ratez întîlnirea cu cele două mari personalități. Abia așteptam un asemenea moment, mai ales că în mediile literare pe unde mai mergeam, se vorbea foarte

mult despre cele două mari nume de scriitori de la vremea aceea și care ulterior aveau să devină mituri pentru cultura românească. Iată că norocul îmi surîdea acum: venit dintr­un sat din Moldova, să fiu invitat la un asemenea eveniment. Dacă aș fi renunțat să mă duc acolo, ar fi însemnat să rămîn tot restul vieții un anonim, chiar dacă la vremea celor întîmplate aveam 27 de ani. Spre seară, cînd soarele se pregătea să asfințească, am sosit chiar la momentul începerii programului artistic. Sala era plină ochi cu spectatori, multă forfotă, înghesuială... Mulți dintre cei prezenți veniseră să­i vadă pe Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor. După un scurt moment muzical susținut de laureați ai Festivalului național ,,Cîntarea României”, în sală se făcu o liniște adîncă, de nu se auzea nici musca. Începea festivitatea de înmînare a diplomelor. Un membru din prezidiu striga la microfon numele cîștigătorului, iar marele scriitor Eugen Barbu îi înmîna diploma, strîngîndu­i mîna și adresîndu­i felicitările de rigoare. Greu de descris în cuvinte emoțiile pe care le­am trăit în momentul acela, cînd am fost pe scenă să­mi ridic premiul și m­am aflat, pentru cîteva clipe, în fața reputatului prozator care, după ce mi­a dat diploma, mi­a recomandat să nu mă las de scris. Dintre ceilalți laureați, numai mie mi­a adresat acest îndemn, ceea ce mi­a încălzit sufletul. Lîngă Eugen Barbu stătea Corneliu Vadim Tudor: tînăr, cu părul lung, înalt, cu o statură impunătoare, ca un brad pe vîrf de munte... Și acesta mă invită să trec pe la el, la Agerpres. A doua zi

Lev Tolstoi la Bucureşti

La începutul lunii decembrie 2019, a avut loc dezvelirea unei plăci memoriale, în fața Casei Vernescu, dedicată aflării tînărului scriitor, pe atunci praporgic de artilerie, Lev Tolstoi, la București. Dar sînt invocate și alte locuri din capitala Țării Românești de la mijlocul Secolului XIX legate de persoana, de atunci, de personalitate fabuloasă de mai tîrziu, a contelui de Iasnaia Poliana.

De altfel, un capitol important din memoriile lui Lev Tolstoi este acela în care, în scrisorile adresate mătușii sale, își descrie trecerea prin România, prin punctul de frontieră Sculeni şi prin oraşele Bîrlad, Iaşi, Tecuci, Olteniţa şi Bucureşti. Este vorba despre epoca marelui Război ruso­turc, cînd armatele ruseşti au trecut prin Principatele Române.

În ianuarie 1854, după trei ani petrecuți în Caucaz, scriitorul fusese numit ofiţer de artilerie şi trimis la armatele ruse de la Dunăre. La 14 martie 1854, a ajuns la București. Aici, viitorul prozator de geniu își petrecea timpul, din zori și pînă în noapte tîrziu, fie prin tripourile celebre din Hotel de France, unde degusta cupă după cupă din șampania lui Madame Clicquot Ponsardin, fie savurînd înghețata produsă de ,,jupînii bucătari” de la Capșa; era, totodată, unul de­al casei la ,,Hughes” sau la ,,Brenner” (mai tîrziu ,,Hotel d’Europe”), întîrziind la disputate partide de biliard.

A vizitat apoi și alte orașe din Țara Românească și Moldova, iar în timpul șederii în țara noastră a terminat de scris ,,Adolescența” – a doua carte din ceea ce a devenit triologia autobiografică a lui Lev Tolstoi ­, o lucrare care îi va fi publicată în octombrie 1854.

Cînd a sosit la București (la începutul lui martie 1854), unde se afla sediul marelui cartier general, prozatorul a expediat patru scrisori mătuşii sale, Tatiana Alexandrovna Jergolskaia.

În aceste epistole, Lev Tolstoi îşi exprima uimirea despre starea absolut impracticabilă a şoselelor, precum şi despre faptul că nu a găsit în Capitală pe nimeni care să cunoască limba rusă. În privința vieţii bucureştene, scria textual: „Încă nu m­am recules după atîta drum, dar ceea ce pot spune e că acest oraş (Bucureştii) este un oraş mare, minunat şi frumos. Am făcut cunoştinţe cu diferite persoane, am vizitat opera italiană, teatrul francez şi pe cei doi tineri Gortolakof, care sînt foarte drăguţi şi simpatici, şi toate acestea mi­au făcut o deosebită impresiune. Ieri am aflat că nu voi rămîne ataşat pe lîngă principe, ci va trebui să plec la bateria mea din Olteniţa”.

„Viaţa de aici este cam destrăbălată, boemă şi extraordinar de scumpă“ În a doua scrisoare, Tolstoi consemna: „Pe cînd tu mă întrebi amănunte despre război, eu nici n­am mirosit încă praful de puşcă al turcilor şi trăiesc foarte liniştit

m­am și înfățișat la biroul lui din incinta Casei Scînteii. Acea întîlnire avea să­mi aducă noroc în consacrarea mea în literatură, pentru că, prin generozitatea tînărului Corneliu Vadim Tudor, creațiile mele aveau să apară în ,,Săptămîna”, cea mai căutată revistă a vremii, care se vindea ca pîinea caldă la chioșcurile de difuzare a presei... Dar anii au trecut... Multe aveau să se schimbe în România, mai cu seamă după decembrie 1989, dar nu cu muzici și petreceri, ci cu haos și dezmăț, cu trădători și vînzători de țară... Hora Unirii se mai joacă azi doar cu anumite ocazii, și atunci doar de ochii lumii, fiindcă, în realitate, de mult nu mai există unire între români. Mulți se lasă vînduți și cumpărați, mituiți și furați, apoi, la rîndul lor, fură și ei... Nimic nu mai e în țara asta din ceea ce a fost pe vremea cînd băteam la porțile afirmării mele în literatură... Corneliu Vadim Tudor, ca om politic, a făcut tot ce i­a stat în putință ca România să meargă într­o direcție bună, ca tot românul să progreseze. Cît a progresat, cu politicienii care s­au perindat la putere, se vede... Azi, cînd scriu aceste rînduri, îmi aduc aminte de Tribun, pe care l­am cunoscut cînd mă aflam într­un moment de declin din viața mea, dar care mi­a deschis porțile către afirmarea în literatură. Îl deplîng acum, că prea devreme s­a dus dintre noi, și sînt sigur că a plecat la stele cu regretul că a lăsat această țară frumoasă pe mîinile unor lichele care și­au bătut joc de ea. Astăzi, îi aduc vie recunoștință pentru tot ceea ce a făcut pentru mine, dar mai ales pentru dragostea pe care a purtat­o poporului român... El este Măria sa Vadim Tudor, cel care s­a jertfit, în numele iubirii de patrie, pentru neamul românesc. Deie­i Domnul odihnă veșnică întru dreaptă judecată și pomenit să fie de­a pururi de fiii acestei țări!

ION MACHIDON, Directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

în Bucureşti, mă plimb, ascult muzică şi mănînc îngheţată. Cu excepţia celor două săptămîni petrecute la Olteniţa, unde am stat la bateria mea, şi a unei săptămîni în care timp am fost ataşat pe lîngă generalul Sersputowski, am străbătut Valahia şi Basarabia, dar şezînd mai mult la Bucureşti, şi trebuie să mărturisesc sincer că viaţa ce o duc aici nu îmi prea place, fiindcă este cam destrăbălată, boemă şi, în afară de aceasta, extraordinar de scumpă”.

„O soartă ţesută din «charme et tristesse»“…

În jurnalul intim ținut în acea perioadă, Lev Tolstoi nota:

14 martie (Bucureşti, 1854). Încep un nou caiet al jurnalului meu. Am ajuns, alaltăieri, în Bucureşti. Am fost fericit zilele acestea. Situaţia mea în armată e nesigură; sînt bolnav de o săptămînă…

23 iunie. În timpul marşului de la Silistra la Moi, am mers la București. Am jucat cărţi şi am fost nevoit să împrumut bani. Situaţie umilitoare pentru orişicine, dar, mai cu seamă, pentru mine…

26 – 29 iunie. Am întîrziat operaţia pînă la sosirea mea în Bucureşti; aici o mai amîn, căci caut o locuinţă şi un doctor… Trebue să mă caut…

7 iulie. Frumoasa fiică a proprietarului meu stă rezemată, ca şi mine, la fereastră. Pe stradă trece o caterincă­fanfară, iar după ce ultimele sunete ale unui vechi vals vienez au amuţit, ea se retrage repede de lîngă fereastră şi suspină adînc. O tristeţe plăcută mă cuprinde, surîd fără să vreau şi mult timp încă privesc la felinarul a cărui lumină este întunecată de ramurile unui copac zguduit de vînt…

11 iulie. După convorbirea avută cu medicul meu, m­am lepădat de părerea stupidă şi nedreaptă pe care o aveam despre valahi, părere care este împărtăşită de toată armata şi care mi­a fost ,,inculquée par les idiots”, pe care i­am întîlnit pînă acum. Soarta acestui popor este ţesută din ,,charme et tristesse”…. Sursa: DoSArESECrETE.ro

Considerații despre umor și epigramă (I) LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Conform teoriei literaturii, UMORUL este „una dintre formele de manifestare a categoriei estetice a comicului” cu valori sensibil diferite de cele ale satirei cu care, nu de puține ori se interferează: în timp ce satira condamnă sau ridiculizează, cu dispreț, umorul – cea mai cuprinzătoare manifestare a categoriei estetice a comicului, „se caracterizează prin relevarea îngăduitoare” a defectelor omenești și din viața socială, scoțînd în evidență „laturile amuzante, vesele, incompatibile între ele, ale fenomenelor sau ale situațiilor /…/ El presupune nu numai înclinarea spre veselie, predispoziția de a provoca rîsul, tratarea vivace a unei materii serioase, nu numai relevarea contradicțiilor din obiectul suspus investigației, nu numai utilizarea procedeelor comice bazate pe interferența seriilor, pe «mecanicul aplicat vinului» (Bergson), ci, mai ales, pe o atitudine superioară de înțelegere, de îngăduință, uneori de simpatie din partea autorului față de realitatea înfățișată. Ca atitudine spiritualizată, detașată și îngăduitoare, umorul este cea mai apropiată de generalizarea filozofică dintre nuanțele comicului. Prin capacitatea sa de a­și domina obiectul, umoristul se apropie deseori de ironist, fără însă a­și face o lege din deghizarea [mistificarea] ironică a adevărului relevant” (Dicționar de termeni literari,1976, p.458).

În prefața volumului „Antologia umorului liric” (Ed. Minerva, 1977) – un studiu amplu privind umorul în general și umorul liric în special, Ștefan Cazimir consideră că „Nimeni nu va putea stabili în mod obiectiv sfera noțiunii de UMOR, ci doar să ia act de mulțimea și diversitatea sensurilor care i­au fost conferite în timp”. Totuși, pornind de la elemente dintr­o cugetare a lui Maiorescu, încearcă să delimiteze sfera umorului, ajungînd la o formulare general acceptată și azi: „Reducînd la unitate diferitele enunțuri particulare, un consens aproximativ asupra termenului identifică în umor o atitudine în fața vieții și reflexului acestei atitudini în artă, calificate în egală măsură printr­un aliaj de inteligență și sensibilitate, de seriozitate și glumă, prin simț al relativității și capacitate de adaptare, prin contemplarea lumii cu ironie indulgentă, fără vreun sentiment al propriei superiorități” (subl. ns.).

În ceea ce privește umorul liric în care se încadrează, în ultimă instanță, majoritatea speciilor umoristice, de la epigramă și aforism la cronică rimată, parodie, anecdotă, popularul banc etc., considerăm că următoarele afirmații ale criticului literar Șt. Cazimir sînt edificatoare: „O mai strictă delimitare a atitudinii umoristice impune raportarea ei la atitudinea satirică, cu care se află în relații divergente, în ciuda unor puncte de plecare comune.

SATIRA este rodul unor exacerbări a sentimentului, UMORUL – dimpotrivă – al oscilărilor lui. SATIRICUL e un spirit absolut, avid de perfecțiune, dezolat și împins spre mizantropie de faptul că nu o află nicăieri.

Unui anumit șef de catedră

Catedra noastră are, cum se știe, Un șef ce-și face treaba cu temei, Da-i c-un picior afară din șefie Și, în curînd, cu celelalte trei (Ștefan Cazimir)

UMORISTUL e un spirit tolerant și sceptic, convins că imperfecțiunile sînt inerente naturii umane, dispus așadar să le recunoască în el însuși și să le ierte celor din jur. Satiricul judecă și condamnă cu asprime, umoristul înțelege, zîmbește și absolvă. Revelator în atitudinea umoristului este, mai presus de toate, modul său de abordare a contrastelor. Pentru el, veselia și tristețea, logicul și absurdul,

grandiosul și absurdul nu reprezintă cîmpuri închise, ci termeni plini de mobilitate, într­o continuă și activă interferență. Dacă ar fi deci vorba să concentrăm esența umorului într­o formulă lapidară, cea mai indicată în acest scop s­ar părea temperarea contrastelor” [Cf. și Elis Râpeanu, Epigrama în literatura română, Ed. Dealul Melcilor, Brașov, 2001, p.345].

Paul Zarifopol consideră că umorul constă în felul în care se așază și se îmbină amănuntele „posomorîte” or jalnice, pe care schema aproape caricaturală le absoarbe, în „acumularea amănuntelor anecdotice, dispusă în vederea unei culminații evidente” (Paul Zarifopol, Artiști și idei literare române, Ed. Adevărul [1930], p.21).

În „Amintiri. Mărturisiri” (Ed. Eminescu, 1981), Șerban Cioculescu scria: „Rîsul era în Antichitate forma supremă a petrecerii în Olimp. După prăbușirea zeilor și năruirea tronurilor lor, ale nemuritorilor, leam preluat acest atribut ca să ne mîngîiem în asprimile vieții. Rîsul nu e altceva decît un cordial [tonic] pentru bietele noastre inimi, sfîșiate de doruri și aspirații neîmplinite. Rîdem ca să nu plîngem, a spus un genial umorist” (p.231) Să nu uităm că „omul” rîde încă din fașă, deci rîsul precede vorbirea.

Umorul face parte din fibra psihică și comportamentală a românului. Nimeni și nimic nu poate să­i ia acest dat. Umorul, gluma, hazul de necaz își înfig rădăcinile în adîncul neamului, al istoriei noastre, îmbogățindu­se și nuanțîndu­se, în evoluția sa, cu aspecte noi. Pe substratul strămoșilor noștri daci, care mureau rîzînd cu fața la dușman, s­a așezat aciditatea latinului, apoi spiritualitatea s­a îmbogățit cu noi trăsături venite din Balcani (zeflemeaua, luatul peste picior etc.); în epoca modernă, aluzia, umorul, ironia populară, fondul creator a oferit germenii primitori ai influențelor culturale din Apus, mai ales a celei franceze, împămîntenindu­se malițiozitatea și tachinăria specifică acestui popor, sensibil diferită de umorul românesc. Au apărut și revistele de umor, cu caricaturi, poezii satirice și umoristice, maxime, aforisme etc. Strigăturile, care conțineau adevărate epigrame populare, au constituit modelul catrenelor epigramatice. Apare epigrama, ca specie lirică viabilă, ce s­a lipit de spiritul românului „ca marca de scrisoare”. Și, dacă omul din popor spune:

Obrăjorii mîndrei mele Roșii sînt de rumenele,

epigramistul e malițios: Dacă dai cu pudră fața N-o faci doară în zadar, Știi, de lut sîntem noi, soro, Și pe lut se dă cu var. (Giordano, 1898)

Umorul este un mod de a gîndi, de a exista, de a evada din cotidian. Contradicția dintre real și aparent, aluziile, ducînd la relaxare, la voioșie, distracție, neexcluzînd nici picanteria, îl detașează pe om de problemele care­l stresează.

Minijupa

Ajustîndu-și fusta lungă Și scurtînd-o tot mereu, În curînd o să ajungă Unde vreau s-ajung și eu.

(Aurelian Păunescu)

Umoriștii sînt tot timpul în priză cu realitatea, o văd prin lentile speciale, o cenzurează cu ochi vigilent.

În calitatea sa de umorist, Pierre Daninos considera că „dacă un scriitor, demn de acest nume, termină prin a fi umorist, nu poate începe așa. E drept, cu umorul te naști, dar nu te naști cu acei ochelari cu sticle speciale care sînt ochii adevăratului umorist. /…/ E vorba de o facultate de observație care se ascute cu timpul, ca și de o facultate de expresie care se îmbunătățește cu vîrsta”. (Cf. Interviu, realizat de Paul B. Marian, în exclusivitate pentru ALMANAHUL LITERAR, ’80, p.216).

Umorul îl apără pe român de disperare, îl ajută să treacă de momentul critic, îl oprește să ia atitudini nete în situații imposibile, chiar dacă unii susțin că e discutabil dacă umorul ne­a salvat, că, vezi, Doamne, umorul e luarea în neserios a seriosului, că umorul creează o prea mare toleranță față de abateri și determină o anumită lejeritate față de problemele serioase. Vorba unui epigramist:

Ușoară-i viața ca o spumă

Și totu-i clar, măreț, frumos

Cînd greul vieții-l iei în glumă

Și doar umoru-n serios (Vasile Larco)

De fapt, pentru noi, umorul a însemnat prudență, ne­a salvat, uneori, de catastrofă. Românului îi place să fie temerar cînd crede că poate învinge, în caz contrar, inteligența l­a obligat să se adapteze. A se mira, a lua în rîs e și o măsură de autoapărare: neputînd schimba nimic, românul a luat în rîs, mai nou, a făcut „mișto”.

„Cîinii latră, caravana trece“

Proverbul plin de-nvățămînt Îl prețuim de milioane, Dar, pentru cîte javre sînt, De unde-atîtea caravane? (Nelu Quintus)

Jules Renard spunea că ironia e un joc al inimii, umorul – al spiritului.

La români întîlnim nu numai hazul de necaz, ci și ironia sorții. Umorul altoit cu ironia te aduce cu picioarele pe pămînt, putem zeflemisi orice, totul e să se păstreze măsura. Rîsul e specific omului – spune Bergson,

Profitorii

Un miel, de-i blînd, pe vînt și ploi, Mai suge și la două oi; Aleșii noștri sug acum

La toate țîțele din drum (Elis R.)

iar Jacques Atalli, purtătorul de cuvînt al președintelui Franței, în urarea făcută de revelion 1998, la Atena, a afirmat că România e țara rîsului și că ar fi bine să contamineze întreaga Europă.

(va urma)

ELIS rÂPEAnU

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale Psalmul iubirii

motto: ,,Sigur că e tristă moartea/ Vom muri și vom vedea/ Important să fim de partea/ Bună, nu de partea rea” (C.V. Tudor)

Lui Corneliu Vadim Tudor, ,,Psalmul iubirii” i­a fost scut în ,,Grădina Maicii Domnului”, țara în care s­a născut și în care doar o CLIPĂ, din Timpul infinit, a poposit. A sfințit Florile Pămîntului prin harul său, consfințit de Dumnezeu. Născut din credințe străbune, în viața lui s­a revărsat lumină, iar în inima sa mare a curs sîngele acestui binecuvîntat pămînt.

Cu blîndețe, alinare, a plecat spre Soare, aprinzînd cu lacrimile sale candela de vindecare. Prin Psamul Iubirii, Vadim a­nflorit trandafirii: roșii, galbeni, albaștri, sîngerînd pentru Patria noastră.

A trăit curat și cinstit: ura, disprețul, minciuna, înșelăciunea au fost opusul dorințelor sale. În viața sa, cu inima lui mare, a strîns bunătate și dreptate pentru fiecare. ,,Iubim – cînd inima este suava icoană ce bate prin veac taina vieții și a morții, prinsă­n frunzele ce cad; cînd vîntul stîrnește furtună și Soarele­i acoperit de nori, în lacrima de rouă – vraja din zori – găsim iubirea în multiple culori”.

Iubim – așa credea VADIM – cînd vezi în aproapele tău zîmbetul lui Dumnezeu, iar rănile din cui le atingi în palmele lui. Iubim – cînd din amăgirea întunericului – plămădire a durerilor – prin Semnul Divin, izvor de lumină sorbim, iar cînd din veac în veac avem credința că pînă dincolo de fire Dumnezeu este IUBIRE, sfîntă minune, renaștem din genune...

Din păcate, pentru semeni, iubirea­i departe, fiindcă toți pun în prim­plan atotputernicul Dolar.

Fără iubire, viața este o amăgire, ca un rug care, fără flacăra divină, se face scrum și dispare... La Facerea Lumii, Creatorul a poruncit: ,,Să fie Iubire pe Pămînt!”, pentru că doar iubind legăm Cerul de Pămînt. ,,Ne bate Dumnezeu cu plăgi de foc Leproși sîntem, ni­e trupul carne vie Dar ne va da de mii de ori în loc Și la o nouă viață ne învie.

Iov știm că L­a certat pe Dumnezeu L­a copleșit cu lacrimi și reproșuri «De ce­mi dai, Doamne, jugul cel mai greu Și­un fum de doliu fumegă pe coșuri?»

Iar Dumnezeu din slavă i­a răspuns Cu fulgere și tunete mărețe Zicînd că l­a bătut îndeajuns Ca lecția smereniei s­o învețe.

Noi nu ne tragem, sigur, din Adam E Iov strămoșul nostru din vecie: Cînd Dumnezeu i­a pus pe răni balsam

Ne­a vindecat, de­a pururi, de trufie”. Corneliu Vadim Tudor - (,,Cartea lui Iov”).

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Foișorul de foc – legende stranii

Povestea Foișorului de Foc începe acum mai bine de­un secol, în anul 1890. La acea vreme, autoritățile aveau nevoie în cel mai scurt timp de un turn de observare a incendiilor, respectiv de avertizare a pompierilor. Pentru aceste activități existase Turnul Colței (ridicat în 1715), însă acesta a fost demolat în 1888, astfel că Bucureștiului îi lipsea un turn de supraveghere. Mai mult, rețeaua de alimentare cu apă a acestei zone era extrem de deficitară în acele timpuri, astfel că autorităților le­a venit ideea de a construi o clădire înaltă, cu scop de foișor, dar care să adăpostească și un rezervor de compensare.

Pentru a înțelege în totalitate necesitatea Foișorului de Foc trebuie să ne gîndim la Bucureștiul acelor vremuri. Pe atunci, cam toate străzile orașului erau înguste și șerpuite. Dacă nu era de­ajuns, casele erau construite una într­alta, fără prea mult spațiu, și mai mult, erau construite din lemn sau bîrne de salcîm, ce erau mai apoi acoperite cu șindrilă, paie sau stuf. Astfel, aveam rețeta perfectă pentru un incendiu de proporții ce putea să apară oricînd, mai ales că de la Marele Foc ce devastase o treime din oraș trecuseră în jur de 40 de ani.

Ridicat între 17 septembrie 1890 și 28 februarie 1892, Foișorul de Foc a fost, o perioadă îndelungată de timp, întîi cea mai înaltă clădire din oraș, apoi una dintre cele mai înalte. Cu o înălțime de 42 de metri, clădirea se află între Nerva Traian, Obor și Calea Moșilor, la intersecția dintre strada Nerva Traian și bd. Regele Ferdinand. Astfel, pe lîngă nevoia urgentă a unui turn de observare pe care o avea Bucureștiul, rezervorul ce a fost proiectat în turn urma să aibă rol dublu – de alimentare cu apă a zonelor mărginașe din oraș, dar și de alimentare a brigăzilor de pompieri, ce aveau nevoie de apă pentru intervenții. Surprinzător însă, compania locală de apă de la acea vreme, Uzina

de Apă Grozăvești, nu dispunea de resursele necesare pentru a umple turnul cu apă și pentru a se folosi de rezervor, deoarece pompele pe care le avea în dotare nu erau destul de puternice.

O nouă uzină de apă avea să fie inaugurată în 1924, dar în acel an deja rețeaua de apă ajunsese destul de dezvoltată încît să poată fi folosită direct pentru stingerea incendiilor. În urma eșecului produs de incapacitatea de utilizare a rezervorului, Primăria Bucureștiului a oferit Foișorul de Foc Companiei de Pompieri, la data de 22 aprilie 1892. Astfel, parterul a devenit loc de adăpost pentru trăsurile de incendiu (nu s­a mers cu autospeciala cu scară dintotdeauna) și pentru cai. Între timp, etajul 1 a fost amenajat drept cazarma soldaților – pompieri, iar etajul 2 a fost dedicat exclusiv comandantului.

Din păcate, Foișorul de Foc a funcționat drept turn de observație a incendiilor pentru o perioadă relativ scurtă – pînă în jurul anului 1911. Apariția liniilor telefonice, prin care vestea unui incendiu se putea transmite mult mai rapid, precum și apariția unor clădiri mai mari, care obturau vizibilitatea celor care așteptau alertele.

În anul 1935 pompierii se mută în altă cazarmă, astfel că turnul și­a pierdut scopul principal, urmînd o perioadă în care Foișorul de Foc a avut diverse întrebuințări. În cele din urmă, în anul 1963 clădirea­monument a fost transformată în Muzeul Național al Pompierilor, iar această funcție o îndeplinește și în prezent. Din fericire, atît Foișorul, cît și casele și străzile din zonă au supraviețuit demolărilor și planurilor care au dat peste cap cursul firesc al Bucureștiului.

Pe lîngă valoarea istorică pe care o are acest monument istoric pentru București, Foișorul de Foc se află printre clădirile care se bucură de o aură de legende urbane, care s­au transmis din generație în generație. Prima astfel de poveste se leagă de moartea unui pompier, care ar fi decedat aici într­o noapte în jurul anului 1910.

motto: „Dar Petru I-a zis: «Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea»“ –Marcu 14.29

Fata avea ca animal de companie un raton mic. Cînd acesta se așeza pe umărul ei și clipea curios din ochi, inima ei se topea de bucurie și îl îmbrățișa și-l săruta. Micul raton a crescut, avea aproape doi ani. Fata a fost avertizată că ratonii se schimbă la vîrsta de doi ani și devin imprevizibili și chiar periculoși. Fata a spus rîzînd: „La mine lucrurile stau altfel. Micuțul meu nu mă va mușca“. Cîteva luni mai tîrziu se afla internată la secția de traumatologie, compartimentul de chirurgie plastică, și trebuia să fie supusă unei operații… Și ucenicul Petru a spus: „Eu nu“. Și apoi L-a tăgăduit pe Domnul Isus de trei ori! Împăratul David s-a gîndit și el: „Eu în nici un caz!“. Și apoi o femeie căsătorită cu un alt bărbat aștepta un copil de la împărat. David l-a ucis pe acel om, dar consecințele triste nu i-au părăsit casa. Poate spui: „Știu cînd să pun punct! Mie nu mi se va întîmpla așa ceva!“. Și apoi? Fiecare are în viața sa un obicei, o plăcere, la început mică și neobservată, dar care apoi devine tot mai mare și chiar dominantă. Te atașezi de respectiva plăcere, nu vrei să renunți la ea – pînă nu te face să suferi. Există eliberare din această situație? Desigur! „Deci, dacă Fiul vă face liberi, veți fi cu adevărat liberi“ (Ioan 8.36).

