România Mare, nr. 1711

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIm

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Există și o leucemie a minții: gîndurile rele le mănîncă pe cele bune.

CornELIU VADIm TUDor

Războiul poate fi pornit de un fapt rațional?

O întrebare ce poate părea fără sens, întrucît cine pornește război nu e întreg la minte. Dar nu despre asta e vorba aici, ci despre cît de irațional trebuie să fii ca să începi un război pe care e clar că îl vei pierde. Firește, mă refer la războiul pe care președintele Putin l­a pornit contra Ucrainei și care a fost și, probabil, este considerat de mulți cetățeni drept nebun. Cu toate acestea, profesorul de Științe Politice al Universității din Chicago, John Mearsheimer, și colegul său, Sebastian Rosato, profesor de științe politice la Universitatea Notre Dame, consideră, într­un articol publicat de unheard.com că Occidentul ar trebui să­l ia în serios pe Putin.

Iată ce scriu cei doi: „În Occident se crede că decizia președintelui rus Vladimir Putin de a invada Ucraina nu a fost un act rațional. În ajunul invaziei, prim-ministrul britanic de la acea vreme, Boris Johnson, a sugerat că este posibil ca Statele Unite și aliații săi să nu fi făcut «suficient pentru a descuraja un actor irațional și trebuie să acceptăm în acest moment că Vladimir Putin se gîndește probabil ilogic la asta și nu vede dezastrul

înainte». Senatorul american Mitt Romney a spus că «prin invadarea Ucrainei, Putin a dovedit deja că este capabil de decizii ilogice și care îi vor atrage o înfrîngere». Presupunerea care stă la baza ambelor afirmații este că liderii raționali încep războaie numai dacă sînt siguri că le vor cîștiga. Începînd un război pe care era sortit să-l piardă, s-au gîndit ei, Putin și-a demonstrat iraționalitatea. Alți critici susțin că Putin a fost irațional pentru că a încălcat o normă internațională fundamentală. Din această perspectivă, singurul motiv acceptabil din punct de vedere moral pentru a porni un război este autoapărarea, în timp ce invazia Ucrainei este mai degrabă un război de cucerire. Expertul rus Nina Hrușciova a afirmat că, «odată cu atacul său, Putin se alătură unui lung șir de tirani iraționali» și pare «a fi cedat obsesiei sale conduse de ego de a restabili statutul Rusiei de mare putere cu propria sa sferă, clar definită, de influenț㻓.

(continuare în pag. a 16-a)

Români la Alba Iulia

Vin români de pretutindeni să-nfloreasă iarăși Țara Acolo unde, odată, s-a cîntat Imnul Unirii, Se adună iar românii precum ape, primăvara, Să vorbească într-un glas despre soarta dezrobirii;

Trăitori pe-alte meleaguri, aruncați în voia sorții, Alba Iulia îi strînge precum mama-n poala ei, Vin români din țări străine, vin la Alba, vin cu toții S-amintească omenirii că mai sîntem Pui de lei;

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

CIUGUD – COMUNA CU CELE MAI MULTE PREMIERE (I)

Pe urmele unui primar model

– Interviu cu primarul Gheorghe Damian –administrației locale, în contextul schimbărilor societății românești după decembrie 1989.

În întreaga mea activitate de jurnalist, indiferent în ce publicații am scris, și în ce timp istoric, am avut prilejul să cunosc, în varii ipostaze, mulți, foarte mulți primari, despre a căror activitate, în directă corelație cu localitatea al cărei edil erau, am scris, în majoritatea cazurilor, cu mare plăcere. Cazul de față, despre care veți citi în rîndurile de mai jos, îl consider ca pe un subiect special –omul care a generat acest material, primarul comunei CIUGUD, din județul Alba, domnul

GHEORGHE DAMIAN, îndeplinind coordonatele unui adevărat erou contemporan al comunității din care face parte. Așa cum veți citi în acest interviu, fiul de țărani din Daia Română, de lîngă Alba Iulia, a candidat la funcția de primar din comuna în care ajunsese după căsătorie nu din rațiuni politicianiste, ci din motive determinate în mod intrinsec de nevoia stringentă de schimbare, o schimbare determinată de ineficiența

Despre edilul Gheorghe Damian și despre comuna Ciugud din Alba, știam cîte ceva de la București. Unele televiziuni s­au întrecut în a prezenta comuna Ciugud – imagini de o rară frumusețe, dincolo de realizările primarului din localitate. Dar, oricît impact ar avea imaginea vizuală asupra telespectatorului, puținele cuvinte rostite de un comentator grăbit nu au darul de a prezenta, într­un demers jurnalistic profund, bogăția – nu doar de inventar, ci una de suflet – a unui loc „sfințit” de om, și a unui om „luminat” de locul pe care l­a scos din anonimat.

Așa că, pentru o cunoaștere reală și extinsă a personalității primarului din Ciugud, într­o corelație determinantă cu dezvoltarea localității, am pus la cale dialogul de mai jos, exploatînd deplasarea mea în comuna Ighiu (vezi reportajul anterior), localități aflate de­o parte și de alta a municipiului Alba Iulia.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Că, în veci, Românitatea va vorbi pe-alte meleaguri În frăția ei cu Țara pe care mereu o cheamă, Vin români sub falduri pure – mii de tricolore steaguri Ca să-și ostoiască dorul cu români din Țara-mamă;

Chiar dacă vorbesc acolo unde i-a dus soarta, valul, În limba altor popoare și-s primiți în sînul lor, Vin români de pretutindeni să sfințească iar Ardealul, Sărutînd pămîntul Țării, fierbinte, nemuritor;

Le-a fost dor de Țara-mamă, Patria cu ochiul treaz, Să-și mai scalde iar privirea pe cîmpii și pe obcine, Stînd la umbra unor nume, cu „Cel Mare”, „Cel Viteaz” Diaspora românească tot a noastră-i, nu-i oricine!

Încălziți-vă de dorul că sînteți la Alba iar, În decembrie, cînd ninge cu zăpadă milenară, Și nu-ntoarceți fila zilei peste vechiul calendar, Strîngeți doar în brațe Dorul și Credința pentrui Țară;

Astfel veți pleca de-aicea mai bogați ca amintire Și cu Țara ca un Soare luminîndu-vă cărarea, Cu țărîna de pe talpă, ca din sacre cimitire, Veți simți mai dulce dorul și mai grea va fi uitarea;

Vin acum români la Alba ca să dea cu toți onorul Celor cu nume săpate în granit nemuritor, Celor ce-au făcut Unirea, peste piept cu Tricolorul Ca să amintească lumii c-aici e și Țara lor!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F TVR a devenit o tortură insuportabilă pentru români F Gabi

Popescu – un toreador care uimește Spania F Iliescu îl confundă pe Constantinescu cu Ceaușescu F Un monstru în chiloți tetra: Andrei Pleșu F Dosia la tavă, cu măr în gură F Biroul Ovul

PArTEA A IV-A

F Aceeaşi presă avidă de senzaţional (,,Naţional“) ne dă fiori complecţi pe şira lui Spineanu: „Zilele acestea trebuie să se nască la Bacău un monstru: Copilul fără creier“. Hai să fim serioşi! E plină Ţara de monştri de­ăştia: Ţapul, Chiorul, Ciripoi, Plăcuţă, Poetul Măscărici, Oracolul din Dămăroaia şi alţi pezevenghi, vedea­i­aş mari, parcă trece­o adunătură de tătari! F La rubrica de bîrfe a ziarului „Naţional“ poate fi întîlnită o ştire care ne face să ne clănţăne dinţii­n pahar: „În fiecare marţi (nu într-un ceas rău, ci pe la 20,00) o ceată de guvernanţi amorţiţi de atîta stat pe scaun şi îngroziţi de relieful burticilor în curs de dezvoltare, se strîng ciorchine în sala Floreasca, unde încing un baschet ca la mama acasă. Se evidenţiază pe teren (măcar atît) Andrei Pleşu şi Dinu Gavrilescu“. Parcă­i și vedem pe cei doi pepenași, în chiloți, aruncînd la coș – unul diplomația, altul agricultura. Că au şi statura potrivita pentru baschet, dacă îi urci unul în cîrca celuilalt, ca la circ, s­ar putea să ajungă la bereguşul lui Ghiţă Mureşan. F Dar nici cu revista „VIP“ nu ne e ruşine: ea, şi nimeni alta,

a aflat cît a costat damblaua modistei Janine de la „Adesgo“ de a bea şampania cea mai scumpă din lume, Adrian Sîrbu scoţînd din portofel nu mai puţin de 2.500.000 de lei! Ce poate face o muiere din om, o cîrpă de şters bideul! F O „vînătoare de vrăjitoare“, bezmetică, după comunişti, care nu­l lasă să doarmă şi­i bîzîie ca muştele­n ureche, practică, de ani şi ani de zile, un psihopat de la „Cotidianul“: N. Burghelea e numele lui, şi e atît de primitiv, încît îndepărtează de ziar cel puţin 5.000 de cititori. F Avem informaţii că, zilele trecute, năbădăiosul fiu al lui Emil Constantinescu s­a bătut la sînge cu cineva, la ora actuală fiind aproape desfigurat. Tot el este implicat în scandalul firmei EDF – aşa după cum a apărut prin unele publicaţii, firma cu pricina, condusă de un evreu, deţine 51 % din acţiunile shopurilor de la Aeroportul Otopeni, dar Dragoş Constantinescu a ordonat o anchetă (?!) ca să­i găsească nod în papură patronului, pentru a pune el mîna pe spaţiile respective. Nu se ştie încă din ce motive, ministrul Finanţelor, Daniel Dăianu, s­a opus controalelor (unii zic că acesta ar fi încasat comisioane de la evreu), dar ceea ce se ştie este că Dragoş i­a pus gînd rău lui Daniel, care, indiferent

Caseta cu bijuterii  Caseta cu bijuterii

 Rabelais căzuse grav bolnav la pat. Medicul care îl îngrijea vru să ceară și părerea altor specialiști. Aceștia, întruniți de urgență, după ce l­au cercetat pe bolnav își expuneau punctul de vedere cu glas șoptit. Făcînd un efort, Rabelais a intervenit în discuție:

Domnilor! Vă rog, lăsați­mă să sfîrșesc de moarte naturală.

 La Fontaine se afla într­o societate care îl plictisea peste măsură. În plus, în seara aceea urma să susțină o discuție la Academie. S­a ridicat, cerîndu­și scuzele de rigoare, amintind și de sarcina pe care o avea.

Dar, domnule La Fontaine, i­a atras atenția stăpîna casei, discuția dvs. la Academie începe abia peste un ceas. Pe drumul cel mai scurt nu aveți nevoie decît de 20 de minute pînă acolo.

Prefer, totuși, a spus fabulistul înclinîndu­se politicos, să merg pe drumul cel mai lung.

 Ultima mare personalitate a epocii lui Ludovic al XIV­lea, poetul și criticul BoileauDespréaux, primise pe un curtean căruia îi era dator cu o vizită. La o primă ocazie, cavalerul a adus vorba de această încălcare a uzanțelor perioadei respective. Boileau i­a răspuns astfel:

Între dumneavoastră și mine există o deosebire care mă împiedică a face vizite. Dumneavoastră faceți acest lucru ca să vă treacă timpul, pe cînd eu, făcînd vizite, aș pierde timpul! Timpul nu se întoarce!

 Voltaire și amicul său Piron au fost considerați cei mai spirituali oameni ai Secolului al XVIII­lea. Oriunde se întîlneau găseau cuvinte de batjocură pentru alții, dar nici ei nu se cruțau unul pe celălalt. Odată, Voltaire s­a dus să­și viziteze prietenul, dar negăsindu­l acasă i­a pictat cu creta pe ușă un porc, cu vădita intenție ca să rîdă de Poiron. Peste cîteva zile, cînd s­au întîlnit, Voltaire i­a spus:

Știi că am fost pe la tine acum cîteva zile?

Da, mi­am dat seama, că am văzut cartea ta de vizită, i­a întors vorba rîzînd Poiron.

 Balzac și­a surprins servitorul asupra unei fapte neloiale față de el și a început să­l dăscălească:

Nu e demn la un OM să­l mintă pe alt OM!

E adevărat, stăpîne, a răspuns vinovatul, dar dumneavoastră de ce mă obligați să spun că nu sînteți acasă cînd vă caută executorul judecătoresc?

Pentru mine, executorul judecătoresc nu este om, asta­i! – a fost replica scriitorului.

 Un oarecare a încercat să­l jignească pe Alexandre Dumas­tatăl, numindu­l în public „negrul”. Scriitorul, departe de a se supăra, i­a răspuns zîmbind:

Mă tem că aveți dreptate, domnul meu. Tatăl meu a fost mulatru, bunicul meu negru, iar străbunicul meu maimuță. Sînt răzbunat, însă, prin faptul că arborele meu genealogic începe acolo unde al dumneavoastră se termină!

 Într­una din operele sale, același scriitor pomenește de existența unui „vid dureros”, înțelegînd prin aceasta sărăcia cu duhul a unui personaj de­al său. Un critic literar și prieten de­al scriitorului îi reproșează imaginea:

Cum poți scrie așa ceva? Un lucru inexistent, gol, cum poate fi dureros?

Nu te­a durut niciodată capul?

 Ca oaspete al unor magnați, Mark Twain a povestit cu atît umor, încît aceștia au rîs cu lacrimi.

Așa comicării, explica un rege al petrolului, de cînd sînt n­am pomenit… și și­a scos batista din buzunar.

Oho! – l­a întrerupt Twain – chiar în clipa aceasta văd ceva și mai comic și, mai ales, mai rar: anume, cum un rege al petrolului își bagă mîna în propriul buzunar!

de soarta Bugetului, va fi debarcat. E tot mai limpede că acest Dragoş îi creează lui Emil Constantinescu bătăi de cap de 100 de ori mai grave decît i­a creat Nicu lui Ceauşescu. Mai ţineţi minte ce tam­tam făcuseră şi Ţara, şi străinătatea, că Nicu a jucat la un cazinou din Las Vegas? Păi asta a fost floare la ureche faţă de importurile mafiote de carne şi celelalte afaceri inimaginabile în care e implicată beizadeaua Constantineştilor!

F Directorul s.P.P. a dat lovitura: în Fortul de la Popeşti-Leordeni, la doi paşi de poligonul de tragere, el a amenajat o splendidă cramă, unde încap lejer, pe două nivele, vreo 60 de oameni. Are tot confortul rustic: mese lungi de stejar, rogojini, ulcele, borcane de murături, bărdace de vin, butoiaşe cu ţuică, provizii alese. Fondurile provin de la Clubul Sportiv „Venus“ al S.P.P., adică din contribuţiile salariaţilor, donaţii şi sponsorizări. Ultimele chefuri au fost făcute acolo de către conducerea s.P.P. şi mai mulţi ziarişti, care au fost invitaţi pentru nişte ciudate perioade de pregătire şi trageri cu arma (?!). De fapt, o tentativă de captare a bunăvoinţei. Totuşi, stimate Nicu Anghel: noi înţelegem că îţi place la nebunie să tragi cu o puşcă cu aer comprimat în propriul birou al matale, unde ţi­ai fixat o ţintă pe perete şi culci la pămînt toţi vizitatorii şi subalternii, după care cazi în meditaţie şi le citeşti versete din Biblie (?!), dar nu mai înţelegem de ce dai voie să se bea alcool la doi paşi de locul unde se mînuiesc arme de foc!

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 27 martie 1998)

 Dramaturgul german Frank Wedekind datora o sumă oarecare unui croitor. Acesta l­a încolțit. În final, i­a spus datornicului:

Spuneți­mi, în sfîrșit, cînd o să­mi plătiți datoria?

Credeți­mă, stimate domn, că o să dormiți mai liniștit dacă nu o să știți cînd am să vă plătesc datoria!

 Mike Berger, reporter al ziarului „New York Times”, cu toată miopia cunoscută pe care o avea, s­a prezentat ca voluntar în cel de­al II­lea Război Mondial. La controlul medical al recruților, s­a strecurat abil, iar tabelul pentru proba vederii l­a învățat pe de rost. Reîntors ca grav rănit, cu gradul de sergent, a fost întrebat cum i­a mers pe front.

Minunat, a răspuns Berger. Cred că sînt singurul soldat care a luat parte la acest război și care n­a văzut nimic din el.

 Doi cronicari teatrali se întîlnesc, cam pe la ora prînzului, la „Capșa”.

Sînt dezolat, oftează primul. De­abia am făcut o cronică senzațională la piesa lui Slawomir Mrozek „Tango”, că fiul meu a aruncat manuscrisul în foc.

Ce vîrstă are fiul tău?

Doi ani și jumătate.

Colosal! Și citește deja?

 Kees van Dongen, un portretist parizian foarte căutat, mai ales de sexul frumos, a fost întrebat de un ziarist:

Care este secretul nemaipomenitului succes de care vă bucurați?

Nici vorbă de vreun secret, a răspuns pictorul. Totul nu este decît o problemă elementară de psihologie profesională. Pe femei le pictez mai zvelte decît sînt în realitate, iar pietrele lor prețioase apar în tablourile mele mai mari decît sînt ele de fapt. r m

Cataclisme ale Istoriei

Arde Londra! (I)

În urmă cu mai bine de trei veacuri, capitala Angliei era abia o fracțiune măruntă din gigantica metropolă a vremii noastre. Nucleul său principal îl constituia aşa-numita „Cetate“ (City), delimitată de ceea ce mai rămăsese din zidurile construite încă pe timpul ocupaţiei romane. Pentru a avea o imagine mai precisă asupra proporţiilor, să amintim că astăzi „Cetatea“ este cel mai mic dintre cele 29 sectoare administrative ale municipiului (sau comitatului) londonez, ocupînd ceva mai puţin de un sfert din suprafaţa lui totală.

Pe la mijlocul Secolului al XVII-lea, Londra se număra totuşi printre cele mai importante aglomeraţii urbane ale lumii de atunci, în cuprinsul ei trăiau mai bine de 500.000 locuitori. Pentru covîrşitoarea majoritate a caselor, singurul material de construcţie fusese lemnul. E drept că o ordonanţă a celui dintîi lord-primar al Londrei, datînd încă din Secolul XIV, cerea ca cel puţin pereţii exteriori să fie de piatră, dar obligaţia rămăsese literă moartă. Focul reprezenta, aşadar, o permanentă ameninţare şi ea se materializa în repetate rînduri, cu consecinţe dezastruoase.

După prăbuşirea republicii create de Cromwell şi restaurarea pe tron a lui Carol II Stuart, Londra a trecut, la scurt interval, prin două dintre cele mai devastatoare calamităţi ale întregii sale istorii. Prima a fost epidemia de ciumă bubonică din 1665, care, după datele incomplete ale epocii, pare să fi făcut aproape 70.000 de victime. Cea de-a doua a fost marele incendiu din toamna anului următor.

Martorul ocular nr. 1

Născut în familia unui modest croitor din Capitală, Samuel Pepys (1633­1703) s­a bucurat de o şansă neobişnuită pentru cei din tagma sa socială: după ce a absolvit şcoala de pe lîngă catedrala St. Paul, şi­a putut continua studiile ca bursier al celebrei Universităţi din Cambridge. Tobă de carte, dar sărac lipit pămîntului, tînărul absolvent a trebuit să se mulţumească cu umila slujbă de secretar­intendent al lordului Sandwich. Amiral şi om de stat, nobilul patron al lui Pepys a rămas cunoscut mai ales ca „inventator“ al sandvişului: pasionat de jocurile de noroc pe care nu voia să le întrerupă, el înlocuia adesea prînzul sau cina cu o gustare alcătuită din felii alternative de carne şi pîine.

Începînd din 1660, Pepys a devenit funcţionar de stat, avansînd destul de repede pe scara ierarhică, graţie multiplelor sale cunoştinţe, ca şi a energiei de care dădea dovadă. Cariera lui a urmat totuşi o linie destul de sinuoasă, pe traseul căreia se includ atît două alegeri ca deputat în Camera Comunelor, cît şi trei întemniţări de scurtă durată în Turnul Londrei. În ultimii unsprezece ani de viaţă nu a mai ocupat nici o funcţie oficială, consacrîndu­se corespondenței cu numeroșii săi prieteni. În 1660 Pepys a redactat un jurnal care avea un caracter intim, în adevăratul înțeles al acestui cuvînt, autorul său destinîndu­l unui singur cititor – lui însuşi. Pentru a se feri de eventuale indiscreții, Pepys şi­a scris însemnările într­un fel de cifru; el a folosit un sistem de stenografiere apărut cu cîteva decenii mai înainte, complicîndu­l printr­o serie de formule personale şi prin expresii împrumutate din alte limbi.

Cele şase volume ale manuscrisului, lăsate ca moştenire unui colegiu din Cambridge, au fost descifrate parţial abia în 1819­1822. Cu peste şapte decenii mai tîrziu, jurnalul a văzut lumina tiparului în cvasitotalitatea sa. Memorialistica s­a îmbogăţit astfel cu un document poate unic în lume prin desăvîrşita sa sinceritate. Portretul societăţii britanice din anii respectivi, lipsit de orice retuş, este zugrăvit în culori

vii şi frapante, care pun în valoare fiecare trăsătură, fiecare amănunt.

Alături de John Evelyn (1620­1706) – protejat al lui Carol II şi de asemenea autor al unui jurnal personal, Samuel Pepys este considerat drept unul dintre principalii cronicari ai marelui foc al Londrei. Sîrguincioaselor pene ale lui Pepys şi Evelyn le datorează istoria bogăţia de informaţii asupra cumplitei încercări prin care a trecut capitala Angliei şi căreia autorul american David A. Weiss, i­a consacrat o amplă evocare.

Lordul-primar se supără...

În zorii zilei de duminică, 2 septembrie 1666, vîntul de nord­est biciuia necruţător străzile Londrei, făcînd să zăngîne ferestrele caselor şi zgîlţîind firmele de metal ale cîrciumilor. În locuinţa lor de pe uliţa Seething, Samuel Pepys şi soţia sa, Elizabeth, dormeau adînc. Somnoroasă, slujnica lor, Jane, se duse la geamul deschis, pentru a trage în piept aerul curat al dimineţii, dar privirea îi fu atrasă de nişte flăcări mari, care se vedeau în depărtare. Alarmată, ea dădu buzna în dormitorul stăpînilor săi, strigînd:

– Foc! E foc în tîrg!

Pepys se sculă imediat şi se repezi la fereastră. Da, dincolo de uliţa Mark, la apus de locul unde se afla el, se vedeau flăcări de culoare portocalie. Dar Pepys nu se sperie. În fiecare an, Londra era bîntuită de zeci de incendii, dar rareori se întîmpla să ardă mai mult de douătrei case. Focul acesta, care nu părea să se deosebească prin nimic de celelalte, izbucnise la o distanţă destul de mare – aproape o jumătate de kilometru.

Pepys se vîrî din nou în pat. În calitate de intendent al Amiralităţii, purta răspunderea pentru aprovizionarea întregii flote militare, aşa încît avea pe cap probleme mult mai serioase decît un biet incendiu. De 18 luni, Anglia era în război cu Olanda și chiar în acele clipe navele britanice aşteptau ca vîntul să se domolească, pentru a relua lupta cu inamicul. La ora şapte, după ce se îmbrăcă, Pepys își aminti de foc și se uită din nou pe fereastră. Flăcările parcă se mai îndepărtaseră. Peste cîteva minute, însă, Jane aduse o veste uluitoare: arseseră mai bine de trei sute de case. Trei sute de case! Pepys îşi puse iute peruca sa cîrlionţată şi îndesă pe cap o scufie din blană de castor. Luîndu­şi în grabă rămas bun de la soţie, el porni cît îl duceau picioarele de repede pe străzile măturate de vînt, îndreptîndu­se spre Turnul Londrei. Ajuns acolo, urcă treptele de piatră, pentru a cuprinde cu privirea orașul. Îl mai contemplase de multe ori din acest punct de observaţie și, de fiecare dată, îl impresionase priveliştea care i se aşternea înaintea ochilor. De­a curmezişul Tamisei, Podul Londrei se sprijinea pe nouăsprezece arcade de piatră. Pe ambele sale laturi, se înşirau case şi prăvălii, unele dintre ele avînd cîteva

etaje, astfel că nu mai rămînea decît o fîşie foarte îngustă pentru trecători şi căruţe. Dedesubtul podului, se înşirau uriaşele corăbii trase la chei, cu mărfurile îngrămădite pe punţi. Dar pe malurile fluviului se întindea Londra însăşi: turlele celor peste o sută de biserici se înălţau spre cer şi, de pe colina Ludgate, vîrstnica dar impunătoarea catedrală St. Paul domina întregul peisaj.

Pepys constată că o bună parte din cartierele din jurul Podului Londrei căzuseră pradă pîrjolului. Pe strada Tamisei, focul se apropia de docuri şi de antrepozite. Cele două capete ale podului ardeau şi ele: sub ochii lui Pepys, una dintre casele în flăcări se nărui în fluviu. Coborînd în fugă treptele, Pepys ciocăni la uşa lui John Robinson, comandantul Turnului, de la care află amănunte asupra incendiului. Focul izbucnise pe la ora două noaptea, în uliţa Pudding, la domiciliul lui Thomas Farynor, brutarul Curţii Regale. Nu trecu mult şi Sir Thomas Bludworth, lordul­primar al Londrei, sosi la locul sinistrului. Furios pentru că fusese sculat din somn în toiul nopţii, înaltul dregător, aruncînd o privire dispreţuitoare în jur, declarase că ,,pînă şi o muiere ar putea stinge un foc ca ăsta“. Unul dintre slujbaşi îl întrebase dacă nu ar trebui dărîmate clădirile din preajmă, pentru a împiedica extinderea incendiului. Bludworth răspunsese că nu, şi plecase acasă. De atunci, focul se înteţea mereu.

Hotărîndu­se să vadă cu propriii lui ochi ce proporţii avea dezastrul, Pepys angajă un barcagiu şi o porni pe Tamisa, spre Podul Londrei. Trîmbe groase de fum ieşeau din antrepozitele docurilor. O magazie de cherestea se aprinse brusc şi explodă cu o detunătură asurzitoare, ca şi cum în locul lemnului s­ar fi aflat acolo cîteva zeci de butoaie cu praf de puşcă.

Şuvoaie de plumb topit (1)

După ce pluti vreo oră pe fluviu, Pepys îşi dădu seama că pericolul era foarte mare. În vara care tocmai lua sfirşit, bîntuia o secetă neobişnuită în întreaga Anglie, ceea ce făcuse să scadă considerabil nivelul fluviului. Dar ceea ce îl îngrijora şi mai mult pe memorialist fu atitudinea celor mai mulţi dintre cetăţenii Capitalei, care refuzau să­şi părăsească locuința chiar atunci cînd focul se apropia la numai cîțiva metri. Abia cînd incendiul le ataca direct casele, se hotărau şi ei să­şi evacueze lucrurile îndreptîndu­se în general spre chei, în speranţa că vor găsi o barcă cu care să ajungă în alt cartier. Pînă şi porumbeii dădeau impresia că nu se îndurau să­şi părăsească cuiburile, astfel încît cei mai mulţi dintre ei cădeau pradă flăcărilor.

Partea cea mai rea era că nimeni nu­și dădea osteneala să lupte împotriva incendiului. Londra nu avea pe atunci un corp de pompieri propriu­zis, doar în biserici şi în clădirile publice se aflau numeroase găleţi confecţionate din piele şi destinate tocmai unor asemenea împrejurări. Totuşi, nimeni dintre cei care ar fi trebuit să organizeze combaterea sinistrului – adică preoţii şi poliţiştii – nu mişca un deget, mărgininduse să urmărească extinderea focului cu o disperare crescîndă, dar neputincioasă.

Dincolo de Tamisa, pe o stradă unde nu era nici o clădire, se afla biserica St. Lawrence Poultney. Pe neaşteptate, clopotniţa ei fu cuprinsă de flăcări şi cîteva minute mai tîrziu, şuvoaie de plumb topit începură să se scurgă de­a lungul zidurilor. Sub ochii înspăimîntaţi ai lui Pepys, clopotniţa se prăbuşi la pămînt, cu un ultim şi lugubru dangăt al clopotelor. Convins acum că avea de a face cu o catastrofă care putea să ia proporţii fără precedent, Pepys se hotărî să se adreseze direct regelui. Ca de obicei, la Palatul Whitehall, reşedinţa de atunci a monarhului, sute de curteni aşteptau răbdători trezirea din somn a lui Carol II. În cele din urmă, draperiile groase de catifea care mascau intrarea apartamentelor sale se dădură la o parte, şi regele ieşi, urmat de fratele său, ducele de York, şi de miniştrii de stat (membrii guvernului). Mormăind grăbit „Domnul cu voi!“, ca răspuns la plecăciunile pe care i le făceau curtenii, el se îndreptă spre capela regală, unde urma să­şi facă rugăciunea de dimineaţă. (va urma) m nICoLAE

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

În numele adevărului, transcriem!

