România Mare, nr. 1712

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

stingeți focul iubirii cu inundația dușmăniei.

CornELIU VADIm TUDor

Lidia Vadim Tudor ar putea deschide o nouă linie politică națională

La sfîrșitul săptămînii trecute, în cadrul unei emisiuni difuzate de postul de televiziune Antena 3 CNN, a fost dat publicității anunțul începerii colaborării dintre Lidia Vadim Tudor și Partidul AUR, condus de domnul George Simion. O știre care probabil a luat prin surprindere pe multă lume fiindcă nu au existat niciodată indicii că ar putea exista o colaborare între fiica lui Corneliu Vadim Tudor și partidul care a constituit o surpriză a ultimelor alegeri prin procentele obținute.

Reprezentanții AUR au catalogat această colaborare ca fiind „continuarea moștenirii lui Corneliu Vadim Tudor de către AUR și George Simion”. Dintru început, în opinia mea nu poate fi vorba despre o continuare a moștenirii Tribunului de către AUR, cît mai degrabă de către Lidia

Vadim Tudor, singura în măsură să facă acest lucru, avînd, desigur, sprijinul logistic al lui George Simion și al partidului domniei sale. AUR pleacă de la realitatea pe care o trăim cu toții și anume că „România se află într-o perioadă de derivă politică, iar această realitate

este cauzată de pierderea busolei guvernării și neglijării intereselor reale ale poporului român. Observăm tot mai des că scenariile și previziunile făcute în trecut de Corneliu Vadim Tudor devin astăzi realități incontestabile, iar românii au nevoie de politicieni care să îi apere și să îi protejeze”. Sînt de acord, doar că modalitățile în care susnumiții politicieni vor apăra aceste interese ale românilor trebuie să fie unele mai elegante, mai echilibrate și mai eficiente decît ceea ce am văzut pînă acum, pentru că altfel sorții lor de izbîndă vor fi reduși.

„Corneliu Vadim Tudor – spun cei de la AUR – a fost și va rămîne un nume de referință în conștiința națională, fiind recunoscut ca un patriot de seamă, om de cultură și lider incontestabil. A fost un iubitor dedicat al țării sale și un vizionar. A avut curajul să-și exprime părerea și să militeze neobosit pentru unirea tuturor românilor, avînd în centrul acțiunilor sale interesul național”.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

CIUGUD – COMUNA CU CELE MAI MULTE PREMIERE (II)

– Interviu cu primarul Gheorghe Damian –

G.C.: Dezvoltarea și modernizarea comunei nu puteau avea loc doar în cercul închis al Primăriei, fără sprijinul (financiar, logistic etc.) al unui parteneriat activ, al mediului de afaceri. Cum ați dezvoltat această politică de atragere și de colaborare cu reprezentanți din acest sector?

Gh.D.: Încă din anul 2005 am înțeles importanța parteneriatului cu mediul de afaceri. Am început să construim o zonă de dezvoltare economică pe o suprafață de 40 de hectare dintr-o pajiște comunală, am utilat-o cu apă curentă, gaze, curent și tot ce este necesar desfășurării unor activități complexe, și am pus-o la dispoziția investitorilor. Astăzi, avem vreo 30 de firme care-și desfășoară activitatea aici și care au generat peste 1000 de locuri de muncă, și care ne aduc peste 80% din veniturile proprii de la buget.

G.C.: Investitori străini au venit?

Gh.D.: Da. Avem chiar o familie de belgieni care, nu doar că și-a deschis o firmă aici, dar s-au mutat definitiv în Ciugud.

G.C.: În afară de banii de la buget, ce fonduri ați accesat, la nivel național, în realizarea proiectelor pentru comunitatea pe care o conduceți?

Gh.D.: Din acest punct de vedere noi ne-am axat foarte mult pe fondurile europene și, desigur, pe fondurile guvernamentale (programele guvernamentale) apărute în

ultimii ani, cum ar fi: Programul național de dezvoltare locală, Programul Anghel Saligny. În prezent, pe fondul de mediu am realizat iluminatul inteligent din comună și am făcut extinderi de apă și de rețele de canalizare. În continuare, încercăm să atragem fonduri norvegiene pentru construirea eolienelor – o microcentrală eoliană, construcție în parteneriat cu Politehnica din Timișoara, în cadrul unui proiect de cercetare. Astfel vom schimba sursa iluminatului public din comună.

G.C.: La cît se ridică nivelul fondurilor pe care ați reușit să le accesați și să le implementați în proiectele de care ne-ați vorbit pînă acum?

Gh.D.: Suma totală se ridică la cifra de 50 de milioane de euro. Poate pentru unii pare puțin, dar, ca fonduri europene pe cap de locuitor, am depășit multe orașe și municipii din țară...

G.C.: Domnule primar Gheorghe Damian, după această salbă de realizări fără precedent în zonă (și chiar în țară), se naște o întrebare firească: ce ar mai fi de făcut?, și o altă întrebare, derivată din cea anterioară: aveți un proiect de suflet, la care lucrați sau la care vă gîndiți?

Gh.D.: Desigur, am un proiect în lucru. Cel mai de suflet proiect al nostru este noua școală, despre care v-am amintit tangențial în acest interviu. Va fi ceva modern, ceva ieșit din comun, dacă se poate spune așa. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

De toamnã

Lumina toamnei spală, lin, Copacii roșii ca o rană Și simți, puțin cîte puțin, Chemarea iernii, de capcană.

Dar mai e toamnă, și-ntre noi

Se mai întinde umbra rară

A zilelor cu dans de ploi Peste pădurea milenară.

Mai simt căldura ta în trup

Ce mi-o trimiți, ca pe-o solie, Chiar dacă norii, azi, irup În tunete de simfonie,

Și te mai văd dansînd pe val

Ca-ntr-o părelnică maree, Sculptînd sub soare estival Bronzul statuii de femeie.

Bat frunze ruginite-n timp

Ca niște imnuri către toamnă. În ochii mei ești un Olimp

Spre care merg, frumoasă Doamnă!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Moș Arțag Pîrțag are nevoie de ciomag F Călugărul Vasile o va lăsa însărcinată pe Cornelia Nistoreasca F Bădiceanu-Ciment e acuzat că face trafic ilegal de alcool F Victor Ciorbea va fi prim-ministru în America

F Mafia S.P.P. a rămas pe loc F Vînătorii de capete

PArTEA I

F Ţapul i-a aplicat Chiorului principiul bolşevic:

„Nu pleci cînd vrei tu, ci cînd te dăm noi afară!“.

F Noi n-am văzut, dar ni s-a relatat că Moş ArţagPîrţag al fotbalului românesc, aşa-zisul liberal Traian Tomescu, ar fi numit „extremist“ (?!)

Partidul România Mare. Şi unde asta? La o emisiune de... fotbal a postului de Televiziune Prima TV. Auzi, tataie? Vezi că te caută pe-acasă sora lui Naomi Campbell, e neagră şi are o unealtă agricolă pe umăr. Acum înţelegem noi de ce te-a scos, în şuturi, „Procesul Etapei“ de la Pro TV. Rareori s-a văzut un cocoşat mai strofocat ca matale, mereu te uiţi în jos, de parcă ţi-ai fi pierdut cheile de la cavou. De ce amesteci, moşule, fotbalul cu politica? Cine eşti tu să judeci un partid parlamentar, idolatrizat de peste 2 milioane de români? Nu ne mai lasă centenarii ăştia în pace deloc – în loc să-şi plimbe strănepoţii prin parc şi să ducă la analize borcănelul cu urină, ne agasează cu mutra lor acră şi cu duhoarea lor de cadavre politice ambulante, de îmbătrîniţi în rele, de vechi turnători şi şarlatani, în vreme ce mor atîţia copii şi tineri nevinovaţi. Spre cinstea lui, preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal, Dumitru Dragomir, l-a contrat, scurt, pe sclerozatul ăsta. F Ambasada Turciei acuză „Evenimentul zilei“, în termeni foarte duri, de dezinformare a opiniei publice! Păi numai din asta trăieşte Cornel Nistorescu, altă meserie nu mai are, fiindcă pe-aia de strungar (la Uzina din Cugir) a uitat-o de mult, şi-i mai tremură şi mîna, başca faptul că, atunci cînd îi cade o şaibă, nu se poate apleca, fiindcă vine, tiptil, pe Ia spate, Călugărul Vasile şi-l lasă însărcinată... Redevenind serioşi (imposibil, veţi spune!) vom preciza că ambasadorul Republicii Turcia la Bucureşti, dl. Volkan Bozkir, a trimis ziarului „Evenimentul zilei“ un articol de protest, dar abulicul cu ochii tulburi a refuzat să-l publice, fiindcă el e „democrat“, v-aţi dat seama. F Criticul C. Stănescu îl face arşice pe nietszche – nu, nu pe nietszche, ne-a furat rima condeiului, ci pe Emil Constantinescu, care tot un fel de „scîrbit“ şi „pesimist“ este, tocmai bun de ospiciu. Articolul publicat pe pagina I a ziarului „Adevărul“ se intitulează „Marele exilat“ și se referă la declaraţiile jenante pe care le-a făcut Ţapul Metafizic la Leipzig, cum că el se simte în străinătate „mai acasă“ (?!) decît în România. Atunci de ce nu te cărăbăneşti, neicuşorule, unde te trage aţa?

F Aproape nu e scandal infracţional, demarat de „România Mare“, pe care, la ceva vreme, să nu-l reia şi să nu-l dezvolte şi alte publicaţii. Ultimul caz este tămbălăul petrecut la Oradea, unde ţărăniştii au încercat să-l debarce pe Nisztor Bădiceanu -Ciment din funcţia de preşedinte al Filialei U.D.M.R.-Bihor. Am zis U.D.M.R.? Pardon de vorbă proastă, am vrut să scriem P.N.Ţ.C.D., dar, în fond şi la urma urmei, care-i diferenţa? Au fost reluate toate acuzaţiile publicate şi probate, cu acte, de „România Mare“: la loc de cinste, condamnarea infractorului, în 1959, de către Tribunalul Militar Timişoara, la 2 ani închisoare pentru şterpelirea a 2 tone de ciment de la Întreprinderea de Foraj din Craiova, căreia i-a dat o „gaură“ de 453.088 lei (sumă uriaşă pe atunci, vreo cîteva miliarde în banii de azi!). A mai fost acuzat de colegii de partid că şi-a plasat toate

rubedeniile în funcţii plătite pe statul de salarii al Senatului României şi că face bişniţa cea mai neagră prin pieţele Ungariei, nevastă-sa fiind unguroaică. Dar, ceea ce nu ştiam noi, este altă chestie: Aurel Sime, fostul director al campaniei electorale P.N.Ţ.C.D. pe judeţul Bihor, l-a acuzat pe Ciment că face afaceri murdare cu ungurul Borşi Attila, fiind implicat în traficul ilegal de alcool şi depunînd sume mari, în dolari, pe la diverse bănci din străinătate. Ia te uită cine era „lupul moralist“ care se zbătea, ca un căpiat, să ridice imunitatea parlamentară a senatorului Vadim! Şi ia priviţi ce „cinstit“ e partidul ţărănist, care se bate cu pumnii în piept că el e curat şi integru dar, în realitate, încă de la înfiinţarea sa, în l926, a fost o adevărată Şcoală a Hoţilor (a se vedea şi Afacerea Skoda, în care a fost implicat şi tatăl lui Matei Boilă!). F Mai vreţi un exemplu de borfaş ţărănist? Primarul nebun al Aradului, Dumitru Branc, pe care-l caută, prin toată Ţara, şi Poliţia, şi Procuratura. Ruşinaţi de ceea ce au păţit, ţărăniştii l-au exclus din partid în contumacie. F Crimă din gelozie, printre homosexuali! În Penitenciarul din str. Popa Şapcă (Timişoara), Adrian Ionel Velici, în vîrstă de 19 ani, a fost ucis, cu ranga, de Stelian Ionaş, cu un an mai mare decît el. Motivul? Adrian l-a înşelat pe stelian cu un alt deţinut! Mai ştim noi un Adrian care e fetiţă şi l-a înşelat pe Petrică cu Ghennadi Udovenko... Pune mîna pe rangă, Pistruiatule, fiindcă eşti, vorba aia, os de ardelean prin soţie... F Un mare savant şi un strălucit patriot a ajuns la patriarhala vîrstă de 90 de ani: acad. Mihai Băcescu, zoolog, etnolog şi muzeograf, părintele oceanografiei moderne din România. La Mulţi Ani, d-le profesor, şi vă felicităm că v-aţi ţinut departe de politică. F Ochii cît sarmaua la ce scrie puşlamaua! Adică P.M. Băcanu, unul dintre „inventatorii“ mutantului Ciorbea. În articolaşul intitulat „Coaliţii otrăvite“, Traficant-Boy susţine nişte chestii de-ţi stă mintea-n loc, după care fugefuge-fuge, cu sorcova la plimbare: „Domnilor ţărănişti! Nu v-aţi legat numele nici de corupţie (ha, ha, ha, dar Nisztor Bădiceanu, Dumitru Branc, Sorin Dimitriu, Remus Opriş, Ion Diaconescu şi nepoţii lui, Vlad Ţepelea – ROMTELECOM, Vlad Roşea şi atîţia alţii, ce-au păzit pînă acum? – nota red. R.M.), nici de mineriade (hi-hi-hi, dar pe mineri cine i-a primit, cu flori şi fanfară, în septembrie l99l, la Congresul P.N.Ţ.C.D.? – nota red. R.M.), nici de crime (cîţ, hîţ, ptruţ, că iar minte Şobolanski, fiindcă mai mari crime decît au făcut ţărăniştii, în 1929 şi 1933, n-a mai comis nimeni în politica României, dar nici cu deputatul Cornel Sturdza Popovici nu ne e ruşine, fiindcă a omorît o fetiţă de ţărani, nevinovată, după care a alergat ca un bezmetic să scape de puşcărie – nota red. R.M.), nici de manevre politice (aici nici nu mai avem ce comenta, delirul e total, dacă nici ţărăniştii n-au făcut manevre politice, ba cu legionarii, în 1937, ba cu udemeriştii, în 1997, atunci n-a mai făcut nimeni – nota red. R.M.). Vreţi să rămîneţi la fel de curaţi? Retrageţi-vă de la guvernare şi lăsaţi-i pe cei care vor o altă coaliţie să ne arate ei cum este cu încrederea, cu resursele, cu grija faţă de soarta bugetarilor, cu reforma, dar mai ales cu morala“. Exclus, Băcanus! Criminalii de teapa ţărăniştilor, atunci cînd se retrag de la guvernare, intră drept la închisoare! Aşa cum ai să intri şi tu, ca să rămîi „curat“ şi să nu mai uzi canapeaua. F Acelaşi ziar unguresc de

limbă română publică un text mincinos împotriva excluderii de la ultima Conferinţa de Presă a P.R.M. a micului vagabond Sorin Voinea. „Încă o dată, «justiţiarul» Vadim dă dovadă de încălcarea flagrantă a Constituţiei, care prevede la articolul l6 că «nimeni nu este mai presus de lege». Nu ne miră faptul că «tribunul» nu cunoaşte legea supremă a statului naţional unitar român“ etc., etc. Toate bune şi frumoase, numai că senatorul Vadim nici n-a participat la acea Conferinţă de Presă, fiind, la ora respectivă, în drum spre Tg. Mureş! Încă o dovadă că petrece undeva, Vadim e de vină, obligatoriu! F „Avem multă încredere în el!“ – a declarat adjunctul secretarului de Stat al SUA, strobe Talbott despre Victor Ciorbea. Atunci de ce nu-l iei, nea Strobică, pe Ciorbică, să fie la voi, acolo? F Ştiţi cîte pisici avea marele scriitor Ernest Hemingway la vila sa de lîngă Havana? Nu mai puţin de 57! F O provocare periculoasă s-a petrecut săptămîna trecută la Cluj-Napoca: la sfîrşitul Conferinţei Internaţionale „Cultură, Educaţie, Identitate etnică“, la care au luat parte reprezentanţi ai grupărilor minoritare maghiare şi germane din Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Iugoslavia, Croaţia, Slovenia şi Austria, s-a adoptat o Declaraţie privind autonomia etnică şi teritorială (?!). Spre cinstea lor, germanii care trăiesc în România au refuzat să facă jocul îndrăcit al ungurilor, motivînd că nu vor să contribuie la agravarea tensiunilor interetnice din Estul Europei. Ceilalţi, segregaţioniştii, ar fi trebuit să fie aruncaţi în Someş, ca să se trezească din beţie. Vedeţi ce forme de terorism adoptă U.D.m.r.-iştii? Ne aduc tot felul de venetici pe cap, ca să INTERNAŢIONALIZEZE falsa problemă a Transilvaniei şi să pozeze în victime. Dar de autonomia lui Tata Glonţu’ auzit-aţi voi oare? F Ziarul „Republica“ ne încîntă cu un reportaj de senzaţie: „Cătunul Sumernă din Munţii Făgăraş este teatrul unor evenimente din sfera paranormalului“. Reproducem un pasaj edificator: „Primăvara şi toamna, în anumite perioade, toate ceasurile, în afară de cele magnetice, se opresc şi tot în aceste perioade sătenii sînt puşi în faţa unor disfuncţiuni temporale. În acele momente, unii dintre ei au viziuni, retrăind vremuri din trecut în cîteva fracţiuni de secundă, «ca o scenă care se deschide». Acest magnetism extrem de puternic influenţează în bine şi sănătatea oamenilor, observîndu-se chiar un efect întîrziat al procesului de îmbătrînire“. Mai aflăm că apariţia O.Z.N.-urilor în această zonă este cercetată încă din 1970 şi că, periodic (din 7 în 7 ani), în luna mai, apare o formă ciudată de relief, numită „Dealul Negru“, ca un fel de „poartă a timpului“, „unde mulţi tineri s-au dus şi nu s-au mai întors“. F O nouă şi incalificabilă minciună răspîndită de „România liberă“: o bolnavă ciudată şi, în orice caz, anormală, Niculina Năipean, îl insultă pe dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, fabulînd că acesta i-ar fi prescris „insulina expirată încă din 1990“. Du-te, femeie, la un neurolog... F Vineri, 27 martie, a avut loc cea de-a 44-a ediţie a programului umanitar „Cina Creştină“, prin care Fundaţia „România Mare“ dăruieşte pachete cu alimente şi medicamente unui număr de 115 familii de bătrîni nevoiaşi. Ca de obicei, s-a desfăşurat şi un frumos program artistic, prezentat de soliştii Carmen Rădulescu-Oprea, Dorica Raţiu (din Tîrnăveni), Dorina Paraschiv şi Marian Spînoche, precum şi de actorii Alexandru Bindea, Costin Mărculescu şi Rareş Dragomir. Mulţumim, dragi artişti, v-aţi făcut curată pomană, în postul mare al Paştelui, cu aceşti bătrîni fragili ca un ou...

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 3 aprilie 1998)

Cataclisme ale Istoriei

Arde Londra! (II)

Şuvoaie de plumb topit (2)

Carol al II-lea ştia de izbucnirea focului, dar nici el, nici vreunul din membrii suitei sale nu avea nici cea mai mică idee despre violenţa şi întinderea dezastrului. Cînd Pepys îi solicită o audienţă imediată şi îi descrise amploarea incendiului, regele fu cuprins de panică: Londra adăpostea pe atunci o zecime din populaţia întregii ţări, împreună cu o importantă parte din avuţia acesteia, şi singura soluţie era dărîmarea unui număr cît mai mare din casele de lemn ameninţate de flăcări. Aceasta fu porunca pe care, după o scurtă consfătuire cu miniştrii săi, regele o transmise prin Pepys lordului-primar.

Zvonuri alarmante

Operația urma să se desfăşoare după procedeul clasic al vremii: în pereţii caselor se înfigeau cîrlige uriaşe, legate la capătul liber de o frînghie groasă. O pereche sau două de cai, înhămaţi cu frînghii, trăgeau apoi pînă la năruirea pereţilor. Pepys se grăbi să aducă la îndeplinire sarcina primită. O caleaşcă îl purtă în galop pînă la catedrala St. Paul. Văzduhul era plin de fum şi scîntei, se auzeau ţipete de femei şi clopote care băteau „invers“ – semnalul convenţional pentru foc –, se vedeau familii întregi care cărau pe străzi bruma de lucruri salvate de la incendiu.

Pe strada Cannon, Pepys îl descoperi în sfîrşit pe lordul-primar. Epuizat, cu o năframă înfăşurată în jurul gîtului, Sir Thomas Bludworth înălţă din umeri la auzul mesajului venit din partea lui Carol al II-lea:

– Doamne sfinte, ce să mă fac? Sînt istovit! Nimeni nu-mi dă ascultare. M-am străduit să dărîm nişte case, dar focul e mai repede decît noi.

După cum notă în jurnalul său, Pepys avu impresia că „lordul-primar se purta ca o femeie gata să dea ochii peste cap“. Sir Thomas Bludworth respinse propunerea de a folosi soldaţi la combaterea incendiului, declarînd că singurul lucru care-i mai rămăsese de făcut era... să se culce. Şi, fără să ia în seamă protestele lui Pepys, lordul-primar o porni spre casă.

Simţind că situaţia impunea mai mult ca oricînd o atitudine hotărîtă, energicul nostru memorialist se grăbi să culeagă ultimele informaţii despre mersul evenimentelor. Veştile pe care le află nu aveau nimic liniştitor în ele. Din cauza mistuirii în flăcări a roţilor care puneau în mişcare pompele de pe Podul Londrei, sistemul de apeducte conectate la Tamisa se blocase cu desăvîrşire. Dar ştirile despre cele ce se întîmplau cu adevărat erau completate de numeroasele zvonuri alarmante care se răspîndiseră în oraş. Brutarul Farynor, de pe uliţa Pudding, se jura pe toţi sfinţii că, pe la miezul nopţii, controlînd ultima dată cuptorul, îl găsise stins. Asta însemna că focul fusese pus cu rea intenţie, aşa că lumea se întreba, speriată: nu cumva era vorba de un complot inamic? Nu cumva incendiul fusese declanşat de olandezi? Sau de francezi? Sau chiar de „papistaşii din lăuntrul ţării“?

În vreme ce Pepys făcea un bilanţ al situaţiei, regele se întreba ce atitudine să adopte. Amator de femei frumoase şi de cai pur-sînge, Carol al II-lea nu punea deloc la inimă soarta umililor săi supuşi. Dar incendiul

care bîntuia Londra era o problemă prea gravă pentru a-şi putea permite să o trateze cu obişnuita lui superficialitate. De aceea, pe la ora 2.30 după-amiază, el se decise să se îmbarce pe „corabia regală“ şi s-o pornească pe Tamisa, pentru a constata personal proporţiile dezastrului.

Cînd ajunse la Podul Londrei, spectacolul care i se oferi privirii îl umplu de groază: malul drept al fluviului era o mare de flăcări. Din fericire pentru el, îl zări pe Pepys într-o barcă din apropiere. Convocîndu-l imediat la bordul navei sale, regele îi încredinţă în continuare sarcina „de a lua măsurile cuvenite pentru îndiguirea focului“, după care se grăbi să se înapoieze la palatul Whitehall.

Spre seară, Pepys mai făcu o inspecţie, de pe urma căreia ajunse la concluzia că arcul de foc de-a lungul Tamisei atingea acum o lungime de aproape un kilometru. Înapoindu-se la locuinţa sa din uliţa Seething, el se apucă de împachetat, ducîndu-şi lucrurile mai de preţ şi o parte din mobilă în grădină şi punîndu-şi la adăpost documentele oficiale şi banii într-un cufăr de fier pe care-l avea în pivniţă. Apoi, înainte de a se culca, la lumina tremurătoare a unei luminări, Pepys se aşeză la masă şi notă cu grijă în jurnalul său toate evenimentele acelei zbuciumate zile.

Speculanţi şi tîlhari

Dimineaţa de luni începu destul de prost pentru rege, care abia închisese ochii în timpul nopţii. Strigătele londonezilor, izgoniţi de incendiu din sălaşurile lor, răzbăteau acum limpede pînă la Palatul Whitehall. Primul raport prezentat lui Carol al II-lea semnala că unul dintre cele mai importante antrepozite de pe malul Tamisei fusese prefăcut în cenuşă, ca şi Oficiul poştal central, ca și numeroase alte case, printre care şi cîrciuma „Capul de mistreț“, frecventată de Shakespeare cu cîteva decenii mai înainte. Pretutindeni, autorităţile erau depăşite de evenimente: nu se cunoştea, nici măcar aproximativ, numărul locuinţelor distruse de incendiu.

În disperare de cauză, secretarii de stat, adunaţi în Consiliu, propuseră regelui adoptarea unor măsuri de urgenţă. De-a lungul frontului de foc, care avea o formă semilunară, fură instalate opt posturi de veghe, alcătuit fiecare din cîte o sută de civili şi treizeci de ostaşi. Se ordonă de asemenea aducerea imediată la Londra a unităţilor militare din comitatele vecine cu capitala. Carol al II-lea şi ducele de York luară personal conducerea operaţiilor de limitare a dezastrului.

Rezultatele nu se dovediră însă prea strălucite. Întortocheatele uliţe și străzi ale Londrei erau din ce în ce mai aglomerate de torentul de oameni care fugeau de urgie, evacuîndu-se din incinta City-ului. Profitînd de situaţie, birjarii şi căruţaşii pretindeau sume exorbitante pentru a transporta persoanele şi mobilele celor

ameninţaţi de foc. Hoţi şi tîlhari mişunau prin „Cetate“, jefuind nu numai ruinele fumegînde, ci şi pe mulţi dintre supravieţuitori şi nedînduse înapoi să înjunghie pe cei care cutezau să le reziste. Din fericire, cetăţenii începuseră să se organizeze singuri pentru a-şi apăra oraşul. Elevii şcolii Westminster, salariaţii Companiei Indiilor Răsăritene, hamalii din docuri, vînzătoarele de la tarabele din pieţe şi mulţi alţi umili locuitori ai Londrei formară echipe de pompieri voluntari, care dărîmau clădirile cuprinse de flăcări sau formau lanţuri vii, pentru transportul găleţilor cu apă.

Dar vîntul care continua să sufle cu îndîrjire zădărnicea multe dintre eforturile lor. Pe la amiază, focul răzbi în strada Lombard, unde firme înfăţişînd un cal alb, un cosaş sau un unicorn marcau sediile marilor bănci engleze. Pe la jumătatea după-amiezii, eleganta stradă era cuprinsă în întregime de flăcări. Focul mistuia acum mătăsurile şi catifelele scumpe de pe rafturile magazinelor din apropiere. O imensă perdea de fum adusese cu sine o înserare prematură, barînd drumul razelor soarelui. Prin rarele spărturi, astrul avea o culoare de un roşiatic ciudat, aproape sîngeriu. Patrulele militare se străduiau să împiedice jafurile, încercînd în acelaşi timp să potolească o panică ce creştea necontenit. Mare parte din populaţie, din ce în ce mai convinsă că incendiul se datora unui complot, se înarmase cu bîte, săbii şi topoare pentru a veni de hac „vinovaţilor“. Mulţimea devastă mai întîi atelierul unui zugrav de obîrşie franceză, atacînd apoi brutăria unui olandez, care tocmai se pregătea să-şi pună pîinile în cuptoare. Fratele lui Carol al II-lea, ducele de York, care se afla prin împrejurimi, sosi la faţa locului şi porunci ca brutarul să fie aruncat în temniţă. În cartierul Moorfields, o femeie fu cît pe-aci să fie linşată sub motiv că ducea în poală cîlţi cu care ar fi vrut să pună foc şi care pînă la urmă se dovediră a fi nişte scutece de copil.

Pe la ora 9 seara, incendiul ajunse la castelul Baynard, o fortăreaţă cu turle care domina, de peste două veacuri, cursul mijlociu al acelei părţi din Tamisa care străbătea Londra. Martor al acestei scene fu celălalt memorialist despre care am vorbit, John Evelyn. Cerul Londrei i se părea „capacul unui cuptor încins“. Înapoindu-se acasă, sleit şi speriat, Evelyn găsi totuşi forţa necesară să-şi înmoaie pana în călimară şi să treacă însemnările zilei în jurnalul pe care-l ţinea cu tot atîta scrupulozitate ca şi Pepys. Cu inima frîntă de durere, el scrise; „Londra a fost şi nu mai este. O, ce privelişte de groază şi sfîşiere!... Dea Domnul ca privirii mele să nu-i mai fie sortit să vadă una ca asta!“.

Sfîrşitul catedralei (1)

În dimineaţa de marţi, vîntul sufla cu furia unui uragan şi jumătate din City arsese pînă la temelie. Prin aer treceau vîjîind ramuri şi cîrpe aprinse, scînteile dănţuiau nebuneşte mai pretutindeni, iar funinginea acoperea caldarîmul străzilor, apele fluviului şi chipurile oamenilor. Rînduri întregi de case se năruiau acum aproape simultan, cu un zgomot infernal. Străzile erau ticsite de lumea care fugea înnebunită de colo pînă colo şi un transport cu căruţa ajunsese să coste 50 lire sterline, sumă fantastică pentru timpurile acelea. Mulţi dintre cei ce se evacuau cădeau istoviţi în drum, fiind călcaţi în picioare de ceilalţi sau striviţi sub roţile vehiculelor care se mai aventurau prin „Cetate“. (va urma)

m. nICoLAE

Carol al II-lea

TABLETĂ DE SCRIITOR

Poveste din tren Atitudini « Polemici

Trenul circula destul de încet, avea restricție de viteză din cauza temperaturii caniculare care se întețea de la o zi la alta. Nici gînd ca vremea să dea semne de răcorire... Încă de la primele ore ale dimineții soarele ardea ca un cuptor încins. Călătorii își vedea liniștiți de ale lor, fiecare gîndindu-se, probabil, cum să ajungă mai repede la destinație. Unii purtau discuții banale, ca să le treacă timpul mai ușor, cei mai mulți, însă, butonau de zor pe telefoanele mobile sau ascultau muzică la căștile înfipte pînă în adîncul urechilor.

Undeva, la capătul vagonului, o tînără mamă își dezmierda pruncul de doar cîteva luni, dîndu-i să sugă. Eu, de pe locul în care mă aflam, priveam pe fereastră la turnurile Centralei de la Cernavodă, care străluceau în bătaia soarelui. Căutam să înțeleg motivul pentru care au ajuns să arate astfel, amintindu-mi de o știre difuzată la televizor, în care se spunea că, dacă autoritățile nu vor interveni și nu le vor reabilita, în scurt timp vom asista la un dezastru nuclear iremediabil, iar localnicii din zonă vor fi cei mai afectați din cauza posibilelor radiații.

Curînd, sînt readus la realitate de prezența unei doamne, între două vîrste, care se așază pe scaunul de lîngă fixîndu-mă cu niște ochi mari, tulburi.

- Să știți, domnule – îmi spune ca și cum mi-ar fi citit gîndurile – la centrala aceasta a lucrat cumnatul meu, soțul surorii mele, mulți ani, pînă să moară.

Oftă adînc, iar pe obrajii sfredeliți de necazuri îi apărură cîteva lacrimi amare, apoi continuă:

- Așa pățesc mereu numai cînd mă gîndesc la el. Ce tînăr era cînd a plecat dintre noi...

- Cum a lucrat? – întreb gazetărește, fără ca femeia să știe pe cine are în față.

- Să vezi, domnule... cumnatul meu a fost director aici. A învățat foarte mult pînă s-a îmbolnăvit de cancer la pancreas. Cu toți banii pe care îi avea, nu a mai avut

scăpare. A murit cu cîteva luni înainte de a împlini 50 de ani. A fost la toți doctorii din lume! Degeaba însă... avea mașini una și una, vile peste tot, yachturi, voia să își cumpere chiar și un elicopter. Cu ce s-a ales? Îți spun eu: cu nimic! În urma lui a rămas un singur băiat, în realitate o lichea, un leneș neșcolit, iar maică-sa – o necioplită. Cînd cumnatul meu era plecat în delegație, ea aducea acasă toți bărbații pe care îi întîlnea. Nici acum, văduvă fiind, nu-i mai brează, și e femeie bătrînă, cu părul alb. Tot timpul așa a fost.

