România Mare, nr. 1710

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Diferența dintre bogați și săraci? Primii au candele, ceilalți au candelabre.

CornELIU VADIm TUDor

Cum i-am înarmat pe ruși

Războiul din Ucraina seamănă cu comunismul din poezia lui Adrian Păunescu, „Șoferul și nevastăsa”. Totul începuse cu o excursie superbă într-un autobuz nou, cu un șofer priceput, și s-a terminat cu oamenii sărind pe ferestre fiindcă nu mai suportau condițiile de drum. Așa și în cazul de față. I-am troznit pe ruși cu sancțiuni economice pentru ca ei să nu poată susține războiul și totul să se termine repede cu îngenuncherea ursului. Cei care au făcut asta au gîndit superficial, crezînd probabil că Rusia e o țară oarecare, ca multe altele pe care le-au învins fără să se obosească prea tare numai că – surpriză! – „Rusia a reușit să depășească sancțiunile și controalele la export impuse de Occident pentru a-și extinde producția de rachete dincolo de nivelurile de dinainte de război, potrivit oficialilor americani, europeni și ucraineni, lăsînd Ucraina deosebit de vulnerabilă la atacuri intensificate în lunile următoare”, scrie The New York Times. „Pe lîngă cheltuirea a peste 40 de miliarde de dolari pentru furnizarea de arme pentru Ucraina, Statele Unite au făcut din limitarea aprovizionării militare a Rusiei o parte cheie a

strategiei sale de sprijinire a Kievului. Ca urmare a sancțiunilor, oficialii americani estimează că Rusia a fost forțată să încetinească dramatic producția de rachete și alte arme la începutul războiului, în februarie 2022, timp de cel puțin șase luni. Dar pînă la sfîrșitul anului 2022, producția industrială militară a Moscovei a început din nou să ia viteză, recunosc acum oficialii americani care au vorbit sub protecția anonimatului”, scrie același ziar american. Niște putiniști ziariștii ăștia, este? Cînd scriam așa ceva acum un an, cam asta era reacția unora.

Citez mai departe din NYT: „Rusia a subminat controalele exporturilor americane folosind serviciile sale de informații și Ministerul Apărării pentru a gestiona rețele ilicite de oameni care fac contrabandă cu componente cheie, exportîndu-le în alte țări din care pot fi expediate mai ușor în Rusia“. (continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Avram Iancu aparține întregii românități

Cine, oare, ne tot înnebunește Tribunii?

Onorată Adunare, frați români, În aceste momente dramatice pentru Neamul Românesc, morții noștri, scumpii noștri morți sînt mai vii decît ne închipuim și noi cuvine-se a lua tărie de la ei pentru izbînda cauzei naționale. Iar acela împrejurul căruia ne adunăm în această dimineață de septembrie nu este un nume oarecare risipit pe-o cruce, nu este un medalion comun din galeria Neamului, ci este bradul cel mai înalt al Munților Apuseni și Rege al Moților, Avram Iancu! Mulți au fost glorioși în Istoria Țării noastre, mulți au fost bravi și neclintiți în hotărîrea lor de a merge cu Poporul, de a nu rătăci – dar nici unul n-a fost atît de strălucitor și de tragic, în straiele lui albe de mire, precum ciobanul Mioriței, așa cum a fost Avram Iancu. Era frumos, era de o statură impunătoare, avea cugetul limpede și inima creștină, fără a face cuiva vreo nedreptate, după cum au și lăsat mărturie contemporanii. Aduc un pios omagiu părintelui său, Alexandru Iancu, care era gornic al pădurilor, județ domnesc și, mai presus de toate, un veritabil conducător al norodului. Fiul său, Avrămuț, s-a născut în Vidra de Sus în anul 1824, anul în care murea unul dintre marii poeți și luptători pentru li-

bertate ai lumii întregi, Lordul Byron. Ce erau Țările Române, ce era Transilvania la 1824? Abia luaseră sfîrșit, de 10 ani, războaiele napoleoniene. Austria ieșise mai puternică decît sperase, iar trufia grofilor nu mai cunoștea margini. Să nu uităm că trecuseră abia 40 de ani de la Epopeea lui Horea, cu tăierile sale colosale de păduri, cu redutele și fortărețele de război țărănesc, dar și cu o trădare imperială răsunătoare. În larma copoilor cu care erau hăituiți prin păduri răsculații români, în băltirea sîngelui nevinovat care se vărsa din belșug la răspîntiile execuțiilor sumare, în scrîșnetul roții cu care călăul ungur Grancsa Rakoczy frîngea oasele Horii, pe Dealul Furcilor – așa lua sfîrșit Secolul XVIII, care a însemnat o piatră de hotar pe drumul trezirii conștiinței naționale a românilor. Ceea ce pentru alții fusese Secolul Luminilor, pentru năpăstuiții noștri de români însemnase o luptă tenace, îndîrjită, pentru ieșirea din starea de îndobitocire și umilință în care îi aruncaseră beneficiarii acelei criminale formule rasiste „unio trio nationum”. Anii 1700 începuseră cu legenda lui Pintea Viteazul și se încheiaseră cu martirajul biblic al lui Horea.

(continuare în pag. a 12-a)

CornELIU VADIm TUDor

Rugãciunea lui Avram Iancu

E rînduită prost această stînă Zadarnic are jgheaburi şi păşuni Cînd turmele tot înspre rîpi se mînă Iar din ciobani numai cîţiva sînt buni

E prea în calea lupilor, sărmana Sînt lotri mulţi, tainu-i tot mai mic Şi nu mai crede nimeni în nirvana Din vechiul rai n-a mai rămas nimic

S-au îngrăşat berbecii şi măgarii

Păianjenii ruinei curg şuvoi

Pereţii de stejar trosnesc de carii Căpuşile regine-s peste oi

Au ruginit tălăngile în ploaie Şi laptele-i ca pînza grea de cort Şi orice miel se leapădă de oaie În măierişte zace-un înger mort

Apasă greu blestem pe stîna asta Osînda Mioriţei a căzut

S-ar mai putea răscumpăra năpasta Şi-ar mai fi timp s-o luăm de la-nceput

Dar s-a făcut tîrziu pe munţii vineţi Pogoară doliul serii şi e ger În strunga verde vreau să mă închideţi Să-mi iau cuminecarea, şi să sper

Iar tabăra să-mi treacă dinainte Înveşmîntată-n zeghe şi făclii

La rătăcirea mea să luaţi aminte şi oglindiţi-o dreaptă în copii

Eu mă topesc sub ierburi nestemate Cu fluiera şi doinele întregi

Şi cine ştie, peste-un secol, poate

Voi răsări în tabla altor legi.

CornELIU VADIm

TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F TVR a devenit o tortură insuportabilă pentru români F Gabi

Popescu – un toreador care uimește Spania F Iliescu îl confundă pe Constantinescu cu Ceaușescu F Un monstru în chiloți tetra: Andrei Pleșu F Dosia la tavă, cu măr în gură F Biroul Ovul

PArTEA A III-A

F Culmea neruşinării la TVr: duminică seara, la aceeaşi nenorocită emisiune a Ancăi Toader „7 zile în ţintirim“, cine credeţi că făcea propagandă la bugetul de austeritate şi-i invita pe toţi să strîngă cureaua? Nimeni altul decît umflatul ăla de Vasile Lupu, care cîntăreşte, „în viu“, două chintale! Nu ţi-e ruşine, mă, Şorici-Boy? F O cugetare adîncă a lui Cornel Nistorescu: „Omul politic trebuie să fie şi actor, şi analist, şi vulpe, şi chirurg“. Vă daţi seama, de pildă, cum ar putea să fie „vulpe“, următorii politicieni: Doru Viorel Ursu, Barbu Piţigoi, Ţapul... F Numărul total al românilor bolnavi de sIDA a fost, la sfîrşitul anului 1997, de 3.162. De la prima constatare a bolii în România, din anul 1985, şi pînă la sfîrşitul anului 1997, necruţătoarea maladie a secerat viaţa a 200 de români. Prima victimă a fost criticul plastic Vasile Drăguţ. F Un titlu de un umor involuntar savuros publică ziarul „Ziua“: „Miniştrii pot face puşcărie ca toţi ceilalţi infractori“ – iar alături e publicată poza infractorului nr. 1, Victor Ciorbea. F Am mai scris despre greşelile culturale şi istorice grave pe care le comit reporterii români de la BBC. Ultimul caz s-a petrecut săptămîna trecută: o jună pe nume Adelina Rădulescu a afirmat că Tezaurul României se află „de 90 de ani la Moscova“. Adică din 1908? Dar ce război era atunci şi de ce-ar fi trebuit să ne adăpostim Tezaurul în Rusia? Adevăratul an în care primul-ministru Ionel I.C. Brătianu a însoţit transportul cu Tezaurul în fundătura Rusiei a fost 1917, iar diplomatul n Cantacuzino istoriseşte că tocmai atunci se desfăşura revoluţia din februarie, ceea ce ar fi trebuit să-l pună în gardă pe premierul român, avînd în vedere instabilitatea colosului de la Răsărit.

F Un aforism foarte actual: „Dacă te vezi în secret cu spionii, eşti trădător. Dacă stai cu ei la masă, eşti diplomat“. F La turneul internaţional „Stelele Şahului“, desfăşurat la Chişinău, tînăra româncă Corina Peptan, în vîrstă de 20 de ani, s-a situat pe locul I, după ce a învins-o şi pe reputata nana Gaprindaşvili, de 5 ori campioană mondială.

F Rîdem noi de Dosia, dar ştiţi ce-a păţit filologul Cezar Tabarcea? Pur şi simplu a fost muşcat de un cîine, întîmplare existenţială care i-a prilejuit reflecţii profunde în „Jurnalul Naţional“: „Potaia dracului n-a ţinut seama că Brigitte a fost la Bucureşti şi a promis marea cu sarea, n-a ştiut că «femeia pe care a făcut-o Dumnezeu» (adică Vadim – Vadim din Franţa, la ce vă gîndiţi?) n-a ştiut că sînt persoană publică, cu rubrici la «Jurnalul Naţional» şi m-a muşcat!“. Cezărică vrea să se ducă pînă la Paris, ca să facă ce? Auziţi la el, hal de răzbunare: „Acolo o caut pe Brigitte şi o muşc! Lis a pupat-o, ei, bine, eu o muşc!“. Atenţie, Madam Zbîrci, Tabarcea vrea să te facă harcea-parcea! F Întors din S.U.A., preotul Gh. Calciu Dumitreasa a acordat un amplu interviu ziarului „Cotidianul“. La întrebarea „Tratatul semnat de România cu Ucraina îi protejează pe românii de acolo?“, popa îi arde lui Emil Constantinescu o cădelniţă drept între coarne: „Unii spun că da. Nu este adevărat. Noi avem informaţii că şcolile româneşti sînt închise, monumentele românilor sînt distruse şi, repet,

consfinţirea prin semnătura preşedintelui a unui tratat, continuarea criminalei înţelegeri dintre Stalin şi Hitler, este un act de trădare (...) Adică nu a avut curaj să ţină piept. În scrisoarea pe care am trimis-o premierului Ciorbea acum un an, dată publicităţii împotriva voinţei mele, eu considerînd-o absolut confidenţială, am spus că nici nu era nevoie de un tratat, indiferent de formularea lui. Era suficientă o declaraţie de amiciţie între cele două state. Totuşi, s-a preferat semnarea unui tratat ruşinos“. Asta spunem şi noi, de 1 an de zile. Dar nu numai E.C. şi V.C. sînt vinovaţi, ci şi „bursucul veninos“ Adrian Severin, precum şi parlamentarii P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.D.-F.S.N., P.A.R. şi U.D.m.r. (cu cîteva excepţii, adică Nistor Bădiceanu, Niculae Cerveni), care au votat actul de trădare de Ţară. F „Frontul Naţional e adevăratul învingător al alegerilor regionale din Franţa“ – titrează „Jurnalul Naţional“ de luni. Într-adevăr, prin cele 15% din voturile obţinute, partidul condus de Jean-Marie Le Pen a devenit arbitrul alegerilor din Franţa, forţînd „dreapta clasică“, să-i ceară, disperată, ajutorul. F Încă un calambur al genialului Alcibiade (adică Tetea): în urma numeroaselor scandaluri sexuale petrecute la Casa Albă, propunem ca Biroul Oval al preşedintelui Bill Clinton să se numească Biroul Ovul. F Înfuriat de porcăriile pe care le-a debitat s.r. Stănescu la TVR, secretarul general al Partidului Romilor, Gh. Ivan, l-a afurisit pe Ciripoi să facă sloboz la gură: „Roşca este o corcitură, căci are sînge ţigănesc, dar are comportament nazist. Tot ce îi doresc este să îi rămînă nevasta gravidă cu Udilă“. Păi ce, bulibașa, ăsta-i blestem? Și Tana vrea asta, şi Ciripoi, care e văduv de-un c... şi suferă de ejaculare precoce: îi curge nasul! F Anunţurile de dragoste, găzduite, gratis, de „Naţional“ capătă accente de un dramatism rar întîlnit, mai ceva ca-n idilele triste dintre romeo şi Desdemona şi othello şi Julieta! Este şi cazul mesajului lansat de numitul Adrian pe adresa pîrîtei Geta: „ Te iubesc! Mi-e greu fără tine. Ai grijă de pisică!“ Vezi, Getuţo, cît de ingrată eşti? Trebuie ca Adi să dea anunţ la ziar, ca tu să te-nduri de biata mîţă, ori poate o fi vreun cotoi naşparliu, pe care-l ţii pe la uşi, să bată ţambalul de frig?! Sau, cine ştie, poate că „pisica“ înseamnă, în limbajul vostru codificat, tocmai „peticul de negreaţă“ de care vorbea n.D. Cocea? F Reproducem, fără nici un fel de comentarii, o notă publicată de oficiosul actualei Puteri, „România liberă“ de luni, 23 martie: „Vadim ar trebui să se teamă de alegerile anticipate. Surse din cadrul Ministerului de Interne ne-au informat că dosarul complet de trimitere în judecată a senatorului Corneliu Vadim Tudor a fost finalizat de lucrători ai Poliţiei Române. Voluminosul dosar conţine toate acuzaţiile care i-au fost aduse «tribunului» de-a lungul anilor, printre care enumerăm: tentative repetate de atingere a siguranţei statului naţional unitar român (?!); declaraţiile destabilizatoare (?!) care puteau conduce la instaurarea stării de anarhie în ţară; plîngerile tuturor persoanelor care au fost calomniate (?!) în revistele «România Mare» şi «Politica», inclusiv ale ziariştilor trecuţi pe o aşazisă «Listă a Ruşinii» şi declaraţiile foştilor membri P.R.M. căzuţi în dizgraţia liderului P.R.M. – mulţi dintre ei foşti lucrători în cadrul M.Ap.N şi S.R.I.“ F Aflăm din „Ziua“ (nu ştim şi cît e de adevărat) că

Gh. Funar ar fi declarat la Cîmpina că a început strîngerea semnăturilor pentru înfiinţarea unui nou partid: „Alianţa pentru Unitatea Românilor (A.U.R.). Noul partid va forma, împreună cu P.R.M., o alianţă electorală care, în opinia lui Funar, va obţine aproximativ 20% din voturi, la viitoarele alegeri“. Ne vedem nevoiţi să precizăm foarte ferm şi limpede: P.r.m. va merge pe liste proprii la alegeri, pentru simplul motiv că nici o nouă alianţă nu va reuşi să se impună în conştiinţa românilor. F Periodic, un alt evreu roşcovan şi obraznic, care şi-a tras numele neaoş, de haiduc, Toma Roman, scoate capul urduros şi îi spurcă pe români. Bagabontul s-a pripăşit pe sub fustele creţe ale fostei secretare P.C.r. de la „Luceafărul“, Sînziana Pop, devenind redactor-şef la „foaia vitelor de pripas“, ce-şi zice „Formula As“ (să-i tragem un pumn în nas!). Pentru cei care mai aveau dubii cu privire la „securismul“ vechiului turnător T.r , ca şi la sursele de finanţare ale fiţuicii respective (apropo, banii se rulează prin... INGBANK, prăvălia lui Asztaloş!). Supunem judecăţii publice balonul de oxigen slugarnic oferit partiduleţului condus de jupînul din umbră, Virgil Asztaloş Măgureanu, în condiţiile în care toate partidele şi publicaţiile l-au smotocit de i-au mers... solzii: „Apariţia unui Partid Naţional condus de abilul (?!) politician care este dl. V. Măgureanu pare a răspunde eclipsării tot mai evidente a P.N.L.-ului (...) P.N.R. ar putea deveni rapid un punct de coagulare pentru naţionalismul pozitiv, modern, liberalist, pe fondul «dizolvării» P.N.Ţ.C.D.-iste a P.N.L.-ului (formulare eliptică, imposibil de înţeles – nota red. R.M.). Partidul Naţional poate fi avantajat şi de moderaţia sa naţionalistă. Mulţi electori, în special transilvăneni, au fost dispuşi să sprijine formaţiunile extremist-naţionaliste (zît, ploşniţă – nota red. R.M.) de tipul P.R.M.-ului sau P.U.N.R.-ului (Funar) în lipsa unor oferte susceptibile să le calmeze suspiciunile (sic!) generate de avansul, uneori brutal, al revendicărilor naţionale şi economice ale etniilor minoritare (care sînt, de fapt, doar una, cea maghiară – nota red. r.m.)“. Şi acum, după ce a fabulat ca scroafa la tonomat, prostul ăsta cu perciunaşi atacă, direct, ţinta preferată a Şarpelui cu Ochelari – tîrîişul pînă la Preşedinţia Ţării: „C.D.R. se va prezenta la alegerile din anul 2000 nu numai uzată de guvernare ci şi fisurată (da ştim, fistulă perianală -nota red. R.M.). Pentru actualul preşedinte, ea ar putea însemna o ghiulea atîrnată de picior. Dl. Constantinescu va trebui, în consecinţă, să îşi pregătească un partid de rezervă. Cum formula social-democrată îi va fi, obligatoriu, inaccesibilă, el va trebui să se orienteze spre centru. După unii analişti, această orientare a prins deja contur“. (să ne pupi în c... – nota red. r.m.). Este incontestabil că puşlamaua asta flotantă care a luat numele haiducului Toma Alimoş (dar dacă o cauţi la strămoşi o să dai numai peste Raşeluţe) are buba la cap. Şi, întrucît în aceeaşi revistă există un sfat al Medicului, extragem cele mai ciudate boli, de care s-ar putea să sufere cei doi minoritari, Toma romanovici şi naţionalistul Asztaloş-baci: colagenoză neclasificabilă, celiakie, sindromul aderenţial, encompnezis, miastenia gravis, otită osoasă labirintizată, pielonefrită acută. Ceea ce nu putem, totuşi, să pricepem este prezenţa în caseta tehnică, drept redactor, a femeii de cultură şi de caracter care este Silvia Kerim.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 27 martie 1998)

Mari cataclisme naturale

Trista celebritate a Insulei Krakatau

Pe la mijlocul Secolului al XIX-lea, puţini auziseră despre Insula Krakatau, aşezată în strîmtoarea Sondelor, între Iava şi Sumatra; poate vreun bătrîn lup de mare, cu faţa înăsprită de vînturile şi arşiţa mărilor sudului. Un petec de pămînt aruncat la capătul lumii, năpădit de vegetaţia luxuriantă a tropicelor... Locuitorii săi, nu prea mulţi, trăiau liniştiţi, agonisind cu trudă puţinul trebuincios vieţii. De pe puntea unui vapor străbătînd strîmtoarea Sondelor, acest ostrov oferea priveliştea unui munte vulcanic, căruia băştinaşii îi ziceau Rakata şi care măsura puţin peste 800 m. Adormise prin 1680 şi de atunci nu mai dăduse semne de trezire. Totuşi, nu peste multă vreme, numele său avea să se găsească pe toate buzele, făcînd înconjurul globului, ca un simbol al catastrofelor...

Infernul a durat 18 ore

Nici unde în lume nu se află îngrămădiţi, întrun spaţiu redus, atît de mulţi vulcani ca în Indonezia. Adîncurile clocotesc, se zvîrcolesc şi nu arareori pornesc spre lumină, rupînd zăgazurile pămîntului şi ale mării, în înfricoşătoare izbucniri. Oamenii acestor locuri se obişnuiseră cu erupţiile şi cutremurele, deşi mulţi dintre ei nu cunoşteau cauza adevărată a respectivelor fenomene. De-a lungul strîmtorii se produsese în scoarţa terestră o imensă crăpătură, prin care ţîşnea magma încinsă. În zona fisurii, care străbătea şi Krakatau, s-au petrecut mai multe cutremure; cel din septembrie 1880 a fost de o violenţă remarcabilă. Martor al evenimentului, inginerul olandez Van Sandick scria: „Nu voi uita niciodată uluirea mea cînd, pentru prima oară în viaţă, am văzut zidurile unei case îndoindu-se de cîteva ori, obiectele de pe mobile şi cele prinse pe pereţi căzînd şi rostogolindu-se claie peste grămadă în mijlocul camerei”.

În Krakatau, asemenea cutremure nu-i nelinişteau, însă, prea mult pe locuitori. La 11 august 1883, muntele Rakata a prins să se trezească din somnu-i secular. Nouă zile mai tîrziu, un ofiţer de pe o navă de război germană a avut curiozitatea să calculeze, cu ajutorul aparatelor de bord, înălţimea coloanei care ţîşnea din crater: măsura 11.000 m. La 26 august, erupţia începută cu o zi înainte a atins apogeul: coloana de fum şi cenuşă a cuprins, asemenea unei coroane, întinsul apei şi pămîntului. Apoi s-a pornit o ploaie deasă de noroi. Pînă departe, în insulele învecinate şi pe coastele Sumatrei, izvoarele şi fîntînile au fost astupate, plantaţiile de orez acoperite. În plină zi, soarele a dispărut şi s-a lăsat un întuneric de nepătruns. Forţele naturii s-au dezlănţuit cu o furie de neînchipuit. Exploziile se succedau fără încetare, umplînd văzduhul cu pietre şi noroi; marea urla, năpustindu-se asupra uscatului. Un val uriaş, înalt de 35 m, s-a rostogolit dincolo de ţărm, distrugînd totul în cale. Infernul acesta a ţinut 18 ore. În ziua următoare, cînd s-au ivit zorile, din insula Krakatau, a cărei suprafaţă măsurase înainte 35,5 km2, rămăseseră numai 10,5 km2. Toată partea de nord dispăruse sub apă, la peste 200 m adîncime; în schimb, în sud şi în sud-vest, se adăugase o întindere apreciabilă, rezultată din depunerea magmei; insula avea acum 15,33 km2

Vulcanul fumega încă. În jurul lui, pe o rază de 90 km, distrugerea era completă. Toate insulele au avut de suferit: unele au dispărut în întregime, altele şi-au modificat forma; unele şi-au sporit întinderea, altele și-au redus-o.

40.000 de vieţi

Soarta nu a fost mai blîndă nici cu oraşele şi aşezările de coastă ale Sumatrei şi Iavei. Apa măturase totul în calea ei, valuri de peste 30 m azvîrlind pînă departe, pe uscat, vapoare şi bărci, luînd cu ele, în

retragere, clădiri, oameni, animale, arbori smulşi din rădăcini. Oraşele Telok-Betong (pe coasta Sumatrei), Bantam, Anjer, Tjiringin (pe coasta Iavei) au fost distruse. Adevărate insule din piatră ponce, neobişnuit de mari şi de apropiate unele de celelalte, închiseseră intrarea în porturi. În strîmtoarea Sondelor, navigaţia devenise aproape imposibilă: numai între Krakatau şi Sebesia răsăriseră 16 asemenea ostroave. Van Sandick, martorul ocular amintit mai sus, povesteşte că în tot timpul cataclismului se afla pe puntea steamerului „General Loudun“, unul dintre cele mai solide vase cu abur construite pînă atunci. Neputînd părăsi micul golf Lampong din Sumatra, cei de pe navă au asistat, de departe, la toate fazele nenorocirii şi au simţit urmările ei. Ploaia de cenuşă care cădea peste punte se transforma într-un strat gros de noroi. Mirosea a sulf, oamenii respirau greu şi aveau ameţeli, simţeau bubuituri în urechi. O greutate de plumb le apăsa piepturile şi o somnolenţă ciudată pusese stăpînire pe ei. Cei mai mulţi erau gata să jure că sosise sfîrşitul lumii. Apoi a coborît o beznă înfricoşătoare, brăzdată de fulgere dese. De şapte ori, catargul navei a fost lovit de trăsnet. „Deodată –relatează Sandick – am văzut venind dinspre mare o undă gigantică, ce înainta cu o viteză uluitoare. După o clipă de nelinişte, nava a făcut un salt uriaş şi am fost azvîrliţi în abis. Asemenea unui munte înalt, valul monstruos şi-a grăbit drumul spre uscat. În faţa ochilor noştri, această înfricoşătoare ridicare a mării, măturînd totul în trecerea sa, a transformat într-o clipă oraşul în ruine. Farul s-a prăbuşit pe loc şi casele oraşului au fost măturate ca un castel din cărţi de joc. Totul se sfîrşise. Acolo unde cu puţin înainte fusese oraşul Telok-Betong nu mai era decît o mare întinsă“. Din întregul oraş au reuşit să scape un pumn de europeni refugiaţi într-o casă aşezată pe o colină. Oraşul Anjer a fost atît de greu lovit, încît abia dacă se mai putea ghici locul unde odinioară fusese rada. Numai temelia unui far rămăsese în picioare. „În ziua de 27 august, la 6 dimineaţa, cei mai mulţi dintre locuitori erau încă în pat, cînd o masă enormă de apă, foarte neagră, a acoperit localitatea. Apoi s-a retras, purtînd în mare bărbaţi, femei, copii. Totul a redevenit calm, liniştit, nu se mai vedeau decît cadavre, case, poduri și ramuri“. Cîțiva supravieţuitori, îmbarcaţi cu o zi înainte pe un vas, încercau să ghicească locurile caselor şi ogoarelor lor. Apoi, într-o izbucnire de nebunie colectivă, au încins o horă pe puntea vasului, bucurîndu-se că au avut norocul să scape. Oraşul Tjiringin, aflat la 48 km de insula Krakatau, a dispărut de la prima maree. În momentul cataclismului, regentul se veselea, la o recepţie, înconjurat de floarea aristocraţiei iavaneze. N-a scăpat nimeni.

Oraşul Merak, tot din Iava, împreună cu toţi locuitorii săi, a pierit şi el sub apă. Pasagerii de pe transatlanticul olandez „Batavia“, care a trecut prin strîmtoarea Sondelor la 3 septembrie, au fost îngroziţi de mulţimea cadavrelor care pluteau pe apă. Un vas german a fost obligat săşi încetinească mersul din cauza grămezii de corpuri omeneşti.

Cataclismul de la Krakatau a costat 40.000 vieţi (alte surse citează cifre mult mai ridicate).

Vasul ajunge dincolo de cocotieri

Cît despre forţa valurilor ridicate în urma cataclismului, e suficient să amintim că ele putuseră azvîrli o navă în interiorul insulei, peste un stăvilar destul de înalt şi pe deasupra cocotierilor. Înălţimea talazurilor măsura 35 m; cînd s-au retras, nivelul mării a coborît cam tot cu atîta, astfel că diferenţa între punctul maxim şi cel minim a atins 70 m.

Călătorie prin centrul Pămîntului

Zgomotul detunăturilor a fost şi el nemaipomenit, auzindu-se în jurul insulei Krakatau pe o rază de peste 3.300 km, adică pe aproximativ 1/15 din suprafaţa totală a globului. În Batavia şi Buitenzorg, la 150 km depărtare de vulcan, uşile şi ferestrele s-au cutremurat puternic, iar ceasurile s-au oprit La Alkmaar, în Iava, la 230 km distanţă de Krakatau, s-au produs crăpături în zidurile caselor. La antipod, în insulele Gaimane din Marea Caraibilor, un oarecare Forel a observat următorul fenomen ciudat, pe care l-a comunicat Academiei Franceze de Ştiinţe: „Duminică, 26 august 1883, locuitorii din Caimane-Brac au fost surprinşi, auzind zgomote asemănătoare unui îndepărtat rostogolit de tunet; cerul fiind totuşi senin, el au crezut că un crucişător spaniol s-a încăierat cu un flibustier cubanez. Nevăzînd nimic în sud, au traversat insula, fugind spre nord, dar în orice parte şi-au îndreptat privirile n-au zărit nici fum, nici vase. Totuşi, canonada a continuat şi oamenii s-au convins că zgomotele erau subterane. În primul moment, s-au aşteptat să-şi vadă insula înghiţită de valuri sau transformată în vulcan, dar încetul cu încetul detunăturile au încetat, şi spaima lor s-a risipit“. Faptul este aproape incredibil: zgomotele au traversat toată masa pămîntului! Altă posibilitate nu există, căci Antilele Mari nu-s un teren vulcanic, iar vulcanii din America de Sud n-au erupt în acele zile: coincidenţa s-ar fi remarcat imediat.

Şocul exploziei vulcanului Rakata a fost atît de violent, încît s-a resimţit în toată lumea, provocînd, după unele afirmaţii, fenomene unice în istoria ştiinţei. Astfel, unda produsă de explozie a făcut ocolul pămîntului; la 27 august 1883 ea a trecut pe deasupra Parisului. Călătorise peste două continente, străbătînd 11.500 km cu o viteză de 328 m/s. Cum fenomenul era circulatoriu, unda care a pornit în direcţia contrară (est) a sosit la Paris cu 14 ore şi jumătate în urma celeilalte, străbătînd o distanţă de 28.500 km şi închizînd cercul. Fenomenul s-a repetat de două ori, aproximativ la aceleaşi intervale, fiind observat la Greenwich, Bruxelles, Berlin, Viena, Roma, Neapole, Palermo, Madrid, Petersburg şi Moscova.

