România Mare, nr. 1715

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Problema nr. 1 a omului este că el vrea să cuprindă necuprinsul și să înțeleagă neînțelesul. De aici toată dezorientarea lui în timp și spațiu.

CornELIU VADIm TUDor

Schimbarea paradigmei

Toți oamenii știu că SUA sînt sau erau prietenele și susținătoarele Israelului. Pe la colțuri, teoria conspirației spunea că la ce datorii au americanii către bancherii evrei, dacă îi supără, bagă SUA în faliment peste noapte, așa că susținerea Americii are un preț etc. Un alt lucru pe care-l știam era acela că majoritatea publicului era de partea Israelului în războiul lor cu arabii, a căror imagine, cel puțin în Europa, era cea a unor indivizi impredictibili, care nu știu multe, cu care nu e bine să-ți faci de lucru.

Recent, observ că paradigmele acestea se schimbă, fiindcă după ce toată lumea occidentală – că ea ne interesează în principal – și-a declarat susținerea pentru poporul evreu greu încercat de crimele Hamas, acum văd că tot mai mulți se sucesc și îi acuză pe israelieni de uciderea multor civili în Gaza, ba chiar ajung să-i susțină pe palestinieni. În același timp, se întîmplă exact ceea ce bănuiam și am și scris în articolul publicat săptămîna trecută în „Tribunul”, intitulat „Arabul David și evreul Goliat”, și anume atentatele musulmane în Europa

«contra europenilor. De ce se schimbă paradigma, inclusiv – sau mai ales –în cadrul presei occidentale? De ce ziariștii care pînă mai ieri erau de partea Israelului astăzi sînt contra lui? Poate fiindcă vorbim în special despre presa citită de noii comuniști ai zilelor noastre, autodenumiți progresiști sau porecliți trotinetiști de răutăcioși? Poate pentru că majoritatea membrilor și susținătorilor Partidului Democrat „țin cu palestinienii”, iar la anul candidatul sus-numitului partid trebuie să cîștige alegerile prezidențiale? Oamenii ăștia care uită de civilii evrei omorîți de Hamas acum 10 zile sînt obsedați de ideea apărării minorităților oprimate contra majorității despotice care le face viața amară, fiindcă ei înșiși fac parte dintr-o minoritate (fie ea de culoare, orientare sexuală sau credință), care își dorește să devină majoritate pentru a-și impune ideile.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

La 157 de ani de la naşterea poetului…

Amintiri emoționante despre George Coșbuc

S-au împlinit, anul acesta, 157 de ani de la nașterea lui George Coşbuc (născut într-o zi de 20 septembrie), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi români. S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiică de preot. Copilăria și-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrînul diac Tănăsucă Mocodean, Coșbuc învață a citi încă de la vîrsta de cinci ani.

Despre începuturile sale literare, George Coșbuc mărturisește: „Cea dintîi poezie am publicat-o la vîrsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești”. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității maghiare din Cluj. În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni, frecventînd doar anumite

cursuri universitare. Debutul publicistic propriuzis se produce tot în 1884, cînd revista „Tribuna” din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc), snoava versificată „Filosofii și plugarii”.

Ioan Slavici mărturisește următoarele în „Amintiri”: „Gheorghe Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost dacă nu și-ar fi croit lucrarea vieții în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau scriitori...”.

Vorbind în numele Secției literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: „Reputația sa literară e așa de întinsă, încît numele său a devenit popular în toate țările locuite de români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărît demult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atît de considerabilă, încît numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amîndouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sînt adevărate poezii și sînt originale”.

(continuare în pag. a 12-a)

DosArEsECrETE.ro

Fîntînã româneascã

Fîntînă răsărită-n vechiul lut, Cu rădăcini pierdute-n depărtare, Din apa ta curată au băut Acei care ne-au fost demult izvoare;

Din apa ta, oglindă pentru noi, Ne-am primenit intrarea-n Primăvară Cînd, fragede, imaculate ploi, Te sărutau pe frunte-ntîia oară;

Din apa ta noi ne-am făcut izvor De viață lungă, ca din apa vie, Săpînd prin veac adînci fîntîni de Dor, Cumpene sfinte pentru veșnicie;

Ne-ai fost răcoarea densă peste frunți Îmbrobonate de torida vară, Și-n sacrul ritual, în sat, la nunți, Te bea mireasa cît mai e fecioară;

Dar, într-o zi sau într-un veac, nu știu, E mult de-atunci, și timpul călărea pe cai, Oglinda s-a crispat în străveziu, S-a tulburat adînc de chipul lui Mihai;

De-atunci te uiți cu-n ochi aprins la Cer, Spre cumpene pe zare deșirate, Și-n asfințit, sclipire de hanger, În ciutură pui sînge și lacrimi nesărate;

Fîntînă adormită-n lutul sfînt

Din care faci ca apa să țîșnească, Prin noi te re-ncarnezi iar în pămînt, Să reapari, Fîntînă Românească!

GEO CIOLCAN

„Viața la țară“, tablou de Ludovic Basarab

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F PRIMA TV a declanșat o campanie idioată, de minciuni și murdării

F Vom fugi cu beregata lui Bobic ca rața cu cotorul de măr în cioc F Mafiotul

Taher F Mafiotul Băsescu F Mafiotul Neulander F Țapul a luat șpagă 2 milioane de dolari F De ce a anulat Zoe Petre vizita președintelui Namibiei?

PArTEA I

F Borfaşii de la PrImA TV au intrat într-o panică îngrozitoare! Zi şi noapte se dau de ceasul morţii, să găsească soluţii, să ne oprească, să ne compromită. Cele două puşlamale care conduc penibilul post, Cristian Burci (afaceri necurate cu firma Grafitti, la TVR, unde a dat un „tun“ de 10 milioane de dolari!) şi Dan Andronic (ginerele lui Horia Alexandrescu) pur şi simplu sînt călcate în picioare de borfaşul ăla de Bobic, care le freacă ridichea şi le cere noi şi noi atacuri împotriva senatorului Vadim şi a P.r m Ceea ce face PrImA TV acum e fără precedent în istoria posturilor de Televiziune din întreaga lume: de două ori pe seară (la ştirile de la ora 19 şi la cele de la ora 23) vînează un singur om şi un singur partid, în prostie, cu o ură de animale bolnave. Este evident că Legea Audiovizualului a fost încălcată cu grosolănie, drept pentru care conducerea P.r.m. va depune, zilele acestea, o plîngere pentru anularea licenţei de funcţionare. Din păcate pentru ei, vagabonzii ăştia sînt atît de proşti încît rîde lumea de ei (fireşte, atunci cînd nu-i bombardează, la telefon, cu înjurături). Ei cred că pot compromite un om ca Vadim cu roadele fanteziei lor patologice: că s-a operat la burtă, la Bacău (?!), cînd, în realitate, omul n-a suferit, în viaţa lui, nici o operaţie, şi chiar dacă ar fi fost aşa, care-i problema?; că ar primi bani (?!) de la colonelul Gedhaffi, ceea ce iarăşi e o imbecilitate şi va constitui un cap de acuzare în instanţă (dacă Vadim avea bani, îşi deschidea EL un post de Televiziune, nu bobicoburcii ăştia nespălaţi); că P.r m ar avea un Serviciu Secret de informaţii (?!), ceea ce e o insultă, fiindcă partidul cu pricina are mai mult decît atît, are cam 100 de sateliţi-spion, prin tot Universul, pe care îi teleghidează cu o scobitoare electronică. Mai nou, un bou pe nume Tucaliuc i-a luat un interviu unui alt patruped Savaliuc (huliganul de la „Ziua“) care e înnebunit de spaima că, foarte curînd, preşedintele P.r m va cîştiga procesul pe care i l-a intentat pentru minciuni şi calomnie. Aceşti doi nătărăi, cu nume ucrainiene, Tucaliuc şi Savaliuc, cred că îi ascultă cineva, se uită cineva în gura unor repetenţi ca ei! Tucaliuc şi Savaliuc/ Na un pol, să vă luaţi suc/ Să nu mai faceţi clăbuc/ Ca să nu daţi de bucluc./ Trăiţi şi voi din ciubuc/ Staţi ca viermii sub papuc/ Fascinaţi de Micul Muc/ Care-i cade din năsuc/ Lui Bobic cel eunuc! La procesele penale pe care le va intenta conducerea P.r.m. împotriva acestor japiţe se vor cere despăgubiri morale însumînd 10 miliarde de lei, care vor fi utilizaţi în programele noastre umanitare. O să avem distracţie mare cu prostănacii ăştia, care n-au ştiut să se opună marelui infractor Bobic, i-au făcut mendrele de om nebun, aşa că vor avea de tras toată vieţişoara lor. Murdară pîine mai mănîncă, din bani furaţi de la gura copiilor! Ei nu ne cunosc pe noi, oho! Ştim fiecare mişcare pe care o fac, fiecare afacere ordinară, fiecare secret erotic, fiecare mită pe care o dau „mai sus“. Şi mai ştim că PRIMA TV, care, începînd de azi, îşi va schimba numele în CRIMA TV, a ratat obiectivele pe care şi le-a propus – eliminarea de pe piaţă a celor 2 posturi cu adevărat importante, Antena 1 şi Pro TV – s-a aventurat în cheltuieli frenetice şi acum se zbate într-o cumplită criză de bani. În aceste condiţii, nu ştim dacă blonda amantă

a tarabagiului Bobic mai poate cîştiga 1.000 de dolari pe lună (de 15 ori salariul unui medic sau al unui profesor). Unul dintre sateliţii-spion pe care îi avem, ne-a adus ieri un mesaj cifrat şi îmbuteliat într-o sticlă de verde de Paris: „În luna martie a.c., conducerea Palatului Naţional al Copiilor (fosta Casă a Pionierilor şi Şoimilor Patriei), prin doamna directoare generală Gabriela (...) şi domnul director adjunct Constantin Popescu a încheiat un contract cu PRIMA TV, prin care Studioul TV al Palatului să fie folosit de banda lui Burci contra sumei de 2.500 dolari şi 20.000.000 lei pe lună“. Aici, probabil, s-a dat mită serioasă. Cum este posibil să se ceară o sumă atît de meschină, cînd este ştiut că un apartament simplu, nemobilat, în zona centrală a Capitalei se închiriază de firme cu suma de minimum 4.000 de dolari pe lună? Or, un studiou de genul aceluia la care ne referim, dotat cu aparatură performantă, de ultimă oră, în valoare de cîteva milioane de dolari, este pus aproape gratuit la dispoziţia celui mai prost post de Televiziune din Ţară. Totuşi, există un Dumnezeu pe lume... Zilele trecute, conducerea PrImA TV a anunţat că nu mai poate onora contractul, întrucît se află într-o mare jenă financiară. (Din păcate, pe întregul complex a pus ochii, între timp, şi Ion Caramitru).

F Ecuaţia e toarte simplă: micul găinar din Focşani şi viitor criminal Costel Bobic s-a pomenit atît de îngropat în datorii (de ordinul sutelor de miliarde de lei şi al mai multor zeci de milioane de dolari şi de mărci) încît s-a hotărît să iasă din încurcătură pe două căi –mînjirea unor înalte oficialităţi şi, în paralel, deschiderea unui post de Televiziune, prin care să-i vîneze şi să-i terorizeze pe cei care vor îndrăzni să se apropie de bîrlogul lui. Numai prima operaţie i-a reuşit. La a doua, i-am rupt noi gîtul. Scurt. Fiindcă nu ne plac golanii. Nici hoţii. Nici viermii care se cred zimbri. F Unul dintre personajele corupte de Bobic este generalul Theodor Zaharia, secretar de stat (P.N.Ţ.C.D.) la Ministerul de Interne. Bobic şi Zaharia se văd de cîteva ori pe săptămînă şi vorbesc zilnic la telefon. Mai mult decît atît, nevasta lui Zaharia şi nevasta lui Bobic sînt prietene la toartă, sînt văzute deseori vizitînd familia lui Marian Enache (A.p.R.), care stă în BLOCUL SITRACO, din Piaţa Unirii. Cele 4 dosare de urmărire generală ale lui Bobic sînt încuiate, bine de tot, în fişetul lui Zaharia. Împreună pun la cale tot felul de scenarii demenţiale, pentru compromiterea şi scoaterea din joc a persoanelor incomode. La ora la care apar rîndurile de faţă, se lucrează de zor la fabricarea unor fotografii şi videocasete (toate trucate) menite să-1 distrugă pe generalul Nenu, pe care şi Bobic, şi Zaharia, îl urăsc de moarte, fiindcă ştie prea multe despre ei: Bobic pentru că Nenu este acum şeful Poliţiei Judeţului Vrancea (unde s-a născut canalia) şi Zaharia fiindcă Nenu a fost înainte şeful Poliţiei Judeţului Iaşi (pe cînd Zaharia îi era subaltern, ca şef al Poliţiei Municipiului Iaşi). Acest Zaharia face o politică foarte periculoasă: la începutul lui 1998 el i-a retrogradat pe doi dintre cei mai valoroşi poliţişti ai Ţării, colonelul Gh. Bandea şi colonelul Traian Dîrlău, pe motiv că ar fi avut dialog (?!) cu senatorul Vadim şi cu alţi fruntaşi ai P.r.m., pe cînd aceştia făceau scurte vacanţe în Poiana Braşov (chiar senatorul PD.-F.s.n. de Braşov, Aristotel Căncescu, a acuzat, în scris, conducerea Ministerului de Interne pentru acest abuz incredibil!). Mai mulţi angajaţi ai

Ministerului de Interne ne-au relatat ceva destul de ciudat: cică Zaharia are o boală psihică, datorită căreia repetă ultimele cuvinte ale fiecărui interlocutor, ca un ecou, nu se poate controla, ceea ce-i determină pe oameni întîi să-şi facă cruce, apoi să rîdă pe înfundate. Am deschis „Dicţionarul de psihiatrie“, apărut în prestigioasa colecţie LAroUssE (traducere de dr. Leonard Gavriliu) şi am găsit, la pagina 214, cum se numeşte maladia şi ce manifestări are: „ECOLALIE. Repetarea involuntară şi lipsită de sens, de către un BOLNAV, a ultimelor cuvinte pe care le aude. Acest limbaj «în ecou» este frecvent LA ARIERAŢII MINTALI, LA DEMENŢI ŞI LA UNII SCHIZOFRENICI“. Curtea e lămurită. Totuşi, maistre Dejeu, la ce categorie să-l trecem pe servitorul lui Bobic: la arieraţi, la demenţi sau la schizofrenici? Poate conduce un asemenea pacient Ministerul de Interne, în calitate de secretar de stat, care are răspunderi uriaşe? Controalele astea medicale, care se fac la recruţi, de ce-i ocolesc pe generali, care ar trebui să fie primii vizaţi, datorită faptului că destinele a zeci ori poate a sute de mii de oameni se află în mîinile lor?! Zău aşa, parcă asistăm la o schiţă veselă, prezentată la Televizor acum cîţiva ani. „Sînt Ion Vasilescu!“ – zicea inspectorul şcolar. „Sînt Ion Vasilescu!“ – îi răspundea un elev, numai că înaltul oaspete a crezut că-şi bate joc de el şi l-a luat la palme. „Lasaţi-l, dom’ inspector – a intervenit directorul şcolii - aici el are dreptate. Aşa îl cheamă şi pe el, ca pe dvs.!“ F În jurul lui Bobic au început să apară mari tensiuni. În primul rînd pentru că vagabondul îi tratează pe toţi ca pe nişte gunoaie. Discută cu oamenii ţinînd picioarele pe masă (aşa a văzut el prin filmele americane), ba chiar generalului S.R.I. Gheorghe Diaconescu (a nu se confunda cu generalul m.Ap.n. cu acelaşi nume, care e jurist şi profesor universitar) îi strigă, în scîrbă: „Băi, generale, eşti un prost!“. Mai nou, după ce l-a hărţuit şi l-a terorizat psihic pe Răzvan Temeşan, care e grav bolnav (are diabet, e insulino-dependent), gunoiul ăsta de Bobic l-a angajat la el, ca expert contabil. Şi pe Virgil Măgureanu 1-a şantajat: în 1989, pe cînd fostul căpitan de Securitate şi conspirator de două parale fusese mutat de P.C.r. de la Academia Ştefan Gheorghiu la Focşani, Bobic a aflat că el, Şarpele cu Ochelari, trăia cu o femeie măritată, care lucra la Biblioteca Judeţeană; în decembrie 1989, năvălind şi el, împreună cu alte haimanale, în sediul Miliţiei și Securitătii, Bobic a furat mai multe dosare, printre care și unul referitor la agentul K.G.B. care a fost, este şi va rămîne veșnic Asztaloş F Pe cine mai şantajează porcul ăsta ce Bobic? Pe un alt focşenean, ca şi el, despre care știe multe: Nini Săpunaru, directorul general al Vămilor, pe care îl foloseşte în cele mai mîrşave afaceri de contrabandă, după cum vom dovedi mai la vale. F Se pare că mari sume în dolari, pe care mafiotul arab Taher i le-a dat lui Bobic pentru a-i corupe pe unii demnitari, n-au ajuns întotdeauna la aceştia, aşa încît iordanianul ar fi dispus să-l dea în gît pe vînzătorul de jaluzele. Numai că Bobic a aflat, aşa că i-a instalat microfoane, peste tot, în vila de pe str. Louis Blanc și în sediul din spatele Restaurantului Budapesta (hai să ne facem un pustiu de bine şi să le arătăm că nu glumim, adresa exactă e Str. Constantin Rădulescu, lîngă Piaţa Norilor, etaj 8, ap. 14, întregul bloc fiind proprietatea comună a arabului Taher şi a lui Brutaru, de la TAROM). F Încrengătura mafiei care sufocă România e mult mai diversificată. Şi să mai dăm cîteva elemente, ca să pricepeţi, o dată pentru totdeauna, că „România Mare“ şi Vadim nu se joacă deloc, dar absolut deloc.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 17 aprilie 1998)

Popula ț ii disp ă rute

Bastarnii – războinici feroce (I)

Dintre populaţiile străine care au făcut cîndva popas pe pămînturile noastre, aceea menţionată de izvoarele antice sub numele generic al bastarnilor rămîne poate cea mai puţin cunoscută şi, într-un anumit sens, mai misterioasă. Originea, numele, istoria politică şi moştenirea acesteia reprezintă tot atîtea semne de întrebare, cărora cercetările istorice, arheologice, paleoantropologice şi lingvistice încearcă să le răspundă.

Un rol de prim ordin l-a căpătat, în acest context, cercetarea arheologică. Exemplul bastarnilor nu este nicidecum singurul, ci doar unul dintre cele mai convingătoare în privinţa plusului hotărîtor de informaţie pe care arheologia îl poate aduce în balanţa judecăţii istorice. În acest caz, datele arheologice dau tabloului istoric, reconstituit pe baza izvoarelor scrise, contururi şi detalii noi, pe care anterior nici măcar nu le puteam bănui.

Celţi sau germani?

Sărăcia şi impreciziunea informaţiilor antice privind în general lumea „barbară“ sînt mai pregnante și, totodată, mai uşor de explicat atunci cînd este vorba despre bastarni. Dacă seminţiile trace, ilire sau iraniene erau deja cunoscute grecilor datorită vecinătăţii iniţiale sau contactelor rezultate de pe urma „marii colonizări“, dacă îndepărtaţii celți – şi ei cunoscuţi lui Herodot, –pătrunseseră violent pînă în inima Eladei, lăsînd urme adînci în conştiinţa antichităţii, apariţia bastarnilor reprezenta o realitate nouă, surprinzătoare.

Prima menţiune a acestora datează de pe la anul 200 î.e.n. cînd geograful Demetrios din Callatis, descriind

ţinuturile de la nord de gurile Dunării, îi află aici „veniţi din alte părți“. Sosirea lor în regiunile amintite a putut însă avea loc cu cîteva decenii mai înainte. În acest sens a fost interpretată cunoscuta inscripţie – decret, pusă pe la anul 230 î.e.n. de cetăţenii Olbiei în cinstea binefăcătorului lor Protogenes, din care rezultă că oraşul de pe limanul Bugului s-a aflat atunci în mare primejdie în fața alianţei dintre „galaţi“ şi „sciri“. Cei mai mulţi dintre cercetători cred că aceasta ar fi cea mai veche atestare a bastarnilor şi, totodată, prima din şirul de confuzii făcute în antichitate între această populare germanică şi celți. Într-adevăr, ulterior, povestind despre rezistența ultimilor regi macedoneni în fața expansiunii romane (182-168 î.e.n.), doi dintre cei mai de seamă istorici ai lumii vechi – Titus Livius (59 î.e.n. – 16 e.n.) şi Plutarh (46 - 120 e.n.) – îi considerau pe bastarnii chemaţi în ajutor împotriva romanilor drept galaţi (celţi). Confuzia ar putea să pară surprinzătoare, mai ales dacă ținem seama de faptul că primul istoric ce relatează evenimentele amintite, Polybios (cca. 200118 î.e.n.), făcea o distincţie netă între galaţi şi bastarni, şi că, ceva mai tîrziu, bunii cunoscători ai ţinuturilor europene de dincolo de limitele imperiului care au fost Strabon, Tacitus şi Plinius cel Bătrîn – chiar dacă nu erau în măsură să ne informeze, mai precis şi mai detaliat, asupra ţinuturilor de origine şi a împrejurărilor care au provocat mişcarea bastarnilor – îi considerau ca făcînd parte din marea familie a populaţiilor germanice. Părerile privind patria originară a bastarnilor, data şi cauzele migrării lor, delimitarea teritoriilor nou ocupate, rolul pe care l-au jucat în aceste ţinuturi şi raporturile lor cu populaţia autohtonă geto-dacă şi lumea clasică sînt, de asemenea, foarte diferite.

O dilemă istorică

Cercetările privind problema acestei populaţii atît de controversate şi a cărei existenţă apare şi azi oarecum misterioasă, au început la noi odată cu săpăturile arheologice efectuate în 1949 la Poieneşti (jud. Vaslui). Aici au fost descoperite urmele mai multor aşezări şi necropole, datînd din diferite perioade istorice. Cele peste 50 de morminte de incineraţie –caracterizate prin depunerea oaselor calcinate şi a inventarului funerar în urne de lut, lucrate de mînă, avînd suprafaţa lustruită – care alcătuiesc necropola mai veche, datează din perioada în care izvoarele antice înregistrează prezenţa şi faptele bastarnilor în spaţiul geografic mai larg de la răsărit de Carpaţi.

Constatînd caracterul net deosebit al antichităţilor de la Poieneşti faţă de civilizaţia dacică şi aflînd veritabilele lor analogii pe teritoriul Germaniei şi al Poloniei de azi, conducătorul lucrărilor arheologice, profesorul Radu Vulpe, a identificat cultura materială a bastarnilor veniţi pe teritoriul ţării noastre ca fiind de caracter germanic. Descoperirilor de la Poieneşti le-a urmat, în cercetarea arheologică, o perioadă mai calmă, de acumulare, ale cărei principale rezultate le constituie, pe de o parte, adîncirea cunoaşterii conţinutului culturii bastarne, în special pe baza săpăturilor din aşezări, şi, pe de altă parte, delimitarea ariei de răspîndire a acestei culturi. Stabilirea spaţiului ocupat de bastarni pe baza urmelor lor materiale (care spre sud nu depăşesc linia Piatra Neamţ – Crasna) dezminte informaţiile surselor antice, după care unii dintre aceştia ar fi locuit în Delta Dunării (insula Peuce), luînd de aici şi numele de peucini (Strabon). Este, evident, unul din cazurile exemplare în care arheologia corectează erorile – nu greu de explicat – ale istoricilor şi geografilor antici.

Colierul de Ţibucani

Paradoxal, nu săpăturile organizate, astăzi mai numeroase, ci cîteva descoperiri întîmplătoare, de mare valoare ştiinţifică şi muzeistică, au permis clarificări serioase în această problemă atît de controversată. Merită să fie relatată aici istoria colierului în formă de coroană, descoperit la Ţibucani, pe care învăţătorul Fl. Munteanu din această localitate l-a păstrat vreme de douăzeci de ani, deşi pînă şi unii „specialişti“ l-au asigurat că ar fi vorba de o piesă de... tractor. Convins de valoarea acestui obiect, descoperitorul l-a donat muzeului din Piatra Neamţ, unde poate fi admirat şi unde şi-a găsit o reală valorificare științifică. Colierul de la Ţibucani a fost turnat dintr-un bronz de bună calitate, în forme realizate prin procedeul – mai puțin uzitat în această epocă – „a cire perdue“: meşterul confecţiona din ceară modelele exacte ale părților componente, pe care le scufunda apoi, în chip repetat, într-o soluţie de argilă, astfel că pe modele se depunea treptat o crustă ce urma să constituie forma negativă. Prin ardere ceara se topea (de aici şi numele procedeului), iar forma se întărea devenind aptă pentru utilizare. Piesele astfel turnate se caracterizează printr-o deosebită fineţe în redarea formei şi a ornamentului, şi constituie unicate, deoarece un tipar nu putea fi folosit decît o singură dată. (va urma)

MIRCEA BABEŞ

Colier bastarn din bronz descoperit la Miroslava, jud. Iași

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Femeia din vis

Singurătatea face parte, ca şi iubirea şi moartea, din existenţa noastră, a oamenilor, de cînd ne naştem şi pînă ce părăsim această lume. În jurul nostru sînt cohorte de oameni care trăiesc în singurătate, şi nu că vor ei, aşa a vrut soarta cu ei... Aşadar, de cînd mă ştiu am fost un om singur încă din anii tinereţii, cînd îmi doream să am în compania mea o parteneră de viaţă, de care să fiu îndrăgostit mai mereu... Din păcate, toate speranţele mele din adolescenţă aveau să rămînă la stadiu de poezie... Iată că am adus în discuţie cuvîntul poezie... Poezia este cea care mi-a trezit sufletul la viaţă din amorţeala de care, zău, am crezut că nu voi mai scăpa... Dar cînd e să fie bine, atunci este... Anii au trecut ca păsările pe sub bolta cerului şi ca vîntul prin pîlcuri de verdeaţă... Păsările miau inspirat dragostea de poezie şi aşa am început să scriu şi să-mi vindec multe din clipele mele de singurătate, sperînd în ziua cînd tot calvarul acesta va lua sfîrşit... Şi a trebuit să treacă destulă vreme pînă ce miracolul avea să se întîmple, trecînd din viaţa mea o perioadă destul de lungă, cu nervi şi încercări de toate felurile... Am fost un adolescent dinamic, conştientizînd, însă, că nici o femeie pămînteană nu s-ar grăbi să se uite la unul ca mine, cu un beteşug fizic destul de grav, poate doar o ființă din alte lumi şi alte universuri galactice, mai poetice decît lumea de aici... Îmi închipuiam că doar acolo ar fi putut exista femeia pe care mi-o doream... Şi pe ea, femeia aceasta, cu chip de înger, aveam s-o întîlnesc, într-o zi, plimbîndumă prin furnicarul de stele de pe cer, mai aglomerat decît e mulţimea pe aici, în zi de bîlci... Ieşisem să-mi plimb căţeii... Tocmai cînd nu mai aveam în mine forţa de a învinge ceea ce aveam de învins, singurătatea ploilor de toamnă, a gerurilor aspre, la un semafor, cu ochi de veveriţă şi cristal de salcie verde, pe unde trebuia să treacă toată lumea, numai ce simt că cineva mă trage de mînă.

Am crezut că era un poliţist de la circulaţie, cum e cazul pe aici, pe Pămînt, pentru că, în acelaşi timp, am auzit de undeva un fluier de graur, cum auzeam toamna prin grădină, cînd strugurii dădeau deja în pîrgă. Dar nu era aşa, am crezut că am greşit şi că am trecut necontrolat în altă dimensiune, în altă lume decît cea de aici, în care nu ştii încotro să mergi şi pe cine să asculţi, la ce poartă sentimentală să baţi pentru a-ţi găsi liniştea. Cred că dormeam sau visam, cînd, iată, cineva m-a apucat de braţ şi m-a îndemnat să grăbesc pasul, altminteri aş fi rămas aici, pe pămîntul meu, cu căţeii, şi aş fi pierdut tot cerul acela de lumină. O lumină orbitoare, strălucitoare... Grăbesc pasul aşa cum mi se porunceşte şi în cîteva clipe mă văd trecut de partea cealaltă a trotuarului, unde puhoi de lume venea în urma mea, ca valurile de apă cînd plouă cu rupere de nori... Și văd că aici lumea e altfel decît aceea pe care o cunosc de cînd mă ştiu şi în mijlocul căreia am crescut, cu puţine bucurii şi mai multe tristeţi... Privind în dreapta si stînga mea, numai ce văd că persoana care mă luase de mînă era o femeie ca un măr în floare, ca floarea-soarelui, ca un salcîm înmiresmat, atît de uimitoare. Nu-mi găseam cuvintele să mă comport cît mai elegant, pentru ca nu cumva să o pierd. Cuvintele îmi dispăruseră definitiv de pe buze, din inimă, din suflet și, dintr-o dată, parcă devenisem un alt om. Nu mai eram singur, pentru că femeia aceea era o adevărată Afrodita, care mă privea din creştet pînă în tălpi cu admiraţie... Eu nu mai aveam părul lung, ca în adolescenţă, nici vigoarea tinereţii, mă schimbasem, devenisem parcă un intergalactic visător, care toată noaptea se răsucea în aşternut, bolnav de migrene, de singurătate, de lacrimi...

Acum aveam în faţa mea o femeie tînără şi frumoasă ca lumina soarelui de pe ţărmul mării... Mă privea lung, cu ochii licărind galeș, trezind în mine cele mai frumoase sentimente... Îi simţeam sufletul aproape și inima bătîndu-i sacadat... Era atît de luminoasă încît îmi doream din adîncul sufletului să mă ţin cît mai aproape de ea şi să nu o pierd cumva prin mulțimea aceea de la semafor. Iată cum destinul a lucrat pentru mine, aducîndu-mi-o în cale pe femeia aceasta, care nu ştiu dacă era din carne şi oase sau un duh venit din Ceruri, dar care încerca să mă îmbrăţişeze, ceea ce nu mi se mai întîmplase niciodată pînă atunci. Mă privea cu atîta intensitate, de parcă ar fi vrut să mă hipnotizeze. În cele din urmă, am auzit-o zicîndu-mi: – Nu te necăji, lumea este făcută aşa cum este, cu bune şi rele... Dar nu uita de proverbul pe care probabil că l-ai auzit de multe ori în satul tău, de la părinţii și de la sătenii tăi: „Fiecare buruiană are umbra ei”.

Și iată cum ființa asta intergalactică, cu părul lung, negru, intrase în vorbă cu mine, fără să ştie măcar cum mă cheamă. Aflase probabil cîte ceva despre mine, despre existența mea pe această lume, de la norii de ceaţă care se înălţă din strămoşi, după fiecare ploaie abundentă, sau de la vreun nepămîntean, care poposise în fuga fulgerului peaici... Era o Afrodita dospită în chip de femeie de lună nouă şi bucurii poetice. Nu-mi puteam lua ochii de la ea, făcîndumă să uit de lumea din care venisem însingurat, frămîntat de toate nemulţumirile mele sufleteşti. Dar iată că Dumnezeu lucrează pentru sufletul tău, pentru liniştea ta, dimpreună cu îngerii Săi.

– De cînd nu te-am văzut... Eram o copilă, cînd părinţii mei au cumpărat pe Epsilon o casă, nu cum sînt ale voastre, aici, pe Pămînt... O casă deosebită, clădită din grinzi de aer proaspăt şi acoperiş de cîntec de privighetoare... Acolo neam cunoscut prima oară, erai teleportat pentru un schimb de experienţe poetice... Nu am avut posibilitatea să vorbim si nici să ne cunoaştem îndeaproape, pentru că părinţii ne-au ţinut departe unul de altul... În această dimineaţă, Împăratul ceresc a vrut să ne cunoaştem şi să ne împărtăşim din tainele viselor noastre... Din tainele universului... Tu încă eşti pămîntean, eu galactică... Nu întîmplător sînt aici cu tine, la semaforul acesta pe la care trece atîta lume pe care n-ai s-o cunoşti niciodată... Soarta a făcut să te întîlnesc pe tine... Încotro vrei să mergem? - mă întrebă ea.

