România Mare, nr. 1716

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef:

«TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Secretul unei guvernări bune: dați-le tuturor ceea ce vor, dacă este moral.

CornELIU VADIm TUDor

Gaza va schimba viitorul războiului

Întotdeauna în istorie evoluția

armelor a fost determinată de evoluția mijloacelor de apărare, și invers. Războaiele s­au modernizat și ele aducînd arme noi pe cîmpul de luptă și făcînd inutile vechile sisteme de apărare ale inamicului, fie că erau cetăți, castele sau orașe fortificate. Odată cu evoluția și dezvoltarea societății și a tehnicii, războiul s­a modificat și el, transformînd în armă toate cuceririle tehnico­științifice. Avem, astfel, războiul din Ucraina, unde dronele s­au dezvoltat drept o armă teribilă și extrem de eficientă, alături de informație. Pentru că în zilele noastre informația, grație internetului, nu mai este un apanaj al Serviciilor secrete, ci al fiecăruia dintre noi și de aceea manipulările informației nu mai derutează și intoxică doar un Serviciu secret, ci întreaga națiune, lucru mai ușor de făcut ținînd cont de faptul că cetățenii neprofesioniști în ale războiului din umbră sînt mai ușor de păcălit decît profesioniștii.

Psihologia mulțimilor este o știință extrem de riguroasă, cu reguli foarte clare și tocmai de aceea extrem de eficientă. În mîna unor oameni pregătiți,

aplicarea ei asupra cetățenilor din națiunea țintă are niște rezultate înspăimîntătoare, pentru că determină comportamente ale maselor de care conducătorii acestora trebuie să țină seama dacă vor să­și păstreze funcțiile. În acest fel, lăcomia și oportunismul conducătorilor se împletesc în mod armonios cu naivitatea și lipsa de informații reale ale cetățenilor, determinîndu­i să ia atitudini pe care altfel nu le­ar fi luat, în favoarea unei terțe părți.

Cel mai bine am văzut aceste manipulări și știri false în anii din urmă ai războiului din Ucraina și le vedem acum din nou repetate în Israel, alături de drone și tot felul de arme nou apărute care schimbă fața războiului de pînă acum. Spre exemplu, cum poate o dronă de jucărie în valoare de 60 de dolari să se infiltreze în Domul de Fier al Israelului, adică în scutul său antirachetă? Peter Drucker, guru austroamerican al managementului, a spus odată: „Cel mai mare pericol în vremuri de turbulențe nu este turbulența, ci să acționezi cu logica din trecut”.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn TEoDor

DIMITRIE CANTEMIR – DOMNITORUL SAVANT

(La 350 de ani de la nașterea sa)

Compendiu de excelență

La intervale neregulate, numai de Dumnezeu știute, Poporul Român, fie că era divizat în trei regiuni distincte (indiferent de ce nume purtau), fie că se afla reunit în România Mare, a dat Istoriei Naționale, dar și celei Mondiale, o seamă de oameni de vază – personalități de frunte ale Științei, Istoriei, Culturii și Literaturii, Filozofiei, Religiei, Artei (în semnificația largă a cuprinderii acesteia), Sportului, chiar și politicii – nume rămase încrustate în Pantheonul de Onoare al celebrităților lumii, aflate pe trepte diferite de dezvoltare și de împlinire. Răsfoind anuarele Academiei Române, în căutarea dovezilor de confirmare a alegației de mai sus, de sub praful efemer al Istoriei, ștergînd oglida umbrită de timp, răsar ca dintr­un pămînt fertil nume și prenume de români – mulți intrați în legendă, unii părînd că sînt cu noi la masă, toți însă aureolați și sfințiți de aura eternă a amintirii transcedentale care precede realitatea.

În lumina celor de mai sus, din cărți și din cronici ne luminează calea – indiferent ce neguri au încercat s­o acopere – numele unor corifei ai vremurilor, dar și ai vieților noastre, desfășurate în contextul descompunerii legilor umanității contemporane, făcîndu­ne să ne mai

întoarcem încă o dată la origini și să vedem de unde am plecat, unde am ajuns și încotro ne îndreptăm. Lista e destul de lungă (aș putea spune, interminabilă) și generoasă, implicînd un anume grad de superficialitate în încercarea de a distinge din acest conglomerat de aur cîteva nume, ca un început de laudatio universal. Totuși, să nu­i uităm: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Henri Coandă, Gheorghe Asachi, Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncuși, Aurel Vlaicu, Nicolae Paulescu, Herman Oberth, George Enescu etc., etc.

Deschizînd calendarul Istoriei la fila ultimului pătrar al Secolului al XVII­lea deschidem izvorul unei știri și întîmplări seculare, care a deschis calea înălțării pe tronul Moldovei a celui mai erudit domnitor autohton, savant de renume mondial, om cultivat și instruit, capabil să înțeleagă și să perceapă mersul Istoriei din vremea sa, dar neputînd purta pînă la capăt coroana Moldovei datorită unor împrejurări istorice potrivnice și încîlcite, soluționate în afara dorințelor personale.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Biserica din satul Hănăseni, raionul Cantemir, Republica Moldova

Plîngi, Moldovã!

Plîngi, Moldovă, și-ți înclină brazii Nu de vînt, ci de oștiri străine! Înc-odată-s îndoiți grumazii, Cînd ai doar dușmani pe lîngă tine;

Ai avut și domni măreți, în scară Cînd se ridicau ca vulturii spre cer, Forța lor în luptă se măsoară De al paloș pînă la hanger;

Ai avut și trădători, cu plată, Care se credeau, în tîrg, nemuritori, Numai să ajungă doar o dată Oameni mari și cu statut de domnitori;

Dacă i-am uitat, în suferință, N-am uitat ce-a fost al nostru – Țara, Cei jertfiți, în ființă și neființă, Veacurilor, ei au dus povara;

Lacrimile curg și azi pe cruce, Prutul să mai plîngă nu mai știe, Valul rîului de neam ne duce Spre o sfîrtecată Românie;

Basarabia lui Ștefan plînge

Cu o lacrimă din vechi izvoare, Pe cînd inima, cu greu atinge Sfintele moldovenești hotare;

Plîngi, Moldovă, și te întristează, Basarabia-i o ungere de Mir. De la Trei Ierarhi tot mai veghează, Domnitor fără noroc – Dimitrie Cantemir!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F PRIMA TV a declanșat o campanie idioată, de minciuni și murdării

F Vom fugi cu beregata lui Bobic ca rața cu cotorul de măr în cioc F Mafiotul

Taher F Mafiotul Băsescu F Mafiotul Neulander F Țapul a luat șpagă 2 milioane de dolari F De ce a anulat Zoe Petre vizita președintelui Namibiei?

PArTEA A II-A

F Un alt nucleu al mafiei, care se învîrte pe orbita aceluiaşi Taher, este format din foştii poloişti Gaiţă şi Dan Fischer (fost Frâncu, evreu fugit şi reîntors în România), Dan Petrescu (omul lui Țiriac) şi Dinu Patriciu. Între noi fie vorba, Ion Țiriac l­a reclamat pe Taher la Palatul Cotroceni, aşa se şi explică anchetele de cîte 4­12 ore pe zi la care e supus, la Poliţie, harapul buzat. Acel nucleu de care vorbeam a făcut o cacealma: a cîştigat Petromidia Năvodari, sub numele unei firme americane, cu suma de 450 de milioane de dolari, după care a încercat să­l fraierească pe şeful lor, Taher, vrînd să­i revîndă marele combinat la un preţ mai barosan. Din toată şmecheria s­a ales praful, fiindcă nişte ofiţeri patrioţi, care îşi fac datoria pînă la capăt şi trăiesc, efectiv, din leafă (precum căpitanul Bucur, al nostru) au constatat că firma americană era o invenţie, deci nu existau fondurile respective. F Acest Taher i­a ameninţat pe alţi ofiţeri (S.I.E., S.R.I. şi M.I.) că el deţine imunitate diplomatică (?!), fiindcă ar fi înrudit cu familia haşemită, adică cu regele Iordaniei, care are relaţii bune cu Israelul, care la rîndul lui... F Mai mult decît atît, Taher e bun prieten cu Petre roman. Am aflat şi care e şpaga primită de Pistruiat pentru încheierea scandaloasei afaceri Airbus: nu 1,3 milioane de dolari, cum fuseserăm informaţi iar Petre roman a protestat (pe bună dreptate, l­am jignit!), ci 3 milioane de dolari. Mai mulţi ofiţeri S.r.I. au înregistrat întîlnirea dintre evreul Petre roman şi evreul Vasile Damian (agent dublu româno­francez, cu nume schimbat) cînd s­a predat valiza cu mangoţii. Ăsta e vagabondul de Petre roman, care pozează în democrat, reformist, candidat la toate Preşedinţiile din lume, de la Preşedinţia Senatului şi a Republicii, pînă la Preşedinţia Internaţionalei Socialiste, acuşica zboară spre Israel să obţină binecuvîntarea. Încă nu ştim care e mita primită de Omul Fără Gît pentru cumpărarea frauduloasă a celor 2 avioane A.T.r , tot de la francezi, de către infractorul Traian Băsescu – credem că mai ţineţi minte, am scris anul trecut de tentativa asta de jaf, care stoarce Ţara de de milioane de dolari, în vreme ce existau oferte, mult mai bune, din partea americanilor de la celebra Companie Douglas, cu numai 20 de milioane de dolari – deci, cam 8 milioane de dolari au împărţit, între ei, escrocii din România şi Franţa. Bani ai POPORULUI ROMÂN! F Poate nu ştiţi, dar Neulander încă îl păstrează consilier de taină pe generalul de Securitate Mihai Caraman. Cine e acesta? Fost agent dublu (româno­sovietic), evreu, rezident al Securităţii Române în Franța, cel care l­a recrutat pe junele Petre roman, pe cînd era la studii. Atunci, la scurtă vreme, Caraman a fost expulzat din Franța, ca agent dovedit, iar un englez a tipărit o carte de succes, intitulată „Cei cinci români care au distrus NATO“. Dar agenţii de­aia sînt agenţi, ca să se ajute pînă la moarte. Extras din cel mai deplin anonimat în decembrie 1989, fostul „elev“ al agentului K.G.B. a devenit prim­ministru şi prima lui grijă ştiţi care a fost? L­a recuperat pe Caraman, la începutul lui 1990, şi l­a instalat şef la D.I.E. Întrebarea care se pune este: ştie Javier Solana cine îl sfătuieşte pe Petre roman, din umbră, cum să intre (sau, mai degrabă, cum să nu intre) România în nATo, de vreme ce Neulander se dă şi el spaniol? Dar C.I.A. cunoaşte legăturile K.G.B. neîntrerupte ale fiului de general sovietic Walter roman (fost nemethi, fost Neulender)?! Individul ăsta cu pomeţi păroşi, asiatici,

care agită spiritele în România de mai bine de 8 ani, joacă la 2 capete, tot timpul, şi se blindează cu averi colosale, iar dacă cineva îndrăzneşte să se atingă de el, ori să­l întrebe de ce fură în halul ăsta – Pistruiatul urlă ca din gură de şarpe, trimite depeşe și emisari ba la Francmasonerie, ba la Serviciile Secrete, ba la Congresul Mondial Evreiesc. Nu se dă plecat nemernicul ăsta, dar nici noi n­o să­l slăbim din ochi, se schimbă ea roata vremii... F Iată o sumară listă a evreilor care au pus gheara pe Putere în România şi distrug această Ţară, aşa după cum ne­au informat ofiţeri activi: Emil Constantinescu (evreu khazar, cu trăsături mongoloide tipice, numele tatălui său de la Tighina era Pataievici, a fost înfiat de un bunic, pe nume Constantinescu); Petre Roman (tatăl agent K.G.B., se zice că şi el a fost la fel); Zoe Petre (tatăl rezident K.G.B. în România); Adrian Severin; Radu Berceanu; Victor Babiuc; Bogdan Niculescu-Duvăz; Corneliu Russe; Mihai Darie (toţi aceştia din urmă sînt fruntaşi ai partidului evreiesc P.D.-F.S.n., şi, în majoritatea cazurilor, francmasoni şi securişti, în acelaşi timp, fiindcă asta­i boala acestei etnii, le face ea pe toate, e şi la Putere, şi în Opoziţie, suge ţîţă de la toate găinile). F Să trecem acum la fostul director al TAROM, Gh. Răcani. E rudă cu Traian Băsescu (se zice că chiorul ar fi naşul lui, sau al copilului acestuia). Madam Răcani e şi ea evreică. încet­încet, Răcani a fost recrutat de Mossad, aşa că a devenit agent străin. E co­acţionar la Hotel Athenée Palace (Hilton). Tandemul RăcaruBrutaru, condus de Băsescu, a săvîrşit cel mai mare jaf din Istoria modernă a României. Printre numeroase fărădelegi săvîrşite de candidaţii ăştia la zid, se numără şi cea legată de combustibilul avioanelor: închipuiţi­vă că TArom a încheiat un contract cu Compania străină romAVIC FUEL, prin care partea română era obligată să plătească, în fiecare zi, 60.000 de dolari pentru alimentarea avioanelor, numai că preţul real era de 30.000 de dolari, ceea ce înseamnă un total de cîteva sute de milioane de dolari. („Avem atîţia bani încît nu mai ştim ce să facem cu ei!“ – i se plîngea mioara roman unei vecine din Cartierul Primăverii, sărmana de ea). Cuplul de hoţi Brutaru-Răcaru a mai adus Statului Român o pagubă de 99 de milioane de dolari şi de 150 de miliarde de lei prin vînzarea către firme străine (în special către Compania EL – AL din Israel), la preţ de casare, a aeronavelor TU-154, IL-18 şi IL-62, pe care evreii le­au recondiţionat şi le folosesc prin lumea largă, cîştigînd bani buni. Totodată, cei doi au cedat către firme străine şi numeroase contracte ale TArom­ului. Acum apare pe „ecranele“ noastre şi Taher. Şi cu el s­a înrudit Nicolae Brutaru, au găsit ei o năşie sau o cumetrie. De la nave la aeronave şi înapoi, banda a prăduit totul! în 1991, Traian Băsescu i­a vîndut fratelui lui Fahti Taher 4 nave bune, la preţul de... 1 dolar bucata!!! Imediat, Taher al II­lea le­a dus în alt port, le­a reparat, le­a revopsit, le­a schimbat pavilionul şi a început să călărească mările şi oceanele lumii. F Apare pe „terminalele“ noastre şi un alt borfaş: nicolae Florea, „ţapinarul“ (cel care a dat teapă, adică) de la Credit Bank. Acesta are un fiu pilot la TArom, cununat, parese, de acelaşi neastîmpărat Brutaru. Legăturile dintre Brutaru şi Florea erau tot de natură mafiotă: cei doi au fost co­acţionari la Firma „Aerospatial Service“. Atunci cînd era pe punctul de a fi arestat pentru gaura uriaşă dată Băncii (în fond, buzunarelor săracilor români) hoţul de Florea a fost ascuns într­un avion de către hoţul de Brutaru şi a şters­o în străinătate. Vreţi şi data exactă? Poftim: 8 iunie 1997. Cu părere de rău trebuie să menţionăm că ofiţerii care ne­au informat se

întreabă: de ce a intervenit pentru nicolae Florea însuşi Nicolae Văcăroiu? Aşteptăm o explicaţie din partea fostului prim­ministru. F Acum, scoate capul de caftangiu, cu nas turtit, şi Dragoş Constantinescu! Sluga lui Bobic, care 1­a cumpărat cu totul iar cîinii lor se pupă sub coadă zilnic (nu glumim, Dragoş are un pui de ciobănesc, numit ram sau Sumo, care a primit chiar un premiu la Concursul desfăşurat duminică la Patinoarul Floreasca, unde s­a dus însoţit de bodyguardul lui oficial, un fost coleg de Facultate, angajat la S.P.P. direct căpitan, iar Pro TV i­a luat beizadelei un interviu slugarnic, de parcă ar fi vreo mare personalitate; şi Bobic are un cîine, de care nu se desparte nici la toaletă, cînd se duce să vomite de beat ce e. După scandalul declanşat de Costel Bobic şi Dragoş Constantinescu pentru a pune laba pe shop­urile de la Aeroportul Otopeni, coţcărie ordinară, pe care ofiţerii de care vorbim au mirosit­o la timp, directorul S.I.E., Cătălin Harnagea, a dat dispoziţie să nu mai fie urmărit operativ nici un demnitar al actualei Puteri. (Dacă ar fi ştiut cît de mult îl urăşte Bobic, în realitate – Harnagea poate că ar fi acţionat altfel). Am mai aflat că Emil Constantinescu, speriat de dezvăluirile noastre, a dat un ordin, discret, să fie verificată implicarea odraslei sale ­fie să oprească scandalul, fie să­şi facă un alibi, pentru campania electorală, cînd toate acestea vor exploda, de asta poate fi sigur. F Pe cînd era şeful Diviziei de Protecţie din S.r.I., colonelul Gh. Atudoroaie îl vizita frecvent pe tembelul Costel Bobic, mai ales în sediul din Str. Sabinelor. Acolo se încingeau chefuri de pomină, Atudoroaie se făcea pulbere după cîteva pahare, își dezlega limba, iar casetofoanele și videocamerele mergeau, mergeau... Și astfel și­a făcut pungașul din Focşani un stoc de informaţii importante chiar din interiorul S.r.I., cu care i­a şantajat pe diverşi oameni de afaceri şi politicieni. Aşa că nu mai miră pe nimeni numirea, de către noul director al S.r.I., Costin Georgescu, a beţivanului de Atudoroaie, în importanta funcţie de şef al Centrului Operativ Zonal – Bihor. Mafiotul Bobic l­a convins să facă mutarea asta! Dar, ce folos! Imediat a sărit lumea cu gura (Parlament, presă etc.) şi directorul S.r.I. a fost nevoit să bată în retragere. F Ar fi interesant de aflat cu ce sume de bani a sponsorizat Florin Ionescu (pe cînd era preşedinte la BANCOREX) fiţuica „Ziua“. Ştim, din aceleaşi surse, că la presiunile lui Bobic şi Dide jigodia aia de Ionescu a pompat cîţiva metri cubi de parale în falimentarul ziar. Mari sume de bani a vărsat şi fostul preşedinte al BANKCOOP, Alexandru Dinulescu F Ştiţi de unde îşi trage banii Ionuţ Gherasim, deputatul P.N.Ţ.C.D. care trăieşte din lauda că ar fi nepot al lui Ilie Lazăr (de parcă Lazăr ăsta ar fi Tudor Vladimirescu)?! E membru în Consiliul de Administraţie al firmei de construcţiimontaj SALCom, de unde primeşte o găleată de bani, lunar, fără să facă nimic. De aici o fi luat el lovelele pentru aniversarea de pomină de la Poiana Braşov, unde, între o ţuică fiartă şi două măsline à la căcăreze, s­a hotărît debarcarea lui Victor Ciorbea? F Aşa şi cu Ţapul: de la găleţile de apă din Pajura, acuma cară găleţi de bani. F Nici cu Ciorbea nu ne e ruşine, fiindcă am dat de urma unor afaceri foarte urîte. De pildă, din şmecheria de a vinde în Occident cîteva mii de vagoane C.F.r , ca fier vechi, care urmau să fie recondiţionate în Elveţia şi revîndute în România, ar fi trebuit ca banda lui Băsescu să primească un comision de 6 milioane de dolari. Din purcoiul ăsta de bani, Chiorul Şef (Băsescu) i­ar fi dat Chiorului Secund (Ciorbea) 1 milion de dolari, ceea ce i­a părut „moţului“ total insuficient, aşa că a început caftul. Auzi la el, că are o „Dacie“ veche de 20 de ani! Nu­ţi e ruşine mă, Urîtule?! Vrei să­ţi spunem noi ce­ai strîns tu în aproape 2 ani cît ai fost la Putere , întîi ca primar­general şi, mai apoi, ca prim­ministru? Ai puţintică răbdare.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 17 aprilie 1998)

Popula ț ii disp ă rute

Bastarnii – războinici feroce (II)

Scirii şi sidonii

Încercarea de a preciza mai îndeaproape originea bastarnilor şi­a sporit recent temeiul documentararheologic, prin descoperirea fibulei (agrafei) de la Ghelăieşti (jud. Neamţ). Această piesă măruntă, fragmentară, este, contrar aparenţelor, plină de semnificaţii istorice. Fibula în discuţie, turnată din bronz, este un tip neobişnuit nu numai pentru regiunile noastre, ci şi pentru întreaga Europă răsăriteană, aria ei de origine şi de răspîndire aflîndu­se în Mecklenburg, Pomerania anterioară şi insula Rugen (R.D.G.), la peste 1.200 km de locul descoperirii noastre.

Că interpretarea acestei descoperiri ca o dovadă a participării grupelor de populaţie din Pomerania germană la migrațiile bastarne este justă, se poate dovedi şi cu ajutorul izvoarelor scrise. Anume în regiunea de răspîndire a „fibulelor pomeraniene“ localizează geograful Ptolemeu, în Secolul II e.n., tribul sidinilor şi „oraşul“ Skirion – nume care pot fi identificate cu cel al sidonilor (trib bastarn din părțile noastre menţionat de Strabon) şi respectiv al scirilor din decretul lui Protogenes. Este foarte plauzibilă – cred –explicaţia că scirii şi sidonii reprezintă una şi aceeaşi populaţie, din care o parte, emigrată spre ţinuturile pontice, a fost cunoscută şi sub numele generic al bastarnilor, iar alta, rămasă pe loc, a fost, cîteva secole mai tîrziu, înregistrată de marele geograf în ţinuturile de la gura Viaduei (Oderului). Descoperirea de la Ghelăieşti mai are şi o altă semnificaţie ce merită a fi relevată. Fibula despre care e vorba, fiind sigur produsă în Pomerania către mijlocul Secolului I î.e.n., constituie o dovadă de necontestat că mişcările germanice (bastarne) spre părţile noastre au durat pînă tîrziu, în ajunul revirimentului și expansiunii getodace din vremea lui Burebista.

Moartea regelui Deldon

Evident, cîmpul problemelor aflate în atenţia cercetătorilor este mult mai larg. Multor întrebări nu li s­a dat încă nici un răspuns. Dintre acestea, ca cercetători ai istoriei poporului nostru, una ne preocupă în special: care au fost natura, evoluţia şi consecinţele raporturilor dintre bastarni şi vechii stăpîni ai acestor pămînturi, getodacii? Istoricul Pompeius Trogus ne relatează despre luptele între cele două populaţii. Învinşi la început, pedepsiţi din această cauză de regele lor, Oroles, să îndeplinească îndatoriri ce reveneau femeilor, dacii au sfîrşit prin a­i învinge pe noii veniţi. Deşi nu ştim, din păcate, precis cînd au avut loc aceste evenimente, este astăzi un lucru stabilit că Burebista este cel care a pus capăt „episodului bastarnic“ din istoria Daciei. Pînă în acel moment, cele două comunităţi – aşa cum ne­o arată descoperirea ceramicii dacice şi bastarne în aceleaşi aşezări – găsiseră anumite modalităţi de convieţuire. Variaţia ponderei ceramicii dacice de la cîteva procente la aproape totalitatea olăriei unei aşezări, ne indică în chip direct caracterul schimbător al relaţiilor dacobastarne, de la o regiune la alta, de la un moment la altul.

În opoziţie cu momentul Oroles, două alte episoade din istoria ultimului veac al erei vechi ni­i arată pe bastarni în aceeaşi tabără cu autohtonii, uniţi în faţa pericolului, din ce în ce mai direct şi mai concret, pe care începuse a­l reprezenta expansiunea romană. Aşa s­a întîmplat în anul 61 î.e.n., cînd bastarnii sosiţi în ajutorul geţilor sud­dunăreni au înfrînt sub zidurile cetăţii Histria oastea romană condusă de proconsulul Caius Antonius Hybrida. Treizeci şi doi de ani mai tîrziu, victoria a fost însă a romanilor şi bastarnii –pierzînd pe regele lor Deldon pe cîmpul de luptă – au fost nevoiţi să se retragă la nord de Dunăre. Faptul că M. Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, a continuat războiul contra regilor geţi din Dobrogea, Dapyx şi Zyraxes, dovedeşte că aceştia fuseseră aliaţi cu bastarniî. De altfel, după cum ne relatează istoricul Dio Cassius, în reşedinţa lui Zyraxes de la Genucla se aflau steagurile luate de bastarni de la Antonius Hybrida, în lupta de lîngă Histria.

Explicaţia acestei înfrîngeri, ca şi a faptului că, deşi mentionați în continuare de izvoare pînă către sfîrşitul Secolului III e.n., bastarnii au jucat un rol din ce în ce mai puţin important în evenimentele legate de istoria Imperiului roman şi a graniţei sale dunărene, nu este greu de găsit, chiar dacă ea nu reiese în chip direct din relatările istoricilor antici. După cum am mai arătat, este vorba de revirimentul geto­dacilor din vremea lui Burebista, despre care Strabon scria că „în cîțiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile

vecine“. Aşa cum i­a zdrobit pe celţii din apus, tot aşa va fi acţionat Burebista contra bastarnilor, care ocupau ţinuturile de răsărit ale Daciei şi se interpuneau intenţiilor sale de a stăpîni cetăţile greceşti de pe malurile de vest şi de nord ale Pontului Euxin.

Din fericire, lacuna izvoarelor scrise în această privinţă poate fi parţial suplinită de evidenţa faptelor arheologice, care ne arată că, începînd din această perioadă, bastarnii nu au mai fost prezenţi în spaţiul geto­dacic, înfrînţi decisiv de daci, ţinuţi la distanţă, cu mijloace politice şi militare superioare, de către Imperiul roman în expansiune, ei s­au concentrat spre nord­est, unde urmele lor materiale, datînd din primele secole ale erei noastre, sînt cunoscute sub numele culturii de tip Zarubinţi. Evenimentele încheiate cu victoria lui Crassus au reprezentat o ultimă încercare a bastarnilor de a se menţine pe primul plan al istoriei regionale. De aici înainte, de­a lungul unei perioade în care hegemonia lumii „barbare“ de la nord, la Dunărea de Jos, a aparţinut pe rînd dacilor, sarmaţilor, carpilor (şi ei daci) şi goţilor, participarea bastarnilor la evenimentele ce au reținut atenţia istoricilor romani a fost pasageră şi lipsită de importanţă. În sfîrşit, pe la anul 282 e.n. împăratul Probus i­a învins şi a strămutat, după spusele Istoriei Auguste o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Aceasta este ultima relatare despre bastarni, a cărei veridicitate va trebui, însă, să fie demonstrată, înainte de toate, pe cale arheologică. Este posibil – analizînd datele pe care ni le dferă arheologia şi izvoarele scrise – să fie schiţat un „portret“ al acestei populaţii dispărute? Ce particularităţi avea ea în raport cu alte populaţii ale antichităţii?

Sărăcia datelor antropologice ne determină ca, în ce priveşte tipul fizic să ne mulţumim a face apel la reprezentările sculpturale de pe monumentul de la Adamclisi şi de pe Columna lui Traian. Printre germanii figuraţi aici, uşor de deosebit după şuviţa de păr împletită într­un nod la tîmplă, trebuie să­i admitem şi pe bastarni. Vestigiile arheologice arată că economia lor se baza pe cultivarea plantelor şi, în special, pe creşterea animalelor. Împrejurări naturale potrivnice, creşterea populaţiei şi frămîntări legate de noi structurări sociale, au fost, fără îndoială, la originea mişcărilor bastarne spre noi ţinuturi, mişcări care nu au puncte esenţiale comune cu migrațiile populaţiilor nomade de felul sarmaţilor, hunilor sau avarilor. Spre deosebire de aceştia, bastarnii nu s­au suprapus peste autohtoni ca o pătură parazitară, prădalnică, ci s­au aşezat statornic, integrîndu­se treptat în peisajul economic, social şi etnic al Europei răsăritene, „naturalizîndu­se“. Cum era însă şi de aşteptat, bastarnii au împărtăşit destinul majorităţii populaţiilor migrate din patria lor. Inferiori, în orice caz numericeşte, ei şi­au pierdut treptat fiinţa şi numele, dispărlnd în cele din urmă de pe scena istoriei. Sfîrșit

MIRCEA BABEŞ

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

O carte inedită, despre istoria țuicii

După o muncă de cercetare care, probabil, adună mulți ani în spate, Mihai Chiroiu aduce la lumina tiparului o lucrare inedită prin subiectul ei: ,,Să cinstim prunul și Țuica de Văleni” (2022), însoțită de sloganul ,,Pace și prune, boierule!”. Cartea este coordonată de profesorul Ion Bocioacă, eminent istoric, cunoscător al trecutului acestor locuri legendare, a căror strălucire e dată și de așezarea savantului Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, unde a înființat, în 1908, Școala de Vară, care a funcționat pînă în zilele noastre, cu mici întreruperi, din cauza evenimentelor politice... Cartea este un documentar epico­poetic realizat cu talent, punînd la dispoziția cititorilor fotografii vechi, unele inedite, cu texte în care sînt strecurate figuri de stil din cele mai picante, în concordanță cu parfumul fructelor (prune, mere, caise etc.) trecute prin cazanul în care, printr­o miraculoasă transformare a lor, se obține celebra țuică românească. O băutură nelipsită de pe masa românilor, la nunți, botezuri, sau la adunările organizate în amintirea celor plecați la Ceruri. Un păhărel de rachiu este binevenit, ca mîngîiere pentru suflet. Mihai Chiroiu trece în revistă cele mai renumite localități din arealul Vălenilor de Munte, comunele și satele cu tradiție în fabricarea rachiului, din vremea în care livezile erau deținute de gospodari ai locului, pînă în anii în care, odată cu naționalizarea proprietăților și colectivizarea forțată, livezile de pruni au fost lăsate de izbeliște, pentru că nimeni nu se mai îngrijea de ele. Nu le mai curăța primăvara, nu le mai stropea și nu mai săpau pomii la rădăcină pentru a lăsa să pătrundă apa mai ușor, astfel că multe dintre livezi s­au uscat, pomii lor devenind lemn de foc, iar unii dintre proprietari,

odată cu dispariția livezilor, au trecut la oastea Domnului. Mihai Chirou vorbește la trecut, ca despre o poveste nouă, dar care este povestea unor oameni ce au trudit cu mîinile fiecare bulgăre de pămînt, fiecare prun din livadă. Narațiunea de desfășoară pe un ton simplu, de povestitor atent la fiecare amănunt, din dorința de a fi cît mai explicit și cît mai direct, scoțînd în evidență esența lucrurilor, ca un monografist cu experiență: ,,Localnicii au un cult al prunului gras românesc, pe care îl îngrijesc, îl curăță de crengile uscate, îl sapă la rădăcină și îi pune gunoi de grajd. Prunul nu este pretențios, se înmulțește singur prin sîmburii prunelor neculese sau cărate de păsările cerului. Rodul prunului, pruna metamorfozată în țuica de Văleni, a fost întotdeauna o monedă de schimb cu principalele produse deficitare zonei de deal și de munte: grîul și porumbul”.

În același stil și aceeași formă a epicului, Mihai Chiroiu prezintă cîteva din procedeele de realizare a țuicii, întîlnite și în alte zone din țară. El readuce aminte că omul, în evoluția lui pe pămînt, a căutat mereu diverse metode prin care să poată supraviețui, dar și, ajutat de știință, să valorifice bogăția roadelor pămîntului. Obiectele utilizate în obținerea țuicii încă din timpuri îndepărtate se regăsesc și astăzi la micii producători de rachiu: ,,Cazanele de țuică și serpentina de răcire erau

Din Bucure ş tii de altădată

La Belle Otero, curtezana care a uimit Micul Paris (I)

La Belle Otero a păstrat o amintire frumoasă despre trecerea ei prin București: „Oraşul e foarte pitoresc, scria în amintirile ei, cu nenumăratele sale biserici, uliţele sale strîmte, palatele sale, grădinile sale minunate. Cîntecele şi dansurile mele plăcuseră publicului român şi reprezentaţiile erau primite cu favoare. Eram pe atunci ca beată de dans şi de muzică. Lăutarii şi ritmul lor mă fermecau. După spectacol eram în fiecare seară invitată la supeu: aduceam şi pe ghitariştii mei şi la sfîrşitul serii dansam. Dansam nebuneşte, cu toată căldura, toată dragostea mea de viaţă, cu un fel de frenezie fericită şi sensuală. Cineva îmi spuse că semăn cu o bacantă posedată de un zeu. Un altul, după ce dansasem un fandango, se apropie de mine şi îmi zise grav: «Pustnicul care mănîncă cît mai multe urzici, care bea cît mai multă apă şi care posteşte mereu, nu vă va vedea dansînd, domnişoară, fără să ofteze, să vă dorească, şi să­şi dea dracului castitatea şi sandalele…». Şi în seara aceea sandalele s­au şi dus dracului! Într­o seară, R. dădea un supeu în cinstea mea. Am dansat, pe urmă, cu atîta exaltare şi atîta pasiune încît fu prins şi dînsul şi, ca în Spania, îmi aruncă portofoliul, bijuteriile, tot ce avea pe dînsul. Închipuindu­mi că eram într­un cabaret din Sevilla, dansam cu picioarele goale şi, deodată, deschisei uşa restaurantului şi ieşii în stradă, dansînd mereu. R. făcu

semn lăutarilor şi ghitariştilor mei să mă urmeze. Ninsese, era ger şi, pe covorul alb care se întindea pe stradă, luna arunca licăriri fantomale. Şi cu picioarele goale şi tot dansînd în zăpadă, mă dusei pînă la hotel, urmată de muzicanţi şi de prietenii mei, în cortej triumfal… Din nenorocire, fantasia asta m­a costat o congestie pulmonară care m­a ţintuit în pat şase săptămîni“.