Forţa exploziilor trebuie să fi fost într-adevăr remarcabilă, de vreme ce se apreciază că înălţimea coloanei eruptive a atins, în cele din urmă, 20.000 m, cenuşa şi particulele mărunte ajungînd – după unele mărturii – chiar pînă la 80.000 m. Greutatea masei totale a materialului eruptiv a fost calculată la 36 miliarde de tone, din care două treimi s-au risipit într-un cerc cu raza de 15 km. În unele locuri, îngrămădirile de piatră ponce au măsurat între 20 şi 40 m, miezul lor rămînînd multă vreme fierbinte. După unele calcule, cenuşa s-ar fi risipit pe o întindere de 750.000 km3, ceea ce echivalează cu suprafeţele Islandei, Franţei, Germaniei, Austriei, Danemarcei, Belgiei şi Olandei la un loc. O altă urmare, la fel de neobişnuită, a uimit pe locuitorii Parisului la 26 noiembrie 1883, cînd, la o oră după apusul soarelui, cerul părea cuprins de un imens incendiu: „Licăriri de aramă se reflectau în mii de focuri în ferestrele Luvrului – scria astronomul C. Flammarion, care a studiat acest cataclism şi toate fenomenele care au urmat –, iar monumentele îndepărtate se înălţau în siluete negre în faţa crepusculului arzător“. La Roma s-a petrecut acelaşi fenomen: „Cetatea Eternă părea aprinsă de focul ceresc, strălucirea dimineţii era minunată şi, la o oră după apusul soarelui, siluetele clădirilor aruncau umbre pe caldarîm“. La Constantinopol, „moscheile, cu minaretele lor maiestuoase înălţate spre cer, se desenau fantastic pe fondul de purpură al orizontului“, încă din septembrie, acest lucru se observase şi în Peninsula Arabică, crepusculul de un roşu intens întrezărinduse deasupra Meccăi. Fenomene asemănătoare au fost înregistrate din America de Nord pînă în insulele Hawaii. Explicaţia lor rezidă în mulţimea particulelor solide ce umpluseră atmosfera, formînd minunatele cercuri luminoase înainte şi, mai ales, după apusul soarelui. Au fost singurele efecte plăcute ale giganticei erupţii, care a asigurat insulei Krakatau şi vulcanului său o celebritate atît de tristă.

„MAGAZIN ISTORIC”

Litografie din 1888 a erupției vulcanului Krakatau

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Pagini de istorie vălărene

Cartea profesorului Ion Bocioacă, ,,Vălenii de Munte” (București, 2004), este o oază de informații, în care, în mod constant, autorul îl introduce pe cititor în arealul istoric al acestei vechi așezări, recunoscută ca ,,orășel de munte”. Lucrarea este un izvor nesecat de datini și mărturisiri istorice cu un trecut legendar, în care parfumul poetic se simte din străvechime, persistînd pînă în zilele noastre, cînd orașul Vălenii de Munte se bucură de radicale transformări și modernizări, care vin în sprijinul vieții locuitorilor acestuia. Nu intrăm în amănunte... Din Argumentul autorului, aflăm următoarele: ,,În 1988, împreună cu reputatul istoric prahovean Paul D. Popescu, am scris o primă schiță monografică, care suferise înainte de tipar reduceri masive de informații. Se invoca și faptul că este o carte prea mare pentru un oraș mic”. Iar autorul mai precizează, în același Argument: ,,Lucrarea de față este eliberată de prejudecățile cenzurii totalitare și aduce, din adîncimea timpului, detalii inedite care întăresc personalitatea orașului în istoria neamului românesc”.

Profesorul Ioan Bocioacă prezintă în date concrete istoricul acestei localități, păstrînd cronologia anilor, nu oricum, ci, scormonind în memoria timpului, pentru a scoate la lumina tiparului cît mai multe lucruri esențiale despre aceste ținuturi, cu oamenii săi harnici, creatori de datini și obiceiuri locale de toată lauda. Din capitolul ,,Coordonate geografice”, la pag. 8 aflăm, chiar din primele rînduri, unde se situează, ca zonă geografică, Vălenii de Munte: ,,Pe Valea Teleajenului, la 29 km de Ploiești și la 87 km de Brașov, la 14o11’ latitudine nordică și 26o02’ longitudine estică, întrun spațiu geografic ideal, mărginit de mireasma de pădure și de clipocitul apei ce curge neîncetat din vremuri imemoriale, se află Vălenii de Munte, oraș cu rezonanță în istoria neamului românesc”. Bazîndu-se pe memoria timpului, dar și pe munca sa de cercetare asiduă, autorul face o radiografie sintetică a numărului de locuitori din anumite perioade de timp, pentru a se cunoaște felul în care s-a dezvoltat localitatea Vălenii de Munte, din punct de vedere demografic și geografic zonal. Astfel, monografistul grupează persoanele pe gen și vîrstă, în date anuale, cunoscîndu-se astfel cum a evoluat natalitatea în aceste locuri de munte... Am insistat pe această temă, care ține de factorul uman, știind că nici o societate nu se poate remarca în fața istoriei decît prin oameni – ca ideologie, ca fapte în sine, care au stat la baza dezvoltării respectivei societății, în general, industrial, dar și cultural.

Prof. Ioan Bocioacă cunoaște bine toate aceste lucruri pe care, dezinvolt, le tratează în lucrarea sa, cu o gîndire profundă, care ține de structura omului neobosit în munca de cercetare istorică, creînd, pe de o parte, pagini de istorie vie, iar de cealaltă parte, dînd la lumina tiparului pagini de proză eseistică, scrise pe-ndelete, cîntărind cuvintele cu eleganța omului de spirit... Cartea-monografie a Vălenilor de Munte este scrisă de pe poziția istoricului care cunoaște îndeajuns de bine trecutul acestor locuri încununate de o aură specială, în care fiecare om a însemnat o nouă pagină de istorie pentru vălăreni, pînă în zilele noastre, cînd orașul Vălenii de Munte a ajuns să fie recunoscut la nivel național, și nu numai, îndeobște prin două simboluri reprezentative: primul, care ține de cultura localității, prin așezarea, aici, a savantului Nicolae Iorga, fondatorul, la 1908, a Școlii de vară, iar cea de a doua ține de bogăția culturilor de prun și a licorii obținute din aceste roade, care au adus faimă orășelului de munte, cunoscut ca ,,Patria țuicii”. Este vorba de ,,Țuica de Vălenii de Munte”, brevetată la data de 8 februarie 2018, cînd Primăria Orașului a obținut, pentru vestita băutură, Certificatul de înregistrare a mărcii, cu nr. 169317, din partea Oficiului de Stat pentru Invenții

și Mărci. Iată, așadar, două bunuri de preț, care au făcut și vor face istorie cît va dăinui vălărean în această zonă ,,patriarhală”, cum o denumise Iorga.

Din monografia profesorului Ion Bocioacă aflăm multe lucruri importante care au stat la baza dezvoltării economice și culturale a Vălenilor de Munte. De pildă, sînt enumerate multe nume de boieri și moșieri, de conace, edificii culturale, școli, mînăstiri, teatre de vară, autorul făcînd, bineînțeles, o analiză sintetică a acestora și amintind contemporanilor săi, drept mărturile pentru generațiile viitoare, că orașul Vălenii de Munte are o vechime legendară pe acest pămînt, cu parfum de poezie pentru fiecare epocă pe care a parcurs-o.

În lucrarea sa, autorul aduce în atenția cititorului numele unor mari personalități ale vremii care s-au născut aici sau au venit din alte colțuri ale țării, și pe care oamenii locului i-au adoptat cu toată dragostea. În ordinea în care prof. Ion Bocioacă le trece la capitolul ,,Personalități vălărene” (pag. 99-115), le transcriem și noi, pentru o dreaptă cinstire a contribuției pe care au avut-o, prin creațiile lor, la propășirea culturii românești în tot spațiul mioritic și chiar în spațiul cultural universal, cu opere fundamentale în domeniile literaturii, filozofiei, istoriei, picturii, științei etc. Nu vom vorbi noi aici despre aceste opere, toate la timpul lor, deocamdată, notăm atenția pe care le-o acordă prof. Bocioacă, care face o trecere în revistă a acestora, cu cîte o scurtă prezentare evocatoare a fiecărui autor. Iar lista acestora o menționăm și noi, întru dreaptă recunoștință: Nicolae Iorga, Ecaterina Iorga, Nicolae Tonitza, Toma Gh. Tomescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Gherasim Gorjanu, Dumitru (Tache) Brumărescu, Acad. Mircea Malița, Valentin Ciucă, Prof. Dr. Constantin Pârvu, Dr. Gheorghe Brătescu, Dr. Costache Dimitriu, Dr. Aurel Pârvulescu, Dr. Constantin Găucan, Gheorghe Pădure, Grigore Jipescu, Prof. Petre Demetrescu și Călin N. Turcu. La această strălucită listă cu personalități vălărene, credem că la o nouă ediție revizuită și adăugită se cuvine a fi trecute și alte nume notabile din Vălenii de Munte: poetul Mihai Istudor, Prof. Dr. Petruța Stan, Anastasia Popa, scriitoare pentru copii, despre care știm că s-a implicat activ în viața culturală a orașului Vălenii de Munte, ș.a.

Dintre toate personalitățile prezentate de profesorul Ion Bocioacă, un spațiu amplu este consacrat lui Nicolae Iorga, iar dacă tot ce a scris despre marele savant ar fi fost publicat separat de restul cărții, cu mici adăugiri, autorul ar fi putut edita o nouă monografie. Lucrarea este tipărită într-o manieră aparte, care denotă spirit de creație original, iar în conținutul ei descoperim un autor volubil, cu o voință intrinsecă de a combina datele istorice cu literatura, construind ad-hoc un film poetic, care te scoate din monotonia monografiilor alcătuite

doar din cifre, nume și date statistice. Profesorul Ion Bocioacă dă dovadă de multă aplecare asupra operei lui Nicolae Iorga și scrie cu afecțiune specială despre savant, așa cum a făcut-o genialul George Călinescu în ,,Istoria literaturii române”, în 1941. Cu toate animozitățile care au existat între ei, criticul îi face un fulminant portret literar, cu lumini și umbre, elogiindu-i personalitatea fără echivoc: ,,Fiind un temperament eminamente subiectiv, N. Iorga este interesant în memorii, în articolele scurte de gazetă, în tot ce fixează o umoare de moment. Foarte sentimental și susceptibil, copilărește vanitos, el e versatil prin trecerea supărării, fiind în fond incapabil de ură. Dar și întoarcerea sa e scurtă și, abia terminat zîmbetul, fața se încruntă într-o nouă mînie. Sufletul lui N. Iorga funcționează prin explozii de sentiment, cu această fericită notă care aduce iertarea tuturor instabilităților, că în problemele naționale el are totdeauna reacțiunea cea mai demnă, cea mai adînc vibratoare, punînduse imprudent și în consensul unanim împotriva calculelor reci ale politicei. El e tipul vechiului boier cu iubire de țară, vorbind ingenuu, în numele norodului, un cronicar întîrziat, mustrător ca și Neculce, mare catechizator, ca un Arbore, de Regi, bîrfitor, înțepător, dar om bun al pămîntului. Este foarte caracteristic că istoricul a ținut pomelnicul tuturor oamenilor de seamă morți, iertîndu-le păcatele, certîndu-i cu melancolie, compunîndu-le un fel de inscripții pe mormînt. Letopisițerul participă direct la evenimente și de aceea a murit bărbătește ca Miron Costin și Stolnicul Cantacuzino”.

Pe marginea acestei monografii, îndreptățit în cuvîntul său înainte, academicianul Mircea Malița scrie: ,,Cartea scoasă de profesorul Ion Bocioacă are, pe lîngă acuratețea documentării, calitatea de a stîrni idei, de a deschide dezbateri și de a se prelungi în proiecte. Aparent e istorie, dar de fapt e bază bună pentru prospectiva înscrierii locului, prin merite și eforturi proprii, în circuitele civilizației, în viitor, cît mai curînd, acum”. Și, adăugăm noi, este vorba de o carte de valoare spirituală aparte, pe care profesorul Ion Bocioacă trebuie să și-o asume ca pe o mare izbîndă scriitoricească. Iar vălărenii au toate motivele să se bucure atît de concitadinul lor, personalitate născută în Văleni, la 2 iulie 1937, cît și de valoroasa lui lucrare, intrată deja în patrimoniul cultural al Vălenilor de Munte.

De fapt, monografia ,,Vălenii de Munte” este oglinda oamenilor locului, în care aceștia se privesc, spiritualicește, întru neuitare, ca într-un pomelnic, la Sfînta Liturghie, al înaintașilor din care-și trag rădăcinile. Cu alte cuvinte, profesorul Ion Bocioacă, prin monografia ,,Vălenii de Munte”, ne-a oferit prilejul să fim martorii unei expediții prin timp și să savurăm din parfumul acestor meleaguri despre care autorul consemnează: ,,La 1503, Vălenii era un tîrg cu oarecare faimă și se găsea în relații comerciale cu Brașovul, apărînd pentru prima dată sub acest nume. La Văleni a fost adusă în 1561 de către domnitorul Coresi o evanghelie românească (N. Stoicescu). Toate acestea dovedesc că orașul era capitală de județ, vamă și tîrg” (pag. 21). Din acest citat ne dăm seama că localitatea Vălenii de Munte are lumea ei, de un pitoresc specific, neîntîlnit în altă parte. Altfel spus, prin această monografie, profesorul Ion Bocioacă ne-a oferit calupuri de istorie în care se regăsesc toate ingredientele stilistice și științifice necesare unor astfel de lucrări istorico-literare, fără să facă abuz de elemente ornamentale fără sens. La profesorul Ion Bocioacă primează logica lucrurilor supuse unui fabulos proces de interpretare, iar rezultatele se văd.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Considerații despre umor și epigramă (II)

Românii şi epigrama nemuritoare

Tradiția umorului este inepuizabilă, înclinația pentru umor și caricatură e extraordinară. Umorul nu se schimbă, interesele și motivațiile se schimbă, mijloacele artistice se perfecționează:

Poame

Zice nora despre soacră

Cum c-ar fi o poamă acră, Dar și soacra vrea să spună

C-are-o noră poamă bună! (Vasile Matei)

În realitate, românul este eliberat din complexul de tăcere. Toți avem statut egal în comunicare. Dînd din coate sau cu bun-simț, înlăturînd complexul de timiditate, cuvintele își fac loc în comunicare, în scrieri, în presă, la radio, pe ecranele TV, pe internet, chiar în pușcării. La început, imediat după „revoluție”, discuțiile din CPUN înregistrate, certurile, Mircea Dinescu, Nica Leon ș.a. ne atrăgeau, stăteam cu ochii lipiți de televizor, aveam de ce să rîdem. Caragiale a fost mic copil pe lîngă ce ne ofereau certurile lor. Apoi, toți am resimțit acel moment acut de după ’90 cînd, după explozia de bucurie, după nebunia libertății, a venit deziluzia, cînd fiecare a putut să spună bune și rele, adevăruri și minciuni, să critice, să-njure, dar nimeni nu-l asculta. Cînd, pe de o parte, cei din frunte s-au dovedit de aceeași factură cu cei de dinainte, dar se băteau cu pumnii în piept, pe de altă parte, tot ce fusese înainte era negat, blamat, înjurat, condamnat, pus la zid, de parcă atîtea decenii, din care veneau și ei, ar fi fost un ocean imens plin de otravă. Și toate aspectele vieții sociale, pe care politicul își pune amprenta mai rău ca înainte, constituie substanță pentru umor – pentru epigrame, caricaturi, bancuri, anecdote, aforisme, proză scurtă sau, pur și simplu, vorbe de duh. S-au făcut concursuri chiar de bancuri sau anecdote. Cineva a spus, într-un film, „Dacă am face moartea să rîdă măcar o dată, poate ne-ar lăsa în pace” [o judecătoare, dintr-un serial cu Simone Signoret, transmis în 1990 la TVR1].

În contextul actual, epigrama constituie un ferment al umorului românesc:

„Revoluția”-n văpaie

Ni l-a luat pe Nicolae, Însă de revelion

Ni l-a dat pe Sîntion.

(G Zarafu)

Întrebări, aluzii, falsă ipocrizie, disimulare, comparație, mirare, echivoc, subtext cu sens la îndemîna oricui ș.a. nasc umorul încărcat de toate nuanțele, inclusiv în satiră:

Evoluție

Mireasa mea, de dor cuprinsă, Vioară faină-n trup și-n glas, Se schimbă, cînd la plete-i ninsă, Dintr-o vioară-n contrabas. (Elis R.)

Recunoştinţă

Ca mulţi cu caractere slabe, Pe fostul şef l-a adoratL-a slugărit în patru labe Şi-acum se pune pe lătrat. (Elis R.)

Strada

Voi muri, precum se știe, Dar, ca fericit al sorții Mulțumescu-ți, primărie, Că am groapa-n fața porții. (Marian Popescu)

Circ

Bucureştiul nostru are Două circuri permanent: Unul e-n Ştefan cel Mare Celălat în Parlament.

(G. Zarafu)

x x x

Doar cei bătrîni mai pot să spună Ce-au tras sărmanii moldoveni

Cînd s-au culcat cu noapte bună!

Şi s-au sculat cu dobrîi deni!

(V. Larco)

Şperţarul

Şperţulescu are-un vis Şi-o meteahnă cunoscută: Cererea s-o faci în scris Pe-o hîrtie de o sută.

(Mircea Pavelescu)

Pentru Mia

Mi-e enormă bucuria

Cînd o văd şi o ascult Mult de tot îmi place Mia, Însă miile mai mult.

(Ion I. Mioc)

x x x

Candidații la putere Sînt lăcuste efemere Ce mor azi îmbuibate

Și vin mîine leșinate.

(D. Bolintineanu, 1869)

Concluzie

A fost în viaţă cumpătat Nici n-a băut, nici n-a mîncat Nici n-a făcut din noapte zi Şi a trecut de sută!... Şi?

(N. Ghiţescu)

Tezaurul „Cloșca cu puii de aur” în custodie rusească mulți ani

Nu-s de-acord cu cei ce-mproșcă Vorbe grele de reproș: Ei c-un ochi erau pe cloșcă Și c-un deget pe cocoș!

(G. Petrone)

Din exemplele de mai sus ne convingem că toate aspectele omenești – existențialul, socialul, istoria ș.a., ironie sau sarcasm, imprimă forță ideii și determinare. Înțelegem că umorul imprimă un fel de a gîndi, de a evada din cotidian și de a te întoarce în cotidian, ușurat de contradicțiile lui.

Despre UMOR scrie, cu multă implicare, savantul Henri Wald (1920-2002): „Umorul este o atitudine specific și adînc umană. Prin umor se manifestă atitudinea subiectului față de obiect, a gîndirii față de gîndit, a spiritului față de materie, a creatorului față de creațiile sale și chiar față de el însuși. Prin gîndire, omul

depășește prezentul lucrurilor și pătrunde în viitorul lor, iar prin umor el rîde de ceea ce este în numele a ceea ce trebuie să fie”. Și autorul acestui studiu subliniază faptul că „umorul pedepsește, deseori, cu oarecare compasiune. /…/ Ceea ce ne împiedică să înaintăm nu sînt lucrurile, ci acțiunile, atașamentul nostru excesiv față de ele, acumularea distanței de care are nevoie spiritul pentru a menține lucrurile în slujba omului. Fără această distanță între el și lume, omul si-ar pierde cea mai umană capacitate a sa – putința de a interveni conștient în mersul lucrurilor și al evenimentelor. /…/ Umorul este un fenomen eminamente cultural /…/ este o atitudine optimistă”. Prin umor se exprimă „încrederea nu în dregerea obiectului, ci în autodregerea subiectului. Umorul este o atitudine polemică față de tot ceea ce frînează dezvoltarea societății, precum și a individualității umane. Umorul fără combatere este o îndeletnicire distractivă, combaterea fără umor este o acțiune morală. Numai fuziunea lor poate genera o adevărată operă de artă. /…/ Umorul este un demers fundamental al conștiinței umane, o manifestare firească a înțelepciunii, o atitudine spontan-filozofică în fața vieții” (Limbaj și valoare, Ed. Enciclopedică, 1973, p.191-193).

Cum umorul caracterizează formele literare scurte, e consumat rapid, dînd satisfacții morale și estetice. Azi, umorul șochează, în mod paradoxal, printr-un exercițiu pe care creatorul și-l impune, în prezent, cînd românul a intrat în alt tip de viață, în normalul anormalității. Românul este meșter în potriveli, româna creează senzația că e făcută pentru rime: Nu aduce anul ce aduce banul; Pe dinafară-i vopsit gardul și-năuntru-i leopardul. Românul găsește motiv de umor în orice, chiar și în contrafacerea, în complexitatea proverbelor: Apa trece, pietrele rămîn la ficat, Și ciungul zise: subscriu cu două mîini, Calul de dar nu se caută la dinți decît cu gura larg deschisă, El, în ultimii 5 ani, a făcut 7 ani de pușcărie etc.

Uneori, umorul se constituie într-o agresivă invitație la luciditate - un întreg univers intelectual e pus în mișcare. Surprinde vicleșuguri, răutăți, caraghiozlîcuri și ridicole ifose, ca la personajele lui Caragiale.

Una din misiunile umorului românesc este să știe „să-njure” fără să fie vulgar sau să sune urît. E drept, în aceste cazuri, pentru a fi înțeles, umorul, născut într-o perioadă de timp, are nevoie de context.

Premii oferite reciproc

Concursul, ca la slujbă, iar ne cheamă, Talentele din țară-s invitate, Dar auzim și invocări de mamă Și ne-nchinăm cînd premiile-s date. Următorul catren motivează aversiunea marelui scriitor, critic literar, gazetar Romulus Vulpescu față de cei care nu numai că nu gustă umorul dar nu-i încadrează în breasla scriitorilor pe epigramiști: Cu umorul nu se-mpacă Mulți pigmei săraci cu duhul Și, cu vorba lor posacă, Otrăvesc, în jur, văzduhul.

Armele umorului și ale satirei sînt îndreptate împotriva răului din noi și a răului social. Cînd are de a face cu un creator de excepție, cititorul/ ascultătorul e stimulat, intră într-un dialog subteran cu creatorul, e determinat să participe, în sinea lui, la actul comunicării. Pentru români, conflictele nu sînt ireconciliabile, timpul le rezolvă, rîsul le absolvă. Să nu uităm că, pentru a gusta din pomul cunoașterii, a fost nevoie de o păcăleală - cea cu mărul. Ceea ce i-a permis omului să supraviețuiască a fost rîsul. Un proverb japonez spune că soarta îi favorizează pe cei temerari, dar norocul vine la cei care rîd. În încheierea acestor aserțiuni putem spune:

Cînd întreaga omenire Dă în patru zări alarmă, Pentru supraviețuire Și umorul e o armă.

(va urma)

ELIs rÂPEAnU

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale Ansamblul ,,Ciobănașul” Tilișca

– repere în timp –

După 1989 am asistat cu regret la o diminuare a activității artistice în localitățile rurale. Numeroase coruri, grupuri vocale, formații de teatru și de dansuri populare, ansambluri folclorice pe care le găseam în căminele culturale din satele și comunele noastre dispăruseră fără urmă.

În acea penurie de manifestări culturale, la Tilișca, în cadrul Asociației ,,Un sat pentru un sat”, la inițiativa înv. Irina Balea, a coregrafului Ioan Vălean și a instrumentistului Nicușor Balea, cu sprijinul material din partea părinților, a apărut un ansamblu folcloric ce număra peste 40 de copii. S-a început prin culegerea materialului folcloric – cîntece, strigături, jocuri locale – apoi, prin transpunerea acestuia pe scenă. După repetiții intense, succesul le-a dat curaj și, cu un efort suplimentar, ansamblul copiilor tilișcani – care a fost botezat ,,CIOBĂNAȘUL” – a pregătit un repertoriu amplu. Sub genericul ,,De pe plaiuri tilișcane”, maestrul coregraf a realizat un spectacol bine înghegat, unde au fost evidențiate jocurile populare – jiana, mușamaua, învîrtita, sîrba, hodoroaga, strepezeasca, hațegana.

Ansamblul ,,Ciobănașul” a fost răsplătit în anul 2000 cu un minunat film realizat de Antena 1 Sibiu, cu locul III la concursul ,,Moștenire din bătrîni” – Avrig, premiul de excelență la Festivalul Internațional ,,Flori alese de pe Crișuri” – Oradea. Presa de la acea vreme scria cu admirație: ,,Ciobănașii se mișcă bine”, sau ,,Pînă să aflu că sînt școlari, unora nu le-am dat vîrsta de trecere în clasa întîi, dar după cum s-au prezentat, au săltat patru grupe mari”.

Ansamblul ,,Ciobănașul” avea să demonstreze, în anii care au urmat, că este un mîndru păstrător al tradițiilor și folclorului păstoresc din Mărginimea Sibiului, reușind să culeagă aplauzele publicului și importante premii la festivaluri naționale și internaționale. Iată doar cîteva, dintre cele mai relevante:

2001 - ,,Moștenire din bătrîni” – locul I; Festivalul internațional ,,Fatih College” ISTANBUL; Festivalul Național Luduș – Mureș; Sus pe Muntele din Jina; Cîntecele Munților; Festivalul Tradițiilor Populare; Coborîtul oilor de la munte – Baia de Fier.

2003 – a fost un an al schimburilor culturale cu Ansamblul ,,Opincuța” din Chișinău și un cor din Olanda, precum și participarea la emisiunea ,,Tezaur folcloric” de la Sibiu, cu ocazia Crăciunului. La acel spectacol, Marioara Murărescu spunea: ,,Priviți cît sînt de frumoși... pentru ei ține Dumnezeu lumea”.

2004 – s-a derulat proiectul ,,Tradiție și cultură de la o generație la alta”, finanțat de Primăria Deventer –Olanda, și în cadrul căruia s-au desfășurat trei ateliere de creație (pictură pe sticlă, țesut, dansuri populare).

2007 – s-a realizat un nou film documentar despre suitele de dansuri specifice locului: Prinsul verilor; Ridicăte, negură; Coborîtul oilor de la munte; Spălatul lînii. Participarea Ansamblului ,,Ciobănașul” la Sărbătoarea Oierilor Tilișca și la Festivalul de la Baia de Fier.

Au urmat și alte acțiuni la fel de consistente și întotdeauna apreciate de public. Toate acestea s-au putut desfășura și pot continua cu ajutorul părinților, al tilișcanilor de azi și de mîine, căci un ansamblu este, înainte de orice, o școală unde se învață, se clădește dragostea pentru arta tradițională, care s-a manifestat în timp sub diverse forme de expresie: cîntec, dans, joc, costum popular. Deprinsă la o vîrstă fragedă, această lecție se va regăsi mai tîrziu în cultivarea gustului pentru frumos, pentru echilibru, armonie, valori estetice intrinsece ale artei noastre – un capital extrem de valoros cu care copilul pășește în viață.

LILIAnA

TETELEA

Palatul Regal: eleganță și monarhie (I)

Mergînd agale pe boema Calea Victoriei, te oprești brusc. Somptuos, dominînd strada cu o autoritate monarhică, ți se ridică în fața ochilor Palatul Regal. „Să trăiești, Măria Ta!” parcă îți spui în gînd... Simbol al regalității românești și al artei sfîrșitului de Secol XIX, istoricul clădirii poate fi sintetizat într-un cuvînt: schimbare.

Oraşul Bucureşti, devenit capitală în 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, a sintetizat într-un perimetru delimitat fapte, evenimente, prin care a trecut ţara în timpul istoriei sale zbuciumate, cunoscînd aceleaşi etape de strălucire sau decădere, de stagnare sau progres, de-a lungul cărora şi-a constituit şi identitatea arhitecturală inconfundabilă. Secolul al XIX-lea poate fi numit secolul schimbării; toate lucrurile iau o altă faţă, inclusiv oraşele. „Transformările radicale prin care trece oraşul, pe plan edilitar, la acest sfîrşit de veac, unele discutate încă din 1860 de Comisia pentru înfrumuseţarea şi însănătoşirea oraşului, de la iluminat la sistematizarea tramei stradale, de la parţiala canalizare la pietruire, la introducerea telefonului, a cărui primă linie este pusă în 1883”. Oraşul s-a ridicat la noile standarde, vrînd să intre în rîndul capitalelor de elită europene, asta şi din punctul de vedere al artei: „(...) pe cînd lucrau cu zel arhitecţii străini, deprinşi cu clădirile din monarhia austro-ungară, ca să distrugă grădinile şi să dea la pămînt frumoasele locuinţe cu cerdac ale boierilor şi mahalagiilor, străzile laterale, cu care frumoase

ca lui Alexandru Florescu, despăgubeau adesea de banalitatea restului”.