Rămăsesem fără grai, ca mutul, și rece ca gheaţa din care se face crucea pentru sfînta zi de Bobotează. Nu mai aveam nici aer, şi nici cuvinte... Cum încotro să mergem? Eu trebuia să-mi plimb căţeii, să-şi facă nevoile... De-asta am ieşit cu ei cu noaptea în cap... Încotro să merg cu această femeie care îmi inspiră atîta poezie: poezia soarelui, poezia lunii, poezia luceafărului... Iată, miracolul s-a întîmplat pentru amîndoi... Îmi propusese să merg cu ea, fără să ştiu cu cine vorbeam şi pe cine aveam în faţa mea.

– Tu cine eşti? Nu te-am văzut niciodată în viaţa mea, îi zic.

După o scurtă pauză, numai ce-s întrebat, cu vorbe ce păreau murmure de vînt în serile călduroase de vară sau clinchet de apă cristalină din izvoarele de sub poale de păduri... Privindu-mă cu ochii ei, ca două gărgăriţe jucăuşe, atît de frumoşi, atît de strălucitori, atît de poetici, îmi zise:

– Am venit fiindcă am auzit strigătul tău din lumi îndepărtate, de pe alte planete, din alte lumi anterioare.

Vorbele ei m-au cucerit şi m-au dus cu gîndul la rădăcinile neamului meu, risipit în veşnicii pe malurile Trotuşului, de unde, cu traista de gît, cu nişte tîrlici în picioare, am venit în București să-mi fac un rost, cum se zice... Şi eram tînăr chipeş, cu părul lung, negru, lăsat pînă peste umeri... Ce păcat că fetelor nu le cădeam la inimă şi nici nu aş fi avut cum să fiu acceptat de ele, ca prieten. Nu doar din cauza beteşugului meu, dar aveam şi nişte metehne ţărăneşti, cum ar fi, să rîd în hohote în mulţime, fără să-mi pun mîna la gură, cînd găseam ceva ce mie mi se părea amuzant, sau să dau în plîns cînd vedeam vreun copil desculţ în tramvai, cerşind, compătimindu-1 cu glas tare, gîndindu-mă la mine, la cît de necăjit am fost în anii copilăriei. Atunci mi-am zis ca pentru mine, în sinea mea: Cînd nu te aştepţi, Dumnezeu lucrează pentru tine... Şi Dumnezeu a lucrat pentru mine să-mi depăşesc condiţia de om singuratic, iar întîlnirea cu această femeie miraculoasă avea să fie dovada grijii Lui. Acum am pe cineva care să mă înţeleagă, să mă asculte în momentele dificile. Femeia aceasta probabil că înţelegea ce doresc de la ea, o dragoste curată, pe care mi-am dorit-o

dintotdeauna. Profitînd de faptul că se uita lung la mine, aproape bîlbîindu-mă din cauza emoţiilor, îi zic:

– Cît de frumoasă eşti!, iar ea, îndreptîndu-și chipul frumos spre mine, îmi replică:

– Generozitatea există peste tot, chiar şi în această lume unde se trece pe la acelaşi semafor şi unde nu circulă nici un mijloc de transport. După cum vezi, din ambele sensuri trec, fără o destinaţie anume, numai suflete care cîndva au aparţinut doar omului... De fapt, există una, dar pe care, deocamdată, nu ţi-o pot spune... Doar după ce ne vom cunoaşte mai bine.

– Ce frumos... Ce-ar fi ca acest moment să fie permanent pentru noi ca o binefacere a creaţiei luminii cereşti.

– Eşti din universul meu, îmi zice, direct. De anilumină umblu prin universul gîndurilor tale ca să te întîlnesc în lumea ta, să fiu un moment cu tine, cum sînt în realitate, acum, în lumea mea intergalactică.

Din vorbă în vorbă, femeia aceasta cu mîinile ca de pianistă, cu sufletul ca un lan de maci în floare, cu trupul îmbătător de pafumat, mă privi tot mai insistent și mă întrebă, cu un zîmbet șăgalnic în colțul gurii:

– Dar tu de unde vii şi unde mergi?, și începu să rîdă, dezvelindu-și dinţii mărunţi, albi, ca nişte mărgăritare, care îi sporeau frumusețea chipului.

Tot timpul cît am stat la acel semafor, am vorbit de parcă cuvintele mele nu mai erau ale mele, ci nişte semne de punctuaţie, așteptînd răspunsul de la acea femeie îmbrăcată în cer albastru, cu o beretă de curcubeu înamorat pe fruntea-i îngustă ca o potecă de vis scoborîtor pe marginea unui rîu legendar.

– Ştii, eu iubesc florile, în lumile mele anterioare bunicul meu dinspre mamă a avut un atelier de pictură... Pare ciudat, nu?, mă întrebă ea.

Cuvîntul atelier... pictură mi-au atras atenţia, gîndindumă că mă aflam probabil în faţa unei femei care se trage dintr-o familie cu veleităţi artistice. Să mă convingă că aşa este, apăsă pe un buton pe care-l avea implantat sub unghia de la degetul mijlociu, şi deodată apăru în faţa noastră un ecran luminos foarte mare, pe care era proiectată imaginea unui tablou realizat din flori de trandafir, de liliac, de frezie şi de maci. Proiecţia ţinu doar cîteva secunde, iar ecranul dispăru în neant, așa că nu am reuşit să descifrez semnătura autorului, să ştiu dacă pictura era a ei, a bunicului sau a altuia din mulţimea aceea de oameni necunoscuţi.

– Eu nu am asemenea preocupări, îi zic, după care începu să mă întrebe despre viața mea, curioasă, ca orice femeie, să știe cu cine are de-a face.

I-am mărturisit, cu toată sinceritatea, că iubesc arta cuvîntului scris... Un zîmbet special, cald, primitor, apăru pe chipul ei luminos... Era ca o portiţă de lumină prin care îngerii intră în trupul omului pentru a-l feri de necazuri... Din acel moment am avut revelaţia femeii-mit întru încarnare si bună dispoziţie. Chipul femeii, loial universului căruia îi aparţinea... Dar cînd să mai zic ceva, deodată, am adormit din picioare, iar cînd dormeam cel mai bine, m-a trezit zbîrnîitul telefonului. Era o colaboratoare pe care n-o mai văzusem de ani-lumină, de cînd plecase pe cărări ocolitoare faţă de această lume în care viaţa îşi spune cuvîntul, și o aud luîndu-mă la rost:

– Unde ai fost? Te-am văzut la semafor...

– Cum adică m-ai văzut?, o întreb uluit.

– Erai cu o persoană de sex feminin, îmi spune cu dezinvoltură.

N-aveam cum să-i dau vreun răspuns. Brusc, simţeam că nu mai am aer, că mă sufoc, iar picioarele mi se înmuiaseră... De unde pînă unde să mă vadă pe mine la semaforul incertitudinii, într-o lume invizibilă aflată într-o continuă mişcare fără vreo direcţie anume... Să mă fi urmărit, cumva?

Deodată aud un zgomot asurzitor de parcă s-ar fi tras cu tunurile din toate părţile, iar cerul se rupea bucată cu bucată căzînd peste pămînt... Cîinii urlau a disperare, de parcă erau haite de lupi, iar bătăile repetate în uşa apartamentului în care locuiam se auzeau tot mai insistent... Buimac de somn, cu greu mă las scos din aşternut şi merg spre uşă să văd ce se întîmplă. Era poştaşul... îmi adusese o telegramă pe care era scris cu litere mari: „VINO ACASĂ. MAMA MOARTĂ! Semnează sora ta, Genica”.

Dispăruseră brusc toate imaginile din visul de peste noapte cînd m-am aflat, pentru cîteva momente, în faţa Afroditei... Nu mai aveam cuvinte. Eram ca mut. Din dimineaţa aceea, după o călătorie intergalactică, în afara existenţei mele, aveam să înţeleg că, într-adevăr, am rămas singur pe lumea asta pentru tot restul vieţii mele.

ION MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Confesiuni privind aforismul (II)

În anul în care a avut loc primul Festival Internațional al Aforismului la Tecuci, în SCRISUL ROMÂNESC (nr. 4, aprilie 2017, p. 7, Craiova), Ovidiu Ghidirmic prezintă volumul ,,Aforisme” de Emil Dinga, apărut la Craiova în 2016. Cităm din această cronică: ,,Emil Dinga face parte din acea categorie rară de intelectuali (rara avis) care cred [acord logic al verbului cu intelectuali] în colaborarea dintre știință și poezie, dintre savant și poet, preocupat de statutul și condiția aforismului”. Tot atunci, a publicat volumul ,,Pseudo-rubaiate” - ,,un volum deghizat de aforisme, de fapt, de lirică aforistică, impunînd o concepție nouă despre poezie, o poezie conceptuală”.

În Cuvînt de complicitate cu cititorul, la întrebarea ,,Ce este un aforism?”, Emil Dinga își răspunde: ,,Cred că este o încapsulare verbală a unei intuiții care privește quiditatea a ceva”. ,,Intuiția” ca factor irațional și ,,quiditatea”, conceptul aristotelic care înseamnă ,,esență” în sine [în Dicționarul francez, ,,l’essence d’une chose (en tant qu’exprimée dans sa définition)], ca atare, sînt numite de Emil Dinga ,,două imponderabile enorme, monstruoase”. Consideră aforismul o specie de poezie ,,care se termină exact cînd se termină”. Mai dă o definiție care e ea însăși o poezie: ,,Un aforism este o șoaptă rostită în amurg pe malul unei ape lin și etern curgătoare”. Mai spune că aforismul, în opinia sa, e o punte de la explicație la înțelegere. Știința stă sub semnul explicației, iar înțelegerea reprezintă conceptul suprem al hermeneuticii [interpretarea textelor]. Interpretăm nu de dragul de a interpreta, ci ca să înțelegem. ,,Destinul unei explicații este să devină înțelegere”. ,,Starea civilă a aforismului este ambiguitate (...) Condiția aforismului nu este adevărul, ci plauzibilitatea (...) Poezia nu poate crește decît în grădina metafizicii pure. Știința dezvăluie, poezia învăluie”. Referindu-se la Grija lui Heidegger, Emil Dinga consideră că ,,BUCURIA este o vremelnică suspendare a grijii heideggeriene”. Ovidiu Ghidirmic notează: ,,Pentru a defini rîsul, autorul recurge la cinismul filozofic al lui Schopenhauer care spunea că rîsul este declanșat de incoerența dintre percepția afectivă și așteptarea în legătură cu acea percepție și se întreba, retoric: Oare de aceea proștii rîd tot timpul?”. Unele aforisme ,,sînt polemice, încearcă să răstoarne unele prejudecăți”. Se subliniază ideea că ,,aproape întotdeauna erudiția a ținut loc de cultură. Dar informația culturală este la fel de puțin cultură, pe cît este informația științifică cunoaștere”. „Erudiția și informația nu sînt cultură, pe cît este informația științifică cunoaștere”. Erudiția și informația constituie un material care trebuie prelucrat și interpretat pentru a ajunge la cultură. Concluzia acestui mare spirit este: ,,a ajunge la cultură înseamnă, de fapt, a ajunge la concepte”. Cu alte cuvinte, aforismul include viață,

cultură, multă erudiție, înțelepciune, idei surprinzătoare care definesc nu numai eul autorului, ci chiar participarea lui, adesea afectivă, la cele afirmate.

Pompiliu Constantinescu (19011946) scrie, despre aforismele lui Lucian Blaga (1895-1961) din ,,Pietre pentru templul meu”, că sînt forme nucleare ale personalității unui scriitor, care deschid perspective din focarele lor timide. ,,Autorul de aforisme nu este un moralist în sensul clasic al cuvîntului, el adoptă procedeul stilistic de condensare a gîndirii și sensibilității sale întrun cristal în care se răsfrînge, cu limpezime, această gîndire sensibilă de completări”. Poetul ,,scoate cuvintele din starea lor naturală și le aduce în starea de grație. Ca moralist, reface o nouă experiență a vieții și a omului, trecînd-o prin temperamentul lui. El observă fără să fie dogmatic. Aforismele, ca și proverbele, trezesc observații, reguli asupra vieții și omului, cristalizînd o etică” (SCRIERI, L.P.L, 1987, pg. 308).

veche ebraică (vezi Înțelepciunea lui Solomon). În Grecia antică, în Secolul VII î.Chr., legislatorul-poet aflat în fruntea Atenei – solon – îmbracă preceptele civice, răspunderea cetățenească, în lrism.

Cum aforismele se nasc precum picătura de rouă, din dimineața gîndirii, care curge printre două sau mai multe idei, m-a preocupat definirea acestei specii literare lirice încă de la realizarea primului volum în domeniu (2007). Faptul că în unele formulări ale aforismelor, cu alte nuanțe, ideile unui autor se ating cu ale altora, nu e un aspect care să aducă reproșuri, gîndurile se nasc din realitate, din fapte, din acumulări și astfel se întîlnesc. Aspectul expunerii, accentul pe idee sînt date de starea de spirit a unei epoci care determină și felul de a gîndi la care se referă și nicolae Iorga în Sfaturi pe întuneric (împărtășite la Radio în 1937). El spunea: ,,Orice se întîmplă într-o societate omenească vine din starea ei de spirit, din felul cum e alcătuirea ei sufletească și felul de a gîndi în acel moment”. Se poate crede că nu se mai pot inventa aforisme, dar înțelepciunea omului e inepuizabilă, condițiile noi nasc judecăți noi care fie se bazează pe cele vechi, fie le anulează. În ceea ce privește aforismul, deosebit de interesant este faptul că lucidul, înțelepciunea, satiricul, umoristicul nasc lirismul, implicarea eului în mînuirea condeiului, participarea autorului la cele comunicate, prin care se autodefinește, chiar dacă se întîlnesc și aforisme cu aspect de axiome. Spiritul lucid nu exclude lirismul, dimpotrivă, mărește gradul de implicare a autorului. A existat o lirică filozofică din cele mai vechi timpuri, așa cum subiniază Edgar Papu – un mare profesor de literatură universală, în volumul închinat în întregime liricului, intitulat ,,Evoluția și formele genului liric” (Ed. Tineretului, 1968). Înțelepciunea și parabola alcătuiesc primul grad al liricii reflexive, reprezentate de vechea poezie egipteană și transmisă apoi și altor literaturi, printre care cea

În mediul specific al pluralității moderne, aforismul este o manifestare a lirismului, care și-a păstrat, în ciuda ,,încremenirii” lui ca formă, forța de penetrare a spiritelor, prin concizie, ingeniozitatea ideii, dar și prin autoimplicarea autorului, convins de adevărul enunțat. E, de fapt, o expresie a nevoii de comunicare. Forța comunicării lirice atinge esența existențialului și concepția despre lume și viață. În zilele noastre, pentru toți cei care se află în apropierea poeziei, timpul trăit se înfățișează ca un adevărat univers poetic. Dacă în poezie autoarea (adică EU!) tinde să evadeze din existența limitată și să se integreze în registrul infinitului, în cugetări sau aforisme – cum vrei să le spui – ea rămîne printre oameni, încearcă să-i descifreze, să-i toarne într-un alt fel de lirică – lirica gîndirii, lirica gnoseologică sau lirica lucidă – cum o denumește Edgar Papu (idem, p. 270). Uneori, poezia e un fel de refugiu pozitiv în trecut, dar nu într-un trecut istoric, ci într-un trecut spiritual, chiar spiritualizat, mitic. În aforism, trecutul se stratifică și naște prezent, cu speranțe de viitor mai frumos. Da, prin aforism, omul de azi se regăsește pe sine, își susține spiritul și condiția de om gînditor al acestui prezent bulversat și bulversant. Și, în noile condiții, ceea ce i-a rămas individului este dreptul de a gîndi, iar condeierilor de a-și așterne gîndurile, chiar și în aforisme, precum:

● Fără Eminescu pe boltă, cerul României ar fi lipsit de lumina Luceafărului.

● Eminescu ară ogorul limbii române cu plugul de lumină.

● Eminescu a îngenuncheat secunda ca să-i smulgă eternitatea.

● Lacrima unui înger e oglinda în care s-a privit Eminescu.

● Poetul își retrage zborul printre cuvinte ca să le pună aripile sale.

● Cînd nu-ți auzi gîndurile Îl auzi mai bine pe Dumnezeu.

● În poezia lui Eminescu, iubirea e încălzită de razele sufletului.

● La marginea singurătății stă agățată lacrima dorului.

● Cele mai dureroase lacrimi sînt cele care nu se văd.

● Timpul e un hoț care nu poate fi prins niciodată.

● Umorul e o lumină veșnică a spiritului românesc.

● Cînd nu știi ce vrei, e bine să știi măcar ce nu vrei.

● Aforismul se naște, precum picătura de rouă, din dimineața gîndirii.

● Nu-l poți cuceri cu inima pe cel fără inimă.

● Epigramistul preferă să meargă în picioare prin Iad decît de-a bușilea prin Rai.

● Ce poți s-ascunzi în fața justiției nu poți să ascunzi în fața lui Dumnezeu.

● Cînd necazul ne doboară, ne așezăm în genunchi în fața lui Iisus.

● Nu totdeauna ce-ți place e și ce-ți trebuie.

● Nu e mare defect să fii un nimeni, e grav cînd ești un nimic

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale Totul este o nebunie

Pe tabla de șah a vieții, deși am fost făcută MAT, voi continua să joc cu gîndurile, sărind de la unul la altul, la întîmplare. Conjugînd verbul ,,A FI”, ne dăm seama că nu putem trece prin viață fără gînduri. Ele nasc întrebări, căutări, renunțări, mirări, dar mai ales vise. Acestea, de obicei, se spulberă ca polenul unei flori, sacrificată fără milă pentru iubire, pentru amăgire, tristețe, de către stăpînul a toate – OMUL, care cu greu își dă seama că, în lume, TOTUL ESTE O NEBUNIE.

În final, pe tabla de șah a vieții, toți sîntem învinși, indiferent cît de bine am experimentat direct jocul cu destinul și ne-am reîntors, după ce am dat obol suferinței, pe calea REVOLUȚIEI CONȘTIINȚEI.

Un gînd rătăcit m-a căutat și m-a găsit în singurătatea care mă desparte de lumea de afară, care nu mai e lumea mea, n-o mai recunosc. În lumea interioară mi-au rămas doar amintirile, fără timp și spațiu, dar ele prind viață în filele din calendar, din care iau cu lăcomie, în fiecare zi, bună sau rea, tot cemi mai poate oferi viața, în jocul pe tabla de șah, cu anii prinși în hora timpului care, pe o scară imaginară, ne urcă și ne coboară dincolo de primăvară.

Timpul este marele mister, inelul ce leagă Pămîntul de Cer, și fiecare secundă este o treaptă ce urcă spre lumină. Timpul este viitor, profund limitat tuturor. Fiecare om are un timp al său pentru a crea, din speranțele lui, trăinicia și a da viitorului dimensiunile trecutului și prezentului. Lumea se învîrte și, odată cu ea, și noi. Sîntem oameni simpli, cu dorințe și așteptări de la viață, marcați de diferite experiențe și visuri. Dincolo de toate acestea am vrea să descoperim măcar ecourile vreunui plan mai mare decît statura minții noastre. În același timp, ne confruntăm cu neliniștea necunoscutului, cu teama că dincolo de ceea ce este palpabil nu mai există

Din Bucure ş tii de altădată

Povestea Liceului „Sf. Sava“

„Amintirile au adeseori izbucniri de melancolie. O întîmplare ţi-a impus să te întorci cu ani în urmă, cînd, aplecat sîrguitor asupra cărţii de şcoală, purtai în micul frămînt al creierului o lume de gînduri şi aspiraţii. O lecţie inimoasă de istorie îţi strecura în suflet preludiul grav al unei epopei. Vîrsta maturităţii tinereşti părea atît de depărtată şi drumul parcurs simţeai că trebuie să fie o încîntare, pentru ca la capăt să te aştepte cea mai deplină fericire. Poate fi dată uitării vraja zilelor de vacanţă sau senzaţia de triumf încercată în urma primirii unei note bune? Un suflet pur dăinuie în copilul setos de lumina învăţăturii şi el trebue lucrat cu o dexteritate rară, ca să fie pregătit pentru marea luptă, cea a vieţii.

Gîndurile de mai sus mi-au fost sugerate de vizita recentă la cel mai vechi institut de cultură românească: Liceul Sf. Sava. Din str. Berthelot cobori o mică ulicioară în pantă şi intri timid în curtea şcolii. Ciudat, vasăzică anii n-au putut destrăma acel sentiment de accentuat respect, născut în tine din apropierea cu cei care ţi-au dat lumină? O clădire cu proporţii monumentale se înfăţişează ochilor. Aripa nouă se întinde mai încolo, departe, spre spinarea deteriorată a fostei clădiri a ministerului de Justiţie. Urci o scară, intri într-o sală şi baţi la uşa cancelariei. În fund, la o masă, secretarul, d. Berescu, lucrează. Cer să vorbesc cu d. Ştefan Pop, directorul liceului Sf. Sava. «Trebuie să mai aşteptaţi. A fost chemat de d. ministru, pentru întocmirea unei clase care va avea ca elev pe Voievodul Mihai». La secretariatul unui liceu aşteptarea nu-i o pierdere de timp. Stai pe scaun şi iei parte la mişcarea din preajmă. Un clopot a sunat prelung prin sălile lungi. Scările răsună deodată de tropote înăbuşite şi vîltoare de voci copilăreşti. Fără vrere te laşi tîrît de amintirea acelui nesfîrşit norod de învăţăcei care au călcat pragul acestui focar de cultură cu o vechime de aproape trei secole.

Să urmăm o clipă povestea acestei şcoli din momentul cînd a luat fiinţă, pînă în zilele noastre. Pe locul unde se află astăzi statuia lui Mihai Viteazul, se ridica pioasă, împrejmuită de ziduri înnegrite de ani, mînăstirea Sfîntul Sava. Sîntem în anul 1678, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Stolnicul Constantin Cantacuzino, român cu mare dragoste pentru ţară, a gîndit că nimic nu poate fi mai puternic fundament pentru consolidarea unui neam decît învăţătura. În

chiliile mînăstireşti a pus temelia acestei şcoli de la care primeau lumină, la început, numai coconii domneşti şi fiii boerilor de viţă. Şcoala era întreţinută prin danii, moşii şi venituri de la mînăstiri.

Ajunsă în mare înflorire în timpul lui Constantin Brâncoveanu, devine cuib de învăţătură grecească în epoca fanarioţilor. În 1817 s-a naţionalizat, transformîndu-se în «Academie românească», cuprinzînd toate ramurile de învăţămînt: primar, secundar, superior, iar de la Regulamentul organic înainte, a luat numirea de «Colegiul Naţional Sfîntul Sava». Prin alinierea bulevardului Academiei, mînăstirea ajunsă în ruină a fost dărîmată şi şcoala a funcţionat la Schitul Măgureanu – în faţa Senatului, – loc care a fost şi el în urmă expropriat. S-a mutat o vreme în str. Enei, în casa Mazar-Paşa – Baia Centrală –apoi în casa Pangal, la întretăierea străzii Popa Tatu cu Berthelot, pentru ca în 1874 să se mute definitiv în locul fostului spital de copii.

nimic. Tensiunea aceasta ne definește ca oameni și ne urmărește pînă în momentul în care ajungem la limita cunoscutului. Ceasornicul ce bate viață și moarte adună mereu zilele la un loc, viața rezumîndu-se la clipa care ne conduce pe o cale misterioasă, ,,CALEA CĂTRE REAL”, un REAL pe care nu-l cunoaștem, doar îl bănuim, dar el duce la eliberarea noastră finală. Este vorba de această dorință a ființei umane de a transcende imediatul și de tînjirea după ceva ce scapă vederii.

Lumea de azi nu seamănă cu lumea de ieri. Nici un pic. N-o mai recunosc. Ea pare desprinsă dintrun coșmar din care nu te poți trezi, fiind dincolo de marginile firescului, un vîrtej amețitor între puritate și desfrîu, bogăție și sărăcie, o sărăcie a majorității. În goana nebună după cîștig, lumea pare o mașină hîrbuită, condusă de un șofer fără carnet, care, în orice clipă te poate răsturna în prăpastie. De la sublim la neant e doar un pas, deoarece motorul care pune în mișcare viața este BANUL. De el depinde fericirea și nefericirea, bucuria și tristețea. El, BANUL, decide viața fiecăruia, deschizînd sau închizînd porțile prin care intri în lume. Totul este o nebunie.

,,Nimic nu mai e ca-nainte, nimic

Nu-mi poate reda gustul zilelor bune

Dă-mi, Doamne, tăria să cred în ce zic

Mai leapădă-Ți masca, mai fă o minune”. (Corneliu Vadim Tudor)

LILIAnA TETELEA

Cutreieri sălile şi cele citite sau auzite le întăresc stampele şi tablourile cu care sînt împodobiţi pereţii. Iată-l pe Ionel Brătianu, în mijlocul camarazilor, la optsprezece ani. E un tînăr frumos cu trăsăturile chipului nobil dăltuite şi privirea plină de inteligenţă. Tabloul e o piesă rară dăruit de el şcolii. În antecamera biroului directorului găsim tablouri care impresionează ochiul. Un profesor bătrîn, în mijlocul elevilor dintr-o clasă inferioară, pare un tată blînd, iubitor, care și-a adunat odraslele în preajmă. Mai încolo, cîteva fete cu figuri deschise, ultimele absolvente ale liceului. Cercetările îmi sînt scurt întrerupte.

Răsfoieşti cu pietate foile îngălbenite. Nume vechi de profesori răsar la fiece pas: Eug. Potecă, Petrache Poenaru, Simion Marcovici, Costache Aristia, Ion Genilie, Wallenstein, Languillon, Théot, etc. Colind apoi, în tovărăşia d-lui Ştefan Pop, sălile importante. Găsesc astfel cel mai complet muzeu de fizică şi chimie cu laboratoare întîlnit în vreun liceu, un muzeu de istorie şi geografie cu foarte multe reproduceri de artă, un muzeu de ştiinţe naturale. Trecem apoi în biblioteca vastă, care conţine peste şapte mii de volume puse la dispoziţia profesorilor şi elevilor. Găsim acolo cărţi rare. O biblie din anul 1682 şi diferite alte manuscrise tipărite la mînăstirea Sfîntul Sava. Un domn profesor de istorie al cărui nume nu l-am reţinut poartă grija bibliotecii.

Directorul începe acum să-mi vorbească despre instituţie. Din ceea ce spune reies lucruri frumoase. Ajutat de comitetul şcolar a contribuit la ridicarea construcţiei, ţinta fiindu-i să mute cît mai curînd internatul tot în acest locaş. Astăzi elevii interni sînt siliţi să facă un drum de patru kilometri zilnic de la liceu pînă în aleea Regnault, unde se află internatul. E o ţintă pe care trebuie să o aducă cît de curînd la împlinire. Ştefan Pop e un director model. Armonia pe care o presară printre profesori, dragostea care i-o poartă elevii cu toată pecetea de severitate, toate acestea vorbesc la fiece pas”.

Sursa: „REALITATEA ILUSTRATĂ”, 1933

Dl. Director. O înfăţişare serioasă, severă chiar la prima impresie. Îi explic scopul vizitei. Parcă ar sta o clipă la îndoială. Simţi omul legat profund de această şcoală, unde şi-a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Era tînăr în anul 1914, cînd a venit în fruntea ei. Nici n-a apucat să-şi vadă roadele vastului program de activitate, cînd a sosit războiul. În timpul ocupaţiei, şcoala a fost transformată în spital turcesc şi s-a distrus aproape tot ce-a rămas în mîna străinilor. Directorul însă, înainte de a pleca pe front, a strîns cu pioşenie tot ce se putea ascunde de ochii năvălitorilor. Cataloage de acum 100 de ani îmi sînt puse dinaintea ochilor, căci liceul Sfîntul Sava este prima şcoală în care s-a predat, acum un veac, limba franceză.

File de istorie

Habsburgii – cronica unui imperiu (II)

O mînă de fier

într-o mănuşă de catifea (II)

Dar Rudolf voia să anexeze Austria la pămînturile ereditare ale Casei sale, aşa încît principalii săi vasali germani s-au înfricoşat şi l-au îndemnat pe Ottokar să pornească iar la luptă împotriva lui. Victoria finală i-a revenit, însă, lui Rudolf, care, la 26 august 1278, a repurtat un strălucît succes asupra rivalului său. Ottokar a rămas pe cîmpul de luptă de la Marchfeld.

Rudolf şi-a dovedit calităţile de om politic şi de stat, făcînd foarte puţin caz de victorie. A pus definitiv stăpînire pe Austria, în schimb a lăsat tronul Boemiei lui Vaclav II, fiul lui Ottokar, însurîndu-l cu fiica sa Juditha. Şi-a căsătorit apoi fiul, Rudolf, cu Agnes, sora lui Vaclav, inaugurînd astfel tradiţia căsătoriilor avantajoase pentru puterea habsburgică.

Autoritatea imperială fiind acum consolidată, Rudolf s-a îngrijit de restaurarea liniştii interne. A pornit o luptă nemiloasă împotriva seniorilor-tîlhari care-i jefuiau teritoriile. I-a hărţuit cu oştirile sale şi le-a distrus puternicele castele; într-un singur an – 1280 – numai în pădurea Turingiei, a desfiinţat şaizeci şi şase de cuiburi de tîlhari. Cel mai mult i-a dat de furcă asediul castelului Schaffhausen, unde se refugiaseră şapte astfel de seniori. După ce i-a biruit, i-a spînzurat. Unui sfetnic, ce se temea ca dezonoarea să nu se răsfrîngă asupra întregii nobilimi, Rudolf i-a răspuns: „Nu este o dezonoare pentru nobilime; căci oamenii aceştia nu erau cavaleri, ci hoţi şi asasini. Adevăratul cavaler nuşi pradă semenii, ci îi apără pe cei slabi“. Relatările despre asemenea isprăvi, înfrumuseţate şi răspîndite în tot imperiul, i-au adus o mare popularitate printre oamenii de rînd; doar marii seniori şi principii electori mai cîrteau împotriva modului său de guvernare, căci începuseră să-şi dea seama – prea tîrziu – că mînuşa de catifea a Habsburgului acoperea o mînă de fier.

Rudolf s-a îngrijit şi de viitorul casei sale. Şi-a dat multă silinţă să-i asigure fiului său, Albert, dreptul de a purta coroana, dar s-a lovit de dreptul cutumiar (legi nescrise, respectate prin tradiţie – n.r.) potrivit căruia împăratul nu-şi putea desemna succesorul, decît după ce fusese încoronat de Papă. Iar Rudolf, măcinat de gută şi de cei 73 ani, a murit la jumătatea lui iulie 1291, înainte de a fi fost încoronat. Succesiunea sa a revenit în mîinile celor şapte principi electori, care s-au grăbit să spulbere ambiţiile Habsburgilor. Orice formă de ereditate dinastică ar fi pus capăt dreptului lor electiv; de aceea, au hotărît să aleagă un suveran cu năzuinţe mai modeste, şi alegerea s-a oprit asupra contelui Adolf de Nassau. Dar, abia ajuns împărat, el i-a înfruntat făţiş, apropiindu-se de Eduard I, regele Angliei. Furioşi, electorii l-au destituit şi l-au ales pe Albert de Austria, fiul răposatului împărat Rudolf. Unui Habsburg i-a urmat la tron un alt Habsburg – şi astfel dinastia a fost întemeiată...

Operaţia „Seducţie“

În 1556, Carol Quintul a abdicat şi a împărţit imperiul între fiul său Filip, care a devenit rege al Spaniei, şi fratele său Ferdinand, care a primit coroana imperială. Linia spaniolă s-a stins în 1700, iar cea austriacă, pînă atunci pe planul al doilea, a rămas în fruntea Casei Imperiale, luînd mai tîrziu numele de Habsburg-Lorena.

Pretendent nenorocos la tronul Spaniei, Carol VI, unicul Habsburg supravieţuitor, s-a văzut în 1713 – după cinci ani de căsătorie – fără urmaş. Înspăimîntat de dispariţia dinastiei, şi-a adunat

consilierii, prezentîndu-le un pact ce prevedea ca – în lipsa moştenitorilor masculini – fetele să fie chemate să-i urmeze la tron. Acest pact s-a numit Pragmatica Sancţiune.

În 1716, fiul pe care i-l dăduse în sfîrşit soţia sa, Elisabeta de Braunschweig, a murit; cum n-a avut alţi moştenitori, în afara celor două fete – Maria Tereza şi Maria Ana – el a încercat să ia măsuri ca dietele (inclusiv cea a Ungariei –deosebit de turbulentă) şi statele germane să aprobe Pragmatica Sancţiune, care reglementa succesiunea la tron, după propunerea din 1713. Acceptată de statele din Austria Inferioară, de Boemia şi de Silezia în 1720, Pragmatica Sancţiune a fost ratificată deabia în 1722 şi de către dieta maghiară.