Ce face subiectul legendelor este modul cum a murit pompierul. Se spune că acesta ar fi făcut combustie spontană, ceea ce este un fenomen paranormal care presupune că un om ia foc și moare ars de viu fără să intre în contact direct cu o flacără, focul pornind din interiorul acestuia. Potrivit legendei, în data de 9 a fiecărei luni, la ora 23:30, geamurile foișorului sînt cuprinse de lumini stranii.

O altă legendă urbană este legată de soția unui pompier care bănuia că soțul ei o înșela cu o spălătoreasă chiar în Foișorul de Foc. Aceasta ar fi urcat treptele pentru a­l prinde în fapt pe bărbatul infidel, însă și­ar fi rupt gîtul căzînd de la etajul 2. De atunci, spiritul acesteia bîntuie Foișorul pentru a­și găsi soțul.

O altă poveste era legată de un beci în care se tranșau oameni chiar sub Foișor, însă s­a dovedit că Foișorul de Foc nu are nici un beci unde să se producă astfel de orori.

Cristofor Columb la curtea lui Baiazid al II-lea?

Istanbul, 1929. Vechiul serai al sultanilor îşi trăia ultimele zile. Măsurile luate în urma proclamării republicii, în 1923, de către Mustafa Kemal Ataturk, îl desfiinţa pentru totdeauna. Palatul care­1 adăpostise – vestitul Topkapî, construit de Mahomed al II­lea, cuceritorul Constantinopolului –, avea să devină lăcaş de cultură. Îndeplinirea hotărîrii a fost încredinţată directorului Muzeului naţional, Halil Etern Eldem.

În cursul transformărilor, printre nenumăratele obiecte preţioase aflate în biblioteca seraiului a fost descoperit, întîmplător, un pergament de 85x60 cm, pe care se afla conturată o hartă a lumii, însoţită de explicaţii scrise cu caractere arabe. A fost chemat de îndată cunoscutul turcolog german Paul Kahle, aflat atunci la Istanbul. Descifrarea cîtorva rînduri a dezvăluit identitatea misteriosului document: „Această hartă a fost făcută în luna muharrem (9 martie – 7 aprilie – n.a.) 1513 la Galipoli de către Piri Reis, fiul lui Hadj Mehmet, cunoscut ca nepotul lui Kemal Reis“. În sfîrşit, harta, alcătuită cu sute de ani în urmă de Piri Reis, de a cărei existenţă se ştia doar dintr­o însemnare a autorului în vestitul său manual de navigaţie Bahriye, publicat la Leipzig, în 1923, de Paul Kahle, ieşise la lumină. „Umilul subsemnat – nota autorul cu nostalgie – a făcut odinioară o hartă care cuprindea o mulţime de pămînturi şi de ţinuturi mult mai întinse decît cele aflate în hărţile existente şi care ţinea seama de toate hărţile maritime noi ale Indiilor şi ale Chinei care nu erau deloc cunoscute în apus (Rum), Această hartă a fost înfăţişată în Egipt sultanului Selim Han, care a primit-o cu bunăvoinţă“.

Descoperirea ar fi putut avea o importanţă oarecare dacă cercetările ulterioare ale profesorului Paul Kahle nu ar fi stabilit că opera geografului otoman permite reconstituirea hărţii lui Cristofor Columb, care n­a putut fi găsită pînă acum, dar despre care se spune că ar fi fost trimisă, în octombrie 1498, din insula Espanola (Haiti) împreună cu o relatare a celei de­a treia călătorii. Harta lui Columb s­ar fi aflat în posesia conducătorului ţinuturilor indiene Fonseca, iar o copie ar fi stat la dispoziţia nepotului său, Alonso Hojeda. Cum a ajuns ea în mîinile sau la cunoştinţa unui navigator otoman rămîne un mister pe care cercetătorii încearcă să­l dezlege. Dar cine a fost Piri Reis?

Piri Reis, pirat şi amiral

Piri Reis, navigator şi cartograf, a fost nepotul vestitului corsar Kemal Reis, unul dintre marii conducători ai flotei otomane în anii 1495­1501. A cutreierat Mediterana în lung şi în lat, în tovărăşia unchiului său, prădînd corăbiile întîlnite în cale. Mai tîrziu, datorită temeinicelor sale cunoştinţe de geografie, a primit şi el funcţii importante în marina otomană, devenind chiar amiral al flotei din Marea Roşie şi mai apoi al celei din Marea de Oman. Bun cunoscător al Mării Mediterane, Piri Reis şi­a adunat toate informaţiile şi cunoştinţele într­un manual numit Bahriye, dăruit, în 1523, sultanului Suleiman Magnificul.

Dar partea cea mai interesantă a operei sale este harta descoperită în 1929 în seraiul sultanilor, pe care ar fi desenat­o împreună cu un caligraf, folosind 9 culori şi semnele convenţionale întîlnite în portulanele italiene şi portugheze. Deşi păstrat fragmentar, documentul este foarte interesant prin informaţiile pe care ni le transmite despre cunoştinţele geografice existente în acea epocă. Urmărind harta de la răsărit la apus, recunoaştem peninsula Iberică, un colţ din Franţa, strîmtoarea Gibraltar, iar spre miazăzi o parte din Africa. În conturarea acestor ţinuturi, autorul s­a îndepărtat de reprezentările lui Ptolemeu, folosind materiale mai noi, ca de pildă cele portugheze. Partea cea mai nouă a datelor pe care le cuprinde se referă la insulele descoperite de Columb în cursul celor trei călătorii ale sale. Este un indiciu că lucrarea lui Reis a fost alcătuită sub influenţa descoperirilor columbiene, fiind – în bună parte – o reflectare a acestora. La cîţiva ani după descoperirea celei dintîi

hărţi, fostul serai oferea o nouă surpriză: încă o hartă a geografului otoman. De dimensiuni mult mai reduse decît prima (69x70 cm), este şi ea tot un fragment care ne înfăţişează partea de apus a lumii. După chenarul decorativ, compus din frunze şi flori, se pare că ar fi vorba de o hartă de sine stătătoare. Alcătuită mult mai tîrziu decît prima, în 1528­1529, ea aduce elemente noi prin aceea că înregistrează Tropicul racului şi ne înfăţişează Cuba ca pe o insulă independentă, sub numele de Izle de Avana, nume luat, desigur, de la localitatea principală – La Habana. Deşi cea de­a doua hartă a lui Piri Reis aduce unele precizări în prezentarea insulelor americane, documentul cel mai preţios rămîne totuşi cel din 1513.

Ipoteze neconfirmate

Asupra surselor de informaţie şi a datelor pe care cele două hărţi le consemnează şi le valorifică, lucrurile sînt destul de limpezi. Nu tot atît de limpezi sînt în ceea ce priveşte modul în care ele au ajuns la cunoştinţa şi în folosinţa navigatorului otoman. Ipotezele sînt numeroase. Misterul însă rămîne.

Într­o însemnare pe marginea primei sale hărţi, Piri Reis a notat relatarea unui sclav spaniol al lui Kemal Reis, unchiul său, despre descoperirea Lumii Noi. Sclavul l­ar fi însoţit pe „Colombo“ (Columb) în cursul primelor trei călătorii. Pe de altă parte, în introducerea manualului de navigaţie amintit, acelaşi Piri ne arată că unchiul său ar fi prădat, în 1501, la Valencia, 7 vase spaniole care aduceau mărfuri felurite din America. Se poate presupune deci că otomanii ar fi găsit atunci o copie a hărţii lui Columb şi tot atunci cel care le­a relatat despre noile descoperiri ar fi devenit sclavul lui Kemal Reis. În orice caz, informaţia referitoare la expediţia piraterească a lui Kemal Reis trebuie privită cu rezervă, deoarece, în 1501, acesta era încă conducătorul flotei otomane. O ieşire a sa, în Atlantic, la acea dată, la nivelul portului Cadix, este puţin probabilă, deşi se mai cunosc comandanţi militari care practicau pirateria.

O serie de savanţi, bazîndu­se pe însemnarea lui Piri Reis, au adoptat ipoteza conform căreia geograful corsar s­ar fi folosit totuşi pentru întocmirea hărţii sale de informaţiile transmise de spaniolul aflat în slujba navigatorului genovez: Ceea ce stîrneşte nedumerirea e că cel care a făcut trei călătorii sub comanda amiralului Columb îi menţionează numele în forma sa italiană (Colombo) şi nu în cea spaniolă (Cristobal Colon).

Harta

lor catolice“. De altfel, geograful otoman nu ar fi putut cunoaşte şi copia direct pasaje din hărţile spaniole şi portugheze şi pentru faptul că acestea erau socotite secret de stat (sigilo). Din noiembrie 1504, în Portugalia se instituise pedeapsa capitală pentru cei ce ar fi dus în străinătate harta lui Cabrai, conducătorul primei expediţii care ajunsese în India. Aceasta nu înseamnă că secretele au rămas... secrete şi că unele informaţii n­au putut să circule. În mulţimea slujbaşilor regali existau destui care, conştient sau nu, plătiţi sau neplătiţi, erau dispuşi să facă publice tocmai acele ştiri care trebuiau să rămînă sub cheie. Se ştie că unii duci italieni, care întreţineau spioni la curţile regilor portughezi şi spanioli, şi­au putut procura date concrete asupra noilor descoperiri geografice. Pe aceeaşi cale putem deduce că ceea ce i­a parvenit lui Piri Reis prin filieră italiană putea fi o simplă copie personală sau o schiţă a lui Columb scrisă în limba italiană şi nu acel exemplar oficial al hărţii întocmite în 1498 şi destinată „maiestăţilor lor catolice“.

Aceasta este concluzia la care ne conduce analiza filologică a hărţii. Dacă transmițătorul documentului columbian a fost italian ori spaniol, rămîne încă o ipoteză. Oricum, se ştie că Imperiul otoman, care a încercat să­şi păstreze supremaţia navală în Marea Mediterană, Marea Roşie şi Golful Persic, era nevoit să întreţină un sistem bun de informaţii. Nu întîmplător el s­a folosit de marinari catalani, aflaţi la Galipoli, iar un Sidi Ali Reis nu era altul decît vestitul Pigafetta, fostul tovarăş al lui Magellan, stabilit către sfîrsitul vieţii la Istanbul. Cum Imperiul otoman nu avea o flotă comercială, negoţul era lăsat, cu predilecţie, în seama negustorilor greci, armeni sau evrei. Eforturile erau concentrate mai mult spre întreţinerea şi echiparea flotei de război necesară asigurării şi menţinerii dominaţiei în Marea Mediterană.

Colon sau...?

Nu demult, cercetătorul turc Ibrahim Hakki, care a studiat timp îndelungat hărţile lui Piri Reis, a lansat ideea că descoperitorul Americii, înainte de a începe călătoriile sale spre Lumea Nouă, ar fi ajuns şi la Istanbul. După cum se ştie, în biografia lui Columb anul 1484 este învăluit în negură. Se pare că după ce a părăsit Lisabona, poposind puţin timp în oraşul său natal, Genova, Columb s­ar fi îndreptat spre Orient, unde ar fi făcut negoţ cu răşinoase. În cronica Menaquibname scrisă de Arif Molia se află o ştire referitoare la un „italian înţelept”, un oarecare „Colon“, care ceruse sprijin sultanului pentru a descoperi pămînturi noi. „A venit la Istanbul – notează Arif Molia –un italian cu numele de Colon şi a spus: «Daţi-mi cîteva corăbii căci eu vreau să găsesc o lume nouă pentru voi»“. Aceste planuri au trecut drept o simplă fantezie, astfel că el nu a găsit aici vreun sprijin.

Dar în argumentarea teoriei sale Ibrahim Hakki a trecut cu vederea o altă informaţie, de aceeaşi natură, cuprinsă în descrierea călătoriilor lui Evliya Celebi În 1484, în timpul expediţiei lui Baiazid al II­lea împotriva lui Ştefan cel Mare, în tabăra sultanului se afla un călugăr spaniol însoţit de un portughez numit Colon. Acesta i­ar fi cerut lui Baiazid corăbii cu care să facă noi descoperiri, dar sultanul nu a dat crezare vorbelor sale. În orice caz, Evliya Celebi, cronicar excelent pentru evenimentele din veacul al XVII­lea, a relatat o povestire pe care a auzit­o, desigur, în ţinuturile dunărene pe unde a trecut.

Compararea hărţii otomane cu cele contemporane ei prezintă multe dificultăţi, mai ales că pentru perioada cuprinsă între anii 1487 şi 1500 nu exista nici un exemplar. Singura cale care ar putea aduce o lumină în acest sens pare să fie analiza filologică a hărţii lui Pin Reis. Ea cuprinde o serie de nume geografice în formă italiană. De pildă, insulele Undizi Vergine (adică 11 fecioare) sînt consemnate sub denumirea lor italiană. Piri Reis nu putea prelua deci, direct, aceste nume de pe o hartă întocmită de Cristofor Columb, pentru simplul motiv că celebrul navigator, aflat în slujba lui Ferdinand şi a Isabelei, nu putea folosi limba italiană în redactarea hărţii închinate „maiestăţilor

Cristofor Columb a dorit, cu orice preţ, să ajungă în Indii mergînd spre apus. Aşa cum în 1484 făcuse propuneri regelui Portugaliei, João al II­lea sau chiar oraşului său natal, Genova, iar mai apoi, în 1486, cînd regii spanioli îşi amînau răspunsul, se adresase, prin fratele său Bartolomeo, regilor Angliei şi Franţei. Nu este exclus să fi încercat a cere sprijinul unui sultan ca Baiazid al II­lea. Deşi aceste ştiri cuprinse în izvoarele otomane nu sînt de respins sau de trecut cu vederea, este ciudat și aproape imposibil ca Piri Reis, atît de preocupat de persoana lui Cristofor Columb, să nu fi aflat nimic despre prezenţa acestuia la Istanbul. Însemnările sale nu ne spun nimic despre aceasta. Să fi fost acel „italian înţelept“ vreun Colon oarecare tentat să înceapă – dacă nu pentru glorie, măcar pentru bani – o experienţă la modă în acea epocă? Rămîne ca viitoarele cercetări să aducă mai multă lumină în această problemă. Oricum, Piri Reis şi cele două hărţi ale sale ne­au adus cu un pas mai aproape pe drumul spre descoperirea documentului cartografic princeps alcătuit de Cristofor Columb, cel care redescoperea America la sfîrsitul celui de­al XV­lea veac.

CrISTInA roTmAn

lui Piri Reis

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Depeșa de la Ems (III)

Regele Prusiei trimite o telegamă (2)

Trebuie redat integral textul telegramei regelui către cancelar –primită de acesta în timpul dineului din 13 iulie – pentru că, pornind de la ea, Bismarck va întocmi celebra „depeşă de la Ems“. „Contele Benedetti m­a oprit în trecere la promenadă pentru a­mi cere în cele din urmă, în mod cu totul indiscret, să­l ascult: să­i telegrafiez de îndată împăratului că mă angajez ca pe viitor să nu mai acord niciodată consimţămîntul în cazul în care Hohenzollernii ar reveni asupra candidaturii. Am sfîrşit prin a refuza cu destulă severitate, socotind că asemenea angajamente nu trebuie şi nu pot fi luate odată pentru totdeauna. I­am spus, bineînţeles, că n­am primit încă nimic şi că, după cum ştia prea bine, primind prin Paris şi Madrid informaţiile înaintea mea, guvernul meu este iarăşi în afară de cauză. Maiestatea sa a primit între timp o scrisoare de la prinţ. Întrucît Maiestatea sa i­a spus contelui Benedetti că aşteaptă ştiri de la prinţ, a hotărît, la propunerea contelui Eulemburg şi a mea, să nu­l mai primească pe contele Benedetti din cauza pretenţiilor sale şi să­i comunice, printr­un aghiotant, că Maiestatea sa a primit confirmarea ştirii pe care Benedetti o aflase de la Paris şi că nu mai are a­i spune nimic în plus ambasadorului. Maiestatea sa lasă în seama Excelenţei voastre grija de a hotărî dacă noua pretenţie a lui Benedetti şi refuzul ce i­a fost opus trebuie ori nu să fie de îndată comunicate atît ambasadorilor noştri cît şi jurnalelor“.

sa se angajează pentru totdeauna să nu mai dea consimţămîntul în cazul cînd Hohenzollern şi­ar mai pune candidatura. Maiestatea sa a refuzat să­l primească pe ambasador şi i­a transmis prin aghiotantul de serviciu că nu mai are nimic să­i comunice“.

Era o capodoperă de provocare.

– Iată, declară Bismarck, ceva care va avea asupra taurului galic efectul unei cape roşii. Este esenţial ca noi să fim cei atacaţi; infatuarea şi susceptibilitatea galică ne vor atribui acest rol.

Generalul von Moltke se izbi cu pumnul în piept, zicînd:

– Ducă­se la dracu’ această bătrînă carcasă, dacă nu mi­e dat să trăiesc suficient pentru a conduce armatele noastre într­o asemenea bătălie!

Pe deplin gata

La Paris, ministrul nu avea în mînă decît o copie a depeşei de la Ems, publicată în „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, ceea ce însă nu­l făcu pe Gramont să se considere mai puţin ultragiat. Presa se dezlănţui. „Dacă declaraţia de război nu soseşte – se spunea în Le Soir – va fi mai mult decît o nedumerire, mai mult decît o decepţie“. Iar ziarul „Constitutionnel“ declară: „La insolenţa Prusiei, nu există decît un răspuns: războiul!“

Fără îndoială, războiul nu mai putea fi evitat. În faţa comisiunii corpului legislativ, dl. de Keratry îl întrebă pe mareşalul Leboeuf, ministrul de război:

— Mareșale, sîntem gata? Şi Leboeuf răspunse:

— Pe deplin gata!

Bismarck falsifică textul

După ce citi acest text, Bismarck îi întrebă pe şeful de stat major Moltke şi pe ministrul de război Albert de Roon:

– Avem vreun interes să întîrziem conflictul?

Amîndoi răspunseră categoric:

– Dacă trebuie să facem război nu cîştigăm nimic amînîndu­l. Chiar dacă ar exista riscul unui atac francez pe Rin, Prusia ar intra repede în campanie cu forţe superioare celor inamice. După aceea, acest avantaj s­ar micşora.

Sunase ora fatală. Bismarck se sculă, se duse la pupitru, luă un creion mare şi, simţind că aceasta îi era datoria, „condensă“, cu mult calm, depeşa de la Ems. Iată cum: „După ce ştirea renunţării prinţului de Hohenzollern a fost comunicată oficial de guvernul spaniol guvernului imperial francez, ambasadorul Franţei i­a mai cerut, la Ems, Maiestăţii sale regelui permisiunea să telegrafieze la Paris că Maiestatea

– Ne puteţi da cuvîntul dumneavoastră de onoare? – reluă Keratry. Gîndiţi­vă că ar fi o crimă să angajăm Franţa în luptă fără a fi prevăzut totul, fără a ne fi gîndit la toate.

– Vă dau cuvîntul de onoare, reluă mareşalul, că sîntem gata.

De Cassagnac interveni la rîndul său: – Încă un cuvînt. Ce înţelegeţi prin „a fi gata“?

Şi ministrul răspunse cu autoritate:

– Înţeleg că dacă războiul ar dura un an, n­am avea nevoie să cumpărăm nici măcar un buton de ghetre!

Acelaşi mareşal Leboeuf declarase consiliului că:

– De la Paris la Berlin nu va fi decît o plimbare cu bastonul în mînă.

Ca un ecou la „butonul de ghetre“ şi la această „plimbare“ răsună în Cameră declaraţia lui Emile Ollivier:

– Ştim bine că din această zi asupra miniştrilor, colegii mei, şi asupra mea apasă o mare responsabilitate. O acceptăm cu inima uşoară. Cu inima încrezătoare, va rectifica el mai tîrziu.

La 19 iulie Bismarck primi declaraţia de război. La sosirea sa la marele cartier general, la Metz, Napoleon al III­lea îi scrise soţiei sale: „Aici lucrurile nu sînt atît de înaintate pe cît credeam“. Era firesc. În ajun, ministrul de război primise această telegramă de pe front: „Continuă să sosească detaşamente fără cartuşe și fără echipament“.

Cîteva zile mai tîrziu, comandantul din Langres telegrafie: „N­avem decît patru sute de puşti model 1842, care se încarcă prin eulasă“. „Pretutindeni – ne spune André Guerin – mase de soldaţi în căutarea regimentelor rătăcesc pe drumuri, se înghesuie prin gări, hrănindu­se la întîmplare, din mila publică sau din ce­şi iau singuri, sfărîmînd vagoanele și depozitele. Pentru a scăpa de el anumiţi şefi superiori consideră că e mai lesne să­i expedieze spre Toulon, iar ostaşii se pomenesc în Algeria“.

Lipsea totul. Chiar şi hărţile. Magaziile erau goale. Multe piese de artilerie n­aveau muniţii decît pentru treizeci de împuşcături, altele numai pentru şase, iar majoritatea n­aveau nici măcar pămătuf de curăţat.

„Nimeni n­ar fi bănuit niciodată atîta neglijenţă şi nepăsare – va spune un martor. Nici puşti, nici materiale, nici contabilitate, nici ordine, nimic! Nimic! Ollivier şi Le Boeuf ar merita să fie împuşcaţi“.

Iată o altă depeşă din La guerre de 1870: „21 iulie: General Michel, la Război. Sosi Belfort. Negăsit brigada, negăsit general de divizie. Ce trebuie să fac? Nu ştiu unde ne sînt regimentele“. Georges Bourgin povesteşte: „De mai multe zile în gara Metz este un haos indescriptibil. Se descarcă mărfuri pentru a fi apoi reîncărcate şi reexpediate aiurea. În timp ce de la gară se trimite fîn depozitelor din oraş, aceleaşi depozite trimit fîn la gară“.

Dar faptul cel mai uluitor este că întregii Franţe vestea catastrofei de La Sedan îi păru incredibilă. Sfîrșit

An D ré C ASTEL o T

Napoleon al III-lea, cu capul plecat, avînd o conversație cu Otto von Bismarck după ce a fost capturat în bătălia de la Sedan, în 1870.

Otto von Bismarck

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (193)

Zeii (6)

Fu Xi este considerat ca strămoș al clanurilor Feng, Ren, Su, Xuju și Zhuangu, dar strămoșii lui erau divinitățile din Cer, așa încît el a inițiat primele rituri sacrificiale și aducerea de ofrande Cerului. Se poate spune că tot ce a reușit să facă Fu Xi pentru oamenii acelor vremuri imemoriale era în armonie cu Creația.

Menționăm că s­a păstrat o informație semnificativă pentru a înțelege sursa unor simboluri chineze. Zeul Fu Xi a adoptat Dragonul ca totem al tribului său, preluat de la triburile învinse. Dragonul avea să devină animalul fabulos de primă importanță în China, inclusiv emblema Împăratului. Fu Xi a avut o fiică, numită mi Su, care s­a înecat în fluviul Loshui. Ca urmare, ea a devenit Zîna Mifei, un duh protector al apei, mult cîntată în ode și imnuri de către poeți.

Oamenii și­au imaginat cum putea să arate un personaj atît de complex ca Fu Xi, în același timp zeu și om. Cel mai adesea, Fu Xi apare ilustrat împreună cu sora și soția lui, zeița Nüwa a fecundității. Imaginea tipică este a celor doi alături, avînd capete și trupuri de om, dar cu cozi de Dragon sau de șarpe în loc de picioare, împletite între ele la partea inferioară. Tabloul este completat adesea cu doi sori plasați alături de zei. Atunci cînd Fu Xi este reprezentat singur, are uneori capul învelit în frunze, ca un fel de coroană, iar corpul său dă impresia că iese sau crește din tăria unui munte. Alteori, Fu Xi este îmbrăcat în blană de animal. La modul simbolic, Fu Xi, ține în mînă un compas chinezesc. Compasul, ca semn emblematic, este un simbol al construcției Universului și al cunoașterii tainelor acestuia, așa cum rezultă din „Cartea Schimbărilor“; sau are în mînă soarele, iar compasul stă alături. Foarte rar, zeul Fu Xi este figurat cu patru capete, pentru a se justifica de ce el reușește să supravegheze toate direcțiile spațiului. În templele daoiste, unde Fu Xi este foarte popular, el are în mînă un panou pe care

Oameni și miracole (16)

Cealaltă forţă

Gîndul de a explica starea de levitaţie printr­o stare de lipsă de gravitaţie vine în mod natural în minte. Dar ne putem imagina o încălcare pe cît de ciudată, pe atît de excepţională a legii gravitaţiei? În orice caz, ipoteza nu este mai absurdă ca oricare alta referitoare la acest fenomen care se sustrage total înţelegerii noastre şi este tentant să stabilim o paralelă între mistic şi... astronaut.

Televiziunea a popularizat salturile astronautului în spaţiu, dar şi mersul neîndemînatic, gesturile lente, nesigure, lipsite de coordonare. Vederea lui este puternic modificată, astfel încît îşi vede corpul înclinînduse înainte de la 10 la 25 de grade, deşi se află în poziţie dreaptă. Absenţa gravitaţiei îl împiedică să­şi controleze poziţiile. Reperele sale de orientare dispar; trebuie să depună un mare efort de reorientare.

Or, nimic din starea misticului levitant nu aminteşte de cea a astronautului. Nu are nici stîngăcia gesturilor, nici lipsa de control, nici dificultatea de orientare, nici modificarea vederii.

Oricum, levitaţia explicată printr­o modificare parţială sau provizorie a atracţiei terestre ar constitui un miracol la fel de misterios. Olivier Leroy era foarte conştient de acest lucru deoarece a terminat studiul despre levitaţie cu această concluzie: „Problema levitaţiei se pune în termeni care nu se potrivesc cu metodele fizicii. Nu e vorba să se găsească o forţă nouă necunoscută, căci este vorba de o cauză veşnic eterogenă a forţelor naturii“.

Veşnic? E chiar atît de sigur? Oare forţele naturii, în sensul în care le înţelege fizica, au fost ele toate descoperite?

Ştim că universul şi materia sînt supuse celor patru forţe cunoscute: gravitaţia, electromagnetismul, interacţiunea nucleară puternică şi interacţiunea

sînt desenate Cele Opt Trigrame. În provincia Henan există un templu consacrat zeului Fu Xi. Acolo se află un detaliu însemnat și anume pe o coloană sînt descrise faptele zeului și se precizează că el a fost întemeietorul Civilizației Huaxia – strămoșii chinezilor. Există imagini remarcabile păstrate în unele morminte din Turfan, în vestul Chinei, datînd din Secolele al IV­lea și al VIII­lea d.Chr. În acea regiune tokariană simbolistica apare inversată – Fu Xi ține în mînă un echer, simbolul masculin al Cerului pătrat, iar perechea sa Nüwa ține compasul, simbolul feminin al Pămîntului rotund. În concepția chineză, Cerul era rotund iar Pămîntul pătrat. Iată explicația inversării simbolice. Tokarienii din regiunea Turfan păstrau influența indo­europenilor cu care se învecinau. Menționăm și unele imagini găsite în mormintele hitite de acum 4.000 de ani: o pereche de gemeni, fată și băiat, alături de doi sori. Textele explică faptrul că unul este zeul solar al Cerului și celălalt zeul solar al Pămîntului. Este clară similaritatea cu imaginile perechii Fu Xi – Nüwa.