- Se mai întîmplă, doamnă... Apropo de nepotul dumneavoastră, nu la fiecare om se aplică zicala „Ce naște din pisică șoareci mănîncă – îi zic pe ocolite, ca să înțeleagă că sînt un călător onest, deloc dispus să ascult poveștile tuturor. Așa e lumea construită, apoi, indiscutabil, intervine și destinul, completez eu.

- De acord, sîngele apă nu se face. Și cît de mult și-a dorit cumnatul meu ca fiul lui să învețe carte... Bietul Bebe a murit cu oful ăsta în inimă. Acum s-a ales praful de toată agoniseala lui. Avere multă, cum v-am zis...

- Doamnă, nu este singurul caz de acest gen. Sînt deja cunoscute familii de bogătași care nici nu s-au răcit bine în mormînt că hienele din familie le-au devorat toată agoniseala. Pentru că banul nemuncit aduce ghinion la casa omului, iar dezodămîntul este, de multe ori, tragic. Și plec de la exemplul nepotului dumneavoastră, fiul defunctului cumnat, care nu a călcat pe urmele tatălui său pentru că i s-a oferit totul pe tavă. Acum, la vîrsta

Palatul Regal: eleganță și monarhie (III)

Arhitectura: dublă influență

În ceea ce priveşte arhitectura Palatului, acesta este ultimul exemplar european din acest program arhitectural. Clădirea reprezintă rezultatul unei duble evoluţii: a celei locale (Curtea de Argeş, Tîrgovişte, Bucureşti-Curtea Veche şi Curtea Arsă) şi a celei continentale (mai cu seamă a celei din regatele mai recent declarate precum Grecia, Norvegia etc). Dacă faţadele casei Golescu aparţineau stilistic neo-clasicismului, iar cele ale corpului Gottereau eclectismului (cu accent pe renaşterea franceză), arhitectura ultimului palat reia în formulă adaptată limbajul ordinului corintic clasic. Este vorba de ordinul colosal, desfăşurat pe două niveluri, sprijinit pe parter (cu rol de bază) perforat cu ferestre terminate în arc plin. Motivul coloanei degajate şi a pilastrului corintic, netede sau canelate, este utilizat în variante, după importanţa porţiunii de

faţadă tratate. Corpul central, prins între două rezalituri de acces, marcate prin cupluri de coloane angajate, este tratat cu o colonadă de 6 travei, uşor detaşată de planul peretelui. Formula cuplurilor de coloane angajate revine şi la rezaliturile care încheie cele două aripi (Creţulescu şi Ateneu), detaşîndu-se de restul faţadei ornate cu pilaştrii necanelaţi. Din considerente de simetrie şi reprezentare, aripa Cretzulescu, care nu trădează că adăposteşte apartamentele regale, este la fel cu aripa Ateneu. Nici acestea două nu sînt particularizate, ele fiind identice pe aripile laterale şi pe corpul central.

Arhitectura de interior a aripii Cretzulescu şi a corpului central este variată, decorată din abundenţă, impresionantă ca întindere. Geometria interioară (cilindrică) este lizibilă numai la demisol (pardoseală cu decoraţie semicirculară) şi la ultimul etaj, unde se poate admira cupola casetată. În spiritul simplităţii geometrice, spaţiul şi decoraţiile sînt tratate în manieră neo-romanică: ferestre bifore şi colonade arcuite perforează pereţii albi, cupola etalează motive ornamentale florale şi zoomorfe. La demisol se află piscina regală, care deţine friza decorativă cu delfini. Etajul al doilea, unde se află astăzi Expoziţia de Artă Europeană, a păstrat unele tratamente ale pereţilor (lambriuri, pilaştrii şi arce oarbe) şi plafoanelor (nişe false, grinzi, casete iluminatoare), inclusiv elemente decorative (şemineuri, măşti, grilaje, steme, bandouri). Se remarcă Sala Florentină, cu tavanul din casete de lemn pictat, sprijinit pe arcaturi. La parterul corpului central se află o mare sală de recepţii, de formă pătrată. Plafonul din casete cupolate (pentru lumină indirectă) lasă impresia că se sprijină pe cele 16 coloane

lui, chiar dacă ar mai vrea să facă ceva pentru viața și familia lui, nu-l mai ajută puterile. În toate cazurile, vîrsta își spune cuvîntul.

- Nu are familie!

- Cu atît mai mult, păcatele părinților de multe ori se răsfrîng asupra copiilor, nepoților...

- Nu vă contrazic. S-ar putea ca în cazul cumnatului meu, prin moartea sa, să-mi fi făcut și mie Dumnezeu dreptate la cîte mi-a făcut scorpia de soră-mea. Cînd ne-au murit părinții, ea și-a însușit toată agoniseala lor, iar mie nu mi-a dat nici măcar o scobitoare să am amintire de la ei. În tinerețe, a făcut ce a făcut că m-a dat afară din casa părintească, iar astăzi, la vîrsta pe care o am, locuiesc cu chirie.

- Fiecare om se naște cu un destin, iar acesta ni-l cultivăm fiecare după puterea noastră de a percepe lumea și după interesele personale. Mi se pare dureros că noi, oamenii, ne creăm situații menite a ne face să suferim. De multe ori, certîndu-ne de la fleacuri... Femeia dădu din cap aprobator și a înțeles că totul se plătește în lumea asta prin legea divină. Eu, la rîndu-mi, am înțeles din povestea acelei femei faptul că în centrala de la Cernavodă, cîndva, cumnatul ei a ocupat un post important. Avea o soție și un fiu care nu vedeau în el decît o sursă de venit. Lacrimie de pe obrajii femeii confirmau durerea omului care chiar și-a iubit familia!

Povestea ei, la fel ca multe altele, m-a făcut să meditez profund la cum trebuie să fii și cum trebuie să te comporți față de cei din jurul tău, cărora nu le pasă de sfaturile prin care vrei să le arăți calea cea bună. Iar cumnatul acestei femei nu este singura victimă. Printre noi mișună zeci sau chiar sute astfel de cazuri.

Odată ajunși în Gara de Nord, ne-am despărțit amabil, femeia încă dornică să povestească din pățaniile familiei sale, iar eu să o ascult plecînd de la premisa că așa se cunosc oameni noi și povești de viață, chiar dacă nu s-au mai întînit vreodată.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental“

dispuse perimetral. Tratamentul pereţilor şi decoraţia sînt de inspiraţie engleză, ele avînd rol de suport pentru pînzele aplicate ale unor pictori români interbelici. Scara Voievozilor, care trecea printr-un bar-fumoar (perechea holului în manieră neo-byzantină leagă accesul privat), este o piesă monumentală recuperată din palatul vechi, care permite legătura cu Sala Tronului. Pe linia anvelopei scării se desfăşoară amfiladă de coloane perechi, peste care se dezvoltă o cupolă pictată, ce are la bază o friză cu medalioane în relief, înfăţişînd cei mai importanţi voievozi români. Sala tronului are aproximativ 990mp, la o înălţime de 12 m, fiind acoperită cu o boltă de secţiune semielipsoidală, care se sprijină pe arcaturile cu pilaştrii corintici, dispuse longitudinal (spre est ferestrele monumentale care dau spre Curtea de Onoare). Între nervurile bolţii sînt montate grilaje decorative. Pe latura de sud a sălii se află absida regală, la care s-a păstrat cupola decorată cu stemele provinciilor istorice. La nivelul Sălii Tronului mai existau şi alte săli, care nu s-au păstrat: teatrul regal (după Scara Voievozilor), capela din spatele tronului (în manieră byzantino-romanică) şi Sala pentru argintărie.

Sub aspect stilistic s-a recurs la ordinele clasice, la prelucrări ale acestora:romanic, gotic, renaştere, clasicism. Materialele folosite au fost naturale (marmură, piatră), ipsos, lemn natur (adus din ţările exotice), lemn pictat sau imitat, metale (bronz, oţel). Eclectismul şi-a făcut simţită prezenţa prin componentele ornamentale (stuc aurit, lemn pictat, lustre şi policandre prelucrate) ori artistice (tablouri sau fresce, realizate de pictori francezi, germani, români în manieră academică, impresionistă).

Deşi astăzi palatul este Muzeul Naţional de Artă, el rămîne un simbol al istoriei naţionale, al schimbării şi al artei. Sfîrșit

Din Bucure ş tii de altădată

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Mărturii literare

Oamintire tristă despre Bacovia

George Bacovia (George Andone Vasiliu – n. 17 septembrie 1881, Bacău – d. 22 mai 1957, București), scriitor format la școala simbolismului literar francez, este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira, dar și, cum spune versul bacovian, ,,din Eminescu, Heine și Lenau”. Deși s-a spus inițial că e un poet simbolist, criticii au remarcat ulterior că își depășește epoca, receptarea lor favorabilă mergînd pînă la recunoașterea sa drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți autori din lirica română modernă. Interviul pe care îl prezentăm mai jos, semnat de poetul și publicistul Eugen Jebeleanu, se petrecea în 1946, anul în care avea să fie editat volumul lui George Bacovia, intitulat ,,Stanțe burgheze”, care va fi criticat de autoritățile comuniste și pus la index, dar, la mijlocul anilor ’50, va fi repus în circulație. Întîlnirea cu marele poet ne dezvăluie perioada tristă pe care acesta o traversa și care impresionează profund cititorul, mai cu seamă pe iubitorul poeziei bacoviene. (sursa: dosaresecrete.ro)

,,Îl vizitez, neanunţat, pe Bacovia. Locuieşte la marginea Bucureştilor, Str. Frăsinet, no. 63, o căsuţă decentă, vopsită roz. O iau şi pe Florica. Eu voi sta de vorbă pentru un interviu, ea îl va desena. Iarna aceasta, la 4 septembrie, Bacovia a împlinit 65 de ani. Presa n-a prea relevat evenimentul. Voi publica interviul în Veac nou

Pe la 6 după amiază, cînd ajung împreună cu Florica, o zărim pe doamna Bacovia, împreună cu fiul ei, gospodărind în curte. Îi cer scuze pentru faptul de a nu-mi fi anunțat vizita. Apoi intrăm. După cîteva clipe, apare, strecurîndu-se timid, Bacovia. Cu toate că a împlinit 65 de ani, atitudinea şi gesturile sînt ale unui copil stîngaci, înfricoşat. L-am mai vizitat acum cîteva luni, după ce vorbisem despre poezia sa la radio.

Am impresia că mişcările acestui omuleţ (despre care sînt convins că e un foarte mare poet, o sensibilitate unică) sînt dictate nu de propriile sale legi biologice, ci de forţe exterioare lui. Parcă ar fi condus pe cale telepatică. E în el o dezarticulare, o pierdere a sincronicităţii gesturilor cu gîndurile şi vorbele. Chip întru totul simpatic, purtînd urmele unor înfricoşătoare naufragii morale. Iată, într-adevăr, Poetul – cel pentru care poezia nu a fost un pretext, ci viaţa însăşi.

Bacovia nu a mimat nimic. Hotărît, la el fiecare poezie este un fascicol de viaţă. Mă prefac distrat, ca să nu-l intimidez şi mai mult. El nu adresează nici o întrebare. Fiecare cuvînt, fiecare frază trebuie să le smulg punînd tot atîtea întrebări. Îl privesc în acest timp cu atenţie, mai ales cînd nu mă zăreşte, cînd se apleacă pentru a rămîne mult timp cu privirile pierdute.

Expresia este aceea a unui lucrător ftizic. Barba nerasă, în care parcă perii albi predomină, o fac şi mai tristă. Oase fine, faţă străbătută, din cînd în cînd, ca de un curent electric, de reflexe nervoase, în haina cenuşie, groasă şi aspră, din care sforile gîtului miamintesc, fără să ştiu de ce, de spînzurătoare, Bacovia pare un pensionar al unui azil de bătrîni. Mîinile stau cînd crispate pe braţele jețului, cînd se lasă să cadă, dezolat, pe genunchi. Fără îndoială, Bacovia de-abia poate să-şi stăpînească nervii, ca să nu o ia la fugă. Mă ridic repede și spun:

– Maestre, o să mă ierţi o secundă. Mă duc să aduc nişte vin. Faţa lui Bacovia s-a luminat deodată. Se ridică, mic, un pic adus de spate, agitat:

– Să vă aduc o sticlă.

Dispare şi se înapoiază cu o sticlă. Doamna Bacovia nu mă lasă să plec, îl dojeneşte pe Bacovia că s-a grăbit să accepte şi vrea să-mi dea dînsa bani pentru vin. Mă smulg şi plec, însoţit de fiul lui Bacovia, elev în clasa a IV-a de liceu.

Cumpăr două sticle de vin (negru şi alb) şi mă înapoiez. Bacovia este vizibil înviorat. Bem, între timp Florica i-a făcut mai multe desene pe care doamna Bacovia le primeşte cu exclamaţii de admiraţie.

Poetul a devenit mai volubil, a băut şi din vinul alb, şi din cel negru. Cînd paharul se goleşte, am impresia că Bacovia devine prada unei secrete agitaţii, un chin pe care-l curm, turnîndu-i din nou. Îmi răspunde, de fiecare dată, cu o fugară privire de recunoştinţă. Cînd soţia dispare pentru cîteva minute în altă odaie, caută hoţeşte locul unde se află sticla, parcă ar întreba: «Mai este?».

Îi aduc sticla în apropiere. E mulţumit. Vorbim. Sînt discuţii paralele, eu îl chestionez pe Bacovia, Florica discută cu soţia lui. Nu cred să fi trecut mai bine de jumătate de oră de cînd am început să bem şi constat că Bacovia tremură, cuprins parcă de friguri. Mă prefac că nu observ. Continui să-i pun întrebări, răspunde, dar îşi pierde repede şirul. Pe urmă, începe să devieze. Bolboroseşte. Vorbeşte cu el însuşi. Gesticulează cînd enervat, cînd flegmatic, cînd ironic. Şi glasul i s-a schimbat.

Amestecă vorbe româneşti cu altele, ca dintr-o limbă ciudată, necunoscută, un amestec, ai zice, de flamandă, franceză şi germană.

Cînd duce paharul la gură, mîna lui Bacovia tremură. Poetul fumează ţigară după ţigară, pe care le face singur. Cu toate că s-a ameţit de-a binelea, de fiecare dată îmi învîrteşte şi mie una, pe care o aşază, fără a spune un cuvînt, pe măsuţă. La un moment dat, este cuprins de panică; i se pare că nu mai e vin în sticlă, îl liniştesc, îi spun că mai este. Se pare că n-a auzit, căci se adresează soţiei, cu o voce tremurată:

— Da’ nu mai dai o carafă de vin dumneata?

Ochii îi sînt împăienjeniţi şi parcă întregul trup e pradă acelui «tremur satanic» de care aminteşte unul dintre versurile bacoviene. Agatha Bacovia îl fixează sever, îngrijorată şi mustrătoare, ne povesteşte despre înclinaţia pentru băutură a poetului, care – spune dînsa – bea, de multe ori, de la miezul nopţii pînă dimineaţa.

Odată (povesteşte doamna Bacovia), pe cînd eram plecată, a băut toată noaptea, singur în toată casa şi a cîntat, şi a vorbit, cum îi e obiceiul. Nu era cu el decît cîinele, care îi acompania cîntecele urlînd.

– I-a dat să bea și cîinelui, completează Bacoviajunior.

Privesc de jur împrejur aceste odăițe, încărcate de o tristețe prăfuită, exhalînd acel miros atît de caracteristic al încăperilor de oameni săraci. Obiecte care mă

întristează profund: o scoică roză sus pe un dulap, un «presse papier» de cristal prin care se strevăd floricele multicolore, un portret al lui Bacovia lucrat banal de un pictor necunoscut… Pe un birou, în neorînduială, cîteva cărţi (printre ele, volumul din operele lui Ştefan Petică, tipărit de Fundaţia pentru literatură şi artă). Ciudată impresia de angulos pe care ţi-o dă acest grup, îndeosebi doamna Bacovia şi tînărul fiu al lui Bacovia, Gabriel, pe ale căror feţe se reflectează cînd uimirea, cînd exasperarea, cînd o dureroasă expresie de surpriză şi incertitudine. Bacovia-junior spune: – Nu-mi place că tata scrie numai despre cimitire… Cînd doamna Bacovia încearcă să-l pună la punct, se aprinde şi e greu potolit. Mă gîndesc la grijile şi greutăţile teribile pe care trebuie să le suporte, singură, această biată femeie, nervoasă la rîndu-i şi, desigur, bolnavă. Bacovia are 130.000 lei pe lună de la Ministerul Minelor şi Petrolului, unde are un fel de post de bibliotecar, mai mult o pomană şi, foarte sigur, o batjocură. Dînsa e profesoară, încă vreo 300.000 lei pe lună. Din 430.000 lei trebuie să trăiască trei inşi, printre care un mare poet, bolnav, spre sfîrşitul zilelor. Asta ar veni cam 14.000 de lei pe zi! Adică preţul unui kilogram de carne.

Sînt sigur că nu sînt sătui niciodată. Doamna Bacovia îmi arată un nou manuscris al lui Bacovia: «Ştanţe burgheze». Spune că-l va edita «Casa Şcoalelor», îmi arată şi o corectură. Sînt scandalizat: formatul e acela al «Visului Maicii Domnului», litera e o ruşine. O întreb pe doamna Bacovia cum a putut să accepte asemenea condiţii. Îmi mărturiseşte că-i este frică să protesteze, nu de altceva, dar – dacă ar face-o – s-ar putea să nu i se mai editeze cartea lui Bacovia deloc.

– Aş vrea, îmi spune doamna, să apară cît mai curînd, chiar în cuprinsul acestei luni. Ne trebuiesc bani. Vine iarna.

Îmi mai spune că tirajul cărţii va fi de… o mie de exemplare. O rog să vină a doua zi împreună cu mine la Imprimeria Naţională. Vreau să obţin pentru volumul lui Bacovia alte condiţii grafice. Acceptă, nu fără oarecare ezitări, dacă o să iasă rău, dacă o să se supere Mircea Florian (directorul «Casei Şcoalelor»). În timp ce discut cu doamna, Bacovia e într-un nesfîrşit solilocviu. Gesticulează, bolboroseşte, amestecate, cuvinte româneşti (şi ele alambicate) cu vorbe stranii de pe altă planetă, pare din cînd în cînd că, înainte de a le elibera, ascultă murmurul subteran al acestor fraze incoerente, dintre care, însă, uneori, ca într-o halucinantă străfulgerare, ţîşneşte cîte un cuvînt, cîte o propoziţie de o uimitoare inspiraţie.

Cu colţurile buzelor căzute, cu o mimică de deznădejde fără apel, Bacovia îşi şopteşte la un moment dat, numai pentru el: «Corpul este un obiect». Am impresia că poetul nu-şi mai dă acum seama că mai sînt şi alte fiinţe în jur. Dar cînd fiul său îi aduce un pisoi şi – aşternîndu-i-l în poală – îl întreabă: «Ştii cine-i ăsta, tată?», Bacovia zîmbeşte, diafanizat deodată, şi răspunde mîngîind delicat, aproape fără să-i atingă blana, animalul: «Ăsta e Gioachimes…»

Apare şi o pisică. «Asta e Roza», spune Bacovia. «S-o bat?», întreabă Gabriel… Nu! Să n-o lezezi, să n-o lezezi…», după care rămîne iarăși cu ochii în gol. – În fiecare seară, ne spune doamna Bacovia, Bacovia pune căciulițe de hîrtie trandafirilor din grădină. Îl aud pe Bacovia șoptind: «O regină a fost prin ţările carpante» (probabil se gîndeşte la Carmen Sylva). Tăcere. Pe urmă, gesticulînd: «Am expectative că ninge cam furtunantic» (furtună antică, adică furtunantic).

Apoi, ca şi cum ar fi găsit ceva căutat de foarte multă vreme: – Dar ce se mai aude cu Alexander Stamatiante? Pe zei! Maria Alexander Stamatiante mi-a fost mie ca un prieten! Ce mai e cu el? Tot la şcoala de industrie şi comerciale?

(continuare în pag. 6)

George Bacovia și Agatha Grigorescu

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale Mama Nuţa și unchiul Ion

– chiaburii –

Mama Nuța și unchiul Ion, doi oameni cu frică de Dumnezeu, toată viața au muncit din greu, deşi nu aveau moştenitori. Au adunat o avere frumoasă (casă, terenuri de păşune și pădure, oi, cai, porci, păsări) și, în afară de muncă şi mersul la biserică, n-au cunoscut altceva. La un moment dat, în sat a poposit un om orb, care nu avea pe nimeni, iar unchii mei l-au „adoptat”, îngrijindu-l cu devotament. Au înfiat-o și pe sora mea cînd familia noastră a fost destrămată din cauza „pălăriilor cu pene de cocoş” care au ocupat Ardealul de Nord și ne-au deposedat de tot ce-am avut, tata fugind peste graniță, fiind condamnat la închisoare de către unguri pentru că nu a declarat un sac de zahăr din prăvălia noastră. La un control făcut de jandarmii cu pălării cu pene de cocoș și pentru a scăpa de închisoare a trecut graniţa clandestin în România, eu, mama și sora mea rămînînd în Ungaria (Ardealul fiind cedat ungurilor, care au devenit stăpîni; primar ungur, învățător idem).

Mama Nuța era sora bunicii decedată într-un accident de tren, în timp ce mergea la Bucureşti pentru a-i cumpăra mamei unele lucruri mai deosebite pentru zestre. Din călătorie nu s-a mai întors acasă, iar mama și fratele ei, orfani, au fost luați în grijă de mama Nuța. După perioada de doliu mama mea s-a recăsătorit. Moartea bunicii, pe nepusă masă, a afectat-o pentru toată viața. De exemplu, cînd eu plecam undeva trăia spaima să nu mi se întîmple ceva rău. Deseori, o lăsam cu lacrimi în ochi, speriată fiind că nu mă voi mai întoarce.

După război, deposedate de prăvălie, cîrciumă și lăptărie, ne-am întors pe meleagurile natale, adică la Tilişca, unde, în aceeaşi curte, aveam două case identice. Venită de la şes, Tilişca fiind comună de munte, nu mi-a plăcut deloc. Chiar am plîns. Pe tata l-am găsit divorţat de mama și recăsătorit, crezînd că nu vom reveni la Tilişca.

A fost o perioadă grea, liceul l-am urmat în comuna Săliște, parcurgînd zilnic, dus-întors, cîte 2 km pe jos, pe ploaie, zăpadă sau arșită. Tata uitase de mine și de

Osora mea, iar mama muncea din greu pentru a ne asigura bucata de pîine necesară supraviețuirii. Fiica din prima căsătorie a noii soții a tatălui meu îi spunea „tăticule”, ceea ce m-a determinat, cînd îl întîlneam, să-l ocolesc. Fiica vitregă luase locul meu și al surorii mele, Prea tîrziu, tata avînd probabil remușcări că a uitat de mine și de sora mea; în timp ce noi eram sub ocupație maghiară, a încercat să se revanșeze dîndumi o sumă mare de bani. Nu l-am refuzat, dar nici nu m-am bucurat, era mult prea tîrziu, eu aveam familia mea, locul meu de muncă și nu duceam lipsă de nimic. Pentru copii, familia dezmembrată este o traumă, care îți lasă un gol în suflet pentru toată viața.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să trec peste greutăţi, am avut un loc de muncă toată perioada de activitate și un soţ de excepţie. Probabil Dumnezeu m-a recompensat pentru traumele suferite, atunci cînd aveam mai mare nevoie de sprijin.

Treptele vieţii le-am urcat, le-am coborît, dar nu m-am poticnit. Din păcate, acum am parte de singurătate. Soţul meu a plecat pe tărîmul celălalt, dar am avut o căsnicie excepțională care a compensat copilăria fără copilărie.

LILIAnA TETELEA

amintire tristă despre Bacovia

(urmare din pag. 5)

Doamna Bacovia ne povesteşte despre zilele cînd a trebuit să-l interneze pe poet în spitalul de boli nervoase din Bucureşti.

– L-am internat în 1930, la Obregia. Suferea de o psihonevroză gravă. Căzuse într-o stare de abulie, din care era aproape cu neputinţă să fie smuls. Trecea de la epoci de depresiune şi abulie totală, cînd nu voia să scoată un cuvînt, la epoci de orgoliu nemăsurat, în decursul cărora se dispreţuia pentru faptul că a putut să accepte să fie copist la minister.

Vinul e pe sfîrşite. Cu glasul vibrînd de o spaimă tainică şi parcă şi de indignare că paharul e gol, Bacovia se adresează din nou soţiei:

– Ei, Constantin Constantinovici, mai dăm şi noi o jumătate de vin?

Stă crispat, aşteptînd să primească un răspuns, dar cum răspunsul se lasă aşteptat, recade în el însuşi şi reia bolboroselile, fosforescentele – uneori stranii, alteori comice – bolboroseli. Pe urmă, devine iarăşi agitat şi din nou spune soţiei, ca pentru a-i capta bunăvoinţa:

– Ascultă, eu sînt dator la Nicolae-Eugen. (Nicolae-Eugen sînt, vezi bine, eu, metamorfozat astfel de Bacovia).

După aceea, înfricoşat parcă, întreabă:

– Cît e ora?

Doamna Bacovia îmi spune că poetul nu poate să sufere ceasurile.

– A avut un ceas de aur cu capac dublu. Într-o zi, a rupt capacele şi le-a aruncat cu restul ceasului în foc. Accese de furie are şi cînd vede imaginea aceea din colţ a lui Christos. A vrut s-o distrugă de mai multe ori. Ultima oară a spart rama cu lovituri de baston.

Bacovia nu aude ce vorbim. Tresare din cînd în cînd şi murmură: «Cum poţi să faci din apă vin?» sau: «Morişca nu se mai învîrteşte…» sau «Ochiul meu e tardiv…».

Doamna Bacovia ne spune că, altădată, poetului îi făcea plăcere să cînte la vioară.

A scris (ne informează doamna Bacovia) şi compoziţii pentru poezii din Eminescu şi Petică. Poetul a auzit frînturi din conversaţie, căci ţine să ne spună: «Am compus un cîntec ca din Beethoven…».

Destin sau providenþă?

motto: „Luați seama ca nu cumva să refuzați să ascultați pe Cel… care vorbește din ceruri” – Evrei 12.25

Călătoria de afaceri fusese minuțios planificată, totul trebuia să decurgă foarte bine. Însă, pe drumul către aeroport, mașina a avut o pană. Toți cei trei din mașină au pierdut zborul și astfel au ratat întîlnirea importantă cu un client. Primul a rămas liniștit, al doilea și-a stăpînit cu greu indignarea, în timp ce al treilea a fiert de mînie. Seara, cei trei au aflat uimiți știrea tragică: acel avion se prăbușise. Și nu era nici un supraviețuitor!

Primul este un om credincios, are o familie și este tată. Cu toate că în acea dimineață nu a înțeles de ce a permis Dumnezeu acea pană, a acceptat liniștit situația. Acum știe că Dumnezeu a vrut să-l păzească pe el și pe familia lui de o nenorocire. Adînc mișcat, Îi mulțumește Tatălui său ceresc. Cel de-al doilea nu este credincios. Această întîmplare l-a pus însă pe gînduri. Unde ar fi fost acum, dacă ar fi prins avionul? Înțelege că există un Creator care îl iubește și care astăzi l-a ocrotit într-un mod special. Apelul de trezire al lui Dumnezeu l-a atins adînc și el se pune pe genunchi în fața acestui Dumnezeu atotputernic. Cel de-al treilea este ateu. De dimineață era mînios. Acum se felicită pentru norocul lui și le povestește cunoscuților săi cum a scăpat de moarte. Apelul de trezire al lui Dumnezeu a ajuns la urechile lui, dar nu l-a mișcat cu nimic.

Recunoaștem noi oare intenția lui Dumnezeu în evenimentele care au loc în viața noastră?

De cînd a început să se ameţească, îl aud pe Bacovia întrebîndu-se, din timp în timp:

– «Dar cine-i acela Denröde? Undenröde?».

Mi se pare că aflu izvorul acestui nume misterios în Uvedenrode a lui Ion Barbu. Se pare că, în asemenea momente, Bacovia îşi reaminteşte de aprecierile pe care le-a debitat Ion Barbu despre poezia bacoviană.

«Bacovia era grav bolnav (îmi spune doamna), cînd Barbu l-a calificat drept <Cucuvaia poeziei româneşti>. Nu cu mulţi ani după aceea, cînd m-am dus la Fundaţiile regale ca să cer o slujbă pentru Bacovia, i s-a oferit un post de comis-voiajor. <De, doamnă, ce vreţi (mi s-a spus), poezie, sărăcie!>».

Bacovia, care a aruncat iarăşi un ochi spre sticlele goale şi spre ceştile de cafea secate, tresare din nou şi din nou se adresează, cu un accent jumătate revoltat, jumătate rugător, soţiei:

– Ei, dar nu ne mai faci înc-o cafea…

Și cîntă apoi, înăbuşit, cîteva acorduri din melodia compusă la «Fecioarele albe» ale lui Petică. Chipul i s-a ridat macabru, toată faţa exprimă suferinţă.

Cînd ne ridicăm să plecăm, e trecut de ora 9.

Sîntem conduşi de Bacovia şi de soţia sa pînă la portiţă. În antreu, Bacovia îmi ia mîna şi-mi spune: – Vasile Eugen, eu te iubesc pe dumneata.

Pe trepte, afară, îi ţin mîinile osoase, lungi, frumoase, în mîinile mele; simt cum pulsul îi svîcneşte în palmă.

Doamna Bacovia îi oferă doi trandafiri Floricăi”.

EUGEN JEBELEANU

(Textul a fost scris în septembrie 1946 și a fost publicat în 1990, în revista ,,România literară”)

File de istorie

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul (I)

Cînd în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul Otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie. În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul. Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor. Palmaresul victoriilor lui Baiazid era atît de impunător, încît cucerirea acelei „punţi de aur între Orient şi Occident“, care fusese, atîta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decît o chestiune de timp. Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildîrîm (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene. Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimîntase Europa, pămînturile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului. Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpînirea sa. În Asia Mică fură supuse autorităţii suveranului de Bursa principatele de Germiyam, Aydîn, Saruhan, Karaman, Menteşe şi Isfendiyar. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de „Sultanî iklimi Rum“ (stăpîn al ţinuturilor Romei), în virtutea faptului că stăpînea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“. Bursa devenise unul dintre centrele comerţului internaţional, jucînd un rol important în raporturile Orientului cu Occidentul. Influența turcă pătrunsese adînc în viaţa Anatoliei apusene şi a Traciei. Dar pentru a se fonda un adevărat Imperiu otoman, trebuia să cadă Constantinopolul, cu strîmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee. În acest sens, Baiazid construi pe malul asiatic al Bosforului cetatea Anatoliei (Anadolu Ilisarî), de unde se putea supraveghea strîmtoarea Bosfor şi marea metropolă.

tinerei femei), fapte ce contraveneau flagrant preceptelor Coranului. Apoi, principii de Germiyam, Karaman şi ceilalţi nu mai puteau răbda povara supunerii. Or, apariţia lui Timur, care le promitea independenţa principatelor, era un minunat prilej de a relua lupta cu stăpînul de la Bursa.

Dezastrul

24 Zilhige 805 (28 iulie 1402), Cîmpia Ciubuk de lîngă Ankara. În zori începu – după cum menţionează istoricul Ioseph von Hammer –„cea mai mare dintre toate bătăliile Islamului“, „una dintre cele mai importante din istorie“. Se întîlneau Timur, stăpînul Asiei, şi Baiazid, spaima Europei. Primul dispunea de aproximativ 700.000 oameni, al doilea – de numai 300.000. În afară de această inferioritate numerică, Baiazid avu, încă de la început, şi alte dezavantaje. Mai întîi, nu era deloc sigur pe principii anatolieni, care luptau sub steagurile sale. Apoi, armata sa, care tocmai ridicase asediul Constantinopolului şi venise în marş forţat pînă la Ankara, era obosită. În sfîrşit, Timur ocupase rîuleţul Ciubuk, care pe-o zi călduroasă ca aceea ar fi fost mai mult decît necesar armatei însetate.

stea de-o parte şi să conducă“, nu să se aventureze în vîltoarea bătăliei. În clipa cînd intră în cortul lui Timur, ca prizonier al acestuia, Baiazid părăsea şi scena istoriei. Misiunea sa se încheiase.