La 20 octombrie 1740, Carol al VI-lea a murit pe neaşteptate; Maria Tereza, care n-avea decît 23 ani, s-a găsit faţă în faţă cu semnatarii Pragmaticei Sancţiuni, care i-au contestat numaidecît dreptul la succesiune. Puterile europene au înţeles că sosise momentul să dezmembreze vastul imperiu. Spania dorea să anexeze posesiunile italiene. Bavaria revendica Boemia şi Tirolul; Saxonia cerea Moravia. Franţa – urmînd, în domeniul politicii externe, principiile ce se desprindeau din testamentul lui Richelieu „de a înjosi Austria şi de a răpi Habsburgilor coroana imperială“ – îşi îndrepta privirile spre Ţările de Jos. Ca să nu rămînă mai prejos, noul şi tînărul rege al Prusiei, Frederic al II-lea, a reafirmat vechile pretenţii ale Hohenzollernilor asupra Sileziei. Pe deasupra, vistieria imperiului conţinea vrafuri de poliţe, dar numai cîteva mii de florini. În timpul domniei sale, Carol al VI-lea fusese de o nepăsare cu adevărat regală... Maria Tereza nu exagera cînd scria: „Sînt lipsită de bani, de credite, de armată, de experienţă, de cunoştinţe şi de sfaturi“. În 1740, avea trei fiice şi era obsedată de propria-i succesiune, dorind fierbinte un băiat. La 13 martie 1741, l-a născut în sfîrşit, şi l-a botezat Iosif. O lună după naşterea prinţului moştenitor, vastul imperiu austriac pîrîia din toate încheieturile. Maria Tereza a înţeles că trebuia să folosească o politică foarte abilă. Soarta ei depindea de Ungaria, a cărei aristocraţie provocase multe griji Casei de Austria. La 11 septembrie 1741, Maria Tereza s-a prezentat în faţa dietei maghiare, întrunită în fortăreaţa de la Pressburg (azi Bratislava), pe atunci capitala ţării. Tînăra suverană a expus situaţia dificilă în care se afla, şi, adresîndu-se, în încheiere cu lacrimi în ochi, nobililor

unguri, le-a spus: „Încrezătoare în loialitatea voastră depun în mîinile voastre soarta mea și a copiilor mei“. În zilele următoare, Maria Tereza a continuat operaţia „Seducţie“, care i-a reuşit din plin. La 21 septembrie, partida era cîştigată şi ea l-a prezentat dietei pe soţul său, care a fost recunoscut drept coregent, şi pe micul Iosif, în vîrstă de 6 luni.

Francisc de Lorena a depus jurămîntul de prinţconsort. Dieta a hotărît ca redutabila cavalerie maghiară să lupte în Boemia şi în Bavaria, în slujba Habsburgilor. Nu numai spiritul cavaleresc i-a împins pe nobilii maghiari s-o sprijine pe Maria Tereza, ci mai cu seamă interesul: acordîndu-i un ajutor într-un moment crucial, ei îşi salvau enormele lor privilegii.

La Frankfurt, Carol Albert, principele elector al Bavariei, fusese ales împărat al Sfîntului Imperiu romano-german, sub numele de Carol al VII-lea. Pentru prima dată, după trei secole, dinastia Habsburgilor pierduse titlul imperial. Dar odată dobîndit sprijinul maghiar, norocul s-a întors în favoarea Mariei Tereza. La 24 ianuarie 1742, trupele austriece au reocupat oraşul Linz. La vestea victoriei, Maria Tereza l-a strîns la piept pe micul Iosif, strigînd: „Ţi-am salvat tronul!“. Neliniştită de pretenţiile Franţei asupra Ţărilor de Jos şi de ambiţia lui Frederic al II-lea, regele Prusiei, Anglia s-a alăturat austriecilor; curînd, Franţa şi Spania au rămas singurele puteri pe care se mai putea bizui împăratul Carol al VII-lea. În 1745, prin moartea lui, poziţia Mariei Tereza a fost considerabil ameliorată. Nedorind să continue un război costisitor, fiul lui Carol al VII-lea, Maximilian Iosif, a renunţat la coroana imperială. În opt ani, Maria Tereza a reuşit, astfel – graţie persistenţei sale – să readucă dinastia de Habsburg pe tronul imperiului.

Din căsătoria cu vărul său Francisc de Lorena, Maria Tereza a avut 16 copii; numai zece au supravieţuit. Pentru cuplul imperial – ca de altfel pentru toţi Habsburgii – copiii reprezentau un capital politic dintre cele mai preţioase. Timp de 20 ani, şi înainte ca ei să fi depăşit vîrsta jocurilor, vrednica lor mamă a chibzuit cum să-i căsătorească, creîndu-şi prin ei alianţe cît mai avantajoase. Maria Tereza a acordat mare importanţă educaţiei primului său fiu, viitorul Iosif al II-lea, al cărui caracter dificil şi orgolios o neliniştea. A supravegheat şi educaţia celui de-al doilea fiu, Leopold, mare duce de Toscana, care a urmat la tron după Iosif al II-lea, sub numele de Leopold al IIlea. În schimb, a neglijat formaţia Mariei Antoaneta (viitoarea regină a Franţei şi soţie a lui Ludovic al XVI-lea) pe care n-a învăţat-o decît bunele maniere, arta reverenţei şi alte asemenea.

După moartea soţului ei în 1765, Maria Tereza a voit să abdice, dar s-a temut să-l lase singur pe tron pe Iosif, pe care l-a asociat la putere, în calitate de coregent. Fiul – spre deosebire de tatăl său – a suportat greu acest rol de secund. „Nu sînt aici decît a cincea roată la căruţă“, se plîngea el într-o scrisoare către Maria Antoaneta. Asemenea cuvinte au întărit hotărîrea Mariei Tereza de a păstra puterea în întregime cît mai mult timp.

Ultimii ani ai suveranei au fost întunecaţi de certurile neîncetate cu fiul său. Vîrsta i-a accentuat înclinaţia spre bigotism. A păstrat gustul pentru muzică: pe Fuchs – gloria muzicii baroce – l-a protejat, în schimb pe Mozart nu l-a apreciat. A ordonat arderea operelor „nelegiuite“ ale lui Voltaire, Montesquieu, Machiavelli, Fielding, Crebillon etc. În toamna anului 1780, bătrîna împărăteasă a răcit şi a început să aibă crize de sufocare. Medicii i-au pus diagnosticul: congestie pulmonară. Agonia a durat pînă la 29 noiembrie. Duminică 4 decembrie, mii de călugări, nobili, militari şi înalţi funcţionari i-au condus rămăşiţele pămînteşti la cripta capucinilor. Locuitorii Vienei au aflat vestea morţii suveranei lor cu indiferenţă: Maria Tereza devenise nepopulară. Sfîrșit

M. MAMINA („Magazin istoric”)

Împărăteasa Maria Tereza a Austriei

Francisc împreună cu soția sa, Maria Tereza, și copiii lor

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Omul care nu a existat niciodată (II)

Planul de acţiune

Montagu are acum de înfruntat un nou obstacol: aprobarea şefilor săi ierarhici. Nu este un hop peste care se poate sări cu uşurinţă, într-o armată atît de tradiţionalistă şi conservatoare cum este cea britanică. Demersurile durează vreme îndelungată şi mulţi dintre superiorii lui strîmbă din nas cînd îi asculta propunerea.

În cele din urmă, Montagu o aşterne pe hîrtie, pentru a nu mai fi nevoit să repete la infinit aceleaşi detalii, iată conţinutul proiectului:

1. Obiectiv – O servietă cu documente urmează să parvină pe coastele Spaniei în condiţii care să dea impresia că a aparţinut unui ofiţer englez, care se îndrepta spre Marele Cartier general al forţelor aliate din Africa de Nord şi al cărui avion a suferit un accident deasupra Mării Mediterane.

2. Metoda – Un cadavru îmbrăcat în uniforma puşcaşilor marini şi purtînd un Mae West va fi transportat de un submarin, împreună cu servieta şi cu o barcă pneumatică. Corpul va fi închis într-un cilindru de metal, cu lungimea de doi metri şi cu diametrul de 60 cm, putîndu-se deschide la un capăt şi prevăzut la exterior cu şuruburi. Cilindrul plin va avea o greutate totală de aproximativ 185 kg.

3. Locul – Corpul va trebui depus cît mai aproape de litoralul spaniol. După cum ne anunţă serviciile hidrografice, mareele sînt orientate aproape paralel cu coasta şi va trebui găsit un moment cu vînt spre uscat. În această epocă a anului domină vînturile de sud-vest.

4. Predarea corpului – Corpul va fi adus la locul de îmbarcare, de preferinţă cît mai aproape de data plecării. Servieta va fi înmînată simultan căpitanului submarinului. Barca pneumatică va face obiectul unui colet separat.

5. Dispoziţii privind corpul – Cînd corpul va fi scos din cilindru, servieta va fi prinsă cu un lănţişor de cordonul trenciului pe care-l va purta ofiţerul, ca şi cum acesta ar fi luat asemenea precauţiuni în cursul călătoriei pentru a nu-şi uita servieta pe scaunul avionului. Apoi cadavrul va fi depus în apă, odată cu barca pneumatică, care se va afla în vecinătatea corpului, fără a fi însă obligatoriu ca apropierea dintre cele două obiecte să fie prea mare.

6. Persoane iniţiate la Gibraltar – Vor trebui luate măsuri pentru ca să fie puşi la curent cu operaţia amiralul comandant al bazei de la Gibraltar şi ofiţerul său de stat major care răspunde de serviciul de informaţii. Nimeni altcineva nu trebuie să cunoască acţiunea.

7. Mesaje – Dacă operaţia va fi dusă cu bine la capăt, se va trimite un mesaj: „Carnea tocată s-a terminat“; în eventualitatea că mesajul va fi lansat din Gibraltar se va cere ofiţerului de stat major care

răspunde de serviciul de informaţii să-l adreseze personal directorului serviciului de informaţii al marinei.

8. Anulare – Dacă operaţia va trebui anulată, se va lansa mesajul „Anulăm carnea tocată“. În acest caz, cadavrul şi cilindrul vor trebui scufundate într-o zonă de mare adîncime şi, pentru a evita ca cilindrul să iasă la suprafaţă, va fi poate necesară ataşarea unei greutăţi care să-l ţină la fund. Servieta va trebui să fie remisă ofiţerului de stat major (informaţii) din Gibraltar, cu instrucţiunea de a o incinera imediat, fără a o deschide. Tot lui i se va preda barca pneumatică.

9. Renunţare – Dacă planul va fi abandonat, mesajul „Renunţăm la carnea tocată“ va fi lansat imediat.

10. Acoperire – Pînă la realizarea efectivă a operaţiei, cilindrul va purta eticheta „Instrumente de optică“; după aducerea la îndeplinire a misiunii se va explica echipajului submarinului că s-a întins o cursă unui agent german din Spania, pentru a se obţine expulzarea lui din această țară.

Proiectul poartă semnătura locotenentului Ewen Montagu şi data definitivării lui: 31 martie 1943.

În 1943, după înfrîngerea trupelor Axei în Africa de nord, aliaţii occidentali urmează să debarce în Sicilia, înainte de a deschide un front pe continentul european, în Italia. Pentru a-i înşela pe hitlerişti, care sînt siguri că obiectivul fixat este Sicilia, locotenentul Ewen Montagu, din serviciul de informaţii al Amiralităţii britanice, propune folosirea unei stratageme: lansarea în Mediterana a unui cadavru avînd asupra sa actele de identitate ale unui ofiţer superior englez, precum şi un document din care să reiasă că aliaţii nu vor ataca Sicilia. Pentru ca informaţiile să parvină germanilor, corpul va trebui să fie aruncat pe coastele Spaniei, ţară în care agenţii nazişti sînt ca la ei acasă. După multe eforturi, este găsit un cadavru care poate juca acest rol. Rămîne acum ca superiorii lui Montagu să aprobe proiectul.

Litoralul mediteranean al Spaniei este întins şi nu pretutindeni „favorabil” apariţiei rămăşiţelor pămînteşti ale unui ofiţer britanic. Din punctul de vedere al operaţiei plănuite, riscul cel mai mare este ca fie poliţia, fie (mult mai probabil) un simplu pescar care urăşte fascismul să predea cadavrul vreunui funcţionar de la un consulat englez sau să-l transporte pînă la Gibraltar. În acest caz, hitleriştii nu ar mai intra în posesia documentelor care le sînt destinate. După o atentă analiză a hărţii şi a datelor pe care le cunosc în legătură cu situaţia din Spania, Montagu şi colaboratorii săi se hotărăsc pentru o zonă din jurul localităţii Huelva. Aici se găseşte un agent al Abwehr-ului, care întreţine relaţii cordiale cu autorităţile spaniole; şansele de a fi anunţat despre cadavru sînt deci foarte mari. Pe de altă parte, Huelva este destul de departe de Gibraltar pentru ca eventualitatea transportării corpului la baza britanică să fie redusă la minimum.

ce anchetă va întreprinde, ce rezultate îl vor satisface etc. Mai mult, trebuie ţinut seama că sub termenul de „inamic“ nu se ascunde o singură persoană, ci cîteva, uneori chiar foarte multe – în cazul de faţă: agentul Abwehr-ului care culege informaţiile respective, şefii săi pe trepte ierarhice tot mai înalte, ofiţerii de stat major cărora ei le transmit rapoartele, înaltele comandamente ale Wehrmachf-ului, Luftwaffe-i şi Kriegsmarine-i, în frunte cu Keitel, Göering şi Doenitz, în sfîrșit, Hitler însuşi.

Plecînd de la aceste premise, Montagu ajunge la concluzia că documentul pe care urmează să-l fabrice ar trebui să fie o scrisoare trimisă de un ofiţer cu grad înalt unui alt ofiţer, de rang similar. Ar mai fi necesar ca atît expeditorul, cît şi destinatarul să fie personalităţi cunoscute de germani ca avînd acces la detaliile cele mai secrete ale planurilor şi proiectelor militare.

Iată motivele pentru care Montagu propune ca scrisoarea să fie semnată de Sir Archibald Nye, şef adjunct al statului major imperial (britanic), şi adresată generalului Alexander, comandantul unei armate engleze din Tunisia, sub ordinele generalului american Eisenhower. Fiind vorba de doi prieteni vechi, tonul misivei urmează să fie foarte familiar, ceva în genul: „Să nu-ti închipui, dragul meu, că nu ne dăm seama de greutăţile pe care le întîmpini, dar avem și noi buclucurile noastre. Asa că şeful statului major s-a văzut nevoit să nu dea curs cîtorva din cererile tale, în ciuda insistenţelor pe care le-ai depus. Crede-mă că nu a făcut-o cu inima uşoară... etc.“. Montagu e convins că numai acest gen de scrisoare îşi va face efectul, că numai aşa vor înghiţi hitleriştii momeala strecurată printre rînduri. Dar atunci cînd înaintează propunerea mai departe, superiorii lui sînt indignaţi de insolenţa tînărului locotenent: cum să fie implicate într-o mascaradă nişte personalităţi atît de importante ca Nye şi Alexander? Autorul stratagemei este obligat să facă minuni de retorică pentru ca să biruie rezistenţa unor ofiţeri de modă veche, pentru care prestigiul castei este mai important decît reuşita unei operaţii de diversiune.

De la cine, către cine?

Dar problemele principale privesc documentul menit să inducă în eroare pe germani, în ce mod trebuie să fie redactat pentru a da impresia unei depline autenticităţi? Cît de departe se poate merge cu amănuntele? Cît de directă are dreptul să fie aluzia? Dar, mai presus de toate, de la ce for sau de la ce persoană urmează să se simuleze că provine hîrtia şi cui să-i fie ea adresată?

Ceea ce contează, îşi spune pe drept cuvînt Montagu, este modul cum va privi inamicul acest document, ce îndoieli îi va provoca, ce confirmări va căuta,

O altă problemă a aceluiaşi document este cea a aşa-numitului „obiectiv de acoperire“, adică a locului spre care trebuie atrase, prin înşelătorie, forţele duşmane. Din acest punct de vedere, situaţia în 1943 se prezintă astfel: aliaţii dispun în Africa de nord de două armate – una sub comanda lui Eisenhower la extremitatea occidentală a litoralului mediteranean (Algeria şi Tunisia), cealaltă sub comanda mareşalului Sir Henry Wilson, în extremitatea de răsărit (Egipt) – şi ambele vor fi angajate în debarcarea din Sicilia. Dar hitleriştii, care nu sînt la curent nici cu planurile, nici cu posibilităţile materiale ale anglo-americanilor, au de luat în consideraţie mai multe ipoteze: 1) ca Eisenhower să debarce în sudul Franţei sau în Italia, după o prealabilă ocupare a Siciliei, Corsicii şi Sardiniei; 2) ca Wilson să atace Italia sau Grecia; 3) ca cele două operaţii să se desfăşoare simultan; 4) ca cele două armate să coopereze în executarea aceleiaşi operaţii. Se impune deci ca în scrisoarea găsită asupra cadavrului să figureze un „obiectiv de acoperire“. Pentru mai multă siguranţă, Montagu sugerează două astfel de obiective: un „atac“ al Sardiniei şi o „debarcare“ în Grecia. Mai mult, el se gîndeşte ca scrisoarea să conţină şi aluzia la un fals „obiectiv de acoperire“ – Sicilia. Mai precis, Nye ar urma să-i „destăinuiască” prietenului său că se va da de înţeles germanilor că debarcarea va avea loc în Sicilia. Avantajul acestui şiretlic suplimentar? În cazul cînd naziştii vor afla cîte ceva despre pregătiri de debarcare în Sicilia, ei vor crede că este vorba de „obiectivul de acoperire“ şi nu de o intenţie reală a aliaţilor.

Cam aşa arată complicata ţesătură de minciuni travestite în adevăruri şi de adevăruri deghizate în minciuni pe care o urzeşte, cu răbdare şi străduinţă, locotenentul din serviciul de informaţii al Amiralităţii. (va urma)

„M AGAZIN ISTORIC”

Actul de identitate fals al omului care nu a existat niciodată

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (199)

Zeii (12)

Chang E – Zeița Lunii

În Daoism, Chang E este Zeița Lunii sau Zeița din Lună și este considerată un principiu Yin/Feminin suprem simbolic. Există mai multe variante în legătură cu originea ei. Ar fi fost fie fiica împăratului mitic Ku, fie sora împăratului Yao sau sora zeului Fluviului Galben, ori una dintre nemuritoarele din palatul Împăratului de Jad. Cea mai răspîndită variantă este aceea că la origine a fost o muritoare, așa cum reiese din mitul arcașului ceresc Yi. Se spune că Yi/Hou Yi, cel mai iscusit arcaș al Cerului, vîna prin pădurile de pe pămînt, cînd a ajuns la trecerea peste un rîu, unde o fată scotea apă cu un tub de bambus. Fiindu-i sete, Yi i-a cerut fetei să bea. Tînăra, care era Chang E, l-a recunoscut pe arcaș, i-a dat apă să bea și i-a oferit o floare în semn de omagiu. În mod reciproc, arcașul Yi i-a dăruit fetei o minunată blană de vulpe, trofeu mai vechi de mare preț. Fata, orfană, era îmbrăcată în alb, căci ambii ei părinți fuseseră uciși de sălbăticiuni (în tradiția chineză albul este culoarea doliului).

Momentul întîlnirii lui Chang E cu Arcașul Yi s-a dovedit ceva cu totul special. Tinerii s-au îndrăgostit unul de celălalt și la puțină vreme după aceea s-au căsătorit. Timp de trei ani au trăit fericiți împreună, pînă cînd Împăratul ceresc Yao, furios că tînărul și-a luat nevastă și a uitat de îndatoririle lui în Cer, l-a rechemat pe Yi pentru anumite treburi. O versiune a mitului afirmă că Yi a fost pedepsit de către zeul Cerului estic,

Oameni și miracole (22)

Vindecările inexplicabile (2)

Întrucît pentru ea nu mai exista decît perspectiva morţii în spitalul de la Rennes, a acceptat să plece iar la Lourdes. Dacă era să moară, mai bine să moară în acel loc. Deci nu se ducea la Lourdes ca să se vindece... Mărturiseşte chiar ea: „Vindecarea mea nu a fost cerută, şi cu atît mai puţin meritată. De ce eu? Eram credincioasă, dar asta nu avea nici o legătură“.

Starea de inconştienţă în care se afla la 8 octombrie 1948, în timp ce fusese transportată la slujba bolnavilor (inconştienţă datorată probabil morfinei care i se injecta ca să i se uşureze durerile), nu i-a permis să-şi dea seama de momentul vindecării. Dar a avut un martor, un dominican, părintele Roques, unul dintre acei numeroşi preoţi-confesori care îi însoţeau pe bolnavi. Plimbînduse prin mulţime şi trecînd prin faţa brancardei tinerei Jeanne pe care nu o cunoştea, a fost impresionat de acea bolnavă care voma sînge negru pe nas şi pe gură şi a luat hotărîrea să-i dea ultima împărtăşanie. Ajutat de o altă persoană, a întredeschis gura muribundei, i-a pus pe limbă o bucăţică de ostie şi i-a închis gura.

Imediat femeia a deschis ochii şi a întrebat: „Unde mă aflu?“. El i-a răspuns că se află la Lourdes, după care a continuat să împartă ostie altor persoane fără să se mai ocupe de ea...

„Vindecarea mea a început din acea clipă, spune Jeanne, din momentul în care mi-am recăpătat cunoştinţa. Este o vindecare euharistică“.

Urmarea a avut loc în grotă. Era întinsă pe brancardă cînd a simţit că era ajutată să se ridice în capul oaselor. A întors capul, dar nu a văzut pe nimeni. Atunci s-a uitat în jur şi, din nou, a simţit ca şi cum cineva o prindea de amîndouă mîinile şi i le punea pe pîntece. Într-o clipă, abdomenul care era tare umflat şi-a recăpătat aspectul normal. Şi imediat, ea care nu mai mîncase de luni de zile decît lapte, căci voma orice fel de mîncare, a simţit că-i e foame.

Jeanne, care zăcea în pat de unsprezece ani şi trei luni, a fost dusă înapoi în sala bolnavilor, stînd în capul oaselor. În minutele următoare, a estimat că poate să meargă. În ciuda interdicţiei celor din jur, mai ales a medicului venit s-o examineze, ea s-a ridicat în picioare. Nu avea haine. I s-au dat haine. Atunci avea 40 kg

Taiyang Dijun, tatăl celor zece sori, pentru că i-a ucis nouă din cei zece fii. Pedeapsa a fost că arcașul Yi, din nemuritor ceresc, a devenit un pămîntean oarecare. Yi și-a dorit să își recapete imediat statutul de nemuritor. Îndemnat și de Chang E, arcașul s-a pregătit de drum. A luat cu el merinde, arcul cu săgeți și un cal deosebit. Mitul lui Yi pe care îl vom reda ulterior pe larg, descrie călătoria sa primejdioasă pînă la destinație – Munții Kunlun, domiciliul Reginei Mamă a Vestului despre care am povestit deja. Regina Mamă a Vestului poseda o livadă de piersici, ale căror fructe asigurau nemurirea dacă erau mîncate. Regina Mamă a Vestului i-a dăruit eroului Yi o pilulă a nemuririi, în altă variantă o băutură a nemuririi pusă într-o tigvă de dovleac sau un flacon, pentru ca, atunci cînd el și soția lui Chang E, vor ajunge la bătrînețe, să o folosească pentru a deveni nemuritori. Întors acasă cu pilula, în altă variantă soluția nemuririi, arcașul Yi a încredințat-o soției sale Chang E și a instruit-o cum să o păstreze pînă cînd, împărțită în două jumătăți, o vor folosi amîndoi pentru a deveni nemuritori. În absența lui Yi, Chang E, curioasă, a înghițit o jumătate din pilulă sau din soluția elixirului nemuririi, dar chiar atunci a sosit soțul ei. Din greșeală, Chang E înghițit și restul elixirului. Despre elixir se spune că are ca efect imediat pierderea greutății celui care îl înghite. Așa s-a întîmplat și cu Chang E. Dintr-o dată a devenit atît de ușoară, încît a început să plutească și să urce spre Cer. Cînd a văzut ce i s-a întîmplat, lui Chang E a început să-i pară rău, însă era prea tîrziu. Imediat și-a dat seama că Cerul îi era ostil. Într-o variantă a mitului, Stăpînul Ceresc a transformat-o pe Chang E într-o broască rîioasă vărgată. Chang E nu a mai putut înainta spre cele mai mari înălțimi ale Cerului și a trebuit să se oprească pe Lună, unde și-a găsit un refugiu. În felul acesta, Chang E

(caşexie). S-a dus să se scalde în piscină şi să caute ceva de mîncare, cuprinsă de o foame teribilă pe care nimic nu părea că o va putea potoli. Şi care avea să dureze mai mult de opt zile. Nici azi nu înţelege cum a putut să înghită atîta hrană într-un timp atît de scurt fără să se îmbolnăvească. A devorat tot ce a putut să găsească: o supă îngrozitoare de fasole prost fiartă, piure, carne, pîine şi cutii întregi cu prăjituri, orez, resturi care zăceau în sacoşele celorlalţi bolnavi... Seara, în aceeaşi zi, a fost chemată la Biroul de Constatări Medicale care şi-a înmulţit examinările.

În cursul anului care a urmat acestei zile, Jeanne a rămas sub supraveghere. Maladia ei a fost declarată „ameliorare“ (vindecarea trebuia să fie durabilă ca să fie declarată „vindecare inexplicabilă“)

După cincisprezece luni, Biserica, după ce a primit dosarul medical, a convocat-o ca să-şi facă propria părere. Din acel moment a început un şir nesfîrşit de discuţii, printre care cele cu inevitabilul „avocat al diavolului“ (care au durat uneori peste şase ore).

În sfîrşit, în 1950, Săptămîna religioasă a publicat raportul semnat de episcopul din Rennes care, după ce citise raportul comisiei canonice, a declarat-o pe Jeanne vindecată în mod miraculos.

Ultimul caz de vindecare inexplicabilă este cel al unei tinere siciliene. Ea a fost recunoscută „excepţională şi inexplicabilă“ de instituţiile medicale în 1982 şi abia la 7 iulie 1989 a recunoscut şi Biserica miracolul.

Delizia Cirolli s-a născut la 16 noiembrie 1964. În martie 1976, a prezentat primele semne ale unei maladii, banale în aparenţă: un genunchi umflat şi dureros. După examene radiologice, ea a fost internată în Catania, la clinica ortopedică a universităţii, unde s-a putut pune în evidenţă diagnosticul de tumoare malignă cu ajutorul unei biopsii chirurgicale. În faţa gravităţii afecţiunii şi a prognosticului riguros fatal, au fost recomandate paliative precum amputarea şi radioterapia, pe care părinţii le-au refuzat. Şi-au adus fiica acasă. După cîteva săptămîni, în iulie 1976, ea a putut să facă, datorită generozităţii prietenilor din jurul ei, un pelerinaj la Lourdes de unde a venit cu o stare de sănătate neschimbată.

Pe la Crăciun, în acelaşi an, viaţa ei părea din ce în ce mai ameninţată şi cei apropiaţi se rugau cu ardoare pentru ea. Atunci au apărut primele semne de vindecare şi, foarte rapid, a putut să reia o viaţă normală.

s-a despărțit pentru veșnicie de restul lumii și de soțul ei. Pe lună, ea și-a construit un palat de jad, numit „Frigul imens“ sau „Iarna cea vastă“. Acolo, Chang E are ca însoțitor un ucenic nemuritor numit Wu Gang, exilat și el și pedepsit la o muncă sisifică. Acestuia i s-a cerut să doboare un arbore de pe Lună și s-a promis că, atunci cînd va doborî arborele, va putea reveni pe Pămînt. Toate încercările lui au rămas însă zadarnice, deoarece acolo unde tăia cu securea, arborele creștea la loc. Un alt slujitor al zeiței Chang E este Iepurele de Jad, un fel de spițer, obligat cît e ziua de lungă, tot timpul anului, să amestece ierburi de leac într-un mojar, ajutat uneori de un crap. Viața Zeiței Lunii, Chang E, este tristă și solitară departe de fostul ei soț, arcașul Yi. Există o altă variantă în legătură cu licoarea nemuririi înghițită de Chang E. Această licoare ar fi fost primită de arcașul Yi, drept recompensă din partea zeilor, pentru că a salvat viața de pe pămînt doborînd cei nouă Sori frați, care a amenințau să pîrjorească totul. Despre Chang E s-a scris în romane, s-a pomenit în poeme. În poezia din timpul Dinastiei Tang, zeița Chang E apare descrisă ca o tînără femeie frumoasă, părăsită, iar versurile au o nuanță compătimitoare pentru destinul ei nefericit. În imaginile care o înfățișează apare ca o femeie atrăgătoare, cu o coroană pe cap, îmbrăcată somptuos cu broderii colorate. În mîna dreaptă ține discul lunar și în stînga un flacon. Chinezii o apreciază mult și o consideră Doamna Lunii, aducătoare de noroc pentru cei care își amintesc de ea. Zeița Chang E este omagiată și sărbătorită în fiecare a 15-a zi a lunii a opta din an. Este un fel de sărbătoare a Lunii și a toamnei. Este interesant că un crater de pe Lună a primit numele zeiței. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

În 1977, Delizia Cirolli a revenit la Lourdes împreună cu mama ei care a făcut cunoscută această vindecare Biroului de Constatări Medicale. Atunci a fost examinată şi i s-a întocmit dosar. Din punct de vedere clinic, rămăsese doar o deformaţie la genu valgum, în timp ce radiografiile anterioare dovediseră faptul că o leziune osoasă se afla în stare de evoluţie. În 1978 şi în 1979, tînăra s-a prezentat la controlul vindecării sale la Lourdes, a fost reexaminată de mai mulţi medici şi s-a constatat că era perfect sănătoasă. La 20 iulie 1980, a fost examinată din nou.

De aceea Biroul de Constatări Medicale a publicat în 1983 un comunicat:

– pentru că au trecut trei ani şi jumătate de la primele manifestări ale unei vindecări cu totul imprevizibile ale unei tumori iniţiale şi maligne;

– al cărei diagnostic şi prognostic nu lasă nici o îndoială pentru cea mai mare parte a medicilor care au putut să ia contact cu elementele dosarului medical;

– fără să poată fi invocat vreun tratament care să explice întoarcerea la o stare normală... sau măcar să fi favorizat-o;

– în faţa unei asemenea stări de revenire a sănătăţii, persistînd mai presus de orice aşteptare, şi în ciuda deformării evidente a membrului inferior drept, care demonstrează caracterul lezional al maladiei, Biroul de Constatări Medicale din Lourdes a decis, cu majoritatea membrilor prezenţi, să considere această vindecare, „în condiţiile în care s-a produs şi menţinut, ca un fenomen contrar observaţiilor şi previziunilor experienţei medicale şi inexplicabilă ştiinţific“.

Apoi acest caz a fost deci supus aprecierii şi studierii Comitetului Medical International din Lourdes.

La reuniunea sa din 26 septembrie 1982, membrii acestui comitet au luat cunoştinţă de:

– avizul unei comisii medicale a diocezei, grupîndu-i toţi medicii care au tratat-o pe „vindecată“ (anume o apreciere a acestei vindecări şi concluzii similare cu cele ale Biroului de Constatări Medicale, votat cu o majoritate de două treimi);

– raportul întocmit de doctorii A. Trifaud, din Franţa, şi B. Colvin, din Scoţia.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA

CEAIULUI...

Ce nu știm despre Radio China Internațional

Ziaristul Dan Tomozei (născut la Sibiu în 1973) ocupă un loc important în generația de mijloc a condeierilor noștri, care fac eforturi să ajungă la notorietatea patriarhilor, foști activiști UTC sau, după caz, securiști acoperiți și descoperiți - I. Cristoiu, S.R. Stănescu, C. Nistorescu, B. Chireac, M. Tatulici sau răposații D. Tinu și H. Alexandrescu. În cazul lui Dan Tomozei, care a activat mai mult la publicațiile din provincie (cu precădere în Sibiu) și la Radio, el a apărut mai rar spre deloc pe ecranele televiziunilor centrale. Prin urmare, este puțin cunoscut marelui public. Dar o schimbare a lucrurilor se produce în zilele noastre, cînd personajul este pe cale să devină o celebritate mai ales pe YouTube, unde acordă interviuri și face comentarii realiste pe marginea unor subiecte de importanță majoră. Cum ar fi ascensiunea fulminantă, în ultimele decenii, a Chinei pe plan economic, militar și politic, nu numai demografic, unde a fost ajunsă de India. De asemenea, e de reținut și urmărit cu atenție rolul hotărîtor pe care îl joacă China în cristalizarea uniunii BRICS, o forță uriașă adunînd mai mult de jumătate din populația planetei, capabilă să înfrunte Globalizarea americană și Nord-Atlantică, factor distrugător al civilizației Terrei.