Din marele număr de mituri și legende care se referă la Fu Xi și la Nüwa vom reda pe scurt cele mai semnificative. Reamintim mitul în care Huaxu, viitoarea mamă a lui Fu Xi, mergînd pe malul lacului Leize, a călcat pe urmele pașilor unui zeu uriaș și a rămas gravidă. Într­o variantă mai complexă se spune că o tînără frumoasă și inteligentă s­a dus pe malul Fluviului Tunetului pentru a­l îmblînzi pe zeul Tunetului. Pe cînd, însetată, bea apă din fluviu, din adîncuri a țîșnit un monstru cu chip de om și trup de Dragon. Era chiar zeul Tunetului. De frică, fata s­a ascuns după un copac, dar a fost zărită de zeu, apoi răpită de acesta și dusă în fundul apei. Acolo se afla un palat minunat, iar tînăra i­a spus zeului pentru ce venise pe malul apei. Dorea ca zeul să înceteze fulgerele, tunetele și trăsnetele însoțite de ploi abundente care aduceau inundații și pagube oamenilor. Impresionat de frumusețea fetei, zeul îi promite că va urca la Cer și va domoli apele, cu condiția ca ea să îi devină soție. Fata a acceptat și nu după mult timp l­a născut pe Fu Xi. Copilul este pus într­un coș de nuiele împletite și trimis pe apele fluviului la bunicii lui. Ajuns

nucleară slabă. Dar de cîtva timp se vorbeşte despre o a cincea forţă, asupra căreia fizicienii încă nu se înţeleg, dat fiind faptul că la ora actuală nici o experienţă nu este concludentă, nici pentru a dovedi că există, nici pentru a dovedi că nu există.

Această a cincea forţă (se vorbeşte chiar şi de a şasea) ar fi o forţă de respingere, de aproximativ o sută de ori mai puţin intensă decît gravitaţia, care, într­un fel, s­ar suprapune gravitaţiei. Ar fi o „gravitaţie anexă“. Gravitaţia tradiţională, cea a lui Newton, nu face nici o diferenţă între un kilogram de plumb şi un kilogram de fulgi care, în vid, cad cu aceeaşi viteză.

A cincea forţă face însă diferenţa în funcţie de substanţa studiată. Cu alte cuvinte, există o variaţie de acceleraţie a gravitaţiei terestre în funcţie de raportul numărului de protoni şi de neutroni ai materialelor. Iar aici ne aflăm în microcosmos. „Particulele liante“, cum sînt numite, constituie cauza acestei diferenţe: ele asigură coeziunea nucleelor atomice şi au o masă cînd grea, cînd nulă. Astfel, forţa gravitaţională n­ar fi singura forţă în joc pentru explicarea căderii corpurilor... Această descoperire ar repune în discuţie o „lege fundamentală“ a naturii, dacă experienţele sînt confirmate. Bineînţeles, existenţa acestei a cincea forţe sau a unei eventuale a şasea sau a şaptea nu confirmă miracolul levitaţiei, ci arată că nu trebuie niciodată să te aventurezi să afirmi că toate legile sînt cunoscute şi că nu comportă nici o excepţie.

Dacă facem abstracţie de legile fizicii, trebuie să ne întoarcem la organismul uman.

Oare ar exista în unele organisme excepţionale modificări psihofiziologice atît de mari, încît să poată uşura greutatea corpului sau, dimpotrivă, să­i supramultiplice forţa? Nimic nu ne permite să afirmăm acest lucru în stadiul actual al cunoştinţelor. Dar ne putem imagina cu uşurinţă că un mecanism preexistent în fiinţa omenească, „în hibernare“ sau nefolosit în mod obişnuit, poate să declanşeze, în anumite condiţii precum misticismul, mecanisme care să permită

acolo, este crescut și educat cu grijă pînă ce ajunge un bărbat voinic, înalt și înțelept, capabil să urce pe scara Cerului pînă în locul cel mai înalt. Un mit deosebit povestește despre un bărbat nu prea înstărit, nevoit să­și lucreze cîmpul, dar deranjat de ploile însoțite de inundații, provocate de zeul Tunetului, Trăsnetelor și Fulgerelor, numit Lei Gong. Într­o zi, fiind la lucru, aude cum se apropie tunetul. Le poruncește copiilor săi, băiatul Fu Xi și fiica Nüwa, să intre la adăpost. Apoi, agață de acoperiș o cușcă de fier și, cu furca în mînă, așteaptă sosirea zeului Tunet. Acesta apare înarmat cu o secure, dar abilitatea omului care mînuia furca, reușește să­l prindă în cușcă pe zeul Lei Gong și îl zăvorăște acolo. Vîntul și ploaia încetează pe loc. Tatăl copiilor le spune acestora că pleacă la tîrg după niște mirodenii necesare preparării zeului ca mîncare și le interzice să îi dea prizonierului ceva de mîncat sau de băut. Înduioșați de rugămințile zeului Lei Gong, fratele și sora îi dau acestuia o picătură de apă. A fost destul ca zeul să își recapete puterile, să spargă cușca și să fie gata de a­și lua zborul spre Cer. Înainte de a pleca, drept mulțumire că l­au salvat, zeul Lei Gong le dăruiește copiilor unul din dinții săi, îndemnîndu­i să îl pună în pămînt ca pe o sămînță oarecare. Copiii însămînțează dintele și din țărînă începe să crească o plantă, mai ales că începuseră, din nou, ploile. Planta se dovedește a fi un dovleac uriaș. Între timp ploile se întețesc, fluviul se umflă, inundația devine teribilă, un adevărat potop. Tatăl plecat după cumpărături se salvează pentru moment într­o barcă și reușește să ajungă pe valuri pînă sub Cer. Acolo îi cere Stăpînului Suprem să înceteze inundația, ceea ce se întîmplă instantaneu. Omul cu barca lui cad de la înălțimea Cerului direct pe pămînt și se zdrobesc. Copiii, rămași orfani, izbutesc să se salveze în cușca rămasă după plecarea zeului Tunetului; în altă variantă a mitului, copiii se salvează adăpostindu­se în dovleacul uriaș care plutește pe apele nesfîrșite. În mit se precizează că Fu Xi și Nüwa au fost singurii supraviețuitori de pe Pămînt după retragerea apelor potopului.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

ridicarea în aer. Mai putem crede că levitantul nu se sustrage legilor gravitaţiei, ci le controlează, e în stare să le domine sau că o forţă exterioară lui îi oferă mijloacele necesare pentru asta.

Posedați de diavol (1)

„Atacurile diavoleşti“ şi „posedarea“ comportă efecte fiziologice observabile. Deşi literatura despre relaţiile cu diavolul este foarte bogată, un rezumat sistematic al acestor efecte nu a fost încă făcut.

Despre posedare, dicţionarul Robert dă două definiţii. Una religioasă: „Fenomen prin care o fiinţă omenească adăposteşte în ea o fiinţă supranaturală şi malefică“. Cealaltă psihiatrică: „Formă de delir în care bolnavul crede că are în el un demon cu sentimentul de dedublare şi halucinaţii“.

„Atacurile diavoleşti“ sînt luptele pe care misticii spun că le­au dus împotriva diavolului care îi ataca. Aceste asalturi, foarte violente, nu durează în timp, iar misticii îşi păstrează luciditatea şi un comportament normal. Dimpotrivă, „posedarea demonică“ provoacă o stare continuă – uneori de mai mulţi ani – de depersonalizare. Mai întîi eşti „deposedat“ de tine înainte de a fi „posedat“.

Intenţia mea nu este să ţin disertaţii despre realitatea diavolului, ci să observ fenomenele care îi sînt atribuite. Cînd semnele lăsate pe corp nu­şi găsesc o origine naturală explicabilă, ele intră în categoria miracolelor.

Thibaut şi fratele său Joseph erau nişte copii ca toţi ceilalţi, mergînd la şcoala comunală din satul lor, Illfurt, în Alsacia, la cîţiva kilometri de Mulhouse. Elevi liniştiţi, cu o inteligenţă medie, dar cu o natură plăpîndă şi o sănătate delicată. Cînd au ajuns la vîrsta de nouă, respectiv şapte ani, amîndoi s­au îmbolnăvit, iar medicii chemaţi să­i consulte nu au fost în stare să pună diagnosticul. Medicamentele nu au avut nici un efect. (va urma)

HÉLÈNE RENARD

Legendele Capşei

De regulă, la Capșa își făcuseră obiceiul să vină, la aceeași oră, dimineața și seara, boieri literari și artiști plastici cu vernisaje răsunătoare, lavaliere bogate și pălării cu boruri largi, aduse de la Paris, gazetari en vogue și politicieni cu ștaif. Pe toți îi lega celebritatea și subtilitatea discuțiilor ambalate într­un limbaj elevat și înalt academic. Rareori intra în local și cîte un om de afaceri, moșier sau vreun negustor din provincie, vulnerabili pe partea conversației, însă doritori să fie văzuți în companii atît de selecte. Și ca să nu fie aruncați în stradă, se arătau peste poate de onorați să le achite domnilor artiști mesele copioase sau să­i invite la vînătoare și pescuit pe moșiile lor.

,,La Capșa, unde vin toți seniorii, Local cu două mari despărțituri, Într-una se mănîncă prăjituri, Într-alta se mănîncă… scriitorii”. (Nicolae Crevedia)

Dar Capșa n­ar fi fost Capșa dacă nu ar fi găzduit și idealiști famelici, fiindcă nici unul nu avea serviciu, oferindu­le măcar un șvarț ieftin (jumătate cafea, jumătate cicoare), întrucît ar fi fost penibil să li se ofere doar un pahar cu apă de la chiuvetă. I­ar fi nimicit concurența. Cu totii erau poeți și prozatori tineri în căutarea gloriei literare. După stagiul obligatoriu al plimbării din fața Capșei și pînă în dreptul fostului

Palat Regal, mulți își cîștigaseră dreptul de a se rezema, blazați și superiori, de barele nichelate ale cafenelei. Abia după aceea cei mai îndrăzneți cutezau a trece pragul locantei, să înghită fumul țigărilor fumate de maeștri.

Dar și poeți nebuni, precum Artur Enășescu, Dimitrie Stelaru sau Stan Palanca, erau acceptați la Capșa, în schimbul unor versuri pritocite cu o noapte înainte, cînd bătuseră cheiul Dîmboviței închipuinduși că sînt Oscar Wilde care agoniza pe malurile Senei. Cu toții primeau o țigară sau chiar o vodcă, după care își reluau pelerinajul prin Capitală. Și a doua zi, alte versuri la Capșa:

,,Un șobolan prin iarbă trece și morților de dedesubt le dă

fiori de nedescris”.

Sau, după ce scena se mută în restaurantul Gării de Nord, cu Florin Zamfirescu și Mircea Dinescu față­n față, unul sărind cu vodca și celălalt recitînd ultima compoziție:

,,Într-o odaie scundă

Pe un pat diform

Zac strivit în pernă de un pumn enorm...”

Timp de un secol și mai bine, pe la Capșa au trecut, măcar la o cafea și o țigară, dacă nu dispuneau de prea mult curaj pentru o șuetă filozofico­literară, și alte figuri în afara celor din lumea științei, culturii și politicii românești. Și unii, și alții au zămislit legende, înnobilînd locul deja însemnat, fiindcă, pe la începutul Secolului al XIX­lea, acolo se aflaseră casele italianului Girolamo Momolo, care adăpostiseră ședințele ,,Filarmonicii”, o societate secretă de sorginte masonică, disimulată într­un fel de ateneu popular preocupat doar de promovarea culturii naționale – școli, teatru, presă și literatură română. Pe acolo aveau să treacă Heliade, C.A. Rosetti, Bălcescu, Gr. Alexandrescu, I. Câmpineanu și alți intelectuali ajunși căpetenii ale Revoluției de la 1848.

Dar, odată cu schimbarea vremurilor, celebra cafenea­confiserie s­a pricopsit cu un restaurant, și farmecul locantei a început să apună, pierzînduși clientela selectă. Prin anii ’50, ajunsese, dacă nu o speluncă oarecare, un fel de club muncitoresc de orientare socialistă, ceva între I.C. Frimu și Lucrețiu

Pătrășcanu, cu portretele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin și lozinci mobilizatoare pe toți pereții.

Momentele cele mai penibile le­a trăit Capșa pe vremea PDSR­ului, cînd se zvonise că legendara Capșa ajunsese în proprietatea lui Năstase, care îl pusese pe Horia Alexandrescu să dirijeze ,,Cafeneaua literară”, o încropeală TV scîrboasă și tîmpită, să­ți pui copiii cu mîinile pe plita încinsă, în care niște comuniști și securiști nemernici de teapa lui Năstase, Hrebenciuc, Dan Ioan Popescu, Miron Mitrea sau Stănoaica, magraoni cu palmele galbine și gingii violete, preamăreau binefacerile capitalismului și ale democrației.

Isus Christos. Natural, a stat 6 luni într­un ospiciu psihiatric.

În sfîrșit, prin anii 1934­35, adică în anii ei de maximă glorie, printre figurile legendare care au trecut pragul Capșei, s­au numărat și dumnealor domnii Magnificențius-Împăratul artelor științifice, și conu’ Alexandru Leontescu, la vremea aceea aflați în centrul atenției, dar acum total necunoscuți. Nu se mai știe, dar asta nu înseamnă că nu s­a găsit cineva dintre foștii capșiști, care să fi consemnat pentru posteritate și amintirile cu cei doi necunoscuți. Așa cum, după 1912, ani la rînd, tot apăreau în presa britanică informații despre noaptea aceea cumplită, cu naufragiul teribil din nordul Atlanticului, puse toate sub titlul generic: ,,Și eu am fost pe Titanic”. Noroc cu același Vlaicu Bârna și cartea lui minunată, altfel bieții oameni ar fi rămas și astăzi sub pecetea tainei, cum sună un roman polițist neterminat al lui Mateiu.

● Pe numele său din acte Teodor Niculescu, acest Magnificențius, la prima vedere, era un om ca toți oamenii, impozant și sobru. Și din pricină că nu suporta fumul de țigară și pălăvrăgelile de acolo, intra rar la Capșa, și doar pentru cîteva minute. În schimb, zăbovea mai mult la mesele de pe trotuarul prăvăliei, cu o cafea și un coniac dinainte, și adeseori legînd conversații cu amicii scriitori, cum ar fi Alexandru Cazaban sau Mihail Sorbul, cumnatul lui Rebreanu.

Prin 1933, omul nostru provocase un scandal în Parlamentul țării, cînd ajunsese nu se știe cum la tribună și ceruse, nici una­nici două, să i se permită ca un tablou al său, ,,Realizarea triumfului politic al României traiane”, să fie multiplicat și difuzat în toată țara, ca metodă de stimulare a patriotismului național care, și pe vremea aceea, trecea printr­o criză a identității. Pentru aceasta, el pretindea de la autorități titlul de ,,Imperator al artelor științifice”, plus o sumă considerabilă în moneda națională. Dar, fiindcă prim­ministrul Ion C. Brătianu se opusese inițiativei, domnul Magnificențius l­a provocat la o luptă cu pumnii, și goi pînă la brîu într­o piață publică. În caz contrar, omul nostru și­ar fi rezervat dreptul să­l împuște pe Brătianu. Bineînțeles că Magnificențius a fost internat la Mărcuța cu diagnosticul de psihoză paranoidă și ținut sub observație cîteva luni.

Personajul se născuse la Caracal prin 1876 și de mic își uimise familia cu talentul său extraordinar la desen. Pe cînd avea doar 14 ani, a cîștigat un concurs pentru un post de desenator la CFR, unde primea un salariu incredibil de 300 de lei pe lună. Prin comparație, maestrul Caragiale, ca director al Teatrului Național din București, primea doar 400 de lei. Mai tîrziu, a ajuns în Franța ca student audient la L’ École des Beaux Arts. Apoi, a studiat Cartografia la Berlin. Ajuns în SUA, a proiectat un pod peste Atlantic și a inventat un sistem filozofic. A ținut conferințe prin care a susținut că este

Întors în țară, dacă i­ai fi dat o călimară, un toc și o foaie de hîrtie, acolo, la Capșa, cît ai zice pește, ți­ar fi făcut o bancnotă de 1000 de lei, că nici guvernatorul Băncii Naționale nu ar fi putut să o deosebească de una autentică. Întrezărind în artistul nostru un mare pericol pentru finanțele naționale, domnul guvernator i­a oferit, pînă la sfîrșitul zilelor sale, o sinecură generoasă, cu condiția să nu mai imite vreodată bancnote românești. ● Originar de prin nordul Moldovei, Conu Alecu Leontescu se pripășise prin București și devenise prieten cu mulți scriitori, făcînd el însuși literatură. Luptase în primul război mondial și căzuse într­o adorație fără seamă pentru Nicolae Iorga. La fel de mult îl iubea și pe filozoful Nae Ionescu, chiar dacă se înscrisese la zurbagiii Căpitanului. Încet­încet, adunase mulți intelectuali în jurul mesei sale: criticul Șerban Cioculescu, matematicianul Octav Onicescu, redutabilul dramaturg și prozator George Mihail Zamfirescu, Petru Manoliu, reputatul italianist Liberale Netto. Se discutau de toate la masa lui Conu Alecu, și literatură, și cinema, și politică. Ba chiar și box.

Dar, în scurt timp, în jurul lui începuse să se țeasă legenda că, implicîndu­se în petrol, ar putea deveni multimilionar, spre bucuria tovarășilor de cafea și rom. Și emoția a crescut cînd în cafenea și­au făcut apariția primii ingineri și chimiști specialiști în tainele hidrocarburilor. Dar, prin forța lucrurilor, această nouă preocupare îl îndepărta pe Conu Alecu de la masa de scris, ceea ce, desigur, îl umplea de amărăciune.

Și ca și cînd nu ar fi fost destul de preocupat cu atîtea altele, într­o bună zi, Conu Alecu s­a trezit solicitat de Nichifor Crainic să adere și el la ideea introducerii ortodoxiei în viață și artă, așa cum făcuseră și alții înaintea lui: filozoful Nae Ionescu, preoții Sandu Tudor și Al. Chiricuță, scriitorii Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Adrian Maniu, care tocmai scoseseră la Cluj Revista ,,Gândirea”.

Dintre toți, Conu Alecu era cel mai apropiat de Nichifor Crainic. Adesea, petreceau la crîșma ,,Leul și cîrnatul’’ de pe Strada 11 Iunie, unde totul era foarte ieftin. Odată, Crainic a încasat acolo două palme de la un ofițer căruia i se păruse că îi fixase prea insistent soția.

Apoi, deodată, despre Conu Alecu nu s­a mai auzit nimic. Cauza era zvonul cum că omul fusese informatorul Siguranței, iar povestea cu milioanele obținute din petrol, doar o poveste. Prin anii ’50, săracul făcuse și pușcărie politică, motivul fiind refuzul de a colabora și cu Securitatea din noul regim. Tot pe atunci scosese și două volumașe cu poeme și proză scurtă, dar nesemnificative în comparație cu legendele pe care și le țesuse în jurul persoanei sale.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Prima zi de școală (de ieri și de azi)

Începe școala. Pitici însoțiți de mămici și de tătici, emoționați cu toții se pregătesc să se rupă de copilăria fără de griji și să pătrundă în noua lor viață. Grupuri de școlari și de liceeni zgomotoși au cucerit trotuarele, ascunși în spatele buchetelor parfumate de flori. Toți zîmbesc, vorbesc de­a valma, povestesc. Astăzi este cea mai frumoasă zi de școală. De mîine încep grijile – și puțini vor mai fi cei care vor zice că iubesc școala. Așa e azi. Ce era la fel și ce era diferit în anii interbelici puteți să aflați citind colajul de „decupaje de articole” pe care l­am pregătit pentru azi: 3 ani (1931, 1932 și 1935), trei reporteri, trei „prime zile de școală”:

În curtea școlii (1931)

„Curtea e plină de școlari și de părinți care­și conduc copiii pentru prima oară la școală, este un furnicar simpatic, însuflețit, în care glasurile ascuțite, argintii ale elevilor, se întretaie cu freamătul de voci bărbătești și femeiești. Copilașii roiesc în neastîmpărul emoțiilor începutului de an. Unii stau în grupuri vesele, ascultînd isprăvile din vacanță, sau proiectele celor gureși sau lăudăroși. Alții vorbesc cu vocea tare despre micile bucurii ale celor cuminți și silitori. Cei mititei, care de­abia acum încep școala, stau sfioși, cu ochii mari, nedumeriți de această lume nouă în care intră, pe care au așteptat­o și au dorit­o ani și luni de­a rîndul. Cei care s­au reînscris, ceva mai măricei, par degajați într­atît încît își pot permite jocul din prima zi a anului…

Unul micuț, cu uniformă de satin negru, cu ghiozdănușul legat pe spate, stă nemișcat ca o păpușe de ceară: e numai ochi și urechi! Lîngă ușa de intrare, altul mai măricel, știrb și uscățiv, face schimb de mărci poștale. Micii cumpărători discută, gălăgioși, dacă mărcile cu jumătate de ștampilă au valoare pentru album. Unul mare de o șchioapă, de­abia mergînd pe picioare, intervine în discuție. Curînd, puii de filateliști ajung la ceartă... Dar clopotul sună, și sgomotul încetează ca

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Misterul Lacului Nyos (2)

Un preot olandez numit Fred Tenhorn a mers, de asemenea, în zona afectată. A povestit că „părea că explodase o bombă cu neutroni. Frunzişul copacilor era verde şi sănătos, dar toate fiinţele umane fuseseră ucise”. În scurt timp, spitalele s­au umplut de oameni care tuşeau şi sufereau de usturimi puternice la nivelul ochilor şi al nasului. Doctorii au spus că arătau ca şi cum ar fi fost intoxicaţi cu gazul emis de o maşină de gătit. Echipe de salvare protejate de măşti de gaz s­au grăbit să aducă tuburi cu oxigen în zonă, în eventualitatea în care ar mai fi existat supravieţuitori. Au găsit mii de animale moarte în jurul lacului, dar nici vulturii nu le mîncau, fiindcă şi ei muriseră.

Pentru unii dintre localnici, cauza era evidentă. Cu trei ani înainte, şeful de trib poruncise, pe patul de moarte, ca vitele sale cele mai bune să fie înecate în lac, unde se odihneau spiritele vii ale morţilor, dar familia lui îi ignorase dorinţele. Aceasta era cumplita lui răzbunare. Pe de altă parte, reprezentanţii guvernului au sugerat că vulcanul aflat sub lac probabil erupsese. Dar oamenii de ştiinţă au insistat că acesta era stins. Martorii oculari le­au spus anchetatorilor că apele lacului, de

prin farmec: doi cîte doi, copilașii pășesc în hall­ul școlii. Așa cuminți și tăcuți cum sînt, ai crede că n­au țipat, nu s­au jucat și nu s­au bătut vreodată… Într­un tîrziu am descoperit și misterul: de sus, din capul scării, directorul cu ochii de Argus supraveghează intrarea. Cei micuți s­au desprins de mamele, care i­au condus pînă în curte. Acum sînt singuri, în rînd cu ceilalți școlari... Una singură a intrat în hall, urmărind cu ochii înlăcrimați de bucurie, pașii mărunți ai copilului, care intră în clasă...

Cuminte, Costel, cuminte și la recreaţie ferește­te de curent – șopti femeia…” („Ilustrațiunea Română”, numărul din 16 septembrie 1931).

Încep grijile (1932)

„Într­o zi m­am trezit din somnul de după masă tocmai pe la ora 5. Cum de n­am auzit sirena de la ora 3? Am căutat în stradă explicația unei liniști, pe care n­o mai gustasem de atîta vreme. Copiii jucau parcă un nou joc, ale cărui principale reguli erau gravitatea și seriozitatea. În uniforme proaspăt spălate, cu gulerașe albe, înviorate de o fundă colorată, purtînd în spinare ghiozdanul, ca un simbol al grijilor ce aveau să le apese umerii de aici înainte, treceau cîte doi, cîte trei, conversînd ca oamenii mari.

Ție îți place la școală?

Îmi place la școală numai că nu pot să țin minte lecția la geografie…

Eu mi­am pătat o foaie la caiet și nu pot s­o rup. Domnul ni le­a numerotat.

Mîine să nu mai vii tîrziu, iar te pune doamna la colț!

Dar mie mi­e somn dimineața. Știu ce am să fac: n­am să mai beau cafea, ca să fiu la timp la școală...

Dacă­mi dai să copiez problemele la aritmetică, îți dau mîine pîinea mea cu magiun.

Nu­ți dau, că iar ne prinde domnul profesor.

Prostule, nu știe că am copiat de la tine, dacă le faci bine. Dă­mi­le și te las să te joci cu bicicleta.

Porțile din strada mea înghit una cîte una pe toți copiii

obicei limpezi, căpătaseră o nuanţă maro­roşiatică, iar un vînt se stîrnise din senin, iscînd valuri uriaşe. S­a tras concluzia că, de­a lungul timpului, cantităţi foarte mari de gaz fuseseră absorbite de apă. Apoi, o perturbare ­ probabil o alunecare de teren sau doar o ploaie abundentă ­ provocase eliberarea unei mari bule de dioxid de carbon, gaz incolor, inodor şi toxic. Gazul tulburase apele lacului, agitînd apele bogate în fier de la fund şi colorînd în roşu suprafaţa undelor. Fiind mai greu decît aerul, gazul alunecase apoi în josul muntelui, în cele două văi alăturate, sufocînd orice fiinţă vie în calea sa. În curînd, a devenit evident că oamenii de lîngă lacul Monoun fuseseră şi ei ucişi, cu doi ani înainte, tot de dioxidul de carbon.

Tulburător era faptul că oamenii de ştiinţă au spus că existau şanse mari ca lîngă Lacul Nyos să mai aibă loc o intoxicaţie colectivă. Pentru a împiedica acest lucru, ei au recomandat instalarea unei reţele de conducte în adîncul lacului care să sifoneze gazul în cantităţi mici şi să­l elibereze în aer, la înălţime mare, unde avea să se disperseze fără a face rău nimănui. Prima conductăcu o lungime de 210 metri ­ a fost instalată în 2001. O conductă asemănătoare a fost instalată şi în Lacul Monoun în 2003. Dar, după ce oamenii de ştiinţă americani au testat ambele lacuri pentru a verifica nivelul dioxidului de carbon, au spus că acele conducte nu erau de ajuns. Ei au recomandat ca în fiecare lac să fie montate încă patru, mai ales că oamenii se stabileau din nou în jurul Lacului Nyos, atraşi încă o dată de fertilitatea solului.

care zburdau ieri în preajma lor, care se duc azi să facă lecțiile. Nu se mai joacă de­a școala căci școala a început în realitate. Viața lor se împarte acuma între locușorul îngust ocupat pe bancă, între cei patru pereți ai clasei, caietul care stă deschis pe măsuța de lucru. Mai privesc cîteva clipe strada pustie, iar apoi îmi urmez în minte imaginea amplificată a căpșoarelor mici și bucălate, cu fruntea încrețită, aplecată deasupra literelor și cifrelor, care duc o luptă înverșunată cu mingea, cu bicicleta, cu aparatul de radio sau cu amintirea șubredelor castele clădite în nisipul pietros al plajei din vacanța trecută. Toate vor aștepta vacanța viitoare” („Ilustrațiunea Română”, numărul din 14 septembrie 1932).

A început școala (1935)

„Prima zi de școală... Prima grijă pe atîtea frunți care nu s­au încrețit niciodată, prima emoție în suflete pline de zburdălnicie, de neastîmpăr, de voie bună, pînă acum stăpînite de farmecul jocurilor și al ghidușiilor de tot felul. Cine a mai născocit școala cu ziduri groase de pușcărie, cu dascăli morocănoși și cu reguli care înfrînează atît entuziasmul copilăresc? Pentru cei care pășesc pentru întîia oară pragul școlii, trecerea de la o viață la alta este atît de bruscă încît, în primele zile, mintea micilor prizonieri nu frămînta alta decît regretul ceasurilor de libertate, de joc, de hîrjoană... De aceea mintea lor nu desprinde nimic din frumusețea rînduielii pe care le­o oferă școala, nimic din străduința dascălului de a vorbi cît mai blînd și mai părintește...