Mai zilele trecute am fost invitați la o școală din București, unde să le vorbim copiilor despre poveștile cu care aveam să creștem în copilăria noastră... Neam simțit bine în mijlocul micuților și, în compania lor, parcă regăseam copilul de odinioară din noi... Am observat cu plăcere cum unii dintre școlari erau mult mai receptivi decît ne așteptaserăm, ascultînd cu atenție vorbele noastre șugubețe, care le crea bună dispoziție... Și le povesteam lucruri cu tîlc, despre care ei nu știau aproape nimic, sau foarte vag... Profitînd de momentul întîlnirii, le­am vorbit despre Ion Creangă, Emil Gârleanu, Elena Farago și faimoasa ei poezie, ,,Cățelușul șchiop”, sau despre ,,Zdreanță” a lui Tudor Arghezi... În cuvîntul său, învățătoarea ne­a susținut opiniile, întărind, la rîndul ei, îndemnurile noastre repetate către copii: să­și iubească părinții, dascălii, școala, iar rezultatele lor la învățătură să fie pe măsura unei educații frumoase, fiindcă, în felul acesta, cînd vor crește mari, vor fi bucuria părinților și a societății. Din cînd în cînd, învățătoarea le amintea că în clasă mai sînt elevi care uneori întîrzie la ore, găsind, de fiecare dată, cîte un motiv, cum că, de pildă, nu a venit autobuzul la timp ori că au trebuit să stea la rînd să­și ia sandvișul. Chestiuni mărunte, care la prima vedere par a fi minore, dar care, în timp, devin de importanță majoră pentru educația unui copil care se îndreaptă pe un drum bun în viață... Vorbind despre aceste lucruri, învățătoarea era bine intenționată și, amintindu­le că ulciorul nu merge de multe ori la apă și că minciuna are picioare scurte, le atrăgea atenția să nu pățească și ei cum a pățit­o Ionică cel mincinos... Povestea aceasta am auzit­o adeseori și

Cărturarul

noi, de la părinții noștri, de la dascălul de la școala din sat, de la sătenii care, la rîndul lor, își povățuiau copiii să nu mintă, dacă nu vor să pățească la fel ca Ion cel mincinos. Acel șugubăț care, aflat cu turma de oi pe un vîrf de deal, vrînd să rîdă de stăpînii oilor, a început să strige din răsputeri că lupul a dat iama la oi... Auzindu­l sătenii pe Ionică răcnind ca din ghearele fiarelor, cu mic, cu mare, au apucat­o spre locul cu pricina. Doar că, acolo, îl găsiră pe Ionică rîzînd cu gura pînă la urechi... Și farsa lui se repetă de cîteva ori, păcălindu­i de fiecare dată pe săteni, pînă într­o zi, cînd lupii au venit la oi de­adevăratelea. Doar că, de data aceasta, nimeni nu i­a mai sărit în ajutor... Însă, deși noi, copiii de altădată, aflaserăm povestea, nimeni nu ne spusese cine este autorul, cine o scrisese și de unde știau sătenii de ea, dacă majoritatea erau neștiutori de carte... Cu timpul, citind multă literatură, aveam să aflăm că această povestire nu face parte din folclorul nostru, dar a devenit cunoscută pe cale orală, transmisă din generație în generație, pînă în zilele noastre cînd, pe ici, pe colo, se mai amintește de ea. Această povestire, de fapt, face parte din creația scriitorului rus Lev Tolstoi (18281910) și este intitulată ,,Mincinosul”. Ea a ajuns pînă în satul nostru și în alte sate, la multe generații de copii... În susținerea celor spuse de noi, publicăm integral povestirea

Gheorghe Lazăr, „voievodul culturii româneşti“

La 17 septembrie a.c., s­au împlinit 200 de ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr (1779­1823), cărturarul care a pus bazele învățămîntului modern românesc, întemeietorul primei școli în limba română din Țara Românească (Școala de la Sf. Sava, din București). Dar, mai mult decît atît, el și­a dedicat viața emancipării, libertății și unității naționale a românilor. De aceea, e regretabil faptul că acest eveniment nu și­a găsit un ecou pe măsură, la nivelul celor care au susținut că ,,România educată” este un proiect împlinit. O ceremonie de pomenire săvîrșită de ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a avut totuși loc la Sibiu, în prezența ministrului Culturii și a autorităților locale. În acest context, e bine de reamintit că marele cărturar, aproape uitat de politicienii contemporani, a fost omagiat acum 100 de ani de toată suflarea românească.

verzi, s­au constituit în echipe pentru a menţine ordinea în curtea bisericii unde s­a desfășurat slujba solemnă de comemorare. ,,După terminarea liturghiei, publicul s­a îndreptat spre mormîntul împodobit cu coroane de flori în care îşi doarme și astăzi somnul veșnic apostolul deşteptării noastre. Printre zecile de coroane depuse s­au aflat cele trimise de Regele Ferdinand și Regina Maria, de Guvern, de Biserica Ortodoxă, de Liceul Gh. Lazăr din Bucureşti și de Liceul Sf. Sava”.

care face obiectul discuției noastre: ,,Un flăcăiaș păștea oile și prinse a striga, chipurile, că văzuse un lup:

- Ajutor, lupul! Lupul!

Țăranii veniră în fugă, dar se dumiriră că fuseseră păcăliți. Flăcăiașul mai făcu de două sau de trei ori isprava asta, dar o dată se întîmplă ca lupul să dea cu adevărat iama în oi.

Flăcăiașul strigă iar:

- Săriți, săriți că a dat lupul!

Țăranii se gîndiră că iar vrea să-i păcălească și nu mai veniră la chemarea lui. Cît despre lup, văzînd că nu are de cine să se teamă, sfîșie toată turma, după plac”.

Interesant este că această povestire educativă, în felul ei, a rezistat timpului pînă în zilele noastre, iar astăzi, auzind­o pe distinsa profesoară dînd ca exemplu pe Ionică cel mincinos elevilor săi, pe noi ne­a emoționat, trezind în sufletul nostru nostalgiile copilăriei de odinioară, care nu au grad de comparație cu ceea ce înseamnă copilăria de azi.

Iar dacă noi scriem despre această întîlnire și despre învățătoarea și inițiatoarea acesteia, o facem din două motive: mai întîi, pentru a sublinia că micuții elevi au putut astfel să ia cunoștință despre cum arată un scriitor și felul lui de a povesti și, apoi, pentru a arăta că dialogul purtat cu acest prilej poate stîrni curiozitatea copiilor pentru lectură, îndemnîndu­i să citească, chiar și cu glas tare, sub îndrumarea distinsei lor dăscălițe, din creațiile celor mai reprezentativi scriitori de literatură pentru copii, cum ar fi ,,Dumbrava minunată” a lui Mihail Sadoveanu, sau basmele inegalabile ale celui care a fost numit ,,părintele basmului românesc”, Petre Ispirescu, continuînd cu lecturi din operele altor scriitori clasici sau moderni.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

În septembrie 1923, cînd se împlineau 100 de ani de la dispariția lui Gheorghe Lazăr, Avrigul, satul unde se odihnește marele cărturar, devenise centrul atenţiei generale a intelectualității românești. Presa vremii consemna că toți reprezentanții autorităţilor centrale și locale, oficiali şi neoficiali, au mers să­şi depună omagiile la piatra funerară a iniţiatorului renaşterii româneşti. Ministrul Instrucţiei publice cu toți secretarii şi directorii generali, reprezentanţii Academiei, ai Universităţilor, Artelor, ai Parlamentului, liceelor, învăţătorilor, studenţilor şi tineretului şcolar din toate colţurile ţării s­au dus la Avrig pentru a­şi împlini o datorie de recunoştinţă.

Familia regală a fost reprezentată de principele Carol al II­lea, care, în discursul său, și­a adus prinosul faţă de figura marelui dascăl. În zori de zi, ţăranii din Avrig au înfipt pe marginile străzilor mesteceni, au decorat un arc de triumf la intrarea satului cu ramuri

Și la București au avut loc evenimente comemorative importante. La Mitropolia din Capitală a fost oficiat un parastas, școlile din toată ţara au omagiat memoria marelui dascăl, profesorii au ţinut conferinţe. Nicolae Iorga spunea într­o prelegere susținută la Teatrul Popular „Liga Culturală“: ,,Se știe bine că Gheorghe Lazăr venind în țară a fost ignorat aci, și trecînd înapoi Carpații, nici acolo nu a avut o soartă mai bună. Lazăr a murit sărac între patru pereți înguști și a fost îngropat ca oricare altul. Cînd lucrurile acestea au fost așa, e o datorie să revenim după o sută de ani asupra lipsei de atenție de atunci. Să nu vorbim și de suferințele lui și de ignorarea în care a lîncezit… Dacă morții ne­ar auzi, ei ar dori ca reparația ce se face în folosul lor să fie plină de o recunoștință sinceră. Aceasta vom încerca să facem acum. A comemora pe cineva fără a trage învățătură din viața lui ar fi o greșeală…”.

Cu același prilej, Vasile Goldiș, președintele de la acea vreme al societății ASTRA, rostea cuvinte emoționante, în memoria marelui cărturar: „Cu o sută şi vreo zece ani în urmă trăia la Sibiu un dascăl pentru candidaţii de preoţie. Numele lui era Gheorghe Lazăr. Se născuse din ţărani români în comuna aceasta şi de o sută de ani osemintele lui zac în mormîntul dinaintea căruia am venit azi să ne închinăm în numele unei naţiuni întregi, în numele unei ţări întregi, în numele Regelui tuturor românilor şi mai vîrtos

în numele civilizaţiei omeneşti. În scurta­i viaţă de pe pămînt – era numai de 44 de ani cînd a murit – ce a făcut acest fiu de ţăran român, ca acum, după o sută de ani de la moartea lui, un neam de 14 milioane de oameni se opreşte ca gîndul în preajma acestui mormînt, se închină sufletului ce sălășluise în trupul slab și bolnăvicios al profesorului de la Sibiu? Sute de alți profesori trăiseră pe vremea lui în Ţara Ardealului şi în ţările româneşti de peste munţi, dar numele lor s­au scufundat necunoscute în marea moartă a veşniciei și acesta unul, al lui Gheorghe Lazăr, străluceşte cu strălucire orbitoare pe firmamentul istoriei neamului de români. Ce a făcut? Învăţase la cele trebuitoare pe candidaţii de preoţie de la Sibiu – ocupaţie prea cinstită şi lucru cu bun rost, dar o făceau şi mulţi alţii, fără ca numele lor, ca cel al lui Gheorghe Lazăr, să fi rămas simbol de mărire şi izvor de glorioasă viaţă pentru un neam întreg. (...) Norocul neamului nostru a fost că el nu putea trăi între hotarele împărăţiei habsburgice şi astfel Gheorghe Lazăr, în vara anului 1816, a trecut Carpaţii de la Apus spre Răsărit ducînd acolo în sufletul său idealul la care se închina. Şcoala lui de la Mînăstirea Sfîntului Sava a fost şcoala acestui ideal. «Toate putem a le dobîndi, spunea el românilor, că şi noi sîntem ca şi alte neamuri, şi nouă ne­a dat Dumnezeu acele daruri, ca şi la alte neamuri, numai vrere să avem». Învăţîndu­i că sînt români, această vrere a oţelit­o Gheorghe Lazăr în sufletele românilor de peste Carpaţi, le­a dat o nouă credinţă: conştiinţa naţională. (...) Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român, care s­a înfiinţat acum 62 de ani în numele aceluiaşi ideal şi acum este chemată ca tot mai vîrtos să statornicească pentru vecie solidaritatea şi unitatea românească, prin glasul meu smerit aduce prinosul său de recunoştinţă apostolului care acum o sută de ani a aprins în sufletele românilor făclia conştiinţei naţionale. Gheorghe Lazăr, numele tău fie în veci binecuvîntat!” (Vasile Goldiș, Fragment din discursul rostit la mormîntul lui Gh. Lazăr, la Avrig, la serbarea centenarului morții cărturarului, septembrie 1923). r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Considerații despre umor și epigramă (III)

Epigrama și umorul românesc

E drept, epigrama este zburdalnică, băgăcioasă, uneori răutăcioasă, dar are totdeauna zîmbetul pe buze şi înviorează spiritul. Azi, Revista „ROMÂNIA MARE” care, în actualitate, este singurul periodic săptămînal pe plan naţional care­i acordă atenţie, găzduind­o, în paginile sale, urmează exemplul altei reviste lunare, cea cu un înalt nivel cultural ― „CURTEA DE LA ARGEŞ”, al cărei redactorşef este academicianul Gh. Păun, dumnealui însuşi afirmîndu­se ca epigramist dedat la toate subiectele născătoare de poante. Redau, din memorie, o rugă apărută într­unul din volumele sale intitulate „Cactus de veghe”, în care fiecare pagină e urmată de alta, cu desenele umoristice ale caricaturistului Nicolae (Cucu) Ureche: Rugă pentru binele soacrei (de fapt, pentru binele său)

Fac o rugă-aici sfioasă

Doar de bine s-aibă parte: Ţine-o, Doamne, sănătoasă Şi, de vrei, cît mai departe

Deci şi eu, ca epigramistă, îndrumătoare şi teoreticiană a acestei specii a genului liric, aduc un omagiu acestor reviste care găzduiesc articole privind epigrama – produs literar care înfloreşte azi numai la români, oriunde s­ar afla ei, exprimînd spiritul şi sufletul românesc, alăturîndu­se, cred din toată inima, romanţei şi doinei, aceasta fiind inclusă, ca şi Căluşarii, în tezaurul cultural U.N.E.S.C.O.

În fond, pentru specificul nostru, epigrama înseamnă spirit deschis, zburdalnic, zîmbet, ingeniozitate, rîsu’­plînsu’, ea cuprinde întreg sufletul şi viaţa românului. Marele scriitor Romulus Vulpescu (1933­2012), cel care se înrudea spiritual cu Prof. dr. Ştefan Cazimir (1932­2021), spunea deschis că oamenii fără umor sînt „constipaţi” la spirit.

Epigrama, în mulţimea catrenelor ei concentrează, într­o formă scurtă, atîta viaţă, referindu­se la fapte, dorinţe, aspecte, cuprinde atîta spirit cît nu bănuiesc cei care n­o cunosc, cei care nu­i consideră scriitori pe autorii de epigrame (chiar dacă ei s­au afirmat şi ca poeţi, prozatori, critici literari) – aşa cum procedează cei de la vîrful U.S.R. E drept că există, mai ales în ultimul timp, multă maculatură prezentată (în volume, în reviste) sub numele de epigramă, dar cel interesat se informează dacă vrea să­şi spună o părere. La rîndul lor, cei care se numesc epigramişti sînt datori s­o respecte. Pentru că, dacă bardul de la Hordou, G. Coşbuc, scria: Viaţa asta-i bun pierdut/ Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut... (şi cum ar fi vrut cel născut în familie de ardeleni harnici, credincioşi, cinstiţi, să trăiască? „În cinste, muncă, omenie”), şi noi putem să parafrazăm: Epigrama-i bun pierdut/ Cînd nu o scrii cum ai fi vrut... Adică aşa cum cere statutul ei: catren bine construit prozodic – ritm, rimă şi mecanism epigramatic – cel care produce surpriza poantei. Şi încă sînt epigramişti talentaţi care şi­au unit condeiul cu epigrama, o duc voioşi spre spectacolul spiritului, dirijîndu­i mişcările, răsucindu­i ideea spre poantă, ascuţind vîrful săgeţii din arc. Pentru că, aşa cum am mai spus, epigrama este o specie literară buclucaşă, nu gen literar, cum se­ncăpăţînează unii să întrebe la interviuri, de parcă, pe lîngă cele trei genuri – liric, epic şi dramatic – ar mai exista al patrulea! Ea face cu iscusinţă cu ochiul, face piruete pe poantă, de fapt, pe gîndurile, ideile autorului care, prin direcţia în care ţinteşte cu poanta, se autodevoalează, ia atitudine la modul direct sau subînţeles. Deci, epigrama înseamnă gîndire, simţire, viaţă. E o oglindă a existenţei noastre în care ne vedem, uneori, portretul întors, dar

foarte clar. Şi, în vremurile cînd, în această Ţară, cîndva înfloritoare, se aud doar ecouri de plîns şi jale, epigrama e mai puţin voioasă şi mai mult înţeleaptă, e plină de pamflete, dar şi de judecăţi de valoare privind viaţa asta – a noastră şi a acestui pămînt strămoşesc rîvnit de globalişti, cumpărat, amanetat pe nimic. Pentru fiecare dintre noi, toată existenţa înseamnă viaţă. Şi epigrama – mă refer la epigrama reuşită, nu la înseilările care se premiază la concursuri şi care duc la diluarea, poate –Doamne fereşte! – chiar la dispariţia ei – stă cu ochii pe tot ce există – văzute, nevăzute şi, în patru versuri croite, gîndite, pritocite cu ingeniozitate, prin extinderea sau întoarcerea ideii, exprimă cît pagini întregi dintrun roman. Specificul ei este subliniat chiar de marii epigramişti ai ţării. Iată una dintre mai reuşite metafore care­i exprimă statutul:

După sens şi parametri, Epigrama e un meci Cu un „unsprezece metri” În minutul nouăzeci

Nelu Ionescu­Quintus (1919­2014)

Toţi cei care o definesc prin modalităţi adaptate specificului ei îi subliniază structura ingenioasă, uneori muşcătoare: E o cobră care muşcă, Dar şi arma ce răneşte: În trei versuri te ocheşte Şi-n al patrulea te-mpuşcă

„Te­mpuşcă” la modul artistic, bine­înţeles, cînd lovitura poantei e dirimantă. Dimitrie Jega (19121986) dă dovadă de mai multă înţelegere umană: Epigrama-i muză calmă

Care-atunci cînd se iveşte, Te alină blînd c-o palmă Şi cu alta te cîrpeşte

Da, are dreptate, „cînd se iveşte”, că ea nu apare de sub orice condei; mai ales astăzi cînd moda înseilării unui catren s­a extins ca o pecingine, precum aşa­zisa poezie „în vers liber”. Miltiade Ionescu trage chiar un semnal de alarmă:

S.O.S. Epigrama

Cărţi grămadă, perle noi Au îmbogăţit cultura Şi-astăzi vine-ntr-un şuvoi Alt „produs”... MACULATURA.

Cincinat Pavelescu (1872­1934) o compară cu scrima – artă care cere mînuirea floretei cu dibăcie: Epigrama ascuţită Soră bună e cu scrima Că şi-n ea poetul luptă Cu ideea şi cu rima.

Marcel Breslaşu (1903­1966) subliniază concentrarea ideii în corpul restrîns al epigramei: Proporţiile unei epigrame Nu sînt o scuză, ci o exigenţă:

Pe terezie trage două grame Dar gramele acelea sînt esenţă!

Epigrama are numai patru versuri, dar comunică mai mult decît o specie literară amplă, după cum subliniază academicianul Vasile Bogrea (18811926), Membru corespondent al Academiei Române: Cînd fulger trece o idee Prin ea o epigramă face Mai mult decît o epopee În care acţiunea zace!

G. Topîrceanu (1886­1937) e foarte dur faţă de cei care nu respectă epigrama, înseilînd patru versuri fără sens:

Epigrama, măi băiete, Nu se scrie cu copita; Omu-nţeapă cu condeiul

Nu cu coarnele, ca vita

Imperiu Mateescu (1913­1988) laudă puterea epigramei:

Epigrama e în stare, Prin tangenţa unui vers, Să dea punctul fix din care

Să răstorni un univers!

Nici Nicolae Paul-Mihail (1923­2013) nu­i iartă pe epigramiştii amatori care se­nfoaie: Cînd te compari cu Păstorel Vorbind de-al epigramei har, Tu te deosebeşti de el Ca damigeana de pahar!

O epigramă bună, cu adresă, poate provoca neplăceri, după cum, probabil, a păţit Ion I. mioc (1919­1996):

În catrene cînd am pus, Uneori, prea mult venin, Am avut o poantă-n plus Şi-un prieten mai puţin.

Tudor Muşatescu (1903­1970) face referire la săgeata epigramei româneşti, care vine de la daco­geţi:

Lupta-n epigramă n-are Arme noi şi nucleare, Ci doar arcul de la geţi, Deci, ucideţi cu săgeţi!

Cu săgeţi, e drept! – sugerează tot Muşatescu ,dar nu cu săgeţi otrăvite:

E o crimă cînd săgeata

Cu venin e otrăvită

Căci rivalul se dă gata Doar cu una... ascuţită.

Iarodara Nigrim (1924­2001) apreciază epigrama atunci cînd are multă sare:

Epigrama ce ridică

Veşnic semne de-ntrebare

E o mare mult mai mică, Însă tot cu-atîta sare.

Epigramiştii se dedică, cu trup şi suflet, epigramei care, consideră Nelu Vasile din Turburea (Gorj), va trăi cît e lumea şi pămîntul:

În lumea asta trecătoare

C-o existenţă tot mai ternă În care şi speranţa moare, Doar epigrama e eternă.

La fel de optimist e şi Aurelian Păunescu: Cînd va cădea pe ochii-mi bruma Şi cînd se va-ncheia şi drama, Vor trece visul, dorul, viaţa, Dar va rămîne epigrama!

La fel de optimişti sînt adevăraţii mînuitori de condei ascuţit care nu ţin epigrama în concubinaj, ci s­au căsătorit cu ea, într­o căsnicie fericită, contribuind la naşterea catrenelor care poartă numele ei.

Sfîrșit

ELIs rÂPEAnU

Atitudini « Polemici

Umorul unor muzicieni celebri

GEORGE FRIEDRICH

HÄnDEL (1685­1759), compozitor, organist și violonist german

 La probele celebrului Te Deum, mai înainte de a începe, Händel strigă:

Atenție, domnii mei, începem, și vai de nenorocitul care va face vreo greșeală, obligîndu­ne să ne întrerupem!

Dar frumusețea propriei compoziții îl exaltă întratît încît la un moment dat rămase în extaz în fața unei splendide fraze muzicale, uitînd să marcheze tempo­ul următor. Revenindu­și din reverie, a avut sinceritatea să recunoască în fața orchestrei:

De data asta, nenorocitul am fost chiar eu...

 Händel a prețuit totdeauna o masă bună. Intrînd într­un restaurant din Londra, a comandat pentru trei persoane. După ce a așteptat îndelung, i s­a adresat chelnerului cu nerăbdare:

Încă nu e gata ceea ce am comandat?

Vă servesc de îndată ce vin și celelalte persoane pentru care ați comandat.

Dacă așa stau lucrurile, adu îndată tot. Eu fac cît trei.

JosEPH HAYDn (17321809), compozitor austriac  Cînd și­a dat seama că la concertele sale cîteva doamne mai în vîrstă moțăiau cînd și cînd, Haydn se gîndi să le facă o surpriză. Și compuse anume pentru ele Simfonia Surprizelor, în care, pe nepregătite, cînd te așteptai mai puțin, în mijlocul unei

muzici suave, explodau sunete puternice de timpane, care ar fi trezit și morții, așa că le trezeau brusc și pe cele care moțăiau. Haydn reuși astfel să le întrerupă somnul și să le facă atente la muzica lui.

 Într­o zi, cineva i­a spus lui Haydn că Beethoven, care fusese elevul lui, îl numise cu un profund dispreț ,,Perucă bătrînă”. Maestrul se înfurie:

Ce îndrăzneală! Cine e acest Beethoven, în definitiv? Ce a compus el ca să­și permită să mă disprețuiască pe mine, vechiul lui maestru?! Cîte o sonată ici colo, nimic excepțional... Quartete oarecum bune... Simfonii! Ei, da! Alea sînt bune, sînt minunate de fapt... sînt divine, la drept vorbind!

Și toată furia lui dispăru odată cu entuziasmul pentru simfoniile fostului său elev.

 Haydn era maestru de capelă, depinzînd direct de principele Esterhazy, care, într­o zi de proastă dispoziție, decisese să desființeze orchestra. Cînd Haydn află de hotărîrea principelui, se grăbi să compună o simfonie de adio, ,,Simfonia despărțirii”, în care muzicienii aveau să­și părăsească locurile de îndată ce fiecare își termina de cîntat partea. La primul concert, Haydn execută simfonia ca o surpriză, nefiind trecută în program. De îndată ce fiecare muzician din orchestră își executa ultima notă care îi revenea din partitură, stingea lumina din dreptul său și se retrăgea. Interpretul la contrabas execută cele cîteva note scrise pentru el, stinse lumina din dreptul lui și se retrase ultimul. Principelui nu i­a fost greu să înțeleagă aluzia lui Haydn. Emoționat de entuziasmul compozitorului pentru muzică, își retrase hotărîrea de a desființa orchestra. Atunci Haydn găsi prilejul să­i fie recunoscător, compunînd altă simfonie, în care se începea cu un instrument, adăugîndu­se apoi, pe rînd, celelalte. În ziua concertului, fiecare muzician își aprindea lumina de la pupitrul lui și ataca primele note de îndată ce îi venea rîndul, pînă cînd orchestra lua parte în întregime la executarea simfoniei, cu toate luminile aprinse.

r. m.

Palatul Regal: eleganță și monarhie (II)

Din documentele păstrate la Arhivele Naţionale reies clar funcţiile diferitelor încăperi. Astfel, etajul cuprindea: apartamentul domnitorului, compus din 6 încăperi, apartamentul doamnei, cu 4 încăperi, apartamentul de mare recepţiune care cuprindea 4 saloane, Sala Tronului şi apartamentul suitei cu camere. La parter se aflau: camera de aşteptare a domnilor adjutanţi, camera adjutantului de serviciu permanent, camera ofiţerilor de ordonanţă, sala de mîncare, bucătăria, spălătoria, 2 intrări principale şi cîteva camere ale personalului de serviciu. Ca vecini se găseau la sud Hanul Cretzulescu, la nord casele Cantacuzino, Filipescu, la est casele Lahovary, Ştefănescu şi fosta episcopie a Rîmnicului (părăsită).

Mergînd pe zicala „la timpuri noi, oameni noi”, domnia lui Carol I nu a adus doar o Românie modernă, ci şi un palat nou. Pe tema sosirii regelui la reşedinţa de pe Calea Victoriei există şi o povestioară: la un moment dat, principele vede o casă în faţa căreia se

află o gardă de onoare cu un steag. Întreabă în franceză „ce este această casă?”. Iar generalul Nicolae Golescu îi răspunde, tot în franceză: „Acesta este palatul”. În memoriile sale, regele scrie: „Palatul a fost la început o casă particulară a familiei Golescu. Statul a cumpărat­o cu 15 ani mai înainte, după ce a servit pe rînd ca şcoală militară, cazarmă, spital, comandament, a fost transformată în reşedintă princiară. Odăile nu erau prea mari, dar de proporţii plăcute.(...) Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piaţă deşartă, murdară, unde se aşezaseră nişte ţigani şi porcii se tăvăleau în noroi”. Prin urmare, Carol I dorea ridicarea palatului la standardele europene cu care a fost obişnuit: „În 1882, alcătuirea proiectului este încredinţată arhitectului francez Paul Gottereau.În acelaşi timp este numită şi Comisia lucrărilor Palatului Regal. Preşedintele comisiei era generalul dr. Theodory, iar ca membri – colonelul Gheorghiu şi arhitectul inginer Nicolae Cerkez”. Edificiul era compus din trei corpuri de clădire: cel din stînga – fosta reşedinţă a lui Cuza, corpul

Mina

motto: „Noi am cunoscut dragostea, prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi” – 1 Ioan 3.16

Modul lui de viață și cuvintele sale îl făceau să fie diferit de colegii săi de muncă din mină. Ei considerau că este prostuț și rîdeau de el: „Încetează cu religia ta! Aceasta este doar pentru femeile în vîrstă“, i-au spus ei. Cînd s-a produs accidentul, minerul credincios tocmai intra în puț. Deodată a auzit vuietul tot mai puternic al apei care se infiltra. Ce să facă? Era încă în coșul cu care erau transportați și, dacă ar fi mișcat de frînghie, ar fi fost tras în sus imediat. Dar atunci colegii săi ar fi pierit. Iar ei nu erau pregătiți să stea înaintea lui Dumnezeu! Jos, în mină, la locul unde ajungea coșul, stătea un tînăr muncitor necalificat. Fără să ezite, credinciosul l-a împins în coș și i-a spus: „Spune-le celor de sus că încercăm să ne salvăm în tunelul din dreapta“. Apoi a alergat la ceilalți bărbați din echipa lui, i-a avertizat de pericol și le-a cerut să-l urmeze cu cazmalele lor. Cu acestea au săpat un loc în partea superioară a tunelului, unde să se poată refugia și să aștepte ajutorul. Abia cinci zile mai tîrziu, echipa de salvare a reușit să ajungă la ei și să-i salveze. Între timp, colegii săi și-au schimbat complet atitudinea față de colegul credincios. Erau foarte impresionați de acțiunea sa altruistă și de încrederea sa în Christos. Unul dintre ei i-a spus: „Înainte de acest eveniment, am crezut că prin credință devii un om slab. Dar, dacă citirea Bibliei poate face ca o persoană modestă și discretă să-și dea viața pentru alții, atunci trebuie să fie bună pentru noi toți. Acum vreau să am și eu credința ta“.

central – o construcţie nouă care găzduia Sala Tronului şi marile săli de recepţie. A treia clădire, cea din dreapta, era tot o construcţie nouă, folosită pentru corpul de gardă, iar la etaj pentru găzduirea oaspeţilor princiari. „Istoria construirii acestui palat evidenţiază respectul pe care regele Carol I a înţeles să­l aibă pentru tradiţia supuşilor săi. El a apreciat acele aspecte ale culturii franceze asimilate în timp de români şi a încurajat, într­un oraş deja sedus de strălucirea Parisului, stilurile franceze în dezvoltarea urbană”.

Un eveniment trist în istoria palatului îl constituie incediul din noaptea de 7 spre 8 decembrie 1926, cînd corpul central al Palatului a fost distrus. Lucrările de protejare de intemperiile vremii au fost încredinţate lui Karel Liman, arhitectul palatului. În 1927, Ferdinand hotăreşte refacerea clădirii, cu modificări şi îmbunătăţiri: „mărimea Sălii Tronului, Sălii Festivităţilor şi a Prînzurilor de Gală, lărgirea parterului şi a etajului prin suprimarea stîlpilor intermediari, înălţarea primului etaj cu 5 metri peste vechea înălţime a Sălii de Recepţie. Se mai cerea adăugarea unui etaj de circa 4, 5 m înălţime, atît pentru corpul central, cît şi pentru aripa corpului de gardă, care să cuprindă aprtamentele cu toate depindenţele pentru găzduirea oaspeţilor de marcă”. Ultima etapă de construcţie a Palatului, în mare parte aşa cum se găseşte astăzi, a fost realizată la ordinului regelui Carol al II­lea. Iar după abdicarea lui Mihai I, în 1947, palatul a fost atribuit Guvernului României. În 1959, partea posterioară a palatului a fost transformată în loc de întîlnire a Partidului Comunist, soluţia fiind determinată de vecinătatea sediului Comitetului Central al PCR.

(va urma)

HIsTorIA.ro

Din Bucure ş tii de altădată

File de istorie

Înflăcăratul patriot Aron Pumnul

motto: „Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă/ Ce junii toţi o varsă pe trist mormîntul tău,/ Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cînturi tînguioase,/ În cînturi răsunînde, suspine-armonioase,/ Colo, în Eliseu!...“ (Mihai Eminescu, „La mormîntul lui Aron Pumnul”, 1866)

Contactul revoluţionar dintre Transilvania şi Ţara Românească a fost permanent în perioada maiseptembrie 1848. Nicolae Bălcescu, organizînd corpul de comisari de propagandă, a numit printre ei şi un mare număr de profesori transilvăneni, care trecuseră în Ţara Românească şi lucrau în diverse şcoli.

O situaţie specială a avut Aron Pumnul, care a fost solicitat să vină în Ţara Românească. Transilvăneanul C. Roman (Vivu), profesor la pensionul Schewitz din Bucureşti, şi el comisar de propagandă în timpul revoluţiei, a intervenit insistent pe lîngă Bălcescu ca să mijlocească venirea a trei tineri transilvăneni dincoace de Carpaţi: Aron Pumnul, Buteanu şi Nămeşiu. Iată textul scrisorii lui C. Roman (Vivu) către Bălcescu: „Frate Bălcescule, mă grăbesc să plec la plasă, ca să adun oameni pentru mîine. Acum expediez pe A. Puşcării, Ionescu şi Maniu (Vasile) la Transilvania; te rog pe dumneata în numele naţiunii ca să le dai ceva cheltuieli de drum. Eu trebuie să aştept pe Pumnul şi Buţeanu şi pe Nămeşiu; pînă atunci nu voi să pierd vremea şi să plec la plasă; iar cît pentru secret să nu faci nimic pînă mă voi întoarce, însă să mijloceşti venirea celor trei tineri pomeniţi mai sus“.