În vreme ce trupele lui Timur urmăreau resturile armatei otomane în retragere, Baiazid însoţea din oraş în oraş pe învingătorul său. Un corp de armată mongol cuceri Bursa, captură ceea ce mai rămăsese din tezaurul Curţii otomane (cea mai mare parte fusese salvată de Suleyman, fiul cei mai mare al lui Baiazid), prinse pe Olivera, soţia favorită a lui Yildîrîm, şi o trimise lui Timur. Curînd fu cucerit Izmirul (Smirna) și restabilite principatele de Saruhan, Karaman, Germiyam şi altele, iar fiii lui Baiazid (Suleyman, Isa, Musa, Mustafa şi Mehmed), încîtaţi de Timur, dar mai ales de propria lor sete de putere, începură o dispută acerbă pentru tronul de la Edirne (Adrianopol), noua capitală din 1402. Ea avea să se termine abia în 1413, prin victoria lui Mehmed I Celebi (1413-1421). În Balcani se reluară luptele împotriva otomanilor, iar împăratul Bizanţului prestă omagiu şi plăti tribut hanului turcoman, în timp ce suveranii occidentali intrară în relaţii cordiale cu învingătorul adversarului lor de odinioară. Astfel, întreaga operă a lui Baiazid se destrămă.

Cuşcă de fier sau litieră? (1)

Armatele otomane se aflau la al treilea asediu (1402) al Bizanţului, cînd căzu ca un trăsnet vestea apariţiei lui Timur Lenk în Anatolia. El se îndrepta fulgerător spre ţinuturile lui Baiazid, cu o armată uriaşă, disciplinată şi călită-n lupte. Prin întinsa sa reţea de spionaj, împînzită în întreaga Asie Mică, Timur aflase că sultanul otoman începuse să fie urît de populaţia anatoliană pentru costisitoarele sale campanii, pentru viaţa de lux şi petreceri ce-o ducea în palatul de la Bursa, cu frumoasa principesă sîrbă Olivera, devenită soţia sa, şi pentru că nu rezistase ispitei alcoolului (zice-se, sub influenţa

Rezultatul a fost dezastruos pentru armata otomană. Baiazid se văzu repede părăsit de trupele tătare (participante ca aliate la luptă), de detaşamentele principilor anatolieni, de propriii săi fii. Deşi excelentele trupe sîrbeşti, aflate ca vasale în oastea sa, s-au oferit să-i acopere retragerea, sultanul refuză să fugă şi se retrase cu garda sa de ieniceri pe o colină, unde se bătu ca un leu toată ziua. Spre seară, văzînd că totul e pierdut, acceptă, în sfîrşit, să abandoneze lupta. Prea tîrziu. În timp ce gonea, căutînd să străpungă încercuirea lui Timur, calul i se împiedică de-o piatră şi căzu (alte izvoare menţionează că ar fi vrut să-şi adape calul). Pînă să încalece din nou, fu înconjurat, împreună cu mica sa escortă. Se relatează că Baiazid avea atunci în mînă un fel de baltag cu care ar fi putut să se apere, dar văzînd că totul era definitiv pierdut, aruncă arma şi zise: „Ei, iată-mă, ce mai aşteptaţi? Faceţi ceaveţi de gînd să faceţi!“. Şi se pregăti să moară. Dar oamenii lui Lenk, după ce-l imobilizară, îl invitară: „Poftiţi, sînteţi oaspetele lui Timur Han!“. Prizonierul fu îndată condus la învingătorul său, care-l întîmpină în faţa cortului, îl primi cu cinste, se indignă că ai săi îi legaseră mîinile şi îl dojeni că luase parte personal la luptă, „deoarece suveranii trebuie să

S-a scris destul de mult despre cele şapte luni şi două săptămîni de captivitate a fostului sultan; dar această perioadă nu este nici pînă astăzi elucidată şi există, credem, puţine şanse de a fi luminată vreodată. Explicaţia constă în faptul că izvoarele sînt confuze, tendenţioase şi contradictorii.

S-au format două curente de opinii: unii istorici susţin că Baiazid a fost transportat într-o cuşcă de fier, fiind deci, rău tratat de Timur; alţii pledează pentru o reinterpretare a izvoarelor şi legendelor în legătură cu această chestiune, acreditînd teza că, în realitate, sultanul captiv a fost purtat într-o litieră; prin urmare, a fost tratat cu cinste.

În afară de aceste păreri au mai fost lansate şi altele. S-a afirmat, de exemplu, că Timur Lenk s-ar fi urcat pe cal punînd piciorul pe spinarea lui Baiazid sau că fostul sultan ar fi fost hrănit, laolaltă cu cîinii hanului, din resturile de la masa acestuia. S-a mai spus că Timur căuta să-l umilească pe Yildîrîm, obligînd-o pe Olivera să danseze ca o sclavă în faţa curţii hanului şi a captivului însuşi. Dar asemenea păreri sînt lipsite de orice bază documentară şi de orice logică. Să vedem ce spun izvoarele. Prizonieratul lui Baiazid în cuşca de fier este menţionat de unii cronicari ca Ibn Arabşah, Phrantzes, Boucicault, Orudj ben Adil. Analizînd însă critic aceste referiri, observăm că Ibn Arabşah e un duşman notoriu al lui Timur. El a căutat să-l compromită, punîndu-i în seamă o asemenea răzbunare. Ca şi alţi istorici bizantini, Phrantzes, care a fost la turci, e pătruns de psihoza antiotomană. Mareşalul Boucicault, care fusese prizonierul lui Baiazid, trebuia să-şi ia cumva revanşa povestind despre umilinţa la care fusese supus „Fulgerul“. În ceea ce îl priveşte pe Orudj Ben Adil, el, ca şi alţi cronicari otomani care au reţinut episodul, scrie, la aproape o jumătate de secol de cele întîmplate, iar izvoarele pe care le foloseşte pentru amintita perioadă nu ne sînt nici astăzi cunoscute, în schimb, alte izvoare contemporane nu consemnează existenţa faimoasei cuşti. Germanul Schiltberger, de pildă, făcut prizonier de către Baiazid, la Nicopole, în 1396, şi de către Timur, la Ankara, în 1402, nu aminteşte nimic despre acest lucru. Nu pomeneşte de cuşcă nici spaniolul Clavijo, oaspete la curtea lui Timur, deşi o astfel de captivitate a celebrului Baiazid ar fi fost un amănunt senzaţional pentru concetăţenii cărora le destina scrierile sale.

(va urma)

MIHAI MAXIM

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Un divorț domnesc (I)

În anii 1843-1845, boierimea, clerul, cercurile diplomatice şi mai ales protipendada Bucureştilor au urmărit cu mare interes două divorţuri simultane: Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se despărţea de soţia sa Zoe (născută Mavrocordat), iar Maria Ghica (născută Văcărescu) divorţa de Spătarul Costache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica, fostul domn pe care îl înlocuise Bibescu. Ambele divorţuri erau coordonate: ele trebuiau să înlesnească lui Bibescu căsătoria cu frumoasa spătăreasă, de care era îndrăgostit.

Cu toată puterea de care domnul, chiar la acea epocă, mai dispunea, cu tot sprijinul ferm al Puterii protectoare, dorinţa lui întîmpina obstacole serioase: Bibescu avea şapte copii, Maria Ghica avea şi ea patru. Apoi, doamna ţării, Zoe, care era de multă vreme alienată mintal, apărea în ochii lumii cu aura de simpatie care înconjoară suferinţa. În sfîrşit, domnul, anticipînd asupra divorţului și căsătoriei viitoare, se consola printr-o legătură notorie cu Maria Ghica pe care îşi îngăduise să o aducă în palat îndată după internarea soţiei. Ambele divorţuri au întîlnit rezistenţa mitropolitului Neofit, care, în numele doctrinei creştine, a luat atitudine de cenzor al comportării domnului. Toate aceste frămîntări au sporit tensiunea politică deja existentă, amînînd cu peste doi ani ambele divorţuri, ca şi căsătoria proiectată.

umbla prin palat, purtînd un coş cu flori, trecînd uşor de la cîntec la plîns, de la plîns la rîs.

fete înainte de a se recăsători el; pe Elisabeta în 1844, pe Ecaterina în 1845. Principala problemă de rezolvat rămînea însă divorţul. Deşi el avea răbdare, evenimentele păreau să-l grăbească. În 1844, Marițica rămăsese însărcinată. Copilul care urma să se nască era adulterin. Demersurile făcute de domn prin logofătul Dreptăţii pe lîngă mitropolitul Neofit au rămas infructuoase. Altădată, mitropolitul era plecat faţă de domn, care exercita o putere absolută. De la Regulamentul Organic, însă, puterea domnului era îngrădită de Adunarea Obştească, al cărei preşedinte de drept era stolnic, aflat în scaun dinaintea domnului (1840), avea un ascendent politic prin rolul jucat în răsturnarea domnului anterior (Alex. Ghica) şi prin legăturile directe ce întreţinea cu puterea protectoare, peste capul domnului. Ca episcop al Rîmnicului, el acceptase să fie vicar al Mitropoliei în 1829, cînd mitropolitul Grigore fusese surghiunit. În sfîrşit, Neofit, de origine grecească şi cultivat, avea o rară fineţe de gîndire pe care o folosea în acţiune cu curaj şi oportunism de om politic.

Căsătoria şi cariera lui Bibescu

Fiu al marelui vornic Dumitru Bibescu şi coborîtor prin mama lui, Catinca Văcărescu, din Constantin Brâncoveanu (decapitat după cum se ştie la Constantinopol la 1714), Gheorghe Bibescu, inteligent şi talentat, făcuse timp de şapte ani studii la Paris, unde obţinuse doctoratul în drept. La vîrsta de 24 de ani (1826), s-a căsătorit cu cea mai bogată fată din ţară în acel moment: Zoe Mavrocordat, adoptată de banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaş al marelui domn. Zoe era inteligentă, sensibilă, cînta la harpă şi vorbea cîteva limbi. Sub asemenea auspicii, Gheorghe Bibescu, apreciat şi sprijinit de generalul rus Kiseleff ca un tînăr valoros, a făcut o carieră politică strălucită, care, după 16 ani de la căsătorie, l-a dus la domnie (20 decembrie 1842). Dar, după numai cîțiva ani de viaţă conjugală, Zoe s-a îmbolnăvit – se pare dintr-o lehuzie – de o alienaţie mintală diagnosticată „ciclică“. Nu făcea nici un rău. În crize, avea o comportare bizară: se îmbrăca în alb, îşi despletea părul şi, cu mintea rătăcită,

Cît timp Bibescu lupta pentru ranguri şi dregătorii, relaţiile sale cu soția, umbrite, desigur, de tristeţea unei nebunii inofensive, au dăinuit aproape normal. Chiar după îmbolnăvire, din aceste relaţii au continuat să se nască copii. Soţia era îngrijită de medici şi călugărițe. Îndată după înscăunare însă, Bibescu s-a decis să o interneze într-un sanatoriu din Viena, iar apoi s-o transfere la Paris. Curînd, domnul, îndrăgostindu-se de Maria Ghica (Marițica) cu care era, de altfel, rudă (văr de al treilea), s-a hotărît să se despartă de Zoe pentru a se căsători din nou. Bibescu şi-a dat seama că nu era treabă uşoară. Domnul urmărea să obţină întîi divorţul Mariei Ghica, destul de anevoios din lipsa unor motive temeinice. Concomitent urmărea să-şi pregătească propriul divorţ. El spera că, sprijinit de consulul rus Daşkoff, va obţine consimţămîntul mitropolitului. S-a înşelat. Mitropolitul Neofit, care fusese de la început împotriva alegerii lui Bibescu, a refuzat. Alegerea lui Bibescu făcuse o bună impresie, el fiind primul domn ales, după epoca domniilor fanariote. În Adunarea Obştească se formase totuşi o opoziţie, compusă în primul rînd din contracandidaţii lui învinşi. Opoziţia a găsit curînd prilejul, oferit chiar de domn, să-i discute viaţa particulară. În primăvara anului 1843, Bibescu a prezentat, între alte proiecte, unul pentru modificarea regimului dotal. Proiectul urmărea, în general, o modernizare a legiuirii Caragea, în vigoare în acea vreme. Dar, cuprinzînd şi prevederi care priveau raporturile băneşti între soţii divorţaţi, opoziţia a tras concluzia că domnul îşi aranja interesele personale în vederea divorţului său. Proiectul prevedea că, după divorţ, femeia e datoare deopotrivă cu bărbatul să contribuie la creşterea copiilor. Dar nu era adevărat, cum au pretins detractorii lui Bibescu, că prevedea ca bărbatul să poată înstrăina zestrea, nici că Bibescu ar fi urmărit să-şi însuşească averea soţiei bolnave spre a o da ibovnicei sale. Proiectul desfiinţa prevederea legală învechită că femeia adulteră pierde 1/2 din zestre în favoarea soţului înşelat. Ca să lovească în Bibescu, Adunarea a propus prin amendament ca „bărbatul ce hrăneşte ţiitoare“ (aluzie la domn) să fie osîndit la plata a 1/2 din zestre femeii înşelate (aluzie la Zoe) şi atît femeia adulteră (vizată Marițica) cît şi bărbatul vinovat (vizat domnul) să fie trimişi în surghiun. Bibescu fiind vulnerabil, calomnia a prins. Domnul a fost obligat să-și retragă proiectul. Incidentul a marcat începutul tensiunii între domn şi Adunare, care avea să crească în anul următor (1844), cînd Vodă, cu aprobarea Puterii protectoare şi cu încuviinţarea prin firman turcesc, avea să suspende Adunarea şi să guverneze cu puteri dictatoriale timp de doi ani.

Ca să-şi pregătească divorţul şi să spulbere calomnia, Bibescu, în 1844, a pus sub interdicţie pe „Măria sa Doamna Zoe“ („a noastră iubită soţie“) şi a înfiinţat tutelă asupra averii ei. Epitropii, cărora domnul avea să le predea întreaga avere dotală, erau însărcinaţi să întocmească foile dotale ale celor două fete ajunse la vîrsta măritişului. Ca să apară în optica socială ca un tată iubitor, Bibescu a avut grijă să-şi mărite cele două

Hotărîrea mitropolitului

După pravilă şi după obiceiul pămîntului, căsătoria nu era numai un contract ca în dreptul roman, ci o taină religioasă. Legiuirea Caragea contrazicea, e drept, această concepţie, definind nunta „tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii“ (cap. 16.1). Dar regula de drept bizantin, intrată în practica dreptului nostru vechi şi respectată de domnie, rămăsese în vigoare. Căsătoria era socotită tot taină, iar despărţenia „treabă bisericească“. Competenţa de judecată aparţinea mitropolitului.

Sfătuită de domn, încă din iulie 1843, Marițica Ghica încheiase un zapis cu soţul ei (pe care Bibescu îl păstrase în dregătoria de Mare Spătar) şi cu trei martori. Ei au constatat că între soţi exista o răceală care făcea imposibil traiul în comun. Dar trebuia ca despărţenia să fie hotărîtă de instanţa bisericească. Maria Ghica, sfătuită tot de domn, la 13 februarie 1845, a introdus cerere scrisă la Mitropolie. Cererea a fost cercetată cu chemarea soţului şi respinsă. Motivul respingerii, răceala între soţi, nu constituia un temei canonic de despărţenie. Lucrul era adevărat. Dar este astăzi dovedit că mitropolitul ar fi respins divorţul Mariţicăi chiar dacă aceasta ar fi avut motive întemeiate. A mărturisit-o însuși mitropolitul într-o corespondenţă. Motivul acestei opoziţii „înveninate“ era că mitropolitul nu uita că el era preşedintele Adunării trimisă la plimbare de domn. Billecocq, consulul Franţei, care nu-l simpatiza pe Bibescu, găsea totuşi că încăpăţînarea mitropolitului de a împiedica pe domn să legitimeze o stare de fapt nu avea „nimic evanghelic“. Respingerea divorţului de către mitropolit era însă o etapă necesară, pentru exercitarea recursului.

Recursul la Patriarhie

Maria Ghica, sprijinită de Bibescu, a apelat la patriarhul Constantinopolului, care, în ierarhia bisericească, era superiorul mitropolitului. Conflictul dintre domn şi mitropolit se ascuțea. Procesul de divorț, dintr-o treabă „muierească“, devenea o problemă politică. Rusia, putere protectoare, sprijinea pe Bibescu. Franţa căuta să contracareze influenţa rusă în principate.

Încercările lui Bibescu pe lîngă patriarh n-au dat rezultate. Intervenţia ambasadorului rus la Constantinopol n-a reuşit nici ea să determine pe patriarh să admită divorţul Mariei Ghica. Atunci, nemaiputînd da înapoi, Bibescu a recurs la mijlocul extrem. Prin bani (desigur mulţi) a reuşit să obţină de la Divanul otoman înlocuirea patriarhului cu un altul, mai „mlădios“. Acesta a admis divorţul, cerînd numai mărturia a trei boieri care au jurat că, în menajul Ghica, singur soţul a fost vinovat. Acelaşi patriarh a pronunţat şi divorţul domnului de soţia sa, Zoe. (va urma)

PETRE STRIHAN, cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga“

Maria Ghica

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (196)

Zeii (9)

În mod ciudat unii autori afirmă că Nüwa a fost soția Marelui Yu, alții că Marele Yu îi era strănepot. Cercetătorii au găsit asemănări ale zeiței Nüwa cu divinități indo-europene. Influența ar fi venit prin intermediul populației tokariene aflată la granița de apus a Chinei. Nüwa a fost comparată cu zeitatea Athena a grecilor antici. Amîndouă au inventat instrumente muzicale de suflat. Ambele erau zeițe ale fecundității și erau deosebit de înțelepte. Există și mituri care o prezintă pe Nüwa altfel decît a păstrat-o tradiția. Un mit o consideră fiica împăratului Yandi, care s-a înecat și s-a transformat într-o pasăre-spirit numită Jing Wei. Pasărea s-a străduit în zadar să stăvilească Marea de Răsărit cărînd lemne și pietre. În mod asemănător, zeița Nüwa, ca fiică lui Shen Nong, s-a înecat în Marea de Apus și s-a metamorfozat într-o pasăre asemănătoare corbului, numită tot Jing Wei. Istoricul Sima Qian nu o menționează pe zeița Nüwa în opera sa „Shi Ji“, ci în locul ei vorbește despre un bărbat numit Feng Lixi, care ar fi fost șeful unui trib sau un împărat din trecut; Nüwa nu era atunci decît un titlu sau un rang la Curtea acestuia. Relativ recent, în anul 1994 s-a descoperit în satul Zhenzhou, ținînd de municipiul Zhao, din districtul Hong Dong, un tumul despre care se crede că ar fi locul de înmormîntare al zeiței Nüwa, mai ales că în analele locale, precum și într-o enciclopedie geografică din timpul dinastiei Qing-manciuriană, se pomenește despre acel tumul.

Zeul Shen Nong (1)

Shen Nong este zeu și împărat legendar, fiul Dragonului Cerului și al preafrumoasei zeițe An Deng. Ca urmaș al lui Fu Xi domnește sub semnul focului, ceea ce îi aduce și supranumele de Împăratul de Foc. Sub domnia lui, începută aproximativ la anul 2838 î.Chr., se spune că oamenii aveau o statură de cîteva

Oameni și miracole (19)

Ridicare în aer şi cădere bruscă (2)

Într-o zi de mai a anului 1664, lui Benoîte i s-a arătat Fecioara. Apariţiile vor continua zilnic timp de patru luni. Fecioara a educat-o pe tînăra ciobăniță să ducă o viaţă fraternă şi spirituală intensă. Laus a devenit celebru. Benoîte şi-a păstrat simplitatea şi modestia. Avea darul de a citi în suflete, ba chiar făcea vindecări fizice spectaculoase... dar niciodată nu a amintit de chinurile provocate de diavol. Martorii care i-au văzut rănile au luat în considerare acest fenomen. Biograful ei scria: „În multe seri, la Laus, Benoîte se simţea transportată fizic, prinsă de picioare şi aruncată pe umeri ca un sac de grîu; se simţea ţinută de sub genunchi şi de sub braţe; era dusă afară din camera ei. Se simţea ciupită prin haine. Corpul ei era martirizat. Acest transport se termina aproape întotdeauna cu o impresie de cădere violentă de pe urma căreia rămînea – lucru uşor de verificat – cu contuzii şi uneori răni, cu ochii roşii, degetele strivite, corpul plin de cicatrici“. În cazul tinerei Benoîte s-a vorbit despre „transporturi diabolice“. Rămîne de văzut dacă aceste transporturi erau reale sau imaginare. Dar, dacă erau produsul unei imaginaţii nereţinute, trebuie să admitem că fata suferea de un dezechilibru psihologic. Or, întreaga ei viaţă demonstrează contrariul: întotdeauna a dat dovadă de un echilibru perfect. Iar aceste cuvinte, oricît de ciudate ar fi – „Am fost tîrîtă pe podea împotriva forţelor mele, am fost ridicată în aer...“ –, se potrivesc cu multe alte relatări.

Criteriile posedării

Conform ritului catolic, criteriile posedării demonice sînt următoarele: vorbitul unei limbi necunoscute, destăinuirea unor lucruri depărtate sau ascunse, dovedirea unor forţe nepotrivite cu vîrsta şi condiţia

zeci de zhang (1 zhang = 3,2 m) și se hrăneau cu carnea păsărilor și a animalelor. Venerat ca zeu al agriculturii, zeul-țăran Shen Nong cunoștea puterea germinativă a Pămîntului și puterea miraculoasă a plantelor de a crește, de a rodi, de a hrăni și de a tămădui și îi învață pe oameni să lucreze pămîntul și să cultive grîne. Drept ofrande i se aduc semințe și poame. Herbarul alcătuit în Secolele V-III î.Chr. conține descrierea complexă a tuturor plantelor cunoscute pe vremea lui.

Shen Nong este unul dintre personajele mitologice foarte importante ale Antichității chineze legendare. El este nu numai zeu al Agriculturii și al Silviculturii, Focului și Medicinei/Farmacologiei. Alături de Fu Xi și Nüwa, Shen Nong este unul dintre cei trei suverani mitici ai Chinei. Unele variante ale mitului consemnează că i-a succedat la tron lui Fu Xi. În afară de „Împărat al Focului“, mai este numit „Suveranul Strălucitor“, „Împărat al oamenilor“, „Țăranul divin cu cap de bivol“, „Sfîntul Împărat Plugar“, „Împăratul celor cinci semințe/grăunțe“, „Împăratul Leacurilor“, „Strămoșul Țăranilor“ ș.a. Unele mituri îl consideră frate cu Împăratul Galben și strămoș al neamului Huaxia, la rîndul lor strămoșii poporului chinez/han. El însuși se autointitula „Stăpînul vîntului arzător“ și „Stăpîn al întregii firi“. Așa cum am menționat deja, Shen Nong a domnit ca împărat și zeu peste un popor de uriași, fără să instituie legi, dar în țară exista o armonie deplină, o perioadă lipsită de războaie. Imperiul lui a fost o societate agrară perfectă. Mitologii consideră că Shen Nong a fost stăpîn al unei țări utopice. Cronologia vremii în care a trăit și a domnit este variată și controversată. Se presupune că a domnit circa 120 de ani, cu aproximație între 3217 și 2698 î.Chr., dar datele sînt incerte. S-a născut în apropierea fluviului Qiang, iar după ce a murit a fost înmormîntat în Changsha, capitala provinciei Hunan. Soția sa, Xiancang, s-a ocupat cu cultivarea duzilor și a inventat sericicultura; aici, povestea lui Shen Nong și a soției sale se suprapune peste cea a Împăratului Galben și a soției acestuia din urmă. Nu doar chinezii, ci și vietnamezii – popor înrudit cu chinezii – îl revendică drept strămoș. Însemnătatea

posedatului. La acestea, Auguste Saudreau, autorul unei lucrări despre faptele extraordinare ale vieţii spirituale, adaugă: convulsiile în care se poate discerne o inteligenţă străină, mişcările extraordinare, pierderea bruscă a sensibilităţii, ţipetele animalice şi urletele, viziunile stranii etc.

După criteriile lui Benedict al XIV-lea, originea viziunilor este considerată diavolească atunci cînd în ele apare „un detaliu diform, ciudat, ridicol sau negru“. La fel, cînd e vorba de batjocură.

Papa Benedict al XIV-lea, care a fost multă vreme „avocatul diavolului“ în procesele de canonizare, insista şi asupra faptului că „viziunea demonică încurajează vanitatea, gloria zadarnică, dorinţa de a te fuduli“ şi provoacă în cadrul Bisericii scandal, dezordine şi tulburare.

„Întotdeauna sînt suspecte viziunile sufletelor vane şi curioase, slabe la minte sau prea credule, uşor exaltate, foarte imperfecte şi foarte departe de sfinţenie. Acestea sînt sufletele pe care diavolul le înşală cel mai uşor“. În procesele de vrăjitorie, nu se scăpa niciodată ocazia să se caute semnul diavolului (sigillum diaboli). Corpul vrăjitorului sau vrăjitoarei era ras şi înţepat meticulos cu ace în toate locurile, astfel încît să se descopere „zonele reci“, adică locurile insensibile. Aceste zone anesteziate – care se găsesc şi la isterici – erau considerate locuri pe care diavolul le marcase neîndoielnic cu pecetea sa.

Orice urmă pe piele, oricît de mică, era considerată ciudată: cea mai mică umflătură, petele maronii sau negre, iritaţii ale pielii cu sau fără edem, negii... Şi chiar cînd nu erau urme, tot puteai să fii acuzat: diavolul le ştersese!

Posedaţii voodoo (1)

Posedarea nu e apanajul religiilor monoteiste. Multe religii „primitive“ spun că adepţii lor sînt deseori posedaţi. Religia din Haiti, voodoo, constituie un exemplu foarte potrivit. Claude Planson, care a stat

lui Shen Nong constă în multitudinea elementelor civilizatorii pe care le-a introdus într-o lume cu totul primitivă. Așa cum aflăm din lucrarea renumitului istoric Ban Gu din dinastia Han, în vremurile lui Shen Nong se hrăneau doar cu carne de animale, precum am mai amintit. Cînd populația a sporit ca număr și animalele, ca sursă alimentară, au devenit insuficiente, a fost nevoie de o soluție salvatoare. Shen Nong a găsit rezolvarea în cultivarea unor plante hrănitoare – orezul, soia, grîul și sorgul. El i-a învățat pe oameni cum să însămînțeze. Într-un cuvînt, zeul Shen Nong a inventat agricultura. De asemenea, el a inventat căruța, cotiga, plugul pentru arat și săpăliga. Cinci dragoni l-au ajutat să măsoare pămîntul pentru ca îndeletnicirea agricolă a oamenilor să se facă în cel mai bun mod. Tot în folosul țăranilor, Shen Nong a instituit tîrguri, unele dintre ele periodice și un tip de monede pentru a ușura comerțul cu produse agricole. Tot el a domesticit caii și vitele – vaci, boi, bivoli etc. – de trebuință agricultorilor. Miturile ne spun că zeul Shen Nong avea puterea de a dirija vînturile calde și ploile necesare agriculturii. Shen Nong a introdus iluminatul cu ajutorul focului. Legătura sa cu focul, pe care l-a utilizat și ca simbol al domniei sale, este datorată metodei de a obține teren agricol prin incendierea unor păduri. Un alt mare merit a lui Shen Nong este acela al descoperirii plantelor cu efect tămăduitor. A cercetat amănunțit și îndelung aceste plante și chiar le-a experimentat pe propriul său organism. Se spune că avea un bici magic, care descoperea calitățile plantelor. Într-un mit din folclorul medical se spune că zeul Shen Nong a înghițit, într-o singură zi, 70 de specii de plante medicinale. Fiindcă avea pielea transparentă, putea vedea prin ea efectul asupra organelor interne. Nu se temea că va muri intoxicat, deoarece avea puterea supranaturală de a reînvia astfel încît „sacrificiul“ său experimental era lăudabil. Lui Shen Nong i se atribuie întocmirea primului ierbar din China și scrierea celebrului tratat al ierburilor medicinale.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

de multe ori acolo, trăind în contact strîns cu poporul, trecînd el însuşi prin încercările iniţiatice şi luînd de nevastă o preoteasă autentică, istoriseşte două poveşti de posedare.

Mai întîi cea a unui tînăr, un occidental de douăzeci şi trei de ani, însoţit de o tînără drăguţă de care se interesa mai mult decît de ceremonia voodoo. Flecăreala şi rîsetele lor îi jenau pe spectatori – vreo cincizeci de persoane –, care încercau zadarnic să-i facă să tacă. În cele din urmă, cei doi tineri s-au retras la o masă foarte grea, dificil de deplasat. „Deodată, spectatorii au avut impresia că tînărul era smuls de pe scaun şi aruncat în mijlocul peristilului unde a aterizat pe toba assotor care, în seara aceea, fusese scoasă în mod excepţional din casa misterelor. Această tobă, înaltă de doi metri şi jumătate, cîntărea, în momentul în care a fost îmbarcată la Port-au-Prince, puţin mai mult de 650 kg... Nu era o tobă oarecare, în ea se ascundea un lod, cînd se bătea în ea, se auzea chiar vocea strămoşilor care mormăiau“. Deci pe această tobă a fost aruncat tînărul, cu mare zgomot. Spectatorii l-au văzut atunci într-o postură de nerecunoscut. „După ce fusese atras de loa assotor, acum era călărit de Damballah şi se ţîra pe pămînt răsucindu-se ca o caracatiţă, scoţînd un şuierat ciudat care semăna într-un fel cu kiki ki ki kiki, care este chiar limbajul lui loa, pe care numai iniţiaţii îl pot interpreta“. Posedarea a durat în jur de zece minute şi toţi spectatorii au atestat cele văzute. Apoi corpul tînărului s-a destins şi a rămas moale pe pămînt. A fost tîrît pînă la masa lui... şi ceremonia nu a mai fost tulburată!

A doua poveste se referă la o tînără femeie snoabă care le lua puţin peste picior pe acele „negrese excitate“. „Cred, mărturisea Planson, că a fost călărită de Zacca Mede, care e un vechi spirit ţărănesc. Frumoasa statuie blondă a devenit un bătrînel cocîrjat... care îşi scărpina picioarele de paraziţii luaţi de la cîmp“. Tînăra femeie nu a mai venit niciodată acolo... (va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA

Avancronica filmului ,,Morometii”- 3

Poate fiindcă partea a doua a filmului ,,Moromeții” (din 2019) nu a mai avut succesul de public atins de ,,Moromeții”- 1 (1987) și nu a mai cules premii, regizorul Stere Gulea s-a hotărît să înceapă lucrul la ,,Moromeții”- 3.

O parte a filmărilor se va face tot în comuna Talpa, Teleorman, unde s-au turnat și primele producții. Toți prietenii care îl vizitaseră pe Marin Preda la Siliștea-Gumești rămăseseră mirați de cît de mici erau casa natală și curtea, în comparație cu gospodăria vastă și încăpătoare descrisă în roman, unde locuiseră 8 persoane. Și mai sînt și astăzi, cînd acolo s-a amenajat o casă memorială.

Dar Marin Preda n-a dat niciodată vreo explicație asupra acestei situații. Să se fi jenat de sărăcia în care trăise familia sa? Din cauza aceasta, cînd a început aventura cu filmul ,,Moromeții” pe care-l plănuise ca pe o adevărată saga țărănească, Stere Gulea a căutat o casă mai mare, și a găsit-o în comuna Talpa.