O zi, două, trei, o săptămînă... Și colivia din prima zi care apasă atît de greu peste sufletele lor devine ceva mai prietenoasă și poate chiar mai răbdătoare decît au putut­o socoti ei, micuții satrapi ai gospodăriilor, parcurilor, drumurilor, maidanelor... Dovada că îi suportă și pe cei mai nebunatici, care înfrîng disciplina într­atît încît transformă recreația într­un vacarm fără margini...

Prima zi de școală. O lume întreagă de școlari și școlărițe care se agită în încordarea începutului de an școlar. Librăriile au devenit furnicar de capete în stăpînirea unui interminabil du­te­vino de o nebănuită vioiciune. Bucuria cărților noi, a ghiosdanelor cu miros de mușama proaspătă, a echipamentului școlăresc în care negustorii darnici și șireți strecoară daruri ispititoare... Dacă ar fi în fiecare lună un început de an școlar! Școala proaspăt văruită are înfățișarea unui om care s­a odihnit multă vreme și s­a sulemenit pentru o zi de sărbătoare. Dacă ar ști școlarii cîtă muncă și ce parte din viață irosește bietul dascăl, în dragostea lui pentru această lume măruntă și anonimă; ce parte din sufletul lui se așterne, zi de zi, pe cărți, pe caiete, pe tablă, pretutindeni unde este viață de școală! („Ilustrațiunea Română”, numărul din 25 septembrie 1935).

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (1)

Epidemiile de ciumă din Atena antică (1) În 431 î.Chr., Atena era la apogeul puterii sale, avînd un imperiu puternic întemeiat de Pericle, cel căruia i se datorează construirea Parthenonului. Acum, cetatea era angajată într­o luptă titanică împotriva Spartei, în ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „Războiul Peloponesiac”. Atena avea o flotă mult superioară, dar spartanii puteau să adune armate imense, pe care atenienii le considerau invincibile, aşa că aceştia s­au hotărît să se retragă în spatele zidurilor cetăţii lor, permiţîndu­i inamicului să cucerească Attica, regiunea din jurul Atenei, în timp ce ei hărţuiau transporturile militare spartane şi încercau să le întrerupă liniile de aprovizionare.

Un timp, aceste strategii au părut să dea rezultate: au avut loc puţine lupte, iar Atena a suferit puţine pierderi. În primăvara anului 430, pe cînd începea al doilea sezon al campaniilor militare, oamenii din Attica s­au retras din nou în spatele zidurilor cetăţii. În scurt timp, toate casele erau aglomerate, iar refugiaţii au fost nevoiţi săşi ridice pretutindeni mici barăci sordide. Chiar atunci, armatele spartanilor au atacat din nou şi au început să facă ravagii în zonele rurale.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Alte mari dezastre naturale (2)

România de lîngã noi – România realã

DRUMUL CĂRȚII SPRE INIMĂ (II)

(urmare din pag. 1)

Citind și recitind Esotericile scriitorului Mircea Atanasie Borcan, dincolo de geneza „inițiatică” a acestora, al căror motto din Nichita: „Totul e simplu, atît de simplu, încît devine de neînțeles”, întărește ipoteza cognitivă a unui proces avuabil din partea oricui, descoperi seva biotică a unei trăiri transcedentale.

Încifrarea imaginii axiologice, într­un context simplificat, produce, în Esotericele la care ne referim, imaginea simplicității, cuantificată doar în oniricul poetului, precum transpare din pilula intitulată, simplu „Despre cifra unu”: „Să nu te adaugi niciodată cifrei unu. Nu că s-ar transforma în cifra doi, dar, prin simpla adăugare, cifra unu ar fi atît de singură, încît ați fi prea mulți”.

Astfel de bijuterii literare, condensate în doar cîteva rînduri, găsim în tot acest volum, precum în cele intitulate „Lecția de plîns”, „Despre mirare”, „Ademenirea ochiului”, „Fulg pe inimă”, „Orb de vedere, „A dormi, dormire”, „Strigarea florilor”, pe care o reproduc: „Abrupte dimineți, cu mînere de aer pe uși încercănate de nesomn, au zilele scăpate pe hornul trupului geruit. Îmbrăcată cu aduceri aminte dezlipirea ochiului de privire întoarce natura. Se strigă florile, se-mperechează plopii, se nasc cuvinte. Pasul plutește pe aburi desenînd parcurgeri de timp înverzite în coamă”. Cealaltă carte lansată, „Numele Anumelui”, subintitulată „Aforisme, cugetări, trăiri”, și împărțită pe trei capitole: „Numele Anumelui”, „Graba de a fi” și „Anonimul, ca ins”, plonjează în ochii cititorului cu un Motto care ne scoate definitiv din biocenoza amorfă, obligîndu­ne să pășim pe calea deschisă de autor, focusînd privirea în noi înșine: „Numele anumelui e-o himeră difuză, anacronică, care-și cheamă pacienții să doneze sînge, pentru a se putea interna”. La fața locului, la masa la care luasem loc am răsfoit și eu acest volum (așa cum am văzut că făceau mai toti invitații, curioși să ia contact cu noua scriere a lui Mircea Atanasie Borcan), după care, întors în București, mi­am luminat sufletul cu lectura acestor gînduri (și rînduri) străfulgerate de duhul poetului în stare să descompună Universul, ca pe un armoraiu de familie, în atomi de litere, care țîșnesc parcă din magma neuitatului Vezuviu.

Maestru în arta aforismului, poetul concepe cuvintele ca reflexe ale unor cugetări trăite, poleite în metafora de aur a unei gîndiri efervescente, pe care ni le redă nouă,

cititorilor săi, ca pe un dar de ziua solemnă a nuntirii cu vocalele și consoanele rînduite pe pagina cărții. Pentru autentificare, mă aplec și aici asupra cîtorva descoperiri aurifere din mina Numelui și Anumelui, cu titlul de moștenire emis pe adresa din Cosmos a conaționalului nostru, iubitul poet și scriitor Mircea Atanasie Borcan: „Nu acel cineva care îmbracă lumea cu noutate mă străfulgeră în tunetele fricii, ci împietatea simțămintelor de a-mi căra propriile rădăcini, sub tulpină, ale nu știu căror fructe, ale nu știu căror livezi” . Cuvinte și spații albe, rămase între rînduri ca niște piste de unde pot decola propozițiile cu aripă de abur sihastru, înnegrind cerul hîrtiei, uimită și ea de puterea sacrosanctă a cîtorva cuvinte: „Iertarea e-o religie, la care poporul român face coadă”; „Înlăcrimarea ochiului e dorința de reflux a sufletului”; „Rămîn în urma răspunsului cu întrebarea, așa cum moartea ar fi fost moașa tuturor nașterilor”; „Întoarcerile: contractarea de secunde, aprioric trăite, hărnicite de dorințe și alcătuiri de spații înghețate subit”; „Ți se scurg ochii după o femeie” cînd, de fapt, ea ar trebui să fie izvorul lacrimei”. Și, cu părere de rău că, deocamdată, închid această carte cu solfegii literare cîntate în gînd, încă un bob de aur din recolta verii 2023 a secerătorului de îngîndurări mirifice Mircea Atanasie Borcan: „Boarea de vînt, care usucă lacrimile, nu are puncte cardinale. Cum să denumești, altfel, respirația unui înger, care nu înțelege plînsul?”.

Arta poeziei, poezia artei

Astfel cum anunțam la partea de început a acestui reportaj special, partea literară a acestei manifestări a fost susținută și pusă în evidență de un program artisticcultural, pe care îl pot defini ca pe o funcție de coloană sonoră și de mișcare a celor două seri magice de la Terra Park, din Ighiu. Așa cum veți descoperi cînd voi dezvălui numele artiștilor, odată cu intrarea acestora în scenă, alegerea participanților și programul fiecărui grup sau persoană au fost dominate de o geometrie spațială a emblemei acestui eveniment. „Nu-i român ca ardeleanu’, dar nici român precum olteanu’!”, dublată de concretizarea sintagmei de mai sus: „Frăția Comunelor Bîrca-Dolj și Ighiu-Alba”. Cred că nu constituie nici o surpriză pentru cititori dacă notez aici faptul că promotorii întregului program (realizat încă din iarna trecută) au fost soții Estera și Mircea Borcan, cinstitele noastre gazde în aceste două zile de magie unică.

Festivalul literar-cultural-artistic de la Ighiu – aceasta ar fi denumirea corectă – a fost deschis, într­o notă de sobrietate reținută, cu un „La mulți ani”, la final, de Ansamblul „60 PLUS”, din Alba Iulia, format, așa cum sugerează și numele său, din domni și doamne trecuți de pragul celor 6 decenii de viață. Sub coordonarea lui Cornel Munteanu, corul a

impresionat prin căldura vocilor artiștilor, experiența pe scenă și abordarea unui repertoriu cu piese corale reprezentative pentru zona Albei Iulii, s­au soldat cu aplauze îndelungate.

Ce a urmat, a fost ca o furtună de trupuri, a fost o dezlănțuire de forțe umane, deși tinere, ce a purtat pecetea inconfundabilă a Sudului fierbinte din cîmpia doljană. În cîntec și joc, pe iarba verde, în pași săltăreți, cu o coregrafie vizibil oltenească, dar și în hore și sîrbe nebune, făcîndu­ne și pe noi să ne prindem în horă, a cucerit publicul Ansamblul „HORA DESNĂȚUIULUI”, din Bîrca – satul natal al autorului, care nu uită săși onoreze consăteanul plecat pe alte meleaguri. Sub coregrafia doamnei Marga Chiurtu, oltenașii din Bîrca ne­au translat de pe plaiurile rîului Desnățui (al doilea rîu ca lungime din județul Dolj, după Jiu), fluturarea în vînt a maramelor fetelor și pălăriile galben­pai ale băieților aducîndu­ne vatra satului oltenesc în inima Transilvaniei, la Alba Iulia.

După un moment mai static – autor, cunoscutul membru al fostei formații „Vacanța Mare”, Radu Pietreanu – care și­a actualizat umorul la relația olteni­ardeleni, punctînd programul cu „pilule” inspirate din politichia de azi a românului, a urmat recitalul de închidere a primei zile a acestui eveniment. Timp de două ore (21.30­23.30), acompaniați de o formație de 15 instrumentiști, celebrul cuplu Viorica și Ioniță de la Clejani a ținut în priză publicul spectator, căruia i se alăturaseră și mulți locuitori din apropiere. Viorica, în special, cîntînd și dansînd mai mult printre mesele invitaților decît pe scenă, a generat un fluid de uniune cu spectatorii, mulți prinzîndu­se în horele la care au fost chemați de nebădăioasa interpretă. O notă pozitivă pentru talentata Viorica de la Clejani (față de ce am văzut în alte spectacole cu acest taraf) a fost natura cîntecelor, alese cu grijă, fără tente de manelizare, și avînd, în special, texte civilizate, în nota evenimentului la care artista lua parte, ca interpretă de muzică populară și lăutărească de calitate.

Seara a doua, mult mai calmă – animată iar de oltenii de la „Hora Desnățuiului” – i­a avut în distribuție pe Nicolae Flaviu Cristea și formația Ghiță Albu, din Alba Iulia (recital), pe Ian Raiburg (artist al poporului din Basarabia, și artist emerit, autor a peste 400 de melodiirecital), acesta din urmă prezentînd un program retro, ale cărui melodii și versuri au avut darul să dezlănțuie un val de nostalgii în rîndul ascultătorilor trecuți bine de prima tinerețe. Încheierea serii, și a întregului eveniment (în afara focului de artificii care a pictat cerul nopții cu jerba de curcubeu spart în mii de bucățele), au făcut­o taraful Laza Vesici și solista Miriana Jovicin, din Serbia, cu un program de muzică sîrbească de petrecere, apreciată pentru ritmurile și sonoritatea sa.

Cam în mare, aceasta a fost lansarea de carte, de fapt, un adevărat regal de literatură, muzică și voie bună –datorat acestui om mărinimos și cu dragoste de semenii săi, făcut să dăruiască celor din jur nu numai incantația anuală a unui volum (de poezie sau de proză), ci și inima sa – garanția revederii și la anul, la a VIII­a ediție, sub auspiciile inspirației poetice a acestui om, domnul Mircea Atanasie Borcan. Personal, în afară de faptul că am cunoscut un poet pur sînge, un adevărat bijutier al metaforei profunde, am trăit clipe de încîntare și mirare cunoscîndu­i întreaga familie – o familie frumoasă și deșteaptă – implicată într­un laborios program de transformare a vacanțelor școlare într­un subtil Rai pămîntean, despre care veți lua cunoștință dintr­un viitor reportaj, intitulat „La revedere, tabără dragă!”.

După ultimul licăr al feeriei de artificii, la concurență cu becurile colorate care­și legănau micile felinare în adierea vîntului de seară, am închis Programul acestui eveniment de neuitat, nu înainte de a mai citi ultimele rînduri de pe pagina a treia a acestuia: „Pe tot parcursul evenimentului se vor servi mîncăruri tradiționale: mici, cîrnați grill, copănele de pui, sarmale, miel la cuptor, plăcinte ș.a. precum și o gamă diversă de băuturi: pălincă, lichioruri, bere la halbă, vin de Ighiu, apă plată, minerală, diverse băuturi răcoritoare”. Declar că acest „inventar” a fost realizat cu brio!

Duminică, în liniștea de la Terra Park

După două zile și două nopți obositoare pentru întreaga familie a scriitorului Mircea Atanasie Borcan,

duminica de 20 august a venit ca un fel de eliberare, de desprindere de cotidian, deși urmele evenimentului mai erau prezente în toată incinta, și oamenii strîngeau de zor aparatura care servise la desfășurarea întregului program. Profitînd de acest context, m­am întîlnit cu gazdele noastre, domnul Mircea și doamna Estera, întrun cadru intim, chiar la „Casa de creație” a domniei sale, din frumoasa clădire de la intrarea în Terra Park. Am stat împreună preț de cîteva ore, timp în care am purtat un dialog viu, pe varii probleme, desigur, în epicentrul acestora situîndu­se evenimentul la care luasem parte, cu toate noutățile și „ciudățeniile” acestuia.

Pentru o mai profundă înțelegere a personalității scriitorului Mircea Atanasie Borcan, redau idei din acest dialog.

Geo Ciolcan: Vorbiți-ne despre acest inedit Festival, nemaiîntîlnit – cel puțin pentru mine, la vreun confrate scriitor!

Mircea Atanasie Borcan: Aceasta a fost a șaptea ediție – cifră norocoasă pentru noi, de aceea am ținut să facem ceva mai deosebit. În acest sens am invitat foarte mulți consăteni de­ai mei, din comuna Bîrca, comuna lui Adrian Păunescu, să participe la acest eveniment. Mă bucur că, în proporție de 90%, au onorat acest eveniment, printre cei veniți numărînduse primarul Cristinel Urtilă, preotul Marius Coliță, directorul Școlii gimnaziale „Adrian Păunescu”, profesorul Petre Dumitru, Iulian Pariș și mulți alții. Păcat că timpul a fost atît de scurt, două zile, am fi vrut să depănăm mai mult amintiri comune din copilăria noastră în Raiul care a fost Bîrca anilor ʼ50 ­ ʼ60!

G.C.: Ați ajuns, iată, la ediția a șaptea, de acum se poate spune că a devenit o tradiție.

M.A.B.: Da. Festivalul începe să aibă o tradiție. Chiar pe invitație apare o înfrățire: Bîrca (Dolj) –Ighiu (Alba), cu toate că cei de aici, ardelenii, nu sînt așa de deschiși la evenimente. Încă de la început am ținut să onorăm prezența acestui Festival cu artiști de renume din țara noastră, începînd cu oltenii (Constatin Enceanu, Maria Ionescu-Căpitănescu, după care am continuat cu Vlăduța Lupău, Constantin Lătărețu și alții). Cu fiecare an ce trece, am lărgit sfera invitaților în spectacol, vizîndu­i pe cei mai valoroși, cuprinși într­o reală diversitate muzicală.

G.C.: Cît de greu vă este să puneți în operă un astfel de eveniment, atît de grandios și atît de special?

M.A.B.: Eu nu zic că este ușor. Dar, am ajutoare de mare forță organizatorică și pragmatică, precum și de rezistență la travaliu: e vorba de soția mea, Estera, și de fata noastră, Dalina. Inima organizării este soția, iar fata (patroana firmei „Viața la țară” – așa se numește firma noastră), a sponsorizat evenimentul. La fiecare ediție a Festivalului lansez cîte o carte – anul acesta era preconizată și a doua carte (nouă) – „Umbrit de Cioran, însorit de Nichita” – dar, din motive subiective, n­am scris­o decît în proporție de 40%. Sper să o termin, și la anul să o lansez.

G.C.: Acum cînd vorbim, sîntem după două seri care vor rămîne mult timp în memoria celor prezenți la acest splendid eveniment. După emulația pe care a generat-o evenimentul în sine, cu artiști și cu bună dispoziție, nu cumva lansarea cărții este doar un pretext?

M.A.B.: S­ar putea interpreta și așa, însă, în principal, eu vreau să fiu cu oamenii, să mă întîlnesc cu prieteni, mai vechi, sau să fac unii noi, să mă văd cu foștii consăteni. Întotdeauna efectul întîlnirii este electrizant și benefic pentru mine și pentru scrisul meu. Și, dacă oamenilor le place ceea ce fac, la anul voi avea noi și noi determinări în acest sens.

G.C.: De ce, la un eveniment de așa anvergură literară și socială, nu am văzut confrați din mass-media, televiziuni, în mod special, să facă publică generoasa dumneavoastră inițiativă?

M.A.B.: Noi sîntem niște oameni foarte retrași, decenți. Am vrut să fim doar între ai noștri. În nebunia care este acum, cu manele și cu tot ce se întîmplă, vă dați seama că exista o diferență de gîndire. Unii, atunci, îl vor cere pe Salam! Noi vrem să continuăm cu folclorul și cu dansul românesc. Eu am muncit mult pentru statutul meu de astăzi. Multă lume nu știe că noi am avut, după 1989, prima tipografie privată din Alba. Am tipărit reviste și ziare difuzate în 80 de orașe din țară. În 1992, pentru a­i învăța pe redactorii mei lucru pe calculator, am adus din afară 4 specialiști în noua metodă de tipărit o gazetă. I­am adus cu familii cu tot, asigurîndu­le condiții optime de trai și de salarizare...

Ascultînd aceste dezvăluiri din anii de început în ale scrisului domniei sale, în condiții cu multe premiere pe plan local, dar și național, am descoperit, pe loc, trunchiul din care se trage, acum, seva care dă viață atît cărților, cît și construcției drumului cărții către inima cititorului. În cele trei zile în care am respirat aerul de pe Terra Park, și am fost în preajma unui adevărat scriitor și om de omenie, am învățat cît într­un trimestru de la o Facultate de Sociologie. Am învățat ce trebuie să faci pentru a te defini ca un scriitor român: să scrii cărți adevărate și să fii un Om adevărat! Cea mai pură lecție literară de la Ighiu este, dincolo de ineditul manifestării, descoperirea faptului că, uneori,în clipe astrale, drumul cărții trece prin inimă. Doar printr-o inimă, soră geamănă cu a celui mai iubit dintre pămîntenii Ighiului – artizanul Festivalurilor literare de două zile, dragul nostru compatriot, scriitorul MIRCEA ATANASIE BORCAN!

Sfîrșit

NOTĂ: Un lucru fără prea multă importanță: Știați că, la ora actuală, scriitorul Mircea Atanasie Borcan nu este membru al Uniunii Scriitorilor din România și nici al Uniunii Ziariștilot Profesioniști din România?

Ce importanță are?

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Constantin Dobrogeanu-Gherea

Toată lumea ştie că Dobrogeanu­Gherea a fost teoreticianul mişcării socialiste din ţara noastră înainte de Primul Război Mondial („Nestorul“ socialiştilor români, cum era numit cu respect de numeroşii săi admiratori). Istoria literară îi acordă, de asemenea, un loc de seamă în dezvoltarea criticii româneşti. Atît lucrările lui din domeniul criticii literare, cît şi cele din domeniul ideologiei socialiste (ce e drept, într­o mai mică măsură decît primele) au fost retipărite în ultimii ani, încît imaginea cititorului contemporan despre personalitatea lui Dobrogeanu­Gherea se conturează inevitabil pe acest cadru publicistic.

Este oare completă o asemenea imagine? N­avem s­o întregim cu nimic altceva din existenţa tumultuoasă, deşi, după o anumită dată, aparent calmă, a acestui om? Putem oare să detaşăm pe teoreticianul mişcării noastre socialiste de însăşi mişcarea socialistă şi muncitorească din România? Nu a avut Gherea un loc, şi încă un loc de „tenor“, cum spun francezii, în organizarea acestei mişcări? Răspunsul este – nu încape îndoială – afirmativ.

Vom semnala două dintre momentele, să le spunem, autocritice. În primul, Gherea a recunoscut deschis ca dăunătoare influenţa poporanismului asupra începuturilor mişcării socialiste din România. „El (poporanismul –N.C.) ocupă un loc destul de important în prima lucrare socialistă marxistă română, Ce vor socialiştii români? (al cărei autor era chiar Gherea – N.C), şi anume în partea care tratează problema agrară. Acolo se mai face încă încercarea de a împăca poporanismul cu marxismul, de a pune poporanismul sub scutul marxismului şi al metodei lui de cercetare“. Şi iată ce afirmă Gherea – tot în Neoiobăgia – referindu­se la poporaniştii care considerau ţărănimea drept factorul principal în dezvoltarea prezentă şi viitoare a ţării. „Nimic mai greşit. Dacă acesta ar fi viitorul ţării, ţara ar fi fără viitor. O ţară eminamente agricolă e o ţară eminamente săracă, înapoiată şi economiceşte, şi culturaliceşte”.

O a doua problemă în care Dobrogeanu­Gherea şi­a reconsiderat poziţia, deşi nu a mai făcut­o atît de deschis, este cea a „generoşilor“. Se ştie că el, atît în studiul Socialismul în România, semnat „Un vechi socialist“ (tipărit în 1900), cît şi la alte articole ulterioare a încercat să explice trădarea „generoşilor“, arătînd că aceştia puteau aduce foloase ţării prin încadrarea lor într­un partid burghez, guvernamental, promotor al dezvoltării capitaliste a ţării. Influenţat de evenimente care se petreceau pe plan internaţional în mişcarea muncitorească, Gherea a apreciat că trădarea „generoşilor“ „nu e o noutate. Nu demult grupările socialiste din unele ţări occidentale au procedat astfel. Millerand a intrat într­un guvern burghez, unde conduce pentru moment cel mai important minister“. Cîţiva ani mai tîrziu, mai ales după răscoala din 1907, Gherea a adoptat însă o atitudine mai fermă faţă de cei care părăsiseră mişcarea socialistă. „Foştii socialişti, spunea el în 1910, n­au priceput că numai rămînînd socialişti, că numai păstrînd o atitudine propriu socialistă faţă de realitatea socială a ţării şi de evoluarea ei... ar fi ajutat şi la dezvoltarea burghezo­democratică a ţării“.

„Nădejde nu lucra fără să nu fi fost aprobat de la Ploieşti“

C. Dobrogeanu­Gherea a avut un rol important în conducerea partidului clasei muncitoare. El avea intense legături cu revoluţionarii din alte ţări, în special din Rusia, pe care le­a păstrat şi dezvoltat şi după ce a devenit cetăţean român. Dobrogeanu­Gherea n­a fost numai un mare teoretician, ci şi un participant activ la evenimentele importante petrecute în mişcarea muncitorească din România, exercitîndu­şi acest rol cu multă discreţie. De altfel, pentru a­l înţelege mai bine, să încercăm să caracterizăm, sumar desigur, fiecare din cele patru decenii – care au şi fost sărbătorite în 1915 –ale activităţii sale.

În primul deceniu (pînă la publicarea programului Ce vor socialiştii români?), Gherea s­a consacrat organizării de cercuri socialiste şi editării unor publicaţii, înfruntînd multe greutăţi, a dat viaţă, împreună cu alţi prieteni de­ai săi, primelor publicaţii socialiste din ţara

noastră, ca „România viitoare“, „Contemporanul“ etc.

În deceniul următor (1885­1895), Gherea s­a afirmat nu numai ca un pasionat editor şi talentat publicist socialist, ci şi ca un gînditor original. Putem considera, ţinînd seama de contribuţiile lui la elaborarea documentelor programatice ale primului partid al clasei muncitoare din ţara noastră, că latura teoretică a devenit preponderentă în activitatea sa. Deşi a fost unul dintre cei mai înflăcăraţi luptători pentru crearea Partidului Social­Democrat al Muncitorilor din România, în 1893 (la congresul de constituire a figurat în fruntea listei de delegaţi din partea Clubului muncitorilor din Bucureşti), el nu a făcut parte formal din conducerea efectivă a acestuia. Dar faptul în sine nu trebuie să ne inducă în eroare: Gherea a participat la conducerea partidului. A fost, poate, şi acesta un stil de conducere, izvorît din necesitatea de a se păstra „teoreticianul partidului“ mai în umbră, mai ferit de unele riscuri ale activităţii practice, care ar fi putut avea consecinţe foarte neplăcute atît pentru Gherea, cît şi pentru mişcare. Că el a fost însă numai aparent în umbră o mărturiseşte public chiar ziarul partidului, „Lumea nouă“, la 4 aprilie 1899.

Al treilea deceniu de activitate a lui C. DobrogeanuGherea (1895­1905) este caracterizat printr­o apropiere mai directă de viaţa partidului. Prezenţa sa ca delegat la Congresul al V­lea al P.S.D.M.R. din primăvara anului 1898 este o dovadă convingătoare în acest sens. El a luat parte cu competenţă şi însufleţire la dezbaterea problemelor puse în discuţia congresului. Care erau aceste probleme? Organizarea sindicală (pe bresle) a muncitorilor şi intensificarea activităţii socialiştilor la sate. În timpul dezbaterilor, Gherea a formulat o idee care, din păcate, n­a fost înţeleasă imediat de către unii fruntaşi ai partidului, dar care a devenit, după 1905, unul din principiile de bază ale mişcării muncitoreşti din ţara noastră: necesitatea prioritară a organizării profesionale a muncitorilor. „Ca să­i atragi pe muncitori la socialism –spunea el în timpul dezbaterilor–, trebuie mai întîi să fie organizaţi în bresle puternice... Înţeleg ca să se lucreze mai mult pentru organizarea economică a muncitorilor“. Congresul a şi adoptat o moţiune în sensul propunerii lui Gherea, dar rezultatele au apărut cu întîrziere, din cauza crizei provocate de părăsirea partidului de către „generoşi“.

În privinţa celeilalte probleme – legătura socialiştilor cu ţărănimea –, Gherea releva, cum, de altfel, a făcut­o în întreaga sa operă teoretică, gradul de înapoiere economică şi politică a ţăranului român. „Deocamdată – zicea el – ar fi mulţumitor dacă ţăranii ar fi de fapt egali politiceşte cu muncitorii de la oraşe“. Gherea a votat, de asemenea, moţiunea prin care congresul recomanda intensificarea propagandei socialiste la sate și care avea să aibă rezultate deosebite prin crearea cluburilor ţărăneşti.