Dar, în egală măsură, Dan Tomozei știe și foarte multe despre concitadinul său, Klaus Iohannis, încît își poate da un doctorat în Iohannis, precum - și iertați comparația - profesorii G. Călinescu și Ștefan Cazimir, care și-au dat doctoratul în Eminescu și Caragiale. Numai să apară acea televiziune care, sfidînd CNA, să-l invite la discuții. Și cu siguranță că acel eveniment se va produce acuș-acuș, pe la primăvară, cînd apele sperăm să se aleagă și nimeni nu se va mai teme de mediocra pereche provincialo-prezidențială, fiindcă Serviciile vor începe seria dezvăluirilor despre ei. Nu poate fi înțeles decît ca o avanpremieră recitalul recent de la televizor al numitului Ceaușescu, care a pus tunurile pe Iohannis abia ieșit la o baie de mulțime neregizată: ,,Ce președinte ești tu, bă turistule? Și ce luptă duci tu cu corupția care este chiar la tine în brațe?!”. Și Iohannis, care își cunoaște limitele și nu agreează interviurile, conferințele de presă și, în general, discuțiile libere, nici n-a piuit, știind de unde îi venise urgia cu nebunul ăla pe urmele lui.

Pînă să ajungă să facă jurnalism la Postul Radio China Internațional în limba chineză literară, cele patru dialecte de bază chinezești, plus limbile engleză, franceză și română, Dan Tomozei a scris la publicațiile din Sibiu. Lucrurile au mers bine pînă în anul 2000, cînd Sibiul a ajuns prizonierul primarului Klaus Iohannis.

Cînd a intrat în primărie, Iohannis conducea o amărîtă de Dacie. Cînd a terminat cu primăria, avea mai multe Merțane și Bemveuri, plus un număr încă necunoscut de case și vile. Dosarele penale atunci le-a dobîndit. Normal, onorabilul edil a intrat în ghearele lui Tomozei care nu l-a mai scăpat din ochi, după cum declara, recent, într-un interviu acordat lui Ion Cristoiu și difuzat pe YouTube. Urmarea a fost că a dat de dracul, ziarele la care lucra n-au mai primit publicitate și li s-a împiedicat difuzarea. Încet-încet, frica a început să-l cuprindă pe jurnalist, căci începuse să primească și amenințări cu moartea, pe care poliția nu le lua în serios. Cele mai grele lovituri le-a primit Iohannis cînd Dan Tomozei a început seria dezvăluirilor despre mașinațiunile lui Iohannis legate de numirea Sibiului drept

Capitală culturală europeană în anul 2007, acțiune la care și-au adus contribuția cu bani mulți și PSD, și liberalii, și UDMR, dar gloria n-a împărțit-o cu nimeni, nici cu Năstase, nici cu Ponta, nici cu Tăriceanu, și nici cu ungurii. Sas ambițios și fără scrupule, cinic și ranchiunos, nu admite criticile și nu iartă pe nimeni cînd e vorba de interesele lui. Prea deștept nu e, ne asigură Dan Tomozei, doar lacom și răzbunător, și dacă te-a simțit că ești împotriva lui, te urmărește pînă te distruge. Așa a făcut și cu Dan Tomozei, pe care l-a silit să-și părăsească țară. Se crede unic și probabil nemuritor, dar uită că l-au făcut mare Serviciile române și străine, care, cînd nu vor mai avea nevoie de el, îl vor distruge. Dar enigma Carmencita, soția lui preaiubită, cum e?, se întreba cu voce tare Ion Cristoiu, care știe toată lumea cît de îndrăgostit este de doamna lui Iohannis, ce face și ce bea și mănîncă, de este atît de răvășitoare? Este la fel de comodă și de mediocră precum jupînul, vine răspunsul interlocutorului. A ajuns titulară la catedra de Engleză de la Colegiul ,,Gh. Lazăr” numai după ce soțul a fost numit inspector-general școlar pe județul Sibiu. Cu regret, dar Engleza ei nu este de prestigioasa școală. Cu toate acestea, elevii o iubesc, pentru că nu este nici prea exigentă la ore, preferînd să povestească întîmplări nostime din vizitele ei în străinătate la brațul soțului și pe banii țării pe care nu o ajută cu nimic.

Revenind la Iohannis, din observațiile sale, Dan Tomozei a reținut că individul s-a născut și într-o zodie norocoasă, în sensul că liberalii din subordine sînt foarte proști și lași în același timp și nu îndrăznesc să-l dea afară din partid, cum au făcut cu Ludovic Orban sau cum au făcut pesediștii cu Băsescu al lor acum ceva vreme. Următoarea victimă a lui Iohannis va fi generalul Pahonțu, șeful SPP, pe care Băsescu l-a descoperit și promovat, iar Iohannis îl exploatează, dar cînd nu va mai avea nevoie de el îl va nimici fără să clipească.

Dar să-l lăsăm pe Iohannis și să ne întoarcem la gazetarul Dan Tomozei, întrebîndu-ne cum a ajuns redactor la Radio China Internațional, secția Limba Română? Pentru cine nu știe, Radio China Internațional este mijlocul prin care China comunistă de la Deng Xiaoping, acum 35 de ani, Hu Jintao și, astăzi, președintele Xi Jinping, comunică în exterior în 60 de limbi. Chinezii din secția Limba Română cunosc româna la perfecțieargou, jargon, regionalisme, vorbire colocvială, muzică populară și folclor românesc în genere, fiindcă și-au făcut studiile în România, unde și-au luat masterate și doctorate. Și poartă numai nume românești la locul de muncă: Nelu, Gigi, Lenuța. Soția lui Dan Tomozei este o olteancă de la Craiova și, deși locuiește de atîta vreme în China, nu știe neam chinezește. Știu, în schimb, fiicele lor. Bineînțeles că și Dan Tomozei știe chinezește. A ajuns la Beijing în 2007, gonit de primarul Iohannis care plătea oameni să-l amenințe cu moartea. Și într-o zi, pe

cînd își căuta disperat un loc de muncă prin Sibiu, o cunoștință l-a ajutat să-și scrie CV-ul, să-l traducă în engleză și să-l trimită la Radio China Internațional. Și surpriză, la puțin timp după aceea, a primit un bilet de avion în direcția Beijing și ceva bani de buzunar, ca să dea o probă la acel post de radio. De atunci și pînă astăzi, vine o dată sau de două ori pe acasă, la Sibiu, cînd dă interviuri, și așa mai aflăm și noi cum stau lucrurile cu imperiul chinez.

Astfel, legenda cu poporul chinez care mănîncă o ceșcuță de orez și muncește 14 ore pe zi e doar o legendă, chiar și cei mai săraci chinezi au la masă 5-6 feluri de mîncare. Ei nu mănîncă mult, mănîncă diversificat. O altă legendă este legată de legile privind lupta cu fenomenul corupției. Condamnarea la pedepse grele, inclusiv plutonul de execuție, se aplică doar celor care au o funcție politică sau de conducere. La săraci, se mai închid ochii. La bogați, nu. De regulă, condamnarea pentru mită este însoțită și de recuperarea integrală a prejudiciului. Poate din această cauză regimurile Băsescu și Iohannis nu i-au agreat pe chinezi. În China nu există nu avem sau s-a terminat. În orice magazin intri, e musai să pleci cu ceva în sacoșă. Pe străzi nu prea vezi cerșetori, și nu că îi persecută polițiștii, ci, mai degrabă, fiindcă nimeni nu le dă nimic. Ca să primești ceva, trebuie să faci ceva și să dai ceva la schimb, aceasta este filozofia de viață a chinezului. În privința aceasta, chinezul are doi evrei în buzunarul de la ceas. La Mondialele de Fotbal din Anglia din 1966, în echipa URSS era un jucător, Valery Porkujan, cu 11 pe tricou, armean de felul lui, care l-a tot făcut de rîs pe britanicul George Cohen. Și despre el marele gazetar Ioan Chirilă a scris: dacă un evreu are în buzunarul de la ceas doi greci, un armean are doi evrei. Românii habar n-au că, după americani și ruși, chinezii sînt a treia forță care a ajuns pe Marte. Despre drone. Dacă s-ar da drumul la toate dronele din China în același timp, s-ar întuneca soarele. Dronele și digitalizarea au ajuns în agricultură și industria de agrement, înlocuind cu succes benzina și motorina, atît de poluante. Știați că există drone în loc de artificii? La mare preț în toate domeniile se află activitatea de voluntariat. La fel ca în Japonia și Coreea de Sud, la care participă mai ales populația pensionară. Pentru oamenii aceia de la capătul lumii e imposibil de acceptat situația să stai degeaba.

În China nu există gratuități și ajutor social. Trebuie să dai ceva ca să primești ceva de la societate. Oricît de bolnav și neputincios ai fi, tot se găsește ceva să faci după puterile tale. Și cînd te gîndești că la noi majoritatea celor care primesc ajutor social pe motiv de boală se folosesc de certificate medicale false pe care nimeni nu le ia la controlat, băgînd spaima în medicii șpăgari. Dar de ce să-i pedepsească pe medici, cînd însuși Statul încurajează nemunca inventînd tot felul de sărbători naționale și religioase prin care oamenii să trîndăvească. La fel de mult costă și învățămîntul de toate gradele, ceea ce nu-i împiedică pe tineri să învețe o meserie manuală sau intelectuală. Avem o diplomație de doi bani. Cînd toată planeta îi curtează pe chinezi, noi le întoarcem spatele. De tot rahatul sînt și Băsescu, și Iohannis, slugile SUA, UE și NATO.

PAUL sUDITU

P.s Pentru cine e doritor să mai știe și altele despre China de azi, jurnalistul Dan Tomozei a pus la vînzare în România cîteva dintre cărțile sale:

* ,,Mergi înainte. Jurnal de pandemie în China. 2019-2022” (2023)

* ,,Descoperind China – Beijing” (2012)

* ,,Diplomația Panda” (2014)

* ,,Dialoguri la Beijing” (2013)

* ,,Iluzia Democrației” (2010)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Alexandru Papană – primul mare ambasador

Campionul mondial

al sportului românesc

„Pămîntul românesc a trimis în lume, ca ambasador extraordinar, pe George Enescu și cu arcușul lui a cîștigat inimile tuturor iubitorilor de artă. Oameni care o viață întreagă n-au știut unde se află România, care nici n-au avut curiozitatea s-o caute pe hartă, au aflat că există și că avem bogății sufletești ce pot culmina într-un geniu ca Enescu. Pămîntul acesta a trimis apoi în lume pe Nicolae Titulescu, și cu el a cîștigat inimile diplomaților și al bărbaților de stat. România a fost și mai bine cunoscută și stimată ca factor de propășire pe continentul european. Dar dincolo de diplomați, de oamenii de stat și de artiști, mai există mulțimea cea mare. În ochii ei cine ne reprezintă? Ani de zile această ambasadă a fost liberă. Astăzi, ea este ocupată, cu deosebită strălucire, de al treilea mare ambasador internațional al pămîntului românesc, căpitanul Papană. Numele lui, legat de splendide fapte de vitejie sportivă, a fixat România în mintea sportivilor de pretutindeni, și mai ales din America. Marile servicii pe care le-a adus astfel țării lui nu pot fi trecute cu vederea”.

2 și 9 iunie 1937. „Căpitanul Alexandru Papană s-a născut acum treizeci de ani, la București, dintr-o familie de militari. Fiul generalului Papană, fost inspector general tehnic al armatei, a început antrenamentul pentru marea cursă a vieții încă de la 7 luni. La vîrsta aceasta a trecut hotarul țării și a fost instalat în Germania, unde tatăl său se afla într-o misiune mai îndelungată. A doua sa limbă maternă a fost deci germana. Înapoiat în țară, antrenamentul a continuat, mai serios de data aceasta. În loc să frecventeze școala primară și gimnaziul, învață acasă cu profesori de specialitate tot ce poate învăța un copil de vîrsta sa, de la engleză și franceză la desen și pian. Fost în tinerețe profesor de matematici la Liceul Militar din Iași, tatăl viitorului sportiv a găsit un elev ideal în fiul său. Dar lecțiile nu mergeau totdeauna fără mici fricțiuni – tot ce poate fi mai natural. Implacabil, tatăl profesor găsise metoda cea mai bună de a-și stăpîni fiul-elev: nu-l lăsa să se culce decît atunci cînd era convins că lecțiile sînt în adevăr știute.

În timpul anilor petrecuți în „Școala Militară de Aviație” își descoperă și alte pasiuni: fotbalul (a fost portarul echipei „Colțea” București), automobilismul (a deținut un record național pe ruta București - Brașov cu un automobil BMW 328), motociclismul și „bobsleigh-ul”.

Acestea sînt primele rînduri ale unui articol publicat în anul 1937 de revista „Ilustrațiunea Română” (numărul din 2 iunie), articol dedicat primului mare ambasador al sportului românesc: Alexandru Papană. Veți crede poate că aprecierile reporterului interbelic sînt ușor exagerate. O să vă contrazicem citîndu-l în continuare pe marele istoric Nicolae Iorga: „E sigur că propagandistul cel mai mare pe care-l avem în momentul de față e locotenentul Papană. Acest îndrăzneț ostaș nu scrie cărți și nu ține discursuri, nu se prezintă în adunări internaționale... Dar el e stăpînul indiscutabil, cu neputință de a fi bătut, al mașinei cu care zboară” („Neamul Românesc”, decembrie 1936). Sperînd că v-am stîrnit curiozitatea, vom încerca să rezumăm biografia marelui nostru polisportiv: campion mondial la bob, campion național la automobilism, campion național de aviație și campion al celor două Americi la acrobație aeriană.

Primii ani (între sport şi carte)

Alexandru (Alex) Papană s-a născut la București, în 18 octombrie 1906. A fost fiul generalului Ion Papană –comandant al Diviziei a 14-a - Bălți. Amănunte despre această perioadă din viața marelui campion am găsit în articolul „Papană mic și mare – documente inedite”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numerele din

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (6)

Moartea Neagră (2)

Cînd locuitorii Portului Messina au început să se îmbolnăvească şi să moară, cei care erau încă sănătoşi au dus corăbiile purtătoare de ciumă înapoi în larg, dar era deja prea tîrziu. Molima pusese stăpînire pe oraş. Cei din Messina i-au rugat pe vecinii lor din Catania, oraşul alăturat, să le împrumute moaştele Sfintei Agata din catedrală. Arhiepiscopul a fost de acord, dar locuitorii Cataniei „au smuls cheile paracliserului şi l-au certat cu violenţă pe patriarh, spunînd că preferau să moară decît să permită ca relicvele să fie duse la Messina”. Aşa că el a trebuit să se mulţumească să le înmoaie în agheasmă pe care a dus-o apoi în oraşul afectat. La cîteva zile după ce s-a întors în Catania, a fost secerat de Moartea Neagră. În ianuarie 1348, un cronicar a consemnat că trei galere din Orient acostaseră la Genova „pline de

Elev al Liceului Lazăr, începînd din clasa IV-a, Alexandru Papană își continuă cariera de elev sîrguincios. Desprinde cu ușurință premiile școlare, se clasează întîiul la toate șampionatele didactice și se apropie vertiginos de poarta Școlii Politehnice. Dar în fața acestei porți se petrece evenimentul hotărîtor al vieții sale. La Bălți, unde se afla atunci, generalul Papană primește o telegramă care-l face să ia primul tren spre București. Elevul său se retrăsese din examenul de admitere în Politehnică. «Dacă vrei să fiu un om cu care să te mîndrești, am să mă fac aviator». La atît s-a redus toată apărarea vinovatului și s-a făcut nevăzut. După cîteva ceasuri apărea tuns, în uniforma de elev al Școalei Militare de Aviație.

Diplomele sale elogioase au convins fără greutate pe comandantul școlii și actul său de indisciplină familiară a fost repede iertat în fața rezultatelor obținute: al treilea la absolvirea școlii, al doisprezecelea din 65 de elevi francezi și străini ai școlii franceze de aplicație, brevetul de observator francez. N-am adăugat la succesele sale la învățătură succesele sportive obținute de pe-atunci, pentru că ele sînt prea cunoscute: foot-ball, rugby, săniuță, bicicletă, tennis și motocicletă au reprezentat tot atîtea prilejuri și instrumente pentru ca micul matematician și premiant să arate că între sport și carte nu există nici o nepotrivire, atunci cînd și una și alta sînt bine dozate și nu degenerează în excese”.

bolnavi”. Localnicii le-au alungat cu „săgeţi aprinse şi diverse maşini de război”, aşa că şi-au continuat drumul spre vest, căutînd refugiu de-a lungul coastei Mediteranei, ducînd ciuma în porturile Franţei şi Spaniei. Boala se răspîndea şi pe uscat, iar pînă în primăvară ajunsese să cuprindă partea continentală a Italiei.

Una dintre cele mai impresionante descrieri ale epidemiei i se datorează marelui scriitor Boccaccio, care era la Florenţa cînd boala a lovit oraşul. Opera sa Decameronul este o colecţie de povestiri istorisite, pesemne, de un grup de tineri aristocraţi care se refugiază într-o villa izolată. În introducere, autorul oferă o descriere elocventă a debutului bolii: „Le ieşeau pe la subţiori ori pe la stînghii nişte umflături, din care unele erau cam cît ar fi un măr, altele cît ar fi un ou”. În curînd, acestea se răspîndeau pe tot corpul, apoi pe braţe, coapse şi în alte locuri apăreau pete negre şi vineţii. „Aceste pete”, scria Boccaccio, erau „semn neîndoios de moarte”. Victima nu avea mult de aşteptat: boala îşi putea urma cursul complet, de la primele semne şi pînă la moarte, în numai trei zile. Boccaccio scria că „izbeliştea vîrîse atîta spaimă în sufletele oamenilor, încît se părăsea frate pe frate, unchi pe nepot, soră pe frate şi adeseori şi nevasta îşi părăsea bărbatul, dar ceea ce-i mai groaznic, ba chiar de necrezut,

Bobul avea însă să fie sportul care avea să îi aducă primele mari succese. La prima participare la Campionatele Naționale de bob (Sinaia – 1927) lui Alexandru Papană i s-a decernat „Cupa pentru cel mai cutezător și mai destoinic bober”. Un an mai tîrziu, secondat de colegul lui de la clubul „Adriatica” Dumitru (Mitică) Hubert, Alexandru Papană a cucerit titlul de campion național la proba de bob două persoane. Succesele naționale le-au deschis celor doi sportivi români drumul spre marele eveniment sportiv al epocii: Olimpiada de iarnă de la Lake Placid (SUA) din anul 1932. Drumul spre Lake Placid nu a fost unul lipsit de obstacole: datorită fondurilor insuficiente alocate din partea statului, concurenții români au fost nevoiți să obțină banii necesari prin organizarea de baluri și de colecte publice și să contribuie fiecare cu cîte 25.000 de lei. Echipele noastre au fost obligate să concureze pe boburi învechite, din lemn, improprii pentru o pîrtie de gheață de mare viteză, ca cea de la Lake Placid. Organizatorii jocurilor au imputat boberilor noștri echipamentul neadecvat și lipsa căștilor de protecție. Cu toate acestea: „Calendarul arată 1932. Olimpiada din America, pregătită cu mijloace americane și promițînd să fie un spectacol de primul rang pentru cei din noul continent, care cultivau speranța secretă de a-și asigura toate recordurile. Printre alte echipe care concurează la Lake Placid, pentru sporturile de iarnă, ia parte și echipa unei țări despre care nu prea mulți americani au avut prilejul să audă: România. Concurenții pornesc în proba de bob-sleigh. Americanii se freacă la ochi, nu pot se creadă, dar totuși aceasta e realitatea: echipa țării necunoscute, de pe cealaltă parte a pămîntului, compusă din căpitanul Hubert și locotenentul Papană bate recordul pistei. Triumful a fost imens. A doua zi toți românii din America s-au simțit cu două palme mai înalți, iar zecile de milioane de cititori ai presei sportive au învățat să cunoască și să respecte o țară care nu are nevoie decît de doi reprezentanți spre a doborî un record mondial”. Datorită acestor rezultate România a obținut 4 puncte și s-a clasat pe locul 10 în clasamentul pe națiuni, aceasta fiind cea mai bună clasare a României la Jocurile Olimpice de Iarnă din istoria participărilor.

Din păcate viața privată a marelui nostru sportiv nu a fost una fericită. Dina Papană, prima lui soție, a murit la nașterea fetiței lor în 5 septembrie 1938. Alexandru Papană s-a recăsătorit în anul 1945, la Beverly Hills, cu Jean Hacker, dar acest mariaj nu a fost unul fericit. În 17 aprilie 1946 Alexandru Papană s-a sinucis în apropiere de Las Vegas.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

părinţii înşişi se fereau să mai poarte de grijă copiilor şi să-i slujească în neputinţă”. Trupurile neînsufleţite „umpleau toate cotloanele” şi, în loc să fie însoţit pe ultimul drum de cei dragi care să-l jelească, trupul victimei avea parte numai de „un soi nou de dricari, ridicaţi din pleava oraşului, care îşi ziceau ei înşişi ciocli şi care făceau treaba asta pe bani”. Nici preoţii nu zăboveau prea mult asupra slujbei de îngropăciune. Preoţii, „cu ajutorul cioclilor, zvîrleau mortul în prima groapă pe care o aflau că-i goală, fără să-şi deie osteneala de a-i citi vreo slujbă mai lungă ori mai aleasă”. Nu mai era vorba de nici o ceremonie, de lacrimi şi de rude care să-1 jelească pe răposat: „Oamenilor nu le mai păsa de morţi mai mult decît le pasă astăzi de nişte biete capre”. Se povestea că aceşti ciocli (becchini) intrau cu sila în casele celor care erau încă vii şi îi ameninţau că îi vor arunca laolaltă cu morţii, dacă bărbaţii nu-i mituiau cu bani, iar femeile, cu cinstea lor. Mulţi bolnavi au murit în casele lor fără ca nimeni să afle şi „numai cu duhoarea leşurilor ajungeau să dea de ştire vecinilor că-s morţi”. Apoi, vecinii le tîrau trupurile afară şi le lăsau să zacă pe stradă.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Români cu care ne mîndrim

Amintiri emoționante despre George Coșbuc

(urmare din pag. 1)

În revista „Steaua” din 1970, eseistul Victor Eftimiu evocă personalitatea poetului: „Un mare poet, George Coșbuc, şi un mare romancier, Liviu Rebreanu, neau dăruit plaiurile Năsăudului. Cel dintîi s-a bucurat de la început de o mare glorie, fiind numit de critica contemporană poetul ţărănimii. În adolescenţa lui fusese un fel de trubadur al satelor, ducînd din loc în loc ritmul alegru al baladei populare, risipind bogăţia livezilor înflorite ale frumosului Ardeal, doinele, horele, improvizînd el însuşi cîntări şi strigături. Din aceleaşi colţuri ale pămîntului românesc, vibrau livezile smălţate cu mii de flori, pădurile de brazi, rîurile şopotitoare ale văilor transilvane, fremătînd cu o viaţă nouă, în versurile din balade şi idile. George Coșbuc a cunoscut de tînăr consacrările oficiale, era poetul manualelor didactice care făceau numele-i să-i răsune ca o trîmbiţă cu o mie de ecouri. Numeroase şcoli, librării, pieţe publice, străzi şi bulevarde îi poartă numele, ca o răsplată pe care i-o acordă din toată inima poporul nostru.

Pe George Coșbuc l-am văzut întîia oară acum şaizeci şi patru de ani, pe la sfîrşitul lui 1906, în redacţia revistei «Viaţa literară», pe care o conducea împreună cu Ion Gorun şi Ilarie Chendi, ardeleni şi ei. Redacţia se afla în locuinţa lui Ilarie Chendi, o cameră spaţioasă, întunecată, în strada Enei, peste drum de Biserica dintr-o zi. Acolo a locuit o vreme şi Eminescu. Mă dusesem la Chendi cu întîiele mele poezii. În vreme ce vorbeam cu el, în penumbră, un om cu bărbuţă ascuţită şi cu ochelari, citea un ziar. Nici n-a ridicat ochii la mine cît am stat acolo. Nu ştiam că e Coșbuc. Aflînd cine era, nu mi-aş fi putut stăpîni emoţia. Îi ştiam atîtea poezii pe dinafară! Era atît de sus în mintea şi-n inima celor tineri, încît nu ne venea să credem că-l vom putea întîlni pe pămînt. Am făcut cunoştinţă cu el mai tîrziu, peste cîţiva ani. Mi-a spus cîteva cuvinte măgulitoare. Secretarul de redacţie, Ilarie Chendi, animatorul «Vieţii literare şi artistice», mi-a primit cărticica de poezii cu multă bunăvoinţă şi a început să-mi publice stihurile pe prima pagină a revistei. Nu eram sigur că poeziile acestea de debut meritau să fie semnate cu numele meu adevărat şi scriam sub diferite pseudonime.

Dacă nu s-ar părea expresia prea pretenţioasă, aş spune că m-am împrietenit cu George Coşbuc. Îl vedeam prin Cişmigiu. Apoi l-am adus la Terasa Oteteleşeanu, care se afla pe locul unde se înalţă acum Palatul Telefoanelor. Era în acel local o masă lungă unde se adunau scriitorii, pictorii, artiştii. Acolo a pictat Camil Ressu una dintre cele mai cunoscute pînze ale sale, «Terasa», în care figurează poeţii Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Tudor Arghezi, compozitorul Castaldi, pictorii Satmary, Jean Steriade, Iser.

Odată l-am întrebat pe Coşbuc de ce nu vine şi el la terasă, în mijlocul admiratorilor săi.

- Cum să nu?, îmi răspunse badea Gheorghe. Ne-am dat întîlnire la vestita cafenea. A venit a doua zi înainte de ora fixată. Nu era încă nimeni la acea

faimoasă masă. «Badea Gheorghe» s-a aşezat ca un simplu client. Patronul localului, care nu-l cunoştea, se apropie de el şi-i spune:

– Poftiţi în altă parte, aici e masa poeţilor!

– O să mă primească şi pe mine!, răspunse Coşbuc cu modestie. Fac şi eu poezii cîteodată! Îl mai vedeam uneori acasă la Alexandru Vlahuţă. Poetul locuia la Capul Podului, în Palatul funcţionarilor publici, care a fost mistuit de un incendiu. Casa lui Vlahuţă, împodobită cu cele mai frumoase tablouri ale prietenului său, Nicolae Grigorescu, era luminoasă, primitoare. Venea şi Coşbuc la acele neuitate mese. Nu vorbea mult. Mai mult asculta. Coşbuc n-avea verva lui Caragiale. Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea nimeni gura, atît de strălucitoare şi de elocventă era prezenţa conului Iancu, povestitor fără pereche. Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea şi Coşbuc erau numele cele mai glorioase ale literaturii româneşti de pe atunci. În umbra lor se ridica generaţia lui Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Şt. O. Iosif, Octavian Goga, Sandu Aldea, Gala Galaction, Ion Minulescu. Acum mai bine de cincizeci de ani, un grup de scriitori, printre care se afla şi părintele Galaction, am făcut cîteva şezători literare prin oraşele de provincie. Era cu noi şi Coşbuc. Anunţarea numelui său şi apariţia lui pe scenă erau primite cu ropote, cu tunete de aplauze care nu se mai sfîrşeau. Cine nu cunoştea «Noi vrem pămînt», «Nunta Zamfirei», «Moartea lui Fulger»? Cine nu fusese fermecat, încă din şcoală, învăţînd şi recitind vestitele poezii ale bardului ardelean socotit, de pe atunci, un clasic?

O mare dragoste de pămîntul natal, de trecutul ţării străbate cu un suflu cald întreaga operă a cîntăreţului venit de pe plaiurile Năsăudului, trecut în România de altădată şi integrat în sînul întregii naţiuni. Patriotismul cald al bardului transilvan vibrează în cele mai multe din poeziile lui, atît de bogate şi de variate ca inspiraţie, atît de perfecte ca formă. Nu e colţ de românism unde poezia lui Coşbuc să nu fie gustată şi înţeleasă, de la copilul de pe băncile şcolii pînă la moşneagul în sufletul căruia ele toarnă balsamul veşnicei tinereţi.

Poet al tuturora, bard naţional, George Coşbuc îşi trăieşte apoteoza, în aclamaţiile unanime ale unui popor care îl iubeşte, îl preţuieşte, îl înţelege, îi aşează chipul de bronz pe un soclu de marmoră, îi încunună fruntea cu laurii cuveniţi aleşilor între aleşi. Versurile celui numit «poetul ţărănimii», versuri limpezi, luminoase, veneau să împrăştie şi să umple cu razele soarelui pîcla deasă răspîndită de

urmaşii genialului şi nefericitului Mihail Eminescu, epigonii care, sub influenţa maestrului, scriau poeme triste, pesimiste. În toamna lui 1911, fiind numit povestitorul Emil Gîrleanu director al Teatrului Naţional din Craiova, am plecat într-acolo pentru a-l asista la deschiderea stagiunii, cîţiva scriitori bucureșteni. Deşi cel mai tînăr dintre ei, am primit sarcina de a conduce echipa din care se numărau poeţii Dimitrie Anghel, Şt. O. Iosif, Octavian Goga, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu şi alţii, pe care nu mi-i mai aduc aminte. La Craiova ne aştepta Gîrleanu şi secretarul literar al teatrului, viitor romancier Liviu Rebreanu. Era vorba să vină cu noi şi ilustrul înaintaş George Coşbuc, scriitor dintr-o altă generaţie, un maestru venerat şi a cărui prezenţă ar fi dat un şi mai mare prestigiu acelei sărbătoriri. În arhiva Academiei se află înregistrată, sub numărul 23.455, o scrisoare pe care am lăsat-o atunci lui Coşbuc. O reproduc: «Duminică, Scumpe Maestre, te-am căutat de două ori, ca să te iau la Craiova. Eu plec cu Cincinat la 6. Te rog foarte mult să vii, negreşit, mîine, fie cu trenul de 6 dimineaţă, fie cu cel de 8 dimineaţa, fie cu cel de 2 post meridian, care ajunge acolo la 10 seara. Noi tragem la hotel Minerva. Festivalul este la Teatrul Naţional. Îţi adusesem şi cei 150 de lei, de drum. Te aşteptăm neapărat. Ar fi o mare decepţie pentru craioveni să nu vii.

Devotat, Victor Eftimiu»

Nu ştiu din ce motive, Coşbuc n-a venit. Am regretat toţi această absenţă.

Încărcat de glorie în timpul vieţii, ales membru al Academiei Române, unde n-au putut pătrunde Mihail Eminescu şi I. L. Caragiale, George Coșbuc şi-a trăit ultimii ani într-un doliu sfîşietor: unicul său fiu a murit într-un accident de automobil. Îndureraţii părinţi au ascuns, unul celuilalt, cumplita veste, fiecare trăind, apoi, unul pentru celălalt, cu amintirea odorului lor, fiecare luptîndu-se să consoleze pe celălalt. Tăcut din fire, Coșbuc a devenit, după moartea băiatului, şi mai taciturn. Noi îl înconjuram cu respectul, admiraţia şi afecţiunea noastră, căutînd să-l scoatem din marea lui melancolie, să înseninăm zilele mohorîte ale celui ce înseninase un popor întreg cu incantaţiunea versurilor sale nemuritoare. Într-o peliculă care s-a proiectat cu prilejul comemorării lui, în prima parte se vede un bărbat cu bărbuţă neagră şi în a doua parte, după moartea copilului său, un bătrîn cu ochii trişti, cu faţa suptă, cu părul cărunt“.

George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, 1911

În articolul „Coșbuc la Tismana”, publicat în „Universul Literar”, în 1928, istoricul literar Ramiro Ortiz rememorează prima întîlnire cu poetul. „L-am cunoscut pe Coșbuc în vara anului 1915, la Tismana. Miamintesc ca și cum ar fi acum! După ce o domnișoară anonimă se ridicase de la pian, unde asasinase o nocturnă de-a lui Chopin, rămăseserăm singuri în «salon» cîteși trei: Coșbuc, Castaldi și cu mine. Castaldi începu să se jelească de asasinarea lui Chopin, la care asistaserăm cu puțin mai înainte îngroziți. Și cum caietul rămăsese deschis la pian, se ridică și execută dînsul așa de magistral bucata aceea, fără tours de force, dar cu tot sufletul și cu aceea fină intuiție a stilului autorilor celor mai deosebiți. După aceea, dînsul începu o improvizație furtunoasă, plină de pasiune, care ne răscolise ca un uragan și care ne lăsă înmărmuriți și gînditori.