Simbol al puterii (1)

Noua ordine politicosocială solicită un simbol al puterii pe măsură. Acest lucru s-a concretizat în majestosul Palatul Regal. Istoria acestei clădiri începe pe vremea cînd zona Podului Mogoşoaei era una periferică şi fără importanţă. Terenul pe care astăzi se află palatul era un teren viran, lîngă biserica Cretzulescu, mult prea departe şi aceasta de tîrg, care se concentra în jurul Curţii Domneşti. Însă, în 1757, un negustor, „Voico Fiştu putea să lase danie mînăstirii Creţulescu o casă cu pivniţă, clădită de el pe locul chiar al mînăstirii, şi în care îşi agonisise traiul, neguţătorind. Aceasta este casa pe locul căreia va creşte, cîndva, Palatul Regal...”. În acelaşi an, se face un schimb de proprietăţi între Isaiia, egumenul bisericii, şi Nicolae Grămăticul: „casa cu pivniţă în schimbul moşiei Moceşti”. După ce Grămăticul moare, casa ajunge în mîinile stolnicului Iordache Colfescu, iar mai apoi în posesia familiei Golescu. Cînd casa i-a rămas doar lui, la moartea tatălui său, Radu Golescu, Dinicu era un boier tînăr, în vîrstă de 35 de ani. El cere pămînt domnitorului, pentru a-şi mări casa, aceasta ajungînd „cea mai arătoasă

SĂMÎNȚA BUNĂ

Îmbogăþire prin dăruire

motto: „Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm și preamărim Numele Tău cel slăvit. … Totul vine de la Tine și din mîna Ta primim ce Îți aducem” – 1 Cronici 29.13,14

Versetul de astăzi este ilustrat prin următoarea întîmplare. În anul 1698, predicatorul german August H. Francke a pus piatra de temelie a unui orfelinat pentru copiii abandonați. În perioada construcției, Francke a ajuns într-o mare dificultate: nu mai avea fonduri, deși avea nevoie stringentă de ele pentru continuarea lucrării. Într-una din zile, o văduvă creștină, săracă, a venit la ușa lui și l-a rugat să o ajute cu un ducat (o monedă de aur). Din cauza situației financiare precare, Francke a fost nevoit să-i spună, cu părere de rău, că nu o poate ajuta. Descurajată, femeia a început să plîngă. Mișcat de lacrimile ei, Francke a rugat-o să aștepte acolo cît timp el se va ruga în camera alăturată. Cu încredere că Dumnezeu va purta de grijă pentru nevoile lui, i-a dat văduvei ultimii săi bani, căci „cine are milă de sărac împrumută pe Domnul și El îi va răsplăti binefacerea“ (Proverbe 19.17). După două zile, Francke a primit doisprezece ducați de la o doamnă bogată și alți doi de la un prieten din Suedia. Deja considera că a fost prea mult răsplătit pentru gestul său, însă nu a trecut mult timp și i s-a comunicat că urma să primească 500 de ducați din veniturile proprietății unui prinț pentru continuarea lucrărilor la orfelinat. La auzul acestei vești, Francke a fost copleșit de lacrimi de recunoștință. Prin sacrificiul făcut pentru a ajuta o văduvă nevoiașă, Francke nu a sărăcit nicidecum, ci a primit cu mult mai mult. El a putut spune, ca și David: „Doamne Dumnezeul nostru, din mîna Ta este tot acest belșug … și ale Tale sînt toate“ (1 Cronici 29.16).

şi mai aproape de centrul oraşului, din cele trei mari case de pe Podul Mogoşoaei, celelalte două fiind: casa lui Romanit, astăzi Ministerul de Finanţe şi casa lui Lenş, astăzi Ministerul de Industrie şi Comerţ”. Urmaşii lui Golescu vînd casa Sfatului Administrativ, pe 10.000 de galbeni, vînzarea făcîndu-se la 21 aprilie 1833, după aprobarea dată de generalul Kiseleff. În septembrie 1837 domnitorul Dimitrie Ghica „ridică această casă şi mai mult în stima ţării, prefăcînd-o în Palat Domnescu, în înţelesul vechi şi larg de Curte Domnească”. Apoi, se transmite lui Ştirbei Vodă şi în final lui Alexandru Ioan Cuza, care sub acoperişul său aduce simbolul Unirii. Venirea lui Cuza la Palat a adus şi adăugarea unui etaj, construcţie realizată de arhitectul A. Theodor Tillay.

(va urma)

HIsTorIA.ro

Din Bucure ş tii de altădată

File de istorie

Mihai Viteazul și secuii

Au devenit celebre rîndurile cu care Nicolae Bălcescu, în monografia sa „Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, începe „Cartea a patra“, dedicată unităţii naţionale: „Pe culmea cea mai ʼnaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mîndră şi binecuvîntată între toate ţările semănate de Domnul pre pămînt (...). Un brîu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzîndu-se pînă în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe şiruri de dealuri ’nalte şi frumoase (...). Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dai ca la porţile Romei, peste cîmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene (...). Astfel este ţara Ardealului“ şi Bălcescu trece apoi la istorisirea împrejurărilor din ajunul unirii celor trei ţări române de către Mihai Viteazul.

„Cu credinţa nădejdii...“

La 29 martie 1599, principele Transilvaniei, Sigismund Báthory a renunţat la tron. În locul lui a fost ales principe un alt membru al familiei Báthory, cardinalul Andrei. Prima grijă a acestuia a fost să intre în relaţii cu Poarta, în vederea încheierii păcii şi alianţei cu turcii. O asemenea atitudine nu putea decît să-l neliniştească pe Mihai Viteazul, cu atît mai mult cu cît Andrei Báthory întreţinea legături strînse şi cu alţi duşmani declaraţi ai săi, între care Ieremia Movilă, domnul de atunci al Moldovei. Astfel, văzîndu-se din nou înconjurat şi ameninţat de vrăjmaşi, Mihai Vodă a hotărît să acţioneze rapid, luînd-o înaintea adversarilor săi. La jumătatea lunii octombrie, a trecut munţii în Transilvania.

Nicolae Bălcescu, cu o remarcabilă putere de evocare, reconstituie fidel atmosfera din acel moment în Transilvania, insistînd asupra ostilităţii mereu crescînde a celei mai mari părţi din populaţie faţă de cardinalul Andrei Báthory. Iobagii români, împilaţi de veacuri, îl aşteptau pe Mihai „cu credinţa nădejdii (...) ca pe un mîntuitor“: asemenea lor, saşii, ameninţaţi de cardinal cu catolicizarea forţată, erau gata să se plece bucuroşi în faţa domnului Ţării Româneşti; în sfîrşit, secuii „aveau o ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales asupra familiei Báthoreştilor“.

Într-adevăr, în întreaga a doua jumătate a veacului al XVI-lea istoria secuilor a fost marcată de importante mişcări, îndreptate fie împotriva propriilor lor fruntaşi, cum a fost răscoala din aprilie-iunie 1562, fie contra principilor din familia Báthory (primăvara anului 1575). Ca pedeapsă pentru aceste revolte li s-au suprimat vechile drepturi şi libertăţi, fapt care i-a adus într-o situaţie disperată. În zadar a mai făcut apel în 1599 cardinalul Báthory la sprijinul vitejilor oşteni secui, promiţîndule restabilirea drepturilor tradiţionale. Cum

spune Bălcescu: „ura săcuilor asupra lui Andrei era atît de mare, încît nici ameninţările, nici făgăduielile nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui“.

Flăcările revoltei

La rîndul lui, Mihai Vodă, îndată ce a ajuns în Transilvania, a trimis pe căpitanii secui aflaţi în slujba sa – Gheorghe Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi Ştefan Domos – să-i îndemne să se alăture oştilor Ţării Româneşti. În schimb, el era gata să le redea toate libertăţile de care se bucuraseră în vremuri vechi. Acest apel a fost primit cu mare entuziasm; ţăranii secui au cerut, în prealabil, de la Mihai îngăduinţa să dărîme cetăţuia Varhegy, zidită de Ioan Sigismund Zápolya ca un turn de apărare şi priveghi împotriva numeroaselor lor răscoale. Flăcările care au cuprins cetăţuia au devenit dintr-o dată semnalul unei revolte spontane contra nobilimii: „sfărîmînd şi arzînd palaturile nobililor, ceilalţi secui, în pilda lor, năvăliră cu atîta furie asupra pămînturilor celor mari, încît mai nici unul nu scăpă de omor (...). Între aceste palate – precizează apoi Bălcescu – fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din secuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai Vodă“.

La 23 octombrie 1599, Mihai răspîndea vestea că a trecut munţii în numele împăratului Rudolf II, ca să-l înlăture pe Andrei Báthory, deoarece trădase partida creştină, voind să dea Transilvania pe mîna turcilor. Apoi a pornit de la Şercaia spre Făgăraş, „nevătămînd pre nime – cum mărturiseşte o cronică contemporană –, nici prădînd satele, pentru că de bunăvoie îi dete cele trebuincioase spre hrană“. Cîteva zile mai tîrziu, la 28 octombrie, s-a dat bătălia de la Şelimbăr, în care, alături Mihai, a luptat un detaşament de o mie de secui. Biruinţa cîştigată l-a făcut pe domnul Ţării Româneşti stăpîn al Transilvaniei.

În lunile următoare, Mihai Viteazul a luat o serie de măsuri menite să uşureze viaţa grea a populaţiei româneşti. Astfel, la cererea sa, în răstimpul 2027 iulie 1600, dieta Transilvaniei a acordat unele înlesniri iobagilor şi preoţilor români: păşunatul liber pentru vitele iobagilor români (cu excepţia oilor), precum şi scutirea preoţilor de robotă.

Drepturile și slobozeniile date...

Dar nici făgăduielile făcute secuilor, care l-au susţinut în lupta pentru cucerirea Transilvaniei, nu au fost uitate. Astfel, încă la 7 martie 1600, Mihai Viteazul a dat următorul act destinat ţărănimii secuieşti din cotul Carpaţilor: „Noi, Mihai voievodul Ţării Româneşti, sfetnicul Maiestăţii sfinte împărăteşti şi crăieşti, locţiitorul său în Ardeal şi căpitanul suprem al oştilor sale din hotarele ţinuturilor împrejmuitoare şi supuse Ardealului:

Pentru pomenirea viitoare a lucrului, fericirea, rămînerea şi slobozirea comunităţii creştine de obşte, dar mai ales grijile şi silinţele noastre pentru ocrotirea acestei provincii, Ardealul, care este împrejmuit din toate părţile de atîtea nevoi, primejdii şi duşmani, ne silesc ca noi să dăm credincioşilor noştri secui (...), să le îngăduim şi să le păstrăm în toate articolele şi clauzele lor, drepturile şi slobozeniile date, dăruite, îngăduite şi păstrate de regii de odinioară ai Ungariei, anume regele Matei de slăvită pomenire, părinţilor şi strămoşilor lor, ba vrem să facem să se păstreze în veci şi de către alţi de toţi, atît de cei de sub stăpînirea noastră, cît şi de cei de după noi“. Hrisovul se încheie în felul următor: „Mai îngăduim să lăsăm milostiv secuilor socotiţi în acea slobozenie după obiceiul de odinioară, să poată lua sare slobod pentru traiul şi nevoile caselor lor, dar nu pentru vînzare, şi din ocnele găsite în oricare din scaunele secuieşti şi din cele ce se vor găsi. Dată în oraşul Braşov, ziua a şaptea a lunii după post în anul 1600“.

Nicolae Bălcescu a fost primul care a pus într-o lumină vie şi adevărată atitudinea marelui voievod faţă de întreaga populaţie a Transilvaniei: spre pildă dreptatea făcută secuilor, înlesnirile aduse greu încercaţilor iobagi români, și, după cum se ştie, masele l-au răsplătit pe Mihai cu încrederea lor desăvîrşită, văzînd tot timpul în el un eliberator.

LoLA sTErE-CHIrACU

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Neagoe Voievod, un autentic Basarab (I)

S-au împlinit anul acesta, în luna septembrie, 502 ani de la moartea marelui domn al Ţării Româneşti care a fost Neagoe Basarab (1512-1521). Asupra personalităţii şi epocii lui, în istoriografia noastră au persistat multă vreme puncte de vedere contradictorii, susţinute cu egală vehemenţă de specialiştii în problemele evului mediu românesc. Nu este locul acum să le înşirăm numele şi nici să prezentăm în amănunt confruntările de opinii care s-au ivit de-a lungul timpului. De ajuns să spunem că luările de poziţie şi discuţiile cele mai interesante au fost purtate în jurul operelor de cultură excepţionale pe care le-a lăsat moştenire această epocă de început a veacului XVI: tiparul (1508-1512), mînăstirea Argeşului (1517) şi învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (probabil 1519-1521). Toate trei au fost viguros contestate, fie din punct de vedere al locului apariţiei –este cazul tiparului, fie în privinţa paternităţii şi datării – situaţia învăţăturilor, fie, în sfîrşit, din pricina aparentei neintegrări în curentul de dezvoltare al artei româneşti – problema arhitecturii bisericii mînăstirii Argeşului.

La baza fiecărei discuţii luate în parte a stat însă, în fond, refuzul unora dintre reprezentanţii vechii istoriografii de a recunoaşte posibilă apariţia, în primele decenii ale Secolului al XVI-lea, în Ţara Românească, a unor fenomene culturale atît de importante. Insuficienta studiere şi interpretare a datelor epocii a contribuit, de asemenea, mult ca fenomenele de istorie amintite să se transforme în probleme de dezbatere ştiinţifică spinoase, sau chiar aparent insolubile. Trebuie subliniat, pe de altă parte, că aceste trei fapte majore de cultură au fost mereu cercetate şi privite izolat, nu ca elemente componente ale unui proces. Simpla lor alăturare este însă de natură să le facă să-şi justifice ele însele, reciproc, geneza, documentînd – fără alte completări – o epocă de mare avînt cultural a Ţării Româneşti.

O falsă genealogie?

„Io Basarab Voievod, fiul marelui Basarab Voievod!“. Aşa s-a intitulat Neagoe în multe din hrisoavele sale, după ce a ajuns domn. Dar avea el dreptul la această titulatură? A fost, într-adevăr, aşa cum o pretindea, fiul lui Basarab cel Tînăr (1477-1482) sau numai un uzurpator? Alte izvoare îl arată ca fiu al lui Pîrvul vornicul, unul din membrii puternicei familii a boierilor Craioveşti. Astfel, un raport veneţian din 10 noiembrie 1521, referitor la greaua situaţie în care se afla în acel moment Teodosie voievod, fiul lui Neagoe, după moartea tatălui său, menţionează că, de fapt, în scaunul domnesc urmase „un frate al tatălui zisului Teodosie, numit Preda“ (Craiovescu). Acesta îl tutela pe minorul Teodosie. Tot ca fiu al lui Pîrvul vornicul apare Neagoe şi în cronica lui Radu Popescu, dar Letopiseţul Cantacuzinesc îl numeşte doar „fecior de boier“. Pe de altă parte, în veacul XVII, pentru domnii din familia Craioveştilor, care vor socoti pe Neagoe ca strămoş al lor, filiaţia sa din Pîrvul vornicul nu va fi pusă niciodată la îndoială.

Din cauza acestor surse contradictorii, au luat naştere trei puncte de vedere deosebite asupra filiaţiei lui Neagoe. Unii istorici, întemeindu-se numai pe titulatura sa oficială, l-au considerat ca fiul legitim al lui Basarab cel Tînăr şi al Neagăi, pe care – pentru a explica înrudirea imposibil de tăgăduit dintre Neagoe şi Craioveşti – o socoteau a fi fost soră cu cei patru fraţi Craioveşti: Barbul, Pîrvul, Danciul şi Radu. Această părere păcătuia însă din trei privinţe: inventa un personaj inexistent, adică o soră a Craioveştilor numită

Neaga; neglija complet izvoarele care atestau pe Neagoe ca fiu al lui Pîrvul (Yaiovescu; nu ţinea seama de faptul îndeobşte cunoscut că soţia lui Basarab cel Tînăr a fost Maria, care mai trăia în 1481-1482, răstimpul în care, probabil, s-a născut viitorul domn Neagoe Basarab. Împotriva acestei păreri insuficient documentate, s-a ridicat istoricul I.C. Filitti, ajungînd la concluzia că dacă Neagoe a fost într-adevăr fiul lui Basarab cel Tînăr, el nu putea fi decît un fiu natural, născut dintr-o legătură a acestuia cu doamna Neaga, despre care ştim în mod sigur că a fost mama lui Neagoe Basarab. Era deci „După lege, fiul lui Pîrvul vornicul şi al Neagăi, iar după fire, fiul Neagăi cu Basarab cel Tînăr“. Această părere, cu toate că şi ea insuficient fundamentată documentar, împăca totuşi titulatura domnească a lui Neagoe cu indicaţiile izvoarelor care-l numeau fiu al lui Pîrvul vornicul.

În sfîrşit, un alt punct de vedere asupra originii lui Neagoe, neagă complet descendenţa lui din Basarab cel Tînăr, considerîndu-l numai fiul legitim al lui Pîrvul vornicul, deci Craiovesc curat. Titulatura sa a

„os domnesc“, legitim sau ilegitim. Acest principiu era atît de strict, încît s-a ţinut seamă de el în Ţara Românească foarte multă vreme, chiar și după stingerea dinastiei reale a lui Basarab întemeietorul. Într-adevăr, cît era de respectat acest principiu în epoca de care ne ocupăm, reiese din tragicul episod întîmplat în anul 1532 – deci la numai 20 ani după înscăunarea lui Neagoe – cînd Drăghici Craiovescu, fiul lui Danciul comisul Gogoaşă, a revendicat scaunul muntean, afirmînd că este „os domnesc“. Delegaţia ţării, trimisă la Poartă pentru a-i dejuca ambiţiile, a fost condusă chiar de vărul primar prin alianţă al lui Drăghici, marele vornic Şerban din Izvorani, care a reuşit să obţină spînzurarea pretendentului „ca mincinos“, cu toată incontestabila sa înrudire cu casa domnească. Este astfel neîntemeiată presupunerea că, prin înscăunarea lui Neagoe, Craioveştii ar fi avut intenţia clară de a se instala ca dinastie domnitoare.

Nume de domni

Un alt principiu îl constituie stabilirea succesiunii numelor domneşti. În neamul lui Basarab întemeietorul existau cîteva nume domneşti consacrate: Radu, Vlad şi Mircea la urmaşii lui Mircea cel Bătrân; Basarab, Dan și Vladislav, la cei ai lui Dan I. Domnii purtînd alte nume de botez, adoptau la înscăunare unul din numele de mai sus. Astfel, Vlad Călugărul, care era probabil botezat Petru, și-a zis Vlad, căci pe acea vreme Petru nu era un nume obişnuit la domnii munteni, cum nu va fi încă nici pe vremea nepotului, sau Petru de la Argeş, care în domnie (1533-1545) se va numi Radu (Paisie); Vintilă de la Slatina, fiu ilegitim al lui Radu cel Mare cu o soră a jupînului Neagu Braga din Sărata, se va numi şi el Vlad; Badea din Motărani a devenit Radu, Mircea (Ciobanul) se chema după botez Dumitru, ca şi marele său străbun (Mircea cel Bătrân), iar Şerban paharnicul din Coiani îşi va schimba şi el, în 1602, numele în Radu.

Deci, dacă primul principiu excludea posibilitatea ocupării scaunului de către un străin de casa domnească, cel de-al doilea explică cum nu se poate mai bine ele ce Neagoe, devenit domn, a adoptat numele Basarab. Nu era vorba să-şi ascundă originea boierească, fiind „primul domn care nu aparţinea casei domneşti“. De altfel, în ce chip a încercat Neagoe să-şi „ascundă“ originea prin adoptarea expresă a numelui domnesc de Basarab? Căci, dacă în majoritatea actelor el este numit Basarab Voievod şi fiu al lui Basarab cel Tînăr, în altele el se intitulează: „Io Neagoe Voievod cel numit Basarab“, sau: „Io Basarab Neagoe“, dar şi simplu: „Io Neagoe Voievod“. Nu există, prin urmare, nici o deosebire între felul de a se intitula al lui Neagoe şi cel al numeroşilor domni care şi-au schimbat numele la înscăunare.

fost calificată de „uzurpare fără drept“, el însuşi fiind acuzat de „genealogie falsă“, de „indelicateţă faţă de amintirea părinţilor săi“, toate acestea fiindu-i necesare „pentru a fi recunoscut ca stăpîn de către ţară şi boieri“. În elucidarea acestei controverse istorice, cu implicaţii neaşteptate în interpretarea momentului politic reprezentat de domnia lui, trebuie ţinut seamă de unele principii fundamentale ale instituţiei domniei în Ţara Românească. În primul rînd, scaunul domnesc nu putea fi ocupat decît de un

S-a crezut că legătura lui Basarab cel Tînăr cu Neaga, mama lui Neagoe Basarab, a avut loc cînd ea era soţia lui Pîrvul, și că, deci, Neagoe ar fi fost un fiu ilegitim. Anumite indicii arată însă că romanul de dragoste al acestuia cu Neaga s-a înfiripat înainte de căsătoria ei cu Pîrvul. Pe de o parte, totul concordă pentru a confirma că la moartea sa, în septembrie 1521, Neagoe avea cel mult 4 ani, ceea ce aşază naşterea sa prin 1481-1482. Or, în iulie 1481, după înfrîngerea de la Rîmnicu Sărat, în urma luptei cu Ştefan cel Mare, Basarab Vodă se afla refugiat în Oltenia, unde, cu ajutorul rudelor sale – şi s-ar părea şi cu al Craioveştilor – va reuşi să adune o nouă oaste cu care apoi va izgoni pe Vlad Călugărul, rivalul său la scaunul domnesc. În noiembrie 1481 era iarăşi domn. Aşadar, vreme de vreo cinci luni Basarab a trăit prin părţile Olteniei, din care era originară Neaga. Era deci timp suficient şi pentru o idilă. Însă, după consumarea acestei întîmplări, a intrat în joc onoarea unei familii de foarte mari feudali, căreia Basarab nu-i putea oferi singura reparaţie posibilă: căsătoria. În aceste împrejurări s-a căsătorit, după părerea noastră, Pîrvul Craiovescu cu Neaga. Marea vornicie cu care Pîrvul apare pentru prima oară în sfatul domnesc din 23 martie 1482 a putut fi răsplata gestului de devotament faţă de domnul său.

(va urma)

D AN PLEŞIA

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (194)

Zeii (7)

Crescînd mari, Fu Xi și Nüwa, deși frați, devin soț și soție pentru a reface neamul omenesc; ei inițiază primul ritual al căsătoriei. Într-o versiune a mitului se spune că Fu Xi și Nüwa trăiau separat. Fu Xi pe Muntele din Est și Nüwa pe țărmul Mării de Miazăzi. Ajunși la vîrsta adultă, cer zeilor să le aprobe căsătoria între ei, deși erau frați. Modul de a cere îngăduința zeilor, de fapt Împăratului (de) Jad, a fost de a urca pe Muntele sacru cosmic Kunlun. Acolo au aprins un foc și au rostit un descîntec. Fumul a început să urce la Cer într-o coloană subțire și dreaptă, fără ca ceva din el să se împrăștie, semn că Divinitatea le-a aprobat cererea de a se căsători. Coloana de fum a rămas un simbol cosmic al vetrei familiale. Unii și-au imaginat că fiecare dintre cei doi au aprins cîte un foc, iar fumul lor s-a împletit în văzduh în timp ce urca la Cer, semn că s-au unit simbolic în acordul zeilor. Rămași împreună, deveniți stăpînii Orientului, cei doi au dat naștere unei noi meniri. Aici este hotărîtor rolul zeiței Nüwa, care a folosit lut pentru a crea ființe umane. Realitatea istorico-mitologică a stabilit că abia în timpul dinastiei Han, Fu Xi și Nüwa au fost considerați soț și soție. Pînă atunci ei erau considerați frate și soră. Despre Fu Xi mai menționăm părerea predicatorilor creștini iezuiți, care, ajunși în China, au aflat legendele legate de acest zeu. Ei au considerat că Fu Xi este patriarhul biblic Enoh.

nüwa este o zeiță străveche, împărăteasă mitică și legendară, care a trăit și a domnit în perioada 2953-2838 î.Chr. Era una dintre divinitățile suverane ale triadei San Huang, alături de Fu Xi și Shennong. Este implicată în mitul creației, cu rol atît în cosmogonie, cît mai ales în antropogonie și este prezentă în legendele despre Diluviul chinez – Inundațiile marilor fluvii. Recunoscută ca zeiță creatoare a omenirii, „inventatoare“ a căsătoriei, zeiță a pețitoarelor, a fertilității, aducătoare de copii, zeiță a lutului și noroiului, toate aceste atribute meritate prin ceea ce ne spun miturile că a înfăptuit la vremea ei. A mai fost numită Feng și Mixi. Numele Nüwa a apărut prima oară în ilustra lucrare „Întrebări către Cer“ a lui Qu Yuan, primul mare poet al Antichității chineze. Datorită felului în care este înfățișată – cu partea de jos a trupului în formă de șarpe sau dragon – i s-a mai spus „Zeița Șarpe“, „Femeia Dragon“, dar și „Doamna neagră/întunecată a celui de-al nouălea Cer“. Mai este numită „Fata tigvei de dovleac“ – pentru că, împreună cu fratele ei, Fu Xi, s-a adăpostit într-o tigvă de dovleac în timpul inundațiilor/Potopului din China. Se mai numește și „Fecioara fermecată“, precum și „Împărăteasa divină“ – pentru cei care o considerau soția lui Yu cel Mare împărat legendar și zeu Dragon, fondatorul dinastiei semi legendare Xia. Unii mitologi apreciază existența ei ca reprezentată a matriarhatului, urmată de patriarhatul impus de fratele și soțul ei, zeul Fu Xi. În religia populară, Nüwa a rămas o divinitate minoră. Un cult al ei s-a mai păstrat la populația Miao, minoritate etnică din sud-vestul Chinei, precum și în Vietnam, Laos, Myanmar și Thailanda, unde personajul Nüwa apare în legende și mituri. Zeița Nüwa este ușor de recunoscut în imagini, deoarece arată ca o femeie tînără și frumoasă cu cap de om, uneori cu două coarne, dar cu trup de șarpe. Cel mai adesea, stă alături de fratele și soțul ei, zeul Fu Xi, și el tot cu trup de șarpe. Partea de jos a trupului zeiței Nüwa stă încolăcită în spirală în jurul celei a lui Fu Xi, așa cum se poate vedea pe vestitul basorelief de la templul Wu Liang, dar și pe unele stele de piatră, pe pietre gravate și, bineînțeles, în imaginile pictate. Nüwa ține într-o mînă Luna, iar în cealaltă „lingura magnetică“, adică busola arhaică chinezească sau echerul. În ce-l privește pe Fu Xi el ține în mînă soarele și un compas. Ca variantă, Nüwa ține în mînă un compas, iar Fu Xi un echer. Uneori, pe discul lunar stă o broască țestoasă, iar pe cel solar o pasăre de aur. Prezența unui copil între Fu Xi și Nüwa simbolizează omenirea. Se spune că Nüwa își putea schimba înfățișarea și de 70

Oameni și miracole (17)

Posedați de diavol (2)

În toamna anului 1865, comportamentul celor doi frați a devenit clar anormal: începeau să se învîrtească pe spate cu o viteză nemaivăzută, se băteau cu mobilele, erau cuprinşi de o poftă de mîncare pe care nimic nu putea să o potolească, burta li se umfla, picioarele li se curbau; convulsiilor le urmau ore de prostraţie. Se aşezau pe un scaun, acesta se ridica şi era trimis cu violenţă într-un colţ, în timp ce copiii se loveau unul de altul; terorizaţi, se luau în braţe şi nimeni nu-i mai putea despărţi.

S-a mai remarcat şi faptul că băieţii aveau o mare repulsie faţă de tot ce era religios: o medalie binecuvîntată, un obiect de cult, un şirag de mătănii îi înfuriau rău de tot şi de pe buzele lor se revărsa atunci un val de cuvinte vulgare.

Deoarece s-au produs atîtea şi atîtea lucruri asemănătoare, preotul satului a crezut că era vorba de un caz de posedare şi a adresat un raport episcopului. În sat a fost trimisă o comisie formată din trei teologi, şi o anchetă oficială s-a ocupat de examinarea faptelor. După care s-a luat hotărîrea practicării exorcismului.

Unul dintre diavoli, cel care îl poseda pe băiatul cel mare, şi-a spus numele. Copilul a fost atunci total lipsit de auz, astfel încît nu mai era în stare să reacţioneze nici cînd lîngă el se trăgea un foc de pistol. Şi-a recăpătat auzul abia la sfîrşitul „posedării“.

Într-o zi cînd Thibaut era liniştit, i s-a dat o icoană a Fecioarei cu care a început să se joace. Deodată s-a produs criza. A aruncat icoana la pămînt, atît de violent încît a făcut-o ţăndări. Profesorul Lachemann, aflat de față, 1-a întrebat, în latină (limbă pe care micuţii nu o cunoşteau), ce credea despre Fecioara Maria. „Cară-te de-aici, a răspuns el. Nu vreau să aud nimic despre ea“. Într-adevăr, cei doi fraţi erau în stare să se exprime şi să înţeleagă mai multe limbi străine. Ei au manifestat

şi capacităţi de vedere la distanţă (unul dintre ei a descris un obiect închis într-o valiză rămasă la gară), premoniţii (Thibaut a prezis de mai multe ori moartea cuiva şi a anunţat avansări în funcţii jandarmilor care încă nu fuseseră informaţi).

Greutatea diavolului

Au trecut cîţiva ani fără ca exorcismele să-i poată elibera pe copii. Într-o zi, grădinarul municipal a vrut să-1 ducă pe Widaut cu forţa la capelă spunînd că acest lucru va fi uşor. „M-am înşelat, a povestit el în mărturia scrisă. L-am apucat zdravăn pe acest adolescent de 14 ani, dar n-am făcut nici doi paşi şi a fost cuprins de furie şi a refuzat să înainteze. L-am ridicat în aer ca să-l duc pe sus şi să-l stăpînesc, dar era atît de greu, încît a trebuit să-mi întrebuinţez toată forţa“.

Acest detaliu al corpului devenit brusc extrem de greu trebuie să ne reţină atenţia, căci constituie una dintre manifestările fiziologice observabile în cazuri similare.