În ultimul deceniu al activităţii sale, Gherea şi­a încununat opera teoretică social­politică cu cîteva lucrări fundamentale (Neoiobăgia, Asupra socialismului în ţările înapoiate ş.a.). Dar el nu s­a desprins de sfera practicii politice. În 1908 a luat parte la o mare întrunire publică de la Ploieşti, în cadrul unei campanii pentru introducerea votului universal. Este interesant de remarcat că în interviul pe care l­a acordat corespondentului „României muncitoare“, Gherea şi­a dat seama de limitele acţiunii pentru drepturi electorale în cadrul luptei generale a proletariatului. „Votul universal – spunea el – nu e leacul universal“. În cuprinsul aceluiaşi interviu afirma repetat că „muncitorimea organizată reprezintă singura forţă socială de civilizaţie şi progres“.

Dobrogeanu­Gherea a făcut parte din comisiile însărcinate cu redactarea statutelor şi programului Partidului social­democrat. Apariţia sa în sala congresului de reconstituire a P.S.D.R., din 1910, a prilejuit o vie manifestaţie de simpatie din partea delegaţilor. Aceasta a însemnat recunoaşterea marilor merite ale „baronului dascăl“ în lupta de eliberare a clasei muncitoare din România.

„Sînt în stare să sprijin lupta noastră“

Pentru a­şi cîştiga existenţa şi a putea sprijini şi materialiceşte mişcarea, Gherea a exercitat o meserie dintre cele mai puţin „intelectuale“: meseria de patron de

restaurant. Timp de aproape un sfert de veac, restaurantul gării din Ploieşti a fost înnobilat de figura lui de patriarh. Prin acest punct treceau nu numai socialiştii străini, ci şi unii dintre marii intelectuali ai ţării, în frunte cu I.L. Caragiale (ajuns şi el, la un moment dat, patron de restaurant, dar cu mai puţin noroc decît Gherea). „De cîte ori – îşi aminteşte un memorialist care a trăit în anturajul lui Gherea – n­a trebuit el să lase cuţitul jos, cînd tăia cu multă agilitate friptura de viţel, ca să dea mîna unui om de seamă“.

Omul care a gîndit atît de mult asupra realităţilor social­economice şi politice din jurul său era „primul muncitor“ în restaurant, exemplu de hărnicie şi, totodată, de modestie. Dacă restaurantul gării din Ploieşti a fost un punct de întîlniri şi plecări pentru străinii revoluţionari în trecere prin România (cîteva nume sînt edificatoare: Plehanov, Axelrod, Zasulici, Matiuşenko, Troţki etc.), el a fost, în acelaşi timp, şi o întreprindere financiară ale cărei beneficii au mers aproape în întregime în folosul mişcării muncitoreşti. Sîntem uimiţi astăzi cînd vedem bogata publicistică socialistă din ţara noastră, faptul că P.S.D.M.R. a fost unul dintre puţinele partide socialiste din lume care a putut avea un cotidian timp de aproape cinci ani de zile („Lumea nouă“, 1894 ­ 1898), că „România muncitoare“ a reuşit să apară cu regularitate 11 ani, dar se ştie mai puţin că numai muncind „21 de ore din 24“ Gherea a putut asigura fondurile necesare acestor publicaţii. O scrisoare din 1909, adresată de Dobrogeanu­Gherea soţiei lui Plehanov, care­i ceruse o sumă importantă de bani pentru soţul ei, ne dezvăluie contribuţia financiară a lui Gherea la susţinerea activităţii unor personalităţi marcante ale mişcării socialiste internaţionale, cum au fost Plehanov, Vera Zasulici şi alţii. „Cît timp voi avea restaurantul de la căile ferate – scria militantul român –, cîștig destul de bine, în orice caz mai mult decît îmi este mie necesar; de aceea sînt în stare să sprijin lupta noastră... Trebuie să trimit (bani – N.C.) şi în America. În ultima vreme suma anuală care trebuia vărsată a crescut simţitor. Se înţelege de la sine, sînt foarte bucuros că pot să fac lucrul ăsta“.

„Şi la aceste chinuitoare întrebări, răspunsul l-a dat marxismul“

Legăturile lui Gherea cu socialiştii din alte ţări, autoritatea pe care şi­a cîştigat­o, prin lucrările lui, pe plan internaţional au contribuit, indiscutabil, la creşterea prestigiului partidului muncitorilor din România. În 1896, Gherea n­a mai putut merge la Congresul Internaţionalei care a avut loc la Londra. Dar o scrisoare adresată, în ajunul congresului, lui Plehanov, figură proeminentă a socialismului internaţional la acea dată, ne dezvăluie „grijile“ organizatorice ale lui Gherea: „Din cauza lipsei de mijloace, partidul românesc nu a putut trimite la congres mai mult de un delegat“. Intervenţia lui pe lîngă vechiul său prieten privea o problemă importantă pentru poziţia pe plan internaţional a tînărului partid socialist din România. Era vorba de faptul că, în timp ce partidul trimitea un singur delegat, minusculul grup al anarhiştilor români, care fusese exclus din P.S.D.M.R., avea nu mai puţin de trei „delegaţi“ la Londra, pretinzînd dreptul de a vorbi în numele partidului. Gherea îl ruga pe Plehanov să intervină pe lîngă prezidiul congresului pentru ca acesta să nu­i recunoască pe cei trei anarhişti ca delegaţi la congres din partea P.S.D.M.R. Istoricul congres de la Basel din 1912 al Internaţionalei a înregistrat, de asemenea, prezenţa delegatului român C. DobrogeanuGherea, preocupat în cel mai înalt grad de apărarea păcii între popoare, după cum se va vădi şi prin cele două volume de studii pe care le va publica în 1913 şi 1914.

Prestigiul Iui Gherea, care s­a răsfrînt în chip firesc şi asupra partidului pe care îl reprezenta, a fost atestat prin sărbătorirea care i s­a făcut cu prilejul împlinirii vîrstei de 60 de ani, dintre care 40 fuseseră închinaţi cauzei socialismului.

Nu putem să evocăm figura lui Dobrogeanu­Gherea fără să ne gîndim la cele cîteva pagini tulburătoare scrise de el în 1908 despre „Judecata posterităţii şi judecata contemporanilor“. Gherea îşi făcea o adevărată profesiune de credinţă: „Şi la aceste chinuitoare întrebări, – răspunsul l­a dat marxismul. Aceia care au citit ceva din Marx sau, mai bine, asupra lui Marx nici nu bănuiesc că marxismul nu e numai un complex de geniale analize economice, o doctrină economicăsocială, dar el conţine o filozofie a istoriei, o etică, o întreagă concepţie a vieţii“. n. CoPoIU, doctor în Istorie

OVESTI ADEVARATE p

Colosseum – amfiteatrul

cruzimii și al frumuseţii (II)

Salutul celor ce vor muri (2)

La sfîrşitul „jocurilor“, învingătorii, odată cu frunza de palmier care juca rolul cununei de lauri, primeau tăvi mari de argint, încărcate cu aur şi pietre preţioase. Poeţii le dedicau ode, meşteşugarii împodobeau vasele şi cupele cu portretul lor, nobilii îi invitau la banchete. Dacă aveau rarisima şansă de a ajunge Ia o vîrstă înaintată, primeau, în cadrul unor ceremonii speciale, o spadă de lemn (rudis), însemnul ieşirii la pensie.

Dar cît de scump erau plătite aceste îndoielnice perspective! Pentru un gladiator, fiecare „joc“ însemna jocul cu propria lui viaţă. În luptele curente „om la om , unul dintre protagonişti era, de cele mai multe ori, „urmăritorul“ (sequor), care lupta cu pieptul dezgolit, purtînd pe cap un coif şi avînd ca arme un gladius şi un scut. Adversarul său se numea „năvodar“ (retiarius); el nu avea armură de protecţie, dar dispunea, în schimb, de o plasă, în care se străduia să­l prindă pe urmăritor, precum şi de un trident (uneori şi de un pumnal prins la brîu).

Genurile de luptă erau însă foarte variate, în ultima perioadă a imperiului, dimachaeri se înfruntau cu cîte o sabie în fiecare mînă. Alteori, gladiatorul avea o suliţă legată de încheietura mîinii drepte sau, în cazul hoplomachilor, era înveşmîntată din cap pînă în picioare în zale. Un timp au fost la modă britanii şi essedarii, care luptau în care trase de cai. Într­o altă perioadă, s­au bucurat de favoarea publicului laquearii, a căror armă era un laţ. Samniții purtau un coif cu vizor şi pană, folosind o pavăză de formă eliptică și o spadă scurtă, iar tracii – un scut mic și rotund și un fel de iatagan. Un „rafinament“ suplimentar a fost utilizarea unei căşti metalice, fără deschizături pentru ochi şi acoperind tot capul, astfel încît singura posibilitate de orientare era zgomotul făcut de paşii adversarului. În anul 90 e.n., împăratul Domiţian a organizat o luptă între femei şi pitici (de altfel, femeile au intrat frecvent în arenă, mai ales sub domnia lui Nero, participarea lor la „jocuri” fiind interzisă printr­un edict abia în anul 200 e.n.).

Dar, fără îndoială, cea mai hidoasă dintre întreceri era aşa­numitul „joc la nesfîrşit“. Participanţii – aleşi dintre deţinuţii condamnaţi la moarte – erau scoşi cîte doi în arenă, unul înarmat, celălalt cu mîinile goale. Imediat ce îl ucidea pe cel din faţa lui, primul era dezarmat şi oferit ca pradă unui al treilea – şi aşa mai departe, pînă la măcelărirea întregului lot de osîndiți.

Lovitura de graţie

În cadrul luptelor curente, însă, dreptul de viaţă şi de moarte la capătul unei lupte îl avea împăratul sau, în lipsa lui, patricianul de rangul cel mai înalt din tribună. Decizia era influenţată într­o mare măsură de atitudinea publicului. Gladiatorul ameninţat să capete lovitura de graţie ridica braţul stîng, în semn că cere să fie cruţat. Dacă împăratul ridica mîna cu degetul gros în sus, fluturînd în cealaltă o batistă, şi rostea cuvîntul „Mifte!” („Dă­i drumul!“), cel învins scăpa cu viaţă. Degetul gros în jos şi strigătul „Ingula!” („Ucide­l!“) pecetluiau soarta gladiatorului înfrînt, care era înjunghiat pe loc. Sclavii îi tîrau apoi cadavrul, evacuîndu­l din arenă prin „Poarta morţii“.

Primii gladiatori despre care aminteşte istoria Romei au fost

cele trei perechi pe care i­au pus să lupte fraţii Brutus, în anul 264 î.e.n., ca o completare la ceremonia funerară a tatălui lor. În 174 î.e.n., Titus Quintus Flaminius a adus în arenă 37 de cupluri, pentru a cinsti memoria părintelui său. În „jocurile“ pe care le­au organizat, luliu Cezar a utilizat 300 de perechi, iar împăratul Traian – 5.000. Din unele aluzii pe care le face Horaţiu în Satirele sale, reiese că cifra „convenabilă“ pentru spectacolele organizate de persoane particulare era de 100 de perechi.

Gladiatorii erau pregătiţi în şcoli speciale aflate în proprietatea statului sau a unor patricieni, care îşi „închiriau“ luptătorii celor doritori să subvenţioneze „jocurile“. Instrucţia şi antrenamentul se făceau în condiţii de o cruzime inimaginabilă, astfel încît trebuiau luate măsuri speciale pentru a­i împiedica pe „elevi“ să se sinucidă. Din cele 63 de schelete descoperite în şcoala din Pompeiul acoperit de lavă, majoritatea erau în lanţuri. Dar ferocitatea stăpînilor lor nu i­a împiedicat pe gladiatori să se răscoale în repetate rînduri, ajungînd, sub conducerea lui Spartacus, la un veritabil război al sclavilor împotriva Romei (73­71 î.e.n.). Abia în Secolul al V­lea e.n., împăratul Honorius a interzis luptele dintre oameni în cadrul „jocurilor“, dar în incinta Colosseumului animalele au continuat să fie masacrate încă mai bine de o sută de ani. Rezultatul a fost nimicirea celei mai mari părţi din fauna unor zone întinse: elefanţii au dispărut din Africa de Nord, hipopotamii din Nubin şi leii din Mesopotamia. În anul 442, un cutremur de pămînt a provocat fisuri în zidurile Colosseumului. Un alt seism, ceva mai tîrziu, a năruit două rînduri de gradene, iar cutremurele din 1231 şi 1355 au făcut să se prăbuşească o parte din ziduri. Cu binecuvîntarea cîtorva papi, uriaşul amfiteatru a fost transformat într­un fel de carieră de piatră, blocuri întregi fiind arse pentru a produce var. Unele fragmente ale Colosseumuluî au fost încorporate în clădirea catedralei San Pietro de la Vatican. Arena a găzduit un timp lupte de tauri, apoi s­a transformat în piaţă şi ulterior în depozit de praf de puşcă.

În ciuda acestor vicisitudini, măreţia Colosseumului a rămas nealterată. Goethe spunea despre el că este „o viziune a frumosului“. Stendhal povestea că, la bătrîneţe, Michelangelo vagabonda printre ruinele sale pentru a­şi putea da seama, prin comparaţie, de calităţile şi defectele propriului său proiect, după care fusese clădit domul catedralei San Pietro. Dickens scria că amfiteatrul oferă „priveliştea cea mai solemnă, cea mai maiestuoasă, cea mai impresionantă care se poate concepe“.

Sînt tot atîtea omagii aduse peste veacuri ştiinţei şi talentului de care au dat dovadă arhitecţii, constructorii, zidarii şi pietrarii Romei antice.

Sfîrșit

VASILE nICorESCU

Colosseum – legende

O cale de acces în infern: În vremurile medievale Colosseumul era considerat una dintre cele șapte uși de acces în Iad, din cauza numeroaselor lupte purtate de gladiatori în arena sa. Legenda spune că, la finalul fiecărei lupte, Charon, o figură misterioasă, apărea pentru a transporta sufletele celor decedați în lumea de dincolo. Conform legendei, luntrașul utiliza fier roșu pentru a verifica dacă gladiatorii au decedat. Locația favorită a fantomelor: O altă legendă susține faptul că sufletele gladiatorilor decedați în timpul luptelor rămîneau blocate între lumi, în interiorul celebrului monument din Roma. Chiar și acum există încă persoane care susțin mitul conform căruia vechiul Amfiteatru Flavian este o locație în interiorul căreia fantomele se plimbă, tîrînd lanțuri grele și zgomotoase.

Locul în care se află templul dedicat lui Beelzebub: O legendă care a apărut în epoca medievală este cea conform căreia în interiorul impozantului Colosseum se află un templu dedicat unei divinități filistinice, Beelzebub. Mențiunile din Biblie despre acesta îl prezintă ca fiind „Prințul tuturor demonilor”. Legenda susținea și faptul că denumirea celebrului monument este derivată din Coliseum, expresie care se traduce prin fraza „Îl adori pe el (pe Beelzebub)?”.

O locație secretă în care au loc ritualuri de magie: Conform legendelor medievale, un celebru poet din acele vremuri, Virgil, îndeplinea diverse ritualuri magice în interiorul celebrului Colosseum. Se credea, de asemenea, faptul că în Secolul al XV­lea vrăjitorii se întîlneau în interiorul clădirii impozante pentru a pregăti poțiuni magice, realizate din ierburi care creșteau doar acolo.

De­a lungul timpului, au fost descoperite diverse plante de origine non­indigenă, despre care se crede că sînt cele care au fost utilizate și care au pus bazele legendelor legate de ritualurile de magie care aveau loc în interiorul Amfiteatrului Flavian.

Elementul central al unei profeții despre Apocalipsă: Celebrul Colosseum apare menționat și în profeția unui călugăr englez devenit celebru datorită cărților istorice pe care le­a scris de­a lungul timpului. Conform acestuia, prăbușirea Romei, și apoi a întregii lumi, depinde de bunăstarea Amfiteatrului Flavian. Considerată o alegorie, se spune despre această profeție că ar fi reprezentat în realitate un avertisment păgîn împotriva eventualului triumf al creștinismului asupra Imperiului Roman. Celebrul Colosseum din Roma este, fără îndoială, una dintre cele mai magnifice structuri arhitecturale ale lumii antice. Numeroasele legende și profeții despre acesta stîrnesc și mai mult curiozitatea miilor de turiști dornici să îl descopere în fiecare an. r m

Interesu’ poartă fesu’

(urmare din pag. 1)

Acest punct de vedere a fost reiterat de oficialii europeni. „Nu este nimic problematic pentru noi în acest comunicat – nu ne schimbă poziția”, a declarat un înalt oficial al UE. Și premierul japonez Fumio Kishida a salutat comunicatul ca fiind „însemnat”, chiar dacă a spus că Japonia a făcut presiuni pentru retragerea trupelor ruse din Ucraina pe parcursul negocierilor asupra textului.

Opiniile surprind enigma care a pătruns în această adunare a G­20 chiar înainte de a începe: avînd în vedere diviziunile profunde în ceea ce privește tematica războiului, era de preferat ca toate părțile să cadă de acord asupra unei poziții comune sau ar trebui ca membrii SUA și cei europeni să continue să strige agresiunea flagrantă a Rusiei împotriva Ucrainei și rolul Chinei în sprijinirea acesteia? În cele din urmă, Occidentul a optat pentru prima variantă, sacrificînd efectiv o denunțare publică mai completă a Rusiei pentru a salva G­20. „Există semne de întrebare în jurul viitorului G­20 – scrie Politico – dar cred că cei din conducerea Indiei au păstrat tradiția G­20”, a declarat un înalt oficial al UE, familiarizat cu negocierile, la încheierea summit­ului. „Alternativa ar fi fost suspendarea G­20, punînd la îndoială viitorul întrunirii. Cred că președinția indiană a catalogat G­20 drept unul dintre principalele foruri globale de lucru”.

Această evaluare a fost împărtășită de delegația SUA la New Delhi. „Summit­ul din acest an a arătat că G­20 poate găsi în continuare soluții pentru cele mai presante probleme”, a declarat Jon Finer, consilier adjunct pentru securitate națională, în timp ce echipa lui Biden se îndrepta spre următoarea vizită în Vietnam.

Dorința de a sprijini G­20 cu orice preț reflectă o anxietate din ce în ce mai profundă cu privire la statutul organizației, care a fost evidentă în perioada premergătoare întrunirii de la New Delhi. G­20, creat în urmă cu aproape un sfert de secol pentru a aduce economiile în curs de dezvoltare în conversația internațională despre creșterea globală, schimbările climatice și dezvoltarea durabilă, se confruntă cu amenințări atît la adresa puterii, cît și a legitimității sale. Decizia lui Xi Jinping de a ignora summit­ul a validat sentimentul conform căruia G­20 este în pericol să devină din ce în ce mai irelevant. Un summit de profil desfășurat luna trecută – BRICS (un grup care cuprinde Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) – și­a lansat cea mai mare expansiune din istorie invitînd alte șase țări să se alăture alianței – un salt uriaș care sugerează că grupul ar putea deveni un important rival geopolitic al G­20. Decizia liderului chinez Xi Jinping de a nu participa la G­20 – după ce a jucat un rol dominant la reuniunea BRICS de la Johannesburg – a subliniat sentimentul că summitul era în pericol să devină din ce în ce mai irelevant. Totuși, oficialii occidentali au insistat că capacitatea de a obține un consens în acest weekend la New Delhi – după negocieri intense de ultim moment – a arătat că sistemul internațional a funcționat.

Una dintre principalele critici adresate negociatorilor a fost că, în timp ce ultimele concluzii la summit­ul G­20 din Bali au făcut referire la „agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei”, această expresie a lipsit din declarația de la New Delhi. Dar comunicatul de la Bali a menționat doar că „majoritatea” membrilor au fost de acord cu poziția G­20 cu privire la luptele din Ucraina. Declarația emisă weekendul trecut s­a bucurat de aprobarea fiecărui membru al grupului. Secretarul

de stat al SUA, Antony Blinken, a vorbit despre această declarație consensuală într­un interviu acordat CNN duminică. „În această declarație, toate țările G­20 au susținut importanța integrității teritoriale și a suveranității – și asta este foarte clar”, a spus Blinken în intervenția preluată de Politico. „Cred că este foarte important ca membrii G­20 să vorbească la unison”, a adăugat Blinken. În plus, negociatorii occidentali au subliniat că ei – împreună cu membri cheie ai sferei piețelor emergente – au asigurat și un limbaj care nu se regăsea în declarația de la Bali. Formularea conform căreia toate țările ar trebui „să se abțină de la acțiuni împotriva integrității și suveranității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat” nu a fost inclusă în declarația summit­ului de la Bali, desfășurat în noiembrie 2022. În mod similar, sugestiile rusești –în special în ceea ce privește sancțiunile – nu au ajuns niciodată în comunicatul final, deși textul de la Bali recunoaște „viziuni diferite” cu privire la sancțiuni.

După cum a declarat un oficial occidental care a fost implicat în negocierile atît de la Bali, cît și de la New Delhi, „Bali s­a concentrat pe declararea pozițiilor diferitelor tabere și mai puțin pe conținut”.

Printre ideile care se regăsesc în conținutul promovat de oficiali s­a numărat angajamentul pentru o „implementare completă, la timp și eficientă” a inițiativei pentru cereale la Marea Neagră. Ei au evidențiat, de asemenea, o referire la o „pace justă și durabilă în Ucraina”, menționată în Carta Națiunilor Unite – o mare prioritate pentru țările G7, în special în condițiile în care pregătirile pentru un posibil summit de pace din Ucraina continuă, deși angajamentul Rusiei față de ambele este extrem de discutabil. Au existat și alte rezultate ale summit­ului, cum ar fi o nouă rețea de rute feroviare și maritime care leagă India, țările din Orientul Mijlociu și Europa, susținută de SUA. În ceea ce privește energia, a fost anunțată o nouă Alianță Globală pentru Biocombustibili (GBA) ca parte a unui program de implementare a energiei verzi, în timp ce liderii au reiterat încercarea de a tripla capacitatea de energie regenerabilă pînă în 2030. Decizia strategică de a asigura un consens cu orice preț a vizat mai ales păstrarea G­20. „Țineți platforma și organizația în viață”, a spus un alt oficial al UE. Dar se poate vorbi și despre o nouă abordare a războiului, aflat acum la a nouăsprezecea ediție. În conținutul promovat de oficiali se regăsește angajamentul pentru o „implementare completă, la timp și eficientă” a inițiativei pentru cereale la Marea Neagră

Anul trecut, o serie de economii non­occidentale în curs de dezvoltare au apărut ca potențiali factori de putere în discuțiile despre războiul din Ucraina. Țări precum Arabia Saudită, Turcia și Africa de Sud și­au arătat mușchii diplomatici, dornice să acționeze ca intermediari în conflictul dintre Ucraina și Rusia, după invazia pe scară largă a Moscovei. Liderii occidentali iau în seamă și sînt pregătiți să lucreze cu acești jucători – chiar dacă asta înseamnă să închidă ochii la dosarele lor, adesea dubioase, în privința drepturilor omului. Recentele adunări ale înalților oficiali din zeci de țări, de la Copenhaga și Jeddah, desfășurate la începutul acestui an, pentru discuții privind încheierea războiului din Ucraina, au arătat un impuls crescut pe acest front – și, în mod esențial, au fost susținute de Ucraina. Ele probabil vor fi nucleul unui acord de pace bazat pe planul de pace în zece puncte al președintelui ucrainean Volodimir Zelenski.

Mai multe voci non­occidentale se fac auzite. Uniunea Africană este admisă ca membru G­20, a confirmat președinția Indiei în acest weekend. Brazilia, care a preluat simbolic conducerea G­20 , a indicat dorința de a crește rolul Americii Latine. Pe măsură ce dinamica puterii geo­politice se schimbă, cu un grup

Recesiunea – realitate sau doar o supoziție?

În contextul Covid­19, Comisia Europeană a suspendat temporar regulile fiscale aplicabile fiecărui stat membru pînă la finele anului 2023. De aceea, începînd cu anul 2024, bugetul României ar trebui să înregistreze un deficit de cel mult 3% din PIB.

În acest an, însă, ținta asumată este de 4,4% din PIB, dar – conform primelor opt luni ale anului – se constată faptul că acest prag este imposibil de atins (dacă se menține un trend asemănător cu primele opt luni ale acestui an se va ajunge la un deficit de peste 6% din PIB). Se constată, de asemenea, o diminuare evidentă a consumului, iar indicii de consum reprezintă în jur de 80% din formarea PIB (din care consumul populației reprezintă 70%).

În acest context, sînt îndeplinite toate condițiile pentru instaurarea unei recesiuni chiar de la finalul acestui an. Singura șansă de evitare a acestei situații dramatice sub aspect economic ar fi o absorbție foarte puternică a fondurilor europene din cadrul Programelor Operaționale 2021 – 2027 și din cadrul Planului Național de Redresare și Rezilientă. Și pe acest segment, realitatea este dramatică, respectiv:

• Programele Operaționale 2021 – 2027 au început a fi operaționalizate doar din trimestrul III – 2023 (cu o întîrziere de 30 de luni);

• Din Planul Național de Redresare și Reziliență, în acest an nu a fost accesat nici un euro și sînt șanse reduse de remediere a situației.

Dacă guvernanții nu vor conștientiza această situație și nu vor aplica un set de măsuri punctuale de operaționalizare și eficientizare a programelor de finanțare astfel încît să existe o infuzie reală de capital în economie, recesiunea se va instaura în mod cert și, din nou, cîțiva ani, economia României va fi într­o criză similară cu cea din perioada 2008 – 2012.

Ec. ing. VICTOR CAŢAVEI, Senior Expert Strategii Economice

nou încrezător de țări în curs de dezvoltare care își arată influența, summitul G­20 din India a arătat că SUA și UE sînt pregătite să­și pună soarta la bătaie împreună cu restul lumii, în timp ce optează pentru acțiune colectivă. Cu alte cuvinte, un congres unde s­a demonstrat că interesele economice sînt mai importante ca cele politice, iar occidentalii noștri au trebuit să cedeze pentru a nu­și strica relațiile cu China și India – țări cu o mare putere economică, demonstrînd că alianța BRICS este luată în seamă de toată lumea.

Centrele de putere ale lumii se echilibrează, semn că s­ar putea ajunge pînă la urmă la o înțelegere în ceea ce privește războiul din Ucraina și că banul dictează, ca de obicei, alături de interesele marilor puteri. Să ne amintim ce scria Adrian Păunescu în decembrie 1989: „Nimic nu se rezolvă niciodată/ Și pier mereu aceiași care pier/ Dezastrul fără plată și răsplată,/ Noi pe pămînt și Dumnezeu în cer”.