Mulţi ani mai tîrziu R. – care era Radu Văcărescu – îmi povestea noaptea aceea, adăugînd că zburaseră nu numai sandalele, dar şi restul îmbrăcămintei Oterei şi că era o privelişte neînchipuit de frumoasă s­o vezi dansînd, cu lăutarii şi ghitariştii cerc în jurul ei, şi dînsa albă, pe zăpada albă, în lumina argintie a lunii. Carolina Otero, eroina povestirii din vechiul București, s­a născut pe 4 noiembrie 1868 într­o familie săracă dintr­un mic oraș din Spania și a fost botezată Agustina Otero Iglesias. Mama ei, Carmen Otero Iglesias, singură cu numeroși copii – patru băieți și încă o fetiță, proveniți din tați diferiți – se prostitua pentru a le putea asigura existența. La vîrsta de zece ani, Carolina a fost violată de un cizmar și la 13 ani a plecat de acasă cu prietenul și partenerul ei de dans, Paco, despre care povestea mai tîrziu că a învățat­o să danseze flamenco, apoi a început să lucreze ca dansatoare la Lisabona. Pentru că iubitul o obliga să se prostitueze, a decis să îl părăsească, dar a intrat în mîinile altui proxenet, Francisco Coll y León,

din aramă, meșterite de țiganii căldărari, neîntrecuți în meseria aceasta. Ei aveau instalate vremelnic șatra și corturile în lumea Teleajenului, de regulă pe lîngă podurile de la Hanul Roșu, de la Valea Gardului și de la Drajna de Jos. Uneltele folosite erau cele mai simple: o nicovală mică înaltă, bătută în pămînt, ciocane, letcon, foale cu care ațîțau jarul de cărbuni sau din cocs, și foarfeci. Formele perfecte, rotunde sau curbate, ale cazanului și ale cupolei, și marginile îndoite pe o sîrmă erau de o măiestrie neîntrecută... Erau o artă. Și mai era ceva: îmbinarea dintre părțile componente ale cazanului nu se făcea prin alămire. Aveau o tehnică numai de ei știută”.

,,Să cinstim prunul și Țuica de Vălenii de Munte” este, așadar, o carte inedită, de istorie a țuicii, care va face ea însăși istorie, prin descrierile pitorești ale locului, prin bogăția de date prezentate și de mare interes pentru cei dornici să deguste din parfumata Țuică de Vălenii de Munte, despre care primarul orașului, Florin Constantin, spune: ,,Drept recunoaștere națională, la data de 09.02.2018, Primăria Orașului Vălenii de Munte a obținut Certificatul de înregistrare a mărcii cu nr. 169.317 din parta Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci pentru Țuica de Văleni”. Chiar dacă această carte nu a ajuns în librăriile din țară, important este că ea există și este cunoscută mai ales în rîndul organizatorilor de festivaluri, serbări cîmpenești și alte manifestări în care se regăsește și tradiționala licoare românească. Oamenii locului au toate motivele să se bucure că, din paginile cărții ,,Să cinstim prunul și Țuica de Văleni”, au posibilitatea să afle despre înaintașii lor, cinstind în memoria acestora cîte un păhăruț de Țuică de Văleni, întru binecuvîntarea sufletului lor. Și acest lucru se datorează scriitorului din partea locului, Mihai Chiroiu.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

care a exploatat­o în continuare. Tînăra s­a căsătorit după aceea cu un nobil italian, contele Guglielmo, și a devenit prietenă cu Colette, una din curtezanele în vogă ale perioadei Belle Epoque. În 1888, și­a găsit un sponsor la Barcelona, pe bancherul Furtia, acesta i­a cumpărat libertatea, a învățat­o bunele maniere și i­a intermediat contracte în cabaretele mari din oraș. Mai tîrziu, s­a mutat împreună cu ea la Marsilia, pentru a o ajuta să se promoveze în cariera de dansatoare, iar în 1889 cei doi au ajuns la Paris, exact în perioada Expoziției Universale. Aici l­a întîlnit pe impresarul Joseph Oller, proprietarul Moulin­Rouge, care a lansat­o în cariera de dansatoare exotică. În 1890, un anume Ernest Jurgens din New York a vizitat Franța pentru a găsi noi talente, a fost impresionat de ea și i­a oferit un turneu în Statele Unite.

Revenită la Paris în 1892, tînăra a creat personajul La Belle Otero, o excentrică țigancă andaluză, apoi a devenit vedetă în producțiile Les Folies Bergere. Purta costume de scenă fastuoase, bijuterii autentice și își dezgolea fără inhibiții sînii, despre care se spunea în epocă că ar fi la fel de faimoși precum cupolele hotelului Carlton din Cannes sau că forma cupolei hotelului Negresco din Nisa ar fi fost inspirată de modelul lor. (va urma)

DoSArESECrETE.ro

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Începuturile și afirmarea caricaturii românești

Definiția caricaturii figurează în toate dicționarele, cu explicații mai mult sau mai puțin cuprinzătoare, în funcție de dimensiunile acestor tomuri care tezaurizează lexicul unei limbi. Din mulțimea acestora care se află în biblioteca noastră, cel care oferă largi informații este Larousse du XX-e siècle în șase volume de mari dimensiuni, plus unul despre S.U.A.

În semn de prețuire pentru „umorul în imagini”, realizăm acest eseu, avînd în vedere că, la festivalurile din țară, caricatura își dă mîna cu literatura umoristicosatirică, fiecare dintre acestea ilustrînd expresia din Biblie La început a fost Cuvîntul, înțelegînd prin cuvînt, comunicarea. Și, dacă literatura umoristică – epigrama, proza scurtă, cronica rimată gen Ion Pribeagu și Șt. Cazimir – parodia pregnant, caricatura comunică prin imagini care „vorbesc” de la sine. În felul acesta, cele două „genuri” se îngemănează, cu atît mai mult cu cît există și caricaturi realizate prin cuvinte, în proza umoristică.

În Le Nouveau Petit Robert, 2001, p. 346, citim: „Caricatură – 1. Desen, pictură care, prin trăsăturile, prin relevarea unor detalii reale sau imaginate, deformînd adesea realitatea, accentuează, punînd în evidență sau exagerînd, anumite aspecte defavorabile, ridicole, producînd umor. Caricaturile lui Daumier (1808–1979), de exemplu, sau ale lui Forain (1852–1931). Frecvente sînt caricaturile oamenilor politici în gazetele satirice, adevărate desene umoristice. Bergson (1859–1941) consideră că există caricaturi «mai asemănătoare decît portretul». De fapt, e o descriere comică sau satirică, prin accentuarea anumitor trăsături, ridicole, neplăcute, selectate de ochiul caricaturistului. 2. Cuvîntul caricatură se aplică uneori și unei persoane urîte, ridicole, grotești de la natură sau prin ținută nepotrivită: Vrea să fie zînă, dar e o adevărată caricatură”.

Pe scurt, Enciclopedia Română Minerva, Cluj, 1930, p. 270, dă următoarea explicație: „Caricatură, reprezentarea grafică prin desen sau pictură a unei persoane sau a unui lucru. C. reclamă o mare abilitate la desen. Fig. imitație nereușită sau exagerată: persoană rău sau urît îmbrăcată”.

Deci caricatura (cuvînt împrumutat din franceză, provenind din italienescul caricatura – de la caricare, cu sensul de a greva, a acuza chiar, a imputa, a taxa) este o reprezentare, mai ales cu mijloacele graficii, a unei persoane, a unor aspecte sau situații, prin exagerarea unor trăsături, mai ales negative, cu intenție satirică sau umoristică.

Caricatura poate fi apreciată (există și apreciere negativă) drept imitație nereușită, denaturată a unui original. Cuvîntul caricatură se aplică, de asemenea, unor persoane importante, înzorzonate, foarte urîte sau cu pretenții necorespunzătoare statutului lor. În franceză se spune Tel pasticheur, tel pastice n’est que la caricature d’un grand poète [Pastișorul, ca și pastișa (imitarea) nu constituie decît caricatura unui mare poet].

Caricatura care participă, în egală măsură, la realizarea satirei, a genului burlesc și a comediei, vizînd atît diformitățile fizice pe care le accentuează, cît și defectele morale cărora le dă o materializare vizuală, e practicată încă din Antichitate, de greci și de romani. Primii nu­și cruțau nici divinitățile: Pliniu cel Bătrîn (20–79) istoric, filolog și literat roman, considerat unul dintre cei mai iluștri savanți ai Antichității, citează numele pictorului Antiphil care a avut ideea să picteze un personaj grotesc, pe care­l numește Gryllus (în greacă, gryllos = porc, purcel), cuvînt care devine obișnuit în toate compozițiile bizare/stranii/caudate, baroce.

Miniaturile manuscriselor Evului Mediu, chiar ale celor religioase, sînt adesea caricaturi de o mare finețe.

După ce artele renasc, renaște și caricatura în Italia. Leonardo da Vinci (1452–1519) – pictor, sculptor, inginer, arhitect și savant născut la Vinci, în apropiere de Florența, și Annibal Carracci (1555–1619) – pictor născut la Bologna, se disting prin forța compozițiilor

lor satirice. Florentinul Bandinelli, zis Baccio (1493–1560) avea un talent deosebit pentru desenele în peniță a figurilor de pitici, pocitanii, maimuțe. Caricaturile de moși și babe executate de venețianul Pietro Belloti s­au bucurat de mare succes în epocă. În Secolul al XVIII­lea, Pierleone Ghezzi (1674–1755) a excelat prin caricaturile sale politice.

Exercițiul caricaturii se răspîndește de timpuriu în diverse țări din partea de Nord a Italiei. În Germania, Holbein (1465–1524) a executat o serie de caricaturi pentru Elogiul nebuniei, operă a prietenului său Erasmus din Roterdam (1469–1536). Caricatura a prins repede și în Franța. I se atribuie marelui Rabelais (1494–1553) ideea uneia dintre cele mai vechi culegeri de gravuri satirice, Songes drôlatigues [Himere comice], alimentînd certurile dintre Reformă și Ligă. Jacques Callot (1592–1635), în scurta sa viață, și­a manifestat malițiozitatea trasînd diverse tipuri: Pungașii, Din mizeriile războiului, Tentația Sfîntului Anton. Caricatura ia amploare sub Ludovic al XIII­lea și Ludovic al XIVlea. Nici Ludovic al XV­lea n­a fost scutit de mușcătura ei: nu exista zi în care șeful poliției să nu primească ordinul să­i caute pe autorii caricaturilor care inundau Parisul, venite Dumnezeu știe de unde și care aveau ca subiect predilect amorurile regelui.

Era ceva natural ca Revoluția din 1789 să surescite verva caricaturiștilor. Montagnarzii și Girondinii, emigranții și sanchiuloții, toate taberele au intrat în vizorul caricaturii. Caricatura socială ia amploare sub pana lui Carle Vernet (1758–1836), unul din primii artiști francezi care au practicat litografia (peste 800 de piese) și, ca pictor de cai, l­a influențat pe elevul său Théodore Géricault (1791–1824). În aceeași epocă au trăit caricaturiștii Debucourt, Duplessis­Bertaux, Bolly, Gaudissart, Marlet ș.a.

Curtea lui Carol al X­lea a incitat verva multor caricaturiști: Charlet, Decamps, Bellangé, Pigal, Isabey, dar poate că niciun rege n­a fost expus caricaturii ca Ludovic­Philippe, al cărui cap sub formă de pară a fost ținta caricaturiștilor epocii. Publicațiile Caricatura, le Charivari [scandalul, vacarmul] și le Journal pour rire ofereau o galerie variată de caricaturi semnate de Philipon, Daumier Cham, Bertall, Gavarni, Henri Monnier, Dantan Grandville, Charlet, Traviès, Bouchot, Beaumont ș.a. Revoluția din februarie 1848 a fost ilustrată de creioanele lor pline de zeflemea și, pînă la proclamarea Imperiului, a fost subiect continuu de sarcasm. După 2 Decembrie, caricatura politică fiind vigilent supravegheată, aceasta și­a îndreptat ținta spre afaceri din exteriorul Franței și spre moravuri. Se pot aminti Bertall, Nadar, Doré, Vernier, Baric, Carjat, André Gill, Marcelin, Riou, Darjou, Morin ș.a. Dintre caricaturiștii din prima jumătate a Secolului XX îi amintim pe Caran d’Arche, Forain, Villette, Léandre, Abel Faivre, Ibels, Guillaume, Henriot Poulbot, Sem, Gus Bofa, Jospin, Capy, Sennep, Roubille, Iribe. După Franța, Anglia a produs caricaturiștii cei mai abili. Hogarth, un maestru în materie, a stigmatizat, rînd pe rînd, tarele sociale și politice ale timpului său, în stampe rămase celebre.

Spaniolii au avut un caricaturist eminent: Goya –artist iute, excentric.

În Secolele XIX și XX, caricatura e practicată în toate țările Europei.

Consultînd materialele scrise – de mare importanță fiind ampla lucrare Presa umoristică de altădată (1974) de Constanța Trifu – constatăm că prima revistă românească de umor apare la o lună și patru zile de la Unirea Principatelor Române, la 28 februarie 1859: Țînţarul. Creatorul ei, N.T. Orășanu, cel ce domină timp de trei decenii acest gen de presă, suferind chiar detenția, e considerat de G. Călinescu imitatorul lui Béranger. Nichipercea, Pepelea, Păcală, dar mai ales Aghiuţă (din 1863) al lui Hasdeu și Ghimpele (1866) sînt tot atîtea trepte de afirmare a literaturii de umor și a caricaturii. Dacă personajul principal din încercarea dramatică a lui Iorgu Caragiale, Raicu, face referire la Țînțarul („Țînțarul mă înnebunește, să fie blagoslovit osul celuia care l­a născocit că știu că încalte biciuiește pe toți a dracului” – Cf. Reviste literare românești din secolul al XIX-lea, Ed. Minerva, 1970, Cuvînt înainte de Paul Cornea, p. 9), Ghimpele este publicația în care debutează I.L. Caragiale, în 1872. Între Țînțarul și Moftul român (1893) sau Moș Teacă (1895), perioadă în care gazetăria umoristică devine îndeletnicire de scriitor și de caricaturist profesionist, apar nenumărate publicații de acest gen. Printre acestea, există reviste scrise după „tipicul” celor franțuzești sau chiar în limba franceză. Menționăm titlul Șari vari român, inspirat după cel al revistei din Paris Chari vari – harababură, scandal, vacarm (15 ian. 1865 – 12 martie 1866). Revista, de 4 pagini, are ca subtitlu Foaie ilustrată umoristică și satirică, caricaturile fiind semnate de C. Alexandre. Cigala lui N.T. Orășanu din februarie specifică faptul că Șari vari român e condus de Rudolf Ivăncescu (numit și Radion) și Radu Ionescu (fostul director al Dîmboviţei, al Independenţei și, apoi, al Românului). Caricaturizîndu­i pe „cei doi”, Orășanu folosește antiteza: ambii au ambiții mari și realizări mici și țin cuvîntări cu lapsus tribunae (calambur după Lapsus memoriae sau lapsus linguae, lapsus calami). Revista își permite să­l persifleze și pe „regele străin” care l­a înlocuit pe Cuza: în martie și iunie 1866, apar două caricaturi cu texte în dialog, azi pline de umor:

– Uite un om de treabă, zice unul, nu se înțelege o iotă din tot ce spune!

– Trebuie să fie străin. Să-l urcăm repede pe tron!

Carol I de Hohenzollern, „găsit cu trudă și așezat cu grăbire pe tron”, nici în iunie nu e înțeles de cei doi interlocutori:

– Ce noroc pe noi că am luat un suveran străin... Nu sîntem obligați să înțelegem ce spune.

La 4 martie, revista primește avertisment și își încetează apariția la 12 martie. „Buclucul i­l face caricatura lui Alex cu prognoza politică a anului 1866: peștele cel mare­l înghite pe cel mic sau marile puteri înhață puterile mici. Bosianu, președinte de Consiliu și ministru de Interne atrage în avertismentul său atenția că alusiunile politice făcute prin gravură sînt necompatibile cu posițiunea noastră de stat neutru și cu considerațiunea ce se cuvine puterilor garante” (Constanța Trifu, op. cit. p. 94).

Ulysse de Marsillac, primul profesor de franceză de la Universitatea din București (1864), redactor al cotidianului L’Indépendance Roumaine, scoate revista de umor în franceză Les cancans de la semaine (14 febr. – 2 mai 1870). Și Frédéric Damé, primul redactor al cotidianului L’Indépendance Roumaine, scoate, în 1884, revista Le bossu, cuprinzînd și caricaturi, titlu care ne trimite la expresia franceză „rire comme un bossu” (a se strica de rîs; și în română se spune „s­a cocoșat de­atîta rîs”).

Uneori, caricatura din presă este dublată de imaginile de pe cartoane, din timpul spectacolelor. După sosirea în țară, Carol I „nu va fi privat de o reprezentație curat locală” pe care i­o oferă Ulysse Crețeanu în colaborare cu Pantazi Ghica, semnatar al piesei Dorința împlinită: „Mare spectacol cu foc bengal, cu puzderie de steaguri tricolore, cu îngeri de carton, serafimi și heruvimi cu un ochi, un picior și o aripă” (Constanța Trifu, op. cit. p. 108).

(continuare în pag. 6)

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale Libertate

Libertate, ai fost atît de departe, acum ești aici, noi sîntem tot ucenici, nu știm ce să facem cu tine, și nu ne este bine.

Porțile deschise spre libertate, pentru mine au fost încuiate, fiind catalogată o ,,defavorizată”. Punct, nu virgulă, virgula fiind punctul care plînge. Și eu plîng clipa ce s­a dus ­ din ea a rămas doar o poveste cu ,,a fost odată”... Dacă în regimul ,,de tristă amintire”, vară de vară eram pe litoral, acum fac plajă pe micul ecran, însă trăiesc în libertate și pot spune de toate... Atît și nimic mai mult.

În prezentul liber, mă răsfăț pe malul mării privind la televizor, iar în vis călătoresc la Paris, ,,orașullumină” în care am avut parte să mă plimb nu doar în vis, ci în realitate, trei luni și jumătate. Din 1989 s­au scurs atîția ani, în care viața mea a devenit de ,,doi bani”: nu mare, nu munte, nu îmbrăcăminte, în schimb pot spune cu năduf ,,Comunismul a căzut!”. Nu mai avem belele, la noi curge doar lapte și miere. Avînd însă speranță, întorc privirea spre icoana celestului Tată și, făcînd semnul divin, Lui mă închin, cu speranța că ziua de mîine va fi senină, iar nu un chin. În țară la noi e pace, nu război, dar îl simțim în buzunare, cînd prețurile pleacă ,,la plimbare” în

Începuturile și afirmarea

caricaturii românești

(urmare din pag. 5)

Alex își publică în Satyrul desene însoțite de versuri:

După legea naturală

Trage tot ce-i gras în jos;

În Garda Națională

Lucrul se făcu pe dos:

Cine-i slab nu-i nici sergent, Cine-i gras – locotenent.

Sarsailă cel confuz se retrage la 18 mai 1866 și renaște în Ghimpele, la 28 mai, numerotarea continuînd de la ultimul Nichipercea, cu nr. 49 din anul VII.

În ianuarie 1868, în Ghimpele apar două desene semnate de Dembițki, „bun și rezistent desenator al presei umoristice, care lua locul lui Alex”, exprimînd „prăpastia dintre prezent și trecut”, dintre spiritul „acaparator” al lui Al.I. Cuza și „generozitatea” urmașului său. Chiar înainte de acest moment, presa de umor publică povestea vieții lui Milescu Spătaru și stihuri satirice din Miron Costin (1633–1691, cel ucis împreună cu fratele său, Velicico, din porunca domnitorului Constantin Cantemir) spre învățătură celor „ce cred astăzi că românii nu sînt capabili de a se dezvolta românește, ci trebuie să ia toate numai de la străini”.

În 1867, I.C. Lerescu, în Țeara, atacă Tronul care sprijină un guvern „dezmățat”, lista civilă de două ori mai mare decît a lui Cuza, starea de înflorire a Curții, zaiafeturile, primirile și vînătorile invitaților săi. În februarie 1868, publică un desen sub titlul Avanti Carolina (Carolina este, firește, Carol), fapt care duce la suprimarea revistei, directorul ei fiind chemat în justiție (Constanța Trifu, op. cit. p. 118).

Scrînciobul din decembrie 1868 publică o caricatură „antinațională”, Moftul mofturilor sau luarea Transilvaniei, executată de I. Dembițki. Ea reprezintă armata „năciunalilor” [naționaliștilor] condusă spre victorie de „Ionică” (Brătianu) înveșmîntat ca Don Quijote. Revistei i se dă foc de către studenții bucureșteni, gest aplaudat de Românul. Se consideră că Scrînciobul face jocul presei austriece care se temea de planurile ascunse ale liberalilor de reintegrare a Transilvaniei, mai evidente pe măsură ce se intensifică deznaționalizarea românilor de către aristocrația ungară. Ion Ghica trimite, pe ascuns, o

magazine, în facturi, nu cum se spune pe micile ecrane.

Părinții care au preluat de la bunici o țară încălțată în opinici, acum, sînt niște ,,defavorizați”, urmașii uitînd că aceștia i­au înzestrat cu o țară industrializată. ,,Ilenuța tractorista” s­a pensionat, macarale nu mai rîd în soare, trecutul a apus, prezentul ce are de spus? O mînă de bogați și o țară de săraci. Pe șantiere, Moș Martin caută miere. Stupul însă e gol, albinele au plecat ,,în zbor”, departe de țara lor. Trecutul a apus. Prezentul ce are de spus? Critică veacul ce a apus... În Casa Poporului, gatagata să fie demolată, se pune la cale noua ordine socială, zice­se una mai dreaptă și mai... morală.

LILIAnA TETELEA

scrisoare de felicitare contelui Andrassy – ministrul de Externe al Imperiului Austro­Ungar, motivînd că a fost un simplu gest de politețe, în cadrul relațiilor personale cu ministrul, fără nicio legătură cu politica. Această explicație nu convinge și, în Ghimpele, apare cu urechile de măgar ale legendarului Midas.

Clopotele (29 aprilie 1868 – 4 mai 1869) din Iași, o foaie care se vrea „satirică”, prezintă un anumit interes: lovesc în Coroană, folosind, ca și Strechea, desenul. „Pe o pagină întreagă găsim aici capul lui Carol, mai bine zis conturul capului său, mobilat cu lăcuste, locomotive aducătoare, la rîndul lor, de alte lăcuste – «principii germani fără slujbă» – și presa pusă în lanțuri. Coroana cu stema principatelor și sabia cu topuzul, încrucișate sub ea, sînt de prisos, dată fiind asemănarea cu originalul”. În paralel, apar aici și regrete pentru vechea domnie a lui Cuza. Amintirea lui Cuza sau legenda lui (deși era exilat) erau atît de vii încît, în 1870, fostul Domn e ales ca deputat de Mehedinți, în colegiul IV, care era al țăranilor.

Creația umoristică e impulsionată de nemulțumire, de dorința de a critica o stare de lucruri impusă de putere. Cei de la putere (conservatorii) n­au simțit nevoia unei publicații de umor, conferind presei satirice calificativul de „nerușinată”. Dar își schimbă optica în vara lui 1876, cînd părăsesc scaunele puterii. Deși Carp nu acordă guvernului liberal decît două săptămîni de viață, el va dăinui 12 ani. Desconsiderarea inamicului le întîrzie reacția, aceasta fiind, deci, tardivă. Atunci apare Cucurigu (18 iulie 1876 – 6 iunie 1877) și „dublura” sa serioasă Timpul (în care redactorul, genialul Eminescu, publică și articole în care critică întreaga politică românească, atingîndu­i și pe conservatori, lucru care nu i se va ierta).

După H. Trenk, care și­a împrăștiat talentul în reviste de umor, începînd cu Țînțarul pînă în 1861 (cînd e luat de Odobescu pentru a întocmi un album cu mînăstirile din Oltenia), se face remarcat cel deja amintit C. Alexandre, de la Șari vari român, care­și notează desenele Alex1, Alex2,… (precum caricaturistul de la revista pariziană omologă: Cham1, Cham65 etc.), precum și Dembițki (de la Ghimpele și Dracul). Caricatura e propulsată pe trepte artistice de Constantin Jiquidi care își face ucenicia la Ghiţă Berbecu (1878) și Foarfeca (1888) și dă strălucire revistelor Moftul român și Moş Teacă (1891–1901), cu linia sa inconfundabilă și cu spiritualitatea textului care amplifică efectul imaginii. (Cf. Elis Râpeanu, Epigrama în literatura română, Ed. Dealul Melcilor, Brașov, 2001, p. 99.)

Tradiția caricaturii în cultura română este subliniată de Ion Munteanu în Perpetuu comic ’83, p. 64, unde

motto: „Fiind îndreptățiți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Christos Isus” – Romani 3.24

În Secolul al XIX­lea, în multe orașe era mare sărăcie. Mulți copii sufereau de foame și trebuiau să cerșească pentru a supraviețui. Într­o seară, o fetiță sărăcăcios îmbrăcată s­a strecurat într­o sală unde se vestea Evanghelia. Nimeni nu a observat­o, cu excepția predicatorului. Fetița s­a așezat pe o bancă lîngă ușă și a ascultat cu atenție cînd predicatorul a citit versetul: „Voi, toți cei însetați, veniți la ape, și cel care nu are bani să vină, să cumpere și să mănînce. Veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată!“ (Isaia 55.1). Imediat după predică, fetița a părăsit sala. Predicatorul a fost dezamăgit, deoarece nu a putut să vorbească cu ea, dar mai tîrziu, în timp ce se afla pe stradă, cineva l­a tras de mînecă. Era chiar acea fetiță. „Vă rog, domnule, dațimi ceva pentru mama mea bolnavă!“, a cerut ea. El a întrebat­o: „Ce vrei să­ți dau?“. „Doar niște lapte. Eu nu am bani, dar ați spus: Veniți, cumpărați fără bani. Am adus aici și un urcior pentru lapte“.

Fetița s­a bazat pe promisiunea din Biblie, deși aceasta are o semnificație spirituală. Dar Dumnezeu a răspuns credinței ei într­un mod foarte practic. Predicatorul a însoțit fetița acasă și a găsit­o pe mamă foarte bolnavă. El le­a oferit lapte și mîncare, a adus însă și un medic. Apoi li L­a prezentat pe Mîntuitorul Isus Christos, prin care este îndreptățit fără plată oricine crede în El. Să­L luăm pe Dumnezeu pe cuvînt și să venim la El! Atunci vom primi ceea ce El vrea să ne dea gratis!

publică imagini, precum și articolul Caricatura – 125 de ani. Autorul articolului e de părere că această creație grafică și­a făcut apariția, mai întîi, sub formă protestatară și consideră chiar că „un început semnificativ poate fi socotit desenul publicat de ziarele timpului care consemnează momentul cînd revoluționarii bucureșteni ard în piața publică Arhondologia”. Odată cu circulația revistelor de umor, „caricatura a început să îmbrățișeze toate temele: de protest împotriva relei orînduiri sociale, de agrement prin ironizarea amicală a unor personalități, de haz, pur și simplu, pentru delectarea oamenilor. Pînă în ultimul deceniu al secolului trecut [al XIX­lea], și­au arătat măiestria artistică, în caricatură, numeroși colaboratori ai revistelor umoristice, dar niciunul nu s­a impus ca să poată fi menționat în antologia de specialitate. Primul caricaturist care s­a așezat în fruntea pleiadei de mai tîrziu a fost Constantin Jiquidi, ale cărui creații le întîlnim în presa umoristică și în broșuri. /…/ Curînd îl urmează un alt maestru al genului, N. Petrescu­Găină. În secolul nostru [secolul XX] s­au afirmat zeci și zeci de caricaturiști”. Pe paginile următoare, sînt reproduse, din revistele umoristice mai cunoscute din perioada 1891–1954, caricaturi cu „semnături prodigioase”, precum Ary Murnu, A. Dragoș, I. Anestin, Șirato, I. Sava, Ion Popa, Sell, Henri Gisberg, Ross… Remarcăm portretele­șarjă semnate de Iser – Alexandru Vlahuță bătîndu­și lira în cui, obosit de goana vieții… „Belgia Orientului”: (1904) I. Sava – G. Topîrceanu, A. Dragoș – Octavian Goga (1931), Murnu – Titu Maiorescu (1913) ș.a. Întîlnim și „politice nepoliticoase”, „furnicături” și „veselii”, „antinaziste” și „antirăzboinice” din reviste ale căror nume sînt deja sugerate. E amintit și NeaguRădulescu care, adăugăm noi, e portretistul care a realizat portretele epigramiștilor cuprinși în prima mare antologie a epigramei românești, realizată de Al. Calotescu­Neicu și N. Crevedia, în 1933, portrete care au făcut cartea mai atractivă, epuizată din librării în două luni și reeditată în 1934.

Epigrama, practicată azi numai în țara noastră și de români, oriunde s­ar afla ei, și caricatura înfloresc și se sprijină, figurînd alături la festivalurile de umor. ELIS rÂPEAnU

File de istorie

Miron Costin – o nouă pagină de cronică

Niciodată zbuciumul istoriei noastre nu i s-a părut lui Miron Costin mai copleșitor decît în „cumplitele vremi“ în care a trăit și pe care le-a descris atît de viu și de colorat. Întors în Moldova, el a îndeplinit diferite slujbe boiereşti, ajungînd pînă la cea mai înaltă dregătorie, aceea de mare logofăt. Ca militar a luat parte la cîteva expediţii peste hotare, iar ca diplomat a îndeplinit o serie de solii la poloni şi la turci, ca şi în Ţara Românească şi în Transilvania.

Toate acestea se întîmplau într-o vreme în care Moldova trecea prin adînci frămîntări interne, iar mari primejdii o ameninţau din afară. Puterea politică a statului decădea, în timp ce a marii boierimi creştea tot mai mult. Presiunea otomană se accentua şi Moldova devenea, în acelaşi moment istoric, teatrul unor îndelungate războaie turco-polone, care lăsau în urma lor ruină şi prăpăd. Deşi conflictul se desfăşura din plin, ostile turceşti fiind comandate de Ibrahim paşa, iar cele polone de regele Ioan Sobieski, de ambele părți s-a depus o intensă activitate diplomatică pentru încheierea păcii, prin intermediul ambasadorului Franţei la Constantinopol, prin cel al principelui Transilvaniei, al hanului tătarilor şi al domnilor din Moldova şi Ţara Românească. La Bucureşti, Sobieski îşi avea chiar un observator, pe Ioan Karwowski.

îndelungatele sale discuţii purtate doi ani mai tîrziu, în primele luni ale anului 1676, la Adrianopol, istoriografia noastră nu avea însă cunoştinţă. Ele ne-au fost revelate de o scrisoare, descoperită în Arhiva centrală de acte vechi din Varşovia. Redactată la laşi, în 3 iunie 1676, în limba polonă – dar presărată cu numeroase cuvinte şi expresii latineşti, după obiceiul atît de des întîlnit la erudiţii timpului formaţi în centrele de cultură catolică –, ea este adresată de Miron Costin, după întoarcerea de la Adrianopol, prietenului său din Polonia, Marcu Matczynski, staroste de Grabowiec și unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Sobieski. În acest text, diplomatul moldovean redă amănunte despre convorbirile avute cu chehaia marelui vizir, în vederea încheierii păcii cu polonii. Este unul dintre puținele documente vechi de care dispunem, consemnînd confruntările cu caracter diplomatic ale unui mare dregător din ţările române. Totodată, cuprinsul său vădeşte eforturile lui Miron Costin de a ocroti interesele Moldovei.

răspuns că, avînd piedică de război cu o împărăţie aşa de puternică, trebuie să se îngrijească de apărare, dar că nu sînt împotriva păcii, numai să nu voiască – am zis – ca pentru o bucată de Podolie să distrugă Moldova. Luînd apoi pana şi hîrtia, s­a oprit asupra nefericitei împărţiri a Podoliei. Mai întîi a întrebat cum se cheamă primul rîu de la Cameniţa spre apus. Am spus: «Orynin». La aceasta a răspuns: «Nu cel dintîi, acela mic, ci rîul Husiatynului». Am răspuns: «Numele de Zbrucz». A scris numele acestui rîu. Apoi a zis: «Spunemi, sînt multe oraşe pe această parte a acestui rîu spre Cameniţa?».

Am refuzat, că nu­mi pot aduce aminte, căci am fost prin acele locuri încă copil fiind în şcoli. Mi­a zis să numesc oraşele, cît de multe pot să mi le amintesc. Am început cu Studienica, Zwaniec, Dzwinogrod, Kudrynce, Czarnokozince, Orynin, deşi de mult pustiu, punînd ca oraş şi satul părinţilor iezuiţi de pe Smotrycz, de acolo m­am îndreptat spre Niedoborow, încheind din nou cu Studienica. Îmi zice: «Dar Husiatynul, de ce nu­l numeşti?». Am spus că Husiatynul este peste rîu, de cealaltă parte. A răspuns: «Iok, iok, Husiatyn bizum oisun», adică «Husiatynul trebuie să fie al nostru».

La fel vorbe şi despre Zinkow, despre care, cînd am spus că acest orăşel se află la două zile călare de Cameniţa şi este aproape de Bar, a zis de asemenea că: «Husiatyn şi Zinkow trebuie să fie ale noastre».

