România Mare, nr. 1717

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIm TUDor

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Am pus oglinda lacului în ramă: Din soare curg efluvii de aramă.

CornELIU VADIm TUDor

Se pregătește Noua Ordine Mondială?

În ultimii patru ani s-au întîmplat o mulțime de evenimente neplăcute care au distrus tihna, pacea și bunăstarea în care trăiam cu toții. Mai întîi a fost pandemia, apoi s-a declanșat războiul din Ucraina, acum conflictul dintre Israel și Hamas în Fîșia Gaza și tot ce ne-ar mai lipsi ar fi un război China – Taiwan în care să intervină Statele Unite.

Probabil ca să împiedice un astfel de eveniment, zilele acestea s-au întîlnit la Washington ministrul de Externe chinez Wang Yi și omologii săi americani. Wang Yi s-a întîlnit cu Biden, cu secretarul de stat Antony Blinken și cu consilierul pentru securitate națională la Casa Albă Jake Sullivan, în timpul unei vizite de trei zile. Ambele părți au convenit să lucreze în vederea unei întîlniri bilaterale din partea Summitului de cooperare economică Asia-Pacific de la San Francisco, care începe pe 11 noiembrie, notează APN

Vizita lui Wang la Washington a avut loc într-un moment în care tensiunile dintre cele două țări rămîn la cote ridicate, inclusiv în ceea ce privește controalele

exporturilor americane asupra tehnologiei avansate și acțiunile mai asertive ale Chinei în mările Chinei de Est și de Sud. Declarația spune că, deși mai sînt multe probleme de rezolvat, ambele părți consideră că este atît benefic, cît și necesar ca SUA și China să mențină dialogul. Wang a spus că, în timpul vizitei sale, China și Statele Unite, cu o atitudine de egalitate și respect reciproc, au avut o comunicare strategică aprofundată, constructivă și de fond cu privire la multe probleme de interes comun și au transmis împreună un semnal pozitiv privind stabilizarea și îmbunătățirea relațiilor China - SUA. În ciuda diferențelor și disputelor dintre cele două țări, ce au încă multe probleme de rezolvat, ambele părți consideră că este benefic și necesar să mențină dialogul. Oficialii au spus că ambele părți speră să se stabilizeze și să îmbunătățească relațiile bilaterale cît mai curînd posibil și au convenit să lucreze împreună pentru a organiza un summit la San Francisco între cei doi șefi de stat.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn TEoDor

UN PREMIER ȘI MAI MULTE MINCIUNI (I)

Un portret cu încetinitorul

Ion Marcel Ciolacu. Da, ați intuit – la acest patronimic obișnuit răspunde, în prezent, cel ce ocupă funcția de o importanță vitală pentru România – aceea de primministru al Guvernului. Ce este un prim-ministru? Desigur, persoana din fruntea Guvernului, care conduce această instituție. Fără a umbla la Dicționar, unde ne-am bucura de definiția etimologică a acestei funcții, cred că este de mai bun augur să deschidem Constituția României la Cap.III (Guvernul), art.107 (Primul-ministru), al. 1, și să reproducem litera „Evangheliei” Administrației României: „Primulministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectînd atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate”.

Deși sînt doar cîteva rînduri stipulate în Legea fundamentală a României, din conținutul acestora –cu semnificația aprofundării misiunii unui Guvern Național – se poate desprinde marea greutate ce s-a așezat pe umerii celui care – într-o conjunctură anume – ajunge să fie „uns” premier al Guvernului. Pentru a isca oarecare emulație a subiectului abordat, și a păși în imperiul comparației de valori și de personalități,

cred că nu strică să întoarcem filele Istoriei României și să privim în ograda Guvernelor succesive, încercînd să identificăm Guverne și pe cei din fruntea acestora – în ipostaze istorice, politice, sociale, economice, de multe ori tragice pentru soarta României și a Poporului Român. Pentru cei care au îndrăgit măcar un pic Istoria, numele de mai jos nu pot fi omise atunci cînd vorbim (scriem) despre Guvernele României: mihail Kogălniceanu, Nicolae Golescu, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, General Alexandru Averescu, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărescu, Octavian Goga, Constantin Argetoianu, Ion Antonescu.

Desigur, epocile și contextul în care au trebuit să acționeze aceste Guverne – situația națională și internațională – au fost diferite de la o etapă la alta, însă „marca” Guvernului respectiv și-a pus din plin amprenta asupra dezvoltării Țării și a rezolvării problemelor stringente care presau la un moment dat România. Tocmai de aceea nu doresc să fac un paralelism cu substrat subiectiv între ceea ce a fost și ceea ce este în partea ce-l privește pe primul-ministru al României; analiza mea pleacă de la coordonatele actuale ale politicii României, într-o ipostază nu prea fericită pentru poziția pe care, astăzi, România o ocupă în lume, și la a cărei postare Guvernul Ciolacu a contribuit. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Minciuna în politica româneascã

Din cînd în cînd, la interval de timp, Care nu mai contează ca problemă, Poporul se confruntă c-o dilemă: Pe cine să trimită în Olimp;

Vin candidații cu propuneri mii: Că ne vor face drumuri și șosele, Ne-ademenesc cu mici și cu manele, Și cu ceva bomboane la copii;

Cu fraze scoase din Dicționar, Promit, dacă-i aducem la putere, Rîuri vor curge – lapte și cu miere, Și vom scăpa de trai cu gust amar;

Îi vezi la miting cum se înfoiesc

Ca un păun cu coada înflorată, Și cum deplîng a României soartă, Doar ei salvează neamul românesc;

După alegeri, liniștea e-n toi, Nimic nu mișcă din promisiuni, Tot ce-au promis a fost numai minciuni, Noi am rămas la fel: săraci și goi,

Să așteptăm iar patru ani un vis

Care, mereu, la noi se-ndepărtează, Mereu, românii cu conștiința trează

Tot speră la promisul Paradis;

Conducătorii noștri, pe cai mari, Au alte gînduri cînd vin la putere: Să mintă cît mai mult, să-și facă avere, Fie-n Guvern, fie parlamentari;

Așa c-o să pronunț, cu o grimasă, Despre acești români, în veci pătați: Să-i țineți minte, să nu-i mai votați, Minciuna stă cu ei mereu la masă!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F PRIMA TV a declanșat o campanie idioată, de minciuni și murdării

F Vom fugi cu beregata lui Bobic ca rața cu cotorul de măr în cioc F Mafiotul

Taher F Mafiotul Băsescu F Mafiotul Neulander F Țapul a luat șpagă 2 milioane de dolari F De ce a anulat Zoe Petre vizita președintelui Namibiei?

PArTEA A III-A

F Dar, să revenim la Taher. El e prieten şi partener de afaceri cu Zaher. Lui Zaher i-a luat un interviu straniu o ziaristă de la TVr, prin care se încerca dezvinovăţirea lui. Ziarista a fost dată afară de la TVr. Nu după multă vreme, ea a fost angajată la PrImA TV şi a devenit amanta lui Bobic, prietenul lui Taher, care e prietenul lui Zaher. Din această poziţie, duduia (pe care o credeam ceva mai deşteaptă) ne tot trimite emisari să-l lăsăm în pace pe stăpînul ei. Noi aşa ceva nu vom face, dar putem face altceva: s-o sfătuim să fugă mîncînd pămîntul, cît o vedea cu ochii, fiindcă acolo, la PrImA TV, aşa miroase a turtoi de mălai cu moţ de marmeladă, şi aşa lumini şi umbre proiectează zăbrelele puşcăriei, mamă, mamă, ce-o să ne mai jucăm cu ăştia! F Pentru că adunătura asta de ploşniţe nu se astîmpără şi minte, seară de seară, cum că „românia mare“ ar avea un Serviciu Secret, haideţi să-i mai ardem cîteva bobîrnace. Escrocul de Bobic n-a luat de la BANCOREX numai 30 de milioane de mărci şi 250 de miliarde de lei, ci şi 25 de milioane de dolari! Cum a reușit el să-l păcălească pe preşedintele de atunci al Băncii, Răzvan Temeşan, rămîne de văzut. Cert este însă că o sumă de bani a fost folosită pentru achiziţionarea de aparatură sofisticată pentru ascultare, filmare, filaj etc. Tehnica provine, mai ales, de la reprezentanţa firmei sud-coreene DAEWoo din S.UA., dar şi de la firma olandeză PHILIPS. Am aflat că Ana Capetti, forţată şi şantajată de Bobic, l-a imprimat pe Răzvan Temeşan printr-un... stilou, pe care îl purta agăţat, în buzunăraşul de la piept. „M-au distrus!“ avea să se plîngă preşedintele de atunci al BANCOREX în faţa avocatului său, cunoscutul maestru Mustaţă Minicasetofoanele sînt cît o cutie de chibrituri, pot înregistra 2 ore non-stop. Microfoanele sînt uni şi omnidirecţionale. Aparatele foto sînt marca mInoX, tot minuscule, cu peliculă de 6 – 8 mm, cît un şnur, fiecare aparat fiind capabil să realizeze 24 de poze. Dementul de Bobic are, în permanenţă, două pistoale: unul cu butoiaş şi altul asemănător revolverului Beretta, dar este burduşit şi cu spray-uri paralizante, sisteme de alarmă etc. Oamenii care s-au lăsat corupţi de bestia de Bobic sînt ca şi morţi, nu mai pot ieşi de sub teroarea lui, au ajuns nişte epave. Cele mai multe aparate electronice, pentru PrImA TV şi Serviciul de Informaţii propriu, dar şi mari cantităţi de ţigări, au fost aduse cu ajutorul Nini Săpunaru. Dacă tot vorbim despre Serviciul Informaţii conceput de mintea, ciugulită de sifilis acestui Bobic, e bine să se ştie că filajul e efectuat de ofiţeri în rezervă, care au lucrat în fosta Securitate şi care folosesc maşinile firmelor cu pricina. Şeful Serviciului Secret e generalul (r) Gh. Diaconescu. Toate corespondenţele trimise din S.U.A. de Anca Oegar şi Sorin Păsărin, pentru „Ziua“, au fost „prelucrate“ şi „ajustate“, din Bucureşti, de Diaconescu. Ideea reabilitării trădătorului Pacepa i-a aparţinut tot lui Diaconescu, care a vrut, astfel, să-i mulţumească bătrînei caiafe evreieşti pentru că-l avansase demult, în tinereţe, ca Şef de Serviciu în Direcţia Superioară a Securităţii Statului. Mîna dreaptă a lui Gh. Diaconescu este Ion Dinu (poreclit Daisy), fost maior de Miliţie. Acesta este „director executiv“ al tuturor firmelor lui Bobic, cu relaţii dubioase în Poliţie, printre foştii lui colegi. Numitul Dinu se ocupă cu schimbarea numerelor de maşină şi de telefon, destul de des. Abuzurile comise de Dinu, la porunca lui Bobic, sînt ameţitoare. De pildă, în vara lui 1997 eczema asta de Bobic îşi conducea propriul Mercedes, ca o cizmă, ori poate

era beat – altfel nu se explică de ce, pe Bd. Mărăşti, a intrat, cu 100 km la oră, într-un... tramvai! Problema a fost rezolvată rapid: Bobic a telefonat pe celular, iar Dinu a sosit, în 15 minute, cu 3 - 4 „martori oculari“ (în realitate angajaţi ai firmelor lui Bobic) care au dat declaraţii mincinoase în faţa Poliţiei, zicînd că vatmanul a fost de vină. Bobic e atît de nebun şi de megaloman, încît ar fi vrut, probabil, ca tramvaiul să se dea la o parte, cu şine cu tot, atunci cînd trece el, ca în caricatura lui Mihai Stănescu, din anii ’80: „Trage pe dreapta!“. O altă porcărie incredibilă, care se petrece sub ochii pasivi ai Poliţiei: la Casa de Schimb Valutar şi de Amanet din Piaţa Baba Novac, care ţine tot de „imperiul jegos“ al lui Bobic, se face, zilnic, un scandalos trafic de aur şi de valută. Totul se rulează „la negru“, nimic nu se înregistrează pe calculator, pungaşul Bobic crezîndu-se încă la taraba din Piaţa Focşanilor, unde vindea piatră ponce şi şlapi turceşti. În 1997, cînd a intrat sub anchetă, Bobic a avut nevoie, urgent, de 15.000 de dolari pentru a-şi plăti avocaţii (în special pe Cristina Tatomir, cqnsilierul lui juridic) şi pentru a corupe nişte magistraţi. În cîteva minute a făcut rost de bani, i-a luat de la Casa de Schimb, fără nici un act, fără nici o justificare, după care, minune mare, a înscenat un jaf (?!), a chemat Poliţia, a minţit că i-au dispărut mari sume de bani în valută şi în lei, precum şi pungi întregi de bijuterii de aur. Ăsta-i individul, ar trebui studiat la Balamuc, fiindcă ce face el nu s-a mai făcut în românia niciodată. Dar să mergem mai departe, ca să nu ne creadă fraieri. Pentru că, nervoşi cu nervii fiind noi, am pătruns ca-n brînză în ToATE afacerile sale pestilenţiale – cu masca de gaze, fireşte, cu mănuşile de cauciuc, dar a meritat efortul. În 1995 au sosit în control vreo 3 inspectoare de la Administraţia Financiară a Municipiului Bucureşti. Dezastru pe toată linia în evidențele contabile ale firmelor bobiceşti. Culmea ridicolului (dar şi a escrocheriei): inspectoarele au constatat că Bobic avea ieşiri de sume mari de bani, dar fără evidenţa... intrărilor! S-a propus atunci o amendă maximă pentru toate firmele, ca să fie învăţătură de minte. Dar ştiţi ce i-a dat prin dovleac lui Bobic? Pur şi simplu şi-a pus în funcţiune Serviciul Secret şi le-a mituit pe femeile respective, angajîndu-le (cu contract de colaborare) ca experţi contabili la firmele lui, plătindu-le cu mari sume de bani. Aşa ceva, din cîte ştim noi, nu s-a mai întîmplat în românia: nişte inspectori financiari trimişi în control să figureze, concomitent, pe statele de plată ale instituţiei pe care ar fi trebuit să o verifice! Acelaşi Serviciu de Informaţii de tip mafiot 1-a salvat pe cioflingar de o amendă de 5 milioane de lei, încasată în 1995. Ce s-a întîmplat? În urma unor reclamaţii făcute de locatarii din Str. Uranus nr.28, Serviciul de Siguranţă în Construcţii de la Primăria Capitalei a efectuat o anchetă şi a constatat că nebunul făcuse în apartamentul de la etajul IV, din 5 camere, numai 3, prin dărîmarea unor pereţi, ceea ce a afectat grav structura de rezistenţă a imobilului. Ancheta realizată atunci a stabilit că nu mai puţin de 6 apartamente de la etajele superioare sînt în pericol ca, la un cutremur ceva mai răsărit, să se prăbuşească. Dar Bobic a găsit o soluţie să se scuture şi de tinicheaua asta, puţin îi pasă lui de legi, de structuri de rezistentă, de viaţa altora: pur şi simplu 1-a invitat pe inspectorul municipal însărcinat cu ancheta, nea Radu, la Hotelul Dorobanţi (unde era atunci sediul central al firmelor sale) şi l-a „premiat“ cu 1 milion de lei! Simplu, nu? Ce contează 1 milion de lei pentru un gangster care are mai multe locuinţe, dintre care aceea de care am pomenit are scară interioară şi e dotată ultramodern, numai cu mobilă din Catalogul neckermann? Cu un instinct de animal de pradă, borfaşul de Bobic a găsit lichele, uşor de corupt, în toate

domeniile-cheie. De pildă, niciodată n-a pătruns în „imperiul jegos“ Garda Financiară. De ce? Pentru că Bobic l-a neutralizat pe comisarul Dragoş Rusu, a cărui soţie, Angela Rusu, e contabilă chiar la firmele lui. Toate reclamaţiile sînt îngropate din start! De notat că între firmele lui Bobic şi firmele lui Burci este o interferenţă aproape totală, ei îşi rulează banii de la o firmă la alta, încălcînd toate legile posibile. Menţionăm cîteva dintre firmele lui Burci: „Graffitti“, Str. Căluşei nr. 38; „C.B.Investiţii“, Bd. Mihail Kogălniceanu nr. 95 A (prin firma asta se face „vama“ pentru aparatele şi produsele importate pentru PrImA TV, cu sprijinul omului de casă, Nini Săpunaru); „Stone“, firmă de construcţii metalice, din Bd. Expoziţiei; „C.N.D. Transtur“, firmă cumpărată de la un arab, face contrabandă de ţigări; „Accent Media“, din Str. Mărăşeşti nr. 63; „Global Media“ etc. Pe lîngă uriaşele sume de bani pe care le-a luat, prin cacealma şi şantaj, Bobic a mai căpătat bani şi prin rnijlocirea altora, adică „credite mascate“ (pedepsite de Lege, în toate Ţările): prin Ion Dinu a încasat de la BANCOREX 1,5 milioane de dolari iar prin Emil Burloi, a şterpelit 1,9 milioane de dolari, pare-se de la F.P.P. Moldova, deşi nici unul, nici altul nu depusese nici o garanţie. Costel Bobic are foarte multe birouri în Capitală: are unul la sediul PRIMA TV, pe Str. Delea Veche, la etajul IV (o clădire placată cu marmură, de sus pînă jos!), mai are un birou pe Bd. Nicolae Bălcescu nr. 21, altul pe str. Spătarul Preda nr. 5-7 (unde posedă şi o Tipografie!) etc. Nimeni nu ştie precis, la ora actuală, cîţi bani datorează banditul de Bobic şi de unde a luat creditele! Confuzia e generală, fiindcă nu s-a permis, pînă acum, nici un control, iar generalul Theodor Zaharia încearcă, de 1 an de zile, muşamalizarea celor 4 dosare instrumentate de generalii Ion Pitulescu, Costică Voicu, Valerică Dabu şi Pavel Abraham. O informaţie de ultimă oră ne anunţă că, în 1997, hoţul ăla de Florin Ionescu, de la BANCOREX, ar mai fi pompat în haznaua fără fund numită „Bobic“ încă 20 de milioane de dolari. F La o avere atît de mare, Bobic tot se caliceşte, tot mangleşte, tot ciupeşte el pe cineva. Scriam, nu demult, că el a făcut Revelionul 1997/1998 la Dubai, în Emiratele Arabe Unite. Echipa care s-a deplasat şi a petrecut acolo 10 zile şi nopţi de vis, în timp ce sute de familii de români n-au avut parte nici de o amărîtă de sarma, este asta: Costel Bobic şi nevastă-sa, Camelia; S.r Stănescu şi amantă-sa, secretara Steluţa; Dinu Ion cu soţia. S-au adăugat şi cele două fete ale familiei Bobic (una a lui şi alta a ei, din căsătorii anterioare). Mai trebuiau să meargă 2 persoane din Serviciul Secret bobicist, dar au renunţat de frică. Întrebat cine va suporta cheltuielile, Bobic s-a răsturnat în fotoliul cu rotile, a dat tărtăcuţa pleşuvă pe spate, şi-a lăbărţat picioarele de urangutan pe birou şi a grohăit a rîs: „Plăteşte Taher! Îl avem la mînă, băăă, doar l-am scăpat de multe belele!“. În altă împrejurare, Bobic a fost întrebat de nişte intimi: „Ce faci cu datoriile alea?“ Scena care urmează e demnă de un film cu Dillinger! Lipitoarea asta lacomă a arătat cu mîna, larg, harta de pe peretele biroului şi a rostit, filosofic, de parcă era Cristofor Columb făcîndu-şi nevoile în porumb: „O vedeţi? Lumea e largă! Am unde să fug!“ Normal, are milioane de dolari depuşi în bănci străine. Acum, de pildă, a şters-o din Ţară, se zice că, de cîteva zile, ar fi la Cannes. Există bănuiala că s-ar putea să nu se mai întoarcă, fiindcă a simţit şi el că pîrîie şandramaua. În cîteva săptămîni, se va prăbuşi şi PRIMA TV, care, chiar în dimineaţa zilei de marţi, se pregătea să facă nişte filmări-pirat în comuna Butimanu, pentru a-i atribui senatorului Vadim lacuri şi moşii, adică ceea ce, de fapt, n-a avut niciodată. Cînd nişte „ziarişti“ îşi pierd orice urmă de ruşine, totul e posibil, dar le promitem că îi vom ţine minte. Latrina peste care tronează Bobic, suit cu ambele picioare, a început să se scufunde. Săptămîna viitoare, îi vom da lovitura de gratie!

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 17 aprilie 1998)

Iubiri celebre  Iubiri celebre

Petru cel Mare – slujnica Ekaterina (I)

Cu siguranţă că niciodată nu mai văzuse Moscova atîta pompă. Nici măcar în timpul lui Ivan cel Groaznic sau al lui Boris Godunov. Era 10 mai 1724. Cortegiul avansa către catedrala Kremlinului, pe fondul bătăilor de clopote și al loviturilor de tun.

În fața palatului, zece mii de soldaţi din gardă slobozeau urale frenetice. Era cortegiul țarului Petru I, căruia i se spunea deja cel Mare. Alături de el mergea soţia lui, ţarina Ekaterina. În jurul lor, o escortă de 66 de cavaleri învîrtea carabinele. O mulţime imensă privea curioasă spectacolul.

Toţi ochii erau fixaţi pe Ekaterina. Radia de bucurie. Era frumoasă? În sensul clasic al cuvîntului, nu. Înaltă, brunetă, cu obrajii fardaţi, părea mai ales foarte feminină. Contemporanii admirau la ea „nasul uşor cîrn, obrajii plini, ochii catifelaţi, cînd languroşi, cînd arzători“, fără a ignora însă „talia graţioasă și formele opulente ale sînilor“ sau „buzele apetisant conturate și privirea deopotrivă veselă şi maliţioasă“.

În ziua aceea – ne-o descrie publicistul istoric Alain Decaux – purta o rochie roşie brodată cu fir de aur în stil spaniol, dar, paradoxal, făcută la Paris. Lumina juca pe perlele și diamantele acoperămîntului de cap. Cinci doamne de companie duceau trena ţarinei. Țarul, un gigant, cu tunică bleu brodată cu argint și la poale cu mătase roşie, i-a întins braţul. El dorise această ceremonie. Cu tot dinadinsul. În ciuda tuturor reacţiilor de împotrivire, în ziua aceea, în catedrala de la Kremlin arhiepiscopul Novgorodului proceda la încoronarea Ekaterinei.

Cu cîteva luni mai înainte țarul dăduse un ucaz, care suna așa: „Este bine ştiut faptul că domnii creştini au avut dintotdeauna obiceiul de a-și încorona soţiile, încă din vremea împăraţilor ortodocşi, precum Vasile, Iustinian, Iraclie și alţii după ei. Se ştie la ce grele încercări și la ce primejdii de tot soiul am fost supuşi, putîndu-ne

Un preot poliglot

Cu 22 ani în urmă, în iulie 1702, armata rusă, angajată în Războiul nordic, asedia oraşul livonian Marienburg, cetate suedeză. Mareşalul rus Boris Şeremetiev organiza asaltul final. Comandantul suedez, dornic de acte de eroism, a anunţat că decît să se predea, mai curînd se aruncă în aer. Odată cu întregul oraş, cu garnizoana şi locuitorii. Între aceştia din urmă, nu domnea însă acelaşi entuziasm. O delegaţie a lor a mers la comandantul suedez și a obţinut ca populaţia civilă să fie evacuată. Între cei care au părăsit oraşul, în cîteva ore, era și un preot, pe nume Glück. Îl urma o fată drăguţă, de 17 ani, care îşi căra singură bocceaua cu lucruri. Era servitoarea lui, Marta. Fiica familiei Skavronski, ţărani săraci din Livonia suedeză. Părinţii o abandonaseră, preotul o primise. Neştiind

pierde chiar și viata, în douăzeci și unu de ani de războaie. Aceste războaie au luat sfîrşit printr-o pace pe cît de folositoare, pe atît de slăvită, întrucît preaiubita noastră soţie, împărăteasa Ekaterina, ne-a fost de mare ajutor, însoțindu-ne peste tot, luînd parte la toate faptele noastre de război, de bună voie și din propria sa voinţă, fără a dovedi slăbiciunile sexului femeiesc... Am hotărît, în virtutea puterii suverane pe care o îndeplinim, să o încoronăm pe soţia noastră în semn de recunoştinţă pentru toate acestea, ceea ce se va întîmpla, din voinţa Domnului, la Moscova“.

Fără îndoială că acelaşi gînd bîntuia minţile tuturor celor prezenţi la festivitate. Cum altfel, cînd o femeie simplă, servitoare, ajunsese în culmea gloriei? Un diplomat danez, scriind acasă, se făcea interpretul unui popor întreg: „Istoria – nota el – nu a cunoscut pînă acum situaţia în care o femeie de o condiţie atît de joasă să se ridice la o asemenea poziţie”.

Cum fusese posibilă o asemenea ascensiune? Un veritabil subiect de roman.

nici să citească, nici să scrie, îl ajuta la menaj, spăla, cosea, călca. Preotul era foarte mulţumit de talentele ei gospodăreşti. Invita la el enoriaşi în vîrstă, tineri învăţăcei, și ei beneficiari ai „mîncărurilor minunate făcute de Marta“.

Grozav îi plăcea să rîdă slujnicei. În Livonia cînd o ţărancă tînără şi drăguţă iubeşte veselia te poţi aştepta la orice. Pentru a evita eventualele urmări periculoase, preotul şi-a luat precauţia de a o logodi (sau chiar căsători, nu se ştie exact) cu un trompet suedez pe nume Kruse. Cert este că nu vom mai auzi de acest Kruse. Din oraşul ameninţat Marta a plecat singură, împreună cu preotul.

Fugarii nu au mers prea departe. I-au oprit avanposturile ruseşti. Preotul Glück le-a vîrît sub nas o enormă Biblie în slavonă şi le-a vorbit în ruseşte, căci ştia mai multe limbi. Impresionat, un subofiţer l-a condus în fata unui ofiţer superior. Slujnica l-a urmat. Ofiţerul, fără cea mai mică ezitare, a însoţit faţa bisericească la mareşalul Şeremetiev. Această figură eclaziastică ar fi putut deţine și furniza informaţii preţioase, gîndea ofiţerul. Servitoarea – după stăpîn. Mareşalul era într-o dispoziţie excelentă. Vedea Marienburgul gata să-i cadă la picioare, ca un fruct copt. Acest atlet cu voce de tenor a primit cu curiozitate pe cei intraţi în biroul său: un preot, o Biblie şi o servitoare. Glück a început să peroreze un discurs în trei puncte, conform cărora: fiind saxon, era în mod natural aliat al ţarului; fiind aliat, trebuia pus imediat în libertate; fiind liber, trebuia să se stabilească undeva lîngă Moscova, unde ar fi

putut fi folosit şi ca interpret. Şeremetiev l-a urmărit cu un larg surîs aprobator. Nici un obstacol. Preotul putea pleca oricînd spre Moscova. Dar cînd Glück, luîndu-şi rămas bun, i-a făcut semn servitoarei să-l însoţească, mareşalul a intervenit prompt. Slujnica era pe gustul lui. Voia să o păstreze în serviciul său.

Nu numai cîteva ore de plăcere

Preotul a început să protesteze, să implore, dar, ca răspuns, nu a obţinut decît un urlet feroce, care nu putea avea decît o singură interpretare: dacă voia să nu mai părăsească cortul mareşalului, să continue în sensul început. Strîngîndu-şi Biblia la piept, părintele Glück nu a mai insistat.

În aceeaşi seară Marta și-a început serviciul pe lîngă mareşal.

Toţi cei care au cunoscut-o la vremea aceea au afirmat că era „foarte drăguţă“. S-a insistat mai ales pe veselia ei şi pe „pieptul generos“. A fost numai o primă etapă. Şeremetiev a luat-o la Sankt Peterburg. Acolo, un an mai tîrziu, generalul Menşikov, venit în vizită la prietenul lui, Şeremetiev, a văzut-o pe Marta urcată pe un scaun de bucătărie, pentru a spăla cîteva ochiuri de geam. La rîndul său, Menşikov a găsit-o şi el pe această slujnică pe gustul lui. Lui Şeremetiev îi fusese suficient un an pentru a-i explora fetei toate darurile de la natură. Cînd Menşikov i-a cerut să i-o cedeze pe Marta, acesta nu a obiectat. Iat-o deci pe Marta servitoarea-metresă în casa generalului Menşikov, care se lăuda peste tot cu fermecătoarea lui achiziţie, perfectă ca amantă, dar şi bună la spălat, albit şi călcat cămăşile.

Într-o zi, fără să-l anunţe, în casa lui Menşikov, a apărut ţarul în persoană. Generalul se afla la masă, în compania tinerei Marta, care a rămas înmărmurită la vederea lui Petru I: înalt de doi metri, depăşindu-i cu un cap pe cei din jur, cu o forţă fizică ieşită din comun, mergînd într-un uşor balans din cauza înălţimii. Ceea ce şoca la faţa sa era în primul rînd privirea, cînd caldă, cînd sălbatică. Saint-Simon a scris despre ochii lui „negri, mari, vii, pătrunzători, bine conturaţi“. Eleganţa nu era punctul său forte, în schimb avea buze cărnoase și un ten rozaliu. Nu putea fi văzut decît într-o tunică simplă, verde, cu revere mari roşii şi un suport de spadă din piele neagră. Detesta să poarte perucă, mănuşi, manşete ample.