Tot Stere Gulea a scris și scenariul acestui al treilea film în care accentul se va muta de pe umerii lui Ilie Moromete (interpretat tot de maestrul Horațiu Mălăele) și fiul său, activistul de partid Nicolae, pe umerii scriitorului Marin Preda, surprins la începuturile sale gazetărești și literare în București. Personajul complex Nicolae Moromete-Marin Preda va fi interpretat de tînărul actor Alex Călin, care va purta musai ochelari de miop, chiar dacă frumusețea lui va contrasta oarecum cu urîțenia scriitorului care, adesea, exhiba și un caracter sucit, ros de complexe și frustrări, ipohondru și anxios, dar și nebănuite virtuți erotice. Pe acest actor îl așteaptă o încercare grea, fiindcă uriașul scriitor știa să se poarte și ca un boier cu pălărie tare, baston, pardesiu și pantofi aduși de la Paris, dar și ca un țăran de la Siliștea, care, la nervi, înjură cumplit și face ca toate alea.

De asemenea, un rol important în film îl vor juca și cele trei neveste ale scriitorului. Prima a fost Aurora Cornu, o poetă nespus de frumoasă. S-au căsătorit în 1955, la 3 ani după ce s-au cunoscut. Cum singură a spus-o, neputînd suporta gloria lui Marin, în 1957 a cerut divorțul, chiar dacă îl iubea nebunește. Apariția romanului ,,Moromeții” (vol. 1) s-a datorat și acestei femei, în sensul că, după ce scria cîteva pagini, Marin Preda i le citea și discutau îndelung asupra evoluției cărții. Tot ea a găsit manuscrisul cărții, pus deoparte de scriitor, fiindcă nu avea curajul să-l publice, și a insistat să-l trimită la editură. A doua soție se numea Eta Wexler și era o evreică nu prea frumoasă, dar foc de deșteaptă. Ea a avut o contribuție hotărîtoare la realizarea romanului ,,Risipitorii”. Căsătoria celor doi a durat doar opt ani. S-au despărțit în 1966, iar Eta a emigrat. Nu se știe nimic despre această femeie și nici dacă a lăsat vreo amintire cu Marin Preda. În viitorul film al lui Stere Gulea, tînăra și frumoasa actriță Mara Bugarin va juca rolul Aurorei Cornu. Ultima soție s-a numit Elena mitev, mai tînără cu aproape 30 de ani și care i-a dăruit doi băieți. În cartea sa, ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine”, istoricul Marian Popa i-a consacrat mai multe pagini lui Marin Preda. Astfel, privitor la viața sa conjugală, el a fost un nefericit, prăbușirea finală fiindu-i provocată de un complex erotic și conjugal. Primele două soții îl acceptaseră o vreme, dar sfîrșiseră despărțindu-se de el. Pînă să-l cunoască pe Marin Preda, Aurora Cornu fusese iubita unui vag gazetar, renumit prin supradimensionarea sexuală. Abandonat, acest Dumitrașcu, fiindcă așa îl chema, s-a răzbunat administrîndu-i scriitorului o bătaie la mama ei. Se pare că, prin răsturnarea istoriei, el este acel Puloș din ,,Cel

CEAIULUI...

mai iubit dintre pămînteni”. Cînd s-a căsătorit cu Elena, mai zice Marian Popa, aceasta era o femeie frustă, mult mai tînără, sănătoasă și iubitoare de viață. Preda era aproape impotent și dezgustător fizic. Ca urmare, ea începe să înșiruie amanții, situație care îl va ruina pe Marin. De aceea, rămîne întrebarea: așa stînd lucrurile, de ce s-a însurat cu această femeie? O parte din răspuns o găsim în jurnalul secret al lui Marin Preda, încredințat, multă vreme, prietenului său, poetul Cezar Ivănescu. Sau mai degrabă fiindcă avea vocația autodistrugerii.

Această doamnă Elena Preda, care trăiește, poate fi absolvită de măcar o parte a păcatelor ei, fiindcă l-a îndemnat pe Marin Preda să scrie romanul ,,Cel mai iubit dintre pămînteni”.

Această perioadă din viața lui Marin Preda este cuprinsă în volumele: ,,Imposibila întoarcere” (1971), ,,Convorbiri cu Marin Preda” (1973, autor Florin Mugur) și ,,Viața ca o pradă” (1977). Din aceste scrieri aflăm amănunte despre sosirea lui Marin Preda la București și angajarea lui corector la ziarul ,,Timpul”, unde va debuta cu schița ,,Pîrlitu”. Se bucură de sprijinul unor scriitori consacrați – M.R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Al. Cerna-Rădulescu – care îi întrevăd o strălucită carieră de prozator. În mod firesc, va publica și alte povestiri: ,,Salcîmul”, nuvelele ,,Desfășurarea”, ,,O adunare liniștită”, ,,Întîlnirea din pămînturi”. Această ultimă creație va da titlul volumului de debut din 1948, care conține proze scurte.

După ce-și făcuse mîna cu scrieri de mică întindere, în 1955, Marin Preda va publica romanul ,,Moromeții”, vol. 1, care va provoca o revoluție în proza românească de după război. Urmează alte romane: ,,Risipitorii” (1962), ,,Intrusul” (1968), ,,Moromeții” (vol. 2, 1967), ,,Marele singuratic” (1972). Fiecare carte cu istoria și oamenii ei, buni sau răi, care i-au ieșit în cale și, iubindu-l sau nu, i-au hotărît destinul.

Veșnic nemulțumit și atît de ambițios, mai mult ca sigur că regizorul Stere Gulea se va gîndi și la partea a patra a acestui adevărat serial cinematografic. La fel ca neuitatele producții de odinioară: ,,Jandarmul din Saint Tropez”, aventurile milițienilor constituiți în Brigada Diverse sau Ardelenii lui Titus Popovici, plecați în bejanie prin America, pe la sfîrșitul Secolului al XIX-lea. În ,,Moromeții” - 4, vor dispărea părinții Ilie și Joița, Marin se va însura a treia oară și nevasta îi va dărui pe Nicolae și Alexandru. Va ajunge la onorurile de membru CC și al MAN, directorul Editurii ,,Cartea Românească”. Prietenia cu Mircea Dinescu și polemicile cu Eugen Barbu și Fănuș. Nopțile de la Palatul Mogoșoaia. Primit într-o audiență la Ceaușescu, va avea inconștiența să-l avertizeze de față cu mai mulți scriitori: ,,Dacă veți reintroduce realismul socialist în literatură, eu mă sinucid!...”. Sînt curios pe cine îl va alege Stere Gulea pentru rolul lui Mircea Dinescu. Dacă apare și Eugen Barbu, trebuie să i se facă loc și lui Vadim tînăr, măcar trecînd prin cadru, cum procedase Sergiu Nicolaescu într-unul dintre ultimele sale filme, cînd a admis în figurația din jurul lui Iuliu Maniu un tînăr solid care cam aducea cu Corneliu Coposu înainte de pușcăriile lui politice.

* * *

Ani de zile, nu mai auzisem nimic despre Aurora Cornu (1931-2021) și o crezusem moartă demult, cînd am aflat din revista noastră că tocmai se prăpădise la Paris, probabil de Covid. Pentru cei mai mulți, a fost o poetă minoră, care putea fi comparată cu Veronica Micle sau Natalia Negru și ce-au însemnat ele pentru Eminescu și perechea de prieteni Șt. O. Iosif - Dimitrie Anghel. Născută Aurora Chițu în comuna Provița de Jos, Prahova,

dovedise un talent literar precoce și, ca urmare, absolvise Filologia la Universitatea din București. Dacă ar fi să luăm de-a bunele ce scrie istoricul literar Marian Popa despre dînsa, pe vremea aceea domnișoara era atractivă și entuziast disponibilă. În 1955 Aurora s-a căsătorit cu Marin Preda. Din interes, cum susținea dumneaei într-un interviu cu Marius Tucă la Antena 1 în 1994, căci, între altele, neavînd buletin de București, i se interziceau multe drepturi, inclusiv cazarea în vreun hotel. Ba din dragoste, a recunoscut el, fascinat de frumusețea și inteligența femeii. ,,Marin era un camarad de drum și de iubire”, a precizat invitata caracaleanului. Dar camaradul o obliga la unele zburdălnicii, susținea Marian Popa. Bunăoară, o punea în genunchi la Mogoșoaia să adune din iarbă greierii țîrîitori, care-l deranjau la scris sau la dormit. (Dar și lătratul cîinilor îl deranja pe anxiosul musafir care nu ezita să arunce cu bastonul după ei, precum odinioară la Siliștea). Formal, cei doi îndrăgostiți s-au despărțit în 1958 și au divorțat peste un an. Ultimul ei soț s-a numit Aurel Cornea, român născut la Paris și rămas celebru pentru că fusese rănit în Liban.

Romanul ,,Moromeții”, vol. 1, este perfect, pentru că Aurora a stat lîngă scriitor zi și noapte, i-a cîntărit toate cuvintele. La ,,Moromeții” – 2, deja se despărțiseră... La data acelui interviu, Aurora era o femeie superbă de 63 de ani, tipul de femeie care și la 20 de ani, și la 80 este superbă, căci Dumnezeu a zămislit-o dintr-o materie specială, hărăzită doar zeițelor, precum Claudia Cardinale, Catherine Deneuve, pe care le-am revăzut acum doi ani, la moartea lui J.P. Belmondo, Liz Taylor, Audrey Hepburn, Irene Papas cu ochii ei negri tulburători, moartă recent la 95 de ani, dar și Irina Loghin, Angela Similea, Anca Nicola din ,,Ciuleandra” sau Irninis Miricioiu de la TVR. Alain Delon, la 88 de ani, este neschimbat. Ar juca și acum în ,,Rocco și frații săi” dar a rămas unicul supraviețuitor al distribuției de odinioară, sau în ,,Clanul Sicilienilor”, dar nu-l mai țin picioarele, din cauza atacurilor cerebrale. În schimb, Belmondo, în ultimul său an, arăta ca un bătrîn vagabond ridat și cu bărbia aruncată înainte.

La un moment dat, în timpul dialogului său cu Marius Tucă, acesta, inelegant, tot încerca să-i afle vîrsta Aurorei Cornu. Ești indiscret ca un american, l-a temperat ea, prefer gentilețea franțuzească, și a schimbat foaia, aruncîndu-i un surîs galeș și provocator și făcîndu-l pe caracalean, foarte tînăr pe vremea aceea, să-și piardă cumpătul, gîndindu-se că dacă Neguța vede emisiunea, e un om mort.

Pe moment, scurta confruntare, numai din priviri și zîmbete, dintre Aurora și Marius, m-a dus cu gîndul la madam Carcalechi și Costică Prejbeanu, zis și regele Vahtang al Georgiei, două personaje din romanul ,,Scrinul negru”, de G. Călinescu. Doamna avea cam 60 de ani, iar domnul 30 și se iubeau groaznic. Precum Marica și Mateiu sau Brigitte și Emmanuel. Ea pedofilă și el gerontofil, cum s-ar numi astăzi. Dar cum aristocrația bucureșteană cam începuse să vorbească, cei doi s-au gîndit la o căsătorie între Lilica, fata ei de nici 20 de ani, și arătosul rege fără regat. Dar, în noaptea nunții, cînd trebuia să se consume actul marital, nerăbdătoarea mireasă a deschis o ușă secretă și l-a văzut pe ginerică strecurîndu-se mișelește în dormitorul soacrei. Peste două zile, la înmormîntare, neconsolatul soț o sprijinea de cot pe nefericita mamă, iar asistența, compusă eminamente din înalta aristocrație bucureșteană, contribuia cu lacrimi discrete și tăceri decente la durerea celor doi. PAUL

sUDITU

Marin Preda împreună cu Elena și cei doi copii ai lor

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Al optulea păcat capital

O anchetă realizată în anul 1935 de Alex F. Mihail, reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”, încerca să răspundă la o întrebare delicată: „Care este după d-voastră cel de al 8-lea păcat capital?”. Respondenți – cîteva dintre personalitățile de marcă ale societății românești interbelice: Nicolae Iorga, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, N. D. Cocea, Horia Furtună, Izabela Sadoveanu, Camil Baltazar, Hortensia Papadat Bengescu. Dar nu numai ei…

Despre cele șapte păcate

Întîmplarea a făcut să dau, în pragul unei bisericuțe bătrîne, peste un preot gîrbovit de ani, care m-a poftit în chilioara lui modestă și, scoțînd un ceaslov cu scoarțe vechi, mi-a spus:

- Iaca, vezi? Cartea asta e Mărturisirea ortodoxă, codul credinței creștine. A fost alcătuită de către Petre Movilă, mitropolitul Kievului, fecior de domn moldovean.

Apoi, deschizînd la o filă mă lămuri: „La întrebarea XXIII-a: care sînt păcatele noastre cele mai de căpetenie, găsim răspunsul: 1. Mîndria; 2. Arghirofilia; 3. Desfrînarea; 4. Zavistia; 5. Lăcomia; 6. Mînia; 7. Lenea. Lista acestor păcate și scara lor a fost alcătuită de către părinții bisericii, așa după cum reiese din cercetarea Vechiului și Noului Testament. Mîndria, păcatul mai de căpetenie, a făcut pe oameni să piardă paradisul, după pilda lui Lucifer, îngerul răsvrătit. Acu, dacă mă întrebi fiule, care e al optulea mare păcat, aș spune că răspîndirea prin tipar a gîndurilor necurate. Mai vedeți, taică… și d-ta ca gazetar mai ai grijă… să nu mai apară atîtea poze de cucoane despuiate prin jurnaluri și nici atîtea povestiri care pîngăresc sufletele tinere. Mari sînt și păcatele împotriva Duhului Sfînt, arătate la întrebarea a XXXVII-a.

Dl. Prof. Nicolae Iorga: „Eu am numai grija păcatelor mele, care sînt destule, fără să mai am timpul să mă ocup de alte păcate, în general”.

Dl. Cezar Petrescu: „Păcatul al optulea și cel mai mare este scrisul, care dacă a luminat multe minți, în schimb a scos pe mulți din minți. Poți spune de la d-ta, în paranteză, că spunînd asta nu fac aluzie nici la confrații mei, nici la cititorii mei... Mă gîndesc așa, la alții... ca unul care sînt cu totul obiectiv în această chestie!”.

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (3)

Epidemiile de ciumă de la Roma (2)

În Cugetările sale, Marc Aureliu scrie că molima care făcea ravagii în Roma era mai puţin periculoasă decît falsitatea şi răutatea. El a murit după şapte zile de boală, refuzînd să-şi vadă fiul de teamă să nu-l molipsească şi pe el. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu plîngeţi moartea mea, ci gîndiţi-vă că atîţia alţii se îmbolnăvesc şi mor”.

Se pare că ciuma a ucis o treime din populaţia din Asia Mică, Egipt, Grecia şi Italia. În punctul de maximă intensitate a epidemiei, din Roma erau scoase cu carele 2.000 de cadavre în fiecare zi, în timp ce multe alte oraşe şi sate şi-au pierdut toţi locuitorii. Boala a ajuns şi în Germania, Galia şi poate chiar în Anglia. Epidemia mai este cunoscută şi drept „Ciuma lui Galenus”, după numele medicului grec ce a oferit o descriere a simptomelor, menţionînd febra, diareea, o sete mistuitoare şi pustulele apărute pe piele.

Indiferent ce boală a fost, unii cred că a jucat un rol crucial în declinul Romei. Pînă la apariţia ei, imperiul reuşise să-şi extindă şi să-şi apere graniţele, dar acum, cînd nu mai erau suficienţi soldaţi, un trib germanic a reuşit

Dl. Victor Eftimiu: „Cea mai mare parte din cele șapte păcate sînt păcate fecunde: ele stimulează activitatea omenească. Al optulea, și cel mai mare păcat, este renunțarea”.

Dl. N. D. Cocea: „Nu există păcate – nici biblice, nici actuale – decît împotriva vieții. Numai cine nu știe să trăiască inteligent unica această viață, care ne-a fost hărăzită întîmplător și cu care nu ne vom mai întîlni niciodată, numai acela păcătuiește!”.

Dl. Camil Baltazar: Scriitorul de curînd premiat de Asociația scriitorilor români răspunde: „Care-ar fi cel de-al optulea păcat? Cred că întrunirea tuturor celor șapte într-o singură conștiință – păcatul cel din urmă, dar astăzi îndeajuns de răspîndit”. D-na. Izabela Sadoveanu: „Cele șapte păcate nu s-au chemat păcate decît după ce Dumnezeu a alungat pe om din rai și mai ales după ce acesta a intrat în comunitatea primilor creștini și i-a cășunat să aducă împărăția lui Dumnezeu pe pămînt. De atunci nu i-a mai fost omului iertat să fie lup față de ceilalți oameni – toți trebuiau să fie frați întru Christos. Dar omul, deși s-a depărtat cu dispreț de porc, de leu, de melc, de țap, de păun și de toate celelalte lighioane, n-a pus între ei și el decît niște ostrețe slabe și rare. Una cîte una s-au strecurat jivinele în grădina lui Christos, iar melcul și cu șarpele i-au ispitit pe oameni să nu-și mai bată capul să le alunge, ci să le schimbe numele ca să nu le mai recunoască Dumnezeu. De aceea nu mai sînt lei, porci etc. în societatea omenească, ci gastronomi, fulgere de război, diplomați, bancheri, donjuani, personaje cu plastron, șefi și șefușori de toate gradele. Acum cel mai mare și al optulea păcat ar fi să-l chemăm pe Dumnezeu pe pămînt să-și întemeieze împărăția printre noi”.

Dl. Horia Furtună: „Unui reporter nu pot să-i răspund decît atît: al optulea păcat capital e CURIOZITATEA!“.

Ziaristul:

„Nu spuneți adevărul, căci păcătuiți!“

„Un cunoscut ziarist bucureștean citează pe directorul unei mari gazete vieneze care a făcut următoarea mărturisire:

- Prefer informația mincinoasă pentru trei motive: întîi o are numai ziarul meu; apoi știrea falsă e totdeauna interesantă dacă nu chiar senzațională; în fine, am prilejul

să preia controlul asupra unei părţi din nord-estul Italiei. Împuţinarea bărbaţilor apţi de a purta armele a însemnat, de asemenea, că în viitor Roma avea să se bazeze tot mai mult pe mercenari pentru a-şi apăra graniţele.

În anul 251 a venit „Ciuma lui Ciprian”, numită după episcopul Cartaginei, care a descris boala, spunînd că aceasta debuta cu vomă şi diaree acute. Printre alte simptome chinuitoare se numărau febra puternică, senzaţia de arsură la nivelul ochilor, orbirea, surzirea şi cangrenele – „uneori, labele picioarelor sau alte părţi ale membrelor se desprind după ce le-a cuprins putreziciunea bolii”. Se spune că boala ar fi apărut prima dată în Etiopia şi s-ar fi răspîndit cu mare viteză în Egipt şi în coloniile romane din nordul Africii, apoi în tot restul imperiului.

Pontius, biograful lui Ciprian, a descris impactul molimei asupra Cartaginei: „O boală nesuferită a cotropit una după alta toate casele plebei cuprinse de teamă, atacînd cu repeziciune şi răpind zi de zi vieţile a nenumăraţi oameni... Toţi se cutremurau de frică, fugeau din calea molimei şi se fereau de ea”. Pe cînd străzile se umpleau de cadavre, Pontius spunea că ciuma a scos la iveală acelaşi egoism întîlnit la Atena cu 700 de ani înainte: „Nimeni nu mai voia să ştie decît de propriile-i foloase mîrşave”. Creştinii s-au dovedit uşor de transformat în ţapi ispăşitori, iar autorităţile s-au apucat să-i persecute cu multă însufleţire. Ciprian a fost el însuşi executat în anul 258. Şi natura exactă a acestei boli este subiect de controversă –ar fi putut fi variolă, rujeolă, febră tifoidă sau o epidemie de ergotism provocată de o ciupercă ce parazitează secara. Se spune că boala ar fi făcut ravagii circa 20 de ani,

să scriu de două ori în aceeași chestie, odată cînd public informația greșită și a doua oară cînd o desmint. Veți obiecta poate că aceasta e o butadă. Susțin însă cu toată seriozitatea – spune ziaristul – că de foarte multe ori chiar cel ce e sincer și crede că ar expune adevărul, în realitate afirmă un neadevăr – «ce un secol zice, alții dezic». În cele mai dese cazuri «adevărul» este o gafă, o cruzime, o neomenie sau chiar o crimă. În orice caz, cuvîntul «minciună» nu are posibilitatea să exprime o noțiune precisă. Sînt zece, douăzeci sau și mai multe feluri de neadevăruri, care nici într-un caz nu merită denumirea de minciună în accepțiunea brutală a cuvîntului. Iar cel ce ține să spuie cu orice preț adevărul, este în cele mai dese împrejurări, un om foarte rău sau un prost care nici nu-și dă seama de ce vorbește comițînd, în mod inconștient, al optulea și cel mai mare păcat. Dispariția minciunii de pe pămînt ar însemna cea mai grozavă nenorocire pentru oameni căci – odată cu dînsa – ar dispare speranța, cel mai prețios bun al nostru”.

D-na Hortensia Papadat Bengescu: „Cele șapte păcate capitale au înfruntat victorios mileniile, ceea ce dovedește că ele constituiesc fundamentalul solid al omenescului. Au suferit totuși, în drumul lung, o evoluție. Nemaifiind sub spaima sancțiunilor divine, din pricina slăbirii preceptului mistic – rămase în funcție de sancțiunile moralei sociale – ele totodată s-au desvăluit mai în voie, pierzîndu-și însă din prestigiu. Din această pricină s-au mlădiat, s-au deformat, ajungînd la un fel de tranzacție cu virtuțile, din care tranzacție a ieșit o morală mai puțin absolută, în care de pildă defectul mîniei își dă coate cu energia suplinindu-se, zgîrcenia poate sluji cu folos de propaganda pentru economia în deficiență, orgoliul poate fi acceptat în locul mîndriei în vădită scădere. Numai Lenea și Lăcomia și-au păstrat sensul nealterat. Invidia cere a nu fi uitată, nici nu poate fi, căci a dovedit o neclintită soliditate și nu s-a găsit împotriva ei nici o armă de apărare. Luxura nu mai e luxul unui exces temperamental, ci degenerare din sărăcie temperamentală.

Au creat oare mileniile traiului omenesc, un al optulea păcat? Ar fi complexul tuturor într-unul, în doze variate. Prin contact în timp s-au contaminat. Acest al optulea păcat n-are însă încă definiție, nici nume. Afară numai dacă unii ar crede că al optulea păcat modern ar fi Literatura. Firește, nu sînt de fel de părerea lor...”.

Voi încheia cu o întrebare adresată vouă, cititorilor din anul 2023 ai articolului interbelic: Care este cel de al optulea păcat capital în timpurile pe care le trăim?

Sursa: Art. „Care este după d-voastră al optulea păcat capital?“, 29 mai 1935

omorînd 5.000 de oameni pe zi în perioada sa de vîrf, şi se pare că şi împăratul Claudiu Goticul s-a numărat printre victimele ei. La acea vreme, unii au crezut că specia umană nu avea să supravieţuiască. Asemenea Ciumei Antonine, şi aceasta a rărit rîndurile soldaţilor şi a provocat un deficit important de forţă de muncă, reprezentînd, probabil, o altă etapă cu rol esenţial în declinul şi distrugerea ulterioară a Romei.

Ciuma lui Iustinian (1)

În 542, Imperiul Roman de Apus îşi încheiase declinul şi decăderea, dar mai rămînea Imperiul Roman de Răsărit, Byzanţul, cu capitala la Constantinopol (actualul Istanbul), care la acea vreme era probabil cel mai mare oraş din lume. Împăratul Iustinian cel Mare ducea războaie, încercînd să restaureze Imperiul Roman în Apus, dar planurile sale aveau să fie date peste cap de ciuma bubonică. Conform relatărilor învăţatului Procopiu, contemporan cu evenimentele, boala îşi făcuse apariţia pentru prima dată în Egipt, apoi în Palestina, „iar de acolo se răspîndise în lumea întreagă... ca şi cînd s-ar fi temut că vreun colţişor de lume ar fi putut scăpa nevătămat. Fiindcă nu a ocolit nici insulele, nici peşterile, nici crestele munţilor, dacă erau locuite de oameni; iar dacă trecea pe undeva şi ori nu îi vătăma pe oamenii de acolo, ori îi atingea prea uşor, nefăcîndu-le prea mult rău, tot se întorcea mai tîrziu”. (va urma)

JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã

CIUGUD – COMUNA CU CELE MAI MULTE PREMIERE (II)

(urmare din pag. 1)

G.C.: Cum adică? Minunați-mă!

Gh.D.: Noul local al școlii va fi edificat pe un teren de 15 hectare, proprietate a Primăriei, și va fi un complex școlar, o minunăție. Imaginați-vă următoarele coordonate: o bază de sport multifuncțională, cu o imensă sală de sport; școala va fi în mijlocul unui parc, unde vrem să plantăm doar arbori din România, acesta să fie ca un parc tematic pentru elevi; copiii din clasele primare vor avea sălile de clasă la parter, în așa fel încît lecțiile să se poată desfășura atît în clasă, cît și afară, în natură; sala de clasă va avea un perete din sticlă, care se va deschide, și învățătoarea îi va scoate pe copii direct în parc; bineînțeles, nu mai vorbesc de dotările tehnice din clase, care le vor depăși cu mult pe cele prezente.

G.C.: În activitatea de edil, de-a lungul anilor, în confruntarea cu realitatea – de multe ori, dură – ați trăit sentimentul generat de diferența dintre vis (proiect) și realitate?

Gh.D.: Acuma, știți cum este: deziluzii putem avea la tot pasul, depinde de noi cum ne controlăm aceste sentimente. Noi avem o vorbă aici, în echipă: „Cîteodată e greu și să mănînci!”. Este important ca tot timpul să privești rezultatul. Mereu trebuie să te gîndești: ce obțin eu dacă îmi duc proiectul acesta pînă la sfîrșit? Sigur că pot apărea, știu eu, inerții din partea unor instituții sau din partea unui angajat al unei instituții, însă este important ca, atunci cînd te așezi la masă pentru un proiect, să citești bine cerințele finanțatorului, să faci ceea ce solicită acesta în document, dacă el pune anumite condiții și, apoi, dacă ai primit banii, să faci ceea ce este stipulat în proiect.

G.C.: Mulți primari se plîng de faptul că nu pot accesa fonduri europene din cauza birocrației sau invocă alte piedici în favoarea neimplicării lor în asigurarea unor condiții de viață decente locuitorilor din comunele respective. Dumneavoastră cum ați rezolvat această problemă, aproape imposibilă pentru alți edili din rural?

Gh.D.: Noi am început din 2006 să formăm o echipă în acest sens, care, la un moment dat, a ajuns la 16 persoane. Acum ei se autofinanțează, pentru că sînt angajați și în grupul de acțiune locală, situație în care nu întocmesc proiecte doar pentru Ciugud, ci și pentru alte localități.

G.C.: Cred că a venit momentul să abordăm un subiect extrem de comentat și de... alambicat: plecarea dumneavoastră din partidul cu care ați cîștigat primele alegeri în funcția de primar al comunei Ciugud. Din date preliminarii cunosc ceva din acest avatar, dar am mai multe semne de întrebare la care vă rog să mă ajutați să le aflu răspunsuri corecte. Deci...

Gh.D.: În primul rînd – ca în bancul de la radio Erevan – nu am plecat eu din PSD, ci am fost dat afară!

G.C.: Pardon! Cel mai bun primar PSD, aruncat ca o măsea stricată?

Gh.D.: Nu că cel mai bun, dar singurul primar PSDist (pe bune) în marea de edili PNL-iști și PDL-iști din județul Alba! A fost mai rău ca la Radio Erevan!

G.C.: În sfîrșit! Cum a fost atunci? Că m-ați derutat complet!

Gh.D.: Iată filmul. În 2016, cînd, după alegerile locale rezultatele nu au fost foarte bune în județul Alba (președinte la PSD era domnul Dragnea), m-a chemat și mi-a propus să preiau organizația județeană a partidului, moment în care eu am refuzat această propunere, motivînd, în cuvinte civilizate, că nu sînt interesat de o astfel de funcție, locul meu fiind lîngă oamenii cu care mă înhămasem la car în urmă cu atîtea campanii electorale. Totodată, am încercat să semanlez unele lucruri care merg prost și care, rezolvate, ar aduce un beneficiu organizației PSD a județului Alba.

În vederea alegerilor parlamentare, împreună cu o echipă de membri ai PSD și cu primari, la nivel județean, ne-am pus la punct o strategie electorală, propunînd, pe un loc eligibil, în Parlament, pe rectorul Universității din Alba Iulia, fiind ferm convinși că, datorită personalității acestuia, precum și abilității noastre de a convinge electoratul cu argumente viabile, la alegeri vom obține un rezultat foarte bun. Între timp a avut loc o adevărată

lovitură de teatru, în care ținta principală am fost eu. Fiind plecat în afară, la o conferință, a avut loc o ședință a Biroului Politic Județean al PSD, ședință în care n-au mai ținut cont de strategia noastră despre care v-am vorbit, schimbînd locurile de candidați, altfel decît le configurasem noi.

G.C.: Ce întorsătură! Cum ați reacționat în acest caz revoltător?

Gh.D.: Revoltat, i-am trimis un mesaj pe telefon domnului Dragnea, explicîndu-i, cu date concrete, cum PSD-ul va pierde alegerile în județul Alba. Următoarea mutare pe care au făcut-o a fost trimiterea domnului Stănescu (cel care răspundea, la nivelul partidului, de organizația Alba), acesta a avut o discuție cu colegii primari (eu fiind în afară, după cum v-am mai spus). Am avut cu dumnealui doar o convorbire telefonică, o convorbire politică, în care am susținut punctul de vedere inițial, prin care aveam să cîștigăm cu candidatura rectorului, la care, probabil, deranjat de insistența mea, care strica oarece „ploi” la nivel înalt, domnul Stănescu a spus ceva, de genul acesta: „Lasă-mă, băi, cu intelectualii voștri, nu ei aduc voturile, ci partidul aduce voturile!”. Pe loc, i-am răspuns: „Domnule Stănescu, aici nu sîntem în Olt, sîntem în Ardeal, și dacă acolo merge cu plasa cu ulei și zahăr, la noi nu merge!”.

După acest schimb de replici am mai avut o lungă discuție telefonică, după care, nici de data aceasta n-am cedat. Atunci au schimbat stratagema: m-au condiționat să candidez la Camera Deputaților, pe un loc neeligibil, doar ca să trag lista în sus, datorită popularității mele. Buun! Am muncit în campania aceea electorală cît n-am muncit în cele șase campanii ale mele, dar am și scos un rezultat cu un scor istoric pe județul Alba, ceea ce nu se mai întîmplase în ultima vreme cu PSD-ul. Recompensa pentru acest rezultat? În februarie 2017, fără să fiu chemat la ședință, am aflat că am fost exclus din partid!

G.C.: Fantastic! Ce porcărie! Cred că v-ați revenit cu greu.

Gh.D.: Am fost supărat foc. Eu am stat în PSD de cînd am ajuns primar, fără să cer nimic, eu doar am oferit, întrun județ în care au condus mereu PDL, apoi PNL. Am fost singurul lor primar ales, din 2000 încoace; au mai fost primari, dar de conjunctură...

G.C.: La o așa imensă nedreptate, v-ați recunoscut învins? Măcar din punct de vedere moral trebuia să le cereți explicații.

Gh.D.: Sigur că nu m-am resemnat. Nu din ambiție, ci pentru că era vorba de munca mea în atîția ani de zile, de credința cu care am slujit acest partid, ridicînd încrederea a mii de oameni în politica PSD numai datorită poziției mele de primar la Ciugud și a rezultatelor obținute. Am făcut o contestație – un memoriu complet – un dosar cu documente, destul de voluminos, un biblioraft întreg. L-am trimis la partid, cu explicațiile și motivațiile de

rigoare, reliefînd și care sînt frînele care trag înapoi PSD în lupta politică cu celelalte partide de pe eșichierul politic românesc. În zadar, însă. Soarta mea fusese pecetluită. În acel moment chiar m-am resemnat, constatînd, de fapt, că mi-au făcut un mare bine.