De foarte multe ori, se vorbeşte de o greutate atît de mare încît corpul nu poate să mai fie deplasat. Asta e valabil pentru mistici. Legat de atacurile diavolului, se citează cazul misticei Marguerite Parigot care, se spune, a avut de-a face cu aşa ceva încă din copilărie. Astfel a avut un somn care a durat, nimeni şi nimic nefiind în stare s-o trezească. Goerres chiar preciza: „Orice durere i-am fi provocat, nu se mişca deloc. Medicii au încercat toate remediile ca să facă să-i revină simţurile. În timpul acestor mari violenţe, faţa ei rămînea atît de blîndă şi de plăcută, încît a fost uşor să se observe că se domina perfect şi că astfel boala ei nu era naturală... Diavolul adăuga la somnul ei o greutate atît de mare a tuturor membrelor, încît atunci cînd era sculată, nu se putea ţine pe picioare, iar fiind culcată pe pat, nu mişca nici braţele şi nici picioarele...“.

de ori pe zi. Există variante și în legătură cu domiciliul lui Nüwa pe Pămînt, înainte de a urca pentru totdeauna la Cer. Ea ar fi locuit pe țărmul Mării de Sud, dar și pe Muntele Cosmic Kunlun, împreună cu Fu Xi. Cele mai multe mituri afirmă că, după separarea Cerului de Pămînt, după crearea munților, fluviilor, animalelor și plantelor, Nüwa a coborît pe Pămînt. Ea a inspirat cu nesaț emanațiile Pămîntului și, înțeleaptă fiind, și-a dat seama că acolo unde există parfumul vieții, dar că lipsea ceva din acea stare de armonie. Lipsea o ființă vie, inteligentă, care să dezvolte resursele naturii, în așa fel încît Pămîntul să nu rămînă un spațiu plicticos și mohorît. Atunci i-a venit ideea să ia în mînă lut și apoi să-l frămînte și să îl modeleze. Versiunile despre această acțiune nu diferă mult. Într-una, de circulație restrînsă, Nüwa a modelat o tulpină care a crescut și din ea s-a ivit un cap de om, apoi acestuia i-a crescut un trup de maimuță. În altă variantă, zeița Nüwa a amestecat argilă cu propria salivă și a modelat niște omuleți, iar aceștia au început să se miște, să vorbească veseli între ei, ceea ce a încîntat-o pe Nüwa. Cînd a obosit să frămînte lutul, ea a luat o creangă, a înmuiat-o în noroi și a început să o scuture. Din creanga plină de noroi sau desprins stropi care au căzut pe sol. Imediat, aceștia s-au transformat în omuleți, la fel ca și aceia modelați de mîna ei. Mitul precizează că, din omuleții modelați de mîna zeiței, s-au recrutat viitorii oameni nobili și bogați, iar din cei apăruți din stropii de noroi căzuți pe Pămînt sau ivit oamenii de rînd, nevoiașii. După aceea, zeița Nüwa i-a împărțit pe oameni în bărbați și femei și i-a instruit despre legătura între sexe, pentru ca ei să se înmulțească și să se răspîndească pe întregul Pămînt. Un mit mai aparte istorisește că Nüwa a creat în prima zi puii, în a doua zi cîinii, în a treia oile, în a patra porcii, în a cincea vitele, în a șasea caii și abia în a șaptea zi oamenii. Mai interesant este mitul care susține că oamenii s-au născut din împreunarea zeiței Nüwa cu fratele ei Fu Xi, tot zeu și el. Iată cum s-au petrecut faptele.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Această îngreunare extremă este considerată de Olivier Leroy ca un fenomen contrar corpului uşor din timpul levitaţiei, dar de aceeaşi natură, pentru că pare să aibă loc o „modificare“ a greutăţii corpului.

Bătuţi (1)

Deoarece martorii au văzut corpul unor mistici tumefiat, rănit, marcat de răni, ei l-au considerat pe diavol ca o realitate activă. Contemporana noastră, Yvonne-Aimee (1901-1951), călugăriţă la Malestroit, nu se lăuda cu loviturile pe care le primea, dar martorii – persoane destul de importante – au văzut rănile formîndu-se sub ochii lor. Suzanne Guéry, internă la spitalul din Paris, şi doctorul Queinnec, chirurg care a operat-o pe Yvonne-Aimée, au atestat, prin certificarea de expertiză, astfel de urme, automutilarea fiind după părerea lor imposibilă.

Yvonne-Aimée era înainte de orice o mistică, o tînără care şi-a oferit viaţa Domnului, care i-a servit pe cei săraci şi a înfiinţat o congregaţie importantă de călugăriţe ospitaliere. Ea apărea astfel ca o eroină naţională. A salvat multe vieţi în timpul războiului, oferind ospitalitate celor din Rezistenţă precum şi soldaţilor (din ambele tabere), căreia generalul de Gaulle i-a înmînat personal „Legiunea de Onoare“. Energică, întreprinzătoare, înflăcărată în apostolatul ei, Yvonne-Aimée va fi poate într-o zi recunoscută ca sfîntă pentru epoca noastră.

Virtuţile ei, curajul le-a plătit din plin, şi puţini oameni din anturajul ei ştiau acest lucru. Dar a lăsat scrisori şi, citindu-le, descoperi nu numai că era „victima“ unor numeroase miracole mistice, ci şi că, după spusele ei, diavolul nu o cruţa. „Sînt hărţuită, chinuită de spiritul răului...“. Simţea lovituri violente, suferea de dureri mari, pe piele i se formau răni. (va urma)

HÉLÈNE RENARD

Biata Marguerite, care nu putea în timpul acestor lupte să înghită nici un fel de hrană, era cuprinsă şi de convulsii, de tremurături mari în umăr şi de puternice contracturi la mîini şi la picioare. Odată, mai multe surori întru credinţă au vrut s-o ia în braţe şi s-o ducă în corul bisericii. „Nici una nu a putut s-o ridice“. Era „copleşită de greutate“.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Note de istorie literară (2)

Un liberal peste liberalul Constantinescu-Porcu

Alexandru BogdanPitești (1870-1922) a fost ziarist și patron de publicații de orientare liberală. Mulți l-au cunoscut și ca bancher lacom și lipsit de scrupule, un escroc de talie europeană. Dar și ca protector al artelor, un mecena peste poate de generos, poziție din care a întemeiat un salon de artă și i-a ajutat materialicește pe mulți artiști, cum ar fi, de exemplu, pictorul Ștefan Luchian. Deținînd ziarele ,,Ziua”, ,,Seara” sau ,,Ora”, a făcut afaceri cu nemții în timpul primului război și a agonisit o avere imensă. În filmul ,,Ștefan Luchian”, regizat de Nicolae Mărgineanu, individul apare interpretat magistral de George Constantin.

Cum se vede, întrunind toate condițiile, Al. Bogdan-Pitești devenise nelipsit de la Capșa și alte cafenele, terase și braserii bucureștene și își aroga dreptul să croiască destine literare, să dea verdicte și să poarte polemici cu toți adversarii săi, politici și literari. Încet-încet, își încropise o gardă pretoriană, formată în special din tineri famelici pe care îi năimea cu cîte un șvarț sau un marghiloman.

Dar, natural, omul avea și dușmani. Cum ar fi poetul George Gregorian, un munte de om, care nu admitea să-l contrazică cineva. Însă, Bogdan-Pitești nu îndrăznea să-l atace fățiș, preferînd săgețile pamfletelor, publicate în gazetele sale. De aceea, poetul, cum îl prindea prin tîrg, cum i-o plătea. După cum ne informează memorialistul Vlaicu Bârna, ,,Într-o dimineață, gras, scund, roșu la față și îmbrăcat într-un costum negru de lustrin, Bogdan-Pitești ieși precipitat din Cafeneaua Capșa strigînd: «Săriți, că se bat scriitorii!»”. De fapt, numai el încasase cîteva palme de la poet, ca răsplată pentru un pamflet veninos împotrivă-i, publicat în ,,Ziua”. În urmă, se mai auziră scaune trîntite și pahare sparte... Într-o scenă asemănătoare, petrecută prin Moldova, cînd tînărul gazetar Edgar Bostandaki furase două palme de la un baron local, pe motiv că își permisese o glumă proastă cu o damă din înalta societate, s-a mai auzit și un protest timid: ,,I-ra, dar stăi, bri omuli!..”.

O altă confruntare între Bogdan-Pitești și George Gregorian s-a produs mai tîrziu, cînd ultimul i-a făcut o vizită neanunțată amicului său la redacție, să-i ceară socoteală pentru niște calomnii prin presă. De furia vizitatorului n-a scăpat nici Arghezi, venit nu se știe pentru ce acolo și care a încercat să-și apere amicul.

Geneza romanului ,,Bietul Ioanide”

Romanul ,,Bietul Ioanide”, scris în anii 1947-1949 și apărut în 1953, este una dintre capodoperele care au spart tiparele dogmatismului stalinist din perioada de tristă amintire a deceniului șase, demonstrînd că acolo unde este talent scriitoricesc autentic se poate face și literatură de calitate. Tot atunci au mai apărut: M. Preda - ,,Moromeții’’, vol. 1 (1955), N. Labiș,,Primele iubiri” (1956), P. Dumitriu - ,,Cronică de familie” (1956), E. Barbu - ,,Groapa” (1957). Cum se știe, în acea perioadă, cunoscută sub numele de ,,Obsedantul deceniu” sau ,,Era ticăloșilor”, imixtiunea politicului în actul artistic atinsese cote insuportabile și urmărea anularea specificității estetice în actul artistic, deturnîndu-l de la sensurile lui firești.

După cum preciza într-o scrisoare către un amic, G. Călinescu a scris ,,Bietul Ioanide” cu intenția de

a arăta ,,Cum trăiesc spiritele academice vremurile furtunoase”. Și, într-adevăr, simple ficțiuni sau, dimpotrivă, reproducînd figuri notorii de intelectuali din epocă, putrefiați de cultură, cum ar fi: arhitecții Ioanide și Ion Pomponescu, profesorii Dan Bogdan, Gonzalv Ionescu sau Ion Gulimănescu, orientalistul Bonifaciu Hagienuș, clasicistul Panait Suflețel, ebenistul Saferian Manigomian, inginerul Smarandache cu soția. Și mai au ceva în comun aceste personaje: voluptatea de a trăi bine și de a parveni în sinecuri bine plătite. În altă epocă, ei ar fi alergat după ranguri boierești, în perioada interbelică îi interesau titlurile academice.

În manualul de Română de-a X-a de acum un deceniu, se spunea că arhitectul Ioanide, un nefericit și un ratat în materie de copii, este prototipul artistului de geniu cu totul abstras de arta sa, și care se izolează de realitatea vremii, cu urmări tragice pentru el. Întrun fel, Ioanide merită să se ia de mînă cu Moromete, o altă personalitate cu totul ruptă de mersul vremurilor, și atît de obsedat să-și țină familia aproape, încît nu bagă de seamă că războiul, urmat de schimbarea puterii în România, a produs grave mutații în comportamentul oamenilor, încît, dacă nu te adaptezi repede, te cureți, fiindcă, în astfel de situații, timpul nu are răbdare.

Prezentăm, mai departe, odiseea tipăririi romanului ,,Bietul Ioanide” într-o epocă ostilă întregii literaturi române. Și ne folosim de amintirile lăsate de istoricii literari Vlaicu Bârna (1913-1999) și Pavel Țugui (19212021), autorii volumelor: ,,Între Capșa și Corso” și ,,File de istorie culturală. Fapte, confruntări, documente”. Potrivit aprecierii lui Vlaicu Bârna, la data aceea funcționar la Editura pentru Literatură și Artă, condusă de Al. Rosetti, cartea aceasta a făcut primul pas spre editură în 1948, cînd G. Călinescu l-a chemat acasă la el și i-a înmînat manuscrisul (3 caiete scrise cu cerneală albastră). Rosetti îl cunoștea bine pe G. Călinescu, pentru că în 1941 îi tipărise la Editura ,,Fundația Regală pentru Literatură și Artă” cele două volume ale monumentalei lucrări ,,Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”.

Ca atare, îi face un raport favorabil, cerînd tipărirea ei imediată. Dar tînărul Eugen Schileru, cronicar plastic și de cinema, precum și director-adjunct la Biblioteca Academiei Române, respinge publicarea, pentru grave carențe politice și ideologice. În consecință, se aștepta un al treilea raport, așa ori așa, pentru clarificarea lucrurilor. De aceea, editura scoate 5 copii dactilografiate și le dă la lectură ici și colo, celor avizați. Dar, surprinzător, copiile fac zeci de alte copii care se vor difuza în Capitală și provincie, făcînd furori: Călinescu a scris o carte excepțională, care sfărîmă toate barierele proletcultiste ale vremii.

Dar Al. Rosetti este dat afară de la EPLA și înlocuit cu poetul mediocru și dogmatic A. Toma, iar manuscrisul va fi aruncat într-un sertar. Asta va dura pînă în 1953, cînd Constanța Crăciun, noul ministru al Culturii, îi ordonă să trimită imediat manuscrisul la tipar. ,,Bietul Ioanide” va apărea în 1953 cu ilustrații de Corneliu Baba și întrun tiraj de peste 20.000 de exemplare, care se vor epuiza imediat, în pofida cronicilor nefavorabile. Tot atunci va fi aleasă Cartea anului. Recunoscător, G. Călinescu îi va dărui lui Vlaicu Bârna un exemplar cu dedicație: ,,Poetului Vlaicu Bârna, primului și statornicului prieten al acestei cărți”.

Și istoricul Pavel Țugui ne-a lăsat pagini interesante despre geneza romanului ,,Bietul Ioanide”. La sfîrșitul anului 1949, în urma unor lungi și mizerabile atacuri, el a fost îndepărtat de la catedra de Istoria literaturii române de la Universitatea din București. Tartorii acestei malversațiuni erau aceiași alogeni: L. Rautu, I. Chișinevschi, M. Roller, Ov. Crohmălniceanu, V. Mîndra. Motivele erau de tot rîsul: ,,Domnia sa (G. Călinescu) n-a fost de acord cu fascismul, în trecut, fără să-l combată...”. În compensație, marele profesor a fost numit directorul proaspătului Institut de Istorie

Literară și Folclor. În 1953, el s-a plîns, în sfîrșit, lui Petru Groza: ,,Din motive necunoscute, nu țin cursuri la facultate...”. Acesta a luat problema din urmă, și cum profesorul nu mai putea fi rechemat la catedră, i-a dat ordin Constanței Crăciun să urgenteze tipărirea romanului ,,Bietul Ioanide”. Dar evenimentul a produs mare tărăboi printre dogmatici, care au măcelărit cartea, necruțîndu-l nici pe autor, învinuit de simpatii legionare, deviaționism de dreapta, simpatizant al capitalismului odios. În plus, ,,Cartea oferă o imagine deformată a realității, lipsesc intelectualii progresiști, iar Ioanide este victima apolitismului”, cum scria în ,,Scînteia”. Și cum succesul la public se anunța furtunos, imediat s-a dat ordin ca ,,Bietul Ioanide” să fie retras din librării și trimis la topit. Din fericire, în cîteva zile, nu mai rămăsese nici un exemplar prin librării.

Urmaºii poetului Tudor Arghezi

Tudor Arghezi a fost căsătorit de două ori și a avut trei copii. Prima căsătorie s-a consumat la data de 1912, cînd avea 32 de ani, și aleasa inimii, profesoara de franceză și poeta Constanța Zissu, avea 38. Evenimentul s-a produs prin complicitatea celor două familii. Dar legătura lor era mai veche și în 1905 se născuse micuțul Eliazar. La data aceea, Arghezi se afla în București, ca angajat al Mitropoliei, în calitate de ierodiacon, sub numele de Iosif. Domnișoara era la Paris. Dar, după 1 an și 4 luni de la căsătorie, Constanța Zissu intentează acțiune de divorț, cauza fiind părăsirea domiciliului conjugal de către pîrît. Rămas în grija tatălui, prin hotărîrea celor doi, Eliazar a învățat la școala primară 30, apoi la Liceul ,,Sf. Sava”. În acei ani, Arghezi se căsătorise a doua oară cu bucovineanca Paraschiva cu care a avut doi copii: Domnica (Mitzura)

și Iosif (Baruțu). Imediat după absolvirea liceului, Eliazar s-a stabilit la Paris. O vreme, scrie Pavel Țugui, tatăl și fiul au rupt relațiile, dar apoi s-au împăcat. La Paris, Eliazar a devenit fotograf și mai apoi un reputat cineast, sub numele Eli Lotar. A murit la Paris în 1969. Dar și Vlaicu Bârna are ceva de spus despre Eliazar. O dată că, după despărțirea de Constanța, poetul l-a avut în grijă pe băiat, asigurîndu-i hrana, hainele și educația. Al doilea că, la împlinirea vîrstei de 18 ani, neputînd să-i ofere un pașaport pentru a-și face studiile la Paris sau un automobil, i-a făcut cadou un aparat de tuns-ras american format dintr-o mașină și un brici. În acei ani bucureșteni, și Eliazar s-a bucurat de sprijinul lui Bogdan-Pitești. Timp de 32 de ani, a lucrat în cinematografie alături de marii regizori René Clair și Louis Buñuel. A fost prieten și cu sculptorul Alberto Giacometti. Eliazar s-a întors în țară în 1956, ca urmare a unei invitații primită de la Uniunea Scriitorilor. Atunci s-a împăcat cu familia și s-a împrietenit cu Dida Solomon și Scarlat Callimachi, Al. Rosetti, Jebeleanu, Cicerone Teodorescu și alții. Tot timpul au vorbit despre marii români, artiști și oameni de știință, care au trecut prin Paris: Brâncuși, Traian Vuia, Coandă, Eugen Ionescu, Cioran, De Max, Iancovescu, Alice Cocea, Elvira Popescu, Aurel Athanasescu. Deși locuia la hotel, Eliazar Teodorescu urca des dealul Mărțișorului să-și vadă familia. Alte vizite le-a făcut în 1958 și 1959. Ultima oară a venit in 1967, cu puțin înainte de moartea lui Arghezi, după care a murit și el. PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Vodă, cutremurul, lumînările şi Teatrul Naţional

Cațavencu, celebrul personaj creat de I. L. Caragiale, afirma că „mai întîi și-ntîi istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc”. Același onorabil Cațavencu adăuga în memorabilul său discurs din „O scrisoare pierdută”: „legea progresului este așa, că cu cît mergi mai iute, cu atît ajungi mai departe”. Progresul nu putea să ocolească nici Teatrul Național din București. Marea scenă a țării a fost unul dintre primele locuri în care s-au experimentat în România atît iluminatul cu candelabre cu lumînări de spermanțet (o substanță grasă de culoare albă, cu aspect de ceară, obținută din craniul de cașalot, balenă sau delfin, întrebuințată în cosmetică și la fabricarea lumînărilor) cît și iluminatul electric. Noile metode de iluminat nu au fost primite însă întotdeauna cu entuziasm. Despre istoria iluminatului utilizat la Teatrului Național – dar nu numai – ne povestea ziaristul și prozatorul Ioan Massoff într-un articol publicat în numărul din 21 aprilie 1937 al revistei „Realitatea Ilustrată”.

Iluminat electric la Teatrul Național

„A fost un făcut ca toate inovațiile în ceea ce privește luminatul public să-nceapă cu Teatrul Național. Astfel că prima instituție unde s-a introdus luminatul electric a fost Teatrul Național din București (în paranteză amintesc că primul teatru din lume în care s-a introdus electricitatea a fost teatrul din Brno, Cehoslovacia). Dar, cum se întîmplă cu mai toate epocalele descoperiri și invenții, mulți s-au găsit să cîrtească și chiar să se supere foarte, pentru că stăpînirea a găsit de cuviință să lumineze electric primul templu al Thaliei române.

Cele mai supărate s-au arătat actrițele:

- N-avem nevoie de lumini d-astea care ne strică fizionomia!

- Nu vezi că ne face ca moarte!?

- Ei și ce te faci dacă, așa, îi vine poftă și nu mai vrea să ardă? Așa e că rămînem pe-ntuneric?

Dar nici actorii nu s-au lăsat mai prejos:

- Musiu, eu nu mai joc! Sînt om bătrîn și așa m-am învățat eu: cu lumînarea.

- Mă rog, dumitale ai toată dreptatea! Nici eu nu mai joc!

Care era însă adevărata cauză a revoltei actoricești? Cînd se lumina Teatrul cu lumînări, fiecare actor primea, pentru cele două șfeșnice care-i străjuiau masa la care se grimau (notă: masa de machiaj), cîte două

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (1)

Epidemiile de ciumă din Atena antică (2)

După cîteva zile, în oraş au început să se întîmple lucruri stranii. Marele istoric Tucidide a consemnat: „Cei care se bucurau de cea mai deplină sănătate se trezeau deodată, fără nici un motiv lămurit, cu dureri de cap cît se poate de puternice, cu inflamaţii şi cu ochii roşii ca focul”. Gîtlejul şi limba începeau să le sîngereze, iar „respiraţia era anevoioasă şi avea un miros neplăcut”. Apoi urmau o tuse violentă şi o vomă dureroasă. Trupurile deveneau „livide şi se umpleau de băşicuţe şi de răni”, iar bolnavii „nu suportau să fie acoperiţi nici cu cele mai uşoare şi mai fine aşternuturi, ci trebuiau să rămînă aproape goi”. Dacă erau atinşi, nu păreau să aibă febră, dar erau cumplit de însetaţi şi „nu tînjeau decît să se arunce în apă rece, iar mulţi dintre cei care nu erau păziţi cu grijă s-au aruncat în puţuri”. Totuşi, oricît de mult ar fi băut, „chinul lor continua, la fel de intens”. După spusele lui Tucidide, molima apăruse mai întîi în Etiopia, apoi se răspîndise în Egipt şi în Libia, înainte

lumînări de fiecare spectacol. Așa era obiceiul. Actorii nu înfigeau însă lumînarea decît într-unul din șfeșnice, cealaltă punînd-o bine în lădița pe care țineau picioarele. Cică la sfîrșitul fiecărei stagiuni, actorii plecau acasă cu o bună cantitate de lumînări. Dar, se pare că nici nu trebuiau să se obosească pînă acasă cu trofeele, deoarece anumiți negustori chilipirgii cari știau cum merge treaba îi așteptau la colț și afacerile se încheiau fără prea multă greutate. Așadar, nu numai motive... metafizice, dar și pămîntești, au stîrnit protestul care amenința să se transforme într-o adevărată grevă a actorilor. Iluminatul cu lumînări

Dar și cu prilejul introducerii luminatului cu lumînări, la Teatrul Național, lucrurile nu s-au petrecut, ca să spun așa, perfect regulat. În seara aceea, memorabilă, Domnul Țării – se pare că Alexandru Ghica – se afla în sală. Toată lumea nu se mai sătura privind policandrele împodobite cu frumoase lumînări de spermanțet. Dar, tocmai în momentul cînd trebuia să se ridice perdeaua, se simte în sală o sguduitură, parcă subterană, urmată de o alta.

- Cutremur! – au strigat vreo cîțiva, în timp ce mulțimea, mută de spaimă, privea grozava bălăbăneală a candelabrului din mijlocul sălii.

- Se dărîmă teatrul! – au strigat alții.

Și după cele două sguduituri a urmat un sinistru și amenințător dans al candelabrelor. Clinchetul stîrnit de bucățelele de sticlă care împodobeau candelabrele ar fi fost plăcut auzului dacă el n-ar fi fost prevestitor de mari nenorociri.

În mijlocul unei tăceri generale – marile spaime ca și marile dureri sînt mute – s-a auzit o voce de stentor: «Stați! Toți să murim, numai Maria Sa să scape!». Cel care dăduse acest îndemn era ziaristul Karkaleki. Bunul

să se raporteze îmbolnăviri în Pireu, portul Atenei, care devenise singura sursă de alimente şi aprovizionare a oraşului. Apoi, ea s-a răspîndit ca focul prin oraşul supraaglomerat. Însuşi Tucidide s-a molipsit. El s-a vindecat, dar a spus că majoritatea victimelor mureau în mai puţin de nouă zile. Unii dintre supravieţuitori îşi pierdeau degetele de la mîini, de la picioare sau organele genitale. Alţii orbeau sau „îşi pierdeau complet memoria şi-i uitau cu desăvîrşire nu doar pe cei mai apropiaţi prieteni, ci uitau chiar cine erau ei înşişi”. Multe trupuri neînsufleţite zăceau neîngropate, dar „păsările şi fiarele care se hrănesc cu carne de om” se fereau de ele. Dacă vreuna îndrăznea să mănînce carnea infectată, murea şi ea.

Medicii şi cei care-i îngrijeau pe bolnavi piereau adeseori, astfel încît multe victime erau abandonate. Oricum, cei din breasla medicilor nu reuşeau să fie de prea mare ajutor, fiindcă nu se puteau pune de acord în privinţa celui mai bun tratament: „Unii au murit doar pentru că nu erau îngrijiţi, iar alţii au murit deşi primiseră toată grija ce li se putea da; şi nici nu s-a descoperit vreun remediu care, odată luat, să promită însănătoşirea sigură, fiindcă ceea ce-i făcea bine unuia îi făcea rău altuia”. Refugiaţii veniţi din zonele rurale „piereau ca muştele”. În magherniţele lor „abia dacă aveai loc să respiri” şi pretutindeni „zăceau îngrămădiţi laolaltă, muribunzii deasupra morţilor şi morţii deasupra muribunzilor”.

Dumnezeu s-a miluit nu numai de Vodă dar și de supușii lui și astfel catastrofa nu s-a produs. Candelabrele șiau încetat dansul sinistru și reprezentația a început, sfîrșindu-se în cele mai bune condiții. A doua zi întîmplarea a fost relatată de Karkaleki în «Buletinul Ofițial» al cărui redactor era.

Vodă, Karkaleki și Caragiale

Să ne spună însă marele Ion Luca Caragiale, cu amănunte, cine a fost acest Karkaleki, întemeietorul «presei politice române». În «Buletinul» lui, ziaristul făcea cronica modernă a Capitalei. În cuprinsul acestei rubrici, se pare foarte citită, el făcea și dările de seamă ale seratelor care se dădeau la Palat. Caragiale povestește: «Vodă, care ținea foarte mult să lumineze norodul, adusese cu mari cheltuieli de la Brașov vreo douăzeci de lăzi cu lumînări de spermanțet – primele lumînări de spermanțet care veneau în țară. Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului, Vodă dăduse la palat o serată cu noile lumînări. Succes enorm și Vodă încîntat».

A doua zi, îndată după apariția numărului din «Buletinul Ofiţial» cu darea de seamă asupra acestei minunate serate, se pomenește Karkaleki cu un dorobanț că-l cheamă în fugă mare la palat. Cum intră publicistul, Vodă sare de pe divan și, fără vorbă, sarț-parț cîteva palme și pe urmă trage-i pe spinare cu ciubucul.

- Știi pentru ce te-am bătut? – întrebă Voda ostenit.

- Nu, să trăești, Măria Ta! – îi răspunse amețit Karkaleki.

- Pentru că ești un ticălos!

- Ticălos, Măria Ta. Iartă-mă!

Și Caragiale trage concluzia: «E drept că întemeietorul presei noastre politice merită palmele și ciubucele. Nu fusese destul de clar și de entuziast în darea lui de seamă asupra lumînărilor de spermanțet și nu pomenise nimica despre suprimarea mucarilor. Pentru aceea a fost, după bătaie, dat în brînci afară de la Palat».

Așadar, Karkaleki se «stricase» rău de tot cu Vodă. A doua zi a fost reprezentația de la Teatru. Strigătul lui Karkaleki și darea de seamă asupra spectacolului, apăruta în «Buletinul Ofiţial», l-au împăcat cu Vodă, mai ales că darea de seamă vorbea mai mult despre lumînări decît despre piesă. Dar, înainte de «invenția» lumînărilor, cu ce se lumina teatrul? Cu ulei de rapiță!”.

Sursa: Art. „Cum a fost cu luminatul electric la Teatrul Național”, semnat Ioan Massoff, 21 aprilie 1937

Atenienii ştiau că înainte de război spartanii ceruseră sfatul oracolului lui Apollo, zeul medicinei, de la Delphi şi că li se promisese ajutorul. Pe cînd molima făcea ravagii, valorile atenienilor au început să se prăbuşească. Mulţi refugiaţi îşi ridicaseră corturile în templele oraşului, care erau acum pline de cadavre: „Lucrurile sacre şi sfinte îşi pierduseră cu totul semnificaţia”. Dacă nu mai era spaţiu în cripta propriei familii, oamenii confiscau pur şi simplu cripta altcuiva. Dacă vedeau un cadavru arzînd pe un rug funerar, ei „aruncau deasupra un alt cadavru pe care-1 tîrîseră pînă acolo şi apoi îşi vedeau de drum”. Atena era cuprinsă de spiritul „trăieşte acum şi vei plăti mai tîrziu” – sau poate niciodată. „Se gîndeau că era înţelept să se dedea unor distracţii rapide şi unor plăceri lesnicioase... Nimeni nu a rămas destul de hotărît încît să conceapă vreun plan cinstit şi generos, nefiind sigur că avea să apuce să-1 şi pună în practică”. Religia „nu-i făcea deloc să se înfrîneze, gîndindu-se că nici credinţa, nici necredinţa nu contau cîtuşi de puţin, fiindcă vedeau că toţi oamenii piereau deopotrivă”. Nici legea nu îi influenţa, „fiindcă moartea s-ar fi putut aşeza în calea dreptăţii”. Deosebit de îngrijorător era considerat recentul comportament libertin al unor femei, aşa că un magistrat a fost numit tocmai în încercarea de a le stăpîni.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Cartea de aur a Istoriei

Avram Iancu aparține întregii românități

(urmare din pag. 1)

Iar la mijloc, între cei doi, stătea pe cruce pe la miezul veacului dumnealui Ioan-Inochentie Micu-Klein, mucenic al creștinismului și al dreptății naționale, care din episcop și baron al Imperiului Austriac, a lăsat totul baltă în dorul Țării sale. S-a dus la Viena și la Roma, pentru a cîștiga drepturi românești, și a murit sărac lipit pămîntului, nu înainte de a-și vinde și crucea de aur de la gît pentru a avea bani de corespondență și, mai apoi, de îngropăciune.

Astfel de oameni au trăit în Ardealul nostru străbun și de la astfel de oameni și-a tras izvoarele de putere cel care avea să devină un izbăvitor al poporului. Pentru că Avram Iancu era pătruns de patimile milioanelor de români și cunoștea mai bine ca oricare altul că nu prin memorii, și suplice, și rugăminți va răsări soarele pentru populația majoritară a Ardealului, ci numai smulgînd lancea lui Horea! Altminteri, spița românilor era pe cale de dispariție. Altminteri, ne înghițeau vrăjmașii noștri de moarte, care ne maghiarizau pînă și numele pe crucile din cimitire. De această primejdie n-a fost ferit nici Iancu, pe vremea cînd era copil – atît în școala de la Zlatna, cît și în liceul catolic din Cluj, unde calificativele sale școlare erau de eminens: numele lui apare în certificate sub forma Abrahamus Jank. Bine că n-a ținut mult și bine că încă din prima tinerețe, pe cînd studia la Facultatea de Drept, Iancu și-a afirmat disprețul pentru aceste tentative de dezrădăcinare a sufletelor românești. Pentru că omul era providențial, avea încă de timpuriu conștiința misiunii sale istorice. Iar românii săi dragi l-au simțit de la început, era de-al lor, ridicat dintre ei, și după toate școlile domnești prin care trecuse ei îl chemaseră înapoi, pentru a-l lua drept lumină călăuzitoare. Și era nevoie de o astfel de lumină, fiindcă secolul se apropia de răscrucea cea mare în mai toate Țările bătrînului continent.