De la Odorhei la Viena

Aron Pumnul s­a născut la Cuciulata, un sat de lîngă Făgăraş, în anul 1818. Părinţii săi fiind ţărani lipsiţi de avere, şi­a făcut studiile cu mare greutate, cele primare la Odorhei (1831­1835), iar liceul la Blaj (1835­1841). Aici, la Blaj, i­a avut profesori pe George Bariţiu, I. Rusu şi – la filozofie – pe Simion Bărnuţiu, care a exercitat o puternică influenţă asupra sa. A plecat apoi cu o bursă la Viena, la Colegiul „Sfînta Barbara“ (1843­1846), în această perioadă orientîndu­se cu precădere către studiile de filozofie şi istorie.

La Viena, Aron Pumnul a tradus lucrarea lui Felix Colson, De l’etat présent et de l’avenir des principautés de Moldavie et Valachie (Despre starea prezentă şi perspectivele principatelor Moldova şi Valahia) şi a înfiinţat societatea „România cea Tînără“, al cărei scop era să contribuie la susţinerea şi dezvoltarea sentimentului naţional în Transilvania, prin elaborarea unor manuale româneşti şi pregătirea unor buni dascăli.

Reîntors de la studii, a fost numit profesor de filozofie la Blaj, unde a luat parte activ la acţiunea de pregătire a revoluţiei, desfăşurînd o susţinută propagandă printre studenţii săi. Aceştia au devenit, la rîndul lor, propagatori ai Prochiemăciunii (Proclamaţiei), redactate de Aron Pumnul în vederea primei adunări de la Blaj, din 18/30 aprilie 1848, la care au participat peste patru mii de români.

Excelent profesor şi pedagog, patriot înflăcărat şi „amic al omenirii“, cum a fost caracterizat, Aron

Pumnul a fost una din figurile cele mai însemnate ale revoluţiei din Transilvania. încă de la 8 aprilie 1848, alături de alţi tineri – C. Roman, Iancu şi Ioan Buteanu – a participat la una din consfătuirile de la Sibiu ale Comitetului naţional român. Apoi a fost prezent la toate întîlnirile fruntaşilor revoluţionari transilvăneni.

În timpul marii Adunări naţionale de la Blaj, de pe Cîmpia Libertăţii (3/15­5/17 mai 1848) – care a reprezentat punctul culminant al revoluţiei din Transilvania – s­a alcătuit un comitet permanent, cu sediul tot la Sibiu, menit să aducă la îndeplinire hotărîrile Adunării. Din acest comitet au făcut parte, printre alţii, Andrei Şaguna (preşedinte), Simion Bărnuţiu (vicepreşedinte), Aron Pumnul, Avram Iancu şi Al. Papiu­Ilarian.

După înăbuşirea revoluţiei din Transilvania, Aron Pumnul s­a retras un timp la Făgăraş, iar apoi a trecut munţii şi s­a stabilit în Bucureşti.

Între revoluţionarii paşoptişti din ţinuturile româneşti a existat permanent o strînsă şi organizată legătură, deoarece pe un plan mai larg, lupta lor urmărea împlinirea unităţii statale a românilor. Ambianţa favorabilă acestor relaţii a fost pregătită prin rolul însemnat jucat în cultura principatelor dunărene de profesorii transilvăneni. Cărturari şi oameni de şcoală, cum au fost bunăoară Ioan Maiorescu la Craiova, Ion Codru Drăguşanu (Ghermanu) la Ploieşti, Aaron Florian, August Treboniu Laurian şi Vasile Maiorescu, primii doi profesori la Colegiul naţional „Sf. Sava”, cel de­al treilea la Seminarul din Bucureşti, au luptat pentru revoluţie atît la Blaj cît şi la Bucureşti.

S­a spus – atît cît s­a cunoscut – că Aron Pumnul a venit în Bucureşti. Cînd şi ce a făcut el aici, mai puţin se ştie. De pildă, cînd a venit la Bucureşti? Scrisoarea lui C. Roman (Vivu), de care am pomenit mai sus, este nedatată, dar se presupune a fi din iulie­august 1848. După cum se ştie, numirile de „propaganzi“ s­au făcut în trei etape: 27 iunie, 19 iulie şi 5 august. Cel puţin aşa rezultă din documentele existente.

Aron Pumnul a fost numit comisar de propagandă la Slam Rîmnic (Rîmnicul Sărat) pe data de 5 august 1848. Cele trei etape de numire a comisarilor propagandişti ne orientează asupra momentului sosirii lui în Ţara Românească. Probabil că n­a ajuns la Bucureşti înainte de 19 iulie; altfel ar fi apărut printre comisarii numiţi în acea zi. Deoarece scrisoarea lui C. Roman (Vivu) se presupune a fi din iulie­august, credem că mai curînd ea datează din perioada de după 19 iulie, revoluţionarul transilvănean neputînd să vină în Bucureşti decît după 20 iulie, adică între 20 iulie și 1 august 1848. Mai precis, în preajma lui 1 august, pentru că la 5 august avea făcută numirea.

„Guvernul m-a însărcinat să predic revoluţia”

Pînă acum nu i se cunoştea activitatea pe care a desfăşurat­o în cadrul frămîntărilor revoluţionare din Țara Românească. O mărturie a unui paşoptist moldovean aruncă, din fericire, un fascicul de lumină asupra momentului şi acţiunii lui în timpul revoluţiei muntene. Redăm descrierea întîlnirii dintre el şi George Sion, într­un oraş din nordul Moldovei, după „suvenirele“ acestuia din urmă. Întîlnirea a avut loc după terminarea revoluţiei din Ţara Românească: „Într­una din zile, ieşind şi apucînd să mă duc la baia de aburi, cînd treceam peste un pod de piatră, văd un om îmbrăcat în sdrenţe, negru la faţă, pletos, murdar, cu opinci în picioare şi cu o pălărie mare mocănească în cap. Acel om se opreşte în dreptul meu şi­şi scoate pălăria. Luîndu­l drept cerşetor scosei o monedă de aramă şi­i oferii. El însă, în loc de a întinde mîna spre a o primi, zice:

– Mulţumesc, dar mai înainte aş întreba pe domnul dacă memoria nu mă înşeală: sînteţi dl. Sion?

– Da, domnule, nu te înşeli, dar de unde mă cunoşti?

– Ai dormit o noapte în casa mea.

– Unde? Cînd? Cine eşti? Adu­mi aminte, căci nu ştiu să te fi văzut undeva!

– La Blaj... Pumnul!

– A! Ce! D­ta Pumnul... Aron Pumnul?

– Da, domnule Sion. Iată în ce stare mă aflu.

– Cum se poate? Pentru ce?

– Ţi­oi spune pe scurt. După izbucnirea revoluţiei din Bucureşti am trecut în România. Guvernul provizoriu m­a însărcinat să predic, să explic poporului spiritul constituţiei şi al principiilor liberale. Am fost în cele din urmă surprins la Focşani (de pătrunderea trupelor ţariste, venite să înăbuşe revoluţia – n.a.). Abia am scăpat, şi sub acest port, m­am strecurat pînă acilea“.

Şi George Sion narează în continuare cum s­a înapoiat acasă, a luat primeneli, l­a îmbăiat şi îmbrăcat în straie noi, introducîndu­l apoi în societatea intelectuală a oraşului.

Acum deci nu mai există nici un dubiu. Pumnul a funcţionat efectiv în calitate de comisar de propagandă întrunul din judeţele periferice ale Ţării Româneşti.

Se cunoaşte destul de bine ultima parte a activităţii lui Aron Pumnul, închinată culturii româneşti. Lepturariul său este mai mult decît o antologie de texte vechi; este, aşa cum au dovedit criticii literari, prima istorie a literaturii româneşti.

IoAn n. VLAD

Casa lui Aron Pumnul, în care a locuit și Mihai Eminescu, Cernăuți

Însemnări inedite

Neagoe Voievod, un autentic Basarab (II)

Vlăduţ Vodă şi Craioveştii

Pentru întîia oară Neagoe apare lîngă membrii familiei sale adoptive, cei patru fraţi Craioveşti: Barbu banul, Pîrvul vornicul, Danciul şi Radu, într­un document din ianuarie 1501. Este izbitor faptul că în acest document, Neagoe, deşi mult mai tînăr, și cu o dregătorie inferioară, aceea de postelnic al doilea, este totuşi intitulat jupan, calificativ care atestă o dată mai mult prestigiul obîrşiei sale domneşti.

Neagoe nu apare ca mare postelnic decît cu începere de la 15 decembrie 1501, cînd urmează, în această dregătorie, lui Radu Craiovescu. Va păstra funcţia pînă în iunie 1509, cînd va izbucni răscoala boierimii împotriva lui Mihnea cel Rău.

Letopiseţul Cantacuzinesc menţionează că, în acel moment, Neagoe era vătaf de vînători, calitate în care a comandat oastea cu care Mihnea a fost înfrînt la Cotmeana, fiind silit să fugă la Sibiu, în vreme ce fiul său, Mircea, s­a retras în Oltenia. Cînd, în anul 1510, a fost înscăunat Viad, fiul lui Vlad Călugărul, Neagoe a devenit mare comis, funcţie pe care nu a părăsit­o decît după 20 noiembrie 1511, adică imediat după conflictul care s­a ivit între acest domn şi Craioveşti. Cauzele acestei rupturi, care a hotărît destinul lui Neagoe, nu au fost încă bine lămurite. S­a atribuit conflictul ambiţiei nemăsurate a Craioveştilor. După părerea noastră, însă, el s­a datorat intrigilor marelui vornic Bogdan. Acesta era un moldovean de neam mare, stabilit – nu ştim în ce împrejurări – la Curtea lui Radu cel Mare, care, în 1505, l­a căsătorit chiar cu sora sa Caplea.

Peste această intrigă de curte s­au suprapus însă repede probleme mai grave, născute din lupta pentru succesiunea la tronul otoman ce se desfăşura, în acelaşi an, 1511, între doi din fiii sultanului Baiazid II, Ahmed şi Selim. Din unele documente, recent publicate, se poate deduce că Vlad Vodă sau Vlăduţ, cum i se mai spunea, înclina către Selim, în care Craioveştii, însă,

vedeau o ameninţare pentru autonomia ţării. De aceea, Barbul banul l­a şi sfătuit pe domn să nu se supună lui Selim, dar acesta nu l­a ascultat. Craiovestii susţineau, în politica faţă de Poartă, respectarea îndatoririlor decurgînd din drepturile acesteia de suzerană, dar şi rezistenţa, la nevoie cu armele în mînă, împotriva încălcărilor abuzive. În faţa primejdiei transformării ţării în raia, ei au găsit un sprijin puternic în beiul Mehmet, paşa de Nicopole, pare­se un partizan al pretendentului Ahmed.

Printre argumentele folosite de Bogdan pentru a învrăjbi pe Vlăduţ cu Craioveștii, şi a­l întărîta cît mai mult, a fost unul la care prea puţini domni puteau rămîne insensibili: pericolul prezentat pentru domnie de faptul că Neagoe, fiu de domn, se afla în ţară şi figura chiar printre marii dregători, putînd deci în orice moment să­şi încerce norocul ca pretendent. De remarcat că, în aceste împrejurări, nimeni nu tăgăduia originea domnească a lui Neagoe. Boierii care îl apărau faţă de Vlăduţ, căutînd să înlăture învinuirea că ţintea scaunul domnesc – şi care nu sînt Craioveşti – au spus doar că „este fecior de­al nostru (adică crescut printre ei – n.a.) şi că nu are vicleşug“, precum şi că „este şi el ca şi ceilalţi boieri ai ţării“, ceea ce însemna, desigur: credincios domnului.

Este inexact că boierii au jurat că Neagoe nu era fiu de domn, cum s­a afirmat uneori în istoriografia noastră.

Titi Popianu - românul care a sfidat moartea

De cele mai multe ori, atunci cînd răsfoim paginile revistelor sau ale ziarelor de altădată căutăm articole care surprindeau parfumul acelor vremuri. Cu toate acestea, nu o dată ni s­a întîmplat ca privirea să ni se oprească, vinovată, atrasă fiind de știri sau reportaje din categoria… senzaționalului (pentru că știrile de la ora 5 nu sînt o invenție a zilelor noastre). Un astfel de articol este și cel publicat de Margareta Nicolau în anul 1932 – un mini­interviu luat unui român a cărui ocupație era aceea de… a sfida moartea. Eroul articolului, Dimitrie (Titi) Popianu, făcea senzație stînd în echilibru pe marginea prăpastiilor sau pe balustradele podurilor pe sub care treceau în goană trenuri, amuțea publicul care îl urmărea făcînd echilibristică la trapezul montat pe vreun avion sau sărea de pe un tren pe un altul, ambele în mișcare. Fotografiile cu care este „garnisit” reportajul din revista „Realitatea Ilustrată” sînt, de altfel, edificatoare. Într­o oarecare măsură…

Copilăria unui cascador interbelic

„Copilul unui profesor nu urmează linia de conduită a semenilor de vîrsta lui. Încheieturile trupului său abia au prins să i se închege și el a început să facă tumbe, cu capul în pămînt, spre hazul și admirația tovarășilor de joc care­l înconjurau. Nu se oprește însă aici și de la micul trapez din grădina casei trece la cel al liceului. Parapetul Oltului începe să­l cunoască. La cinsprezece­douăzeci de metri înălțime deasupra valurilor spumegoase băiatul face acrobații de dragul cărora viața îi este expusă la fiece pas. Cei care au călătorit prin frumoasele regiuni ale Bistriței vîlcene nu se poate să nu­l fi întîlnit și să nu fi rămas muți de spaimă în fața săriturilor lui peste locuri prăpăstioase și a figurilor de echilibru la înălțimi uluitoare. Încetul cu încetul familia s­a obișnuit să­l socotească ca și pierdut. La despărțire, cînd îl sărută, mamei i se pare că este pentru ultima dată.

După bacalaureat tînărul s­a înscris la Academia comercială. Acum e în anul al doilea și în același timp și

elev al Școalei de pilotaj. L­am cunoscut la secția noastră fotografică. E un băiat de douăzeci de ani, cu chipul bronzat de soare și musculatura trupului, fibre de oțel.

Interviu cu un român care jongla cu viața

Îl întreb ce l­a împins să persevereze, cu atîta elan, în echilibristică.

Am avut maeștri desăvîrșiți.

Anume?

Renumitul Douglas, apoi Harry Piel și Tom Mix (celebrul călăreț mexican).

Am izbucnit în rîs.

Vasăzică te poți socoti într­o oarecare măsură opera filmelor de senzație?

Pe lîngă aceasta e și ceva ereditar în familia noastră. Toți sînt buni gimnaști. Sînt singurul însă care am abordat extravaganțele sportive gen american. Pasiunea mea e în special pentru înălțime. Nu trece o zi în care să nu jonglez într­o cît de mică măsură cu viața. De aceea poate că nici nu voi sfîrși cu bine.

Dar nu! Tînărul a făcut o glumă. Citești aceasta în figura zîmbitoare de siguranță și încredere. Știe c­a ajuns să lucreze c­o precizie indiscutabilă. Își încearcă nervii făcînd echilibristică pe marginile unui pod, în timp ce pe dedesubt rapidul trece în goană vertiginoasă. Cît despre acrobațiile pe tren, sînt lucruri ușoare, obișnuite pentru el…

Vlăduţ a cerut într­adevăr Craioveştilor să jure, dar nici „Letopiseţul Cantacuzinesc”, nici „Istoriile domnilor Ţării Româneşti”, nu spun că jurămîntul a avut loc. Relatînd evenimentele care au dus la înlăturarea lui Vlăduţ, „Letopiseţul Cantacuzinesc” scrie că: „Pîrvuleştii... viind la Bucureşti cu toată oastea lor (împreună cu Mehmet bey – n.a.) făcut­au mare război cu Vlăduţă Vodă, iar nişte boieri de ai lui l­au viclenit şi i­au tăiat capul, şi au domnit ani doi“.

Împotriva lui Selim, tiranul turcilor!

Privit de unii istorici ca un domn cu o puternică şi multilaterală personalitate, un adevărat principe al Renaşterii, pentru alţii el nu a fost decît un călugăr încoronat, fiind considerat incapabil, din lipsa unei culturi adecvate, să fi compus o operă de importanţa „Învăţăturilor”.

Moderat şi milostiv pe plan intern, Neagoe apare în politica sa externă ca un mare diplomat, hotărît să apere cu dîrzenie şi demnitate interesele ţării sale. Cheie de boltă a oricărei campanii împotriva Imperiului otoman, Ţara Românească şi­a afirmat din plin în vremea lui dorinţa de a fi parte activă la marea ofensivă prin care se putea spera eliberarea întregii peninsule Balcanice. Trimisul său la Roma arăta Papei Leon X că cei doi domni români – din Moldova şi Ţara Românească – sînt gata să se alăture „sfintei expediţii împotriva lui Selim, tiranul turcilor“. Totodată, se obliga să nu încheie niciodată o pace separată, dar cerea să fie considerat ca aliat, cu avantajele materiale care decurgeau din această situaţie, în caz de victorie.

Evoluţia evenimentelor, moartea care i­a secerat aproape întreaga familie și 1­a răpit înainte de a­şi putea vedea împlinite planurile, au zădărnicit în parte sforţările lui Neagoe Basarab. Dar spiritul care a însufleţit întreaga sa domnie a permis ţării ca în grelele clipe care au urmat morţii sale să găsească în ea însăşi energii suficiente pentru a face faţă tuturor încercărilor. Cel care a completat opera lui Neagoe a fost ginerele său Radu de la Afumaţi (1522­1529), un adevărat „practician“ al Învăţăturilor.

Ca cel mai rutinat actor de film de senzație, poate sări de pe acoperișul unui vagon de tren în viteză pe alt tren sau într­un automobil. Foarte adeseori cei care asistă la astfel de acrobații îl cred la început atins de alienație mintală. Dar odată cu lămurirea vine și atmosfera de veselie și admirație.

Și care îți este ținta? – l­am întrebat pe curajosul tînăr.

Filmul și aviația în primul rînd. Doresc să fac acrobații la trapez pe avion, la primul meeting ce se va organiza la noi. Am căpătat chiar aprobarea forurilor competente. După reușita celui din țară voi lucra și pe la meetingurile străine.

Dar cu școala?

Îmi voi da toate silințele să­mi iau și licența. Pentru mulțumirea alor mei și siguranța că într­o zi îmi va servi, atunci cînd fiind stăpîn pe o situație materială voi renunța la viața plină de riscuri a acrobatului.

Ah, vasăzică totul e numai un scop?

Poate…

Tînărul nu mărturisește nici de astă dată adevărul. Visează să cîștige bani mulți, dar știe că nu se va putea dezobișnui de această ciudată meserie, de care își simte sîngele pătruns, încă de la cea mai fragedă vîrstă. Doza de frumusețe și de beție îndrăzneață a unei figuri acrobatice trăiește în el, în toată plenitudinea, iar spectatorilor le e dat să privească numai originalitatea imaginei.

Titi Popianu este jucăria pasionantă a unui dor îndrăzneț, dezbrăcat de banalitatea zilnică. Acolo sus, în imperiul nemărginirii, se simte în largul lui și poate că nu va trece vreme îndelungată pînă cînd terminînd școala de pilotaj, stăpîn pe avion, va săvîrși acte de curaj care vor fi o faimă pentru noi toți. De altminteri ținteşte ca imediat după terminarea cursurilor de aici să urmeze o școală de specialitate străină, iar pentru scopul propus și­a și găsit să­l susțină un mare sprijinitor al aviației noastre”.

Sursa: Art. „Avem și noi americanii noștri –Dimitrie Popianu sfidează moartea”, 1932

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (195)

Zeii (8)

După ce frații Fu Xi și Nüwa, pe cînd erau copii, s­au salvat de la potop într o tigvă de dovleac, ei au crescut fără necazuri pînă la maturitate.

Ajunși la vîrsta adultă, și­au dat seama că se plac, se doresc și că ar trebui să devină soț și soție. Mai departe reiterăm cele povestite în mitul despre zeul Fu Xi. Cei doi nu puteau însă face pasul de a se căsători fără aprobarea zeilor, deoarece ar fi fost un incest. Aceștia au urcat pe vîrful Muntelui Sacru Kunlun, au făcut un foc și au așteptat ca fumul să urce spre cer, acțiune ce era un mesaj care cerea îngăduința zeilor pentru a se căsători. Fumul a urcat drept ca o coloană spre Cer, ceea ce însemna aprobarea zeilor. Dacă fumul s­ar fi împrăștiat, răspunsul ar fi fost negativ. Focul și fumul reprezintă simbolul vetrei căminului casnic. După ce au devenit soț și soție, la un timp Nüwa va da naștere unui ghem de carne. Fu Xi l­a tăiat în mai multe bucăți, le­a pus într­o desagă și a urcat pe o scară la Cer. Între timp a început să bată vîntul, care a smuls din mîna lui Fu Xi bocceaua cu bucățelele de carne; legătura s­a desfăcut și toate fragmentele s­au împrăștiat. Atingînd Pămîntul, ele s­au transformat în oameni. În acest fel, Nüwa și Fu Xi au ajuns să fie considerați părinții omenirii sau simboluri ale apariției oamenilor pe Pămînt. Nüwa a făcut apoi multe lucruri în folosul oamenilor. A domesticit animalele sălbatice, i­a învățat pe chinezi cum să facă stăvilare și să construiască, unde era nevoie, canale de irigații. Nüwa este considerată și zeiță a muzicii pentru că a inventat fluierul și un fel de citră numită se. Tot ei îi este atribuită inventarea instrumentului muzical Shen huang, făcut dintr­o tigvă de dovleac și 13 tuburi.

Mai importantă decît orice rămîne totuși stabilirea, împreună cu soțul ei Fu Xi, a riturilor căsătoriei. La mai mulți ani după ce zeița Nüwa, ca un adevărat demiurg, a creat Omenirea, între Gong Gong, zeul Apelor, și

Oameni și miracole (18)

Bătuţi (2)

„La douăzeci şi doi de ani, scria R. Laurentin, lupta cu spiritul răului a făcut­o să cadă de la etajul doi“ şi va suferi toată viaţa de coloana vertebrală. Un iezuit, specialist în probleme de posedare şi de exorcisme, părintele Joseph de Tonquedec, a fost chemat ca s­o examineze. În urma acestei întrevederi, Yvonne­Aimée a scris altei surori: „Mi­a spus că era de datoria lui să nu creadă fără dovezi ceea ce­i spuneam; că era necesar să mă vadă un doctor, care să mă examineze, care să vadă dacă rănile pe care le am din partea diavolului nu au fost cumva făcute de un instrument oarecare, adică făcute chiar de mine“. Se pare că nici un medic nu a putut să spună că aceste răni aveau o origine naturală, dar analiza numeroaselor documente ale cazului tinerei Yvonne­Aimée încă nu s­a încheiat.

Părintele Pio nu vorbea nici el despre suferinţele provocate de diavol. Martorii au pomenit de ele. Soţia doctorului Sanguinetti, de exemplu, într­o scrisoare adresată părintelui Auvray, povestea: „Părintele nostru, după ce a exorcizat o posedată în timpul nopţii, s­a văzut obligat să se lupte cu Duşmanul. A fost aruncat la pămînt, burduşit de lovituri de pumni şi umplut de vînătăi. În timpul confesiunii mele, l­am întrebat: Ce s-a întîmplat, părinte, ai o sprînceană crăpată? Mi­a răspuns: Fiica mea, dacă m-ar fi lovit cu un milimetru mai jos, mi-ar fi spart ochiul. Doctorul Sala, venit în grabă, l­a găsit plin de sînge şi a fost obligat să­i facă două puncte de sutură la sprînceană. Dacă ai fi văzut cum arăta faţa lui frumoasă!“.

Părintele Auvray mi­a confirmat aceste atacuri diavoleşti şi violenţa lor. Într­o scrisoare către părintele său spiritual, padre Pio scria: „Să vezi ce am avut de suferit cu puţine nopţi în urmă din partea acestor apostaţi spurcaţi. Era destul de tîrziu cînd şi­au început atacul cu o rumoare diavolească. Deşi la început n­am

Zhurong, zeul Focului, a izbucnit un conflict pentru supremație. Totul a degenerat într­un adevărat război, Gong Gong a fost înfrînt și, deznădăjduit, s­a izbit cu capul de Muntele Buzhou. Imediat a fost zdruncinat Cerul și în bolta cerească s­a produs o fisură. Prin spărtură s­au năpustit spre Pămînt vînturi violente și șuvoaiele de apă ale unor ploi nemaivăzute pînă atunci. Fluviile s­au umflat, apele au depășit malurile, apoi au cuprins tot mai mult din suprafața Pămîntului. Acele inundații, echivalente cu un adevărat potop, i­au obligat pe oameni să încerce să se salveze cățărînduse în copaci, urcînd pe dealuri și munți. Totul a fost în zadar pentru că, spune mitul, apele au ajuns pînă la Cer. Au pierit oameni, animale, vegetație, tot ce era viu. Zeița Nüwa nu s­a îndurat să lase lucrurile în acea stare jalnică și a început să repare ce se stricase. A cules din albia unui rîu pietre de cinci/șapte culori și le­a amestecat cu cenușa obținută de la arderea unor trestii, cu care a cîrpit Cerul și a astupat gaura făcută de capul lui Gong Gong, în așa fel încît ploaia s­a oprit. Apoi a retezat cele patru picioare ale broaștei țestoase uriașe AO, care trăia în Marea Chinei de Sud. Din ele a făcut stîlpi pentru sprijinirea Cerului care se înclinase amenințător. În acest fel zeița Nüwa a instaurat ordinea post diluviană. Ea îl ucide pe Gong Gong, cel vinovat de dezastru. O versiune a mitului spune că Nii Hua –hua înseamnă ploaie – l­a învins pe cel cu cap de taur, căruia i­a rupt coarnele deoarece crăpase Cerul. Mai există o variantă a mitului în care Nüwa a urcat la Cer și a astupat gaura bolții cerești cu propriul său trup, oprind astfel inundațiile. După toate aceste înfăptuiri, trebuia ca zeița Nüwa să urce în mod definitiv în al nouălea Cer, pentru a­i raporta stăpînului suprem ce realizase și pentru a trăi în liniște în continuare. Deplasarea, așa cum este descrisă în opera „Huainan Zi“, Nüwa a făcut­o cu un vehicul special numit „Carul Tunetului“, la care erau înhămați doi Dragoni înaripați. Alaiul lui Nüwa avea în frunte și pe laturi dragoni albi fără coarne, ce netezeau drumul. În coada alaiului alunecau repede șerpi, urmați de duhuri și de demoni ai Cerului și ai Pămîntului. Carul era învăluit în nori

văzut nimic, am înţeles imediat de unde venea această rumoare ciudată. Departe de a mă speria, m­am pregătit pentru luptă cu un zîmbet dispreţuitor. Atunci au început să­mi apară sub formele cele mai îngrozitoare... Văzînd că eforturile lor sînt zadarnice, s­au repezit la mine, m­au aruncat la pămînt şi m­au bătut foarte rău, foarte rău, făcînd să zboare în aer pernele, cărţile, scaunele şi scoţînd ţipete disperate...“.

Bătaia, aruncatul la pămînt, zgîriatul sau muşcatul sînt de multe ori menţionate în biografiile mistice. Şi, foarte des, manifestările diavoleşti sînt însoţite de deplasarea violentă a obiectelor, de aruncatul cu pietre etc.

O forţă nemaivăzută

Forţa unui „posedat“ este neverosimilă. O putem cu uşurinţă defini drept „supraomenească“, în orice caz inexplicabilă.

Părintele Mathieu, exorcist din Besançon, decedat de curînd, istorisea astfel povestea industriaşului de cincizeci şi doi de ani pe care a trebuit să­1 exorcizeze: „Omul practicase mult magia neagră înainte de a se converti la religia catolică. Suferind de dureri la stomac, consultase mulţi doctori şi chiar i se făcuse o operaţie la vezicula biliară, fără nici un rezultat. În cele din urmă, a atribuit acea durere, un foc în burtă, după cum zicea el, unei puteri rele şi s­a supus unor şedinţe de exorcism. La fiecare şedinţă, începea prin a­şi pierde cunoştinţa, devenea rigid şi rece ca gheaţa. Abia după trei sferturi de oră îşi venea în fire“.

Într­o zi, a spus că îl doare în spate şi, cum nimeni nu a constatat vreo deplasare de vertebre, părintele Mathieu a practicat încă o dată exorcismul. A început rugăciunile rituale.

„După ce şi­a pierdut cunoştinţa, la primul semn al crucii pe care l­am făcut, s­a destins, s­a aşezat ca o bară de fier, paralelă cu podeaua, şi a fost smuls din cămaşă şi aruncat prin birou într­un perete. Atît de violent, încît am crezut că şi­a spart capul. Cum nu mă simţeam în stare să stăpînesc singur acea forţă violentă, am pus să

galbeni. La poarta „Lin men“ a Cerului, pe Nüwa o aștepta Marele Zeu.

Într­un mit, deosebit de cel de mai sus, existent în „Shan Hai Jing“ se spune că Nüwa, ajunsă la capătul existenței sale, în momentul morții, a acceptat ca un intestin al ei să se rupă și să se prefacă în 10 zeități. Acestea s­au risipit în Cîmpia Li Guang. Considerată fiică a lui Yu Di, Nüwa a fost foarte respectată în timpul dinastiei semilegendare Xia. În literatura scrisă, personajul Nüwa a apărut pe la anul 350 î.Chr. Încă din vremea dinastiei Shang/Yin se știa că zeița Nüwa a folosit pietre în cinci culori pentru a repara spărtura Cerului. În „Cîntecele din Chu“ ale lui Qu Yuan, autorul scrie că Nüwa a modelat copii din lut galben și că a cîrpit Cerul cu pietre în cinci culori. Cartea „Prințul din Huainan“ scrisă de filozoful și mitograful Liu An este bogată în detalii despre Nüwa, ca și cum le­ar fi relatat însuși prințul Wu al dinastiei Han, nepotul împăratului. Se vorbește de prăbușirea celor patru stîlpi ai Cerului, despre haosul apărut, focul și inundațiile, fiarele care devorau oamenii, toate catastrofele fiind oprite de zeița Nüwa prin reparațiile făcute folosind pietrele colorate și picioarele țestoasei gigantice AO. Cam același lucru se relatează și în capitolul al V­lea din „Liezi“, carte scrisă de Lie Yukou. În „Shuowen jiezi“, cel mai timpuriu dicționar chinezesc, scris de Xu Shen, este prezentat cuplul zeilor Nüwa, Fu Xi, posesori, în loc de picioare, a unor cozi de șarpe/dragon împletite între ele; astfel apare imaginea lor în basorelieful de la Templul Wu Liang din Jia Xiang, provincia Shandong. În opera „Du Yichi“ scrisă în timpul Dinastiei Tang, Nüwa și Fu Xi apar ca frate și soră, apoi ca soți, locuind pe Muntele Sacru Kunlun. În patru culegeri imperiale, cu comentarii despre însemnări istorice de Sima Qian, cel mai remarcabil istoric al Chinei vechi, comentariile făcute de Sima Zhen vorbesc despre „Cei Trei Auguști“ și anume Nüwa, Fu Xi și Shennong. Zeița Nüwa este personaj și în romanul „Împuternicirea zeilor“, editată în timpul dinastiei Ming.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

fie chemat preotul paroh şi călugăriţele de la mînăstirea din vecinătate ca să mă ajute. L­am adus în mijlocul sălii pe covor. Acum îl ţineam mai mulţi. De la primele semne ale crucii, ne­a scăpat, a urcat spre tavan ca un bolid, proiectat în aer, în picioare, deşi fusese lungit, cu piciorul stîng întins şi cu dreptul îndoit. Acolo s­a pomenit în faţa unui tablou al Fecioarei şi a fost respins în spate. A căzut ca un bolovan la picioarele preotului care tremura ca o frunză în vînt“.