Se ştia, pînă acum, că la tatonările de pace desfăşurate în 1674 participase din partea Moldovei

Miron Costin, cunoscut deja turcilor. Despre

„Puternice şl milostive domnule staroste, domnul meu mult milostiv şl frate Trimisul milostivirii sale, domnului Karwowski vă aduce se pare răspuns din Țara Muntenească de la Ibrahim Paşa de felul cum au fost primite propunerile sale. Ci eu redau imaginea planurilor cu care am fost deprins vreme de trei luni întregi, de la cea dintîi relatare a milostivirii sale principelui Transilvaniei trimisă la Poartă în privinţa păcii şi pînă la plecarea împărăţiei de la Adrianopol la Stambul, fiind mereu de faţă şi întrebat fără preget de turci despre felul cum stau lucrurile. Ceea ce toate le descriu cu acest prilej milostivirii tale, domnul meu milostiv, şi aceasta nu cu un gînd cumva semeţ, ci cu unul care să exprime îndrăznelile lor.

Mai aveam încă două zile pînă să ajungem la Adrianopol cu haraciul ţării, cînd rezidenţii noştri la turci au spus intendentului vizirului, pe umerii căruia se razimă trebile, atît ale vizirului, cît şi ale întregului imperiu, că mergem un număr atît de mare de boieri în necazurile noastre. Ci Dumitraşcu Cantacuzino, fostul domn, temîndu­se de mine mai mult decît de ceilalţi pentru ticăloşiile sale, a spus (din prevedere pentru el) intendentului în chip destul de răuvoitor despre mine, că mă aflu în numărul boierilor.

În aceeaşi zi, intendentul zice terzimanului, adică interpretului: «Merge aici între boierii moldoveni Miron. El trebuie să ştie totul ce plănuiesc polonii». Şi ajungînd la Adrianopol la prima audienţă în trebile ţării, sînt provocat de fiecare dată, între subiectele privitoare la necazurile noastre, să refer despre măria sa regele (Ioan Sobieski) şi despre poloni. Ca să mă prefac, cu băgare de seamă şi tărăgănînd, aşa cum se cuvine cu un asemenea neam de oameni, după a treia întrebare am răspuns în chip ironic că într­adevăr am venit acolo, nu în aceste treburi ale ţării, ci că aş fi rezidentul măriei sale regelui Poloniei la Poartă, că sînt supusul polonilor, dar că mă aflu şi martor secret al faptului că măria sa regele de acum se găseşte într­un simţămînt bun faţă de Poartă, numai ca Domnul Dumnezeu să încline şi pe măria sa împăratul spre un asemenea simţămînt, iar noi, moldovenii am fi bucuroşi de aceasta, căci noi prin aceasta, înainte de toate, facem să piară războiul. A zîmbit a rîde.

Desigur, cele relatate în scrisoare nu reprezintă decît un episod din noianul de intrigi şi conflicte dramatice care alcătuiau viața politică a epocii. Dar acest document ni se pare deosebit de sugestiv, atît prin natura acţiunii pe care o descrie, cît şi, mai ales, prin stilul caracteristic în care a fost redactat. Talentul cronicarului nu se dezminte, scrisoarea fiind parcă o filă ruptă din cronica sa. Redăm în continuare traducerea integrală a textului din limba polonă.

Iar la a doua întrebare: «Că am fost în două rînduri la ei şi n­am isprăvit nimic», am răspuns că aşa de mari lucruri nu le poate duce la îndeplinire un om atît de neînsemnat ca mine, pînă ce însuşi Dumnezeu nu rînduieşte asemenea lucruri şi nu le duce la capăt, după care noi, cei dintîi, suspinăm.

Printr­a treia vorbă: «Ne lasă oare polonii Cameniţa cu Podolia? Căci aşa au dat de ştire prin principele Transilvaniei şi prin trimisul Măriei Sale regelui Franţei», la aceasta am spus că dacă voiesc pace să trimită sol. Pe urmă a întrebat despre fericita încoronare a măriei sale regelui şi despre obiceiul încoronării şi locul ei. Cu aceasta a urmat plecarea noastră de la prima audienţă.

A treia zi după aceea am vorbit foarte pe scurt despre Doroşenko, căci tocmai în acel timp au fost relatate din cîteva locuri metamorfozele lui.

Cîteva zile după aceea a sosit de la principele Transilvaniei poştă repetată despre fericita încoronare a măriei sale regelui, domnul meu milostiv, dar şi despre votarea pregătirilor de război.

În care timp, zărindu­mă asistînd în treburile noastre, a poruncit să vin, după plecarea celor de faţă, mai aproape de el, cu interpretul, întîmpinîndu­mă cu această vorbă, că: «Regele tău este de­acum încoronat şi a trimis a doua oară la principele Transilvaniei în problema păcii, dar mi se pare că în sfatul lor au hotărît şi pregătiri de război. De unde le­o fi venit polonilor această îndrăzneală?». Am

Numind aceste orăşele, cînd se aminteşte de Zinkow, zic: «Despre Mohilev se va scrie?». A spus: «Dar acesta aparţine lui Doroşenko». Şi aşa n­a vrut să­l numească, de asemenea nici Barul.

A întrebat: «Care parte a Podoliei este mai mare: cea de la acest rîu către Cameniţa sau cea de la rîu de cealaltă parte?». Am spus că fruntea Podoliei este aici, de această parte, şi­i ţara cea mai bună (căci altfel nu se putea spune).

A luat apoi registrul cu dînsul şi îndată după aceea s­a strigat dintr­o dată și plecarea de la Adrianopol la Stambul a împăratului singur, în urmă însă s­a schimbat planul, ca şi vizirul să meargă cu împărăţia. Această neaşteptată voie a împărăţiei a urmat nu fără o cauză lăuntrică. Căci ei previn din vreme înflăcărările ce s­au fost pornit în Egipt asupra paşalei Egiptului, iar în Stambul a şi început murmurul. Ci din toate acestea şi din alte semne exterioare eu văd că ei sînt foarte înclinaţi spre pace, nu însă fără folosul lor în hotărnicirea Cameniţei.

Înainte de plecarea împărăţiei la Stambul, iar a noastră spre casă, au sosit scrisori de la Doroşenko, înştiinţînd despre statornicia lui în credinţă şi cum este din: nou credincios, numai că a fost nevoit să înşele pe moscal cu făgăduieli deşarte, şi cerînd ajutor împotriva lui. În ce fel de graţie însă rămîne el la ei, am înţeles tare bine cînd, dîndu­le ştire despre moartea ţarului Moscovei (Alexei Mihailovici), a răspuns: «Dar pe Doroşenko, cînd îl ia dracu?». Şi aşa numai Ibrahim paşa corespondează cu el de departe. Pornirea însă a lui Ibrahim paşa cu oastea va fi fie spre Bar şi Nemirov, fie din capul locului la Cameniţa. Hanul tătarilor a zăbovit. Amintesc şi de ţara Pocuţiei, pentru mila lui Dumnezeu, dacă ajutorul pentru această ţară nu va fi îndestulător, atunci cel puţin oamenii din orăşelele de acolo să fie duşi în munţi, ca să nu piară. Căci uşor se vor înălţa casele din cenuşă cînd vor fi oameni. Iar dacă noi, moldovenii nu vom binemerita de la Maiestatea Măriei Sale regale ca să nu ne uite a ne cuprinde între pacte, atunci să se ţină minte că mult mai răi vor fi turcii într­o vecinătate atît de apropiată. Nu pentru noi, ci pentru Dumnezeu, pentru legea creştinească şi pentru bisericile lui Christos, nu ne uitaţi.

Şi toate acestea scriindu­le milostivirii tale, domnul meu milostiv, rămîn cu nădejdea că nu vrei vrea să mă lepezi din graţia şi amintirea milostivirii tale, graţie căreia mă recomand și acum.

Din Iaşi, 3 iunie 1676.

Al milostivirii tale, domnul meu milostiv, binevoitor şi plecat frate şi slugă, Miron Costin

Hatmanul nostru, milostivirea sa domnul Buhuş, se închină cu plecăciune milostivirii tale, domnul meu milostiv”.

ILIE CorFUS

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Omul care nu a existat niciodată (III)

Între Husky şi Brimstone

După nenumărate pledoarii şi argumentări, Montagu izbuteşte să ajungă cu proiectul său la cel ce urmează a fi semnatarul scrisorii –Sir Archibald Nye. Acesta se arată mai receptiv la idee şi compune chiar el o primă ciornă a epistolei, din păcate cam seacă şi oficială. O a doua versiune se dovedeşte mult mai reuşită, Nye adăugînd încă un subterfugiu – acela de a folosi Husky, numele real de cod al operaţiei în Sicilia, pentru falsa debarcare în Grecia şi de a născoci, pentru aşa­zisul atac al Sardiniei, numele de cod Brimstone. Iată traducerea integrală a scrisorii:

„War Office

Whitehall, London, S.W.l

Tel. Whi. 9400

Şeful statului major imperial

Personal și foarte secret

23 aprilie 1943.

Dragul meu Alex,

Profit de călătoria unuia dintre ofițerii lui Mountbatten pentru a-ţi explica originea telegramelor noastre referitoare la operaţiile în Mediterana şi la planurile de acoperire legate de ele.

Poate că hotărîrile noastre ți s-au părut arbitrare, dar te asigur că sugestiile tale şi ale lui Jumbo (porecla lui Henry Wilson – n.n.) au fost studiate cu cea mai mare atenţie de comitetul şefilor de state majore. După cum arată informaţiile primite recent, nemţii şi-au întărit sistemul de apărare în Grecia şi în Creta. Şeful statului major imperial, considerînd că forţele noastre erau prea slabe pentru a trece la ofensivă, a decis să întărească Divizia a 5-a cu o brigadă, în vederea debarcării la sud de capul Aroza şi să procedeze la fel cu Divizia a 56-a, care trebuie să atace Kaioma. Acum adunăm efectivele şi materialele necesare.

Jumbo a propus să alegem Sicilia ca obiectiv de acoperire (deci ca pretext – n.n.) pentru operaţia Husky, dar noi am şi ales-o pentru operaţia Brimstone. Comitetul şefilor de state majore a studiat din nou în profunzime problema. Date fiind pregătirile din Algeria, antrenamentele pentru acţiuni amfibii care au loc pe plajele tunisiene și bombardamentele care vor scoate din uz aerodromurile din Sicilia, s-a luat hotărîrea de a se rămîne la ideea ca această insulă să servească drept acoperire pentru Brimstone.

Într-adevăr, sînt multe şanse ca inamicul să creadă că vom ataca Sicilia. E un obiectiv evident şi, în ochii nemţilor, un punct nevralgic. Pe de altă parte, era greu să-i convingi pe nemţi că intensele noastre preparative din Mediterana orientală vizează tot Sicilia. De aceea i s-a spus lui Wilson că e necesar un plan de acoperire mai apropiat, de exemplu Dodecanezul. Ţinînd seama de ameliorarea relaţiilor noastre cu Turcia, e probabil că italienii nu se prea simt la largul lor în privinţa acestor insule. Cred că eşti şi tu de aceeaşi părere. Ştiu că vei avea mult de furcă şi nu prea sînt şanse să poţi discuta cu Eisenhower despre operaţiile viitoare, dar dacă, din întîmplare, reuşeşti să sprijini propunerea lui Wilson, previne-ne şi pe noi cît mai repede, căci timpul presează.

Îmi pare teribil de rău că n-am putut săţi dăm satisfacţie în ceea ce priveşte postul solicitat în Brigada de gardă. Candidatul tău era la pat, bolnav de o gripă care ameninţa să-l imobilizeze pe cîteva săptămîni. Cu siguranţă că îl cunoşti pe Forster, care a făcut dovada capacităţilor sale în fruntea unei brigăzi în Anglia, fiind astfel cel mai calificat, după părerea mea.

Bănuiesc că te-ai săturat pînă peste cap de poveştile astea cu «Medaliile militare» şi cu «Purple Heart» (decoraţii americane – n.n.). Sîntem cu toţii de acord că nu trebuie să-i jignim pe prietenii noştri americani, dar problema e mai complicată. Faptul că o parte din trupele noastre primesc decoraţii suplimentare – numai pentru că se bat în acelaşi sector cu americanii – va provoca serioase nemulţumiri printre unităţile care combat pe alte fronturi, în condiţii atît de grele, dacă nu şi mai grele.

După părerea mea, e cazul să respingem propunerea americanilor, explicîndu-le că ea ar implica un fel de favoritism. De altfel, problema e pe ordinea de zi a viitoarei şedinţe a comitetului şi vei afla curînd ce hotărîre s-a luat.

Îţi urez mult noroc.

Archie Nye Al tău, Generalului Harold Rl.G. Alexcnder, Cartierul general Armata a 18-a”.

Montagu se declară mulţumit de opera lui Archibald Nye, care e scrisă exact pe tonul potrivit şi cu un conţinut foarte apropiat de cel optim. Pentru a­l desăvîrşi, inventatorul „omului care nu a existat niciodată“ propune două completări. Mai întîi, el vrea ca naziştilor să li se spună şi mai pe şleau că aliaţii vor debarca în Sardinia. Dar şefii de stat­major se opun, deoarece le e teamă că, dacă stratagema va da greş, germanii se vor gîndi imediat la Sicilia. Pînă la urmă însă, aşa cum vom vedea, Montagu va găsi soluţia acestei probleme prin folosirea altui document, pe care­l va purta cu sine falsul ofiţer de marină. În al doilea rînd, el vrea să introducă în scrisoare un element pe care hitleriştii îl cunosc deja, lucru de natură să le confirme impresia de autenticitate. Pornind de la numeroasele ordine de zi pe care generalul Montgomery le­a emis în urmă cu cîtva timp şi care au provocat un haz general, Montagu ar dori să strecoare o glumă ceva mai grosolană, tocmai bună pentru un umor ca cel al naziştilor. De exemplu, Nye ar putea scrie: „Ce a păţit Monty? De o săptămînă nu a mai emis nici un ordin de zi!“. Dar superiorii lui Montagu resping, îngroziţi, această sugestie. Oricît de nobilă ar fi cauza în slujba căreia e pusă scrisoarea, cum să ironizezi în cuprinsul ei pe un comandant de anvergura lui Montgomery, învingătorul lui Rommel?

Biografia unui mit

În timp ce se luptă cu forurile superioare pentru acceptarea proiectului său, Montagu începe să lucreze la crearea unei identităţi a inexistentului său erou. El trebuie să fie ofiţer, dar cărei arme îi va aparţine?

Infanteria, artileria, carele blindate şi aviaţia sînt excluse de la bun început, deoarece o asemenea „repartiţie“ ar însemna difuzarea secretului în rîndul unui număr prea mare de persoane şi apariţia unor noi dificultăţi de ordin tehnic şi birocratic.

Dat fiind că părintele spiritual al defunctului lucrează la Amiralitate, cel mai la îndemînă e ca şi imaginarul personaj să fie încorporat în flota militară. Dar se iveşte un obstacol neprevăzut: ofiţerii din marina britanică poartă uniforme elegante croite cu grijă, pentru a le veni cît mai bine. Or, a face un costum care să se potrivească unui cadavru este o treabă supraomenească, la care nici un croitor nu se încumetă.

În 1943, după înfrîngerea trupelor Axei în Africa de Nord, aliaţii occidentali urmează să debarce în Sicilia, înainte de a deschide cel de al doilea front în Italia. Pentru a înşela pe hitlerişti, care bănuiesc că aceasta va fi viitoarea operaţie, locotenentul Ewen Montagu, din serviciul de informaţii al Amiralităţii britanice, iniţiază o stratagemă: lansarea în Mediterana a unui cadavru, avînd asupra sa actele de identitate ale unui ofiţer englez, precum şi o scrisoare a lui Sir Archibald Nye, şef adjunct al marelui stat major imperial (britanic) către generalul Alexander, comandantul unei armate engleze în Tunisia. Din scrisoare reiese că anglo­americanii vor efectua două debarcări simultane – una în Grecia, alta în Sardinia – şi că Sicilia va servi drept „obiectiv de acoperire“, adică drept un atac simulat, menit să­i înşele pe nemţi. Totodată, Montagu începe să construiască cu migală biografia fictivului său ofiţer.

Soluţia este una singură: ca ofiţerul ale cărui rămăşiţe pămînteşti vor fi găsite de germani să nu fie direct subordonat Amiralităţii, ci să depindă numai într­un mod sau altul de aceasta. Cu alte cuvinte, să aparţină unei unităţi cu caracter „seminaval“, cum ar fi cea a puşcaşilor maritimi, ceea ce îi va permite să poarte, chiar şi în cadrul deplasării sale în străinătate, o uniformă mai puţin rigidă şi formală – aşa­numita battledress, uşor de ajustat pînă şi pe un cadavru.

Documente, documente... (1)

Se ajunge astfel treptat la una din cele mai delicate faze ale operaţiei: stabilirea numelui şi gradului defunctului. După multă chibzuinţă, Ewen Montagu şi echipa sa ajung la concluzia să facă din el un comandor, adică un ofiţer de rang nici prea înalt, nici prea coborît, tocmai potrivit pentru o asemenea deplasare. Numele asupra căruia se opresc autorii înscenării este Martin: pe o listă a corpului de puşcaşi maritimi sînt şase ofiţeri care îl poartă, aşa că o eventuală verificare efectuată de un agent nazist la Londra nu va face decît să confirme existenţa unui comandor cu acest nume. Prenumele este cît se poate de banal pentru un englez – William.

Se ridică acum problema fotografiei pentru legitimaţie. Căci dacă, aşa cum ştim cu toţii, poza unui om viu seamănă adesea cu cea a unui cadavru, inversul nu este valabil şi imaginea unui mort nu va trece niciodată drept cea a unui individ în viață. Căutarea unei figuri cît de cît asemănătoare ia multă vreme, pînă ce şansa acţionează din nou în favoarea lui Montagu: la biroul lui se prezintă – din greşeală! – un ofiţer care ar putea fi fratele geamăn al lui William Martin. Pînă să se dezmeticească, el este înhăţat şi fotografiat din faţă şi din profil, fireşte fără a i se furniza nici cea mai mică explicaţie.

Fişa de identitate este acum completă. Pentru a nu da nimic de bănuit în cazul cînd inamicul va supune cartonaşul legitimaţiei unei analize chimice, pentru a­i stabili vechimea, Montagu trece ca dată a emiterii 2 februarie 1943, menţionînd că este vorba de un duplicat, „în locul fişei cu nr. 09650, pierdută“.

(va urma)

„M AGAZIN ISTORIC”

Generalul Eisenhower le mulțumește celor implicați în operațiune

Dwight D. Eisenhower

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (200)

Zeii (13)

Arcașul Yi/Hou Yi

Acesta este soțul lui Chang E, Zeița Lunii. Era vînător și arcaș celest deosebit de iscusit, capabil să atingă orice țintă. Unii mitologi consideră că mitul lui este inspirat din cel al unui erou indo­european. Faptele sale îl apropie și de Hercules al grecilor antici. Abilitatea lui de arcaș ținea de faptul că avea, din naștere, mîna stîngă mai lungă decît cea dreaptă și putea astfel să întindă mai bine arcul. Faptele lui de eroism sînt situate în vremea împăratului Yao, unul dintre cei cinci împărați legendari ai Chinei. Povestea lui începe atunci cînd cei zece frați Sori, fiii lui Di Jun, Zeul Cerului de Est, în loc să străbată bolta cerească pentru a lumina și încălzi lumea cîte unul în fiecare zi, s­au hotărît să se urce pe bolta cerească toți deodată. Căldura iradiată de ei a devenit imediat insuportabilă pe Pămînt, a secat apele, a ars vegetația, a ucis oameni și animale și a amenințat să facă totul scrum. Stăpînul suprem al cerului i­a cerut zeului Di Jun să­și potolească fii, dar Sorii nu și­au ascultat tatăl. Atunci s­a apelat la arcașul Yi, căruia i s­a înmînat un arc de culoare roșie și 10 săgeți albe. Yi a coborît pe pămînt, a luat la țintă pe rînd și a doborît nouă din cei 10 Sori. Se spune că săgețile lui Yi porneau ca niște globuri de foc și nu mai puteau fi oprite. Cînd mai rămăsese un singur soare pe cer, Yi a fost oprit din vînătoarea lui. Pentru pămînt era desigur necesar să lumineze și să încălzească un soare. Zeul Di Jun, supărat că i­au fost uciși nouă copii, l­a condamnat pe eroul Yi să rămînă pe pămînt ca simplu

Oameni și miracole (23)

Vindecările inexplicabile (3)

După discutarea aprofundată şi exhaustivă a raportului, comisia a admis, printr­un vot aproape unanim, că „vindecarea, în afara oricărui tratament, verificată după şase ani de evoluţie, a proliferării maligne a extremităţii superioare a tibiei drepte, de care a fost afectată tînăra Delizia Cirolli, constituie un fenomen cu totul excepţional, în sensul cel mai strict al termenului, contrar oricărei observaţii şi previziuni ale experienţei medicale şi, în plus, inexplicabilă“. * * *

Alt exemplu de „vindecare pe căi neobişnuite“: cea a unui copil hidrocefal, David. Povestea e istorisită de mama lui. Ea a refuzat soluţia propusă în ultimă instanţă de chirurgi: un dren şi o valvă artificială ca să dreneze lichidul cefalorahidian, toate astea trebuind să fie purtate pînă la un... sfîrşit definitiv. David avea atunci 18 luni. Capul său, prea greu, îl dezechilibra tot timpul. Dormea foarte puţin şi voma tot ce mînca. După lungi şederi în spital, medicii nu au reuşit să­i aducă nici o ameliorare, chirurgia părînd singura cale posibilă.

Mama lui, Martine Fontaine, şi soţul ei, Guy, au auzit de un medium canadian, Ian Borts, azi decedat, care era capabil, în stare de transă profundă, să comunice cu „entităţi dezîntrupate“, „speakers“, care făceau o „lectură“ a cazului şi indicau bolnavilor remedii.

În cazul lui David, aceşti „speakers“ au descoperit o slăbiciune majoră a structurii genetice. Ei au indicat părinţilor un tratament lung şi foarte exigent ca să evite recurgerea la chirurgie. Acest tratament a fost făcut şi s­a dovedit eficace. Copilul e perfect sănătos şi azi are optsprezece ani. Este evident că tînărul medium, care nu avea mai mult de douăzeci de ani, nu avea cunoştinţe medicale suficiente ca să diagnosticheze detaliile precise ale unei maladii atît de grave şi nici să indice un tratament. Într­o stare de autohipnoză cît se poate de surprinzătoare (asemănătoare cu un somn cu unde foarte lente, cu pulsaţii cardiace foarte încetinite, paisprezece­cincisprezece pe secundă şi o presiune arterială foarte joasă), el părea că ar accesa nişte informaţii de care nu avea habar în stare normală. De unde avea această capacitate prodigioasă?

muritor. Din cauza tulburărilor produse de sori, în lume își făcuseră apariția, ieșind din mediul lor, mai mulți monștri foarte periculoși pentru oameni. Arcașul Yi a început vînarea acestor fiare, în dorința de a fi de folos oamenilor năpăstuiți și altor ființe. Primul de care s­a ocupat a fost He Bo, demonul apelor, un dragon alb, care făcea ca apele să inunde adesea o anumită parte a țării. Yi a slobozit o săgeată în ochiul stîng al dragonului și l­a ucis. I­a venit rîndul monstrului Yayu să fie lichidat de către Yi. Acest monstru este descris în mai multe feluri. Arăta ca un bou cu perii lungi și roșii, sau avea corp de șarpe, cap de dragon, ori chip de om, cu copite de cal sau cu gheare de tigru. Se deplasa cu iuțeala fulgerului, ataca oamenii și îi devora. Ca să ajungă la bîrlogul acestui monstru, arcașul Yi a străbătut o vale presărată cu oseminte și cranii omenești.

Următoarea victimă a lui Yi a fost monstrul Zuochi din deșertul de lîngă Lacul Shou Hua, aflat la răsărit de Munții sacri Kunlun. Această fiară avea dinți lungi de 2 m, în formă de sfredel și tari ca fierul; pielea lui era groasă asemenea unei armuri. Trăia în apă și vîna oamenii care trăgeau pe mal, îi scufunda pînă în adîncul apei și îi mînca. Yi i­a înfipt monstrului, prin gura larg deschisă, o săgeată care i­a mers pînă în gît. Cu un urlet fioros, monstrul Zuochi și­a dat ultima suflare. Un alt monstru, Jiu Ying, avînd nouă capete prin care scuipa cînd foc, cînd apă, se afla pe rîul Xionshui și a murit tot de mîna lui Yi și a săgeților bine țintite. Doar unul dintre capete a trebuit să fie retezat cu sabia. Într­o altă variantă este descris ca un piton uriaș, pe nume Ba She, de pe Lacul Dongting, de lîngă Rîul Xionshui. Era capabil să înghită dintr­o dată un elefant întreg, după care îl digera timp de trei ani și scuipa afară oasele rămase nemistuite. Acest monstru mînca tot ce întîlnea în cale. Nici pasărea Da Feng nu a scăpat de arcașul Yi. Ea își făcea veacul lîngă Lacul Colinelor Verzi din est, provocînd mari necazuri. Aripile ei uriașe acopereau tot cerul, iar mișcarea lor declanșa vijelii și furtuni. Yi a legat o sfoară de capătul unei săgeți și a doborît pasărea la pămînt. Aceasta nu s­a mai putut mișca fiind țintuită pe loc de ață, așa încît eroul Yi a putut să o omoare cu sabia. Vestitul erou a mai ucis uriașul mistreț Feng Xi, aflat în pădurea de duzi din Sanglin, precum și vulpea Feng Hu, amîndouă niște animale dăunătoare pentru oameni. După toate aceste isprăvi de neuitat,Yi a intrat într­o pădure cu gîndul să se odihnească. Era însetat după efortul depus. S­a apropiat de rîul învecinat. Acolo a zărit o tînără fată care scotea apă din rîu cu ajutorul unui tub de bambus. Yi a cerut să bea din apa ei și fata i­a oferit cu plăcere. Yi a răspuns amabilității dăruindu­i o blană minunată de vulpe, un trofeu de preț. Eroul a aflat că tînăra este orfană. Sălbăticiunile îi omorîseră părinții, de aceea îmbrăcămintea era de culoarea albă a doliului. Tinerii și­au dat seama că se plac și în scurtă vreme s­au căsătorit. Yi a uitat să se mai întoarcă în Cer, unde Împăratul Celest avea nevoie de el. Suveranul, supărat i­a anulat lui Yi calitatea de nemuritor. Într­o variantă a mitului se spune că Yi a fost trimis pe Pămînt ca muritor din porunca zeului Dijun, mînios carcașul a ucis cu săgețile sale pe nouă din cei zece fii, fiii lui Dizhun. Mitul despre arcașul Yi continuă, ca și pînă acum, cu elemente din mitul soției sale Chang E, Zeița Lunii, pe care deja l­am povestit. Despre Arcașul Yi mai povestim că acesta avea mai mulți ucenici în arta tragerii cu arcul. Printre ei era și Feng Meng, un individ ambițios și invidios pe succesele maestrului său. (va urma)

Este clar că nici psihologia clasică şi nici parapsihologia nu pot să explice această putere ciudată.

Dar un astfel de caz de vindecare nu trebuie să ne facă să uităm că nu toţi mediumii au neapărat un talent infailibil, că printre ei există şi şarlatani, iar printre adepţi, proşti, naivi şi mai ales oameni sărmani care nu mai ştiu la cine să apeleze. Totuşi, acest mod de a vindeca „pe căi neobişnuite“ merită să fie studiat cu atenţie. Mai mulţi medici au putut să constate că lectura „canalului“ Ian Borts era exactă. Corporaţia psihologilor din Quebec a stabilit unul dintre ei, pe doctorul Denise Roussel, numită medic­expert în procesul dintre Borts şi colegiul medicilor, ca să organizeze un grup de studiu al fenomenelor de mediumnitate.

* * *

Un alt medium, Edgar Cayce, a devenit celebru prin vindecările pe care le­a realizat. Şi se poate spune despre el, dintre multe alte exemple, următoarea poveste extraordinară.

În cursul unei partide de fotbal, un tînăr a leşinat brusc fără motiv. Venindu­şi în fire, nu mai era în stare să vorbească, reuşind doar să scoată nişte sunete nearticulate. Familia sa, originară din Hopkinsville, Statele Unite, a făcut apel la cei mai buni specialişti din New York şi Cleveland. Diagnosticul a fost acelaşi: demenţă precoce şi incurabilă. Unul dintre medicii din Hopkinsville, doctorul Ketchum, auzise vag de Edgar Cayce, un „clarvăzător“ capabil să „citească“ organismul bolnavilor şi să propună remedii eficace fără să fi studiat vreodată medicina.După multe ezitări şi fără să fi spus cuiva, doctorul Ketchum a luat hotărîrea să se ducă singur acasă la Cayce ca să­i expună acest caz pe care îl considera disperat. Prezicătorul l­a primit, s­a lungit pe divan şi a intrat într­o stare uşoară de hipnoză. Pe o foaie, doctorul Ketchum a scris numele şi adresa băiatului şi a dat­o asistentului lui Cayce. Asistentul i­a spus atunci clarvăzătorului: „Ai în faţa ta corpul lui M.X., din Hopkinsville. Examinează­l şi spunene ce descoperi“. Cayce a stat un moment tăcut, respirînd cu regularitate. Apoi a vorbit: „Oh, creierul său e în flăcări, are mintea deranjată; dacă nu­1 salvăm, curînd va înnebuni definitiv; asta vine de foarte departe...“. Doctorul Ketchum a avut atunci confirmarea că Edgar Cayce diagnostica corect, deoarece această maladie mentală fusese descoperită de alţi specialişti.

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Cayce a fost întrebat ce tratament recomandă. El a indicat o formulă de produse puţin uzitate, dar a adăugat că „trebuia să fie folosite în doze masive“. Asistentul l­a ajutat pe clarvăzător să se trezească. Edgar Cayce nu şi­a amintit de nimic după ce s­a trezit. Doctorul Ketchum se întreba cum putea acest om ignorant să cunoască numele şi modul de folosire ale produselor pe care le prescrisese.

La întoarcerea în oraş, doctorul Ketchum s­a dus la o farmacie, a cerut să se pregătească medicamentul şi a prescris tratamentul. La început, nu s­a constatat nici un rezultat. Medicul a crescut atunci doza. Dar nu se manifesta nimic vizibil. A triplat doza pînă la limita de siguranţă (acest produs avea efecte secundare, medicul ştia asta). Trei sau patru săptămîni au trecut astfel fără nici un rezultat. Bolnavul era tot în stare de prostraţie, apatic, cu privirea pierdută...

Apoi, într­o dimineaţă, telefonul a sunat acasă la doctorul Ketchum. Mama tînărului îşi auzise fiul vorbind inteligibil, pentru prima dată după un an: „Bună ziua, mamă. Ce avem azi la masă?“.

În acea perioadă, Cayce era considerat un paria pentru lumea medicală şi doctorul Ketchum nu a îndrăznit să mărturisească nimănui că îl consultase... Dar Cayce era un om dezinteresat şi nu s­a formalizat. Singura lui grijă era să­i ajute pe semenii săi.

Acesta este doar un exemplu dintre miile de „lecturi“ de sănătate făcute de Cayce. A făcut atît de multe spre sfîrşitul vieţii, încît a murit epuizat în 1945. Vindecările obţinute de acest vizionar nu pot să fie considerate „inexplicabile“, deoarece Cayce preconiza un tratament potrivit.

Dar capacităţile lui erau de­a dreptul miraculoase. Accesul la informaţiile medicale era deschis de o transă uşoară; „citea“ maladia ca într­o carte... Edgar Cayce credea că fiecare celulă are o conştiinţă proprie. Clarviziunea lui dădea acces la această conştiinţă celulară care îi permitea să examineze din interior toate părţile corpului. Subconştientul său intra în comunicare cu sistemul nervos al pacientului.

Azi, mulţi mediumi recunosc temeiurile acestor „lecturi“ şi admit metodele clarvăzătorului care rămîne una dintre fiinţele cele mai prodigioase din epoca noastră.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cu bastonul prin Cimitirul Bellu

Fiindcă așa a pohtit jupîn Iohannis sau poate doar s­a nimerit, de teama cenzurii, tot ce nu poate intra pe rețeaua televiziunilor de stat și particulare, găsim pe internet. Și așa se face că, încet­încet, acest Univers și­a creat propriile vedete de jurnaliști devotați, trup și suflet, Tricolorului și Mișcării Suveraniste. Unii provin din vechea gardă de foști activiști UTC și agenți din Servicii, acoperiți sau descoperiți, adepți ai principiului ,,Ori măriți ciolanul, ori răriți haita...”. Și cum hîrșîiții dulăi nu prea au chef să împartă șunca din fasole cu cineva, cățelușii de pe margine au inventat Mișcarea Suveranistă și au pornit la atac. Dacă BRICS cîștigă bătălia cu Globaliștii, băieții ăștia, așa cum îi vedeți, trecuți pe la penitență și îmbrăcați de la second­hand, mîine ajung la Putere. Dacă nu, atît i­a dus mintea, săracii, măcar au încercat și ei, n­au dat cu parul. Așa au apărut vedetele de pe YouTube: Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu. S.R. Stănescu, Șoșoaca, Ancuța, Bahmuțeanca, Tucă, Lazarus, Moraru și Calițeasca, Tomozei și cîți or mai fi, căci zilnic apar figuri noi de haiduci care vor numai binele nației.