Cum era Iancu, ce fel de om se înfățișa el, cum se explică magnetismul ieșit din comun cu care polariza privirile și credințele românilor? Să mai răsfoim o pagină de memorialistică și să ne oprim la tabloul zugrăvit de un contemporan al său, marele ziarist care a fost George Bariț: ,,Iancu nicidecum nu a vînat popularitate, nu el a alergat după popor, ci acesta era fermecat de personalitatea lui, el alerga la Iancu. Da, Iancu nu a fost orator în sensul modern parlamentar, el nu știa ce sînt sofismele; vorbea foarte rar către mulțime; încă pare că-l vedem acum înaintea ochilor, că de cîte ori lua cuvîntul, în fața lui Iancu jucau razele unei inspirațiuni misterioase, de care nici el nu-și putea da seama, prin urmare în momente ca acelea era peste putință ca să nu răpească cu sine pe ascultători. Iancu – continuă Bariț – era și unul din junii cei mai frumoși ai timpului său, de statură întocmai cum se vede reprodus în publicațiunea «Românii din Munții Apuseni – Moții», iară cînd îl irita cineva, devenea teribil!”.

Însuflețită Adunare, nu este nici timpul și nici locul să mai zăbovim asupra fazelor Revoluției Române de la 1848. Voi, cei de aici, o știți mai bine decît istoricii și artiștii, pentru simplul motiv că trăiți printre sfintele sale relicve, iar înaintașii voștri direcți au făptuit-o. Nu mă îndoiesc că printre voi se află bătrîni care au avut cinstea de a-i apuca în viață pe alți bătrîni, care îl văzuseră pe Iancu viu, cutreierînd potecile munților cu fluiera lui de jale. Aici, în inima Transilvaniei noastre, lanțul generațiilor este fără întrerupere, din tată în fiu, de mii și mii de ani. Pentru că noi sîntem iarba, și sarea, și cumințenia pămîntului, noi sîntem Alfa și Omega, noi am fost descălecătorii Ardealului din vremuri imemoriabile, de cînd umblau pe pămînt Dumnezeu și Sfîntul Petru pentru a-și găsi loc de mînăstire într-o poiană fermecată. Astfel, supraviețuitori ai marelui război țărănesc de la 1784 au luat parte, neîndoielnic, și pe Cîmpia Libertății din Blajul anului 1848, acolo unde sosiseră români din toate unghiurile zării, de la tînărul Alexandru Ioan Cuza pînă la frații Iancu și Vasile Alecsandri, de la Alecu Russo pînă la Simion Bărnuțiu, Gheorghe Magheru și Avram Iancu. Și tot astfel,

supraviețuitori ai anului de foc 1848 au fost participanți sau martori direcți la Mișcarea Memorandistă, cum se cuvine să-l socotim și pe tribunul Axente Sever, care s-a stins din viață pe țărmul noului secol, la anul 1901, ca un emisar al zbuciumatelor fapte de eroism de odinioară. Și nu mai încape îndoială că cei mai longevivi părtași la anul 1848 au apucat să vadă minunea cea mare de la 1918, așa după cum unii dintre tinerii de atunci au avut de la Dumnezeu viață lungă și trăiesc și astăzi printre noi, cu pletele și bărbile colilii. Lucrarea firii n-are odihnă, verigile generațiilor se leagă între ele, oamenii se nasc, trăiesc și mor, într-o primenire naturală ca a florilor și copacilor, numai Patria rămîne eternă, cu rîurile și pășunile sale, cu dealurile și căldările munților săi, cu bolta înstelată care se arcuiește deasupra cimitirelor sătești și a bisericuțelor noastre fără prihană. O astfel de Patrie a slujit Avram Iancu, bunul, și frumosul, și atît de dăruitul Crăișor al Moților. Va rămîne pentru istorici o enigmă modul în care acest foarte tînăr avocat a izbutit să devină un general formidabil, aidoma lui Napoleon Bonaparte, la numai 24 de ani. Puțină lume știe că generalissimul austriac Radetzky (căruia Strauss îi închinase un marș nemuritor) i-a trimis lui Iancu al nostru o scrisoare prin care îl invita să scrie cîteva rînduri cu mînă proprie și să semneze, pentru ca aceste mărturii să fie trecute într-un album, alături de semnăturile celor mai vestiți generali austrieci. Pentru că junele slujitor al dreptului s-a priceput de minune să instruiască oștile de țărani în decurs de numai o lună de zile, să le disciplineze, și în fruntea lor, pe calul său de culoarea porumbului, să zdrobească în cîteva rînduri batalioanele de soldați profesioniști ale ungurilor. Și ele trebuiau zdrobite, de bună seamă, pentru că terorizau populația și practicau acel gen de crimă sadică, bestială, cu care ungurii ne-au mai „fericit” și în perioadele 1914-1918, 1940-1944 și, iată, 1989-1990. Însuși Avram Iancu notează într-un raport al său despre răzbunarea ungurească săvîrșită în iulie 1849 în comuna Mărișel: „N-a fost de ajuns că au omorît fără milă bătrîni, femei și prunci nevinovați, dar mai puneau și pe pruncii sugători lăsați cu viață la piepturile reci ale mamelor omorîte, pentru ca în modul acesta să-i omoare mai încet. Multe din aceste ființe nevinovate au mai fost aflate în viață după trei zile, cei mai mulți au suferit o moarte plină de torturi”. Așa după cum aprecia și vizionarul Nicolae Bălcescu, conducătorii ungurilor erau „proști și ciocoi”. Iar istoricul american Francis Bowen avea să scrie mai tîrziu, citez din memorie, că „revoluționarii unguri au

luptat curajos, dar degeaba, întrucît cauza lor a fost strîmbă și au urmărit împilarea românilor”. – „Ori vom fi exterminați, ori vom extermina” – spunea Kossuth referitor la raporturile dintre unguri și români. Era pe viață și pe moarte! Era trufia sangvinară a extremismului maghiar dintotdeauna, care numai de frică știe! Acesta a fost motivul pentru care românii din Transilvania au preferat să lupte alături de austrieci, împotriva ungurilor, care i-au disprețuit tot timpul și care înțelegeau să-și croiască libertatea lor trecînd peste cadavrele altora. Așa mai fac, din păcate, și acum.

Emoționantă rămîne scena depunerii armelor de către legiunile române, după înfrîngerea de către ruși și austrieci a insurgenților unguri. Momentul este descris de Alexandru Papiu-Ilarian și are ceva de o frumusețe antică: „Cu lacrimi în ochi – zice Ilarian – sărutîndu-și și strîngîndu-și în brațe armele cîștigate cu sîngele lor, iar nu căpătate de la guvern, le depun vitejii români. Mai cu seamă eroii din batalionul lui Axente, cînd depuseră armele în Blaj plîngeau nu numai ei, dar și prefectul și tribunii lor și storceau lacrimi tuturor privitorilor”...

De-acuma, Avram Iancu intrase în legendă. Menirea lui se înfăptuise, el izbutise în Ardeal ceea ce izbutise Tudor Vladimirescu în Muntenia: să trezească la viață conștiința națională! Faptele sale ulterioare ni-l arată ca pe un erou care supraviețuiește propriei sale legende. La 8 martie 1850 îl aflăm la Viena, unde rostește o alocuțiune în limba latină în fața tînărului împărat Franz Joseph. A refuzat toate decorațiile care i s-au propus. El nu se bătuse pentru jucării, ci pentru dreptățile neamului său obidit. În vara lui 1852, cînd același monarh venise să cerceteze Transilvania, mîndrul Crai al Moților nu i s-a mai arătat în cale, l-a ocolit, pentru că îi era limpede trădarea Casei de Austria. El era al treilea mare român trădat de habsburgi. Întîiul fusese Mihai Viteazul. Al doilea, Horea. Neîndoielnic, marea zdruncinare a sufletului acestui om de o aleasă noblețe și demnitate, a fost generată de scena dureroasă petrecută în temnița de la Alba Iulia, în același an 1852. Atunci, niște slujbași ai împăratului, cu aroganța aceea grosolană pe care numai nemții cu coadă și nemeșii aburiți de alcooluri știm că o au, l-au pălmuit pe marele tribun al românilor. Așa după cum și Gheorghe Șincai fusese pălmuit de un jandarm ungur. Așa după cum mii, zeci de mii, sute de mii de români cunoscuți sau anonimi au fost scuipați, pălmuiți, suduiți ca la ușa cortului, în Țara lor, de către toate liftele spurcate ale pămîntului. Obrazul curat și preacinstit al tînărului avocat și tribun a fost înroșit de mitocănia veneticilor. Omul

Corneliu Vadim Tudor, rostind un discurs fulminant în cadrul ceremoniilor de la Țebea

Cronicã de familie • Cronicã de familie

Bătrînul Arbore și crengile sale (I)

Zamfirache Ralli, născut prin 1769, a fost căminar şi sărdar în Moldova, în timp ce soţia lui, Smaranda, era fiica lui Dimitrie Arbore, ultimul descendent, prin femei, al vestitului Luca Arbore, hatman şi pîrcălab de Suceava sub domnia lui Ştefan cel Mare. În casa lui Zamfirache Ralli venea adesea în vizită marele poet Puşkin, pe vremea cînd acesta se afla exilat în regiunea Chişinăului. Pe acele meleaguri Puşkin a întîlnit-o pe Zamfira, personajul principal din poemul său, „Ţiganii“.

Ultimul fiu al lui Zamfirache Ralli, Constantin, a fost adoptat de bunicul său, Dimitrie Arbore. De aici provine numele de Ralli-Arbore. Cunoscînd în casa părinţilor săi pe Puşkin, Constantin Ralli-Arbore, tatăl lui Zamfir, şi-a apropiat ideile democrate ale marelui poet rus. Constantin era un om deosebit de cult. Ecaterina Stamo, mătuşa lui Zamfir, povestea adesea nepotului său: „El (Constantin – n.a.) citea mult şi scriitorii lui preferaţi erau Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, Condillac şi Byron; pe acesta îl ştia pe de rost şi-i plăcea să-l declame“. Într-o astfel de atmosferă şi-a trăit copilăria Zamfir Ralli-Arbore, născut la 14 noiembrie 1848, cel care avea să activeze în mişcarea revoluţionară şi în publicistica socialistă sub numele de Zamfir Arbore.

Tinereţe zbuciumată

Strănepotul hatmanului a manifestat interes pentru ştiinţă, înscriindu-se la Academia de Medicină din Petersburg, unde nu a rămas însă mult timp; membru al mişcării revoluţionare a studenţilor, abia împlinise 20 ani cînd a fost închis la Petropavlovsk – „groaznica fortăreaţă“, de unde a „ieşit abia peste trei ani şi jumătate, zdrobit fiziceşte, reumatizat şi nervos“, cum avea să noteze mai tîrziu. Deportat în octombrie 1871 în Siberia, a reuşit să evadeze şi, bolnav, a ajuns în Elveţia, unde a desfăşurat o prodigioasă activitate revoluţionară. Sacrificînd zestrea soţiei sale, a înjghebat la Zürich o tipografie în care, împreună cu o seamă de studenţi cu aceleaşi convingeri, scria şi edita manifeste şi broşuri militante. Printre alţii, a avut legături cu Bakunin, prin intermediul căruia devenise membru al Internaţionalei I.

După cîtva timp s-a stabilit la Geneva, unde a înfiinţat o altă tipografie. Aici a redactat broşura intitulată „Istoria mişcării comuniste din 1871”, citită de mulţi şi apreciată de către foştii comunarzi Lefrancais şi Arthur Arnould, care emigraseră în Elveţia. Cu savantul francez Élisée Reclus (1830-1905), fost comunard şi el, de asemenea emigrat în Elveţia, a stabilit o trainică prietenie şi colaborare, furnizîndu-i material despre România.

Zamfir Arbore nu s-a ocupat numai cu tipărirea literaturii revoluţionare, ci şi cu difuzarea ei clandestină. Astfel, în 1873, el a venit la Iaşi, unde l-a cunoscut pe tînărul student socialist Eugen Lupu, cu care a organizat transportul literaturii revoluţionare peste Prut. A revenit în România în timpul războiului din 1877, fiind găzduit de către prietenul său Nicolae Codreanu, care locuia pe atunci la Bucureşti, într-o cameră mică de pe strada Teilor nr. 17. În toate colţurile odăii se aflau colete cu manifeste şi broşuri. Aici veneau ofiţeri ruşi, mai ales medici militari cu care cei doi se

cunoşteau din anii studenţiei şi prin intermediul cărora materialele erau difuzate.

Curînd însă agenţii au dat de urma lor... Într-o seară de toamnă a anului 1878, Arbore stătea de vorbă cu Codreanu cînd în cameră a intrat un inspector de poliţie. Aducea o „poftire“ din partea prefectului de poliţie, Radu Mihai, care le-a comunicat că autorităţile ţariste cereau extrădarea lor. Dar la intervenţia lui C. A. Rosetti şi cu ajutorul socialiştilor dr. Sergiu şi dr. Stăuceanu –medici la spitalul de copii – cei doi revoluţionari au fost puşi la adăpost.

Nume conspirativ: Aivaza (1)

Din scrierile sale şi mai ales din bogata-i corespondenţă se poate stabili rolul important pe care l-a avut Zamfir Arbore în perioada de început a mişcării socialiste din România. Deşi se afla în Elveţia, întreţinea legături strînse cu Nicolae Codreanu, dr. Russel, Constantin Dobrogeanu-Gherea etc. De acolo a trimis prietenilor de idei din România „Capitalul” lui Kari Marx. „Eu v-am trimis. L-aţi primit?”, întreba el într-o epistolă pe unul din tovarăşii săi din ţară. Dintr-o altă scrisoare a sa, rezultă că expediase două broşuri: „Das Kapital und die Arbeit” („Capitalul şi munca”), a lui Most şi „Quintesenz des Sozialismus” („Chintesenţa socialismului”), de prof. Scheffel. El îşi asigura prietenii că în curind avea să le trimită lucrarea intitulată „Capitalul”, a italianului Caffiero, care fusese bine primită chiar de Marx şi pe care el o găsea „mult mai bine scrisă decît broşura lui Most“.

În 1879, Arbore s-a aflat printre participanţii la prima consfătuire pe ţară a socialiştilor români. Împreună cu C. Dobrogeanu-Gherea şi fraţii Nădejde a desfăşurat o intensă activitate publicistică. În 1880 a apărut primul număr al revistei sugestiv intitulate „România viitoare“, editată de către cercurile socialiste din România. Arbore a făcut parte din grupul celor care s-au ocupat nemijlocit de apariţia revistei. Folosind multele sale cunoştinţe şi relaţii, Zamfir Arbore a contribuit într-o mare măsură la asigurarea unor colaborări de prestigiu din străinătate. Amintim pe fraţii Élisée și Elie Reclus, iar Xavier de Rioard –scriitor şi publicist francez de stînga – îi răspundea afirmativ invitaţiei de a colabora la revistă. În legătură cu proiectata apariţie a aceleiaşi publicaţii, din Elveţia soseau aceste rînduri: „Am aflat cu cea mai vie bucurie, noi, socialiştii ucraineni din Geneva, despre editarea în curînd a «României viitoare». Noi vedem în românii socialişti tovarăşi de două ori: nu numai socialişti, dar şi vecini, de ajutorul cărora nu ne putem lipsi în munca din ţara noastră pentru poporul nostru“. Ajuns la acest punct, cercetătorul istoric de astăzi constată cu oarecare uimire că, deşi părăsise complet ideile anarhiste ale lui Bakunin, deşi a adus o însemnată contribuţie în munca de răspîndire şi popularizare a literaturii marxiste, de consolidare a primelor organizaţii socialiste, Arbore nu s-a încadrat în mod organizat în mişcarea socialistă de la noi. Aceasta nu l-a împiedicat însă să rămînă un socialist romantic, un mare iubitor de oameni. Spre sfîrşitul Secolului XIX, ca redactor la „Românul“ şi mai apoi la „Telegraful român“, a continuat să întreţină legături cu mişcarea socialistă şi conducătorii săi. În casa lui Zamfir Arbore veneau adesea, la o discuţie în jurul samovarului cu ceai: Constantin Stere, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, A. Frunză, iar în anii de început ai secolului trecut, figuri marcante ale mişcării muncitoreşti, precum I.C. Frimu, Oh. Cristescu, C. Racovski, N.D. Cocea etc. Arbore întreţinea strînse legături cu conducătorul revoluţionarilor bulgari, Hristo Botev. În sfîrşit, el cunoştea personal pe marii scriitori ruşi Tolstoi, Korolenko, Gorki... În 1904, Giers, reprezentantul Rusiei în România, atrăgea atenţia preşedintelui Consiliului de Miniştri, D. A. Sturdza, că „un nou transport considerabil (de literatură revoluţionară –n.a.) a fost recent primit de d. Arbore“. Diplomatul ţarist arăta că „broşurile vor fi expediate prin pachete mici agenţilor d-lui Ralli-Arbore din Galaţi şi Iaşi, pentru a fi ulterior expediate în Rusia“.

Scrisoarea lui Arbore cuprinzînd aceste informaţii precizează că la Iaşi exista un cerc socialist. El scria: „Propun cercului, îndeosebi fraţilor Nădejde, să întreprindă traducerea uneia dintre aceste broşuri, adică sau cea a lui Most sau a lui Caffiero. Eu, la rîndul meu, mă angajez să procur banii pentru tipărirea unei asemenea lucrări în număr de 2.000 de exemplare“. După sosirea lui în România, Codreanu îi scria lui Russel că „Aivaza (nume conspirativ al lui Arbore – n.a.) năzuieşte şi se gîndeşte foarte serios la acelaşi lucru la care ne gîndim şi noi: formarea în România a unui partid socialist“, şi că el „va aduce o foarte bună bibliotecă şi o tipografie franceză, care prea lesne s-ar putea transforma în românească“.

1905. Luptătorii de pe baricadele revoluţiei burghezo-democratice din Rusia sufereau din cauza lipsei de arme. La Prisăcani, aproape de Prut, s-a confiscat o ladă cu armament. Erau vreo sută de pistoale Browning şi Mausser... Arbore a aflat, s-a prezentat la ministrul de Interne şi i-a spus: „Domnule ministru, mi-aţi făeut o mare pagubă, mi-aţi confiscat arme, care au grabnică destinaţie. Vă rog, sînt gata să le plătesc. Nu plec pînă nu mi le vindeţi!“. Şi le-a căpătai înapoi, după care au fost „predate îndată şi trimise la destinaţie, fără alte incidente“.

În casa lui Zamfir Arbore, potemkiniştii refugiaţi pe teritoriul nostru au găsit o ospitalitate caldă. Au găsit pîine, cărţi şi prietenie. Soţiei bîtrînului Arbore, Ecaterina, potemkiniştii îi spuneau „mămuca“. A. K. Matuşenko, conducătorul grupului de răsculaţi, plecase în Elveţia. De acolo i-a trimis lui Zamfir o scrisoare; „N-am cuvinte să-ţi spun cît de mult te iubesc. Pentru întîia dată văd că un om poate iubi un altul atît de mult. Aş vrea și eu să învăţ a iubi pe oameni, aşa cum îi iubeşti d-ta“. Iar la începutul anului 1907, Matuşenkor, într-o scrisoare trimisă din Paris, amintea cu drag de familia lui Arbore, de „chipurile lor senine, fără minciună și fără înşelăciune“. Întors în Rusia ţaristă, a fost prins şi împuşcat.

Septembrie 1914. Partidul Social-Democrat din România a sărbătorit împlinirea a 50 ani de la întemeierea Internaţionalei I. Zamfir Arbore, fost membru al ei, a participat, ca invitat de cinste, la adunarea festivă. În aplauzele entuziaste ale publicului, Arbore a rostit un salut fierbinte. (va urma)

„M AGAZIN ISTORIC”

OVESTI ADEVARATE p

Favoritul împărătesei (I)

Înnoirile introduse de ţarul Petru Mare în viaţa marelui Imperiu rus nemulţumiseră profund pe moşierii ultra-conservatori şi pe ierarhii bisericii, care urzeau împotriva lui nenumărate comploturi.

Dialog în umbra eşafodului

La una din asemenea uneltiri a participat şi un arcaş din garda personală a suveranului. Arestat, judecat şi condamnat la moarte împreună cu ceilalţi acuzaţi, el păstră o tăcere plină de mîndrie în tot cursul procesului, iar în dimineaţa execuţiei întîmpină, cu demnitate, ultimele formalităţi înainte de spînzurare, în vreme ce superiorii săi – care-l atrăseseră în complot – se comportară lamentabil, cerşind milă guvernatorului închisorii şi tîrîndu-se la picioarele soldaţilor din plutonul de pază.

astăzi i-ar fi diagnosticat o demenţă precoce. Se pare însă că nici Ecaterina, în ciuda severei educaţii primite în Germania, nu era ceea ce se numeşte „uşă de biserică“. Soţii Ciogiokov, însărcinaţi de către Elisabeta cu supravegherea viitoarei ţarine, dădeau de înţeles că aceasta se consola de suferinţele îndurate şi menţionau cu insistenţă numele chipeşului curtean Serghei Saltîkov. Unii clevetitori au atribuit lui Saltîkov paternitatea băiatului pe care Ecaterina îl născuse la 20 septembrie 1754 şi care primise numele de Pavel. În memoriile sale, Ecaterina însăşi recunoaşte aproape pe faţă acest lucru. Fapt este că, la scurtă vreme după venirea pe lume a viitorului ţar Pavei I, fermecătorul Saltîkov fu trimis la Stockholm, sub pretextul de a aduce la cunoştinţă monarhilor suedezi vestea cea bună.

îngrijirile date într-un lazaret de campanie, fusese trimis în convalescenţă la St. Petersburg. Fermecată de înfăţişarea tînărului locotenent, Ecaterina se informă la doamnele de companie cine era acest Orlov. Amănuntele pe care Ie căpătă erau deosebit de interesante. Ofiţerul era cunoscut la Petersburg, unde nimeni nu-i punea la îndoială curajul şi dibăcia sa în mînuirea armelor; în schimb două categorii de tentaţii exercitau asupra lui o forţă de atracţie irezistibilă: băuturile alcoolice tari şi femeile frumoase din înalta societate. Se povestea că, odată, băuse într-o singură oră patru litri de schnaps, capturat de la nemţi, iar la un bal dat în palatul cneazului Kurakin, golise, dintr-o singură răsuflare, un lighean plin cu votcă, după care se bătuse în duel cu un maior, ucigîndu-l printr-o măiastră lovitură de spadă. Se mai spunea că o cucerise pe soţia lui Kurakin, „frumoasa Elena”, cum o botezase aristocraţia petersburgheză.

Întîmplător, Petru asista şi el la execuţie. Remarcînd calmul şi curajul cu care arcaşul urca treptele eşafodului, ţarul întrerupse desfăşurarea execuţiei şi dădu ordin să-i fie adus prizonierul.

– Te căieşti de nesăbuirea pe care ai făptuit-o, ridicînd mîna împotriva mea? – îl întrebă Petru cel Mare. Arcaşul înălţă din umeri!

– Acu, ce-am făcut nu se mai poate desface, Măria Ta. Nu trebuia să mă vîr în sfada celor mari şi puternici. Am fost un prost... și prostia costă scump!

Se zice că, auzind cuvintele acestea, ţarul ar fi izbucnit în hohote de rîs; hotărî apoi să-l ierte pe vinovat, care fu eliberat şi dobîndi chiar o mică slujbă la intendenţa armatei, unde n-o duse el prea rău de vreme ce izbuti să-şi dea fiul – Grigori – la şcoala de ofiţeri. Acesta urcă treptele ierarhiei militare pînă la gradul de locotenent-colonel şi avea, la rîndul său, cinci feciori: Ivan, Grigori, Aleksei, Feodor şi Vladimir. Toţi cinci deveniră ofiţeri şi se remarcară prin forţă, îndrăzneală şi pricepere în mînuirea armelor. Dar cel care purta numele tatălui îi întrecu pe ceilalţi: înalt, de o putere fizică cu totul excepţională şi cu o înfăţişare de o uimitoare frumuseţe, Grigori fusese poreclit încă din adolescenţă „uriaşul cu chip de înger“. Mulţi ani în şir, el avea să joace un rol neobişnuit pe scena istoriei ruse din Secolul al XVIII-lea.

Soţia marelui duce

Ca fiu al lui Aleksei şi al prinţesei Charlotte de Blankenburg, nepotul Elisabetei I – pe nume Petru – era moştenitor al tronului şi purta titlul de mare duce. În afară de nume, între acesta şi Petru cel Mare nu era nici o asemănare. Bolnăvicios din fire şi arţăgos, distracţia preferată a marelui duce era să-i scoată din minţi pe cei din preajmă şi, în primul rînd, pe tînăra lui soţie. Ecaterina Alekseevna, cum i se spunea cu deferența cuvenită la curtea din St. Petersburg – a doua capitală a ţării – nu era rusoaică: vlăstar al familiei princiare von AnhaltZerbst, venise din Germania la vîrsta de 15 ani.

Jignită fără încetare de soţul ei, Ecaterina se prefăcea a nu lua în seamă glumele de prost gust ale lui Petru; sub stăpînirea ei de sine se ascundea o mare ambiţie: aceea de a se vedea împărăteasa Rusiei. De dragul acestei perspective, suporta toate umilinţele din partea marelui duce, căruia, după toate probabilităţile, medicii de

Bîrfelile nu se potoliră însă. Se zvoni că în inima Katinkăi (cum îi spuneau prietenii intimi marii ducese) locul lui Serghei fusese luat de un nou favorit, frumosul conte polonez Stanislas-August Poniatowski. Ea dădu din nou naştere unui copil şi din nou se luară măsuri pentru îndepărtarea presupusului tată, contele fiind invitat să se înapoieze în Polonia. Despărţirea fu dureroasă, iar Ecaterina, cu toată iscusinţa ei de a-şi disimula sentimentele, nu-şi putu ascunde jalea; ambasadorul Franţei în Rusia notă în jurnalul său: „Marea ducesă nu-l are decît pe Poniatowski în minte şi în inimă...“. Cam tot pe atunci, marele duce Petru fu cuprins de o nemărginită admiraţie faţă de Frederic II, regele Prusiei, cu care Rusia se afla în război. Nu se sfii să atîrne la loc de cinste, în apartamentul său personal, portretul monarhului german; merse atît de departe încît îşi obligă prietenii să înalţe paharul, bînd în sănătatea primejdiosului duşman al ţarinei Elisabeta, fiica lui Petru I.

Brusca manie filoprusacă a lui Petru contribui la întîlnirea dintre Ecaterina şi Orlov. Contele von Schwerin, unul dintre aghiotanţii regelui Frederic, fusese făcut prizonier în cursul unei lupte. Marele duce se grăbi să-l viziteze, exprimîndu-şi regretul faţă de situaţia în care se afla contele şi asigurîndu-l că, dacă s-ar fi aflat el pe tron, Rusia ar fi fost aliata Prusiei. Pentru a-i demonstra bunele sale sentimente, Petru îl invită pe von Schwerin la palatul imperial. Cum totuşi oaspetele era prizonier de război, el fu însoţit de un paznic personal, care avea mai mult rol de aghiotant. Katinka privea întîmplător pe fereastră exact în clipa cînd prusianul şi pazniculaghiotant – un locotenent în ţinută de gală – intrară în curtea palatului. Ofiţerul rus, înalt şi voinic, cu un chip ce amintea de îngerii pictaţi de artiştii Renaşterii italiene – nu era altul decît Grigori Orlov.

1 contra 97

Cum de căpătase nepotul arcaşului o slujbă atît de paşnică? Explicaţia era simplă: în bătălia de la Zorndorf, Orlov fusese rănit de trei ori, „dar continuase să se bată ca un leu“, după cum suna citarea lui pe ordinea de zi. Nu părăsise raidurile regimentului său, pînă ce, istovit de o puternică hemoragie, nu se prăbuşise în nesimţire. După

Dar cîte nu se spuneau pe socoteala lui? Ceea ce impresiona în mod deosebit opinia publică era forţa sa herculeană. Se şoptea că, la prima lor întîlnire, Elena Kurakina şi Orlov fuseseră surprinşi de generalul Suvaiov, care suspina şi el prin preajma seducătoarei cneaghine. Furios pe succesul locotenentului, generalul trimisese 97 de lachei, pentru a da insolentului tînăr o lecţie de bună-cuviinţă. Ciocnirea avusese loc într-unul din parcurile oraşului; luptînd de unul singur împotriva tuturor, „uriaşul cu chip de înger“ ieşise învingător, omorînd, rănind sau punîndu-i pe fugă pe agresori. Toate aceste poveşti o impresionară puternic pe Katinka. Orlov îi fu prezentat în vara anului 1759: ea avea 30 de ani, el 25. Pentru a-l ţine în preajma sa, Ecaterina recurse la generalul Suvaiov, patronul celor 97 de lachei, convingîndu-l să-l ia pe Orlov ca aghiotant. Nefericitul rival la inima Elenei acceptă, spunînduşi că în ochii locotenentului o mare ducesă va avea prioritate asupra unei cneaghine. Ceea ce se şi întîmplă, spre satisfacţia tuturor părţilor interesate, cu excepţia „frumoasei Elena“.