A doua zi, duminică, exorcismele au continuat. Părintele Mathieu a făcut apel la vreo zece bărbaţi ca să­l ajute. Toate aceste persoane au recunoscut realitatea faptelor. L­au legat pe industriaş cu sfori. Ca de obicei, acesta şi­a pierdut cunoştinţa, devenind rece şi rigid. Deodată, sforile s­au desfăcut şi a scăpat. Şi părintele Mathieu îşi continua astfel relatarea: „În timp ce acest om era întins jos pe spate, cîţiva dintre bărbaţii chemaţi s­au aşezat pe el. În timp ce exorcizam, au început să strige: Părinte, unde ne duce? Omul urca în aer cu bărbaţii pe el! Cînd a revenit pe podea, oamenii erau palizi la faţă...“. Şi aveau motive!

Ridicare în aer şi cădere bruscă (1)

Astfel, printre manifestările fizice ale efectelor diavoleşti, trebuie pus la socoteală şi acest fel de „levitaţie“, care face ca trupul unui posedat să fie capabil, pus în mişcare de o energie considerabilă, să se ridice în aer. Să remarcăm în trecere că, întotdeauna, căderea este brutală, în timp ce în cazurile de levitaţie mistică, aceasta se face lin.

Benoîte Rencurel era păstoriţă la Laus, lîngă Gap. De origine ţărănească, ea avea un caracter energic, un bun­simţ solid şi un realism pronunţat. La toate astea se adăuga o sănătate perfectă. La moartea tatălui ei, a rămas în sărăcie. Benoîte nu a avut timp să meargă la şcoală, nu a învăţat să scrie şi, de la doisprezece ani, a trăit viaţa grea a fiicelor „plasate“ la diferiţi stăpîni. (va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

F IINDCĂ ASTA ȘI - A DORIT

Iohannis nu poate pretinde daune pentru calomnie

Într­un film american, finanțat de partidul comunist de acolo și dat, acum mulți ani, la televizor, personajul principal era un negru care ajunsese totuși butler (majordom) la Casa Albă. Rolul era interpretat de astăzi uitatul cîntăreț de culoare Paul Robeson, angajat plenar în lupta pentru drepturile negrilor din SUA, și care avea să­l anticipeze pe celebrul avocat Martin Luther King. Pentru abnegația lui, sovieticii l­au invitat pe Paul Robeson la Moscova și i­au decernat Premiul Lenin pentru Pace. După aceea, l­au trimis într­un lung turneu prin țările socialiste, ajungînd și la București, unde a concertat la Sala ,,Floreasca”.

Revenind la filmul nostru, în sarcina bietului om cădea curățenia generală din interiorul Casei Albe. De dimineață și pînă seara, ștergea praful, schimba apa la flori și punea la loc pe rafturi cărțile, fiindcă președintele citea ca la balamuc, dădea cu aspiratorul pe covoare, scotea ușile din țîțîni și le ungea, să nu scîrțîie. Și cînd trecea cu pămătuful în mînă prin odăi, se prelingea ca un șoarece pe lîngă pereți sau ca moartea, cum citisem undeva că mai face moartea cînd n­are chef să mai poarte coasa­n spinare. Ca să nu­l deranjeze pe Mister President care, și așa, are destule pe cap cu chinezii, care sînt așa de mulți, și cu rușii, de­un tupeu de speriat. Cîteodată, cînd la Casa Albă se anunțau oaspeți mai simandicoși, butlerul mai dădea o mînă de ajutor și la bucătărie. Buun.

Și în timpul acesta, ce făcea Prima Doamna a țării? Păi, ce să facă și ea, că nu pot să mă abțin la o trimitere către două situații cînd au apărut două dintre Primele noastre Doamne. Una cu răvășitoarea Carmencita cînd se întreținea cu Brigitte, bunicuța lui Emmanuel, prilej să­mi apară în minte frumoasa actriță Mirela Zeta spunînd: ,,Fă­mă, Doamne, Prima Doamnă!”, într­o comedioară leșinată, în ciuda unui florilegiu de tineri și talentați actori. Și a doua: ,,Scoală, fă, că te­am făcut First Lady” ­ cu Traian Băsescu în 2004, către consoartă. Așadar, ce făcea Prima Doamnă a Statelor Unite? Treaba ei, fiindcă avea destule secretare, cameriste și dame de companie, despre care însă nu se vorbea în film. Decît tîrziu și la televizor, cînd Bill Clinton, rămas singur în birou cu o secretară de­astea, era să­i ardă rochița cu trabucul într­o partidă de sex neconvențional.

Oficial, Paul Robeson făcea scrimă cu mătura și fleșcălăul, dar mai făcea și altceva. De aceea, vă invit să vă aduceți aminte de scena aceea din filmul ,,Moromeții”, cînd Moromete se duce la primărie să­l roage pe secretar să­l mai amîne cu plata foncierei pînă la iarnă, încolo.

Nu pot, Moromete, îl ia în șuturi secretarul. Ce tot veniți să va milogiți de mine, că nu mie trebuie sămi plătiți foncierea, ci statului. Și dacă nu v­o plătiți, vă iau vita din bătătură, băăă!, fiindcă, anul ăsta, finanțele e mai ale dracului ca oricînd!

Și ieșind Moromete din birou, cine dădea cu mătura pe dușumele, de fapt, trăgînd cu urechea la ce se discuta în biroul secretarului? Un amărît din primărie, care, după aia, vărsa totul primarului.

Dar butlerul de la Casa Albă nu era un tiriplicea. El avea un statut special ­ era un servitor de casă mare. Sau, cum se exprimase odată Eugen Barbu, dar referindu­se la altă categorie profesională, era chelner de bacșișuri mari. Lucrînd în marile restaurante, ei

veneau în contact cu lumea luminată, oamenii grei ­ ce mai dorește dom’ procuror?, sau ­ să vă pun pe grătar niște fudulii de la mama lor, dom’ general, dom’ doctor sau tovarășe prim?...

E superfluu (cum se exprimase odată profesorul stalinist Vicu Mîndra, referindu­se la dramaturgul Paul Everac, și nu­mi plăcuse, de aceea rectific): e de prisos să mai spun că băieții ăia, prin natura profesiei lor, era musai să fie și ciripitori unde trebuia și să raporteze ce auziseră cînd turnaseră în pahare. Chiar dacă securiștii montaseră deja microfoane în scrumiere și glastrele cu flori, nu le strica încă o sursă de informare.

Dar, de îndată ce i se termina ziua de muncă și se ducea acasă, se schimba și atitudinea butlerului, și din omul umil de dinainte se ridica stăpînul. Ca atare, își îndrepta spinarea și cînd își găsea poziția cea mai comodă în limuzină, abia își mișca buzele: mînă, mă, că se răcește piftia! Și procesul metamorfozării sale într­un tiran continua și acasă, cînd nu numai negrii, asiaticii și amerindienii, dar și întreaga familie se prelingea ca moartea pe lîngă pereți, să nu­l budeze pe dînsul, servitorul care avea la rîndu­i servitori...

* * *

Mă gîndesc să încropesc un jurnal, ca din mîna lui Iohannis, despre peripețiile din cele două cincinale de trîndăveală la Cotroceni, ceva care să apară exact în ultimile sale zile de mandat. Dar trebuie să mă grăbesc, deoarece parcă văd cum or să mi­o ia înainte Seviciile și or să arunce pe piață filmulețe, fotografii și tot felul de hîrtii compromițătoare cu mediocra pereche provincialo­prezidențială făcînd și dregînd chestii în vreun hotel din Paris sau dracu’ mai știe unde. Ca, de exemplu, contemplînd siderați templul mayaș de la Machu­Picchu, Peru, sau încercînd să arunce cîțiva firfirici în Fontana di Trevi, dar doamna poartă un taior fără buzunare, și domnul nu umblă cu mărunțiș, că doar nu e popă plecat langa cu botezul prin sat. Da, da, să mă grăbesc, fiindcă alaltăieri nesuferitul de ,,Ceaușescu” deja mi­a luat­o înainte făcîndu­l de cacao pe Iohannis, întîiul nostru turist și jupîn peste toți corupții, dacă nu știa.

Pe de altă parte, aceste manevre au menirea să­i arate lui Iohannis că, timp de 10 ani, alde Pahonțu, Coldea au jucat un teatru ieftin, de trotuar, commedia dell’ arte, căci lăbăreala aia cu să trăiți și ordonați, dom’ președinte! a fost o sarcină de serviciu, care ținea de fișa postului. Exact ca în filmele cu mafioți, cînd șoferul în livrea și cu pistolul la șold coboară primul din limuzină, cu șapca­n mînă, să deschidă portiera bossului. Dar, în realitate, șoferul este adevăratul boss, iar celălalt doar un figurant plantat în limuzină la șto’, să deruteze inamicul.

Scrierea mea vreau să fie ceva peste serialul ,,Căprar la Cotroceni”, lansat de Mircea Dinescu în ,,Cațavencu” acum vreo 20 de ani. De fapt, mai mult niște observații generale făcute de un biet slujbaș care a reținut doar ambianța unor evenimente politice fără importanță. Mai exact, ce se poate vedea dintr­o gheretă pusă la intrarea într­o instituție, un jurnal de succes, pe moment, că era nevoie să te scoli cu noaptea­n cap miercurea, ca să apuci revista și să afli ce isprăvi a mai pus la cale Iliescu în cele trei mandate ale sale. Dar, nu după mult timp, ,,Căprarul” a cam început să se fezandeze. Nenorocirea era că, din ghereta aceea, nu se vedeau decît Leul impozant de pe bulevard; geamurile negre ale limuzinelor, care intrau și ieșeau de la Iliescu; uneori, cîte o pasăre zburînd din copacii parcului și cîinii sepepiștilor de serviciu la poarta de intrare. Sau, cînd se ivea cîte un moment de răgaz, căprarul mătura frunzele de pe aleea principală, sau, după caz, rînea zăpada.

Ar fi fost cu totul altceva dacă vreun sfetnic de încredere al lui Nea Nelu, politician sau sepepist cu

darul scrisului, sau chiar ziarista Corina Crețu, pupila lui, ar fi pus mîna pe condei și ar fi lăsat posterității pagini nemuritoare despre el. Așa cum Grigore Ureche a scris despre domnia lui Ștefan cel Mare, iar Dimitrie Stavrinos despre Mihai Viteazul.

* * *

Deși sînt morți, unul mai demult și altul mai dincoace, din cînd în cînd, bătrînii staliniști Aurel Baranga ­ Aurel Leibovici (1913­1979) și Silviu Brucan ­ Saul Bruckner (1916­2006) revin în actualitate, fie și pentru o zi, prin cîteva vorbe profetice. Să le explicăm, așadar.

Intelectualul Aurel Baranga, o vreme, a fost medic dermatolog practician, pentru ca, mai tîrziu, să se dedice dramaturgiei, scriind cu precădere comedii satirice. În tinerețe, scrisese poezii lirice și, spre bătrînețe, fabule. Îl debutase Arghezi în ,,Bilete de papagal”. Simpatic, inteligent și speculativ, ca mulți evrei, a știut să­și facă prieteni. În paralel, a slujit comunismul și pe Ceaușescu. Urmarea a fost că i s­au jucat toate piesele la radio și la televizor cu nevastă­sa, Marcela Rusu, în toate rolurile principale feminine. Cel puțin una dintre comedii ar rezista și astăzi, căci arhitectura construcției și limbajul poartă amprenta nemuritoare a lui Caragiale, unul dintre cei mai mari dramaturgi universali. Aurel Baranga avea ușa deschisă oricînd la Ceaușescu. A fost director la Teatrul Național din București și membru în C.C. A rămas în amintire și printr­o sintagmă cu valoare de maximă : ,,Vom promova numai proștii, cu condiția să fie și lichele”. Regulă care se aplică mai ales în zilele noastre începînd cu Palatul Cotroceni și pînă în străfundurile societății. De reținut verbul auxiliar a vrea la viitor plural, cu trimitere la cineva atît de puternic, încît poartă la buzunarul de la ceas destinul cuiva sau chiar al unei mulțimi.

Silviu Brucan n­a fost un intelectual și, în afară de un certificat de 4 clase primare, n­a putut să producă un document despre studiile sale ulterioare. Totuși, un autodidact neobosit. Neplăcîndu­i să vîndă stofe în magazinul tatălui său, a îmbrățișat gazetăria, debutînd la ziarul monden ,,Gazeta de Seară”, unde patronul, un oarecare Dumitru Ceacîru, i­a schimbat numele din Bruckner în Brucan. Observați potriveala stranie, dar întîmplătoare, cu Iosif Vulcan și Eminescu. S­a aruncat în vîltoarea luptei comuniste, devenind un apropiat al Anei Pauker și Gheorghiu­Dej, care l­a promovat secretar de redacție la ,,Scînteia”. De drag ce le­a fost, tovarășa Ana și Ghiță l­au trimis în exil ca ambasador în America și reprezentant al României la ONU. Petre Roman i­a restituit cheile vilei din Primăverii cu condiția să se încuie pe dinăuntru și să arunce cheile pe fereastră. N­a avut niciodată prieteni, căci s­a iubit doar pe sine. Deși n­a fost un intelectual, de la el ne­a rămas o altă vorbă de duh: ,,Copiii noștri îi vor conduce pe copiii voștri”. De reținut același verb la viitor care reduce la esență timpul scurs de la instaurarea comunismului în România (1946) și pînă astăzi, cînd copiii și nepoții bolșevicilor de odinioară supraveghează aplicarea capitalismului atît de original în țara noastră.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Maria Mohor – povestea frumoasei Mona din „Steaua fără nume”

Maria Mohor a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe din perioada interbelică. F. O. Fosian o caractezriza astfel: „E o actriță consacrată, o actriță a marilor realizări și a marilor succese. Și aceasta independent de frumusețea ei. Căci Maria Mohor este frumoasă… Prea frumoasă!”. Dovadă a frumuseții ei ne­au rămas doar cîteva mărturii fotografice. Din păcate, rolurile jucate n­au rămas decît în amintirea privilegiaților care au văzut­o pe scenă. Prea puțini rămași printre noi. Am adăuga constatarea că acesta este pariul pierdut de teatru în veșnica sa competiție cu cinematograful: pelicula – de cele mai multe ori – rămîne, în timp ce rolurile jucate pe scenă se pierd în timp.

Anii de debut

Maria Mohor a absolvit „Academia de Muzică și Artă Dramatică”, în clasa maestrului Ion Manolescu. A urmat mai apoi Conservatorul, în clasa marelui actor Nicolae Soreanu. A debutat în rolul „Stareței” din „Sora Beatrice” – piesă în care a jucat alături de Marietta Sadova și de Al. Critico. După terminarea Conservatorului a fost angajată la Teatrul Național din București, dar a jucat și în spectacole puse în scenă de teatrele „Regina Maria”, „Ventura” și „Muncă și Voie Bună”. Maria Mohor a fost soția cunoscutului autor dramatic și romancier Victor Ioan Popa (căsătoria a avut loc în anul 1936). Rolul care va rămîne cu siguranță în istoria teatrului românesc este acela al „Monei” din piesa „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian. Premiera a avut loc în ziua de 1 martie 1944 la Teatrul „Alhambra”, în regia lui Soare Z. Soare.

Această premieră ascunde o poveste adevărată: în anul 1944, din cauza legilor antisemite impuse de statul român, evreilor fiindu­le interzis să apară pe afișele teatrelor românești, Mihail Sebastian nu avea drept de semnătură. Autorul menționat pe afiș: „Victor Mincu” (în fapt este vorba despre Ștefan Enescu, un fost coleg de liceu al lui Mihail Sebastian la Brăila). La premieră sala a fost arhiplină. Agenții Siguranței statului împînzeau și ei sala Teatrului „Alhambra”. „Nu a fost un succes, a fost un triumf!“ – scriau cronicile de a doua zi. „În roluri de tragedie, de dramă ca și în roluri de comedie, a adus nota caracteristică a unui talent desăvîrșit și, repet, a unei frumuseți nu mai puțin

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (2)

Epidemiile de ciumă din Atena antică (3)

Cînd ravagiile molimei s­au mai domolit, Pericle a trimis flota ateniană să reînceapă atacul asupra spartanilor, dar marinarii abia ieşiseră din port cînd boala a izbucnit în mijlocul lor cu o asemenea violenţă, încît au fost nevoiţi să se întoarcă. Comandantul atenienilor a căzut el însuşi victimă molimei şi a murit în 429.

Tucidide spune că, dintre cei 15.500 de infanterişti ai armatei, 4.000 au murit, precum şi 300 dintre cei 1.000 de cavalerişti. Pornind de aici, majoritatea istoricilor au presupus că aproape o treime din populaţia totală a pierit, ceea ce ar însemna aproximativ 100.000 de decese. „O năpastă atît de mare ca aceasta şi o nenorocire atît de îngrozitoare nici că are egal în tot ce­şi aminteşte mintea omului”, scria Tucidide. A fost o lovitură de pe urma căreia Atena nu şi­a mai revenit niciodată pe deplin. Populaţia oraşului nu a revenit la nivelul anterior timp de mulţi ani şi atenienii nu au mai găsit niciodată un conducător precum Pericle. Războiul

desăvîrșite, talent și frumusețe care se contopesc întru realizarea rolurilor”, nota același F. O. Fosian.

Mărturisim că nu ne așteptam să găsim a analiză atît de exactă a crizei teatrelor (nu a… teatrului) din perioada interbelică. O analiză atît de concisă și de exactă încît e corectă și astăzi. Pentru că și astăzi teatrele preferă să pună în scenă autori consacrați în dauna celor contemporani, pentru că și azi actorii sînt de foarte multe ori atît de prezenți în viața publică încît atunci cînd îi vedem pe scenă nu mai reușim să vedem personajul interpretat din cauza imaginii pe care aceștia și­au creat­o în spațiul public, pentru că și azi prețul spectacolelor de teatru e prohibitiv pentru multe familii.

Un interviu inedit

„ ­ Credeți că există o criză a teatrului?

O criză a teatrului? Nu cred că exista în realitate, deoarece e destul teatru pe lume care stîrnește admirație. Există o criză a teatrelor. E o nuanță. Și această criză are pricini multiple. Cea dintîi, socot că e lipsa unei literaturi dramatice actuale valoroase. Teatrele se hrănesc azi cu reluări și cu piese desmormîntate, jucînd doar ca sacrificiu literatură dramatică actuală, ceea ce este tocmai contrariul unei situații normale. În al doilea rînd, actorii sînt auziți prea mult. Cel puțin la noi aceasta e situația. Publicul ajuns să­i cunoască prea bine, începe să­și piardă interesul deoarece aproape că înțelege, din distribuție, subiectul. În primul rînd nu mai vede personajul, ci actorul, și în al doilea rînd știe că Vraca (ori Tony Bulandra, de pildă) are să fie iubit pînă la căderea cortinei. Și așa de deprins este publicul cu asta, încît nici nu mai admite să fie altfel. Aici însă e o îngustare dureroasă a căilor unui actor și ea sfîrșește astfel cu o demonetizare sigură, oricît de valoros ar fi elementul actoricesc! Și, în sfîrșit o pricină mai serioasă ca toate, cred că este scumpetea locurilor.

a durat încă 25 de ani, iar Atena a pierdut. Vremea în care puterea sa era la apogeu trecuse.

Totuşi, ce anume era această boală mortală? Medicii de la acea vreme au dat vina pe o miasma – aer otrăvitor. Mai tîrziu, istoricii au crezut că aceasta a fost prima apariţie a ciumei bubonice în Vest. În prezent se crede însă că ar fi fost vorba de alte boli, precum tifosul, febra tifoidă, variola, gripa, scarlatina, ebola sau chiar antraxul, transmis de animalele aduse între zidurile oraşului în timpul asediului. În aceeaşi măsură, este posibil să fi fost vorba despre o boală care a cunoscut între timp mutaţii, formele sale devenind mai puţin periculoase, cum ar fi rujeola; sau despre o boală care a dispărut complet; sau, date fiind supraaglomeraţia şi murdăria din Atena, despre o combinaţie a mai multor boli. Probabil că nu vom şti vreodată ce i­a lovit pe atenienii din Antichitate, aşa cum nu au ştiut nici ei.

Epidemiile de ciumă de la Roma (1)

Cuvîntul „ciumă” a devenit sinonim cu ciuma bubonică – cea mai cumplită boală din istorie. Unii oameni de știință cred că aceasta a apărut pentru prima dată în jurul anului 1320 î.Chr. Alţii spun că a sosit mult mai tîrziu, în Secolul I d.Chr., cînd în Libia, Egipt şi Siria a făcut ravagii o molimă printre ale cărei simptome se număra apariţia unor buboane ­ umflături voluminoase şi tari ­ în diverse părţi ale corpului, cum ar fi în spatele genunchilor şi în jurul coatelor. Mortalitatea era foarte ridicată.

Viața s­a ieftinit simțitor și totul merge grabnic spre normalizare. Numai teatrele au prețuri de „război”, ca să întrebuințez o expresie curentă. E o disproporție strigătoare mai ales cînd ai în coastă cinematograful cu prețuri ridicul de mici. Valoarea filmelor este pe al doilea plan. Exemplul filmului lui Chaplin, „Luminile orașului”, care a avut o reclamă formidabilă, dar a suferit un eșec tot așa de formidabil, ne este aproape. Și pricina a fost acolo că prețul de intrare era 100 lei, în loc de cei 50­60 cît era de obicei.

Ce credeți despre viitorul teatrului în raport cu desvoltarea cinematografului?

Viitorul teatrului în raport cu desvoltarea cinematografului? E..., de pot spune așa, în raport direct proporțional. Căci între teatru și cinematograf nu­i decît o legătură: cel din urmă e o excelentă fabrică de spectatori pentru cel dintîi. Gîndiți­vă că mișcarea teatrală din ultimii treizeci de ani coincide tocmai cu epoca desvoltării cinematografului. Aș îndrăsni să spun că a fost direct ajutată. Încolo sînt două arte cu totul deosebite și ca teme, și ca mijiloace artistice și nu poate pătrunde una în domeniul celeilalte fără să riște o pedeapsă exemplară. Într­un film de mare calitate, actorul cel mai bun prețuiește cît un reflector. Diferența e că unul se vede, iar celălalt ajută pe cel dintîi să fie văzut.

- Cu ce ați debutat?

Am debutat cu „Stareța” din „Sora Beatrice”. Îmi poartă noroc piesele cu călugărițe, cum ar spune una dintre camaradele mele. Am jucat de curînd în „Cîntec de leagăn” și se zice că am plăcut. Ce rol prefer? Totdeauna pe cel pe care­l joc. Cum se vede, nu am un gen teatral preferat. Ca orice actriță însă, unui rol mare și important în care să n­am succes, prefer unul mic și modest în care să pot face și eu ceva. Și în privința asta, mulțumesc lui Dumnezeu, sînt ajutată de două însușiri – și cu asta să mi se dea voie să mă laud. N­am veleități și… nu­s grăbită. E adevărat că la asta mă ajută încrederea că oricîtă vreme ar trece și oricît de bătrînă aș ajunge, tot am să găsesc într­un colțișor de piesă un mic rolișor bun pentru mine. Din clipa în care pot să mă conving că fiecare rol poate să fie „un rol”, ce rost ar mai avea să mă bat cu toată lumea și să mă amărăsc în hărțuieli inutile, ca și cînd viața mea întreagă ar depinde de o piesă și ca și cînd cu această piesă s­ar trage oblonul definitiv peste toată dragostea mea de teatru?”.

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

Imperiul Roman a fost devastat de o serie de epidemii teribile. Cîndva, se credea că ciuma bubonică a secerat soldaţii unei armate romane care desfăşura o campanie în Orientul Apropiat în 164 d.Chr., deşi unii savanţi din zilele noastre consideră că era vorba de variolă. Indiferent ce boală a fost, cînd s­au întors, soldaţii au răspîndit boala de­a lungul imperiului, pînă cînd aceasta a ajuns şi în capitală, în anul 166. În acel moment, se presupune că Roma avea în jur de un milion de locuitori, fiind de departe cel mai mare oraş din lume, şi era cît se poate de supraaglomerată, iar săracii trăiau într­o mizerie cumplită. Istoricul roman Tacit a supranumit­o „marele rezervor, locul în care se adună destrăbălarea de toate soiurile”. Bogaţii au considerat că era mai benefic pentru sănătatea lor să rămînă în vilele de la ţară.

Boala a făcut ravagii vreme de 15 ani şi a devenit cunoscută drept „Ciuma Antonină”. Din cauza ei şi­au pierdut viaţa împăraţii Lucius Verus, în 169, şi Marcus Aurelius Antonius, 11 ani mai tîrziu. Portretizat în prima parte a filmului Gladiatorul, cel din urmă a fost considerat de istoricul Edward Gibbon drept cel mai mare conducător al Romei în perioada sa de glorie, înainte ca decadenţa descrisă în lucrarea sa clasică Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman să se facă simţită.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã

CIUGUD – COMUNA CU CELE MAI MULTE PREMIERE (I)

• De la Asistență medicală de urgență, la... urgențe în administrația locală!; • Primar, la 32 de ani, fără concedii în primele mandate; • Moștenire: o Primărie cu un venit anual de 15.000 de lei, de la buget, și cu datorii de 3 miliarde de lei vechi; • Primele sancțiuni date de Primărie au fost cele împotriva familiei... soției primarului!; • Comuna cu drumuri agricole asfaltate; • Școala cu clase cu table inteligente, iar toți elevii au leptopuri; • De la 67 de copii școlarizați, la peste 200; • Pe 40 de hectare, dintr-o pajiște comunală a fost stabilită o zonă de dezvoltare economică unde, la ora actuală, își desfășoară activitatea peste 30 de firme, care au generat peste 1.000 de locuri de muncă; • 50 de milioane de euro, bani europeni, transformați în proiecte (realizate) pentru comună; • Într-un viitor apropiat – un campus școlar, cu o școală de 500 de locuri, și diverse alte construcții; • Dat afară din partid pentru că era... prea bun!; • Cea mai mare bucurie a primarului: cînd o femeie din sat i-a spus: „De cîte ori deschid robinetul cu apă, mă rog la Dumnezeu să-ți dea sănătate!”.

(urmare din pag. 1)

În acest scop, încă de la București am luat legătura cu Primăria din Ciugud și am fixat o întîlnire cu edilul Gheorghe Damian, pentru luni, 21 august, la ora 9, în sediul Primăriei din localitate.

În ziua stabilită, la ora 8 și 45 de minute, după ce am parcat autoturismul în parcarea generoasă, amenajată în spatele instituției, unde am numărat peste 15 mașini așezate regulamentar, și după ce am făcut cîteva fotografii cu Primăria văzută din exterior, la nouă fără zece minute eram față în față cu domnul Gheorghe Damian, persoana de la care aveam să aflu multe dintre „secretele” unui primar – lider în administrația locală românească. După salutul de bun venit și după prezentările de rigoare (eu fiind împreună cu soția), ne­am așezat la masa de dialog, nu mai înainte de a observa alura de sportiv și de om tînăr – deși a trecut de jumătatea sutei de ani, precum și îmbrăcămintea lejeră, ținută de vară și de lucru, nu de protocol. Chiar înainte de punerea în funcțiune a reportofonului, pe cînd observam incinta biroului primarului, am fost martorul unei secvențe inedite, care mi s­a părut relevantă pentru „premierele” pe care aveam să le descopăr, în urma acestui dialog: a sunat mobilul, și domnul Damian a răspuns, o convorbire scurtă, din care am reținut cuvintele celui din fața mea: „Bună dimineața! Sînteți bine? Atunci e bine! Să aveți o zi bună! La revedere!”. Curiozitatea reporterului m­a făcut să încalc un protocol nescris, adică să­l descos în legătură

cu acea convorbire. Plecînd de la întrebarea domniei sale: „Sînteți bine?”, care se putea adresa cuiva pe care nu l­ai văzut de ceva timp, fiind la o anumită depărtare, l­am întrebat: „E cineva care este în vacanță?”. În modul cel mai firesc din lume, privind cînd la mine, cînd la telefonul de pe masă, ca la ecranul unui televizor, îmi răspunde calm, fără a arăta, preț de nici o secundă, că ceva nu este în regulă cu mărunta mea curiozitate: „Nu. M-au sunat de acasă. Așa facem în fiecare zi – deoarece eu plec devreme de acasă, cînd familia se trezește, ne dăm binețe și ne urăm o zi de lucru spornică”.

Acest exemplul plastic, de legătură (sufletească și părintească) cu propria familie, m­a urmărit, ca o umbră perenă, în tot timpul acestui interviu, exemplu pe care l­am extins, în raport cu domnul primar, și în contextul marii familii a colectivității formată din sătenii comunei Ciugud, unde, de 6 mandate, numele primarului rămîne neșters – GHEORGHE DAMIAN!

Primarul Gheorghe Damian –dincolo de dialog

Geo Ciolcan: Domnule primar Gheorghe Damian, vreau să începem acest dialog într-un spirit dominat de notorietatea dumneavoastră, clădită pe o serie de rezultate, consecință a unei munci exemplare într-un domeniu cu totul nou pentru CV-ul dumneavoastră. Atunci, prima întrebare chiar la această „enigmă” se referă: cum ați ajuns primar, din asistent la Serviciu Medical de Urgență? Ce resort v-a împins la acest pas? Gheorghe Damian: Nu mi­am dorit niciodată să devin primar, nici nu m­am gîndit vreodată la acestă funcție. După căsătorie, în 1992, și venirea mea la soție, în localitatea Ciugud, am făcut cunoștință cu o

comunitate care nu se potrivea deloc cerințelor lumii moderne, chiar și a celei rurale. În acel moment am dorit o schimbare și, ca orice tînăr, nu prea mai aveam răbdare. În această conjunctură soția chiar voia să ne cumpărăm un apartament în Alba Iulia, ceea ce m­a ambiționat și mai mult. Cum, prin educația primită în familie și continuată la școală, m­am îndrăgostit de satul românesc, mi­am jurat atunci că nu voi părăsi acest sat în nici o împrejurare. Așa au trecut 8 ani: cu speranța și cu gîndul la alte perspective locale. Dar, erau numai speranțe. Atunci, în anul 2000, întrun grup de prieteni restrîns, cum eram tineri și entuziaști, am luat decizia în a ne implica direct în a schimba ceva în viața comunității noastre. În final, după mai multe dezbateri, grupul a decis ca eu să candidez în alegerile din acel an. Aveam 32 de ani.