De ceva vreme, a început să urce pe scara celebrității, și urcă, și tot urcă, un nume nou: teologul Damian Anfile, încă neînsurat și deci nehirotonisit. Nu e prea chipos acest băiat de vreo 30 de ani, cu ochelari și început de chelie, dar compensează că nu e lovit de creștinism și, în plus, știe să vorbească, ceea ce în ziua de azi, cu atîți parlamentari și miniștri idioți și gîngavi la radio și la televizor, prețuiește foarte mult. Eram gata­gata să­i dau, zilele trecute, un 10 la ortoepie, dacă n­ar fi scăpat, de vreo două ori, barbarismul locație pentru neaoșul loc.

Acest Damian Anfile este eroul principal, liantul, martorul, participant și narator din puzderia de filmulețe, de fapt, un serial dat de YouTube și consacrat Cimitirului Bellu, acest Pantheon Național în aer liber, după unii, sau Muzeu Funebru, după alții. Mai precis, un ghid ultra informat al acelui așezămînt de pe Strada Șerban­Vodă, cuprinzînd anul înființării și evoluția lui în timp, adică o istorie a românilor în toată regula despre natura operelor arhitectonice și plastice în piatră și fier forjat, personalități, simbolistica însemnelor religioase și cabalistice de pe zidurile tombale. Trebuie să recunoaștem că acest teolog va avea mari izbînzi, cel puțin pe internet, fiindcă, prin expunerile sale, ne duce pe un teren virgin, unde chiar dacă se moare pe capete, continuăm să fim prea mulți la scară planetară, mai ales proștii și săracii. Și nici otrăvurile din hrană și medicamente, pandemiile sau războaiele n­au adus vreo îmbunătățire a situației. Dar, în același timp, nu știm mai nimic despre moarte. Da, cunoaștem lumea aceasta prin intermediul simțurilor ­ văzul, auzul, mirosul, pipăitul și gustul ­, care sînt apanajului corpului fizic. Dar, în lumea cealaltă, chiar dacă ar exista așa ceva, existăm doar ca spirit. Cum o cunoaștem, și prin ce mijloace? Clipa morții ne sperie doar la început, dar imediat, totul este foarte ușor și fără dureri, nu cum e clipa ivirii noastre pe pămînt. Teoria aceasta, expusă de teologul Damian Anfile, contravine flagrant cu teoria existenței Lumii de Dincolo și transformarea noastră dintr­un corp fizic într­unul spiritual, sub influența Corpului de Lumină de Dincolo, adică Dumnezeu. Așa susține, între atîția alții, și medicul

Dumitru Constantin Dulcan. Și mai e ceva cu acest Damian Anfile: punîndu­se bine cu Mafia cimitirelor și a parcurilor, pendinte de Primăria Capitalei, a început munca la o lucrare de doctorat despre Cimitirul Bellu și alte, și alte instituții de acest fel, risipite prin toată țara, o lucrare pendulînd între istoria românilor și credința lor în nemurirea sufletului, de la Zalmoxe încoace. Nu spunea Mircea Eliade că mitologia funebră este o parte importantă a etnogenezei oricărui popor? Și așa cum unii aruncă sume uriașe pentru o vilă în Primăverii sau un castel în Carpați, au apărut îmbogățiții de ultimă generație, care ar da oricît pentru un loc de veci la Bellu, dacă se poate chiar pe Aleea Academicienilor sau pe Aleea Scriitorilor. Ce, e de colea să fii vecin de groapă cu Fănuș Neagu sau, după gust, cu Eminescu sau cu Amza Pellea? Ce­i drept, pe unii i­a rezolvat Puterea, așa cum e cazul biologului stalinist Traian Săvulescu, savantul care a repudiat opera lui Constantin Brâncuși, retrogradul, cosmopolitul și pseudoartistul care și­a închinat talentul Occidentului imperialist. Aceeași fericire veșnică te așteaptă și dacă ai reușit să te cazezi la Cimitirul Vesel de la Săpînța sau în ,,Sineasca” de la Craiova, la ,,Eternitatea” din Iași, în preajma lui Ion Creangă, sau la cimitirul tuturor națiilor și confesiunilor de la Sulina, un fel de Turn Babel dunărean.

Circulă o legendă prin Paris în legătură cu dictatorul mulatru François Duvalier (sau Papa Doc) fostul stăpîn al Insulei Haiti, fostă colonie franceză, din Marea Caraibelor. După ce în lunga sa domnie făcuse prăpăd, furînd tot ce putea fi furat, poporul haitian i­ar fi cerut ajutorul lui Charles de Gaulle să facă ceva cu nenorocitul ăla și familia lui și să­l aresteze printr­o intervenție militară. Dar marele de Gaulle le­a răspuns că legile democrației îi interzic să se amestece în treburile statului Haiti și că tot ce putea face pentru ei era să­i dea interzis în Franța cînd o fi să moară și el. Dar ți­ai găsit. Șpăguind în stînga și­n dreapta, familia Duvalier a reținut o parcelă întreagă în Cimitirul Père Lachaise pentru tot clanul de la Port­auPrince, în apropierea legendarului Gavroche, care murise pe baricade alături de studențimea Parisului, ridicată împotriva regelui Louis Philippe I, într­o încercare de a răsturna republica. Se pare că Damian Anfile a fost predestinat să urmeze Teologia, căci numele sale atît de frumoase amintesc de două personaje dintr­un roman celebru al lui Mihail Sadoveanu. Damian era unul dintre cei 5 fii ai comisului Manole Păr­Negru. Oficial neguțător la Lvov, de fapt, el îi supraveghea pe Arcadie Cernohut și alți boieri dușmani ai măritului Ștefan­Vodă. Se însurase cu o leahă și se tot codea să vină cu dînsa la Timiș, ca s­o cunoască și dumneaei comisoaia Elisafta. Anfile duce cu gîndul la părintele Amfilohie, mitropolitul Moldovei, cel care se ruga pentru izbînzile în lupte ale viteazului domn. Dar în tinerețea sa trecuse printr­o încercare grea: o soră a sa murise de tînără, lăsînd orfan un băiețel care crescuse în familia lui Manole, tatăl său natural.

la minte. Știe neoficial ghidul Cimitirului Bellu această legătură cu cele două personaje literare născocite de Sadoveanu? Știe, cum să nu știe, căci este tipul de om luminat, pasionat de istorie și de literatură.

Și Ionuț făcuse o mare greșeală și s­ar fi cuvenit să plătească cu capul în fața lui vodă. Dar măria sa cunoștea legătura dintre părintele Amfilohie și acest prunc, și de aceea doar l­a dojenit și mustrat ca pe un copil necopt

Astfel stînd lucrurile din punct de vedere istoric și literar cu dumnealui Damian Anfile, să purcedem a consemna cîteva dintre elementele care vorbesc despre istoria românilor doar parcurgînd aleile îngrijite ale Cimitirului Bellu. ● La noi, primii care au dus faima românilor peste hotare, odată cu peregrinările lor, au fost familiile boierești: Callimăcheștii, Ghiculeștii, Cantemireștii, Lahovarii, Cantacuzinii, Brâncovenii, Văcăreștii. ● Scriptic, Cimitirul Bellu se întinde pe 24 ha și a fost înființat pe 15 octombrie 1859 prin osîrdia boierul luminat mason C.A. Rosetti, primarul liberal al Capitalei pe atunci, care a valorificat donația baronului Barbu Bellu, machedon de felul lui. Dar ideea mutării cimitirelor în afara orașelor o avusese generalul Pavel Kiseleff, cel cu Regulamentul Organic, pe la 1830, cînd plănuia ocupația rusească a Țărilor Române. Pe lîngă cei din marea massă a iluștrilor necunoscuți, Cimitirul Bellu adăpostește peste 10.000 de personalități din toate domeniile: oameni politici, generali, savanți, artiști. ● Cel mai vechi mormînt, de fapt, cea mai veche piatră tombală, inscripționată cu litere chirilice, este datat 1819. Primul mort îngropat: Eliza Rosetti, fiica nevîrstnică a soților Constantin și Maria Rosetti care, nu se știe de ce, au rămas în amintirea bucureștenilor ca iubindu­se ceva de speriat toată viața, și de aceea botezînd cu numele lor două străzi care dau dintr­una într­alta. ● Deși a murit în 1797, poetul Ienăchiță Văcărescu nu deține nici un record de vechime, întrucît la data aceea el a fost înmormîntat, mai întîi, în curtea Mînăstirii Sărindar, și abia mai tîrziu, cînd mînăstirea a fost dărîmată pentru a face loc Cercului Militar, osemintele lui au fost mutate la Bellu. ● Primul preot cu fotografie din cimitir ­ Ion Economu Sărindăreanu, în 1900 (perioada dagherotipului). Alături de el, preoteasa Zoe (< gr. viață, lumină, rădăcina cuvîntului protozoare, primele viețuitoare pe pămînt.) ● Moment de meditație din partea lui Damian Anfile, în fața mormîntului doctorului Nicolae Paulescu, căruia, fiindcă a avut puseuri de antisemitism, i s­a refuzat Premiul Nobel pentru Medicină, ca adevăratul inventator al insulinei sintetice: ,,Ce­ai făcut bine nu scuză ce­ai făcut rău și ce­ai făcut rău nu anulează ce­ai făcut bine”. ● Damian Anfile propune formarea categoriei ,,Ce s­ar fi întîmplat dacă...”, cu scriitorii morți de tineri și nemaiputînd să dea măsura valorii lor: N. Labiș, D. Iacobescu, V. Cârlova, Iulia Hașdeu sau chiar Eminescu și Veronica.● Pe multe morminte găsim ,,Roata Vieții”, de fapt etapele prin care trecem: nașterea, copilăria, tinerețea, bătrînețea, mormîntul. ● Cel mai frecvent epitaf: ,,Ce ești, ai fost și vei mai fi”. Cel mai vechi: ,,Pămînt ești, pămînt vei fi”. ● Cel mai aiuristic aparține unei alpiniste, Sofia Mavrodin, moartă într­o ascensiune prin Bucegi, cînd zice­se că ar fi avut ghinionul să dea cu mîna peste cuibul unui vultur care și­a apărat puii dînd cu ciocul, și ea s­a speriat: ,,Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei și teama de a nu vă mai putea vedea”. Dar acest epitaf este atribuit lui Alexandru Vlahuță. ● O nedumerire: criticul Marian Popa scrie că osemintele poetului Nicolae Labiș au fost dezgropate de la Bellu și reîngropate la Mălini, Suceava, lîngă părinți, și în locul lui a fost depus Dan Deșliu. Dar teologul Damian Anfile susține că Nicolae Labiș ar fi tot aici, dovadă numele lui pe cruce. În mitologia mexicană ești mort cu adevărat numai cînd nimeni nu­și mai aduce aminte de tine. ● Cenotaful este un mormînt gol, care se întîlnește la ostașii căzuți pe cîmpul de bătaie și cărora le­au construit totuși un monument funerar, deși nu li s­au mai găsit osemintele. ● De necrezut: Noaptea muzeelor se ține și la Bellu cu lanternele aprinse, și puțini se sperie. Sîntem Zombi? Păi, ăsta­i Halloween. ● Cel mai vizitat monument este cel al fraților Eufrosina și Constantin Poroineanu, bănuiți de relații incestuoase, desigur, fără să fi știut. În realitate nu a fost decît o iubire nefericită între doi tineri fără nici o legătură de sînge. Ceva à la Romeo și Julieta. ● O legendă despre G. Călinescu:

– Dragi studenți, care este alimentația îngerilor?

– Ambrozia... nectarul...

– Greșit! Este vorba despre o hrană spirituală, altfel s­ar produce defecația și se duce naibii misterul...

Tudor Arghezi este înmormîntat în curtea proprietății sale de la Mărțișor, alături de soția Paraschiva.

PAUL SUDITU

Monumentul familiei Poroineanu

Micul templu Iulia Hașdeu

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Micile superstiţii ale marilor actori

Fie că recunoaștem sau nu, superstițiile ne însoțesc fidel în viață și ne influențează, de foarte multe ori, deciziile sau comportamentul. Asta poate pentru că avem nevoie și de puțin noroc în viață, oricît de raționali ne­am dori să fim. Lumea teatrului nu a fost nici ea niciodată ocolită de superstiții. Actorii, mai mari sau mai mici, au ținut întotdeauna seama de micile semne prevestitoare ale succesului sau ale… dezastrului (din păcate superstițiile prevestitoare de rău sînt mai numeroase decît cele care prezic succesul). Superstițiile i­au însoțit în carieră și pe marii noștri actori V. Maximilian, George Vraca, G. Timică și Grigore Vasiliu­Birlic. Un reporter interbelic i­a descusut și datorită lui putem să zîmbim azi citind despre nevinovatele lor tabieturi aducătoare de succes. Superstițiile comicului Velimir Maximilian În privința superstițiilor, iată ce ne mărturisește marele nostru comic, V. Maximilian, care e foarte superstițios, deși – slavă Domnului! – nu poate să se plîngă decît de prea marea simpatie ce i­o poartă publicul, constant, de 20 de ani.

în care am avut succes și cîte alte superstiții n­am... Ceea ce însă îmi poartă, în mod dovedit ghinion, este ziua de marți. Din cauza asta marțea nici nu încep, nici nu termin nimic. Sînt indispus toată ziua. De cînd mă scol am impresia că mă pîndește o supărare. Și sînt fericit cînd n­am nevoie să ies din casă, unde supărările sînt mai suportabile, sau mi se ascund pînă a doua zi...”. Superstițiile unui genial june prim:

George Vraca

Cunoașteți acum superstițiile marelui actor de comedie. Să trecem acum la cele ale unui june­prim, unul din cei mai talentați pe care i­a cunoscut teatrul românesc: d. George Vraca. Domnia sa pretinde că nu e prea superstițios… S­a născut într­o vineri, 13. Semn de noroc după unii. Cu toate acestea, d. George Vraca nu acceptă felicitările prietenilor înainte de premieră: „Poartă ghinion. Încolo numai mici superstiții nepericuloase: să nu văd pisici negre! Să ferească Dumnezeu ca în ziua premierei, cineva să verse cafeaua! Vai de servitoarea care i­ar ieși înainte cu un vas gol! Și nu există nici o amuletă pentru a­l apăra pe George Vraca de ghinion cînd întîlnește o față bisericească în seara premierei”.

Gheorghe Timică și superstițiile

rău cînd vre­o parteneră purta rochie verde pe scenă. Ca să combată această superstiție, soția sa, drăgălașa Silvia Dumitrescu, i­a adus de Crăciun, în dar, o cravată verde. Cu mare frică Timică înnodat­o la gît. O poartă însă de­o săptămînă și pînă acum nu i s­a întîmplat nimic (să batem în lemn!).

Ghinioanele lui Grigore Vasiliu-Birlic

Cel mai fantastic ghinion l­a avut însă VasiliuBreloc­Birlic, cu amuletele lui. Se afla la Teatrul Național din Cernăuți și începuse să se afirme ca un comic de mare viitor. Avea o singură superstiție: cîinii. Orice cîine era un bun augur. Întreținea o adevărată haită de cîini, adunați de pe străzi și jumătate din anemica sa leafă se ducea pentru întreținerea cîinilor amulete. Într­o bună zi, Grigore Vasiliu Birlic zărește un admirabil cîine­lup în tovărășia unei elegante. S­a amorezat de cîine și pace! Nu a avut pace pînă ce n­a intrat în posesia acelui superb exemplar canin, care trebuia să­i aducă mari succese!

„Sînt unul dintre cei mai superstițiosi actori –ne spune d. V. Maximilian. Mă tund în ziua fiecărei premiere în care joc, indiferent dacă părul meu o cere sau nu; intru în teatru pe aceeași ușă pe care am intrat în seara deschiderii stagiunii; port cu mine textul rolului, în buzunarul stîng al sacoului, de unde nu­l scot decît în seara premierei; în îmbrăcămintea personajului pe care­l joc pun totdeauna ceva din îmbrăcămintea unui personaj

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (7)

Moartea Neagră (3)

În curînd, cimitirele Italiei s­au umplut, aşa că s­au săpat şanţuri imense în care erau îngrămădiţi sute de morţi „ca mărfurile în corăbii, erau acoperiţi cu oleacă de ţarină, pînă se ajungea la marginea de sus a gropii”. Un cetăţean din Siena pe nume Agnolo cel Gras şi­a îngropat cu propriile mîini cei cinci copii, jelind: „Nam găsit pe nimeni să­mi îngroape morţii nici pentru bani, nici de dragul prieteniei... Pe unii ţarina abia de­i acoperea, iar cîinii îi tîrau cu dinţii afară din groapă”. Un cronicar din oraş scria că oamenii „spuneau: «A venit sfîrşitul lumii» şi chiar credeau asta”. Jumătate din populaţia Sienei a pierit, iar în Orvieto oamenii au murit în aceeaşi măsură, în timp ce în oraşul San Gimignano, cu turnurile sale vestite, proporţia deceselor a ajuns la 58%. Se spune că în unele locuri boala era atît de virulentă, încît doctorii se molipseau la căpătîiul bolnavilor şi sucombau „chiar înaintea pacientului pe care veniseră să­1 consulte”.

La acea vreme, Italia avea trei dintre cele mai mari patru oraşe ale Europei – Genova, Veneţia şi Florenţa. În ultimele două, epidemia s­a dezlănţuit timp de patru luni şi a ucis, probabil, 65.000 de persoane, cu mult peste jumătate din populaţie. Boccaccio spune că unii au crezut că cel mai bun mod de a supravieţui era „o viaţă cumpătată şi înlăturarea a toate cîte îţi prisosesc”. Ei au format comunităţi izolate „şi, folosind cu cumpătare vinuri de soi, bucate alese... îşi petreceau vremea cîntînd şi petrecînd după puteri”. Alţii erau încredinţaţi că trebuie să facă tocmai pe dos şi „ziceau că băutura multă, îndestularea poftelor, hoinărelile

Spiritualul comic G. Timică e un mare superstițios. De cînd îl știu colegii săi de teatru, iarna ca și vara, apare la repetiții cu o pălărie ancestrală de paie pe cap. E veche, murdară, găurită. Timică nu renunță la ea. Gonește ghinionul! În buzunarul lui Timică se află oricînd o bucată de lemn: ca să o aibă la îndemînă „să bată în lemn” pentru gonirea ghinionului. Culoarea verde e marele dușman al lui Timică. Înainte, i se făcea

însoţite de cîntece, petrecerile şi îmbuibarea” erau cea mai bună cale de urmat. O viaţă de desfrîu era susţinută şi de cei care nu se aşteptau să supravieţuiască şi aceştia „îşi părăseau avutul, lăsîndu­se şi ei în voia sorţii”. Respectul faţă de „puterea vrednică de cinste a legilor divine şi omeneşti se prăbuşise, destrămîndu­se cu totul”. Pe cînd cei desemnaţi să încerce să impună legea, ordinea şi buna­cuviinţă cădeau morţi ei înşişi, mulţi cetăţeni se simţeau „liberi să facă ce pofteau”.

În Veneţia, măsurile de precauţie impuse de doge şi de consiliu au dus la crearea cuvîntului „carantină”, din italienescul quarantena, ce înseamnă „patruzeci de zile”. Atît trebuiau să aştepte călătorii veniţi din Orient înainte de a li se permite să intre în oraş, dar asta nu a oprit epidemia, care secera cîte 600 de cetăţeni în fiecare zi în perioada sa de vîrf. Mai­marii oraşului au decretat că aceştia aveau să fie îngropaţi pe o insulă din lagună, actuala Lido di Venezia. La Milano s­au luat măsuri directe şi practice: toţi locatarii unei case contaminate, fie că erau bolnavi sau sănătoşi, erau zidiţi înăuntru şi lăsaţi să moară acolo. Această metodă nemiloasă a făcut ca la Milano să se înregistreze un procent mai scăzut de decese decît în oricare alt mare oraş al Italiei.

Pentru mulţi, fuga părea cea mai bună formă de apărare, „ca şi cum furia cerului, care prin ciuma asta voia să pedepsească ticăloşia omenească, nu i­ar fi lovit oriunde s­ar fi aflat”. Dar în zonele rurale nu prea aveau unde să se adăpostească, fiindcă acolo rata deceselor se apropia probabil de unu din trei oameni. „O, cîte case minunate, cîte palate înălţătoare şi cîte aşezări domneşti, care mai înainte vreme roiau de slujitori, de cavaleri şi doamne, rămas­au pustiite pînă la cea din urmă slugă”, scria Boccaccio. „Cîte neamuri strălucite, cîte moşteniri nemăsurate, cîte faimoase avuţii nu s­au văzut rămase fără moştenitor! Şi cîţi oameni de treabă, cîte femei frumoase... n­au dejunat de dimineaţă cu ai lor, cu prieteni sau tovarăşi, pentru ca în aceeaşi seară să ajungă a cina cu morţii lor pe ceea lume!”.

Cîinele însă îl ura de moarte pe noul său proprietar. De cum îl vedea, îi sărea în piept, îl culca jos și­l ținea nemișcat, sub teroarea colților, o oră, două, pînă­i trecea supărarea. A căutat bietul Birlic să se despartă de acest animal ciudat, dar nu a izbutit. Într­o bună zi, în urmărirea noului său stăpîn, cîinele a pătruns la o repetiție generală, pe scena teatrului Național, a dat cu ochii de Vasiliu Birlic și, spre spaima celor ce se aflau de față, l­a ținut culcat pe podea timp de două ore! Atît de bună a fost amuleta încît Birlic a fost concediat de la Național, pentru tulburarea repetițiilor. Cu toate acestea Vasiliu Birlic nu s­a vindecat de mania lui și pe bună dreptate spune: „Ci fășeam bre, dacă nu ierea bietul cățel? Rămîneam un pîrlit de probist la Cernăuți și nu videtă aiși la București!... Tot bietul cățel sireacu!...”.

Sursa: Art. „Superstițiile actorilor noștri”, revista „Ilustrațiunea română”, 1937

Conform relatării unui contemporan, ciuma a pătruns în Franţa prin Portul Marsilia, adusă de una dintre galerele izgonite din Italia. În Paris erau mai mulţi doctori decît în oricare alt oraş european, dar asta nu a ferit de moarte aproximativ 50.000 de persoane, un sfert dintre locuitorii capitalei. La Avignon, medicul papei, Gui de Chauliac, spunea: „Ciuma îi făcea de ruşine pe doctori, care nu puteau să aducă nici o alinare, mai ales întrucît, temîndu­se să nu se molipsească, şovăiau să­i viziteze pe bolnavi. Chiar dacă îi vizitau, nu izbuteau să facă nimic”. Moartea Neagră nu aducea un sfîrşit demn victimelor sale. După cum spunea un cronicar francez: „Toate materiile care se scurgeau din corpul lor emanau o duhoare insuportabilă: sudoarea, excrementele, saliva, respiraţia erau covîrşitor de fetide, iar urina era tulbure, vîscoasă, neagră sau roşie”. În Avignon, se pare că au murit jumătate dintre locuitori, iar suveranul pontif a trebuit să sfinţească apele Ronului, astfel încît cadavrele să poată fi azvîrlite în el. Se spunea că mulţi preoţi din Paris „s­au retras de teamă” şi şi­au lăsat enoriaşii să se descurce cum puteau. Pe de altă parte, călugăriţele de la spitalul HÔtel­Dieu de Paris i­au îngrijit pe bolnavi cu mult curaj, adeseori plătind cu viaţa pentru devotamentul lor. Pretutindeni, călătorii găseau cîmpuri necultivate, vite rătăcind pierdute, case pustii şi pivniţe deschise. Cînd boala a lovit oraşul Tournai, consiliul orăşenesc a interzis raporturile sexuale extraconjugale, înjuratul, jocurile de zaruri şi munca în ziua Domnului. Nu se ştie sigur dacă asta a oprit boala, dar i­a convins pe cei care fabricau zaruri să­şi diversifice oferta producînd şi obiecte de cult.

Se spune adeseori că epidemia a fost adusă în Anglia de un marinar german bolnav, care a acostat la Melcombe Regis, în Dorset, dar se prea poate să fi sosit şi la Bristol sau la Southampton. Se spune că în Bristol ar fi murit 4.000 dintre cei 10.000 de locuitori, iar la Winchester a pierit jumătate din populaţie.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Români cu care ne mîndrim

DIMITRIE CANTEMIR – DOMNITORUL S AVANT

(La 350 de ani de la nașterea sa)

(urmare din pag. 1)

În rîndurile ce urmează veți face cunoștință cu cel care întrunește toate calitățile exprimate mai sus – cu viața și cu drama celui mai deștept domnitor român, de la a cărui naștere sărbătorim zilele acestea 350 de ani, mai mult – pe 21 august, tot anul acesta, am comemorat 300 de ani de la moartea sa – deci, anul 2023 poate fi numit, cu dedicație, Anul DIMITRIE CANTEMIR – Domnitorul – cărturar pe al cărui drum vom încerca să mergem și să­i deslușim trăirile și legenda care­l înconjoară.

Omul și Domnitorul

Dimitrie Cantemir s­a născut în 26 octombrie, (de sărbătoarea Sf. Dumitru) 1673, în satul Silișteni, comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, ca cel de­al doilea fiu al serdarului Constantin și jupînesei Ana Bantăș. În 1685, Constantin Cantemir a fost numit domn al Moldovei, funcție care a creat condiții speciale pentru educarea și pregătirea intelectuală a fiului Dimitrie. Început la Iași, drumul spre lumea plină de mistere a științei, filozofiei, istoriei, geografiei, etnografiei, muzicii, lingvisticii a fost completat la Constantinopol, unde, între anii 1688 și 1691 a fost trimis ca ostatic la înalta Poartă, acolo unde l­a înlocuit pe fratele mai mare, Antioh Cantemir – după cum era moda acestor ostatici de lux, ca dovadă a slujirii părintelui­Domnitor cu credință față de Poartă.

Dimitrie Cantemir, minte deschisă spre științele umane, a deprins cu repeziciune tainele multor discipline cu care vine în contact în marea metropolă otomană, cele 10 limbi pe care le stăpînea venindu­i în ajutor în formarea enciclopedică a tînărului fiu de domn moldovean. Din unele date istorice ale vremii reiese faptul că Dimitrie Cantemir vorbea și comunica în limbile: latină, arabă, franceză, turcă, italiană, greacă modernă, rusă, persană și, bineînțeles, română – un bun prilej de a veni în contact cu marile opere științifice, istorice și culturale ale vreemii, din care și­a tras seva creației personale – opere unice în istoriografia românească medievală. Cu atît mai mult iese în evidență preocuparea părintească a lui Constantin Cantemir, cu cît acesta nu știa carte, inteligența lui nativă, ieșită din comun, propulsîndu­l pînă la funcția de domnitor, unde a stat 8 ani, perioadă considerată neverosimil de lungă, în condițiile contradictorii din

acea vreme, cînd mazilirea se făcea chiar după cîteva luni de domnie. Tot ca o dovadă a autoinstruirii lui, Constantin Cantemir învățase limbile poloneză, turcă și tătară, drumul acestuia spre tronul Moldovei trecînd prin Polonia (17 ani în armata polonă), apoi a îndeplinit funcția de capuchehaia a domnitorului Gheorghe Duca. După ce s­a refugiat în Țara Românească, în urma unor neînțelegeri cu domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino, după mazilirea acestuia (iunie 1685), cu sprijinul Porții ajunge la domnie chiar în iunie 1685.

Întorcîndu­ne la Dimitrie Cantemir, acesta, după moartea tatălui său, se urcă pe tronul Moldovei (1693), această domnie durînd doar 20 de zile (în martie­aprilie), nefiind confirmat de Imperiul Otoman, fapt ce creează un suspans asupra încrederii Porții în fidelitatea tînărului Dimitrie, mai ales, ținînd cont că acesta trăise cîțiva ani și se pregătise în atmosfera Constantinopolului, unde își făcuse un anturaj select și prieteni care să­l sprijineau. Enigma s­a risipit cînd, după ceva ani, în 1710, Dimitrie Cantemir a fost numit de Înalta Poartă domn al Moldovei. Istoricii pun gestul Porții pe nevoia Imperiului de a avea stabilitate în Țările Române, în contextul în care domnitorul Constantin Brâncoveanu era suspectat de trădare și de aliere cu rușii (ceea ce, culmea, avea să facă, nu peste mult timp, și Dimitrie Cantemir, favoritul turcilor din acel moment).

După acea scurtă domnie (pe tronul Moldovei a venit Constantin Duca, viitorul ginere al lui Constantin Brâncoveanu), Dimitrie Cantemir a fost luat de un agă turc și dus la Constantinopol. Cînd Constantin Duca fu mazilit, turcii i­au propus domnia lui Dimitrie, dar acesta a cedat­o fratelui său, Antioh, el preferînd să­și continue studiile la Constantinopol, fiind într­o perioadă benefică pentru cultura sa, astfel cum vom constata și în acest articol. Nici a doua domnie a lui Dimitrie nu a fost de durată (noiembrie 1710 – iulie 1711), aceasta prinzînd o perioadă cu un mare val de neliniște pe continent, cu intrigi la marile cancelarii, dar și cu încercări de alianțe politice, pe criterii nu tocmai ortodoxe, ceea ce, în final, atrăgea inevitabil conflicte armate, maziliri de domnitori și schimbări de regimuri politice. În acest amalgam de interese și de aranjamente politice, domnitorul Dimitrie Cantemir încearcă aplicarea unei politici adecvate dezvoltării Moldovei, cu grijă majoră pentru supușii săi, astfel cum reiese dintr­o însemnare din Letopisețul Țării Moldovei, opera cronicarului Ion Neculce: „Că așa arăta de bun și de blînd, încît tuturor le era ușa sa deschisă și era nemăreț de vorovea cu toți copiii”. Avînd acumulate cunoștințe serioase despre mersul societății și transformările ei, domnitorul Moldovei pune în aplicare unele reforme fiscale, încearcă să țină în frîu pe marii boieri, favorizînd păturile sărace și dezvoltînd breslele. Fiind un bun cunoscător al politicii otomane, deși căpătase firmanul de domn de la Poartă, Dimitrie Cantemir tînjea după o Moldovă independentă, fără atîrnare de Imperiul Otoman, în secret pregătind terenul pentru desprinderea de suzeranitatea Porții. În acest sens încearcă organizarea unei armate proprii, formînd mai multe unități militare, în politica externă preferînd o apropiere secretă de Imperiul Rus, materializată, în aprilie 1711, prin încheierea cu Petru cel Mare a unui acord secret de alianță, cunoscut ca Tratatul de la Luțk. Acest tratat, în cele 16 puncte ale sale prevedea, în esență, ruperea Moldovei din cătușele suzeranității turcești. Cu articole care prevedeau independența Moldovei și trecerea ei sub protecția Imperiului Rus, cu asigurarea domniei ereditare, dar și cu sprijin militar într­un război rusoturc, acest tratat nu a fost tradus în practică deoarece odată cu bătălia de la Stănilești (iulie 1711), unde 40.000 de ostași ruși și români n­au putut face față unei forțe armate turcești de 5 ori mai mari, s­a terminat și cea de­a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir.

Savantul și eruditul

Pentru cine a citit măcar tangențial despre viața lui Dimitrie Cantemir, cele două mici perioade de domnie pălesc în fața operei literare pe care ne­a lăsat­o acest domnitor nefericit, dar un cărturar și savant de renume mondial. Astfel cum scriu biografii lui Dimitrie Cantemir, civilizația greceasă, ca o prelungire a civilizației byzantine – descoperite în școala de la Constantinopol, sub conducerea lui Ieremia Cacavella, prin care i­a cunoscut pe Lactanțiu și Seneca, pe Cicero, pe Plutarhus, și­a pus amprenta asupra formării tînărului moldovean, viitoarea sa operă – unică în epocă – rămînînd un reper al elogiului unei personalități de talia lui Dimitrie Cantemir.