Pe ce se baza legătura care a luat naştere între Ecaterina şi Grigori? Oare numai pe dragoste –o dragoste „pură şi năvalnică“, aşa cum o zugrăvesc şi astăzi autorii de evocări romanţate, o dragoste care trecea peste diferenţele de rang, de vîrstă, de avere şi de educaţie? Istoricii autentici – prea puţin înclinaţi să facă concesii iubitorilor de senzaţional – sînt mai severi faţă de tînărul cuplu. Deşi nici printre ei nu s-a stabilit o unanimitate absolută de păreri, cei mai mulţi consideră că, pentru Ecaterina, relaţia cu Orlov n-a însemnat numai o evadare sentimentală, ci şi mijlocul de a realiza o primă etapă dintr-un plan complex pentru acapararea puterii. Nu este exclus, susţin unii, ca marea ducesă să se fi gîndit la un complot al ofiţerilor împotriva ţarinei Elisabeta. Evenimentele ce au urmat şi în cadrul cărora armata a jucat un rol hotărîtor, confirmă în oarecare măsură această teză. Cît despre Orlov, este incontestabil că, pe lîngă reala sa afecţiune pentru Ecaterina, ceea ce l-a aruncat în braţele ei a fost o mare ambiţie, sau mai precis cîteva mari ambiţii şi anume de a înscrie printre „performanţele“ sale o pradă de rangul marii ducese; de a deveni curtean şi, în această calitate, de a avea acces la manevrele de culise, caracteristice pentru politica vremii; în sfîrşit, de a se face necesar viitoarei ţarine şi, poate, chiar de a ajunge un fel de „prinţ consort“.

Dar nici un document nu a înregistrat gîndurile, visurile şi proiectele celor doi „îndrăgostiţi“ în ziua de 25 decembrie 1761, cînd cneazul Trubeţkoi, ieşind cu ochii înlăcrimaţi din iatacul împărătesc, a vestit celor îngrămădiţi în anticameră:

– Maiestatea Sa Imperială Elisabeta Petrovna a adormit întru Domnul. Dumnezeu să aibă în sfînta lui pază pe prea slăvitul nostru suveran, Ţarul Petru II. Odată cu el urcă pe tronul Rusiei şi Ecaterina. (va urma) V.

Ecaterina cea Mare

Petru cel Mare

Petru al III-lea

Cum i-am înarmat pe ruși

(urmare din pag. 1)

„În mai puțin de un an de la începutul războiului, Rusia a reconstruit comerțul cu componente critice prin direcționarea acestora prin țări precum Armenia și Turcia. Autoritățile de reglementare din SUA și Europa au încercat să colaboreze pentru a reduce exportul de chip-uri către Rusia, fără rezultat. Producția militară reactivată a Rusiei este îngrijorătoare, deoarece Moscova a folosit artileria pentru a lovi soldații ucraineni pe linia frontului, iar rachetele pentru a ataca rețeaua electrică și alte infrastructuri critice și pentru a teroriza civilii din orașe. Oficialii se tem că stocurile crescute de rachete ar putea indica o iarnă deosebit de grea și rece pentru cetățenii ucraineni. Între timp, Pentagonul lucrează pentru a găsi modalități de a ajuta ucrainenii să doboare mai bine rachetele și dronele trase de Rusia asupra țintelor civile din Kiev și țintelor militare din întreaga țară. Pentagonul a furnizat sisteme de apărare aeriană Patriot și a convins aliații să furnizeze muniție de apărare antiaeriană S-300, iar ambele s-au dovedit eficiente. De asemenea, a furnizat și alte sisteme de apărare antiaeriană, cum ar fi sistemul Avenger și sistemul de apărare aeriană Hawk. Dar Ucraina nu are suficiente sisteme de apărare aeriană pentru a acoperi întreaga țară și trebuie să aleagă teritoriile pe care le apără. Un bagaj crescut de rachete ar putea copleși apărarea antiaeriană a țării, au spus oficialii ucraineni.

În octombrie 2022, Statele Unite au adunat oficiali internaționali la Washington într-un efort de a întări sancțiunile asupra economiei ruse. La acea vreme, oficialii americani au spus că opinau că sancțiunile și controalele la export funcționează în parte pentru că descurajează țările să trimită microcipuri, plăci de circuite, procesoare de computer și alte componente necesare pentru armamentul ghidat de precizie, precum și componentele necesare pentru motoarele diesel, elicoptere și tancuri. Dar Rusia s-a adaptat rapid cu propriile sale eforturi pentru a asigura aprovizionarea cu piesele necesare. Astăzi, oficialii ruși și-au refăcut economia pentru a se concentra pe producția de apărare. Cu veniturile provenite din prețurile ridicate la energie, serviciile de securitate și Ministerul Apărării din Rusia au reușit să introducă contrabanda microelectronică și alte materiale occidentale necesare pentru rachetele de croazieră și alte arme cu ghidare de precizie. Ca urmare, producția militară nu numai că și-a revenit, ci a și crescut. Înainte de război, a spus un înalt oficial occidental al apărării, Rusia putea produce 100 de tancuri pe an; acum produce 200. Oficialii occidentali cred, de asemenea, că Rusia este pe cale să producă două milioane de obuze de artilerie pe an –dublu față de cantitatea pe care serviciile de informații occidentale estimaseră inițial că ar putea-o produce Rusia înainte de război. Ca rezultat al impulsului, Rusia produce acum mai multă muniție decît Statele Unite și Europa. În general, Kusti Salm, un înalt oficial al ministerului eston al apărării, a estimat că producția actuală de muniție a Rusiei este de șapte ori mai mare decît cea a Occidentului.

Costurile de producție ale Rusiei sînt, de asemenea, mult mai mici decît cele ale Occidentului, în parte pentru că Moscova sacrifică siguranța și calitatea în efortul său de a construi arme la un cost mai ieftin, a spus Salm. De exemplu, o țară occidentală alocă între 5.000 și 6.000 de dolari pentru a produce un cartuș de artilerie de 155 de milimetri, în timp ce Rusia alocă aproximativ 600 de dolari să producă un obuz de artilerie de 152 de milimetri. Cu toate acestea, Rusia se confruntă cu unele deficiențe. Nu are stocuri uriașe de rachete, deși are mai multe tipuri de rachete – cum ar fi racheta de croazieră lansată de aer Kh-55 – acum decît avea la începutul războiului, potrivit rapoartelor de informații.

În cazurile în care Rusia are nevoie de o anumită componentă, controalele la export pot opri producția. Dar cipurile necesare pentru a face cîteva sute de

rachete de croazieră ar încăpea în cîteva rucsacuri, ceea ce face ca evitarea sancțiunilor să fie relativ simplă, a spus Alperovitch. Oficialii americani au spus că pot încetini, dar nu pot împiedica Rusia să introducă ilegal piesele de care are nevoie pentru producția de rachete și că nu este realist să credem că Moscova nu va reacționa la restricțiile americane. Un mod în care Rusia s-a adaptat este prin expedierea componentelor către țări terțe, apoi redirecționarea lor înapoi în Rusia, potrivit Departamentului de Comerț. «Deoarece controalele aveau un impact real, guvernul rus nu s-a limitat la a arunca prosopul. Rușii au devenit din ce în ce mai creativi cu încercările lor de evaziune»”.

Nu mă pot abține să nu comentez. Domnii ăștia care acum se miră nevoie mare de creativitatea rușilor de a se adapta situațiilor grele sînt probabil născuți ieri sau extrem de incompetenți. Măi, oameni buni, păi voi nu cunoașteți capacitatea celor din zona asta de a găsi soluții la probleme care pentru voi sînt de nerezolvat. Americanilor, care sînteți voi americani (sic), noi trăim aici, în frontiera civilizației occidentale, de 2000 de ani. Au trecut peste noi valuri de dușmani care mai de care mai fioroși și neam descurcat cu toți. „Descurcatul” ăsta e ceva ce noi avem în sînge, iar pentru voi e intraductibil. În materie de supraviețuire vă putem da lecții că doar v-am apărat traiul bun și leneș atîtea sute de ani ca să puteți voi să ne rîdeți superior în față că sîntem niște țărani needucați pe care voi trebuie să-i învățați să se comporte. Iată unde v-a adus atitudinea asta și unde ne-a adus și pe noi că acum sîntem în barca voastră. Sînteți atît de aroganți și de convinși că le știți pe toate că nu ne cereți sfatul, fiindcă dacă o făceați v-am fi explicat ce se putea întîmpla. Să continuăm însă articolul naivilor de peste Ocean. „Oficialii americani și europeni au colaborat cu băncile pentru a dezvolta un sistem de avertizare care să alerteze guvernele cu privire la posibile încălcări ale sancțiunilor. Pînă acum băncile americane au alertat guvernul SUA cu privire la 400 de tranzacții suspecte. Departamentul de Comerț a putut să folosească o treime din aceste rapoarte de activitate suspectă în investigațiile sale. Pe 31 august, Departamentul Comerțului a acuzat trei persoane că au participat la o rețea de achiziții ilegale din Rusia. Unul dintre cei trei, Arthur Petrov, cetăţean ruso-german, a fost arestat şi acuzat de Departamentul de Justiţie pentru încălcarea controlului exporturilor. Domnul Petrov este acuzat că a achiziționat microelectronice de la exportatori din SUA în scopul de a le trimite în Cipru, Letonia sau Tadjikistan. Odată ajunse acolo, alte companii au ajutat să trimită componentele mai departe, ajungînd în cele din urmă spre Rusia. Una dintre provocările pentru guvernul SUA este că Rusia nu are nevoie de cipuri de ultimă generație care sînt mai ușor de urmărit, ci de cipuri de marfă care pot fi folosite într-o gamă largă de activități, nu doar de rachete ghidate. «Ne îngreunează munca, deoarece există o mulțime de țări în care este legal și total în regulă să vindem acele cipuri în scopuri comerciale legitime», a spus Axelrod. «Problema este atunci cînd acele cipuri sînt apoi deturnate și expediate în Rusia». Oficialii americani și occidentali spun că există și vești bune”. Ia, care sînt alea?

Citez din NYT: „Producția rusă încă nu ține pasul cu cît de repede arde armata muniție și uzează echipamentul. De exemplu, deși Rusia este pe cale să producă două milioane de cartușe de muniție pe an, anul trecut a tras aproximativ 10 milioane de cartușe de artilerie. Acest lucru a determinat Moscova să caute cu disperare surse alternative pentru a-și crește stocurile, cel mai recent încercînd să încheie un acord de arme cu Coreea de Nord, au declarat oficiali americani și occidentali. Deși Moscova a avut succes în contrabanda cu procesoare și plăci de circuite, se confruntă cu o penurie de propulsoare pentru rachete și explozibili de bază, material care poate fi mai greu de introdus ilegal decît plăcile de circuite. Este posibil ca aceste lipsuri să constrîngă Moscova dacă încearcă să intensifice producția de muniție, rachete sau bombe. Creșterea producției militare a Rusiei a avut, de asemenea, un mare cost pentru economia rusă, în special pe măsură ce ratele dobînzilor cresc în țară. Sancțiunile au afectat sănătatea generală a economiei ruse, iar depășirea interdicțiilor de export din Vest nu a fost ieftină,

Implementarea Planului Național de Redresare și Reziliență – un dezastru

Planul de Redresare și Reziliență reprezintă cea mai importantă sursă comunitară de finanțare pentru prioritățile investiționale și reformele necesare pentru redresare și creștere sustenabilă, corelate tranziției verzi și digitale avute în vedere de Comisia Europeană și aplicabile fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Inclusiv investițiile din bugetul de stat – aferente acestui an – au ca sursă de cofinanțare granturile incluse în Planul Național de Redresare și Reziliență. Din păcate, implementarea Planului Național este un adevărat dezastru. În mod concret, pînă acum, România nu a accesat nici un euro din Planul Național de Redresare și Reziliență. Neatingerea țintelor asumate corespunde cu retragerea finanțării PNRR pentru investiții extrem de importante pentru România. Astfel, se pierd fondurile alocate pentru:

• Realizarea de împăduriri (se pierd aproximativ 250 de milioane de euro);

• Realizarea de spitale (se pierd aproximativ 700 de milioane de euro pentru spitalele Buftea, Constanța, Arad, Brașov, Alba Iulia, Dimitrie Gerota);

• Realizarea de stații de încărcare mașini electrice, inclusiv pe autostrăzi (se pierd aproximativ 90 de milioane de euro);

• Realizarea a 1.800 de laboratoare de informatică;

• Achiziția a peste 1.500 de microbuze școlare. Întrebarea de bun simț care se pune este: oare răspunde cineva pentru aceste sume de bani pe care România le pierde, în timp ce fiecare dintre noi contribuie la bugetul Uniunii Europene?

În logica după care a funcționat clasa politică de la guvernare în ultimii 33 de ani, răspunsul este foarte simplu: nu va răspunde, probabil, nimeni!

Ec. ing. VICTOR CAŢAVEI, Senior Expert Strategii Economice

au spus oficialii americani și occidentali. Un înalt oficial occidental al apărării a spus că Rusia a realocat aproape o treime din economia sa comercială către producția de arme. Țara se confruntă cu o penurie de forță de muncă care ar putea face și mai greu de realizat cîștigurile industriale suplimentare. Rusia a redus atacurile asupra rețelei energetice a Ucrainei în timpul verii. Dar, pe măsură ce temperaturile scad, unii analiști ucraineni și occidentali și oficiali guvernamentali cred că Rusia ar putea reînnoi campania teroristă de la Kiev, în speranța că va slăbi voința ucrainenilor de a lupta. Oficialii americani speră că furnizarea constantă de muniție de apărare aeriană și un ajutor suplimentar pentru îmbunătățirea modului în care Ucraina interceptează atacurile rusești ar putea ajuta la contracararea unui baraj întărit de rachete. Și apărarea ucraineană s-a întărit – în unele situații. «Ucrainenii au devenit mai buni în apărarea infrastructurii și construirea de apărare în jurul centralelor lor electrice și al rețelelor electrice critice. Au devenit mai buni în a remedia și a se asigura că impactul întreruperilor de curent și al altor întreruperi de utilități nu este la fel de dur”, a spus Salm.

După cum puteți vedea, sancțiunile europene nu au afectat economia rusă aproape deloc, ba au mai dus și la creșterea producției de armament a inamicului. Cum ar spune nenea Iancu, „Bravos America, halal să-ți fie!”.

A ctualitatea pe scurt

 Autorităţile indiene au anunţat că fac eforturi pentru a limita un focar de Nipah, un virus rar transmis de la animale la oameni şi care provoacă, printre altele, o puternică febră cu o rată ridicată a mortalităţii. Epidemiile provocate de acest virus sînt rare, dar Nipah a fost inclus de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) – alături de Ebola, Zika şi Covid-19 – ca fiind una dintre numeroasele boli care merită să fie cercetate cu prioritate din cauza potenţialului lor de a provoca o epidemie globală. Nipah se transmite în general la oameni prin intermediul animalelor sau al alimentelor contaminate, dar poate fi transmis şi direct între oameni. Nu există un vaccin împotriva virusului Nipah. Pacienţii se confruntă cu o rată de mortalitate cuprinsă între 40% şi 75%, potrivit OMS.  Cele mai bune drumuri nu sînt întotdeauna și cele mai sigure și se întîmplă ca unele țări cu o infrastructură rutieră de calitate să aibă mai multe accidente fatale, arată datele unui studiu. Nu e cazul României, care e în coada clasamentului și la calitatea, și la siguranța șoselelor. Global Competitiveness Report 2019, publicat de Forumul Economic Mondial, este ultimul studiu despre calitatea drumurilor realizat înainte de pandemia de Covid-19. Sondajul a arătat că țările din vestul Europei sînt percepute ca avînd cea mai bună infrastructură rutieră de pe continent. Est-europenii, în schimb, au o părere proastă despre șoselele din țările lor. Olanda (media 6,4) este urmată în topul calității drumurilor din Europa de Elveția (6,3), Austria (6), Portugalia (6), Spania (5,7) și Croația (5,6). În topul mondial, Olanda e depășită doar de Singapore (6,5). Pe locul trei se află Elveția, urmată de Hong Kong (6,1) și Japonia (6,1). Cele mai proaste drumuri din Europa sînt și printre ultimele din lume: Malta (3,3) – locul 106 din 141 la nivel global, Ucraina (3) – locul 114, România (3) –locul 119, Bosnia și Herzegovina (2,8) – locul 121, Republica Moldova (2,6) – locul 127. Totuși, cele mai proaste drumuri din lume, conform directorilor chestionați de Forumul Economic Mondial, sînt cele din Africa, Caraibe și Orientul Mijlociu. Raportul consemnează că România are cele mai proaste drumuri din Uniunea Europeană.  Ministrul austriac al afacerilor europene, Karoline Edtstadler (Partidul Popular, ÖVP), a reiterat vineri preocupările Austriei legate de o extindere a spaţiului Schengen, după ce guvernul de la Bucureşti a ameninţat că va da în judecată Viena dacă aceasta nu va renunţa la vetoul său în privinţa aderării României la Schengen, transmite agenţia austriacă APA. „Vetoul austriac în privinţa Schengen nu este îndreptat împotriva României, ci împotriva unui sistem care nu mai funcţionează”, a declarat vineri Karoline Edtstadler, răspunzînd unei solicitări a APA. Într-un interviu apărut vineri în cotidianul austriac Standard, primministrul român Marcel Ciolacu a declarat că, „în cazul în care cancelarul (Karl) Nehammer va face din nou uz în mod nejustificat de dreptul la veto, va trebui ca, în calitate de prim-ministru, să atac decizia Austriei la Curtea Europeană pentru a cere despăgubiri pentru pierderile cauzate de ne-aderare”. În ce-l priveşte, ministrul de Interne austriac Gerhard Karner (ÖVP) a reacţionat spunînd că „într-un asemenea moment, mi se pare că nu are nici un sens să vorbim despre o extindere a spaţiului Schengen. Avem nevoie de mai multe, nu de mai puţine controale”. „Spania, în calitate de preşedinte al Consiliului Uniunii Europene, susţine aderarea României la spaţiul Schengen şi are grijă ca această temă să se afle din nou pe ordinea de zi – fie în octombrie, fie la 4 sau 5 decembrie în cadrul Consiliului miniştrilor de Interne din UE. Toate celelalte state – în afara Austriei – susţin aderarea României”, a declarat premierul Marcel Ciolacu întrun interviu pentru publicaţia austriacă Der Standard, transmite Agerpres.  Sistemele de susținere a vieții

Pămîntului au fost atît de deteriorate încît planeta se află „cu mult în afara spațiului de operare sigur pentru umanitate”, au avertizat oamenii de știință, scrie The Guardian. Evaluarea lor a constatat că șase din nouă „granițe planetare” au fost rupte din cauza poluării cauzate de oameni și a distrugerii mediului natural. Granițele planetare sînt limitele sistemelor globalecheie, cum ar fi clima, apa și diversitatea vieții sălbatice, dincolo de care capacitatea lor de a menține o planetă sănătoasă este în pericol de a eșua. Granițele rupte înseamnă că sistemele au fost îndepărtate de la starea sigură și stabilă care a existat de la sfîrșitul ultimei ere glaciare, acum 10.000 de ani, pînă la începutul revoluției industriale. Întreaga civilizație modernă a apărut în această perioadă, numită Holocen. Evaluarea a fost prima pentru toate cele nouă granițe planetare și a reprezentat „primul control științific al sănătății pentru întreaga planetă”, au spus cercetătorii.  Statele Unite sînt considerate în continuare drept cea mai puternică țară din lume, China a devansat Rusia la acest capitol, iar Ucraina a depășit puteri precum Turcia, Italia, Australia și Brazilia. SUA, China și Rusia rămîn, în această ordine, cele mai puternice țări de pe planetă în 2023, potrivit clasamentului publicat de US News & World Report. Ierarhia face parte din studiul „Best Countries”, realizat pe baza chestionarelor completate de 17.000 de persoane din 87 de țări. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au reușit să pătrundă în primele zece locuri, devansînd Israelul, India și Canada. Rezistența înverșunată în fața invaziei ruse, precum și influența pe care a căpătat-o la Washington și pe plan european au ridicat Ucraina pe locul 14, înaintea unor puteri militare, diplomatice și economice precum Turcia, Italia, Australia, Brazilia, Elveția, Suedia și Olanda. România ocupă locul 78 din 87. Ungaria e mai în față, pe locul 67, însă depășim Croația (locul 79), Cipru (81), Bulgaria (82), Slovenia (83). Slovacia (86) și Estonia (87) se află pe ultimele locuri în clasamentul celor mai puternice țări în 2023.  Papa Pius al XIIlea, liderul Bisericii Catolice în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, cunoștea detalii despre încercarea nazistă de a extermina evrei în Holocaust încă din 1942, potrivit unei scrisori găsite în arhivele Vaticanului, care intră în conflict cu poziția oficială a Sfîntului Scaun la acea vreme, conform căreia informațiile pe care le avea erau vagi și neverificate, relatează Reuters. Scrisoarea, datată 14 decembrie 1942, a fost scrisă de părintele Lother Koenig, un iezuit care a fost în rezistența antinazistă din Germania, și adresată secretarului personal al Papei la Vatican, părintele Robert Leiber, de asemenea german. Arhivistul Vaticanului, Giovanni Coco, a declarat pentru Corriere della Sera că importanța scrisorii este „enormă, un caz unic”, deoarece arăta că Vaticanul avea informații că lagărele de muncă sînt de fapt fabrici ale morții.  Ucraina va da în judecată Polonia, Ungaria și Slovacia din cauza refuzului acestora de a renunța la interdicția asupra produselor agricole ucrainene, a declarat reprezentantul pentru comerț al Ucrainei, Taras Kachka, într-un interviu exclusiv pentru Politico. Interdicțiile impuse de cele trei țări central-europene au ca scop protejarea fermierilor lor de o creștere bruscă a exporturilor de cereale din partea Ucraina, ca urmare a blocadei impuse de Rusia porturilor ucrainene de la Marea Neagră. „Este important să dovedim că aceste acțiuni sînt greșite din punct de vedere legal. Și de aceea vom începe mîine să demarăm procedurile legale”, a declarat Kachka, adăugînd că Kievul se pregătește să ia măsuri de retorsiune împotriva exporturilor poloneze de fructe și legume.  Șeful diplomației chineze, Wang Yi, a plecat luni în Rusia, unde va sta 4 zile și va avea discuții „pe teme de securitate”, după un weekend petrecut în compania consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui american Joe Biden, Jake Sullivan, în care cei doi oficiali au discutat inclusiv despre războiul din

Ucraina. Kievul spune că nu acceptă să existe negocieri de pace fără retragerea rușilor de pe teritoriul ocupat. Inclusiv SUA și aliații occidentali afirmă că orice negocieri cu privire la Ucraina vor avea loc doar cu implicarea și participarea Kievului. Într-un briefing, Ministerul rus de Externe a indicat că Wang Yi și secretarul Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, îşi vor „concentra eforturile pe consolidarea colaborării pe scena internaţională”. „Va avea loc un schimb detaliat de opinii asupra problemelor legate de soluţionarea situaţiei din Ucraina, precum şi a modalităţilor de asigurare a stabilităţii şi securităţii în regiunea Asia-Pacific”, a indicat un purtător de cuvînt. Aliaţi de lungă durată, China şi Rusia laudă adesea parteneriatul lor „nelimitat” şi cooperarea lor economică şi militară care urmează să se intensifice.  Începerea noului an școlar a dus la apariția unui nou val de Covid-19. Alexandru Rafila a declarat că România a ajuns la 2.000 de cazuri pe zi, însă se așteaptă ca cifra să mai scadă în următoarea perioadă. „A revenit şi în România, ca şi în alte ţări. În momentul de faţă avem circa 2.000 de cazuri pe zi. Formele nu sînt aşa de grave cum au fost în alte valuri anterioare. De curînd am început şi o să terminăm foarte rapid achiziţia unor alte antivirale care sînt disponibile în momentul de faţă pe piaţă”, a declarat Alexandru Rafila, la Europa FM. Oficialul statului român e de părere că persoanele infectate, sau care prezintă simptome, au datoria să-i protejeze pe cei din jurul lor, prin purtarea măștii, cel puțin în spațiile aglomerate. Rafila spune că că această măsură trebuie aplicată chiar și în lipsa unor restricții stabilite prin lege.  La mai bine de trei luni luni de la lansarea contraofensivei, Ucraina a revendicat eliberarea a 7 kilometri pătraţi de teritoriu în ultima săptămînă în estul şi sudul ţării, care se aflau sub controlul forţelor ruse. În total, de la lansarea contraofensivei, Kievul a anunţat că a eliberat 51 de kilometri pătraţi în jurul Bahmut şi 261,7 de kilometri pătraţi în partea de sud a frontului.  Poliţia bulgară a blocat luni accesul în zona de andocare a bărcilor din Tiulenovo, o localitate turistică în nordul litoralului bulgar al Mării Negre, după descoperirea unei drone care pare să aibă ataşată muniţie, relatează BTA şi Reuters, citate de Agerpres. Dimitar Stavrev, de la revista de aeronautică „Club Krile”, a menţionat că de drona găsită este ataşată o mină şi că este vorba de „o configuraţie tipică pentru conflictul din Ucraina, amîndouă ţările folosind dispozitive similare”, a consemnat Novinite. Potrivit acestuia, se poate presupune că este una dintre dronele folosite de forţele armate ucrainene pentru a ataca peninsula Crimeea. „Impactul nu a fost suficient de puternic pentru a detona dispozitivul”, a adăugat acesta.  Pînă în prezent, pe teritoriul României au fost identificate componente a trei drone provenite din războiul ruso-ucrainian. Două au căzut în apropiere de localitatea Plauru, aflată în imediata apropiere a graniței cu Ucraina, pe Dunăre, zonă intens lovită de Rusia cu scopul de a submina capacitatea Ucrainei de a transporta cereale. O a treia dronă a fost identificată în ultima săptămînă în apropiere de localitățile Nufărul și Victoria, aflate la peste 20 de kilometri de Dunăre. Avem confirmarea că cea de-a doua dronă și cea de-a treia sînt drone rusești, existînd inscripții (Geran 2) cu denumirea dată de ruși dronelor kamikaze iraniene Shahed 136 pe care le-au achiziționat de la Iran și a căror producție a fost mutată pe teritoriul Federației Ruse.  Într-un interviu acordat postului ucrainean Channel 24, oficialul NATO Jamie Shea a declarat că România are capacitatea de a doborî dronele rusești Shahed 136, atît prin capabilități proprii cît și prin cele ale partenerilor occidentali prezenți în țara noastră, dar aceasta, doar în cazul în care atacul e perceput ca o intenție de a lovi teritoriul românesc, informează Defense Romania. El a adăugat faptul că e foarte dificil de interceptat componente ale acestor drone care se prăbușesc pe teritoriul NATO, dacă UAV-urile sînt lovite de antiaeriana ucraineană. r m

„Vadim a fost un mare vizionar, un om politic cît un vulcan“

Joi, 14 septembrie a.c., a avut loc comemorarea scriitorului, istoricului și marelui om politic Corneliu Vadim Tudor, eveniment organizat de familie la 8 ani de la trecerea sa în eternitate. La comemorarea care a avut loc la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Capitală, dar și la Cimitirul Ghencea Civil, au participat, alături de familie, și foști colaboratori, prieteni, cunoscuți și admiratori ai celui care, în timp, a devenit un simbol al patriotismului.

În cadrul slujbei organizată în zi de mare sărbătoare pentru toți creștinii ortodocși –Înălțarea Sfintei Cruci –, părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru a evocat personalitatea complexă a Tribunului, aducînd în memoria celor prezenți aspecte inedite din viața celui dispărut. „Este o zi cînd fiecare dintre noi este dator cu o moarte. Atunci cînd ea se produce intempestiv, intensitatea durerii este mai mare. Ne doare, și sufletul lăcrimează firesc, uman. Mai mult plînge cel dispărut pentru noi, cei care rătăcim în lumea aceasta frămîntată de dureri, de trădări și de multe lucruri care sînt potrivnice voii lui Dumnezeu. Multe din cele pe care le spunea Tribunul atunci, astăzi se împlinesc. Corneliu Vadim Tudor a fost un mare vizionar, un om politic cît un vulcan, dar cu o

inimă de copil, un suflet frumos. Își ținea întotdeauna cuvîntul dat, chiar dacă eu mai uitam cîteodată cele ce vorbisem. Asta arată că avea un caracter puternic. Venea adeseori aici, în biserica aceasta, lăudîndu-L pe Dumnezeu, ceea ce corespunde întru totul doctrinei noastre creștin-ortodoxe. Nu mai era omul pe care îl vedeați la televizor, venea în casa Domnului și era alt om, vorbitor cu și despre Dumnezeu. Vorbeam ore întregi, la casa parohială, despre Dumnezeu, despre Scriptură, despre marii gînditori ai lumii, despre istoria patriei acesteia, pe care a iubit-o cum nu mi-a fost dat să văd vreodată. De aceea era uneori mai acid și mai vulcanic. Au trecut 8 ani ca o zi. Asta arată că sîntem efemeri”.

În cuvîntul său, părintele și-a exprimat admirația vizavi de faptul că la comemorare au participat mulți români, admiratori ai Tribunului, dar și oameni care i-au rămas fideli, oameni simpli, veniți să-i omagieze memoria.

După încheierea ceremoniei religioase de la Cimitirul Ghencea, cei prezenți au depus pe mormînt frumoase buchete de flori, trandafiri roșii și albi, dar și candele aprinse, în semn de prețuire a celui supranumit Tribunul tuturor românilor.

Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină!

REDACȚIA

Doza de sãnãtate

Ficatul bolnav are efecte distructive asupra altor organe ale corpului

În medicina clasică ficatul bolnav este o cauză a consumului excesiv de alcool sau a infectării cu viruși. Însă noi cercetări au relevat și alte cauze care stau în spatele îmbolnăvirii acestui organ. În întreaga lume afecțiunile ficatului duc la cele mai mari cheltuieli în domeniul asigurărilor de sănătate.

Cancerul de ficat este a doua cauză a mortalității pe planetă. Revista de cercetare germană Deutsche Leberstiftung afirmă că noxele toxice survenite în urma abuzului de medicamente de sinteză, a bolilor autoimune sau moștenite genetic, a inflamațiilor existente pe ductul colecistic, a bacteriilor patogene și a paraziților contribuie la îmbolnăvirea ficatului. Alimentația necorespunzătoare și sedentarismul duc la un ficat gras, care, mai departe, provoacă inflamații, ficat fibromatos sau chiar ciroză. Curios este faptul că inclusiv copiii au început să dezvolte afecțiuni ale ficatului, îndeosebi cei supraponderali.