G.C.: Candidînd, ca independent, la ultimele alegeri ați obținut un procent de voturi mai mare ca pe timpul cînd ați candidat sub sigla unui partid (acum – 88%). Să însemne acest semnal că politica este o piedică în calea unei administrații locale eficiente?

Gh.D.: Să știți, într-o democrație sănătoasă, sînt și politicieni independenți, dar cred că nu e sănătos să fie așa. Eu pot să vă spun, fără să fiu lipsit de modestie, că îmi permit să fiu independent. Însă, într-o democrație reală, este foarte important să faci parte dintr-un partdid politic. La urma urmei, vedeți dumneavoastră, politica și politicul își au rolul lor. Ce-ar fi dacă toți primarii, toți parlamentarii ar fi independenți? Marea problemă este că, în politica noastră, mulți schimbă partidele din care fac parte după interese personale, și nicidecum în interesul cetățeanului.

Eu, de felul meu, sînt un om al păcii și cred că am o relație bună cu toată lumea. Nu sînt de acord „cu mîna întinsă”, dar nici cu o guvernare după regula datului cu pumnul în masă. O guvernare bună trebuie să se facă după principii sănătoase, cu adevărat democratice, în așa fel încît, indiferent cine este la putere, lucrurile în țara aceasta trebuie să se deruleze în limita normalului.

Am mai spus-o și o repet: marele nostru noroc este că, în 2007, am intrat în marea familie europeană. Eu cunosc instituțiile statului și înainte de a intra în Uniunea Europeană. Vrem nu vrem, aceste instituții europene neau obligat să intrăm pe un făgaș de normalitate. Sigur că mai avem foarte mult de lucru, dar mă gîndesc unde ar fi fost România și instituțiile statului dacă nu intram în această familie europeană. Dincolo de fondurile europene care au generat dezvoltare, investitorii străini care au venit spre România au adus bunăstare. Numai cine nu vrea nu vede că am făcut pași importanți spre progres.

În acest demers general depinde de noi ce facem cu banii de la UE, cum îi folosim. Apoi, tot de noi depinde ce lideri ne alegem, pe cine votăm să ne reprezinte la cel mai înalt nivel – național și european. Noi sîntem responsabili, ca generație, de viitorul acestei țări, pentru că, pînă la urmă, noi degeaba ne uităm la tinerii care nu sînt așa cum ne-ar plăcea nouă, ei sînt produsul nostru, un fel de oglindă a noastră. Adică, ce văd la părinți, aia fac și ei...

G.C.: Cum trăiesc oamenii la Ciugud?

Gh.D.: Într-una din măsurătorile pe care le-am făcut, datele ne indică un fapt deja cunoscut: oamenii Ciugudului trăiesc bine, sînt fericiți în comunitatea noastră, pentru că încercăm să oferim cam tot ce este întrun oraș, și, poate, chiar mai mult – acea liniște de la țară, un mediu sănătos de viață. Faptul că am investit mult în grădiniță și în școală a determinat multe familii tinere să vină și să se stabilească la noi. Avem familii care au venit din București, din Cluj – Napoca și din alte părți, și s-au stabilit definitiv la Ciugud. Ce răspuns mai bun pot oferi la întrebarea dumneavoastră?

G.C.: În rezolvarea problemelor administrației locale cum vă descurcați: cînd este mai complicat, apelați la județ sau, după caz, bateți drumul pînă la București?

Gh.D.: Desigur, în funcție de importanța problemei, trebuie să uzezi de instituțiile statului. Unele se pot rezolva la nivel de județ, ceea ce aparține de Consiliul Județean, de Prefectură, dar multe dintre ele se rezolvă la nivel de minister. În această situație eu am un avantaj, avînd o viziune generală asupra problematicii naționale, deoarece dețin funcția de vicepreședinte al Asociațiilor Comunelor

din România. De la acest statut, acolo unde constatăm o disfuncționalitate la nivel legislativ, venim cu propuneri legislative pentru Parlament, pentru modificarea legii respective. Unde constatăm nereguli în procedura de lucru sau în ghidurile de funcționare pentru tot ce înseamnă finanțare de la bugetul de stat, avansăm propuneri de îndreptarea legilor în cauză.

G.C.: După o experiență îndelungată în funcția de primar și după mai multe praguri pe care le-ați trecut, ce considerați că este mai greu în administrația publică locală, la sate?

Gh.D.: În mediul rural sînt două aspecte care duc cumva la scăderea nivelului administrației publice locale: lipsa de resurse umane (toate satele îmbătrînesc pe zi ce trece, și nu mai găsești tineri care doresc să rămînă la sat, să lucreze în administrație); apoi, lipsa resurselor financiare. Astăzi, comunele, satele, sînt sărace, n-au buget. De exemplu: să introduci o rețea de apă într-un sat este mult mai complicat și mai costisitor decît să faci același lucru la un bloc, unde, cu 400 de metri de rețea, ai rezolvat 100 de familii, iar la sat, cu 3 kilometri nu rezolvi, poate, decît 50 de familii.

Ciugud, constituie exemplul viu a ceea ce v-am spus mai devreme. Bazat pe tradiția din bătrîni, Ansamblul are un program adecvat, cu care am cîștigat premii la concursul „Cultură pentru Cultură”. În acest an, acest eveniment s-a desfășurat chiar la noi, la Ciugud, unde am avut mai multe secțiuni: dans, grup vocal, rapsod popular, dar și gastronomie și meșteșuguri – activități perpetuate din moși strămoși.

G.C.: Totuși, au fost situații cînd, în mediul rural, unii cetățeni au refuzat această binefacere a civilizației – introducere apei curente în gospodărie – motivînd că ei au apă de la puț, rămînînd cu apa în conductă, la poartă. Cum vedeți această anomalie?

Gh.D.: În aceste cazuri, desigur, este vorba și de o chestiune de educație și de pregătire a populației, pentru că, noi, ca administrație publică locală, avem și datoria de a face educație în comunitate, de a pregăti populația în vederea trecerii la un alt statut de viață și de trai, la nivelul mileniului 3, în care ne aflăm. Aici trebuie să umbli nițel la filozofia țăranului, a lui Moromete: dacă ei au puț în curte, vor zice: „domne, nu iau apă de la tine, că a mea este mai ieftină!”. Dar, cu timpul, vor constata că apa lor este calcaroasă, plină de nitrați și nitriți, nu prea bună de băut. În plus, apa din puțul din curte poate seca, mai ales în condițiile acestea de secetă accentuată. Trebuie să-l lămurești: „Ți-am adus apa la poartă, ți-am adus canalizare, uite două beneficii ale civilizației umane, de ce le refuzi?”. Apoi, cu gazele naturale: arată-i că acestea poluează mult mai puțin decît lemnele, că lemnul de foc s-a scumpit mult în ultima vreme și că, unde mai pui pericolul de incendii, la focul cu lemne în sobă. Pe urmă să vezi schimbare de mentalitate...

G.C.: Să trecem de la Moromete la turism. Ce poate găsi un îndrăgostit de turism și de natură dacă poposește în Ciugud?

Gh.D.: Noi n-am fost neaparat o destinație turistică, dar, mai nou, începem să devenim. De pildă, avem un teren de golf – cel mai modern din sud-estul Europei – care a devenit deja o atracție internațională! Avem Mureșul –noi spunem că este un dar de la Dumnezeu – pe mal am amenajat un debarcader și un parc de rulote pentru cei care fac turism cu rulota. În zonă există și o pensiune unde se pot caza eventualii călători de pe la noi, mai ales că pe acolo trece renumitul traseu Via Transilvanica – un traseu de drumeție lung de aproape 1.500 de kilometri, care începe la Putna și străbate 10 județe, peste 400 de comunități și 12 situri incluse în patrimoniul UNESCO, și se termină la Drobeta – Turnu Severin.

G.C.: Dumneavoastră vă luptați să aduceți satul la nivelul de civilizație al unui oraș, ceea ce este foarte bine. Dar, în aceste condiții, nu se pierde legătura ancestrală cu vatra strămoșească, cu tradiția? Cum reușiți să duceți mai departe – deși în condiții noi – tradițiile strămoșești ale Ciugudului?

Gh.D.: Am fost extrem de atenți la acest subiect sensibil și am luat în calcul posibilitatea exprimată de dumneavoastră. Pînă acum totul este la locul lui: tradiții, obiceiuri, credință – toate pot merge mînă-n mînă cu civilizația modernă. Ansamblul „Doina Mureșului”, al comunei

G.C.: Domnule Damian, încet, încet, ne apropiem de finalul acestui fulminant interviu. Pînă acum am văzut de toate – și bune și rele, cu care, iată, ați petrecut împreună aproape un sfert de veac. Făcînd un tur retroactiv – la modul general – ce bucurii și ce tristeți a trăit în acești ani primarul din Ciugud?

Gh.D.: Off, Doamne! Nimic nu poate fi mai încîntător pentru un primar de provincie decît mulțumirea cetățenilor! Mi-aduc aminte de cînd am introdus apă curentă în satul Drîmbar, sat ce avea o stradă ce ducea la Mureș, o stradă foarte abruptă, care chinuia oamenii ce cărau apă cu căruciorul din albia rîului, mai ales pe timp de iarnă. După ce am tras apă curentă în curțile oamenilor și am asfaltat și strada, o femeie, care s-a dus la Domnul între timp, de cîte ori mă întîlnea, îmi zicea: „Domnule primar, să-ți dea Dumnezeu sănătate, că de cîte ori deschid robinetul, te pomenesc!”. Tot o bucurie mare trăiesc atunci cînd, în curtea școlii, cînd mă văd copiii, sar pe mine, fericiți că învață într-o astfel de instituție! Ce poate fi mai reconfortant și ce fericire mai adevărată decît aceste manifestări spontane, izvorîte din inimile acestor oameni? Desigur, cea mai mare și mai mare bucurie a mea este familia.

G.C.: Pentru că ați amintit de familie – iată un subiect incitant: cum v-a sprijinit familia în complicata muncă de primar?

Gh.D.: Nu este deloc ușor pentru familia unui primar, pentru că, de multe ori, problemele de aici, fără să vrem, le mai transferăm și acasă. Primarul fiind persoană publică, de multe ori familia trebuie să participe la anumite activități alături de tine. Pe mine, acest lucru m-a întărit, de la familie căpătam energie și încredere atunci cînd simțeam că aripile mele sînt prea grele sau bat în gol. Apropo de tristețe: cea mai mare tristețe a mea se referă la faptul că fetița mea a crescut o perioadă importantă a vieții ei, mai mult fără mine. Iată unul dintre sacrificiile unui primar, despre care nu scrie în nici un tratat de Drept Administrativ!

G.C.: Care este esența succesului unui primar?

Gh.D.: Viziune, echipă, credință, crez și muncă. Uneori, chiar și mult curaj!

Astfel s-a încheiat dialogul reporterului cu unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați primari din România anului 2023 – primarul comunei Ciugud, județul Alba, domnul Gheorghe Damian. După cum puteți constata, nu este un interviu „fabricat”, și nici unul cu iz academic. Este pur și simplu un crîmpei de viață, un dialog viu, despre viața și munca de la firul ierbii, acolo unde mai dai și de noroi (uman), din cînd în cînd. Pentru mine a fost o încîntare să-l pot cunoaște pe cel despre care, pe Facebook, cineva scria că ar trebui multiplicat și dus la toate primăriile din comunele României!

La plecare, am citit de pe o placă prinsă de peretele Primăriei, numele Făuritorilor din Ciugud ai Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia – 8 la număr, placă dezvelită în 20 noiembrie 2013. Ce semnifică acest gest? Anume că spirituil Albei Iulii, cu clipa ei astrală – 1 Decembrie 1918 – Marea Unire – trăiește viu, prin români precum primarul Gheorghe Damian, germinînd Drag de Românie și o unire perpetuă! Sfîrșit

Clubul de golf și resortul Theodora Golf Club

Așa ar urma să arate noua școală smart din Ciugud

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Wilhelm Taciturnul (I)

Wilhelm Taciturnul face parte, fără îndoială, dintre acele personalităţi a căror biografie aparţine istoriei. Pentru a-i înţelege complexa şi puternica-i personalitate, viaţa zbuciumată şi rolul său în formarea Olandei moderne, sînt necesare cîteva precizări în legătură cu situaţia din această zonă a Europei în veacul XVI.

Statele naţionale nu se închegaseră definitiv; teritoriile lor erau încă fărîmiţate, iar unii dintre marii feudali izbuteau, prin diverse mijloace, să reunească sub stăpînirea lor mai multe seniorii. Dar nu întotdeauna ele se aflau în aceeaşi ţară; astfel, feudali francezi aveau posesiuni flamande, feudali germani aveau posesiuni franceze. Încă de la sfîrşitul Secolului XV, prin legături de familie, habsburgii ajunseseră să stăpînească Ţările de Jos, compuse din 17 provincii, repartizate azi între Olanda, Belgia şi Franţa: ducatele Brabant, Limburg, Luxemburg şi Geldern, comitatele Flandra, Artois, Hainaut, Olanda, Zeelanda, Friesland, Namur, Zutphen şi Drenthe, şi senioriile Utrecht, Overijssel, Groningen şi Malines (Mechelen). Provinciile erau conduse de guvernatori care purtau numele de stathuderi. Delegaţii nobilimii şi ai burgheziei orăşeneşti din cele 17 provincii alcătuiau Stările Generale.

În primele decenii ale veacului XVI, burghezia acestor provincii a renunţat la catolicism şi a adoptat Reforma. Împăratul Carol Quintul, deşi făcuse concesii protestanţilor din Germania, se arăta neîndurător cu cei din Ţările de Jos, condamnînd la moarte pe toţi ereticii şi sprijinitorii lor. Fiul său Filip, care în 1556 a devenit rege al Spaniei şi al Ţărilor de Jos, a înăsprit persecuţiile religioase; masele s-au ridicat la luptă împotriva jugului spaniol sub conducerea a trei străluciţi exponenţi ai aspiraţiilor naţionale: amiralul Hoorn, contele Egmont şi Wilhelm de Orania. Pe fondul acestei mişcări de eliberare naţională, care a îmbrăcat o haină religioasă, s-a desfăşurat prima revoluţie burgheză din Europa. Răscoala izbucnită în 1566 şi crunt reprimată de ducele de Alba a marcat începutul acestei revoluţii care s-a încheiat abia în 1609, cînd Spania a recunoscut independenţa Provinciilor Unite, din care, în Secolul XIX, s-au separat Belgia şi Olanda.

Timp de aproape 20 ani, conducătorul acestei mişcări, la care poporul a participat cu însufleţire, a fost Wilhelm de Orania; i se spunea „de Zwÿger”, adică cel reţinut, cel discret; s-a generalizat, însă, altă poreclă: Taciturnul. Spirit luminat, promotor al libertăţii de credinţă, se poate spune că el a păşit înaintea vremii sale. A luptat pentru drepturile şi independenţa unui popor harnic; a învins, rînd pe rînd, adversarii ridicaţi în contra-i de duşmanul său din tinereţe, întunecatul Filip II, din a cărui poruncă a fost, în cele din urmă, asasinat.

În vremea celui de-al II-lea Război Mondial, cînd poporul olandez a suferit invazia hoardelor hitleriste asupra ţării sale, tradiţia lui Wilhelm Taciturnul a simbolizat spiritul de rezistenţă în faţa agresorului. Om al simplei datorii, se pare că lui îi aparţin cuvintele rămase celebre: „Nu e necesar să speri ca să întreprinzi o acţiune şi nici să reuşeşti ca să perseverezi“.

Fragmentele care urmează sînt extrase din volumul „Les Orange-Nassau”, apărut la Lausanne, scris de istoricul Michel Richard.

Wilhelm Taciturnul era urmaşul unei familii de feudali germani care dăduse Sîntului Imperiu romanogerman un împărat: pe Adolf de Nassau (12921298) adversar al Habsburgilor. Contele Wilhelm de Nassau, tatăl Taciturnului, un om tot atît de inteligent pe cît de prudent, adoptase în mod public Reforma şi purta corespondenţă cu Martin Luther, căruia îi ceruse sfaturi asupra chipului în care să-şi alcătuiască biblioteca. Dar, ca senior german, el era vasalul lui Carol Quintul, un catolic convins, cu care n-ar fi vrut să aibă conflicte. Refuzase, de aceea, toate marile onoruri care l-ar fi obligat să combată Reforma. În acelaşi timp, însă, avea grijă ca, în comitatul său, catolicii să nu aibă nimic de suferit.

Căpitan la 18 ani

Cel care era menit să devină stathuderul Olandei, să lupte contra regelui Filip II al Spaniei, să fondeze Provinciile Unite independente şi să întemeieze o dinastie care domneşte încă în Olanda, s-a născut

la 24 aprilie 1533 în castelul Dillenburg din comitatul Nassau şi a trăit acolo pînă la 11 ani, cînd un eveniment cu totul neprevăzut i-a schimbat cursul vieţii: vărul său primar, Rene de Nassau, prinţ de Orania, stathuder al Olandei, Zeelandei şi Utrechtului, a murit în timpul unui asediu și, neavînd urmaşi direcţi, l-a lăsat moştenitor al tuturor bunurilor sale. Împăratul Carol Quintul ştia foarte bine că toţi cei din familia de Nassau erau luterani convinşi; dorind să facă din tînărul prinţ de Orania un vasal docil, a hotărît ca acesta să fie catolic, iar educaţia lui să fie continuată la Breda, departe de familie, punîndu-l sub protecţia surorii sale, Maria de Habsburg, care guverna pe atunci Ţările de Jos.

mîna lui Filip, sau asasinat de o conjuraţie urzită de clica lui“.

În 1551, s-a căsătorit cu Ana de Egmont, iar la cîteva zile după căsătorie a fost numit căpitan al armatei din Flandra şi a plecat în războiul pe care Imperiul îl purta contra Franţei. La 18 ani, comanda armatele de pe Meusa. În timpul campaniei, însă, nu s-a acoperit de glorie: cel care se distingea şi cucerea oraşele era contele de Egmont, ruda soţiei sale...

Urzeala regilor catolici (1)

În 1559, regele Henric II al Franţei şi Filip II, regele Spaniei şi al Ţărilor de Jos, au hotărît să încheie pacea. La negocierile care s-au purtat la Cateau-Cambrésis, plenipotenţiarii Spaniei au fost ducele de Alba şi contele de Egmont – cei doi mari generali ai monarhiei spaniole –, episcopul Granvelle, vestit diplomat al Habsburgilor, şi prinţul de Orania; pe acesta din urmă, regele Filip îl promovase în rîndul cavalerilor Lînei de Aur şi-l numise membru în Consiliul de Stat al Ţărilor de Jos. Ca de obicei, tratatul a fost întovărăşit de o alianţă matrimonială: Filip a devenit ginerele lui Henric II. Într-o zi, la o vînătoare, regele Franţei, care vedea în prinţul de Orania un om de încredere al ginerelui său, i-a destăinuit un proiect conceput împreună cu regele Filip şi cu ducele de Alba: exterminarea totală a ereticilor –adepţii Reformei – din Franţa şi Ţările de Jos. Wilhelm i-a răspuns evaziv şi, pretextînd o chestiune de familie, a plecat la Bruxelles, unde şi-a informat consilierii despre urzeala regilor catolici, explicîndu-le consecinţele nefaste pe care un asemenea plan le-ar avea pentru Ţările de Jos, unde jumătate din populaţie era „eretică“. După părerea lui, exista un singur mijloc de a garanta pacea: trupele spaniole să părăsească Ţările de Jos. În august, cînd s-au reunit Stările Generale, prezidate de regele Filip, prinţul de Orania a condiţionat acceptarea unor impozite de retragerea trupelor spaniole. Vrînd să întîrzie rezolvarea acestei probleme, regele a încercat o manevră: l-a numit pe Wilhelm stathuder al Olandei, Zeelandei şi Utrechtului şi a anunţat că guvernatoare generală a Ţărilor de Jos va fi propria-i soră, ducesa Margareta de Parma. Peste doi ani, Filip a obţinut de la Papă reorganizarea bisericească a acestor ţări. Noile episcopii aveau sarcina să hărțuiască pe eretici şi să netezească drumul Inchiziţiei.

Wilhelm a dovedit de timpuriu o înţelegere realistă a lucrurilor: ambasadorului Franţei, care, de cîte ori îl întîlnea, îl îndemna să fie un bun francez, pe motiv că principatul Orania era pe pămîntul Franţei, i-a răspuns că acest teritoriu nu reprezenta nici a şasea parte din ceea ce stăpînea el în Ţările de Jos. Totuşi, un fapt mai grav l-ar fi putut îndrepta spre Franţa: duşmănia mărturisită a fiului lui Carol Quintul, viitorul Filip II. Raporturile acestuia cu propriul său tată nu erau dintre cele mai bune şi probabil că-l măcina şi invidia pentru că împăratul manifesta multă amabilitate faţă de Wilhelm, socotindu-l inteligent şi ponderat. Prinţul de Orania obişnuia să zică: „Mi s-a prezis că trebuie să mor de

În principiu, ţara era condusă de stathuder şi de Consiliul de Stat; în realitate, însă, reprezentanţii lui Filip – Margareta de Parma şi Granvelle – dirijau totul. Devenit cardinal, Granvelle cîrmuia şi statul şi biserica; întinderea puterilor sale neliniştea. Era foarte inteligent, foarte cult, bun diplomat; numai că era un om de care trebuia să te temi. Wilhelm şi marii nobili au înţeles repede manevra. Opoziţia s-a născut în ducatul Brabant, însufleţită de Wilhelm de Orania şi de contele de Egmont. Regele Filip a înţeles atunci că avea de ales între Granvelle şi Wilhelm de Orania; la începutul anului 1564 a ordonat cardinalului să părăsească Ţările de Jos. Wilhelm cîştigase prima partidă: politica spaniolă de forţă părea să eşueze. Consiliul de Stat s-a reunit la Bruxelles, sub preşedinţia lui Wilhelm, care a declarat că persecuţiile religioase provocau o pagubă enormă şi a încheiat spunînd că el este catolic, dar conştiinţa oamenilor trebuie să fie liberă.

Ulterior însă, ca urmare a intensificării de către spanioli a persecuţiilor religioase, 30.000 persoane, mai ales negustori, au plecat în exil. S-a constituit o Ligă – Compromisul de la Breda – contra Inchiziţiei şi a dominaţiei spaniole. Delegaţii Ligii s-au întrunit la Bruxelles şi au înmînat Margaretei de Parma o petiţie prin care-şi manifestau loialitatea faţă de regele Spaniei, dar cereau abolirea Inchiziţiei şi convocarea Stărilor Generale. De enervare, ducesa a început să plîngă; uimit, unul din consilierii săi i-a spus: „Cum, doamnă, plîngeţi?! Dar nu sînt decît nişte calici!“. (va urma)

MICHEL RICHARD

Castelul Dillenburg, locul unde s-a născut Wilhelm Taciturnul

Anna de Egmond, prima soție a lui Wilhelm de Orania

Favoritul împărătesei (III)

După ce se închise două zile în iatacul ei, Ecaterina transmise tuturor diplomaţilor acreditaţi la St. Petersburg o notă, pe care ambasadorii o citiră uluiţi: „Ministrul-şambelan al Maiestăţii Sale Imperiale ţine să aducă la cunoştinţa miniştrilor şi ambasadorilor străini vestea primită ieri seară. Din pricina hemoroizilor de pe urma cărora suferea foarte adesea, ţarul a avut zilele acestea o colică extrem de puternică, în urma căreia ieri a încetat din viaţă“.

Unii istorici sînt de părere că Ecaterina a participat direct la asasinat. Împotriva acestei teze pledează însă două documente rămase de la cavalerul de Corberon, ataşat al ambasadei franceze şi prieten cu secretarul particular al ţarinei, un elveţian pe nume Pictet. Într-un raport adresat Parisului, de Corberon îl cita pe Pictet, care afirmase categoric că Ecaterina „nu era cu nimic vinovată de moartea soţului ei“. Secretarul ţarinei recunoştea că Petru II fusese asasinat, dar sublinia că „avem de-a face cu o crimă necesară, fără de care Ecaterina şi fraţii Orlov ar fi fost pierduţi“. Într-un alt raport, de Corberon îşi exprima propria lui opinie asupra mult discutatei complicităţi a ţarinei: „Ceea ce pare a fi sigur este că Orlovii au comis asasinatul din proprie iniţiativă şi că Ecaterina a izbucnit în lacrimi cînd Grigori (de fapt Aleksei, aşa cum s-a văzut mai sus – n.r.) i-a adus vestea morţii soţului ei“.

dăruise Elisabeta. La insistenţele lui Grigori, Ecaterina trimise într-o zi pe unul dintre miniştrii săi, Voronţov, să-l iscodească pe Razumovski. Exista oare vreo dovadă materială a căsătoriei sale cu ţarina? Cazacul îşi primi oaspetele cu multă bunăvoinţă. Cînd află ce voia ministrul, se ridică din jilţul său și, îndreptîndu-se spre biroul de abanos din cabinetul său de lucru, deschise un sertar cu cheiţa de aur pe care o purta atîrnată de gît, scoase un pergament îngălbenit de vreme, îl sărută cu veneraţie, apoi, spre surprinderea lui Voronţov, îi dădu foc la lumînarea care ardea într-un sfeşnic de argint aşezat pe birou. Cînd din pergament nu mai rămase decît scrumul, Razumovski spuse liniştit:

– Puteţi spune slăvitei noastre Ecaterina că nu există nici o dovadă a căsătoriei despre care vorbeaţi.

Enigma bătrînului cazac

Totuşi Ecaterina a II-a şi-a luat asupra-şi răspunderea unei complicităţi post factum: nu numai că nu i-a pedepsit pe criminali, dar i-a copleşit cu recompense şi onoruri! Grigori a fost, desigur, principalul beneficiar: a căpătat rangul de cneaz, un somptuos palat în St. Petersburg, iar retribuţia sa a atins o cifră fabuloasă în acea epocă: 120.000 ruble pe an. Favoritul ţarinei avea acum o veritabilă „curte“ personală, alcătuită din aristocraţi ruşi şi membri ai oficiilor diplomatice străine. Ei făceau anticameră încă din primele ore ale dimineţii, aşteptînd trezirea din somn a cneazului, care nu se dădea jos din pat mai devreme de ora 11. Nespălat, cu părul „pus pe moaţe“, Orlov trecea în salon, unde acorda un fel de audienţe colective, îndeplinind sau respingînd rugăminţile solicitatorilor săi. Aleksei Orlov spera ca fratele său să se căsătorească pînă la urmă cu ţarina. Era cu atît mai îndreptăţit să spere cu cît vicecancelarul Bestujev afirma – ca mulţi alţi curteni –că şi defuncta ţarină Elisabeta contractase o căsătorie secretă cu cneazul Razumovski.

Cazac bătrîn, dar drept ca bradul, Razumovski îşi trăia ultimii ani la conacul întinsei moşii pe care i-o

Relatarea lui Voronţov nu o convinse pe ţarină de oportunitatea căsătoriei cu Grigori, deşi îi îngădui acestuia multe manifestări necugetate de îndrăzneală, ba chiar de aroganţă. În august 1764, ambasadorul britanic, lordul Buckinghamshire, scria întrun raport adresat Londrei că „Orlov a uitat tot respectul cuvenit suveranei sale şi o tratează cu acrul unui om care-şi cunoaşte puterea“. De pe urma numeroaselor fricţiuni între Ecaterina şi Grigori, la scenă asistase, ca martor ocular, diplomatul englez care trase chiar concluzia că... cei doi ar fi căsătoriţi. Trei ani mai tîrziu, ţarina îşi afişă în public legătura ei sentimentală, făcînd o călătorie pe Volga împreună cu Orlov, ba chiar împărţind cu acesta cortul purpuriu, marcat de însemnele imperiale, de pe vasul cu care călătorea. Dar nunta la care visa ambiţiosul Aleksei nu avu loc. Unul dintre consilierii ei, Panin, îi spusese pe faţă: „O doamnă Orlova nu va putea împărăţi niciodată peste Rusia“.

În loc de happy-end

Ecaterinei, despre care se exprima cu o ireverenţă din ce în ce mai mare. Nu rareori vorbea fără nici o jenă, în saloanele capitalei, despre „gîsca de pe tron“ sau despre „coroana pe care ţarina o poartă direct pe umeri, neavînd cap“. Ecaterina îi trecea cu vederea obrăzniciile şi continua să-i încredinţeze misiuni importante, ca de exemplu aceea de a negocia pacea cu Turcia în 1772. La aceste tratative, fastul de care s-a înconjurat Orlov era demn de un ţar: caleaşca placată cu aur îl costase o avere, iar livrelele celor 24 de lachei erau împodobite cu smaralde veritabile. Dar în timp ce discuţiile se limitau la preliminarii, sosi vestea că Ecaterina avea un nou favorit, pe frumosul și fercheşul căpitan de husari Vassiîeikov. Fără să stea pe gînduri, Grigori porni călare spre Capitală: zece armăsari pur-sînge pieriră de epuizare în galopul nebunesc care-i aduse pe cneaz la porţile Petersburgului unde se prăbuşi și el, sleit de puteri. Transportat de urgenţă la conacul unui moşier, Orlov, aflînd că ţarina îi interzicea să intre în Capitală, declară celor din jur că va răzbi pînă la palatul imperial, chiar dacă ar fi să coste viaţa. Pentru a-l convinge să renunţe la proiectele sale, Panin, credinciosul sfetnic al ţarinei, îi oferi o mare sumă de bani, cerîndu-i în schimb restituirea unei miniaturi dăruite de Ecaterina –portretul ei înconjurat de diamante – pe care Orlov îl purta la butonieră. Cneazul primi totodată poruncă să plece imediat în străinătate, urmînd ca acolo să i se transfere, intactă, imensa sa retribuţie.

Reședința de vară a Ecaterinei a II-a, St. Petersburg

Ocupînd mulţi ani poziţia de „prinţ consort“ neoficial, Orlov avu prilejul să-şi dea la iveală atît calităţile cît şi defectele. De pildă, în 1770, cînd izbucni la Moscova o epidemie de ciumă, care făcu peste o sută de mii de victime. Exasperaţi de indolența autorităţilor, care nu luaseră nici un fel de măsuri împotriva epidemiei, locuitorii oraşului se răzvrătiră, ucigînd un arhiepiscop şi cîţiva medici şi felceri; pe străzi începură să circule bande înarmate, care omorau şi jefuiau. Trimis la faţa locului, Orlov înfruntă fără teamă atît boala cît şi bandele de tîlhari, reuşind să pună capăt epidemiei şi să stăvilească valul fărădelegilor, luînd totodată măsuri de aspră sancţionare a oficialităţilor care nu-și făcuseră datoria. În alte împrejurări însă, favoritul ţarinei se arătă mai puţin la aceeaşi înălţime. În materie de politică externă, îşi îngădui să saboteze planurile

La auzul celor comunicate de Panin, Grigori fu cuprins de unul dintre frecventele lui accese de furie. Sărind din pat, se repezi să-l strîngă de gît pe consilier, dar, răzgîndindu-se la fel brusc, se mulţumi să-l copleşească cu injurii şi să rupă în bucăţi hîrtia care i se punea la dispoziţie suma dăruită de ţarină. În cele din urmă, smulse miniatura de la butonieră şi zvîrli montura de diamante în obrazul lui Panin, jurînd că de portret nu se va despărţi niciodată. Cîteva zile mai tîrziu, îşi făcu apariţia la Petersburg. Toată lumea îşi închipuia că fulgerele Ecaterinei se vor abate, în sfîrşit, asupra fostului favorit. Dar şi de data aceasta, isprăvile îi fură iertate. În schimb, nu trecu mult şi ţarina îl obligă să se căsătorească cu o altă Ecaterină, tînăra fiică a contelui Zinoviev. Împreună cu ea, Orlov plecă în străinătate, pentru a-şi îngriji sănătatea în diferite staţiuni balneoclimaterice, dar mai cu seamă la Karlsbad (actualul Karlovy Vary). Bolnavă de tuberculoză, soţia lui Grigori muri la Lausanne. Rămas singur, el continuă să vagabondeze melancolic prin Europa centrală şi apuseană, În 1782, cînd se înapoie la Petersburg, Orlov era o epavă. Semnele de demenţă erau atît de pronunţate încît medicii hotărîră să-l interneze într-un azil de alienaţi mintali. Fără să ia în seamă sfaturile lui Panin, ţarina îl vizita adesea în mohorîta clădire în care îşi aştepta moartea. Aceasta nu întîrzie. În cursul unei crize de nebunie furioasă, Orlov încetă din viaţă în aprilie 1783. Ca întotdeauna cînd era în delir, Grigori avea impresia că participă pentru a mia oară la o crimă – la asasinarea ţarului Petru al II-lea.