La acest bărbat se uita fascinată Marta Skavronska. Petru nu îşi acorda decît două distracţii: băutura și femeile. Nimic de mirare că frumoasa slujnică i-a atras imediat atenţia. Menșikov i-a surprins privirea şi s-a lăsat cuprins de melancolie. Îl cunoştea bine pe ţar ca să nu îşi imagineze ce avea să urmeze: fără discuţie, cămăşile sale aveau să fie călcate, de-acum înainte, de alte mîini. Mai puţin experte, probabil.

Un francez care se afla de faţă, dl. de Villebois, ne-a reînviat scena: „Suveranul a privit-o intens şi îndelung, i-a pus întrebări, a găsit că are spirit şi și-a încheiat conversaţia în glumă, spunîndu-i că ar trebui ca atunci cînd el va merge la culcare, ea, Marta, să-i ducă sfeşnicul în cameră. Era o hotărîre fără apel, pe care o pronunţase însă amuzîndu-se“.

În intenţia lui Petru, această noapte petrecută cu servitoarea Marta ar fi trebuit să reprezinte numai cîteva ore de plăcere, fără a mai exista un mîine. Or, n-a fost deloc aşa. Au existat mai multe „mîine“. Chiar foarte multe.

În vremea aceea Petru avea multe alte amante. Nu le-a părăsit pentru Marta. Dar, încet-încet, ea a devenit favorita. Încet-încet acest despot cu voinţă de fier s-a îndrăgostit nebuneşte de Marta. Era o iubire adevărată. Este de ajuns să le vezi corespondenţa pentru a înţelege acest lucru. Există 223 de scrisori ale lui Petru către Marta. Emoţionante: tandreţe, un devotament fără margini, o tristeţe adîncă, atunci cînd nu se afla cu ea, multă preocupare şi teamă pentru sănătatea ei. Curînd Marta a trecut la ortodoxie. A renunţat la numele ei, fiind botezată Ekaterina Alekseevna, iar în epistolele sale, țarul o numea Katerinuşka sau Herzensfeudchen (mica lui prietenă de suflet). Ţarul i-a trimis o şuviţă din părul său, flori uscate... (va urma)

Adaptare de Florentina DOLGHIN

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Glasul literaturii contemporane

În cinstea apropiatului eveniment care marchează împlinirea a trei decenii de cînd ,,Amurg sentimental” a luat ființă, pe parcursul anului 2022 am editat, sub genericul ,,Pași spre infinit”, antologiile trimestriale de versuri, proză, eseuri etc., intitulate: ,,Cărări de nea albastră” (I – ianuarie – martie); ,,Cărări de maci sub cer senin” (II – aprilie – iunie); ,,Cărări de dor de viață” (III – iulie- septembrie) și ,,Cărări spre bradul de Crăciun” (octombrie – decembrie 2022). Am căutat ca titlurile să fie poetice, iar sumarul să cuprindă un număr de 14 autori, de vîrste și profesii diferite, poeți, eseiști, prozatori din tot spectrul literar românesc, unii cu activitate de mulți ani la ,,Amurg sentimental”, alături de care, între timp, au venit și alți creatori, iubitori de frumos, nume noi. Îi consemnăm și noi, în rîndurile de față, asigurîndu-i de întreaga noastră gratitudine: Iuliana Zamfira Bușta, Elena Căpățână, Mihai Istudor, Alexandru Codruț-Ivașcu, Silvia Lărgeanu, Gabriela Alef Machidon, Cristian Matei, Aurelian Moldoveanu, Mariana Popa, Petruța Stan, Mircea Tutilă, Miron Țic, Ovidiu Țuțuianu, Mariana Duțu-Vlaicu.

Prin urmare, cartea pe care ne-am propus să o publicăm și căreia i-am dat titlul ,,Generalități...”, nu e o carte obișnuită, nici de literatură propriuzisă și nici de critică literară, ci este un op în care ne exprimăm cîteva din punctele noastre de vedere despre scrierile autorilor enumerați chiar la începutul acestor rînduri, autori care au dorit să fie prezenți în antologiile noastre de colecție amintite și pe care le-am editat în cinstea celor trei decenii de literatură care se vor împlini în curînd. Așadar, nu este o carte de critică literară obișnuită, ci doar exprimarea unor idei critice pe care le-am dezbătut, la modul general,

despre fiecare autor în parte, poziționîndu-l cît am putut de bine în lumea literară, dar mai ales în fața cititorilor. Fiecărui autor i-am acordat un spațiu modest, dar cu impact ca informație directă, astfel încît creația lor să fie luată în seamă de cei interesați. După cum se va vedea, din scrierile publicate pînă acum în cele patru antologii, fiecărui autor i-am atribuit un spațiu restrîns de analiză prealabilă a operei sale, fără intenția de a le consacra un studiu mai amplu decît am încercat a o face prin aceste rînduri, deși mai toți autorii ar fi meritat aceasta, în egală măsură. Nu ne-a permis, însă, nici spațiul tipografic, și nici nu ar fi fost relevant, dat fiind faptul că vorbim doar de niște lucrări care țin de structura unor antologii, iar nu de opera lor, în general.

Am scris despre aceștia și despre cele patru antologii în care au apărut, sperînd într-o bună colaborare și înțelegere pe mai departe din partea celor care ne urmăresc drumul literar de la începuturi și de cînd îi încurajăm pe colegii noștri de condei, tineri sau vîrstnici. Observăm că încercările noastre de acum dau rod și că cei antologați, prin creația lor, s-au depășit constant, în comparație cu alți colegi de generație, mai mult sau mai puțin dotați. Fiecare autor dintre cei ce figurează în antologiile noastre are o notorietate simplistă, dar bogată în imagini și stări estetice sufletești de anvergură.

Generalități... este, de fapt, cartea unui vis, pe care dorim a o îmbunătăți de la o antologie la alta, de la un eveniment la altul, care ne vizează în mod special. Generalități... înseamnă de fapt dorința noastră de a fi noi, de a merge mai departe, cu gîndurile noastre, cu sentimentele și simțirile noastre față de glasul și rostirea scriitorilor noștri, iar opiniile exprimate despre autorii în cauză sînt subiective, fără a nega faptul că nu s-ar putea și mai bine... Depinde de timp, depinde de noi, depinde de cei care doresc să se manifeste cu scrierile lor, girați de semnătura noastră. Trăim într-un timp în care literatura a atins toate culmile de descrieri și de idei, iar orice opinie critică este binevenită pentru orice autor, fiindcă ea îl poate înălța ori îi poate înfrînge aripile cu

Din Bucure ş tii de altădată

La Belle Otero, curtezana care a uimit Micul Paris

(II)

APARIȚIE EDITORIALĂ

În august 1898, Otero a devenit „prima vedetă din istoria cinematografiei”, pentru că operatorul Félix Mesguich a filmat-o dansînd în timpul unui turneu în Sankt Petersburg. Proiecția care a avut loc a doua zi

la sala de muzică Aquarium din oraș a stîrnit reacții atît de violente încît Mesguich a fost expulzat din Rusia.

La Belle Otero era cea mai căutată femeie din toată Europa, fiind curtezana celor mai bogați și puternici oameni ai epocii, dar și-a ales cu grijă iubiții. Istoria consemnează că a sedus 17 regi, printre care Edward al VII-lea al Regatului Unit, Leopold al II-lea al Belgiei și prințul Albert de Monaco, aristocrați ruși și britanici, pe ducele de Westminster, pe Marele Duce Nicolae și pe Marele Duce Petru ai Rusiei, finanțiști, scriitori precum Gabriele D’Annunzio sau miniștri precum Aristide Briand, care a rămas iubitul ei timp de zece ani și s-a spus că a fost cauza mai multor dueluri și a cel puțin șase sinucideri, de unde și porecla pe care a primit-o, „sirena sinucigașilor”.

În 1906, celebra curtezană s-a căsătorit cu cel de-al doilea soț, René Webb, dar a continuat să apară pe scenele celor mai chic localuri din capitalele europene. În timpul Primului Război Mondial, a făcut turnee pentru a susține moralul soldaților francezi. În 1915, încă frumoasă și în culmea gloriei, dar conștientă că silueta ei nu mai era la fel de subțire și că repertoriul nu i se mai potrivea, a ales piese mai clasice, dar nu a mai avut același succes. După

Scriitorul Ion Machidon a publicat recent, la Editura ,,Amurg sentimental”, un nou volum, intitulat ,,Generalități –observații critice”, un volum conceput ca o ,,pistă de promovare a celor care au nevoie a se lansa”. Cartea primită la redacție este însoțită de următoarea dedicație a autorului: ,,Pentru cel care a fost Corneliu Vadim Tudor și pentru toți cititorii Revistei «România Mare», patrioți adevărați, care și-au pus speranța într-un viitor mai blînd pentru țară – cu regretul că Tribunul nu se mai află printre noi, omul care ar fi avut un cuvînt greu de spus în politica românească, în aceste vremuri de bejenie. Trăiască, prin memoria sa, Dacia străbună, în pace și liniște divină. Ion Machidon. București, 28 octombrie 2023“.

răni nevindecabile. Scopul nostru nu este cel de a rupe aripile cuiva, ci de a sprijini pe orice aspirant la glorie literară să-și ia zborul și, spre amintirea noastră, să urce cît poate de sus. Vorbim din exemplul personal și din convingerea că lucrurile bune își găsesc oricînd calea bună spre reușită.

Volumul ,,Generalități...” este pista de promovare a celor care au nevoie de a se lansa... Pentru că se știe de la generațiile trecute că literatură fără critică nu există, iar ceea ce facem noi acum este un exemplu suprem pe care ni l-am însușit de la străbunii și strămoșii noștri literați.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

încheierea războiului, curtezana s-a retras din lumina reflectoarelor și s-a mutat la Nisa, unde a cumpărat o casă, Villa Caroline, înconjurată de o grădină frumoasă, cu suma de cincisprezece milioane de dolari. La Belle Otero acumulase o avere imensă de-a lungul anilor, aproximativ 25 de milioane de dolari, din care o mare parte i-a jucat la jocuri de noroc, mai ales la cazinourile din Monte Carlo, și nu a ezitat să se bucure de un stil de viață generos, cumpărîndu-și cele mai luxoase ținute și satisfăcîndu-și cele mai fine capricii. Spre sfîrșitul vieții a trăit într-o sărăcie din ce în ce mai pronunțată și în cele din urmă a fost nevoită să-și vîndă locuința. Aflînd de dificultățile ei financiare, managerul cazinoului Monte-Carlo a decis să-i plătească o cameră cu chirie la hotel și o mică pensie, iar acest venit modest i-a permis să-și cumpere mîncare gătită de la un restaurant din apropiere.

Fosta curtezană care a uimit Bucureștiul a murit din cauza unui atac de cord pe 12 aprilie 1965, la vîrsta de 96 de ani, în camera sa de la hotelul Novelty din Nisa. Cu cîteva luni înainte, ar fi spus: „Femeile au o singură misiune în viață: să fie frumoase. Cînd îmbătrînești, trebuie să înveți cum să spargi oglinzile”. Sfîrșit

DoSArESECrETE.ro

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Scriitorul-Preot GALA GALACTION (1879-1951) (I)

Să scrii sau să vorbești despre Preotul-Scriitor Gala Galaction (Grigore Pișculescu) e o mare cinste, care implică documentare, dar și concentrare – e greu ca într-un articol (chiar eseu) să se prezinte meritele unuia dintre cei mai mari scriitori, care a slujit credința ortodoxă românească. Datele privind viața sa pămînteană pot fi concentrate într-un fragment al unei expuneri, dar nu și datele privind evoluția, opera sa, universul său de gîndire și simțire, pentru că, pentru spiritualitatea, pentru Teologia românească face parte din pleiada Secolului XX.

Grigore Pișculescu s-a născut pe 16 aprilie 1879 la Didești (Teleorman) și a plecat la Domnul pe 8 martie 1961, din București. N-am să uit cît oi trăi imaginea acestui părinte din sicriul de pe masa aflată pe Calea Victoriei, vizavi de Academie. Eram către sfîrșitul anului IV la Filologie, era spre miezul nopții, veneam cu un grup de la o serată care avusese loc la Casa Ziariștilor (azi inexistentă) dinspre Piața Victoriei. Trecînd prin fața Bisericii, am văzut ușile deschise și oarecare lumină înăuntru. Am intrat și noi. Am văzut sicriul în care zăcea, cuprins de somnul veșnic, Gala Galaction, cu lumînări aprinse la căpătîi. Cred că această „întîlnire” n-a fost întîmplătoare – o să vă lămuriți din destăinuirile care vor urma.

Bunicul său dinspre tată era aromân, iar bunica, fată de mocan din Țara Bîrsei. Primul lor născut e Nicolae, tatăl viitorului scriitor, care se va căsători, la începutul anului 1878, cu Chiriaca Ostreanu, fiica protoistosului Constantin Ostreanu din Roșiorii de Vede (îndrăznesc să

spun părerea care-mi trece prin gînd: numele Chiriaca, avînd diminutivul Chirața, parcă ține tot de neamul aromânilor veniți din sudul Dunării, macedoneni, deci aromâni). Primul lor copil e Grigore – viitorul scriitor. Din JURNALUL acestuia, publicat în 5 volume de Theodor Vârgolici (1930-2019), la editura Albatros, Colecția Memoria, între 1996-2003, ediția a II-a (text integral), aflăm date privind viața și evoluția sa ca scriitor și ca distins teolog.

A urmat primele două clase primare în satul natal Didești, iar în 1888, Nicolae Pișculescu își înscrie fiul în clasa a III-a primară la școala din Roșiorii de Vede, pe care acesta o absolvă în 1890. „La vîrsta de 12 ani, am venit la București – notează scriitorul în JURNAL – și am intrat solvent la internatul Liceului Sf. Sava. Tata a murit acum vreo 6 ani [în 1892]. Era un om voinic și frumos. Iubea chefurile, femeile, caii și armele. Era însă uneori de o poezie și de o filozofie fermecătoare. Era un povestitor incomparabil. Mama e sănătoasă și o să trăiască mult peste cei vreo 45 de ani pe care îi are [în 1898]. Am un frate de vreo 17 ani, e un băiat frumos și de o sănătate de fier. /.../ Am o soră de 12 ani”.

Băiatul a rămas la internatul liceului pînă în 1905, cînd mama sa, văduvă, se mută întîi la Roșiori, apoi se stabilește, cu familia, în București.

În liceu, leagă prietenii de viață cu Tudor Arghezi (1880-1967) și n.D. Cocea (1880-1949). Pe Arghezi l-a cunoscut la cenaclul lui Alexandru Macedonski (1854-1920) din Strada Povernei, în 1896; a aflat că e elev la același liceu, cu un an mai mic. Prietenia care s-a legat între ei a fost atît de puternică încît, pentru a anula bariera dintre clase care îi despărțea, Galaction se decide, în 1896, să nu mai învețe nimic ca să rămînă repetent și să devină coleg cu bunul său prieten, devenit tovarăș de aspirații literare: „Am rămas repetent – acum 29 de ani – de dragul lui Arghezi”, declară Gala Galaction în 1925, în interviul luat de Ion Călugăru (Gala Galaction despre Arghezi, în Integral, an I, nr. 3, mai 1925, p. 4). În 1940, cînd Arghezi, cel care, un timp, a îmbrăcat haina monahală sub numele Iosif, împlinea 60 de ani, Gala Galaction mărturisea, printre altele: „Rămînem unul pentru altul, indivizibil

și definitiv legați, prin acea viață negrăită și nepieritoare, care începu pentru noi în acea seară de iunie și se întări, nu ştiu unde, în taina oracolelor vieții, prin funii de mătase trecute de la el spre mine și de la mine spre el”. (Cf. Gala Galaction, Aniversarea lui Arghezi, în vol. Oameni și gînduri din veacul meu, p.169) Terminînd liceul, se înscrie, în 1898, la Facultatea de Litere și Filosofie din București. E anul în care dovedise deja că mînuiește pana scriitoricească și în care o cunoaște pe Zoe și e copleșit de dragostea care-i invadează inima, dar și de o trăire intensă în credința sa. Este adevăratul eveniment care, după propria-i mărturisire, avea să hotărască definitiv drumul vieții sale. „Mergînd la Mînăstirea Agapia împreună cu prietenul n.D. Cocea, cunoaşte aici, pe 13 iulie 1898, pe vara acestuia, Zoe, care era soră în ascultare, adică în faza preliminară intrării în monahism. Născută în 1867, Zoe trăise tot timpul între chiliile mînăstirești și alt viitor nu avea decît viața monahală. Iată însă că sufletele celor doi tineri sînt zguduite de cele mai firești sentimente lumești. Galaction se hotărăște să urmeze drumul Teologiei”. (Cf. JURNAL, în Prefață, p. 13-14) Scriitorul notează că mama sa nu era încîntată de căsătoria cu „sora” Zoe, cu 12 ani mai mare. „Am chemat-o la noi acasă pe «sora Zoe» de la Agapia și – spre încremenirea tuturor – am declarat-o logodnica mea. În aprilie 1903, am făcut, la primăria comunei Filioara, căsătoria civilă, iar în aprilie, ziua 17, am făcut acasă, la București, căsătoria religioasă. Biata mama s-a resignat...” (JURNAL, vol. V, p. 71) Rodul dragostei lor, care a durat cît au trăit, au fost patru fete:

Magdalena-Dalina (ianuarie 1905), care va ajunge la Opera din Milano, se va căsători în Italia cu un conte, Bajocchini, și va rămîne acolo;

Lucreția-Luchi (aprilie 1906) va fi pictoriță și scriitoare, căsătorită și rămasă în Italia, a scris cărți în limba românǎ și italiană;

maria-marioara-mara (mai 1970), cu două doctorate, va fi profesoară, va publica și scrieri literare, căsătorită cu avocatul Șerban Țuculescu, fratele pictorului Ion Țuculescu, și Elena-Nunuța (octombrie 1911), căsătorită Stănciulescu, actriță la Teatrul Național din București.

Asistă la slujba de la Catedrala Metropolitană prin care Tudor Arghezi (Ion N. Theodorescu) primește haina monahală pe care a purtat-o aproape 5 ani.

Își continuă studiile de Teologie și, în 1909, obține, la Cernăuți, doctoratul cu calificativul de excepție „eminent cu unanimitate”. Este hirotonisit preot în 1922 (la 43 de ani) și, în 1926, devine Profesor la Universitatea din Chișinău.

Alături de marii scriitori, colaborează permanent la un număr impresionant de reviste: începe să publice la ADEVĂRUL LITERAR încă din adolescență, în 1895 și, împreună cu alți tineri scriitori, scoate reviste, se bucură de sprijinul lui Alex. Macedonski. Editorial debutează în 1914 cu volumul de nuvele Bisericuța din Răzoare, care evidențiază nu doar excepționale calități de povestitor, ci și preferința pentru anumite teme teologice, fantastice, psihologice, dezvăluind conflictul dintre legea trupului și legea minții, înfățișînd realist raporturile dintre oameni. (Cf. Dicționar cronologic LITERATURA ROMÂNĂ, 1979, p. 275)

În 1916 îi apar două volume: Clopotele din Mînăstirea Neamțu (Andrei Moțul consideră că scriitorul „apelează la fantasticul basmului în simbolistica convertirii creștine”) și La țărmul mării, reverii și note

În 1920 îi apare volumul Răboj pe bradul verde, apoi volumul de proză Caligraful Terțiu – Adevăr și închipuire, iar în 1932 vede lumina tiparului romanul Papucii lui Mahmud, în care pledează pentru o „armonie universală între religii, izvorîtă din iubire”.

În anul următor, 1933, îi apare romanul Doctorul Taifun, în care autorul „dezbate problema responsabilității etice a bărbatului într-o societate ce tratează femeia ca pe o sclavă și ca pe un instrument al plăcerii. Finalul îndeamnă la o clemență universală, echitatea socială trebuind să urmeze preceptele creștine”.

În 1935 opera sa literară se îmbogățește cu romanul autobiografic La răscruce de vînturi, despre care autorul declară: „Urzeala cărții mele e luată dintr-un jurnal intim și completată cu mărturiile cotidianelor epocii. Din acest punct de vedere, fabula mea are picioare de cronică”. Remarcăm faptul că, în unele scrieri, creează o stare de tristețe profundă.

În 1942 îi apare fantezia dramatică Rița Crăița În 1946, pe 29 decembrie, sînt sărbătoriți Gala Galaction și Tudor Arghezi pentru jumătate de veac de activitate literară.

În 1947 este ales membru titular al Academiei Române, alături de Zaharia Stancu (1902-1974).

În 1949 i se tipărește primul și singurul volum din seria OPERE, îngrijit și prefațat de autor, iar în 1959 i se publică în colecția Scriitori români, sub îngrijirea lui Theodor Vârgolici, care nu demult ne-a părăsit, cu o prefață de Dumitru Micu (1928-2018), OPERE ALESE (nuvele, povestiri, amintiri, reverii, însemnări de călătorie). Vor urma vol. II, 1961 (articole) și vol. III-IV, 1965 (romane).

Cea mai importantă exegeză purtînd titlul Gala Galaction (1967) i-o datorăm lui Theodor Vârgolici (1930-2019). Am avut onoarea să vorbesc la telefon cu acest merituos critic literar pe 25 iunie 2019, în perioada finală a cărții mele Gala Galaction și Valea Călugărească. Nu se simțea bine, dar a spus că se bucură enorm, aflînd că mai sînt cercetători care-l prețuiesc și-l readuc în actualitate pe Gala Galaction. Mi-a mai spus că spiritul, activitatea intelectului favorizează fizicul. Cu vorbă clară, la 89 de ani împliniți, a spus că are dreptate Prof. Ștefan Cazimir (1922-2021) cînd spune că, de la 80 de ani, nu mai sîntem bătrîni, ci longevivi. S-a dus la Domnul, după aproape două luni, la 20 august, și n-a apucat să vadă lucrarea pe care am publicat-o.

Gala Galaction are mari merite în cultura română – în sens larg. Neuitata Profesoară Zoe DumitrescuBușulenga – Maica Benedicta – atribuia lui Galaction cel mai mare merit prin traducerea Bibliei – „cartea de căpătîi a umanității, indispensabilă unei culturi solide”. Marea Profesoară sublinia, de asemenea, importanța scrierii în limba română și a tipăriturilor. Amintea de Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung către judele Hans Benkner din Brașov, de traducerile de texte maramureșene (Psaltiri) și (1521) de primele tipărituri datorate lui Coresi (toate din Secolul XVI). Acorda o importanță deosebită unui monument al limbii române – Palia de la Orăștie (imprimată între 14 noiembrie 1581 și 14 iulie 1582) – prima traducere românească a celor două cărți de început ale Vechiului Testament. Din revista ROMÂNIA MARE (nr. 1653, august 2022, p. 7) aflăm că, pentru prima dată, în acest document se scrie român și nu rumîn

Amintim, de asemenea, Tipăriturile de la Tîrgoviște ale Sfîntului Ierarh Martir Antim Ivireanu (1660-1716), importanța pe care au avut-o „pentru activitatea pastoral-misionară a Bisericii noastre, precum și pentru cultura românească” – după cum scrie Sfinția Sa Pr. Marian Puiescu în articolul din Ziarul LUMINA (29 sept. 2023, p. 10), din care cităm și următoarele rînduri: „În prima cetate a tiparului românesc, la Tîrgoviște, unde Ieromonahul macarie a tipărit primul Liturghier Ortodox din lume și prima carte tipărită în Țările Române, Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanu a editat 18 volume, dintre care cele mai multe, adică 14, în limba românǎ. Acest demers se înscrie în necesarul și marele efort al Sfîntului Ierarh de a introduce limba română în cult. Dumnezeieștile Liturghii și Evhologhionul sînt numai două dintre cele mai importante volume tipărite la Tîrgoviște și pe care le sărbătorim anul acesta, la 310 ani de la apariția lor“. (va urma) Prof. dr. ELIS RÂPEANU

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale S-au dus pe apa sîmbetei

Vedem cum, și astăzi, ,,Epoca de aur” este ponegrită, neținîndu-se cont că, de fapt, se ponegrește munca unei generații, ale cărei realizări s-au dus ,,pe apa sîmbetei”. Epocii de ,,tristă amintire” i se pun în cîrcă toate relele pămîntului, după părerea unora, românii trăind atunci în infern. În ce mă privește, definesc perioada de atunci (și nu pentru că eram tînără) într-o singură frază: e foarte trist că-mi este dor de comunism. Și, pentru prima dată, mă bucur că nu am avut copii, ca să-i văd devenind ,,judecătorii” mei, și mai ales, să mă marginalizeze, cu dorința de ,,a ieși din sistem”, pentru ca, în sfîrșit, țara să prospere...

Generația mea a muncit, n-a demolat, a făcut din România interbelică, urcată în slăvi în prezent, de la care s-a moștenit o țară slab industrializată, cu țărani desculți și mulți analfabeți, o țară înfloritoare. Atunci, poporul român a investit în industria națională miliarde de dolari. ,,Nici în 20 de ani nu veți reuși să zugrăviți ceea ce a construit tata, darămite să construiți ceva nou!”, spunea ,,Prințișorul”, și mă tem că, acum, mulți îi dau dreptate.

,,Mormanul de fiare vechi” al industriei bucureștene, în anul 1989, era organizat pe 5 platforme industriale, avînd fiecare sateliții săi cu toate utilitățile care le personalizau: Platforma I – 23 AUGUST; Platforma II – IMGB; Platforma III – Pipera; Platforma IV –Militari; Platforma V – Băneasa Militari. Acestora li se adăugau alte platforme satelit, dependente sau interdependente, în raport cu cele 5 principale.

Uzinele 23 AGUST produceau locomotive ,,Diesel”, echipamente complexe de foraj pentru

metrou – zisele ,,cîrtițe”, motoare pentru navele flotei comerciale și de pescuit oceanic, motoare pentru instalații petroliere de foraj la mari adîncimi solicitate pe piața mondială, tancuri și armament căutat și el la export. Salariați – 18.000. Acest pion de bază al economiei naționale a fost privatizat pe bucăți, utilajele moderne – tăiate și vîndute la fier vechi, halele imense, transformate în depozite de mărfuri ale firmelor străine. REPUBLICA producea țevi laminate. A fost ,,privatizată” pe bucăți, conform indicațiilor FMI: împrumut contra ,,privatizare”-desființare. COMBINATUL DE PRELUCRAREA LEMNULUI –Pipera producea mobilă, 80% din producție mergea la export. ÎNTREPRINDEREA DE AVIOANE – București producea, în licență britanică, avioanele ROMBAC, cu 110 locuri. Cei 2.000 de salariați specializați în Anglia s-au ,,evaporat”. (Sursa: ,,România ca o pradă”, de Radu Teodoru). Să nu uităm de Electrotehnica, Întreprinderea de Mașini electrice, Uzina Vulcan, Semănătoarea...

Pe toate le-am avut și s-au dus ,,pe apa sîmbetei”.

LILIAnA TETELEA

Amintiri din lumea teatrului

Iancovescu

Ion Iancovescu (1889-1966), actor, regizor și animator al scenei teatrale românești, a fost mai ales ctitorul a șapte edificii teatrale în București, printre care Teatrul Excelsior și Teatrul Modern. De asemenea, a fost mentorul mai multor actori de succes din anii ’50, printre care și celebrul Grigore Vasiliu Birlic. Unul dintre admiratorii lui Ion Iancovescu a fost dramaturgul Eugen Ionescu, care i-a trimis actorului spre lectură piesa

„Regele moare”, dorindu-și ca acesta să interpreteze rolul principal în prima punere în scenă a piesei. În timpul perioadei comuniste, Ion Iancovescu nu a fost agreat de către regim, fiind înlăturat de pe scena Teatrului Național din București de directorul de atunci al instituției, Zaharia Stancu. Înlăturarea sa din teatru a fost mai complexă, avînd și motive politice. Securitatea l-a arestat și anchetat pe Iancovescu în două rînduri pentru vorbele sale de spirit, lansate liber într-o lume ocupată, încruntată și foarte atentă la tot ce mișca.

Iată un exemplu de o astfel de vorbă de spirit. Prin 1950, Ion Iancovescu, Șerban Cioculescu, Ion Barbu și Radu Beligan se aflau la o masă în braseria de la Athénée Palace. Ușa se deschide brusc și un june gazetar de la ,,Scînteia” vine spre ei debordînd de entuziasm: „Ați auzit? În curînd, în Uniunea Sovietică pîinea va fi gratis!”. „Da, dar cu ce preț...”, a replicat trist Iancovescu.

În 1946, cînd a solicitat o audiență unui coleg ajuns dregător cultural, acesta l-a primit cu condiția să intre prin ușa din spate. Replica lui Iancovescu a fost următoarea: ,,Nu se face - tu, confrate!/ Ca să mă inviți prin spate/ Cînd eu știi că-ntreaga viață/ Te-am băgat numai prin față...”.