Evoluția literară a lui Dimitrie Cantemir i­a uimit pe contemporani, deși pînă în 1698 publicase numai în română și greacă, în anii de domnie (1710­1711) faima lui cucerise întrega Europă. La un moment dat, Muller, profesor la Petersburg, care tipărește Discriptio Moldaviae, îi face următoarea caracterizare: „Învățătura lui cea mare și știința limbilor celor multe, covîrșește pe toate acelea, ce este a se cere de la o beizadea, carele nu au învățat aiurea nicăieri, decît numai în Țaringrad, de la grecii cei de acolo”. La 30 august 1698, ieșea dintr­o tiparniță ieșeană opera Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, carte închinată fratelui său Antioh, pe atunci domn al Moldovei. Ilustrată cu desene simbolice, această primă scriitură de anvergură a fostului (și viitorului domnitor al Moldovei) demonstra cultura vastă, acumulată de autor prin lecturi speciale, ceea ce recomanda conaționalilor săi, considerînd că fără învățătură omul este dobitoc și mort, astfel cum reiese din acest citat:

„Copilul neînvățat dobitoc mic crește, Iară mare făcîndu-se, bou mare se numește”. Istoria ieroglifică este opera care ne arată îndreptarea lui Dimitrie Cantemir spre istoriografie. Scrisă într­o tehnică specială – cea alegorică, combătînd moravurile politice și sociale ale societății în care a trăit – o perioadă de 17 ani (1688­1705) – Istoria ieroglifică reprezintă oglinda vieții boierilor moldoveni și munteni, „fotografiați” sub nume și înfățișări de animale și păsări – blănuri și pene sub care se ascundeau oportunismul și rivalitățile boierilor autohtoni de la începutul Secolului al XVIII­lea. Istoria Imperiului Otoman (Historia creșterilor și a descreșterilor curții othmanice) constituie, conform istoriografiei românești, cea mai valoroasă lucrare despre lumea musulmană, lăsată posterității de învățații de la sfîrșitul Secolului al XVII­lea. Și din acest exemplu ni se înfățișează un fapt notoriu: cît a stat în Constantinopol, Dimitrie Cantemir a studiat sistematic, acumulările din acel timp fiindu­i un veritabil izvor de cunoștințe spre a da lumii creștine o istorie a unui imperiu ce cu greu putea fi

Pagina de titlu a lucrării „Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul“

reflectat într­o carte – fapt realizat cu brio de fostul ostatic la Poartă. În 1716 și 1717 Dimitrie Cantemir publică o nouă lucrare, de data aeasta fiind vorba de cel mai bogat magazin de informații despre Moldova pînă la începutul Secolului al XVIII­lea – o adevărată Enciclopedie – Descriptio Moldaviae – lucrare în trei părți: geografică, politică și despre starea bisericească și literară a Moldovei. Preocupat de trecutul glorios al Moldovei, în această scriere autorul vede în negru realitatea, consemnînd­o ca atare: „Cei care vor să descrie moravurile moldovenilor, lucru de altfel cunoscut de puțini străini ori chiar de nimeni, iubirea de patrie insistă și poruncește să încercăm cu laude acel popor, în care ne-am născut și să recomandăm pe locuitorii unei țări, care ne-a dat viața. Se opune însă spiritul de adevăr și ne oprește să afirmăm cele ce dreapta judecată ne sfătuiește că sînt de reprobat. În adevăr va fi mai folositor pentru patrie ca să se pue sincer sub ochii locuitorilor ei acele defecte de care sînt plini, decît să fie înșelați cu o lingușire măgulitoare și cu o scuză ghibace, încît să creadă că sînt împlinite de dînșii corect cele ce poartă lumea de pe glob crescută în moravuri mai fine condamnă”. Cred că acest pasaj ar trebui multiplicat și afișat în birourile și în sălile din marile instituții statale românești, actuale. Ar avea de învățat și președintele, și premierul, și parlamentarii! Dar, cum să­i mai intereseze pe domniile lor ce­a scris Dimitrie Cantemir acum trei secole, cînd campania electorală este în toi, și este plină de minciuni?

Pledoarie pentru latinitate

Cu Hronicul vechimii a Romano-Moldovlachilor, scrisă mai întîi în latină, apoi în română, Dimitrie Cantemir atinge apogeul creației sale istoriografice. Reflectînd evenimentele petrecute într­un timp îndelungat, de peste un mileniu – măsurat pe scala Istoriei între anii 107 d.Chr. și 1721 – Hronicul este o trecere în revistă a prefacerilor esențiale din Europa, în acel mileniu și ceva, cu accent pe crearea Poporului Român, pe axa Roma – Dacia, utilizînd exemple și desfășurări de evenimente (istorice, militare, administrative, politice, geografice, sociale etc.) puse în lumină cu pertinență și cu dovezi palpabile.

Stăpînit de o gîndire nobilă față de neamul din care se trage și „deranjat” de unele erori apărute în scrierile anterioare cu acest subiect sensibil – cronici care se mărgineau numai la originea noastră romană, admițînd poziția (falsă) a unui fel de pustiu în teritoriile românești odată cu venirea lui Attila în Cîmpia Panonică – Dimitrie Cantemir apare ca cel dintîi care pledează în favoarea teoriei despre Dacia Traiană. Cu o nemăsurată arguție, punînd în balanță tot bagajul său de cunoștințe, dublat de o pasiune ieșită din comun în ceea ce privește nețărmurita sa dragoste pentru pămîntul românesc (să nu uităm că această lucrare a conceput­o pe cînd se afla în Rusia, în slujba lui Petru cel Mare), Dimitrie Cantemir a împănat Hronicul cu atît de multe dovezi despre originea noastră romană, încît s­a cimentat opinia generală că „de la Traian și pînă la 1274 românii au stăruit cu locuințele lor în Dacia Traiană”.

După mai bine de un mileniu și jumătate de la întemeierea Daciei Traiane, autorul ne spune clar că românii se trag de la romanii veniți să lupte contra lui Decebal, ulterior din familiile romane aduse de Traian în vatra Daciei: „Moldovenii, muntenii, maramorășenii, românii de peste Dunăre și coțovlahii din țara grecească, toate aceste năroade, dintr-aceiași romani ai lui Traian să fie, nu numai limba și graiul, ci și a tuturor vreamilor istorii mărturisesc”. După această constatare, mergînd în profunzimea subiectului, Cantemir adaugă noi valențe la formarea poporului nostru, în afară de originea lui latină: „Mai trebuiesc bunătățile obiceiainice, conștiința cinstei și nevoința spre dînsa, învățăturile și vredniciile, carele singure numai ceale proaste, și varvare obiceaiă a schimba și strămuta pot”. Demn de remarcat este faptul că autorul Hronicului s­a simțit obligat – după ce a susținut rădăcinile romano­latine ale Poporului Român – să combată teoriile, fie din trecut, fie de la unii istorici contemporani, care sprijineau un punct de vedere diferit de cel din Hronic.

O bătălie acerbă a purtat cu istoricii Stanislav Sarnicki și Jan Zamoisky, ale căror teorii susțineau că Aurelian i­a scos pe români din Dacia și i­a trecut peste Dunăre, de asemenea, despre limba dacilor (sarmată, adică slavă), percepția acestor autori străini era una contrară lui Cantemir: limba slavă s­a amestecat cu limba ocupanților romani, predominantă fiind slava. Consecvent liniei

romane a creării Poporului Român și a Limbii Române, Dimitrie Cantemir îi dă replica lui Sarnicky, făcînd paralelă și la alte popoare din regiune: „Ce cu acest argument al său Sarniție nu numai pe Români, ci și pe Unguri, și încă și pe Turci îi va scoate la Rusie”. Mai la vale, într­o dulce limbă moldovenească, de o plasticitate evidentă, Cantemir scoate în derizoriu cercetările istorice după ureche, punctînd, apropo de polonezul Sarnicky: „Nu arată anume, cine sînt aciia, carile țin această păreare, carea la istoricul adevărat mare pată de neștiință iascate a zice, odinioară au fost: sau a zis oarecine, căci acest feali de istorie iaste a babelor, care spun nopatea povești, pentru ca să-și adoarmă copiii, alea cînd sînt flămînzi”. Într­un final, ca într­o revelație scenică, Dimitrie Cantemir dă drumul la o exclamație ca o lovitură de buzdugan în capul celor cu idei fixe, dar false despre formarea Poporului și a Limbii Române. Citiți cu cîtă diplomație și cu cît simț patriotic declamă o replică proprie unei piese de teatru: „O, minunate Sarniție, cum poți îndrăzni că Românii din Dachia, astăzi grăiesc limba slovenească cu cea latinească stricată? Cum nu te uiți la alții și mai vechi și mai de ispravă istorici, carii într-un glas mărturisesc că limba Românilor din temeiul ei, iaste latinească”.

Pentru a face loc și altor scene din viața și opera domnitorului Dimitrie Cantemir închei aici acest capitol, cu semnificații și ecouri ce acoperă trei secole de Istorie, cu precizări capitale pentru formarea Poporului Român și a Limbii Române. Să mai amintim încă două lucrări semnate de fostul domnitor: Viața lui Constantin Vodă Cantemir și Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor – scrieri din al căror titlu se poate deduce conținutul acestora.

Muzicianul

Alături de calitățile pe care le­am relevat pînă acum în acest articol, Dimitrie Cantemir a fost și un om al muzicii – un muzician complex, recunoscut ca promotor al dezvoltării muzicii clasice otomane, fiind în același timp un desăvîrșit interpret la cîteva instrumente specifice vremurilor și vieții muzicale a Constantinopolului. În arta muzicii s­a implicat și în calitate de compozitor și culegător de muzică orientală cultă (otomană și persană) și, ca să fie tacîmul complet, a fost și un bun teoritician, ajungînd să propună un sistem propriu de notație muzicală, în contextul dezvoltării muzicii clasice din arealul otoman.

Desigur, mulți dintre noi se pot întreba: în ce împrejurări a dobîndit Cantemir cunoștințe muzicale încît, aflat la Constantinopol, în diferite ipostaze: ostatic de lux, domn mazilit, diplomat, a demonstrat atît de profund o paletă largă din domeniul muzical. Scrierile timpului explică și această enigmă: deprinderile muzicale a început a le însuși la Iași, la Palatul domnesc al tatălui său, apoi, prin peregrinările prin Muntenia, la Curtea lui Șerban Cantacuzino, domnitorul care, în anul 1699 îi va deveni socru, prin căsătoria lui Cantemir cu fiica acestuia, Casandra. Bineînțeles, cultura muzicală și­a desăvîrșit­o la Constantinopol, unde a avut fericitul prilej să aibă profesori de renume.

Ca un semn de recunoaștere a contribuției lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea muzicii, anul acesta a avut loc la Iași (26­28 mai), cu prilejul comemorării a trei secole de la moartea domnitorului, Festivalul de muzică orientală „Dimitrie Cantemir” – inițiativă pornită de la Arhiescopia Iașilor, căreia i s­au alăturat cîteva instituții culturale și publice. Pentru că merită reținut, iată și formațiile muzicale (de profil), care au prezentat programe în cadrul acestui inedit Festival: Ansamblul cameral de muzică veche „Anton Pann” (București), Ansamblul „Bezmîrî” (Istanbul), Ansamblul „Neoclassical” (Teheran).

În slujba lui Petru cel Mare

Așa după cum știm, luptînd alături de Țar și pierzînd lupta de la Stănilești, domnitorului Moldovei i s­au spulberat toate visele sale de domnie îndelungată și de propășire a Moldovei, nerămînîndu­i altceva de făcut decît să­l urmeze pe Țar în Rusia. Cum turcii, în cursul tratativelor de pace au cerut, imperativ, extrădarea lui Dumitrașcu Vodă, Petru cel Mare l­a ascuns și l­a scos în secret din locul dezastrului, chiar împotriva unor

Aducerea osemintelor domnitorului în țară, reflectată în presa vremii

curteni ruși care îl sfătuiau pe Țar să nu pericliteze întrega Armată imperială din pricina unui singur om. Se spune că, la observația de mai sus, Petru cel Mare ar fi replicat: „Aș putea să dau turcilor toată țara pînă la Kursk, fiindcă-mi rămîne speranța de a o recupera, dar în nici un chip nu pot să frîng credința și să extrădez pe un principe, care pentru mine și-a lăsat principatul: căci este cu neputință a repara onoarea, ce odată s-a pierdut”.

În ziua de 16 iulie 1711 – ultima zi a domnitorului pe pămînt românesc – acesta părăsea Iașul împreună cu soția și copiii, îndreptîndu­se spre satul Semeni (astăzi raionul Ungheni, Basarabia), unde se întîlnește cu Țarul. În afară de propria­i familie, fostul domnitor mai era urmat de un grup de demnitari moldoveni, printre care Ion Neculce, Gheorghiță Mitre, Iordachi Aristarh, precum și de o suită de oșteni și țărani rămași fideli fostului domnitor.

Șederea lui Cantemir în Rusia, acolo unde și­a scris operele sale principale, continuînd și adîncind studiile isoriogrfice, a fost onorată de Petru cel Mare cu multe dovezi: fotul domnitor și urmașii săi au fost declarați prinți ai Imperiului Rus; Dimitrie Cantemir a primirt 50 de sate, cu 15.000 de oameni, 6.000 de ruble pe an, precum și două locuințe la Moscova. Cu toate aceste favoruri, Cantemir tînjea după Moldova sa, pe care n­avea s­o mai vadă vreodată. În 11 mai 1713, moartea soției Casandra i­a umbrit și mai mult viața din această pribegie de lux, Cantemir adîncindu­se tot mai mult în lumea specială a scrisului. La orizont a mai apărut o rază de lumină, cînd Țarul l­a luat la Curte, în capitala Petersburg, unde, în anul 1719, se căsătorește cu principesa Nastasia, fiica cneazului Trubețkoi.

Cu timpul, Cantemir devine membru al consiliului intim de trei al Țarului, ca în 1721 să ajungă consilier intim al lui Petru cel Mare. În 1714 devine membru al Academiei din Berlin, Împăratul Germaniei numindu­l principe al Imperiului Roman. În campania din Persia a lui Petru cel Mare, Cantemir a făcut parte din suita Țarului, ajungînd pînă la Astrahan. Suferind de diabet, consilierul intim al Țarului, a cărui criză de boală se amplificase, a primit învoire să se întoarcă acasă. Era 14 ianuarie 1723. După 7 luni, la 21 august 1723, se stingea din viață, la reședința sa din Dimitrovka, nefericitul domn Dimitrie Cantemir – cea mai luminoasă figură a literaturii și istoriografiei române de la hotarul dintre Secolele XVII și XVIII. Departe de Țară și de Neam, încercînd să scape Moldova de jugul otoman, a intrat sub alt scut al cărui impact îl va simți România de­a lungul secolelor.

A fost înmormîntat în pămînt rusesc, abia în 1935, după mai bine de două secole, Nicolae Iorga i­a adus rămășițele pămîntești în România, unde sînt depuse la Catedrala Trei Ierarhi din Iași.

Notă: Deși anul 2023 a fost denumit „Anul Cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu”, decretat de Parlamentul României, manifestările în acest sens ale instituțiilor abilitate nu prea s­au văzut, acestea pierzînduse în șușanele ieftine și îndepărtate de rădăcinile culturii și civilizației române.

Destine remarcabile • Destine remarcabile

George Washington – meritele în fața istoriei (I)

motto: „Miturile care acaparează sentimentele unui popor vreme de două secole capătă o autenticitate aproape istorică. Veritabilul George Washington, care a trăit între 1732 şi 1799, ar figura la loc de cinste în letopiseţul oricărei ţări. Dar celălalt George Washington, cel care trăieşte în inimile compatrioţilor săi, a exercitat asupra lor o influenţă cu mult superioară celei întemeiate pe argumente biografice sau pe realizări efective“ (R. B. Nye şi J. E. Morpurgo: „A History of the United States”, Londra, 1970)

Pe la mijlocul Secolului al XVIII­lea, „Cîrciuma lui Raleigh“ din Williamsipurg avea o sală special destinată dansurilor şi intitulată orgolios Apollo. Dar numele zeului grec al frumuseţii nu reuşea să camufleze modesta realitate: sala semăna cu o şură, iar ceea ce se dansa între cei patru pereţi de bîrne aducea mai curînd cu jocurile populare din satele Angliei decît cu gavotele la modă în saloanele londoneze. Nici nu era de mirare: la Apollo săltau şi tropăiau locuitorii unui oraş care era pe atunci capitala Virginiei – cea mai veche colonie britanică din America de Nord. Şi, deşi printre

virginieni se numărau cîţiva mari latifundiari, cărora imensele plantaţii de tutun le dădeau aspiraţii şi ifose aristocratice, moravurile purtau o amprentă rurală, majoritatea populaţiei fiind alcătuită din fermieri şi meşteşugari de ţară.

Printre entuziaştii dansatori, cel mai celebru era un tînăr robust şi înalt, cu pielea arsă de soare, fruntea lată, umerii obrajilor ieşiţi în afară şi ochi albaştricenuşii, care aruncau în jur priviri atente şi cercetătoare. Reputaţia vînjosului flăcău data dintr­o seară cînd, în sunetele unor melodii ca „Jiletca zdrenţuită“ sau „A fost rău, acum e bine“, dansase mai bine de trei ore, fără nici o întrerupere. Dar nu numai de atunci – şi nu numai din pricina recordului închinat Terpsychorei – mamele cu fete de măritat din lumea bună a capitalei ţeseau discrete proiecte în jurul tînărului, care era om cu stare, în ciuda vîrstei sale. Numele lui: George Washington.

Eşecuri militare

În 1657, John Washington, fiul unui pastor anglican, traversase Atlanticul pentru a se stabili în satul Bridges Creek, din Virginia. În casa pe care şi­o construise acolo s­a născut la 22 februarie 1732 strănepotul său, George. Orfan de tată la 11 ani, băiatul a rămas sub tutela fratelui său mai mare, Lawrence, care l­a luat cu sine la Mount Vernon, pe malul fluviului Potomac. După cîţiva ani de învăţătură în pripă şi pe apucate, tînărul George nu cunoştea decît o brumă de latină şi nici o limbă vie în afara englezei, cu a cărei ortografie nu s­a împăcat prea bine niciodată. În schimb, avea talent la desen şi o reală înclinaţie

Andronic Comnenul – curajos, perfid și cavaler (III)

Sprijin: pescuitorii în ape tulburi (3)

Unul dintre cei mai credincioşi slujitori ai împăratului a fost Ştefan Aiochristoforit, poreclit în taină Antichristoforit. Fiu al unui mic funcţionar, încercase să se însoare cu o aristocrată şi fusese pedepsit prin tăierea nasului. Şiret, reuşise să folosească dispreţul public spre binele lui; comportîndu­se ca un bufon, strigînd în gura mare că e un nimic, o floare murdară a răului, atrăsese atenţia lui Andronic şi devenise mîna lui dreaptă. Mîna stîngă i­a fost Constantin Tripsich, ucigaşul împăratului Alexios, „fiul iubit şi cel mai devotat om“ al lui Andronic (după cum îl numeau documentele imperiale), care a făcut avere de pe urma confiscărilor. Tripsich a osîndit la tortură şi la moarte pe cei care au îndrăznit să crîcnească împotriva noilor rînduieli. Totuşi, într­o bună zi el însuşi a fost capturat de adversarii lui şi orbit.

Printre stîlpii regimului lui Andronic s­a numărat şi noul patriarh, Vasile Kamatir. Altădată ambasador în Italia, Kamatir petrecuse mulţi ani în exil, după ce căzuse în dizgraţie. Venirea la putere a lui Andronic îi deschisese subit perspective nebănuite. Kamatir renunţase la cariera diplomatică în favoarea celei bisericeşti şi s­a pomenit în fruntea bisericii din Constantinopol, după ce a fost pus să semneze că va proceda întotdeauna după voia împăratului.

Teroarea instaurată de Andronic n­a fost numai opera lui, ci, în egală măsură, a păturii de mici funcţionari, comercianţi, ţărani înstăriţi, deveniţi între timp proprietari de pămînturi, comandanţi de oşti, judecători, perceptori de biruri, călăi voluntari. Teroarea nu l­a salvat însă pe împărat. Domnia i­a fost de scurtă durată. Şi­a făcut intrarea în Constantinopol în 1182; la sfîrșitul anului 1183 l­a ucis pe Alexios, iar în septembrie 1185 poporul răsculat l­a înlăturat de la putere.

Pe o cămilă rîioasă

Aceleaşi cauze care au generat popularitatea lui Andronic au dus curînd la slăbirea statului. Sperase să cucerească inimile comercianţilor printr­o propagandă antilatină şi prin îngăduinţa de a­i jefui pe latini. Dar stîrnise astfel indignarea Occidentului, creînd un pretext pentru intervenţie: în 1185, normanzii stabiliţi în Sicilia au cucerit Dyrrachium, apoi s­au apropiat de Salonic, care a căzut în mîinile lor la 24 august 1185. Normanzii şi­au continuat înaintarea spre Constantinopol. Tocmai atunci s­au răsculat locuitorii Capitalei. Pretextul l­a constituit un episod neînsemnat, care altădată ar fi trecut neobservat: încercarea de a­l aresta pe Isaac Angelos, acelaşi tînăr curtean care­l tîrîse pe Andronic de lanţ la picioarele tronului lui Manuel. Mai tîrziu, deşi luase parte la răscoala Niceei, Andronic îl cruţase. Nenorocirea avea să bată la uşa lui Angelos în seara zilei de 11 septembrie 1185, sub înfăţişarea lui Ştefan Aiochristoforit. Oricine ştia că o asemenea vizită era aducătoare de moarte, dar nimeni nu îndrăznea să se atingă de „mîna dreaptă a împăratului“.

Isaac Angelos însă şi­a dat seama – sau a intuit – că regimul de teroare începea să se clatine, că locuitorii Constantinopolului se temeau mai muit de normanzi decît de stăpînul bătrîn şi pleşuv. A înţeles că cineva trebuia să dea semnalul, pentru ca falsul gigant, măscăriciul de lut cu numele căruia mamele îşi speriau copiii să fie răsturnat. Isaac Angelos s­a smuls din mîinile slujitorilor imperiali, s­a aruncat în şa, pe jumătate dezbrăcat şi, scoţînd sabia din teacă, l­a lovit pe Aiochristoforit, despicîndu­l în două. Apoi a pornit în galop pe străzi, strigînd că­l omorîse pe slujitorul monarhului. S­a oprit în piaţa catedralei Sf. Sofia şi a intrat înăuntru, cu sabia însîngerată în mînă, urmat de rude, prieteni şi nelipsiţii gură­cască. Cei adunaţi în catedrală au petrecut o noapte zbuciumată. O noapte la

pentru trigonometrie, ceea ce explică de ce, la vîrsta de numai 17 ani, a putut fi numit surveyor – un fel de subinginer cadastral al comitatului.

Încă din fragedă tinereţe, Washington a devenit un bogat proprietar rural: celor 280 de acri moşteniţi de la tatăl lui a adăugat alţi 878, cumpăraţi încă înainte de a împlini 21 de ani. După moartea fratelui său Lawrence şi a fiicei acestuia, Sarah, graţie terenurilor căpătate prin testament, domeniile din posesia lui au atins o suprafaţă de 4.000 de acri, pe cuprinsul cărora lucrau cîteva sute de sclavi negri.

Ca mulţi dintre concetăţenii săi de acelaşi rang social, Washington era ofiţer în cadrul miliţiei – forma de organizare militară a coloniştilor (sau provincialilor, cum li se mai spunea), titulatura de armată fiind rezervată în exclusivitate trupelor expediţionare venite din Anglia. Cu un grad echivalent celui de locotenentcolonel, el a participat, în 1754 la două ciocniri cu francezii, marii rivali ai britanicilor în America de Nord. Dacă în prima luptă tînărul ofiţer a înregistrat o victorie destul de discutabilă asupra unui detaşament care pare să fi fost mai degrabă o solie, cea de­a doua „bătălie“ s­a soldat cu un rezultat net defavorabil englezilor: Washington a trebuit să capituleze în micul său fort înjghebat în grabă. Un an mai tîrziu, ca ofiţer de stat major al generalului Edward Braddock, venit în fruntea unui mic corp expediţionar pentru a cuceri de la francezi fortul Duquesne, Washington a gustat amărăciunea unei noi înfrîngeri. De data aceasta, însă, vina nu mai era a lui, aşa încît spiritul de previziune, sîngele rece şi curajul de care făcuse dovadă i­au adus avansarea la gradul de colonel şi funcţia de comandant al întregii miliţii din Virginia. În această calitate a luat parte la războiul de şapte ani dintre Franţa şi Anglia, la capătul căruia, prin tratatul semnat în 1763, Canada avea să treacă în stăpînirea britanicilor. Demisionase din miliţie încă din 1758, căsătorindu­se un an mai tîrziu cu o văduvă, Martha Dondridge, a cărei zestre l­a făcut unul dintre cei mai avuţi latifundiari ai Virginiei. Cariera sa militară părea a intra definitiv în domeniul trecutului. (va urma)

nICoLAE mInEI

fel de zbuciumată a petrecut şi Andronic în palatul său, neştiind ce să facă. Mult pergament preţios, a consumat el înainte de a da o formă definitivă apelului către locuitorii Constantinopolului, în care îi implora să nu se răscoale şi le făgăduia iertare. Dar în cursul acelei nopţi, oamenii începuseră să se obişnuiască cu ideea că slujitorii conducătorului lor erau laşi şi muritori, şi că el însuşi era la fel de muritor. Dimineaţa, în jurul catedralei s­au adunat mii de oameni, cerînd ca Isaac să urce pe tron. De îndată s­a găsit cineva care să aducă o scară şi să scoată de sub cupola catedralei coroana lui Constantin cel Mare, pentru a fi aşezată pe capul noului împărat.

Andronic a vrut să dea o lecţie orăşenilor răzvrătiţi, dar n­a găsit soldaţi. A vrut să abdice şi să lase tronul fiului său, dar propunerea lui a fost întîmpinată cu rîseto şi strigăte de batjocură. Iar cînd mulţimea înfuriată a spart poarta şi a năvălit în palat, Andronic s­a grăbit să­şi scoată cizmele de purpură şi crucea de la gît – însemnele imperiale – şi să se refugieze pe o corabie, cu chipul ascuns sub o şapcă de barbar. A fost însă ajuns din urmă şi dat spre judecare supuşilor din Constantinopol. L­au bătut bărbaţii, l­au bătut femeile pe ai căror soţi îi ucisese sau le scosese ochii, i­au spart dinţii, i­au smuis smocuri de păr din barbă, i­au retezat o mînă, apoi l­au aruncat în închisoare, fără hrană şi fără apă. După cîteva zile, bătrînul Andronic, schilodit, a fost aşezat pe o cămilă rîioasă şi purtat pe străzile Capitalei. Şi din nou, foştii lui supuşi l­au bătut cu bîtele, l­au împroşcat cu gunoaie, l­au stiopit cu apă clocotită şi, în cele din urmă, l­au spînzurat cu capul în jos şi l­au înţepat cu lăncile pînă şi­a dat ultima suflare.

Primul lucru pe care l­a făcut Isaac Angelos cînd a trecut pragul palatului imperial a fost să interzică pedeapsa cu moartea.

Sfîrșit

LEKSAnDr KAJDAn, Doctor în istorie

Asasinul lui Mozart

Puşkin a închinat, după cum se ştie, una dintre lucrările sale de teatru – o tragedie în versuri – relaţiilor dintre marele compozitor Wolfgang Amadeus Mozart și un muzician de mîna a doua, dar foarte la modă în acea epocă, Antonio Salieri. Invidiind talentul şi succesul lui Mozart, Salieri îl otrăveşte: acesta este, foarte pe scurt, subiectul piesei, care în zilele noastre trece drept o frumoasă parabolă romantică a geniului căzut victimă a mediocrităţii. Atunci cînd a fost prezentată pentru prima oară însă, multă lume îşi punea cu toată seriozitatea întrebarea dacă trgedia poetului rus nu se întemeiază pe un fapt autentic.

După o lungă pauză, problema a fost din nou abordată, printre alţii de către Igor Belza, un cunoscut specialist sovietic în istoria muzicii. Investigaţiile lui au scos la iveală o serie de elemente noi, fie ignorate pînă acum, fie ştiute cîndva, dar date uitării, care par să facă din piesa lui Puşkin transpunerea artistică a unui eveniment real.

Un argument în acest sens îl constituie, de altfel, şi marele respect pentru istorie al părintelui spiritual al lui Evgheni Oneghin, care nu admitea deformarea adevărului de dragul efectelor artistice. „E uşor – dar şi meschin în acelaşi timp – să încarci personajele istorice cu toate defectele imaginare“ – scria el. Consecvent cu acest principiu, Puşkin a zugrăvit, conform datelor reale, o seamă de personalităţi istorice, inclusiv cele pe care oficialităţile vremii le condamnau fără drept de apel, cum era, de pildă, răzvrătitul Emilian Pugaciov. Este deci destul de puţin probabil ca poetul să fi trecut peste scrupulele sale tocmai în privinţa lui Salieri, care murise cu un an înainte ca ideea piesei să fi încolţit în mintea autorului ei.

În acea epocă, opinia că Salieri ar fi fost vinovat de moartea lui Mozart avea o circulaţie destul de largă în Europa, şi mai ales în Austria. Dintre sursele pe care Puşkin le­ar fi avut la dispoziţie, una este cunoscută în mod cert: saloanele contelui Fickelmant, ambasadorul

Austriei la curtea imperială din St. Petersburg, căsătorit cu Dolly Kirova, prietenă apropiată a poetului. În jurnalul personal al ambasadorului figurează numeroase însemnări referitoare la întîlnirile sale cu Puşkin, pe care­l ţinea la curent cu principalele probleme ale actualităţii internaţionale, reflectate în presa vieneză. Or, în 1825, cînd a murit Salieri, toate ziarele din capitala Austriei scriau despre bănuiala ce plutea asupra lui în legătură cu asasinarea lui Mozart. Chiar Salieri recunoscuse, în cîteva rînduri, că era autorul acestei crime. Dar mărturisirile lui fuseseră făcute în perioadele de delir ale maladiei nervoase de care suferea şi de fiecare dată după criză le dezminţise, aşa încît dubiul stăruia. În acel timp, Beethoven, atins de surditate completă, discuta cu prietenii şi cunoscuţii săi prin intermediul scrisului; replicile schimbate între ei s­au păstrat în aşanumitele „caiete de conversaţie“ ale compozitorului, în care îşi găseau ecou şi suspiciunile din jurul lui Salieri. În 1823, ziaristul vienez Schick nota pe unul dintre caiete: „Salieri şi­a tăiat beregata, dar nu a murit“. Cîteva luni mai tîrziu, acelaşi Schick îl informa pe Beethoven: „Pun rămăşag o sută contra unul că mărturisirile lui Salieri sînt veridice. Felul în care a murit Mozart nu face decît să confirme vina lui“. Ziaristul făcea aluzie la aspectul bizar pe care­l prezentase trupul neînsufleţit al celebrului compozitor: un edem pronunţat îl făcea să semene cu cadavrul unui înecat și o erupţie, inexplicabilă din punct de vedere medical, îi acoperea toată pielea. În primăvara anului 1825, cînd Salieri căzu din nou pradă delirului său ciclic, nepotul lui Beethoven scria pe un „caiet de conversaţie“ al acestuia că „Hofmusikusul afirmă că l­a ucis pe Mozart“. Foarte curînd după această însemnare urmă o alta, aparţînînd lui Schindler, prieten intim şi biograf al lui Beethoven: „Lui Salieri îi merge foarte rău. S­a prăbuşit cu totul. Cînd delirează, ia asupra lui vina morţii lui Mozart, spunînd că i­a dat otravă. E adevărul gol­goluţ şi el vrea, desigur, să­şi mai descarce conştiinţa. Dovadă că nici o crimă nu rămîne nepedepsită“.

De ce îl interesa atît de mult pe Beethoven soarta Hofmusikus­ului? Răspunzînd la această întrebare, un

Păşind alături spre visul înstelat –

Prietenia Alecsandri – Kogălniceanu (II)

„Haide, dragul meu...!“ (2)

În cursul războiului pentru Independență din 1877, cînd Kogălniceanu se găseşte în plină activitate politică, fiind ministru de Externe, poetul cîntă eroismul Armatei române: „Despărţindu­mă de fiica mea, mă întorc la ţara mea, ca să fiu cu totul al ei. Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndîrjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor! Nu­i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug să devină dintr­o dată eroi. Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşă, de cînd cu cele petrecute la Griviţa. În sfîrşit, sîntem cineva în lumea asta“.

Pentru decorarea sa, Kogălniceanu îl felicită cu cuvintele: „Să trăieşti ca să cînţi Independenţa României cum ai cîntat vitejia soldaţilor care are să ne­o dea“.

Ca doi bătrîni călători

În 1886 o veste vine să­l tulbure pe Alecsandri: un prieten îl anunţă că M. Kogălniceanu e bolnav şi demoralizat. Afecţiunea lui nu întîrzie să se vădească şi Alecsandri îşi exprimă revolta fără şovăire: „E trist a videa o personalitate distinsă ca a lui stingîndu­se în lipsuri, de dureri atît fizice cît şi morale... Ţara nu trebuie să fie nepăsătoare cînd unul din fiii săi cei mai aleşi, unul din neobosiţii luptători pentru existenţa ei, cade sub asprimea soartei... Kogălniceanu bolnav greu!

Kogălniceanu alături cu mizeria. Şi însă afară de trei –patru persoane, nime nu se gîndeşte la el. Nu se uimeşte generaţia tînără de pierderea ce o să aibă în persoana unui om ca Kogălniceanu, care va rămîne o figură însemnată în analele ultimei jumătăţi de secol?“.

Se grăbeşte deci să­i trimită lui Kogălniceanu o scrisoare plină de afecţiune, de căldură şi de admiraţie: „Ai lucrat o viaţă întreagă în apărarea drepturilor României, teai purtat cît un viteaz neobosit în împrejurările cele mai grele ale ei, ai meritul prin fapte însemnate şi să te bucuri de rodul ostenelilor şi însă iată­te pe malul Mărei Negre, singur, suferitor, amărît de nepăsarea egoistă a generaţiei ce a venit după noi. Eu, contimporanul tău, amicul tău din copilărie, nu pot să te ştiu astfel părăsit pe ţărmurile unde au fost aruncat Ovidiu cu două mii de ani mai înainte, fără a mă simţi adînc mişcat în sufletul meu. Vin cu braţele deschise, nu în sperare de a te mîngăia, dar în dorinţa de a te strînge la piept şi de a­ţi zice: nu te descuraja, fii bărbat în faţa împrejurărilor supărătoare. Vei ieşi din această criză, cum ai mai ieşit din altele, voinic, sănătos, cu toate darurile de care eşti înzestrat şi ne vom revedea în anul viitor... “. După ce Kogălniceanu, însănătoşit, îşi reia viaţa sa agitată de om politic, Alecsandri scrie: „Acum, scumpul meu contimporan, să vorbim şi de ale noastre ca doi bătrîni călători ajunşi în culmea dealului şi plecaţi spre coborîş. Plăcut ne­a fost suişul pe cărări înflorite şi chiar pe muche de prăpastie cîteodată. În adevăr că pe

alt cercetător sovietic, Boris Kremnev, unul dintre cei mai apreciaţi biografi ai lui Mozart, arată că Salieri îi persecutase şi pe compozitorul celor nouă nemuritoare simfonii. În 1809, acesta scria editorului său din Viena că muzicianul de origine italiană era primul dintre duşmanii săi din capitala Austriei. În aceeaşi ordine de idei, este interesant de amintit că, după cum afirmă muzicologul vienez Franz Farga, Schubert a fost şi el o victimă a intrigilor de culise ale aceluiaşi Salieri.