Ekaterina Nikolaevna Orlova

Alexei Grigorievich Razumovski

Alexei Grigorievici Orlov

Lidia Vadim Tudor ar putea deschide o nouă linie politică

(urmare din pag. 1)

Un mare adevăr, dublat de faptul că o personalitate de tipul Tribunului se naște rar, motiv pentru care cei care vor să-i ducă munca mai departe trebuie să-i semene și să se apropie cît mai tare de el prin cultură, inteligență și comportament, ceea ce este extrem de greu de realizat în momentul de față, dar nu imposibil, dacă vor învăța, se vor cizela și vor înțelege că doar echilibrul și seriozitatea discursului și a comportamentului sînt ingredientele necesare în momentul de față în România.

„Curajul și demnitatea lui Corneliu Vadim Tudor – continuă mesajul AUR – sînt calități rare în peisajul politic actual, iar fibra sa națională rămîne un exemplu pentru generațiile viitoare. Totuși, cînd speranța că valorile și principiile pe care le-a promovat și apărat cu înverșunare aproape că a dispărut, au apărut pe scena politică AUR și George Simion. AUR a preluat elementele definitorii ale crezului politic al lui Corneliu Vadim Tudor și a reușit să continue lupta pentru interesele naționale. George Simion, liderul AUR, a arătat același curaj în abordarea temelor importante pentru români, ceea ce l-a propulsat în calitate de lider puternic”. E foarte adevărat că AUR și domnul George Simion au preluat din elementele crezului politic al luptei pentru țară promovat de Vadim Tudor, doar că felul în care au înțeles să gestioneze aceste teme nu a fost mereu cel mai bun. Domnia sa a criticat multe din neregulile pe care clasa politică le-a făcut în ultimii ani, dar modalitatea aleasă nu a fost întotdeauna cea mai potrivită.

Lupta politică este una extrem de parșivă, cu reguli extrem de clare, de la care dacă abdici, ești penalizat imediat. Nu poți transmite totul live pe Facebook, nu te poți certa în Parlament cu colegii tăi în văzul unei țări întregi și al adversarilor tăi politici, fiindcă îți vei crea singur deservicii. Calitatea de parlamentar presupune o ținută și un comportament serios și ponderat, fără de care lupta politică este pierdută înainte de a fi începută. „Patriotismul și naționalismul au fost fundamentale în politica lui Corneliu Vadim Tudor, iar astăzi ele reprezintă crezul politic al AUR. George Simion și AUR au reușit să readucă în prim-plan patriotismul și să revigoreze conștiința națională”. Nu știu dacă au revigorat conștiința națională sau dacă aceasta avea nevoie de o revigorare, dar e drept că aceste două concepte fac parte din crezul politic al AUR, dar și din cel al Partidului Vadimist Român, proiect lansat de Lidia Vadim Tudor, cît și al altor partide suveraniste care au apărut în România în ultima vreme.

Vorbind despre naționalism, în opinia mea ar trebui adaptat un pic vremurilor pe care le trăim și Uniunii Europene din care facem parte și adus în prim plan naționalismul-liberal pe care Lidia Vadim Tudor l-a promovat în cadrul articolelor din Revista „România Mare” și în doctrina Partidului Vadimist Român. Ce este acest naționalism-liberal? Naționalismul-liberal se bazează pe colaborarea statelor națiune, pe conservarea specificului național al fiecăruia, pe garantarea tuturor drepturilor și libertăților, pe libera concurență economică și pe egalitatea în drepturi a minorităților naționale, cu grupul etnic majoritar. Între toate aceste drepturi și libertăți, dreptul de proprietate are o importanță majoră, fiindcă el stă la baza dezvoltării economiei liberale și a fixării națiunii de teritoriul național. Cu

națională

alte cuvinte, acest naționalism civic nu va discrimina persoanele din alt grup etnic decît cel al națiunii, ci le va include în acesta, oferindu-le drepturi și șanse de afirmare egale, cu condiția ca ele să respecte instituțiile politice și principiile liberale pe care cetățenii acelei țări le susțin. Calitatea de membru al națiunii civice este deschisă oricărui cetățean, indiferent de cultură sau etnie, care împărtășește aceste valori.

Liberalismul, pe de altă parte, a fost promotorul capitalismului, a ajutat dezvoltarea micilor afaceri, a stimulat inițiativa privată și a ridicat economiile statelor, promovînd egalitatea în drepturi și libertatea. Liberalismul politic este doctrina care vizează reducerea puterilor statului la protecția drepturilor și libertăților individuale, opunîndu-se ideii de „stat providențial”. Indivizii sînt liberi să își urmărească propriile interese, atît timp cît nu afectează drepturile și libertățile celorlalți. Liberalismul economic este doctrina care proclamă libera concurență pe piață, neintervenția statului în economie și are ca principiu fundamental proprietatea individuală.

Pentru ca cele două ideologii, cea naționalistă și cea liberală să se unească, naționalismul a trebuit să sufere o ușoară transformare în așa-numitul naționalism civic. Naționalismul civic, cunoscut și sub numele de naționalism-liberal, este o formă de naționalism identificată de filozofii politici care cred într-o formă incluzivă de naționalism, ce aderă la valorile liberale tradiționale ale libertății, toleranței, egalității și drepturilor individuale.

Naționaliștii civici apără valoarea identității naționale, afirmînd că indivizii au nevoie de aceasta pentru a duce o viață autonomă și că politicile democratice au nevoie de identitate națională pentru a funcționa corect.

În contextul politic și social actual, naționalismulliberal se poate opune eficient tendințelor de uniformizare ale globalismului, care dorește să ne impună tuturor „noul normal” – cum i se spune capitalismului corporatist care vrea să conducă lumea – eliminînd micile companii și care vine la pachet cu o nouă morală, bazată pe vinovăția colectivă a albilor în fața rasei negre, pe „libertatea sexuală” și pe restrîngerea drastică a drepturilor și libertăților, concomitent cu sporirea semnificativă a puterii statului global, careți va spune ce trebuie să mănînci, cum trebuie să gîndești și mai ales, cînd trebuie să mori fiindcă nu mai ești productiv și, deci, util.

Aplicînd aceste principii ale naționalismuluiliberal, teoretizat în ultimii 25 de ani de profesori în științe politice din cîteva țări ale lumii, cum sînt Gina Gustavsson, profesor al Universității din Uppsala, Suedia și membru asociat al Universității Oxford, David Miller profesor de teorie politică la Universitatea Oxford, Jesus Huerta de Soto, profesor de economie politică al Universității Regele Juan Carlos din Madrid și Yael Tamir, profesoară de științe politice la Universitatea din Ierusalim cu un doctorat în filosofie politică la Universitatea Oxford, cred că Lidia Vadim Tudor ar putea, cu sprijinul AUR, să deschidă o nouă linie politică națională și să ducă cu adevărat mai departe principiile politice ale celui care a fost ilustrul său tată. Asocierea sa cu partidul domnului George Simion cred că ar trebui interpretată în acest fel și nu în cel al aderării sale la ideile și la acțiunile AUR.

În consecință, să vedem ce ne va aduce viitorul și să sperăm că totul va fi bine.

ROBOR-ul (Romanian Interbank Offer Rate) reprezintă rata medie a dobînzii la care se împrumută instituțiile bancare din România. Evoluția acestuia este legată de nivelul de lichiditate existent în piață. Indicele ROBOR la 3 luni se menține la o valoare de 6,40%, la 6 luni – la o valoare de 6,50%, dar dobînzile la majoritatea creditelor în lei sînt stabilite în funcție de primul dintre acestea.

Dobînzile fixe destinate creditelor ipotecare sînt în scădere, astfel că, în ultimul an, acest tip de dobîndă a fost prima opțiune a multor clienți care s-au confruntat cu creșterea dobînzilor și, respectiv, a ratelor la credite. Datele oficiale ale BNR confirmă tendința de scădere a dobînzilor, astfel că dobînzile medii pentru creditele persoanelor fizice sînt în scădere, de la o medie de 10,52%, în luna martie, la o medie de 10,11% în luna aprilie. Dobînzile pentru creditele pe termen lung scad însă mai greu. În cazul în care este în vigoare un credit în lei, cu dobîndă variabilă calculată în funcție de ROBOR, se poate solicita modificarea indicelui de referință din ROBOR în IRCC.

În prezent, valoarea ROBOR este mai mare decît valoarea IRCC, iar pentru o structură de dobîndă variabilă este posibilă solicitarea schimbării indicelui de referință din ROBOR în IRCC. Trebuie ținut cont de faptul că modificarea indicelui de referință din ROBOR în IRCC nu este reversibilă astfel, că odată trecut la IRCC, nu se mai poate solicita revenirea la ROBOR.

Un exemplu concret prezintă următoarele: în cazul unui credit avînd sold de 300.000 lei, durata rămasă a creditului de 20 de ani, cu rata dobînzii variabile toată perioada, formată din IRCC + marja de 2,65%:

• dacă IRCC are valoarea de 4,06%, rata dobînzii aplicată la soldul creditului este de 6,71%, iar rata lunară de plată ar fi de aproximativ 2.373 lei;

• în situația în care indicele IRCC crește la 5,65% (deci cu aproximativ 1,6pp), rata dobînzii devine 8,30%, iar suma lunară de plată ar crește la aproximativ 2.665 lei, rezultînd o creștere de aproximativ 292 lei în rata lunară de plată.

În același scenariu, pentru un credit avînd sold de 300.000 lei, durata rămasă de creditare de 20 de ani, cu rata dobînzii fixă pe 3 ani, în prezent cu valoarea de 6,83% și ulterior variabilă avînd valoarea IRCC + 3,09% marja fixă, rata lunară de plată pe perioada în care dobînda este fixă ar fi de aproximativ 2.395 lei (cu doar 22 lei mai mult decît în varianta de rată a dobînzii variabile), care va descrește lunar, datorită diminuării primei de asigurare.

A ctualitatea pe scurt

 Ministrul Energiei, Sebastian Burduja anunţă că România va produce izotopi medicali la Centrala de la Cernavodă, „speranţă pentru tratamentul cancerului”, şi poate reporni producţia de apă grea la Drobeta-Turnu Severin, după ce Nuclearelectrica a semnat un memorandum cu Ontario Power Generation (OPG). El a menţionat că a avut întîlniri bilaterale la OCDE, în marja evenimentului dedicat sectorului nuclear, cu miniştrii omologi din Franţa, Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria, Ucraina, cu secretarul adjunct al energiei din SUA, precum şi cu directorul general al Agenţiei pentru Energie Nucleară a OCDE. „Subiecte abordate: programul nuclear civil românesc, inclusiv reactoarele modulare de mici dimensiuni, exemplu pentru întreaga regiune; pregătirea resursei umane în domeniul nuclear; promovarea tehnologiilor nucleare şi accesarea finanţărilor pentru marile proiecte. România este respectată în clubul statelor nucleare. Vom continua să ne străduim să dăm Europei şi lumii întregi standardul cel mai înalt de profesionalism”, a conchis Burduja.  Preşedintele american Joe Biden a promis duminică Ucrainei că Statele Unite nu o vor abandona în războiul cu Rusia, după ce un ajutor financiar pentru Kiev a fost eliminat ca un compromis între republicani şi democraţi pentru a se evita încetarea finanţării guvernului american, şi a cerut elaborarea unui act legislativ separat pentru ajutorul financiar destinat Ucrainei, relatează agenţiile internaţionale de presă. „Vreau să asigur aliaţii SUA, poporul american şi poporul ucrainean că pot conta pe sprijinul nostru. Nu ne vom sustrage”, a promis Biden într-o intervenţie televizată. „Sper că amicii mei din partea cealaltă îşi vor respecta cuvîntul de a sprijini Ucraina. Au spus că vor susţine Ucraina întrun vot separate” privind ajutorul financiar destinat acestei ţări, a adăugat Biden, făcînd referire la republicani. „Nu putem, în nici o circumstanţă, să permitem întreruperea sprijinului american pentru Ucraina”, a insistat el în mesajul ce a mai cuprins alte apeluri către congresmenii democraţi şi republicani, cărora le-a cerut să „înceteze jocurile” politice, să „nu piardă vremea” şi să convină pentru SUA „un acord bugetar pe un an”.  În schimb, Şeful diplomaţiei europene, Josep Borrell, a promis duminică la Kiev sporirea ajutorului militar al UE pentru a susţine Ucraina în războiul cu Rusia. Vorbind la o conferinţă de presă la Kiev, unde s-a întîlnit cu preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski şi cu ministrul ucrainean al apărării Rustem Umerov, Borrell a spus că, „în faţa ameninţării existenţiale pentru Europa”, există o „propunere pe masă” care arată că UE doreşte să-şi sporească ajutorul militar pentru Ucraina. Fără a detalia această propunere, el şi-a manifestat speranţa că statele UE vor ajunge „înainte de sfîrşitul anului” la o decizie asupra creşterii acestui ajutor şi că la Washington reducerea alocării financiare destinate Ucrainei „nu va fi o decizie definitivă şi că Statele Unite vor continua să sprijine Ucraina”.  Parfumierii moderni nu se mai bazează doar pe nasul lor pentru a crea arome care să ne atragă, ci apelează la inteligența artificială, conform The Guardian. Pot fi concepute parfumuri care să stimuleze reacții emoționale folosind ingrediente numite neuroarome –mirosuri care au fost demonstrate prin măsurători biometrice că provoacă diferite sentimente pozitive, cum ar fi calmul, euforia sau somnolența. Hugo Ferreira, cercetător la Institutul de Biofizică și Inginerie Biomedicală din Lisabona, studiază activitatea și răspunsul creierului la parfumuri pentru a construi o bază de date de neuroarome. El spune că simțul mirosului este fascinant. „Cu vederea și auzul, îți poți imagina chipul unei persoane dragi sau melodia preferată. E greu să îți imaginezi un miros,

deși acesta poate declanșa un val de emoții și amintiri”. Olfacția este cel mai divers simț, cu mulți receptori diferiți. Se estimează că există aproximativ 400 de familii diferite de gene olfactive. Printre altele, aceste conexiuni variate pot explica cum putem „mirosi frica” sau „mirosul victoriei”. Multe branduri de frumusețe au investit în cercetarea și tehnologia neuroaromelor, deoarece posibilitatea de a crea parfumuri care să le facă pe consumatori să se simtă bine este evident mare. L’Oréal s-a asociat cu compania de neurotehnologie Emotiv pentru a crea o „experiență” de alegere a parfumului. În 2023, clienții anumitor magazine Yves Saint Laurent din întreaga lume au folosit o cască pentru a crea un electroencefalogram – EEG – pentru a descoperi ce arome le plac. Rezultatele pînă acum arată că 95% dintre clienții care au folosit cască au găsit parfumul potrivit. Parfumurile științifice nu sînt pentru toată lumea. Prezentatoarea și scriitoarea despre parfumuri Katie Puckrik spune că ar vrea să își „creeze propriul parfum la fel cum ar zdrobi strugurii pentru propriul vin”.  Zeci de mii de persoane au manifestat sîmbătă pe străzile capitalei elveţiene Berna pentru a cere o mai bună protecţie a climei şi mai multă „justiţie climatică”, cu mai puţin de o lună înainte de alegerile parlamentare din Elveţia, relatează Reuters. „Furia faţă de lipsa de acţiune în materie de politică climatică şi consecinţele devastatoare şi mortale ale crizei climatice a mobilizat grupuri de toate vîrstele şi din toate mediile”, au indicat, într-un comunicat, organizatorii manifestaţiei reuniţi în cadrul Alianţei Elveţiene pentru Climă. Manifestanţii cer să înceteze distrugerea mediului şi să fie respectate obiectivele climatice ale Acordului de la Paris. „Fără planetă, fără sănătate”, „Justiţie climatică acum!”, „Opriţi nebunia”, se afla înscris pe pancarte. „Economisiţi energie, banii voştri, planeta noastră”, a declarat un manifestant. Potrivit organizatorilor, la manifestaţie au fost 60.000 de persoane, dar poliţia nu a prezentat o estimare.  Partidul de stînga Smer-SD al fostului prim-ministru Robert Fico a cîștigat alegerile de sîmbătă din Slovacia, țară membră NATO, după ce a promis să nu mai trimită arme în Ucraina, să blocheze posibila aderare a Kievului la NATO și să se opună sancțiunilor impuse Rusiei, notează Politico. Campania lui Fico a stîrnit neliniște pe plan internațional, pe fondul temerilor că acesta va trece Slovacia în tabăra anti-Kiev, alături de premierul ungar Viktor Orban. Fico afișează o orientare pro-Moscova, promițînd să pună capăt livrărilor de arme către Kiev și opunîndu-se sancțiunilor, chiar dacă președintele rus Vladimir Putin nu dă semne că va renunța la războiul pe care l-a pornit în 2022. Micuța Slovacie s-a dovedit unul dintre cei mai fermi susținători ai Ucrainei după începerea invaziei rusești anul trecut, aprobînd numeroase ajutoare militare pentru Kiev. Dacă ar fi să ne raportăm la valoarea pachetelor de asistență raportat la populație, atunci Slovacia ar fi chiar printre cei mai importanți parteneri ai Ucrainei.  Recep Erdoğan atacă UE după atentatul de la Ankara. „Turcia nu mai așteaptă nimic de la Uniunea Europeană care ne-a ținut la ușa ei timp de 40 de ani”, a declarat duminică președintele turc. „Noi ne-am respectat toate promisiunile pe care le-am făcut UE, dar ei nu și-au ținut aproape nici una dintre ale lor”, a denunțat șeful statului în sesiunea inaugurală a parlamentului, adăugînd că nu va „tolera nici o cerință sau condiții noi în procesul de aderare” a Turciei, potrivit La Libre Belgique. „Dacă nu dau înapoi cu anumite nedreptăți precum impunerea vizelor, pe care le folosesc ca sancțiune latentă, dacă nu își corectează erorile (...), își vor pierde complet dreptul de a exprima așteptări politice, sociale, economice sau militare din partea noastră”, a avertizat el. „Dacă UE intenționează să pună capăt procesului de aderare, care există doar pe hîrtie, aceasta va fi decizia lor”. Furia președintelui provine și din ultima hotărîre a Curții

Europene a Drepturilor Omului, care a învinuit Turcia săptămîna trecută că a condamnat un bărbat pentru apartenența la o organizație teroristă armată bazînduse doar pe utilizarea aplicației de mesagerie criptată ByLock. „Ticăloșii care amenință pacea și securitatea cetățenilor nu și-au atins obiectivele și nu le vor atinge niciodată”, a insistat el. Pe de altă parte, el nu a făcut nici o mențiune referitoare la procesul de aderare a Suediei la NATO, pe care deputații ar trebui să-l valideze în această legislatură.  Autoproclamata republică separatistă Nagorno-Karabah și-a anunțat joi autodizolvarea și pe cea a tuturor instituțiilor sale de la 1 ianuarie 2024, la o săptămînă după o ofensivă victorioasă a Azerbaidjanului după 30 de ani de conflict. Decretul liderului acestei enclave, Samvel Șahramanian, anunță dizolvarea „tuturor instituțiilor și organizațiilor guvernamentale (...) la 1 ianuarie 2024”, și stabilește că, în consecință, „Republica NagornoKarabah (Arțah) își încetează existența”, relatează La Libre Belgique. Separatiștii armeni din NagornoKarabah au suferit o înfrîngere militară în 24 de ore săptămîna trecută, fapt care i-a forțat să capituleze în fața Azerbaidjanului, țară de care s-au separat după căderea URSS, acum mai bine de 30 de ani. Armenia, care a susținut acest teritoriu în aceste decenii, nu a intervenit militar de această dată, deschizînd calea reintegrării regiunii în Azerbaidjan. Populația armeană din Nagorno-Karabah a început un exod: aproximativ 65.000 de oameni, jumătate din cei aproximativ 120.000 de locuitori, au fugit în cîteva zile, de teamă să nu fie ținta represiunii azere, în ciuda promisiunilor făcute de Baku că le va respecta drepturile. În decretul său de dizolvare a republicii autoproclamate, liderul separatist subliniază că odată ce condițiile pentru revenirea regiunii sub controlul Azerbaidjanului vor fi cunoscute, rezidenții și refugiații vor putea „să ia individual decizia de a rămîne sau de a se întoarce în Nagorno-Karabah”.  Ministrul Sănătății anunță că vor fi deschise în curînd centre de testare și consiliere antidrog în fiecare județ din țară. „Vom pune la punct, în cîteva luni, încît la începutul anului viitor să beneficiem măcar în fiecare județ de un astfel de centru. Să vedem care este soluția pentru că există astfel de centre care sînt administrate de ONG-uri, sau privat, să folosim toate resursele pe care le avem la momentul de față și să generăm un program care să fie coerent, articulat, să integreze toate instituțiile, pentru că avem o agenție specială și nu știu cît de mult impact a avut activitatea Agenției pentru Prevenirea și Combaterea Consumului de Droguri în timp, dar e momentul acum să acționăm”, a declarat Alexandru Rafila la Digi 24. Ministrul precizează că în județele în care nu există astfel de centre de testare și consiliere antidrog, unele noi nu vor fi amplasate în spitale de psihiatrie pentru că „există o reticiență în ceea ce privește adresabilitatea”, aceasta fiind concluzia experților, ci se vor căuta soluții.  Șeful Statului Major al Regatului Unit, Tony Radakin, a dat asigurări, în timpul unei întîlniri cu președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, că Vladimir Putin a pierdut controlul asupra războiului. Radakin a vizitat Kievul împreună cu secretarul britanic al Apărării, Grant Shapps, pentru a reafirma angajamentul guvernului lui Rishi Sunak față de poporul ucrainean, conform Rador Șeful forțelor armate britanice a declarat că Ucraina a preluat conducerea la nivel strict militar. „Recentele atacuri asupra flotei Mării Negre sînt un alt exemplu al modului în care Ucraina menține inițiativa. Putin a pierdut controlul asupra războiului pe care l-a început și, în consecință, Rusia este diminuată”, a spus el. Dar el a avertizat și asupra eficienței apărărilor rusești, care, în opinia sa, sînt „mai puternice decît se aștepta Occidentul”, a recunoscut șeful forțelor armate britanice la emisiunea de radio War on the Rocks, în care Radakin a spus că West trebuie să fie „foarte atent să nu se grăbească să emită judecăți superficiale” despre contraofensivă. r.m.

Un punct de vedere

Noua situație a Uniunii Europene

Cu profunzimea-i cunoscută, fostul cancelar german Helmut Schmidt a lăsat în urmă cel puțin trei atenționări: Uniunea Europeană să nu aștepte totul din afară, ci să acționeze competent pentru a-și rezolva disfuncțiile; să nu se amestece în relația mai mult decît milenară a popoarelor rus și ucrainian; să nu înlocuiască integrarea Uniunii Europene, care are nevoie încă de ani, cu extinderea ei (Die Mächte der Zukunft, 2006). Se pot cita și alte atenționări, din partea cunoscătorilor reali. Mulți au avertizat că birocratizarea dăunează, iar strivirea suveranității statelor și mai mult.

Pandemia începută în 2020 a schimbat viața pe continent, dar nu a făcut inactuale atenționările. Războiul din Ucraina le-a sporit acuitatea. În fapt, Uniunea Europeană și-a atenuat profilul și a intrat la remorca unor forțe, dinăuntru și dinafară, în fața cărora responsabilii rămîn vizibil fără soluție. Destul să observi cum îi tratează decidenți din alte țări pe cei din Uniunea Europeană sau cum „europeni” de peste noapte se flatează cu ura față de alți oameni. În orice caz, Uniunea Europeană înfruntă acum efecte nefaste din trei direcții: războiul, chestiuni nerezolvate ale integrării și propriile erori. Să le lămurim.

Lumea este în „policriză”, iar războiul din Ucraina o sporește. Cea mai vizibil afectată este Germania. „Vechiul nostru model al afacerilor nu mai funcționează: gaz ieftin din Rusia, apărare ieftină din SUA și exporturi la preț ridicat spre China” (Rüdiger von Fritsch, Welt im Umbruch. Was kommt nach dem Krieg?, 2023). Fiecare dintre acestea s-a pierdut. Se poate adăuga știrea din ultimele zile a nevoii pregătirii populației din țările dezvoltate pentru restricții la consumul curent. Paradoxal, deși produc mai mult ca odinioară, europenii sînt chemați să strîngă cureaua. Iar dacă Germania, cu anvergura și ponderea ei cunoscute, plătește cu scăderea nivelului vieții de zi cu zi, ne putem imagina situația din alte țări. Și cît au de decontat europenii. Oricum, Uniunea Europeană este într-o situație nouă. Altădată centru sau măcar actor principal al istoriei mondiale, Europa depinde tot mai mult, deocamdată, de ceea ce se decide în alte locuri. Noua ei situație înseamnă în fapt scăderea importanței intereselor și valorilor proprii și, din păcate, a capacității de a lua decizii în linia lor.

Discuția asupra folosirii capacității de a lua decizii în Europa nu este nouă. Ea precede pandemia și războiul actual. Analiza unui ziarist cunoscut are ca laitmotiv teza că „în pragul spre anii 2020, Europa a intrat în primejdia acută de a fi pulverizată între China și SUA”, căci „modelul european al libertății individului, liberalității în economie și pluralității în politică, pentru care au luptat vreme de secole europenii și au suferit adesea, este în pericol” (Martin Winter, 2019). Acum, susține el, pericolul ar veni din afirmarea Chinei –„singura printre marii actori ai politicii mondiale care în pragul anilor 2020 are în mapă un concept strategic elaborat, cu privire la felul în care va formata lumea”, încît Europa ar trebui trezită. (…)

Reluînd un clișeu, Martin Winter vede pericolul în valorile chineze și acceptă, de asemenea, clișeul după care ar avea loc o „prăbușire lăuntrică” a Vestului. Ambele aceste clișee circulă, să fim lucizi, de mult timp, dar nu s-au confirmat. În fapt, China a traversat o „revizie culturală” mai profundă decît unele țări europene, iar modernitatea ei le întrece pe unele, sub varii aspecte. De cealaltă parte, „declinul Occidentului” nu s-a produs. Dar Martin Winter completează că „prăbușirea lăuntrică a Vestului este periculoasă pentru Europa, mai mult decît presiunea externă” și susține că „Europa este în procesul unei disoluții”.

interacțiuni în lume – nevoie unică datorită, în primul rînd, întîlnirii dintre dinamica culturală a unei populații uriașe și tot mai pregătită și premisele naturale nu tocmai generoase. Cine conduce China își asumă să caute rezolvări. În plus, cultura chineză este în spațiul universal nu de ieri. Tehnologii numeroase, pasiunea inovației, meritocrația, integritatea, educația patriotică, armonia ca politică externă, de exemplu, sînt, oricum se răstălmăcesc lucrurile, valori ce vin, istoricește, din cultura Chinei. Bine informatul Alfred Whitehead spunea că pentru a-l înțelege pe Confucius este destul să-l citești pe John Dewey, și invers, sugerînd că viziunea pragmatistă, dominantă azi în lume, este, la origine, confucianistă. Iar Hillary Clinton recunoștea atracția contribuției chineze în lume, chiar și atunci cînd voia să o ocolească. „La lupta pentru îngrijirea și pilda modelului vestic de viață, alternativa ce rămîne Europei este declinul”, încît Europa ar fi cazul să se unească. Martin Winter spune că acea mantră a politicii europene, potrivit căreia „piața reglează totul” este deja „lipsită de răspundere”, căci multe dezvoltări nu rezultă din piață. Numai că și el înlocuiește o optică îngustă cu una tot îngustă: marketismul cu apelul la confruntare. După el, „ideologic, China pune Vestul sub presiune”, încît ar fi oportună renunțarea la a considera China ca „partener strategic”, în favoarea considerării ei doar ca un „competitor strategic”. O propunere, cunoscătorii știu prea bine, nerealistă!

Considerînd profund lucrurile, se poate spune că situația Europei nu vine din ceea ce face sau nu face China. Nu explici propria situație prin aceea că rivalul este în formă. Situația de azi a Europei vine din deciziile Uniunii Europene actuale. Pe bună dreptate, ca exemplu, Martin Winter remarcă împrejurarea că politica sancțiunilor este un eșec și denotă doar „lipsa de imaginație” a celor care au îmbrățișat-o. Competiția în Secolul al XXI-lea nici nu se reduce la relația SUA-China, căci Rusia poate intra în joc, după cum poate intra și Uniunea Europeană – dar nu neapărat prin extindere, ci convertindu-și valorile în fapte. În opinia mea, situația Europei s-a complicat și pentru că stă nerezolvată o chestiune asupra căreia economiști care nu iau ideologiile ca realități au atras atenția. Se produce mult, este, desigur, plin de produse în rafturi, oamenii consumă, confortul a sporit, dar realitatea este dură, deloc „europeană”. Mai ales acolo unde nu s-a ajuns la legi chibzuite și decidenți competenți. Privatizarea economiei este condiție de prosperitate, dar dacă se face fără legi adecvate și decidenți responsabili, poate fi doar „privatizare coruptă”, cu degradări inerente. De altminteri, în țările europene ce au și azi dificultăți majore, „privatizarea a fost făcută înaintea unor reglementări sănătoase și legi de impozitare strictă” (Joseph Stieglitz, „Making Globalisation Work”, 2006). În pofida neoliberalismului, care a dirijat reformele, nu s-a realizat eficiența și stabilitatea, iar creșterea economică se face cu grave nedreptăți. Josul și mijlocul societății nu au cum să o ducă bine.

improvizate și decidenți aserviți globalismului. Iar, acum, se trăiesc, în plus, consecințele legate de război. Pe fondul politicii greșite a sancțiunilor – care, așa cum am spus-o, la timp, nu rezolvă ceva, dar distruge masiv – acum, lovitura este pe nivelul de trai. Ea este completată tot mai des de catastrofe naturale și de emigrația năvalnică. La nici unul dintre aceste capitole, Comisia Europeană nu are soluții viabile.

România plătește cu sărăcia multor cetățeni necunoașterea de către decidenți a corelațiilor vechi și noi ale economiei și slăbirea instituțiilor democratice. Plătește, desigur, cu viața curentă pe datorie și cu locul la coada Uniunii Europene. Efectele sînt șocante: capitalism înțeles ca prăduire, privatizare ca devalizare, liberalitate ca arbitrar, democrație cu vătafi, ciocoism în morală, politică externă ca excursii, în condițiile slăbirii profesionalismului și performanțelor proprii. Ce este acum de făcut în Uniunea Europeană nu este un joc pe harta posibilităților. Este de revenit la proiectul fondatorilor, printr-o reformă instituțională de democratizare mai departe. Proiectul inițial a consacrat Uniunea Europeană, el este înscris în tratatele de bază, iar de la părăsirea lui sînt dificultăți reclamate de multe țări (Polonia, Ungaria, Irlanda, Slovacia, Italia etc.). Doar acel proiect poate relansa Uniunea, el fiind bine ancorat în tradiții europene și nevoi umane. În opinia mea, Europa unită are de gîndit propria-i situație. Nu dă rezultate amînarea continuă a stabilirii formei Uniunii Europene, căci, între timp, se iau decizii incoerente. Pretenția unei singure democrații în lume nu este democratică și nu duce departe. Nu dă rezultate nici abandonarea cooperării create de acordurile internaționale din 1972-1991. Iar aberația după care criticii actualei situații – maghiarii, polonezii etc. – nu ar avea, cum spune același autor, „mentalitate europeană”, doar împiedică normalizarea. Totuși, Europa actuală a fost posibilă ca urmare a anilor 1956 și 1980 din istoria celor două popoare. În plus, a fi critic nu înseamnă că ai valori neeuropene!