În cartea sa, ,,Cu și fără machiaj”, scriitorul Gaby Michailescu, un mare admirator al maestrului, evocă momentul întîlnirii cu marele actor, de care avea să-l

lege ,,o strînsă și palpitantă conviețuire de peste patruzeci de ani”: ,,De cînd există teatrul românesc, nici un actor n-a semănat cu Iancovescu... Îl știu cum mă știu pe mine. Solara-i năstrușnică personalitate, înmiită de glorie și nebunie, m-a dat gata de la intrarea în București, oltean sadea, sosit cu neîncăputate veleități de artisticăraie. Îmi amintesc că din Gara de Nord, luînd în răspăr aglomerația Căii Griviței, m-am oprit direct la Teatrul Mic, în Piața Palatului, unde Iancovescu juca o comedie franțuzească de Hennequin și Veber, «Catîrul». După șapte decenii și ceva de atunci – ca și cum ar fi azi – îmi joacă în ochi afișul luminat de becurile de la intrare... Era seară, și în loc să caut unde să pun capul în marele oraș necunoscut, eu ascultam de bătăile inimii ce-mi dictau să intru la spectacol; să descopăr, în sfîrșit, pe cel despre care cunoșteam destule amănunte, fără să-l fi văzut vreodată. Știam că se născuse fără pereche, cum afirmase marele Paul Gusty văzîndu-l într-o figurație din «Nepoftitul» de Tristan Bernard, după care l-a distribuit în «Cometa» – rol scris de Anghel și Iosif pentru Liciu -, Puiu (Ion Iancovescu – n.red.) devenind la 22 de ani, 3 octombrie 1911, marele comic briant care avea să desferece misterele atîtor teatre născocite de el, fără vreo subvenție. Știam de imensu-i succes în Rudi din «Patima Roșie», mai tîrziu întărit mie de nemuritorul nenea Iancu Brezeanu, creatorul lui Sbilț; după cum aflasem că triumful parizian la Teatrul de l’Oeuvre, în 1923, cu piesa lui Sorbul, fusese al lui, peste toți ceilalți, Elvira Popescu, Mihalescu, Storin, Nutzi Stănescu. Știam... Și am ieșit de la spectacol fericit, hălăduind pe străzi cu gîndul numai la el... Răcoarea nopții îmi încălzea beatitudinea ce dădea din mine sclipici stelelor firmamentului... Însă țignalele vardiștilor repetîndu-se, parcă semnalîndu-mi infracțiunea, m-am refugiat într-o grădină publică. La adăpostul unui arbore încărcat de ani, pe o bancă, punînd valiza căpătîi – tare se mirase garderobiera cînd i-o încredințasem la teatru! – am dormit și n-am dormit pînă-n zori... Oaza dorului meu de Puiu Iancovescu, în care-mi trecuse noaptea, era dulcele Cișmigiu.

Dumnezeu îi vorbeºte lui Toussef

motto: „Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu știi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” – romani 2.4

Era sîmbătă seara în Liban. Trei tineri se deplasau cu mașina spre un local de noapte, unde doreau să-și petreacă seara. Unul dintre ei, Youssef, era dus pe gînduri. Înainte să plece de acasă a avut o discuție cu părinții săi. Aceștia se pocăiseră de curînd. Isus Christos este acum Mîntuitorul și Domnul lor. Ei nu i-au interzis lui Youssef să plece, dar erau foarte îngrijorați pentru faptul că fiul lor nu voia să-și pună viața în mîna lui Dumnezeu. Deodată, cei trei tineri au ajuns cu mașina pe o porțiune de drum acoperită cu criblură. Viteza fiind ceva cam mare, mașina a ieșit de pe drum, a căzut pe un versant, s-a răsturnat și apoi s-a oprit. Cei trei tineri erau șocați, dar au putut ieși nevătămați din mașină. Youssef a înțeles imediat minunea că s-au oprit exact acolo: zece metri mai departe se afla un colț mare de stîncă, la câțiva metri în spate era un stîlp, iar puțin mai jos de mașină se deschidea o prăpastie abruptă. Youssef s-a dus acasă sub impresia că tocmai a scăpat ca prin urechile acului de moarte. S-a simțit obligat să citească Biblia. Spre uimirea sa, a găsit următorul text: „Domnul… are o îndelungă răbdare față de voi și dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință“ (2 Petru 3.9). Aceste cuvinte pline de har l-au mișcat pe Youssef și el a înțeles că Dumnezeu îi vorbea direct.

Strașnicule destin, reverențele mele! Cum m-ai ajutat să-l cunosc imediat! Și am rămas nedespărțiți, la teatru, la cafenea, la drum, pînă la ultima-i suflare, pînă la sfîrșitul zilelor mele... Realizează, iubite cititor, cîte pot să dau la iveală din viața și cariera lui, mirifice, după o strînsă și palpitantă conviețuire de peste patruzeci de ani.

Una din năzdrăvăniile lui:

A doua stagiune a Teatrului Ventura. Directoarea, Maria Ventura, se decide să-și întărească trupa, angajîndu-l pe Iancovescu. Negăsindu-l la telefon, trimite pe Alexandru Buzescu, administratorul teatrului, să-l scoată din șueta de la Capșa. Sosit, ochii tulburători ai societarei Comediei Franceze și cei jucăuși ai comediantului dorit se întîlnesc în punctul tandru al fostei arzătoare iubiri... Și continuă următorul dialog:

– Pussy, vrei să te angajezi la mine la teatru?

– De ce nu?... dacă-mi satisfaci pretențiile.

– Adică?

– Cît îl plătești pe Vraca?

– Cincizeci de mii pe lună.

– Și eu vreau dublu.

– Ți-am dat.

– Dar mai e ceva: o iei și pe Țoța, adorabila mea soție, și-i dai patruzeci de mii.

Ventura privește semnificativ la Buzescu, aprinde a 54-a țigară, șoptește amoros:

– Fie.

– Stai că n-am terminat: îl iei și pe Mouche...

Exasperată, tragediana îi retează replica:

– Dar ăsta cine mai e?...

– Cîinele meu, sîrmos. E modest, nu se aruncă, numai cincisprezece mii...

Înecată în rotocoalele fumului de tutun – Ventura, țigări București cu carton, Iancovescu, Caporal –directoarea se înalță de la birou, ca la o tiradă: – Ți-am acceptat și javra! Mai rămîne să dau jos firma și în loc de Teatrul Ventura să apară Teatrul Iancovescu...

Bineînțeles, totul a fost un joc de veche dulce tandrețe. Ventura l-a angajat pe Puiu cu o sută de mii de lei pe lună și el a strălucit într-o serie de succese, pe măsura geniului său” (Gaby Michailescu). r.m.

File de istorie

„Noi nu sîntem niciodată noi înşine!“ (I)

Numeroşi istorici ai culturii și societăţii româneşti de acum două veacuri, în frunte cu Pompiliu Eliade, Eugen Lovinescu și Ioan C. Filitti au scos în relief, de mai bine de două sute de ani, excepţionala importanţă pe care au avut-o cele cîteva zeci de emigraţi francezi care, traumatizaţi de perspectivele teroriste ale Revoluţiei franceze, au sfîrşit prin a se stabili și în Ţările Române.

Între aceştia s-a numărat și François G. Laurençon, un ecleziastic francez de obîrşie nobiliară, care totuşi se arătase, între 1789-1792, favorabil ideilor revoluţionare, cîtă vreme Revoluţia franceză rămăsese credincioasă monarhiei parlamentare. După insurecţia populară de la 10 august 1792 și căderea tronului, abatele Laurençon s-a hotărît să ia, și el, calea exilului; în anul 1809 a ajuns la Bucureşti, fiind angajat ca preceptor în casa boierilor Cîmpineanu, unde a avut prilejul să-i formeze educaţia și caracterul tînărului Ioan Cîmpineanu, întemeietorul celui dintîi partid boieresc antițarist. Înapoiat la Paris în anul 1822, Laurençon a publicat numaidecît, la editura Zegron & Ponthieu, o broşură purtînd un titlu excesiv de lung, după obiceiul epocii. Anume: „Noi observațiuni asupra Valahiei, asupra produselor și comerţului ei, asupra moravurilor și obiceiurilor locuitorilor și asupra cîrmuirii ei; urmate de o relatare istorică asupra evenimentelor care au avut loc în această provincie în anul 1821, în timpul răscoalei lui Tudor și a năvălirii principelui Ipsilanti. De un martor ocular. Se adaugă și planul bătăliei de la Drăgășani. De M.G.L.”. Broşura conţine opt capitole + 128 pagini, formatul in octavo.

Laurençon le dezvăluie cititorilor săi că a avut prilejul să locuiască 12 ani în Ţara Românească; că s-a aflat în legătură cu toţi oamenii de vază ai țării și chiar că a învăţat limba română, îi mai asigură că absolut toate observaţiile consemnate de el pe seama Țării Româneşti corespund, cu stricteţe, adevărului. Ceea ce, continua el, era destul de

Sfîrşitul simbiozei turco-greceşti

Laurençon a socotit necesar să pună la dispoziţie cititorilor săi cîteva date elementare privind istoria poporului român. El îşi începe capitolul consacrat istoriei românilor cu aceste cuvinte: „Aceste ţări, atît de puţin cunoscute astăzi şi atît de subapreciate, au fost vestite pe vremea romanilor, mai cu seamă datorită energicei rezistenţe a regelui dac Decebal. Urmaşii dacilor n-au încetat să se războiască, pe rînd, cu toate popoarele migratoare, rămînînd aproape întotdeauna biruitori în războaie necurmate. Numai forma necorespunzătoare a sistemului lor de cîrmuire politică a prilejuit decadenţa lor militară şi supunerea lor Porţii otomane“. Laurençon scrie că relaţiile juridice dintre principatele române şi Poarta otomană ar fi fost înscrise în aşa-numitele Capitulata, încheiate de diferiţi sultani otomani, începînd cu Baiazid I Ilderîm (Trăznetul), cu diferiţi domnitori români, primul fiind Mircea cel Mare.

Ţările Române, scrie Laurençon, aveau obligaţia să aprovizioneze Constantinopolul cu alimente timp de patru luni în fiecare an. Uriaşele bogăţii ale Ţărilor Române îngăduiau această aprovizionare, chiar la preţuri oficiale, de capan, reprezentînd cel mult o cincime din preţul pieţei. Aceste bogăţii ar fi putut fi exploatate de domnitorii fanarioţi în mod inteligent. Dar Laurençon observă, cît se poate de judicios, că „totuşi comerţul presupune şi o activitate inteligentă şi, mai cu seamă, o libertate de care valahii nu se bucură. După cum ei nici nu au, în limba lor, un cuvînt care să corespundă conceptului de activitate“.

Clerul îi face impresia lui Laurençon a fi nespus de înapoiat. Fostul mitropolit grec Ignatie – care pusese

lesne de desluşit de cititorii care aveau acum prilejul să verifice cele spuse de el cu cele relatate de alţi trei autori, care consemnaseră observaţii similare în cîte o broşură publicată tot la Paris în anii 1821-1822. Anume: contele de Salaberry, François Recordon și căpitanul Pertusier.

Oricine își dă osteneala să confrunte datele figurînd în lucrarea lui Laurençon cu acelea din lucrările celorlalţi trei observatori francezi nu poate decît să constate similitudini de netăgăduit. Ceea ce-l deosebeşte însă pe Laurençon de ceilalţi trei este interpretarea diferită a evenimentelor petrecute în Ţările Române în anul 1821 și extrapolarea lor spre viitor. Astfel, în vreme ce contele de Salaberry, reacţionar notoriu – el este acela care, în Camera Deputaţilor de la Paris, a calificat cu înverşunare presa liberă, cu o formulă care va avea un mare viitor, „a patra putere în stat” – și elveţianul Recordon, slujitor supus al fostului domnitor fanariot Ion Gheorghe Caragea (1812-1818), împărtăşeau asupra acestor evenimente, integral, opinia cancelarului imperial austriac, prinţul von Metternich, după care toate insurecţiile din anii 1820-1821 (cea din Spania, cea din Piemont, cea de la Neapole, Eteria și insurecţia lui Tudor Vladimirescu) nu erau altceva decît tot atîtea experimente revoluţionare sincronizate de o puternică forţă revoluţionară ocultă avînd sediul la Paris și urmărind, prin orice mijloace – loji masonice, vente de carbonari, insurecţie militară și război civil – biruinţa ideologiei Revoluţiei franceze în întreaga Europă, Laurençon vede în toate aceste mişcări afirmarea năzuinţei de libertate a popoarelor aflate în stare de insurecţie, chiar dacă Revoluţia franceză din anii 1789-1799 le-a putut eventual sluji de model. Laurençon respinge, cu indignare, soluţia legitimistă, preconizată de către contele de Salaberry, și anume supunerea românilor și a grecilor suzeranului lor legitim, sultanul.

bazele Eteriei la Bucureşti în ultimii ani ai ocupaţiei militare ruseşti (1810-1812) avusese de gînd să înfiinţeze un seminar în Capitală, pentru educarea viitorilor preoţi. Dar, după înscăunarea lui Caragea Vodă, mitropolitul a fost silit să se retragă şi seminarul n-a mai apucat să fie înfiinţat. De altfel, scrie Laurençon, pe domnitorii fanarioţi nu-i preocupa altceva decît mijloacele de a realiza cît mai ridicate beneficii şi se mulţumeau cu dajdiile obţinute de la cler, ei percepînd sume foarte mari cu prilejul suirii în scaun a mitropoliţilor, episcopilor şi arhiereilor Țării Româneşti. Fiecare din cei 8.000 de preoţi, cîţi avea la acea dată ţara, plătea anual opt piaştri Mitropoliei, în principiu pentru fondul destinat şcolilor. Laurençon menţionează moravurile blînde ale poporului român şi inteligenţa lui firească. Deplînge însă, cu pudoare ecleziastică firească, penibilul lor obicei de a înjura prea des şi în termeni prea obsceni, chiar la nivelul societăţii boiereşti. „Din cauza îndelungatei stări de asuprire, ţăranii români au ajuns să fie vicleni şi bănuitori, moi şi destul de leneşi. Vina este de fapt a cîrmuirii, nu a lor“, scrie autorul. „Cînd se întîmplă să deprindă de la străini vreo meserie, pe la oraşe – blănăria, tîmplăria etc. – ajung să fie meseriaşi foarte buni. Însuşirile lor de sobrietate și de rezistență la intemperii, ca şi spiritul lor ascultător, ar face din români ostaşi deosebit de vrednici, cum s-a dovedit cu cele şase regimente româneşti din armata imperială austriacă“. Sistemul lor de cîrmuire, atît de pervertit şi atît de ciudat – scrie Laurençon – îi sileşte pe români – şi în primul rînd pe boieri – să se poarte într-un chip care în alte societăţi ar însemna duplicitate sau perversitate.

Noua organizare secretă a intelectualilor greci, Eteria, care se străduia să prelungească – deviind-o şi

accelerîndu-i energiile – politica practicată cu atîta succes de către fanarioţi, şi anticipată încă din a doua jumătate a Secolului XVI de către eruditul german Martinus Crusius, simbioza Turco-Graecia, a făcut inevitabilă ciocnirea finală dintre greci şi turci. Foarte numeroşi la curtea domnească din Bucureşti, eteriştii i-au solicitat domnitorului Alexandru N. Suţu să treacă de partea lor. Vicleanul fanariot – posesor, sub protecţia Porţii otomane, al unei avuţii uriaşe, mult sporite în urma celor doi ani de domnie în Ţara Românească – a recurs la mijloace dilatorii, dar s-a grăbit să divulge uneltirile fanariote Porţii otomane. Aflînd de această delaţiune, eteriştii s-au hotărît să-l ucidă pe bătrînul domnitor, prin intermediul medicului curant al acestuia, numit de Laurençon Thibaldo (Christaris), care, eterist fanatic, n-a ezitat să otrăvească o fistulă a domnitorului, pricinuindu-i moartea.

Alexandru Vodă Suţu – scrie Laurençon – era adevăratul portret al falsităţii şi al vicleniei, căruia nu i se putea asemui nici unul dintre compatrioţii săi. De multă vreme, Suţu se hotărîse să joace cartea politicii fanariote francofile, ceea ce îi adusese o pensie substanţială din partea lui Napoleon. Suţu mai izbutise să cîştige încrederea absolută a sultanului reformator Mahmud al II-lea (18081838), care, în firmanul de învestire a lui Suţu ca domn al Ţării Româneşti, în 1818, după fuga din ţară a lui Ion Vodă Caragea, îl califica pe Suţu – lucru cu totul neobişnuit – drept „cel mai înţelept şi cel mai prevăzător dintre toţi supuşii noştri“. Ceea ce nu l-a împiedicat pe noul domnitor să capituleze înaintea voinţei domnului de Pini, consulul general al ţarului Alexandru I la Bucureşti, şi să-i împlinească acestuia toate doleanţele.

O turmă de intriganţi (1)

De îndată după ce s-a vestit oficial, în noaptea de 18 spre 19 ianuarie 1821, ştirea morţii domnitorului Alexandru Suţu şi în timpul pompoaselor funeralii făcute acestuia de boierii ţării, a început să circule prin Capitală zvonul răzvrătirii unui anume Tudor, „bărbat puţin cunoscut, de altfel“, scrie Laurençon, fost căpitan de panduri în timpul ultimului război ruso-turc (1806-1812). Se ştia că acest Tudor revendica de multă vreme înaintea divanului suma de peste o sută de mii de piaştri pe care ar fi cheltuit-o din propria lui avere pentru echiparea corpului de panduri condus de el.

Foarte curînd boierii din Capitală au aflat, cu spaimă, că acel Tudor chema norodul să se răscoale împotriva boierilor, stigmatizaţi de el ca „lipitorile poporului român“. În ciuda acestei lozinci afişate de Tudor în drumul pandurilor săi către Craiova şi apoi spre Bucureşti, boierii din Capitală erau împărţiţi în mai multe tabere în privinţa măsurilor de luat. Majoritatea marilor boieri preconizau întocmirea unui memoriu prin care să solicite Porţii otomane reînnoirea străvechilor capitularii, în virtutea cărora sultanii de pe vremuri le îngăduiseră să-şi aleagă domnitorii din neamul lor. Laurençon mai constată însă că şi dregătorii greci din principatele române erau împărţiţi în două tabere şi anume: una minoritară, care, pe linia păstrată de către defunctul Vodă Suţu, ar fi acceptat în continuare subtila politică de conlucrare cu Poarta otomană; cealaltă, majoritară, în frunte cu domnul Moldovei, Mihai Suţu, punîndu-şi toate nădejdile în biruinţa deplină a forţelor militare eteriste împotriva putredei împărăţii otomane.

(va urma)

DAN A. LĂZĂRESCU

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Omul care nu a existat niciodată (IV)

Documente, documente... (2)

Ce misiune urmează să capete Martin, care să justifice trimiterea lui în Africa de Nord şi care să explice cum de i s-au încredinţat hîrtii secrete atît de importante? Fiind vorba despre o viitoare operaţie de debarcare, fictivului comandor i se acordă competența unui specialist în materie, şi lordul Louis Mountbatten, care se afla în fruntea acestor „acţiuni combinate“ (mare-uscat), semnează următoarea scrisoare, adresată amiralului Sir Andrew Cunningham, comandantul suprem al forţelor navale britanice din zona Mediteranei, şi „încredințată“, de asemenea, lui Martin:

„Cartierul general al acţiunilor combinate 1 A, Richmond Terrace, Whitehall, S. W. 1

Referinţă de menţionat în corespondența ulterioară: No. S.R. 1924/43

21 aprilie 1943

Dragul meu Amiral,

Am făgăduit şefului adjunct al statului major imperial că, prin intermediul comandorului Martin, această scrisoare va ajunge la generalul Alexander. E foarte urgentă. Dat fiind că ea conţine anumite pasaje care nu trebuiau citite de alte persoane de la War Office, nu a putut fi trimisă prin curier oficial. Mă bizui pe dumneata că o vei face să parvină la destinaţie pe căile cele mai sigure.

Cred că Martin este exact omul de care aveţi nevoie. E rezervat şi timid, dar îşi cunoaşte bine meseria. A avut păreri mai exacte decît mulţi dintre noi în privinţa evoluţiei probabile a evenimentelor de la Dieppe (aluzie la tentativa britanică de debarcare din 1942, soldată cu un eşec total – n.r.) şi a urmărit îndeaproape experienţele care au avut loc în Scoţia cu vasele de debarcare şi echipamentele cele mai moderne.

Te rog să mi-l trimiţi înapoi, imediat ce va începe ofensiva.

Poate că la întoarcere ne va aduce și nişte sardele. Aici nu se pot procura decît pe bonuri de cartelă.

Al dumitale, Louis Mountbatten, Londra”.

Jocul de cuvinte între ,,sardele“ (în limba engleză – sardines) şi Sardinia este cam tras de păr, dar Montagu ţine la el, deoarece spera că această „glumă“ va fi înţeleasă în sensul dorit la Berlin. În plus, referirea la încercarea nereuşită de debarcare de la Dieppe are rostul să gîdile orgoliul hitleriştilor şi să contribuie astfel la transmiterea textului pînă la cele mai înalte foruri ale Abwehr-ului.

În sfîrşit, pentru a dispune de pretextul necesar ca Martin să introducă toate aceste documente în servieta pe care o va duce cu el (în loc să le bage în buzunar, cum ar fi mai natural, în care caz însă apa de mare le-ar putea deteriora), Montagu adaugă şpalturile unei broşuri oficiale, consacrate operaţiilor de debarcare, împreună cu o scrisoare prin care acelaşi lord Mountbatten solicita o prefaţă generalului Eisenhower. Acum, cantitatea de hîrtii oficiale este atît de mare, încît comandorul Martin nu le mai poate duce asupra sa şi trebuie să le bage în servieta pe care o poartă, legată cu un lănţişor învelit în piele de cordonul impermeabilului său.

„Pam, suflă-ţi nasul şi rabdă!”

Construcţia falsei identităţi a comandorului Martin nu s-a încheiat însă: ea continua începînd cu detalii mărunte, ca achiziţionarea unei cămăşi de la magazinul de lenjerie preferat al ofiţerilor de marină şi terminînd cu

trăsături importante ale biografiei fictive a cadavrului, inclusiv o logodnică şi un tată.

lată de ce în buzunarele battle-dress-ului îşi fac apariţia două scrisori de dragoste și o fotografie. Toate trei aparţin aşa-zisei logodnice a comandorului Martin. Fotografia a fost obţinută, printr-un şiretlic, de la o fermecătoare funcţionară a Amiralităţii. Scrisorile sînt opera unei colaboratoare a lui Ewen Montagu, pe care acesta a solicitat-o în mod special. Din ele reiese că Martin a cunoscut-o pe Pamela cu cîteva săptămîni înaintea accidentului său fatal, grăbindu-se să se logodească cu ea, aşa cum se procedează de obicei în vreme de război. Martin are asupra lui pînă şi chitanţa inelului de logodnă pe care i l-a dăruit Pamelei, ca şi două contramărci de la un spectacol de teatru, unde tinerii îndrăgostiţi au fost împreună, cu prilejul unei permisii a comandorului. Prima scrisoare a Pamelei este redactată pe o hîrtie care poartă antetul cumnatului lui Ewen Montagu. Motivul? El este proprietarul unui conac cu nume pur englezesc, ceea ce va face cu siguranţă o puternică impresie asupra germanilor. lată şi textul epistolei:

„THE MANOUR HOUSE Ogbourne St. George Morlborough, Wilfshire.

Duminică, 18

Nimic nu-i mai rău pe lume, dragostea mea, decît să conduci la gară pe cel pe care-l iubeşti. Atunci cînd pleacă, trenul îţi lasă în suflet un gol înspăimîntător şi a trebuit să fac un mare efort pentru a-l umple cu amintirea ultimelor noastre cinci săptămîni. Dar nu prea am izbutit. Ce minunată a fost ziua pe care am petrecut-o împreună! Ah, ştiu că şi alţii au spus-o înaintea mea, dar ce păcat că uneori timpul nu poate fi oprit în loc, fie măcar pentru un minut! Dar la ce bun toate astea? Hai, Pam, suflă-ți nasul şi rabdă, cu un zîmbet cît mai curajos!

Scrisoarea ta m-a mai reconfortat întrucîtva, dar să ştii că voi deveni îngrozitor de încrezută dacă vei continua să-mi faci atîtea complimente. Nu le merit şi mi-e teamă că îţi vei da seama de asta foarte repede. Mă aflu acum într-un loc minunat, unde petrec duminica împreună cu mama şi Jane, care sînt foarte drăguțe cu mine şi pline de atenţii. Totuşi, mă plictisesc de moarte şi abia aştept ziua de luni, ca să-mi reiau treburile. Ce viață fără sens!

Bill (diminutiv de la William – n.r.), dragostea mea, anunţă-mă de cum vei putea să aranjezi ceva. Nu-i lăsa să te trimită cine ştie unde, aşa cum se face acum. Ar fi oribil! Am avut fericirea să te cunosc şi să fiu alături de tine, nu cred că aş putea să rabd o despărţire prea lungă.

Cu toată dragostea,

Pam”

Cea de-a doua scrisoare este întocmită pe hîrtie fără antet, din cea folosită în mod curent de către

funcţionarii Amiralităţii. Scrisă, s-ar zice, în timpul lipsei şefului Pamelei, misiva se termina printr-o mîzgăleală precipitată, în clipa cînd fata îl aude pe superiorul ei înapoindu-se.

„La birou.

Vineri, 21

Ursul a ieşit din bîrlog pentru o jumătate de oră, aşa că profit de ocazie ca să-ţi mai scriu nişte nerozii. Scrisoarea ta a sosit azi dimineață, tocmai cînd plecam de acasă – în întîrziere, ca de obicei. Ce dulci sînt rîndurile tale! Dar ce înseamnă aluziile astea la faptul că vei fi trimis în altă parte? Sigur că nu le voi repeta nimănui, nu spun niciodată nimic din cele aflate de la tine, dar sper că nu-i vorba să pleci în străinătate, nu-i aşa? Pentru că eu nu sînt de acord, așa să le spui, eu nu sînt de acord! Dragostea mea, de ce a trebuit oare să ne întîlnim în plin război? Ce ghinion stupid! Dacă n-ar fi războiul, acum noi doi am fi aproape soţ şi soţie... Am cutreiera magazinele, ca să ne alegem mobila, perdelele etc. Şi eu n-aş sta la un birou infect, unde trebuie să bat la maşină tot felul de rapoarte idioate, cît e ziua de lungă. Îmi dau seama ce muncă inutilă fac – grație mie, războiul nu se va scurta nici măcar cu un minut.

Iubitule, sînt atît de fericită cu inelul. Ai făcut o nebunie cumpărîndu-l. Dar știi cît de mult îmi plac mie diamantele! Tot timpul mă uit la el...

Cu prilejul sărbătorilor de Paşte, voi fi liberă duminică şi luni. Bineînţeles, mă duc acasă. Vino şi tu, dacă poți. Dacă eşti însă obligat să rămîi la Londra, viu eu aici, ca să petrecem o seară frumoasă împreună.

Ursul se întoarce, te las.

Cu toată dragostea şi un sărut de la a ta, Pam”

Tatăl – om de modă veche, cu tabieturi şi prejudecăţi – este şi el reprezentat printr-o scrisoare adresată fiului său, în care se face referire la căsătoria lui William cu îmbarcarea cadavrului pe submarinul „Seraph“. Cu multă abilitate, autorii ei fac să se întrevadă, printre rînduri, nemulţumirea bătrînului față de acest mariaj precipitat cu o persoană necunoscută şi netrecută prin cenzura familiei. Montagu caută astfel să dea relief personajului născocit de el, care nu trebuie în nici un caz să pară un înger desăvîrşit. În acelaşi sens, o inventivitate de-a dreptul genială este introducerea în buzunarele comandorului a unei adrese din partea Băncii Lloyd, prin care lui Martin i se aduce la cunoştinţă că creditul său este nu numai epuizat, ci chiar în suferinţă cu suma de 79 de lire sterline. Montagu obţine de la conducerea băncii ca scrisoarea să fie trimisă efectiv de către centrala acestei venerabile instituţii:

„LLOYDS BANK LTD. Sediul central

Londra, E. C. 3

14 aprilie 1943

Domnule,

Sînt informat că, în ciuda reclamaţiilor care v-au fost adresate în mod repetat, contul dv., care ne este debitor cu 79 lire, 19 şilingi şi 2 pence, nu a fost încă onorat. În aceste condiții, mă văd nevoit să vă anunţ că, dacă nu veţi achita imediat această sumă, la care se adaugă dobînzile noastre de 4 la sută pînă la data reglementării, vom fi constrînşi să luăm măsurile necesare pentru salvgardarea intereselor noastre. Vă rog să primiţi, Domnule, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni, E. Whitley Jones, Director general adjunct”.

Hîrtia, antetul, ştampila şi semnătura sînt perfect autentice. Montagu spera că hitleriştii se vor lăsa deci convinşi de autenticitatea personajului şi a documentelor pe care le are la el.

(va urma)

„M AGAZIN ISTORIC”

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (201)

Zeii (14)

Arcașul Yi/Hou Yi (2)

Feng Meng a pus la cale o faptă criminală, și anume ideea de a-l ucide pe Yi și de a rămîne el cel mai grozav arcaș din lume. Planul lui diabolic l-a pus în practică după ce Yi a plecat de acasă. Feng Meng s-a dus la Chang E și a pretins să îi dea lui pilula-elixir al nemuririi. Ea a refuzat categoric și, neavînd încotro, a înghițit pilula. Elixirul și-a făcut imediat efectul și Chang E a zburat spre Cer, oprindu-se pentru totdeauna pe Lună.