Teza conform căreia auto acuzaţiile acestuia se datoresc fanteziei unei minţi bolnave nu rezistă unei analize mai serioase. O scrisoare a lui Salieri, descoperită nu de mult, arată că el intenţiona să­şi pună capăt zilelor încă din 1821, deci cu doi ani şi jumătate înainte de a face realmente prima tentativă. În tot acest interval, el şi­a îndeplinit numeroasele obligaţii oficiale, fără a lăsa să se vadă vreun semn de alienaţie mintală, ceea ce duce la presupunerea că intenţia de a se sinucide, ca și maladia nervoasă care a survenit ulterior, erau consecinţe ale unor violente mustrări de conştiinţă.

Pe de altă parte, diagnosticele clasice, care atribuiau moartea lui Mozart fie tuberculozei, fie meningitei, fie nefritei, sînt contrazise astăzi de numeroase somităţi medicale. Astfel, după părerea savantului vestgerman dr. Dieter Kemer, Mozart a decedat în urma unei intoxicaţii cu sublimat de mercur. Salieri declara că turnase otrava într­un pahar cu vin; or, toxicitatea sublimatului creşte enorm atunci cînd este amestecat cu o băutură alcoolică.

O altă circumstanţă agravantă pentru Hofmusikus o furnizează compozitorului ceh Tomasek, care, în memoriile sale, redactate în urmă cu un secol, susţine că Salieri se făcuse vinovat de o altă fărădelege, însuşinduşi multe dintre lucrările inedite ale compozitorului francez Gluck, după moartea acestuia.

Ultima piesă la dosar o aduce muzicologul sovietic Igor Belza, menţionat mai înainte. Cercetînd jurnalul intim pe care editorul britanic Vincent Novello l­a redactat împreună cu soţia sa, el a descoperit o însemnare din 1828, după o vizită la văduva lui Mozart. Aceasta a declarat lui Novello că înainte de a intra în agonie Mozart îi spusese: „Mor otrăvit de mîna lui Salieri“.

S­ar părea deci că vina acestuia este definitiv stabilită. În orice caz, muzicienii i­au aplicat, printrun acord tacit, cea mai grea pedeapsă pentru un compozitor: lucrările lui nu au mai fost executate, de la moartea sa pînă astăzi, în nici o sală de concert, în nici un teatru de operă. Numele de Salieri ar fi fost dat cu desăvîrşire uitării dacă nu s­ar fi asociat de cel al victimei sale: Wolfgang Amadeus Mozart.

TIBERIU PAȘCANU

atunce aveam avîntul învingător al tinereţii, aveam soarele­n faţă. Păşiam cu pas triumfal în visul nostru înstelat, susţinuţi de farmecul nălucirilor celor mai ademenitoare. Bucuriile, plăcerile, ne ieşeau în cale şi se prindeau în tovărăşie cu noi, pentru ca să ne facă a dispreţul greutăţile luptelor la care ne chema iubirea de moşie. Multe am văzut, multe am simţit, multe am îndeplinit, şi cînd cătăm în urmă­ne, vedem cu mîndrie rezultatele obţinute în timp de o jumătate de secol“. Plecat pentru a­şi îngriji sănătatea, Kogălniceanu nu­l mai revede pe Alecsandri înainte de moartea acestuia. Durerea şi­o exprimă faţă de soţia vechiului său prieten: „Mă aflam în munţii Vorarlbergului cînd la Mirceşti, România pierdea pe cel mai ilustru al ei bard, pe unul din cei mai însemnaţi fondatori ai Renaşterii României. Cine ar putea să se încerce a vă mîngîia, cînd orice român nu se poate mîngîia pe sineşi pentru marea pagubă ce a făcut­o România!... N­am putut asista la înmormîntarea lui, îmi vei permite, doamna mea, ca neputînd să­l sărut fie viu, fie mort, să­i sărut măcar mormîntul!“ (1890).

Era epilogul demn al unei prietenii, care condusese în viaţă doi oameni, două personalităţi. Viaţa lor a fost pusă în întregime sub semnul celui mai fierbinte patriotism, ce a constituit temeiul tuturor marilor înfăptuiri ale generaţiei din care au făcut parte. Numele lor sînt numele a doi ctitori ai României moderne, pentru a cărei făurire au trecut prin multe şi grele încercări, dar pentru care nu şi­au precupeţit nici un efort.

Sfîrșit

mArTA AnInEAnU

Gaza va schimba viitorul războiului

(urmare din pag. 1)

Evenimentele care se desfășoară în Israel ne amintesc clar că noi continuăm să ne facem viitorul ostatic al logicii de ieri. Acest lucru se datorează faptului că sîntem prea încrezători în priceperea noastră tehnologică uimitoare.

Convingerea persistă că armatele mari și armele scumpe de înaltă tehnologie sînt întotdeauna soluția, chiar dacă lumea continuă să fie destabilizată de armate mici cu arme ieftine de tehnologie joasă.

Pe 11 septembrie 2001 am aflat că trilioane de dolari din cheltuielile americane pentru apărare ar putea fi copleșite de cutter­e ce se găsesc de vînzare în orice magazin de hardware. Pe 11 septembrie 2023 am aflat că o dronă de jucărie de 60 de dolari, o rachetă de 600 de dolari și un paramotor de 6.000 de dolari ar putea copleși cele mai formidabile apărări ale lumii, inclusiv Domul de fier al Israelului, în valoare de un miliard de dolari. Hamas a reușit să evite detectarea de către capacitatea de spionaj multimiliardară a Israelului, pur și simplu prin oprirea electronicelor sale și fără a se abate de la rutina zilnică.

Despre lucrurile astea scriu pe site­ul Unherd.com și Harald Malmgren, un strateg geopolitic, negociator și fost consilier al președinților John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford, și Dr. Pippa Malmgren, fost consilier economic al președintelui George W. Bush și un fost producător de drone și robotică autonomă premiate. Citez: „În timp ce tancurile israeliene se adună la granița Gazei, lumea așteaptă începerea unei reacții în lanț la masacrul civililor israelieni. Este ca și cum ai asista la un meci Jujitsu în care pîrghia contează mai mult decît dimensiunea. Hamas a vrut să provoace Israelul să desfășoare arme de modă veche, extrem de simbolice, cum ar fi tancurile. Sînt tancurile cea mai bună tehnologie pentru salvarea numeroșilor ostatici israelieni? Pentru impunerea celor mai mari prejudicii făptuitorilor? Nu. Dar Israelul le va folosi pentru că vrea să creeze un spectacol vizual de forță. Hamas pariază pe acest lucru, știind că într-o lume dominată de Instagram, tancurile Israelului vor genera nenumărate imagini care par să arate forța brută a Israelului, despre care Hamas crede că va crește sprijinul pentru ocupanții relativ lipsiți de apărare din Gaza. Cu toate acestea, Hamas este departe de a fi lipsit de apărare:

are imprimante 3D, dispozitive de sinterizare cu laser și unități de producție în tunelurile lor, care produc arme, gloanțe și multe altele. Poate acesta este motivul pentru care sistemele de supraveghere ale Israelului nu au găsit dronele, muniția și paramotoarele pe care Hamas le folosea pentru a transporta oameni peste graniță: acestea nu au fost importate, ci au fost fabricate în subteran, în Gaza. Componentele lor esențiale, la urma urmei, nu sînt greu de găsit. După cum a observat Ahmed Fouad Alkhatib, Hamas folosește muniții neexplodate, moloz și metal și cabluri aruncate sau deteriorate pentru a recicla materialele și piesele în noi arme. Ironia de aici este că operațiunea IDF a furnizat indirect Hamas materiale care, de altfel, sînt strict monitorizate sau interzise cu totul în Gaza. Hamas, se pare, a adus un nou sens expresiei «economie circulară». Pentru Occident și Israel, problema mai profundă aici este că nu ne putem dezvăța de credința în priceperea tehnologică. Încă credem că deținerea de arme nucleare este întotdeauna răspunsul, chiar dacă am descoperit deja că este imposibil să le folosim ca răspuns la războiul de modă veche al lui Putin din Ucraina sau chiar la amenințările sale nucleare directe.

În centrul disonanței noastre cognitive este faptul că o veche formulă matematică a fost perturbată de tehnologia modernă. Harald a condus primul studiu privind rachetele antibalistice pentru șefii în comun sub președintele John F. Kennedy și secretarul Apărării Robert McNamara. Acest proiect a fost popularizat ulterior de președintele Ronald Reagan ca Inițiativa Star Wars. Cînd Harald și-a început studiul, sarcina lui a fost să determine cît ar costa construirea unui sistem de rachete antibalistice (ABM) care ar putea contracara o rachetă balistică intercontinentală (ICBM) care sosește din Uniunea Sovietică înainte ca aceasta să ajungă în spațiul aerian american. Întrebarea era următoarea: un sistem ABM ar modifica modul în care sovieticii au calculat costul distrugerii reciproce asigurate? Cu alte cuvinte, ar putea fi prea scump ca sovieticii să țină pasul? Bazîndu-se pe ideile asociatului său, Tom Schelling –care mai tîrziu a cîștigat Premiul Nobel pentru teoria jocurilor – Harald a concluzionat că pentru fiecare dolar cheltuit pe un sistem ABM ipotetic, ar costa adversarului aproximativ șapte dolari să pătrundă în el.

Matematica efectului de pîrghie a fost totuși ușoară. Rușii au înțeles calculul 7:1. Cînd Reagan a anunțat Inițiativa Războiul Stelelor, sovieticii au înțeles că vor fi forțați să cheltuiască mult mai mult decît și-ar putea permite țara. Costul copleșitor a jucat un rol major în falimentul Uniunii Sovietice, deși dispariția acesteia a fost generată de teama de a rămîne fără banii necesari pentru a ține pasul cu Războiul Stelelor, nu din cauza daunelor provocate de Războiul Stelelor însuși. Acest lucru a dus la sfîrșitul Războiului Rece și al Uniunii Sovietice și a lăsat o impresie persistentă asupra gînditorilor militari de top ai Americii, inclusiv Richard Perle, Caspar Weinberger, Donald Rumsfeld și Dick Cheney, care au implementat raportul peste tot din diferitele lor roluri puternice în apărarea americană politică.

Astăzi, raportul lui Harald s-a inversat. Raportul este cel puțin 1:7 acum și probabil mult mai mult. Acest lucru este evident nu numai din 11 septembrie 2001, ci și din evenimentele din Israel. Hamas a lansat rachete absurd de ieftine împotriva Domului de Fier. După o estimare, rachetele Hamas sînt de 100 de ori mai puțin costisitoare decît receptorii Tamir de 50.000 de dolari din Domul de Fier, care pot apăra Israelul împotriva a 96% din proiectilele aruncate asupra lor”.

Cum spuneam mai sus, în ultimul an, ucrainenii au fost forțați să devină experți în războiul cu drone. Pe de o parte, ei au aflat că ținerea unui covoraș de yoga de 5 dolari deasupra capului împiedică sateliții să detecteze căldura umană, permițîndu­le să se strecoare asupra obiectivelor rusești și să le distrugă. Pe de altă parte, și­au dezvoltat și capacitatea ofensivă, făcînd nu doar drone, ci și drone subacvatice. În Marea Neagră, de exemplu, rușii au fost nevoiți să­și mute flota după ce dronele „experimentale” și fără pilot ucrainene „Sea Baby” au făcut ravagii.

Cei doi autori continuă să scrie în același ziar electronic pomenit mai sus că: „Dacă Ucraina poate opera acest tip de tehnologie, probabil că și Hamas poate opera. Săptămîna trecută, SUA au mutat două portavioane în raza de acțiune a Israelului. Acest lucru ridică riscul unei alte situații a portavionului USS Cole și a grupului de nave din jurul său. În 2000, doi piloți sinucigași într-o barcă ieftină de cauciuc de tip Zodiac au făcut o gaură de 40 de picioare lățime în Cole, ucigînd 17 marinari americani și rănind alți 40. Deocamdată, însă, utilizarea dronelor de către Hamas va continua să fie asociată cu dependența sa recentă de paramotoare cu parafoil. Acestea se găsesc de obicei în stațiunile de pe plajă și astfel par perfect nevinovate. Fără îndoială, Israelul are sub observație fiecare aeroport și pista de aterizare, dar tehnologia modernă a dronelor nu mai necesită astfel de active. În 2014, «The Jerusalem Post» a raportat că Serviciul de Informații al Israelului, Shin Bet, a descoperit că Hamas a fost antrenat pentru a manevra parapantele în Malaezia, dar nimănui nu i s-a părut că paramotoarele ar putea fi folosite pentru a transporta un om înarmat peste granița puternic supravegheată din Gaza. În altă parte, dronele de jucărie ieftine au jucat un rol important în dezactivarea și distrugerea sistemului scump de supraveghere al Israelului la granița cu Gaza. Hamas le-a folosit pentru a orbi, deteriora sau distruge senzorii optici scumpi pe care s-a bazat Israelul pentru a detecta amenințările primite. Israelienii ar fi trebuit să înțeleagă această tehnologie. La urma urmei, dronele de fabricație israeliană au ajutat Azerbaidjanul să recupereze Nagorno-Karabah chiar luna trecută, în timp ce dronele turcești au schimbat profund echilibrul de putere în războiul în curs dintre Azerbaidjan și Armenia.

Între timp, cei care vor să schimbe sau să deterioreze echilibrul de putere din lume într-un moment deja fragil, vor continua să implementeze tehnologii pe care le ignorăm sau de care rîdem. Și această formă periculoasă de mulțumire nu este doar o problemă pentru Israel. Odată ce aceste tancuri vor ajunge în Gaza și conflictul va metastaza mai departe, va fi o amenințare pentru întregul Occident”.

Iată cum „războiul ciudat”, așa cum i­am spus eu celui din Ucraina pentru că era unul complet atipic față de ceea ce știam din manualele de istorie, devine norma războaielor de astăzi. Postările în social­media care manevrează emoțiile oamenilor pentru a­i determina să simpatizeze cu una sau alta dintre părți, utilizarea dronelor, sancțiunile economice, loviturile teroriste, știrile false, emigranții aflați pe teritoriul statelor neprietene ce se constituie în grupuri de presiune, care pot deveni peste noapte trupe combatante împreună cu manipularea, sînt arme moderne cu care se poartă cel de­al III­lea Război Mondial, unul nedeclarat, dar aflat în desfășurare.

Această nouă formă de război e infinit mai periculoasă și mai perfidă decît cea clasică, în care știai care e inamicul și cu ce arme te lovește. Astăzi, nu mai poți să te duci peste el și să­l calci în picioare fiindcă toate armele moderne pe care le­am menționat mai sus se activează și te fac zob înainte să schițezi vreo mișcare. Bun venit în viitor, oameni buni!

A ctualitatea pe scurt

 Mai multe rude ale victimelor din Israel au vizitat Roma pentru a purta discuții cu autoritățile, inclusiv cu prim­ministrul Giorgia Meloni, în cadrul unei campanii de susținere a eforturilor mondiale de eliberare a celor peste 200 de persoane luate captive. „Lumea trebuie să ia o poziţie împotriva violenţei islamiste pentru a evita răspîndirea acesteia şi să ia măsuri pentru a asigura eliberarea rapidă a ostaticilor luaţi de militanţii Hamas după atacul lor din 7 octombrie asupra Israelului”, au declarat miercuri familiile victimelor, transmite Reuters. „Vă rog, treziți­vă! Pentru oamenii din toată lumea, pentru oamenii din Europa, vă rog să vă treziți, pentru că acesta nu este un conflict terestru, acesta este un conflict religios”, a spus unul dintre cei prezenți, adăugînd că motivul pentru care Hamas i­a ucis fiica a fost că era evreică. Aproximativ 222 de persoane au fost răpite după atacul din sudul Israelului, în care 1.400 de persoane au fost ucise. Hamas a eliberat în urmă cu 10 zile două femei israeliene, după ce anterior mai eliberase doi ostatici cu dublă cetățenie. Oficialii din domeniul sănătății din Fîșia Gaza, condusă de Hamas, au declarat că peste 6.500 de persoane au fost ucise de cînd Israelul și­a început ofensiva.  Premierul Viktor Orban critică strategia UE în privința Ucrainei și nu vede vreun motiv ca populația maghiară să sprijine Ucraina. Strategia Uniunii Europene în ceea ce privește războiul din Ucraina „a eșuat”, iar blocul comunitar ar trebui să creeze un plan B, deoarece ucrainenii nu vor cîștiga pe linia frontului, a declarat vineri premierul Viktor Orban la radioul de stat ungar, relatează Reuters. Viktor Orban, prezent la Bruxelles, în marja unui summit UE, a declarat că există o „mare bătălie” în special în ceea ce privește sprijinul pentru Ucraina. Totodată, liderul maghiar a subliniat că nu vede vreun motiv pentru care Ungaria să trimită banii contribuabililor săi pentru a sprijini Ucraina. „Astăzi toată lumea știe, dar nu îndrăznește să o spună deschis, că această strategie a eșuat. Este evident că acest lucru va nu va funcționa. Ucrainenii nu vor cîștiga pe linia frontului”, a spus Orban, adăugînd că este nevoie de un plan B, dar și de o estimare a costurilor.  Ministrul de Externe al Iranului, Hossein Amirabdollahian, a avertizat joi că, dacă bombardamentele Israelului împotriva militanților palestinieni din Fîșia Gaza nu încetează, atunci Statele Unite „nu vor scăpa de această conflagrație”, referindu­se la extinderea conflictului în Orientul Mijlociu, transmite Reuters. „Le spun deschis liderilor americani, care în prezent gestionează genocidul din Palestina, că nu dorim extinderea războiului în regiune. Dar dacă genocidul din Gaza continuă, ei nu vor fi cruțați de această conflagrație”, a declarat el în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite. Este important de menționat că Statele Unite clasifică Hamas ca organizație teroristă străină.  Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a cerut joi, şefilor de stat şi de guverne UE reuniţi la Bruxelles, ca Ucraina să adere la Uniunea Europeană cît mai rapid posibil şi şi­a exprimat speranţa lansării negocierilor de aderare la următorul summit european, prevăzut la jumătatea lui decembrie, relatează AFP. Această problemă este necesar să fie abordată „din unghiul securităţii”, a pledat el în faţa liderilor europeni, prin videoconferinţă. „Rusia nu se bate azi pentru a rămîne la Mariupol sau în Crimeea, ci pentru a putea veni la Tartu (în Estonia) sau la Gdansk (în Polonia). Rusia încearcă să modifice frontierele Ucrainei nu doar pentru a­şi însuşi una sau alta dintre regiunile noastre, ci pentru a modifica toate frontierele care nu­i plac”, a denunţat el. Volodimir Zelenski a dat asigurări că Ucraina depune eforturile necesare pentru a respecta criteriile europene ale aderării.  Reuven Azar, ambasadorul Israelului, a comentat declarațiile președintelui turc Recep Tayyip Erdoğan de la marele miting pro­Palestina pe care l­a organizat la Istanbul. Amintim că președintele turc s­a lansat într­un val de acuzații fără precedent la adresa Israelului și a

Occidentului, reiterînd din nou faptul că „Hamas nu e o grupare teroristă”. „În momentul de față sărbătorim 100 de ani de cînd a fost înființată Turcia modernă de către Mustafa Kemal Atatürk. Probabil se învîrte în mormînt, iar milioane de cetățeni turci care nu au participat la manifestație sînt rușinați de ce s­a întîmplat. Un lider populist neo­otoman, care nu numai că face rău și dăunează și face rău intereselor NATO și subminează dreptul nostru la apărare, dar subminează propria țară. El a distrus economia Turciei și în momentul de față este pe acest val de populism. Toată lumea poate vedea cu ochiul liber ce s­a întîmplat, iar din punctul de vedere al NATO nu e o persoană pe care să te poți baza. Cetățenii Turciei au o mare problemă, iar NATO nu are un partener serios în Turcia“, a spus, tranșant, sîmbătă seară, ambasadorul Reuven Azar.  Donald Trump a promis sîmbătă că va reintroduce controversatul său decret privind migraţia care vizează ţările musulmane dacă va fi ales din nou, cu ocazia reuniunii Coaliţiei Republicane Evreieşti (RJC), transmite duminică AFP. La începutul mandatului său, în 2017, Donald Trump a interzis intrarea în Statele Unite pentru cetăţenii din şapte ţări predominant musulmane (Iran, Libia, Somalia, Siria, Yemen, Irak şi Sudan). Măsura a fost contestată rapid în instanţă şi a fost anulată de preşedintele Joe Biden în prima sa săptămînă de mandat în 2021, dar a rămas populară printre susţinătorii lui Donald Trump. „Vă amintiţi interdicţia de intrare? Într­o zi, o voi reintroduce”, a spus Trump, jurînd să îi ţină pe „teroriştii islamişti radicali” în afara Statelor Unite. Întîlnirea RJC, un eveniment anual în care candidaţii conservatori pentru Biroul Oval caută în mod tradiţional sprijin financiar, este de o importanţă deosebită pentru comunitatea evreiască americană, care aşteaptă un sprijin vocal şi fără echivoc pentru Israel.  Comitetul Internațional al Crucii Roșii a cerut o dezescaladare imediată a ostilităților în Gaza și livrarea de ajutor umanitar. „Un eșec catastrofal pe care lumea nu trebuie să îl tolereze”, susține președintele Comitetului. „Este inacceptabil ca civilii să nu aibă un loc sigur unde să se ducă în Gaza, pe fondul bombardamentelor masive, iar cu un asediu militar în vigoare nu există nici un răspuns umanitar adecvat posibil în prezent. Acesta este un eșec catastrofal pe care lumea nu trebuie să îl tolereze”, a declarat sîmbătă, președintele CICR, Mirjana Spoljaric, potrivit CNN. Spoljaric a adăugat că „imperativul imediat trebuie să fie acela de a salva vieți”. „În conformitate cu dreptul umanitar internațional, părțile sînt obligate să protejeze civilii de efectele operațiunilor militare în orice moment, să facă distincția între civili și ținte militare și să nu folosească niciodată scuturi umane pentru a împiedica atacarea obiectivelor militare”, a mai spus Spoljaric. De asemenea, CICR a cerut „eliberarea imediată a tuturor ostaticilor” și a reiterat oferta anterioară a organizației de a facilita orice operațiune viitoare de eliberare a ostaticilor.  În urma extinderii operațiunilor terestre ale Israelului, Rob Clarke, director al unității de apărare și securitate de la Civitas, a declarat că cea mai mare parte a luptelor pentru IDF ar putea avea loc în subteran, potrivit Sky News. „Am asistat la slăbirea infrastructurii militare a Hamas de către aviație și de către artileria și loviturile israeliene din ultimele trei săptămîni, iar acest lucru a pregătit deja spațiul de luptă pentru ca trupele IDF să poată intra”, a spus el. Analistul se așteaptă ca „cea mai mare parte a luptelor” să aibă loc în tunelurile subterane de sute de kilometri de sub Gaza. El a spus că declarațiile unor înalți oficiali israelieni care sugerează că va fi un război lung nu pot fi decît vești proaste pentru civili. „Perspectivele pentru civilii de acolo, care au deja un coșmar, sînt într­adevăr foarte sumbre”, spune Clarke. El a concluzionat spunînd că este posibil să se urmărească dublul obiectiv de a distruge Hamas și de a returna ostaticii, dar că ar fi foarte dificil de realizat fără pierderi.  Fostul vicepreședinte american Mike Pence a anunțat sîmbătă că își retrage candidatura la nominalizarea Partidului Republican pentru alegerile prezidențiale din 2024, potrivit AFP. „Sînt aici pentru a vă spune că a

devenit clar pentru mine: nu este timpul meu”, a declarat Mike Pence, adresîndu­se reuniunii Coaliției Republicanilor Evrei (RJC) în cadrul unei convenții la Las Vegas, Nevada. „După multă gîndire și rugăciune, am decis să îmi suspend campania pentru președinție”, a spus el. Candidatul Pence, care se zbătea în sondaje cu aproximativ 3,8% din intențiile de vot, potrivit site­ului specializat fivethirtyeight.com, nu avea aproape nici o șansă în fața fostului său șef, Donald Trump, care este favorit cert în alegerile primare republicane, în pofida problemelor sale judiciare. El nu și­a îndemnat susținătorii înspre vreun alt candidat în timpul acestui discurs, care a luat publicul complet prin surprindere.  Cu ocazia conferinței internaționale „Pacea în Europa și în Lume”, organizată de Uniunea Paneuropeană Croată, forumul a votat o rezoluție prin care cere, printre altele, și aderarea României la Schengen. „Uniunea paneuropeană sprijină și pledează pentru accesul imediat al României și Bulgariei la spațiul Schengen”, se arată într­unul dintre paragrafele rezoluției. Senatorul Alexandru Nazare (PNL), care este și președintele Paneuropa România, a salutat această decizie, cu un mesaj pe Facebook. Amintim că CJUE a respins vineri ca „vădit inadmisibilă” acţiunea în anulare formulată de eurodeputatul român Eugen Tomac împotriva Consiliului UE faţă de decizia neacceptării României în Schengen şi de asemenea şi­a declinat competenţa în acest caz, conform hotărîrii publicate pe portalul CJUE. Totodată, săptămîna trecută, Klaus Iohannis a avut o reacție la ultimele declarații ale oficialilor Austriei, referitoare la extinderea spațiului Schengen. „Este puțin deprimant să auzi de la Viena ceva precum o placă stricată. Tot același text, în condițiile în care România performează foarte bine în oprirea migranților ilegali. Eu continui pe linia diplomatică, începută cu toată echipa mea. Și Guvernul face tot ce poate, însă devine din ce în ce mai ciudat acest dialog, în condițiile în care Austria, de fiecare dată, spune clar că nu are nimic împotriva României sau a Bulgariei, dar se opune extinderii spațiului Schengen, deși a aprobat aderarea Croației. Argumentele sînt cel puțin străvezii. Noi continuăm discuțiile, știm foarte bine că îndeplinim absolut toate criteriile Schengen, dar pe de altă parte, trebuie să o spun, pentru că cineva trebuie să o spună – realitatea este că spațiul Schengen nu mai funcționează și aproape că nu mai există. Din cauza migrației, foarte multe state și­au închis granițele. Chiar în zona noastră, în estul Uniunii, știți foarte bine că au apărut succesiv mai multe închideri de granițe. Cineva ar putea să constate că noi vrem să intrăm într­un acord care nu mai funcționează”, a declarat Klaus Iohannis.  Secuii din Transilvania au aprins duminică, 29 octombrie, 100 de focuri pentru a cere autonomia Ținutului Secuiesc. Demersul este organizat anual, din 2015, de către Consiliul Național Secuiesc. În ultima duminică din octombrie, în peste 100 de localități din România și Ungaria s­au aprins focuri de veghe, scrie presa maghiară. Alături de focurile care au fost aprinse şi pe culmile unor munţi și dealuri din apropierea localităţilor participante a fost citit şi manifestul CNS prin care se cere autonomia Ținutului Secuiesc, potrivit agenției de presă hirado.hu. Focuri de veghe au fost aprinse pentru prima oară în 2015, cu scopul de a marca şi de a face vizibile graniţele Ţinutului Secuiesc, care sînt, în mare parte, şi graniţe lingvistice şi culturale. Proclamaţia focurilor de veghe susține că autonomia teritorială ar putea fi o garanţie a securităţii, păcii şi prosperităţii. De asemenea, se afirmă că populaţia din zonele locuite de secui solicită în continuare autonomia teritorială. „Noi nu ameninţăm, noi perseverăm. Mergem pe calea legală, folosind mijloace paşnice. Însă lumea şi securitatea sînt ameninţate de acele forţe, puteri şi foruri care ignoră o aspiraţie paşnică”, a spus Balázs Izsák, preşedintele CNS. Potrivit acestuia, instituțiile europene ar trebui să facă clar cunoscut faptul că au o abordare diferită a eforturilor pașnice decît a manifestărilor violente care provoacă războaie. Autonomia teritorială este respinsă de România și, potrivit Constituției, este imposibil de acordat. r.m.

„Acesta este un război și moartea Europei“ (I)

– Criza migrației i-a învrăjbit pe europeni și a transformat Marea Mediterană într-o groapă comună –

Uniunea Europeană se află din nou în pragul unei crize majore a migrației. Zeci de mii de refugiați din Orientul Mijlociu și Africa de Nord sînt trimiși cu bărci fragile peste Marea Mediterană către insulele italiene și grecești, apoi trec în țările mai bogate ale UE. Deschiderea frontierelor din zona Schengen le permite să se deplaseze în Europa, uneori fără a avea asupra lor documente. Presiunea migrației fără precedent, care a fost comparată cu criza din 20152016, a dus deja la o creștere a sentimentului de dreapta în UE și la dezacorduri serioase între Italia, care suferă cel mai mult de pe urma afluxului de migranți, și Germania, care sponsorizează operațiunile de salvare în Marea Mediterană, ajutînd refugiații să ajungă pe țărmurile italiene. Presa internațională a analizat modul în care criza migrației a divizat țările UE și cum sînt amenințați europenii de agravarea conflictului palestino­israelian.

Criză la Lampedusa

Numărul migranților care sosesc în Uniunea Europeană a crescut constant de cîteva luni. Potrivit Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), între ianuarie și septembrie a.c., aproximativ 186.000 de migranți și refugiați au sosit pe mare în țările din sudul Europei. Cea mai mare parte a migranților – peste 130.000 – au poposit pe țărmurile Italiei, cu 83% mai mult decît în aceeași perioadă a anului trecut. Situația este deosebit de acută pe insula mediteraneană italiană Lampedusa, unde un aflux fără precedent de migranți a dus la declararea stării de urgență la mijlocul lunii septembrie. Potrivit estimărilor Crucii Roșii Italiene, cel puțin 10.000 de oameni au sosit pe insulă doar în săptămîna 10 ­ 16 septembrie, majoritatea într­o zi. Pe 17 septembrie, premierul italian Giorgia Meloni a vizitat Lampedusa împreună cu șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și a descris ceea ce se întîmplă pe insulă drept o „invazie”. Matteo Salvini, viceprim­ministru, a fost și mai drastic. Politicianul a reproșat restului țărilor UE lipsa de sprijin și a catalogat fluxul continuu de migranți drept „un act de război și moartea Europei”.

Înrăutățirea situației din Lampedusa îi îngrijorează foarte mult pe localnicii, care sînt deja depășiți numeric de toți migranții care sosesc: doar aproximativ 6.000 de oameni trăiesc pe mica insulă turistică și de pescuit. La mijlocul lunii septembrie, pe fondul zvonurilor despre deschiderea unei noi tabere de corturi (care ulterior s­a dovedit a fi incorectă), aproximativ 100 de localnici, în frunte cu viceprimarul din Lampedusa, Attilio Lucia, au blocat drumul pentru un autobuz al Crucii Roșii care transporta migranţi. Ambarcațiuni noi care transportă migranți din țările africane și din Orientul Mijlociu continuă să sosească în fiecare zi. Atît Crucea Roșie, cît și Agenția Uniunii Europene pentru Azil (EUAA) sînt nevoite să trimită mai mult personal la Lampedusa pentru a face față numărului tot mai mare de migranți și unor acțiuni precum procesarea documentelor necesare,

acordarea primului ajutor, distribuirea de mese calde și produse de primă necesitate. Toți noii sosiți sînt mai întîi găzduiți într­un centru de migrație supraaglomerat, conceput pentru doar cîteva sute de persoane, și apoi transportați în alte tabere din Italia sau din alte țări. Dar problemele nu se termină aici: după părăsirea centrelor de migrație, mulți nou­veniți se trezesc în imposibilitatea de a­și satisface nevoile de bază, iar o treime dintre ei pur și simplu nu se pot hrăni.

Următoarea rundă a crizei migrației a coincis cu o aniversare sumbră: în urmă cu zece ani, pe 3 octombrie 2013, o navă cu peste 500 de migranți s­a scufundat în largul coastei Lampedusei, iar majoritatea – 368 de persoane – au murit. Cîteva zile mai tîrziu, pe 11 octombrie, o altă navă care transporta migranți sirieni care fugeau de războiul civil s­a răsturnat la 32 de kilometri de coastă. 268 de persoane s­au înecat, inclusiv 60 de copii. Incidentul a șocat comunitatea internațională, dar pierderea de vieți omenești nu s­a oprit: aproximativ 60.000 de migranți au murit în zece ani. Aproape jumătate dintre ei se află în Marea Mediterană, motiv pentru care Papa a numit acest loc în repetate rînduri unul dintre cele mai mari cimitire din lume. Mulți migranți mor înainte de a ajunge pe coastele mediteraneene din Tunisia, Algeria și Libia. „Ruta din Africa de Vest sau Cornul de Est al Africii pînă în Libia și mai departe către punctele de plecare de pe coastă rămîne una dintre cele mai periculoase din lume. Refugiații și migranții care călătoresc pe rute terestre din Africa subsahariană riscă moartea și încălcări grave ale drepturilor omului la fiecare pas”, a declarat Ruven Menikdivela, șeful biroului ICNUR din New York.