Coșbuc, mai cu seamă, era fericit. Ochii lui străluceau de emoție. Voi să îmbrățișeze pe Maestru și porunci să se aducă cîteva sticle. Petrecurăm toată noaptea discutînd despre artă, literatură, și sorbind călugărește băutura dionisiacă. Beam cîte puțin și la răstimpuri, discutam liniștiți, senini, cu lungi pauze de tăcere și reculegere. Din cînd în cînd îmi părea că aș fi asistat la un simpozion platonic. Cam pe la trei după miezul nopții, Castaldi se duse la culcare și rămăseserăm numai noi doi, ca să discutăm despre Dante. Din seara aceea furăm nedespărțiți, și nedespărțită de noi era umbra severă a lui Dante.

În fiecare zi, pe la cinci după prînz, plecam pe jos, spre sat. Ajunși în sat, intram la cîrciumă (o cîrciumă frumoasă și tare curată, cu ferestrele împodobite cu mușcate roșii cu focul), ceream o oca de vin, pîine și brînză și continuam să vorbim despre Dante.

- Măi, mare șarlatan e acest Dante al dumneavoastră! Mare șarlatan! A pus stăpînire pe mine și nu mă lasă! Ce am eu cu el? Și totuși, îmi place mai ales pentru obscuritățile lui! Cîte lucruri nu sînt în Divina Comedie! Dar trebuie să știi cum s-o citești! Comori sînt, nu altceva, dar ascunse! Și apoi cum! Și lumea crede că se poate citi așa, ca un fleac oarecare. Și-mi povestea cum, din întîmplare, a venit în contact cu Dante.

- Tatăl meu era popă. Dumnezeu știe cum a ajuns la urechea lui că Dante ăsta ar fi scris ceva în care se vorbea de Iad, Purgatoriu și Rai. Măi, Gheorghe, îmi zise el într-o zi, tu, care ai învățat și știi atîtea și atîtea, de ce nu-mi cauți ceva despre Dante ăsta?

- Da, tată am să caut!, i-am răspuns fără multă hotărîre, convins că ar fi vorba numai de o toană a bătrîneții. Însă bătrînul stărui, și eu sfîrșii cu cumpărarea unei traduceri nemțești a Comediei și cu traducerea ei în românește (numai ca să-l mulțumesc!) a celor dintîi trei cîntece ale Infernului. Din clipa aceea Dante a pus stăpînire pe mine. Măi, mare șarlatan!

Trebuia să-l fi auzit cu cîtă patimă și ce zîmbet șiret și ce sclipire a pupilelor fixate în depărtare, urmărind un gînd ascuns, și cu cîtă îngăduitoare și minunată dare din cap repeta vorbele acelea care exprimau pentru dînsul cea mai înaltă formă de admirație:

- Măi, mare șarlatan!

La întoarcere vorbeam de altceva. Dumbrăvile răsunau la sunetul răgușit al cornului de vînătoare, care chema la masă pe vilegiaturiști, iar eu citeam versurile lui Tasso.

Apoi rîdeam și ne duceam la masă. Dar seara, cînd mesele erau golite și vilegiaturiștii erau duși cu toții la culcare, rămîneam singuri numai noi doi, înaintea unei sticle (o oca la doi inși!) de cel mai bun vin de Odobești și… vorbeam de Dante…

În tăcerea solemnă a nopților de vară, adîncurile de umbră care se deschideau în pădure (acolo unde raza lunei călătoare printre vîrfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziș) luau înaintea ochilor noștri înfățișarea prăpastiei infernale; muntele din față lua forma sfîntului munte al Purgatorului și stelele, sclipind deasupra capetelor noastre, ni se păreau a se învîrti melodia de care Dante pomenește în Paradis”. Nu în ultimul rînd, merită să reproducem descrierea satului în care s-a năcut Coșbuc, publicată în august 1939, în revista „Provincia”. „Cînd am ajuns în Hordou se înnoptase… Sus, pe bolta cerului, peste natura şi satul adormit, vegheau puzderie de stele. Pe pămînt domneau atotputernice, tulburate doar de foşnetul lin al frunzelor din plopii numeroşi, înşiruiţi de-a lungul văii şi clipocitul apelor. M-am oprit, împreună cu bunul meu prieten, Enea Ciupe, în dreptul casei în care a văzut lumina zilei poetul ţărănimii. În tăcerea înfiorată a nopţii, locul ne îmbia la contemplaţie şi meditaţie. S-au împlinit 21 de ani de cînd George Coșbuc s-a risipit în marea taină a nefiinţei, opera lui însă trăieşte şi va trăi de-a pururi, făcînd parte integrantă din sufletele noastre de români, fii ai unui pămînt sacru, frămîntat de lacrimile şi sîngele înaintaşilor. Acolo departe, foarte departe de glia-i natală, la marginea cimitirului Bellu din Capitală, el îşi doarme somnul etern sub o moviliţă fără cruce, deasupra căreia o simplă placă aminteşte trecătorului locul de veşnică odihnă al marelui rapsod. Comuna Hordou, una din cele mai vechi aşezări româneşti din acest colţ de ţară, care azi poartă numele poetului, este situată la 36 de kilometri de Bistriţa şi 12 kilometri de Năsăud, într-o vale admirabilă, în bună parte pe o colină, la poalele unor dealuri înalte, acoperite cu păduri de brazi, şi anume: Călini, Dealul Ruricului, La Runcuri, Bruhoaia, Dealul Hordoului, Dealul Dumbrava şi Zăpodea Ştezii, fiind străbătută de apa Sălăuţei. Casele scunde, construite din lemn şi lut şi acoperite cu şindrilă, au o înfăţişare sărăcăcioasă. În afară de valea şi colina pe care este situată comuna propriu zisă, mai sînt case răsleţite pe Valea Fîntînii, Valea Pietrii, Valea lui Clim şi Valea lui Mailat. (…) Nu departe de biserică, lîngă şoseaua naţională, se află casa în care s-a născut George Coşbuc, proprietatea unui nepot al poetului, ţăranul Sebastian Coșbuc, a soţiei sale Maria, născut Cira, ce au 7 copii şi anume: Ion, Aurel, Veturia, Anuţa, Anghelina, Maria şi Gheorghe. Este o casă simplă, cea mai bună din comună, renovată anii trecuţi. În ea se află acum instalată secţia I-a CFR de lucrări speciale, de sub conducerea d-lui ing. Tudor Pipa, care efectuează lucrări la noua linie Salva – Vişeu, ce trece prin comună. Pe peretele casei, sus, sub streaşină, este fixată o placă de marmoră, pe care scrie: Aici s-a născut fericitul George Coşbuc, poetul ţărănimii, marele meşter al graiului românesc. (…) Aici şi-a petrecut George Coșbuc copilăria-i senină, la casa părintească, aici şi-a umplut sufletul de visuri şi armonii, aici, de vorbă cu oamenii satului, a călătorit în ţara vrăjită a basmelor, înfăşurîndu-se în tortul argintat al mitului popular. De aceea gîndurile lui nu s-au putut deslipi niciodată de satu-i natal… După ce m-am odihnit sub nucul din grădină, unde odinioară poetul îşi avea masa de scris şi compunea primele versuri, m-am îndreptat, pe ulicioara de lîngă casă, spre moara lui Coşbuc, o moară de apă, rudimentară. Pentru un citadin ce duce o viaţă mai mult sau mai puţin sbuciumată, hoinăreala pe locurile unde s-a născut şi a copilărit poetul, locuri

atît de superbe, e un rar prilej de reculegere şi înălţare sufletească. Stînd de vorbă cu ţăranul Ilie Artenie, un veteran al satului în vîrstă de 84 de ani, acesta îmi povestea, cu vorba-i domoală, de vremea cînd George Coșbuc era tînăr absolvent al liceului din Năsăud. Îmi spunea moşneagul de strînsa prietenie ce existase pe atunci între poet și o cruce de voinic din sat, Vasile Moldovan, cunoscut sub numele de Mărtienuţ, de afinităţile sufleteşti ce-i legase, acesta din urmă avînd darul să dezvăluie, în chip minunat, comoara basmelor noastre din popor, a poeziei populare, a snoavelor. Rămînea răpit poetul de farmecul lor şi nu se sătura ascultîndu-l. Ca să poată asculta cît mai multe, îi plătea rachiu, şi atunci începea Mărtienuţ, tovarăşul lui de copilărie şi de visuri, să-i depene firul de aur al poveștii, izvor de la care emanase mai tîrziu inspiraţia lui. Mărtienuţ era înzestrat cu multe însuşiri, avea o inteligenţă sclipitoare, știa să povestească ca nimeni altul, să improvizeze versuri cu uşurinţă, era un meşter anonim al poeziei populare. Simţea şi el poate stăpînindu-l o chemare sfîntă, dar mediul îl înăbuşea probabil, tristeţea îi răvăşea sufletul, căci un gest funest îl face să se sinucidă, anunţîndu-se în apa Sălăuţei, unde s-a înecat şi a fost pescuit, cu multă greutate, după cîteva zile. Era în vîrstă de 30 de ani şi mai bine. Sfîrşitul fatal al lui Mărtienuţ l-a mîhnit adînc pe poet, cînd aflase această tristă veste. Tîrziu, după lungul său refugiu în România mică, cînd George Coșbuc s-a întors în satul naşterii şi copilăriei sale, – îmi spune moş Ilie Artenie, –a asistat la jocurile tineretului şi privind la casa părintească, la moară, la nucul şi ulmul din apropiere, la frumuseţile neasemuite ale naturii, covîrşit de amintiri, s-a pomenit deodată năpădit de lacrimi. Fiind observat, lăutarii au încetat să cînte, jocul încetase şi el, şi Coșbuc, stingherit de această tăcere bruscă, părăsise în grabă satul, înapoindu-se iarăşi la Bucureşti. Nu uitase însă să le plătească tuturor de băut, pentru a-şi aminti din cînd în cînd de feciorul înstrăinat al popii Sebastian… Locuitorii satului, după cum am arătat mai sus, sînt foarte săraci. Hrana lor de fiecare zi e mămăliga, căreia îi zic coleşe, cu lapte acru, pe care-l ţin să se înăcrească luni de-a rîndul şi numai după aceea îl mănîncă. Am încercat să mănînc asemenea lapte acru, dar n-a fost cu neputință. Mai mănîncă, peste vară, borş din salată şi fasole verde. Iarna, lapte şi brînză şi foarte rar carne de oaie, cea de vită nu se prea găseşte, vitele fiind puţine şi numai pentru nevoile gospodăriei. Păsări şi porci, după cum iarăşi am amintit, n-au”.

Pe 9 mai 1918 poetul se stinge din viață, la Bucureşti.

La scurt timp Liviu Rebreanu nota întru-un articol: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. […] A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţi. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cît va trăi neamul românesc“.

Însemnãri inedite

Însemnãri inedite

Andronic Comnenul – curajos, perfid și cavaler (II)

...și un nepot pierde-vară (2)

După aceea, Andronic a trecut la cîrmuitorul turc al Erzerumului, Izeddin Saltuk, intrînd în slujba musulmanilor şi jefuind pămînturile byzantine. Biserica byzantină a pronunţat anatema asupra lui, punîndu-l în afara legii.

Totuşi, Andronic a revenit în patrie. Fie pentru că Teodora şi copiii ei fuseseră capturaţi de byzantini, fie pentru că se săturase de viaţa de nomad, fie pentru că presimţea că Manuel nu mai avea mult de trăit. A cerut îndurare, împăratul i-a acordat-o şi i-a îngăduit să apară în faţa lui, prilej cu care Andronic a jucat una dintre cele mai spectaculoase scene din istoria făţărniciei byzantine. Înainte de a se înfăţişa lui Manuel, şi-a atîrnat de gît un lanţ de fier, ascunzîndu-l în cutele veşmintelor. Intrînd în sala de primire, s-a trîntit pe jos şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi (de altminteri, byzantinii obişnuiau să plîngă uşor şi mult) să-i fie iertate fărădelegile. Manuel a făcut un semn să fie ridicat, dar Andronic s-a împotrivit, rugînduse să fie tîrît de lanţ pînă la picioarele tronului. Împăratul i-a urat bun venit, dar, pentru mai multă siguranţă, l-a trimis să locuiască la Inel, în apropiere de Paphlagonia. La moartea lui Manuel, în 1180, Andronic avea aproape 60 ani. Veşnic posomorît, cu o privire sălbatică de animal hăituit, pleşuv, părea mai bătrîn decît era în realitate. Puterile nu-l părăsiseră însă. Nu fusese bolnav niciodată şi nici nu cunoştea gustul medicamentelor. Iar după moartea împăratului s-a simţit din nou tînăr. Sosise, în sfîrşit, şi vremea lui. Manuel îl numise moştenitor pe fiul lui, Alexios, care, avînd doar 11 ani, nu se gîndea decît la joacă şi vînătoare. Iar împărăteasa Maria-Xenia, încă tînără, era îndrăgostită de protosevastul Alexios Comnen –nepotul răposatului ei soţ –, un pierde-vară rafinat, care-şi petrecea nopţile în societatea unor cheflii veseli, iar în timpul zilei dormind sau doftoricindu-şi dinţii bolnavi. Maria, fiica vitregă a împărătesei, ar fi fost bucuroasă să-l dea pe mîna unor ucigaşi plătiţi. În timp ce demnitarii se băteau pentru putere, poporul suferea din pricina lăcomiei autorităţilor, a samavolniciei judecătorilor, a avidităţii perceptorilor de biruri, a cruzimii cîrmuitorilor din provincii. Nemulţumirile sporeau cu fiecare zi. Pe străzile Constantinopolului se ţineau întruniri spontane, se iscau ciocniri, răsunau strigăte de nemulţumire.

Din îndepărtatul Inei s-a făcut atunci auzit glasul lui Andronic. Nu era el vărul răposatului împărat şi apărătorul firesc al nepotului său, Alexios? Nu-i revenea oare datoria morală de a restabili ordinea în mult zbuciumatul imperiu? Şi din Inei au început să plece spre Constantinopol mesaje ticluite iscusit, demascînd trîndăvia, incapacitatea şi perfidia protosevastului Alexios.

Andronic fusese favorizat de anonimatul în care trăia. La Constantinopol se ştia despre el că era petrecăreţ, că fugise din închisoare şi pribegise ani îndelungaţi, răstimp în care ecoul aventurilor lui din tinereţe începuse să se stingă. Provincialul din Inei nu putea fi privit ca fruntaş posibil al opoziţiei. Nu făcea parte din nici o grupare de la curte, nu ocupa

nici un post oficial, nu era implicat în afaceri, nici în specula cu perceperea impozitelor, motive care au făcut ca promisiunile lui să fie crezute.

Cei care pînă nu demult chefuiseră cu protosevastul Alexios au început să treacă de partea lui Andronic. Acesta a pornit, în fruntea unei armate, spre Constantinopol. Comandanţii de oşti trimişi împotriva lui nu i-au opus rezistenţă. Înaintarea lui Andronic n-a semănat nicidecum cu un război civil, ci cu o procesiune triumfală. La Constantinopol, uşile închisorilor s-au deschis, adversarii protosevastului şi-au recăpătat libertatea. Cum nu se cuvenea ca închisoarea să rămînă goală, locul celor eliberaţi a fost luat de favoriţii protosevastului şi ai împărătesei. Alexios a fost pus sub pază, împiedicat să doarmă, atît ziua cît şi noaptea, şi transportat, într-o barcă de pescari, pe ţărmul Bosforului. Aici a fost judecat în pripă şi osîndit să i se scoată ochii, după care Andronic şi-a făcut intrarea triumfală în Capitală. Plumbul unui secol de aur

Orbirea protosevastului a marcat doar începutul răfuielilor lui Andronic cu cei din preajma tronului. I-au urmat otrăvirea Mariei, sora împăratului, şi a soţului ei, exilarea patriarhului, uciderea Mariei-Xenia, mama împăratului. În cele din urmă a venit şi rîndul împăratului Alexios. În toiul nopţii, el a fost sugrumat cu o coardă de arc, iar trupul neînsufleţit i-a fost adus lui Andronic. Mare a fost bucuria acestuia! A lovit cadavrul cu picioarele, strigînd în gura mare că Alexios a fost fiul unui sperjur. Nefericitul adolescent a fost decapitat, capul i-a fost aruncat într-o groapă, iar trupul închis întrun sicriu de plumb şi aruncat în mare. Apoi Andronic s-a pregătit de nuntă, binevoind să se însoare cu logodnica lui Alexios, Agnessa, fiica regelui Franţei, o fetiţă sosită de curînd la Constantinopol.

Cum se explică ascensiunea acestui conducător de oşti mediocru, administrator incapabil, ce s-a distins numai prin făţărnicie şi moravuri îndoielnice? L-au ajutat împrejurările şi faptul că poporul Byzanţului devenise conştient de nenorocirile sale. Guvernul lui Manuel năzuise să dobîndească dominaţia asupra Mării Mediterane, dar ambiţia nu se împlinise; în schimb, barbarii pricinuiseră grele pierderi oştilor byzantine. Străinii veniţi din Occident, protejaţii defunctului împărat, ocupaseră cele mai bune posturi în dauna byzantinilor, primiseră în dar moşii şi acaparaseră comerţul cu Orientul şi cu Rusia.

ordine în sistemul de fixare şi percepere a impozitelor – aşa cum făgăduise –, a înfiinţat o nouă funcţie, aceea de pretor de provincie, fixînd pretorilor lefuri mari, spre a nu fi tentaţi să pretindă mită, şi încredinţîndu-le supravegherea strîngerii impozitelor. A aplicat pedepse exemplare cîtorva perceptori, pentru ca ceilalţi să ia aminte. Ţăranii au răsuflat uşuraţi, văzînd în Andronic pe salvatorul lor.

Dar această stare de lucruri n-a durat mult, sistemul fiind de fapt acelaşi ca în trecut, iar vigilenţa pretorilor tocindu-se repede. Pe de altă parte, statul avea nevoie de mulţi bani, mai mulţi chiar decît în timpul lui Manuel, aşa încît Andronic a revizuit impozitele, sporindu-le din ce în ce mai mult. Pentru a se pune bine cu comercianţii mărunţi din Constanţinopol şi cu ţăranii mai înstăriţi, care îi urau pe străini şi pe marii bogătaşi, Andronic le-a îngăduit locuitorilor Capitalei să-i jefuiască pe cei veniţi din Apus. Dar, în acelaşi timp, a avut grijă să încheie un tratat cu Veneţia, oferind privilegii negustorilor veneţieni. Şi a mai avut grijă să se înconjoare de străjeri care nu cunoşteau limba greacă şi care aveau misiunea să-l apere pe el, împăratul ţăranilor, democratul şi apărătorul intereselor naţionale...

Sprijin: pescuitorii în ape tulburi (1)

Supuse orbeşte unor tradiţii seculare, încătuşate de rigorile impuse de stat, meseriile locale începuseră să decadă treptat, nemaiputînd face faţă concurenţei meşterilor de peste hotare. Ţăranii aveau de suportat o dublă asuprire: din partea feudalilor şi din partea perceptorilor. Erau datori să presteze munci în folosul statului, să construiască cetăţi şi corăbii, să aprovizioneze armata cu alimente şi furaje. Corupţia făcea ravagii. Luau mită judecătorii, temnicerii, strîngătorii de dări, vameşii, comandanţii de oşti. În anii de regenţă ai protosevastului Alexios, putreziciunea sistemului de guvernare ieşise la suprafaţă în toată hidoşenia ei. Cu cît o duceau mai greu, cu atît mai mult visau oamenii la „secolul de aur“. Un secol de aur cu mîncare bună, cu veşminte şi cizme pentru toţi şi cu locuinţe făcute din piatră. În momentul culminant al nemulţumirilor, care cuprinseseră cele mai largi pături ale societăţii, Andronic a făgăduit acel secol de aur. A venit la putere ca „împărat al poporului“. Folosea expresii populare şi avea o comportare aparent democrată, îngăduind chiar anumitor demnitari să stea jos în prezenţa lui. Nu rezolva problemele de stat de unul singur, ci convoca sinclitul – adunarea marilor demnitari şi comandanţi de oşti –, iar pronunţarea sentinţelor judecătoreşti o încredinţa unor colegii. Pentru a face

O vreme, masele au crezut în secolul de aur promis de Andronic. Dar făgăduielile n-au fost împlinite, şi poporul a fost dezamăgit La o întrunire, cîţiva „neînfricaţi“ – cronicarul care i-a numit astfel ne spune că erau neînfricaţi, pentru că n-aveau ce pierde – i-au strigat lui Andronic să-şi ia tălpăşiţa din Constantinopol. De atunci împăratul n-a mai apărut la întrunirile publice, preferînd să nu mai aibă de-a face cu poporul, ci cu „reprezentanţii“ lui, cu cei mai de vază dintre comercianţi, armatori şi meşteşugari.

Populaţia oraşelor de provincie s-a dovedit deosebit de ostilă, şi multe cetăţi au refuzat să i se mai supună. Împotriva lor a fost trimisă armata. Niceea s-a predat, după o luptă îndelungată, iar Bursa a fost luată cu asalt. Căpeteniile celor două oraşe au fost ucise, apărătorii Niceei aruncaţi de pe ziduri, iar cei ai Bursei spînzuraţi de copaci. În cele din urmă, chiar şi aristocraţia, care fusese un timp de partea lui Andronic, s-a ridicat împotriva sa.

Împăratul a căutat fie să-şi sperie adversarii, printr-un regim de aprigă teroare, fie să-i îmbuneze dăruindu-le privilegii şi moşii. La fel s-a comportat şi cu biserica: ba confiscînd bunurile bisericeşti – susţinea că sărăcia e purificatoare –, ba dăruind pămînturi mînăstirilor. Adevăraţii lui sprijinitori au fost: comercianţii şi armatorii, invidioşi pe negustorii şi navigatorii italieni, mai isteţi şi mai operativi decît ei; micii funcţionari care visau la funcţii mai mari; foştii diplomaţi şi semidocţii avizi de ranguri şi averi. Aceştia erau cu toţii interesaţi să creeze şi să menţină o atmosferă de instabilitate, de schimbări neîntrerupte, de persecuţii şi asasinate, prielnică parvenirii elementelor incapabile. Ei erau oricînd gata să semneze verdicte, să dea năvală în casele altora, să strîngă laţul de gîtul celor condamnaţi. (va urma)

LEKSANDR KAJDAN, Doctor în istorie

Păşind alături spre visul înstelat –Prietenia Alecsandri – Kogălniceanu (I)

Se cunoşteau încă de copii, o mărturiseşte Kogălniceanu în scrisoarea scrisă Paulinei Alecsandri, atunci cînd prietenia dintre cei doi înceta prin moartea poetului: „Vasilică şi eu ne cunoaştem... şi am trăit împreună, de la vîrsta de cinci ani el, şi de şapte ani eu“.

Mereu în întrecere Împreună au început deci învăţătura în casa spătarului Vasile Alecsandri – tatăl poetului, cu dascălul maramureşan Gherman Vida, căruia i se permisese să-şi aducă şi alţi elevi, între aceştia, prin 1827, fiind şi Mihail Kogălniceanu, înveşmîntat cu „antereu de cutnie“ şi „işlic rotund de piele”, care deseori avea, între copii, soarta unei mingi! Şi tot împreună se găseau şi în pensionul francez de la Iaşi, al lui Victor Cuenim, unde Alecsandri îndura toate rigorile unui regim de internat, invidiindu-l pe Kogălniceanu care, fiind extern, mergea seara acasă.

la revista sa, „România literară“, pentru a colabora la cealaltă gazetă, apreciată de el drept o „norocită întreprindere“, întrucît: „Ţările noastre erau lipsite de o foaie politică serioasă, bine redijată şi nepărtinitoare. Şi afară de tine nu cunosc pe nimeni altul la noi care să aibă cunoştinţe şi activitatea trebuincioasă pentru redacţia unei asemenea foi. Dînd viaţă jurnalului tău ai făcut o faptă cu atît mai patriotică că ai nimerit epoca cea mai interesantă pentru patria noastră. Aceasta avea nevoie de un organ independent care să-i apere drepturile cu căldură şi cu ştiinţă: dar tu eşti chemat a-i fi apărătorul căci ai şi ştiinţă şi iubire de patrie. Nu am trebuinţă să-ţi fac frazuri pompoase despre mărimea şi seriozitatea rolului ce ţi-ai ales singur, fiindcă sînt încredinţat că îl cunoşti prea bine şi că îl vei susţine astfel că toţi prietenii noştri vor fi fericiţi de a-ţi strînge mîna cu o frăţească recunoştinţă“.

Din 1834, cei doi se despart, viitorul poet fiind trimis pentru studii la Paris, iar Kogălniceanu la Luneville. Distanţa nu-i împiedică însă să comunice în scris; Kogălniceanu vestea surorilor sale că primea scrisori de la Vasilică. Dintre acestea nu s-a păstrat nici una, iar dintre scrisorile lui Kogălniceanu către Alecsandri ne-a parvenit numai una.

În 1837, în urma unor serioase studii istorice, Kogălniceanu se întoarce în ţară cu lucrări de istorie şi literatură, afirmînd într-o scrisoare către tatăl său că „am scris mai mult pentru patria mea“. În acest timp, Alecsandri, după ce încercase medicina, apoi dreptul, se consacră literaturii, spre mîhnirea părintelui. Doi ani mai tîrziu, acesta afirma că ar fi dorit un rezultat mai practic ai strădaniilor fiului său din anii petrecuţi prin străinătăţi: „Ce frumos lucru era să faci o cărticică, şi a o da la tipar, spre a le prezenta după ce vei veni, precum au făcut Kogălniceanu şi alţi tineri!“. Această mărturisire exprimă de fapt o ciudăţenie care a marcat pe viaţă legătura dintre cei doi, aceea de a fi parcă mereu în întrecere!

În ochii contemporanilor şi ai posterităţii, prietenia lor a căpătat valoarea unui simbol şi semnificaţia unei garanţii de realizare a proiectelor epocii.

Parcurgînd preţioasa corespondenţă rămasă de la cei doi, este impresionant să constaţi că prietenia începută în copilărie şi întreruptă uneori, în cursul vieţii, din pricina firilor lor deosebite şi a unor împrejurări particulare din viaţa celor doi iluştri cărturari, îşi reînnoadă firul ori de cîte ori nevoile ţării îi aduce alături, chemîndu-se unul pe celălalt în ajutor cu încrederea pe care le-o dădea, în fond, trăinicia sentimentelor ce-i lega.

Veniţi din străinătate cu idei novatoare, reprezentanţii tinerei veneraţii protestează împotriva moravurilor retrograde.

Pregătind Unirea În anul 1840, Kogălniceanu începe publicarea revistei „Dacia literară“, „care s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională pentru ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi“. Programul „Daciei literare“ îndeamnă spre creaţia originală inspirată din vremurile eroice memorate de cronicile ţării ori din obiceiurile pitoreşti ale poporului. Acest program de unitate culturală românească, stabilit de Kogălniceanu, primeşte un sprijin preţios prin colaborarea lui Alecsandri. El publică aici Suvenire din Italia: Buchetiera din Florenţa, care fusese scrisă, după spusa lui Kogălniceanu, „la îndemnul meu, în cerdacul caselor lui Enache Kogălniceanu, astăzi arse, de la moşia mea, Rîpile“.

La încetarea apariţiei „Daciei“, Kogălniceanu, Alecsandri şi munteanul Ion Ghica reiau ideea unei publicaţii literare pentru toţi românii, întemeind în 1844 revista „Propăşirea“. Pentru menţinerea ei au trebuit să lupte cu rigorile cenzurii dar și cu dificultăţile materiale pe care Kogălniceanu spera să le rezolve printr-un împrumut de la bogatul tată al poetului, om cu idei progresiste. Cenzura, esenţiala cauză a dispariţiei „Daciei“, face de la început opoziţie chiar titlului de „Propăşirea“, considerat prea revoluţionar şi înlocuit cu cel de „Foaie ştiinţifică şi literară“.

Kogălniceanu îl acuză pe Alecsandri că a devenit „taciturn“ şi nu-i trimite articole, acuzaţie nedreaptă faţă de colaborarea susţinută a poetului şi de regretul exprimat la suprimarea revistei: „Ai aflat desigur – scria el lui Ion Ghica – incidentele mai mult sau mai puţin ridicole care s-au succedat aici: Exilul lui Kogălniceanu şi al lui Negruzzi, asasinatul bietului nostru jurnal“.

Din 1840 pînă în 1842 o altă colaborare culturală reuneşte pe Kogălniceanu, Alecsandri şi Negruzzi: Direcţia teatrelor francez şi român, încredinţată lor de către domnitorul Mihail Sturdza. În ciuda tuturor greutăţilor, debutul lui Vasile Alecsandri ca dramaturg şi talentul de organizator şi critic teatral al lui Kogălniceanu fac să se întrevadă, în viitor, posibilitatea înfiinţării unui Teatru Naţional, cu repertoriu românesc. Eşecul mişcării de la 1848, din Moldova, aruncă în pribegie pe tinerii progresişti, care se regăsesc cu alţi revoluţionari români la Braşov, Blaj, Cernăuţi şi Paris. Vederile social-politice ale celor doi prieteni erau aceleaşi şi poate că Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei au fost redactate chiar de Alecsandri şi nu numai scrise de mîna lui, aşa cum ni s-au păstrat. Cît despre Kogălniceanu, el a redactat Dorinţele partidei naţionale în Moldova. Ambele au fost concepute în acelaşi timp, într-un admirabil spirit de libertate şi progres. Începea o lungă perioadă de pregătire a Unirii. Alecsandri, sincer admirator al energicei activităţi depuse de Kogălniceanu, şi prin intermediul gazetei politice a acestuia „Steaua Dunării“, se dovedeşte a fi gata să renunţe

În lupta pentru Unirea Principatelor, cei doi prieteni se găsesc alături, în partida naţională, amîndoi candidaţi la domnie, Alecsandri fiind susţinut de o grupare mai numeroasă, care poate i-ar fi adus alegerea, dacă el însuşi nu ar fi cedat toate şansele sale lui Costache Negri. Drept candidat al partidei naţionale a fost însă propus şi ales Cuza, susţinut cu căldură şi de Alecsandri şi de Kogălniceanu.