Reîntors acasă, Yi a aflat de la ucenici cele întîmplate și l-a căutat pe ticălosul Feng Meng. Acesta din urmă, însă, se ascunsese într-un tufiș, iar cînd maestrul s-a apropiat suficient de mult, criminalul Feng Beng a țîșnit și l-a lovit mișelește cu un ciomag greu, pînă l-a ucis pe eroul Yi. Ceilalți ucenici ai lui Yi nu l-au iertat pe ucigașul Feng Meng. Ei l-au prins, l-au legat de un copac și l-au omorît cu săgețile din arcurile lor. Menționăm că Yi, mulțumită binefacerilor sale pentru oameni, în final a fost înviat de zei și înălțat în lumea nemuritorilor și a fost numit Regent al Soarelui. O altă variantă a mitului, mai rar întîlnită, pretinde că Yi, după moarte, a devenit un zongkui, adică o căpetenie a Infernului. Eroul Yi este îndrăgit de poporul chinez și, în mod tradițional, are în fiecare casă un portret. Este considerat ca zeul tutelar al oamenilor de rînd și ca model de virtute. Este înfățișat ținînd în mînă un soare, iar unii îl consideră chiar Zeu al Soarelui. Yi este invocat în cazuri de calamități naturale, inundații, secetă etc. Un mit

Oameni și miracole (24)

Vindecările inexplicabile (4)

La Grenoble, un grup de rugăciune şi de magnetism pentru vindecare a fost înfiinţat de Maguy şi Daniel Lebrun. Totul a început în urmă cu treizeci şi cinci de ani în subsolul casei lor. Format la început din patrucinci persoane, grupul numără azi peste patru sute, care se adună o dată pe lună, într-o sală mare de cinema. Maguy Lebrun a dezvăluit funcţionarea şi rezultatele obţinute de acest grup într-o carte: Medicii cerului, medicii pămîntului.

Maguy Lebrun are incontestabil calitatea de magnetizatoare, dar se pare că soţul ei, Daniel, este mediumul care intră în contact cu „medicii de dincolo”. Unul dintre spiritele dezîntrupate cu care intră în contact, Etty, le oferă sfaturi pentru bolnavii care se adresează grupului de rugăciune. Se insistă, evident, pe necesitatea absolută a bolnavilor de a-şi continua tratamentul medical. Dacă grupul lor s-ar substitui unui medic, ar avea imediat necazuri...

În cursul anchetei pe care am făcut-o, deplasîndumă de cîteva ori la Grenoble, unde am fost foarte bine primită de soţii Lebrun, nu am putut să consult nici un dosar medical şi nici să-1 văd pe Daniel „în acţiune“. Am asistat pur şi simplu la o şedinţă de rugăciune. Deoarece vindecările nu se petrec imediat, n-am ştiut nici dacă vreunul dintre bolnavi s-a vindecat. Printre cei zece magnetizatori care „oficiau“ în acea seară, se aflau şase medici: un osteopat, un dermatolog, un ginecolog, un psihiatru, doi generalişti care practicau ei înşişi magnetismul în compania altor magnetizatori (un instalator, o infirmieră, un horticultor etc.). Participanţii din sală se rugau în tăcere, fără formule sau un anumit ritual, pentru ca „undele“ lor pozitive să-i ajute pe bolnavi. „Magnetismul şi rugăciunea, mi-a explicat Maguy Lebrun, nu înlocuiesc medicamentul, îl completează acţionînd la un alt nivel, procurînd bolnavului forţe proaspete pentru restabilirea unui bun echilibru vibrator“.

asemănător acestuia îl au și alte popoare din Extremul Orient, din Siberia și chiar amerindienii. Aceasta face dovada că mitul are o vechime considerabilă.

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (1)

(va urma)

În cartea sa, Maguy Lebrun citează cazurile de vindecare considerate „inexplicabile“: „Aveam în grupul nostru, scria ea, o fetiţă născută cu o anomalie a ochilor. Specialistul le spusese părinţilor că va fi oarbă. Nu se poate trata o astfel de anomalie prin magnetism. Etty, ghidul nostru spiritual, ne-a spus: E foarte trist,

Țesătoarea este zeița daoistă a țesutului, torsului și altor meșteșuri înrudite. Ca una dintre cele șapte fiice ale Împăratului de Jad avea îndatorirea de a țese aceste veșminte fără noduri sau cusături din cele mai frumoase, robe de mătase și cordoane pentru războinicii Cerului, cu brocarturi și desene ce imitau norii, pentru suveran, ori tapiserie imitînd constelațiile, pentru alte divinități din Cer. Există două variante mitologice, care îi povestesc destinul. În prima, Împăratul de Jad și-a măritat fiica, pe Zhinii, cu funcționarul celest care răspundea de staulul oilor și de grajdurile vitelor, dar i-a despărțit prin Calea Lactee, ea în Steaua Vega, constelația Lirei, el în Steaua Altair, constelația Aquila, pentru ca ea să își poată vedea de treaba țesutului. Li s-a îngăduit o singură zi de întîlnire pe an. A doua versiune a mitului este mult mai consistentă epic, are o circulație firească, fiind acceptată ca principală. Se spune că zeița Zhinii a coborît din cer pe pămînt pentru a se scălda într-un rîu. S-a dezbrăcat de haine și le-a lăsat pe mal. Un tînăr văcar, Niulang aflat prin apropiere, a văzut-o pe zeiță și s-a îndrăgostit pe loc de ea. La sfatul unui bou din cireada lui – boul fiind în realitate un spirit protector – văcarul a luat hainele zeiței și le-a ascuns într-un puț. Cînd a ieșit din apă și a văzut ce s-a întîmplat, Zhinii a fost deznădăjduită. Zeița nu se putea reîntoarce în Cer decît îmbrăcată în veșmintele ei cerești. Văcarul i-a spus că îi va înapoia veșmintele doar cu condiția ca ea să-l accepte ca soț. Tinerii s-au plăcut imediat și s-au căsătorit. Zhinii a rămas pe Pămînt, iar în familia lor au apărut doi copii, o fată și un băiat. Între timp, după trecerea a șapte ani, supărat că fiica lui a dispărut pe Pămînt și că nu mai are cine să-i țeasă veșmintele pentru el și pentru ceilalți de la Curtea sa, Împăratul de Jad i-a cerut fetei să revină de îndată în Cer. Văcarul Niulang a fost nevoit să îi redea hainele fără de care nu se putea înălța la Cer. Mîhnit la culme, părăsit, văcarul nu știa ce să facă să își aline durerea. Atunci a intervenit același bou miraculos cu sfatul ca tînărul să plece în Cer pentru a lămuri lucrurile. În acele vremuri mitice comunicarea dintre Pămînt și Cer era posibilă, ba chiar lesnicioasă. Ajuns în fața Împăratului de Jad, văcarul a dezvăluit că el este soțul zeitei Zhinii, iar tînăra a confirmat spusele văcarului. În felul acesta, văcarul a dobîndit nemurirea. Împăratul de Jad i-a numit pe cei doi soți, zei ai unor stele. Zhinii, fosta locatară a Cerului a devenit zeița stelei Alfa din constelația Lira, iar văcarul ceresc, zeu al stelelor Beta și Gama din constelația Aquila. Necazul este că cele două poziții sînt îndepărtate una de alta, fiind separate de rîul ceresc Calea Lactee. Văcarul se află în partea vestică, iar Țesătoarea în cea estică. Întîlnirea dintre cei doi este posibilă doar în ziua a șaptea a lunii a șaptea a fiecărui an. Zeița Zhinii poate astfel să se ocupe de țesăturile ei, spre mulțumirea tatălui său, Împăratul de Jad. Povestea celor doi îndrăgostiți, Văcarul și Țesătoarea, este larg răspîndită în folclorul chinezesc și în cel al Extremului Orient, în general. Țesătoarea este protectoarea tinerelor țărănci pentru că, atunci cînd ea a locuit pe Pămînt, le-a învățat tehnica și arta țesutului. Întîlnirea anuală a zeilor – Văcarul și Țesătoarea – este un prilej de bucurie și de sărbătoare, atît în Cer, cît și pe Pămînt.

vom încerca o operaţie spirituală. Timp de luni de zile, am aşteptat momentul. Mama a trebuit s-o ia pe copila goală la piept şi să se roage din tot sufletul. A fost cuprinsă de o mare oboseală. Cérile are acum nouă ani, poartă ochelari fumurii, are cîteva probleme cu vederea, dar merge normal la şcoală“.

Lucie a fost şi ea vindecată de un abces la rinichi care ar fi trebuit să fie operat. Iar Jacques, de douăzeci şi patru de ani, a fost vindecat de cancer testicular.

„Profesorul îi spusese că 90% dintre cazurile de cancer la testicule se vindecă; era încrezător; s-a crezut vindecat. Făcea o radiografie din şase în şase luni, iar după doi ani a fost considerat vindecat. Dar, într-o zi, a simţit o durere puternică la umăr. Atunci au fost constatate metastaze pulmonare. Două pete mari cît mandarinele. L-am luat în grupul nostru de rugăciune cu condiţia să-şi continue tratamentul. A simţit forţa energetică a grupului. Ne-am rugat timp de optsprezece luni. Şi-a recăpătat forţele şi şi-a reluat activitatea. A făcut o nouă radiografie la plămîni: vindecarea era totală“. Alţi bolnavi au fost şi ei vindecaţi sau starea lor s-a ameliorat considerabil. Iar atunci cînd vindecarea nu este fizică, are loc cel puţin o vindecare „spirituală“, pacea sufletească, acceptarea suferinţei împărtăşite cu grupul.

Vindecări se pare că se petrec şi în grupurile de reînnoire carismatică. Acestea nu sînt formate în mod expres pentru vindecarea bolnavilor, ci cu ocazia şedinţelor de rugăciune, cînd există întotdeauna un moment de intervenţie pentru aceştia. Deşi nu se doreşte exagerarea laturii spectaculoase a unor vindecări, mi-au fost citate cîteva exemple: „În noiembrie 1985, declara Simone S., o prietenă a fiicei mele, Marie-Pierre, a adus pe lume un al treilea fiu: Martin. Dar, la o lună după naştere, simţea în continuare o mare oboseală. În urma controlului, s-a constatat un cancer generalizat. Mi-a scris: Pentru mine, asta înseamnă sfîrşitul, mă pregătesc de moarte. Am primit scrisoarea într-o marţidimineaţă; marţi-seara tocmai mă duceam la rugăciune. În momentul intervenţiei, am pronunţat numele ei. După slujbă, la rugăciunea comună, unul dintre noi a primit un cuvînt de cunoaştere: Există o femeie pe care Domnul o vindecă chiar în acest moment, o femeie care suferă de o boală legată de formula sanguină. Nu e prezentă, ci e cunoscută de o singură persoană prezentă în această seară. Am primit acest mesaj de parcă s-ar fi referit la vindecarea lui Marie-Pierre. Am aşteptat trei săptămîni înainte de a telefona părinţilor.

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Spre marea mea bucurie, m-au anunţat că fiica lor se simţea bine. În mod inexplicabil, rezultatele primelor examene medicale fuseseră excelente“.

În Drôme s-a format un grup de rugăciune în jurul unui preot pentru vindecarea unei tinere femei, Nicole. Rugăciunea se adresa mai ales Marthei Robin, de la care se spera o vindecare miraculoasă. În februarie 1986, Nicole, 22 de ani, s-a îmbolnăvit grav. Tomograful a dezvăluit o tumoare canceroasă la creier. Însărcinată în cîteva luni, Nicole a refuzat avortul, a renunţat la o chimioterapie periculoasă pentru copil şi a respins operaţia totuşi indispensabilă pentru ca pruncul să vină pe lume cît mai normal posibil.

În iulie a venit pe lume o fetiţă, Marie, născută prematur, dar normală. Apoi mama a fost operată, dar tumoarea era atît de mare, încît nu s-a făcut decît o ablaţiune parţială. Nicole a stat trei săptămîni în comă. Apoi şi-a recăpătat treptat auzul, văzul, a început să vorbească, dar membrele erau complet paralizate. Memoria era confuză. Atunci, preotul parohiei şi cîţiva credincioşi au organizat un „lanţ“ de rugăciuni alertînd cîteva mînăstiri şi s-au rugat ei înşişi cu fervoare. Familia tinerei Nicole s-a convertit.

Chirurgii şi medicii nu le-au ascuns părinţilor că fiica lor e pierdută, deoarece două treimi din tumoare nu au putut fi extirpate. Rana de la cap nu se cicatriza şi s-a încercat o a doua intervenţie. Dar, stupefacţie: Nicole trăia cu un os complet putrezit în cap. S-a considerat că nu va trăi mai mult de trei luni.

Totuşi, după o a treia operaţie, în februarie 1987, a putut să fie transportată într-un spital din localitatea ei. La cererea ei, preotul i-a administrat împărtăşania bolnavilor şi a organizat o veghe de rugăciune la care au asistat peste o sută douăzeci de persoane (într-un sat care abia dacă numără două sute). Bolnava era înconjurată de un adevărat fascicul de rugăciuni. La puţin timp după aceea, s-a constatat că se putea folosi în parte de piciorul drept, că a reuşit să facă paşi în camera ei şi că poate lua masa în familie în mod normal. A cerut să fie dusă în camera Marthei Robin, unde s-a rugat timp de o oră. Au urmat examene medicale. Rezultatul a fost categoric: tumoarea s-a resorbit în mod inexplicabil. Tînăra i-a scris Papei, care i-a răspuns: „Speră neclintit. Dumnezeu poate orice“.

(va urma) HÉLÈnE rEnArD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Comentarii la un grupaj de fotografii

Într-o fotografie mai rară, descoperită într-un număr mai vechi al Revistei ,,Manuscriptum”, poetul și prozatorul Mateiu Caragiale (1885-1936) apare alături de Maria (Marica) Sion (1860-1944). Fotografia poate fi datată prin 1930. Cu ce ocazie s-a făcut? Nu se știe și nici nu contează. Ca și în alte fotografii cu el, Mateiu este sobru și distant, are tîmplele albite, ca un bărbat de vreo 50 de ani. Ce surprinde e că, la data aceea, Maria arăta ca o domnișoară de 20-25 de ani, pieptănată cu cărare pe mijlocul capului, cu ochii mari, negri și cu un zîmbet abia schițat. Poartă o rochie de culoare închisă, garnisită cu un guler alb de dantelă, prins cu o camee strălucitoare. Nu era o tînără prea frumoasă. Și dacă, la data aceea, Mateiu își arăta vîrsta de 45-50 de ani, în realitate, Maria trebuie să fi avut în jur de 70 de ani, nu 25.

Potrivit documentelor, Mateiu Caragiale (de fapt, Constantinescu, fiindcă dramaturgul nu l-a recunoscut niciodată, deși i-a purtat de grijă) s-a căsătorit cu Maria Sion la data de 18 iunie 1923, cînd el avea 38 de ani, iar dumneaei 63 de ani. Și dacă s-a prăpădit de congestie cerebrală la 15 ianuarie 1936, în vîrstă de 52 de ani, consoarta i-a supraviețuit pînă la 9 noiembrie 1944, cînd atinsese vîrsta de 84 de ani. Copii n-au avut. În afară de soție, la înmormîntarea sa au fost prezente Alexandrina (Didina) Burelli-Caragiale, mama sa vitregă și văduva lui Nenea Iancu, precum și Ecaterina (Tuşki) Caragiale-Logadi, sora sangvină. Fratele Luca Ion murise în 1921 la vîrsta de 27 de ani.

Explicația nepotrivirii datelor de stare civilă constă în aceea că Mateiu și Maria s-au fotografiat în ani diferiți și că cineva din redacția revistei, pus pe șotii, a vrut să-l deruteze pe un cititor neatent, alăturînd două fotografii și fotografiindu-le încă o dată. Aceeași derută o trăiesc și cei care trec pe Aleea Scriitorilor de la Cimitirul Bellu și poate cu gîndurile aiurea se opresc la mormîntul lui Mihai Eminescu, mort la vîrsta de 39 de ani, și al lui Gheorghe Eminescu, nepotul său de frate, care a trăit 92 de ani. Pe moment, nu remarcă nimic, dar, odată ajunși acasă, cînd, poate osteniți, se întind nițel, din străfundul memoriei sau poate din subconștient, îi străfulgeră, ca un gînd, anomalia: cum se poate ca nepotul să fie cu 53 de ani mai în vîrstă ca unchiul? Așa cum s-a întîmplat odată cu soprana Yolanda Mariani, o fostă glorie a Teatrului de Operetă din București Desigur, nu o cheamă așa, dar din considerație pentru dumneaei, că mai trăiește, am botezat-o astfel, după numele altei dive dintr-un roman de Eugen Barbu, și îmi plăcuse cum suna. Tocmai participam la înmormîntarea marii actrițe Marga Barbu peste osemintele soțului ei de la Bellu, unde era depus la picioarele lui Eminescu. În biserică nu mai era loc și m-am gîndit să o duc pe Mam’zelle Nitouche la mormîntul lui Eminescu, și ea a remarcat ciudățenia cu nepotul mai în vîrstă ca unchiul. Explicația era simplă: cei doi trăiseră si muriseră în epoci diferite, lucru care se vedea și pe cruce: primul în perioada 1850-1889, celălalt, 1895-1987.

Există o fotografie inedită cu Tudor Arghezi (din păcate, calitatea imaginii nu permite reproducerea ei în

revistă, în condiții tehnice adecvate), surprins probabil în curtea casei sale de la Mărțișor, într-o zi de iarnă, aproximativ prin anii ’50. De remarcat îmbrăcămintea sobră cu un palton la doua rînduri, închis pînă la gît la cei patru nasturi, și căciula țărănească îndesată pe cap. Poartă pantaloni negri din stofă groasă, care să atragă puținele și firavele raze de soare, cum știm că se întîmplă iarna, că de-aia adoptăm culorile închise În picioare poartă probabil ghete. Ce înțelegem noi din această fotografie?, ne întrebăm precum domnul David, negustorul evreu din ,,Baltagul”, prieten cu Nechifor Lipan, pentru care și lucrurile vorbesc, dacă știi să le asculți. Prin urmare, fotografia aceasta ne spune că Paraschiva, soața poetului, după ce-i crescuse mari pe Mitzura și Barutzu, copiii făcuți cu Arghezi, își revărsa prea-plinul instinctului matern și asupra soțului, cum se întîmplă adesea în căsătoriile închegate

Și fiindcă am ajuns aici, să dezvoltăm puțin subiectul legat de căsătoriile lui Tudor Arghezi, care au fost în număr de două Prima căsătorie s-a întîmplat în 1912, cînd Arghezi avea 32 de ani, iar aleasa, Constanța Zissu, o profesoară și poetă din Pitești, 38. La întocmirea căsătoriei a luat parte și micuțul Eliazar (1905-1969), fiul lor, conceput în afara căsătoriei, la Paris, unde Constanța Zissu se stabilise de mai multă vreme. La data consfințirii căsătoriei, Tudor Arghezi (de fapt, Ion Theodorescu) era un ,,june major de 32 de ani, de profesie publicist”, iar domnișoara Constanța Zissu, o ,,jună majoră de 38 de ani, de profesie profesoară” Soții au mai declarat că au de legitimat un băiat, anume Eliazar-Lotar. Toate cele de cuviință s-au făcut la Casa Comunală, în prezența martorilor: Grigore Pișculescu (viitorul Gala Galaction), de profesie funcționar, și Nicolae D. Cocea, ziarist, cel dintîi din partea soțului și cel de-al doilea din partea soției

Dar, după 1 an și 4 luni de la căsătorie, Constanța Zissu-Theodorescu a înaintat cerere de divorț, pe motiv că soțul ar fi părăsit domiciliul conjugal luînd cu sine și copilul. Ambii soți au hotărît ca micuțul să rămînă în grija tatălui. Eliazar a învățat la Școala primară nr. 30 și la Liceul ,,Sf. Sava” (secția reală), pe care îl termină, cu rezultate slabe, în 1924. Între acești ani, Arghezi s-a căsătorit a doua oară și copilul ar fi trebuit să intre în grija altei mame. Situație similară în care se aflase și I.L. Caragiale, constrîns de împrejurări să-l aducă în casă, alături de ceilalți copii ai săi, Luca Ion și Ecaterina, făcuți cu soția legitimă, Alexandrina, și pe Mateiu, primul său copil conceput cu o Marie Constantinescu, pe care însă nu l-a recunoscut niciodată.

Cea de-a doua căsătorie a lui Tudor Arghezi a avut loc în toamna anului 1916, în timpul războiului Așadar, în februarie 1919, cînd a fost condamnat pentru ,,trădare de patrie” și trimis la Văcărești, împreună cu Ioan Slavici și alți cîțiva gazetari, el era iarăși căsătorit, și cea de-a doua soție îi făcea dese vizite la vorbitor.

De data aceasta, aleasa inimii sale era tînăra Paraschiva Burdea, o bucovineancă de 26 de ani. Conform uzanțelor vremii, și acum el a completat

un formular-tip, după cum urmează: ,,Subsemnații Ion N. Theodorescu, major, divorțat, cetățean al statului român de protecție română și de religie ortodoxă, în vîrstă de ani 36, născut în comuna București, strada Bd. Elisabeta No. 62, în enoria Bisericii Sf. Constantin, fiul d-lui Nae Teodorescu, de profesiune agricultor, domiciliat în comuna Piteşti, Strada Egalităţii No. 15 bis, şi al d-nei Maria – moartă/ şi Paraschiva Burdea, majoră, necăsătorită, cetăţean al statului român de protecţie română, de religie ortodoxă, de profesiune fără, în vîrstă de ani 26, născută în comuna PleşeştiSuceava, domciliată în comuna Bucureşti, strada Bd. Elisabeta No. 62, în enoria Bisericii Sf. Constantin, fiica d-lui Gavril Burdea – mort, şi al d-nei Elena –moartă, vrem să ne unim prin căsătorie. Semnăturile I.N. Teodorescu – Paraschiva Burdea. S-a perceput lei şase (6) cu biletul No. 2840, din 31.X.1916”.

Pe manșeta actului de căsătorie, în stînga, sînt inserate deciziile Direcției Generale a Miliției, numerele 385 și 386, din aprilie 1956, prin care celor doi soți li s-a schimbat numele: ,,Soţul – schimbat numele din

THEODORESCU în ARGHEZI și prenumele din ION în TUDOR, de asemeni, soția - schimbat numele din

THEODORESCU în ARGHEZI...”. S-a consemnat astfel, ca și în actul de naștere al poetului, intrarea în viața civilă a lui Tudor Arghezi. Numele Arghezi era numele de fată purtat de Maria, mama poetului. Din această căsătorie au rezultat doi copii: Domnica (Mitzura) Theodorescu - Arghezi (1924-2015) și Iosif (Barutzu) Theodorescu - Arghezi (1925-2010).

Într-o fotografie rarissimă, publicată de Revista ,,Certitudinea”, în nr. 30/2019 și pe care a reprodus-o și revista noastră pe 14 iunie 2019, apar laolaltă: Eminescu, Caragiale, Vlahuță, Veronica Micle, actrița Aristizza Romanescu și Ștefan Iulian, studentul la Conservator Iancu Brezeanu și alți artiști de la Teatrul Național Fotografia (foto stînga, jos) a fost făcută se pare în 1888, pe malul Dîmboviței, cu Hanul lui Manuc în fundal. În dreapta fotografiei (așa cum se vede mai clar, în detaliu), lîngă Eminescu, se află Alexandru Vlahuță (1858-1919). Poartă o redingotă închisă la culoare și prinsă într-un nasture. Pe dedesubt are o cămașă albă și o pălărie deschisă la culoare, cu o pamblică mai închisă De remarcat că este mai înalt cu un cap ca Eminescu și poartă barbă și mustăți

Poet, prozator și publicist minor, acest scriitor nu s-a putut ridica la valoarea prietenilor săi, Eminescu, Caragiale și Slavici, și în consecință a prins manualele de liceu doar prin anii ’55-’65, cînd corespundea esteticii literare a epocii, care promova mai ales scriitori ,,progresiști”, precum Vlahuță, Sahia, Traian Demetrescu, Ion Păun-Pincio, C. Mille, Sofia Nădejde și alți cîțiva. Dintre toate poeziile sale, se comentau entuziasmant doar: ,,La Eminescu” (,,Tot mai citesc măiastra-ţi carte,/ Deşi ţi-o ştiu pe dinafară...”); ,,Unde ni sînt visătorii” - o replică la ,,Epigonii” (,,Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,/ Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii?...”) sau poemul alegoric ,,1907” (,,Minciuna stă cu regele la masă.../ Doar asta-i cam de multişor poveste:/ De cînd sînt regi, de cînd minciună este, /Duc laolaltă cea mai bună casă”. Dintre prozele sale, unele premiate de Academie, de o oarecare notorietate s-a bucurat în istorie doar jurnalul de călătorie ,,România pitorească”. Romanul ,,Dan” nu plăcuse nici atunci. Mai toate părerile critice care l-au vizat pe Al Vlahuță au relevat un caz tipic de epigon al lui Eminescu. Dar un Eminescu dezertor de la ,,Convorbiri literare” în tabăra socialiștilor și mai apoi la sămănătoriști și poporaniști. Doar DobrogeanuGherea și Garabet Ibrăileanu s-au arătat entuziasmați de scrierile lui, Ibrăileanu dedicîndu-i chiar o lucrare de doctorat. Cam înghesuită și fără adîncime, din cauză că, întors de la Paris deja cu un doctorat și amenințînd că îi ocupă catedra de literatură de la Universitatea din Iași, Ibrăileanu a trebuit să redacteze la iuțeală lucrarea despre un scriitor despre care astăzi nu se mai știe nimic. Tot el este și autorul unui celebru epitaf - ,,Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei” - de un ridicol absolut.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Reclamă la cosmetice în interbelic: „Frumuseţea este o condiţie de căpetenie pentru a reuşi în viaţă“

În anii dintre cele două războaie mondiale, produsele farmaceutice şi cele de cosmetică erau intens promovate şi prin intermediul unor publicaţii cu tematică medicală. Piaţa produselor medicale obţinute în laboratoarele farmaceutice era în plin avînt în anii interbelici. La Piatra Neamţ, această dezvoltare a pornit însă mult mai devreme, chiar din zorii Secolului XX, după ce se deschidea Laboratorul Vorel (1910), considerat la acea vreme cel mai modern din ţară. Pionierii „Farmaciei Verzi” din România, Anton Vorel şi urmaşii săi Lascăr (fiul), Constantin şi Teodor (nepoţii) au dezvoltat la Piatra Neamţ în decursul unui secol o industrie performantă a medicamentelor şi produselor din plante medicinale. Un loc distinct îl ocupa gama de cosmetice şi produse de igienă corporală, care erau mediatizate şi prin intermediul revistei cu apariţie lunară „Sănătatea pentru toţi“, o publicaţie ce avea drept scop declarat „ridicarea stării sănătăţii poporului“. Lansată în anul 1933 sub administraţia şi redacţia Laboratorului Vorel, revista cuprindea o parte medicală şi una literară, şi constituia un mijloc de promovare a produselor realizate în Laboratorul Vorel.

Sănătatea şi frumuseţea –„comori dumnezeeşti“

Într-un număr de acum 89 de ani (februarie-martie 1934) al revistei amintite se promovau o serie de produse de înfrumuseţare dedicate femeilor, nou apărute pe piaţă în acea perioadă. Astfel, „secretul unui ten curat, tînăr şi catifelat“ era asigurat de produsele Adelina. Crema, pudra şi săpunul care purtau această denumire erau recomandate nu doar pentru întreţinerea frumuseţii, ci şi pentru sănătatea tenului. „Sănătatea şi frumuseţea... iată cele două nepreţuite comori dumnezeeşti pe care trebuie să le păzim şi să le îngrijim cu cea mai mare atenţie. SĂNĂTATEA este temelia vieţii şi a fericirei. FRUMUSEŢEA este o condiţie de căpetenie pentru a reuşi în viaţă“, se arăta în articolul de promovare a gamei de produse lansate de Laboratorul farmaceutic Vorel.

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (8)

Moartea Neagră (4)

Aproximativ 70.000 de oameni - o treime din populaţie - au pierit la Londra. Anglia de Est a fost deosebit de grav afectată, pierzîndu-şi probabil jumătate dintre locuitori; populaţia oraşului Norwich nu a revenit la numărul atins înainte de Moartea Neagră decît în jurul anului 1700. În Kent, bătrînul şi ramolitul episcop de Rochester a supravieţuit, dar nu mai rămăsese aproape nimeni în subordinea sa, întrucît patru preoţi, cinci scutieri, zece slujitori, şapte tineri clerici şi şase paji au murit cu toţii. În oraş nu mai era nimeni să îngroape morţii, aşa că „bărbaţii şi femeile îşi purtau pe umeri propriii copii pînă la biserică şi acolo îi aruncau într-o groapă comună”. Un călugăr din Rochester se plîngea că majoritatea oamenilor deveniseră „şi mai depravaţi, mai înclinaţi spre tot soiul de vicii, mai dornici să se dedea la ticăloşii şi păcătoşenii”. Poetul galez Jeuan Gethin scria: „Vedem moartea strecurîndu-se în mijlocul nostru ca un fum negru, o năpastă care îi seceră pe cei tineri, o nălucă fără trup care n-are milă de nici un chip frumos”.

Înainte să sosească Moartea Neagră, Marea Britanie avusese o populaţie de aproximativ 4 milioane de locuitori. Probabil că boala a ucis aproape 1,5 milioane. Au dispărut sate întregi, precum Tilgarsley din comitatul

Conform descrierii din publicaţia amintită, produsele respective se bazau pe substanţe extrase din natură: amidon de orez, făină de migdale sau esenţă din flori. De asemenea, se arăta că efectul cosmeticelor era pentru orice anotimp. „În străduinţa noastră de a vă fi cît mai de folos, laboratorul nostru fabrică atît medicamente cu vestit efect tămăduitor, cît şi articole de toaletă pentru îngrijirea feţei, mîinilor, dinţilor şi gurei, părului etc. precum şi parfumuri, ape de colonie ş.a.“.