A ctualitatea pe scurt

 Summitul G­20 de la New Delhi s­a încheiat duminică şi India a predat preşedinţia blocului către Brazilia, în timp ce atît SUA, cît şi Rusia au lăudat consensul la care s­a ajuns pentru a fi adoptată Declaraţia finală, care nu condamnă Moscova pentru războiul din Ucraina, dar cere în schimb membrilor să evite folosirea forţei, relatează Reuters. Premierul indian Narendra Modi le­a propus liderilor grupului să organizeze încă o reuniune virtuală în noiembrie pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte sugestiile şi obiectivele politice anunţate în weekend. „Este responsabilitatea noastră să analizăm sugestiile care au fost făcute pentru a vedea cum pot fi accelerate progresele”, a spus el într­o declaraţie. Sîmbătă, grupul a adoptat Declaraţia reuniunii de la New Delhi, care evită să condamne Rusia pentru războiul din Ucraina, dar subliniază suferinţa umană pe care conflictul a provocat­o şi cere tuturor statelor să nu folosească forţa pentru a acapara teritorii. Consensul a venit ca o surpriză.  Preşedintele SUA, Joe Biden, a obţinut duminică posibilitatea de a încheia acorduri importante cu Vietnamul în domeniul semiconductorilor şi al mineralelor rare, în timp ce naţiunea din Asia de Sud­Est, care capătă o importanţă strategică, a ridicat relaţia cu Statele Unite la cel mai înalt statut diplomatic, alături de cele cu China şi Rusia, relatează Reuters. Washingtonul face presiuni de luni de zile pentru această ridicare a statutului relaţiilor, deoarece consideră că Vietnamul este o ţară­cheie în strategia pe care o are de a proteja lanţurile de aprovizionare globale de riscurile legate de China. La o jumătate de secol după conflictul lung şi brutal din timpul Războiului Rece, Joe Biden a sosit la Hanoi şi a avut parte de ceremonii organizate de Partidul Comunist aflat la putere, inclusiv cu elevi fluturînd steaguri americane şi gărzi de onoare avînd puşti cu baionetă. Secretarul general al Partidului Comunist, Nguyen Phu Trong, în vîrstă de 79 de ani, l­a întîmpinat pe preşedintele american, în vîrstă de 80 de ani, în interiorul sediului partidului său, spunînd: „Nu aţi îmbătrînit nici o zi şi aş spune că arătaţi chiar mai bine decît înainte”. Biden a ţinut să remarce paşii care au fost făcuţi în direcţia îmbunătăţirii legăturilor bilaterale.  Forțele MApN continuă activitățile de supraveghere a zonelor de pe teritoriul țării noastre aflate în proximitatea porturilor ucrainene, anunță Armata într­un comunicat. Militarii români au căutat zilele acestea o a treia dronă care a fost semnalată că s­ar fi prăbușit pe teritoriul național, dar nu au găsit nimic deocamdată. Președintele Klaus Iohannis a spus că este vorba de „o încălcare absolut inacceptabilă a spațiului aerian suveran al României!”.  Tulcea este județul cu cea mai mică durată medie a vieții din România. Din 1990 încoace, e tot pe la coada acestui clasament (în 1990, tulcencele aveau cea mai mică speranță de viață – puțin peste 70 de ani, dar la bărbați erau sătmărenii). La polul opus stă Vîlcea. La fel stau lucrurile în privința speranței de viață. Tulcenii au o speranță de viață aproape identică cu cea a argentinienilor și mai mare decît locuitorii din Seychelles, Bahamas sau Brunei, dar probabil calitatea vieții e mult diferită. Dacă ne uităm la densitatea locuitorilor pe kilometrul pătrat, regăsim Tulcea tot la coada clasamentului, cu 27,5 locuitori/kmp. Ca idee, județul Tulcea are o densitate a locuitorilor pe km pătrat mai mare decît Suedia și puțin mai mică decît Letonia. Constanța, județul vecin cu Tulcea la sud, are o speranță de viață mult mai mare (cu circa doi ani) și o durată mai mare tot cu doi ani a vieții. La fel stau lucrurile și cu județul

vecin la vest, Brăila. Iar în termeni demografici, doi ani înseamnă enorm: e diferența dintre SUA și Columbia sau dintre Elveția și Cipru. Dar Tulcea nu a ajuns aici de ieri, de azi. Locul ei în clasament ține de alegerile pe care le­a făcut de­a lungul istoriei și de efectele acestor alegeri asupra comportamentelor sociale și politice.  Cei de la Institutul de Cercetări Alimentare (ICA) au constatat faptul că laptele vîndut în unele piețe este plin de microbi. „După tratamentul termic, laptele a fost ținut în niște condiții nu tocmai prielnice. Dacă vorbeam despre un lapte crud, aveam voie să regăsim un număr total de germeni, un număr de micro­organisme de 100.000. La acest lapte care a fost tratat termic găsim 370.000. Deci este un lapte foarte murdar”, spune Alexandru Cîrîc, director general al ICA, pentru cei de la Observator News Printre bacteriile periculoase depistate se numără Campylobacter, Cryptosporidium, E.coli, Listeria, Brucella şi Salmonella. Specialiștii spun că ele au efecte grave mai ales la copii. Pot cauza migrene şi dureri musculare, pînă la toxiinfecţii alimentare severe. Puși să explice de ce există astfel de situații, cei de la Autoritatea Națională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA) s­au rezumat la a da sfaturi cetățenilor.  Ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu, a explicat că a solicitat o statistică pentru a vedea cît au pierdut transportatorii români din cauza refuzului Austriei de a primi România în Schengen. Grindeanu a precizat că daunele pentru România ajung la aproximativ 2% din PIB, date care vor fi prezentate Comisiei Europene și, cel mai probabil, de aici se va ajunge la o solicitare de despăgubiri. Ministrul Transporturilor a anunţat că doreşte ca România să ceară despăgubiri pentru costurile avute de transportatori cu faptul că România nu a intrat în Schengen. „Am cerut colegilor mei şi pînă mîine la prînz să îmi prezinte o situaţie şi voi cere şi aceste sume sau statul român cred că ar fi bine să le ceară legate de costurile pe care le­au avut transportatorii pentru că nu am intrat în Schengen. Înţeleg că au fost nişte deştepţi în trecut, care au fost miniştri ai Finanţelor şi apoi prim­miniştri şi apoi s­au angajat la nişte ţinte de deficit pe care greu poţi să le atingi, asta fiind într­o perioadă de pandemie. Sîntem singura ţară în acea procedură de deficit excesiv la nivel de UE. Omul critică, dar el e responsabil. La Cîţu mă refer. A venit peste noi şi conflictul din Ucraina. Nu poţi să compari costurile pe care România le are fiind la graniţă şi avînd cea mai mare graniţă cu Ucraina şi impactul pe care acest război îl are asupra României şi să încerci să rămîi în acele ţinte de deficit. E absolut imposibil”, a afirmat Grindeanu. Întrebat dacă au înţeles cei de la Comisia Europeană problematica Schengen, ministrul Transporturilor a răspuns: „Discuţiile le­a avut primulministru şi ni le­a transmis nouă mai departe, da. Impactul pe neintrarea noastră în Schengen este la 2% din PIB”.  Saudiții au demarat construcția mega­orașului Neom. Chiar dacă pare a fi desprins dintr­un roman SF și, conform specialiștilor, ar necesita peste 300 de ani pentru a fi finalizat, o investiție estimată la aproximativ 500 de miliarde de dolari. Numele „Neom” este un amestec între cuvîntul grecesc „neos”, care înseamnă „nou”, și „mustaqbal”, care în arabă înseamnă „viitor”. Potrivit experților, dacă acest proiect va fi dus la capăt, ar putea deveni cea mai mare investiție de acest fel realizată vreodată în istoria lumii. Televiziunile din întreaga lume au prezentat, în ultimele zile, primele imagini cu șantierul orașului pe care Arabia Saudită îl construiește în deșert. În imagini se văd o mulțime de camioane și excavatoare, iar imaginile din satelit arată că deja linia orașului taie deșertul, creînd

conturul viitorului mega­oraș, scrie gadgetreport. ro. Un calcul simplu arată că ar fi nevoie de 24.000 de ani pentru a construi orașul viitorului. Chiar și dacă l­ar construi pe secțiuni, în funcție de cerere, ar fi nevoie de peste 100 de ani pentru primul modul al orașului­zid care va traversa deșertul. Asta dincolo de provocările tehnologice, Neom dorindu­și a fi primul oraș alimentat cu energie 100% regenerabilă. Oraşul se va baza pe ferme eoliene, energie solară, şi tehnologie de ultimă oră, care transformă apa în oxigen şi hidrogen pentru combustibil. Planurile includ taxiuri cu drone zburătoare, un parc de distracţii în stil Jurassic Park cu dinozauri robotici şi cea mai mare densitate de restaurante cu stele Michelin din lume, potrivit The Wall Street Journal Şcolile, restaurantele, magazinele şi alte destinaţii ar fi toate la o plimbare de cinci minute şi „nici o călătorie nu va fi mai lungă de 20 de minute”.  Comisia Europeană avertizează că economia UE pentru 2023 şi 2024 ar putea încetini. Cu toate astea, apreciază specialiştii, inflaţia ar urma să scadă. „Economia UE continuă să crească, deşi pierde din viteză”, apreciază CE. În 2023, creşterea PIB­ului UE ar urma să încetinească la 0,8%, de la un nivel de 1% estimat în previziunile economice de primăvară, publicate în mai de Executivul comunitar. În 2024, economia UE ar urma să urce cu 1,4%, după ce în mai era previzionată o expansiune de 1,7%. Şi prognozele pentru zona euro au fost înrăutăţite: de la un avans de 1,1% estimat în mai pentru acest an, la o creştere de 0,8%. În 2024, economia zonei euro ar urma să urce cu 1,3%, după ce în mai era previzionată o expansiune de 1,6%, scrie Agerpres  Mircea Geoană, Secretarul General Adjunct al NATO, spune că, în prezent, nu există nici un indiciu care să sugereze o intenție din partea Federației Ruse de a ataca un stat membru al alianței, potrivit Agerpres. Cu toate acestea, el recunoaște și înțelege preocuparea cetățenilor români care locuiesc în apropierea frontierei dunărene cu Ucraina. „Nu sînt indicii că Federaţia Rusă să aibă vreo intenţie de a ataca un stat aliat, că este România, că este oricine altcineva. Şi acest lucru este dat de puterea şi de forţa alianţei noastre. Noi sîntem primul element de descurajare (...). Evident, cînd asculţi la cîteva sute de metri sau la cîţiva kilometri dincolo de casa ta, de locul tău de muncă zgomotul războiului, evident că îţi creează emoţie şi evident creează anxietate şi angoasă. Eu înţeleg acest lucru. Dar nu există risc la adresa României, în sensul de a fi antrenaţi în acest conflict sau de a avea o extensie a acestui conflict către noi”, a declarat Geoană.  Pagubele sînt colosale în Maroc, inclusiv în istoricul oraș Marrakech cu un bogat patrimoniu arhitectural, după cutremurul devastator care a provocat moartea a 2.100 de oameni. Pe cele 700 de hectare ale Medinei, cartierul vechi, pagubele sînt impresionante pe alocuri, cu case distruse şi mormane de moloz înalte uneori de cîţiva metri în labirintul de străduţe. Zidurile din Secolul al XII­lea, care înconjoară oraşul imperial fondat în jurul anului 1070 de dinastia Almoravid, sînt parţial dărîmate, informează News.ro. Provincia Al­Haouz, epicentrul cutremurului care a provocat moartea a peste 2.000 de persoane, potrivit unui bilanţ provizoriu, se află la aproximativ 70 de kilometri sud­vest de această bijuterie turistică din centrul Marocului. „După un astfel de dezastru, cel mai important lucru este să avem grijă de vieţile oamenilor. Dar trebuie, de asemenea, să planificăm imediat şi a doua fază, care va implica reconstrucţia şcolilor şi a bunurilor culturale afectate de cutremur”, a declarat Eric Falt, directorul regional al Biroului UNESCO pentru Maghreb. r m

Un punct de vedere

Explozia din Deltă și un guvern care nu-și poate apăra cetățenii

Să presupunem că incidentul din Plauru ar fi avut loc dincolo de granița Poloniei, a Germaniei sau a Finlandei. Cum ar fi reacționat liderii acestor țări? Ar fi încercat să ascundă adevărul? Ar fi dat din colț în colț, cum fac de cinci zile cei din România, sau ar fi anunțat deja măsuri concrete pentru protejarea civililor amenințați de război? Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, a subliniat faptul că țara noastră a întîrziat să anunțe violarea teritorială a granițelor alianței. Negarea unor posibile incidente de genul celor întîmplate în Delta Dunării a fost o strategie, nu o întîmplare.

În data de 2 august, cînd alte drone rusești au intrat în spațiul aerian al României, reprezentanții Ministerului Apărării au infirmat posibilitatea la fel ca și acum. Planurile au fost date peste cap de declarația oficială a Ucrainei.

Înainte de a parcurge aceste rînduri, îl rog pe cititor să­și imagineze că vreme de o săptămînă, în fiecare noapte, la fereastra locuinței lui are loc un bombardament și nu are unde să se adăpostească.

Aude zumzetul înfricoșător al dronelor, exploziile și zgomotul sacadat al bateriilor antiaeriene, care încearcă să doboare aparatele de zbor, la doar cîteva sute de metri de sufrageria în care încearcă să se uite la televizor împreună cu familia. Prin asta trec peste o mie de cetățeni români, de la Ceatalchioi pînă la Chilia Veche, seară de seară, iar nimeni nu face nimic.

O criză de autoritate cu război la graniță

După ce resturile unei drone rusești au fost descoperite pe teritoriul României, un număr mare de oficiali, militari și reporteri au luat cu asalt satele rarefiate de pe malul Dunării. Acum, acolo, e multă mișcare, dar fără rost pentru că nu s­a luat nici o măsură concretă pentru locuitorii expuși la conflictul de peste graniță.

După ce vreme de două zile, în 4 și 5 septembrie, toate autoritățile din România, pînă la nivel de președinte, în ciuda evidențelor, au negat că o dronă rusească a ajuns pe teritoriul țării, în data de 6 septembrie, ministrul Apărării anunță că s­au găsit resturi ale unui aparat de zbor, cel mai probabil o dronă, care a explodat pe malul românesc. Klaus Iohannis s­a scuzat, spunînd că s­a bazat pe informările venite de la Ministerul Apărării, iar reprezentanții Guvernului n­au mai adăugat nimic, provocînd o criză de autoritate la nivelul statului într­o situație de război la graniță.

Bîlbîielile ne­au pus într­o postură dificilă în cadrul Alianței Nord­Atlantice și, în ciuda asigurărilor date de Klaus Iohannis că sîntem bine apărați, locuitorii care trăiesc aproape de zona de conflict au declarat că au mari îndoieli în această privință. „A fost prefectul, ministrul Apărării pe aici, dar din păcate, tot nu o să avem liniște”, a declarat preotul Florin Pascale, din Ceatalchioi și Plauru, pentru Spotmedia.ro

NATO observă că România a anunțat incidentul cu o întîrziere de două zile

„Autoritățile din România au confirmat și au informat NATO despre faptul că în apropierea graniței cu Ucraina au fost găsite resturi de la o posibilă dronă”,

a declarat Jens Stoltenberg, joi 7 septembrie, într­o întîlnire cu parlamentarii europeni, la Bruxelles. „…au informat aliații NATO în cadrul reuniunii ordinare de ieri (miercuri, 6 septembrie ­ n.red.) despre descoperirile lor. Iar ancheta continuă și demonstrează riscul de incidente și accidente. Nu avem nici o informație care să indice vreun atac intenționat din partea Rusiei. Și așteptăm rezultatul anchetei în curs”, a mai spus secretarul general al NATO. „Indiferent de rezultat, ceea ce am văzut, desigur, e vorba de multe lupte și atacuri în apropierea granițelor NATO. Am avut incidente similare în Polonia și în alte părți. Și, prin urmare, ne­am sporit vigilența. Monitorizăm îndeaproape ceea ce se întîmplă în apropierea granițelor noastre, sporindu­ne, de asemenea, prezența în partea de est a Alianței”, a mai declarat Jens Stoltenberg, liderul NATO.

Într­un mod subtil, secretarul general al Alianței Nord­Atlantice le spune parlamentarilor europeni că oficialilor din România le­a luat două zile să anunțe evenimentul, deși există „întîlniri ordinare”, zilnice, fiind și avertizați din 4 septembrie de Ministerul de Externe din Ucraina de posibilitatea unei violări de către Rusia a granițelor NATO.

Poziția lui Jens Stoltenberg e un indiciu că incidentul din România și reacțiile haotice ale Guvernului și președintelui au provocat discuții în cadrul alianței.

Reacția ucrainenilor a stricat planurile românilor

Dar mai grav decît întîrzierea e faptul că negarea oricărui incident de violare a granițelor de către Rusia reprezintă un mod de lucru la nivelul Guvernului.

Un eveniment asemănător a avut loc și în data de 2 august. Mai mulți martori, printre care și Tudor Cernega, primarul comunei Ceatalchioi, au declarat că drone rusești au trecut granița României. Se vorbea și atunci că un aparat de zbor căzuse pe malul drept al Dunării, pe teritoriul țării noastre. Pe rețelele sociale au fost postate imagini și filmări cu drone ale Kremlinului care treceau razant de casele locuitorilor din Plauru, județul Tulcea. Și atunci ca și acum, Ministerul Apărării a negat că a existat o violare a spațiului aerian și terestru al României. Și atunci în zonă au ajuns cîțiva militari care „au stat cîteva ore”, a povestit un localnic.

Diferența față de situația din 2 august a fost că, de această dată, oficialii ucraineni au dat un comunicat în care anunțau punctual că un aparat de zbor al Rusiei a trecut granița NATO. Mai mult, au publicat și o imagine realizată de grănicerii Kievului, în care a putut fi localizat cu ușurință punctul de contact pentru ca, apoi, jurnaliștii

și alte persoane interesate să descopere, pe teren, locul în care a căzut drona.

Încă două luni de bombardamente

Situația creată în Deltă de raidurile Kremlinului e atît de gravă încît Antony Blinken, secretarul de Stat al SUA, aflat în vizită la Kiev, a avut o convorbire telefonică cu Luminița Odobescu, ministrul de Externe al României, în care au discutat „importanța menținerii evoluțiilor din Marea Neagră și regiune în atenția NATO”, conform unui comunicat dat publicității de Guvern. Raidurile rușilor asupra porturilor ucrainene de la Dunăre vor continua. Vladimir Putin le folosește pentru a destabiliza economia Ucrainei, care se bazează mult pe exporturile de cereale.

Situația din nordul Deltei va rămîne complicată cel puțin două luni de aici înainte, cît vor dura operațiunile de preluare, depozitare și transport al grîului colectat de la fermierii ucraineni.

Prefectul dă asigurări

După două luni de la declanșarea raidurilor rusești asupra porturilor ucrainene de la Dunăre, prefectul Alexandru Dan Munteanu (PSD) vorbește despre primele măsuri. „Astăzi (joi, 7 septembrie – n.red.), autoritățile locale și cetățenii din zonă au primit asigurări despre faptul că vor fi luate măsuri suplimentare pentru întărirea capacităților de monitorizare și de securizare a spațiului aerian la frontierele României”, a declarat reprezentantul Guvernului în teritoriu.

„Sîntem o țară membră NATO și acest lucru ne face să ne simțim în siguranță. Noi, autoritățile, sîntem în permanență atente și monitorizăm tot ce se întîmplă în jurul nostru. Un război la graniță impune vigilență maximă din partea tuturor”, a mai declarat prefectul, folosind un limbaj de lemn care amintește de perioada comunistă. Declarația nu e urmată de nici o precizare concretă, nimeni nu știe care vor fi măsurile suplimentare, din moment ce de cinci săptămîni de cînd au început raidurile rușilor în zonă n­a fost luată niciuna.

Pînă atunci, seară de seară, războiul va continua să se desfășoare la cîteva sute de metri de granița României, făcînd ca peste o mie de oameni să se teamă pentru viața lor și să trăiască sub dronele și exploziile ce tulbură liniștea bătrînului fluviu.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)

Bombele au căzut la 300 m de graniță

Izmail – cît de aproape e portul ucrainean de satul Plauru

Jens Stoltenberg spune că România a anunțat incidentul cu întîrziere

Satul Plauru, Ceatalchioi, locul în care a căzut drona rusească

Doza de sãnãtate

Retrobulbar nevrita din perspectiva medicinei energo-informaționale

E timpul să începem să privim medicina alternativă, în acest caz pe cea energo­informațională, ca pe o a doua șină a căii ferate. Avem nevoie de această disciplină mai mult ca oricînd. În rîndurile următoare voi detalia mai multe aspecte de tratament a nervului optic, musculaturii și coordonării musculare a ochilor, în cazul inflamațiilor cronice.

În cazul sclerozei multiple, tabloul bolii se prezintă mereu sub forme diferite. Primele semnale sînt oferite de creierul mic, de nervul optic și de sinapsa care face legătura cu nucleul nervilor din creier. La inflamarea nervului optic apar, în cele mai multe cazuri, următoarele simptome: vedere neclară, culori șterse, dureri la schimbarea direcției vederii, orbire, imagini duble. Terapiile oferite de medicina energo­informațională pot merge în paralel cu cele oferite de medicina clasică.

Cu cît ochii sînt mai stresați, cu atît mai mult se suprasolicită musculatura cervicală, fapt care are urmări asupra coloanei vertebrale. Terapiile oferite de medicina energo­informațională sînt integrale, coloana vertebrală, în totalitate, fiind reechilibrată. Se măsoară întîi energia ochilor, circulația oculară, metabolismul și imunitatea ochilor, tensiunea oculară, iar

O istorie a farselor (319)

Impostor, răzvrătit și proscris militar (3)

Poliţia militară a fost alungată; oraşul Etaples a fost declarat deschis. Activitatea bordelurilor înflorise. Răzvrătiţii au început să se întoarcă la posturi doar după şase zile. Thomson a fost concediat. Mulţi dintre foştii rebeli au murit la Passchendaele. Dar ce s­a întîmplat cu Percy Toplis? Autorităţile, conduse de mareşalul Haig, doreau răzbunare. Serviciile Secrete britanice s­au infiltrat în Sanctuar. Agentul Edwin Woodhall l­a capturat pe Toplis, care îşi purta monoclul şi uniforma de căpitan. A fost întemniţat, dar a evadat rapid printrun tunel săpat sub nisip şi apoi traversînd, înot, un rîu. După care, nimeni nu i­a mai dat de urmă.

Un an mai tîrziu, Ziua Armistiţiului din Nottingham a fost un eşec total. Din hotelul Flying Horse, Toplis urmărea iureşul de ambulanţe. Ajungînd în Anglia, se dusese direct la centrul de recrutare al armatei, din Nottingham, pentru a se alătura Corpului de Armată. Unde s­ar putea ascunde mai bine un dezertor decît în armată? De această dată însă, părăsind hotelul îmbrăcat în uniformă de ofiţer, a folosit un cec furat pentru a plăti un ceas de aur. Arestat, dă vina pe rănile de război. Deloc impresionaţi, magistraţii l­au procopsit cu șase luni de muncă silnică – dar tot nu au reuşit să­i afle identitatea reală.

Eliberat din închisoarea Nottingham în 1919, s­a înrolat din nou în armată – sub propriul nume. Incredibila lui impertinenţă 1­a impulsionat acum, din cartierul general de la Avonmouth, de lîngă Bristol, să înfiinţeze o piaţă neagră de petrol pentru armată. Regimentul său fiind mutat în tabăra Bulford din cîmpia Salisbury, a descoperit că aproape toată lumea era implicată în escrocherii. Terenul era ideal pentru el, aşa că a profitat din plin, nelipsindu­i distracţiile. Cursele de cai de la Ascot, hotelul Savoy, fiicele aristocraţilor – s­a bucurat de toate. Astăzi era soldat, mîine era colonel. Purta şi un revolver, pe care îl afişa cu multă mîndrie. Era deja evident că armata îi aflase identitatea, dar se temea să acţioneze. Ştirile privind răzvrătirea soldaţilor fuseseră îngropate şi autorităţile aşa doreau să rămînă. Se părea, prin urmare, că Toplis putea să­şi facă de cap în linişte, fără a fi pedepsit – să falsifice permisii, să îşi ridice solda, după care să dispară. Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, într­o noapte totul s­a sfîrşit. S­a ascuns într­o maşină a armatei, un Sunbeam în valoare de 100 de dolari, pentru a­şi vizita o amantă din Bath. Era ultima picătură din pahar. Armata a trimis Bonetele Roşii (poliţia militară) după el. Cît pe ce să fie prins într­o cafenea, o ia la fugă, dar este arestat în trenul spre Bristol. Jucînd cărţi cu gardienii săi, i­a păcălit şi le­a sustras armele, i­a închis într­o celulă, a plecat – şi s­a înrolat în aviaţia militară. Uimitor, şi­a folosit din

prin vibrații homeopatice se aplică remedii împotriva cataractei. De asemenea, întîlnim des conjunctivite atît virale cît și bacteriene, iar rezultatele se văd destul de repede. Durerile de ochi, de asemenea, se manifestă diferit de la persoană la persoană, unii pacienți acuză nisip în ochi, altele înțepături.

Ochii au legătură directă cu toate organele corpului. După diagnosticarea energetică, pacientului i se recomandă ședințele de tratament. Fiecare ședință începe cu o măsurătoare energetică, prin care pacientului îi poate fi personalizată terapia.

Conexiunile energetice din corpul nostru încep la nivelul celulei. Nimic nu se întîmplă, nici un proces biofizical nu are loc fără ca toate celulele corpului să fie înștințate. De cele mai multe ori, omul merge la medic cînd are simptome clare precum durere, greață, tensiune, pierderi de echilibru, reflux gastric. Prevenția este cel mai bun doctor.

Corpul nostru este format din materie, energie și informație. Boala apare mai întîi în cîmpul energetic al corpului. O diagnosticare energetică ne arată starea

nou propriul nume şi din nou a scăpat liber. Dar patru luni mai tîrziu, la 25 aprilie, cînd şoferul de taxi din Salisbury, Sidney Spicer, a fost găsit mort prin împuşcare în Hampshire, Toplis (lipsind încă o dată fără permisiune din postul său) a fost considerat vinovat.

Aşa a început cea mai mare vînătoare de oameni din istoria judiciară a Marii Britanii moderne. Totuşi, tupeul nu l­a părăsit pe Toplis. A apărut la Bulford ca sergentmajor, încă purtînd asupra sa revolverul Mark 6 Webley. Acesta a fost indiciul care l­a dat de gol, fiind declarat vinovat de uciderea lui Spicer. Scăpînd ca prin urechile acului în Monmouth şi Londra (în ambele cazuri trădat de monoclul său), pînă la începutul lunii iunie se afla în Scoţia, mergînd cu bicicleta dinspre sătucul de munte Tomintoul pe o trecătoare înaltă, numită Lecht. Adăpostindu­se în refugiul pentru vînători Lecht Shooting Lodge, pe măsură ce noaptea se lăsa tot mai friguroasă, a sfărîmat o parte din mobilă pentru a face focul. Văzînd fumul în timp ce trecea pe lîngă cabană şi ştiind că aceasta trebuia să fie nelocuită, fermierul local John Grant 1­a alertat pe paznicului rezervaţiei locale de vînătoare, John Mackenzie. În Tomintoul, cei doi l­au trezit din somn pe polițistul George Greig, singurul din aria respectivă. Întorşi la cabană, ei au descuiat uşa din faţă. Luat prin surprindere, Toplis l­a împuşcat pe Greig în gît şi pe Grant în stomac, apoi a fugit, cîntînd. Ştia că sfîrşitul e aproape. În ziua următoare, cînd cei doi răniţi au ajuns la un spital din Aberdeen, Toplis a fost găsit ascunzîndu­se în vagonul de bagaje al trenului spre Carlisle. Gardianul care l­a descoperit, facîndu­i­se milă de vagabond, l­a lăsat să stea acolo. În Carlisle, Toplis s­a dus la cartierul general al regimentului de graniţă unde, deşi era cel mai căutat om din Marea Britanie, a primit hrană şi adăpost fără a i se pune întrebări. Nimeni nu l­a denunţat. A doua zi a pornit pe jos spre Penrith. Recunoscut de un poliţist local, Alfred Fulton, l­a ameninţat şi pe acesta cu pistolul, după care a fugit mai departe spre Penrith, fără a face vreun efort să se ascundă. La cîţiva kilometri distanţă de Penrith, în satul Plumpton, autorităţile l­au ajuns din urmă. În seara zilei de 6 iunie 1920, a fost prins într­o ambuscadă şi împuşcat mortal lîngă biserica din Plumpton.