Dincolo de aceasta, însă, Martin Winter propune reafirmarea valorilor europene. Dar care sînt, la drept vorbind, valorile europene?

Se pot ușor opune argumente clișeelor și analizei fataliste a lui Martin Winter. În cărți întregi („The Destiny of Europe”, 2011; „China ca supraputere”, 2021) am profilat aceste argumente și nu le mai repet aici. Desigur, însă, că autorul are dreptate cînd spune – „China este peste tot”. Numai că nu este ceva nou în istorie. China controla oceanele în Secolul al XVlea și deținea 30% din economia lumii în Secolul al XIX-lea. China este țara care are nevoie de piețe și

Afectarea țesutului social slăbește în fond statele însăși. Oricine poate constata că mecanismele acționate au făcut ca Uniunea Europeană să nu poată reduce inegalitatea dezvoltării, încît să funcționeze fără fricțiuni. Mai mult, cu „principiul mobilității libere a muncii”, în țările din care au emigrat cetățeni, poverile întreținerii aceluiași stat cresc pentru cei care rămîn acasă. Se creează astfel un prim cerc vicios – încît sînt stimulați la emigrare și mai mulți. Pe baza „principiului liberei mișcări a bunurilor”, capitalurile au creat o presiune pentru impozite mai mici în țările unde au poposit, ceea ce implică salarii și venituri mai mici, încît poverile trec iarăși pe angajați. Iar în țări care au recurs la „dereglementare”, s-a eșuat în protejarea cetățenilor, căci totul a fost pus în seama sistemului bancar propriu, care, fiind fragil, a favorizat un alt cerc vicios: banii ies din țară, economia slăbește, guvernul nu are soluții, încît banii părăsesc și mai avan țara (Joseph Stieglitz, „The Great Divide!”, 2015). Așa stînd lucrurile, în Uniunea Europeană, chiar pe fondul unificării, cu politicile actuale se adîncește de fapt un clivaj istoric. Unele state au început să trăiască pe datorie. La acest fapt, astăzi perceptibil, s-au adăugat efectele pandemiei. Ele au fost mai grave în țări cu organizări

La o analiză dusă pînă la capăt, cum am arătat adesea, în reuniuni din diferite capitale, „european” înseamnă ştiinţă orientată spre cunoașterea factuală şi pusă în serviciul rezolvării de probleme; o mereu ascendentă competenţă tehnică; raţionalitate economică confirmată de randament; administrare eficientă și democratică; cultură a dreptului ce promovează individul ca subiect şi scop, suveranitatea şi generalitatea legii; aşezarea valorilor pe temelia libertăţii individuale; construcţia persoanei umane ca sferă privată sprijinită pe proprietate şi pe drepturi fundamentale şi inalienabile; voință politică stabilită prin dezbatere publică, în care prevalează argumentele; cultură a schimbării conform scopurilor umane; reflexivitate. Afirmarea specificului european este echivalentă cu scuturarea de penurie, de arbitrar, de impostură, de dictat, de birocratism, de inechitate. Europeană este, în fond, eliberarea inițiativei oamenilor.

La orice eliberare a inițiativei, apare azi teama reflexă că s-ar deschide „cutia Pandorei”: schimbarea statu quoului ar încuraja diferitele forțe să ceară imposibilul. Nu împărtășesc această teamă – nici în cazul crizei europene de azi și nici în privința războiului.

Premisa mea este că soluții false, fie ele și moștenite sau aplaudate, duc la conflicte mai mult decît o discuție competentă și responsabilă a neajunsurilor. „Cutia Pandorei” o deschid mai curînd nepriceperea, inerțiile și erorile actuale.

ANDREI MARGA (Corectnews.ro)

Doza de sãnãtate

Serotonina – mai mult decît un hormon al relaxării

„Opriți trenul lumii, vreau să cobor” – o frază celebră, pe care o auzim zilnic, desigur sub o altă exprimare. Traversăm vremuri foarte agitate și nesigure. Zilnic auzim numai vești negative, care ne influențează într-o formă sau alta. În timpul terapiilor întîlnim tot mai des persoane foarte agitate, epuizate fizic și psihic, oameni care nu se pot odihni, au un somn întrerupt și agitat, cu vise însoțite de coșmaruri. În acest caz vorbim de o frică instalată în informația energetică a corpului.

Serotonina mai este cunoscută și ca hormonul fericirii, relaxării. Astăzi, datorită cercetărilor efectuate în Canada, SUA, Germania și Anglia, se știe că ea aparține grupei neurotransmițătorilor care susțin creierul în activitatea sa. Serotonina menține stresul în organism la un nivel echilibrat, susține mitohondriile (celulele energetice) și îmbunătățește somnul.

Aproximativ 80% din procesele metabolice ale corpului sînt dependente de serotonină, dar cea mai mare cantitate este produsă în membrana intestinului gros și în celulele creierului. Trombocitele transportă 90% din cantitatea de serotonină în întregul corp, iar creierul conține 10% din întreaga cantitate de serotonină din organism. Astfel, este, în același timp, și un hormon al țesutului, cu un rol semnificativ în

O istorie a farselor (322)

Un falsificator de succes (1)

Cel mai renumit falsificator de artă din secolul al XX-lea era un bărbat mărunţel, dar cu idei mari. Ca şi alţi falsificatori iscusiţi, îi dispreţuia pe criticii, dealerii şi experţii de artă. „Nu cred că veţi găsi vreodată un om cinstit care să fie şi dealer“, spunea Eric Hebborn. „Comercianţii se pricep mai mult să arunce vorbe meşteşugite decît să recunoască arta de calitate“, declara Elmyr De Hory despre experţi. Dar Han Van Meegeren (1889-1947) se exprima în termeni mai precişi. Îi denumea pe experţi „nemernici aroganţi“ – şi, pentru a dovedi că paranoia lui nu era chiar atît de ilogică, a supus lumea artistică unei înşelătorii de o asemenea anvergură, încît n-ar fi fost probabil niciodată descoperită dacă nu s-ar fi ivit uimitoarea succesiune de evenimente de după căderea Germaniei naziste din 1945.

Născut în Deventer, Olanda, avea motive întemeiate să fie un tip răzvrătit. Cel de-al doilea copil din cinci şi aflat mereu la mijloc în cadrul familiei, talentul său de pictor l-a moştenit de la mamă, o femeie delicată, cu cincisprezece ani mai tînără decît soţul ei, un profesor de şcoală şi totodată un tată foarte sever, care îi rupea mereu desenele băiatului său. În ciuda acestor greutăţi, Han a devenit un student plin de succes al Institutului de Tehnologie Delft. Căsătorit în 1912, nu a trecut de examenele finale, dar a cîştigat medalia de aur a Institutului pentru cea mai bună pictură realizată de un student. În 1914 s-a mutat împreună cu soţia la Scheveningen, pe atunci un oraş de pe malul mării, terorizat de puştiul de şapte ani Hu Baruch, alias Jack Bilbo. Aici Van Meegeren a produs primul lui fals, o copie a unui tablou în acuarelă, care îi adusese medalia de aur. Soţia lui, Anna, nu l-a lăsat să prezinte tabloul drept original: în 1917 căsătoria lor se destramă şi în 1923 au divorţat. Pînă atunci însă, Han era înverşunat nu doar pe fosta lui soţie, dar şi critici. Anul 1922 avea să marcheze prima lui expoziţie valoare, din Haga. Criticii, în frunte cu dr. Abraham Bredi i-au adus comentarii negative. Furios, în perioada următoare Van Meegeren a fost nevoit, pentru a supravieţui, să deseneze felicitări de Crăciun, să restaureze tablouri şi să vîndă portrete turiştilor. Mînia lui îndreptată asupra lumii artei se acumulase progresiv pînă în momentul în care s-a hotărît să le arate el cine se pricepe cu adevărat la artă – cine era adevăratul geniu! A început să falsifice lucrări ale marelui pictor olandez al Secolului al XVII-

metabolismul glucidelor, grăsimilor și al sistemului nervos.

Un studiu recent, efectuat în iulie 2019, atestă faptul că îmbolnăvirea de Parkinson are drept cauză nivelul scăzut al serotoninei. Acest hormon susține procesul de învățare și memoria, ba mai mult, perceperea durerilor corporale este mult mai mare la persoanele care au un nivel scăzut de serotonină. Rolul acestui hormon în depresii, migrene, deficitul de atenție, tensiune oscilantă este, de asemenea, cunoscut. Un alt studiu recent făcut la universitatea din California susține rolul deosebit al serotoninei în comportamentul social, în agresivitate.

Serotonina este implicată și în metabolismul zahărului și în procesul creșterii în greutate. Un nivel scăzut existent în pancreas duce la diabet. Astmul alergic este o inflamație a plămînilor, cu o masivă producție de mucus și o dereglare a țesutului bronhial. Prin activarea receptorilor serotoninei se reduc simțitor inflamațiile tractului respirator.

Serotonina se metabolizează, la lăsarea întunericului, în melatonină, hormonul care aduce somnul și reglează ritmul nictemeral. Cea mai mare cantitate de melatonină se formează în glanda pineală și are un efect antioxidant. Transportul scăzut al serotoninei în

lea, Jan Vermeer – dr. Bredius le-a admirat aproape pe toate; şi nici nu a observat diferenţa! Această misiune i-a dat un scop în viaţă.

Ajuns deja la 50 de ani, locuind într-o vilă închiriată din Franţa, învaţă singur cum să pregătească pînzele, să amestece culorile şi să îmbătrînească artificial picturile. Îşi sacrifică timp îndelungat şi depune eforturi imense pentru a obţine pînze vechi de sute de ani, răzuind aproape toată vopseaua originală şi descoperind reţeta minunatelor culori folosite odinioară de Vermeer. Pentru a obţine o anumită nuanţă de albastru, a trimis o comandă, tocmai în Anglia, de lapislazuli sub formă de pudră. Îşi amesteca vopselele cu ulei de crin şi învăţa cum să le întărească, folosind fenolformaldehidă. Uscînd într-un cuptor mic pînzele complet terminate, a reprodus opere ale lui Vermeer pe suprafeţe asemănătoare picturii pe email. După patru ani de pregătire tehnică, sosise momentul mult visat. Între 1937 şi 1943 a vîndut opt tablouri dealer-ilor, muzeelor şi mareşalului nazist Hermann Goring contra unei sume totale de aproape 2 milioane de lire sterline (echivalentul a 20 de milioane de lire sterline în zilele noastre). Primul tablou ce a apărut pe piaţă era şi cel mai reuşit, Hristos şi discipolii săi la Emmaus. L-a scos la vînzare prin intermediul unui avocat din Paris, pretinzînd că se aflase în proprietatea unei familii olandeze din acest oraş, care, dînd de vremuri grele, era nevoită să îl valorifice. Avocatul a cerut părerea recunoscutului expert în lucrările lui Vermeer, Bredius – şi Bredius a fost copleşit, declarînd într-o revistă de artă: „Este un moment extraordinar în viaţa unui iubitor de artă, cînd se află dintr-o dată în faţa unei opere a unui mare maestru, pînă acum necunoscută... avem aici o – de fapt, înclin să spun – capodopera lui Johannes Vermeer din Delft”.

Punct ochit, punct lovit pentru Van Meegeren. În momentul acesta, ar fi putut să demaşte frauda. Bredius ar fi fost de rîsul lumii; Van Meegeren şi-ar fi dovedit talentul. Dar cînd un muzeu din Rotterdam (la îndemnul lui Bredius) i-a oferit 50.000 de lire sterline pentru acest tablou, şi-a schimbat planurile. Tentaţia era prea mare. A luat banii, a cumpărat o proprietate, apoi s-a întors la şevalet. Pînă în 1943, încă cinci tablouri Vermeer şi două Hoogh au apărut pe piaţă. La sfîrșitul războiului, Van Meegeren era bogat, deţinînd cincizeci de case, hoteluri şi multe obiecte de artă originale. Explicînd sursa averilor, declara că de două ori cîştigase potul cel mare la loteria naţională. Avea însă, în continuare, o privire tristă și amărîtă; presimţirile lui se vor adeveri. (va urma)

sTUArT GORDON

corp susține îmbolnăvirile de Parkinson, conform unor studii efectuate în anul 2019 în Londra, și este în legătură cu creșterea greutății corporale, alergii și chiar autism.

Voi încerca să prezint ajutorul pe care îl oferă medicina energo-informațională, prin tratamentele pe care le propune, în îmbunătățirea creșterii serotoninei în organism.

Tot mai multe studii arată că omul modern are un nivel de serotonină scăzut în corp. Medicina energoinformațională este în măsură să constate deficitul de serotonină, iar reglarea acestui hormon este întregită de alte programe precum: neutralizarea patogenității bacteriilor/virușilor/metalelor grele, alte noxe toxice patologice din corp, stabilizarea energeticoinformațională a ficatului, microdetoxifierea la nivel celular, reglarea chakrelor energetice și readucerea întregului organism în balanță.

Terapia este personalizată, conform măsurătorilor energetice, și este precedată de o diagnosticare energetică și un buletin de analize energetic. Corpul uman trebuie privit și tratat multidimensional. Boala trebuie tratată în dimensiunea ei energetică. Vorbim despre o medicină care tratează cauza bolii, o medicină a viitorului.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Fac transporturi la înălțime; 2) Ținut îndepărtat; 3) Finalizare pe centru! – Depășire interzisă; 4) Vin... mai tîrziu – Împins de la spate; 5) Adus în sapă de lemn – A trăi cu adevărat; 6) Trasă de urechi – Tip de expediție; 7) Majoritate absolută – Făcută de legendă; 8) Tăiat la masă – Urcată pe scări; 9) Notă de regret! – Prezențe de spirit; 10) Atribut al inconștienței.

VERTICAL: 1) Buni la toate; 2) Poartă mini – Accesul liber pe teren; 3) Gol neașteptat! – Impun negreșit o reculegere; 4) E vai de pielea lui – Luate în brațe!; 5) Lac... în oglindă – Conservatoare populare; 6) Rupți dintre vii –Om de jos la înălțime; 7) Cumpărat preferențial – Tanc descărcat!; 8) Casă cu vedere spre apus –Văzut cu ochii minții; 9) Căderea parlamentului (pl.); 10) A trece la stat – Naiv în priviri!

Dezlegarea

careului ,,VARIETĂȚI”

GH. ENE

1) SEMIFINALE; 2) EDIFICATOR; 3) NIT – NASI – E; 4) ITANI – OTET; 5) NA – OTELARI; 6) ARATAT – TOC; 7) TEMA –AMAN; 8) A – UTILA – AP; 9) TARAGANATA; 10) ERG – ATASAT.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXVV)

Capitolul 5 - În mîna Securității... (5)

După tabelele minuțioase ale higienei europene, orașul București ar fi putut, pînă mai acum vreo cincisprezece ani, să fie plasat în fruntea localităților insalubre. Dar un fapt trebuie să pună higiena pe gînduri. Nicăieri femeile nu sînt mai frumoase, decolteul mai gustos și culorile unui corsaj mai transparente. Ceea ce izbește pe vizitatorul străin este că această frumusețe, care-i lucrul cel mai comun în București, se arată cu atît mai deplină cu cît te depărtezi de centru. Mahalalele urîte ale periferiei sînt niște grădini în care înflorește splendid o rasă de fete și de femei uimitoare de un brun brumăriu, așternut pe frăgezimea delicat palidă a cărnii. De altfel, trebuie să spunem cu plăcere: frumusețea e o particularitate, care și în ce privește bărbații dă exemple în toate privințele izbutite. Apoi, dacă trebuie să fim sinceri pînă la urmă, nu este greu ca observatorul să înțeleagă de ce li se reproșează bucureștenilor prea mult gust și oarecare libertinaj, necunoscut popoarelor cu femei greoaie cu gleznele groase, fără stil și cu bărbați fără temperament. De asemenea, trebuie să mai notăm că o generozitate și o familiaritate ușor de încercat caracterizează pe români și ele se exprimă cu atît mai viu cu cît musafirul vine mai de departe. În sfîrșit, elogiul meritat și suprem: românul nu cunoaște ura față de străini, după cum nu prea cunoaște – ar afirma moralistul deziluzionat –nici teama prea vizibilă de cele sfinte.

Aplauzele Iuliei și ale lui Tudor răsunară aproape imediat, apoi fata spuse:

– Cînd aud autorul rostindu-și propria creație e mult mai bine ca atunci cînd îl citesc eu însămi.

– Mi-ați citit cartea? – se miră poetul.

– Da, maestre, de multe ori și am recunoscut imediat textul, răspunse Iulia. E una din cele mai frumoase și mai grozave descrieri ale capitalei și vă felicit din suflet pentru asta!

– Mulțumesc, ești prea drăguță!

– Eu vă mulțumesc dumneavoastră și mai ales lui Dumnezeu fiindcă mi-a dat ocazia să vă întîlnesc.

Arghezi ridică din sprîncene a mirare și zise:

– Dumnezeu? Îi mulțumești lui Dumnezeu? De ce?

– Fiindcă știu că fără El nu putem face nimic – răspunse Iulia în mod voit, fiindcă își amintise de faptul că omul din fața ei se călugărise la un moment dat.

Poetul o privi din nou surprins, apoi spuse ca pentru el: „Ioan 15.5”.

– Vă surprinde credința mea în Dumnezeu? –întrebă Iulia.

– Un pic, da, fiindcă în vremurile astea puțini sînt tinerii care mai cred.

– Eu sînt o tînără care crede și care se roagă, căci „Ruga mea e fără cuvinte,/ Și cîntul, Doamne, îmi e fără glas./ Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte./ Din veșnicia ta nu sînt măcar un ceas”.

Auzind-o recitînd primul vers din poezia „Psalm 3”, Arghezi se așeză din nou pe fotoliu, își aprinse o nouă țigară, apoi, privind la Iulia, o întrebă:

– Domnișoară, cine te-a trimis aici să-mi tulburi zilele? Dumneata nu ai cum să știi aceste versuri decît dacă le-ai citit în arhivele unei anumite instituții foarte secrete din această țară, pentru că ele nu au fost publicate. Așadar, te rog să-mi răspunzi: de ce ai venit aici?

– Maestre, nu lucrez pentru Securitate, ci sînt prizoniera ei – răspunse fata fără înconjur. Am fost adusă aici tocmai pentru că știu lucruri pe care nici această instituție nu le cunoaște.

– Cum așa? – întrebă maestrul.

– Pentru că din cauza unui accident am trecut bariera timpului și am ajuns aici venind din anul 2022.

Bătrînul poet o privi uluit și spuse:

– Din 2022?

– A fost un accident, v-am spus, un accident cu un

fel de poartă, insuficient cunoscută și pe vremea mea, care face legătura între faldurile timpului și care m-a adus aici.

Văzîndu-i uimirea crescîndă, fata îi explică ceea ce știa despre poarta temporală, încheind astfel:

– Înțelegeți acum de ce am spus că românii vă studiază în școală, liceu și facultate, că sînteți iubit și apreciat?

– Înțeleg, da, înțeleg – răspunse încet bătrînul poet. Deci, de aceea atunci, în parc, nu ați vrut să-mi spuneți de unde aveați acel obiect misterios care era și telefon și aparat de fotografiat și nu mai știu ce.

– Da, de aceea, acum însă nu mai are importanță fiindcă mi l-a confiscat Securitatea.

– De ce ți l-a confiscat?

– Ca să-l studieze probabil, însă m-aș mira să fie în stare să-l deschidă, zise fata zîmbind. Acel aparat se numește „telefon inteligent” și cu siguranță e prea deștept pentru timpurile astea, așa că sînt liniștită și cred că vor veni cu el la mine ca să-i ajut. De fapt – continuă ea – de aceea și sînt aici: ca să-i ajut să afle cum va fi mersul României în următorii 60 de ani pentru a putea lua cele mai bune decizii în beneficiul țării.

– ...al țării și al lor, sper că-ți dai seama de asta –răspunse Arghezi zîmbind.

– ...de la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru, cum ar spune nenea Iancu. Nu-i așa? – răspunse rîzînd fata.

– Așa, așa – o completă poetul. Observ că ai fost o studentă silitoare și te folosești de conuʼ Iancu Caragiale, iar asta mă bucură nespus.

– Caragiale e mereu actual, așa cum actuală este și descrierea pe care tocmai ne-ați făcut-o Bucureștilor.

– E actuală zici? – se miră poetul.

– Da, e actuală. Aceleași probleme, dar și aceleași femei frumoase – spuse ea.

Apoi, ușa se deschise și apăru o doamnă care-i invită la cină. Seara trecu ușor și se desprinseră cu greu unii de alții. Petrecură așa pînă la începutul lunii octombrie.

Iulia se apucase între timp de scris și pusese pe hîrtie detalii despre toate marile realizări ale comunismului pe care și le amintea: sistemul hidroenergetic, industrializarea, construirea autoturismelor Dacia, a avionului Rombac, Metroul, Palatul Parlamentului, Canalul Dunăre-Mare Neagră, evoluția muzicii, a culturii, a artei etc. Preda documentele către ofițerul care venea să le ia săptămînal. Firește că avea grijă să scrie doar chestiunile care oricum s-ar fi întîmplat, evitînd cu grijă chestiuni sensibile care țineau de politica externă sau de tehnologii prea avansate pe care oricum nu ar fi știut să le explice. Lucra destul de mult în fiecare zi, dar avea și lungi discuții cu Tudor Arghezi și cu soția sa, ceea ce o bucura nespus.

Tudor continua să meargă la Bibliotecă urmînd indicațiile trasate de Căpitanul Pavelescu. Astfel, pe data de 14 octombrie, băiatul reuși să găsească o informație deosebit de prețioasă pentru Iulia: poarta urma să se deschidă în sens invers începînd cu luna octombrie a acelui an. Acesta fu momentul în care începu să se gîndească la un plan de evadare. Era riscant, dar trebuia să încerce. Se gîndea să contacteze pe unul dintre membrii rezistenței anticomuniste din Dobrogea, care fusese eliberat din închisoare și acum muncea prin București. El era cel care îi făcuse buletinul pentru Iulia cu ceva timp în urmă. El ar fi trebuit să-i ajute să scape. Așadar, se duse chiar a doua zi să-l caute.

Stabili întîlnirea cu amicul lui la una din terasele de lîngă spitalul Polizu, unde cînta Moise, un lăutar care avea o chitară la care zdrăngănea pentru un ban. Cînd ajunse Tudor, amicul lui era deja acolo. Se așeză la masă și dădură mîna, apoi Tudor intră în subiect.

– Mitică, am venit la tine să mă ajuți din nou. Iubita mea, Iulia, ți-am vorbit de ea acum două luni cînd m-ai ajutat...

– ...da îmi amintesc, ce-i cu ea?

– Ei bine, a ajuns la Securitate...

Parfumerii

Întinde toamna coapsă de felină Într-un hamac de gînduri ruginii

Pe dealuri via, franjuri de rugină

Puls de arome și de reverii

Strivesc nostalgic boabele cărnoase Și sorb nesățios din tulburel

Romanțele îmi lăcrimează-n oase

Printre armonice de Brumărel

Doar frunzele metalic țin isonul

Cînd vîntul în tornade arămii

Îmbrățișează Crucea și Amvonul

Lumina troițelor aurii

Rotește toamna coapsa de felină

Gîndul nostalgic prins în reverii

Cînd sîngerează-n teasc boabă virgină

Mix de arome din... parfumerii

LIVIU ZANFIRESCU

– Aoleu! Cum așa? E spioancă?

– Nu, nu e spioană, a ajuns acolo fiindcă deține niște secrete despre fapte care se vor întîmpla în viitor, iar statul vrea să le cunoască.

– Așa, și ce vrei de la mine? – se miră prietenul lui.

– Vreau să iei cîțiva băieți și să mă ajutați să o scot din locul în care se află, ca să ajungă în muntele Piatra Mare.

– De ce tocmai acolo?

– Fiindcă de acolo va ajunge acasă, răspunse Tudor nedorind să-i dea prea multe detalii.

– Deci tot spioancă e, rînji acesta satisfăcut că avusese dreptate. O duci acolo ca să vină echipa de americani să o extragă de aici fiindcă e un agent prețios!

Tudor hotărî că e mai bine să-i dea apă la moară, fiindcă poate așa va avea o motivație în plus și spuse:

– Dacă vrei tu, e spioană – admise el zîmbind. Întrebarea e dacă mă ajuți.

– Te ajut, cum să nu, mai ales că poate așa ne ajută și americanii să reactivăm rezistența. Ce zici?

– Da, s-ar putea aranja – răspunse Tudor – dar numai dacă Iulia ajunge acasă.

– O să ajungă. Vorbesc eu cu cine trebuie și cînd e totul gata, te anunț.

– Mulțumesc, îți rămîn dator – mai zise Tudor în timp ce se ridică de la masă.

Dădu mîna cu el și plecă spre casa din str. Vespasian. Mitică privi lung în urma lui, apoi dădu țoiul peste cap strîmbîndu-se corespunzător pătruns fiind de tăria băuturii, aruncă pe masă cîteva monezi și plecă. Tudor se întîlni cu Iulia în ziua următoare și-i dădu un bilet pe care scrisese rezumatul discuției cu prietenul Mitică, lucru care o bucură nespus pe fată și-o făcu să-l îmbrățișeze lung pe Tudor. Se uită apoi spre calendarul de pe perete și întrebă mirată:

– Ce zi e azi? 16?

– Da, e 16 octombrie. De ce?

– Fiindcă acum două zile americanii tocmai au descoperit bateriile de rachete sovietice instalate în Cuba și foarte curînd o să înceapă circul, iar noi va trebui să plecăm de aici fiindcă eu voi deveni o persoană extrem de importantă pentru Securitate și șansele de a scăpa și a mă întoarce acasă vor scădea dramatic – zise fata.

Ultimele cuvinte despre plecarea lor le scrise pe o foaie de hîrtie ca să nu fie auzită de microfoanele ce cu siguranță împînzeau casa.

– Asta așa e, zise Tudor. (va urma) nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Facebook: Tribunul

Atenție, se închid ușile!

Scriam pe la începutul anului că vom ajunge în momentul în care aliații vor începe să se dezică de președintele Ucrainei, fiindcă interesele le vor dicta asta, și vor sfîrși prin a-l acuza de tot felul de lucruri, unele reale, unele inventate, ca să-și spele imaginea în fața propriilor alegători. Lucru absolut de așteptat să se întîmple ținînd seama de caracterul politicienilor din Occident.

Volodimir Zelenski tocmai a fost în SUA, unde a participat la lucrările

ONU, și a ținut un discurs în care a cerut din nou ajutor aliaților săi americani pentru a-i înfrînge pe ruși. The European Conservative scrie că: „Joe Biden dorește ca Congresul să aprobe cererea sa de cheltuieli suplimentare de 24 de miliarde de dolari pentru Ucraina, dar, după cum a raportat anterior «Conservatorul European», republicanii sînt împărțiți în această privință“.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

S-a arătat pricea

Pe 21 noiembrie 2022 scriam în Tribunul următoarele: „Săptămîna trecută am fost la un pas de declanșarea celui de-al III-lea Război Mondial. O rachetă a lovit un sat de la granița ucraineano-poloneză, omorînd doi oameni. Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a avut imediat o intervenție prin intermediul rețelelor sociale, în care a afirmat că «ceea ce avertizăm de cîteva luni de zile s-a întîmplat. Teroarea nu s-a limitat la Ucraina, ci s-a extins și

asupra Moldovei, iar astăzi rachete rusești au lovit teritoriul Poloniei vecine și prietene, omorînd oameni. Vă rog să acceptați condoleanțele fraților voștri ucraineni. De cîte ori a spus Ucraina că acest stat terorist nu se va limita doar la ea? Lovind teritoriul NATO, acest atac rusesc cu rachete este un atac la securitatea colectivă și o escaladare importantă“.

(continuare în pag. 22) mArIUs mArIn

motto: „Justiția românească e un gunoi/ Corupți, pramatii și lichele/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ Parcă-s niște duhuri rele” (Corneliu Vadim Tudor, „Lumea Românească”)

Încă din primii ani după lovitura de stat din 1989, întreaga societate românească și a dat seama că justiția devenise cel mai ticăloșit sistem social politic, care vrea să producă la nivel național un adevărat... GENOCID! Chiar procesul și executarea perechii prezidențiale au fost niște mascarade judiciare de proporții. Ce se mai spunem de faptul că, în mod oficial, ni s-a comunicat că „justiția românească ocupă locul 2 în topul corupției” (INS), iar Monica Macovei, fost ministru al acestui sistem, a declarat că „toți magistrații români ar trebui supuși unor expertize morale, profesionale și chiar medicale”, domnia sa fiind cea mai sănătoasă la călcîie că, în cap, nu are decît gelatină.

Să nu uităm că Napoleon Bonaparte a spus: „Justiția ajunsă pe mîna proștilor este vitriolul oricărei societăți”, acesta fiind și cel care a concluzionat: „Procurorii sînt cei mai proști funcționari ai statului”. Din acest motiv, procurorii aveau birourile la subsol și, cînd avea nevoie de ei, Napoleon bătea cu sceptrul în podea, parchet, de unde și denumirile de „parchetari” și „Parchet”. După ce împăratul se autosesiza asupra unui caz, strîngea probe, asculta martori și redacta rechizitoriul, îi chema pe procurori și le spunea: „Luați dosarul ăsta, semnați-l și duceți inculpații la tribunal!”. Cam așa e și în România, doar că nu avem pe nimeni care să facă ceea ce făcea Napoleon. Dar nu-i nimic, totul se rezolvă după cum îl taie capul pe fiecare, că vorba aia – „mulți văd, puțin cunosc”. Pe acest aspect sînt nevoit să vă dau un exemplu, apărut în presa centrală din 20 septembrie 2023: „Organele judiciare din cadrul Biroului de investigații criminale din Timișoara au băgat cu forța 200 de euro în buzunarul unui tînăr vizat de flagrant, obligîndu-l să pună, apoi, mîna pe bani, pentru a lăsa amprente” (Alo, ambulanța!). Ei bine, aflați că respectivul „flagrant” face obiectul unui dosar penal ce se judecă acum la Timișoara, iar plîngerea penală a tînărului împotriva celor pe care Napoleon îi numea „proști” zace într-un sertar la Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Timișoara. Chiar mă întreb de ce astfel de proști nu fac demersuri pentru a se schimba denumirea instituției în care taie frunză la cîini într o veselie, iar în afara ei dau în grup de proști ce sînt? Chiar așa, vreți să fiți proști o veșnicie? Nici acum nu ați constatat că ați devenit complicii celui mai criminal sistem din România? Vorba lui Petre Țuțea: „Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, corupți, incompetenți, criminali, trădători, îi apără pe ăștia de noi”. Sau, altfel spus: „Pe cei plătiți să își facă datoria/ Îi doare în cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști/ Dar ce lege se mai respectă?/ Legea junglei, asta-i clar/ Biserica e suspectă/ Școala este un coșmar/ Iar justiția, vai, un calvar” (Corneliu Vadim Tudor, „Demisia”). Oare, vă mai aduceți aminte de Laura Codruța Kovesi, cîndva prim-procuror al României, cea care își aduna des subalternii și le ordona: „Vreau ca anchetele voastre să ajungă la vîrf, la miniștri, parlamentari, șef de instituții de prim rang”?

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Atenție, se închid ușile!

(urmare din pag. 21)

„Într-o scrisoare adresată administrației Biden, peste 20 de parlamentari republicani spun că se vor opune pachetului de ajutor al președintelui.