Secretul unui ten curat, tînăr şi catifelat

Pentru a avea efectul dorit, crema, pudra şi săpunul Adelina erau recomandate a fi folosite cu regularitate. „Cu aceste minunate produse de toaletă, tenul dv. îşi va menţine frumuseţea şi veţi obţine o înfăţişare fină, tinerească, ce va uimi pe toţi cunoscuţii dv. cari nu bănuesc întrebuinţarea acestor preparate. Mai ales acum tenul are nevoie de îngrijiri speciale căci vîntul, timpul rece, aspresc şi sbîrcesc pielea. Crema, Pudra şi Săpunul Adelina apără frumuseţea dv. pe orice anotimp“.

De asemenea, erau oferite şi cîteva sfaturi de folosire a produselor, pentru ca tenul clientelor să aibă permanent un aspect sănătos şi îngrijit: „1) Menţineţi pielea curată. Pentru aceasta spălaţi-vă cu Săpunul Adelina sau cu

Oxfordshire şi Ambion din Leicestershire, şi se spune că 15 sate din Lincolnshire ar fi încetat să existe, fie în perioada în care a izbucnit molima, fie în cele două decenii care au urmat. Seniorul feudei din Noseley, din comitatul Leicestershire, a dat foc satului cînd Moartea Neagră şi-a făcut apariţia pentru prima dată, măsură care se pare că a împiedicat boala să ajungă la castelul său. Ciuma s-a răspîndit departe, pînă la Moscova, şi se spune că ar fi fost adusă în Norvegia pe un vas-fantomă care a fost purtat de valuri pînă în apropiere de Bergen, încărcat cu baloturi de lînă şi cu întregul echipaj decedat. Unele regiuni au reuşit să scape de ravagiile cele mai cumplite ale bolii, de exemplu Polonia, care a instituit un sistem de carantină la graniţe, dar pretutindeni cei bogaţi şi puternici aveau şanse maxime de supravieţuire. Singurul monarh european aflat la putere care a decedat a fost Alfonso al Xl-lea al Spaniei, în Vinerea Mare din anul 1350, în timp ce asedia Gibraltarul. Regele Eduard al III-lea al Angliei şi-a pierdut fiica, pe prinţesa Ioana; atît soţia, cît şi fiica cea mică şi nepoata regelui Petru al Aragonului au murit; împăratul Byzanţului şi-a pierdut un fiu, regele Franţei, soţia şi cumnata, iar regelui Suediei i-au murit doi fraţi.

Ca întotdeauna, s-a crezut că ciuma a apărut din pricina ticăloşiei omeneşti: „Numai păcatul a adus boleşniţele”, scria poetul William Langland, contemporan cu aceste evenimente, în Petru plugarul. Iar episcopul din Winchester comenta că fărădelegile făcute de oameni „treziseră pe drept cuvînt mînia lui Dumnezeu”. Prin urmare, a-L împăca pe Dumnezeu părea o idee bună. Regele Magnus al II-lea al Suediei le-a poruncit supuşilor să mănînce doar pîine şi să bea doar apă în zilele de vineri şi să meargă desculţi pînă la biserică. Papa Clement al Vl-lea

Făina de Migdale, care curăţă delicat pielea, fără s-o irite; 2) Aplicaţi regulat dimineaţa Crema Adelina de zi, pe obrazul, gîtul şi braţele dv.; de asemenea şi înainte de a ieşi la aer liber; 3) Pudraţi-vă numai cu Pudra Adelina care nu conţine substanţe vătămătoare; 4) Seara, înainte de culcare, ungeţi-vă cu Crema Adelina grasă care hrăneşte şi moaie pielea în timp ce dormiţi“.

Crema Adelina (cu variante de zi şi de noapte) era recomandată a fi aplicată zilnic pe faţă şi pe mîini şi avea rolul de a hrăni şi întineri pielea. Nu doar femeile erau sfătuite să folosească aceste produse, ci şi bărbaţii: „Cremele Adelina înmoaie pielea, fac să dispară asprimea feţei, sbîrciturile, crăpăturile, roşeaţa etc. Crema Adelina de zi, întrebuinţată de bărbaţi imediat după ras apără faţa de diferite boli de piele. Cremele Adelina – care conţin substanţe înrudite pielei – pătrund foarte uşor în pori curăţind pielea de praf şi de orice necurăţenii. După întrebuinţarea cremei, pielea rămîne parfumată, moale şi albă“.

Soluţii pentru a scăpa de pistrui

Făina de migdale, un alt produs inovativ al Laboratorelor Vorel, avea rolul de a curăţa pielea şi a o parfuma: „Este preparată din făină de migdale extrem de fin pulverizată, căreia i se mai adaugă pulvere de rădăcină de toporaşi, pulvere de stearaţi alcalini. Făina de migdale curăţă foarte bine pielea, lăsînd-o după clătire înfrăgezită şi plăcut parfumată cu miros de Violette (viorele)“.

În Laboratorul farmaceutic Vorel se descoperiseră soluţii chiar şi pentru pistruii, petele de pe faţă sau de pe mîini, considerate inestetice pentru femei. „Latex Antiphelique este preparatul recomandat special contra pistruilor şi petelor de pe obraz sau mîini. Laptele de migdale Adelina curăţă şi înălbeşte pielea. Pătrunzînd adînc în pori distruge substanţele cari irită pielea şi dă o splendidă culoare feţei şi mîinilor“.

În ceea ce priveşte odorizantele, Parfumul Adelina era promovat ca un produs de calitate, cu efect persistent: „Este alcătuit din esenţă concentrată de parfum din flori. E de ajuns o singură picătură împrăştiată pe haină sau batistă pentru ca parfumul plăcut să se răspîndească în toată odaia“.

HISTorIA.ro

le-a cerut credincioşilor să organizeze cîte o procesiune în fiecare săptămînă, dar pe un asemenea fundal apocaliptic lucrurile au scăpat în curînd de sub control: „Mulţi oameni, şi bărbaţi, şi femei, erau desculţi, unii erau îmbrăcaţi în pînză de sac, alţii, acoperiţi cu cenuşă, tînguindu-se în timp ce mergeau, smulgîndu-şi părul şi plesnindu-se cu bicele chiar pînă le dădea sîngele”. Aceste manifestări isterice au dus la apariţia Frăţiei Flagelanţilor, care s-a bucurat de o largă susţinere, mai ales în Germania. Fraţilor nu li se permitea să se spele, să-şi schimbe straiele, să doarmă în paturi sau să aibă de-a face cu sexul opus. Ei mărşăluiau în grupuri de pînă la o mie de persoane, în fruntea procesiunilor fiind bărbaţi care sunau din clopot pentru a le anunţa venirea. Fiecare dintre ei se lovea cu un bici în timp ce mergea. Cronicarul Heinrich von Herford scria: „Sîngele li se scurgea pînă la pămînt şi stropea pereţii bisericilor”. În timp ce flagelanţii înaintau, privitorii psalmodiau. Biciuirea devenea tot mai frenetică, apoi orăşenii începeau să hohotească şi să geamă, îndemnîndu-i pe fraţi să se biciuiască şi mai tare. Iniţial, frăţia fusese condusă foarte strict, iar novicii trebuiau să-şi mărturisească toate păcatele şi să aibă suficienţi bani pentru a-şi achita toate cheltuielile în timpul pelerinajului. În unele oraşe prin care au trecut, adulterinii se căiseră pentru păcatele lor, iar hoţii duseseră înapoi bunurile furate, dar autorităţile au început să se îngrijoreze, întrucît flagelanţii susţineau că pot să alunge demoni, să vindece bolnavii sau chiar să învie morţii. Unii spuneau că mîncaseră şi băuseră alături de Christos, iar spectatorii priveau zdrenţele înmuiate în sîngele lor ca pe nişte relicve sfinte. (va urma)

JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã

UN PREMIER ȘI MAI MULTE MINCIUNI (1)

(urmare din pag. 1)

Vorbind de domnul Marcel Ciolacu vorbim ca de o nouă stea a politicii autohtone, apărută dintr-o pleiadă aproape invizibilă, ca de o vedetă de cinema care, venind de nu se știe unde, cu un chip spălat de mediocritatea și simplitatea unei vieți anterioare, interpretînd un rol cu trăsături biografice, neretușate și necosmetizate, are onoarea să calce pe covorul roșu și să ia marele trofeu de la Cannes! Cîți știu, la ora actuală, de cînd ecranele televiziunilor ne sînt acoperite de figura bonomă a premierului României, și noi ascultăm din bănci sporovăiala lui domʼ profesor despre ce vrei și ce nu vrei, de parcă ar fi apărut Mesia pe pămînt – cîți știu, zic, de unde și din ce neant a apărut actualul prim-ministru?

Vă rog să ștergeți cuvîntul „neant” pentru că, în cazul de față, Buzău nu e chiar un „neant” (neant = „neființă, non-existență, nimic”, cf. Dicționarului), ci este fieful unor politicieni români de după 1989, chiar dacă figura unora dintre ei e sinonimă cu un borfaș de rînd, cu mîinile prinse în brățările de oțel inoxidabil ale Poliției. Concret, pornim la drum alături de domnul premier, avînd ca bornă de hotar anul 1967, luna noiembrie, ziua 28, data nașterii domniei sale. Cum studiile unui individ nu sînt scrise pe fruntea lui (dar, din ce face și cum vorbește, le poți „citi” în ochii acestuia), luăm de bune ceea ce scrie în CV-ul personal: Facultatea de Drept a Universității Ecologice București (1995), la 28 de ani – deși gurile rele spun că facultatea respectivă a primit autorizație provizorie în anul 1995. Dar, nu mai contează, odată ce, intrat pe orbita învățatului, tînărul Ion-Marcel Ciolacu a urmat, între anii 2008 și 2009, un curs de perfecționare în domeniul securității și apărării naționale, la Colegiul Național de Apărare din Capitală. Desăvîrșindu-și vasta pregătire, între anii 2010 și 2012 a ajuns posesorul unui master în managementul sectorului public la Școala Națională de Studii Politice și Administrative.

Stați un pic și nu concluzionați nimic din punct de vedere al pregătirii, pînă nu vedem cum aceasta s-a împletit (sau a fost generată) de activitatea sa politică –noul făgaș pe care, nu-i așa, fiecare buzoian deștept putea să se avînte. Marea speranță buzoiană, Marcel Ciolacu, a călcat în hîrdăul cu politică autohtonă în anul 1992 (ce coincidență – cam cînd a intrat la Facultate!), în acel an devenind membru al Partidului Social Democrat. Urmărind dezvoltarea propriei pepiniere, PSD nu l-a scăpat din ochi pe junele Ion-Marcel Ciolacu, funcțiile politice curgînd în cascadă sub genericul aceluiași nume: vicepreședinte al Organizației de Tineret PSD Buzău; idem al Organizației Municipale PSD Buzău; idem al Organizației Județene PSD Buzău; apoi, în 2010 este uns ca președinte al Organizației Municipale PSD Buzău. După cum vedeți, urcușul politic al buzoianului Marcel Ciolacu este lin, dar sigur, în 2012 ajungînd la statutul de bucureștean, prin alegerea sa ca deputat de Buzău pe listele PSD.

Cum în București se află și sediul Guvernului României, în 2013 Marcel Ciolacu este desemnat consilier

onorific al lui Victor Ponta, apoi (20172018) este numit vicepremier în cabinetul Mihai Tudose. Astăzi, cînd Ciolacu este pe cai mari, s-a întors roata, Victor Ponta a fost numit consilierul primului-ministru. Deh, datoria se plătește!

Cu un simț ridicat al detectării direcției din care bătea vîntul politicii românești, Marcel Ciolacu semnează scrisoarea „dizidenților” PSD (septembrie 2018), prin care se cerea în mod imperios demisia lui Dragnea. După încarcerarea fostului președinte al PSD, locul de președinte al Camerei Deputaților fiind vacantat, Marcel Ciolacu atacă acest fotoliu, unde cîștigă la o diferență de 52 de voturi. Alegerile prezidențiale din noiembrie 2019, care au adus înfrîngerea candidatului PSD, președinta de atunci a partidului, aduce cu sine o nouă oportunitate pentru abilul și alunecosul Marcel Ciolacu, strategia acestuia constînd în a-i propune Vioricăi Dăncilă să demisioneze de la conducerea PSD, momind-o cu un loc eligibil pe listele PSD la alegerile parlamentare din 2020. Primind refuzul doamnei Dăncilă, Marcel Ciolacu pune la cale „lovitura de palat”, acesta forțează dizolvarea întregii conduceri a partidului, pentru a putea sui pe funcția de lider interimar. Cum în Comitetul Executiv al partidului toți și-au dat demisia (singurul rămas pe poziție fiind președintele executiv Eugen Teodorovici), Marcel Ciolacu a ajuns președintele interimar al PSD.

Europene, nefiind capabilă să cheltuie nici fondurile alocate la nivel european. Mereu cu zîmbetul pe buze și determinat să producă impresie prin abordarea oricărui subiect legat de responsabilitatea Guvernului pe care-l conduce (față de greoiul în vorbire, generalul Ciucă), domnul Marcel Ciolacu joacă la cacealma, ajutat de figura-i bonomă și de atitudinea de bunic știutor la toate, care are oricînd la el, într-un buzunar secret, bomboane pentru nepoței. Dar, cum România nu de bomboane are acum nevoie, ci de un Guvern cu membri devotați acestui Popor (ceea ce nu este cazul în situația actuală), urmează să vedem diferența, în capitolele și în rîndurile ce urmează.

Unde sînt banii României?

Devorîndu-și unii colegi, tocmai pe aceia care l-au socotit o marionetă bună de manevrat, Marcel Ciolacu, întors total cu fața către popor, gata-gata să plîngă pe umărul bătrînului și săracului de biet pensionar, a mai clocit un ou politic atunci cînd a hotărît să intre în cîrdășie cu PNL („Partidul meu” – adică al lui Iohannis). După ce PSD fusese înjurat ca la ușa cortului, și umilit ca un lepros (Pe...Se...De..., ciuma roșie – cum vitupera Klaus Iohannis), după ce PNL i-a respins aproape toate proiectele legislative din Parlament, după alte și alte mizerii debitate de unii lideri din PNL la adresa PSD, pe Ciolacu îl bîntuie mila față de țărișoara lui și face pace cu dușmanul de moarte, acceptînd să ia puterea alături de „partidul meu”. Rezultatul acestei noi stratageme marca Ciolacu, pentru Țară? Astfel cum voi arăta în continuare – în afară de propulsarea lui ca premier (cu posibile urmări mai înălțătoare), gravele probleme cu care se confrunta România pe vremea liberalilor și USR-iștilor nu doar că nu au dispărut, ba s-au amplificat și acutizat, din multe puncte de vedere România se tîrăște la coada Uniunii

Se știe, una din cele mai importante misiuni ale unui guvern este aceea de gestionare a banilor publici, de corelare a veniturilor cu cheltuielile, de asigurarea unui PIB sănătos și sustenabil, pentru a se evita o gravă problemă – colapsul financiar. Semnalele care ne vin de la Guvern în această direcție sînt ca o alarmă perpetuă, care ne pune în față oglinda ineficienței financiare a Guvernului României. Ultimele date, cel puțin, sînt menite să neliniștească o serie de finanțatori de credite, rămași, acum, în prag de iarnă, fără banii necesari plăților la multe proiecte economice aflate în derulare. Mai mult decît atît – rămînînd fără bani de la buget, Guvernul Ciolacu a trecut, mascat, la „rectificarea” bugetară (dar nu de acolo de unde nu mai sînt bani), ci din Fondul de Rezervă. Însă – și aici este un „însă” – nu pentru lucrările din Țară, rămase în pană la finanțare, la final de an, a umblat Guvernul la pușculița de rezervă, ci pentru Serviciile de Forță!

Astfel că, prin Hotărîrea nr. 995, din 20 octombrie a.c., Guvernul domnului Ciolacu a decis ca plata salariilor angajaților SRI, pe ultimele două luni ale anului, să fie achitată din Fondul de Rezervă, la cuantumul sumei de 6.250.000 de lei credite de angajament și credite bugetare, după cum se specifică în HG respectivă. Neavînd încotro, Guvernul Ciolacu, în ședința Executivului din 27 octombrie a.c., adoptă alte hotărîri prin care scoate suma de 91,1 milioane lei din Fondul de Rezervă bugetară aflat la dispoziția Guvernului. Unde se duc acești bani? De pildă, 30 de milioane lei merg la generalul Pahonțu (Serviciul de Protecție și Pază): la Titlul „cheltuieli de personal”, adică, mai pe românește, la plata salariilor.

Dar, cum găuri la buget au apărut și la alte instituții, au primit și acestea bani pentru salarii: Ministerul Public – 15.700.000 lei; Ministerul Mediului – 45.000.000 lei; Serviciul de Informații Externe – 400.000 lei. Lista este mai lungă, alții așteptînd mila Guvernului pentru a nu-i lăsa muritori de foame, acum, în prag de sărbători:

MAI vrea aproape 90 de milioane; MAE vrea 955 de milioane; Televiziunea de Stat – 295 de milioane; Camera Deputaților – 26 de milioane; și, bineînțeles, nu putea lipsi chiar o structură a Guvernului (Secretariatul General), care solicită, nici mai mult, nici mai puțin, decît suma de 333,31 milioane de lei.

Desigur, nu pledez aici pentru un serviciu la Stat pe degeaba, salariații – mai ales cei ai unor Servicii de Forță ale Țării – trebuie remunerați în raport cu statutul lor și cu importanța serviciului prestat. În această harababură financiară, însă, orice român cît de cît inteligent – care nu-și pierde vremea cu găurirea dovlecilor, pentru a fi în „trend” cu un obicei sălbatic, departe de hotarele României – se poate întreba: cum au apărut aceste găuri bugetare în finanțarea unor instituții vitale securității Țării, chit că Bugetul a fost proiectat pe coordonate concrete, cu repere de cheltuieli (în special pe salarii) bine documentate și argumentate? Dacă stau bine să mă gîndesc, de ce ar trebui să ne întrebăm sau să ne mirăm de această anomalie a Guvernului Ciolacu (cel care promite marea cu sarea, dar nu are bani să-și plătească păzitorii!), de ce, adică, să căutăm proveniența acestor găuri bugetare de milioane de lei, cînd, la nivel guvernamental și național, metagaura la buget este de 20 de miliarde de lei!

Rămînînd în acest context al atîtor găuri în buget, în afară de cererile de bani arătate mai sus, la instituții de la vîrful Statului, în mediul administrativ și economic are loc o adevărată catastrofă financiară, atîta timp cît Primăriile nu mai au fonduri necesare terminării unor lucrări aflate în faze destul de înaintate de finalizare. Un semnal de alarmă în acest sens l-a tras Asociația Municipiilor din România, care, prin vocea unor edili cu rezultate semnificative în activitatea lor, au dezvăluit noua gaură din buget de aproape 500 milioane de euro. În cadrul unei întîlniri cu ministrul Dezvoltării, Adrian Veștea, primarii din marile municipii din România au arătat ce întîrzieri are Statul Român către autoritățile locale care, la rîndul acestora, au înghețat multe proiecte locale, pierderile neputînd fi cuantificate datorită complexității unor lucrări și a nesiguranței sosirii banilor, la care se adaugă penalizări din partea beneficiarilor. Concret, iată, în esență, ceea ce a declarat domnul Constantin Toma (primarul Buzăului) și președintele executiv al Asociației Municipiilor din România: „Partea de coparticipare a Guvernului nu a funcționat, nu a avut bani. Sînt întîrzieri la plată pentru proiectele cu fonduri europene”.

Ei, bine, cum răspund miniștrii din Guvernul Ciolacu și însuși premierul, la aceste necesități stringente? Bineînțeles, prin vorbe ca acoperire a incapacității lor de a guverna Țara măcar în limita normalului. Iată, de exemplu, cu ce „argumente” răspunde ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, Adrian Câciu, lăudîndu-se cu plăți din trecut, pe cînd buba doare astăzi: „Plățile se fac în mod curent, nu mai sînt întîrzierile care existau acum patru luni. De exemplu, pînă la finalul lunii octombrie se fac plăți în jur de un miliard de euro, care se vor adăuga celor 2,2 miliarde de euro plătite deja”. Vedeți? Domnul Câciu, fostul ministru de Finanțe, se

laudă cu trecutul, pe cînd edilii cer bani în prezent, altfel vor stinge ultimul bec pe străzile localităților din România. Trezit din euforia sa guvernamentală, premierul Ciolacu ne dă asigurări că totul va fi în regulă, să nu ne mai plîngem: „Astăzi (e vorba de 20 octombrie) acordăm Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene 500 de milioane de lei ca să acopere cofinanțarea statului pe cele mai importante programe de investiții. Cu ajutorul acestor fonduri dăm drumul la plăți europene de peste o jumătate de miliard de euro”. Excelent! , am putea spune, dar de ce se alocă banii (cel puțin în mod teoretic) numai după ce se întîmplă dezastrul?

În aceste condiții, și în perspectiva celor de mai jos, întrebarea firească se impune în mod automat: Unde sînt banii României, unde sînt banii din împrumuturi?

Austeritate și bogăție

Pentru că nu sînt proști, conștientizînd pericolul ce se profilează la orizont, cu privire la marea gaură din bugetul României, guvernanții, în speță, Guvernul și premierul, au adoptat un drastic program al austerității, ajungînd la hotărîri aberante, uneori, lăsînd autoritățile și instituțiile publice fără nici o lețcaie. Trezindu-se în fața unui adevărat dezastru financiar – în loc de cel mult 4,4% deficit din PIB, pe anul curent, deja ne aflăm la cota de alarmă – 6,8%, Guvernul a fost obligat să vină cu idei în scopul acoperirii acestui deficit. În studiul de caz, Guvernul domnului Ciolacu a înăsprit măsurile de austeritate, în loc să găsească metode pentru mărirea ritmului de încasare a veniturilor (substanțial inferior prognozei), se reduc (cel puțin teoretic) fondurile de investiții „în cadrul Politicii de Coeziune, cît și asupra fondurilor care vin din PNRR”, precum motivează Guvernul.

Potrivit Guvernului, se pune cruce cheltuielilor bugetare de genul „Bunuri și servicii”, „Furnituri de birou”, „Alte bunuri și servicii pentru întreținere și funcționare”, reparații curente, cărți, publicații, materiale documentare, studii și cercetări, pregătire profesională etc. Dacă această Ordonanță de Urgență va fi aplicată ca atare nu va fi exclus să asistăm la deteriorarea unor clădiri ale instituțiilor Statului, la instalarea unei stări de degradare și lipsă de întreținere curentă, salariații fiind obligați să aducă materiale de întreținere și de reparații de acasă. Tot în sensul acestei austerități impuse, autoritățile publice locale

nu mai pot finanța din fonduri publice organizarea unor evenimente cultural-artistice, sportive, ori sărbătorirea comunității, doar dacă au fonduri provenite din donații sau sponsorizări. Trebuie să recunoaștem că, la acest punct, unii edili care-și pregăteau terenul viitoarelor alegeri cu spectacole culturale dublate de petreceri locale cu mici și bere din belșug, vor plînge cu lacrimi de crocodil, încerînd să caute portițe și subterfugii pentru a eluda legea. Ce dacă amenzile, în acest caz, sînt între 2.000 și 20.000 de lei, dacă nu cumva fapta poate fi încadrată la infracțiune, cînd amenda se transformă în închisoare.

Unde sînt banii României? Guvernul nu mai are bani!

Consecință a acestei nesăbuințe? Unele plăți de la Stat se amînă pentru anul 2024, așa cum sînt stabilite prin titlurile de plată emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (din aprilie anul viitor); sumele stipulate în hotărîri judecătorești executorii, ca drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Văzînd că se sufocă fără „oxigen”, adică fără bani, Guvernul a mai pus un plan pe hîrtie, acela al reducerii numărului bugetarilor cu 24.000 (desigur, din pix). De ce din pix?

Pentru simplu fapt că reducerile n-au însemnat scoaterea din sistem a unor salariați, ci s-a folosit o șmecherie, aceea a desființării posturilor vacante, neocupate, fără personal încadrat din statele de funcții aprobate, la intrarea în vigoare a „Legii Austerității”. Deși în iulie 2022, Guvernul a emis o Ordonanță de Urgență prin care au fost sistate angajările la Stat pînă la finele anului, după această perioadă angajările au venit în valuri, astfel că, pînă în luna iulie a acestui an creșterea numărului angajaților în sistemul bugetar a fost de aproape 28.000. Așa cum comunică Ministerul Finanțelor, numărul de bugetari în luna august 2023, a ajuns la cifra de 1.259.055. Problema gravă, în legătură cu acești salariați, este ponderea prea mare a salariilor acestora din veniturile încasate (37%), față de media din Uniunea Europeană (22,4%).

Dacă plouă cu liste ale austerității peste bugetarii României, nu același lucru se poate spune despre unii dintre cei mai privilegiați membri ai societății românești, anume, Consiliul de Administrație al Autorității de Supraveghere Financiară (ASF), ai căror membri, probabil, nu mai știu ce să facă cu banii pe care îi primesc de la Stat. Tăvălinduse în sute de mii de lei pe an (aproape 900.000, un membru în Consiliul ASF (1) – suma fiind venit net, își ascundeau veniturile de ochii presei și ai Țării, deconspirarea avînd loc numai în urma cîștigării unui proces în instanță, în care președintele Autorității, Nicu Marcu, a fost obligat să transmită celui care a cîștigat procesul tabelul cu salariile astronomice ale subordonaților săi. Nefiind parcă de ajuns sutele de mii de lei, aceiași salariați beneficiază pe lîngă salariu de un șir de facilități: 16 salarii anuale; 5 zile libere pentru diferite evenimente în familie; 8.775 lei pentru „situații medicale deosebite”; 8.500 de lei în cazul decesului unei rude de gradul I; cadouri pentru copii, de Crăciun și de 1 iunie; 300 de lei lunar, pentru abonamente de fitness sau wellness; în sfîrșit, vouchere de vacanță și tichete de masă.

Ce fac acești salariați pentru acești bani, cînd Țara agonizează în datorii și cum justifică Statul Român (ce, ASF este stat în stat?) aceste salarii nesimțite? Să-l luăm, ca etalon la această întrebare, pe primul-ministru Marcel Ciolacu, cel care, răspunzînd unei întrebări cu referire la remunerația membrilor Consiliului ASF, care primesc patru prime anuale reprezentînd 4 salarii, domnia sa a făcut referire doar la schimbarea întregii conduceri, începînd cu 15 noiembrie, fără a comenta salariile discreționare ale acestora și cine trebuia să pună piciorul în prag pînă acum. Iată cum, din această paralelă – care reflectă doar o secvență a neconcordanței Guvernului între vorbe și fapte – vedem cu ochii noștri cum luptă domnul Marcel Ciolacu, împreună cu Guvernul său, compus din PSD-iști și PNL-iști, pentru acoperirea găurii din buget, de 20 de miliarde de lei. Dacă vor reuși cu măsurile preconizate? Vom trăi și vom vedea. Personal, eu sînt sceptic. (va urma)

Destine remarcabile • Destine remarcabile

George Washington – meritele în fața istoriei (II)

Englezii de mîna a doua...

Factura războiului de şapte ani s-a dovedit foarte ridicată pentru Londra. Dar dacă cucerirea Canadei fusese scump plătită, păstrarea ei costa şi mai mult. Faţă de cheltuielile care atingeau 420.000 lire sterline, veniturile dobîndite de metropolă nu depăşeau suma de 16.060 lire. Clasele conducătoare din Marea Britanie s-au decis să pună capăt acestei situaţii şi să rentabilizeze coloniile din America de Nord. Vechilor obligaţii impuse „englezilor de peste Atlantic“ li s-au adăugat altele noi. Ca şi în trecut, coloniile trebuiau să producă materii prime pentru industria britanică, să cumpere surplusurile acesteia, să nu facă negoţ direct cu alte ţări, să întreţină pe spezele lor trupele expediţionare etc. Legată în mod silit de lira sterlină, moneda colonială suferea un proces continuu de depreciere. Guvernatorii celor treisprezece colonii erau îndemnaţi să folosească dreptul de veto ori de cîte ori adunările legislative locale adoptau măsuri de promovare a unei industrii autohtone. Marina britanică patrula în largul coastelor americane, pentru a împiedica orice tentativă de legătură economică directă între colonii şi restul lumii.

În 1764, guvernul de la Londra a trecut prin parlament aşa-numita Lege a zahărului, prin care se puneau noi taxe vamale asupra acestui produs şi a melasei, ambele importate din Indiile Occidentale. Tot atunci s-a extins la toate coloniile interdicţia folosirii scrisorilor de credit şi obligativitatea de a plăti impozitele şi taxele în bani gheaţă. Crearea unui teritoriu rezervat indienilor dincolo de lanţul Munţilor Allegheny a stîrnit de asemenea o profundă iritare în rîndurile coloniştilor, ale căror tendinţe de expansiune spre vest se accentuau din ce în ce mai mult. În treacăt fie spus, această oprelişte nu l-a împiedicat pe Washington să achiziţioneze 33.000 de acri de teren în bazinul Rîului Ohio, aflat dincolo de „frontiera“ stabilită.