G.C.: Da, aveați 32 de ani, ceea ce, la urma urmei, putea să fie un atu, dar aceasta o putem lua și ca pe un handicap: veneați dintr-un sector cu totul străin administrației locale – Serviciul Medical de Urgență din Sebeș. Cum de ați reușit să învingeți greutățile și superstițiile momentului?

Gh.D.: Într­adevăr, a fost un curaj nebun! La ora aceea erau 11 candidați, iar eu eram acreditat cu cele mai mici șanse, aproape inexistente. Știți, la țară, în această situație, contează și neamul din care vii. Comuna Ciugud are șase sate, cu multe încrengături de rubedenii și de prietenii, eu venisem din Daia Română, iar neamul soției, din Ciugud, nu era prea mare...

G.C.: Deci, după cum apare situația concretă, succesul dumneavoastră a fost cu atît mai mult surprinzător și, desigur, mai meritat. Totuși, unde este „secretul”?

Gh.D.: Cunoscînd acest lucru, m­am pus serios pe treabă, inspirîndu­mă din campania profesorului Cîrcoană, de la Sebeș, care candida independent pentru Primăria din Sebeș – un om care avea viziunea despre administrația publică pe care mi­o doream și eu. Am început să studiez, cam tot ce­am găsit atunci despre campania electorală, axîndu­mi campania mea nu pe generalități, ci pe problemele centrale din administrația publică, cele cu impact nemijlocit asupra omului din rural, pe care le descoperisem eu în acea perioadă.

G.C: Cu surpriza care s-a produs ați ajuns în turul doi, așa cum erau alegerile locale în acel an. Cum s-au adunat apele, ca să spun astfel, în turul doi, de ați dat și marea lovitură?

Gh.D.: După cum au stat lucrurile, greu a fost să ajung în turul doi, din noianul de candidați. De aici încolo a fost mai ușor, pentru că, o bună parte dintre candidații cu care mă bătusem în primul tur, agreînd programul meu electoral, s­au coalizat cu mine, astfel că am fost preferatul alegătorilor foștilor mei rivali. Uite­așa s­a scris istoria: am ajuns, din asistent pe ambulanță, primar la Ciugud!

G.C.: Dumneavoastră sînteți născut și crescut în mediul rural – cadrul ideal pentru formarea unei personalități cu idei sănătoase și cu o concepție de muncă cinstită. Cum estimați efectul amprentei satului tradițional românesc, în speță, Daia Română, asupra dezvoltării dumneavoastră – ca om, ca fiu al acestor meleaguri încărcate de Istorie?

Gh.D.: Desigur, viața pe care am petrecut­o în familie și­a pus amprenta asupra întregii mele dezvoltări și a orientării în viață. Am fost educat de mic în sensul că succesul vine prin sacrificiu, prin efort, prin muncă multă, prin atitudine, prin seriozitate – coordonate care au fost cruciale în activitatea mea.

În primele mandate n­am avut concediu, treburile de la Primărie nedîndu­mi acest răgaz, nici după un an de muncă și de aspre confruntări cu un trecut incert și cu un prezent, de multe ori, derutant. La mine munca începe la șapte și jumătate dimineața, și se termină tîrziu, seara. Au fost și multe probleme de rezolvat, astfel cum era în toate localitățile rurale din anii 2000: fără utilități, fără drumuri asfaltate, școala era vai de mama ei, căminele culturale erau un dezastru, neexistînd nici un fel de activitate culturală. Totul era în amorțire și în așteptare!

G.C.: Tocmai în acest context – cel al unei imagini dureroase a satului românesc – care au fost „ingredientele” care, folosite la timp, au dus la actuala metamorfoză a Ciugudului, vorbind la concret despre comuna în care –așa cum am văzut pînă acum – ați ajuns edil într-un mod cu totul atipic?

După o mică pauză de gîndire și după o respirație amplă, ca pentru pregătirea unei sărituri în apă, interlocutorul din fața mea răspunde la întrebare.

Gh.D.: Gîndiți­vă, eu am venit de la Asistența medicală de urgență, la Primărie, fără să fi avut măcar un mandat de consilier, pentru a avea ceva cunoștințe despre munca în administrația locală, în special, munca de primar, să știu cu ce se mănîncă administrația publică. La început am fost de­a dreptul șocat!

G.C.: De ce?

Gh.D.: Am găsit la Primărie o echipă care nu mă prea agrea, și nu mi­a fost deloc ușor să aflu de unde s­o apuc. Am constatat, de fapt, că nu știam la ce ușă să bat pentru rezolvarea problemelor. De multe ori simțeam, așa, o temere de a merge la o instituție pentru a apela la un anumit lucru – și era acea perioadă cînd nici acele instituții nu știau prea bine ce rol aveau în societate. Pentru a nu capota, m­a ajutat mult sfatul fostului Prefect de Alba, Ilie Gîrboveanu, care mi­a spus așa: „Tu gîndește-te că, atunci cînd trebuie să te duci să bați la ușa unui director, secretar de stat etc., acel om a ajuns acolo printr-o conjunctură politică. El poate fi de 10 ori mai slab decît tine, nu trebuie să ai nici o temere. Ceea ce este foarte important este să cunoști foarte bine problema și să știi care sînt pașii prin care poți realiza acel proiect”.

G.C.: A fost o lecție practică, dar și una de întărire a moralului personal și a depășirii unor ezitări emoționale.

Gh.D. : Da, acestea au fost determinante în „zborul“ meu, după care am înțeles că trebuie neapărat să mă apuc să învăț. Să învăț ce înseamnă Administrație și cum funcționează acest sistem. Am realizat acest deziderat prin participarea la mai multe cursuri, unde am luat lecții despre managementul Administrației, despre recrutarea de resurse umane, despre cum se formează și se dezvoltă un lider etc.

Încetul cu încetul lucrurile au început să se așeze, și rezultatele au început să apară. Deși am ajuns într­o Primărie fără buget, sau cu un buget aproape inexistent, a trebuit să mă descurc. Pentru a vă face o idee asupra acestei adevărate dileme, iată cum arăta situația: aveam, din venituri proprii, 15.000 de euro, și aveam datorii de 3 miliarde, în bani vechi! Poate mă întrebați de unde proveneau aceste datorii imense, la nivelul unei comune ca a noastră: de la niște lucrări executate în timpul vechii administrații, pe care aceasta nu le­a achitat la timp. Analizînd acest caz complicat – cu efecte economice asupra întregii localități – am ajuns la concluzia că cea mai bună investiție, în acel moment crucial, era de făcut în oameni. Astfel am început să adun lîngă mine oameni care credeau în visul meu, oameni tineri. Nu m­au interesat niciodată oamenii care știu să recite legi, ci oamenii care știu să culeagă informația și, apoi, să știe cum să

fructifice această informație în folosul comunității. Așa s­a format această echipă de profesioniști cu care am realizat ceea ce vedeți în Ciugud.

G.C.: Din cîte spuneți, se vede că ați avut cam mult de furcă. Cum v-ați prioritizat măsurile și acțiunile? Din mediul în care ați intrat, ca nou primar ales, ce-ați păstrat și la ce ați renunțat?

Gh.D.: Fără vreo linie de demarcație, vă voi spune ce­am făcut. Mi­aduc aminte că au fost două chestii principale: în interiorul Primăriei am stabilit importanța disciplinei noastre, ca echipă, și, dacă pînă să vin eu programul începea la nouă, nouă și jumătate, și, pe la ora două, două și ceva, la Primărie nu mai găseai nici un funcționar, am fixat un program unic – între 8 și 16, zi de zi. Cei care vin după ora 8, pot pleca acasă, pentru că ziua respectivă li se va tăia din salariu. În acest fel – simplu, dar eficient, am impus disciplina programului și locului de muncă, de fapt, respectul nostru pentru alegătorii și consătenii noștri, care ne plătesc din puținul lor.

Al doilea punct a fost transformarea digitală a lucrului din birourile Primăriei. Un amic mi­a donat două calculatoare și o imprimantă cu ace, iar eu am dat dispoziție ca, în termen de 30 de zile, toți din echipă să folosească Word­ul, și, în instituție să nu mai existe nici un document scris la clasica mașină de scris. Împreună cu școala am organizat o campanie de curățenie generală în comună, stabilind regula că, dacă acasă îți place să fie curat, de ce spațiile comune sînt murdare? Deviza mea era: „Chiar dacă sîntem săraci, nu trebuie să trăim în mizerie!”. La nevoie, am început să aplicăm și sancțiuni în această direcție. Pentru că așa s­a întîmplat, primii sancționați au fost cei din neamul soției, ceea ce a creat o mică revoluție în familie, rudele apostrofîndu­mă, chiar supărate pe mine: „Băi, noi de-aia te-am pus primar, ca să ne amendezi?”.

G.C.: Ați avut replică la această supărare, din punctul lor de vedere, justificată?

Gh.D.: Ce puteam să le răspund, decît ceva de bun­simț, și ceva real: „Dacă m-ați pus primar ca să vă iert greșelile, greșiți grav, pentru că voi trebuie să fiți exemplu pentru ceilalți, astfel ca ei să vă urmeze!”. Cu acestea am început, și acesta este sfatul pe care­l dau fiecărui primar: nu ai bani, dar trebuie să trăiești în curățenie! Bunicii și străbunicii noștri, chiar dacă nu aveau luxul de acum, cînd ieșeau duminica la Biserică aveau cămașa spălată, călcată și apretată, chiar dacă aveau doar două rînduri de îmbrăcăminte. Iar în casă, chiar dacă nu aveau gresie sau covoare pe jos, ci lut, era mereu măturat și aerul era proaspăt.

G.C.: Domnule primar Gheorghe Damian, pentru că deja am ajuns în miezul dialogului nostru despre modul cum ați ajuns primar și primele acțiuni pe care le-ați inițiat, cred că a sosit timpul să cunoaștem cîte ceva despre faimoasa dumneavoastră comună, Ciugud – ca așezare geografică, organizare administrativă și alte elemente statistice. Vă rog!

Gh.D.: Localitatea este formată din șase sate, așezate în formă de centură în partea de est a municipiului Alba, pe malul stîng al Rîului Mureș. Cîmpia fiind deja în Podișul Transilvaniei, din Lunca Mureșelui începe Podișul Țara Secașelor. Cînd am ajuns primar, comuna avea 3.200 de locuitori; acum sîntem peste 3.500. Creșterea populației s­a făcut prin întoarcerea tinerilor, au început să vină copiii acasă, la părinți; apoi, albiulienii, unii s­au mutat la noi. Și mai vin familii din toată țara și chiar din toată lumea, și se stabilesc în Ciugud. Cele șase sate: Ciugud (reședința), Drîmbar, Hăpria, Limba, Seușa și Teleac au (trei din ele) un număr aproximativ egal de locuitori, celelalte trei sînt ceva mai mari, dar interesant este că fiecare sat își are identitatea lui locală, de asemenea, trăirile, cultura – sînt într­un fel de competiție, în acest sens...

G.C.: Așa cum știm, sînteți la al șaselea mandat de primar în Giugud – aproape un sfert de veac. E mult, e puțin? Cum s-au concretizat aceste mandate?

Gh.D.: În primul rînd am investit foare mult în infrastructură: subterană și supraterană. Din primul an de mandat Ciugudul avea gaze naturale, apoi apă curentă; apoi, din 2007, rețeaua de canalizare. După ce a apărut posibilitatea accesării de fonduri europene, am asfaltat străzile, am reabilitat căminul cultural. Am fost prima comună din țară, împreună cu alte 30 de comune, care a asfaltat vreo 22 de kilometri de drum de cîmp, drumuri agricole.

Sîntem promotorii conceptului de sat inteligent, sîntem cei care am creat prima școală inteligentă din mediul rural din România. Am lansat atunci și un strigăt către Ministerul Învățămîntului: „Nu lăsați să moară școala de la țară!”. Am investit din fonduri europene în proiecte care să aducă turiști pe Mureș, pe malul Mureșului. La Ciugud este și capătul unei miniregiuni numite Țara Secașelor, care se întinde de la Ciugud pînă în județul Sibiu, la Ocna Sibiului, care unește 27 de UAT­uri (unități administrative teritoriale – n.a.). Am construit un pod peste Rîul Mureș, cu bretele de legătură. Am construit o grădiniță nouă, cu program prelungit. G.C.: Pentru că ați amintit de grădiniță, chiar voiam să vă întreb despre școala din Ciugud, unitate de învățămînt din mediul rural căreia i s-a dus vestea și peste hotare. Prin ce se deosebește de miile de școli din țara noastră? Gh.D.: Noi am construit școala în urmă cu patru ani, pe cînd nu se știa că va veni pandemia. Astfel, în acea perioadă nefastă învățămîntului românesc, elevii noștri au avut „noroc”, ei avînd la îndemînă anumite instrumente digitale, pentru că, atunci cînd am construit­o, ne­am gîndit, în primul rînd, la confortul elevului: iluminat care se reglează automat, în funcție de intensitatea luminii naturale, becurile se aprind și se sting singure. Căldura, la fel, este programată automat – sînt senzori de oxigen care acționează cînd trebuie ventilată școala. Are sistem de securitate la incendiu. Elevii beneficiază de table inteligente în toate sălile de clasă; cei din ciclul 5 – 8 au laptopuri dedicate educației. Avem laborator virtual și camere de supraveghere video­audio, și multe, multe dotări din acest domeniu. Toate aceste înzestrări sînt de acum 4 ani, pe cînd nu se știa despre metoda învățămîntului de la distanță, ceea ce ne­a ajutat enorm în situația impusă de pandemie, copiii noștri nepierzînd contactul cu școala.

Deschiderea spre nou, în procesul de învățămînt din comună, a făcut ca actuala școală să devină neîncăpătoare, de aceea, astăzi, lucrăm la noul proiect pentru o nouă școală, proiect în concordanță cu creșterea numărului de elevi – de la 67, cîți erau pe vremea cînd am reabilitat actuala clădire, la peste 200, în prezent. Gîndind la perspectivă – pentru că la noi vin elevi atît din alte sate, cît și din municipiul Alba (momentan am fost nevoiți să sistăm acest aflux de copii, nemaiavînd locuri disponibile) – noua școală va avea o capacitate de 500 de locuri. (va urma)

Cronicã de familie • Cronicã de familie

Bătrînul Arbore și crengile sale (II)

Nume conspirativ: Aivaza (2)

Zamfir Arbore n­a agonisit averi. A lăsat însă în urma lui o bogată moştenire ştiinţifică şi literară. El a scris „O pagină din istoria socialismului român”, „Dicţionar bulgar­român”, a tradus împreună cu I. Nădejde „Codul procedurii comerciale ruseşti”, a colaborat la revista „Les annales de nationalité“. Între anii 1899­1931 a fost profesor de limbi slave la Şcoala superioară de război. Timp de 30 ani a condus Biroul şi Buletinul statistic al oraşului Bucureşti şi a adunat la primărie o bibliotecă de cîteva mii de volume. Între anii 1891­1898, împreună cu Ştefan Basarabescu (Victor Crăsescu), a scos revista „Amicul copiilor“, care avea printre colaboratori pe Caragiale, Vlahuţă, Hasdeu, Dobrogeanu­Gherea etc. Tot pentru cei mici a redactat lucrări pe teme istorice („Din viața Egiptului antic” şi „Tudor Vladimirescu”), a tradus şi prelucrat teme din literatura universală: „Don Quijote”, „Tartarin din Tarascon”, „Robinson Crusoe” etc. S­a stins din viaţă la începutul lui aprilie 1933. Copiii lui, Ecaterina, Dumitru, Nina aveau să­i ducă mai departe gîndul, fapta...

Doctoriţa şi regina

soţia d­lui, care amîndoi sînt tineri şi plini de entuziasm. Şi vom face ceva pentru copii... De vorbit, a vorbit cu primarul. Nu ştim ce anume. Cunoaştem, în schimb, reacţia „tînărului şi entuziastului primar“. „Epilogul vizitei mele la regina Elisabeta – nota Ecaterina într­un articol publicat în «Lupta zilnică», din 21 februarie 1916 – a fost, după cîteva luni, un conflict acut cu primarul de­atunci, dl. M. C. și demisiunea mea din postul de medic al copiilor găsiţi şi orfani“.

1 Mai 1918. Socialiştii au convocat o consfătuire secretă, într­o grădină particulară dinafara oraşului. Datorită slabei conspirativităţi, procesul­verbal al consfătuirii a ajuns în mîna poliţiei germane. Ecaterina Arbore şi ceilalţi membri ai Comitetului Executiv au fost arestaţi. Ancheta a durat două luni.

Războiul s­a sfîrşit. Dar luptele proletariatului continuau. La cîteva zile după sîngeroasele evenimente din 13 decembrie 1918, Ecaterina Arbore, arestată, răspundea cu demnitate la întrebările insinuante ale comisarului regal, maiorul V. Chiru: „Nimeni nu­mi poate cenzura convingerile mele sufleteşti, dar nicicînd nu m­am gîndit să fac tovărăşie cu duşmanii neamului românesc“.

O zi de toamnă a anului 1901. Ecaterina, primul vlăstar al lui Zamfir Arbore (născută la 11 noiembrie 1873, la Baix, în Elveţia), era neliniştită. „Scriitoarea“ Carmen Sylva o invitase la Palat. Cu ce scop? Greu de spus. „Scriitoarea“ era una şi aceeaşi persoană cu regina Elisabeta – și tocmai acest lucru o făcea pe tînăra doctoriţă să ezite. Era fiica unui om cu idei înaintate, cu un trecut care, se ştie, nu prea convenise celor de sus... Elisabeta patrona Institutul surorilor de caritate, o societate cu pretenţii „filantropice“. Aflase că la primăria Capitalei exista o tînără doctoriţă care se ocupa cu multă abnegaţie de copiii găsiţi şi orfani. Mai aflase regina că acea tînără doctoriţă – Ecaterina Arbore – muncea încă de la vîrsta de 17 ani. În 1892 fusese numită profesoară la catedra de matematică a Şcolii profesionale de fete şi la Externatul secundar de fete din Bucureşti. În anii 1898­1809 funcţionase ca medic­asistent al copiilor găsiţi. Între 1899­1905 ţinuse conferinţe doicilor, făcînd inspecţii la domiciliul lor... Şi tot ea înfiinţase, în cadrul societăţii „Sprijinul“, cursuri pentru surori­infirmiere.

Ecaterina ezita s­o viziteze pe regină. Ştia că Elisabeta voia să treacă drept o regină artistă, o intelectuală care preţuia compania „minţilor și sufletelor alese“. Citise cîteva din scrierile ei – poezii dulcege şi proze ieftine (nu în limba română, bineînţeles, căci regina de­abia o silabisea). Îi rămăsese în minte o eroină din romanele ei, o prinţesă germană romantică, crescută într­un castel, care se căsătorise cu un profesor democrat sau socialist – nu­şi mai amintea exact... Pînă la urmă s­a hotărît să răspundă invitaţiei, deşi gazda nu­i inspira nici un fel de încredere. Convorbirea care a urmat este de două ori grăitoare – pentru mentalitatea înaintată a Ecaterinei şi pentru fantastica ignoranţă în care plutea „regina României“ cu privire la tragicele realităţi ale ţării.

Ecaterina Arbore: O ducem foarte greu. Nu avem fonduri pentru asigurarea unei bune îngrijiri a copiilor.

Regina Elisabeta: N­ar fi bine ca aceşti copii să fie daţi în creştere la ţară, în familii de ţărani, cum se face în unele ţări străine?

Ecaterina Arbore: Ţăranii români trăiesc mizerabil; copiii au nevoie de hrană bună, iar ţăranii, în general, n­au vite, n­au locuinţe igienice, mănîncă foarte prost, fiind foarte săraci.

Regina Elisabeta: E­adevărat, ţăranii din ţara noastră am auzit că se hrănesc numai cu acea mîncare care se numeşte mămăliga. Dar de ce oare sînt aşa de săraci? Poate e cauza recolta proastă. Poate în anul viitor se vor îndrepta lucrurile.

Ecaterina Arbore: Nu, Maiestate, o recoltă bună nu va îndrepta starea ţăranilor. Sînt alte cauze, mai generale. Ţăranii n­au nici pămînt, nici vite.

Regina Elisabeta: Da, este adevărat, sînt alte cauze. Dar atunci ce putem face cu copiii orfani?

– ... Regina Elisabeta: Vă promit că mă voi ocupa cu chestiunea copiilor... Chiar mîine voi vorbi cu primarul şi

După o scurtă practică la spitalul Colţea, Ecaterina a trecut la Sanatoriul de tuberculoşi de la Filaret, din Bucureşti. Împreună cu dr. Irimescu, socialist şi el, va duce o luptă grea cu indolenţa administrativă a statului burghez, pentru salvarea bolnavilor de plămîni, pe vremea cînd tuberculoza făcea ravagii printre muncitori. În „Viitorul social“ din 1907, Ecaterina Arbore scria într­un articol intitulat „Tuberculoza pulmonară în ţară” că, în urmă cu cîţiva ani, cînd cutreierase Bucureştii, întîlnise mulţi bolnavi tuberculoşi în familiile muncitorilor. Ea constatase că acest flagel social făcea ravagii mai ales printre lucrătorii fierari, tipografi, tîmplari, croitori şi cizmari. După prezentarea unor date şi cifre convingătoare, autoarea ajungea la concluzia că pentru combaterea flagelului nu era de ajuns ajutorul medical. Clasa muncitoare, în lupta ei, trebuia să ceară aplicarea măsurilor de igienă în fabrici şi ateliere, „asanarea străzilor infectate, dărîmarea locuinţelor insalubre“. Într­un alt articol, intitulat „Influenţa industriilor asupra sănătăţii lucrătorilor”, Ecaterina Arbore arăta că există o strînsă legătură între viaţa grea a muncitorului – nehrănit, muncind în condiţii proaste – şi diferitele epidemii. „Viaţa muncitorilor va fi pusă în condiţiuni cu totul igienice şi tot ce a descoperit ştiinţa se va aplica în practică numai atunci cînd munca şi capitalul vor fi în aceleaşi mîini, numai atunci cînd socialismul triumfător va schimba organizarea socială de astăzi“.

La Congresul Partidului Social­Democrat din 1910, ca delegată a cercului „România muncitoare” din Bucureşti, Ecaterina Arbore a luat cuvîntul de cîteva ori cînd s­a vorbit despre ţelul clasei muncitoare – dezrobirea totală. Ea a propus ca în programul minimal să se treacă obligaţia statului de a înfiinţa cantine şcolare, colonii de vacanţă, grădiniţe de copii, să se asigure participarea muncitorilor la alcătuirea regulamentelor privitoare la igiena atelierelor. Un chip zugrăvit din fapte

Privim două fotografii ale Ecaterinei Arbore. Prima: o fată tînără, frumoasă, cu figură inteligentă. Cealaltă, din anii maturităţii: o femeie sobră, cu expresia gravă. În 1903 a luat parte la Congresul Internaţionalei II. Se încadrase, voluntar, în primele rînduri ale celor rămaşi credincioşi steagului roşu. Ţinea conferinţe, vorbea muncitorilor în localurile modeste din străzile Primăverii şi Vămii, în sala Sotir. În 1907 avea legături cu mişcarea revoluţionară din Rusia. În acelaşi timp, însă, se simţea la locul ei şi lîngă bolnavii pe care îi îngrijea. Cine va citi broşura „Cincizeci de zile între boieriei”, scrisă de dr. Ecaterina Arbore, în 1914, îşi va da seama ce înseamnă dăruirea unui medic care e şi militant revoluţionar. Militant revoluţionar care într­o conferinţă organizată de sindicatul muncitorilor din portul Brăila, la 28 martie 1911, intitulată „Femeia muncitoare în lupta pentru dezrobire“, amintea de eroinele din timpul Comunei din Paris. „Nu numai că ele ajutau pe fraţii şi pe soţii lor, aducîndu­le hrană şi îngrijind de cei răniţi, dar femeile înseşi au luat armele în mîini şi au luptat pe baricade“.

Din 1912, pînă la război, Ecaterina Arbore a făcut parte din Comitetul Executiv al Partidului Social­Democrat. A participat activ la toate congresele, manifestîndu­se în mod creator la Conferinţa socialistă interbalcanică întrunită la Bucureşti în iulie 1915. În numele socialiştilor români, a luat cuvîntul la mitingul împotriva războiului imperialist, ţinut la Sofia.

Martie 1917. Socialiştii din Bucureşti, care au aflat de revoluţia din Rusia, şi­au strîns rîndurile. Prima manifestaţie contra cumplitei foamete în care era ţinută populaţia oraşului sub cotropitorii germani: 2.000 femei au ieşit în stradă şi au cerut pîine și pace. Partidul SocialDemocrat a tras la şapirograf o foaie volantă, în care se vorbea despre importanţa mondială a revoluţiei ruse şi se cerea pace imediată. Poliţia germană s­a alarmat. S­au făcut percheziţii. „Cinci membri de partid, printre care autorul acestui articol, sînt arestaţi“, nota Ecaterina Arbore.

Într­un elan de solidaritate internaţională, alături de alţi revoluţionari români, Ecaterina Arbore a plecat în prima ţară a socialismului, unde a ocupat funcţia de redactor responsabil al publicaţiilor comuniste în limba română, revenind în patrie la începutul anului 1924. În luna mai a fost însă expulzată. În protestul ei adresat Ligii Drepturilor Omului, spunea: „Sînt cetăţeană română şi nu doresc a emigra, deoarece cred că aş putea, cît mai trăiesc, să mai muncesc în folosul muncitorimii şi ţărănimii din România. N­am ascuns niciodată principiile mele comuniste, pe care le­am avut toată viaţa“. Ultimii ani din viaţă şi i­a petrecut în U.R.S.S. La 2 decembrie 1937, în vîrstă­de 64 ani, comunista Ecaterina Arbore a încetat din viaţă.

De la Teleajen pînă în Munţii Tatra

Citim o notă întocmită de un agent de siguranţă, în ziua de 18 mai 1921: „Dumitru Arbore, zis Minea, zis Mitică fiul lui Zamfir Arbore, este doctor chimist şi de un an se află cu domiciliul stabil în comuna Teleajen, judeţul Prahova“. Dumitru se născuse la Geneva, la 11 ianuarie 1877. La vîrsta de 22 ani, ca doctor în ştiinţe chimice, se angajase în industria petrolului, în Valea Prahovei, la Societatea Româno­Americană.

În preajma reconstituirii P.S.D. s­au ţinut întruniri în toată ţara. Muncitorii au protestat împotriva expulzărilor, a arestărilor samavolnice, a prigoanei la care era supusă mişcarea socialistă. Au protestat în mod special împotriva arestării conducătorilor socialişti. La marele miting ţinut la Ploieşti, în ziua de 26 septembrie 1900, a luat cuvîntul şi Dumitru Arbore, care și­a încheiat cuvîntarea cu declaraţia că „muncitorimea este aceea care reprezintă cu adevărat curentul democraţiei în România“. Dumitru a participat, ca delegat, la Congresul de reconstituire a Partidului Social­Democrat din 1910, angajîndu­se în discuţiile care s­au încins în jurul programului politic.

Un agent de poliţie nota în 1921: „Am informaţii că la Dumitru Arbore, zis Minea, zis Mitică, doctor chimist în comuna Teleajen, se ţin şedinţe, unde iau parte, pe lîngă cei cunoscuţi că depun mai mare activitate în partidul comunist, și persoane venite de peste graniţă; se discută comunismul ştiinţific şi chestiuni de importanţă cu privire la mişcarea revoluţionară mondială“. Un accident a întrerupt, însă, firul vieţii şî activităţii lui Dumitru Arbore, la 5 octombrie 1922. Avea numai 45 ani!

Nina a fost cel mai tînăr copil al lui Zamfir Arbore. Născută în Bucureşti, la 8 ianuarie 1889, a absolvit cursul superior al Liceului „Matei Basarab“ apoi a urmat Academia de Artă din München. Întorcîndu­se în ţară (1908), a început să activeze în mişcarea socialistă. În acel an se reînnodase firul unei vechi tradiţii în mişcarea noastră muncitorească: se reînfiinţase, în Capitală, „Cercul de studii sociale“. Primul sediu a fost în strada Doamnei nr. 20 (în curtea bisericii Kalinderu). În cadrul cercului se abordau diferite probleme cu caracter social şi cultural: legăturile dintre socialismul ştiinţific şi darvinism, doctrinele evoluţioniste, probleme de artă şi literatură. Nina Arbore era nelipsită de la şedinţe. Iată şi un alt Arbore. Avea şapte luni în 1922, cînd tatăl său, Dumitru a murit. Bunicii îl îndrăgeau: era unicul lor nepot. În august 1944, cînd ostaşii noştri au intrat în lupta eliberatoare împotriva hitleriştilor, în primele rînduri se afla şi sublocotenentul Zamfir D. Arbore. L­a rănit un glonte duşman. Pentru faptele sale de arme săvîrșite pe front, în Ungaria și Cehoslovacia, în lupta împotriva fascismului, nepotul bătrînului Arbore a căpătat Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România“, clasa V, medalia sovietică „Victoria împotriva fascismului“... După război a obţinut diploma Facultăţii de Planificare, secţia Economia industriei socialiste. În Strada Dragoş Vodă, la numărul 21, se află căsuţa înjghebată cu trudă de bătrînul Arbore.

Pe cînd, acolo, un colţ cu amintiri din viaţa şi lupta acestei familii?

Sfîrșit

„M AGAZIN ISTORIC”

Favoritul împărătesei (II)

Ca degetele unei mîini

Cu toate că era ţar, Petru continua să aibă aceeaşi comportare „originală“ ca mai înainte, spre indignarea curtenilor săi. Îşi dădu în petic chiar la înmormîntarea mătuşii sale, „rîzînd şi vorbind cu glas tare în tot timpul ceremoniei, nesfiinduse să pişte de braţ venerabilele şi înlăcrimatele doamne de onoare ale Elisabetei I“, după cum relatează un martor ocular, baronul de Breteuil, nou numitul ambasador al Franţei la Petersburg. Pe Ecaterina o jignea în toate felurile imaginabile, mai ales afişîndu­se în public cu ultima sa favorită, Elisabeta Voronţova. Pe coridoarele palatului se zvonea din ce în ce mai insistent că Petru se consulta cu prietenii săi cum s­o repudieze pe Katinka. Şi poate ar fi făcut­o dacă nu s­ar fi temut de nemulţumirile pe care gestul său le­ar fi stîrnit în Germania.