„Haide, dragul meu...!“ (1)

După Unire, furtunoasele lupte politice, în care se remarca spiritul combativ al lui Kogălniceanu, nu erau un climat potrivit pentru poet, Primul loc în activitatea publică îl ocupa acum Kogălniceanu. Alecsandri, după fructuoasele misiuni în străinătate în vederea recunoaşterii dublei alegeri a lui Cuza, s-a văzut lăsat de-o parte. Poetul se simte jignit şi în puţinele ocazii cînd i se adresează lui Kogălniceanu, o face cu tonul unei fluterii ironice. Din 1863 se retrage la Mirceşti, de unde, cu pătrunzătorul său spirit de observaţie urmăreşte cu atenţie evoluţia vieţii politice şi mişcarea culturală contemporană. În acest timp se defineşte la el crezul despre misiunea sa ca scriitor, exprimat precis în scrisoarea de mulţumire şi refuz, adresată alegătorilor din Roman care îi aleseseră deputat (1868). Şi totuşi, cînd Kogălniceanu ajunge ministru de Interne, în 1869, şi îi cere să accepte intrarea în Parlament, Vasile Alecsandri face din acest apel o problemă de conştiinţă: „Cunoşti de mult profundul meu desgust pentru politică şi mai ales pentru luptele parlamentare, de aceea a trebuit să fac un mare efort pentru a răspunde afirmativ la telegrama ta. Fiind convins că aveai ambiţia să faci să-i urmeze adunăturii care compunea Camera dizolvată, o adunare demnă şi formată din oameni onorabili şi independenţi, am trecut peste desgustul meu pentru a răspunde chemării tale“. Şi mai departe: „În sfîrşit sănătatea mea, la care am slăbiciunea să ţin, se resimte dureros de gerurile iernelor noastre, ea suportă cu greutate climatul Bucureştiului trebuie să primesc un mandat pe care nu voi putea să-1 împlinesc conştiincios? Judecata mea îmi spune că nu, cu toate acestea vreau să am avizul tău, înţeleg aviz de vechi prieten şi nu aviz de ministru“. Răspunsul lui Kogălniceanu este însă hotărîtor: „Haide, dragul meu, părăseşte-ţi pentru cîteva săptămîni refugiul tău poetic şi vino să ne dai o mînă de ajutor pentru a salva ţara pe care o iubeşti şi a cărei glorie şi nenorocire ai cîntat-o“. Alecsandri mărturiseşte lui Iacob Negruzzi că a acceptat propunerile lui Kogălniceanu, fiind curios să mai vadă cum arată o adunare română. Kogălniceanu se justifică, faţă de prietenul său, de componenţa care lasă de dorit: „Dar cînd au avut capabilii şi cinstiţii majoritatea în alegeri? Marea mea fericire, gloria mea ar fi tocmai de a avea o Cameră model. Din păcate mulţi oameni demni de a face parte din ea sînt blazaţi de afacerile publice. Te rog, dă-mi ajutor!“. Alecsandri se lasă convins: „Telegrama ta este prea elegantă ca să pot refuza, accept!“. Şi poetul nu-şi precupeţeşte eforturile pentru a sprijini pe „şoimul de la Cogîlnic“. (va urma)

mArTA AnInEAnU

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Schimbarea paradigmei

(urmare din pag. 1)

Pentru ei, de fapt, nu contează cine are dreptate, adevărul istoric și toate celelalte argumente raționale. Pentru ei, în viață, contează cu adevărat doar trei lucruri: banii, puterea și voința proprie. Din cauza asta, o ziaristă de culoare din SUA a scris în Washington Post un articol care a provocat valuri atît în SUA cît și în lume. Ea a cîștigat în 2019 Premiul „George Polk”, acordat în special jurnaliștilor de investigație, și cel de „Jurnalistul anului”, acordat de Asociația Jurnaliștilor de culoare din SUA. Articolul este intitulat „Nu putem sta să privim cum Israelul comite atrocități”. Dar să priviți la atrocitățile comise de teroriștii musulmani peste tot în lume ați putut? – aș întreba eu. O să vedeți că articolul este scris într-o singură direcție: contra Israelului. După ce ne prezintă sutele de crime comise de Hamas acum ceva vreme, jurnalista scrie următoarele: „În timp ce israelienii și poporul evreu își exprimă teroarea, șocul și durerea, palestinienii subliniază (pe bună dreptate) că propriile lor dureri și morți sub acțiunile statului israelian au fost ignorate ani de zile. În afara arenei de luptă, în sfera publică și privată și în special pe rețelele de socializare, au existat comentarii îngrozitoare din partea unor oameni care susțin în mod deschis violența și genocidul. Oamenii care susțin siguranța cetățenilor Israelului sînt acuzați că sînt colonizatori sionişti, în timp ce cei care susțin siguranța și drepturile omului pentru palestinieni sînt acuzați că sînt simpatizanți ai Hamas și de acord cu măcelul evreilor nevinovați. Limbajul este deturnat. Oamenii care folosesc termenii «decolonizare» și «eliberare» pentru a descrie lupta palestinienilor pentru drepturile omului au fost scoși din context și au fost acuzați că susțin teroriștii Hamas. Acest lucru nu numai că reduce la tăcere dezbaterea privind ocuparea ilegală, moral nedreaptă a teritoriului palestinian, dar implică și o teamă subconștientă și irațională că pretutindeni minoritățile oprimate se vor ridica și se vor răzbuna violent”.

În primul rînd, lucrurile nu sînt albe și negre, ci extrem de nuanțate. Aici e vorba, cred eu, despre ceea ce vrea Hamas, fiindcă mă îndoiesc că populația amărîtă și săracă din Gaza are vreun chef să lupte pentru eliberare și decolonizare, cum crede autoarea articolului, duduia Karen Attiah. Cînd ai familie și copii nu te duci să provoci război cu Israelul ca să-i vezi pe cei dragi ție omorîți sau schilodiți, ci stai liniștit. Apoi, jurnalista scrie despre „ocuparea ilegală moral nedreaptă a teritoriului palestinian”, dovedind că habar nu are de istoria locului. Ea nu a aflat că evreii există pe acel teritoriu de acum cel puțin 2000 de ani, de pe vremea cînd Fiul lui Dumnezeu umbla printre noi. Să-i mai spun că Palestina se numea inițial Canaan, fiind de fapt pămîntul făgăduit de Dumnezeu evreilor după ce i-a scos din robia egipteană? Nu cred că are rost să-i încarc memoria. O altă chestiune pe care o atinge este aceea referitoare la „o teamă subconștientă și irațională că pretutindeni minoritățile oprimate se vor ridica și se vor răzbuna violent”. O fi vrut să fie o amenințare subtilă la adresa majorității care s-a declarat oripilată de crimele Hamas în Israel? Nu m-ar mira, mai ales că cei din comunitatea negrilor americani au promovat ideile woke de distrugere a culturii albe prezentînd-o ca fiind una nocivă. Așadar, jurnalista e obișnuită cu acest comportament comunist, de tipul „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, mai ales atunci cînd vorbim de minoritățile care trebuie să îi elimine (fizic, dacă se poate) pe cei din cadrul majorității ca să devină ele o majoritate autoritară. Exact ce spuneam: contează

doar voința proprie și puterea. Restul sînt detalii.

Pe de altă parte, Israelul se află într-o situație extrem de grea, fiindcă e obligat să facă ceva pentru a-i pedepsi pe cei care au ucis cu sînge rece civili nevinovați; pe de altă parte, trebuie să acționeze în așa fel încît să limiteze victimele civile din Gaza. Se află exact în situația Americii după 11 septembrie 2001. Ce a făcut SUA atunci? Ne spune tot jurnalista WP: „Trauma acelui atac asupra psihicului american ne-a determinat să-i demonizăm pe arabi și musulmani, să umflăm complexul nostru militar-industrial deja mare și să ne angajăm întrun «război împotriva terorismului» care a ucis peste 7.000 de soldați americani, 200.000 de civili irakieni și 70.000 de civili afgani. Aș spera ca «singura democrație din Orientul Mijlociu» să învețe din greșelile și atrocitățile Statelor Unite, să pună capăt ocupației (...) și să cheme la încetarea focului. Dacă status quo-ul sadic se menține, singurii cîștigători ai acestor cicluri de violență vor fi traficanții de arme –în timp ce noi ceilalți ne pierdem umanitatea”

Zici că America a făcut greșeli într-un moment asemănător? Punem pariu că dacă erai jurnalist pe vremea aia făceai aceeași greșeală și ai fi susținut războiul țării tale contra terorismului? Dar de greșeala războiului BLM contra culturii albe nu zici nimic?

Statuile marilor descoperitori și oameni de cultură de ce le-ați dărîmat? De ce schimbați poveștile pentru copii și ne plantați în ele negri? De ce contestați cultura albă? De ce ne umiliți permanent? De ce vă victimizați tot timpul și aveți senzația că atunci cînd sînteți sancționați pentru incompetență, ignoranță, violență, obrăznicie, e din cauză că sînteți negri? De ce ne terorizați cu teoriile și comportamentul vostru pe noi, rasa albă?

Scrii că „Fîșia Gaza a devenit o capcană mortală” și că „ultima dată cînd milioane de oameni au fost vizați și prinși în capcană pe baza identității lor, lumea a spus «niciodată din nou». (...) Dacă Israelul continuă să își îndeplinească amenințările de a transforma Gaza într-un trotuar turtit, este cu atît mai clar că «niciodată din nou» nu se aplică vieților arabilor sau musulmanilor”. Stai liniștită, domnișoară, că nu se aplică nici celor pe care tu și ai tăi îi luați în vizor.

Revenind la situația Israelului, e foarte clar că trebuie să-i pedepsească pe membrii Hamas care au executat cu sînge rece israelieni, reducînd la maximum victimele civililor din Gaza, lucru greu de făcut, dată fiind densitatea populației de acolo. Nu știu ce nouă soluție politică ar trebui negociată fiindcă momentan există niște acorduri semnate la Oslo prin 1995, pe care însă palestinienii nu prea leau respectat.

Ce mă miră însă este schimbarea paradigmei, cum spuneam la început, și valul de antisemitism și de xenofobie din Europa. Observ cum în Londra, New York, Paris, ba chiar și în Italia, există manifestații pro Palestina, iar pe social-media sînt destui care se manifestă violent contra Israelului. Așa ceva nu mi-aș fi închipuit cu 30 de ani în urmă. Sînt convins că schimbarea paradigmei are de-a face cu interesul politic și dubla măsură, caracteristice politicii occidentale din ultimii ani, deși s-ar putea să fie și faptul că, pentru a ascunde înfrîngerea din Ucraina, fiindcă situația de acolo nu arată deloc a victorie pentru SUA și UE, s-a deschis această problemă mai mare din Orientul Mijlociu, la adăpostul căreia să se poată închide mai ușor Războiul din Ucraina.

Nu știu dacă e așa sau nu, asta vom vedea în viitor, deocamdată însă mor oameni nevinovați și au loc tragedii care distrug vieți și în Gaza și în Israel.

Cum profită China și Rusia de conflictul din Israel

– Analiză „Reuters“: Au găsit o cauză comună –Pe măsură ce furia crește în Orientul Mijlociu din cauza atacurilor Israelului asupra Fîșiei Gaza, China și Rusia găsesc puncte comune cu țările din regiune, în sprijinul palestinienilor, se arată într-o analiză Reuters Pentru Moscova și Beijing, bombardamentul Fîșiei Gaza de către Israel, în urma atacurilor Hamas, care au ucis 1.400 de israelieni, reprezintă o oportunitate de a-și consolida imaginea drept susținători ai lumii în dezvoltare, în contrast cu Statele Unite, care au susținut ferm Israelul. China a solicitat în mod constant un armistițiu, dar a intensificat și criticile la adresa Israelului. „Susținem că acțiunile Israelului au depășit limitele legitime ale autoapărării”, a declarat ministrul chinez de externe, Wang Yi, în cursul săptămînii trecute, potrivit agențiilor de presă de stat chineze, cerînd Israelului să înceteze „pedeapsa colectivă” asupra locuitorilor din Gaza. Rusia a arătat simpatie față de palestinieni, învinuind în același timp Statele Unite. „Cred că mulți oameni vor fi de acord cu mine că acesta este un exemplu clar al eșecului politicii Statelor Unite în Orientul Mijlociu”, a spus președintele rus Vladimir Putin săptămîna trecută.

Atît Putin, cît și președintele chinez Xi Jinping caută să întărească legăturile cu sudul global, văzînd oportunități economice și posibil o cale de a echilibra influența diplomatică a Statelor Unite și a aliaților săi. „China și Rusia văd încă această criză mai mult ca pe o problemă a Statelor Unite decît ca pe una a Palestinei sau a Israelului”, a afirmat Jon Alterman, director al Programului Orientului Mijlociu la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale din Washington. „Dacă Statele Unite pot să mobilizeze eficient lumea, este rău pentru ei. Dacă Statele Unite și aliații săi devin tot mai izolați, aceștia (Rusia și China) consideră că este în avantajul lor”, a adăugat acesta.

Susținerea pentru Palestina

Deși strategiile Rusiei și Chinei în Orientul Mijlociu nu sînt pe deplin aliniate, au multe în comun. Rusia critică vehement Statele Unite, dar China a evitat în mare parte să le critice, ceea ce este diferit față de începutul războiului din Ucraina, cînd sprijinul Chinei pentru Rusia a atras atenția asupra poziției sale diplomatice. China și-a arătat influența crescîndă în Orientul Mijlociu în acest an, atunci cînd a anunțat în mod surprinzător un acord privind restabilirea relațiilor dintre Arabia Saudită și Iran. Rusia, de asemenea, și-a îmbunătățit relațiile cu Iran.

Atît China, cît și Rusia împărtășesc o istorie de sprijin pentru palestinieni și critică ceea ce spun ei că este marginalizarea acestora de către Statele Unite. „Este clar că există un interes comun în a sublinia rolul negativ al Statelor Unite în conflict”, a afirmat Jean-Loup Samaan, cercetător principal la Institutul Orientului Mijlociu al Universității Naționale din Singapore, adăugînd că „acest lucru se încadrează în narativul lor mai larg privind necesitatea de a construi o ordine mondială alternativă față de Statele Unite”.

Mass-media de stat a Rusiei a anunțat că trimite ajutor umanitar în Gaza, în timp ce China și-a trimis emisarul pentru Orientul Mijlociu în regiune, unde s-a întîlnit cu reprezentantul special al Rusiei. Rusia a anunțat joi că va coordona politica din Orientul Mijlociu cu China.

Deși mass-media chineză a acoperit atacurile Hamas din 7 octombrie, în ultima vreme, rapoartele au prezentat imagini ale suferinței palestinienilor, unele dintre ele citînd în mod evident surse palestiniene care afirmă că Israelul este responsabil. „Niciuna dintre realitățile care au șocat o mare parte a lumii pe 7 octombrie nu apare în știrile chineze. În schimb, știrile prezintă bombardamentele Israelului asupra Gazei fără să explice că ținta e infrastructura Hamas”, a spus Carice Witte, director al Grupului SIGNAL, un think tank al relațiilor sino-israeliene cu sediul în Tel Aviv.

DCNEWS RO

A ctualitatea pe scurt

 ● Janos T. Barabas, analist senior la Institutul Extern Maghiar, a explicat pentru presa maghiară că, în opinia sa, România a acceptat pierderea românilor din Ucraina pentru că este de părere că ar obţine statutul de putere regională prin anexarea Republicii Moldova. Acesta a explicat pentru publicaţia Kronika că România înfruntă problema minorităţilor din afara ţării în contextul alegerilor din 2024, însă principala problemă rămîne în Ucraina. „România aspiră la rolul de putere regională, iar pentru asta anexarea Republicii Moldova este mult mai importantă decît supravieţuirea românilor din Ucraina”, a mai declarat Janos T. Barabas, analizînd vizita recentă a preşedintelui Volodimir Zelenski la Bucureşti, precum şi vizita ulterioară a premierului Marcel Ciolacu la Kiev. Conform analistului maghiar, „călătoria preşedintelui Zelenski la Bucureşti şi întîlnirea bilaterală de la Kiev nu au fost neaşteptate. Ele au fost planificate cu mult timp în urmă, dar au fost anunţate din scurt, după ce negocierile dintre cele două părţi au fost finalizate”. Negocierile la care face referire acesta ar fi legate de drepturile minorităţilor şi de exportul de cereale. ● Secretarul Consiliului de Securitate şi Apărare Naţională de la Kiev, Oleksi Danilov, consideră că al III-lea Război Mondial a început în 2008, cînd Rusia a invadat Georgia, notează BBC, potrivit Rador. De asemenea, potrivit acestuia, conflictul din Israel nu este ultimul care va zgudui lumea în viitorul apropiat. „Al III-lea război mondial a început în 2008, cînd Federația Rusă a atacat Georgia și i-a ocupat o parte din teritoriu. Apoi, a fost situația din februarie 2014. Doar că (al III-lea Război Mondial, - n.r.) era într-o fază rece. Acum, a intrat într-o fază activă, fierbinte” – a afirmat Danilov. Cel mai înalt oficial de securitate de la Kiev a calificat conflictul din Israel ca fiind o consecință a războiului de agresiune al Federației Ruse împotriva Ucrainei. „Sînt sigur că acesta nu este ultimul război la care vom asista în viitorul apropiat. Lumea a intrat într-o mare mișcare. Astăzi, putem spune că trecerea din faza de așteptare a celui de-al III-lea Război Mondial este aproape de sfîrșit”, a adăugat Oleksi Danilov. Potrivit acestuia, liderii mondiali înțeleg acest proces, astfel că acum cel mai important este să „punem capăt războiului, pentru ca acesta să nu se răspîndească”. ● Ministrul de Externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, a declarat într-un interviu acordat programului 60 de minute, difuzat pe canalul Rossia 1, că Rusia este fidelă hotărîrilor Consiliului de Securitate cu privire la necesitatea creării statului Palestina în granițele din 1967, informează Rador. „Sîntem fideli hotărîrilor Consiliului de Securitate al ONU, pe care nimeni nu le-a anulat și la care nimeni nu a renunțat. Aceste rezoluții prevăd realizarea acordurilor privind crearea statului palestinian pe baza frontierelor din 1967, cu capitala în Ierusalimul de Est”, a declarat Lavrov. „Toată lumea știe faptul că Israelul, prin acțiunile sale unilaterale de extindere a așa-numitelor așezări, încalcă acest lucru, toată lumea știe acest lucru”, a adăugat Lavrov. Acesta și-a exprimat speranța că palestinienii şi israelienii se vor așeza la masa negocierilor. „Va trebui să se uite la hartă și să își coreleze acțiunile practice cu hotărîrea Consiliului de Securitate al ONU și să țină cont de realitățile create după 1967”, a subliniat el. ● Delicata criză internațională, riscul din ce în ce mai mare ca războiul arabo-israelian să se extindă în întreg Orientul Mijlociu, atacurile și alarmele repetate din unele orașe europene au determinat Italia și alte 10 țări să-și închidă granițele, iar Comisia Europeană a primit notificări oficiale cu privire la suspendarea liberei circulații prevăzute de Tratatul Schengen. Astfel, controalele la frontieră au fost reintroduse. În total, unsprezece țări au reintrodus controalele la frontieră: pe lîngă Italia, Slovenia, Austria, Germania, Franța, Cehia, Polonia, Slovacia, Suedia, Danemarca și Norvegia, care deși nu fac parte din UE, aderă la spațiul Schengen. „Slovenia subliniază necesitatea caracterului temporar și proporțional al acestei măsuri, măsurile trebuie să fie

proporționale și prietenoase față de cetățenii noștri, pentru a nu rupe legăturile culturale, de prietenie și de familie ale persoanelor care trăiesc de-a lungul graniței”, a spus agenției La Presse un purtător de cuvînt al reprezentanței slovene în UE. Nivelul de alertă este „înalt”, a spus ministrul de externe Antonio Tajani, chiar dacă „în Italia nu avem nici un risc de atacuri”. Însă miercuri seara, ministrul Apărării Guido Crosetto a explicat cum un episod precum cel al spitalului lovit din Gaza i-ar putea „aprinde” și pe lupii singuratici care decid să „lupte împotriva lumii”. ● Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, a fost întrebat vineri de presă, la Cluj-Napoca, cu privire la eventuala sa candidatură la Preşedinţia României, el afirmînd că deocamdată are de dus la capăt mandatul pe care îl are la NATO. „Mulţumesc pentru întrebare, sînt aproape flatat că o primesc atît de des, dar vă spun cu aceeaşi seriozitate: am un job de făcut la NATO şi am toată intenţia să mi-l fac pînă în ultima secundă, cu profesionalism şi cu dedicaţie. Ar fi ciudat şi pentru mine, şi pentru oricine altcineva să facem altfel. Cînd îmi termin mandatul, revin la Cluj şi puneţi aceeaşi întrebare şi vă voi spune atunci ce răspuns voi avea”, a răspuns Mircea Geoană. ● Parlamentul European intenționează să facă lumină în ceea ce privește activitățile de pescuit ale Chinei, denunțate uneori ca opace și ilegale. În decurs de cîteva decenii, China a devenit stăpîna mărilor, cu cea mai mare flotă de pescuit din lume, cu mii de nave care străbat mările globului pentru a recolta resursele – din ce în ce mai puține – ale planetei. Între 1983, cînd a fost introdusă politica comună în domeniul pescuitului (CFP), și prezent, pescuitul chinezesc a crescut de la 5% la 15% din capturile mondiale. La cererea Parlamentului European, un raport privind pescuitul ilegal, nedeclarat și nereglementat (INN) a fost publicat în 2022. Acesta relevă că, între 1980 și 2019, jumătate dintre navele vizate de aceste practici erau ale Chinei. Raportul precizează că 65% din capturile lor nedeclarate și 17% din totalul capturilor sînt susceptibile de a face obiectul comerțului ilegal. Principalele infracțiuni menționate: pescuitul fără licență sau autorizație, utilizarea de unelte ilegale și capturarea de specii protejate. În plus, într-o investigație publicată de ziarul Le Monde la jumătatea lunii octombrie, Outlaw Ocean Project, un grup de jurnaliști, a raportat cazuri de maltratare a lucrătorilor străini care lucrează pe navele chinezești care pescuiesc la mare adîncime. Cu toate acestea, este dificil să se cunoască întreaga amploare a situației, avînd în vedere lipsa de transparență din jurul pescuitului de adîncime. Pentru a combate pescuitul ilegal, regulamentul european din 2007 permite Comisiei Europene să clasifice navele și țările care vînd produse în Europa, mergînd chiar pînă la a impune sancțiuni pentru practicile incorecte. ● Recent întors în SUA după o vizită în Israel, stat aflat în război cu teroriștii, Joe Biden a susținut un discurs istoric de la Biroul Oval. Acesta le-a cerut americanilor sprijinul pentru finanțarea cu zeci de miliarde de dolari a Israelului și Ucrainei. „Leadershipul american este ceea ce ţine lumea laolaltă. Alianţele sînt cele care ne menţin în siguranţă în America. Valorile americane sînt cele care ne fac să fim o naţiune parteneră cu care vrei să lucrezi. Să punem toate acestea în pericol – să ne îndepărtăm de Ucraina, să întoarcem spatele Israelului – pur şi simplu nu merită“, a declarat Biden. Liderul de la Casa Albă a făcut apoi referire la cele două războaie aflate în desfășurare, din Europa și Orientul Mijlociu. Biden a spus că, deși sînt diferite, au ceva în comun: „Hamas și Putin reprezintă amenințări diferite. Dar ei împărtășesc un lucru în comun. Amîndoi vor să anihileze complet o democrație vecină”, a precizat șeful statului de peste ocean. Președintele Statelor Unite nu s-a ferit din a-l ataca dur pe dictatorul de la Moscova. „America este încă un far pentru lume, dar timpul este esențial. Nu putem lăsa politicile interne să ne împiedice responsabilitățile ca națiune mare. Nu putem și nu vom lăsa teroriști precum Hamas și tirani ca Putin să cîștige”, a

mai punctat Biden, conform The Guardian. Referinduse la situația din Orientul Mijlociu, Biden a spus că susţinerea Israelului face parte din obiectivul SUA de a „construi un viitor mai bun pentru zona din Asia”. Prin tragerea la răspundere a grupului terorist, Biden spune că SUA pot contribui la prevenirea unor viitoare conflicte care pot izbucni în regiune. ● Acțiuni urgente sînt necesare pentru a combate daunele masive provocate de intoxicarea cu plumb, în special în țările cu venituri mici, unde mai mult de jumătate dintre copii sînt expuși la niveluri periculoase ale poluantului, conform The Guardian. Un proiect de un an, condus de thinktank-ul Center for Global Development (CGD) din Washington, a ajuns la concluzia că otrăvirea cu plumb constituie o criză sanitară globală care a fost „extraordinar de neglijată” de către donatori și liderii politici. Se estimează că 815 milioane de copii – unul din trei la nivel mondial – sînt intoxicați cu plumb, o afecțiune asociată cu tulburări cardiace și renale, inteligență afectată, comportament violent și moarte prematură. Luna trecută, un articol în Lancet Planetary Health a estimat că, în 2019, 5,5 milioane de oameni au murit din cauza bolilor cardiovasculare cauzate de otrăvirea cu plumb, aproximativ de trei ori numărul celor uciși de cancerul pulmonar. ● Preşedintele Recep Tayyip Erdogan a discutat despre eforturile de încetare a focului pentru enclava palestiniană asediată Gaza cu un lider al grupului militant Hamas, Ismail Haniyeh, informează dpa citînd preşedinţia turcă. Turcia lucrează pentru o încetare a focului „cît mai curînd posibil” şi încearcă, de asemenea, să permită ajutor umanitar suplimentar pentru Fîşia Gaza, i-a comunicat preşedintele Erdogan lui Ismail Haniyeh într-un apel telefonic, a declarat biroul preşedintelui Erdogan pe platforma de socializare X. Ankara caută, de asemenea, modalităţi pentru acordarea de tratament în Turcia pentru unii din răniţii din Fîşia Gaza, a adăugat Erdogan. Turcia, împreună cu Qatar şi alte ţări influente din regiune, negociază în prezent eliberarea ostaticilor deţinuţi de Hamas. ● Israelul ar fi fost de acord să amîne intervenția în Fîșia Gaza, la solicitarea Statelor Unite ale Americii. Unul dintre motivele amînării ar putea fi presiunea SUA, care doresc întîi eliberarea tuturor prizonierilor luați de Hamas, dar și un răgaz pentru a se pregăti pentru orice evoluție ulterioară a evenimentelor, inclusiv intervenții indirecte ale Iranului, potrivit New York Times, citat de Digi 24. Washingtonul ar fi transmis Israelului să amîne invazia terestră în Gaza pentru a negocia eliberarea a 212 ostatici deţinuţi de Hamas, precum și pentru a permite mai multe ajutoare pentru civilii palestinieni. Acest sfat ar fi fost dat de secretarul Apărării, Lloyd Austin, dar SUA continuă să susțină obiectivul Israelului de a eradica Hamas, fără a formula o solicitare oficială în acest sens. De asemenea, SUA ar dori să aibă mai mult timp pentru a se pregăti pentru posibilele atacuri ale unor grupuri susţinute de Iran asupra intereselor americane, care ar putea crește odată cu declanșarea invaziei Israelului. Există temeri legate de extinderea războiului, avînd în vedere loviturile recente ale avioanelor israeliene în regiune. ● Guvernele trebuie să deschidă un nou front în combaterea evaziunii fiscale pe plan internaţional, impunînd o taxă minimă globală pentru miliardari, care ar putea aduce la buget 250 de miliarde de dolari anual, conform unui studiu publicat luni de Observatorul Fiscal al UE, grupul de cercetare găzduit de Facultatea de economie din Paris. Dacă va fi percepută, suma ar fi echivalentul a doar 2% din averea de aproape 13.000 miliarde de dolari deţinută de 2.700 de miliardari pe plan internaţional. În prezent, impozitul personal efectiv pentru miliardari este deseori mult mai redus decît pentru alţi plătitori de taxe cu mijloace mult mai modeste, deoarece ei îşi pot pune banii în companii-scoică pentru a nu plăti impozit pe venit. ,,În opinia noastră, aceasta este dificil de justificat, deoarece riscă să submineze sustenabilitatea sistemelor fiscale şi acceptabilitatea socială a impozitării”, le-a spus jurnaliştilor directorul Observatorului Fiscal, Gabriel Zucman. r m

„Mirosul de praf de pușcă și sînge este peste tot“ – Palestinienii vorbesc despre bombardarea Gazei, tragedia spitalului care a îngrozit lumea și teama

Ca răspuns la atacul mișcării radicale palestiniene Hamas asupra Israelului, unitățile militare ale statului evreu au început bombardamente regulate și atacuri cu rachete asupra Fîșiei Gaza controlată de grup începînd cu 7 octombrie. Autoritățile israeliene au oprit, de asemenea, furnizarea de apă și combustibil pentru centrala electrică către enclavă, iar civilii devin tot mai mult victime ale atacurilor. Potrivit ultimelor date, numărul morților în Gaza a depășit 3.400 de persoane, dintre care 471 au fost uciși în urma unei rachete care a lovit Spitalul Baptist AlAhly – printre ei atît pacienți, cît și cei adăpostiți în spital de teama atacurilor. Circumstanțele exacte ale tragediei nu au fost încă stabilite: Hamas dă vina pe Israel pentru ceea ce s-a întîmplat, iar Israelul dă vina pe lansarea nereușită a rachetelor de către gruparea Jihadul Islamic. Presa internațională a discutat cu palestinienii care trăiesc în Fîșia Gaza și în alte regiuni și a aflat cum a fost posibil ca enclava să ajungă în pragul unei catastrofe umanitare, de ce războiul a afectat fiecare palestinian și ce cred ei despre tragedia de la Al-Ahly.

Nermin, rezident al Fîșiei Gaza

„Știam că războiul va începe destul de curînd, pentru că armata israeliană și sioniştii au intensificat atacurile asupra palestinienilor încă din luna mai, și chiar atunci femeile și copiii sufereau. Dar totuși, atacul actual a fost încă o surpriză. Nu știam exact cînd va începe, ne-am trezit sîmbătă dimineața cu sunetul rachetelor. Mi-e mai frică nu pentru mine, ci pentru copiii mei, iar acest lucru mă afectează foarte mult.

Bombardează fără avertisment, cum te poți obișnui cu asta?

Sînt foarte îngrijorat pentru fiicele și familia mea, vreau ca războiul să se încheie cu victoria noastră și ca oamenii să nu mai sufere. Și, desigur, vreau ca pămîntul palestinian să fie din nou liber. Nimeni nu vrea cu adevărat să plece de aici, nu avem încotro, iar aceasta este casa noastră. Sîntem aici să luptăm pentru asta. Sora mea mai mare și-a pierdut casa în timpul bombardamentului. Ea și familia ei s-au mutat în sud pentru a scăpa de pericol. Acum aproape că nu există electricitate, mîncare sau apă în Gaza. Internetul este foarte slab, încercăm să supraviețuim cumva pe cont propriu. Lumea nu vorbește suficient despre ceea ce ni se întîmplă. Nu mai trăiesc după nici o așteptare. Cînd este război, nu te mai gîndești la viitor.

Odată cu tragedia din spital, mi-am dat seama că dreptul internațional este părtinitor și comunitatea internațională nu va fi dispusă să salveze Gaza. Există un număr mare de persoane bolnave și rănite în spitale, precum și familii care au fost mutate acolo pentru că credeau că este cel mai sigur loc pentru ei.

După părerea mea, Israelul a bombardat spitalul pentru a vedea amploarea reacției țărilor arabe și occidentale la acest masacru. Atîta timp cît toată lumea tace, Hamas va continua să masacreze copii, femei, bătrîni, jurnalişti şi medici”.

Alina Boguevskaya, nou repatriată

„Înregistrez acest mesaj de pe casa scării și sînt foarte speriată. Eu și fiica mea ne-am mutat în Israel recent, locuim temporar într-un apartament într-o clădire veche din Bat Yam (o suburbie a Tel Avivului), așa că atunci cînd auzim alarmele fugim pe scări.

Hamas a atacat pe neașteptate. Asta relatează presa și acesta este adevărul – Israelul nu era pregătit pentru atac. Acest lucru este discutat acum de toată lumea, inclusiv de noi repatriați și de oamenii obișnuiți. Cum a permis o țară care a fost în război toată viața ei să se întîmple asta? Cum se poate ca Forțele de Apărare a Israelului să fi ignorat avertismentele?

Ne este teamă că cel puțin o mie de teroriști au scăpat și se ascund. Aceasta este o declarație oficială a autorităților locale. Se ascund undeva, merg pe jos, conduc. Cînd rachetele zboară, nu este cel mai rău lucru, deoarece sînt respinse de Domul de Fier, iar probabilitatea ca ceva să zboare undeva este foarte scăzută. Dar teroriștii care rătăcesc calm pe drumuri sînt înfricoșători pentru că granița nu este sub control. Mai mult, oamenii își spun unii altora povești groaznice. Au propriul lor scop: un număr mare de victime și ostatici. Aceasta este o altă confirmare că teroriștii sînt animale”.

Soso s-a mutat din Gaza în Rusia

„Am trăit în Gaza cea mai mare parte a vieții mele. Apoi m-am mutat în Rusia pentru a studia, dar acum majoritatea rudelor mele continuă să rămînă în Palestina. Mulți dintre ei au murit; mama și tata au murit în urmă cu cîțiva ani înainte de a începe conflictul actual. Printre rudele mele au murit copii, femei și bătrîni. De mai bine de 10 zile, oamenii din Palestina trăiesc fără electricitate, mîncare și apă. Pe 15 octombrie am pierdut o altă rudă, a murit în urma unei explozii. Nu pot să-mi sun rudele, ne trimitem doar mesaje, pentru că nu au aproape nici o sursă de comunicare...

Locuitorii se ajută reciproc cu mîncare sau apă. Toate drumurile din Gaza sînt acum închise, ei spun că Israelul folosește fosfor alb, dar nu pot spune nimic sigur despre asta. Nimeni nu ajută, toată lumea tace! Prietenii mei din Rusia mă susțin. Ieri prietena mea m-a dus la ea, m-a hrănit și a încercat să mă liniștească. Sînt 500 de martiri în Gaza, care au murit în spital. Unde era lumea întreagă, arabii, monoteiștii? Cu adevărat, exterminarea completă a oamenilor din Gaza este acum în curs. Toată lumea se uită și tace, privind masacrul poporului meu.