În semn de îndoieli din ce în ce mai mari cu privire la finanțarea mașinăriei de război, președintele Camerei Reprezentanților cu majoritate republicană, Kevin McCarthy, a decis să nu-i permită lui Zelenski să se adreseze Camerei, așa cum a făcut-o în ultima sa vizită la Capitol Hill în decembrie anul trecut. «Uite, ceea ce a făcut Rusia este greșit. Este o atrocitate. Vrem să ne asigurăm că se termină. De asemenea, am spus întotdeauna de la început, indiferent care este problema, vreau responsabilitate pentru orice lucru pe care contribuabilii harnici își cheltuiesc banii și vreau un plan pentru victorie», a spus McCarthy reporterilor, reiterînd temerile republicanilor că fondurile care au fost trimise Ucrainei sînt uneori folosit abuziv de oficialii corupți. SUA au trimis aproximativ 113 miliarde de dolari în ajutor umanitar și de securitate pentru a ajuta guvernul lui Zelenski de cînd Rusia a invadat Ucraina.

McCarthy a adăugat: «Este Zelenski ales în Congres? Este președintele nostru? Am întrebări pentru el. Unde este responsabilitatea pentru banii pe care i-am cheltuit deja? Care este planul pentru victorie? Cred că asta vrea să știe publicul american». Cu toate acestea, McCarthy îl va găzdui pe Zelenski într-o întîlnire separată la Capitoliu, la fel și liderul majorității din Senat, Charles Schumer, al Partidului Democrat”.

Pînă la urmă, întrebări absolut corecte referitoare la cum se cheltuie banii americanilor și o poziție perfect legală privitoare la a permite președintelui ucrainean să vorbească în Congres, dar în același timp o dovadă foarte clară a propagandei nerușinate care i s-a făcut anul trecut lui Zelenski, care ajunsese la un moment dat să fie considerat președintele planetei și atît de important că al treilea om în statul

S-a arătat pricea

(urmare din pag. 21)

„Trebuie să acționăm. Vreau să le transmit tuturor fraților și surorilor noastre din Polonia că Ucraina vă va sprijini mereu. Teroarea nu poate înfrînge oamenii liberi, iar victoria este posibilă atunci cînd nu ne este frică! Vouă și mie nu ne e!».

M-am cam speriat cînd am citit știrea, fiind clar faptul că vorbim despre o «făcătură», așa cum a fost atacul polonez asupra postului de radio german, care a dus la declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial. Rușii nu erau tîmpiți să provoace un război cu forțele NATO, fiindcă, ținînd cont de starea jalnică a armatei, riscă să se trezească cu tancurile americane în Piața Roșie. Imediat, presa l-a întrebat pe președintele american Joe Biden ce părere are, iar răspunsul a demonstrat echilibru și cumpănire: «Racheta este puțin probabil să fi fost lansată din Rusia din cauza traiectoriei sale». Conform ziarului britanic «The Guardian», «secretarul Apărării lui Biden, Lloyd Austin, a declarat că SUA nu au văzut nimic care să contrazică evaluarea preliminară a Poloniei conform căreia racheta de marți seara a fost un proiectil de apărare aeriană ucrainean»“.

La zece luni și 5 zile distanță, Reuters îmi confirmă ceea ce scriam atunci, titrînd că „Experții polonezi confirmă că racheta care a lovit instalația de cereale a fost ucraineană”. Astfel, „experții polonezi au confirmat că racheta care a ucis două persoane într-o instalație de cereale din sudul Poloniei în noiembrie a fost trasă de Ucraina, a informat cotidianul «Rzeczpospolita», citînd surse. Explozia rachetei în Polonia, membră NATO, a alimentat temerile că războiul din Ucraina ar putea evolua într-un conflict mai larg prin declanșarea clauzei

american, președinte al Camerei reprezentanților și ditʼai politicianul american de carieră a fost la un pas să-i sărute mîna în plin Congres american!

Desigur, americanii vor avea curînd alegeri prezidențiale, pe care democrații nu vor să le piardă, fiindcă președintele republican, oricare ar fi el, ar închide robinetul cu arme si bani în direcția Ucrainei. Nu doar în SUA sînt astfel de reacții, ci și în țările din Europa. Iată ce scrie Politico despre asta: „Guvernele din Polonia, Estonia, Slovacia și altele din Europa Centrală și de Est au fost printre cei mai fideli aliați ai Kievului încă din prima zi a invaziei pe scară largă a Rusiei. Pe lîngă trimiterea de arme și primirea a milioane de refugiați ucraineni, aceștia au fost cei mai puternici susținători ai Ucrainei în Occident, făcînd scut împotriva Moscovei în fața reticenței din partea unor țări precum Franța și Germania. Dar, pe măsură ce liderii unora dintre acești aliați se confruntă cu bătălii de realegere sau alte provocări interne, iar guvernele devin deranjate de impactul aderării Ucrainei într-o zi la Uniunea Europeană, sprijinul respectiv începe să se clatine. Cel mai frapant exemplu este Polonia, al cărei prim-ministru – Mateusz Morawiecki – a anunțat miercuri că va înceta să livreze noi arme Ucrainei. Declarația a marcat o escaladare uluitoare a disputei dintre Kiev și cel mai apropiat vecin al său din UE cu privire la transporturile de cereale despre care Varșovia susține că subcotează producția de la fermierii polonezi înainte de alegerile parlamentare din 15 octombrie. «Ucraina realizează că în ultimele luni nu se învecinează cu Polonia, ci cu alegerile poloneze», a declarat Ivan Krastev, președintele Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia, Bulgaria. Deci, deocamdată, «voturile a o sută de mii de fermieri polonezi sînt mai importante pentru guvern decît va fi costul pentru Ucraina. Și vom vedea că acest lucru se întîmplă în multe locuri», a adăugat el. Morawiecki se

de apărare reciprocă a alianței, dar la acea vreme Varșovia și NATO au declarat că ele credeau că este o rachetă ucraineană rătăcită, ușurînd grijile pe care le aveam cu toții cu privire la escaladarea conflictului.

Surse care au cunoștințe despre anchetă au declarat pentru «Rzeczpospolita» că Polonia a stabilit că racheta care a aterizat în satul Przewodow era o rachetă de apărare antiaeriană S300 5-W-55 trasă de pe teritoriul ucrainean. «Această rachetă are o rază de acțiune de la 75 km pînă la 90 km», titrează ziarul citînd o sursă. «La acea vreme, pozițiile rusești se aflau într-un loc din care nici o rachetă rusească nu putea ajunge la Przewodow». «Rzeczpospolita» a raportat că partea ucraineană nu a pus nici un material la dispoziția anchetatorilor polonezi. Acesta l-a citat pe Lukasz Lapczynski, purtătorul de cuvînt al parchetului polonez, care a afirmat că procurorul a primit opinia experților, dar nu a dezvăluit conținutul acesteia, deoarece era confidențial. Lapczynski nu a putut fi contactat imediat pentru comentarii, iar procuratura nu a răspuns imediat unei cereri trimise prin e-mail, scrie «Reuters»”.

confruntă cu o provocare dură din partea lui Donald Tusk, un fost prim-ministru care a ocupat și funcția de președinte al Consiliului European. Ca parte a strategiei sale electorale, premierul le face curte susținătorilor Partidului Confederației de extremă dreapta, care se opun ajutorului pentru Ucraina. «Nu mai transferăm arme în Ucraina, pentru că acum înarmăm Polonia cu arme mai moderne», a spus Morawiecki într-o apariție la postul de televiziune polonez Polsat”.

Sînt de părere că nu doar alegerile au dus la această reacție a Poloniei, ci și faptul că ei au forțe politice care se îngrijesc de cetățenii lor și reușesc astfel să determine reacții ale puterii în interesul țării, cum e acest Donald Tusk. Pe lîngă acest lucru cred că mai e ceva: cînd stai pe margine și „chibițezi”, la un moment dat, cînd nu se mai întîmplă nimic interesant, îți pierzi interesul și-ți vezi de ale tale. Exact din acest motiv, în telenovelele cu prea multe episoade se inventează tot timpul evenimente uneori neverosimile: ca să nu scadă audiența.

Se vede treaba că războiul din Ucraina nu mai produce nimic interesant și atunci popoarele nu doar că-și pierd interesul, dar încep să-și dea seama că războiul le afectează interesele și atunci amicul de mai ieri se transformă în inamic. În cazul Poloniei, Estoniei, Slovaciei, Ungariei, totul a pornit de la invadarea piețelor europene de grîul provenit din Ucraina. Nu-i zic ucrainean, fiindcă știți de acum că el aparține unor firme americane, olandeze sau luxemburgheze care au interesul să facă profit. Toți aliații ăștia ai Ucrainei plini de intenții bune în aparență nu doresc altceva decît bani foarte mulți storși din agricultura și minereurile acestei țări, nu să-i susțină războiul, mai ales dacă asta le-ar clătina pozițiile de forță de acasă. Prin urmare, au început să-i închidă ușile în față președintelui Zelenski, fără ca măcar să-l avertizeze ca la metrou: „Atenție, senchid ușile!”.

pe care mulți dintre noi le-au crezut ca fiind reale, fiindcă era de bun simț să fie așa.

Ce vreau să spun cu asta? Ceea ce mulți dintre dumneavoastră știți deja și anume că nu e recomandat să luăm de bun tot ceea ce ni se oferă cu titlu de adevăr de către oficiali fiindcă în majoritatea situațiilor aceștia mint pentru că așa le dictează interesele de moment.

E foarte interesant cum toate „tromboanele” lansate de mass-media internațională și mai ales de cea ucraineană încep să fie date în vileag acum. Se pare că se întîmplă exact ceea ce bănuiam și anume că, odată războiul apropiindu-se de final, vor începe să fie confirmate toate „teoriile putiniste ale conspirației”

Sînt foarte curios ce alte lucruri vom mai afla peste niște ani despre știrile prezentate ca fiind reale în legătură cu războiul acesta ciudat, cum l-am numit încă din primele sale zile. Poate oficialii ne vor confirma că Nord Stream 2 a fost aruncată în aer de americani, așa cum scria jurnalistul Symon Hersh, sau cine știe ce. E bine, încă o dată, să fim atenți la toate știrile pe care ni le dă MSM-ul (mainstream media) din care fac parte și televiziunile noastre, ca să nu „mergem după fentă”, cum spun fotbaliștii, și să spunem lucruri sau să luăm decizii pe care e posibil să le regretăm după aceea.

Cum DNA - SRL produce corupți

(urmare din pag. 21)

Avea spate femeia, mai ales că fusese bursieră Soroș, deci Băsescu nu o halea, oricît de mult whisky și-ar fi turnat pe beregată. Dar, de celebrul procuror „Portocală” – celebru în lichelism – vă mai amintiți? Cum aresta el oameni nevinovați, iar mai apoi le promitea libertatea în schimbul unor declarații că ar fi luat mită de la cineva anume? Erau vremurile în care DNA făcea agenda zilei jurnalelor de știri, majoritatea inculpaților aflînd prin intermediul mass-media că vor fi arestați. Pentru subiectele puse pe tavă de către DNA, presa s-a simți nevoită să facă cadou procurorilor un sondaj de opinie realizat de INSCOP Research, în care se spunea că încrederea românilor în DNA era de 47,4%, cu un ritm de creștere de peste 3% pe lună, adică acum, conform logicii elementare, încrederea populimii în DNA ar fi de peste 300%. Păi, măi fraților, voi sînteți duși cu bidonul de-a binelea și am impresia că vreți să fiți mai proști decît proștii lui Napoleon Bonaparte. Legat de asta, aflați că această competiție în prostie ați cîștigat-o, după cum am spus-o la început, imediat după 1989, cînd ați transformat actul de justiție într-o armă dovedită a fi letală pentru întreaga societate. Spre exemplu, la începutul Mileniului 3, după ce am sesizat faptul că, la Universitatea Politehnică București, instituție bugetară pe atunci, s-au prăduit miliarde de lei, caz apărut și în presa centrală, procurorii au pus la cale o mușamalizare a faptelor, deși Curtea de Conturi a definitivat cazul, menționînd că sesizarea mea s-a confirmat în totalitate. Mai mult, inculpații au fost sfătuiți de procurori să-mi facă o plîngere penală pentru calomnie, întrucît i-am catalogat ca fiind hoți în articolele pe care le publicasem. Așa au făcut, dosarul ajungînd la Poliție și mai apoi la Parchetul Sectorului 6 - București, care l-a trimis la judecătorie. Eu nu am știut nimic de aceste manevre mîrșave, dar într-o dimineață, la ora 6, am fost încătușat și dus cu duba la judecătorie, sub acuzația de... INCEST (sic). Procesul era la ora 12:00 și, pînă atunci, cei cinci polițiști care mă însoțeau m-au dus la Piața Unirii, unde au parcat în fața aleii care urcă spre Patriarhie. Mi-au scos cătușele, au deschis larg ușile dubei și toți au dispărut ca măgarii în ceață. Pe banchetă au lăsat un pistol, evident fără cartușe, dobitocii sperînd că voi cădea în capcana lor și voi evada, urmînd să-mi îngreunez situația și așa destul de gravă. Nu a fost să fie așa, pentru că am luat pistolul, l-am aruncat în iarba mult crescută, am coborît din mașină și m-am așezat pe un gard metalic. După vreo trei ore, au venit grăbiți toți polițiștii, declarîndu-se uimiți că mai eram acolo. De pistol au uitat, dar cred că și acum îl mai caută, mama lor de proști!

Oricum, cunoșteam demult aceste proceduri imbecile, de-a dreptul staliniste, prin care un inculpat era împins prin tot soiul de metode să-și agraveze situația. Țin minte un caz de pe vremea comunistă, cînd un puști de vreo 14 ani a furat o roată de rezervă dintr-o mașină. La anchetă i s-a promis că va scăpa, dacă va recunoaște că tot el a furat alte 80 de roți, adică toate cele furate în București, în ultimele șase luni. Bietul de el a recunoscut și pentru asta a fost condamnat la opt ani de pușcărie, în timp ce milițienii acelor vremuri au fost avansați în grad și au primit prime pentru că au stîrpit Mafia hoților de roți de rezervă. Un alt tînăr de vreo 24 de ani a fost condamnat la un an de pușcărie pentru că a pescuit în perioada interzisă. Cînd mai avea 20 de zile pînă la eliberare, a fost trimis la muncă întrun parc împreună cu un condamnat pe viață. La un moment dat, toți milițienii care supravegheau zona au dispărut în ceață, iar iar cel condamnat pe viață l-a zăpăcit pe tînăr cu îndemnul „Hai, prostule, să

fugim acum! Dacă nu vrei, te bat!”. Om cu soție și copil acasă, cel tînăr a rezistat în fața ispitei regizate. Dar hai să revenim la... INCEST!

Ajuns la judecătorie, m-am uitat pe rolul instanței și, într-adevăr, așa era: incest! Cînd mi s-a dat cuvîntul, am solicitat să mi se precizeze cine este victima sau victimele. Judecătoarea a deschis dosarul – pînă atunci nu făcuse asta niciodată – s-a făcut mică, mică de tot pe scaun, mai să cadă sub masă și a spus: „E o mică greșeală, în loc de Art. 206 Cod Penal (calomnie), cei de la Parchet au scris Art. 377 (incest)”. Ce imbecili, javre, criminali, nici nu știu cum să-i mai definesc. Auziți și dumneavoastră, după ce am fost încătușat la ora 6 dimineața, plimbat cu duba prin capitală și supus unei proceduri criminale, pentru a mă determina să-mi agravez situația, ei bine, toate acestea au fost catalogate ca fiind „niște mici greșeli”. Legat de asta, Valeriu Stoica, ministrul Justiției la acea vreme, mi-a spus: „Stimate domn, nu-mi imaginam că, în justiția românească, există astfel de cretini!”. Unde mai punem faptul că, după circa șase luni, Ion Iliescu, președintele României, a acordat mai multor procurori și judecători distincția „Meritul juridic clasa I-a”, pe respectiva listă aflînduse și autorii așa ziselor „mici greșeli”.

Acum, cred că înțelegeți, stimați cititori, de ce România este singura țară din lume în care s-a înființat Asociația victimelor magistraților, subsemnatul fiind membru fondator și vicepreședinte al acesteia. Nu aveam cum, în aceste condiții, să stau deoparte și să accept la nesfîrșit ca țara mea, familia mea și viața mea să devină bătaia de joc a unei (in)Justiții, care are ca motto al funcționării sale un principiu unic în lume: „Ferească Dumnezeu să se facă dreptate din greșeală!”. Sincer să fiu, mi-am propus să nu mai respect nici o lege în această țară. Dacă cei care au jurat că se vor supune legislației nu fac așa ceva, de ce aș face-o eu? Nu mai am încredere în nici un sistem social politic și, prin urmare, mă declar cetățean paralel cu statul, dacă tot se vorbește că și statul este paralel cu cetățenii săi. Statul meu va fi persoana mea, cu mintea, sufletul și inima mea, iar legile mele vor fi cele legate de moralitate, credință, adevăr, și dreptate, noțiuni divine, de care sînt legat cu lanțuri.

Păi, ce mai contează pentru mine o știre de genul „DNA a avut un om infiltrat în Mafia spitalelor bucureștene – chiar directoarea ASSMB a furnizat informații despre firme și șpăgi” („Libertatea”, 19 septembrie 2022). Păi, măi nebunilor, dacă știați deja că acolo este mafie, de ce nu ați lichidat-o în secunda doi? Ce v-ați mai încurcat cu un infiltrat pe care, mai mult ca sigur, pe el l-a depistat ca fiind marele mafiot, dar pentru că ați primit un telefon, l-ați transformat în denunțator. De fapt, acest aspect a fost sesizat și de alte publicații, care au spus că „surse din spatele ușilor închise duc pe pista posibilității ca denunțatorul să fi avut probleme mai vechi legate tot de bani publici și astfel a fost constrîns să facă o înțelegere cu Procurorii” („Realitatea”, 19 septembrie 2023). Nu știu ce o fi fost în capul procurorilor de au făcut pact cu cineva chiar din interiorul mafiei, că un astfel de specimen va minți mai rău ca pescarii. Este ca atunci cînd vechi comuniști au jurat pe mama lor că, după 1989, au făcut un duș și s-au transformat în noi capitaliști.

Și, dacă DNA a declarat că s-a infiltrat în Mafia spitalelor din București, am hotărît să mă infiltrez și eu chiar în DNA, de unde iată ce am aflat. Povestea începe cu mulți ani în urmă, cînd numita Oana Sivache era purtător de găleată, pardon, de cuvînt, la Centrala de apă a orașului Tîrgoviște. Doamne, în ce țară trăim! Auziți și dumneavoastră, purtător de cuvînt la Centrala de apă! Parcă o și văd pe madam Sivache – nume extras, parcă, din Caragiale – cu cîtă grijă purta ea în poșetuță fragilul cuvînt, pe care îl

scotea și și-l mîngîia, sărutîndu-l. Pe lîngă asta, femeia își dorea să intre în politică, adică visa cai verzi pe pereți, ca dovadă că a intrat prin mai multe partide, precum rața în apă, și nu s-a lipit nicăieri. A venit apoi în București, unde a încercat mai multe meserii, dar și aici a încurcat tot: testele, examenele, CV-ul etc. Presa centrală a menționat și faptul că Oana Sivache ar fi vrut să se pricopească și cu un doctorat, dar, pentru că a fost respinsă, ar fi făcut plîngeri împotriva profesorilor, pe care îi acuza că, sanchi, aceștia cereau mită pentru avizarea doctoratelor. În cele din urmă, Oana Sivache a fost numită în conducerea ASSMB în aprilie 2022 în urma intervențiilor politice ale lui Vlad Voiculescu, altă secătură contrat vehement de viceprimarul USR Horia Tomescu, care spunea că „Sivache va bloca întreaga activitate în ASSMB”, ceea ce s-a și întîmplat. Blocată s-a trezit și ancheta penală, sens în care procurorii DNA au declarat: „Implicat în caz este și numitul Silviu Stăncilă, persoană discretă, cu foarte multă influență și care nu deține nici o funcție publică sau privată”. Se vorbește și faptul că acest individ este fiu de fost mare securist și că are legătură cu mai mulți generali din Servicii. Dacă este așa, înseamnă că DNA s-a cam băgat peste cașcavalul Serviciilor și circul va fi total. Oricum, madam Sivache s-a băgat într-o mocirlă politico-securistă, plină ochi numai cu „maimuțe, șobolani, viermi și lipitori” (Dan Puric) și era de așteptat să nu răspundă jurnaliștilor la următoarea întrebare: „Este adevărat că, în ultimele luni, ați cumpărat un apartament în buricul capitalei, pe numele fiicei, Sivache Sandra, studentă la Medicină?”. Nu a răspuns, dar poate o întreabă acum procurorii. Neclară a rămas și precizarea privitoare la totalul mitelor, adică 20.000 de euro plus 306.439 RON, deci 60.000 de euro, numai că din ultima sumă s-a încasat doar o parte. E important de știut dacă DNA are competența de a soluționa acest caz cu un total de aproximativ 50.000 de euro. Vorba lui Victor Ciutacu: „Ce, ăștia sînt bani de care să se ocupe de DNA?”. A atras atenția și modul în care madam Sivache comenta direct, în cadrul conferinței de presă, cum se desfășurau perchezițiile. Avea tot scris pe hîrtie numai că vocea tremurîndă ne-a dat de înțeles cît de mult s-a necăjit că nu a luat și ea un teanc de bani. Oricum, degeaba și a mușcat buzele și și-a băgat unghia în gît, că nici nu avea unde să introducă banii. Buzunarele și poșetuța erau burdușite cu tehnică de înregistrare. O împodobise DNA cu microfoane, întrerupătoare, fire, leduri și amplificatoare ca pe un pom de iarnă, ea fiind obișnuită cu așa ceva, pentru că la biroul de la ASSMB are interfon. Cînd întreba: „Cine e?”, i se răspundea: „Noi, cu cașcavalul”. Cert este că la partid va fi mustrată continuu, din simplu motiv că, în pragul alegerilor, nu a venit și ea cu o sacoșă cu bani, cum fac alții.

Alte comentarii fiind de prisos, nu rămîne decît să constatăm că și acest caz se va termina în coadă de pește, chiar și în cazul în care madam Sivache se va urca singură în dubă. La rîndul și în cazul său se va finaliza la fel și asta pentru că „justiția românească e oarbă de-a binelea și s-a lăsat mai întîi pipăită, apoi s-a cerut violată cu voluptatea prostituatei de centură de către plătitorul politic. Ce mai, s-a pus sub comanda zilei cu o nonșalanță de budoar, păstrîndu-și duplicitatea. Ea însăși aparține unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte. Ridicolul a pus stăpînire pe întreaga tagmă, asasinînd nu numai încrederea în actul Justiției, ci însăși conștiința Dreptății” (Gral. Mircea Chelaru, „România moluscă”).

Ăsta este adevărul și, din păcate, trăim într-o astfel de lume, dar rețineți că „în cetatea Adevărului și Dreptății noastre putem fi uciși; învinși, însă, niciodată” (Nicolae Iorga).

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Un an de la anexare –Viaţa sub administraţia rusă

Locuitorii celor patru regiuni pe care Rusia le-a anexat în urmă cu un an povestesc ce s-a schimbat şi cum este viaţa sub noul regim. „Rămîn la ai mei în sat, unde contactul cu orcii este minim”, povesteşte o femeie. Pe 30 septembrie, Rusia a sărbătorit un an de la „aderarea noilor regiuni” – astfel numeşte propaganda Kremlinului anexarea ilegală a regiunilor ucrainene Doneţk, Lugansk, Saporojie şi Herson. Federaţia Rusă a marcat evenimentul prin organizarea de concerte şi alte manifestări în teritoriile ocupate, cărora le-a promis stabilitate şi prosperitate, doar dacă fac parte din Rusia, dar şi prin lansarea unei monede jubiliare. Conform estimărilor, însă, din regiunile ocupate ar fi fugit de război, sărăcie şi constrîngeri pînă la două milioane de oameni.

Ce s-a schimbat într-un an de zile pentru cei rămaşi în regiunile anexate? – a întrebat Deutsche Welle. Unii spun că au rămas pentru a-şi îngriji rudele sau fiindcă n-au avut bani să se mute. Alţii au rămas din convingere faţă de politica Moscovei. De teama persecuţiilor, atît din partea puterii ocupante cît şi a autorităţilor ucrainene, unele persoane au refuzat să-şi publice poveştile, altele au cerut să le fie protejată identitatea.

Ce s-a schimbat?

Locuitorii aşa-numitelor „republici populare” din Donbass şi din teritoriile ocupate după invazia la scară largă au opinii diferite privind „aderarea” regiunilor lor la Federaţia Rusă. Mulţi dintre cetăţenii „republicilor populare” Doneţk şi Lugansk, mai ales cei din oraşele cruţate de lupte, văd în anexare sfîrşitul izolării economice şi al situaţiei juridice incerte din ultimii opt ani. „După nouă ani de zile, aprovizionarea cu apă funcţionează din nou 24 de ore din 24”, spune pe un ton satisfăcut Katerina L. din Lugansk, de profesie asistentă medicală. Marina K. este şomeră. Se bucură că Poşta livrează din nou colete din afara „republicii”. Înainte, spune ea, trebuia să treacă graniţa pentru a-şi ridica pachetele cu produsele comandate la magazinele online ruseşti. Magazinele online ruseşti ar accepta inclusiv cardurile bancare „Promswjasbank” – singura bancă activă în regiunile aflate sub ocupaţie din Ucraina. Şi calitatea serviciilor de telefonie mobilă s-a îmbunătăţit, adaugă Marina K. Femeia mai spune că, în ultimul an, în Doneţk şi Lugansk moneda ucraineană hrivna ar fi fost complet retrasă din circulaţie. Îşi face griji din pricina deprecierii rublei şi a inflaţiei. „Benzina s-a scumpit cu 70%. Piese originale pentru maşinile străine nu se

mai găsesc deloc”, se plînge ea. Katerina L. este nemuţumită de preţurile mari la alimente şi îmbrăcăminte. Anul acesta ea a beneficiat de două ori de creşteri salariale.

La Lugansk, cel mai mult au crescut preţurile în sectorul imobiliar, afirmă Anna S., agent imobiliar. Odată cu adoptarea legislaţiei ruse şi a introducerii registrelor notariale şi imobiliare preţurile au explodat. „Un apartament de două camere estimat în toamna anului 2021 la 8.00010.000 de dolari americani se vinde acum cu 25.00030.000 de dolari”.

„Proiecte de înfrumuseţare” în Mariupol

Oamenii din Lugansk şi Doneţk povestesc că, după anexare, în oraşele lor au fost iniţiate proiecte de înfrumuseţare demonstrative, cu accent pe Mariupol –oraş distrus de armata rusă în primăvara anului 2022. Conform estimărilor ONU, în Mariupol ar fi fost avariate 90% din clădirile cu mai multe apartamente şi 60% din casele unifamiliale.

Oamenii din Mariupol se plîng că nu-i deloc uşor să primeşti locuinţă în schimbul celei distruse – aşa cum sugerează propaganda rusă. „Documentele emise de către Administraţia rusă pentru imobile avariate nu permit înregistrarea drepturilor de proprietate asupra clădirilor noi, ci prevăd doar ceva de genul dreptului la chirie gratuită pe termen lung”, explică Larissa S., fostă angajată a unui birou de avocatură din Mariupol. Pentru a dobîndi calitatea de proprietar, persoana trebuie să demonstreze că fosta casă a fost complet distrusă şi că nu mai deţine alte proprietăţi în Rusia sau Ucraina. La întocmirea dosarului sînt necesare foarte multe acte.

Conform estimărilor autorităţilor ucrainene, în Mariupol s-ar fi mutat aproximativ 40.000 de ruşi. Populaţia oraşului – cîndva de o jumătate de milion de locuitori – s-ar fi redus la aproximativ 80.000 într-un interval de doar un an şi jumătate.

Profesorii sînt extrem de prudenţi

După inundaţiile provocate de distrugerea hidrocentralei Kahovka, fostul pedagog Svitlana T. a decis să plece departe de malurile Niprului. S-a mutat la părinţi, într-un sătuc din sudul regiunii Herson. În tot raionul funcţionează doar şase şcoli, potrivit autorităţilor ruse. Înainte de război erau 30. „În satul nostru nu mai sînt nici profesori, nici elevi. Există doar două familii cu copii de şcoală. Au vrut să ia parte la cursurile online ale unei şcoli ucrainene, dar forţele de ocupaţie i-au obligat pe copii să participe la cursurile normale ale unei şcoli dintr-un sat aflat la 40 de kilometri depărtare de casă”, povesteşte Svitlana T.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Ea însăşi a încercat să predea cursuri online într-o şcoală ucraineană pînă în primăvara acestui an, cînd forţele ocupante din oraş au început să-i chestioneze pe pedagogii fără loc de muncă în privinţa surselor de

venit. „Au arestat un prieten de-al meu, care a încercat să-şi ridice salariul cu un card bancar ucrainean. Apoi au fost inundaţiile. În cele din urmă, am decis să rămîn la ai mei în sat, unde contactul cu orcii este minim”, povesteşte femeia. Frecvent, ocupanţii ruşi sînt numiţi în Ucraina „orci” – după personajele fantastice din trilogia „Stăpînul inelelor”.

Profesorii din teritoriile ocupate, Herson şi Saporojie, sînt prudenţi în discuţiile cu jurnaliştii DW Din ce în ce mai mulţi sînt dispuşi să respecte programa rusă. Chiar dacă şcolile ucrainene plătesc în continuare pentru cursurile online, cu moneda ucraineană nu se mai poate plăti nicăieri. În plus, profesorii care predau la o şcoală „rusă” sînt ameninţaţi de partea ucraineană cu pînă la 3 ani de închisoare şi 15 ani de suspendare pentru colaborare cu partea rusă. „În manualele noi ruseşti, propaganda începe de la primele pagini – indiferent de manual. N-aş suporta să le predau aşa ceva elevilor mei. Mai bine rămîn şomeră”, mărturiseşte Svitlana T.

Ambulanţă doar cu paşaport rusesc

Situaţia medicilor este diferită. Pînă acum doar managerii spitalelor numiţi în funcţie de către ocupanţi ruşi au fost urmăriţi penal pentru colaborare. Medicii spun că în teritoriile ruse anexate au fost introduse standardele valabile în Federaţie.

Asistenta medicală Katerina L. din Lugansk susţine că asigurările medicale sînt eliberate doar în baza paşaportului rusesc – o motivaţie în plus pentru locuitorii oraşului să îşi procure documente noi. Halyna S., din localitatea Enerhodar, se plînge că autorităţile ruse ar recurge la presiuni privind accesul populaţiei la servicii medicale. „Întîi ni s-a spus că salvarea nu mai vine la cei care nu au paşaport rusesc. Apoi am fost ameninţaţi că nu putem fi programaţi la operaţii sau, în cazurile de urgenţă, că trebuie să ne luăm înainte angajamentul că acceptăm paşaportul rusesc”. Femeia nu-şi aminteşte, totuşi, ca medicii să fi refuzat vreodată să-i trateze pe cetăţenii ucraineni.

La un an după anexarea celor patru regiuni, oamenii spun că a devenit foarte greu să trăiască fără documente ruseşti. Cei care posedă acte ucrainene nu primesc locuri de muncă şi nici pensie. Înmatricularea unei maşini sau înscrierea unei proprietăţi imobiliare nu mai sînt posibile, nici cumpărarea unei cartele SIM sau folosirea unui cont bancar.

Cu acte de identitate ucrainene pot fi doar părăsite teritoriile ocupate, însă nici lucrul acesta nu-i uşor. Pe aceşti oameni autorităţile ruse îi controlează la sînge şi îi supun la interogatorii, susţine Serghei O., proprietarul unei firme de transport persoane, care oferă curse de la Melitopol în zonele ucrainene controlate de Kiev. „Toţi sînt verificaţi atent. Bărbaţii sînt interogaţi şi li se face percheziţie corporală”, spune el.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.