Ambasadorul Franţei, la urechea căruia ajungeau toate zvonurile, calomniile şi laudele şuşotite prin încăperile imperiale, era convins – aşa cum reiese dintr­o scrisoare a sa – că Ecaterina „va reacţiona mai devreme sau mai tîrziu cu curajul şi violenţa ei bine cunoscute“. Într­o altă misivă adresată Parisului, baronul de Breteuil adăugă: „Ţarina aşteaptă momentul prielnic şi nu neglijează nici un prilej pentru a cuceri dragostea poporului şi bunăvoinţa curtenilor. Pe măsură ce lumea îl detestă tot mai mult pe Petru, Ecaterina cîştigă afecţiunea tuturor“. În acest efort de a dobîndi o cît mai largă popularitate, ţarina se bizuia mai cu seamă pe fraţii Orlov, cinci ofiţeri „uniţi între ei ca degetele unei mîinî“. Cel mai lucid dintre toţi era Aleksei – „Crestatul” cum i se zicea, din pricina cicatricei de pe obraz, căpătată în timpul unei încăierări. După toate aparenţele, lui i­a aparţinut iniţiativa loviturii de stat, în urma căreia tronul a rămas în stăpînirea exclusivă a Ecaterinei.

Cei cinci Orlovi făcură mare agitaţie printre ofiţerii şi soldaţii regimentelor din St. Petersburg, descriindu­1 pe „zărghitul de Petru“ în culorile cele mai sumbre şi făcînd un portret patetic al „prea bunei şi atît de nefericite măicuţe Ecaterina“. Ostaşii – bieţi ţărani luaţi cu sila în armată pe termene nesfîrşit de lungi – rămîneau destul de indiferenţi faţă de conflictele conjugale şi politice ale monarhilor. Dar ofiţerimea era nemulţumită, reproşîndu­i lui Petru încetarea războiului cu Frederic, tocmai cînd regele Prusiei se afla în pragul unui dezastru militar. De asemenea, „inovaţiile“ aduse de ţar nu erau pe placul ofiţerilor; introducerea uniformelor croite după moda germană, adoptarea pasului de gîscă şi a comenzilor pronunţate în nemţeşte erau, fără îndoială, roadele unei minţi sucite. Deasupra tronului se strîngeau nori ameninţători de furtună.

La 29 aprilie 1762, ţarina născu un băiat. Se spune că, pentru a­i ascunde lui Petru venirea pe lume a copilului, valetul Ecaterinei dăduse foc unei case de la periferia Petersburgului. Chiar dacă acţiunea valetului a fost o născocire, incendiul izbucni cu adevărat, şi ţarul, mare amator de asemenea spectacole, asistă la operaţiile de stingere, stimulîndu­i pe pompieri cu lovituri de bici. Orlov luă copilul, ascunzîndu­l – zice­se –sub faldurile mantiei sale. Ajuns la maturitate, băiatul avea să fie cunoscut sub numele de cneazul Bobrinski.

Aflase oare Petru ceva despre cele

întîmplate? Probabil că nu, deşi unii comentatori contemporani au susţinut ca o parte din zvonuri îi ajunseseră la urechi. Continuă să se poarte urît cu soţia sa, nepierzînd nici un prilej pentru a o umili: o obligă, de pildă, să o decoreze personal pe Elisabeta Voronţova cu ordinul „Sf. Ecaterina“, rezervat exclusiv vlăstarelor familiei imperiale. Altă dată, la banchetul oferit pentru a sărbători încheierea tratatului de pace cu Prusia, ţarul îi sili pe ofiţeri să se ridice în picioare, pentru a închina în cinstea lui Frederic II. Conform protocolului de curte, ţarina rămase pe scaun; Petru se răsti la ea şi o copleşi cu insulte, dintre care cea mai blîndă fu epitetul de „imbecilă“. Ecaterina izbucni în lacrimi si, pentru a­şi masca tulburarea, se întoarse spre vecinul ei de masă, contele Stroganov, rugîndu­l să­i povestească o anecdotă.

Fraţii Orlov îşi luară asupra lor sarcina de a face cunoscut penibilul incident în toate regimentele din Capitală. Aleksei, care era casierul general al artileriei de gardă, avu grijă ca, odată cu vestea, soldaţii să primească vodcă, iar ofiţerii, gratificaţii destul de importante, astfel încît argumentele aduse de el să capete o „greutate“ şi mai mare. În regimentul Preobrajenski, doi ofiţeri, Passek şi Bredihin, se declarară devotaţi pînă la moarte ţarinei. Passek, fire înfocată, izbuti să pătrundă în palat și, aruncîndu­se la picioarele Eeaterinei, îi declară că o va răzbuna, omorîndu­l pe Petru. Ţarina se mulţumi să­i zîmbească trist, ferindu­se cu grijă să­l sfătuiască să renunţe la planurile lui vindicative. Din păcate, însă, restul regimentului Preobrajenski era departe de a fi cîştigat.

răzmeriţă“. Ecaterina şi fraţii Orlov îşi dădeau seama că un război civil avea toate şansele să se soldeze cu un rezultat defavorabil lor. Grigori se urcă pe soclul unei statui şi încercă să convingă pe ofiţerii aristocraticului regiment de iresponsabilitatea ţarului Petru. Zadarnic! Ascultătorii lui rămîneau impasibili, ca nişte stane de piatră. Veni rîndul Eeaterinei să se urce pe soclu. Voi şi ea să rostească o scurtă cuvîntare, dar lacrimile o înecară şi izbucni în plîns. Întîmplător, sau intenţionat, dramatismul momentului impresionă profund pe cei de faţă. Acolo unde argumentele dăduseră greş, plînsul unei femei birui. Cneazul Menşikov, descendentul celui mai apropiat prieten al lui Petru cel Mare, fu cel dintîi care strigă, imitat numaidecît de ceilalţi:

– Trăiască ţarina!

Partida era cîştigată. Vestea răscoalei ajunse repede la Oranienburg, unde Petru benchetuia împreună cu Voronţova şi sluga sa, un negru dăruit de regele Angliei. Furibund, ţarul ordonă arestarea şi executarea imediată a Ecaterinei.

Dar era prea tîrziu, nimeni nu mai asculta poruncile lui. O ultimă tentativă de a ralia garnizoana din Kronstadt dădu şi ea greş. Petru se văzu nevoit să abdice, stabilindu­i­se domiciliu forţat la Ropşa, unde îşi luă cu el numai vioara şi maimuţa. Din ziua aceea, Katinka încetă să mai facă „figuraţie“ pe scena istoriei, devenind Ecaterina cea Mare. Rămăsese, de fapt, singură pe tron. Dar acest de fapt nu­i ajungea. La 17 iulie, un mesager îi aduse un răvaş, mîzgălit în grabă de Aleksei Orlov, care o anunţa că Petru murise, încăierîndu­se, la o beţie, cu unul dintre ofiţerii corpului de gardă.

În schimb, fraţii Orlov atraseră de partea lor regimentul Izmailovski, comandat de cneazul Kiril Razumovski. Grigori o asigură pe Ecaterina că putea dispune oricînd de mii de oameni, cu care să dea mult aşteptata lovitură de stat. Dar ea încă ezita.

Puterea lacrimilor

Vineri 9 iulie 1762, ora cinci dimineaţa. În pavilionul „Mon plaisir” din Peterhof, reşedinţa de vară a ţarinei, uşa se deschise brusc şi Aleksei îşi făcu apariţia.

– Am venit după Maiestatea Voastră!

– Ce s­a întîmplat?

– Passek a fost întemniţat. L­au ridicat aseară. Am venit într­un suflet, deoarece s­a răspîndit zvonul că ţarul a închis­o şi pe Maiestatea Voastră.

Ecaterina nu­şi pierdu timpul; îmbrăcîndu­se în cîteva clipe, se urcă în caleaşca pregătită de Aleksei. Caii porniră în galop şi, la ora 7 şi jumătate, ţarina descinse la poarta cazărmii regimentului Izmailovski. Un ofiţer vorbea trupei şi ofiţerilor adunaţi în curtea interioară. Era Grigori. La vederea ţarinei, izbucniră cu toţii în urale: – Trăiască măicuţa noastră, Ecaterina!

Rămînea de cucerit reduta cea mai dificilă – regimentul Preobrajenski. Cu excepţia lui Passek şi Bredihin, ofiţerii acestei unităţi de elită păstraseră o rezervă glacială. Mai mult chiar, puseseră trupa în stare de alarmă, gata să intervină „pentru a înăbuşi orice

Mesajul era redactat cu dibăcie! Pe tonul strigătului sincer de disperare în faţa unui accident fatal, se spuneau lucruri grele de subînţelesuri, pe care Ecaterina le descifră imediat. Demn de remarcat era şi faptul că autorul scrisorii nu menţiona numele ţarului, mărginindu­se să­l desemneze prin pronumele el.

„Măicuţă! Slăvită ţarină! – scria Aleksei – Cum să­ţi istorisesc cele întîmplate? Nu vei da crezare solului tău credincios şi totuşi spun adevărul, aşa cum l­aş spune înaintea Domnului Dumnezeu. Măicuţă, sînt gata să­mi iau viaţa, dar nu ştiu nici eu cum s­au petrecut lucrurile, cum a căzut nenorocirea pe capul nostru. Sîntem pierduţi dacă nu te milostiveşti să ne ierţi, măicuţă! El nu mai trăieşte. Dar pe nimeni nu l­a dus gîndul la rău; cum să ne fi trecut măcar prin minte să ridicăm mîna împotriva ţarului nostru? Dar iacă, măicuţă, nenorocirea s­a abătut asupra noastră. La masă, el s­a luat la harţă cu cneazul Feodor şi, înainte ca noi să­i putem despărţi, îşi dăduse duhul. Nu mai ştiam unde ne era capul; sîntem cu toţii vinovaţi şi merităm cu toţii osînda ta. Fie­ţi milă de noi şi gîndeşte­te la fratele meu. Iartă­ne sau porunceşte să se pună de îndată capăt vieţilor noastre. Am mărturisit totul, nu mai e nimic de cercetat. Lumina zilei mă umple de groază. Sîntem vrednici de mînia ta, iar sufletele noastre merită să se pîrjolească în iad“.

Cu toată jalea şi smerenia din scrisoare, Ecaterina înţelese numaidecît adevărul şi poveţele practice pe care i le dădea cel mai inteligent dintre fraţii Orlov. Nu încăpea nici o îndoială că Petru fusese asasinat; era prea laş pentru ca, în situaţia în care se afla, să se fi aventurat într­o încăierare. La complot participaseră probabil toţi cei însărcinaţi cu paza lui, aşa cum lăsă Aleksei să se înţeleagă. Autoacuzările lui afirmau de fapt răspunderea solidară a întregului grup. Totodată, ţarina era prevenită să nu se lanseze într­o anchetă: cuvintele „nu mai e nimic de cercetat“ o preveneau că o eventuală investigaţie putea duce la surprize neplăcute. În sfîrșit, aluzia insolentă la poziţia privilegiată a lui Grigori dovedea cît de stăpîn pe situaţie se considera Aleksei. (va urma)

Elisabeta Voronțova

Pavel I

Grigori Orlov

Războiul poate fi pornit de un fapt rațional?

(urmare din pag. 1)

„Bess Levin de la «Vanity Fair» l-a descris pe președintele Rusiei drept «un megaloman avid de putere»; fostul ambasador britanic la Moscova Tony Brenton a sugerat că invazia a fost dovada că Putin este un «autocrat dezechilibrat» și nu «actorul rațional» care a fost cîndva.

Toate aceste afirmații se bazează pe înțelegeri comune ale raționalității, care sînt intuitiv plauzibile, dar în cele din urmă greșite. Contrar a ceea ce cred mulți oameni, nu putem echivala raționalitatea cu succesul și iraționalitatea cu eșecul. Raționalitatea nu ține de rezultate. Actorii raționali nu reușesc adesea să-și atingă obiectivele, nu din cauza gîndirii nebunești, ci din cauza unor factori pe care nu îi pot nici anticipa și nici controla. Există, de asemenea, o tendință puternică de a echivala raționalitatea cu moralitatea, deoarece ambele calități sînt considerate a fi trăsături ale gîndirii iluminate. Dar și aceasta este o greșeală. Politicile raționale pot încălca standardele de conduită larg acceptate și pot fi chiar extrem de nedrepte.

Deci, ce este raționalitatea în politica internațională? În mod surprinzător, literatura de specialitate nu oferă o definiție clară. Pentru noi, raționalitatea înseamnă să dai sens lumii – adică să descoperim cum funcționează și de ce – pentru a decide cum să atingem anumite obiective. Are atît o dimensiune individuală, cît și una colectivă. Factorii politici raționali sînt conduși de teorie; sînt homo theoreticus. Ei au teorii credibile – explicații logice bazate pe presupuneri realiste și susținute de dovezi substanțiale – despre funcționarea sistemului internațional și le folosesc pentru a înțelege situația lor și pentru a stabili cum să țină drumul drept. Statele raționale reunesc punctele de vedere ale factorilor politici cheie printr-un proces deliberativ, unul marcat de dezbateri robuste și neinhibate.

Toate acestea înseamnă că decizia Rusiei de a invada Ucraina a fost rațională. Luați în considerare că liderii ruși s-au bazat pe o teorie credibilă. Majoritatea comentatorilor contestă această afirmație, susținînd că Putin era hotărît să cucerească Ucraina și alte țări din Europa de Est pentru a crea un imperiu rus mai mare, ceva care ar satisface un dor nostalgic în rîndul rușilor, dar care nu are sens strategic în lumea modernă. Președintele Joe Biden susține că Putin aspiră «să fie liderul Rusiei care a unit toți vorbitorii de limbă rusă. Adică... doar cred că este irațional». Fostul consilier pentru securitate națională H. R. McMaster argumentează: «Nu cred că este un actor rațional pentru că îi este frică, nu? Ceea ce vrea să facă mai mult decît orice este să redea Rusiei măreția națională. El este condus de ideea asta»”.

Cum s­ar zice, judecată superficială, specifică, din păcate, conducătorilor din Occident, care sînt și ai noștri. Nu au putut vedea mai departe de vîrful nasului și au judecat după propriile lor idei, fiindcă observ că așa se întîmplă de obicei: ai tendința să le pui în cîrcă celorlalți lucruri pe care și tu ți­ai dori să le faci, dar nu ai curajul acțiunii. Sînt convins că francezii, britanicii, germanii, austriecii, popoare cu îndelungată tradiție imperială, ba chiar și americanii, care și­au întins în ultimul secol dominația economică și militară peste o mare parte a lumii, și­ar fi dorit nițică extindere spre est în dauna Rusiei, însă fac pe niznaii (na, că am folosit un neologism rusesc, putinist, ce vreți).

Totuși, oare chiar așa nebun a fost Putin cînd a început războiul contra Ucrainei și a celor aproape 40 de state care o susțin? Să vedem ce spun cei doi profesori în articolul din unheard.com: „Există dovezi solide că Putin și consilierii săi s-au gîndit în termenii unei teorii directe a echilibrului puterii, considerînd eforturile Occidentului de a face din Ucraina un bastion la granița Rusiei drept o amenințare existențială care nu poate fi lăsată să reziste. Președintele Rusiei a expus această logică întrun discurs în care explică decizia sa de război: «Odată cu extinderea NATO către est, situația pentru Rusia a devenit din ce în ce mai rea și mai periculoasă de la an la an... Nu putem rămîne inactivi și observa pasiv aceste evoluții. Acesta ar fi un lucru absolut iresponsabil». El a continuat spunînd: «Nu este doar o amenințare foarte reală pentru interesele noastre, ci pentru însăși existența statului nostru și la adresa suveranității sale. Este linia roșie despre care am vorbit în numeroase ocazii.

Au trecut-o». Cu alte cuvinte, pentru Putin, acesta a fost un război de autoapărare menit să prevină o schimbare negativă a echilibrului de putere. Nu avea nici o intenție să cucerească toată Ucraina și să o anexeze într-o Rusie mai mare. Într-adevăr, chiar dacă a afirmat în binecunoscuta sa relatare istorică despre relațiile dintre Rusia și Ucraina că «rușii și ucrainenii erau un singur popor — un singur întreg», el a mai declarat: «Respectăm dorința ucrainenilor de a-și vedea țara liberă, în siguranță și prosperă... Și ce va fi Ucraina – este la latitudinea cetățenilor săi să decidă». Nimic din toate acestea nu înseamnă că obiectivele sale s-au extins în mod clar de la începutul războiului, dar acest lucru nu este deloc neobișnuit pe măsură ce războaiele se desfășoară și circumstanțele se schimbă.

Este demn de remarcat faptul că Moscova a încercat să facă față amenințării tot mai mari de la granițele sale printr-o diplomație agresivă, dar Statele Unite și aliații săi nu au fost dispuși să răspundă preocupărilor de securitate ale Rusiei. La 17 decembrie 2021, Rusia a înaintat o propunere de soluționare a crizei tot mai mari, care prevedea o Ucraină neutră și retragerea forțelor NATO din Europa de Est pe pozițiile lor în 1997. Dar Statele Unite au respins-o fără discuții.

Astfel, Putin a optat pentru război despre care analiștii se așteptau să aibă ca rezultat invadarea Ucrainei de către armata rusă. Descriind punctul de vedere al oficialilor americani chiar înainte de invazie, David Ignatius de la «The Washington Post» a scris că Rusia «va cîștiga rapid faza inițială, tactică a acestui război, dacă va veni. Vasta armată pe care Rusia a aranjat-o de-a lungul granițelor Ucrainei ar putea, probabil, să pună mîna pe capitala Kiev în cîteva zile și să controleze țara în puțin mai mult de o săptămînă». Într-adevăr, ofițerii de informații «au spus că Rusia va cîștiga în cîteva zile, copleșind rapid armata ucraineană». Desigur, aceste evaluări s-au dovedit greșite, dar chiar și factorii de decizie raționali calculează greșit uneori, deoarece aceștia operează într-o lume incertă. Decizia rusă de a invada a fost, de asemenea, produsul unui proces deliberativ, nu o reacție sclipitoare a unui lup singuratic. Din nou, mulți observatori contestă acest punct, susținînd că Putin a funcționat fără aport serios din partea consilierilor civili și militari. După cum a spus senatorul Mark Warner, președintele Comisiei de informații din Senat: «Nu a avut atît de mulți oameni care să aibă contribuții directe la el. Așa că sîntem îngrijorați de faptul că acest tip de individ izolat a devenit un megaloman în ceea ce privește concepția sa despre el însuși ca fiind singura figură istorică care poate reconstrui vechea Rusie sau recrea noțiunea de sfera sovietică».

Dar ceea ce știm despre grupul lui Putin și gîndirea lui despre Ucraina dezvăluie o poveste diferită: subalternii lui Putin și-au împărtășit părerile despre natura amenințării cu care se confruntă Rusia și el s-a consultat cu ei înainte de a decide asupra războiului. Consensul dintre liderii ruși cu privire la pericolele inerente relației Ucrainei cu Occidentul este reflectat clar într-un memorandum din 2008 al ambasadorului de atunci în Rusia, William Burns. Acesta a avertizat că «intrarea Ucrainei în NATO este cea mai strălucitoare dintre toate liniile roșii pentru elita rusă (nu doar Putin). În mai bine de doi ani și jumătate de conversații cu jucători-cheie ruși, de la cei care sînt la butoane în buncărele întunecate ale Kremlinului pînă la cei mai ascuțiți critici liberali ai lui Putin, încă nu am găsit pe nimeni care să privească Ucraina în NATO ca altceva decît o provocare directă pentru interesele rusești... Nu pot concepe nici un pachet măreț care să le permită rușilor să înghită această pastilă în liniște».

Nici Putin nu pare să fi luat decizia de război singur, așa cum sugerează poveștile despre el, complotînd în izolarea inpusă de Covid. Întrebat dacă președintele rus s-a consultat cu consilierii săi cheie, ministrul de Externe Serghei Lavrov a răspuns: «Fiecare țară are un mecanism de luare a deciziilor. În acest caz, mecanismul existent în Federația Rusă a fost utilizat pe deplin». Cu siguranță, pare clar că Putin s-a bazat doar pe o mînă de confidenți care au aceleași opinii pentru a lua decizia finală a invaziei, dar acest lucru nu este neobișnuit atunci cînd factorii de decizie se confruntă cu o criză. Toate acestea înseamnă că decizia Rusiei a apărut cel mai probabil dintr-un proces deliberativ – unul cu aliați politici care împărtășeau convingerile și preocupările sale de bază cu privire la Ucraina. În concluzie, nu numai că decizia

Impactul concret al „Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României“

Subiectul de actualitate –pe plan economic – este reprezentat de „Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung”. Din păcate, mediul economic este profund afectat de o serie de măsuri care îngreunează semnificativ activitatea majorității IMM­urilor naționale. Practic, microîntreprinderile vor fi taxate astfel:

• 1% pentru microîntreprinderile care realizează venituri care nu depășesc 60.000 euro:

• 3% pentru microîntreprinderile care:

a) realizează venituri peste 60.000 euro;

b) desfășoară activități, principale sau secundare, corespunzătoare codurilor CAEN: 5821 – Activități de editare a jocurilor de calculator, 5829 – Activități de editare a altor produse software, 6201 – Activități de realizare a soft­ului la comandă (software orientat client), 6209 – Alte activități de servicii privind tehnologia informației, 5510 – Hoteluri şi alte facilități de cazare similare, 5520 – Facilități de cazare pentru vacanțe şi perioade de scurtă durată, 5530 – Parcuri pentru rulote, campinguri şi tabere, 5590 – Alte servicii de cazare, 5610 – Restaurante, 5621 – Activități de alimentație (catering) pentru evenimente, 5629 – Alte servicii de alimentaţie n.c.a., 5630 – Baruri și alte activități de servire a băuturilor, 6910 – Activități juridice – numai pentru societățile profesionale cu personalitate juridică, constituite de avocați potrivit legii, 8621 – Activități de asistență medicală generală, 8622 – Activități de asistență medicală specializată, 8623 – Activități de asistență stomatologică, 8690 –Alte activități referitoare la sănătatea umană.

În fapt, pentru peste 75% din IMM­urile naționale, impozitul pe profit va crește cu 300%, ceea ce reprezintă o creștere absolut nemaiîntîlnită în nici un alt stat din Uniunea Europeană. În plus, angajații din construcții, agricultură și industria alimentară vor plăti CASS din octombrie a.c., ceea ce le va reduce veniturile cu minim 5%.

TVA va crește pentru unele bunuri și servicii, respectiv:

• Va crește de la 5% la 9% pentru livrarea de locuințe sociale, livrarea alimentelor de înaltă valoare calitativă, livrarea şi instalarea de panouri fotovoltaice, panouri solare termice, pompe de căldură şi alte sisteme de încălzire de înaltă eficienţă;

• TVA crește de la 5% la 9% pentru livrarea de locuințe care au o suprafață utilă de maximum 120 mp, exclusiv anexele gospodărești a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sînt construite, nu depășește suma de 600.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziționate de persoane fizice;

• Crește de la 5% la 19% TVA pentru sălile de fitness;

• Tot de la 5% la 19% crește și pentru bîlciuri, parcuri de distracții și parcuri recreative, evenimente sportive.

În concluzie, acest act normativ va aduce taxe mai mari pentru IMM­urile naționale și creșteri de prețuri la bunuri și servicii (ca și rezultat direct al creșterii TVA).

Ec. ing. VICTOR CAŢAVEI, Senior Expert Strategii Economice

Rusiei de a invada Ucraina a fost rațională, dar nu a fost nici anormală”.

Dacă conducătorii occidentali ar fi avut cultura politică necesară pentru a trata îngrijorările Rusiei, nu s­ar fi ajuns la războiul de față, spune profesorul american, confirmînd ceea ce mulți dintre noi gîndim. Problema e că pe noi nu ne ascultă nimeni, fiindcă cei pe care i­am ales să ne reprezinte interesele sînt orbi, surzi și, mai grav, își urmăresc propriile interese.

A ctualitatea pe scurt

 Un raport franco­german vrea să reașeze Uniunea Europeană. Pentru a reforma UE şi a o face mai bună, afirmă președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, e necesar să se realizeze o Convenţie Europeană şi să se modifice tratatele, dacă şi unde e nevoie, amintește Euractiv Raportul franco­german propune în esenţă ca statele membre să cadă de acord că unele dintre ele vor fi desemnate oficial drept membri de clasa a doua. Acesta propune ca UE să avanseze în patru cercuri: 1. Cercul interior; 2. UE în sine; 3. Membri asociaţi; 4. Comunitatea Politică Europeană. „Cercul interior” e compus din membrii zonei euro şi ai spaţiului Schengen. Astăzi unii membri Schengen, mai exact Olanda şi Austria, ţin la distanţă România şi Bulgaria, împiedicîndu­le efectiv să intre în acest „cerc interior” al clubului, mai arată Euractiv. Raportul mai propune fie reducerea numărului de comisari, astfel încît nu toate statele membre vor mai fi reprezentate în Colegiu, fie introducerea unei diferenţieri între „Comisari principali” şi „Comisari”, urmînd ca numai cei principali să aibă drept de vot în Colegiu. Propunerile prevăd ca statele să accepte să­şi reducă numărul europarlamentarilor pentru a le face loc şi noilor membri UE şi să consimtă la modificarea actualului drept de veto astfel încît să poată fi exercitat numai concomitent cu cel puţin încă un stat. Dacă ar fi să ghicim, am spune că nici unul dintre cei 13 membri care au aderat la UE secolul acesta – şi care suspectează deja că sînt membri de clasa a doua, chiar dacă nu oficial – nu ar accepta formalizarea acestei diferenţieri, menționează Euractiv, în articolul semnat de Georgi Gotev. China a cerut joi ONU să nu i se subestimeze „voinţa fermă” cu privire la Taiwan, asigurînd în acelaşi timp că Beijingul preferă o „reunificare” paşnică, scrie AFP. De la tribuna Adunării Generale a ONU, vicepreşedintele chinez Han Zheng a repetat poziţia chineză potrivit căreia Taiwanul este o „parte inalienabilă” a Chinei. „Nimeni nu ar trebui să subestimeze hotărîrea puternică, voinţa fermă şi puterea poporului chinez pentru a garanta suveranitatea şi integritatea sa teritorială”, a declarat el. „Realizarea reunificării complete a Chinei este o aspiraţie a tuturor fiilor şi fiicelor naţiunii chineze”, a subliniat vicepreşedintele chinez. „Vom continua să lucrăm pentru reunificarea paşnică cu mare sinceritate şi efort”, a mai spus el. Aproape toate statele recunosc Beijingul, şi nu Taipeiul, dar SUA sînt cel mai puternic aliat al insulei şi îi furnizează în special un sprijin militar substanţial. Unii responsabili americani şi­au exprimat îngrijorarea cu privire la dorinţa Chinei de a prelua insula cu forţa, mai ales dacă Taiwanul îşi declară oficial independenţa.  Prim­ministrul Armeniei, Nikol Paşinian, a declarat că este din ce în ce mai probabil ca etnicii armeni să fugă din regiunea separatistă Nagorno­Karabah, unde sînt majoritari, şi a acuzat Rusia, care în mod tradiţional era aliata Erevanului în conflictul cu Azerbaidjanul, că nu a reuşit să asigure securitatea în enclava separatistă. În cazul în care 120.000 de persoane s­ar îndrepta spre Armenia prin coridorul Lacin, mica ţară din Caucazul de Sud s­ar putea confrunta cu o criză atît umanitară, cît şi politică, relatează Reuters. „Dacă nu sînt create condiţii adecvate pentru ca armenii din Nagorno­Karabah să trăiască în casele lor şi nu există mecanisme eficiente de protecţie împotriva epurării etnice, creşte probabilitatea ca armenii din Nagorno­Karabah să vadă

în exilul în patria lor singura modalitate de a­şi salva viaţa şi identitatea”, a declarat Paşinian într­un discurs adresat, duminică, naţiunii. „Responsabilitatea pentru o astfel de evoluţie a evenimentelor va cădea în întregime asupra Azerbaidjanului, care a adoptat o politică de purificare etnică, şi asupra contingentului rus de menţinere a păcii din Nagorno­Karabah”, a spus el, potrivit unui transcript publicat de guvern. El a adăugat că parteneriatul strategic armeano­rus „nu este suficient pentru a asigura securitatea externă a Armeniei”, sugerînd că va revizui relaţiile cu Moscova.  Președintele Volodimir Zelenski a anunțat că Ucraina va lansa o producție comună de arme cu SUA, relatează Sky News. Măsura va permite Kievului să înceapă să producă sisteme de apărare antiaeriană ca parte a unui acord pe termen lung. De asemenea, va crea locuri de muncă și o nouă bază industrială în Ucraina. Ministerul pentru Industrii Strategice, care supraveghează producția de arme din Ucraina, a semnat acorduri de cooperare. „Ne pregătim să creăm un nou ecosistem de apărare cu Statele Unite pentru a produce arme pentru a consolida în continuare libertatea și a proteja viața împreună”, a declarat Zelenski, fără a dezvălui mai multe detalii.  România ar putea să revină între marii producători de hîrtie din lume, dacă recoltarea stufului din Delta Dunării, o materie primă extrem de ieftină, va reîncepe. De altfel, recoltarea stufului, care intră în componența noii ramuri a agriculturii denumită paludicultură, cu mari beneficii economice, sociale și de mediu are tradiție în România. În programul de guvernare, premierul Marcel Ciolacu a inclus și „promovarea activităților meșteșugărești tradiționale și introducerea conceptului de paludicultură în beneficiul echilibrului ecosistemic și ca sursă de venit pentru populația locală”, scrie Stiripesurse. „România era, înainte de 1989, una dintre țările mari producătoare de hîrtie făcută din celuloza de stuf. Stuful are aproximativ 40% celuloză în compoziția lui“, a precizat, pentru dcnews.ro, Iulius Octavian Popa, antreprenor specialist în activitatea stuficolă din Delta Dunării.  Majoritatea românilor consideră că lucrurile în România se îndreaptă mai degrabă într­o direcţie greşită, potrivit unui sondaj al Centrului de Sociologie Urbană şi Regională (CURS) publicat duminică. Cercetarea relevă că 69% dintre respondenţi sînt de părere că lucrurile în România se îndreaptă mai degrabă într­o direcţie greşită, iar 22% consideră că se îndreaptă mai degrabă într­o direcţie bună. 9% nu ştiu sau nu au răspuns. De asemenea, 41% dintre cei chestionaţi sînt de părere că peste un an de zile situaţia lor va fi mai rea, 38% că va fi la fel, 18% că va fi mai bună, iar 3% nu ştiu sau nu au răspuns. Conform sondajului, principalele probleme cu care se confruntă românii sînt: inflaţia, preţurile – 19%, veniturile mici (pensii, salarii) și nivelul de trai – 17%, corupţia, hoţia –16%, locurile de muncă – 8%, printre altele. Potrivit sondajului, cu privire la admiterea României în Schengen, 33% dintre cei chestionaţi cred că ţara noastră mai degrabă nu va fi admisă în spaţiul de liberă circulaţie anul acesta, 27% au răspuns că sigur nu va fi admisă, 19% mai degrabă da, 8% sigur da, iar 13% nu ştiu sau nu au răspuns. 41% dintre români consideră Austria vinovată pentru neaderarea României la Schengen, 21% Guvernul României, 12 Consiliul UE, 7% partidele politice, 14% altcineva, 5% nu ştiu sau nu au răspuns.  UE încearcă să facă permanentă platforma comună de cumpărare a gazelor naturale, dar un proiect obținut de Politico arată că aceasta ar putea permite importurile din