În 1765, o nouă lege adoptată de Londra trasa coloniilor sale transatlantice aplicarea de timbre fiscale pe toate actele de vînzare-cumpărare, pe toate facturile şi pe toate documentele tipărite, inclusiv pe ziarele şi revistele publicate peste Ocean. „Legea timbrului“ a dat naştere unui imens val de nemulţumire în colonii, nu numai pentru că aducea o povară materială suplimentară, ci mai ales pentru că reprezenta un mijloc la îndemîna autorităţilor britanice pentru a exercita un control şi mai strict asupra opiniei publice de dincolo de Atlantic.

Lezaţi de aceste măsuri, coloniştii au protestat cu energie împotriva tratării lor ca „englezi de mîna a doua“. Ei au declarat că nu aveau de gînd să se supună unor legi emise de metropolă şi pe care adunările legislative din cele treisprezece capitale ale coloniilor nu le dezbătuseră şi nu le acceptaseră. Aici stătea, de fapt, una dintre principalele disensiuni care opuneau coloniile metropolei: avea oare Parlamentul londonez dreptul să voteze legi aplicabile numai în emisfera occidentală, privind astfel direct şi exclusiv pe colonişti? Da, răspundea regele George al III-lea – dar

răspunsul său nu prea putea fi luat în considerare, deoarece exact în 1765 suferea primul său atac de demenţă. Da, răspudeau şi clasele dominante din Anglia, argumentînd că, asemenea tuturor provincialilor, cei din America de Nord trebuiau să asculte de dispoziţiile centrului. Nu, ripostau coloniștii, întrucît centrul nu cunoștea relațiile locale şi toate măsurile sale erau luate în dauna lor. „Nu pretindem nimic altceva – scria George Mason, un concetăţean din Virginia lui Washington –decît să dispunem de libertate şi de privilegiile de care se bucură englezii, și anume, în aceeaşi măsură ca și cum am vieţui şi acum printre fraţii noştri de sînge din Marea Britanie“.

Ca urmare a rezistenţei opuse de colonişti, „Legea timbrului“ a fost în cele din urmă abrogată. Dar alte măsuri i-au luat locul: noi impozite asupra ceaiului, hîrtiei, sticlei, plumbului şi vopselelor, suspendarea adunării legislative a New Yorkului, care nu voia să recunoască suveranitatea Parlamentului britanic etc.

Americani cu drepturi depline

Toate aceste legi şi dispoziţii au avut darul să realizeze o unitate de voinţă şi de acţiune între cele treisprezece colonii. Faptul e cu atît mai remarcabil cu cît pînă atunci, date fiind interesele locale, divergenţele din sînul coloniilor fuseseră mai mari şi mai puternice decît opoziţia dintre colonii şi metropolă. Spaţiul ne permite să menţionăm doar în treacăt cunoscutele „acte de rebeliune“ care au precedat declanşarea Războiului de independenţă. Boicotul împotriva mărfurilor provenite din Anglia a făcut ca, în 1709, importul lor să scadă cu 1.000.000 de lire sterline faţă de anul precedent. La 5 martie 1770 a avut loc aşa-numitul „masacru de la Boston“: înconjuraţi de o mulţime, soldaţii britanici – sau „tunicile roșii“, cum li se mai spunea din cauza uniformei lor – au deschis focul, ucigînd cinci persoane (printr-o ironie a istoriei, primul martir al cauzei independenţei a fost un negru, Crispus Attucks). În ciuda numărului mic de victime şi a achitării militarilor britanici chiar de un tribunal american, „masacrul“ a stîrnit multă vîlvă, contribuind la intensificarea mişcării pentru ieșirea de sub dominaţia Londrei.

Guvernul britanic a permis Companiei Indiilor Orientale să exporte ceaiurile sale direct în America, desființînd astfel rolul de intermediari pe care-l jucau pînă atunci angrosiştii londonezi. Rezultatul era categoric favorabil coloniştilor care, în ciuda unei taxe puse cu acelaşi prilej asupra ceaiului, puteau cumpăra această marfă la un preţ mult mai ieftin decît englezii. Dar măsura a nemulţumit nu numai pe contrabandiştii din emisfera occidentală, care făcuseră averi din introducerea ilegală a ceaiului la un preţ inferior celui oficial, ci şi marea majoritate a negustorilor, care vedeau conturîndu-se pericolul unui monopol britanic în acest domeniu. Ca urmare a unei abile propagande, desfăşurate de cercurile celor direct interesaţi, organizaţiile clandestine ale „Fiilor (și respectiv, Fiicelor) libertăţii” au lansat o patetică chemare de boicotare a ceaiului: „Nu vă lăsaţi ispitiţi să sorbiţi din blestemata licoare, căci atunci diavolul se va strecura în voi şi veţi ajunge într-o clipită trădători de ţară“. În decembrie 1773, cincizeci de locuitori ai Bostonului, deghizaţi în piei-roşii, au luat cu asalt trei vase ancorate în rada portului şi au aruncat în apă încărcătura de ceai, evaluată la 150.000 lire sterline. Evenimentul a rămas înscris în istorie sub porecla de „sindrofia cu ceai de la Boston“.

În toamna anului 1774, la Philadelphia – pe vremea aceea cel de-al doilea oraş, ca mărime şi număr de populaţie, de pe teritoriul Americii de Nord, după Boston – s-au întrunit reprezentanţii celor 13 colonii,

în cadrul aşa-numitnlui Congres continental, pentru a protesta împotriva măsurilor arbitrare ale Londrei. Printre cei şapte reprezentanţi ai Virginiei se număra şi George Washington. În aprilie 1775, o mie de „tunici roşii“, care aveau ca misiune confiscarea unui depozit de arme şi muniţii, s-au ciocnit la Lexington cu un detaşament de miliţie, ucigînd opt oameni. Coloniştii şi-au luat imediat revanşa lîngă Concord, omorînd 50 de soldaţi britanici. Alarmată, Londra a trimis Ia Boston un corp expediţionar de 7.000 de oameni, sub comanda generalilor Kowe, Clinton şi Burgoyne.

Un al doilea Congres continental, reunit la Philadelphia în mai 1775, a proclamat stare de război între colonii şi metropolă, numindu-l pe Washington comandant suprem al miliţiei. Armata „provincialilor“ – sau a „continentalilor“, cum îşi spuneau ei acum – avea un şef. Problema pe care trebuia s-o rezolve Washington era dacă şeful dispunea de o armată propriu-zisă. Soldaţii și ofiţerii săi erau voluntari, care aveau drept deviză „libertate sau moarte“. Dar pe comandantul suprem nu îl interesau lozincile, ci realităţile: decît un sacrificiu eroic, el prefera o victorie obţinută chiar prin mijloace mai puţin vitejeşti. Or, miliţienii erau, în marea lor majoritate, entuziaşti dar neexperimentaţi.

Supranumiţi minuternen – pentru că erau gata să-şi părăsească într-un minut guspodăria şi familia, luînduşi flintele şi pornind spre cîmpul de luptă, – ei îşi meritau porecla şi din alt motiv: într-un minut, erau gata să lase totul baltă şi să se înapoieze acasă – nu din laşitate, ci din individualism, lipsă de disciplină şi neobişnuinţă cu dificultăţile unei campanii. „Vin cine ştie de unde şi pleacă cine ştie unde, remarca însuși Washington într-unul din rapoartele sale. Consumă proviziile, golesc depozitele și te părăsesc cînd e momentul mai critic... Toţi se comportă ca nişte generali, nici unul nu vrea să fie soldat. O adevărată adunătură!“. Faptul că a reuşit să transforme „o adevărată adunătură“ într-o adevărată armată este unul din meritele principale ale lui Washington în faţa istoriei.

O importantă contribuţie la acest succes a avut-o ideologia revoluţionară, care progresa şi ea cu paşi rapizi. Să menţionăm în treacăt pe Benjamin Franklin, care propusese încă din 1754 o „uniune“ între colonii, şi care, ca agent al lor la Londra, profita de orice ocazie pentru a expune argumentele concetăţenilor săi în favoarea independenţei; pe Patrick Henry, un orator şi teoretician de seamă, care ridicase şi el, din 1765, flamura revoltei; pe Thomas Payne, care în 1770 dăduse publicităţii celebra sa broşură „Bunul simţ“: succesul ei extraordinar a influenţat considerabil spiritele contemporane din America şi Europa.

Victorii şi înfrîngeri (1)

Etapele şi bătăliile Războiului pentru independenţă al coloniilor americane sînt în general cunoscute, aşa că ne vom mărgini să le pomenim în treacăt. La 17 iunie 1775, „tunicile roşii“ au cucerit Bunker Hill, colina din preajma Bostonului, pe care „continentalii“ înjghebaseră cîteva fortificaţii, în speranţa de a ţine sub control oraşul ocupat de inamic. Dar cei 2.300 de englezi care au luat parte la atac, au pierdut 1.054 de oameni, printre care 220 de morţi, cifră edificatoare asupra înverșunării în luptă a miliţiei.

O tentativă a americanilor de a cuceri Canada a dat greş, dar Washington a izbutit să ocupe fortul Ticonderoga, ale cărui tunuri le-a demontat, transportîndu-le pe Dorchester, o altă colină de lîngă Boston; generalul britanic William Howe a fost nevoit să părăsească oraşul, îmbarcîndu-se, împreună cu cele peste douăzeci de regimente de sub comanda sa, pe vasele în fruntea cărora se afla fratele său, lordul Howe. Englezii sperau să se înapoieze curînd. Ceea ce îi interesa în primul rînd era să despartă coloniile nordice (cunoscute sub numele de Noua Anglie) de cele sudice. Punctul nevralgic, unde putea fi introdusă „pana“ care să producă sciziunea era New York. Acolo a construit Washington două forturi, în aprilie 1776. (va urma) nICoLAE mInEI

Legea Timbrului este impusă coloniilor de către Parlamentul Marii Britanii

Ludovic al IX-lea – devenirea unui sfînt (I)

Un sondaj efectuat în anii ’80, în rîndurile publicului francez plasa pe Ludovic cel Sfînt, rege al Franţei între anii 1226-1270, pe locul al treilea printre personajele considerate reprezentative pentru Evul Mediu. Înaintea sa erau preferaţi doar Ioana d’Arc şi Du Guesclin, în timp ce François Villon, Filip al II-lea August sau Abélard obţineau „scoruri“ sensibil mai scăzute. Sondajul a mai revelat şi alte aspecte: Lodovic cel Sfînt era mai „popular“ în rîndurile electoratului de dreapta decît în rîndurile celui de stînga (43% faţă de 34%), fiind totodată indicat într-o măsură mai mare de persoanele mai vîrstnice decît de tineri (40% faţă de 31%).

decenii petrecute în studiul unor procese istorice complexe şi oarecum „deasupra persoanelor“, mari istorici din „Şcoala de la Annales“ se întorc spre genurile tradiţionale ale istoriografiei. Astfel, după cercetările referitoare la Mediterana și la Civilizaţie materială, economie şi capitalism, Fernand Braudel și-a dedicat ultimii ani de viață unei sinteze despre identitatea Franţei. Tot astfel, după cercetări remarcabile în domeniul imaginarului medieval şi al naşterii purgatoriului în civilizaţia occidentală, Jacques Le Goff şi-a încercat forţele în domeniul biografiei unui personaj istoric cum este Ludovic cel Sfînt.

apusene, şi l-a înfrînt pe regele Angliei, consolidînduşi stăpînirea asupra provinciilor recuperate de bunicul său de la englezi. De un deosebit ecou s-a bucurat faptul că regele Franţei a reuşit să cumpere de la împăratul latin de Constantinopol mai multe relicve ale Patimilor Mîntuitorului, în primul rînd coroana de spini, urmată apoi de un fragment al Sfintei Cruci, buretele cu care a fost udat şi un fragment al lăncii cu care a fost străpuns Isus pe cruce.

Ar fi interesant de ştiut care ar fi rezultatele unui asemenea sondaj astăzi. Aceasta cu atît mai mult cu cît în ianuarie 1996 a apărut la Paris mult aşteptata monografie „Saint Louis”, elaborată de cunoscutul medievist Jacques Le Goff. Desigur, o carte savantă nu pătrunde imediat în rîndurile marelui public, dar – mai ales atunci cînd valoarea ştiinţifică este asociată cu o viguroasă mediatizare – ea reuşeşte să modifice şi să îmbogăţească imaginea noastră despre o epocă sau despre un personaj. Or, cartea lui Jacques Le Goff este un eveniment istoriografic, şi aceasta nu numai prin volumul său impresionant (peste 900 de pagini) sau prin faptul că elaborarea ei i-a luat autorului 15 ani. Ea marchează totodată recuperarea genului biografic de către un curent istoriografic care s-a afirmat îndeosebi prin contribuţiile în domeniul structurilor economice şi al mentalităţilor. Nu este deloc întîmplător faptul că după mai multe

Nu i se cunoaşte nici o „aventură“

Viitorul rege s-a născut la 25 aprilie 1214 la Poissy, în apropiere de Paris. Era al doilea fiu al prinţului Ludovic, fiul regelui Filip al II-lea August (11801223), şi al soţiei sale, Bianca (Blanche), fiica regelui Alfons al VIII-lea al Castiliei (1158-1214). Despre copilăria lui nu s-au păstrat prea multe date sigure. Cel mai important eveniment a fost neîndoielnic moartea. În anul 1218 a fost marcat de moartea fratelui său mai mare Filip, ceea ce a făcut ca Ludovic să devină moştenitorul prezumtiv al tronului după tatăl său. Alte două decese aveau să-l aducă pe tron la vîrsta de numai 12 ani: mai întîi cel al bunicului său, Filip al II-lea August, în 1223, apoi cel al tatălui său, care a domnit numai trei ani sub numele de Ludovic al VIII-lea şi a murit de dizenterie în timp ce se întorcea dintr-o expediţie prin care reuşise să obţină recunoaşterea autorităţii regale în teritoriile din sud, în principal în provinciile Provence şi Languedoc.

Dar, după cum Braudel nu a conceput o istorie obişnuită a Franţei, tot aşa nici Jacques Le Goff nu a scris o biografie după tipicul de acum 50 sau 100 de ani, ci a topit în genul biografic tot ce a cîştigat ştiinţa istorică în cunoştinţe şi fineţe interpretativă. Această originalitate se reflectă şi în structura cărţii lui Jacques Le Goff: o primă parte vizează reconstituirea propriu-zisă a vieţii lui Ludovic cel Sfînt, partea a doua tratează „producţia amintirii regale“, sau altfel spus felul cum este prezentat Ludovic cel Sfînt în izvoarele contemporane sau imediat posterioare vieţii sale, în timp ce partea a treia se referă – sub titlul uşor criptic „Sfîntul Ludovic, rege ideal şi unic” – la interacţiunea dintre rege şi societatea căreia i-a aparţinut. Problemele tratate în această parte cuprind, printre altele, spaţiul şi timpul în concepţia şi practica lui Ludovic cel Sfînt, rolul cuvîntului şi al gesturilor, regele şi cele trei funcţiuni (suveranitatea, forţa şi fertilitatea), religiozitatea, modelele de sfinţenie şi imitarea lui Christos în momentele de suferinţă.

În Evul Mediu, minoratul unui rege era de obicei un prilej pentru ca nobilii de rang înalt să încerce săşi sporească puterea proprie în dauna celei regale. Începuturile domniei lui Ludovic cel Sfînt nu au fost scutite de asemenea tulburări, dar efectele acestora au fost micşorate de politica energică şi abilă a regentei Bianca de Castilia şi a sfetnicilor rămaşi încă din timpul lui Filip August, care au ştiut să obţină sprijinul conţilor de Flandra şi Champagne şi pe cel al orăşenilor din Paris. Totodată, începînd din anul 1230, tînărul Ludovic a preluat personal comanda oştirii regale, iar succesele obţinute împotriva unora dintre vasalii nesupuşi i-au asigurat prestigiul de rege-cavaler, arătînd tuturor că nu se putea obţine vreun avantaj de pe urma vîrstei încă fragede a regelui Franţei. Chiar dacă minoratul lua astfel practic sfîrşit, Ludovic a păstrat un mare respect pentru Bianca de Castilia, ei guvernînd practic împreună pînă la moartea mamei sale, în 1252.

Maturizarea deplină a tînărului rege a fost marcată în 1234 prin căsătoria lui cu Margareta, fiica contelui de Provence. Dacă facem abstracţie de faptul că autoritatea prea mare a Biancăi de Castilia a eclipsat-o multă vreme pe tînăra ei noră, putem aprecia că mariajul a fost o reuşită. Astfel, lui Ludovic nu i se cunoaşte nici o „aventură“; în schimb, el a avut împreună cu Margareta de Provence 11 copii (6 băieţi şi 5 fete), dintre care 3 s-au născut în timpul cruciadei din Orient, unde regina şi-a însoţit soţul.

Perioada care a urmat pînă în 1248 a fost una de remarcabile împliniri pentru Ludovic. El a reuşit să menţină o poziţie echilibrată în conflictul dintre Papă şi împăratul Frederic al II-lea, afişînd chiar intenţia de a media o înţelegere între cele două autorităţi supreme ale creştinătăţii

Pentru noi un asemenea fapt este, dacă nu derizoriu, atunci mai degrabă secundar; în Secolul al XIII-lea aducerea acestor relicve la Paris era un succes de prestigiu pentru regele Franţei. De altfel, pentru primirea acestor relicve, şi în primul rînd a coroanei de spini, s-au organizat ceremonii de mare amploare, în centrul cărora regele manifesta o pietate ostentativă, menită să arate tuturor că el binemerita această graţie divină. Pare aproape sigur că Ludovic, la fel ca şi ceilalţi membri ai familiei sale şi ceilalţi participanţi la evenimente, era sincer mişcat de posibilitatea de a fi putut obţine instrumentele Patimilor Mîntuitorului, dar totodată el a ştiut şi cu acest prilej să asocieze divinitatea, consolidării prestigiului său personal şi al casei regale a Franţei.

La sfîrşitul anului 1244, după ce o criză de dizenterie fusese pe punctul să-i fie fatală, Ludovic jură solemn că va pleca în cruciadă, în semn de recunoştinţă pentru faptul că scăpase cu viaţă. Nici în acest caz nu ştim exact dacă a fost vorba numai de pietate sau şi de un calcul politic. Chiar în acel an Ierusalimul fusese reocupat de către sultanul Egiptului, iar împăratul Frederic al IIlea, care era şi rege al Ierusalimului, era prea prins de conflictul său cu Papa pentru a fi dispus să se mai lupte cu musulmanii. Pe de altă parte, plecarea în cruciadă era nu numai un prilej pentru ca regele Franţei să se afirme în postura de exponent al creştinătăţii, ci şi un argument imbatabil pentru a evita angajarea sa de o parte sau de alta în conflictul care se ascuţea între Papă şi împărat. Decizia de a porni în cruciadă nu l-a împiedicat pe regele Franţei să pună în ordine mai întîi treburile regatului, inclusiv printr-o mare anchetă judiciară menită să corecteze abuzurile administraţiei regale şi să asigure liniştea supuşilor în timpul absenţei regelui.

O lună prizonier la „sarazini“ (1)

Cruciada în sine, deşi pregătită minuţios din punct de vedere financiar, logistic şi ideologic, a început abia în 1248 şi a fost un eşec. După ce a iernat în Cipru, armata regelui Franţei a debarcat în Egipt în 1249 şi a reuşit să cucerească oraşul Damietta, însă apoi a suferit din cauza bolilor şi s-a dovedit inferioară musulmanilor. După ce sultanul Egiptului a declanşat revărsarea apelor Nilului, blocînd astfel retragerea cruciaţilor, regele Franţei şi o mare parte a armatei sale au căzut prizonieri în mîinile „sarazinilor“. Prizonieratul avea să dureze numai o lună, suma cerută de sultan pentru răscumpărarea regelui fiind plătită cu o promptitudine neobişnuită pentru acea vreme.

Dincolo însă de această performanţă financiară a reginei Margareta, prizonieratul i-a permis regelui Franţei să ajungă la o imagine mai nuanţată şi mai echilibrată despre adversarii săi musulmani; printre altele, se pare că vederea colecţiei de cărţi teologice şi de altă natură pe care le poseda sultanul a inspirat decizia lui Ludovic al IX-lea de a-şi alcătui el însuşi o cît mai bogată bibliotecă.

Şi după eliberare, regele Franţei a rămas încă patru ani în Orient, pentru a sprijini consolidarea poziţiilor pe care încă le mai deţineau creştinii în Siria şi Palestina şi pentru a purta tratative cu mongolii, tratative care vizau pe de o parte creştinarea marelui han şi, pe de altă parte, realizarea unei alianţe antimusulmane. Schimbul de solii, iniţiat încă înainte de Ludovic al IX-lea de către Papa Inocenţiu IV, nu a condus la o înţelegere, mongolii negrăbindu-se să se creştineze şi cerînd în schimb tribut din partea regelui Franţei şi a celorlalţi suverani creştini.

(va urma)

BOGDAN MURGESCU

Ludovic cel Sfînt și Bianca de Castilia

Se pregătește Noua Ordine Mondială?

(urmare din pag. 1)

Între timp, drumul către San Francisco nu este lin și nu poate fi lăsat la voia întîmplării, conform ministrului chinez de Externe. În acest scop, cele două părți ar trebui să revină cu seriozitate la ceea ce s-a convenit la summit-ul de la Bali, să pună în aplicare cu adevărat consensul celor doi șefi de stat, să elimine interferențele, să depășească obstacolele, să sporească consensul și să acumuleze rezultate, a spus Wang pentru Politico

Ministrul chinez de Externe i-a invitat pe participanți să viziteze China mai des și i-a încurajat să joace un rol constructiv în a ajuta societatea americană să dezvolte viziuni obiective despre China, să trateze și să gestioneze corect diferențele și disputele dintre cele două țări și să contribuie pentru dezvoltarea sănătoasă, stabilă și durabilă a Chinei-SUA. Participanții au indicat faptul că o relație stabilă dintre SUA și China este în interesul ambelor părți. Cooperarea SUA - China a jucat și va juca un rol crucial în soluționarea problemelor internaționale și regionale, au spus ei. Comunitatea strategică a SUA nu este de acord cu ideea că angajamentul SUA - China a eșuat și sprijină cele două părți în reluarea dialogului în diverse domenii, promovarea cooperării în economie,

Putin și

Netanyahu,

comerț, știință și tehnologie, facilitarea schimburilor de personal pentru ca neînțelegerea și judecata greșită să poată fi evitate prin aprofundarea comunicării și îmbunătățirea înțelegerii. Participanții au mai spus că, în fața conflictelor geopolitice și a dezordinii globale, este necesar ca Statele Unite și China să consolideze comunicarea și să abordeze împreună provocările globale. Wang a avut, de asemenea, schimburi aprofundate cu participanții pe probleme cum ar fi China - SUA, schimburi militare, cooperare bilaterală în finanțe, știință și tehnologie și schimburi interpersonale, mediul investițional și accesul pe piață al Chinei, situația din Orientul Mijlociu, precum și criza din Ucraina.

Întîlnirea este cea mai recentă dintr-o serie de contacte la nivel înalt între cele două țări, în timp ce acestea explorează posibilitatea stabilizării unei relații din ce în ce mai tensionate într-un moment de conflict în Ucraina și Israel. Potrivit declarației Ministerului de Externe, Wang a mai spus că cele două state au nevoie de o „întoarcere la Bali”, într-o referire la întîlnirea lui Xi și Biden de la Summit-ul G20 de anul trecut, unde ambii oficiali au discutat probleme legate de Taiwan, și cooperarea SUA – China, tensiunile comerciale, precum și colaborarea în abordarea unor probleme precum schimbările climatice,

sfîrșitul

unei prietenii

de 15 ani. Cine pierde și cine cîștigă?

 Șocul produs de violențele antisemite din Daghestan, Rusia, a fost resimțit din plin de nepopularul premier israelian, presat de opinia publică să demisioneze.  Expert: Rusia a privit în altă parte în timp ce Israelul lovea ținte din Liban și Siria. La rîndul său, Israelul a refuzat să se alăture sancțiunilor occidentale din 2014 și 2022 împotriva Rusiei, în ciuda rugăminților SUA.  Eșecurile militare, izolarea politică și economică l­au aruncat pe Vladimir Putin în brațele regimului fundamentalist din Iran, Kremlinul încheind acorduri pentru importul masiv de drone și echipamente militare.  Forțele de represiune din Rusia nu se așteptau. Sute de musulmani din Republica Daghestan, aflată în sudul țării, cu ieșire la Marea Caspică, au luat cu asalt aeroportul din Mahacikala, capitala republicii, pentru a „vîna” israelieni, aflați la bordul unui avion ce urma să aterizeze.

Acțiunea, organizată pe rețelele sociale, a fost atît de violentă și neașteptată, încît, din nou, la fel ca în cazul revoltei Wagner, Kremlinul a fost paralizat, reacționînd la peste 24 de ore de la declanșarea conflictului. Șocul produs de aceste violențe antisemite a fost resimțit din plin și de Benjamin Netanyahu, nepopularul premier israelian, presat de opinia publică să demisioneze și care încă decide acțiunile militare ale armatei sale din Fîșia Gaza. Netanyahu și Putin au avut o relație apropiată pînă în data de 7 octombrie. De atunci, se deteriorează rapid, pe zi ce trece.

O relație din interes

Pe clădirea sediului central al Partidului Likud din Israel, condus de actualul premier, flutură în vînt două bannere uriașe, unul cu chipul zîmbitor al lui Vladimir Putin care strînge mîna unui Beniamin Netanyahu încrezător, și altul cu premierul israelian alături de Donald Trump.

După ce președintele Rusiei a ordonat armatei sale să invadeze Ucraina, un stat independent, întreaga lume democratică s-a solidarizat, condamnînd barbaria și crimele făcute de forțelor de cucerire ruse. Mai mult, s-a creat o alianță occidentală pentru sprijinirea Ucrainei ca să reziste în fața Kremlinului. Israel a lipsit. Autoritățile de la Tel Aviv s-au implicat doar în acțiuni umanitare, iar Netanyahu și miniștrii săi n-au criticat niciodată atacul Rusiei. Pe parcursul a cincisprezece ani, relația dintre Putin și Netanyahu a adus beneficii tangibile ambelor părți. Rusia a privit în altă parte în timp ce Israelul lovea ținte în Liban și Siria. La rîndul său, Israelul a refuzat să se alăture sancțiunilor occidentale din 2014 și 2022 împotriva Rusiei și, în ciuda rugăminților SUA, nu a furnizat sisteme de apărare aeriană sau alte arme letale Ucrainei, cel puțin nu în mod deschis”, a scris James

Sherr, expert în probleme de siguranță europeană, întrun studiu publicat de Centrul de Apărare și Securitate din Estonia. „În 2011, Putin a mers atît de departe încît a descris Israelul ca fiind «un stat special pentru noi... practic, o țară vorbitoare de limbă rusă» și, cu doar șapte ani în urmă, l-a numit un «aliat necondiționat împotriva terorismului internațional». Cu toate acestea, Putin nu i-a prezentat condoleanțe lui Netanyahu după atacul Hamas”, a observat specialistul.

Premierul israelian, anchetat și pus sub acuzație pentru corupție, e un adept al autoritarismului, încurajînd mișcările populiste din Europa.

Netanyahu a văzut în Putin un partener cu autoritate alături de care poate construi o relație de tip „win-win”, atît Rusia cît și Israelul avînd interese și obiective politice în Orientul Apropiat, dar și multe probleme interne.

Numai că războiul din Ucraina a complicat relația dintre cei doi lideri. Putin avea așteptări mai mari de la premierul israelian, dorind ca acesta să dea semnale clare de susținere a acțiunilor sale din Ucraina, pe de altă parte, Netanyahu, aflat, totuși, în fruntea unui regim politic democratic, care respectă libertatea cuvîntului, n-a avut cum să oprească valul de critici ale opiniei publice din Israel la adresa invadării Ucrainei de către Rusia. În plus, eșecurile militare, izolarea politică și economică, l-au aruncat pe Vladimir Putin în brațele regimului fundamentalist din Iran, Kremlinul încheind acorduri pentru importul masiv de drone și alte echipamente militare. Pe de altă parte, relațiile dintre Tel Aviv și Teheran sînt extrem de tensionate, liderii politici din Israel consideră Iranul principalul pericol la adresa existenței statului evreu.

Astfel, după atacul terorist al Hamas, Putin a fost obligat să decidă în ce tabără joacă și a ales Iranul din considerente ce țin de supraviețuirea sa politică și personală. Liderul rus are mai multă nevoie de drone decît de o relație apropiată cu Netanyahu. Iar asta s-a văzut din tăcerea afișată după atacul terorist.

Fragilitatea axei Moscova - Teheran

„Noi, cei din Mișcarea de Rezistență Islamică (Hamas), apreciem poziția președintelui rus Vladimir Putin cu privire la agresiunea sionistă în curs de desfășurare împotriva poporului nostru și respingerea asediului din Gaza”, au declarat reprezentanții grupării teroriste, printrun mesaj postat pe platforma socială Telegram, citat de cotidianul american Wall Street Journal

Alegerea făcută de Putin în noul context al războiului din Israel va avea consecințe. E de așteptat ca după o posibilă detensionare a situației din Orientul Apropiat, președintele rus să ajungă într-o poziție și mai fragilă pe plan internațional. Evenimentele sînt într-o continuă desfășurare, iar noi evoluții pot apărea în orice moment,

sănătatea și securitatea alimentară. Wang a spus că cele două țări trebuie să „elimine interferențele, să depășească obstacolele, să sporească consensul și să acumuleze rezultate”.