Deciziile autorităților s-au terminat, iar acum totul depinde de ceea ce va decide Allah. Acum nu mai avem cui să ne plîngem decît lui. Poporul meu este complet distrus pentru apărarea pămîntului și a locurilor noastre sacre. Sînt milioane de martiri, ne-am udat pămîntul cu sîngele martirilor noștri”.

Anan, rezident în Cisiordania

„Locuiesc în orașul Ramallah, care se află la aproximativ 70 de kilometri de evenimentele din Gaza. Tot ce văd sînt avioane care zboară din Israel pentru a bombarda Gaza și aud sunetul rachetelor. Tot ce văd pe rețelele de socializare sînt videoclipuri cu măcelul care are loc în Gaza.

Evenimentele tragice care au loc în Palestina, și în special în Fîșia Gaza, provoacă durere. Ieri, israelienii au atacat un spital în care erau mii de bolnavi, răniți, femei, copii și bătrîni. Ei credeau că sînt în siguranță acolo, departe de rachetele trase de avioanele israeliene. Inimile ni se rup de durere la vederea trupurilor morților sfîșiați în Gaza. Aceasta este o crimă a unui stat care pretinde a fi democratic, dar în realitate este o stare de teroare și ocupație, comitînd mai multe atrocități decît naziștii.

În Cisiordania, ocupanții israelieni au ucis aproape 100 de tineri, au făcut mii de arestări și au împărțit orașele palestiniene, astfel încît să nu putem trece de la unul la altul. Se știe că puțini palestinieni lucrează în același loc în care locuiesc. Prin acțiunile lor, israelienii au înghețat 70% din viețile din Cisiordania.

Războiul se termină doar pentru a începe din nou. Noi, palestinienii, trăim de peste 75 de ani într-un război continuu împotriva ocupației brutale sioniste. Acest război se stinge pentru o vreme și izbucnește din nou dintr-o varietate de motive, cum ar fi cînd se apropie alegerile israeliene, liderii israelieni concurează pentru a crește numărul victimelor palestiniene, pentru a crește popularitatea partidelor lor în fața poporului israelian și cîștiga alegerile!

Dar acest război a început cu uciderea palestinienilor de către soldații israelieni în Cisiordania și Ierusalim, ocuparea mai multor teritorii de către aceștia și profanarea locurilor sfinte. Aceste acțiuni au determinat facțiunile legitime de rezistență să ia măsuri pentru a se asigura că comunitatea mondială s-a trezit și și-a exprimat poziția cu privire la acțiunile Israelului. Fracțiunile de eliberare a Palestinei s-au unit pentru a ataca așezările din apropierea Fîșiei Gaza.

Aceste evenimente afectează starea mea psihică și a familiei mele, sporindu-mi disprețul față de ocupantul care mi-a luat pămîntul și m-a lipsit de drepturi fundamentale – de a trăi în siguranță, de a mă mișca liber și de a vizita locurile sfinte și istorice din țara mea. Simt că lumea este prea nedreaptă și trece în tăcere în apărarea Israelului.

Decese se întîmplă în fiecare zi. Familia unui prieten care a studiat cu mine la universitate a fost distrusă în timpul bombardării zonelor rezidențiale. În timpul acestui război, ocupanții mi-au reținut o rudă apropiată în casa ei timp de trei zile. (continuare în pag. 24)

Doza de sãnãtate

De ce este somnul atît de important pentru sănătatea noastră?

Somnul dereglat pe o durată mai lungă de timp duce la îmbolnăviri grave și provoacă o îmbătrînire prematură a corpului. Se apreciază că 45% din populația globului are probleme cu somnul. O mare provocare pentru medicină! O să prezint, în cele ce urmează, concluziile relevate de cercetători în ultimul timp!

Ceasul nostru biologic arată că un somn odihnitor sănătos este necesar pentru regenerarea și activarea proceselor metabolice din organism și că este bine să avem un ritm pe care să îl păstrăm pentru calitatea vieții. Cercetătorii germani au descoperit rolul dublu al somnului în privința creierului. În timpul somnului sînt întărite legăturile dintre neuroni, și astfel este susținut procesul de memorare, creierul își face o curățare și elimină informația de care nu mai are nevoie. Sistemul imunitar se reechilibrează în timpul somnului.

Copiii cu vîrste pînă în 12 ani au nevoie, în general, de 10 ore de somn pe noapte, iar adulții de 7 - 8 ore, norme orientative, desigur. Calitatea somnului este mai importantă decît cantitatea, iar pentru un somn cu adevărat calitativ este recomandată evitarea consumului de alimente bogate în grăsimi înainte de culcare.

Somnul are un rol central în sănătatea noastră, iar dereglarea acestuia poate contribui masiv la apariția multor probleme de sănătate, fiind un factor de risc în apariția hipertensiunii arteriale și a diabetului. Cauzele unui somn dereglat și neodihnitor sînt multiple: stilul de viață haotic, prezența aparatelor electronice în dormitor, lumina albastră, lungimea undelor, care împiedică metabolizarea melatoninei, gălăgia.

O istorie a farselor (325)

Și-a înșelat și prădat cele 106 soții ale sale

Unele persoane sînt exagerat de obsedante în lăcomia lor şi scapă nepedepsite de fiecare dată şi de prea multe ori, pînă cînd cineva le înfrînează elanul. Poate chiar asta îşi doresc de la început Giovani Vigliotto, acest Don Juan italiano-american al zilelor noastre a scăpat basma curată de 105 ori. Cu atîtea femei s-a căsătorit (fără a divorţa de vreuna) înainte să o cunoască pe aceea care a pornit furioasă pe urmele lui, după ce a înşelat-o şi pe ea.

Cît priveşte cele 105 femei, toate aveau vîrste diferite, dar toate erau singuratice şi constituiau o pradă uşoară pentru acest tip alunecos şi fiecare dintre ele a primit acelaşi sfat – să se mute mai aproape de casa lui care, întîmplător, se afla departe, în alt stat. Familia lui ar fi atît de fericită să o cunoască pe viitoarea sa soţie, să vadă că, în sfîrşit, se aşază şi el la casa lui. Giovanni şi-a convins fiecare nouă mireasă, cu ochii sclipindu-i de încîntare, nu doar să-şi vîndă propria casă, ci şi să încarce toate bunurile ei într-un camion pe care el avea să-1 transporte către noul lor cămin. Între timp, ea rămînea o perioadă singură, pentru a-şi face ordine în vechea viaţă, de la care îşi lua adio. Ah, şi cum era o femeie fragilă, fără nici un ajutor, chiar dacă numai pentru cîteva zile, nu era o idee bună ca Giovanni să aibă grijă şi de banii ei? – de siguranţă, nu se ştie niciodată!

De necrezut? Toate soţiile lui, chiar şi cea cu numărul 106, au fost de acord cu propunerile lui Giovanni, luîndu-şi la revedere cu un zîmbet trist dar curajos pe buze în timp ce noul şi fermecătorul om din viaţa lor se pierdea în lumina apusului, la volanul automobilului în care se afla tot ceea ce agonisiseră o viaţă întreagă, fără a şti măcar adresa exactă a noului lor cămin. Urma ca Giovanni să le dea de veste telefonic. A doua zi. Sau poate peste alte două zile. Şi cînd o zi sau două s-au transformat în trei sau patru şi chiar o săptămînă sau două şi tot nu apărea nici un semn de viaţă de la Giovanni, majoritatea acestor femei înşelate au pornit după el – dar fără nici un rezultat. Italianul le luase tot şi dispăruse. Multe dintre soţiile sale au fost atît de îngrozite şi umilite, încît nici nu au putut apela la poliţie. Cele cîteva care au depus plîngere pe cale judiciară nu au obţinut nimic.

Dereglarea somnului pe o perioadă mai mare de timp poate duce la o debusolare a sistemului hormonal.

Din punctul de vedere al medicinei integrative dereglările energetice ale corpului provoacă probleme de sănătate. Persoanele care au un somn dereglat pe o perioadă mai lungă de timp sînt obosite și în timpul zilei, dar se poate obseva și o debusolare energetică și o încetinire a ritmului în activitatea curentă.

În ultimii ani, lipsa somnului sau dereglarea acestuia au devenit fenomene îngrijorătoare. Marea majoritate a persoanelor care se confruntă cu aceste probleme sînt femei, astfel că specialiștii se întreabă, mai nou, dacă nu cumva lipsa somnului nu este o problemă specifică acestora.

Medicina energo-informațională apreciază ca fiind contraindicată administrarea rapidă a medicamentelor de sinteză pentru dormit, deoarece acestea modifică tiparul și calitatea somnului. Nu degeaba spune un proverb chinezesc: „Dacă dormi o jumătate din viață, cealaltă jumătate o vei trăi dublu”. Pentru o calitate sporită a somnului, masa de seară ar trebui să fie frugală, cît mai ușor digerabilă; sînt de evitat cruditățile și de preferat alimente precum o bucățică de ciocolată neagră cu procente mari de cacao, cîteva nuci, alune, migdale, o banană. Sportul intensiv practicat seara este, de asemenea, nerecomandat, dar aerisirea camerei în care dormim, înainte de culcare, este obligatorie.

Femeia cu numărul 106 a dovedit însă că este mult mai purternică. Cînd Giovanni a plecat la drum şi zorii dimineţii următoare s-au ivit, ea a început să se gîndească. Îl întîlnise într-un tîrg de lucruri la mîna a doua, unde el vindea o grămadă de produse care mai de care mai interesante. Intraseră în vorbă. El fusese atît de înţelegător! Şi la fel de singuratic – puteai să-ţi dai seama cu uşurinţă. În curînd – acum şi-ar fi dat singură palme – s-a căsătorit! Doar într-o săptămînă! Probabil că acum repeta figura, nenorocitul!, într-un alt tîrg de vechituri, din alt stat. Dar îl prinde ea pe nemernic şi are ac de cojocul lui! Aşadar, numărul 106 s-a suit în maşină şi a condus prin mai multe sate, căutînd prin tîrgurile de obiecte la mîna a doua. Şi a avut parte de răzbunare. L-a descoperit în Florida, în timp ce-i vindea propriile ei lucruri, după care a cerut ajutorul autorităţilor. Vigliotto ar fi trebuit să primească o lovitură binemeritată: 106 capete de acuzare pentru furt şi 106 – pentru bigamie – dar oare a fost ultima sa soţie surprinsă cînd majoritatea celorlalte „muieri slabe de înger” au refuzat să depună plîngere, ba chiai mai mult, l-au vrut pe nemernic înapoi?

Originea acestei istorisiri nu este oferită de sursa din care eu m-am inspirat – nu oferă dată sau localizare, ci doar un singur nume – dar este atît de umană, de nebunească.

Impostorul Wilhelm Voight (1849-1922)

Spunîndu-se despre el că a petrecut primii douăzeci şi şapte din pedeapsa de cincizeci şi şapte de ani de închisoare ca un escroc ce nu era în stare să facă nimic cum trebuie, acest cîrpaci – rareori practicînduşi meseria – a trecut prin vremuri tulburi, în tinereţe, militarismul prusac marcase forma noii Germanii. Fusese războiul austro-prusac, apoi cel francoprusac şi acum era un imperiu cu multe colonii în străinătate. Aici, în Potsdam, în această zi de toamnă a anului 1906, soldaţii în uniforme albastre ai armatei Kaizerului Wilhelm erau peste tot – mărşăluind, salutînd, călărind, mergînd în pas-de-gîscă în cadrul paradelor.

(va urma)

STUART GORDON

Frica, grijile, discuțiile neplăcute din familie duc la dereglarea sistemului energetic din organism. Vă reamintesc faptul că disciplina pe care o reprezint este o medicină integrativă, care privește omul în totalitate: trup, suflet și spirit. Terapiile debutează cu o diagnosticare energetică care atestă blocajele energetice din corp și se recomandă tratamentele care se impun în funcție de diagnosticul energetic. Deblocarea energetică a meridianelor energetice, reglarea chakrelor energetice, eliminarea informației lăsate de diferiți viruși, bacterii, paraziți, metale grele duc la o autoreglare energetică a corpului și la reinstalarea unui echilibru energetic pînă la nivelul celulei. Reglarea energetică a metabolizării hormonului serotonină în melatonină contribuie la un somn odihnitor și de calitate. Refacerea sau repunerea rețelelor neuronale în acțiune este, de asemenea, un punct forte al medicinei energo-informaționale. A reface cuantica mecanică a corpului atrage echilibrul. Într-un corp echilibrat energetic, somnul vine în mod natural, nu provocat artificial.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Sete de cîștiguri; 2) Strîngător în felul său; 3) Eliminat din lot –Fructul discordiei – Borne de hotare!; 4) Patrupezi ciobănești – Omul negru; 5) Anexă la un local; 6) Obiectiv militar – Băgat pe sub piele; 7) Nici unul lipsă – Manual de sudură; 8) Caii și căruțele lor – La mijloc e o hibă!; 9) Țeavă goală! – Stăpîniți; 10) Puncte de vedere – Îl oferi dacă îți dă mîna.

VERTICAL: 1) Fiecare cu măsura ei (pl.); 2) Rupt dintre vii – Funcția de reproducere; 3) Curățenie generală; 4) Primele impresii! –Om fără inimă; 5) A pricepe – Punct marcat cu mîna; 6) Îngrilate! – Mahon;7) Pe brînci –Ascuțiți la vîrf; 8) Se trag de la sat! – Închise în chilie – Secvența secolului; 9) Luată în bătaie de joc – Colective alese; 10) Nu se mai face bine.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ÎNSĂILĂRI”

1) LEPĂDĂTURI; 2) EGALIZATOR; 3) GIRA – OTELI; 4) ID – MATUR – T; 5) FATAL – AERA; 6) E – AREST – UT; 7) RAR –ROBI; 8) ARMATI – ENE; 9) RI – CAMATAR; 10) INCETINITE.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXXIII)

Capitolul 6 – Fuga (3)

Auzind asta, Iulia făcut ochii mari și-l întrebă mirată, privindu-l insistent:

– Ce-ai spus? Te rog, mai zi o dată!

Tînărul ostaș o privi surprins și repetă, oarecum nesigur și temător că făcuse o gafă:

– Am zis că rămîn dator un coniac mic la halbă. E o vorbă de pe la noi. Îmi cer scuze dacă v-am jignit.

Atunci Iulia își dădu seama pe cine-i scosese destinul în cale, așa că-l întrebă:

– Cum te cheamă?

– Gheorghe Ștefan. De ce?

Iulia simți cum i se împăienjenesc ochii de emoție și cum o lacrimă i se rostogolește pe obraz. Îl luă brusc în brațe și-l strînse tare de tot cîteva secunde. În scurt timp, auzi exclamarea surprinsă a lui Tudor:

– Iulia, ce faci?

Se desprinse de tînărul ostaș, își șterse lacrima și-i spuse rușinată tînărului care o privea șocat de ieșirea ei:

– Iartă-mă pentru asta, nu am vrut. O să-ți explic odată. La revedere!

Apoi îl luă pe Tudor de mînă și-l trase afară din oficiul poștal, spunîndu-i atît:

– Hai!

Se urcară repede în mașină și băiatul demară avînd totuși vreme să-l vadă în oglindă pe filorul ce ieșea în grabă din oficiul poștal și se repezea spre Volga ce avea să pornească după ei. Parcurse în tăcere aproape un kilometru apoi o întrebă pe Iulia:

– Îl cunoșteai pe tînărul de la poștă?

– Da, îl cunosc.

– Cine e?

– E... bunicul meu!

– Cine? – întrebă băiatul întorcînd scurt capul spre ea. Cum să fie bunicul tău? De unde știi?

– E bunicul meu, l-am recunoscut după expresia cu coniacul mic la halbă, pe care l-am mai auzit spunînd-o de cîteva ori. E în armată pe aici, pe aproape. Doamne, Doamne, nu-mi vine să cred că l-am întîlnit! E ceva incredibil!

– Da, dar posibil, fiindcă bunicii tăi sînt la vîrsta tinereții lor. Poți să-i spui cînd te întîlnești cu el, fiindcă după regulile tale tocmai ai acționat asupra viitorului lui. Sper că nu prea rău, completă el.

– Crezi?

– În mod sigur da, fiindcă securistul care se ținea după noi cu siguranță a auzit cum îl cheamă și, văzîndu-ți reacția, o să-l ia la întrebări și, pînă-și vor da seama că nu te cunoaște, vor mai pierde ceva vreme și ne vor da nouă timp.

– Mda, ai dreptate – spuse fata.

Își continuară cursa spre Brașov prin Întorsura Buzăului și Prejmer. Cînd ajunseră la Prejmer, era ora 14:00 și se opriră să mănînce din sandwich-urile pregătite. Afară era umed după ploaia din noaptea precedentă, iar Iulia alunecă pe iarba udă și-și luxă glezna dreaptă. Asta era o problemă pentru ei, fiindcă le îngreuna deplasarea. Trebuiau să se întîlnească pînă la urmă cu Andrei, ca să-i ajute să ajungă la un spital unde să bandajeze piciorul care-i dădea Iuliei dureri grozave și făcea aproape imposibilă urcarea pe munte, spre locul unde era poarta salvatoare. Porniră spre Brașov, cu gîndul să se vadă cu prietenul lor comun care-i aștepta la intrarea în oraș, în fața gării. Ajunși la Hărman, văzură o domnișoară cu cozile atîrnîndu-i pe spate care le făcea semn să oprească. Cum ploaia reîncepuse, Iuliei i se făcu milă și-i spuse lui Tudor:

– Hai s-o luăm și pe ea. Uite cum plouă și nu are nici umbrelă. Ce zici? Probabil merge la Brașov.

– Cu Securitatea în spate tu vrei să luăm autostopiști? – se burzului el.

– Te rog, hai s-o luăm, Tudor, se rugă ea. Înduplecat și gîndindu-se că nu avea ce să li se întîmple, Tudor opri mașina. Fata se apropie de fereastra deschisă de Iulia și-i întrebă:

– Mă luați și pe mine pînă la gara din Brașov?

– Chiar acolo mergem, răspunse Iulia. Hai, urcă!

Fata urcă bucuroasă, ștergîndu-și apa de pe păr cu o batistă și, lăsîndu-se pe spătarul banchetei, zise:

– Mulțumesc că m-ați luat, că mă făcea ciuciulete ploaia asta.

– Cu plăcere! Bine că treceam pe aici, că la ora asta nu prea sînt mașini, remarcă Tudor.

– Da, așa e, aprobă fata.

– Ce faci la gară? – întrebă Iulia.

– Merg la Rîșnov, unde sînt elevă la liceu în penultimul an – veni răspunsul.

– Faci naveta asta zilnic? – se miră Tudor.

– Ah, nu, pe timpul săptămînii stau la internat. Doar în cîte o sîmbătă seara vin acasă și mă întorc duminica după amiază.

– Locuiești în Hărman? – vru să știe Iulia.

– Da, pe strada Principală. Cunoști Hărmanul?

– Nu foarte bine... – spuse ezitant Iulia.

– Nu ești din Brașov?

– Ba da, zise Iulia.

– Păi atunci ar trebui să fi auzit de tăticuʼ – zise fata.

– De ce?

– Păi fabrică și vinde înghețată de ani de zile prin zonă. Înghețata și căruța lui cu doi măgari sînt celebre – continuă fata.

Iulia se uită la ea ca lovită de fulger. Își zise în gîndul ei că așa ceva e imposibil, astfel încît se întoarse spre Tudor și-i spuse zîmbind:

– Dragul meu, asta e prea de tot!

– Ce e prea de tot? – întrebă el în timp ce reducea viteza pentru că intraseră în oraș.

– Ce spune fata asta.

– Ce? Că tatăl ei e cunoscut în zonă fiindcă are doi măgari și produce înghețată pe care o vinde?

– Da, asta.

– Cum adică e prea de tot? Crezi că mint? – interveni și fata vizibil ofensată de neîncrederea Iuliei.

– Ah, nu, nu cred că minți, doar că ziceam și eu așa fiindcă au rămas puțini mici meseriași prin România, nu?

– Da, așa e, răspunse fata.

Apoi continuă, văzînd că Tudor se îndrepta într-o direcție greșită:

– Vă rog să faceți dreapta pe aici, fiindcă gara s-a mutat.

– Cum s-a mutat? – se miră Tudor, încetinind și trăgînd mașina lîngă bordură înainte de intersecție ca să asculte explicațiile.

– Păi acum două luni, prin luna august, a fost inaugurarea, zise fata.

– Da, adevărat, interveni Iulia. Îmi amintesc că asta mi-a zis Andrei cînd m-a adus la gară atunci cînd ne-am întîlnit la București.

– Bine. Și atunci încotro? – întrebă băiatul nedumerit.

– Aici, la intersecție, faci dreapta în loc să mergi înainte și imediat o să ajungem.

Tudor plecă de pe loc urmînd întocmai indicațiile fetei și într-adevăr văzură gara cea mare pe partea dreaptă a drumului. Intrară în piațeta din fața clădirii CFR și-l văzură pe Andrei stînd pe peronul stației de autobuz așteptînd. Opriră mașina chiar în fața lui și Iulia coborî prima luîndu-l în brațe și pupîndu-l pe obraz, în timp ce fata pe care o aduseseră coborîse din mașină spunînd:

– Mulțumesc că m-ați adus!

Iulia se desprinse de Andrei, căruia îi făcu semn să urce în spate și, așezîndu-se pe scaunul din față, i se adresă în timp ce închidea ușa: – Cu plăcere, Maria!

Fata se uită la ea uluită și întrebă: – De unde știi că mă cheamă Maria? – Tu mi-ai spus cînd mi-ai pomenit de tatăl tău și de înghețata lui.

– Deci îl cunoști!

– Nu, nu-l cunosc și n-am să-l întîlnesc niciodată. Pe tine, însă, da și chiar foarte curînd – îi zîmbi ea, după

Doar binele

Oprește-te puțin și stai cu tine

Vorbește cu un vîrstnic înțelept

Din bucurie și plăceri reține

Tot ce rămîne împlinit și drept!

Gîndește limpede, fii luminos

Căderea este una trecătoare

Ridică-te, închină-te pios

Trăiește-ți viața, clipa următoare!

Poți să te-nalți, să treci de imediat

Să vezi, să simți dincolo de plăcere

Fii de iubire privilegiat

Nu judeca, Credința e-n tăcere...

Ne vindecăm firesc, rodind de iubire

Iar prin credință Domnul întărește

Doar binele, ca semn sfînt de menire

A Înviere-i totul, deci iubește

Suprema clipă de întinerire!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Oprește-te puțin și stai cu tine

Gîndește limpede, fii luminos

Poți să te-nalți cu binele pe bine

Și prin iubire să trăiești frumos.

Să vezi, să simți minunile divine În rugăciune, cu Isus Christos!

LIVIU ZANFIRESCU

care se întoarse spre Tudor și-i spuse scurt: „Hai!”.

Băiatul porni mașina de pe loc lăsînd-o pe Maria complet nedumerită privind după ei, apoi se uită în oglinda retrovizoare și-l întrebă pe prietenul lui:

– Nu cunoști pe cineva care lucrează în domeniul medical și se pricepe să rezolve o entorsă?

Andrei se gîndi cîteva clipe și apoi spuse:

– Ba da, cunosc, lucrează la Policlinica nr. 1 și astăzi chiar e de serviciu. Hai acolo. E pe lîngă Liceul Andrei Șaguna. Te dirijez eu, deocamdată mergi înainte.

– Iulia, de unde ai știut că pe pasagera noastră o cheamă Maria?

Fata zîmbi enigmatic spre el, apoi zise:

– E bunica mea.

– Cine? – sări Andrei din spate. Cum să fie bunica ta? Ar trebui să fie mult mai bătrînă.

– Chiar, e bunica ta? – spuse Tudor calm, știind de acum despre ce e vorba. Care din ele?

– E soția soldatului de la Buzău, îl lămuri Iulia sub privirile uluite ale lui Andrei care nu înțelegea nimic.

– Ce soldat de la Buzău, ce bunică, ce tot îndrugați aicea? Eu nu mai pricep nimic – strigă el de pe bancheta din spate a mașinii.

Atunci, Iulia se apucă să-i povestească cine e și de unde vine, în timp ce-l dirija pe Tudor spre Liceul Șaguna. Cînd ajunseră în fața Policlinicii nr. 1 aflată pe laterala de sud a liceului, Andrei privea uluit la cei doi nevenindu-i să-și creadă urechilor. Într-un sfîrșit articulă:

– Voi vorbiți serios, este?

– Da, nu glumim, e chiar adevărul adevărat, spuse Tudor. Nu mai avem telefonul mobil și buletinul Iuliei să-ți demonstrăm, fiindcă i le-a confiscat Securitatea, continuă el.

– I le-a confiscat Securitatea? Cum?

– Cînd ne-a arestat, răspunse Iulia.

– V-a arestat Securitatea și sînteți liberi? Cum așa?

– Am evadat, răspunse fata.

– Ați evadat!?! Atunci înseamnă că Securitatea vă urmărește!

– Exact, zîmbi Iulia.

– Și eu sînt cu voi! O să creadă că sînt complice și o să mă aresteze și pe mine! (va urma) nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Putin și Xi, o prietenie „fără limite“

În momentul în care lumea occidentală e cu ochii pe Fîșia Gaza, restul lumii își vede de treabă în liniște. Mai exact, China a organizat zilele trecute (în perioada 17 - 20 octombrie) o reuniune internațională pentru a sărbători 10 ani de la începerea inițiativei sale economice intitulate „Centura și Drumul”, o renaștere a faimoasei rute comerciale „Drumul mătăsii”. Firește, invitatul principal a fost Vladimir Putin, președintele Rusiei, care a sosit la Beijing și a purtat discuții bilaterale cu omologul său chinez Xi Jinping miercuri.

Referindu-se la acest eveniment, Al Jazeera scrie următoarele: „Legăturile

dintre Rusia și China s-au adîncit în ultimii ani, iar Putin și Xi au dezvoltat o puternică prietenie personală. Cei doi lideri s-au întîlnit ultima dată în martie, la Moscova”. Prietenia lor s-a dezvoltat în timp, începînd din 2013, cînd au mîncat prăjituri și au băut o vodka la summit-ul din Indonezia, continuînd în 2018, cînd Xi l-a însoțit pe Putin prin țara sa într-un tren de mare viteză, ocazie cu care au mîncat chifle tradiționale. După aceea, a fost rîndul președintelui chinez să facă o croazieră fluvială în Rusia și să mănînce tot ceva tradițional, și anume caviar. (continuare în pag. 22) n.m.

ETICHETA

Întoarcerea comuniștilor

No, comuniștii din Europa au scăpat de o durere de cap prin votul de duminică, 15 octombrie, care i-a permis principalului partid de opoziție, Coaliția Civică, să constituie o majoritate parlamentară alături de celelalte două. Am scris comuniștii? Trebuia să fi scris progresiștii, deși-i tot aia.

Condus de Donald Tusk, partidul este considerat a fi unul de centru dreapta, deși susține reducerea taxelor, dreptul la avort, extinderea

drepturilor pentru comunitatea LGBT și promovarea unei politici de reducere a emisiilor de CO2 la 0% pînă în 2040. Partenerii săi de guvernare vor fi și cei de la Partidul Lewica, al treilea partid ca mărime (fondat ca o alianță între Noua Stîngă și Stînga Împreună în 2019) din parlament, este cel mai mare partid de stînga din Polonia.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

motto: ,,Românii numesc dictatură orice regim care nu-i lasă să fure” –CornELIU VADIm TUDor

Nu e greu de constatat că majoritatea celor peste 200 de partide politice din România au în titulatura lor termeni precum ,,Democrație”, ,,Creștin”, ,,Unitate”, ,,Liber”, ,,Prosper”, ,,Social” etc. Adică o cacealma vizibilă de pe Lună, sau cum se spune prin popor, ,,afară-i vopsit gardul și-năuntru-i leopardul”. E ca și cum pe un dric a-i scrie ,,Ambulanță” sau cum cioclii națiunii de la USR s-au declarat a fi ,,Salvatorii României”. Ce mai, ,,Niște netrebnici, puși pe jaf și chefuri/ Mințind că-s «frecventabili», «democrați»/ Ne-au amputat din pensii și din lefuri/ Dar ei trăiesc ca niște îmbuibați” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”). Oricum, dacă noi, poporul, ne-am lăsat pe tînjală și ne mulțumim doar cu o constatare de tipul ,,Ce să facem, asta-i viața!”, aflați că politicienii români nuși văd capul de treabă. Ce mai, se calcă pe picioare între ei, prin Parlament, la sediile partidelor, prin teritoriu, pe la televiziuni, la ciordeli sau anchete DNA și chiar prin pușcării, de unde sînt eliberați pe caz de boală, cum ar fi platfus, greață sau mătreață. Pe lîngă asta, toți se întrec în luarea unor decizii dintre cele mai abracadabrante, cum ar fi cea de a schimba numele stației de metrou Eroilor cu... Opera. Și, dacă tot vorbim de indivizi duși bine cu sorcova, hai să vorbim puțin și de Iohannis, căruia ce credeți că i-a trecut prin cap? Pur și simplu, a tras următoarea concluzie: ,,Dacă, pas cu pas, am făcut bine lucrarea, dar totul a eșuat, înseamnă că vinovat este numai Putin”. Șmecher robotul, iar cînd are și bateriile puse, e plin de el, numai că își face iluzii că noi, românii, nu știm ce s-a întîmplat în iulie 2021. Ei bine, atunci, mai precis în 16 iulie 2021, Iohannis a promulgat Acordul de cooperare militară dintre România și Ucraina. E vorba de o armată supravegheată, finanțată și antrenată de NATO, numai că toată această făcătură era și este rezemată de gardul Rusiei, iar pentru asta tot Putin e vinovat. Așadar, armata Ucrainei, formată din mercenari și batalioane de sorginte nazistă colaborează cu armata României, alcătuită din circa 4.000 de generali, activi sau în rezervă, pe care mai bine i-am pune să sape un tunel de metrou pe sub Munții Carpați.

Legat de asta, să ne amintim ce i-a spus Putin lui Mircea Geoană în urmă cu ani: ,,Intrarea României în NATO nu mă interesează, dar atunci cînd veți intra în Uniunea Europeană, România va dispărea ca țară!”, și asta s-a întîmplat. A spus asta un președinte în a cărui țară Dumnezeu a fost introdus în Constituție, unde familia este pe primul loc în preocupările statale și unde este interzis a se pronunța cuvîntul LGBTQ+ (acronimul tuturor colectivităților cu alte orientări sexuale). Tot Putin e cel care finanțează la greu lăcașurile de la Muntele Athos, și asta în timp ce, în România, Constantin Brâncoveanu, Mihai Eminescu, Arsenie Boca, Mihai Viteazul ș.a. sînt batjocoriți în fel și chip. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Putin și Xi, o prietenie „fără limite“

(urmare din pag. 21)

În 2019 s-au întîlnit din nou în Tadjikistan, pentru ca mai apoi, cu ocazia unei vizite la Moscova din același an, președintele chinez să declare că „Președintele Putin este colegul străin cu care am interacționat cel mai mult. El este cel mai bun prieten al meu și prețuiesc foarte mult prietenia noastră”.

Cei doi bărbați de stat cu vîrste apropiate sînt buni prieteni și, în conformitate cu prietenia din ce în ce mai adîncă a liderilor lor, China și Rusia s-au apropiat, de asemenea. Putin a fost ultima dată la Beijing în februarie 2022, cu doar cîteva zile înainte de a trimite mii de militari peste graniță în Ucraina, în ceea ce el a numit o „operație militară specială” –scrie Al Jazeera, care continuă: „La acel moment, cei doi lideri au semnat un acord prin care promiteau o relație «fără limite». Pînă în luna martie a acestui an, ei vorbeau despre o «nouă eră» a cooperării. Rusia este acum al doilea partener comercial al Chinei în afara Asiei, iar comerțul dintre cele două țări a crescut cu 30% în prima jumătate a acestui an, a declarat ministrul rus al Economiei, Maxim Reshetnikov, aflat într-o vizită în China. Alexander Gabuev, directorul Centrului Carnegie Rusia Eurasia, a spus că, din punctul de vedere al Chinei, «Rusia este un vecin sigur, prietenos, care este o sursă de materii prime ieftine, care este un sprijin pentru inițiativele chineze pe scena globală și acesta este, de asemenea, un sursă de tehnologii militare, unele dintre cele pe care China nu le are. Pentru Rusia, China este colacul său de salvare, salvare economică în represiunea brutală împotriva Ucrainei», a declarat Gabuev pentru agenția de presă «Associated Press»”.