Rusia, subminînd ideea din spatele întregii scheme. La o reuniune a ambasadorilor UE de vineri, țările au convenit că Spania, care deține președinția rotativă a Consiliului, trebuie să blocheze „portița” și să împiedice Rusia să acceseze platforma, potrivit diplomaților din două țări UE care au vorbit sub protecția anonimatului pentru Politico. Platforma comună a intrat în vigoare în aprilie și ar trebui să expire în decembrie. Însă, conform proiectului propus în iulie, prevederile pentru noua schemă permanentă elimină orice mențiune de interzicere a acestor achiziții de la punctele de intrare, folosinduse o prevedere mai laxă care să permită Comisiei Europene „să decidă să limiteze temporar, pentru o perioadă determinată, ofertele de gaze naturale din Federația Rusă sau Belarus” în anumite condiții, inclusiv acolo unde „este necesar pentru a proteja interesele esențiale de securitate ale țărilor”. Această schimbare oferă „o invitație deschisă pentru ruși să vină și să­și vîndă” gazul pe ceea ce ar deveni efectiv o bursă de gaze permanentă a UE, a declarat Aura Sabadus, analist senior la firma de informații de piață ICIS, deoarece noua prevedere include în mod implicit Moscova în schemă.  Presa maghiară a reacționat după ce UEFA a anunțat sancțiunile de la meciul România – Kosovo, 2­0, FRF fiind amendată cu 52.000 de euro, iar meciul cu Andorra va avea o asistență formată numai din copii sub 14 ani. Maghiarii au transmis, prin intermediul unui editorial publicat de Nemzeti Sport, că simțirile suporterilor români care consideră că „Basarabia e România” și „Kosovo e Serbia”, sînt identice cu cele ale fanilor din Ungaria, care încă sînt nostalgici după Transilvania. Jurnalistul Csinta Samu a considerat pedeapsa venită de la UEFA drept „o bagatelă”, dar comentariile sale pe marginea bannerelor afișate de fanii români sînt mai de interes. El consideră astfel îndreptățită și părerea unor conaționali de­ai săi, care oftează după Transilvania, pierdută de Imperiul Austro­Ungar în favoarea României: „În acest peisaj s­ar încadra și semnul care anunță apartenența Transilvaniei, dar, pe de o parte, nu merită să pierzi cuvinte pe dovezi și, pe de altă parte, de ce să discutăm oricum subiecte sensibile. Clarificarea în serie a abordării problemei Kosovo poate părea de neînțeles în acest context, dar dacă o privim din unghiul potrivit căruia nu există niciun motiv să punem la îndoială granițele Europei astăzi, nu mai este așa. Desigur, asta înseamnă că pentru mulți Kosovo va rămîne din punct de vedere emoțional o parte a Serbiei, așa cum ar fi o prostie să condamnăm susținătorii identității românești a Basarabiei sau a identității maghiare a Transilvaniei”, se arată în editorialul publicat de Nemzeti Sport  Președintele rus Vladimir Putin i­a dat termen luna octombrie ministrului Apărării, Serghei Șoigu, pentru a opri contraofensiva forțelor armate ale Ucrainei, relatează Institutul pentru Studierea Războiului (ISW). „O sursă din interiorul Kremlinului susține că Putin i­ar fi dat ministrului rus al Apărării, Serghei Șoigu, un termen limită pînă la începutul lunii octombrie 2023 pentru a îmbunătăți situația de pe front, a opri contraofensivele ucrainene și trupele ruse să preia din nou inițiativa”, transmite ONG­ul american. Sursele citate spun că este posibil ca Putin să fi ordonat comandamentului militar rus să cucerească toate pozițiile defensive inițiale pentru a crea iluzia că toată contraofensiva ucraineană nu au obținut nici un efect tactic sau operațional, în ciuda sprijinului semnificativ occidental. Această manevră poate avea succes pe termen lung doar dacă trupele ruse pot împiedica efectiv forțele ucrainene să pătrundă și să elibereze teritorii mari, notează ISW. r m

Cum a afectat căderea dronelor rusești turismul în Delta Dunării

Deși sezonul cald continuă și în septembrie, despre Delta Dunării s­a vorbit în ultima perioadă mai mult în contextul pericolelor cauzate de războiul din Ucraina. Ce părere au însă operatorii de turism despre măsurile luate de autoritățile române, precum adăposturile antidrone, sistemul RO­Alert și altele?

Numărul turiștilor din Delta Dunării, la ora actuală, nu este același ca­n plin sezon, dar există mulți străini care au venit aici să facă excursii și să viziteze rezervația naturală. În același timp, locuitorii din județul Tulcea primesc mesaje RO­Alert cu posibilitatea căderii unor obiecte din spaţiul aerian, în timp ce unii dintre ei pot fi martori la atacurile cu drone lansate de armata rusă, asupra infrastructurii portuare ucrainene de pe Dunăre. În aceste condiții, jurnaliștii Hotnews.ro au stat de vorbă cu mai mulți operatori de turism din Deltă, pentru a vedea dacă ultimele evenimente au un impact asupra activității lor.

Pe 17 septembrie, locuitorii din zona de nord a judeţului Tulcea şi cei din zona de frontieră din Galaţi au primit mesaje RO­Alert, deoarece exista posibilitatea căderii unor obiecte din spaţiul aerian. „Mesajul este unul de informare şi prevede recomandări de protecţie pe care locuitorii din zonele vizate trebuie sa le ia în cazul în care aceste obiecte cad în apropierea zonelor locuite”, au precizat reprezentanţii ISU Tulcea. Același tip de mesaj a ajuns la oamenii din zonă și pe 20 septembrie. Înștiințările vin în urma unor măsuri luate la data de 7 septembrie de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă (CNSU), pentru a asigura protecția populației din zone de pe teritoriul României învecinate localităţilor ucrainene Reni şi Ismail. Mai mult, Armata Română a început instalarea spaţiilor de protecţie a populaţiei din localitatea Plauru (județul Tulcea), în conformitate cu decizia din 7 septembrie a CNSU. Trei drone lansate de ruși, în războiul declanșat Ucrainei, au căzut în România, la Plauru și Nufăru, iar la început de septembrie, locuitorii din Chilia Veche, localitate românească aflată vizavi de portul ucrainean Chilia, au auzit și au fotografiat mai multe explozii și incendii.

„Sîntem într­un low season, avem doar turiști străini în perioada asta, foarte rar români, iar din ce avem contractat noi, nu s­a anulat nimic ca urmare a acestor mesaje. Cu toate astea, nu este vîrf de sezon, astfel încît să putem trage o concluzie, dacă a scăzut sau a crescut numărul turiștilor în această perioadă”, a spus Iulia Pascale, administrator la Visitor Center Sulina. Ea precizează că atîta vreme cît nu există anulări, tot ceea ce se întîmplă acum în Deltă nu impactează turismul, ci aceste e nivelul sezonului. Pascale menționează că turiștii existenți nu pun întrebări legate de drone, chiar dacă și telefoanele lor, la fel ca toate telefoanele din zonă, primesc notificări RO­Alert. „Ne facem absolut rău singuri, mesajele sînt groaznice, dar mai puțin pentru turiști și mai mult pentru noi, locuitorii Deltei. Sîntem într­o panică și nu știu cine a putut să gîndească așa mesaje și în ce scop. Drona, dacă cade, cade, și dacă ai mesaj, și dacă nu ai mesaj”, adaugă ea.

Iulia Pascale a vorbit și despre mesajele RO­Alert primite recent și cum nu le vede rostul, în condițiile în care, așa cum spune, anul trecut, „nu ne­a mai alertat nimeni”, deși sînt aproape de Insula Șerpilor, iar bombardamentele s­au auzit mult mai mult. Administratorul Visitor Center Sulina a menționat că nu au primit instrucțiuni nici de la autorități și că nici nu ar fi avut de ce să primească. „E liniște la noi la Sulina, de se aude liniștea. Insula Șerpilor a fost anul trecut, la noi nu se bombardează acum”. Pascale recomandă oamenilor să vină în Deltă pentru că „e liniște și frumos”, iar dacă se întîmplă „o nenorocire, asta se poate întîmpla și în mijlocul Europei”.

„Turiștilor le spunem adevărul, nu există nici un fel de pericol”

Marian Burungiu, patronul unei firme cu șapte ambarcațiuni, care se ocupă cu transportul pe apă și excursii în Delta Dunării, povestește că situația actuală din Deltă nu s­a schimbat cu mult, iar oamenii s­au obișnuit cu evenimentele de la graniță și au înțeles că nu există niciun pericol. „Turiștii continuă să vină, mai ales în Sulina, deoarece există o distanță foarte mare pînă în zonele cu drone, iar aici nici nu le auzim, nici nu le vedem”, explică el. Mai mult, antreprenorul precizează că le spune adevărul celor care vin în Deltă, și anume că nu există nici un pericol, iar situația problematică a fost anul trecut, la Insula Șerpilor, cînd bombardamentele se auzeau și implicit se inducea o stare de nesiguranță. „De un an de zile în zona noastră nu se mai aude nimic. La început conflictului, ne temeam că turismul va fi afectat, dar nu a fost așa, iar cu tehnologia actuală și informațiile în timp real, oamenii au înțeleg că nu au de ce să­și facă griji, nici în Deltă, nici altundeva pe teritoriul României”, completează el.

Burungiu confirmă faptul că nu a primit nici un fel de instrucțiuni de la autoritățile locale și le transmite celor care vor să viziteze Delta să vină în continuare: „Delta este printre cele mai liniștite și sălbatice zone din România și sperăm că așa va rămîne pentru totdeauna”.

„Turiștii ar trebui să se informeze de două ori înainte de a veni în Deltă”

Ion Popescu (numele i­a fost schimbat la cererea persoanei), operator al unei firme care organizează excursii în zona Chilia, a spus că situația în Deltă este tensionată. „Sînt seri cînd se aud sirenele, noaptea se aud bubuituri, iar copiii sînt foarte speriați, iar un localnic s­a trezit noapte cu un glonț înfipt în casă, lîngă canapea, deoarece a trecut și prin acoperiș și prin tavan”, explică el.

Popescu subliniază că turiștii nu prea mai vin în zonă de cînd cu războiul și există o diferență în ceea ce privește numărul acestora în sezon, față de anii trecuți. „În prima seară cînd au început să bombardeze cu drone la Chilia Nouă, turiștii care erau cazați la pensiuni căutau ocazii să plece din comună, deoarece erau speriați. În ultima perioadă, numărul lor s­a micșorat și mai vin doar pescari, care nu sînt așa speriați, deoarece spun că sîntem o țară NATO”, adaugă el.

Operatorul a precizat că primarul localității, Timur Alex, a postat pe pagina de Facebook a primăriei o serie de instrucțiuni și indicații pentru locuitorii din zonă, cum ar fi „să evite deplasarea pe timpul nopții” sau să nu „intre în discuții cu necunoscuți”. Popescu este de părere că astfel de incidente vor afecta turismul în Deltă, așa cum a fost și pe timpul pandemiei. „Turiștii ar trebui să se gîndească și să se informeze de două ori înainte de a veni în Deltă, deoarece situația se poate schimba și tensiona de la o oră la alta”, încheie el.

„Sînt situații dificile, nu este sfîrșitul lumii, dar afectează turismul”

„Majoritatea turiștilor din perioada asta sînt străini. Românii, după ce copiii au început școala, și­au cam pierdut interesul pentru Delta Dunării, deși Delta are încă foarte multe de oferit perioada asta. Delta încă trăiește, nu putem spune că a murit sau s­a stins, după ce copiii au început școala și s­a terminat vacanța”, a precizat antreprenorul

Ciprian Safca, care are o firmă cu șase nave ce organizează excursii în Delta Dunării. Cu toate astea, adaugă el, și anul trecut și anul ăsta, au fost mai puțin străini în Deltă, probabil din cauza războiului. Ei pun întrebări localnicilor dacă le este teamă, deoarece citesc știrile și se uită mai puțin la televizor, deoarece, așa cum adaugă, la TV se exagerează. „Ne întreabă pe noi, cum sîntem? Păi cum să fim? Acum două zile eram la Sulina și am primi mesaj RO­Alert că e posibil să cadă lucruri din cer. Ce poate să cadă, că doar nu un tanc? Că sînt bombe, însă mie personal nu mi­e frică de asta, deoarece n­o să cadă la noi, ci poate într­un cîmp. Probabilitatea să­mi cadă o dronă în cap este aceeași cu probabilitatea să merg pe stradă și sămi cadă o cărămidă în cap de pe colțul blocului. Din păcate, într­un mod sau altul, ni se vînd niște gogoși, iar asta afectează populația în masă, iar cei care nu trec prin filtrul rațiunii informațiile se panichează, din păcate, degeaba. Sînt situații dificile, dar nu este sfîrșitul lumii”, completează Safca.

Operatorul mărturisește că nu a primit instrucțiuni de la autorități în această perioadă, dar că genul de mesaje trimise afectează turismul, așa cum a fost și în primăvară cu știrile care anunțat apariția holerei în Marea Neagră, cînd cei de la DSP luau mostre o dată la două ore, și din mare și din Deltă, pentru a vedea că nu există. „Din cauza exagerărilor din media, punem autoritățile să muncească inutil, deoarece, dacă treci prin filtrul rațiunii, și o iei logic, îți dai seama că cel puțin în Deltă, nu are cum să ajungă, pentru că apa din Dunăre iese în mare, nu intră apa din mare în Deltă. Exagerările de tipul ăsta afectează turismul, banii nu circulă, iar atunci întreg lanțul este afectat”. La ora actuală, Safca spune că are turiști din Polonia, Spania, Germania, Italia, dar și Letonia, spre exemplu, iar în rest sînt mulți pescari care vor să pescuiască în liniște. El le­ar transmite celor care vor să vină în Deltă să se uite pe paginile celor care fac excursii aici, la ce postează și ce live­uri fac. „Să vadă cum efectiv este Delta, nu doar la TV, unde informațiile sînt trunchiate, sau nu sînt adevărate în totalitate. Un reporter nu poate sta 31 de zile pe lună aici, 24 de ore din 24, dar noi sîntem aici și spunem adevărul, iar jumătatea de măsură n­o să aducă niciodată nimic”.

Doza de sãnãtate

Factorii biologici și riscul diabetului asupra sistemului circulator

Factorii de risc în bolile cronice și cele cauzate de înaintarea în vîrstă sînt, în principal, următorii: țesutul adipos, sedentarismul, alimentația dezechilibrată, dereglarea florei intestinale, tensiunea oscilantă și arteroscleroza.

Diabetul este cauzat de creșterea cantității de zahăr din sînge, fapt care provoacă în celule căi metabolice active, care mai departe generează specii de oxigen. O supra producție de oxigen într­un organism cu o capacitate redusă de a face față stresului oxidativ poate duce la procese inflamatorii, care provoacă afecțiuni precum neuropatia diabetică, retinopatia și boli cardiovasculare. Pacienții cu diabet au un risc ridicat pentru boli ale sistemului cardio­vascular și, în special, infarct. Alimentația și microelementele joacă un rol esențial, iar vitamina B1 și zincul sînt de mare ajutor deoarece diabeticii pierd vitamina B1 prin urină și au nevoie de aceasta pentru metabolizarea glucozei, reducînd efctele negative asupra articulațiilor și nervilor.

Cea mai des întîlnită complicație în cazul diabeticilor este neuropatia. Aproximativ jumătate dintre pacienții diabetici suferă de polineuropatie, iar simptomele tipice sînt parasteziile, sensibilități dereglate la nivelul mîinilor și picioarelor, sensibilitate cu durere la

O istorie a farselor (321)

Farsorul care a inventat pictura-fantomă

Lucrînd toată viaţa pentru CIA (Agenţia centrală de informaţii), Hugh Troy a fost, de asemenea, unul dintre cei mai de seamă şi mai inofensivi farsori ai Americii. În copilărie, a făcut un pariu cu sora lui că poate săşi publice una din poeziile sale în New York Times. Acest obiectiv l­a atins adresîndu­se poştei redacţiei şi cerînd informaţii despre o poezie pe care o căuta: este scrisă „de un american, cred, cu cîteva strofe foarte impresionante despre o tînără ţigancă abandonată pe drum de către seminţia sa“. Semnînd scrisoarea „Titus Grisby”, a aşteptat pînă cînd aceasta a fost publicată, apoi, folosind de această dată semnătura „G. Claude Fletcher”, a întocmit o a doua scrisoare către ziar, răspunzînd celei dintîi. „Titus Grisby probabil că se referă la frumoasa poezie «Blestemul mandolinei ţigăneşti», scrisă în 1870 de celebrul poet Hugh Troy, laureat din Syracuse, New York”. Această scrisoare, citînd întregul poem, a fost, de asemenea publicată. Deci Troy a cîştigat pariul.

Ca student al Universităţii Cornell, a luat cu împrumut un coş de gunoi pentru hîrtii, din el a confecţionat forma unui aşa­zis picior de rinocer şi, cu ajutorul ei, a trasat urme în zăpadă pînă la un lac îngheţat, cu excepţia ariei de mijloc. Astfel i­a păcălit pe unii colegi, care au crezut că un rinocer se rătăcise prin campus, după care se înecase în lacul îngheţat.

În noiembrie 1935, luînd parte la o expoziţie aglomerată a tablourilor lui Van Gogh din cadrul Muzeului de artă modernă din New York, s­a enervat pentru că nu putea vedea tablourile din cauza mulţimii. Aşadar, cumpărînd o bucată de carne de vită, a curăţat­o şi tăiat­o în aşa fel încît să semene cu o ureche umană, apoi a pus­o într­o cutie îmbrăcată în catifea, a aşezat­o pe un piedestal din muzeu, alături de o foaie de hîrtie pe care scrisese: ACEASTA ESTE URECHEA PE

CARE VINCENT VAN GOGH ŞI­A TĂIAT­O ŞI A TRIMIS­O AMANTEI LUI, O PROSTITUATĂ

FRANCEZĂ – 24 DECEMBRIE 1888. Troy a declarat că a procedat astfel pentru a atrage grămada de oameni departe de tablouri, pe care le­a putut atunci admira liniştit. Aparent, a funcţionat.

Scriitor în timpul liber – în 1947 publicase o carte pentru copii cu titlul Cinci pitulici de aur – era conştient că se practică literatura­fantomă, prin care o persoană afirmă că este autoarea unei cărţi scrisă de altcineva. Hotărîndu­se să inventeze picturafantomă, a publicat acest anunţ în ziarul Washington

apăsare. Bolile cardio­vasculare au, cel mai adesea, o cauză arterosclerotică. Cînd învelișul arterelor este inflamat, se îngroașă și devine rigid. Prin depunerile de cholesterol se produc proliferări în țesutul arterelor, iar cînd acestea se desprind pot cauza tromboze, embolii, infarct miocardic sau accident vascular cerebral. Toate aceste complicații pot fi astăzi evitate sau minimalizate dacă adoptăm un stil de viață sănătos și, preventiv, ne verificăm stadiul de comunicare energetică din organism.

Medicina energo­informațională, medicina viitorului, cum o numea regretatul terapeut Valeriu Popa, este în măsură, într­un timp relativ scurt, să ne diagnosticheze starea generală de sănătate, respectiv energia corpului și a fiecărui organ în parte. Sînt terapii moderne, adaptate omului de astăzi, destinate atît copiilor, cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă.

Odată cu înaintarea în vîrstă, procesele de atenție, gîndire și energia sinapselor care fac legătura dintre celulele nervoase scad. În cazul persoanelor care suferă de demență, procesele de degradare sînt mult mai complexe, structurile creierului se erodează treptat. Pandemia de Covid­19 a evidențiat gradul de chimizare a omului

Post: SÎNTEŢI PREA OCUPAT PENTRU A MAI AVEA TIMP ŞI PENTRU PICTAT? SUNAŢI­I PE ARTIŞTII­FANTOMĂ, 1426 STRADA 33, NW. NOI PICTĂM – DUMNEAVOASTRĂ SEMNAŢI! STILUL PRIMITIV (GENUL BUNICA LUI MOISE), IMPRESIONIST, MODERN, CUBIST, ABSTRACT, SCULPTURĂ... DE ASEMENEA, DE CE SĂ NU REALIZAŢI ŞI O EXPOZIŢIE?

Adresa menţionată de Troy în anunţul său a fost inundată de atîtea scrisori, încît pictura­fantomă a devenit o realitate. Ceea ce Troy gîndise ca o simplă glumă a devenit o profesie adevărată, care se mai practică şi astăzi.

„Uriașul din Cardiff“

Cei păcăliţi de Omul de la Piltdown sau de alte fosile şi schelete false, plantate în pămînt şi apoi dezgropate pentru a fi prezentate ca antichităţi originale de către farsori, ar fi trebuit să­şi amintească de cazul Uriaşului de la Cardiff, „descoperit“ în 1869 pe terenul unei ferme de lîngă Cardiff, statul New York, USA. Dezgropat de muncitorii ce săpau fîntîni, acest uriaş din piatră de 3,65 m a devenit o adevărată senzaţie. Mii de oameni au venit să­1 privească. Patru doctori locali au ajuns la concluzia că este un trup de om pietrificat, un al cincilea a declarat însă că este o statuie de 300 de ani vechime. Alţi experţi considerau că este un idol din antichitatea feniciană (sprijinind astfel teoria conform căreia fenicienii ajunseseră în America) sau un profet amerindian decedat cu mult timp în urmă. Directorul Muzeului Statului New York era la fel de derutat ca şi filozoful Ralph Waldo Emerson.

Adevărul era însă mai puţin straniu. Farsorul George Hull, rudă cu fermierul care găsise uriaşul, cheltuise o mică avere ca să cumpere gips din Iowa, să angajeze un sculptor din Chicago şi să aranjeze transportul uriaşului şi îngroparea lui în pămîntul fermei din New York, unde a rămas timp de un an înainte să fie descoperit.

Hull a refuzat să vîndă uriaşul lui Phineas T. Barnum, un om de spectacol, astfel încît acesta din urmă a plătit un sculptor ca să realizeze o copie, pe care a expus­o publicului drept originalul. Hull şi­a dus uriaşul la New York, dar acolo a aflat că Barnum i­o luase înainte cu farsa unei alte farse. Nu se ştie ce a comentat Hull, dar originalul Uriaş de la Cardiff rămîne expus şi astăzi la Muzeul Fermierului din Cooperstown, New York.

(va urma)

sTUArT GORDON

modern, cu o imunitate extrem de precară. Alimentația noastră este, în cea mai mare parte, procesată, iar mediul înconjurător devine tot mai agasant. Organismul uman e nevoit să se adapteze sau clachează.

Diagnosticările energetice ne arată cu exactitate starea de sănătate a organismului, întrucît corpul nostru este format din materie, energie și informație. Fiecare celulă din corp are memorie și conștiință. Întregul complex de comunicare energetică din corp are misiunea de a munci 24 de ore din 24 pentru menținerea echilibrului energetic.

Boala apare mai întîi în cîmpul energetic al corpului, iar inflamațiile ascunse care, de cele mai multe ori, duc la cronicizarea multor problem de sănătate pot fi astăzi, prin computerul de diagnosticare energetică, depistate. Nu trebuie să așteptăm să ne îmbolnăvim, ci trebuie să înțelegem rolul major al prevenției în creșterea calității vieții.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL:

1) Preced ultimul meci;

2) Are și el puterea de a convinge; 3) Sudor la cazane – Martori la un legămînt de credință;

4) Oameni de jos la înălțime – Vin... mai tîrziu;

5) Se întîlnesc în finală! – Oameni cu masca de fier; 6) Dat uitării – Cot întors!; 7) Bază de tratat – Cerere de grațiere; 8) Bună... deservire – Aprins la față; 9) Întîrziată la cursuri; 10) Merge prin centru! – Dedicat ființei iubite.

VERTICAL: 1) Pacea sufletului; 2) Apariție în presă – Dă arama pe față; 3) Soluție de uns – Pierdut în noapte; 4) Alifie de uz intern! –Calificată la terminarea probei; 5) Una fără nici un viitor – Puse în frigare!; 6) În toiul aplicației! – Joc deschis; 7) De proastă calitate (arg.) –Sărutul soarelui; 8) Montată pentru ieșire – Lansat cu racheta; 9) Din capul locului! –Dată la corectat; 10) Om care s-a ars odată –Stau în spate!

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CREIONĂRI”

1) INCETINIRE; 2) SEACA – ANOD; 3) PADURARI – E; 4) IMAS – TAMAN; 5) TU – ORATOR; 6) IRONIC – SAL; 7) TIP – DATINĂ; 8) O – UDATE – JI; 9) RANIT –VEAC; 10) ILEGALISTI.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXVIV)

Capitolul 5 - În mîna Securității... (4)

Inspectorul Ionescu începu să citească cel deal doilea raport aparținînd, de data asta, căpitanului Pavelescu Nicolau și adresat superiorului său direct, General Nicolae Doicaru, șef al Direcției I – Informații Externe din cadrul Direcției Generale a Securității Statului. Iată ce spunea raportul: „Referitor la cercetarea efectuată în cazul numitei Gheorghe Iulia, am executat următoarele: pe data de 23 august am procedat la arestarea acesteia sub învinuirea de activități dușmănoase și de spionaj la adresa Republicii Populare Române, cît și a iubitului acesteia, cetățeanul Tudor Grigorescu, după ce acesta a plasat un obiect dubios ofițerului Munteanu Victor cu care se cunoaște din copilărie. Fără să fi știut adevărata ocupație a acestuia, Tudor Grigorescu i-a dezvăluit prietenului său că Gheorghe Iulia a sosit din anul 2022 și cunoaște o mulțime de informații despre viitorul comunist al patriei noastre, așa explicînduse faptul că știa de moartea lui Marylin Monroe, de tentativa de asasinat asupra președintelui francez sau despre proiectul hidroenergetic pe care-l derulăm cu tovarășii iugoslavi. Obiectul plasat ofițerului nostru cu indicația de a-l ascunde foarte bine se numește «telefon mobil» și poartă o tehnologie extrem de avansată, pe care, dacă am putea s-o reproducem, am asigura un salt tehnologic semnificativ pentru patria noastră. Informația cu adevărat importantă pe care ne-a dat-o suspecta constă în aceea că între 16 – 29 octombrie a.c. va exista o «criză a rachetelor din Cuba», cum a numit-o ea, ce va opune SUA și URSS. Ne-a spus că aceasta se va termina cu bine. În urma acestor evenimente, am dispus următorul plan de măsuri: cazarea sus-numitei și a iubitului ei, Tudor Grigorescu, în casa conspirativă din Strada Grigore Cerchez nr 16, pentru a-i oferi toate condițiile de a scrie în mod explicit tot ce se va întîmpla în lume și în Republica Populară Română de acum și pînă în anul 2022, pentru a folosi aceste informații în interesul RPR. Vom aștepta două luni pentru a vedea dacă «criza rachetelor din Cuba» va avea loc sau nu, în caz contrar luînd măsurile ce le veți ordona. Rog aprobarea planului prezentat mai sus”.

Terminînd de citit, inspectorul văzu în colțul din dreapta sus al raportului scris de mînă „Aprobat” și semnătura generalului Doicaru. Carevasăzică, Iulia e bine deocamdată, își spuse el. Oare unde o fi casa asta conspirativă a Securității? Accesă imediat Google și primul articol găsit fu unul din „România Liberă”, unde scria că acolo existase sediul Institutului Pentru Studiul Totalitarismului. Parcurgînd textul, descoperi că, întradevăr, casa fusese folosită de Securitate nu doar pentru acțiunile sale secrete, ci și ca domiciliu pentru două numele celebre din istoria țării. Văzînd în ce companie selectă se găsea fata, inspectorul zîmbi fericit, se lăsă pe spătarul scaunului și spuse ca pentru el:

– No, fată dragă, la așa ceva nu mă așteptam. * * *

Iulia se trezi către seară. Se ridică buimacă în capul oaselor privind în jur ca să­și dea seama unde se află și observă că Tudor nu mai era lîngă ea. Merse la baie și se spălă pe față cu apă rece, ca să­și revină din buimăceală. Se ștergea cu prosopul cînd auzi deschizîndu­se ușa camerei și vocea lui Tudor căutînd­o:

– Iulia, te­ai trezit? Unde ești?

– Aici sînt – răspunse ea încă somnoroasă.

– Vino repede în salon să vezi cu cine sîntem vecini, zise entuziasmat băiatul apucînd­o de mînă și trăgînd­o afară după el.

Deschise ușa salonului și intrară, iar Iulia văzu stînd pe un jilț un domn în vîrstă, care o privea cu blîndețe. Simți cum inima i se strînge de emoție, recunoscîndu­l pe bătrînul din parc. Era Tudor Arghezi!

– Ce mică e lumea, domnișoară, nu­i așa? – spuse poetul.

Iulia îl privea mută de uimire și nu știa ce să spună. Se dezmetici într­un tîrziu și răspunse:

– Da, maestre... Lumea e mică... Știți, atunci cînd ne­am întîlnit în parc, după ce ne­am despărțit, m­am întors aproape imediat dîndu­mi seama cine erați, dar plecaserăți.

– Da, toți plecăm la un moment dat, domnișoară Iulia, spuse trist poetul.

– Da, dar dumneavoastră sînteți Tudor Arghezi, sînteți unul dintre marii poeți români, v­am studiat poezia în școală și apoi în facultate, toată lumea vă cunoaște și toți românii vă respectă, iar eu nu am fost în stare să­mi dau seama cu cine vorbeam decît atunci cînd era prea tîrziu – spuse însuflețindu­se Iulia.

Arghezi privi la cei doi și își aprinse o țigară. Trase fumul în piept și întrebă:

– De cînd e opera mea studiată la școală și în liceu? Poeziile mele abia au început să fie publicate.

Iulia privi la Tudor întrebîndu­l din priviri ce să răspundă. Se hotărî repede și zise:

– Poate nu m­am exprimat eu bine, dar sînt convinsă că la un moment dat se va întîmpla și asta. Oricum, întîlnirea noastră din Cișmigiu rămîne un moment important al vieții mele.