Sfîrşitul lui a devenit o ştire de senzaţie pe plan naţional, dar ancheta realizată în Penrith nu i­a adus nici o vină poliţiei. Toplis a fost găsit vinovat, postum, pentru uciderea lui Sidney Spicer. Mai mult ca sigur a fost o înscenare – dar, într­un final, armata, căreia Toplis îi rîsese în nas din 1917, putea respira uşurată. Proscrisul a fost îngropat, în secret, într­un cimitir la mică depărtare de Penrith – şi odată cu el, peste aproape cincizeci de ani, a fost înmormîntată şi orice amintire despre răscoala de la Etaples.

(va urma)

STUART GORDON

de sănătate a fiecărui organ în parte. Mai mult, acum dispunem și de tehnica necesară pentru diagnosticarea AUREI, corpul energetic care înconjoară corpul fizic. În prezent, descoperirile științifice, din toate domenile, au ajuns pe culmi de nevisat. În domeniul medicinei tehnica ia locul doctorului, și, cu toate acestea, tot mai multe boli se cronicizează în loc să se vindece. Personal, consider că avem nevoie de specialist înainte de a ne pune singuri diagnosticul de pe internet. Așa cum o mașină nu poate funcționa fără benzină, tot așa și organismul nostru nu poate funcționa fără energie. Mai întîi, corpul trebuie readus în echilibrul energetic pentru a putea face față terapiilor.

Vorbim despre o medicină blîndă, fără efecte secundare, care are la bază fizica cuantică și se impune tot mai mult.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Lucruri făcute de mîntuială; 2) Gătit cu mult bun gust; 3) Își caută drumul – Ușă de biserică!; 4) Talpă de papuc! –Trecut prin necaz; 5) Ansambluri de coarde –Conținutul unui colet!; 6) Marile manevre; 7) Directă de stînga! – Cu frecvență mare – Trag în lături!; 8) Critică la o cronică – Om care dispune; 9) Bun de dres – Amenințări venite de sus; 10) Fără nici un gînd bun – Un fel... de berbec gras.

VERTICAL: 1) Pusă la adăpost; 2) Curat la inimă! – Scos din uz; 3) Baze de selecție – Singur pe lume; 4) Curat ca lacrima; 5) Punte bătută de valuri – Săpați pe față; 6) Furate de somn –Trecut prin dreapta!; 7) Se scutură... de praf –Portbagaj pe cărări de munte; 8) Date la teză... în rezumat! – Majoritate absolută – Corp rigid; 9) Schimbare permanentă; 10) Apărute pe furiș – Are sarcini importante.

Dezlegarea careului ,,MISTERE”

GH. ENE

1) INTERIMATE; 2) NORMALIZAT; 3) ER – ITAN – VE; 4) SATRA – OLAR; 5) T – RACORI – N; 6) ERETIC – TOI; 7) TAC –TORENT; 8) INUTILE – OA; 9) CITA – INERT; 10) ATASAT – CAI.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXVII)

Capitolul 5 - În mîna Securității... (2)

Tudor se îndreptă spre casă pășind agale pe trotuar. Se temuse că lucrurile vor ajunge aici la un moment dat, fiindcă Miliția și Securitatea erau peste tot. Se întreba însă care dintre prietenii lui fusese turnătorul care spusese Securității ceea ce vorbise Iulia la petrecere. În prima fază se revoltă gîndindu­se să­l afle și să­i pună mîna în gît, dar își dădu seama că nu i­ar fi ajutat la nimic. Mult mai bine ar fi fost să urmeze sfatul Iuliei de a continua căutările despre poartă și să ascundă telefonul mobil.

Luă de la un chioșc „Scînteia Tineretului” și se urcă în tramvai. O răsfoi și pe ultima pagină, în colțul din dreapta jos, citi sub titlul „La închiderea ediției”, următoarele: „Un nou atentat la viața lui de Gaulle. PARIS 22 (Agerpres). – Agenția France Presse transmite că în seara zilei de 22 august s-a produs un atentat împotriva președintelui Franței, de Gaulle. Focuri de armă au fost trase asupra automobilului în care se afla generalul de Gaulle atunci cînd se apropia de localitatea Villacoublay, de unde urma să plece cu avionul spre reședința sa de la Colombey-les-Deux Églises. Potrivit agenției, nici generalul de Gaulle, nici persoanele care l-au însoțit n-au fost atinși. Acesta este al doilea atentat la viața actualului președinte al Franței, după cel de anul trecut, cînd membri ai O.A.S. au plasat o încărcătură explozivă pe drumul pe care trecea automobilul generalului de Gaulle”.

Tudor împături ziarul, privi pe fereastră și murmură: „A avut dreptate”. Coborî la Gara de Nord și se duse acasă. Urcă în micul lui apartament, intră în baie unde se spălă îndelung pe mîini și apoi se așeză pe canapea. Casa i se părea goală acum, fără prezența Iuliei. Duse mîna la buzunarul pantalonilor și scoase telefonul mobil. O văzuse pe Iulia cum îl deschidea, așa că o imită și ecranul telefonului prinse viață. Deschise secțiunea de fotografii și începu să le privească. Revăzu bucată cu bucată toate pozele pe care le făcuse iubita lui de cînd se întîlniseră și ajunse la o imagine care o arăta pe fată în centrul orașului Brașov. Era singură în fotografie, semn că altcineva făcuse poza, dar în spatele ei se puteau observa mașinile care circulau pe drum și care în mod clar erau din viitor. Continuă să vadă apoi fiecare poză din aparat călătorind astfel prin multe zone din România viitorului, ba chiar și prin București, care arăta mult schimbat față de cel de acum.

Tudor închise telefonul și se gîndi că, dacă l­ar duce la Securitate, ar fi o probă puternică în sprijinul nevinovăției iubitei sale însă își aminti ce­i spusese Iulia într­o seară în timpul vacanței de la Dunăre: „Dacă acest aparat ar ajunge pe mîna serviciului secret sau a cuiva priceput, acesta ar reuși la un moment dat reproducerea tehnologiei sale ceea ce ar putea schimba viitorul într­un mod care poate nu va fi unul bun. De aceea e important ca el să nu ajungă în mîinile nimănui”.

Fu de acord cu cele spuse de ea și începu să se gîndească unde să îl ascundă. În cele din urmă, se ridică de pe canapea, luă telefonul și formă un număr. Așteptă ca acesta să facă apel și, cînd persoana apelată ridică receptorul spunînd „Alo”, zise:

– Salut, ce faci? Mă gîndeam la tine zilele astea. Nu ai vrea să ne întîlnim azi, că tot e sărbătoare? Da? Bine. Unde mergem atunci? La pușcărie? Bine, ne vedem acolo peste o oră.

Puse receptorul în furcă și se apucă să împacheteze telefonul Iuliei. Îl închise prima dată. Apoi luă încărcătorul și­l puse laolaltă cu el. Le înveli pe amîndouă în două pagini din „Scînteia Tineretului” pe care o cumpărase mai devreme și puse totul întrun săculeț de piele pe care obișnuia să­l poarte cînd era copil și mergea la colindat. Puse micul pachet în geanta de serviciu și ieși pe ușă îndreptîndu­se spre „pușcărie” cum numeau el și prietenii lui Restaurantul „Poarta Albă”, ce se afla la intersecția dintre str. Mihai Eminescu și Calea Dorobanți. Clădirea era construită în stil neoclasic avînd spații comerciale la parter și camere la etaj, cum erau toate proprietățile negustorilor de pe vremuri. Tudor intră și se așeză la masă. Cînd veni ospătarul, comandă două pahare cu secărică și

continuă să­și aștepte prietenul. Acesta nu întîrzie mult, ci intră în același timp în care ajunseră țuicile pe masă. Se îndreptă spre Tudor și, întinzîndu­i mîna, spuse: – Noroc! Ce faci?

– Noroc – răspunse băiatul strîngîndu­i mîna lui Victor, fostul său coleg de facultate și prieten din copilărie.

– Ești singur? Iulia unde e? – întrebă noul venit, nimeni altul decît cel care îi invitase la petrecerea lui Silviu, cînd se întîlniseră la grădina de vară de lîngă Gara de Nord.

– Pe Iulia a arestat­o Securitatea – spuse în șoaptă Tudor.

– Securitatea? De ce?

– Fiindcă cineva le­a spus despre afirmația ei de la petrecere legată de moartea lui Marylin Monroe.

– Și ce dacă?

– Păi ei cred că Iulia e în legătură cu grupurile de asasini.

– Și are? – se miră Victor.

– Ei, are! De unde să aibă! Doar ai văzut­o și tu. O crezi în stare de așa ceva?

– La prima vedere nu pare genul, dar poți să știi? –răspunse prudent prietenul lui.

– Victore, de cînd ne știm noi? – îl întrebă brusc Tudor.

– De cînd mergeam la pescuit pe Dunăre prin clasa a 4­a cred, cam așa.

– Bun. Dacă sîntem așa de buni și vechi prieteni, cred că mă pot baza pe tine – zise Tudor.

– Sigur că te poți baza. Ia zi, despre ce e vorba?

– Vreau să ascunzi bine de tot un obiect și să nu mi­l dai decît atunci cînd voi veni eu personal să­l iau de la tine.

– Bine, așa să fie. La mine ca la Banca Angliei – rîse colegul său.

– Atunci, viața mea și poate a multor oameni de acum încolo o să fie în mîinile tale – spuse Tudor serios privindu­l în ochi. Asta înseamnă că trebuie să ai foarte mare grijă de el.

– Mă sperii deja cu misterele astea. Zi, domnule odată despre ce e vorba!

Tudor extrase pachetul din buzunar și­l depuse pe masă. Îl desfăcu și dădu la iveală smartphone­ul Iuliei. Un fluierat ușor de surpriză și admirație se auzi de pe buzele lui Victor în timp ce privea minunea. Tudor apăsă butonul lateral, luminînd ecranul. Apoi, trase o linie cu degetul peste el și telefonul se deschise. Victor privea ca vrăjit. Tudor îl luă, și­i făcu repede o fotografie lui Victor, apoi i­o arătă. Îl filmă cîteva secunde și­i arătă din nou rezultatul. Într­un final, Victor, năuc, spuse:

– Să înțeleg că asta e o cameră video și un aparat foto?

– Nu doar asta, ci și telefon, calculator, busolă și are acces la toate informațiile lumii prin ceva numit „internet” care nu s­a inventat încă, motiv pentru care nu poate fi folosit decît pentru a face fotografii și filmări.

– De unde îl ai?

– E al Iuliei.

– Al Iuliei?

– Da.

– Ea de unde îl are? Din America?

– Nu, l­a cumpărat din România.

– Producem noi așa ceva? Unde? – se aprinse Victor.

– Întrebarea corectă nu e unde, ci cînd – zise Tudor.

– Atunci cînd?

– În anul 2023 – veni ca un trăznet răspunsul.

– Cum în 2023? Adică peste 60 de ani de acum?

– Da.

Victor se uită surprins la el, apoi se gîndi puțin și întrebă în șoaptă:

– Vrei să spui că Iulia vine din viitor?

– Exact.

– Cum a venit?

– Fără voia ei, printr­o poartă temporală, un fenomen ciudat ce se petrece în Muntele Piatra Mare de lîngă Brașov.

– Nu cred așa ceva – replică Victor neîncrezător.

Atunci Tudor se apucă să­i povestească tot ce­i spusese Iulia despre anii ce vor veni, și­i arătă fotografiile făcute de fată înainte să ajungă în timpul lor.

Toamna își exersa nostalgiile

Melodii – patent Clayderman

Pe coastele mele – clape de pian

Și totuși, fior optimist am simțit

La atingerile maestrului în terapii

Lirice...

Ușor-ușor, m-am trezit teleportat

Pe un deal, într-o podgorie unde

Licoarea se năștea prin zelul zdrobirii

Boabelor sub feminine tălpi încercate...

Inspiram arome degustînd

Mustul- povestitor...

Într-un teasc sîngerau ciorchinii

Anotimpurilor, boabe vrăjite...

Din hanoracul țesut din pînză de păianjen

Admiram cum plimbă vîntul

Aurul solar peste struguri

Clinchete și chiote adolescentine

Marcînd hora bucuriei...

Argint lunar cobora pe răcoare

Chemînd somn de Brumărel...

LIVIU ZANFIRESCU

Cînd termină, Victor zise:

– Simt că­mi explodează capul de atîta informație, Tudore.

– Te cred. M­am simțit exact la fel cînd mi­a spus și mie prima dată. Acum, ia, te rog, telefonul și ascunde­l bine, fiindcă dacă Securitatea pune mîna pe el, și­l reproduce, multe lucruri se vor putea întîmpla și e posibil ca viitorul să se schimbe, ori asta nu trebuie să se întîmple fiindcă nu știm dacă se va schimba în bine sau în rău.

– Am înțeles, spuse Victor, îl duc la mine la țară și­l ascund undeva să nu­l găsească nimeni.

– Așa să faci, măi băiatule – îi spuse Tudor bătîndu­l pe umăr. Mulțumesc.

Dădu apoi paharul de băutură peste cap și­i spuse prietenului său: – Am să te caut eu cînd va fi cazul. Pînă atunci, să uităm că acest obiect există și să nu mai vorbim despre el.

– Bine, răspunse Victor.

Tudor se ridică de la masă și ieși liniștit pe ușa restaurantului îndreptîndu­se spre Piața Romană.

Rămas singur, Victor, luă pachetul de pe masă, îl băgă în buzunar și ieși pe trotuar. După două minute apăru o mașină marca Volga de culoare neagră, în care băiatul se urcă trîntind ușa cu putere după el.

* * *

Tudor ajunse acasă și găsi ușa apartamentului descuiată. O împinse temător pînă o deschise complet. În fața ochilor totul era răvășit. Conținutul sertarelor și al dulapului era împrăștiat prin cameră, cîteva scînduri din dușumea fuseseră scoase, pereții ciocăniți în cîteva locuri unde tencuiala fusesă desprinsă de lovituri, iar în fața sa, pe canapea, stătea lăfăindu­se, picior peste picior, prietenul lor din excursia la Severin, Aurelian Mureșan. Cînd îl văzu pe Tudor, un zîmbet larg îi înflori pe chip și­i spuse:

– Poftim, domnule Tudor, poftim! Intră ca la dumneata acasă!

– Ce­ați făcut aici, Aureliene?

– Un pic de ordine, ce nu­ți place? întrebă el viclean.

– Să fiu sincer, nu – răspunse curajos Tudor.

– Ia auziți, măi tovarăși – se adresă Aurelian celor doi bărbați care apăruseră în pragul dormitorului privind scena curioși. Tovarășul ăsta s­a burghezit! Nu­i place orînduirea noastră comunistă!

– Am spus ordinea, nu orînduirea – îl înfruntă Tudor.

Aurelian țîșni în picioare de pe canapea și­și apropie fața de a lui Tudor, care îl privi curajos drept în ochi. Se înfruntară așa cîteva secunde, pînă ce locotenentul de Securitate își mișcă fulgerător capul lovindu­l în față pe Tudor, care se prăbuși la pămînt. Se întoarse apoi spre colegii săi și le spuse simplu: – Luați­l!

(va urma)

nICU mArIUS mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Congresul PPE la București

Lucrurile încep să devină interesante în perspectiva alegerilor europarlamentare. Am tot scris despre faptul că partidele suveraniste, eurosceptice, conservatoare, reformiste ale Uniunii Europne au șanse foarte mari să formeze, dacă nu o majoritate, cel puțin să echilibreze bine de tot locurile pe care le ocupă triada partidelor așa­zis progresiste, formată din Renew Europe (din care face parte USR), Socialiștii europeni (din care face parte PSD) și Partidul Popular European (din care face parte PNL). Asta înseamnă că proiectele care nu ne plac nouă, referitoare la

mașini electrice, eliminarea folosirii cărbunilor și gazului metan, teoria de gen și toate celelalte fantasmagorii vor putea fi blocate la vot de către Grupul Conservatorilor și Reformiștilor europeni din care face parte deocamdată

Cristian Terheș, în opinia mea singurul europarlamentar român care nu stă degeaba.

Disperarea Popularilor europeni e destul de mare, fiindcă au decis ca summit­ul ce va avea loc anul viitor înaintea alegerilor pentru Parlamentul European să se desfășoare la București. (continuare în pag. 22) n m

etICHeta

Blinken la Kiev

„Domnul Anthony Blinken vizitează Kievul într-un moment cheie pentru război, pentru legăturile cu Ucraina. Secretarul de stat al SUA ar putea anunța un nou ajutor de peste 1 miliard de dolari”, scrie în ediția sa din 6 septembrie ziarul american The World Street Journal. „Secretarul de stat Antony Blinken a semnalat sprijinul pe termen lung pentru apărarea Ucrainei împotriva invaziei Rusiei în timpul unei

vizite efectuate miercuri, pe fondul unei contraofensive lente și al neliniștii în rîndul unor republicani cu privire la nivelul asistenței SUA pentru țară. «Sînt aici în primul rînd pentru a demonstra sprijinul nostru constant și hotărît pentru Ucraina, în timp ce se confruntă cu această agresiune», a spus Blinken la sosirea cu trenul în capitala Kiev“.

(continuare în pag. 22)

mArIUS mArIn

e DI to RI a L

Din cauza corupției, România e în metastază!

motto: ,,99% dintre români sînt proști făcuți grămadă”. (Dana Budeanu)

Cu puțin timp înainte de a exploda prima cisternă la Crevedia, o doamnă și­a sunat fiul pentru a­i spune că în curtea sa începuse să băltească gazul lichid. În secunda doi, s­a produs dezastrul, biata femeie fiind cuprinsă de flăcări instantaneu. Cu carnea arzînd pe ea, s­a dus singură la prima ambulanță, numai că, la spital, s­a constat că 99% din suprafața corpului ei era distrusă. Doar ochii i­au rămas intacți – și doar după ei soțul a recunoscut­o pe femeie. Din păcate, omul a murit pe loc, profund șocat de incredibila tragedie. După el, s­a stins și ea.

În mod oficial, aceste persoane au fost declarate singurele victime după prima explozie, dar gura lumii vorbește că, în acel moment, au mai murit vreo 7­8 nepalezi, care munceau la negru în firma respectivă, a cărei funcționare fusese suspendată încă de acum 3 ani. Pe lîngă asta, nimeni nu mai zice nimic de alți cîțiva dispăruți, unii făcuți scrum și alții, probabil, catapultați pe cîmp la zeci sau poate sute de metri depărtare de locul exploziei.

De reținut și faptul că marea parte a presei a tratat evenimentul în mod superficial și cu un subiectivism exagerat, mergînd pînă acolo încît oamenii au fost prostiți pe față, fără pic de rușine. A spune că ,,dezastrul s­a produs din cauza localnicilor, că nu au făcut sesizări” (DIGI 24), sau că ,,intervenția pompierilor a fost un succes” (Antena 3) – asta nu mai este presă. Asta înseamnă, pur și simplu, o mare prostie, pentru că, după sosirea pompierilor, au apărut alte zeci de victime, majoritatea chiar din rîndul acestora.

Păi, despre ce succes al pompierilor o fi vorba, din moment ce, încă de la început, au fost ,,probleme cu apa”? Apă care nu avea cum să stingă un incendiu produs cu gaz lichid, la nivel planetar folosindu­se, în astfel de cazuri, diverse pulberi aruncate din avion. Ce să mai zicem de echipamentul pompierilor, care se topea pe ei. Dar știți cum e : ,,Nu e de vină, nimeni, niciodată/ Arareori, cîte­un Acar Păun./ Batista pe țambal se pune­ndată/ Și plîngem cu baloane de săpun”. Și așa este de mai bine de 30 de ani, deși toți știm că ,,Pe cei plătiți să­și facă datoria/ Îi doare­n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu­i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile­i recunoști” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Chiar mă întreb dacă cineva din țara asta mai poate avea o fărîmă de încredere în aceste ,,maimuțe, șobolani, viermi și lipitori” (Dan Puric) care ne­au distrus atît ca țară, cît și ca popor. Recent, Marcel Ciolacu ne­a anunțat că ,,toți vinovații direcți sau morali pentru această tragedie vor plăti”, dar nu ne­a precizat ce vor plăti, cît și cum? În opinia mea, plata se referă la scăparea de orice vinovăție, așa cum s­a întîmplat și în cazul tînărului drogat care a ucis doi oameni, deveniți, ei, vinovați că s­au născut într­o astfel de țară. (continuare în pag. 23) VALENTIN

Blinken la Kiev

(urmare din pag. 21)

„Se așteaptă ca secretarul de stat să folosească vizita neanunțată pentru a promite un ajutor suplimentar de peste 1 miliard de dolari pentru Ucraina, în timp ce încearcă să treacă prin liniile groase de apărare ale Rusiei și să pătrundă în teritoriul controlat de Rusia. «Vrem să ne asigurăm că Ucraina are ceea ce îi trebuie, nu numai pentru a reuși în contraofensivă, dar are ceea ce îi trebuie pe termen lung, pentru a ne asigura că are un factor de descurajare puternic», a spus Blinken, care se așteaptă să se întîlnească și cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski”.

După cum știm, contraofensiva ucraineană e un eșec total. Acest eșec pică foarte prost celor care doresc prelungirea războiului fiindcă războiul produce foarte mulți bani pentru unii. Acești unii sînt și cei care ajută Ucraina, dar și generalii ucraineni care și­au virat în conturi mulți bani, motiv pentru președintele Zelenski să­i demită din funcție pentru fapte de corupție. Problema tuturor e acum aceea de a justifica în fața contribuabililor europeni și americani continuarea acordării de ajutoare imense în bani și armament Ucrainei. În acest context vine incidentul cu resturile dronei rusești ajunse pe teritoriul nostru după ce a fost doborîtă de armata ucraineană. Acest eveniment a fost

abordat într­un mod derutant de autoritățile noastre, în frunte cu Klaus Iohannis, care pe data de 5 septembrie declara, citat de europalibera.org, următoarele: „Pot să vă spun că nu a existat nici o piesă, şi nici o dronă şi nici o altă parte a vreunui dispozitiv care a ajuns în România. Avem control total asupra spațiului nostru național. Am verificat absolut tot şi pot să liniştesc populaţia. Nu a existat nimic ce a ajuns în România”. Klaus Iohannis a mai adăugat că autoritățile romăne urmăresc „cu atenție” atacurile care au loc la doar cîteva sute de metri distanță de granița Ucrainei cu România. „Am avut chiar astăzi (n.r., marți, 5 septembrie) atacuri care au fost verificate la 800 de metri de graniţa noastră. Deci foarte, foarte aproape. Sîntem însă alerţi şi sîntem în cadrul NATO foarte bine apăraţi. Pot să spun ce am mai spus: România beneficiază de garanţii de securitate extrem de puternice, cele mai puternice din istoria noastră”, a precizat Iohannis.

Eu unul, cînd citesc astfel de asigurări din partea președintelui țării mele îl cred, fiindcă plec de la premisa conform căreia este informat zilnic de Serviciile Secrete și de armată asupra situației. Dacă el nu știe realitatea, cine să o știe? Prin urmare, dacă Iohannis a zis că nu a căzut nimic rusesc pe teritoriul nostru, așa e.

A doua zi, însă, citesc pe site­ul politico.eu următorul titlu: „România: NATO critică Rusia pentru încălcare gravă din cauza dronei”, iar mai jos subtitlul „«Complet

Congresul PPE la București

(urmare din pag. 21)

Iată ce scrie pe tema asta site­ul bursa.ro: „Congresul Partidului Popular European (PPE), care va avea loc înainte de alegerile europarlamentare de anul viitor, se va desfășura la Bucureşti, a anunţat Nicolae Ciucă, preşedintele PNL. Decizia PPE de a-și organiza cea mai importantă întîlnire la București arată încrederea de care se bucură Partidul Național Liberal și președintele Klaus Iohannis în cadrul celei mai mari familii politice europene. Alegerea Romîniei reprezintă un mesaj de sprijin și solidaritate pentru toate statele din Centru și Europa de Est, care au depus eforturi deosebite în contextul invaziei Ucrainei de către armata rusă. Obiectivul principal al congresului de la București va fi adoptarea strategiei PPE pentru alegerile parlamentare europene, a declarat Nicolae Ciucă.

La evenimentul de anul viitor vor fi prezenți peste 2.000 de delegați din peste 40 de țări, inclusiv toți șefii de stat și de guvern și președinții de partide din PPE, alături de președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, președintele Parlamentului European, Roberta Metsola, precum și toți comisarii europeni care fac parte din familia politică a PPE. Prin organizarea acestui Congres, PNL va oferi un cadru de dezbatere pro-europeană. «Sînt convins că toate deciziile pe care le vom lua la București vor contribui la cîștigarea alegerilor pentru Parlamentul European, care vor întări PPE ca principală forță politică pentru următorii 5 ani», a adăugat europarlamentarul PNL Siegfried Mureşan, vicepreşedinte al Partidului Popular European.

Este de așteptat ca la acel congres să fie votat liderul PPE care va ocupa funcția de spitzenkandidat pentru Parlamentul European și care ar deveni, dacă populiștii europeni vor deține cele mai multe mandate, președintele viitoarei componențe a Comisiei Europene”.

Remarc aici o propoziție foarte interesantă, și anume: „Alegerea României reprezintă un mesaj de sprijin și solidaritate pentru toate statele din Centru și Europa de Est, care au depus eforturi deosebite în contextul invaziei Ucrainei de către armata rusă”. O consider astfel fiindcă statele din Europa Centrală și de Est sînt printre cele care nu s­au lăsat convinse de proiectele aiuritoare ale majorității reprezentate de PPE, ultima ispravă referindu­se la refacerea naturii așa cum era prin anii 1950, ceea ce ar însemna desființarea unor lucrări de amenajare și infrastructură

de tipul barajelor, a canalelor de navigație sau de refacere a mlaștinilor scoțînd din circuitul agricol mii de hectare de teren și contribuind la lipsirea populației de importante sursă de hrană. Am scris despre asta pe larg în editorialul intitulat „Minciuna climatică”.

Prin urmare, mă întreb în ce constau concret sprijinul și solidaritatea pe care vor să ni le dea pentru eforturile depuse în războiul din Ucraina? Renunță la proiectele lor? Nu. Tocmai de aceea cred că ei au nevoie de sprijinul și solidaritatea noastră care să­i ducă din nou la o majoritate confortabilă în Parlamentul European, dovadă fiind faptul că depun eforturi ca să readucă în rîndurile lor FIDESZ­ul lui Orban, membru al popularilor europeni pînă acum doi ani, cînd a ieșit din grup în urma acuzațiilor de iliberalism. Vă miră, nu? Cred și eu fiindcă PM­ului maghiar i s­au lipit tot felul de etichte negative în ultima vreme, iar acum, dintr­o dată, a devenit frecventabil. Cu toate astea, nu e singura mișcare surprinzătoare fiindcă aici vine partea frumoasă, după cum scrie inpolitics.ro: „PPE se gîndește să aducă în rîndurile sale... AUR. Partidul lui George Simion se recomandă a fi creștin, exact pe calapodul popularilor și deocamdată e liber de afiliere internațională. Au existat negocieri cu Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni, unde adastă și PNȚCD-ul fost popular, reprezentat de Chris Terheș, dar pînă în prezent nu s-a luat vreo decizie. Informații de dată recentă acreditează ideea că între popularii europeni și AUR s-ar fi deschis anumite canale de discuții pentru integrarea partidului în gruparea lui Manfred Weber. Este absolut imposibil, dat fiind că AUR trece drept partid extremist, se vor repezi unii să combată ideea. Așa o fi, dar AUR era și antisemit și pro legionar, și tocmai a bătut palma cît se poate de amical cu partidul de guvernămînt din Israel. Realpolitik nu ține cont de percepții publice, doar de interese. La popularii europeni nu avea cum să ajungă efectiv peste noapte partidul socialist al lui Traian Băsescu, dar a ajuns. Pentru că Angela Merkel s-a ghidat după interese și nu după orientări politice. La fel va proceda PPE și acum”.