Alte probleme discutate între Wang și Biden au inclus schimburile militare între SUA și China, precum și schimburile și cooperarea financiară, tehnologică și culturală, crizele din Orientul Mijlociu și Ucraina. „Wang Yi a subliniat că, privind în urmă la cursul sinuos al relațiilor chino-americane de la începutul acestui an, experiența merită rezumată și lecțiile trebuie învățate”, a declarat purtătorul de cuvînt al ministerului, Wang Wenbin.

Evidențiind discuțiile, acesta a spus că înaltul diplomat al Chinei a subliniat că cel mai important lucru este să se respecte consensul celor doi șefi de stat, să se stabilească relațiile bilaterale dintre China și Statele Unite și să se mențină canale deschise de comunicare. De asemenea, China și Statele Unite au convenit să organizeze consultări privind afacerile maritime, precum și controlul armelor și neproliferarea în zilele următoare, a spus purtătorul de cuvînt, conform Politico

Iată că mai marii lumii se vor întîlni foarte curînd la San Francisco ca parteneri de dialog și foarte probabil de organizare a Noii Ordini Mondiale multipolare.

dar sînt șanse ca în viitorul apropiat Ucraina să primească un sprijin mult mai mare de la Israel.

Regimul de la Teheran, principalul sponsor al Hamas, după atacul terorist, și-a temperat poziția, evitînd să intre într-o confruntare directă cu Israelul și să intensifice conflictul. Această atitudine arată și ea fragilitatea noii axe Moscova - Teheran care nu poate influența deciziile Israelului în legătură cu Fîșia Gaza.

Vladimir Putin a fost surprins din nou de mișcările din Daghestan, la fel cum s-a întîmplat în urmă cu patru luni cu rebeliunea Wagner, păstrînd, totuși, proporțiile. Imediat după atacul terorist al Hamas, a părut că Moscova încurajează manifestările pro-palestiniene din cauza unui mare număr de mitinguri care au avut loc în teritoriile Rusiei, populate de musulmani. Reprezentanții Kremlinului sperau ca aceste manifestări să reducă presiunea asupra Moscovei făcută de cetățenii ruși de credință islamică, dar s-a întîmplat exact contrariul.

Brusc, Putin s-a trezit în mijlocul unei revolte care a paralizat autoritățile locale din cauza ordinelor contradictorii – ceea ce a fost permis ieri, era interzis azi. Pentru a ascunde eșecul, a fost pus din nou pe tapet „factorul extern”, atît de folosit în retorica elitei politice de la Moscova. Forțe străine au încercat să destabilizeze Rusia, creînd mișcarea de antisemită din Daghestan.

Aparatul de represiune

dă semne de slăbiciune

În afara unor declarații politice, nu există nici un indiciu clar despre o implicare externă în acea revoltă, dar se observă apariția unei maladii ce se răspîndeștedemobilizarea forțelor de represiune ale regimului Putin. Eșecurile și solicitarea extremă de pe frontul din Ucraina au produs o criză de personal în rîndurile trupelor de intervenție internă. În plus, sînt probleme în ce privește preluarea și prelucrarea informațiilor din teren, dar și teama șefilor forțelor de intervenție de a lua decizii.

Se poate spune că asistăm la importante semne de slăbiciune ale aparatului de represiune, o veste bună pentru ce a mai rămas din forțele de opoziție ruse. Acestea, folosind vulnerabilitățile apărute în funcționarea statului polițienesc, se pot organiza și ieși din nou la lumină, punînd presiune pe Kremlin. Vladimir Putin nu obține nici un avantaj strategic în urma confruntărilor militare din Israel, așa cum se preconiza imediat după atacul terorist al Hamas, cînd unii comentatori deplîngeau faptul că Ucraina va pierde susținerea Occidentului pentru că tensiunile din Orientul Apropiat sînt mai amenințătoare la adresa echilibrului global.

Pe zi ce trece, se conturează tot mai clar faptul că atacul Hamas, pe lîngă tragedia din Israel, a slăbit mult poziția Rusiei și a Iranului în ce privește raportul de forțe din Orientul Mijlociu.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)

A ctualitatea pe scurt

 Preşedintele PNL, Nicolae Ciucă, a declarat vineri, la Sinaia, referindu-se la măsura banilor cash, că, în funcţie de efectul pe care acestea îl produc, se va discuta în coaliţie şi se va lua o decizie. „Eu nu susțin măsura cash, ca să fie clar. Dar realitatea este ca trebuie să și găsim măsuri care să combată evaziunea fiscală. Sigur, eu vă spun clar că nu cred că soluția este această măsură cash. Și vom vedea ce se va întîmpla cu ea. Trebuie să analizăm foarte bine măsura, pentru că nu trebuie ca oamenii să ajungă să creadă că sînt considerați toți evazioniști, mai ales cei care abia agonisesc un bănuț”, a zis Nicoale Ciucă, într-o ședință cu liberalii, conform unor surse DC News. „În momentul de faţă este o decizie luată şi am convenit că, în funcţie de efectul pe care îl produc aceste măsuri, vom analiza, vom discuta în coaliţie şi, în funcţie de efecte, vom lua o decizie”, a spus Ciucă. Întrebat despre posibilitatea ca băncile să majoreze comisioanele, Nicolae Ciucă a spus că această măsură nu a fost discutată. „Nu s-a discutat această măsură, nu cred că este momentul acum să discutăm despre mărirea comisioanelor”, a afirmat acesta.  Începînd cu luna trecută, oficialii de top din Ucraina au început să promoveze o narativă alarmistă conform căreia „al III-lea Război Mondial a început deja” – așa cum a afirmat șeful Consiliului Național de Securitate și Apărare al Ucrainei, Aleksey Danilov, la începutul lunii septembrie, notează gulf-insider. „Dacă cineva crede că Al III-lea Război Mondial nu a început încă, atunci face o mare greșeală. A început deja. A fost în desfășurare într-o perioadă hibridă de ceva vreme și acum a intrat într-o fază activă”, a declarat Danilov în cadrul Forumului pentru Securitate de la Kiev, în urmă cu cîteva luni. Semnificativ, săptămîna trecută, ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a declarat într-un interviu că rezidenții germani trebuie să se obișnuiască cu ideea posibilității unui spectru de război în Europa. „Trezirea noastră trebuie să fie faptul că ar putea exista o amenințare de război în Europa”, a spus el. „Germania trebuie să fie capabilă să se apere. Trebuie să fim pregătiți pentru război”. Ministrul Apărării din Germania crede că războiul din Orientul Mijlociu și războiul Rusiei împotriva Ucrainei vor avea consecințe asupra societății germane. În special, Germania trebuie să fie capabilă să se apere, iar acest lucru se aplică atît Bundeswehr-ului, cît și societății, spune el.  Kremlinul a respins, vineri, un raport al Wall Street Journal care susținea că serviciile de informații americane se așteaptă ca Wagner să furnizeze organizației Hezbollah un sistem de apărare antiaeriană, transmite Reuters. „Din punct de vedere practic, am spus că un astfel de grup (Wagner) nu există”, a declarat purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, cînd a fost întrebat despre raportul care cita surse americane neidentificate și care susținea că Serviciile de informații americane cred că Wagner plănuiește astfel de transferuri. „În general, toate aceste speculații sînt lipsite de temei și nu au nici o bază”, a afirmat Peskov cînd a fost întrebat despre raport. „Există canale de comunicare de urgență între militari (ruși și americani), iar dacă există îngrijorări reale cu privire la ceva, ei (americanii) pot să le transmită întotdeauna militarilor noștri”. Wall Street Journal menționa că Wagner plănuiește să furnizeze sistemul Pantsir-S1, cunoscut în NATO drept SA-22, care utilizează rachete antiaeriene și tunuri de apărare antiaeriană pentru a intercepta aeronave. Un oficial american neidentificat citat de Wall Street Journal a declarat că Washingtonul nu a confirmat că sistemul de apărare antiaeriană a fost trimis. Cu toate acestea, oficialii americani monitorizează discuțiile legate de Wagner și Hezbollah, a menționat ziarul. Wall Street Journal a menționat că sistemul Pantsir urmează să fie furnizat organizației Hezbollah prin intermediul Siriei, unde Rusia l-a susținut pe președintele Bashar al-Assad intervenind în războiul civil din 2015.  Municipiul Bucureşti stă pe resurse de ape geotermale extrem de importante, însă nu sînt valorificate aproape deloc, iar investiţia de aproximativ 30 de milioane de euro din nordul Capitalei, în judeţul Ilfov, este una infimă pentru o economie regională atît de dezvoltată, a afirmat, joi, prefectul Capitalei, Rareş Hopincă, conform Agerpres. Potrivit acestuia, potenţialul este mult mai mare, însă „restanţa nu este a investitorilor”, ci în primul rînd a autorităţilor. El şi-a

exprimat speranţa că se pot îndrepta lucrurile „pas cu pas”, pornind de la un moment zero, unde spunem: „Avem această resursă, o putem folosi şi pentru dezvoltarea unor programe, produse turistice, dar o putem folosi şi pentru eficienţa energetică la nivelul regiunii Bucureşti-Ilfov”. „Sînt necesare investiţii dar, raportat la cît se investeşte într-un sistem de termoficare în Bucureşti, de exemplu, care crapă din toate încheieturile, investiţia în astfel de produse sustenabile ar fi mult, mult mai mică. Aş vrea să aduc în discuţie următorul lucru: de prea multe ori, cînd ne referim la turismul de sănătate, vedem drept beneficiari ai acestui turism oameni bolnavi, ceea ce nu e deloc corect. Noi restrîngem foarte, foarte mult o întreagă activitate la o nişă, la un segment de public mult mai mic faţă de toţi cei care ar putea fi beneficiarii acestui produs”, a adăugat Rareş Hopincă.  Oficiul umanitar al Națiunilor Unite a declarat vineri că „costul de a satisface nevoile a 2,7 milioane de persoane – adică întreaga populație a Gaza și 500.000 de oameni din Cisiordania ocupată – este estimat la 1,2 miliarde de dolari”, transmite Reuters. La 12 octombrie, OCHA a făcut inițial un apel pentru 294 de milioane de dolari pentru a susține aproape 1,3 milioane de persoane. Mii de muncitori și lucrători din Gaza care traversau frontiera și lucrau în Israel și în Cisiordania ocupată au fost trimiși înapoi în enclava asediată, vineri, potrivit Reuters.  Elon Musk a prezis joi că viitorul inteligenţei artificiale (AI) va fi „o eră a abundenţei”, cu un „venit universal ridicat” mai degrabă decît cu un venit de bază universal, dar a avertizat totodată că „roboţii umanoizi” ar putea să îi vîneze pe oameni, transmite AFP. În schimb, locurile de muncă vor mai exista doar pentru cei care şi-ar dori unul pentru o „satisfacţie personală”, a adăugat el. AI este ca „un duh magic” care vă îndeplineşte toate dorinţele, a mai spus Elon Musk, reamintind însă că astfel de basme arareori se termină cu bine. „Una dintre provocările viitoare este aceea de a şti cum să găsim un sens în viaţă”, a adăugat celebrul antreprenor. În opinia sa, „ar trebui să fim foarte îngrijoraţi de roboţii umanoizi care ne pot urmări oriunde”. Elon Musk, proprietarul platformei X (fosta Twitter), a dezvăluit un plan ambițios de a transforma celebra platformă socială într-un colos financiar. Pînă la sfîrșitul anului 2024, platforma X va introduce noi funcții de natură fiscală, transformîndu-se practic într-o bancă.  NATO are un dialog diplomatic şi politic susţinut cu toate ţările din zona Orientului Mijlociu şi este extrem de „vigilentă” la efectele directe şi indirecte ale conflictului din Israel, a declarat vineri, la Braşov, secretarul general adjunct al Alianţei, Mircea Geoană. În context, el a menţionat o întîlnire a regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei cu oficialii Alianţei Nord-Atlantice, care ar urma să aibă loc săptămîna viitoare. „NATO are două ameninţări directe – Rusia pe de o parte şi terorismul pe de alta. De aceea sîntem foarte vigilenţi la efectele directe şi indirecte ale acestei situaţii. Sperăm să nu escaladeze. Israelul are tot dreptul să-şi apere teritoriul şi populaţia. În acelaşi timp, trebuie să o facem proporţional şi cu grija de a nu produce direct sau indirect escaladare. NATO are foarte mulţi parteneri în zonă – cam toate ţările din zonă sînt partenerii noştri – de aceea şi eu, şi secretarul general, şi colegii mei avem un dialog diplomatic şi politic foarte susţinut cu toate ţările din zonă. Săptămîna viitoare vom avea la sediul NATO vizita regelui Iordaniei, un partener absolut vital pentru noi în acea regiune. Sîntem în contact cu toţi partenerii noştri, sîntem foarte vigilenţi (...) fie că este vorba de Ucraina şi războiul Rusiei, zona nordică –unde lucrurile sînt interesante – şi mai ales aici, în sud, unde sperăm ca lucrurile să se calmeze şi să reintre întrun făgaş al dialogului şi al unor soluţii diplomatice, este singura cale pentru a obţine stabilitate”, a afirmat Mircea Geoană. Secretarul general adjunct al NATO s-a aflat vineri la Braşov la Comandamentul Brigăzii 2 Sarmizegetusa, cu ocazia aniversării Zilei Vînătorilor de Munte de către Armata Română. USR a anunţat, duminică seara, că Biroul Naţional al formaţiunii a luat act de retragerea Elenei Lasconi de pe lista candidaţilor la alegerile europarlamentare. „Elena Lasconi va continua să muncească pentru cîmpulungeni şi va avea sprijin din partea USR pentru a face, în continuare, performanţă în administraţie. Lasconi a intrat în politică pentru a construi străzi, şcoli, spitale, comunităţi, şi va continua să facă

asta la Cîmpulung, susţinută de USR. Colega noastră s-a retras din dorinţa de a nu afecta campania pentru alegerile europarlamentare, pentru a nu permite ca o serie de discuţii apărute în spaţiul public să mute atenţia de la problemele cu care România se confruntă”, se arată într-un comunicat al USR. Conform aceleiaşi surse, USR „îşi reafirmă susţinerea pentru principiile şi valorile liberale pentru care luptă atît în România, cît şi în Europa”. Decizia conducerii vine după ce Elena Lasconi a declarat într-un interviu că a votat „Da” la referendumul pentru familia tradiţională de acum cîţiva ani iar ulterior, în spaţiul public, au apărut mai multe controverse legate de afirmaţiile făcute, inclusiv din partea fiicei sale. „Sînt aici să vorbesc despre mama mea, Elena Lasconi, candidat USR la europarlamentare. Am citit știrile de astăzi acum multe ore, însă sînt în continuare în șoc și absolut dezgustată să aflu că mama mea a votat da la referendumul «Coaliția pentru Familie» pentru a susține așa-zisa familie tradițională, între un bărbat și o femeie. Sînt absolut dezgustată, dezamăgită și șocată, nu-mi vine să cred că persoana pe care am susținut-o în cariera ei politică s-a dovedit a fi o homofobă. Mă doare sufletul, mă doare inima. Această discriminare jegoasă nu are loc la mine în familie și din acest motiv nu o mai susțin pe mama, din nici un punct de vedere, în acest moment”, a spus Oana Lasconi întrun mesaj video.  Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat, într-un interviu acordat duminică pentru un post american, că „nu este pregătit” pentru discuţii cu Rusia, cît timp aceasta nu îşi retrage trupele din Ucraina, transmite AFP. Statele Unite „ştiu că nu sînt pregătit să vorbesc cu teroriştii, pentru că ce spun ei (teroriștii - n.r.) nu valorează nimic”, a spus Zelenski duminică la postul NBC. Declaraţiile sale survin şi după ce un comandant ucrainean de rang înalt a afirmat săptămîna trecută că cele două armate sînt prinse în capcana unui război de uzură şi de poziţii. „Deocamdată, nu am nici o relaţie cu Rusia, şi ei cunosc poziţia mea”, a afirmat preşedintele ucrainean, adăugînd că „ei trebuie să plece de pe teritoriul nostru şi doar după aceea lumea va putea pune în mişcare diplomaţia”. Potrivit lui Zelenski, conflictul este într-o „situaţie dificilă”, dar nu într-un impas.  Primarul în exerciţiu al municipiului Chişinău, fostul socialist Ion Ceban, a cîştigat, din primul tur, alegerile locale din capitala Republicii Moldova, potrivit rezultatelor parţiale anunţate luni dimineaţa, la ora 7.30, de Comisia Electorală Centrală, în urma centralizării voturilor de la 304 din totalul celor 305 secţii de votare din oraş, transmite Agerpres. Ceban, considerat un apropiat al Moscovei și al președintelui Putin, care a candidat acum din partea Mişcării Alternativa Naţională, al cărei preşedinte este, a fost susţinut de 132.245 alegători, respectiv 50.58% din totalul cetăţenilor care şi-au exercitat dreptul de vot în Chişinău. Pe locul al doilea se situează candidatul partidului de guvernămînt, Partidul Acţiune şi Solidaritate, Lilian Carp, care a fost votat de 73.930 alegători (28.27%). Duminică au avut loc în Republica Moldova alegeri locale generale. Moldovenii au votat pentru a-şi alege 898 de primari şi 11.058 de consilieri în consiliile locale de nivelul I şi II. Comisia Electorală Centrală (CEC) din Republica Moldova anunţă că la alegerile locale au participat circa 1,15 milioane de votanţi, ceea ce reprezintă peste 41,4% din numărul total de alegători înscrişi în listele electorale.  Regina Rania a Iordaniei a oferit un interviu pentru CNN, iar discursul său a devenit rapid unul viral pe rețelele de socializare. Regina a explicat faptul că acest război dintre Israel și palestinieni are cauze mult mai profunde, care decurg din anii în care Israelul a încălcat drepturile palestinienilor, iar pe cale de consecință degeaba ar fi distrus Hamas, pentru că problema de fond va rămîne, informează CNN. „Chiar dacă Israelul reușește să elimine întreaga organizație Hamas, cauza principală a acestui conflict este ocupaarea ileagală a teritoriului, încălcările zilnice ale drepturilor omului, nerespectarea rezoluțiilor ONU și a dreptului internațional. Dacă nu abordăm cauzele profunde, poți ucide combatantul, dar nu poți ucide cauza”. Regina Rania a denunțat „situația umanitară catastrofală” din Gaza și a întrebat: „Cîți oameni trebuie să mai moară înainte ca conștiința noastră globală să se trezească? Sau este ea pentru totdeauna adormită cînd vine vorba de palestinieni?”. Ea a menționat că în Gaza s-au înregistrat aproape 10.000 de morți de la începutul războiului, aproape jumătate dintre ei fiind copii. r m

„Acesta este un război și moartea Europei“ (II) – Criza migrației i-a învrăjbit pe europeni și a transformat Marea Mediterană

Noi provocări

Amenințarea viitoare a unei crize a migrației nu numai că agravează relațiile dintre țările UE individuale, dar intensifică situația politică internă în majoritatea acestora. Migrația este una dintre problemele cele mai îngrijorătoare pentru alegătorul european, deoarece el o asociază cu riscuri pentru bunăstarea personală, a menționat Artem Sokolov, cercetător la Centrul de Studii Europene din cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Rusia. „Migranții sînt văzuți, în primul rînd, ca o amenințare pentru păstrarea locurilor de muncă, iar în al doilea rînd, beneficiile sociale ale migranților sînt văzute ca bani luați în mod nedrept de la contribuabili”, a completat Artem Sokolov.

Cineva încearcă să întoarcă situația: de exemplu, premierul italian Giorgia Meloni a folosit atacul terorist de la Bruxelles din 16 octombrie, în care doi suporteri suedezi au fost uciși, ca dovadă a corectitudinii unei abordări dure a politicii migrației. În Germania, sprijinul pentru extrema dreaptă Alternative for Germany (AfD), care gestionează un val de sentimente anti-imigrație în țară, continuă să crească. Judecînd după sondajele de opinie, partidul a obținut un sprijin record al unui procent de 22% dintre locuitorii germani și a avut, de asemenea, rezultate foarte bune la alegerile de stat din Bavaria și Hesse. Este posibil ca sprijinul pentru AfD să continue să crească, avînd în vedere că în 2023, conform estimărilor preliminare, un număr record de migranți ilegali au ajuns în Germania de la criza din 20152016. Coaliția de guvernămînt din Germania, ale cărei ratinguri, dimpotrivă, scad lună de lună, a decis să înăsprească legislația privind imigrația, deși anterior adoptase o poziție mai liberală. Autoritățile țării au început să efectueze controale aleatorii la granița cu Cehia, Polonia și Elveția și, de asemenea, plănuiesc expulzări în masă ale migranților ilegali. Cancelarul german Olaf Scholz negociază, de asemenea, cu opoziția Uniunea Creștin Democrată (CDU) și Uniunea Creștin Socială (CSU) pentru a stabili o limită anuală a numărului de migranți și refugiați cărora li se va permite să intre în țară, de 200.000 de persoane. Iar ministrul german al Muncii și Afacerilor Sociale, Hubertus Heil, a cerut refugiaților ucraineni să își caute de lucru.

Agravarea crizei migrației a dus la tensiuni politice interne în Franța vecină: la mijlocul lunii septembrie, ministrul de Interne Gérald Darmanin a promis că guvernul nu va găzdui migranții de pe insulă în țară. Cu toate acestea, deja pe 5 octombrie se știa că unii dintre migranții de la Lampedusa ajunseseră la Paris, ceea ce a revoltat-o foarte mult pe președinta partidului de extremă dreapta francez, Marine Le Pen.

Iar liderul Partidului Patrioților, Florian Filippo, a cerut chiar Franței să părăsească UE. Situația din interiorul țării a fost agravată de uciderea, pe 13 octombrie, a profesorului de franceză Dominique Bernard de către un tînăr de 20 de ani originar din Cecenia, Mohammed Mogushkov, care a studiat anterior la aceeași școală. Criminalul era cunoscut de poliție, tatăl său a fost expulzat din Franța din cauza legăturilor cu islamiștii, iar fratele său mai mare a fost condamnat la închisoare pentru pregătirea unui atac terorist. Uciderea lui Bernard a fost precedată de mai multe atacuri importante asupra cetățenilor francezi, inclusiv asupra copiilor, comise de oameni din Orientul Mijlociu și Africa. Presa franceză a legat această tragedie de un caz similar petrecut în urmă cu trei ani: în octombrie 2020, în suburbiile Parisului, cecenul Abdullah Anzorov, în vîrstă de 18 ani, a cărui familie a venit în Franța ca refugiați, l-a decapitat pe profesorul Samuel Paty pentru a-i da o lecție despre importanța libertății de exprimare, în care a fost prezentat un desen animat despre profetul Mahomed. Sub presiunea publicului, Gérald Darmanin a anunțat planurile guvernului de a înăspri legile privind imigrația. Ministerul francez al Afacerilor Interne a subliniat că dacă această lege ar fi fost adoptată mai devreme, ar fi făcut posibilă expulzarea lui Mohammed Mogushkov înainte ca acesta să comită o crimă.

Povara migrației asupra Europei va continua probabil să crească. Este puțin probabil ca refugiații din Ucraina să se poată întoarce în patria lor în viitorul apropiat. Migranților din Orientul Mijlociu și Africa care traversează Marea Mediterană li se pot alătura și refugiații din Fîșia Gaza. Ambele țări, însă, nu sînt entuziasmate de potențialul aflux de refugiați, iar Egiptul chiar a amenințat că îi va trimite pe toți în Europa. Potrivit politologului Artem Sokolov, escaladarea conflictului din Orientul Mijlociu ar putea duce la o creștere a migrației nu numai din Fîșia Gaza, ci și din alte țări din regiune. „Se poate presupune că vizita liderilor europeni în Israel, Egipt și alte țări din regiune, precum și declarațiile dure ale conducerii iordaniene cu privire la reticența acestora de a găzdui refugiați din Palestina indică faptul că interesul principal în escaladarea actuală a conflictul palestino-israelian este, în primul rînd, să nu permită un nou val de refugiați în UE”, a declarat Sokolov. Potrivit acestuia, Iordania și Egipt, aparent, nu sînt interesate de „modelul sirian”, care presupune crearea de tabere pentru refugiații care doresc să adere la UE pe teritoriul țărilor terțe.

Între timp, Pakistanul, a cincea țară din lume pentru migranți și refugiați, amenință că îi va expulza pe toți migranții fără acte, inclusiv pe cei care vin din Afganistanul vecin, unde mișcarea teroristă talibană a ajuns la putere în august 2021. Reprimarea ar putea

într-o groapă comună

afecta cei 1,73 milioane de afgani care se află în Pakistan fără statut legal și este posibil ca unii să decidă să-și încerce norocul în Europa.

Din cauza războiului civil din Sudan, care a fost cîndva unul dintre cele mai mari centre de migrație din lume, 1,2 milioane de oameni au fugit în țările vecine Ciad, Egipt, Sudanul de Sud, Etiopia, Republica Centrafricană și Libia. Majoritatea dintre ei sînt, de asemenea, în război sau au o situație socio-economică destul de dificilă, ceea ce înseamnă că este puțin probabil să devină ultima oprire pentru sudanezi. Unii dintre ei s-au mutat deja în Tunisia, de unde plănuiesc să întreprindă călătoria periculoasă peste Marea Mediterană către Uniunea Europeană. Pe fondul amenințării care se profilează, la începutul lunii octombrie, Uniunea Europeană a reușit să cadă de acord asupra unui proiect de măsuri privind migrația. Acum, Consiliul UE va trebui să negocieze cu Parlamentul European pentru a adopta regulamente actualizate înainte de alegerile pentru acest organism din iunie 2024. Noua legislație în materie de migrație va permite țărilor gazdă aflate în situații de criză să ceară altor membri UE „contribuții de solidaritate”: să reinstaleze unii solicitanți de azil, să preia procesarea cererilor lor sau să ofere sprijin financiar și de altă natură. În plus, Italia a reușit să promoveze adoptarea proiectului de regulament al UE privind migrația într-o versiune din care una dintre cele două (și singurele referințe obligatorii din punct de vedere juridic) la ONG-urile care lucrează în Marea Mediterană a fost exclusă. Și, deși Germania și Italia au reacționat pozitiv la acordul privind reforma migrației, este prematur să vorbim despre reconciliere. În ciuda faptului că partea germană este pregătită să ia măsuri mai stricte – atît la nivel politic intern, cît și la nivel paneuropean – contradicțiile cu ceilalți membri ai UE nu au dispărut, notează Artem Sokolov. Potrivit acestuia, diferența de abordări este în mare măsură predeterminată de locul pe care unul sau alt stat UE îl ocupă pe traseul fluxurilor de migrație: pentru majoritatea celor care pleacă în Europa legal sau ilegal, destinațiile lor finale sînt Germania, Franța și Marea Britanie. În același timp, povara migrației este semnificativ mai mică pentru țările din Europa de Est (cel puțin din Africa de Nord și Orientul Mijlociu), care adoptă o poziție mai strictă în ceea ce privește politica migrației. Aproape de acestea se află țările din sudul Europei, precum Grecia și Italia, care poartă principala povară a crizei migrației, dar care nu atrag migranții, ci sînt considerate doar puncte de tranzit.

Aceasta înseamnă că este posibil ca Uniunea Europeană să nu aibă suficientă putere pentru a duce la bun sfîrșit reforma migrației mult așteptată și pentru a prezenta un front unit în fața unei noi crize a migrației, care va fi mai gravă și mai prelungită decît în 2015.

Sfîrșit n.K.

Migrantă africană în Tunis

Migranți în interiorul taberei temporare Hot Spot, Lampedusa

Doza de sãnãtate

Afecțiuni ale sistemului respirator, tratate prin metodele oferite de medicina energo-informațională

Afecțiunile sistemului respirator sînt privite de medicina energo-informațională ca fiind ,,prizonierul omenirii”. Încă din cele mai vechi timpuri, bronhopneumonia și febra au fost cauza celor mai multe îmbolnăviri, motiv pentru care înaintașii noștri au părăsit planeta. Atunci, ca și acum, frica era un factor declanșator al acestora. Omul poate trăi cîteva zile sau chiar săptămîni fără alimente, cîteva zile fără apă, dar fără aer nu poate rezista nici măcar două minute.

Afecțiunile sistemului respirator au la origine viruși, bacterii sau chiar o îmbinare nefericită a celor două. Medicina energo-informațională tratează aceste afecțiuni prin vibrațiile proprii ale cauzei îmbolnăvirii, plecînd de la principiul că fiecare virus sau bacterie are o vibrație energetică. Aparatele de tratament care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să descifreze frecvențele patologice emise de aceste noxe toxice, le restabilește vibrația, iar organul afectat începe să funcționeze energetic în parametri normali.

În cazul infecțiilor bacteriene este recomandată administrarea focusată de antibiotic pînă cînd pacientul iese din criză, iar cînd dificultatea în respirație sau tusea productivă se instalează, acest pas este urgent. Din păcate, în ultimul timp oamenii fac

O istorie a farselor (327)

Impostorul Wilhelm Voight (1849-1922) (3)

Deja se strînsese o grămadă de lume în Piaţa Primăriei. Voight observă în acest moment şi un ofiţer al poliţiei călare discutînd aprins cu unul din „gardieni”, împingînd deoparte baioneta din faţa lui şi făcîndu-şi singur drum în clădire. Voight a coborît, în întîmpinarea lui, pe scări. Bărbatul cu pricina era şefuladjunct al poliţiei din oraşul apropiat Teltow, ieşit cu calul său la exerciţii de instruire. Explicîndu-i că această misiune specială se datora unor neregularităţi descoperite în administraţia oraşului Kopenick, Voight l-a convins cu uşurinţă pe poliţist.