În afara cooperării economice bilaterale ne așteptăm ca cei doi să încerce să medieze două conflicte extrem de arzătoare ale ultimilor ani: cel din Ucraina și cel dintre Israel și Hamas. În ceea ce privește conflictul cu Ucraina, președintele Xi a creat un plan de pace în 12 puncte care, la vremea aceea, a fost respins de majoritatea aliaților Americiii. „Totuși – scrie același site aljazeera.com –într-o vizită în China care s-a încheiat în weekend, șeful politic al Uniunii Europene Josep Borrell a cerut Chinei să facă tot ce poate pentru a pune capăt războiului din Ucraina. Borrell a spus că le-a transmis chinezilor că UE consideră Rusia «o amenințare uriașă» la adresa securității sale și că grupul s-a angajat să sprijine Ucraina. Se așteaptă ca UE să aibă un summit cu China înainte de sfîrșitul anului”.

Conflictul actual din Orientul Mijlociu va fi și el discutat de cei doi, fiindcă Putin merge la Beijing pe fondul așteptărilor că Israelul ar putea lansa în curînd o invazie terestră a enclavei palestiniene blocate Gaza. Problema a fost pe ordinea de zi cînd miniștrii de externe rus și chinez au purtat discuții luni la Beijing, ambii cerînd eforturi intense pentru a evita un dezastru umanitar. „Este imperativ să se instituie o încetare a focului, ca cele două părți să fie readuse la masa negocierilor și să fie stabilit un canal umanitar de urgență pentru a preveni un nou dezastru umanitar”, a spus Wang la întîlnire, potrivit unei transcrieri a întîlnirii.

O rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, elaborată de Rusia, care cere o încetare a focului, nu a reușit să obțină luni minim nouă voturi necesare în organismul format din 15 membri, iar Putin și Xi sînt probabil să preia ștafeta în această problemă. Putin a susținut multiple apeluri cu lideri din regiune, inclusiv cu prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, preșe-

Întoarcerea comuniștilor

(urmare din pag. 21)

Principala sa bază de alegători se găsește în rîndul foștilor funcționari din perioada RPP; totuși, Lewica a încercat să-și diversifice platforma pentru a atrage și tinerii care nu se regăsesc în discursurile celor două principale partide. Formațiunea susține investițiile în energia verde, reîmpădurirea, un salariu minim în sectorul public de 3.500 de zloți, separarea bisericii de stat, liberalizarea legii avortului și introducerea căsătoriilor între persoane de același sex și a parteneriatului civil.

Lor li se opune actualul cîștigător al alegerilor parlamentare, partidul de guvernămînt Lege și Justiție, cel mai mare din țară ca număr de mandate, care din 2015 controlează guvernul și președinția. Este principalul reprezentant al spectrului conservator din Polonia, iar baza sa de votanți se găsește în estul țării (exceptînd Varșovia). De-a lungul timpului, PiS a fost acuzat de organizațiile pentru drepturile omului că încearcă să submineze statul de drept prin modificările aduse justiției, de restrîngere a dreptului la avort și de promovare a discursului homofobic. Ca politici economice, partidul susține protecționismul și introducerea unei plase de siguranță socială garantată de stat. „Deși se așteaptă să i se ofere partidului cîștigător șansa de a forma un guvern, domnul Kaczynski va rămîne cu mult sub cele 231 de locuri de care are nevoie pentru a forma o majoritate în parlament. Acesta este sfîrșitul vremurilor rele, acesta este sfîrșitul guvernului PiS, a declarat dl

Tusk duminică seara”.

Politico scrie că „Dl Tusk ar putea aduna 248 de locuri în Sejm, cu 460 de locuri, dacă formează un guvern cu partidele de centru-dreapta, a Treia Cale și Noua Stînga. Opoziția îi avertizase deja pe polonezi că este «ultima lor șansă» de a salva democrația. Comisia electorală a stabilit prezența la vot la 74,38%, cea mai mare de la căderea comunismului

în 1989. După ce rezultatele au fost confirmate oficial, Tusk a spus că «partidele democratice cîștigătoare» sînt în contact permanent și gata să înceapă să guverneze oricînd. Președintele Andrzej Duda, un aliat al Legii și Justiției, are timp pînă pe 14 noiembrie să convoace parlamentul și este de așteptat să acorde PiS prima șansă de a forma o coaliție, deși are șanse foarte mici de reușită. Liderul opoziției i-a cerut să ia «decizii energice și rapide». Primarul Varșoviei, Rafal Trzaskowski, a lăudat «puterea enormă a societății civile» după ce s-a constatat că 84,92% din cei 1,35 milioane de alegători înregistrați ai capitalei au luat parte la vot. Bursa poloneză a crescut cu peste 6%, iar moneda sa, zlotul, a crescut, de asemenea, în așteptarea unui nou guvern”.

Iată că pînă și bursa poloneză s-a bucurat de faptul că democrația poloneză și-a făcut treaba, că curcubeul se va întinde peste țară și Polonia se va alinia cuminte în rînd cu restul lumii. Cam așa, doar că, ce să vezi, lupul cel rău, conservatorul populist din fruntea statului, președintele Duda, ar putea să le pună bețe în roate tinerilor frumoși și liberi din Polonia. Cum așa? Iac-așa. Citez din Politico: „Se obișnuiește – și președintele Duda a spus că va face acest lucru – ca președintele să aleagă liderul celui mai mare partid, în acest caz Lege și Justiție, pentru a avea prima șansă la formarea unui guvern și la asigurarea unui vot de încredere în parlament. Cu toate acestea, Lege și Justiție par să nu aibă o cale dreaptă pentru formarea unui guvern cu o majoritate, în timp ce o coaliție diversă de opoziție formată din Coaliția Civică, Calea a Treia și Stînga pare capabilă să formeze un guvern susținut de Parlament. Potrivit celui de-al doilea exit poll, Lege și Justiție ar cîștiga 198 de locuri, cu mult sub cele 231 necesare pentru majoritate. Potențialii parteneri de coaliție sînt limitati, deoarece chiar și cu partidul de extremă dreapta Confederație, ei ar aduna doar 212 locuri. Opoziţia ar putea conta pe 248 de

dintele Autorității Palestiniene Mahmoud Abbas și președintele egiptean Abdel Fattah el-Sisi. El i-a spus lui Netanyahu că Moscova vrea să ajute la prevenirea unui dezastru umanitar. Radiodifuzorul de stat al Chinei CCTV a raportat mai devreme că Zhai Jun, trimisul special al Beijingului pentru Orientul Mijlociu, va vizita regiunea în această săptămînă pentru a face eforturi pentru o încetare a focului și pentru a promova discuțiile de pace.

Una peste alta, la finalul întîlnirii, conform Reuters, „o companie rusă de export a semnat un acord pentru a exporta 70 de milioane de tone de cereale, leguminoase și semințe oleaginoase în China. Compania, EPT, a declarat că contractul este pe 12 ani cu o posibilă prelungire, potrivit Reuters. Karen Hovsepyan, liderul New Land Grain Corridor Initiative, a declarat agenției de presă «Tass» că afacerea valorează aproape 26 de miliarde de dolari. Rusia vine de la o recoltă extraordinară de cereale în care a exportat aproximativ 60 de milioane de tone de cereale în sezonul de comercializare 20222023. Odată cu invazia sa din Ucraina care a redus transporturile de cereale, Rusia și-a extins poziția de exportator de grîu numărul 1 la nivel mondial. A exportat aproximativ 47 de milioane de tone de grîu în 2022-2023 și se estimează că va livra un record de 50 de milioane de tone în anul de comercializare curent. Deși China încearcă să devină mai independentă în cereale și semințe oleaginoase, este încă de departe cel mai mare importator al acestor produse, în special soia și porumb”.

Dacă adăugăm la asta și conducta „Siberia 2” care livrează gaz natural spre China, ne e clar tuturor că Rusia are și bani și resurse ca să continue războiul din Ucraina, ba chiar să facă și jocuri la nivel mondial, în timp ce conducătorii Europei au probleme electorale mărunte. Bravos, UE, halal să-ți fie!

locuri. Dacă președintele Duda lasă Lege și Justiție să formeze guvernul și eșuează, atunci parlamentul are a doua șansă la formarea unui alt executiv, care, dacă rezultatul confirmă exit-poll-urile, ar da majoritate coaliției de opoziție. De asemenea, președintele Duda ar putea refuza să ceară Partidului Lege și Justiție să încerce să formeze un guvern, avînd în vedere matematica parlamentară. Dacă a doua încercare parlamentară eșuează, atunci președintele Duda alege un alt candidat pentru primministru, iar dacă și aceasta eșuează, poate convoca noi alegeri. Dacă toate aceste etape se desfășoară, Polonia ar putea rămîne fără guvern în noiembrie și decembrie – și/sau să se îndrepte către noi alegeri”.

Buun. Am tot vorbit pînă acum despre coaliția de stînga adică a comuniștilor, că asta sînt de fapt, dar e destul de complicat materializarea acesteia fiindcă cele trei partide care o vor alcătui nu se înțeleg pe deplin asupra unor subiecte precum avortul, marginalizarea Bisericii catolice din viața statului și altele de acest fel.

Chiar dacă s-ar înțelege și ar vrea să promoveze anumite legi, președintele Republicii Polone, care are un regim politic semi-prezidențial, se poate opune prin veto legilor cu care nu e de acord. Acest veto nu e definitiv ca in cazul regimurilor prezidențiale, el putînd fi anulat cu votul a trei cincimi din parlamentari. Ah ce bine – vor spune partizanii opoziției democratice din Polonia – am scăpat! Ba nu ați scăpat deloc, nenișorilor, fiindcă nu aveți în parlament majoritatea de trei cincimi necesară – le-ar replica lupul cel rău din palatul prezidențial! După cum vedeți, lucrurile nu sînt deloc clare în Polonia și progresiștii (comuniștii, de fapt) vor trebui să facă eforturi mari pentru a-și pune planurile în aplicare. Ce neplăcut: să ajungem după 30 de ani să ne întoarcem iarăși la partidele comuniste, botezate de data asta liberale și progresiste! Parcă-i un blestem!

USR și

păduchii ce i-au ieșit pe frunte

(urmare din pag. 21)

De fapt, Rusia lui Putin seamănă oarecum cu America lui Trump, cel care ieșea cu Biblia în mînă în fața celor care protestau din diferite motive și care și-a retras armata de pe toate fronturile din lume.

A fost primul președinte american în mandatul căruia SUA nu au participat la nici un război. Trump a împînzit Oceanul Pacific cu submarine, avioane, vapoare pentru a lichida traficul de copii din Asia spre America, și tot el preconiza să introducă în școli educația patriotică – în timp ce, în România lui Iohannis, s-a introdus educația sexuală –, ceea ce a pus pe jar așa-zisa Noua Ordine Mondială, care are în plan abolirea tuturor guvernelor naționale, a tuturor religiilor recunoscute, a vieții personale și de familie, desființarea armatelor naționale – la noi, românii, s-a rezolvat asta –, legalizarea avortului, drogurilor și sexualității deșănțate etc.

Așadar, țineți-vă bine, dragi români! Cît de curînd, vom deveni locuitorii iadului, și asta nu din vina lui Putin sau a oricărui Acar Păun. Sîntem toți vinovați, pentru că am închis ochii, precum mîța care nu are chef să prindă șoricei. Am pierdut trenul revoltei și al apărării demnității umane, și asta ne costă. Vorba poetului Alexandru Macedonski: ,,Ca să te-nsori/ Te-nsori cu plată,/ Iar ca să mori,/ E și mai lată;/ Ca să trăiești,/ Ce cheltuiești?.../ Ca să bolești,/ Cu ce plătești?/ Cum stăm acuma,/ E groasă gluma:/ Nu poți să mori,/ Nici să te-nsori,/ Nici să bolești,/ Nici să trăiești” (,,Satira Epocei”).

Deși, de vreo 2000 de ani, se știe că ,,Democrația este un rău unanim recunoscut” (Alcibiade – general roman), ăștia ne tot aburesc cu șansa de a schimba lumea prin participarea la așa-zisele alegeri libere și democratice, organizate pe banii norodului. Păi, măi fraților, treziți-vă odată! Cum e să votezi persoane juridice (partide politice), iar în parlament să apară persoane fizice (parlamentari)? E ca și cum la cîrciumă comand bere, iar la sfîrșit, pe nota de plată, apare... coniac. Iată de ce alegerile vor fi cu adevărat libere și democratice numai atunci cînd parafa nu se va mai aplica pe numele partidului, ci în dreptul numelui persoanei agreate. Ăsta este și motivul pentru care la cîrma țării ajung tot soiul de neisprăviți, pe care ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine”. Deci, ,,Ce alegeri? Jaf îngrozitor!/ Mascaradă nemaipomenită!/ I-a lăsat să fure-n legea lor/ Europa asta ipocrită” (Corneliu Vadim Tudor – ,,Lumea românească”). De ăștia nu mai scăpăm. Dacă ,,cel mai penal partid –PSD” (Iohannis) a făcut alianță cu ,,cea mai neagră ciumă – PNL” (Ciolacu), cu avizul lui Iohannis – cea mai mare rușine națională –, sîntem gata și putem pune bomboana pe coliva întregii nații.

Observați cum toate aceste pramatii și lichele ,,Zi și noapte se maimuțăresc/ Defilînd pe micile ecrane/ Parcă-i un blestem țigănesc/ Ce coșmar! Ce fețe mitocane!” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Lumea românească”). Luați-l ca exemplu pe Victor Ponta, care, în ultima vreme, e pe toate ecranele. Ce mai, un campion al ipocriziei, care repetă la infinit: ,,Cînd eram premier, știam toate mecanismele corupției, aveam informații și cunoștințe privitoare la orice se producea în spatele cortinei”. Bravo, Victoraș, dar de ce nu ai dat în vileag toate acestea atunci, în vremea cînd erai premier? Dacă acum te dai zmeu, înseamnă că atunci erai un prostănac, adică un fel de Geoană nr. 2. Acum, vorbele matale nu mai fac doi bani, chiar dacă te-ai autointitulat consultant politic. Vorbești mult și prost, cum zicea Anton Pann: ,,Știe vorbe să îndruge/ Parcă tot la țîță suge”. Sau, altfel spus: ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu./ Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”).

Vorbeam la început de Uniunea Salvați România (USR) care, în calitate de persoană juridică, a început să-și întocmească listele cu persoanele fizice, ce urmează a fi supuse votului anul viitor. Gura lumii spune că USR este un fel de sectă a tuturor epavelor din cadrul Serviciilor cu epoleți, ceea ce mă îndoiesc, din simplul fapt că tot ceea ce a apărut în fruntea acestei grupări politice nu sînt decît niște veritabili păduchi, ceea ce, în Servicii, nu a existat niciodată.

Că toți cei din USR au fost și sînt bursieri Sörös, nu contestă nimeni, se vede că sînt spălați pe creier mai ceva ca la ,,Nufărul”. Sînt ăia care susțin că ,,bărbații pot alăpta”, că ,,viermii și lăcustele sînt comestibile” sau că ,,proprietățile românilor trebuie desființate”. Astea sînt doar o parte a sloganurilor politice ale USR sau, cum zice românul, ,,o metodă simplă de a-ți da cu tesla în... ouțe”.

Luați-o ca exemplu pe Clotilde Armand, mare om, mare caracter, ce mai, fată bună, pămîntu-i rău c-o ține. Aici putem vorbi și de Oana Sivache, de la ASSMB, care, sanchi, s-a luptat cu mafia spitalelor din București, din care și ea făcea parte, dar a ieșit pe ușa din dos printr-un denunț la DNA de tot rîsul. Stînd pitită în spatele interfonului de la cabinetul său, madam Sivache a declarat că a decoperit cum banii pentru medicamentele și mîncarea pacienților din spitale se evaporau ca prin farmec. Chiar și cei de la USR se întrebau de ce nu vin banii la ei, că doar Oana Sivache a fost propulsată în funcția de director general în urma bombeurilor în fund primite de la cei din USR, în special a numitului Vlad Voiculescu, căruia viceprimarul USR Hoaria Tomecu i-a spus cam așa: ,,Femeia asta nu are ce căuta la ASSMB, că a dat examen pentru funcție mult mai mică și a luat nota 4, iar tu vrei să o pui directoare plină. Ajunsă acolo, va bloca toată instituția!”. Cu toate acestea, Vlad Voiculescu nu s-a lăsat și, conform principiului „orice șut în fund înseamnă un pas înainte”, a făcut tot ce-i omenește posibil ca madam Sivache să ajungă director general, chiar și călcînd pe cadavre. Sună bine, dar Oana Sivache trebuie să știe că tot înainte și tot înainte te poate duce, în anumite cazuri, la ușa dubei sau chiar în fața porții unei pușcării. Dumnezeu nu doarme, și madam Sivache știe asta, că doar e preoteasă, adică soția preotului care i-a vîndut pămînt lui Vlad Voiculescu în Brănești. Vedeți cum se leagă toate acestea?, ca un puzzle. Dar hai să vedem cum gestionează Oana Sivache banii pentru medicamentele și hrana pacienților din spitalele ce aparțin ASSMB. În primul rînd, femeia a înființat un Departament de relații cu presa, în care lucrează (ce?) vreo 10-12 tăietori de frunză la cîini. Alo, Curtea de Conturi, mai ești pe aici? Oare Primăria capitalei a avizat ca în organigrama ASSMB să apară un astfel de departament, sau Oana Sivache face tot ce o taie capul? Păi, la ASSMB vorbim de spitale și pacienți, sau înființăm birouri de P.R., cu imaginea Oanei Sivache pe toți pereții din spitale și pe toate gardurile acestora? Într-un viitor apropiat, în ASSMB se vor organiza conferințe de presă cît mai dese, cu tot tacîmul – pișcoturi și șampanie – chiar și de trei ori pe zi, adică mic dejun, prînz și cină, toate gratis, pentru ca jurnaliștii să nu mai plece acasă. Nu ar strica și un hotel sau o pensiune în curtea ASSMB.

Mai mult, Oana Sivache și-a modernizat și reformat Oficiul juridic din instituție, adică a angajat vreo 7-8 juriști – probabil fără concurs –, motiv ce m-a determinat să sesizez personal Curtea de Conturi, Primăria Municipală și Ministerul Sănătății. Am obligația civică, morală și juridică de a sesiza instituțiile statului cu orice fapte ieșite de sub incidența legii. Practic, madam Svache a transformat ASSMB în propria moșie. Am simțit asta chiar în timpul unor vizite la sediul ASSMB, unde am intervievat mai mulți salariați. Chiar Oanei Sivache i-am solicitat un interviu, dar despre toate acestea vom vorbi într-un viitor apropiat.

Nu pot trece însă peste un moment în care managerul Spitalului de boli cronice ,,Sf. Luca”, Bogdan Ștolică, a intrat în ASSMB ca la el acasă, zîmbitor, roșu în obraji și foarte plin de el. Cei de acolo mi-au spus că respectivul manager este un fel de favorit al Oanei Sivache, ceea ce m-a lăsat mască. Parcă ar fi la cursele de cai, unde madam Sivache ar paria pe un armăsar anume. Se mai vorbește și de faptul că ASSMB a achiziționat un autoturism mai acătării, destinat chiar managerului Bogdan Ștolică. (Alo, Curtea de Conturi!)

Doamne, în ce lume trăim și cum își bat joc aceste gunoaie de banii țării! Cum s-au denumit ei ,,Salvatorii României” (USR) și cum speră să ajungă la cît mai înalte funcții, cum este și această Oana Sivache, căreia i s-a propus să devină parlamentar. Fără nici o exagerare, Oana Sivache este un fel de păduche apărut pe fruntea USR. De fapt, majoritatea partidelor politice sînt cuprinse de pediculoză, motiv pentru care, spun și eu, la fel ca poetul Vadim: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare”. S-a ajuns aici pentru că ,,Mafia e-n toate: e-n cele ce sînt/ Și-n cele ce mîine vor face picioare/ E-n sate și tîrguri, e-n cer, pe pămînt/ E-n palma ce-ascunde bacșișul cel sfînt/ Mafia-i stăpînă și fără rival/ E sifilis, cancer și sida/ Ea roade-un întreg organism social/ Ea fură și ochii de mort din spital/ Mafia a pus stăpînire pe Stat/ Guvern, Parlament, Președinte/ Acum caracatița parc-a turbat/ Și brațele ei se smucesc și se zbat/ Mafia e-n fotbal, spitale și școli/ E-n Bănci, în Comerț și-n Armată/ Transportul și Vama sînt roase de boli/ Poliția prinde doar șuți de doi poli/ O bandă-i Justiția toată/ Nimic nu mai faci fără șpagă la hoți/ Ți-o cere, pe față, borfașul/ Nu poți să te naști, nici să mori nu mai poți/ De nu potolești lăcomia la toți/ Mafia la noi s-a-narmat pînă-n dinți/ Împușcă pe străzi, fără teamă/ Copiii drogați lichidează părinți/ Pe piața de sclavi se vînd «fete fierbinți»/ Iar Țara, rapid, se destramă/ Mafia ne pune capac la sicriu/ Primind, pretutindeni, onorul,/ Poporul Român putrezește de viu/ Și în sufletul lui viscolește-a pustiu” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Mafia e-n toate”).

Caseta cu bijuterii

 La începutul deceniului trei, cînd Winston Churchill a renunțat la putere, el a fost întrebat de un redactor al ziarului „The Daily Telegraf” de ce a făcut acest lucru.

– Nu vreau, s-a explicat Churchill, să mai fac parte dintr-un guvern compus din politicieni și nu din oameni de stat.

– Dar care e diferența? – s-a mirat ziaristul.

– Politicianul gîndește necontenit la alegerile viitoare, pe cînd omul de stat nu are în fața sa decît viitoarea generație.

 Un fizician era foarte distrat și în laborator și în viața particulară. Odată, întorcîndu-se către casă, un fost student îl oprește și îl salută. Omul de știință îl privește pe tînăr și nu îl mai recunoaște, deși se ocupase foarte mult de el pe vremea studenției. Tînărul, voind să îl ajute să își amintească, se recomandă:

– Claude Mirabel...

Fizicianul își scutură capul și mormăie distrat: – Nu sînt eu acesta! M-ai confundat, tinere. La revedere!

 Un renumit om de știință, de altfel un ipohondru, vine acasă încovoiat de șale și își strigă nevasta din prag:

– Repede! Repede! Adu un medic că nu mai pot să mă îndrept de mijloc!

Doctorul, după ce îl consultă sumar, îi zice:

– Domnule profesor, dacă vreți să vă vindecați imediat de boala pe care ați contractat-o în mod neașteptat, vă propun, înainte de orice, să vă descheiați nasturele al patrulea de la pantaloni prins de ultima butonieră de la vestă! r m

„Mirosul de praf de pușcă și sînge este peste tot“

(urmare din pag. 18)

În aceste trei zile a fost bătut și aruncat în stradă în lenjerie intimă. Acum totul este în regulă cu el, dar copilul lui de cinci ani a văzut aceste scene. Această traumă îl va însoți pentru tot restul vieții.

Sînt palestinian și nu am de gînd să părăsesc Palestina. Părăsirea Palestinei este văzută ca o victorie pentru ocupanții israelieni și unul dintre obiectivele lor este de a forța poporul nostru să devină refugiat și să trăiască în lagăre de exil, așa cum s-a întîmplat în 1948 și în 1967. Pe tot parcursul ocupației Palestinei de către Israel, ei au controlat cantitatea de apă disponibilă pentru consum, iar în ultimele luni am fost nevoiți să suspendăm frecvent operațiunile din cauza lipsei de apă și a întreruperilor de curent.

În acest război, suferim pentru că muncitorii din alte orașe nu pot merge la fabrică din cauza închiderii de către Israel a drumurilor care leagă orașele palestiniene. Fiecare oraș a început să trăiască separat.

Nu am primit educație militară și nu-mi pot apăra țara cu armele în mînă. Tot ce pot face este să particip la proteste pașnice în locurile de conflict și să-mi exprim în mod pașnic opinia prin intermediul rețelelor de socializare! Palestina nu a sărbătorit ziua eliberării de la mandatul britanic pînă astăzi.

Nu a fost zi în care să nu fi murit nici măcar un copil, nici o familie să nu fi fost alungată de acasă, nici un singur cetățean să nu fi fost arestat și aruncat în închisoare! Dar uneori evenimentele sînt mai puțin intense și uneori izbucnesc cu o vigoare reînnoită. În ciuda ocupației constante, palestinienii sînt un popor educat și cultivat și avem capacitatea de a ne dezvolta și a produce. În prezent, în Palestina există multe fabrici alimentare și industrii farmaceutice.

Cu toate acestea, capacitatea de producție a acestor fabrici depinde de cantitatea de materii prime căreia Israelul îi permite accesul în Palestina. În timpul războiului, Israelul întrerupe aprovizionarea cu materii prime din străinătate și întrerupe apa și combustibilul, reducînd capacitatea de producție. Evenimentul brutal care a avut loc zilele trecute, cînd autoritățile naziste israeliene au atacat un spital în care erau ținuți bolnavi, răniți, copii, femei și bătrîni în speranța că ar fi un loc mai sigur decît casele lor distruse de rachetele israeliene, este o formă de epurare etnică efectuată de Israel.

Comunitatea mondială, și anume popoare, nu state, reacționează la ceea ce se întîmplă, dar acest lucru nu este suficient, pentru că există un grup de oameni care sînt induși în eroare de mass-media controlată și susținută de Israel! Îi iert pentru că mass-media occidentală este puternic influențată de sionism și nu știu adevărul despre ceea ce se întîmplă. Zilele acestea, oamenii din Ramallah au

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

ieșit în stradă pentru a protesta împotriva masacrului care are loc în Gaza și frustrarea lor față de Autoritatea Palestiniană aflată la guvernare, care rămîne inactivă și nu își protejează oamenii. Ei cer demisia președintelui Mahmoud Abbas din cauza eșecului său de a proteja drepturile poporului său. Forțele Autorității Palestiniene au suprimat aceste proteste într-un mod brutal. În fiecare zi aud sunete de împușcături și explozii, dar nu știu sursa lor. Sperăm că vocea noastră va ajunge în lume și va opri aceste acțiuni sălbatice și crude ale ocupanților împotriva poporului palestinian”. Dmitri, participant la festivalul Nature Party

„Eram la un festival și totul era grozav. Pe la șase dimineața m-am îndreptat spre mașina din parcare pentru a mă schimba. Cînd m-am întors, scenele erau de un suprarealism complet: rachete zburau peste tot, se auzeau explozii, nu înțelegeam deloc ce se întîmplă. Au trecut trei minute, festivalul s-a oprit, s-au deschis toate porțile, iar prin difuzoare s-a anunțat că toată lumea trebuie să plece urgent. Oamenii au început să iasă, se vedeau mai multe rachete, exploziile erau undeva foarte aproape. Mulți au făcut o greșeală teribilă – poate, din păcate, fatală. Oamenii veniseră pe cîmp cu corturi, iar în momentul atacului mulți s-au dus să le adune, așa că unii nu au mai avut timp să plece. Am început să conduc mașina pe drumul principal, unde ne-am întîlnit cu un polițist care ne-a spus să mergem în sens invers. Totul a fost ca în Mad Max. Pe parcursul drumului erau mai multe adăposturi anti-bombe și puncte de control unde militarii ne direcționau înapoi. Nu ne era clar unde să mergem. S-a dovedit că nu departe de noi era un kibutz, unde erau cîțiva paznici cu mitraliere și am mers acolo. Mai întîi ne-am ascuns în casa unui bunic, dar am fost repede mutați din casă într-o clădire publică. Acolo ne-au pregătit mîncare și cafea, ne-au dat niște țigări și cîteva încărcătoare de telefon. Mai tîrziu, un tip necunoscut a venit la noi și a spus că sîntem înconjurați din toate părțile și nu avem unde să mergem. Mai mult decît atît, lîngă noi se află un kibutz care a fost capturat, la vreo 700 de metri. Am întrebat să știu dacă are cineva pistol ca să ne apărăm, dar ni s-a spus că era mai bine ca toată lumea să se ascundă și să nu părăsească clădirea deloc. Ne gîndeam deja la un plan, unde să alergăm dacă sîntem atacați. Elicopterele și dronele zburau deja deasupra noastră. Pe scurt, război! Patru ore mai tîrziu, armata IDF a sosit în sfîrșit, iar noi am devenit mai calmi pentru că adăpostul nostru era relativ protejat. Cîteva ore mai tîrziu, militarii au spus că se poate pleca prin orașul Netivot, deoarece acesta fusese degajat.

Am ieșit singur și mi-am dat deodată seama că un tanc fără plăcuță de identificare mă țintea în întuneric. M-am mutat undeva lîngă el. Peste tot erau mașini zdrobite în gunoaie, urme de lovituri de rachete. În general, după aproximativ o oră și jumătate am ajuns acasă.

Sînt în siguranță acum, acasă, în Tel Aviv, și sînt bine. Tot ce se arată pe internet despre acest festival este adevărat. Mai mult, cînd stăteam în kibbutz, ne uitam la un filmuleț, i-am văzut pe prizonierii pe care i-am întîlnit la festival, purtau aceleași brățări ca și cele de pe mîinile noastre”.

Mohamed, jurnalist care lucrează în Fîșia Gaza „Războiul a început pe 7 octombrie. Aceste evenimente m-au afectat personal pentru că mi-am părăsit casa și copiii de la începutul războiului și i-am văzut o singură dată de atunci pentru doar o oră. Lucrez ca

și corespondent de război în Gaza și pur și simplu nu pot sta acasă. Am văzut cu ochii mei exploziile și amploarea distrugerii. Avioanele de ocupație israeliene au distrus zone rezidențiale întregi în timp ce locuitorii dormeau. Distrugerea este peste tot, iar mirosul de praf de pușcă și sînge se răspîndește în fiecare colț al Fîșiei Gaza.

Amploarea distrugerii este enormă și poate fi văzută în multe videoclipuri de pe rețelele de socializare. Cunosc personal oameni care au suferit. De exemplu, familia prietenului meu, fotoreporterul Ali Jadallah. Avioanele de război au lovit casa familiei sale, dar, din fericire, ei erau în siguranță într-o altă casă. Soția și fiul rudei mele au fost uciși cînd o casă vecină a fost lovită. Avioanele de ocupație bombardează clădiri rezidențiale fără avertisment prealabil, vizînd cetățenii fără apărare care sînt forțați să-și părăsească casele și să caute adăpost. Dar, din păcate, nu există un loc sigur. Am vrut să părăsesc Palestina în ultimii ani, dar nu am putut, din cauza interdicției de intrare pe partea egipteană. În cele din urmă, am decis să rămîn pentru că iubesc Palestina, Fîșia Gaza, precum și familia și prietenii mei de aici. Mă confrunt cu multe suferințe și greutăți: lipsa unui loc sigur pentru a lucra, întreruperi de energie, apă și internet în Fîșia Gaza. Lucrez pe stradă și dorm pe stradă pentru că administrația israeliană a cerut locuitorilor din nordul Gazei să se mute în sudul Fîșiei. De asemenea, nu îmi văd deloc copiii în această perioadă groaznică și îmi fac griji pentru ei cînd văd copii martirizați tîrîndu-se de sub dărîmături. Mulți dintre ei sînt răniți, sînt martori la aceste evenimente sfîșietoare. În plus, locul unde se află biroul nostru poate deveni următoarea țintă a ocupanților.

Palestina este în mod constant atacată și bombardată de forțele de ocupație: Hamas bombardează civili în timp ce dorm în casele lor și au strămutat deja peste 1,1 milioane de oameni din casele lor. Palestinienii suferă în mod regulat de lipsă de medicamente, alimente și apă, iar ocupanții împiedică ajutorul umanitar să ajungă în Gaza.

Sentimentele mele după distrugerea Spitalului Național Baptist sînt de nedescris și simt o mare tristețe. Acesta este un masacru efectuat pentru a ucide civili lipsiți de apărare. Au fost forțați să-și părăsească casele în căutarea unui adăpost și au sperat că spitalul va fi în siguranță. Dar, din păcate, nu există nici un loc în Fîșia Gaza unde să poți fi calm. Fiecare dintre noi a devenit o țintă, fiecare dintre noi poate deveni o victimă a bombardamentelor.

Întreaga comunitate arabă și internațională reacționează la războiul din Gaza și speră că totul va fi bine aici. După încheierea războiului, vreau să fac mai multe lucruri, inclusiv să petrec cît mai mult timp cu copiii mei și să caut ajutor psihologic pentru întreaga mea familie“. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.