Salvatori sau complici?

Evenimentele din jurul Lampedusei i­au divizat pe membrii Uniunii Europene, care negociază de luni de zile actualizarea reglementărilor Uniunii privind răspunsul la crizele migrației. Piesa de poticnire dintre Italia și Germania a fost un fragment dintr­un document despre activitatea ONG­urilor în Marea Mediterană. Guvernul italian insistă că misiunile de căutare și salvare ale organizației de caritate nu fac decît să înrăutățească criza, ONG­urile încurajînd tot mai mulți oameni să facă călătoria periculoasă peste Mediterana în speranța de a fi preluați la jumătatea drumului de bărcile de salvare care au devenit transferuri pentru migranții ilegali.

Punînd paie pe focul controversei, guvernul german a anunțat că oferă două milioane de euro mai multor ONG­uri care preiau migranți pe mare și îi aduc pe coasta italiană. Una dintre organizații, SOS Humanity, cu sediul la Berlin și care a primit 790.000 de euro de la guvernul german, s­a plîns că fondurile alocate sînt extrem de scăzute, avînd în vedere că „în medie, un refugiat moare în Mediterana la fiecare trei ore”.

„Criza umanitară determinată de politică din Mediterana necesită un răspuns adecvat: un program paneuropean de căutare și salvare și rute legale sigure pentru migranți și refugiați. În schimb, Europa își consolidează și își finanțează politica «ușilor închise», alocînd 850 de milioane de euro în acest an agenției de securitate a frontierei Frontex”, a declarat Lukas Kaldenhoff, reprezentant al SOS Humanity.

Ministrul italian de externe Antonio Tajani a cerut chiar ca migranții selectați de ONG­uri să fie duși în țări ale căror steaguri sînt arborate pe nave de salvare sau care finanțează activitatea organizațiilor caritabile. Imaginile uneia dintre aceste operațiuni de salvare au fost publicate de utilizatorul rețelei sociale X (fostul Twitter) GenoaRadio, exprimîndu­și speranța că partidul de dreapta Alternativa pentru Germania, cunoscut pentru poziția sa dură în problemele migrației, va cîștiga viitoarele alegeri din Germania. Publicația a strîns 37.000 de aprecieri și peste 4.000 de comentarii, chiar și gigantul rețelei de socializare, miliardarul american Elon Musk, a luat cuvîntul și a întrebat dacă publicul german știe ce se întîmplă. Ministerul german al Afacerilor Externe (MFA) i ­a răspuns: „Da. Și asta se numește salvarea de vieți”. Apoi, miliardarul și­a exprimat îndoiala că guvernul german a efectuat un sondaj de opinie publică pe această temă și a comparat activitatea ONG­ului cu o „invazie”.

Activitatea diferitelor ONG­uri – nu numai germane, ci și franceze și spaniole – ridică semne de întrebare de cîțiva ani. După cum notează analistul politic Ruben Pulido, acțiunile acestor organizații nu se încadrează în conceptul de „operațiuni de salvare” conform legii mării. Atunci cînd ONG­urile preiau migranți, în cele mai multe cazuri bărcile nu sînt în primejdie, ceea ce înseamnă că din punct de vedere tehnic nu necesită salvare. Mai mult, navele de salvare sînt în mod special de serviciu în largul coastei Africii de Nord, unde operează grupuri criminale care gestionează migrația ilegală în Europa. Adesea înoată pînă la o distanță de doar cîteva zeci de kilometri de coastele Tunisiei și Libiei. „Bărci cu zeci de migranți ilegali navighează către ambarcațiunile acestor organizații umanitare. Și în unele cazuri, contrabandiştii chiar publică geolocalizările navelor acestor ONG­uri în grupuri private pe rețelele de socializare”, a spus Ruben Pulido. „Este aceasta o operațiune de salvare? Mai degrabă, pare a fi un acord între traficanți și organizații umanitare. ONGurile funcționează ca un canal pentru migranții ilegali care au plătit contrabandiștii pentru a ajunge în cele din urmă pe teritoriul italian”, a completat analistul spaniol.

Un alt beneficiar al finanțării guvernului german, organizația catolică Community of St. Egidio (Comunità di Sant’Egidio), a declarat că nu a fost niciodată implicat în operațiuni de căutare și salvare pe mare, iar fondurile alocate sînt destinate primirii şi integrării migranţilor care au ajuns deja în Italia. În ciuda criticilor aduse organizațiilor umanitare pentru contribuția lor insuficientă la rezolvarea problemei, Germania a înfuriat foarte mult Italia prin acțiunile sale: alocarea fondurilor nu a fost convenită cu autoritățile locale. Pe 23 septembrie, Giorgia Meloni a scris o scrisoare acidă cancelarului german Olaf Scholz, iar extrase din aceasta au fost publicate în mass­media.

Între timp, Matteo Villa, om de știință din cadrul Institutului Italian de Studii de Politică Internațională (ISPI), a estimat că de la începutul anului 2023, navele ONG­urilor sub pavilion german au salvat doar două procente (2.720 de persoane) din numărul total de migranți și refugiați care au sosit în Italia. Iar nava Humanity a luat la bord doar 753 de persoane pînă la sfîrșitul lunii septembrie. „Deci nu se vorbește despre vreun număr mare de migranți transportați în Italia în detrimentul contribuabililor germani”, a conchis Matteo Villa.

(va urma) n.K.

Ciocniri între refugiați și poliție pe insula grecească Lesbos

Copii din Fîșia Gaza, după raidurile israeliene

Doza de sãnãtate

Depresia, un sentiment de neputință care ne poate doborî

Tratarea pacientilor depresivi este o adevărată provocare pentru fiecare terapeut. Pentru pacient este de mare ajutor dacă terapeutul este și psiholog, deoarece delicatețea și discreția vizavi de pacient au prioritate. La loc de frunte ar trebui să stea îmbinarea dintre medicina clasică și cea alternativă, în folosul pacientului.

Stresul permanent, grijile, sentimentul de vinovăție, frica zilei de mîine duc la încărcarea corpului cu energie negative. Automat, organismul se umple de aciditate, care perturbă comunicarea energetică la nivel celular și, în timp, duce la îmbolnăvire. Ficatul este primul organ care începe să se deregleze, urmat fiind de tiroidă și de declanșarea unor simptome precum palpitații, somn neliniștit, dereglări ale tractului gastrointestinal, lipsa poftei de mîncare și o slăbiciune totală, urmată de o frică permanentă că ceva rău este pe cale să se întîmple.

Comunicarea energetică între celulele corpului și cea interpersonală pot ameliora simțitor simptomele depresiei. Nu fiecare om dispune de capacitatea de a comunica intensiv verbal. Chiar și pentru un terapeut/ psiholog/psihiatru poate fi adesea dificil să găsească liantul de comunicare cu pacientul său. Terapeutul trebuie să fie și un bun psiholog, să dea dovadă de empatie și să poată stabili o comunicare energetică cu acesta. În timpul terapiei se formează un cordon

O istorie a farselor (326)

Impostorul Wilhelm Voight (1849-1922) (2)

Cocoşat şi cu faţa trasă, palidă, Wilhelm Voight îşi găsise de lucru ca operator al maşinilor de cusut pantofi, dar această slujbă era tot ce avea. Ultima sa încercare de a părăsi această Germanie în care se dădeau ordine în gura mare la nesfîrşit – furînd un paşaport din biroul unei secţii de poliţie – i­a adus doar o altă şi lungă sentinţă. De­abia ieşise din închisoare – şi care­i era viitorul? Să locuiască în Berlinul de est împreună cu sora lui căsătorită şi să facă naveta în fiecare zi la Potsdam, ca să muncească pe o nimica toată!

De­ar fi fost şi el în armată... Dacă... Într­o zi, într­un magazin de îmbrăcăminte la mîna a doua, a observat uniforma căpitanului gardienilor prusaci. Şi aşa i­a venit ideea. Nu avea nimic de pierdut. În seara respectivă, după ce îşi ridică remuneraţia lunară, a păşit în acest magazin şi, la fel de iute şi băţos ca orice ofiţer, a declarat că este căpitan în rezervă şi că trebuie să încerce uniforma din vitrină. Şi patronul magazinului s­a înclinat în faţa rangului său!

Costumul nu i se potrivea, dar Wilhelm se simţea alt om, complet transformat. L­a cumpărat cu jumătate din salariu. Planul său grandios începea să se contureze. A urmărit cum se schimbă garda la palatul Kaizerului, notînd fiecare detaliu, memorînd comenzile. Şi­a testat noul rol de căpitan Voight participînd, în noua uniformă, la o expoziţie a fabricanţilor de bere. Pe drum, soldaţii ce treceau pe lîngă el îl salutau cu gesturi automate, pe care le întîmpina cu o condescendenţă plictisită. În cadrul expoziţiei a observat cum cîştiga implicit respectul datorită uniformei şi ţinutei sale trufaşe care, spre încîntarea lui, i se potrivea în mod natural.

Cîrpaciul a devenit un căpitan perfect – şi s­a hotărît că e momentul să aibă ziua lui de glorie. Şi­a ales ca teren de luptă micuţul oraş din apropiere, Kopenick, unde, într­o seară, a ajuns cu trenul pentru a se familiariza cu împrejurimile. Peste două zile s­a trezit de dimineaţă hotărît să­şi pună planul în aplicare. Îmbrăcîndu­se cu hainele de muncitor, a luat micul dejun cu sora lui, apoi a plecat să prindă trenul de Potsdam. Odată aflat în gară, s­a ascuns în toaleta publică şi s­a schimbat în uniformă. Aşa a apărut la lumina zilei Wilhelm Voight, căpitan al corpului de gardă.

energetic invizibil între pacient, aparat și terapeut.

Medicina energo­informațională vine în ajutorul pacienților cu depresie în paralel cu tratamentul oferit de medicina clasică, dar și prin terapii individuale. Refacerea comunicării energetice între procesele fiziologice ale corpului și cîmpurile informaționale duce la deblocări și autoreglări. Readucerea armoniei în organism este primul pas în terapiile oferite de această disciplină, fără administrarea vreunui medicament, fără durere.

Viața cotidiană este adesea dominată de stres, agitație, iar noi, oamenii ne lăsăm dominați de prea multe probleme și uităm să ne bucurăm de lucruri mărunte, să fim mai atenți cu noi înșine, să comunicăm mai atent cu cei din jur, să ne respectăm reciproc.

Programele antistres „Mindfulness Based Stress Reduction” sînt de un real ajutor pentru ameliorarea stărilor depresive. Organismul începe să se relaxeze, iar pacientul reacționează mult mai detașat, relaxat la reîntîlnirea cu factorul stres. Desigur, tehnicile mentale sînt întotdeauna recomandate în funcție de starea pacientului, mai ales cînd negativismul iese la suprafață. Pacienții depresivi au mare nevoie de comunicarea cu terapeutul, pe lîngă tratament, iar în cazul pacienților cu depresie severă se recomandă apelarea la un psihiatru.

Avea nevoie de o trupă de soldaţi sub comanda sa, care să îl ajute la îndeplinirea planului, dar nu trebuia ca ei să fie din Kopernick. Aşa că s­a dus la celălalt capăt al Berlinului, la Plotzensee, în nordvest. Acolo petrecuse ani buni de muncă silnică. Ştia aşadar că există o piscină a armatei, folosită de mici unităţi de soldaţi din taberele locale. Coborînd dintr­o trăsură, s­a întărit sufleteşte şi a adoptat o mină aspră. Căpitanul Voight mărşălui după un colţ – şi dădu peste un detaşament de cinci soldaţi aflaţi sub comanda unui caporal. „Stop!” Celălalt eu al său pusese stăpînire pe el. „De unde veniţi? Unde vă îndreptaţi?“. Preluase instantaneu comanda. Patru grenadieri au schimbat direcţia, dînd ocol colţului de stradă. Aşa le ordonase el. „Această unitate se află acum sub comanda mea”, a izbucnit el. „Fixați­vă baionetele”.

Şi soldaţii l­au ascultat. Era normal. Cine îndrăznea să se opună unui comandant în uniformă? I­a condus în pas de marș către staţia de tren, a cumpărat bilete pentru Kopenick la preț redus, pentru armată, şi şi­a cinstit oamenii cu cîte o bere și cîrnaţi. Astfel, la amiază au ajuns la Kopenick. Era un loc liniştit, cu puţini trecători pe stradă. Îndreptîndu­se împreună cu armata sa către Piaţa Primăriei, a dat comanda: un soldat să păzească fiecare dintre cele trei intrări ale clădirii primăriei, nimeni să nu intre sau să iasă. Împreună cu caporalul şi ceilalți şase bărbaţi, s­a îndreptat direct către biroul magistratului dr. Landerhans – pe care l­a arestat din ordinul Kaizerului. Trebuia să se pregătească imediat pentru plecarea la Berlin. Nu era împuternicit să explice de ce îl arestase pe Landerhans. Era necesar ca Voight să acţioneze rapid. Lăsînd doi soldați care să­l păzească pe primarul lovit ca de trăsnet, a pornit din nou în marş către inspectorul poliţiei, l­a trezit din somn, 1­a dojenit pentru că moţăie în timpul serviciului, apoi l­a trimis în Piaţa Primăriei pentru a preveni eventualele agitaţii publice. După aceea, şi­a condus mica armată către trezoreria municipală şi l­a arestat pe trezorier, spunîndu­i să facă imedit lichidarea rezervelor. Trezorierul a refuzat, explicînd că nimai magistratul­şef poate ordona această operaţiune – după care Voight i­a dat detaliile privind recentul mers al lucrurilor. Trezorierul nu a mai comentat, conformîndu­se ordinului.

(va urma)

STUART GORDON

Studiile statistice arată că începînd cu anul 2020 depresiile s­au răspîndit galopant în toată lumea. Terapiile multimodale (medicina clasică, medicina energo­informațională, tehnicile de medicină alternativă) sînt de mare ajutor. Noi, în domeniul medicinei energo­informaționale, observăm zilnic cîtă nevoie au pacienții depresivi și de terapii alternative. Chiar după primele ședințe, pacientul se simte mai puțin stresat și încep să dispară o parte din simptome: palpitațiile, senzația de nod în gît, sentimentul de vinovăție sau teama că ceva rău urmează să se întîmple.

Este o disciplină modernă, care se bazează pe informația energetică a pacientului, care este folosită în scop terapeutic. Fiecare terapie este personalizată. Chiar și detoxifierea organismului la nivel microcelular este o binefacere pentru pacienții depresivi, care urmează și terapia recomandată de medicina clasică. Aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să descifreze debusolarea energetică din organism și să reglaze chakrele și meridianele energetice.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Mesaje

ORIZONTAL: 1) Femeie de rasă neagră; 2) Bun de curse; 3) În fel și chip (pl.); 4) Aflate în mers! – Se întîlnesc în finală! – Singură pe lume; 5) Face mișcări forțate – Scul răsucit!; 6) Nu are rival la carte – Venit pe căi ocolite; 7) Crescută în puf – Plecați din orient!; 8) Luată prin surprindere; 9) Luate la școală – Făcuți de rîsul lumii; 10) Limite de itinerar! – Om cu carte.

VERTICAL; 1) Responsabili cu imaginea; 2) Iubit peste măsură – Gura lumii; 3) Diodă –Tratat cu ventuze; 4) Unii de-ai noștri – Cale de atac; 5) Aspic; 6) Trecuți prin viață – Trasul pe roată; 7) Încadrate la slujbă – Corp de balet!; 8) Om de jos la înălțime – Refuză să preia comanda; 9) Formă de condus cu biciul; 10) Mediu marin! – A avea habar – Pornit de jos!.

Dezlegarea careului ,,FICȚIUNI”

GH. ENE

1) CUPIDITĂȚI; 2) ACUMULATOR; 3) PIR – MAR – BE; 4) ASINI – ARAP; 5) C – TERASA – A; 6) INAMIC – SER; 7) TOTI –ATELA; 8) ATELAJE – IB; 9) TA – OCUPATI; 10) IRISI – INEL.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXXIV)

Capitolul 6 – Fuga (4)

Andrei era grozav de panicat. Striga și era pur și simplu îngrozit de perspectiva unui drum la Securitate. Cum spunea o glumă din anii aceia „Bate cineva la ușa unei case. Omul dinăuntru întreabă: «Cine e?». «Moartea», vine răspunsul. «Of, ce m­am speriat, credeam că e Securitatea»”.

– Stai liniștit, îi spuse Tudor. Zi­ne doar pe cine căutăm aici și poți pleca.

– Să fii sigur că asta am să fac. Vă duceți și întrebați de domnișoara Minerva. Mai departe e treaba voastră.

Deschise brusc ușa ieși din mașină și se îndepărtă cu pas grăbit. Cei doi se uitară unul la altul și izbucniră în rîs. Cînd se opriră, coborîră din mașină și intrară în Policlinică. Se duseră la portar și­l întrebară unde o pot găsi pe domnișoara Minerva, iar el, foarte amabil, sună pe secția unde se afla și o chemă. După vreo 5 minute de așteptare apăru o tînără asistentă cu părul scurt, înaltă, de o frumusețe aparte, care­i amintea Iuliei de poeta Nina Cassian. Portarul o văzu, se duse spre ea și­i spuse arătînd spre Tudor și Iulia:

– Vă caută tovarășii aceia.

Domnișoara se îndreptă spre ei întrebîndu­i:

– Bună ziua, cu ce vă pot ajuta?

– Prietena mea și­a luxat piciorul și ni s­a spus că dumneavoastră ne­ați putea ajuta.

– Cine v­a spus?

– Prietenul nostru, Andrei Ionescu.

– Ah, Andrei... Ce mai face?

– Cu munca, cu treaba... Știți cum e – răspunse Tudor.

– Ia hai să vedem despre ce e vorba. Ia loc, dragă, aici pe scaun, o îndemnă femeia pe Iulia.

Fata se așeză și asistenta începu să­i palpeze glezna. După cîteva secunde, spuse sigură pe ea:

– E vorba de o luxație, într­adevăr. Deocamdată, singura soluție este aceea de a pune o atelă care să țină piciorul imobilizat, iar luni vă aștept la ortopedie ca să ia o decizie medicul specialist.

– E foarte bine, așa răspunse Iulia.

Femeia se ridică și se duse să ia atelele dintr­un dulap. Nu le găsi, așa că începu să le caute peste tot fără prea mult succes, bombănind tot mai nervoasă:

– Ia uite, domnule, nu le găsesc nicăieri. Unde leor fi pus colegii ăștia ai mei? Atunci cînd am nevoie de ele pierd vremea căutîndu­le.

În clipa aceea intră o colegă de­a ei care, văzînd­o așa cătrănită, îi spuse în glumă:

– Ce­i, Minervo, ești Minervoasă?

– Unde ați pus atelele alea? – îi replică aceasta enervată.

Restul discuției se estompă pentru Iulia, fiindcă expresia „minervoasă” îi amintea de mama ei, care în copilărie obișnuia să­i mai spună așa, deoarece bunicii ei materne, pe care o mai chema și Minerva, i se spunea astfel cînd se enerva. Deja era prea de tot – se gîndi Iulia – ca asistenta ce găsise între timp atelele și i le fixa de gleznă cu o fașă să fie bunica ei maternă. Nu strica însă să verifice, mai ales că ceva din trăsăturile femeii care­și făcea așa de bine treaba aduceau cu cele ale bunicii. Așteptă să se termine totul și se lăsară conduși la ușa Policlinicii de inimoasa asistentă care continua să le dea sfaturi despre cum să trateze piciorul. Ajunși la ieșire, Iulia se întoarse spre ea și o întrebă brusc:

– Nu vă supărați că vă întreb: numele dumneavoastră complet e cumva Valeria Minerva Ionescu și locuiți în Cristian?

Fata se uită surprinsă la ea și spuse:

– Da, așa e într­adevăr, dar de unde știți?

– O să vă spun luni cînd voi veni la medicul ortoped, spuse Iulia și se urcă în mașină pornind spre Cabana Dîmbul Morii.

După ce plecară, Tudor se uită la ea și­i spuse rîzînd:

– Să nu­mi zici că domnișoara era bunica ta maternă!

– Ba da, chiar ea era – răspunse fata zîmbind șugubăț.

Tot așa pricepută la bandaje și recomandări medicale era și în copilăria mea, continuă ea.

– Acum, lipsește să ne mai întîlnim cu bunicul tău matern, pentru a fi tabloul complet, spuse Tudor.

– Păi s­ar putea să ne întîlnim, fiindcă­i place muntele, răspunse Iulia.

Ajunseră între timp la Cabana Dîmbul Morii, pe lîngă care trecură, și se înscriseră cu mașina pe drumul forestier cu gînd să urce cît se va putea în munte, ca să cruțe piciorul Iuliei. Opriră atunci cînd acesta se înfundă și continuară pe jos. Iulia mergea greu din cauza atelelor și a piciorului rănit, dar își spunea că, dacă a ajuns pînă aici, nu face să se înece la mal ca țiganul. Locul nu era pustiu, întrucît, fiind duminică, turiștii care fuseseră la Canionul 7 Scări se întorceau acasă. La un moment dat, începu să aibă senzația că sînt urmăriți de prin pădurea care­i înconjura, și­și împărtăși îngrijorările lui Tudor, care­i răspunse:

– Da, am aceeași senzație și eu. Cred că prietenul nostru Aurelian e prin apropiere așteptînd să ne ia ca din oală, cu tot cu spionii străini pe care­i bănuiește că au venit să te extragă cu elicopterul...

– ...și în loc de asta vor avea o surpriză neplăcută –rîse Iulia.

Pînă la canion făcură aproape 2 ore și jumătate. Era ora 17:30. Acum urma partea cea mai grea, aceea de a urca scările cu piciorul prins în atele. Tudor o sprijini cum putu pe prima scară de acces în canion și ajunseră astfel în fața celei de­a doua. Cînd se gîndeau cum să abordeze urcușul se auziră strigați de sus. Ridicară capele și văzură un grup de trei băieți care voiau să coboare. Iulia le făcu semn că pot coborî fiindcă ea are piciorul rănit și mai stă un pic. Doi dintre băieți ajunseră lîngă ei și îi întrebară:

– Vreți să urcați?

– Am vrea – răspunse Tudor –, dar prietena mea are piciorul luxat și prins în atele, însă vrem neapărat să ajungem sus fiindcă e o zi specială pentru noi și trebuie să o sărbătorim acolo unde ne­am cunoscut.

– Păi dacă e așa, să vă ajutăm să urcați, zise unul dintre băieți.

Cu ajutorul lor, Iulia urcă toate scările pînă în capăt. Le mulțumiră și băieții se pregătiră să coboare, cînd Iuliei îi veni o idee, așa că strigă după ei:

– Pe care din voi îl cheamă Cocoș Alexandru?

Băieții se întoarseră mirați și arătară spre unul din ei, un tip slăbuț cu o față prelungă care se dovedise a fi cel cu inițiativa și ideile bune pe parcursul urcării scărilor.

– Ne cunoaștem?, întrebă cel vizat.

– Nu, nu ne cunoaștem. dar cînd ajungeți la Cabana Dîmbul Morii să­l căutați pe tovarășul Andrei Ionescu și să­i spuneți că am plecat.

– Bine, așa o să facem, dar totuși de unde­mi știți numele? – insistă băiatul.

– L­au spus prietenii tăi de cîteva ori mai devreme și voiam să mă conving că tu ești, minți Iulia. Vă mulțumesc încă o dată și drum bun, spuse fata și se întoarse spre Tudor sprijinindu­se de brațul lui pentru a se îndrepta spre locul unde era poarta.

Tudor o privi și­i spuse doar atît:

– Vrei să spui că era...?

– Da, era, ți­am zis că­i place muntele, îi răspunse Iulia privindu­l cu înțeles. Hai să mergem.

Urcară cu greu cam 20 de minute pînă ajunseră în poiana binecunoscută. Umbrele înserării se lăsau peste pădure. Aprinseră lanterna pe care o aveau cu ei încercînd să caute poarta. O găsiră și Iulia aruncă spre ea cu o piatră ce trecu fără probleme dincolo. Prin urmare, portalul era deschis în sens invers. Fata se întoarse spre Tudor și­i spuse:

– Se pare că aici se termină aventura noastră, dragul meu. Chiar nu vrei să vii cu mine?

Nesfîrşire

Mereu căutîndu-și esența

Poezia se face pîrîu, rîu, fluviu

Perle cuibărite-ntr-o clepsidră

În jar de cuvinte

Se naște nouă iubire

Plaur cu rouă ce însuflețește

Viața sîngelui de nuntire

Mereu căutînd poezia

Fată morgană, oază, vulcan În fîntîna noului

Luminată de cultul dicționarelor

Faci din coloana fără sfîrșit

Izvoare, rădăcini și lut

Mereu căutînd

Imensitatea, eternitatea

Sufletului românesc

Liviu ZANFIRESCU

– Totuși dacă ai vrea...

În acel moment o lumină orbitoare umplu poiana și o voce cunoscută se auzi într­un megafon:

– Aici căpitanul de Securitate Pavelescu. Sînteți încercuiți de soldați înarmați, nu aveți unde fugi! Predați­vă!

* * *

Părinții Iuliei continuau să citească raportul ofițerului de Securitate, care relata cum au fost urmăriți cei doi pînă la Buzău, unde au început lucrurile interesante după cum scria chiar locotenentul Mureșan: „La Buzău cei doi evadați au intrat în oficiul telefoanelor ca să contacteze pe un prieten al lui Tudor Grigorescu, pe nume Andrei Ionescu, din Brașov, însărcinat cu aprovizionarea la Cabana Dîmbul Morii. Cît numitul Grigorescu a vorbit la telefon, Iulia Gheorghe a contactat un ostaș în termen la unitatea din Buzău pe care l-a îmbrățișat extrem de familiar dîndu-i bani. Am dispus reținerea și interogarea ostașului pentru a vedea legăturile sale cu domnișoara Gheorghe. De la Buzău au pornit pe valea Buzăului, așa cum am presupus, spre Brașov, iar la Prejmer Iulia și-a luxat glezna alunecînd pe iarbă. Au continuat însă drumul spre Brașov unde s-au întîlnit la noua gară cu Andrei Ionescu care i-a condus pînă la Policlinica nr 1, unde i-a părăsit destul de agitat și grăbit ca și cum i-ar fi fost amenințată viața. Spioana Iulia Gheorghe a primit îngrijiri medicale și apoi au pornit spre Muntele Piatra Mare unde bănuim că se vor întîlni cu un comando de agenți străini care o vor extrage din România. Au urcat pînă în vîrful canionului, unde ajutați de un grup de excursioniști, au ajuns în jurul orelor 19, apoi s-au deplasat către o poieniță unde așteptau aterizarea elicopterului cînd...”.

Aici foaia era ruptă, iar raportul se întrerupea. Cei doi oameni ridicară ochii din foi spre inspectorul principal Ionescu iar mama Iuliei spuse:

– Asta e tot? Unde e continuarea?

– Continuarea nu mai e. Din păcate, dosarul este incomplet și asta este tot ceea ce avem.

– Ce s­a întîmplat cu Iulia? A trecut prin poartă sau nu? – întrebă femeia.

– Asta o să aflăm pe data de 21 octombrie după ora 18, răspunse polițistul.

– Păi și cum vom face asta? – se miră tatăl fetei.

– Organizăm un „comitet de primire” cu Salvamont, Poliție și specialiști în găuri de vierme, răspunse inspectorul.

– Așadar vom aștepta 2 luni și 7 zile ca să vedem dacă fiica mea reușește să ajungă acasă sau nu, spuse Oana Gheorghe.

– Exact, doamnă. Asta e tot ceea ce putem, veni răspunsul.

(va urma)

nICU mArIUS mArIn

– Nu, Iulia oricît te­aș iubi simt că locul meu este aici, în lumea asta, așa cum ți­am spus acum ceva vreme.

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Facebook: Tribunul

Israelul și vinovăția Occidentului

S­a scris mult despre războiul declanșat de atacul Hamas din 7 octombrie a.c. Consider că s­au spus și se vor mai spune destule, tocmai de aceea voi căuta să nu mă mai aplec atît de mult pe acest subiect. Înainte de asta, vreau să comentăm împreună un articol din care voi cita în continuare, pe care l­am găsit pe unherd.com și care mi s­a părut extrem de interesant.

„Istoria evreiască este în mare măsură o istorie a holocausturilor, desfășurate de lideri și facțiuni antisemite care au reușit să cucerească țări sau regiuni întregi în vremuri de anarhie, război civil sau rebeliune.

În zonele care au căzut sub controlul lor, toate comunitățile evreiești au fost distruse”. Asta afirmă Benzion Netanyahu, unul dintre marii istorici ai Inchiziției spaniole și tatăl actualului premier israelian, care a susținut că antisemitismul iberic nu a fost rezultatul diferențelor religioase, ci al urii pure față de evrei. Discutînd despre istorie ca fenomen, istoricul israeliano­american Michael Oren spunea în anul 1999 că „marile războaie din istorie au devenit în cele din urmă mari războaie despre istorie”.

(continuare în pag. 22) T.I.

ETICHETA

Lumea s-a întors pe dos

În ultima vreme majoritatea presei internaționale și a platformelor socialmedia le plînge de milă musulmanilor din Gaza. Ferească Sfîntul să zici ceva împotriva lor că te spurcă de nu te mai spală toate apele mării. Mai au un pic și se convertesc la Islam toți acești suporteri cu gura mare care nu demult aveau scris la poza de profil a contului social­media „Je suis Charlie”. Toți acești domni și doamne care acum sînt suporteri declarați ai musulmanilor

din Gaza și îi arată cu degetul pe evrei uită cîteva lucruri esențiale legate de teroriștii musulmani și devin, înainte de toate, prin declarațiile lor, antisemiți! De ce nu îi sancționează nimeni pentru asta? De ce nu le închide nimeni conturile deschise pe platformele social­media pe care fac propagandă antisemită? Nu e propagandă antisemită? Păi cum așa?

(continuare în pag. 23)

IoAn TEoDor

EDITORIAL

DNA a felicitat și a urat succes Revistei ,,România Mare”!

motto: ,,Blonde mîndre și inculte/ Prin politică mereu apar,/ Dar cum sînt atît de multe,/ Undeva, sigur, e un tipar” ­ Stelică Romaniuc

Da, așa este. Probabil a făcut impresie articolul meu intitulat ,,Cum DNASRL produce corupți”, care a avut următorul motto: ,,Justiția românească e un gunoi/ Corupți, pramatii și lichele/ Nu­i poți schimba – îi apără Mafia/ Parcă­s niște duhuri rele” (Corneliu Vadim Tudor ­ ,,Lumea românească”). Dar ce mai contează acum motivul urării, mai ales că, de la înființare (1990) și pînă în prezent, Revista ,,România Mare” a fost cea mai serioasă, obiectivă și curajoasă publicație a presei românești.

Mai nou, de cînd în ultimele articole m­am referit la ,,Mafia din spitalele ASSMB”, revista se cumpără și se multiplică într­o veselie. La ASSMB, toaletele au devenit un fel de săli de lectură, și asta pentru că directorul general Oana Sivache a interzis astfel de ,,acțiuni conspiraționiste”. Cum, ați uitat de Oana Sivache, cea care a fost purtător de cuvînt la Centrala de apă din Tîrgoviște, după care a dat un examen de ocupare a unui post mărunt în ASSMB, finalizat cu nota 4 (patru)?! Și care, supărată foc de acest eșec, a făcut boticul mic și s­a dus la USR, partidul în care unul din trei e la fel de tîmpit și hoț ca ceilalți doi. Acolo l­a întîlnit pe Vlad Voiculescu, o lichea care, în timpul pandemiei ne spunea ceva de genul: ,,Nu vă jucați cu viața și sănătatea voastră, vaccinați­vă! Chiar dacă riscați să faceți stop cardiac, șoc anafilactic, tromboze, să paralizați sau să muriți, măcar știți că nu vă mai curg mucii!”. Ce mai, acest individ și, alături de el, Cîțu, Arafat, Gheorghiță ș.a. au produs la nivel național un adevărat... GENOCID. Împotriva lor am făcut o plîngere penală, ajunsă ușor într­un sertar încuiat cu o cheie care s­a pierdut. Pentru aceeași faptă l­am acuzat penal și pe Rafila, cel care a lansat campanie după campanie de donări de sînge, cei vaccinați anti­covid nefiind interziși, deși sîngele lor conține celebra proteină Spike, dar și aici totul a intrat într­o nebuloasă. Mai importantă s­a dovedit a fi ancheta penală cu privire la mafia din spitalele ASSMB, denunțată fiind chiar de o membră a ei: Oana Sivache.

Spun asta pentru că, pe principiul ,,Corupții care nu sînt prinși vor primi funcții și pensii speciale”, madam Sivache a fost parașutată de Vlad Voiculescu direct în funcția de director adjunct la ASSMB, deși femeia nu avea finalizat nici un curs universitar. Ce să mai zicem de faptul că, la nivel de USR, mai nimeni nu o agrea pe această femeie, despre care se spunea că ,,Va distruge întreaga instituție” (viceprimarul USR Horia Tomescu). Așa s­a întîmplat, mai ales după ce, în urma unui denunț scremut la DNA, i­a luat locul directorului general, acuzat de luare de mită. Surprinde și faptul că Primăria Municipiului București, în a cărei subordine se află ASSMB, acceptă această prăbușire instituțională, în care Oana Sivache joacă rolul incendiatorului care strigă după pompieri. (continuare în pag. 24)

Israelul și vinovăția Occidentului

(urmare din pag. 21)

Este greu să ne gîndim la o altă țară, în afara Israelului, pentru care acest lucru este mai evident, deși Irlanda, Ucraina sau chiar Statele Unite ale Americii de astăzi ar putea avea ceva de spus despre asta. Oricum, adevărul înțelegerii lui Oren rămîne.