Cercetătorii solicită constant eliminarea zahărului din băuturile pentru copii, dar aceasta constituie doar o picătură în cazanul înțesat de factori dăunători sănătății adultului și copilului. O alimentație procesată este astăzi tot mai prezentă pe mesele noastre. În alimente s-au descoperit peste 200 de molecule sintetice pe care organismul nu știe cum să le metabolizeze, prin urmare le depune în spațiul dintre celule, unde este prezentă și

O istorie a farselor (320)

„Triunghiul Bermudelor“

Poate mai puţin o farsă şi mai mult un mit popular, în anii ’70, această zonă din vestul Oceanului Atlantic, dintre Bermude, Puerto Rico şi Florida, a devenit faimoasă datorită numeroaselor vase şi avioane despre care se crede că au dispărut aici, nelăsînd în urmă epave sau supravieţuitori. S-a spus că aceste dispariţii au fost precedate de transmisii radio foarte proaste, valuri ciudate de ceaţă, căderi ale sistemului electronic şi alte bizarerii. Încercările fervente ale pazei de coastă de a explica posibilele cauze ale acestor dispariţii – traficul intens, furtuni violente subite, capacitatea curenţilor din golf de a arunca rapid de pe cursul normal nave într-o stare proastă de funcţionare – au fost ignorate de către populaţia invadată de o febră a speculaţiilor. Ocultiştii şi ozeneologii au propus teoria conform căreia o forţă necunoscută (electromagnetică, poate?) a distrus navele pierdute sau le-a transportat într-o altă dimensiune sau că însăşi cauza accidentelor ar fi generatoarele subacvatice de cristal lăsate în adîncul oceanului de locuitorii Atlantidei în urmă cu zece mii de ani. Desigur, infirmările oficiale au dovedit că este vorba de o muşamalizare ori a ignoranţei, ori a complicităţii.

Mitul a început la 5 decembrie 1945, cînd Zborul de Antrenament numărul 19 al marinei americane, cu baza la Fort Lauderdale, format din cinci bombardiere cu torpile tip Grumann TBM-3, s-a pierdut după ce comandantul zborului a reuşit o ciudată transmisie radio: „Se pare că am deviat de la cursul normal. Nu vedem pămînt. Nu ştim în ce parte este vestul. Totul e greşit... chiar şi oceanul nu arată aşa cum ar trebui”. Mesaje întrerupte şi slabe între piloţi sugerau că giroscoapele şi compasurile magnetice din avioane „o luaseră toate anapoda”. Un al treisprezecelea pilot, Martin Mariner, a plecat în căutarea lor, dar, de asemenea, a dispărut. S-au întreprins căutări de anvergură, dar nu s-a găsit nimic. „Au dispărut dintr-o dată ca şi cum ar fi zburat pe Marte”, se zice că ar fi declarat un membru al comitetului de conducere a marinei. De fapt, autenticitatea acestei declaraţii este la fel de dubioasă ca și aceea a transmisiilor radio din partea Zborului 19, apărute prima dată într-un articol de revistă în 1962. Dar nu a contat. Misterul era din ce

hrana celulelor – un cerc vicios din care greu se mai poate ieși. Medicina energo-informațională își începe tratamentele cu o ,,deratizare” a întregului organism la nivel de celulă și cu curățirea spațiului extracelular. La nevoie, în terapie se introduc cu succes și drenajele limfatice. Influențele genetice dar și epigenetice pot duce la îmbolnăviri ale ficatului, dereglări în microbiomul intestinal, o mucoasă intestinală cu o barieră de apărare întreruptă, iar un sistem imunitar scăzut poate duce, de asemenea, la dezvoltarea unor boli autoimune ale ficatului. Acest organ joacă un rol primordial în menținerea imunității corpului, ne apără de infecții virale prin eliberarea de interferon, dar și de diabetul tip II. Funcționalitatea optimă a ficatului este esențială în orice boală cronică. Medicina energo-informațională – o medicină blîndă, fără durere și, mai ales, fără medicamente, bazată pe informația pacientului aflat în terapie, este în măsură să readucă ficatul la funcționare optimă.

Din cele descrise rezultă faptul că ficatul este organul de care depinde cel mai mult viața noastră, organul cu cea mai mare legătură cu subconștientul nostru. În medicina alternativă chineză se spune: ,,Uite-te la starea ficatului și vei cunoaște imediat starea de sănătate a pacientului tău”. Ficatul este un organ iertător și tolerant, se reface în aproximativ un an chiar și după intervenții

în ce mai mare cu fiecare dispariţie „neexplicată”. În 1964, autorul Vincent Gaddis a născocit termenul de „Triunghiul Bermudelor”. S-au inventat romane, filme şi chiar un joc de calculator. Exploatat pînă în cel mai mic detaliu, ca o adevărată mină de aur, misterul a fost mărit prin date false, hiperbole şi pur şi simplu invenţii ale unor autori precum Charles Berlitz, a cărui carte, devenită best-seller în 1974, a influenţat mulţi cititori. Să ne gîndim la cazul cargobotului japonez Raifaku Mani, din 1924. Se spune că ultima sa transmisie radio ar fi fost aceasta: „Pericol de moarte acum”; cînd, de fapt, transmisia a fost înregistrată astfel: „Acum e foarte periculos...” Şi deşi cargoul Freya a fost găsit abandonat în octombrie 1902, acesta se afla în Oceanul Pacific, nu în cel Atlantic. Alte „dispariţii” servite publicului drept victime ale Triunghiului Bermudelor au avut loc foarte departe, tocmai pe coasta Irlandei şi Portugaliei. Cît priveşte Zborul 401 al companiei Eastern Airlines, despre care Berlitz susţine că „a dispărut în urma unei dezintegrări’’ (implicînd o misterioasă distrugere bruscă în aer), ceea ce s-a întîmplat de fapt este că avionul, zburînd pe timp de noapte cu pilotul automat dezactivat, a pierdut din altitudine fără ca piloţii să observe şi s-a prăbuşit – în Florida Everglades, nici pe departe în ocean!

Au existat într-adevăr dispariţii în această zonă periculoasă, dar e clar că majoritatea relatărilor privind pierderile de nave şi vieţi omeneşti sînt o dovadă a dezinformării. Zborul 19 era realizat de o echipă fără experienţă, în condiţii meteorologice foarte proaste, la fel şi transmisiile radiofonice; iar comandantul de zbor nu primise îndrumări de corectare cînd a deviat cursul. Rămase fără combustibil în mijlocul unei furtuni, avioanele s-au prăbuşit în apele învolburate ce le-au distrus bucată cu bucată. Patruzeci și șase de ani mai tîrziu, rămăşiţele Zborului 19 au fost localizate pe fundul oceanului (o identificare încă de atunci dezbătută). Poate că există anomalii electromagnetice în această regiune – dar mai concrete sînt anomaliile imaginare din mintea umană și modul în care credinţa populară poate fi uşor manipulată pentru a crea un curent în vogă; în ciuda lipsei totale de dovezi, acesta îi ajută pe unii să se îmbogăţească de pe urma poveştilor fantastice cu care îi distrează pe ceilalţi.

(va urma)

STUART GORDON

chirurgicale, dar, pentru asta, trebuie susținut de o alimentație cît mai puțin procesată, odihnă și cît mai puțină chimie. În terapiile oferite de medicina energoinformațională, ficatul este subiectul primei ședințe de terapie, deoarece noi privim ficatul ca pe un soare a cărui legătură cu toate organele corpului sînt razele.

Pe parcursul terapiilor se discută, desigur, și aspecte legate de stilul de viață și de alimentație. Numai dacă terapeutul a reușit să îi explice pacientului importanța ficatului pentru viata lui putem fi siguri că terapia va funcționa o lungă perioadă de timp. Analizele de sînge pe care unii pacienți, chiar la recomandarea noastră, le fac după încheierea terapiilor, atestă valori în parametrii normali.

Medicina energo-informațională vă pune la dispoziție tratamente moderne. În aproximativ 50 de minute avem diagnosticul și un buletin de analize energetic, apoi putem recomanda terapiile la aparate care au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Reducerea vitezei; 2) Sună a gol (fem.) – O pilă în plus; 3) Păzesc aurul verde; 4) Arie pastorală – Întocmai; 5) Centru cultural! – Om de cuvînt; 6) Înțepător din fire –Purtat pe umeri; 7) Model de execuție – Obicei străvechi; 8) Intrate la apă – Coji pe jos!; 9) Dă cuvîntul părții vătămate – Perioada marilor împliniri; 10) Ăștia nu au dreptul.

VERTICAL: 1) Promit multe; 2) Arbori seculari – Puse la cale!; 3) Stă tot timpul sub duș – A intra în opoziție; 4) Distincție militară – Reflector de unde; 5) Hotărît în sinea lui! – Săpată pe față; 6) Strîns la piept; 7) Scris în proză – Bucăți pentru orgă; 8) Săritori... la înălțime – Test esențial!; 9) Introdus la centru! – Plăcut privirii; 10) Paradisul amăgirilor –Oameni de lume.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,REȚINERI”

1) BULIBASELI; 2) AROMATIZAT; 3) RATACIT – BI; 4) I – UC – PATIT; 5) CORURI – OLE; 6) ABILITATI; 7) DI –ADES – TG; 8) ACUTA – ILAR; 9) TEN –TUNETE; 10) AIURIT – SEU.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXVIII)

Capitolul 5 - În mîna Securității... (3)

Tudor zăcu tot drumul, în mașina care îl ducea la sediul D.G.S.S. Fu condus pe coridoarele întunecate și introdus într-o încăpere unde, pe biroul aflat în centru, văzu cu groază telefonul Iuliei. „L-au prins pe bietul Victor”, se gîndi el speriat, în timp ce Aurelian îl apăsa pe umărul drept indicîndu-i astfel să ia loc pe scaun. În clipa aceea auzi o voce venind dintr-un colț al camerei:

– Ne-am întîlnit mai repede decît speram! Ce să-i faci? Soarta!

Vocea aceea îi strînse stomacul de frică și îi strecură în inimă sentimentul neputinței. Stătu cîteva clipe cu capul plecat, adus de spate, imagine teribilă a înfrîngerii sale ca om și se întoarse apoi spre locul de unde venea vocea spunînd:

– Într-adevăr, nu m-am așteptat să te întîlnesc aici, prietene Victor, apăsînd cu sarcasm pe cuvîntul „prietene”.

Victor ieși din umbra în care se găsea și veni cu pași măsurați spre el. Îi dădu ocol, ca o fiară care-și adulmecă prada și sfîrși prin a se așeza la birou în fața prietenului său. Se uită lung la el și spuse:

– Tot ce mi-ai spus la „pușcărie” sînt lucruri pentru care nu ai cum să ajungi la adevărata Poartă Albă, dar te pot trimite cîțiva ani la „mititica” pentru relații cu străinii, fiindcă iubita ta, Iulia, e o străină pentru noi.

– Ce vreți de la mine?

– Nimic, decît să o convingi să colaboreze și să ne spună tot ce știe despre viitor, ca să reușim să ne salvăm orînduirea comunistă și să devenim o țară puternică folosind tehnologia înglobată în acest telefon mobil.

– Nu cred să reușesc, fiindcă e foarte căpoasă, dar pot încerca, zise Tudor iluminat brusc de o idee salvatoare.

– Am știut eu că ești rezonabil, zîmbi Victor bătîndu-l pe umăr. Apoi se întoarse către Aurelian și-i spuse:

– Hai s-o aducem pe Iulia.

Luă de pe masa smartphone-ul și-l puse în buzunar, apoi ieși împreună cu colegul lui. Tudor rămase singur pentru următoarele 20 de minute. Ușa se deschise brusc și o văzu pe Iulia intrînd. Era obosită și avea o vînătaie pe pometele drept, semn că enervase rău pe cineva. Se ridică de pe scaun și se duse spre ea îmbrățișînd-o. O senzație de fericire și invincibilitate îl cuprinsese. Acum știa că nimic nu-i mai putea opri. Auzi glasul lui Victor spunînd cu ironie:

– Aveți zece minute ca să vă hotărîți, porumbeilor!

Ieși apoi și închise ușa după el. Rămași singuri, cei doi tineri se priviră o clipă, iar Iulia spuse:

– Cum ești? Cînd ai ajuns aici?

– M-au adus acum jumătate de oră. Victor, prietenul meu din copilărie, e ofițer de Securitate. Îți dai seama ce șoc a fost pentru mine, mai ales că în după amiaza asta mă întîlnisem cu el ca să-i dau telefonul tău să-l ascundă bine.

Iulia îl privi speriată, apoi spuse:

– Ce catastrofă! Și acum ce vrea de la noi? Ce i-ai promis?

– I-am promis că am să te conving să le spui tot ce știi despre viitor ca să evite revoluția din 1989, despre care am avut nerozia să-i zic lui Victor ca să îl conving că vii din 2022.

– Să mă convingi să colaborez cu niște brute? Așa mă cunoști tu pe mine? Nu le spun absolut nimic cretinilor și violenților ăstora, se enervă fata. Dacă fac asta, o să modific atît de rău viitorul încît e posibil ca Războiul Rece să se încheie cu victoria comuniștilor care vor înrobi toate popoarele Europei și vor face un lagăr imens din lumea noastră liberă. Nu, nu, nu, de o sută de ori nu! Refuz să fac așa ceva – strigă fata.

În timpul acesta, Tudor se așezase la birou scriind cîteva rînduri pe o bucățică de hîrtie scoasă din buzunar, pe care o puse în fața ochilor iubitei sale cînd aceasta își încetă tirada. Surprinsă, fata luă hîrtia citind cu interes, în timp ce Tudor începu să i se adreseze cu voce tare:

– Te rog, iubita mea, trebuie să facem asta. E vorba de viitorul țării noastre, de viitorul nostru. Tu oricum nu te mai poți întorce în timpul tău, așa mi-ai spus,

vei rămîne aici. Vreau să avem o familie împreună, să muncim, să ne iubim, să avem copii! Iulia, iubita mea, nu vrei să avem copii? Eu vreau 4! Trei băieți și o fată! Te rog, hai să-i ajutăm și să ne ajutăm patria! Nu vrei? În tot acest timp, fata citi repede următoarele: „Fi Șeherezada. Zi-le doar lucruri inofensive. Convinge-i să ne ducă într-o casă unde să putem scrie totul. Vom folosi ocazia să evadăm. Au microfoane în pereți” Oprinduse din vorbit, Tudor se uită întrebător la Iulia, care dădu aprobator din cap, în timp ce-i înmînă hîrtia spunînd:

– Vreau copii, dragul meu, dar unde vom lucra și ce vom face? Unde vom sta? E foarte complicat ceea ce-mi ceri. Nu știu ce să zic – se lăsă ea rugată, privind uimită cum Tudor făcuse hîrtia cocoloș și, băgînd-o în gură, o mestecă, pînă o înghiți. Tudor se uită la ea, o luă în brațe și o întrebă:

– Iulia, mă iubești?

– Dacă te iubesc? Mi-aș da și viața pentru tine, dragul meu.

– Atunci, fă ce te rog eu – o imploră Tudor, făcîndu-i cu ochiul și zîmbind. Fata ridică degetul mare în sus și îi răspunse:

– Să-l chemăm atunci pe Aurelian să vorbim cu el. Tudor se îndreptă spre ușă și o deschise dînd nas în nas cu un soldat ce-și sprijinea mîinile pe Kalasnikovul agățat de gît. Cînd îi văzu, se propti în ușă și le zise doar atît:

– Stați acolo!

– Stăm, stăm, zise Iulia. Cheamă-l pe locotenentul Mureșan. Vrem să vorbim cu el.

– Soldatul închise ușa, răsuci cheia în broască și se îndepărtă. Peste cîteva minute, intrară căpitanul Pavelescu și locotenenții Victor Munteanu și Aurelian Mureșan. Formară un semicerc în jurul celor doi tineri și căpitanul spuse doar atît:

– Ei?

– Tovarășe căpitan, Iulia e gata să vă spună tot ce știe despre viitorul României… – …dar pentru asta – interveni fata – trebuie să ne oferiți toate condițiile.

– Adică cum? – se burzului Aurelian.

– Adică să ne oferiți o casă într-o zonă centrală, o mașină de scris, hîrtie, mîncare și tot ceea ce mai e nevoie. Ce ziceți?

– De acord, domnișoară, zîmbi căpitanul Pavelescu. Colegii mei o să vă conducă la casa din strada Arhitect Grigore Cerchez nr. 16.

Fură escortați pînă în curtea instituției, unde se urcară într-o mașină Volga și plecară spre destinația hotărîtă. Era aproape ora 17, iar Bucureștiul era încă plin de oamenii care, după terminarea defilării, se refugiaseră pe terasele deschise ca să petreacă cu o bere rece și niște mici calzi. Iulia privea pe fereastra mașinii și se gîndea că deocamdată scăpase la mustață de o anchetă mai serioasă. Acum, problema care se punea era ce povești putea să le îndruge securiștilor ca să-i lase în pace o vreme și mai ales cum să-și continue cercetările despre poartă. Deodată își dădu seama că ajunseseră în zona unde era televiziunea, doar că impunătoarea clădire nu se vedea nicăieri. Se aplecă în față spre ofițerul aflat lîngă șofer și-l întrebă:

– Nu vă supărați, unde e televiziunea?

– În Floreasca, unde să fie? De ce?

– În Floreasca? – se miră Iulia. Eu știam că e chiar aici, pe locul acesta.

– După cum vezi, nu e nimic.

Paznicul opri mașina în fața unei vile în stil neoclasic, extrem de frumoasă, avînd o fereastră formată din 9 casete de geam pe fațadă, iar la partea superioară 6 arcade oarbe în stil romanic dispuse cîte 3, în mod simetric, în fața unor alte ferestre. Intrară și urcară la etaj oprindu-se în camera de deasupra intrării, situată vizavi de marele salon. Camera era mare și mobilată simplu: o masă cu două scaune, o canapea rabatabilă pentru dormit și o mică baie.

– Aici o să locuiți în următoarea perioadă – le spuse căpitanul Pavelescu. Etajul este ocupat de un domn în vîrstă, pe care doi absolvenți ai facultății de litere, cum sînteți voi, îl vor recunoaște cu siguranță. Iulia, tu ești în arest la domiciliu, ceea ce înseamnă că nu ai voie sub

Memorabilul ecou

„De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”

M. Eminescu

Frunziș dintr-un filon aurifer

Mai scrijelează gînduri efemere

Portret nostalgic soarele pe cer

Tomnatic plumb, în oase, somnifere

Cocorii desenează geometrii

Pe zarea dantelată de mister

Vers eminescian: „De ce nu-mi vii?“

Se mistuie zănatic prin artere

Se aude vremea hăulind prin vii

Și moartea-n struguri cîntă a-nviere

De parcă nu mai știu și nu mai știi

Că toamna gîndurile-s pasagere

Mă las într-un hamac de amnezii

Într-o iubire sfîntă, în tăcere

Mă pierd în rugăciunile tîrzii

Cînd parcă toarce nouă Înviere...

Pe zarea încărcată de mistere

Romanțe lăcrimează-n poezii

Tomnatic plumb, în oase, somnifere

Vers eminescian: „De ce nu-mi vii?“...

LIVIU ZAnFIrEsCU

nici o formă să ieși din curtea casei. De altfel, nici nu ai avea cum, fiindcă este supravegheată de oamenii noștri. Tudor are permisiunea să meargă la serviciu, ca și pînă acum. Dacă te vor întreba de Iulia, le spui colegilor că v-ați certat și ea s-a reîntors la Brașov. Ne-am înțeles?

– Am permisiunea să-mi aduc de acasă cîteva lucruri? – întrebă Tudor.

– Nu te obosi, o să ne ocupăm noi de asta – îi răspunse căpitanul. O dată pe săptămînă va veni cineva să ridice materialele scrise și să vă aducă întrebările noastre. De asemenea, dorim să vedem dacă se împlinește profeția Iuliei, cu incidentul acela din Cuba. Dacă se va împlini, atunci va deveni cea mai importantă avuție națională –încheie securistul zîmbind.

– Înțeleg asta, dar totuși unde vom mînca? – întrebă Iulia. Ne putem găti?

– Da, răspunse Aurelian care apăruse și el între timp în cameră. Vila are o bucătărie, însă nu va fi nevoie să gătiți. Avem o angajată care vine periodic să facă de mîncare și să vă servească la masă.

– Ce de burghezisme... zîmbi Iulia. Nu mă așteptam la așa ceva în plin comunism.

Îl văzu pe Aurelian stăpînindu-se cu greu să nu o plesnească și asta o umplu de bucurie.

– Protejații noștri beneficiază de cele mai bune condiții pentru a lucra cu folos în slujba statului –răspunse serios căpitanul Pavelescu. Acum vă las să vă obișnuiți cu noua voastră casă – continuă el, întorcînduse spre ușă pe care o deschise larg ieșind urmat de locotenentul Aurelian.

Rămași singuri, Iulia se duse la fereastră, privind cum cei doi ofițeri ies pe poartă și se urcă în Volga ce-i aștepta afară. După ce mașina plecă, Iulia mai rămase o vreme privind strada pe care la ora aceea nu era nimeni exceptînd doi tineri care discutau liniștiți sprijiniți de o Pobeda albă. Iulia se îndepărtă de fereastră îndreptînduse spre Tudor, care ocupase unul dintre scaunele aflate în încăpere și îi întindea fetei o nouă hîrtiuță, pe care fata putui citi: „Au microfoane în mod sigur. Vezi ce spui”. Cocoloși hîrtiuța între degete, o băgă în gură și după ce o mestecă un pic o înghiți. Apoi se uită la Tudor și spuse:

– Ce facem acum?

– Nu știu tu, dar eu mă culc. Sînt obosit rupt după ziua asta agitată.

– Da, cred că e o idee bună – zise Iulia. Hai să desfacem canapeaua și să dormim.

(va urma) nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Discurs despre starea Uniunii

În cursul săptămînii trecute, mai exact miercuri dimineață, la Strasbourg, Ursula von der Leyen a ținut un discurs despre felul în care merg lucrurile în Uniunea noastră europeană. Mă așteptam la detalii despre situația economică și socială, dar am primit altceva: discursul unui candidat aflat în campanie electorală, așa cum scrie politico.com. Discursul ei privind starea Uniunii Europene a fost cît se poate de aproape de o lansare a campaniei înainte de a ne arăta o șapcă de baseball inscripționată „Make Europe Great Again”, pe modelul lui Donald Trump,

pînă la modul în care a împărțit cadouri politice fiecărui grup.

În timp ce alegerea celui care va ocupa funcția de președinte al Comisiei Europene va fi în cele din urmă făcută de șefii de stat și de guvern europeni vara viitoare, von der Leyen trebuie să obțină sprijinul propriei familii politice, Partidul Popular European (PPE), cel mai mare grup politic din Parlamentul European, și este probabil să rămînă așa după alegerile din iunie, în ciuda pierderilor mari din 2019.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Se adună găștile

Zilele astea a avut loc o întîlnire pe care nu aș fi crezut-o pozibilă acum o vreme: cea dintre președintele Rusiei, Vladimir Putin și președintele Coreei de Nord, Kim Jong Un. În mod normal, Putin nu ar fi avut ce discuta cu o țară ostracizată de comunitatea internațională pentru modul în care înțelege să-și mențină cetățenii în epoca Războiului Rece. Britanicii de la The Guardian s-au preocupat de acest subiect, așa cum era

și normal, și au desprins cinci concluzii din această întîlnire pe care o consideră „îngrijorătoare în materie de arme în Ucraina și ambițiile militare ale liderului nord-coreean”. În materie de arme nu prea cred să aibă nevoie fiindcă, așa cum veți citi în acest număr al revistei, Rusia produce arme, și mai ales muniție, pe bandă rulantă.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

motto: ,,Cine vrea Pace, trebuie să înceapă un război” (Adolf Hitler)

La 12 decembrie 1974, prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 3281, s-a consfințit faptul că nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța a devenit un principiu fundamental al dreptului internațional contemporan. Este, fără doar și poate, garanția supremă că omenirea va dăinui.

Atunci cînd a creat lumea, Dumnezeu nu a spus nimic în ,,Cele 10 Porunci” despre concepția dreptului celui mai tare. Cu toate acestea, de la Adam și pînă în prezent, omenirea a transformat Pămîntul într-o baltă de sînge. Nu a fost zi de la Dumnezeu în care omul să nu folosească o armă. Spre exemplu, în Antichitate, cînd nu existau școli, spitale, medicamente..., oamenii se grozăveau cu cele mai aurite zale și cele mai lucioase și ascuțite săbii. Chiar și atunci cînd Dumnezeu Și-a trimis propriul fiu să ierte păcatele oamenilor și să le garanteze nemurirea, s-a recurs la forță și la arme pentru ca Isus Christos să fie... UCIS. Ce a urmat, se știe: 2000 de ani de războaie, revoluții, cruciade, răscoale, inchiziții, închisori, lagăre de exterminare, arme sofisticate și bombe atomice.

Observați cum acționează astăzi dobitocii, adică ,,oamenii lipsiți de rațiune, de inteligență sau de bun-simț” (DEX). Toți sînt cu gîndul numai la război, prin intermediul căruia, zic ei, vor obține mult dorita... PACE. Luați-l ca exemplu pe Iohannis, al cărui discurs poate fi astfel rezumat: ,,Deși sîntem într-o perioadă critică, și țara, pas cu pas, a eșuat, trebuie să ne unim cu ăștia, pentru a-l înarma pe ăla, ca să-l distrugă pe celălalt, că nu degeaba am vrut ca România să fie țara lucrului bine făcut!”. Ce mai, s-au umflat mușchii pe Iohannis, și asta pentru că el nici acum n-a aflat de așa-zisa Doctrină Drago-1902, care se referă la o limitare a folosirii forței, întărită prin Convențiile privind reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, semnate la Haga la 18 octombrie 1907. Pe lîngă asta, Iohannis și ceilalți dobitoci, nu au auzit nici de Decretul asupra păcii din 1917, în care se spune că ,,războiul de cucerire este cea mai gravă crimă contra umanității”, completat de Tratatul de la Versailles – 1921, în care se condamnă agresorul. A urmat Declarația Adunării Societății Națiunilor din 24 septembrie 1927, în care s-a consemnat că ,,orice război de agresiune este și rămîne interzis”. Un an mai tîrziu s-a adoptat, la Paris, Tratatul general pentru renunțarea la război, cunoscut sub denumirea de Pactul Briand-Kellogg. Tot Iohannis și ceilalți gealați, care își tot încordează mușchii în fața oglinzii, nu au auzit nici de Tratatul interamerican împotriva războiului, de neagresiune și conciliere, denumit și Pactul Saavedra Lamas, încheiat la Rio de Janeiro, în 10 octombrie 1933, semnat și de România. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

pentru împrospătarea memoriei

Adevăratul extremism (III)

Scăpat total de sub controlul delegaţiei României la Strasbourg, dar şi al întregului nostru Parlament, Adrian Severin a adus grave prejudicii ţării pe care ar trebui s-o reprezinte. Şi poate avea cineva naivitatea să creadă că a făcut asta de dragul kurzilor? Hai să fim serioşi, stăpînii lui din umbră intenţionau nu să-i ajute pe kurzi să aibă o ţară a lor, ci să lovească în Turcia (căreia i se plătesc nişte poliţe), dar şi în interesele americane din zonă. Să mergem mai departe.

De la prejudicii indirecte aduse României, nărăvaşul aventurier a trecut la un atac frontal împotriva ţării care l-a ţinut prin şcoli şi l-a suportat, de 40 de ani încoace. E vorba de mult discutata Recomandare 1201. Atunci cînd s-a produs spectaculoasa răsucire în aer, cu 180 de grade, a lui Miguel Angel Martinez, mă aflam chiar în ţara de origine a acestuia, în Spania. Am rămas foarte surprins, pentru că discutasem şi eu cu celebrul hidalgo, la Casa Republicii, şi-mi făcuse impresia unui om echilibrat, stăpîn pe el, cu un caracter puternic. El nu trebuie să fie neapărat un prieten al României –cum clamează unii – ajunge doar să fie un prieten al Adevărului, iar Adevărul demonstrează matematic că autonomia pe criterii etnice va duce, mai devreme sau tîrziu, la RĂZBOI. Da, da, aţi citit bine: la RĂZBOI. Exemplul Iugoslaviei e grăitor. Iar escaladarea recentă a luptelor, de către Croaţia generalului de Securitate Franjo Tudjman, arată că ONU şi-a încălcat, în mod primejdios mandatul, din moment ce „căştile albastre” iordaniene au făcut paravan pentru agresorii croaţi. În

Se adună găștile

(urmare din pag. 21)

Întîlnirea lui Vladimir Putin cu Kim Jong Un a fost catalogată de SUA ca fiind un act de disperare al liderului rus. Deși au apărut puține detalii despre discuțiile purtate, întîlnirea din Orientul Îndepărtat rus ar putea prefața evoluții noi și îngrijorătoare în războiul din Ucraina și pentru ambițiile militare ale lui Kim. În timp ce liderul nord-coreean își continuă turul prin instalațiile militare din Rusia, iată cîteva concluzii de la summit.

1. Coreea de Nord vrea să ducă sateliți în spațiul cosmic. Se pare că Kim Jong Un a călătorit în Rusia sperînd să vîndă obuze de artilerie și rachete antitanc Kremlinului, dar rolul său a fost mai mult decît al unui vînzător de arme. Întîlnirea sa de săptămîna trecută cu Vladimir Putin a transmis semnale inconfundabile că regimul de la Phenian este încă interesat să stabilească o prezență în spațiu, în ciuda – sau poate din cauza –eșecului său recent de a pune sateliții militari pe orbită. Locul întîlnirii sale cu Putin, cosmodromul Vostochny, este semnificativ. Înainte de discuțiile lor, liderii au vizitat instalațiile de adunare și lansare de la cosmodrom, unde Kim a fost informat în legătură cu detaliile tehnice ale vehiculelor spațiale rusești. Există îndoieli cu privire la disponibilitatea Rusiei de a împărtăși informații sensibile despre tehnologiile de arme cu Coreea de Nord, în schimbul unor provizii limitate de muniție, posibil pentru a înlocui stocurile epuizate în timpul a mai mult de 18 luni de lupte în Ucraina.