Dacă chiar se va întîmpla lucrul ăsta, o să fie foarte interesant să­i văd pe toți detractorii AUR cum își vor schimba discursul. Nu sînt un fan AUR și știți bine că le­am criticat programul de guvernare, dar falsitatea și ipocrizia cu care unii comentează politica românească mi se par nepotrivite cu activitatea jurnalistică.

Vom vedea ce va fi, dar e o ipoteză interesantă și voi urmări împreună cu dumneavoastră ceea ce se întîmplă.

inacceptabil», spune președintele Klaus Iohannis, după ce resturi de dronă găsite la granița unui membru NATO au fost descoperite”. Mirat peste poate citesc și restul: „România a reacționat cu furie miercuri după ce resturi de la o dronă ucigașă rusă au fost găsite pe teritoriul său de lîngă Dunăre, în urma atacului Moscovei asupra unui port ucrainean. Aterizarea resturilor de drone ruse în România ar fi «o încălcare gravă a suveranității și integrității teritoriale a Romăniei», a declarat miercuri președintele țării, Klaus Iohannis. Ministrul român al Apărării, Angel Tîlvăr, a confirmat că bucăți din drona de atac au fost descoperite în țara care este membră a alianței militare NATO”.

Păi nu zicea președintele că nici vorbă de resturi de dronă pe teritoriul nostru? Acuma de ce s­a sucit? A fost greșit informat? Dacă­i așa, poate concediază niște șefi ai serviciilor, fiindcă înseamnă că nu sînt compatibili cu funcțiile deținute. Dar dacă răzgîndirea domniei sale are legătură cu vizita la Kiev a lui Blinken, astfel dîndu­i acestuia soluția pentru continuarea finanțării Ucrainei? Iată că rușii aceștia se joacă cu focul în preajma graniței NATO și de aceea noi trebuie să acționăm, să luăm măsuri...

Măsuri ar trebui să luăm și noi, cetățenii, ca asemenea oameni să nu mai ajungă în posturi de conducere, însă din păcate ei sînt mulți și organizați, iar noi sîntem singuri.

extremism (II) pentru împrospătarea memoriei

Adevăratul

El a văzut că acest cuvînt încă mai are un efect magic invers, adică poate băga un om în sperieţi, dacă nu chiar la zdup. Dar, asta n­ar fi nimic! Pentru un apologet al operelor lui Vladimir Ilici Lenin (cum reiese din Cuvîntarea pe care o ţinuse la omagierea lui Nicolae Ceauşescu, în urmă cu vreo 20 de ani), obsesia cu fascismul e explicabilă, ţine de arsenalul contra­propagandei de tip bolşevic. Ceea ce caracterizează ultima parte a activităţii lui Adrian Severin este o foarte suspectă agitaţie pe plan extern. Şi aici e pusă în aplicare lecţia nr. 2. Nu se ştie prin ce pîrghii oculte ale sionismului a ajuns un fel de băgător de seamă pe la grupul socialist din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Din această poziţie, el scrie nişte cearceafuri interminabile la ziarul „Ziua”, pe care nu le citeşte nimeni, în afară de echipa de corectori, desigur, care îşi blesteamă nopţile şi face febră musculară în grup. Trebuie să recunosc, cinstit, că, cu toate păcatele sale, Petre Roman are infinit mai mult bun simţ decît indivizii agresivi de tipul Adrian Severin şi Radu Feldman Alexandru, care parcă au turbat. (Încă o dată, cer iertare evreilor cinstiţi, pe care îi asigur de preţuirea mea.) Ce­a făcut acest Severin? A cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decît suspendarea Turciei din Consiliul Europei! De ce? Pentru că el, mă mir că nu v­aţi dat seama, apără drepturile omului kurd! În ceea ce mă priveşte, mă pronunţ cu fermitate în favoarea creării unui stat al kurzilor – un popor de peste 20 de milioane de oameni, împărţiţi între 5 state, are dreptul la propria lui ţară. Pe vremea cînd Severin teroriza tineretul studenţesc cu convocările la muncă patriotică, ori făcea piruete de căluşar, pe călcîie, pentru a intra în graţiile lui Nicu Ceauşescu, sau urma Şcoala de Securitate de la Băneasa, calitate în care se deghizase în ciobănaş şi ţinea lui Nicole Ceauşescu panglica inaugurală a Muzeului de Istorie a PCR – eu dialogam cu studenţii kurzi la Viena, în 1978­1979, şi publicam în revista „Lumea” un articol despre soarta tragică a acestui popor. Aşa că să nu­mi dea lecţii costumatul ăsta de bal mascat. Dar poate cineva să interzică unui stat – în cazul de faţă Turcia –să­şi ia măsuri de precauţie împotriva unor acţiuni care îi periclitează siguranţa naţională? Lucrurile sînt complicate, într­adevăr, fiindcă aşa e Istoria, iar invitaţia la pace şi dialog e minunată, dar nu poate constitui un panaceu universal.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („Politica” nr. din 16 mai 1995)

Din cauza corupției, România e în metastază!

(urmare din pag. 21)

Pe același calapod îl putem caracteriza și pe Alexandru Rafila care, atunci cînd va fi întrebat de ce nu s­au construit cele șase spitale regionale, cu siguranță ne va răspunde: ,,Nu le­am construit ca să nu creadă celelalte state că sîntem o națiune bolnavă!”. Ce mai, mare om, mare caracter acest Rafila, care a făcut exact ce trebuia să facă un ministru responsabil în această țară: a trimis pacienții în străinătate, pentru a­i salva de sistemul medical românesc. Mass­media obiectivă chiar și­a pus întrebarea dacă Alexandru Rafila, Arafat, Ciolacu, Iohannis și alții asemenea au autorizație de funcționare la nivel de bidon, că la călcîie nu au nimic.

Să nu uităm că, după Colectiv, România a tratat 182 de arși, iar acum, cînd sînt vreo 10 în stare mai gravă, toți au fost trimiși în străinătate. Ăsta este rezultatul faptului că pramatiile (PSD) s­au aliat cu lichelele (PNL), sub avizul iresponsabil al lui Iohannis, cel care nu mai vrea să fie văzut de populația dornică să­i facă băi de scuipați. Și, la urma urmei, dacă ,,Țara a eșuat!”, oare al cui președinte mai este acest rătăcit al sorții? Ce legătură au nevoile României cu acest parvenit, numit și susținut în funcție, nu prin vot popular și democratic, ci prin decizii conspiraționiste luate la nivelul Noii Ordini Mondiale.

Am mai spus­o și sînt nevoit să repet: ,,Puterea va fi pusă în mîinile celor care jură credință Satanei” (Principiul nr.4 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale) și a celor care ,,au un trecut și o reputație de așa natură încît între ele și popor există un abis (v. Iohannis), persoane care, dacă nu se vor supune total instrucțiunilor NOM, se vor confrunta cu acuzații penale” (Protocolul nr.8 al NOM). Acum înțelegeți de ce Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis au fost și sînt ținuți în lesă cu dosarul Revoluției, al ,,Țigaretei”, al Flotei vîndute ca fier vechi și, respectiv, cel al traficului de copii și al caselor. Păi ce, acești profitori s­au suit, cumva, singuri în dubă? Nicidecum, și iată de ce:

Principiul nr.3 de organizare și funcționare a NOM spune așa: ,,Scopul sfințește mijloacele – NU TE POATE CONDAMNA NIMENI DACĂ PENTRU INTERESUL N.O.M. FACI UZ DE CALOMNII, OTRĂVIRI, ASASINATE, SPERJUR, TRĂDĂRI, REBELIUNI etc.”, adică exact ceea ce au făcut Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis, dar nu au pățit nimic, deși rechizitoriile întocmite împotriva lor au fost beton. Păi, de ce pentru decesele vaccinaților anti­COVID­19 nu a răspuns nimeni? Oare de ce, acum, Arafat este spălat de orice vinovăție de Radu Tudor, de la Antena 3, afiliată la CNN, post fondat de Ted Turner, cel care a spus că ,,95% din populația planetară trebuie să dispară?” Vedeți cum se leagă lucrurile și de ce nu mai trebuie să cădeți victime ale minciunilor emise de televiziunile SATANISTE (DIGI 24, Realitatea TV, România TV, B1­TV ș.a.)? Oare cînd veți înțelege că acești CRIMINALI (sic) ,,Și­au bătut joc de sufletele noastre/ Și­au profitat de clipa cînd am plîns/ Au provocat doar haos și dezastre/ Ca să fure­n voie tot ce­am strîns” (Elis Râpeanu, ,,Vă­ntreb”)? Sau, altfel spus: ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți” (Napoleon Bonaparte).

Evident că, în aceste condiții, nu ai cum să crezi că, spre exemplu, drogatul care a ucis doi oameni, torționarii din azilele morții sau vinovații de incendiul din Crevedia vor fi condamnați vreodată. Ce să mai zic de Arafat, despre care Bogdan Chirieac, comicul vestit al presei românești, a spus: ...,,intervenția pompierilor la Crevedia a fost de mare succes” (România TV, unde Ciutacu a avut

o replică istorică: ,,Hai, măi Bogdan, că rîde lumea de noi!”). De reținut că Bogdan Chirieac, Radu Tudor, Raed Arafat ș.a. sînt implicați împreună în cîteva afaceri prospere, despre care vă voi vorbi într­un viitor cît mai apropiat, probele fiind de­a dreptul de neimaginat.

Deci, n­am să tac, chiar dacă iudelor nu le convine și Justiția va face tot posibilul să îngroape orice caz în care sînt implicați tot soiul de pramatii și lichele cu rădăcini adînci în actuala clasă politică. Să nu uităm că ,,Justiția” românească ocupă ,,locul doi în topul Corupției” (INS) sau, altfel spus, ,,Justiția românească e­un gunoi/ Corupți, pramatii și lichele/ Nu­i poți schimba – îi apără Mafia/ Parcă­s niște duhuri rele” (C. Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Practic, ,,Justiția românească este oarbă de­a binelea, și asta pentru că mai întîi s­a lăsat pipăită, apoi s­a cerut violată cu voluptatea prostituției ce centură de către plătitorul politic. Ce mai, s­a pus sub comanda zilei cu o nonșalanță de budoar, păstrîndu­și duplicitatea. Ea însăși aparține unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte. Ridicolul a pus stăpînire pe întreaga tagmă, asasinînd nu numai încrederea în actul justiției, ci însăși conștiința dreptății” (gl. Mircea Chelaru).

Păi, cînd, vreodată, o astfel de ,,Justiție” îl va condamna pe Arafat, un impostor, un diletant și, mai ales, adept înfocat al principiilor Noii Ordini Mondiale? Doamne ferește ca această Justiție să adoarmă și să se facă dreptate, din greșeală!

Da, așa este, ,,Justiția, în loc să ne apere de hoți, corupți, incompetenți, criminali, străini..., îi apără pe ăștia de noi” (Petre Țuțea) și nu este de mirare că România este SINGURA ȚARĂ DIN LUME în care s­a înființat Asociația Victimelor Magistraților, al cărui membru fondator și vicepreședinte sînt. Deci, sînt în temă cu... GENOCIDUL (sic) produs cu premeditare de acest sistem CRIMINAL, și nu pot să nu vă informez că A.V.M.R. are în curs de publicare ,,Dicționarul magistraților români – după 1995”. Vă asigur că nu va lipsi nimeni, iar ,,performanțele” profesionale ale celor nominalizați sînt susținute cu probe indubitabile. De reținut că aceeași asociație deține o arhivă impresionantă cu cele mai scandaloase sentințe ale injustiției românești, din care vă prezint pe scurt trei cazuri:

1. Pe trotuarul unei străzi din București, o femeie în vîrstă de 86 de ani se deplasa cu greutate spre o farmacie din apropierea casei sale. La un moment dat, ajunsă în dreptul unei curți cu porțile larg deschise, a fost călcată și ucisă pe loc de o mașină ieșită cu viteză din acea curte. Deși se constatase că șoferul era sub influența alcoolului și a drogurilor, vinovată de accident a fost găsită biata femeie: ,,Dacă ar fi mers mai încet pe trotuar, mașina ar fi apucat să iasă din curte fără să mai producă accidentul” (din motivarea procurorului, care a închis cazul).

Deci, dragi bunici și bunicuțe, aveți grijă să nu vă mai deplasați cu viteză pe trotuar!

2. În urma unui scandal, un tînăr din București și­a ucis iubita prin sufocare cu perna. Crima s­a produs în apartamentul fetei, situat la etajul 10 al unui bloc. După

producerea bestialei acțiuni, tînărul a luat cadavrul și l­a dus în fața blocului, vrînd să se înțeleagă că fața s­a sinucis, sărind de la balcon. Totuși, sub imperiul agitației care îl cuprinsese, criminalul, în loc să așeze trupul femeii în zona de sub balconul acesteia, adică la vreo 4 metri în stînga intrării în bloc, l­a așezat în dreapta, tot la circa 4 metri, de unde diferența punctelor de contact cu solul ajunsese la 8 metri. Plus că, în jurul cadavrului ,,prăbușit”, nu era nici o picătură de sînge. Cu toate acestea, procurorul de caz a concluzionat: ,,Atunci cînd fata a sărit de la balcon, a venit o rafală de vînt puternică, și din acest motiv cadavrul a fost găsit mai încolo” (sic!).

3. Pe trecerea de pietoni a unui drum județean a fost accidentat mortal un cetățean. Autorul accidentului, fiu de ofițer de poliție, a fugit de la locul faptei, dar a fost găsit cu ajutorul camerelor de supraveghere. Deși treaba era simplă și clară, în noaptea următoare, cineva a dat cu smoală pe liniile de trecere pentru pietoni, pe care le­a trasat vreo zece metri mai încolo. A fost mutat și stîlpul cu indicatorul care semnaliza trecerea respectivă, și uite­așa s­a ,,dovedit” vinovăția mortului, care nu a traversat pe trecerea pentru pietoni. Mama lui de inconștient!, din cauza căruia pot intra în pușcărie oameni... ,,nevinovați”. ,,Noroc” cu (IN)JUSTIȚIA asta de c...t, în care, ,,Lipsiți de conștiință, magistrați în robe pătați/ Își bat joc de cauze și oameni disperați./ În mîna lor Legea­i un moft, chiar nulă/ Păcat! Act al Dreptății, îți plîng de milă!” (Subsemnatul).

Acum înțelegeți, frați români, de ce sîntem ,,proști făcuți grămadă”, după cum zicea Dana Budeanu?

Da, așa este, pentru că acceptăm la infinit aceste realități. Din vina noastră, și numai din vina noastră, trăim astfel de vremuri în care România a ajuns țara haosului generalizat, adică ,,Presa minte ca o scroafă/ Statul parcă­i impotent/ Toți fac gafă după gafă/ Nu­i Guvern, nici Parlament/ Ce lege se mai respectă?/ Legea Junglei, asta­i clar!/ Biserica e suspectă/ Școala este un coșmar/ Iar Justiția un calvar” (C. Vadim Tudor, ,,Deșteptarea, fata mea!”).

Păi, cum credeți voi, dragi români, că într­o astfel de (fostă) Țară, un individ precum Arafat, va fi tras la răspundere, cînd cei din capul statului se gudură pe lîngă el, cînd îl întîlnesc, îi iau scama de pe gulerul hainei sau chiar îi propun să candideze la... președinția României.

Sincer să fiu, îmi este nespus de greu să scriu astfel de rînduri, pagini, zeci de articole, dar ăsta este ADEVĂRUL și, privitor la asta, vă mai pot spune doar atît: ,,Adio, popor român!, intrat singur la stăpîni,/ Subjugat de neamuri proaste și de haite de păgîni” (Eliana Popa, ,,N­am să tac!”). Și adaug: ,,Necăjitul meu popor/ Ce­ți mai arde de umor!/ Tot ai zis c­așa ți­i scris:/ Să fii liber doar închis!/ Să cerșim cu gura mută/ Pîinea tot de noi crescută./ Săracă țară bogată,/ Săracă țară furată,/ Te prefaci c­ai fi stăpînă/ Cu cătușele în mînă!” (Nicolae Dabija, ,,Săracă țară bogată”).

ULTIMA ORĂ: În ziua de 3 septembrie, cînd am scris acest articol, toate televiziunile ne­au sufocat cu știrea potrivit căreia ,,moartea colonelului care urma să dea declarație la procuratură privitor la exploziile de la Crevedia s­a stabilit a fi suspectă”. Păi, suspectă a fost și funcționarea stației GPL, la fel și incendiul, ca și intervenția pompierilor și gestionarea celor întîmplate, de către Arafat. De fapt, în România, orice nenorocire este suspectă, adică, vezi Doamne, nu se cunosc nici cauzele și nici vinovații, exact ceea ce este necesar ca batista să fie pusă pe țambal. Ce mascaradă! Dar toate nenorocirile se produc din cauză că ,,românii sînt proști făcuți grămadă” (Dana Budeanu). Grămadă sînt atît cei care comit numai nefăcute, cît și cei care suportă la nesfîrșit această stare.

a ccente  a ccente

Criza școlii – un mod de viață

Dacă urmărim interviurile cadrelor de partid (nu contează care sînt acestea – rezultatele converg într­un unic sens, tulbure) din Ministerul Educației, s­ar zice că o ducem mai bine ca niciodată. S­au mai construit cîteva corpuri sanitare, deși numărul de toalete insalubre din curțile școlilor este la fel ca anul trecut (poate unii cititori își mai aduc aminte de copilul de 3 ani care s­a înecat într­o fosă septică școlară în 2019, deși ne îndoim: în ciuda scandalului de dimensiuni naționale, nimeni nu a fost găsit responsabil nici atunci), s­au mai comasat cîteva școli pentru că nu se nasc suficienți copii în multe localități din mediul rural în așa măsură încît să se asigure existența unei unități de învățămînt pe o rază de cîțiva kilometri, s­a început reabilitarea unor școli în această vară, fără să mai conteze că sînt alte unități școlare unde procesul de reabilitare nu s­a încheiat nici după patru­cinci ani (școlile în curs de reabilitare își desfășoară activitatea în multiple centre, dispersate ici­colo, eventual ale unor privați, statul plătind chirii lunare timp de cîțiva ani egale cu costul construirii unei noi școli), deși aveau termen de finalizare în 2020 sau 2021, s­au mai înghesuit cîteva creșe într­o grădiniță, în general, se întîmplă ceea ce deja știm din practică. Nu are loc ceea ce ne­am dori cu toții, deși bănuiesc că acest impersonal ,,toți” este o exagerare retorică, interesul comun fiind un concept diluat în România. Unii nu­și doresc îmbunătățirea sistemului de învățămînt, iar acei unii sînt cocoțați peste școală, direct în departamentele ministeriale.

Recenta idee, susținută de prefectul municipiului București, de a aplica teste antidrog în orice unitate de învățămînt vine ca urmare a unor nereguli care erodează de mult timp credibilitatea autorităților române. Se știe de consumul de droguri ușoare (și nu numai) în colegiile naționale și liceele tehnologice și profesionale de ani buni. Parcurile din apropierea liceelor capitalei sînt înțesate la ore matinale sau seara de tineri care ascultă muzică, vorbesc, rîd, se distrează și… fumează iarbă, cum se spune într­un argou devenit deja limbă oficială. Poliția vine, îi verifică, îi duce pe cîțiva, cei mai agresivi și scandalagii, la Spitalul ,,Alexandru Obregia” și apoi li se dă drumul, fără verificări suplimentare concludente. Tinerii nu comercializează, ci doar consumă, ceea ce nu se pedepsește prin lege. În aceasta constă siguranța oferită părinților cu elevi de Ministerul de Interne. Testarea antidrog este o jalnică fumigenă în prag de an electoral: presupunînd că ar avea loc testarea (în ce condiții și aplicată căror elevi?, testăm și elevii de clasa a V­a sau de la învățămîntul primar?), adolescenții se pot abține cîteva săptămîni de la consumul de droguri pînă cînd trece perioada de verificare agitată și heirupismul de lumea a treia. Presupunem că nu vom începe să aplicăm filtre antidrog în fiecare săptămînă în toate școlile din România. Ar fi o babilonie care ar depăși­o pe cea a testelor Covid de acum cîțiva ani. În plus, suspiciunea de vinovăție, deja dovedită de autoritățile statului în

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

raport cu tinerii minori, se leagă de un sentiment de culpabilitate nerecunoscută: dacă avem cunoștință de răspîndirea consumului de substanțe psihoactive – drept dovadă, știm unde și cînd elevii fumează în cursul zilei –, de ce nu s­au luat măsuri pînă acum? De ce nu s­a procedat din timp la eliminarea problemei? Pentru că mijloacele și voința lipsesc pînă și în acest moment, dincolo de perdeaua de fum a politicianului care o face pe gospodarul aferat în declarații de presă.

De la simulacrul politicianist, care cauzează doar nesiguranță civică și instabilitate socială, la politizarea vieții școlare nu este decît un pas. ,,Un raport al Ministerului Educației din 2022, constată faptul că toate funcțiile de conducere din inspectoratele școlare și casele corpului didactic sînt ocupate politic, prin detașare. Ministerul a refuzat de doi ani să organizeze concursuri, așa cum îi cere legea. Peste 1.700 de directori de școli sînt puși tot politic”. În realitate, nu avem nevoie de conduceri politizate în școli. Avem deja reprezentanți ai Consiliului Local și unul al primarului (sau primarul însuși) în Consiliul de Administrație al școlilor din România prin Legea Educației în vigoare. Se face suficientă administrație școlară sub protecție politică și în aceste condiții. Însă, din cînd în cînd, cîte un cumnat, o verișoară, o amantă, un nepot și o nepoată își doresc să dețină și dînșii o funcție de conducere undeva, să fie mai bine plătiți, să mai cîștige și ceva pe lîngă, știm noi ce, iar dacă lucrează în sistemul educațional, noi, politicienii rude sau prieteni de familie, îi ajutăm cu o sinecură aici, cu un post de decizie acolo, după remunerație și buget. Al statului, desigur. Nu putem accepta politizarea ca un concept funcțional în acest sens: nepotismul este mai intens decît calitatea de membru de partid politic în inspectorate și agenții guvernamentale, unde nu se aplică politici de stat, ci se diseminează ordine, proceduri și se redactează rapoarte administrative soporifice. În continuare, deși se încearcă trecerea inspectoratelor sub controlul ARACIP (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățămîntul Preuniversitar), inspectoratele nu dispar, nu se desființează complet, ceea ce uriașa lor ineficiență ar indica de decenii la rînd. Profesionalizarea prin examen a postului de inspector școlar ar fi ceva care ar curăța numai parțial grajdurile lui Augias întrucît examenele trucate sau cu subiecte aberante la angajare sînt la ordinea zilei în administrația statului român. Ce sens are să punem lupii paznici la oi? Probabil acela de a ne autodistruge ca stat. Politicile guvernului se aplică în școli fără crîcnire, dacă politicile există. E adevărat că implementarea lor este deficitară managerial, dar ceva prost gîndit din start se anulează prin defectuoasa punere în execuție, de multe ori neintenționat.

Discuția despre descentralizare și buget propriu al școlii apare ca subiect de conversație pasageră în presă an de an, fără nici o consecință optimistă pe termen mediu și lung. În primul rînd, școala de stat nu poate lucra fără procedurile și metodologiile impuse de Ministerul Educației și măsurate în practică de inspectorate. Sistemul de învățămînt public uniformează prin definiție, altfel nu se poate realiza echitatea și nu se respectă dreptul la educația de calitate, garantate de stat. Descentralizarea (națională, județeană, regională, locală?) este un deziderat lejer de transformat în realitate în școlile private. Numărul de proceduri și metodologii este mare la stat, dar nicidecum complet. Școlile își scriu propriul set de proceduri interne, ceea ce înseamnă că acestea se cumpără de la o firmă cu competențe juridice sau se împrumută și se readaptează din alte școli, unde au fost elaborate inițial de cineva specializat. Profesorii nu sînt juriști și nu cunosc legile pe dinafară. Inspectorii scriu, în principiu, proceduri și metodologii, ceea ce

unii din ei, cei mai buni, extrem de puțini, deja fac, dar, desigur, aceștia sînt în genere cei selectați și puși în funcții pe criterii netransparente, deci nici vorbă de regulamente și proceduri unitare, complete, logice și ușor de înțeles. Procedurile și metodologiile din școala românească au în medie 20­30 de pagini, sînt scrise încîlcit, greoi, acoperite cu multiple trimiteri la OMETSuri, OME­uri și OM­uri, HG­uri și OUG­uri care se întind cronologic pînă în anul 2000, de cînd ministerele și­au schimbat de cîteva ori denumirea, consituind o adevărată pînză de păianjen stufoasă, o piatră de moară pe capul directorilor, profesorilor și administratorilor din școli. În al doilea rînd, descentralizarea financiară a școlilor este o glumă fără haz în condițiile date. Bugetul școlii trece spre avizare pe la primărie spre aprobarea Consiliului Local, care deseori taie din el fără comentarii și explicații suplimentare, oferite, cum ar trebui (în epoca digitalizării luăm decizii cu impact, emise pe gură la telefon), în scris școlilor. Bugetele locale sînt mici și vorbim, totuși, de alte priorități decît școlile, cum ar fi îmbogățirea unor firme căpușă. Fondul de igienizare și reparație nu depinde de decizia școlii, ci de bunul plac al consilierilor locali, oameni politici prin definiție. Directorii resimt fiori pe șira spinării cînd primăria vine în forță cu un plan de reabilitări, chiar dacă școala necesită modificări urgente la componenta patrimoniu de stat. Noi ne chinuim cu facturi restante la utilități de la o lună la alta, pentru care primăria nu alocă la timp banii necesari de căldură, lumină și apă curentă. Conducerii școlii îi este, pe bună dreptate, teamă că reabilitarea va dura ani de zile, cum se întîmplă, afectînd numărul de elevi, calitatea educației și prestigiul școlii. Relocarea este o soluție periculoasă la care recurg de nevoie autoritățile publice. Costurile de reabilitare a școlilor nu fac obiectul de cercetare al altor autorități ale statului român, cu toate că în acest mod se scurg resursele contribuabilului în tot felul de buzunare (de politicieni) și ne plîngem apoi cu ipocrizie de bugete locale scăzute sau inconsistente. De ce să plătești corect taxe și impozite cînd statul își bate joc de banul public, umflînd devizele unor particulari prinși în marele lanț trofic al parteneriatului stat­privat? De ce îi facem din banii noștri milionari pe unii care ne umilesc și ne jignesc în față? Descentralizarea școlilor nu are nici o noimă în circumstanțele date. Directorii nu pot atrage sponsori suficienți pentru nevoile de dezvoltare ale școlii cîtă vreme mediul privat este pauper în multe circumscripții școlare și comunități locale. Vorbim, pînă la urmă, de al doilea cel mai sărac stat din Uniunea Europeană. Eficientizarea și deparazitarea de corupție a instituțiilor centrale de stat este începutul dorit (de către cine?) al funcționării de calitate a școlilor din România.

În concluzie, părinții pot sta liniștiți și la acest debut de an școlar. Nimic din cele deja experimentate nu va lipsi din școlile românești. Vorbim de stabilitate pe toată linia. Sistemul suferă în continuare la foc mic, iar epoca marilor schimbari nu depinde de noi, ci de starea vremii, de Bruxelles și de aranjamentele de culise din anul electoral 2024.

DAN ALExANDRU CHIȚĂ (Contributors.ro)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.