Arghezi se ridică din fotoliu și, sprijinindu­se în baston, se duse spre fereastră, privind gînditor afară. Se întoarse spre cei doi tineri zicînd:

– Cișmigiu... Nu­i nici frumos, nici românesc numele acestei grădini cu farmece. El sună turcește, ca tinichigiu, giuvaergiu, iaurgiu, simigiu, surugiu, boiangiu. Ați băgat de seamă că aceste cuvinte bolnave pier ucise de viața graiului viu înainte chiar ca meșteșugurile pe care le numesc să fi pierit de tot. Sfatul municipal care va cuteza să șteargă turcismul acestei păduri de bijuterii vegetale, înlocuindu­l cu un nume de pom, de buruiană sau de floare va face grădina capitalei din miijlocul orașului și mai frumoasă.

– Ce frumos ați spus asta! – se entuziasmă Tudor.

– Bucureștii noștri sînt un oraș frumos – răspunse zîmbind poetul, apoi, întorcîndu­se spre Iulia, o întrebă: Dumneata parcă ești din Brașov, nu­i așa?

– Da, maestre.

– Oraș cu un aer parfumat și sănătos – veni replica.

– Adevărat, doar că Bucureștiul mi­a devenit a doua casă, studiind aici timp de patru ani. Nu­l cunosc la fel de bine ca dumneavoastră care locuiți aici de cîteva decenii, dar mi­e drag.

– Așa e, domnișoară, îl cunosc și­l străbat de cîteva decenii, cum spui. În ultima vreme, ceva mai greu, din cauza vîrstei, dar tîrîș, grăpiș am tot șchiopătat prin București cu bastonul, de­o viață. Aș zice o viață întreagă, dar, pe la 80 de ani trecuți, încă trăiesc nelenevit. Creionînd mereu în carnet, într­o bună zi am luat condeiul adevărat. Dar de­a lungul rîndurilor și printre răspîntiile lor m­am întîlnit cu pleavă și fărîme de trecut aninate de lucruri sau, prin transparență, cu unele de dincolo de ele. Am dat multe foi deoparte, dar nu m­a lăsat slaba inimă să le lepăd chiar pe toate, pentru că erau oarecum trăite. La urma urmei, nu făceau parte și ele tot din București? M­am pomenit plimbîndu­mă printre amintiri. Născut printr­o împrejurare de pripășire oltenească gorjană în București, m­am pomenit în el și mă socotesc venit pe lume odată cu capitala. Să mi se ierte solidaritatea. Cînd începusem să învăț abecedarul, ortografia lui oficială era „Bucuresci”. O generație de prozatori de gazetă a caricaturizat, prin denaturare, probabil involuntară, numele Bucureștilor în Bucureștiul, abatere gravă de la limbă. Numeroase denumiri de locuri românești (treaba savanților grămătici să se întrebe de ce) stau, de cînd sînt, la plural: Piteștii, Ploieștii, Călărașii, Iașii. Cu singularul jignești gingășia nuanței, care nu valorează după ins și anotimp, ca prețurile la castraveți. Capitala României așezată pe Dîmbovița, în poziția cea mai defavorabilă unui mare oraș: iarna vînturile de stepă curg necontenit peste el, vara praful îi întunecă perspectiva, norii grei de pulbere alternînd cu un noroi necunoscut altor capitale.

Tradiþional, rămîne-aşa?!

Mottoː La furat le este „cartea”

La clădit noii avuții

Ne rămîne nouă moartea

Doar trăim din… tragedii.

Ajuns-a legea o restanță

Aflată veșnic în vacanță

Coruptă, vai de mama ei Dar, încălcată,... dă scîntei!

La CREVEDIA, la vedere

S-a ignorat legea... Tăcere... Și-i boală grea, că nu se vrea

Tradiționalul, „merge și-așa!”

Încă nu-i legea în putere

Nu se aplică, n-are vrere

La noi s-a demonstrat că ea „Merge și-așa!...”

Explozii de la GPL

Cu morți, răniți, ard „faptele”

Cu dispăruți... catastrofal

Mai să rămînă fapt... banal.

La noi cu legea-i o problemă

Invariabil e o temă

Cu Arafat la șușanea Rămîne-așa?...

La CREVEDIA, VAMA VECHE

Sînt legile... „după ureche”

Iar între timp vom constata

Că de uitat... se va uita

Că-n mod normal, merge așa!

LIVIU ZANFIRESCU

Curățenia orașului se face totdeauna pe sfert, din pricina lipsei de apă și a unei canalizări insuficiente pentru întinderea exagerată a orașului, compus în imensă majoritate din proprietăți fără etaj, împestrițate de grădini surîzătoare, care, atunci cînd orașul va putea să se bucure de toate efectele lucrărilor municipale trebuincioase întreprinse pe scară extinsă, vor face din București un oraș de vilegiatură. Străzile principale erau surprinzător de înguste pentru un musafir sosit din alte țări. Calea Victoriei, care­i Corso al Capitalei, suporta o circulație penibilă de trăsuri și pietoni și, într­unele puncte, trotuarele se îngustau într­atît încît trecerea alături a două persoane aducea aminte de fabula celor două capre întîlnite pe o punte și neștiind căreia i se cuvine să treacă întîi. Organizația strict politică și guvernamentală a comunei în România a contribuit, poate chiar mai mult decît condițiile geografice, la permanentizarea relelor de care suferea orașul. Funcția de primar era într­adevăr supusă schimbărilor dese la putere și nu le lăsa titularilor răgazul conceperii unui plan de lucru și al continuității lui. Totul era hotărît parțial și fracționar de către caracterul de provizorat al vieții comunale. Dar primarii treceau și orașul rămînea dezorganizat. Observații în același spirit se mai pot face și azi asupra circulației orașului imperfect disciplinat. Pietonul care în genere merge fără socoteală avea adeseori spectacolul ciudat al unei trăsuri sau mașini care întoarce foarte lent și nesupărat în mijlocul străzii, oprind circulația miilor de vehicule pentru ca o doamnă gentilă să se coboare exact în fața unui magazin de bomboane. Este adevărat că pentru a se bucura de aspectul plăcut al unei persoane cochete, care se dă jos din trăsură încălțată fin, bucureșteanul, colecționar galant de imagini, sacrifică reverențios, la fiecare vitrină, zece minute din graba lui, pe jos sau în trăsură.

(va urma) nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Facebook: Tribunul

Care va fi rolul Ucrainei după război?

O să­mi spuneți că e cam devreme să vorbim despre asta fiindcă războiul nu s­a terminat în mod oficial, dar iată că americanii se grăbesc să se poziționeze în teren înaintea altora.

Probabil fac asta în calitatea lor de principali sponsori ai armatei ucrainene și de proprietari de terenuri agricole în această țară. Prin urmare, o știre de pe site­ul lui Bogdan Tiberiu Iacob, inpolitics.ro, mă duce la un interviu publicat în revista ucraineană „Adevărul European” cu Penny Pritzker, pentru care în SUA s­a creat funcția de reprezentant

special pentru redresarea economică a Ucrainei. Un fel de supraveghetor și sfătuitor al ucrainenilor în perioada de reconstrucție. Experții în politică americană o vor aminti pe Penny Pritzker drept fostul secretar al Comerțului din SUA, care a ocupat această funcție în timpul celui de­al doilea mandat al președintelui Obama. Dar cei care sînt familiarizați cu diaspora ucraineană, auzind acest nume de familie, își vor aminti în primul rînd altceva. (continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Lecția de rusă

Acum mai bine de un an începea invazia Ucrainei de către Rusia, lucru care a constituit o surpriză pentru unii dintre noi. Nu am crezut că rușii puteau fi atît de... neinspirați încît să pornească război contra NATO, fiindcă asta ar fi însemnat înfrîngerea lor totală. Mă bazam pe informațiile din acel moment cu privire la tehnologia și tactica superioară a Alianței nord­atlantice. Pe măsură ce războiul se derula și sancțiunile economice curgeau, iar propaganda ne spunea cît de incapabili și slabi sînt rușii în fața

armelor occidentale (mai lipsea să le spună untermensch ca să fie tabloul complet), deși am fost circumspect în ceea ce privește desfășurarea și rezultatul războiului, mă așteptam ca rușii să piardă. Situația asta a durat vreo două luni de zile, pînă cînd faptele mi­au demonstrat că Rusia acționează extrem de calculat și organizat, ca un șahist care­și atrage adversarul în tot felul de capcane.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Spada ce nu se-mplîntă-n pieptul stăpînilor și al vinovaților/ Străpunge adînc inima sărmanilor și a nevinovaților” – PAUL ÉLUArD

Din păcate, acum, Istoria se scrie sub semnul unui diletantism politic total, al corupției generalizate și al unei trădări de Țară fără limite. Așa a ajuns România la marginea comunității și civilizației europene. De mai bine de 30 de ani, românii au fost amețiți cu tot soiul de promisiuni, angajamente, contracte, pariuri și proiecte, toate dovedindu­se a fi pure minciuni electorale. Mereu se dregea busuiocul, cu speranța că se va reveni la normal prin vot democratic, adică să­i alegem pe alții, numai că de votul popular nu s­a ținut cont niciodată. Numirile în posturile de vîrf ale Statului au venit totdeauna din afara țării și, oricum, românii nu puteau vota de atîtea ori pe cît de des au furat și au trădat acești indivizi fără scrupule.

După 1989, România a fost condusă de personaje fără nici o probitate morală și profesională, motiv pentru care Poporul Român a ajuns sărac într­o Țară bogată. În România se moare de frig și de foame. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Vai de țara în care este frig în școli și cald în cazinouri”. În România, un volum de poezii costă 30 de lei, iar o doză de drog se poate procura cu doar 5 lei. România a ajuns paradisul pedofililor, traficanților și al evazioniștilor. La noi, pușcăriile sînt arhipline cu amărîți care au furat o pîine, o scîndură dintr­un gard sau un sac cu lucernă, în timp ce marii infractori sînt scăpați printre degete, iar atunci cînd sînt prinși, sînt condamnați cu suspendare sau eliberați pe motive medicale, cum ar fi platfus, greață sau mătreață.

În România s­au închis fabricile și uzinele, s­au desființat marile ferme agricole, zootehnice, pomicole și viticole, s­au sigilat minele, s­au distrus și s­au vîndut pe nimic navele. România a devenit un deșert economic, nu mai produce nimic, doar importă. De unde și concluzia care îmi aparține: ,,Acum, rentabile mai sînt, se știe,/ Doar cimitirul și prăvălia cu sicrie”.

Românii au ajuns în pragul disperării, unii dintre ei se spînzură, se aruncă de pe bloc, își trag un glonț în inimă sau își dau foc. Circa 6 milioane de români au plecat pe alte meleaguri, în țară rămînînd aproape 3 milioane de copii, 5 milioane de pensionari, 2 milioane de zilieri, iar restul, șmecheri de tot soiul. Ce mai, managementul politic a fost catastrofal după 1989, și asta pentru că toți guvernanții și­au bătut joc, pur și simplu, de acest popor. Toți și­au dat aere de mari specialiști, sfătuitori și salvatori ai nației, dar s­au dovedit buni de pus în lanțuri sau închiși la balamucul central. Pe toți i­a interesat numai Ciolanul, schimbîndu­și culoarea politică în funcție de interese, ambiții sau relații. Nu degeaba spunea Napoleon Bonaparte: ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor și a proștilor e vitriolul oricărei societăți”. Da, așa este. Iar în România se întîmplă asta, pentru că ,,Pe cei plătiți săși facă datoria/ Îi doare­n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu­i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile­i recunoști”. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Care va fi rolul Ucrainei după război?

(urmare din pag. 21)

Penny este un reprezentant al influentei familii expatriate Pritzker, una dintre cele mai bogate familii din Statele Unite, cu o avere cumulată de 37 de miliarde de dolari. Averea proprie a reprezentantului special este de peste 3 miliarde de dolari, iar neamul său e cunoscut pentru atitudinea sa civică și pentru acțiunile filantropice.

Este important pentru ucraineni că s­au mutat în SUA din Ucraina, în urmă cu mai bine de 100 de ani. Apropo, satul Velyki Pritsky din sudul Oblastului Kiev își poartă numele tocmai de la strămoșii lui Penny Pritsker. Deși familia Pritzker este o familie de evrei, ei au luat parte activ la viața diasporei ucrainene.

Penny Pritzker vorbește la începutul interviului despre faptul că familia sa locuia în regiunea Kievului și că deținea importante suprafețe de teren agricol în această țară. Foarte bine, bravo lor. Mai departe, e întrebată de către reporter cum va putea ajuta Ucraina să redevină un stat prosper după război; oficialul răspunde astfel: „Portofoliul meu include colaborarea cu guvernul Ucrainei, cu guvernul SUA și cu ambasadorul Bridget Brink și, bineînțeles, cu aliații noștri – pentru a accelera împreună redresarea economică a Ucrainei. Se va pune un accent separat pe reformele legate de transparența și responsabilitatea reconstrucției; acestea sînt schimbări în mediul de reglementare, agențiile de aplicare a legii, sistemul judiciar, în domeniul combaterii corupției, managementul întreprinderilor de stat etc. O altă parte importantă a mandatului meu este colaborarea cu sectorul privat. Încerc să conving companii din diverse sectoare ale economiei – din energie, transport, logistică, agricultură, producție de materiale critice și tehnologii IT – să investească în Ucraina. Este necesar ca mediul de afaceri să înțeleagă că acum există oportunități de investiții în Ucraina.

În plus, voi face parte din platforma interdepartamentală de coordonare a donatorilor, unde voi lucra cu guvernele țărilor partenere, cu Comisia Europeană și cu instituțiile financiare internaționale, precum și cu sectorul privat. Și, desigur, aceasta necesită comunicare atît cu Congresul, unde voi comunica succesele Ucrainei acum și după război, cît și cu diaspora din Statele Unite în ceea ce privește oportunitățile care există în Ucraina”.

Lecția de rusă

(urmare din pag. 21)

La aceeași concluzie a ajuns și Stephen Bryen, fost subsecretar adjunct al Apărării SUA și un expert de top în strategie și tehnologie de securitate.

Acesta scrie într­un articol din moderndiplomacy. com despre situația delicată în care se găsesc în prezent forțele armate americane, situație despre am mai scris și noi în paginile revistei. Expertul american se declară dezamăgit de faptul că, deși SUA, împreună cu NATO, au oferit Ucrainei un ajutor militar masiv în valoare de 100 de miliarde de dolari, în ciuda acestor sume uriașe, Ucraina a recuperat puțin din teritoriul pe care rușii l­au acaparat și a suferit pierderi uriașe de oameni și echipamente. „Singurul punct luminos pentru NATO a fost furnizarea Ucrainei de informații de supraveghere și țintire aeriană, unele dintre ele provenind de la drone și aeronave electronice care operează deasupra Mării Negre în spațiul aerian internațional. NATO va pierde acest avantaj într-un război mai larg în care rușii sau orice alt adversar major vor ieși și vor distruge mijloacele de recunoaștere, chiar și în spațiul aerian internațional. În ciuda implicării masive a NATO în Ucraina, inclusiv a forțelor speciale la sol care acționează ca presupuși mercenari, dintre care mulți sînt soldați NATO bine antrenați, Rusia a exercitat o reținere considerabilă împotriva amenințării aeriene, nedorind să extindă războiului în afara Ucrainei. Această vulnerabilitate se aplică chiar și sateliților sofisticați care stau împotriva ucigașilor de sateliți chinezi sau ruși. Probabil că SUA vor încerca să facă același lucru cu sateliții Rusiei sau Chinei. Dar

Din cîte vedem, doamna în cauză va coordona fluxul de bani spre Ucraina, atrăgînd companii care să participe la reconstrucția ei, enumerînd totodată domeniile de care e interesată: energie, transport, logistică, agricultură, producție de materiale critice și tehnologii IT. Cîrcotaș cum mă știți, o să interpretez aceste lucruri astfel: Ucraina se va transforma într­o imensă țară agrară și furnizoare de minereuri care vor fi exploatate cu energia în care doamna vrea să investească și trimise în străinătate folosindu­se de serviciile de logistică și transport care vor fi în mîinile prietenilor Americii. Pentru a putea face toate astea trebuie să modifice legislația țării, sistemul judiciar, conducerea întreprinderilor de stat care să ajungă în mîinile cui trebuie și, desigur, să combată corupția, adică pe cei care li s­ar putea împotrivi.

Deja eu m­am lămurit, dar dacă tot ne­am apucat de o treabă, să o ducem la bun sfîrșit și să vedem ce mai declară Penny Pritsker în „Adevărul European”. Astfel, la îngrijorarea manifestată de jurnalistul ucrainean că alegerile din SUA de anul viitor ar putea să stopeze acest ajutor, Penny Pritzker a spus: „SUA se concentrează pe satisfacerea nevoilor Ucrainei acum, precum și pe redresarea și securitatea pe termen lung a Ucrainei. Cînd spun SUA nu mă refer doar la administrație; același lucru vine de la membrii Congresului. Există sprijin bipartizan pentru ajutorul pe termen lung pentru Ucraina”. Cu alte cuvinte, „nu vă fie frică: și democrații, și republicanii sînt cu voi” (mai ales, zic eu, dacă închidem războiul și, începînd reconstrucția, le dăm și lor ceva de ronțăit). „Totuși, banii aceștia nu vor veni necondiționat. Acest lucru nu ar trebui să surprindă pe nimeni în Ucraina. Motivul este că guvernul nostru dorește ca Ucraina să facă progrese în diferite domenii. Vrem să vedem un mediu propice investițiilor private. În primul rînd, acestea vor fi condiții care vă vor ajuta să vă gestionați corect banii. În al doilea rînd, este vorba despre implementarea reformelor necesare pentru ca Ucraina să devină membră a UE și a blocului comercial occidental, pe care Ucraina însăși le urmărește”.

Apoi, importantul oficial american ne mai spune că reconstrucția Ucrainei a început deja. Citez din același ziar ucrainean: „Se construiesc locuințe, se investește în infrastructură, în energie. Ucraina a demonstrat o mare rezistență în timp de război. Și trebuie să le demonstrez

aceasta înseamnă că supravegherea și țintirea locală, în primul rînd cu drone, vor ocupa centrul atenției.

Aici rușii s-au adaptat destul de bine, începînd războiul cu capacități slabe de drone. Dar Rusia a evoluat și a conectat în rețea dronele sale Orlan, care nu numai că pot vedea ținte, dar le pot și bloca. Și Rusia a introdus capacități îmbunătățite de bruiaj în spațiul de luptă. Rușii au învățat cum să învingă niște arme inteligente. De exemplu, Ministerul Apărării al Rusiei raportează în mod constant despre eliminarea rachetelor HIMARS și înfrîngerea armelor inteligente și a dronelor, adesea prin bruiaj.

O parte a problemei SUA și NATO este convingerea înnăscută că rușii nu s-ar putea adapta la noile forme de război. Nu numai că rușii s-au adaptat, dar au introdus noi generații de arme care par a fi eficiente pe cîmpul de luptă sau împotriva țintelor de mare valoare. Poate cel mai semnificativ, Rusia a dezvoltat o dronă ucigașă, numită Lancet. Această dronă este capabilă să lovească și să distrugă tancuri în mișcare și vehicule blindate și chiar a eliminat un sistem de apărare aeriană BUK ucraineană. Pînă acum, nici Ucraina, nici NATO nu au un răspuns la Lancet, care este în continuă îmbunătățire. În orice război va fi o mare nevoie de muniție și de arme de înlocuire. Războiul din Ucraina a epuizat arsenalele și stocurile NATO destinate altor situații neprevăzute. La un an de la începutul războiului din Ucraina, SUA și aliații săi au început să semneze contracte cu antreprenori de apărare pentru a produce mai multe muniții și arme inteligente. Dar problemele au apărut imediat. Multe dintre unitățile de producție au avut nevoie de mult timp pentru a se deschide din moment au trebuit create altele noi. Lanțurile de aprovizionare

jucătorilor din sectorul privat că există ceva în care pot investi acum. Explicarea exactă a ceea ce se poate face în siguranță va fi o mare parte din munca mea. Pentru aceasta, sectorul privat trebuie să înțeleagă mai bine situația din Ucraina. Și pentru a explica acest lucru, plănuiesc o vizită în Ucraina”.

Urmare a acestor informații, reporterul o întreabă ceva extrem de logic: „Cum să convingi străinii să investească în Ucraina, dacă un atac cu rachete le poate distruge investițiile într-o secundă?”. Chiar, cum? „Dar sectorul tehnologic din Ucraina este deja în creștere! Adică deja se întîmplă. O altă oportunitate de investiție este rețeaua electrică, care este o moștenire a vremurilor sovietice. Și acum are ocazia să se transforme după «tehnologii verzi»”. Aaa, tehnologii verzi, ce interesant, exact domeniul acela în care progresiștii speră să facă mulți bani în detrimentul industriei de petrol și gaze. „Sau să ne uităm la agricultură Nu există nici o îndoială că Ucraina este deja capabilă să producă produse agricole. Dar Ucraina trebuie să obțină mai multă valoare adăugată prin procesarea lor. Acest lucru este necesar chiar și în ciuda provocărilor de securitate, din cauza amenințării la adresa rutelor comerciale. Există, de asemenea, o nevoie evidentă de a investi în extracția mineralelor critice de care toată Europa și restul lumii are nevoie. Și, în sfîrșit, există o nevoie reală de investiții în transport și logistică (normal, ca să le puteți lua de acolo). Desigur, nevoia de securitate este absolut necesară, la fel și programele de asigurare a riscurilor. Voi lucra la asigurări adecvate de la US Development Finance Corporation, BERD, Banca Mondială”.

Așadar, ne pregătim de o despuiere organizată a Ucrainei de tot ceea ce e al său, că doar sutele de miliarde de dolari investite în distrugerea țării, ca să aibă acum ce reconstrui „aliații”, nu au fost investiți degeaba, ci ca să producă alte sute de miliarde de dolari. A uitat să spună doamna Penny cum noi deja ajutăm Ucraina să transporte grînele americane către lume, participînd la asigurarea profiturilor oamenilor de afaceri americani. Ce vom primi pentru asta? Cam ce primeau indigenii acum 500 de ani cînd se întîlneau cu colonizatorii europeni: oglinzi, păpușele, jucărele și alte asemenea.

ar trebui reînnoite, iar găsirea de muncitori și ingineri cu experiență a devenit, de asemenea, o provocare, deoarece nu existau atît de mulți voluntari pentru locuri de muncă pe termen scurt. În cele din urmă, multe dintre piese și materiale depind de provizii din China, așa cum a precizat președintele Raytheon. Recent, chinezii au început să restricționeze aprovizionarea cu electronice și alte consumabile (inclusiv pămînturi rare) în Statele Unite și Europa. Cu aceleași probleme s-ar confrunta NATO într-un război general, cu excepția faptului că o bună parte din producția europeană de armament ar putea fi oprită de atacurile inamice... Nimeni din Alianță nu vrea să vorbească despre această imprudență sau, dacă o face, spune că totul este în regulă. Prostii. Nu poți «arde» 100 de miliarde de dolari în arme și muniții și să ai totul în regulă... Unul dintre rezultatele războiului din Ucraina este dovada că NATO nu este pregătită nici măcar să-și apere propriile teritorii. Va duce acest lucru, inevitabil, la o schimbare majoră de abordare în politica și strategia europeană?”.

Asta ar trebui să ducă la o modifiucare majoră de strategie în politica europeană, dacă aceasta ar fi formată din niște oameni competenți care să apere interesele europene, lucru care nu se prea întîmplă acum din moment ce noi, europenii, ne slăbim economia la gîndul iluzoriu că vom învinge Rusia. Se vede clar că, în condițiile actuale, în care aceasta rezistă unei coaliții formate din peste 27 de țări, nu avem cum cîștiga. Atunci ce facem? Urmăm politica americană păguboasă sau ne vedem de drumul nostru? Aș opta pentru a doua variantă, dar pentru asta ar trebui să ne alegem conducători mai competenți decît actualii la alegerile europarlamentare de anul viitor.

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

„Este naiv să credem că armele nucleare nu vor fi folosite” (II)

– Alicia

Sanders-Zakre, laureată a Premiului Nobel, vorbește despre riscul unui război nuclear și speranța pentru salvare –

Cît de aproape sîntem acum de un astfel de scenariu – un război total de anihilare?

Riscurile nucleare sînt acum foarte mari din cauza multor factori – de la tensiuni geopolitice generale la îmbunătățiri și apariția de noi tehnologii care complică luarea deciziilor în domeniul nuclear. Dar, să spun adevărul, nimeni nu poate răspunde la această întrebare. În trecut, au existat multe situații în care omenirea era cît mai aproape de războiul nuclear, dar printr­o fericită coincidență a fost evitată ­ am aflat despre aceste situații abia mulți ani mai tîrziu.

De exemplu?

Cel mai faimos exemplu este ofițerul sovietic Stanislav Petrov. În timp ce era de serviciu la centrul de comandă, pe 26 septembrie 1983, a văzut declanșarea sistemului de avertizare a unui atac cu rachete din Statele Unite, dar a decis să nu acționeze conform protocolului și să nu inițieze o lovitură de răspuns, considerînd că este o alarmă falsă a sistemului. Decizia lui a salvat de fapt lumea de la un război nuclear. Cine știe, dacă altcineva ar fi stat pe acest scaun, ar fi luat aceeași decizie și dacă vorbim astăzi? Pur și simplu am fost norocoși că Stanislav Petrov era de serviciu în ziua aceea

La începutul anului 2023, președintele sudcoreean Yun Seok-yeol și-a anunțat dorința de a desfășura arme nucleare americane pe teritoriul său sau de a le achiziționa pe ale sale. Ce să faci cu un astfel de comportament al țărilor non-nucleare și cît de periculoasă este această tendință?

O astfel de retorică venită din orice stat este extrem de prost concepută, periculoasă și provocatoare și ar trebui condamnată de comunitatea internațională. Aici este important să ne amintim din nou dreptul internațional. Pe lîngă TPNW, există și alte acorduri internaționale. Toate acestea sînt un ajutor cu adevărat important care poate reține țările de la asemenea pași provocatori.

Cu cît mai multe țări aderă la instrumentele juridice internaționale care interzic dezvoltarea și desfășurarea armelor nucleare, cu atît mai mult vom putea preveni astfel de declarații și acțiuni nesăbuite.

Se observă și o altă tendință - plasarea armelor nucleare ale unei țări pe teritoriul alteia.

Harta focoaselor nucleare existente pe Planetă

Aproximativ 100 de focoase americane sînt staționate în afara teritoriului SUA, iar Rusia și-a mutat recent unele dintre armele sale nucleare tactice în Belarus. Cît de periculoasă este această tendință și cum afectează ea securitatea globală?

Condamnăm ferm plasarea de arme nucleare de către o țară pe teritoriul alteia. Acest lucru nu face decît să mărească riscul de utilizare a armelor nucleare, incidente militare sau calcule greșite, creînd o amenințare nu numai pentru locuitorii acestor țări, ci pentru întreaga lume. Aceasta este o cale incredibil de riscantă. Prin urmare, TPNW interzice țărilor semnatare să plaseze pe teritoriul lor arme ale țărilor terțe, iar acesta este un alt motiv pentru care aderarea mai multor țări la acest tratat este atît de importantă pentru reducerea riscurilor nucleare.

Recent, am observat și creșterea arsenalelor nucleare în întreaga lume. Înseamnă asta că sîntem în pragul unei alte curse înarmărilor?

Acesta este un fapt foarte tulburător. ICAN realizează un studiu anual care estimează suma de bani cheltuită pentru arsenalele nucleare, iar în cei patru ani în care am emis acest raport, am constatat că cheltuielile pentru arme nucleare au crescut constant.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Indiferent de situația globală, țările cu arme nucleare continuă să verse miliarde de dolari în arsenalele lor nucleare. Aceasta înseamnă doar că armele nucleare nu asigură securitatea, pacea și stabilitatea internațională, ci, dimpotrivă, iau resurse care ar putea fi cheltuite pentru rezolvarea unor provocări globale grave, cum ar fi schimbările climatice.

Tratatul de reducere a armelor strategice (New START), ultimul

acord de control al armelor rămas între Statele Unite și Rusia, urmează să expire în 2026 și par să existe puține șanse de o nouă prelungire sau un nou acord. Cît de periculoasă va fi prăbușirea acestui acord?

Este esențial ca toate țările cu arme nucleare să lucreze pentru a­și reduce arsenalele și pentru a obține dezarmarea nucleară treptată. Multe dintre ele au acceptat o obligație legală similară în temeiul articolului 6 din Tratatul de neproliferare nucleară (TNP).

Dezarmarea nucleară poate fi, desigur, realizată prin acorduri bilaterale, dar cea mai bună garanție a unui proces stabil și sigur este Tratatul privind interzicerea armelor nucleare. TPNW este un acord multilateral care nu va dispărea dacă vreo țară decide să se retragă din el.

Acesta va fi completat de un regim robust de verificare și de consiliere științifică. Într­un moment în care acordurile bilaterale eșuează sau sînt în criză, TPNW poate aduce o contribuție importantă la dezarmarea nucleară.

Potrivit analiștilor, Coreea de Nord se pregătește din nou să testeze arme nucleare după o pauză de șase ani. Cît de periculoase sînt testele de arme nucleare pentru public și pentru mediu în afara locurilor de testare?

Testele nucleare au avut efecte larg răspîndite și de durată în întreaga lume. Acest lucru se datorează, desigur, testelor nucleare efectuate în atmosferă de­a lungul deceniilor. Dar testele nucleare subterane pot avea și consecințe periculoase sub forma eliberării de gaze radioactive și chiar impact asupra mediului, de exemplu, provocînd cutremure și distrugînd peisajele naturale. Prin urmare, aceste teste sînt de mare îngrijorare. De aceea, acestea au fost interzise de dreptul internațional pe baza Tratatului de interzicere a testelor nucleare, precum și a Tratatului privind interzicerea armelor nucleare. Și este imperativ ca toate țările să respecte moratoriul global asupra testelor nucleare.

Ce mecanisme există în prezent pentru a oferi asistență persoanelor afectate de arme nucleare?

Tratatul privind interzicerea armelor nucleare a creat primul regim internațional care a oferit asistență victimelor utilizării și testării armelor nucleare și, de asemenea, a permis începerea lucrărilor de refacere a mediului contaminat. Acest efort este condus de două țări care au efectuat teste de arme nucleare, Kazahstan și Kiribati.

Aceasta este o muncă cu adevărat importantă, care oferă voce celor multe sute de oameni care au căutat dreptate, despăgubiri și recunoaștere pentru prejudiciul pe care l­au suferit de mulți ani și oferă o platformă internațională de colaborare pentru a ajuta victimele.

Cu cît mai multe țări se alătură TPNW, cu atît această activitate va fi mai amplă și mai eficientă.

Cît de mult vă ajută Premiul Nobel în munca dvs.?

Am fost onorați să primim Premiul Nobel pentru Pace pentru munca noastră în crearea Tratatului privind interzicerea armelor nucleare, împreună cu diplomați dedicați și instituții internaționale. Cred că Premiul Nobel a fost o recunoaștere a contribuției noastre la interzicerea armelor nucleare la nivelul dreptului internațional și ne ajută să atragem din ce în ce mai multe țări să semneze TPNW. Sfîrșit n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.