Putin nu a exclus să ajute regimul să-și lanseze proprii sateliți și rachete. „Tocmai de aceea am venit aici”, a spus el reporterilor. „Liderul Coreei de Nord arată un mare interes pentru spațiu, pentru rachete și încearcă să dezvolte spațiul. Îi vom arăta noile noastre nave spațiale”.

2. Războiul Rusiei în Ucraina împinge statele necinstite unul în brațele celuilalt. Foarte interesantă concluzia britanicilor. Îmi vine să-i întreb: „doar acum v-ați dat seama? Specialiștii occidentali ce au păzit? Dormeau în pantofi?”. Întîlnirea a fost o oportunitate pentru ambii lideri de a demonstra că, în ciuda războiului, sancțiunilor și condamnării internaționale pe scară largă, ei nu sînt lipsiți de aliați.

România, aplicarea prevederilor acestei „recomandări” ar însemna sfîrtecarea statului. În loc să facem România Mare, vom pierde şi ce avem, ajungînd la România Mică de dinainte de 1916. Şi toate acestea pentru ce? Pentru că o mînă de ucigaşi de profesie şi-a propus să destrame cele 3 state nou create în anul de foc 1918: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România Mare. Pe primele două le-au pus pe butuci. A mai rămas numai ţara noastră. Îndărătnic popor, românii! Să nu priceapă ei că, dacă vor ceda de bunăvoie pămînturi la unguri, care le vor ceda la nemţi (pentru vînătoare, case de vacanţă şi exploatări de aur şi uraniu) – vor beneficia de un plus de simpatie de la Occident? În seara zilei de miercuri, 26 aprilie, am ridicat această problemă la dineul oferit în onoarea delegaţiei Senatului României de către preşedintele Senatului Spaniei. Fiindu-mi vecin de masă, l-am abordat întîi pe primul-vicepreşedinte al Senatului Spaniei, Joan Ringon, care mi-a spus textual: „Este o mare greşeală ce-a făcut Martinez. El nu trebuie să-şi schimbe declaraţiile şi să se amestece aici, n-a avut mandate de la nimeni”. Informîndu-l despre via emoţie produsă în România, preşedintele Senatului, Juan-Jose Laborda, care se afla la două scaune de mine (între noi erau soţia lui Oliviu Gherman şi Joan Ringon) mi-a spus, cu deosebita acuitate pe care i-o dă calitatea lui de profesor de Istorie: „Da, e o greşeală, fiindcă asta atinge suveranitatea României”. I-am spus înaltei noastre gazde că există indicii clare că asupra lui senor Martinez s-au făcut presiuni oculte, toate supoziţiile ducînd către Germania. „Spania e prea

Alegerea limbajului lui Kim în Rusia reprezintă, posibil, respingerea unei reveniri la diplomație și discuții cu SUA în ceea ce privește dezvoltarea sa de rachete balistice și arme nucleare, deoarece s-a referit la „lupta sacră” a Kremlinului împotriva „forțelor hegemonice” care i se opun. La patru ani de la al doilea summit nefericit cu Donald Trump de la Hanoi, din 2019, liderul nord-coreean s-a aliat cu nemesisul Washingtonului de la Moscova –o schimbare grăbită de cursul războiului din Ucraina. „Acum vrem să dezvoltăm în continuare relația”, a spus Kim, conform imaginilor difuzate de televiziunea rusă.

Summitul Kim-Putin nu a fost doar o simplă întîlnire – sau o oportunitate de a face schimb de cadouri cu arme de calibru mic – ci o demonstrație că cele două state paria au nevoie unul de celălalt mai mult ca niciodată. Ani de sancțiuni, izolarea aproape totală, forțată de pandemia de Covid-19, și o populație lovită de gestionarea economică defectuoasă și de malnutriție au forțat mîna lui Kim să meargă la Moscova. Dar a mers cu o monedă de schimb: interesul raportat al lui Putin – negat de Kremlin și Phenian – pentru stocurile nord-coreene de muniție și rachete vechi care sînt compatibile cu sistemele de arme rusești.

3. Vestul este îngrijorat. Ar fi bine să fie îngrijorat, zic eu, fiindcă băieții ăștia doi sînt în stare de multe lucruri rele. Indiferent de rezultatul discuțiilor, alinierea intereselor lui Kim și Putin – scrie The Guardian – este luată în serios de Occident. Ar fi trebuit s-o prevină și s-o ia în calcul de la început, dar ce să-i faci, așa e cînd marii maeștri la șah se nasc în special în Rusia, nu în SUA. În ciuda respingerii summitului drept un act de disperare din partea lui Putin, SUA au avertizat că regimul său va „plăti un preț” pentru furnizarea de muniții pentru războiul Kremlinului din Ucraina scriu britanicii. Oh, da, îi vor lua boii de la bicicletă. Am văzut ce efect au avut sancțiunile americane. „Nici o națiune de pe planetă, nimeni nu ar trebui să-l ajute pe Putin să omoare ucraineni nevinovați”, a declarat purtătorul de cuvînt al consiliului național de securitate al Casei Albe, John Kirby, săptămîna trecută. „Dacă țările decid să avanseze cu un acord asupra armelor, SUA le va trata în mod corespunzător”, a adăugat el.

Japonia, care s-a obișnuit cu rachetele nord-coreene în ultimii ani, s-a alăturat corului de condamnare, noul ministru de externe, Yoko Kamikawa, avertizînd că un acord ar încălca sancțiunile ONU împotriva Nordului.

importantă în istoria şi civilizaţia Europei ca să poată primi ordine de la Berlin!” – i-am spus. Ulterior, în toasturile ţinute atît de Laborda, cît şi de Gherman, treburile s-au mai nuanţat şi atenuat, fiindcă aşa e în diplomaţie şi, fiindcă, evident, Spania ne-a fost şi ne-a rămas prietenă. Mai ales că, în curînd, ea va prelua preşedinţia Uniunii Europene (Piaţa Comună). Dar greşeala lui Martinez tot greşeală se cheamă. Analizînd acum toate datele problemei şi judecînd şi modul în care s-a votat ca Recomandarea să nu fie Recomandare, ci Poruncă, sînt în posesia ultimei piese a jocului de Domino care se tot urzeşe de 5 ani: este evident că, peste creştetele tuturor s-a creat o nouă Axă BerlinMoscova, care tinde să împartă Europa în două. Ce interes au ruşii să ne creeze noi tensiuni în Transilvania? Iată numai unul: să ne ţină în şah cu ungurii, pentru a ne închide gura şi a avea şi mînă liberă în Basarabia. Aş mai adăuga ceva: Tot mai mulţi oameni se tem ca Iliescu, Văcăroiu, Meleşcanu să nu cedeze. Impresia a fost creată de declaraţiile unor parlamentari ai P.D.S.R., care s-au grăbit să afirme că, dacă şi alte state europene vor aplica Recomandarea 1201, atunci şi România se va conforma – din fericire, ei n-au nici un mandat să vorbească aşa, mai ales că situaţia diferă de la caz la caz, iar dacă Cehia vrea să cedeze Sudeţii, ori Franţa e dispusă să asiste pasivă la autonomia Alsaciei, noi, românii, nu le vom da ungurilor nici un metru pătrat de pămînt. (Aberaţiile debitate de Ion Cristoiu, pe un ton certăreţ, cum că diplomaţia românească e de vină, nicidecum ticăloşii de teapa lui Severin şi Frunda – nici un merită luate în seamă).

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („Politica” nr. din 16 mai 1995)

Japonia, a adăugat ea, a urmărit „cu îngrijorare” evenimentele din Rusia. Coreea de Sud și-a exprimat „îngrijorarea și regretul” cu privire la întîlnirea PutinKim, deși nu este clar dacă au ajuns la un acord privind aprovizionarea cu arme. Nu a fost emisă nici o declarație la summit – aceștia sînt, la urma urmei, șefii a două state paranoice – și nu a existat niciodată vreo șansă ca vreunul să se expună ținînd o conferință de presă. „Orice cooperare științifică și tehnologică care contribuie la dezvoltarea armelor nucleare și a rachetelor, inclusiv sistemele de satelit care implică tehnologii de rachete balistice, este împotriva rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU”, a declarat reporterilor purtătorul de cuvînt al Ministerului de Externe al Coreei de Sud, Lim Soo-suk. Ca răspuns, Rusia a acuzat Washingtonul – care furnizează arme Ucrainei – de ipocrizie. „Statele Unite nu au dreptul să ne dea lecții despre cum să trăim”, a declarat ambasadorul Rusiei în SUA, Anatoly Antonov, într-un comunicat.

4. Aceasta ar putea fi o alianță lungă și periculoasă. Alianța asta lungă și periculoasă trebuia prevăzută cînd a început războiul. Dacă așa sînt conducătorii aliaților noștri, sîntem în necaz pînă la gît. În ultimii patru ani Kim a efectuat două călătorii în Rusia, iar următoarea sa întîlnire cu Putin este de așteptat să fie la Phenian, după ce liderul rus a „acceptat cu recunoștință” invitația de a face o vizită reciprocă – prima din ultimii 23 de ani –data exactă urmînd a fi decisă ulterior.

Fără nici un semn de încheiere a războiului din Ucraina sau a urmăririi de către Coreea de Nord a unui element de descurajare nuclear funcțional pe fondul unei întreruperi a negocierilor cu SUA, aceasta se transformă într-o relație longevivă. După cum i-a spus Kim lui Putin, întîlnirea lor a adus legăturile bilaterale la un „nou nivel”, adăugînd că speră că relația dintre țările lor va continua să înflorească „în următorii 100 de ani”.

Se vede clar că ne aflăm într-un moment de reașezare a alianțelor globale și America tocmai a reușit ceea ce nu credea nimeni – să coalizeze contra ei și a noastră pe toți băieții răi ai planetei. Alături de ei – Rusia, China, Coreea de Nord – se adună și alte țări nemulțumite de cum a condus SUA lumea pînă acum, iar acele țări contează nu la „dat cu pumnul”, ci la susținerea economică a celorlalți. Nu știu cum vom ieși din situația asta în mod pașnic fiindcă atunci cînd găștile se adună în cartier e clar că nu vor bea o bere.

Discurs despre starea Uniunii

(urmare din pag. 21)

Conservatorilor, care au purtat un război de gherilă în Parlament împotriva programului de mediu al Comisiei Green Deal, von der Leyen le-a spus: „Pe măsură ce intrăm în următoarea fază a Pactului ecologic european există un lucru nu se va schimba niciodată: vom continua să sprijinim industria europeană pe parcursul acestei tranziții”. Cu alte cuvinte: „Nu vă faceți griji, colegi conservatori. Chiar dacă Bruxellesul spune că vrea să interzică motorul cu ardere pînă în 2035, voi găsi o modalitate de a menține producătorii de mașini și industria grea în afaceri”.

De asemenea, șeful Comisiei a avut cîteva cuvinte pentru șeful PPE, Manfred Weber, politicianul bavarez care a devenit o durere de cap majoră pentru von der Leyen de cînd a început să atace politicile de mediu ale Bruxelles-ului și să susțină fermierii europeni. Von der Leyen a spus: „Aș dori să profit de această ocazie pentru a-mi exprima aprecierea față de fermierii noștri. Sînt și rămîn convinsă că agricultura și protecția lumii naturale pot merge mînă în mînă”.

Uvertura către conservatorii europeni nu a trecut neobservată. Thanasis Bakolas, secretarul general al PPE, a lăudat discursul într-un tweet, ca fiind „o dovadă

a conducerii, hotărîrii, pragmatismului, eficacității și hotărîrii PPE în instituțiile UE și în întreaga Europă”. Reacționînd din partea Parlamentului, Weber a insistat asupra necesității creării unei „Uniuni Europene a apărării” – un subiect care nu a beneficiat de nici o mențiune din partea von der Leyen. Dar el a reușit să aducă cîteva laude pentru abordarea ei cu privire la extindere: „Da, Ursula, procesul de extindere este esențial și vă sprijinim conceptul față de Balcanii de Vest, Ucraina și Moldova”, a spus el. De asemenea, șefa Comisiei a împachetat cadouri pentru celelalte două mari grupuri politice, de al căror sprijin ar avea nevoie pentru a cîștiga: grupul liberal Renew Europe al președintelui francez Emmanuel Macron și socialiștii și democrații premierului spaniol Pedro Sánchez. Cel mai mare a fost pentru Macron. După cum a relatat în exclusivitate Politico, Parisul a făcut eforturi intense pentru ca oficialii Comisiei să deschidă o anchetă antisubvenție împotriva vehiculelor electrice chinezești importate. Alte țări au întîmpinat impulsul de la Paris cu scepticism. Von der Leyen – care își datorează slujba actuală, în mare parte, lui Macron –și-a lăsat deoparte preocupările și a spus: „Pot să anunț astăzi că Comisia lansează o investigație antisubvenție asupra vehiculelor electrice care vin din China. Europa este deschisă la concurență”.

Renunțarea la forță și la amenințarea cu forța

(urmare din pag. 21)

De reținut și faptul că, la 1 ianuarie 1942, în Declarația Națiunilor Unite, adoptată la Washington și în proiectul de Cartă de la Dumbarton Oaks, adoptat în octombrie 1944, s-a formulat principiul interzicerii utilizării forței și amenințării cu forța, reafirmat în Convenția semnată la Londra, la 8 august 1945, de către URSS, SUA, Marea Britanie și Franța, în statutele tribunalelor militare internaționale de la Nürnberg și Tokyo din 1945. Acest principiu a fost statuat și în Pactul de la Bogota din 30 aprilie 1948, în Tratatul de la Varșovia din 14 mai 1945, în Carta Organizației Unității Africane, adoptată la Addis-Abeba la 26 mai 1963, în Declarația privind pacea și cooperarea mondială adoptată la Bandung, la 24 aprilie 1955, în Declarația șefilor de stat și guverne ai țărilor neangajate de la Belgrad, la 6 octombrie 1961, de la Cairo, în 1964, și de la Alger, în 1973.

De precizat că toate aceste evenimente s-au produs sub genericul unei celebre maxime: ,,Dacă sînt două feluri de lupte, unul cu cuvîntul și altul cu forța, și dacă unul e propriu omului, iar celălalt animalelor, sîntem datori să recurgem la cel din urmă numai cînd primul nu poate fi folosit” (Cicero).

Păi, măi Iohannis, dacă matale nu prea le ai cu cuvintele, ce sînt proprii omului, era de așteptat să acționezi precum necuvîntătoarele și să semnezi într-o veselie contracte de cumpărare, din banii poporului, a unor arme vechi și ruginite. Păi, cine mama dracului te-a forțat să nu folosești cuvinte în relația cu propriul tău popor, pentru a-l întreba, prin REFERENDUM, dacă e bine să faci ziua ceea ce ai visat noaptea. Mai sus vorbeam de tot soiul de tratate, pacte, declarații, legi ș.a., toate privitoare la faptul că ,,războiul este cea mai mare crimă”, de unde și concluzia, conform logicii elementare, că ’mneata ești un mare CRIMINAL (sic). Dacă nu știi sau dacă nu te-a informat nimeni, află că armamentul pe care l-ai cumpărat și l-ai dat apoi Ucrainei pe GRATIS omoară oameni, și pentru asta ar trebui să te urci singur în dubă.

De ce urmărești cu obstinație să bagi România în război, deși noi, românii, nu avem nici o tangență cu respectivul conflict? Ce înseamnă ,,La nevoie vom intra în luptă” (Ciolacu)? Care nevoie, măi băieți? Și, la urma urmei, ce român credeți că va lua parul și va trece Prutul? Sau ce român va fi atît de bătut în cap încît săși rupă parul pe cîrca unui dușman închipuit, cînd mult mai potrivit ar fi să-l folosească împotriva pramatiilor (PSD) și lichelelor (PNL), reunite sub avizul inconștient al lui Iohannis.

Și, încă ceva: Dacă tot vă arde de război, duceți-vă voi (de pramatii și lichele vorbesc), cu tot neamul vostru de îmbuibați, puneți-l pe Iohannis în frunte și hai, valea, drum bun, cale bătută, cin’ vă prinde să vă... felicite!

(n-am găsit altă rimă). Dacă pînă acum nu v-a trecut nici o idee bună prin cap, poate, pe front, vă va trece altceva.

Spun asta, pentru că acest popor e creștin, cel mai creștin și respectă poruncile lui Dumnezeu de a nu ucide și de a-și iubi aproapele. Și mai știe că ,,Membrii ONU se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite” (Carta Națiunilor Unite – 1974).

După cum se știe, rațiunea fundamentală care a stat la baza creării Organizației Națiunilor Unite a fost aceea de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului, de a asigura soluționarea pașnică a oricăror diferende internaționale. Experiența demonstrează însă că această înaltă îndatorire a forumului mondial nu a fost îndeplinită în mod satisfăcător. Există cazuri numeroase de recurgere la forță și la amenințarea cu forța, ceea ce a dus la conflicte militare, la încălcarea suveranității și integrității unor state, creînd pericole grave pentru pacea și securitatea lumii.

Chiar și ,,Declarația asupra interzicerii constrîngerii militare, politice sau economice la încheierea tratatelor” a fost bagatelizată, deși condamna recurgerea la amenințarea sau la folosirea oricăror forme de presiune, fie militară, politică sau economică, de către oricare stat, în scopul de a constrînge un alt stat să îndeplinească un anumit act legat de încheierea unui tratat, cu violarea principiilor egalității suverane a statelor și libertății consimțămîntului.

Păi despre ce egalitate și libertate de consimțămînt se poate vorbi în tratatele, convențiile, contractele... încheiat de România cu ONU, UE, NATO, OMS, Banca Mondială etc., din moment ce ABSOLUT TOATE ne sînt defavorabile? Toți ne jupoaie de bani, și lui Iohannis îi arde de război. În ultimii 5 ani, România a cheltuit circa 30 de miliarde de euro pe armament, vaccinuri letale, măști, izolete, medicamente inutile (ex.: pasile cu iod), pensii și salarii nesimțite, bani către partide, ONG-uri, mass-media etc.

Ce mai, haos total, adică toți cei din capul statului au înnebunit de tot, iar populimea s-a prostit de-a binelea. De fapt, așa este pe întreaga planetă, după cum și-a planificat Noua Ordine Mondială, al cărei slogan mă scutește de orice alt comentariu: ,,Prin haos, la ordine!”. Este vorba de acel haos care, printre altele, a făcut ca renunțarea la forță și la amenințarea cu forța să nu fie posibilă, stare existentă de cînd lumea și pămîntul. În loc de liniște și pace, omul a preferat războiul, înțelegerile și alianțele militare, perfecționarea armamentelor, modernizarea bazelor militare ș.a.m.d.

Într-un număr din august 1975 al revistei americane ,,The Defense Monitor” se spunea că Statele Unite aveau înțelegeri militare de diferite grade cu 60% din țările

Discursul a fost mai puțin fructuos pentru socialiști, deși unii vor găsi mîngîiere în angajamentul lui von der Leyen de a respecta principalii piloni ai Pactului Verde și de a reforma cadrul legal pentru migrația în Uniunea Europeană. Apoi, trebuie să amintim și ce a omis von der Leyen, în special în ceea ce privește subiectul deranjant al statului de drept în interiorul Uniunii. Bruxelles-ul este blocat într-o bătălie a voințelor și a avocaților cu guvernele populiste de dreapta din Ungaria și Polonia, ambele au sfidat în mod repetat și deschis autoritatea Europei. Von der Leyen a omis să menționeze numele fiecărei țări în timpul pasajelor referitoare la statul de drept din discursul ei. Trei diplomați au remarcat că von der Leyen „a jucat pe siguranța” în statul său final al Uniunii Europene, iar unul a adăugat laconic: „La urma urmei, este un an electoral”. Un veteran conservator care a urmărit discursul a avut sentimentul că von der Leyen nu se gîndea doar la o candidatură. Era deja pe drumul campaniei. „Totul a fost un discurs de campanie”, a spus Dara Murphy, fost director de campanie pentru PPE, în prezent consilier principal la Rasmussen Global. „Nu există acum nici o îndoială” că va candida, deși, a adăugat el: „Ea nu va declara nimic public”. Dacă și la acest nivel avem parte de astfel surprize ce pretenție să mai avem de la politicienii noștri?

lumii, că dispuneau, pe teritoriul altor state, de 222 de mari baze militare și de alte aproximativ 2.000 de baze mai mici. Păi, cînd vreodată Statele Unite au agreat pacea, cu un asemenea potențial militar? Știați că, de ani buni, cheltuielile militare mondiale depășesc produsul muncii întregii populații a globului? Se apreciază că personalul angajat în scopuri militare, în forțele armate și cele paramilitare, în ministerele apărării și în industria militară se ridică la circa 70.000.000, din care aproximativ 750.000 reprezintă oameni de știință și ingineri, adică 25% din capacitatea științifică și tehnică mondială. Vă dați seama ce-ar fi putut realiza acești oameni de știință (a se citi savanți) în domeniul medicinei, alimentației, agriculturii? Tot așa, închipuițivă cît de repede ar termina Canalul Vîrful Omu – Marea Neagră cei aproximativ 4.000 de generali ai ,,armatei” române, care habar nu au cum arată prima linie a unui front, deși pe la televiziuni mînuiesc foarte ușor stegulețele pe hărțile electronice.

Legat de aceste aspecte, cineva, cîndva, arăta: ,,România se pronunță în modul cel mai ferm pentru unirea eforturilor popoarelor, ale tuturor forțelor democratice, ale întregii opinii publice mondiale, în vederea înfăptuirii dezarmării. Este necesar să se treacă de la discuții generale la măsuri concrete, practice, pornind de la răspunderea pe care o are fiecare stat și, în primul rînd, statele mari, posesoare de armament nuclear, față de soarta păcii și securității, față de însăși existența civilizației umane” (Nicolae Ceaușescu –1975).

Da, bine spus: adică, în loc de bani risipiți și arme distrugătoare, mai bine școli și spitale, fabrici și uzine, liniște și pace, numai că pentru o astfel de opinie, ca, de altfel, pentru multe alte asemenea, Nicolae Ceaușescu a fost... UCIS! De cine? De cei al căror slogan este ,,Prin haos, la ordine!”, sau, altfel spus, ,,Sub presiunea forței și a amenințării cu forța, popoarele se vor eroda sub toate aspectele și vor implora intrarea în Noua Ordine Mondială. Se vor inventa crize economice, pandemii, războaie, așa încît omenirea va accepta crearea unui Guvern mondial democratic” (John D. Rockefeller, ,,Manualul de înrobire a omenirii” – 1870). De menționat că ,,bancherii sînt așa-ziși iluminați care se află în curs de impunere a unei hidoase «Brave New World»” (Jacques Attali, ,,O scurtă istorie a viitorului”, pentru el, istoria fiind ,,nimic mai mult decît gîndirea celor puternici”).

Iată de ce ,,Ce-a fost normal, în veci nu mai revine/ E răstignită firea omenească/ Și omul, despărțindu-se de sine,/ Nici nu mai poate să se regăsească” (Adrian Păunescu - ,,Țară fără țară”). Așadar, ,,Ne paște în curînd o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi la ușă va intra” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

„Este naiv să credem că armele nucleare nu vor fi folosite” (I)

– Laureatul Premiului Nobel vorbește despre riscul unui război nuclear

și speranța pentru salvare –

Pe măsură ce tensiunile internaționale cresc, sporesc și riscurile ca armele nucleare să fie folosite pentru prima dată în 78 de ani. La începutul acestui an, experții revistei „Bulletin of Atomic Scientists” au mutat acele ceasului metaforic și mai aproape de miezul nopții, fapt echivalent autodistrugerea umanității. Luptele din Ucraina și escaladarea internațională a conflictelor au devenit un alt argument pentru susținătorii eliminării complete a armelor nucleare. În 2017, la sediul ONU a fost elaborat un nou tratat internațional care prevede interdicția globală a armelor nucleare, iar în 2020 a fost obținută ratificarea documentului de către 50 de țări și, prin urmare, intrarea lui în vigoare. Unul dintre principalii factori ai acestui proces a fost Campania Internațională pentru Abolirea Armelor Nucleare (ICAN), iar inițiatoarea acestuia a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale. Alicia Sanders-Zakre a vorbit, în cadrul unui interviu pentru media internațională, despre ce oprește lumea să renunțe la armele nucleare și cît de aproape este umanitatea de un război total.

Mulți cred că dorința de a elimina complet armele nucleare este nerealistă și chiar naivă. De ce nu ești de acord cu asta și crezi că este posibil?

Alicia Sanders-Zakre: Credem că este nerealist și naiv să crezi că poți trăi într-o lume în care există zeci de mii de arme nucleare care nu vor fi folosite niciodată. Singura modalitate de a elimina riscul ca armele nucleare să fie folosite este distrugerea lor completă. De-a lungul multor decenii în care am trăit într-o lume cu arme nucleare, am asistat de mai multe ori la situații în care doar voința întîmplării ne-a despărțit de războiul nuclear. Nu putem ignora pagubele umanitare semnificative cauzate de testarea și dezvoltarea armelor nucleare. Aceasta este o armă de distrugere în masă. Acestea sînt arme care sînt interzise de dreptul internațional și trebuie eliminate imediat.

Cum ar trebui să aibă loc acest proces?

La ICAN nu numai că noi credem în eliminarea armelor nucleare, dar avem un plan clar. Este

consacrată în dreptul internațional prin Tratatul privind interzicerea armelor nucleare (TPNW), care a fost adoptat de 122 de țări la Organizația Națiunilor Unite în 2017. 92 de ţări au semnat Tratatul. Tratatul prevede aderarea puterilor nucleare: prin semnare, acestea sînt de acord să scoată acest tip de arme din serviciul de luptă și să le elimine complet într-un interval de timp convenit.

Există, de asemenea, discuții active privind crearea unui mecanism de verificare pentru dezmembrarea focoaselor nucleare în cadrul TPNW.

Dar pînă acum nici una dintre puterile nucleare nu a semnat acest tratat. De ce credeți că pot fi forțate să se alăture inițiativei?

Puterea tratatelor internaționale și a dreptului internațional constă în stabilirea normelor internaționale înainte ca toate țările să semneze. Avem exemplul Tratatului de interzicere completă a testelor nucleare: o serie de țări, din păcate, nu s-au alăturat încă la acest tratat, dar aderă deja la un moratoriu internațional privind testarea. Și acesta este unul dintre motivele pentru care noi, ca organizație, credem că încheierea Tratatului privind interzicerea armelor nucleare este atît

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

de importantă pentru a merge către dezarmare, chiar dacă statele ce posedă arme nucleare consideră că acestea sînt garantul lor.

De fapt, armele nucleare sînt deja interzise de dreptul internațional și este doar o chestiune de timp pînă să fie complet stigmatizate și delegitimate în același mod ca și armele chimice și biologice. Numai prin eforturi comune vom putea convinge puterile nucleare să se alăture TPNW și să dezarmeze. Este important să ne amintim că eliminarea armelor nucleare nu este doar o speranță idealistă. Există un tratat internațional menit să atingă acest obiectiv.

După cum ați observat, o serie de țări consideră că armele nucleare sînt cheia securității și chiar a supraviețuirii lor, ca în cazul Coreei de Nord. Cum pot fi convinse de contrariu?

Trebuie avut în vedere faptul că țările care au arme nucleare și le consideră garant al securității lor sînt o parte foarte, foarte mică a comunității internaționale. Restul lumii – literalmente orice altă țară – a decis că armele nucleare nu oferă securitate. De fapt, armele nucleare creează doar riscuri suplimentare: deținerea acestor arme sau deținerea lor pe teritoriul tău poate face din țara ta o țintă, iar utilizarea eronată a armelor nucleare va avea consecințe nu numai pentru tine, ci și pentru restul lumii.

Această părere nefericită – că armele nucleare pot fi un garant al securității – este împărtășită doar de un număr limitat de lideri mondiali, iar majoritatea statelor gîndesc complet diferit. Mai mult, nu există nici o dovadă istorică sau dovadă a conceptului de descurajare nucleară în sine.

Mulți oameni de știință vă vor spune că faptul că armele nucleare nu au mai fost folosite din 1945 se datorează mai puțin descurajării nucleare decît purului noroc. Și nu va dura pentru totdeauna

După cum ați observat, au trecut peste 70 de ani de la prima – și ultima – utilizare a armelor nucleare. Cît de probabil este să fie reutilizate în Secolul XXI – și mai ales în viitorul apropiat?

Acestea sînt arme de distrugere în masă, dar în multe țări controlul asupra lor stă în mîinile unor indivizi care, ca toți oamenii, sînt supuși stresului emoțional, dezinformării și tensiunii. Prin urmare, atîta timp cît există arme nucleare, acestea pot fi folosite. Și de aceea trebuie să forțăm toate țările să se alăture Tratatului privind interzicerea armelor nucleare pentru a începe urgent procesul de eliminare a arsenalelor nucleare ale lumii.

Cînd Statele Unite au folosit pentru prima dată arme nucleare în 1945, a fost singura țară cu astfel de arme. Acum sînt nouă. Dacă unul dintre ei folosește acum arme nucleare, cît de probabil este ca acest lucru să ducă la un război nuclear total?

Riscul mare al strategiei de descurajare nucleară în sine este că deseori presupune că o țară trebuie să aibă capacitatea de a riposta printr-o lovitură nucleară. Aș dori să cred că dacă cineva ar folosi arme nucleare în alte țări, capul limpede ar prevala și ar decide să nu riposteze pentru a nu mai crea milioane de victime și a nu provoca daune mediului pe termen lung.

Dar realitatea este că toate protocoalele și însăși structura arsenalelor din puterile nucleare sînt concepute pentru o lovitură nucleară de represalii. Și atunci întreaga lume va fi distrusă Trebuie să luăm acest lucru foarte în serios și să distrugem toate armele nucleare înainte de a face primul pas pe scara de escaladare.

(va urma) N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.