Istoria nu este un exercițiu matematic sec, evenimentele sînt simple mărgele pe un abac. Este construită pe imaginația umană, pe miturile și ideile care ne definesc. La urma urmei, cea mai mare parte a istoriei de astăzi este spusă ca istorie națională – și ce este o națiune dacă nu un grup de oameni care decid că sînt unul? Ce sînt, de altfel, o diasporă, rasă sau religie? Nici unul dintre aceste lucruri nu reprezintă fapte, ci constructe simulate care nu sînt mai puțin reale pentru că sînt așa.

Și așa ne întoarcem în Israel. Pe de o parte, avem faptele brute din ultimele două săptămîni – abacul disperării. La 7 octombrie, un atac coordonat al Hamas a facut ca sute de palestinieni să pătrundă în Israel cu scopul de a ucide și răpi cît mai mulți evrei. Rezultatul a fost cea mai mare pierdere de vieți evreiești într­o singură zi de la Holocaust încoace; cel mai grav atac terorist din istoria Israelului; peste 1.400 de morți și 199 de capturați. Apoi a venit răspunsul inevitabil: atacul aerian asupra Gazei, care a ucis cel puțin 3.000 de palestinieni. Și acum ceața războiului.

Astăzi, o simplă relatare a evenimentelor este aproape imposibilă, fiecare poveste dezvăluind mult mai multe despre naratorul ei decît bătălia dintre Israel și Hamas. Pentru unii din stînga, de exemplu, acum este „rasist” să spună că masacrarea israelienilor a fost în vreun fel un act antisemit. Aparent, a face acest lucru înseamnă a proiecta valorile europene asupra palestinienilor, cărora nu le pasă de etnie, ci doar de ocupație. Nu sînt sigur că am văzut vreodată o abordare atît de aproape de o perspectivă autentică, ca să cadă în noroi în cele din urmă. Poate exista ceva mai obsesiv occidental decît o asemenea insistență de a încadra totul prin prisma colonialismului și rasismului?

Oricît de absurd ar fi argumentul, acesta este acum cadrul dominant prin care istoria este văzută în Occident. Această logică rasist­colonială trece prin afirmația profesorului de la Yale, Zareena Grewal, de exemplu, conform căreia „coloniștii nu sînt civili” (și deci, probabil, ținte militare legitime pentru Hamas). Și este acolo, în refrenul acum obișnuit, că „sionismul este rasism” sau chiar „supremația albă”. Din această perspectivă, evreii sînt doar europeni albi, o ironie sumbră.

În centrul tuturor acestor afirmații se află aceeași concluzie sumbră: că Israelul însuși este ilegitim, un stat colonial care ar trebui șters de pe hartă ca și cum ar fi un fel de Rhodesia levantină. Aceasta este logica din spatele semnelor care scriu „de la rîu la mare, Palestina va fi liberă” – nu un apel benign pentru eliberare națională, ci o cerere pentru cucerirea Israelului însuși și, cel puțin conform Hamas, moartea evreilor care locuiesc acolo. Carta

fondatoare a Hamas este fără echivoc în acest punct. Cu toate acestea, în loc să credem Hamas pe cuvînt, pare să existe un efort în Occident de a­și reinterpreta limba în ceva mai acceptabil pentru propria noastră înțelegere a lumii, plină așa cum este de idei de progres și eliberare fără sfîrșit. Pentru mulți dintre noi, eliberarea națională este un bine axiomatic, parte a progresului umanității către o uniune tot mai perfectă – opusul colonialismului. Totuși, ceea ce a dezvăluit recentul atac al Hamas este absurditatea de a crede că împărtășește această viziune. Hamas este în sine o întreprindere colonială angajată în ideea că există pămînturi musulmane care, odată cucerite, sînt pentru totdeauna musulmane și trebuie să se extindă pentru a acoperi întreaga lume. „În timpul cuceririlor (islamice), musulmanii au consacrat aceste pămînturi generațiilor musulmane pînă în Ziua Judecății”, afirmă Pactul Hamas. „Nu există nici o soluție pentru problema palestiniană decît prin Jihad”. Chiar dacă Hamas ar fi doar o mișcare de eliberare națională, un IRA arab, mai degrabă decît un Stat Islamic Palestinian, o astfel de idee a naționalismului universal este cu siguranță utopică, de parcă toate națiunile ar exista cumva în mod natural pe un teren care este al lor prin drept divin.

Israelul nu este unic în această privință. Polonia a apărut în forma sa modernă abia după curățarea etnică a germanilor din Prusia de Est care au trăit cîndva acolo. Independența Irlandei a lăsat un milion de protestanți din nord atît de înfuriați încît au lansat o insurecție armată pentru a cîștiga un stat separat al lor – care, desigur, a lăsat o nouă minoritate fără adăpost. În fiecare caz, modul în care națiunile își obțin pămîntul este întotdeauna tulbure, violent și colonial, legitimitatea acordată doar prin procesul lent al timpului, puterii și ipocriziei. Ocazional, întrezărim standardele duble implicate în acest proces – atunci cînd un congressman american se plînge de „plantatori” din Ulster, de exemplu, aparent ignorant de faptul că el însuși este un plantator care trăiește în ultimul mare imperiu european. Mă întreb cîți dintre profesorii americani care declară veseli că israelienii sînt „coloniști, nu civili” ar fi fericiți să fie tratați ca ținte legitime pentru sacrificare de către Navajo sau Apache?

Însăși ideea unui stat palestinian independent este produsul, în mod ironic, al aceleiași credințe în naționalism care i­a determinat pe primii sioniști să ceară și ei un stat propriu. Desigur, asaltul pe care Israelul este pe cale să îl declanșeze asupra Gazei nu este doar un eveniment care va deveni într­o zi un război al istoriei, ci unul care este deja produsul modului în care israelienii își înțeleg propria istorie. Și în centrul ei se află o întrebare îngrijorătoare: există o „soluție” pentru conflictul IsraelPalestina, sau căutarea soluțiilor ignoră lecțiile istoriei însăși?

„Istoria în școala mea obișnuită a fost totul despre progres”, își amintește istoricul fictiv Ruben Blum în romanul lui Joshua Cohen, cîștigător al lui Pulitzer, „The Netanyahus”: „O lume care va continua să se îmbunătățească nelimitat, atîta timp cît fiecare țară va continua să încerce să fie mai asemănătoare. America și America au tot încercat să fie mai asemănătoare cu ea însăși”. Acest sentiment pare să fie îngropat undeva adînc în sufletul occidental: ideea că, după cum scrie Cohen, „trecutul a fost doar procesul prin care a fost atins prezentul”. În această înțelegere a istoriei, va apărea în cele din urmă un stat palestinian independent, suveran și democratic, în pace cu vecinul său, așa cum Irlanda și Ucraina vor face același lucru. Și totuși, așa cum scrie Cohen, există un alt mod de a gîndi despre istorie: o înțelegere evreiască. „Istoria școlii mele ebraice a fost închisă”, spune Blum în comparație. „Nu a fost nici o istorie; nu a existat nici trecut, nici prezent, nici viitor. Mai degrabă, a existat un timp, rotund și perfect ca pămîntul, care din momentul în care a ieșit din lumina rostită a lui Dumnezeu a fost marcat de o repetare constantă, nu a anotimpurilor, sau a recoltelor, sau a fenomenelor astrale și a sărbătorilor pe care le guvernau, ci a asupririi, violenței și morții”.

În afară de expunerea bruscă a intenției de genocid a Hamas, pentru mine, cea mai tulburătoare constatare din ultimele două săptămîni este că poate Benzion avea dreptate. Din punct de vedere intelectual, știam că există antisemitismul, deși nu am fost niciodată martor direct la el. Dar acum sînt. După măcelul din Israel, pe străzile unde locuiesc eu au fost fluturate steaguri palestiniene, cu copiii evrei cărora li s­a spus la școală să se prefacă că nu sînt evrei.

În concepția lui Benzion, singura modalitate de a supraviețui acestui al istoriei este să fii înarmat și gata de luptă. Nu există soluție, doar vigilență. Este o înțelegere pesimistă, dar poate că asta este soarta Israelului, istoria lui. Aceasta a fost lecția lui Ze’ev Jabotinsky, marele erou al sionismului revizionist care i­a avertizat pe evreii din Palestina că singurul mod în care ar putea supraviețui ar fi să construiască un zid de fier împreună cu vecinii lor. Și a fost, de asemenea, mesajul lui Moshe Dayan, șeful de stat major al Israelului, în celebrul său elogiu adus lui Ro’i Rotberg, un ofițer de securitate din kibbutz ucis la granița cu Gaza în 1956. „Ieri, la răsăritul zilei, Ro’i a fost ucis”, Dayan. „Tăcerea unei dimineți de primăvară l­a orbit și nu și­a văzut urmăritorii sufletului pe brazdă. Să nu aruncăm vina asupra ucigașilor. De ce să ne plîngem de ura lor față de noi? Opt ani au stat în taberele de refugiați din Gaza și au văzut, cu ochii lor, cum am făcut o patrie din pămînt și din satele în care au locuit cîndva ei și înaintașii lor”. Dar acesta nu a fost un apel la retragere, vinovăție sau chiar compromis. Dayan a continuat: „Nu de la arabii din Gaza trebuie să cerem sîngele lui Roi, ci de la noi înșine. Cum ochii noștri sînt închiși la realitatea destinului nostru, nedorind să vadă destinul generației noastre în deplina sa cruzime... Dincolo de brazda care marchează granița, se întinde o mare de ură și răzbunare, tînjind după ziua în care liniștea va domni, după ziua în care ținem seama de ambasadorii ipocriziei conspiratoare, care ne cheamă să depunem armele”. Aceasta este, în cele din urmă, înțelegerea de către prim­ministrul Netanyahu a situației dificile a Israelului și, într­adevăr, a istoriei evreiești însăși: destinat să lupte pentru supraviețuire și să fie urît. Și astăzi este mai greu ca niciodată să argumentezi că este greșit. Cum ai putea, după ce o supraviețuitoare a Holocaustului în vîrstă de 90 de ani a fost tîrîtă din adăpost și împușcată în cap, nu departe de locul unde vorbea Dayan?

Tragedia de aici este cruntă: cu cît mai mulți oameni din Occident aleg o istorie care consideră însăși existența Israelului ca ilegitimă, cu atît mai mulți israelieni vor concluziona că Jabotinsky, Dayan și Benzion au avut dreptate tot timpul: că evreii nu sînt niciodată în siguranță, acel carnagiu pîndește mereu în brazdele întunecate ale istoriei.

Lumea s-a întors pe dos

(urmare din pag. 21)

Înainte vreme, dacă îndrăzneai să îi atingi pe evrei fie și cu o floare, erai declarat antisemit și pus la colț. Acum nu se mai consideră antisemitism dacă te declari pro palestinieni și, pe cale de consecință, contra evreilor? Ciudat cum se schimba lucrurile peste noapte.

Dacă mulți democrați și progresiști, în frunte cu domnișoara Greta „ecologista”, susțin cauza palestiniană, iată că persoane cărora li s­a agățat de coadă tinicheaua de „antisemit” susțin Israelul. Este și cazul doamnei Marine Le Pen, căreia i s­a aplicat eticheta de antisemită pentru că tatăl său a spus cîndva că „Holocaustul a fost un detaliu al celui de­al II­lea Război Mondial”. Atît a spus și l­au catalogat antisemit. Astăzi presa internațională care susține pe față palestinienii cum e?

Să vedem ce scrie Politico despre asta: „Oscilațiile morale ale stîngii dure a Franței, care refuză să descrie Hamas ca pe o organizație teroristă, i-au îngrozit pe evreii francezi, în timp ce aceștia se confruntă cu o creștere a infracțiunilor antisemite, de la amenințări cu moartea la graffiti pe magazine evreiești. Și asta înseamnă o oportunitate pentru Le Pen. Ea poate profita de o agendă clară antiislamistă, în timp ce extrema stîngă se bazează în mare măsură pe sprijin în comunitățile de imigranți și musulmani, unde o apărare solidă a Israelului ar da prost. Sprijinirea evreilor din Franța împotriva antisemitismului este probabil mai puțin o joacă pentru voturi din partea celei de-a treia cea mai mare comunitate evreiască din lume, decît un alt pas major al lui Le Pen pentru a încerca să normalizeze partidul și să îi șteargă trecutul toxic. «Traversăm o perioadă foarte grea, în care vedem pogromuri pe pămîntul israelian, provocate de un grup terorist cu o bestialitate de nedescris... Israelului trebuie să i se permită eradicarea Hamasului», a spus Le Pen în zilele de după atacurile care au curmat peste 1.400 de vieți israeliene. Președintele partidului doamnei Le Pen, Jordan Bardella a fost la fel de direct. «Mitingul Național este pentru mulți evrei francezi un scut în fața ideologiei islamiste». În schimb, partidul de extremă stînga France Unbowed a reacționat echivoc la atacuri, în unele cazuri numind Hamas «o mișcare de rezistență» sau sugerînd că Israelul este vinovat pentru atacuri”. Să înțeleg de aici că cei care se pretindeau iubitori de evrei și îi numeau pe alții antisemiți, în adîncul sufletului erau contra evreilor? Într­o astfel de lume ipocrită trăim?

Revenind la suporterii pro palestinieni și implicit pro musulmani, aș vrea să le aduc aminte și lor, dar și dumneavoastră, dragi cititori, cîteva evenimente petrecute acum aproximativ două decenii. Am tot spus că noi, oamenii avem memorie de pește și uităm „de la mînă pînʼ la gură”, prin urmare cineva trebuie să ne amintească. Am ales în acest sens un articol publicat pe data de 14 noiembrie 2015 în ziarul englezesc The Guardian. Citez: „Un val de atacuri coordonate cu arme și atentate sinucigașe cu bombă a ucis cel puțin 127 de persoane și a rănit grav aproape 100 într-o serie de locații din Paris. Iată o cronologie a celor mai grave atacuri teroriste legate de grupuri sau persoane islamiste din vest în ultimii 20 de ani.

25 iulie 1995, Franța: Un atentat cu gaz la stația de metrou Saint-Michel din Paris a ucis opt persoane și a rănit peste 150. Atacul a fost finanțat și coordonat de Rachid Ramda, un algerian cu legături cu Grupul Islamic Armat, un grup fundamentalist care a vizat Franța pentru sprijinirea regimului din Alger.

11 septembrie 2001, SUA: La 11 septembrie 2001, teroriștii al-Qaida au deturnat patru avioane de pasageri pe coasta de est a SUA și au direcționat în mod deliberat două dintre ele în turnurile gemene World Trade Center din Manhattan, iar un altul a lovit Pentagonul din Virginia. Al patrulea avion nu și-a atins niciodată ținta dorită, prăbușindu-se în

Pennsylvania. Aceste atacuri au ucis aproape 3.000 de oameni.

11 martie 2004, Spania: O serie de bombe au explodat într-un atac coordonat asupra a patru trenuri de navetiști în capitala Spaniei, Madrid, care a ucis 192 de persoane și a rănit peste 1.800. Un grup islamist cu legături cu Al-Qaida a fost acuzat de atac. 21 de persoane, majoritatea marocani, au fost condamnate pentru implicarea în atacul care a fost declarat cel mai mortal din Europa de cînd zborul Pan Am 103 a explodat deasupra Lockerbie, Scoția, în 1988.

2 noiembrie 2004, Țările de Jos: Regizorul olandez Theo Van Gogh, un critic puternic al islamului fundamentalist, a fost împușcat, înjunghiat și tăiat la gît în timp ce se plimba cu bicicleta prin Amsterdam. Musulmanul olandez-marocan Mohammed Bouyeri a fost condamnat ulterior la închisoare pe viață pentru uciderea regizorului, act despre care un tribunal olandez a decis că a fost un atac terorist.

7 iulie 2005, Marea Britanie: Patru atacatori sinucigași ce purtau ruscsacuri înțesate cu explozibili au atacat un metrou și un autobuz în centrul Londrei, ucigînd 52 de navetiști la ore de vîrf și rănind alte cîteva sute. A fost cea mai gravă atrocitate teroristă de pe teritoriul britanic. Ucigașii au fost identificați ulterior drept simpatizanții britanici al-Qaida Shehzad Tanweer, Hasib Hussain, Mohammed Sidique Khan și Jermaine Lindsay.

Martie 2012, Franța: Mohamed Merah, care a îmbrățișat islamul radical și a spus că are legături cu Al-Qaida, a ucis trei școlari evrei, un rabin și trei parașutiști francezi într-o serie de împușcături directe în și în jurul orașului din sudul Toulouse. Merah a fost împușcat mortal după un conflict cu poliția.

22 mai 2013, Regatul Unit: Convertiții musulmani de origine britanică Michael Adebolajo și Michael Adebowale l-au ucis pe soldatul britanic Lee Rigby întrun atac terorist inspirat de Al-Qaida, în fața cazarmei armatei Woolwich, în sudul Londrei. Cei doi l-au întîlnit pe Rigby înainte să-l înjunghie și să încerce să-i taie capul cu un satîr pentru carne. Amîndoi au susținut că sînt soldați ai lui Allah și motivați de situația dificilă a musulmanilor din străinătate să comită crima.

4 mai 2014, Belgia: Un bărbat înarmat a ucis patru persoane într-un atac la Muzeul Evreiesc din centrul Bruxelles-ului. Mehdi Nemmouche, un cetățean francez care a petrecut un an luptînd cu islamștii în Siria, a fost arestat și acuzat de crime. Victimele au fost doi turiști israelieni, o voluntară franceză și un angajat belgian al muzeului.

22 octombrie 2014, Canada: Michael ZehafBibeau a împușcat mortal un soldat la Memorialul Național de Război din Ottawa. Omul înarmat solicitase recent un pașaport și se pare că a pretins că își dorea să călătorească în Libia, apoi a intrat în parlamentul Canadei, unde a fost împușcat.

15 decembrie 2014, Australia: Poliția l-a împușcat pe bărbatul înarmat Man Haron Monis, un imigrant născut în Iran care pretindea că este un susținător al Statului Islamic, în urma unui asediu de 17 ore la o cafenea din Sydney. Doi ostatici – un bărbat de 34 de ani și o femeie de 38 de ani – au fost, de asemenea, uciși în raidul poliției care a urmat.

7 ianuarie 2015, Franța: Bărbați înarmați mascați au împușcat 12 persoane la biroul din Paris al revistei satirice franceze «Charlie Hebdo». Patru dintre caricaturiștii revistei, inclusiv editorul acesteia, s-au numărat printre cei uciși, precum și doi ofițeri de poliție. Frații Said și Chérif Kouachi, care au participat la taberele de antrenament ale militanților din Yemen, au fost uciși într-o confruntare cu jandarmeria, lîngă aeroportul Charles de Gaulle.

9 ianuarie 2015, Franța: Amedy Coulibaly a ucis patru persoane, inclusiv o polițistă, într-un super-

market din Paris și a luat alții ostatici. Într-un videoclip difuzat după moartea sa, Coulibaly a jurat loialitate față de Statul Islamic și a spus că și-a coordonat atacul cu frații Kouachi.

14 februarie 2015, Danemarca: Omar el-Hussein a ucis două persoane și a rănit alte cinci în două atacuri la un centru cultural și o sinagogă din Copenhaga. Omul înarmat, un infractor radicalizat, a fost ucis de poliție într-un schimb de focuri care a avut loc după cel mai grav atac pe teritoriul danez de zeci de ani.

14 noiembrie 2015, Paris: Un val de atacuri armate și atentate sinucigașe cu bombă a ucis cel puțin 127 de persoane și a rănit grav aproape 100 într-o serie de locuri din Paris. Opt agresori au fost uciși, șapte dintre ei în atacuri sinucigașe, a declarat un procuror francez, iar poliția a continuat să caute complici. Președintele francez François Hollande a dat vina pe Statul Islamic pentru masacru și a declarat stare de urgență în toată Franța”.

Cred că înainte de a susține cauza palestiniană ar trebui să ne amintim că nici ei nu sînt tocmai niște sfinți cu aureole deasupra capului. În acest conflict noi, cei de pe margine, trebuie să susținem pacea, încetarea bombardamentelor, trupe ONU, negocieri, aplicarea tratatelor existente, însă fără a ne plasa de o parte sau de cealaltă, fiindcă lucrurile nu sînt simple. A ignora morții Israelului din 7 octombrie, uciși cu sînge rece de Hamas, ar însemna că ești de partea teroriștilor, ceea ce te descalifică, după cum nu poți susține nici distrugerea totală a Fîșiei Gaza și uciderea fără discernămînt a unor oameni nevinovați.

Cu toate astea, nu doar oamenii simpli își lasă, unii dintre ei, sentimentele anti evreiești să iasă la iveală, ci și înalți demnitari ai omenirii, cum e, spre exemplu, Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, care deunăzi a spus că „«Sînt profund îngrijorat de încălcările clare ale dreptului internațional umanitar la care asistăm în Gaza. Permiteți-mi să fiu clar: nici o parte dintr-un conflict armat nu este mai presus de dreptul internațional umanitar», a spus Guterres în timpul unei reuniuni a Consiliului de Securitate privind conflictul din Gaza. «Am condamnat fără echivoc actul de teroare înfiorător și fără precedent din 7 octombrie al Hamas în Israel. Nimic nu poate justifica uciderea, rănirea și răpirea deliberată a civililor sau lansarea de rachete împotriva țintelor civile. Toți ostaticii trebuie tratați uman și eliberați imediat și fără condiții». Cu toate acestea, el a declarat că «este important să recunoaștem, de asemenea, că atacul Hamas nu a avut loc fără un motiv. Poporul palestinian a fost supus la 56 de ani de ocupație sufocantă. Și-a văzut pămînturile în mod constant devorate și afectate de violență, economiile lor au fost înăbușite, oamenii lor strămutați și casele lor demolate. Speranțele lor pentru o soluție politică la situația lor au dispărut»”. Așadar, Secretarul general al unei organizații constituite după cel de­al II­lea Război Mondial, ca să vegheze pentru ca acele orori să nu se mai întîmple, justifică atacul Hamas și atrocitățile săvîrșite de teroriști? Ce facem, ne întoarcem cu 100 de ani în urmă și o luăm de la capăt?

De la mulțimile care își strigă pe străzi adversitatea față de evrei nu am pretenții mari, dar de la un înalt demnitar al planetei, da. Ce speranțe să mai am la rezolvarea pașnică a conflictului din Israel, cînd toți puternicii planetei pare că­și doresc război?

DNA a felicitat și a urat succes Revistei ,,România Mare”!

(urmare din pag. 21)

Legat de asta, aflați că, luînd exemplul primăriței Clotilde Armand, madam Sivache a organizat un eveniment dedicat luptei împotriva corupției, cu pișcoturi și șampanie, din banii destinați hranei și medicamentelor pentru pacienții spitalelor ASSMB. Din aceiași bani vor fi retribuiți și noii angajați ai instituției, majoritatea proveniți de la Spitalul Sf. Luca, unde manager este mister Bogdan Stolică, marea simpatie a Oanei Sivache. Mai precis, managerul renunță la tăietorii săi de frunză la cîini, urmînd ca madam Sivache să­i angajeze la ea, ca mari specialiști. Așa s­a făcut că noul șef al Serviciului de control intern la ASSMB a ajuns Mihăiță Noață, se pare, fost curier la Spitalul Sf. Luca. Mai departe, noul director economic este Olguța Rusu, cu o pregătire profesională elevată, un fel de epilatoare, de serviciile căreia profitase madam Sivache în perioada cînd a stat internată într­o rezervă selectă, timp de două luni, pentru o entorsă la umbra piciorului.

Directorul administrativ ASSMB este acum coana Laura Radu, al cărei salariu întrece orice închipuire, iar director la Patrimoniu a ajuns madam Ioana Olteanu, care nu știe nici măcar să deschidă calculatorul.

Așadar, unul mai dus cu bidonul decît altul, sau cum se spune prin popor: ,,Ăștia sînt, cu ei defilăm!”. Alo, Nicușor Dan și ai tăi USR­iști, mai sunteți prin zonă? Nu spuneați voi că veți construi spitale, iar acum ne dovediți că nu sînteți în stare să produceți nici măcar acea cărămidă cu care vă băteați în piept, spunînd că veți face din rahat bici? Unde ați găsit­o, măi băieți, pe madam Sivache, care numește în funcții numai epave, ca și cum instituția pe care o conduce ar fi moștenire de la ta­su și mă­sa? Știați că această individă își bate joc de banii publici fără nici o opreliște, motiv pentru care chiar protectorul ei, Vlad Voiculescu, ar putea să­i deschidă ușa dubei?

Iată o dovadă: Este vorba de o șmecherie tipică șmenarilor de gang, pe care am sesizat­o organelor competente și care pleacă de la următorul aspect. În ASSMB există o direcție denumită SUPORT SPITALE, ce are ca obiectiv redresarea unor situații complexe ivite la diverse unități spitalicești, sens în care specialiștii direcției sînt trimiși la fața locului să rezolve situația. Ăștia au salarii mari, că doar sînt specialiști în domeniu, dar iată că, recent, printre ei

Foto 1 Foto 2

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

a apărut și un năuc, venit tot de la Spitalul Sf. Luca. Este vorba de Claudiu Gherasimescu, care a devenit specialist și, prin urmare, i s­a mărit consistent retribuția. După o zi la ASSMB, s­a reîntors la Spitalul Sf. Luca, dar salariul i­a rămas mărit, că doar devenise specialist. Și tot legat de bani aruncați pe fereastră, aflați că toți angajații Direcției programe­proiecte­fonduri europene primesc un spor la salariu între 20 și 50% din venitul lunar. De ce? Simplu, că fac proiecte. (Alo, ambulanța!) Păi, măi nebunilor, nu pentru a face proiecte primiți salarii? Se pare că voi luați salariu că nu faceți nimic, iar sporul vă revine doar cînd avortați și voi vreun proiect. Dacă este așa, înseamnă că puteți deveni studiu de caz în orice tratat de psihiatrie. Vă dați seama ce mult o iubesc aceste pramatii și lichele pe madam Sivache? Cum se gîndește ea la toți acești lipitori de afișe electorale, ce suflet mărinimos are, parcă ar fi acea asistentă medicală care își scula pacienții în toiul nopții, pentru a le da somnifere. Acuma, să nu credeți că Nicușor Dan nu știe nimic despre aceste prăduieli, și spun asta pentru că și el a făcut parte din același partid, care nu sărbătorește 1 Mai, ei trăind din furt, nu din muncă. Îmi justific opinia atrăgîndu­vă atenția asupra faptului că în Primăria Municipală s­au desființat mai multe direcții, cum ar fi Direcția de protecție a plantelor, Centrul de seniori, Centrul de tineret ș.a. Ei bine, mulți dintre lucrătorii acestor departamente au fost trimiși la ASSMB, care, sanchi, duce lipsă de personal. Vă dați seama ce performanțe profesionale ar avea un nou venit de la Direcția de protecție a plantelor la, spre exemplu, Oficiul juridic ASSMB, care are în organigramă mențiunea 16+1? Nici Guvernul sau vreun minister nu are atîția juriști, dar ce contează asta în ograda Oanei Sivache? Ea taie și spînzură peste tot, cum ar fi la Comunicare și Relații cu presa, unde necesarul de personal este de 5+1 pe hîrtie, iar în realitate nu poți arunca un ac în birou, de aglomerat ce este. S­au făcut și contracte de colaborare, publicitate etc. cu diverse organe de presă, că doar fondurile pentru hrana și medicamentele pacienților sînt mari, și orice ciupitură din ele nu are cum să fie observată. Madam Sivache le are cu șmecheriile, e unsă cu toate alifiile, dar ce ne facem că, în urma acestei anchete de presă de nivel internațional, concluziile nu sînt conforme viselor sale.

Fac parte dintr­o Asociație de jurnaliști din șase țări europene, care funcționează de 14 ani și care are o unică și precisă țintă: CORUPȚIA! Este vorba de acea corupție existentă în toate țările lumii, dar nu toate, din păcate, vor să o stîrpească, așa cum este cazul României. Pentru că în România nu a fost, nu este și nu va fi niciodată justiție în adevăratul sens al cuvîntului. Luați ca exemplu modul în care, sanchi, se soluționează cazul mafiei din spitalele ASSMB, o pură bătaie de joc, adică ceva ce nu are nici o tangență cu jurămîntul magistraților.

S­a plecat de la faptul că un inculpat căruia madam Sivache îi adresa continuu îndemnul de a face rost de bani, intrat într­o stare de sictir profund, la un moment dat, i­a spus: ,,Da, doamnă, o să iau o șpagă de vreo 200­300 de mii de euro, că eu nu muncesc degeaba!”. Așadar, o bășcălie la adresa Oanei Sivache, care a dat ochii peste cap și a ciripit: ,,Vai, ce bani mulți, nu­mi vine să cred!”, după care a rupt ușa la DNA. Acolo, un procuror a transformat caterinca în faptă penală și, fără flagrant, a dispus arestarea unui număr de patru inculpați. S­a încadrat ,,fapta” între 2 și 7 ani, madam Sivache și­a

anunțat victoria asupra mafiei, numai că procurorul de caz și­a prins urechile în anchetă. Nu­i iese socoteala, de cea matematică vorbesc, cei 200­300 de mii de euro fiind de negăsit. S­a căutat omul prin buzunare, și­a percheziționat și soția, pe Sivache a controlat­o, nu cu mare plăcere, pînă la piele, și nimic. La inculpați nu s­au găsit decît cîteva zeci de mii de euro, în mare parte economii de familie. În disperare de cauză, procurorul a început să interogheze rudele și apropiații inculpaților, cineva venind cu propunerea de a se face chetă pentru a­i ieși procurorului socoteala, tot de cea matematică fiind vorba. De pildă, soacra unui inculpat a fost întrebată de procuror de ce are așa de puțini bani pe card, căci o eventuală blocare de cont nu ar rezolva problema. Evident că femeia a rămas perplexă și chiar a reacționat la modul: ,,Domnule procuror, cum se face că ancheta de presă din Revista «România Mare» este clară, obiectivă și precisă, iar ceea ce faci dumneata numai anchetă penală nu e?”. Răspunsul a fost istoric: ,,Felicit Revista «România Mare» și urez succes celor care fac respectiva anchetă, numai că noi, la DNA, lucrăm cu alte măsuri!”. Deci, nimic nou sub soare, ca pe vremea celebrului procuror ,,Portocală”, care spunea: ,,În biroul meu, eu fac legea!”. Sau a procurorului Cinteză, care primise ordin să­i facă un dosar penal și să­l aresteze pe Corneliu Vadim Tudor, dar Tribunul i­a spus: ,,Auzi, măi cintezoiule, n­ai vrea tu să deschizi fereastra și eu să te învăț să zbori?”. Peste ani, și eu am ajuns la Cinteză, care își freca mîinile, gîndind în sinea sa: ,,Dacă pe Vadim l­am scăpat printre degete, pe ăsta, tot de la PRM, îl leg!”. Căpiatul solicitase chiar să fiu supus unei expertize psihiatrice pentru a mă declara nebun, adică pericol social, dar i­am spus: ,,Meștere, se pare că n­ai învățat lecția de zbor predată de Vadim și ai picat direct în freză” (sic!). Vă spune aceste lucruri un om care, de­a lungul timpului, a formulat peste zece plîngeri penale pe la diverse Parchete, dar niciodată nu au fost finalizate.

,,Justiția” încă mai funcționează în baza unicului principiu ,,Ferească Dumnezeu să se facă dreptate din greșeală!”, de unde și concluzia: ,,Justiția este nefuncțională!” (Traian Băsescu), că, dacă funcționa, ar fi fost arestat și condamnat pentru vînzarea flotei ca fier vechi. Așadar, gura păcătosului adevăr grăiește, sau altfel spus: ,,Bine o zîs cine o zîs, cînd a zîs ce a zîs!”. Și, ca să închei acest articol în mod apoteotic, vă arăt în ce mod s­au adresat fiicele Oanei Sivache coafezei din anturajul lor (Foto 1)

Asta este ca în bancul acela cu două blonde, în care una întreabă ce­i aia o insuficiență cardiacă, iar cealaltă răspunde că de așa ceva e vorba atunci cînd n­ai bani suficienți pe card. Ce să mai zic de felul în care madam Sivache, înaintea Revelionului 2023, și­a cerut scuze față de șeful său, directorul general ASSMB, pe care l­a beștelit în fel și chip că nu venea și el cu o șpagă, un favor, ca să poată deschide și ea ușa mai ușor la USR. A se reține că mesajul a fost trimis soției respectivului director general (Foto 2)

Alte comentarii fiind de prisos, nu­mi rămîne decît să mulțumesc pentru urare celor din DNA, cu precizarea că, din păcate, nu sînt în măsură să emit, în replică, astfel de mesaje instituției respective. Pentru mine, atît ASSMB, cît și DNA nu sînt altceva decît niște instituții parazitare, de care ne putem lipsi.

Iată de ce ASSMB și DNA nu au solicitat pînă acum nici o dezmințire, nici un drept la replică, și nici vreo piatră în fereastra redacției n­au aruncat. Aici este vorba și de un principiu unanim recunoscut: ,,Viermii sînt făcuți pentru a fi striviți”.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.