– Vă veţi ajuta colegul incompetent din Kopenick să păstreze gloata liniştită?

– Domnule! Poliţistul a lovit cu zgomot din călcîie şi a plecat grăbit.

Întorcîndu-se în biroul trezorierului, Voight a găsit balanţa încheiată. Toţi banii erau frumos aranjaţi şi număraţi pînă la ultimul pfening. Pe masă se aflau 4002 mărci şi 37 pfenigi. „Puneţi-i într-un sac şi întocmiţi o chitanţă”, a spus el. Dar era dezamăgit. Nici pe departe suma la care spera. A luat totuşi banii, l-a salutat pe trezorier cu gesturi obişnuite şi afară, pe hol, i-a dat caporalului instrucţiuni referitor la soarta celor doi mişei atunci cînd vor sosi trăsurile militare. După care, a plecat.

În faţa clădirii, ofiţerul de poliţie din Teltow i-a eliberat lui Voight drumul prin mulţime. Aproape fără a conştientiza curiozitatea iscată în rîndul cetăţenilor, Voight a mers mai departe pînă la gară, unde trenul de Berlin tocmai trăgea în staţie. Recuperîndu-şi lucrurile de civil de la biroul de bagaje din Berlin, şi-a pitit uniforma de căpitan sub duşumeaua unui şopron părăsit, din apropierea casei surorii sale, şi s-a întors tocmai la timp pentru cină. În acea noapte a dormit ca un prunc.

Între timp, magistratul-şef din Kopenick, soţia lui şi trezorierul erau transportaţi la Neue Wache – sediul armatei din Berlin, unde nimeni nu auzise de ei şi nici nu ştia ce trebuie făcut. În scurt timp, a devenit limpede că un impostor în uniformă păcălise întregul oraş. Fiind la mijloc reputaţia Germaniei imperiale, s-a luat decizia – la cel mai înalt nivel – ca povestea să rămînă în secret. Impostorul trebuie totuşi arestat! Însuşi Kaizerul a urmărit cu atenţie sporită acest caz.

abuz de antibiotice, fapt care are rezultate negative asupra sănătății noastre. În multe afecțiuni bacteriene, pastilele nu mai au efectul scontat.

În cazul afecțiunilor virale situația se prezintă altfel. Pandemia de coronavirus ne arată clar faptul că medicina clasică este într-un mare impas. Oficialitățile instituie constant ,,stări de urgență”, promovează vaccinarea, dar nimeni nu aduce în discuție terapia ambulatorie.

Medicina energo-informațională tratează omul după biotipul său, diferit de la caz la caz. Faptul că oamenii sînt diferiți constituie o concepție antică, dar pe care medicina clasică nu o recunoaște.

Simptomele rinitei alergice – curgerea nasului, dureri în gît, greutate la înghițit, greață și dureri abdominale – au fost clasificate de medicina clasică drept coronavirus. Simptomele infecției cu Sars-Cov-2 sînt febra, tusea, simptomele pulmonare, confirmate de un test, dar senzațiea de șuierătură la respirație vine, mai ales, din inflamarea căilor respiratorii superioare, fiind un simptom tipic pentru astm. Febra, pe de altă parte, este un simptom general, singular în unele cazuri, care semnalează răspunsul organismului la noxe patologice. Hipocrate spunea astfel: ,,Dacă reușesc să produc destulă febră, vindec orice boală”.

Se oferise o recompensă de 2.500 de mărci pentru prinderea ticălosului.

Presa radicală din Berlin exploata din plin modalitatea încununată de succes prin care şarlatanul demascase obsesia teutonilor pentru supunere faţă de gradul militar şi uniformă. Dar cine era el? Timp de zece zile poliţia a efectuat cercetări nonstop. A fost găsită uniforma (cocardele de pe cozorocul chipiului fuseseră purtate de Voight tocmai pe dos, dar nimeni observase!), au fost interogaţi 2.000 de cetăţeni – şi, în cele din urmă, eficienţa poliţiei i-a condus la omul căutat. Cu pistoalele trase, au dat năvală în camera lui Voight. Bancnotele în valoare de două mii de mărci se aflau încă în buzunarul acestuia. Fără a se opune arestării, le-a spus cu o voce slabă că ceea ce căutase în Kopenick era un paşaport cu care să poată pleca din această ţară în care uniforma reprezintă totul, iar un bărbat cu cazier nu reprezintă nimic.

Armata nu l-a putut „spinteca” aşa cum ar fi vrut. Între timp Europa vuia. „Ce potlogar irezistibil”, afirma revista Review of Reviews din Londra, „cît de simplă, aproape infantilă este arta lui; cît de caraghioase isprăvile lui! A făcut întreaga lume să rîdă o săptămînă întreagă – o realizare pentru care merită să fie decorat şi să primească o pensie pentru tot restul vieţii“. Şi un alt jurnal londonez (desigur, în mod special britanicii erau încîntaţi de această lovitură în mîndria armatei prusace) sugera că Voight ar trebui să primească Premiul Nobel „ca binefacător universal al umanităţii”.

Procesul lui Voight a început la Berlin în decembrie 1906. El o ţinea întruna cu aceeaşi poveste, despre paşaportul pe care îl căuta. Iată un om care încercase să scape din cercul vicios al vieţii sale printr-o modalitate atît de originală. Trimiţîndu-l la patru ani de închisoare, judecătorul i-a strîns mîna lui Voight şi i-a urat noroc. Un prizonier model în timpul ultimei sale încarcerări, Voight şi-a cîştigat respectul care îi fusese refuzat toată viaţa, înainte de a ajunge aici. Eliberat după douăzeci de luni, se spune că la ordinul Kaizerului (care îl numea „canalia simpatică”), Wilhelm a primit o pensie de o sută de mărci pe lună pentru tot restul vieții din partea unei bătrîne şi bogate evreice din Berlin, în timp ce peste o sută de femei s-au oferit să-i devină partenere de viaţă.

A murit la Luxemburg, în 1922, chiar în timp ce Harry Domela, un alt mare impostor, îi pregătea Germaniei o altă porţie sănătoasă de rîs.

(va urma)

STUART GORDON

După vîrsta de 50 de ani, temperatura corpului scade cu 0,5 grade pe an, astfel că persoanele trecute de 80 de ani ating rar temperaturi mai mari de 36 de grade. O persoană în vîrstă de 70 de ani, cu temperatură de 37,5 are febră.

Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție terapii moderne, personalizate, fără durere ori medicamente, destinate atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Readucerea corpului în balanța energetică nu este nimic nou. Corpul uman este un computer biologic care trebuie mereu resetat. O detoxifiere la nivel microcelular de cîteva ori pe an este benefică.

Terapiile oferite de medicina energo-informațională privesc și tratează corpul în integralitate: trup, spirit și suflet, și se focusează pe cauza bolii.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONAL: 1) I s-a pus cruce; 2) Repus pe picioare; 3) Oameni instruiți – Semieșec!; 4) Nucleu de litiu! – Secătuit de tot; 5) Operat de apendicită – Urmașe la moștenire; 6) Dați în clocot – Primele amintiri!; 7) O ocazie excepțională – Adunarea generală; 8) Concurs de selecție; 9) Suită de cavaleri – Albastru deschis! – Părăsită la graniță; 10) Trageri ca prin inel – Calificat ca gresor.

VERTICAL: 1) Lucrătoare în port; 2) Rămas bun de plată – Clasă cu marchiză; 3) Aprecieri aproximative; 4) Esență de castani! – Lucrător în cupru; 5) Bine așezați în teren – În plin filaj!; 6) Survolează Nilul – Față în față; 7) Venite de la centru! – Dau din coate; 8) Grecești getbeget – Atac nefinalizat; 9) Fac frecții gratuite; 10) Contact bilateral! – Sfidează riscul.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,MESAJE”

1) CALUGARITA; 2) ADEMENITOR; 3) MODALITATI; 4) ER – NA – UNA; 5) RAPITOR – LS; 6) ATU – ILICIT; 7) M –PANA – ATI; 8) ACAPARATA; 9) NOTE –ILARI; 10) IR – LITERAT.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXXV)

Capitolul 6 – Fuga (5)

Pe platoul muntelui, Iulia și Tudor erau înconjurați de trupele de Securitate, dar se aflau la doar un metru de poarta salvatoare, așa că-și permiteau o mică discuție cu urmăritorii lor. Tudor privi la căpitanul de Securitate și îi strigă:

– Tovarășe căpitan, nu știu cine pe cine a înconjurat!

– Cum adică? – veni răspunsul.

– Uite așa bine.

– Nu înțeleg.

– Păi să vă lămuresc atunci.

– Repede, că nu am vreme, se stropși căpitanul, curios să vadă ce moft mai era și ăsta.

– Mă numesc Tudor Grigorescu și sînt ofițer al grupului Apolodor, înființat acum 7 luni la ordinul tovarășilor Gheorghiu Dej, Alexandru Drăghici și Nicolae Ceaușescu, cu scopul de a deconspira și elimina spionii sovietici din România.

– Cine? Ceaușescu? – făcu Iulia.

– Ce? – se miră căpitanul Pavelescu.

– Da, tovarășe căpitan, am ordin să curăț țara de spioni și, dacă tot ne-am întîlnit aici, o să încep cu dumneavoastră.

– Sugerezi că sînt spion sovietic, măi țîcă?

– Am dovezi în direcția asta, tovarășe Nikolai Pavlovici, botezat Pavelescu Nicolae.

Căpitanul duse mîna la toc să scoată pistolul, dar în aceeași clipă își simți brațul prins și îndoit la spate. Se întoarse nervos să-l admonesteze pe îndrăzneț și-l văzu pe locotenentul Victor Munteanu care-l privea extrem de serios.

– Locotenente, dă-mi drumul imediat! – strigă căpitanul furios.

– Permiteți să mă prezint, tovarășe căpitan, spuse acesta în timp ce-i luă arma și se dădu trei pași înapoi ca să-l poată supraveghea mai bine.

– Tudor, tu vorbești serios? Ești ofițer de Securitate într-un grup anti KGB înființat printre alții de Nicolae Ceaușescu? – îl întrebă surprinsă Iulia.

– Da, Iulia, sînt. E un grup operativ pentru eliminarea KGB-iștilor din DGSP.

– Ce se întîmplă aici? De ce nu-i arestăm, tovarășe căpitan? – se auzi vocea lui Aurelian care apăru în poiană ieșind dintre copaci însoțit de cîțiva ostași.

– Se întîmplă, Aureliene, că nemernicii ăștia doi, care pretind că fac parte din nu știu ce grupare secretă de spioni, mă arestează ca agent sovietic, îi răspunse căpitanul scrîșnind din dinți.

– Vă arestează? Cine? Ăsta? – se miră locotenentul Mureșan arătînd spre Tudor.

– ...ăla și cu mine, se auzi vocea lui Victor care veni spre lumina reflectoarelor astfel că Aurelian putu să vadă pistolul pe care-l ținea spre superiorul său căpitanul Pavelescu.

– Nemaipomenit! Dacă nu arunci arma, Victore, îi fac strecurătoare pe prietenii tăi, spuse locotenentul trăgîndu-și pistolul afară din toc, armîndu-l și îndreptîndu-l spre Iulia și Tudor, imitat fiind de cei doi soldați.

În acel moment, Tudor o trase pe Iulia înspre el aruncîndu-se amîndoi la pămînt și rostogolindu-se prin iarba înaltă, în timp ce Victor trăgea spre Aurelian, lovindu-l în umărul drept, ceea ce-l făcu să scape pistolul și să dea comanda „foc” celor doi soldați de lîngă el care deschiseră focul asupra eroilor noștri. Gloanțele trecură pe lîngă ei și cîteva pătrunseră prin poarta temporală în timp ce Victor strigă către soldați, stînd în picioare și ținîndu-i pistolul la cap căpitanului Pavelescu.

– Dacă nu vă opriți, comandantul vostru moare!

Aceștia se opriră și el continuă să vorbească, de data asta cu Aurelian.

– Aureliene, Tudor o să vină la tine și o să-ți dea un ordin semnat de ministrul de Interne, căruia trebuie să i te supui și pe care vreau să-l citești cu voce tare ca să audă și trupa!

– Bine, să vină, răspunse Aurelian ținîndu-se de mîna rănită.

Tudor se ridică de după stînca după care se ascunsese și se îndreptă spre el înmînîndu-i o hîrtie pe care acesta o citi și apoi strigă soldaților: „E în regulă, au aprobarea tovarășilor Dej, Drăghici și Ceaușescu!”.

Privi spre Tudor și-i spuse:

– Nu știam de voi, poate o să lucrăm împreună.

– Asta nu depinde de mine, răspunse băiatul și se îndreptă spre Iulia, care se ridicase de la pămînt și privea curioasă scena. Cînd Tudor se apropie de ea, îi spuse:

– ...și zi așa, ești ofițer de Securitate...

– Da, sînt, și mă bucur fiindcă astfel te-am putut proteja și ajuta să ajungi acasă, răspunse el.

– Am atîtea să te întreb...

– ...știu, iubita mea, dar trebui să te întorci.

– Nu o să te uit niciodată, Tudor, șopti fata.

Băiatul îi cuprinse capul în palme și o sărută apăsat pe gură. În același moment îl auziră pe Victor strigînd:

– Iulia, ai grijă!

Tudor se întoarse și-l văzu pe Victor la pămînt, dezarmat, și pe căpitanul Pavelescu țintind-o pe Iulia. Înțelegînd situația, Tudor o împinse prin poartă pe fată, care mai apucă să vadă cum glonțul îl izbește în partea stîngă a pieptului pe Tudor, aruncîndu-l la pămînt.

Capitolul 7 –Nu vreau să te mai pierd... (1)

Inspectorul principal Ionescu pregătise lucrurile ca la carte: adusese un echipaj SMURD pentru cazul în care fata ar fi venit rănită, 10 jandarmi înarmați pentru cazuri neprevăzute, proiectoare și doi specialiști de la Institutul de Fizică Atomică București pentru a studia portalul sau gaura de vierme, cum i se mai spunea. Toți se așezară în jurul acesteia încă de pe la ora 16, montaseră dispozitivul și erau pregătiți să o primească Iulia.

La un moment dat, pe la ora 18:20 prin poartă veniră cu viteză două mici obiecte care căzură în iarbă. Jandarmii aflați în apropiere fură singurii care le văzură și, îndreptîndu-se spre locul în care căzuseră, au rămas muți de uimire cînd au găsit două gloanțe calibrul 7,62 mm folosite la armele tip Kalașnikov, cum aveau și ei. Erau calde, semn că fuseseră trase de curînd. Pentru a nu panica grupul și, în special, pe părinții și pe prietena Iuliei, le arătară discret doar comandantului Ionescu. Acesta studie cu atenție gloanțele și le spuse să fie pregătiți.

* * *

Cînd Tudor o împinse ca să o ferească de glonțul tras de Căpitanul Pavelescu, Iulia se dezechilibră și căzu pe spate prin poartă. Se trezi într-o mare de lumină ce provenea de la niște reflectoare puternice și, pentru cîteva secunde, orbită de lumina lor, crezu că nu reușise să treacă. Auzi însă strigătul Alexandrei, prietena ei, și știu că s-a întors acasă. Se întoarse pe o parte, așezînduse apoi în genunchi, dar nu se putu ridica în picioare findcă se pomeni răsturnată la loc de o mare de păr negru și creț, care o îmbrățișă cu foc și-i spuse:

– Să nu mă mai sperii așa niciodată, că te omor! Ai auzit?

Prietena ei, care suferise atît de mult lunile acelea, era fericită că o regăsise. Apoi părinții ei o îmbrățișară și o sărutară sub privirile unor jandarmi și civili necunoscuți, care se uitau zîmbitori la ei. În tot acest vacarm, Iulia stătea ca o stană de piatră, neputînd reacționa în nici un fel, fiindcă revedea momentul în care Tudor primise în piept glonțul destinat ei și știa că murise ca s-o salveze.

Lacrimi începură să i se prelingă pe obraz și plînsul începu să-i zguduie umerii, lucru ce nu trecu neobservat, dar toți îl puseră pe seama descărcării nervoase și a fericirii de a se fi întors. Mama ei o întrebă: De ce plîngi? – L-au omorît pe Tudor, l-au omorît fiindcă s-a aruncat în fața glonțului ca să mă salveze pe mine! Înțelegeți!? L-au omorît ticăloșii, l-au omorît! – strigă ea. În acel moment văzu medicii de la SMURD apărînd în preajma sa, simți o împunsătură de ac în brațul drept

Terapia toamnei

Ce toamnă blîndă, somptuoasă, Frumoasă ca o tînără mireasă, Cu pași ușori călcînd pămîntul, De parcă-n ceruri și-a croit veșmîntul.

Mă pierd în toamnă asta pas cu pas, Prin frunzele ce cad în ritm de vals, Mă detașez de lumea în mișcare, Atîta frumusețe parcă doare.

Opriți-vă o clipă și priviți, Cînd alergați fără de sens, grăbiți, Că toamna asta cu sclipiri de aur, Pe Însuși Dumnezeu Îl are Faur.

Intrați în rezonanță cu natura, Lăsați să se mai odihnească gura, Și respirînd atîta frumusețe, Veți alunga povara de tristețe.

Lăsați anxietatea pe cîmpii, Răpuneți stresul la cules de vii Și veți vedea că viața are gust, Cînd veți gusta din strămoșescul must.

Ce toamnă minunată am primit, Dar n-o vedem! Trăim așa grăbit, Ne iartă ignoranța, Sfinte Doamne, Și pe Pămînt ne lasă multe toamne. MARIUS BUDĂRĂSCU.

și totul se întunecă în jurul ei. Se trezi pe un pat de spital. Era liniște. Deschise ochii către albul pereților și, privind pe fereastră, își dădu seama că e zi și că se afla la Medlife, în fostul cartier Tractorul. Auzi mișcare spre dreapta ei și, întorcînd capul, își văzu părinții așezați pe un alt pat, veghind-o. Se simțea foarte slăbită și adormită, așa că mai mult șopti decît vorbi tare:

– Cît e ceasul ?

– E 10 dimineața, răspunse tatăl ei.

– Am dormit peste 12 ore, cugetă ea cu voce tare. Așa mă și simt – mai spuse ridicîndu-se în fund și sprijinindu-se de capul patului.

– Cum ești? – o întrebă mama.

– Bine, acum sînt bine, dar sînt atît de tristă că l-au omorît pe Tudor – și lacrimile începură să-i curgă iarăși pe obraz, în timp ce simțea cum sufletul i se rupe în două de durere.

Primi îmbrățișarea părinților ei și continuă să plîngă înfundat, în timp ce-l auzi pe taică-su întrebînd-o brusc, așa cum avea obiceiul, cînd voia să schimbe subiectul:

– Cum a fost pe Ada Kaleh?

Întrebarea o surprinse atît de tare, încît își ridică capul de pe umărul mamei ei și, ștergîndu-și lacrimile de la ochi, își întrebă tatăl:

– De unde știi?

– Din arhive, fata mea, din arhive. Un anume domn Mureșan Aurelian a făcut un raport amănunțit al excursiei voastre la Dunăre, către superiorul lui, căpitanul Pavelescu.

– Trădătorul ăla nemernic! – făcu Iulia.

– De ce trădător?

– Fiindcă era spion sovietic! De aia! – răspunse fata.

– De unde știi tu că era?

– Fiindcă Tudor l-a demascat cu cîteva minute înainte să mă împingă prin portal, răspunse fata. Tudor era ofițer al grupării Apolodor care vîna spioni KGB. (va urma) nICU mArIUS mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Refugiați pe timp de pace

De ani de zile, România se golește. Cetățenii ei au început să plece imediat după decembrie 1989. Atunci fugeau de comunism, de cenușiul orașelor, de noroaiele satelor, fugeau de dictatură căutînd democrația, libertatea și, mai ales, bunăstarea. Între timp, la noi lucrurile au început să semene cu străinătatea spre care fugeau, dar ei, în loc să se întoarcă acasă sau să nu mai plece, au continuat să se refugieze întrun Vest al cărui egal în bunăstare țara lor ajunsese. Mirajul, vraja Occidentului era mult prea puternică pentru ca ei să-i reziste. Ca hipnotizați plecau fără să

privească înapoi, fiindcă așa le spuseseră prietenii și cunoscuții că e bine să facă, fiindcă aici e rău. M-am gîndit că poate așa o fi și că oamenii mărunți își găsesc greu locul aici, în țara lor, fără să observ că, deși în aparență aveam parte de strălucirea Occidentului, aia spre care zburau unii dintre noi ca muștele spre becul incandescent crezînd că merg spre soare, modul de organizare al patriei era praf și pulbere. Altfel nu-mi explic de ce tinerii studioși – cum li se spunea odată – alegeau să emigreze în Vest.

(continuare în pag. 22) T.I.

ETICHETA

Nemulțumitului i se ia darul

Ce glume face istoria cu noi, ce-i place să dea lecții și ce păcat că majoritatea dormim în papuci și nu ne dăm seama ce ni se întîmplă. Mă tot uit de ceva ani de zile la băieții ăștia care visează la autonomia teritorială a județelor Harghita, Covasna și Mureș. Mă uit și-mi vine să rîd cît sînt de naivi. Au ajuns în situația de a cere autonomie teritorială a județelor românești în care trăiesc, imaginîndu-și că acesta va putea fi la un moment dat pasul spre a deveni stat în cadrul statului român.

Ei vorbesc dînd exemplu Catalonia spaniolă și Piemont-ul italian, unde există mișcări similare, însă uită un lucru esențial: regiunile sus-numite sînt unele marginale în cadrul statelor de care aparțin, ceea ce le permite să-și deschidă una dintre granițe pentru a primi ajutoare și a comunica cu lumea, așa cum era Transilvania în cadrul Ungariei sau al Imperiului Austro-Ungar.

(continuare în pag. 22)

IoAn TEoDor

motto: ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală,/ Popii Îl trădează pe Isus./ Bună țară – dar ce rea tocmeală”. CornELIU VADIm TUDor (,,Lumea românească”)

Nu știu dacă voi termina ceea ce mi-am propus să scriu în acest articol. Sînt trist, foarte trist, iar lacrimile mi-au inundat pagina, deși sînt un om trecut prin foc și spadă, cum se spune. Totul pleacă de la o poveste veche, de vreo 30 de ani, în care am jucat rolul salvatorului unui suflet de om extrem de necăjit. Este vorba de prietenul, sau mai bine zis, fratele meu, Virgil Bărbuia, de care m-am atașat total dezinteresat, mai ales în ultimii ani, cînd bolile de tot soiul l-au îngenunchiat în mod iremediabil.

Despre el am scris în Revista ,,România Mare” de mai multe ori, ultima dată în septembrie a.c., cînd vă spuneam că Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului – Sector 1 – București i-a schimbat gradul de handicap din GRAV, în ACCENTUAT. A fost un fel de pedeapsă, pentru că omul a avut ,,tupeul” de a solicita schimbarea încadrării stării de handicap, din GRAV, în GRAV CU ASISTENT SOCIAL.

Așadar, după mintea nemernicilor de la DGASPC – Sector 1, care nu au nici o tangență cu medicina, majoritatea angajaților fiind lipitori de afișe electorale, au tras concluzia că omul devenise cu mult mai sănătos decît acum 15 ani, cînd se stabilise că handicapul său era GRAV. Acest caz a devenit și subiectul unui film documentar produs de o televiziune din Belgia, dar hai să ne reamintim ce am scris eu în urmă cu vreo două luni despre această victimă, pe care cei de la DGASPC –Sector 1 încearcă din răsputeri să o salveze de la... viață (sic!):

,,Păi, măi amețiților, voi știți prin ce a trecut Virgil Bărbuia pentru a obține acte medicale noi, pe care nu le-ați luat în seamă, zicînd că sînt identice cu cele existente la dosar? Știți voi că, din cauza diabetului, i s-au amputat degetele de la picioare și deplasarea sa a devenit imposibilă pentru el? Cum e posibil să credeți că acest om merge mai bine acum, fără degete la picioare, decît atunci cînd le avea pe toate? Ați aflat, cumva, că, din cauza vaselor obturate din creier, omul își pierde des echilibrul și cunoștința? S-a prăbușit de multe ori, și așa și-a rupt nasul, și-a spart arcada, iar recent și-a distrus placa dentară, căzînd cu gura direct într-o bordură, iar voi, CRIMINALILOR, l-ați declarat mai sănătos decît acum 15 ani. Doamne, cîtă pușcărie veți face pentru toată această bătaie de joc, pe care o vreți cosmetizată prin emiterea unor adrese scremute, redactate cu o mînă pe tastatură, cealaltă pe sticla cu alcool, și capul vîrît în punga cu aurolac. Ce mai, niște bestii, similare cu cele descoperite recent în scandalul cu azilurile morții. Niște complici ai unui sistem social/medical de-a dreptul... CRIMINAL, care, și atunci cînd mori, sînt în stare să spună: «Vai, ce bine arată, parcă-i viu!»“. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Refugiați pe timp de pace

(urmare din pag. 21)

De ce să pleci să muncești pentru alții și nu pentru țara ta? Poate fiindcă sistemul de învățămînt a devenit unul ineficient care nu pregătește specialiști în domeniile de care țara are nevoie? Cine e de vină pentru asta? Incompetenții care conduc România de 30 de ani, evident. Ei, în primul rînd, apoi noi toți. Noi toți, fiindcă am trecut de la „cultura de masă” din timpul comunismului, la „incultura de masă” din timpul democrației. Am ajuns cu toții să ne zgîim la videoclipuri care ne arată strălucirea bogăției, răsfățul obținut cu banii care curg în valuri, și vrem și noi așa. Nu ne punem întrebarea: cum s-au obținut banii aceia mulți care ne aduc femei, mașini, case imense și petreceri cu zeci de invitați?

Luăm de bun tot ce vedem, ne dorim bogăție, șmecherie, pe scurt, mulți bani care să pice din cer, uitînd că fără muncă nu se poate obține nimic și că pentru toată bogăția și banii care curg, cei care îi au plătesc cu sănătatea, cu libertatea, uneori cu viața.

Uite așa ajung să plece din țară tinerii noștri care își doresc să fie bogați sau să performeze în domeniile în care s-au pregătit. Uite așa dispare patriotismul, fiindcă profesorii și sistemul școlar nu mai pot vorbi despre el, Istoria a ajuns o bătaie de joc, iar societatea nu mai dă doi bani pe sentimentul național. Copiii din ziua de azi consideră familie doar frații și părinții. Rar pomenesc despre bunici sau străbunici, ca să nu mai vorbesc despre necunoscuții strămoși ai neamului și, în felul acesta, se rup legăturile cu trecutul și rădăcinile, iar ei, tinerii studioși, pleacă fără regrete din țara lor să muncească oriunde pot obține nivelul de viață pe care și-l doresc.

Aceleași lucruri le susține un sondaj al Băncii Mondiale, citat de G4media.ro, după cum urmează: „Societatea românească «îmbătrînește și suferă de pe urma unuia dintre cele mai grave exoduri de creiere din întreaga lume», atrage atenția ultimul raport al Băncii Mondiale, care mai subliniază că românii care emigrează sînt de obicei mai tineri și cu un nivel de educație mai ridicat decît populația

rămasă. În plus, lacunele serioase din sistemul de învățămînt, atitudinile nefavorabile față de învățarea pe tot parcursul vieții și inexistența formării profesionale provoacă deficite de competențe pe piața muncii din România. În ultimii 10-15 ani au emigrat mai mult de 2 milioane de români – reprezentînd aproape 20% din forța de muncă –, mulți definitiv, ceea ce a dus la decalaje de competențe, deficite de forță de muncă în roluri-cheie (de exemplu, medici), cereri salariale distorsionate și scăderea productivității reale a muncii. Variațiile regionale sînt considerabile, București-Ilfov înregistrînd cea mai mică vîrstă mediană din țară (41 de ani) și cea mai mică pondere a populației de peste 65 de ani (16,5%) – cu mai mult de patru ani și, respectiv, 4,4 puncte procentuale sub nivelurile din Sud-Vest Oltenia, conform hotnews.ro. Astfel, punctele de presiune demografică (de exemplu, o cerere mai mare de asistență medicală mai complexă pentru persoanele în vîrstă) sînt mai acute în regiunile slab dezvoltate, în care furnizarea de servicii este deja dificilă”.

Soluția? Reformarea sistemului de învățămînt prin care să se renunțe la accentul pus pe cercetarea și învățarea individuală a materiilor de către elevi și revenirea la așezarea în paginile manualelor a informației care trebuie să fie însușită de copii, pentru ca ei s-o învețe și s-o rețină de acolo. Cine crede că elevul se duce pe internet să caute informații suplimentare despre lecția de la Geografie, Istorie, Biologie sau Educație Civică se înșală. Modificarea legislației în așa fel încît profesorul să aibă mijloacele de a pune la respect elevii zurbagii și a-i orienta spre școlile profesionale pe cei care au talent în direcția asta, fiindcă nu trebuie să fim o țară de intelectuali. E nevoie și de meseriași, fără de care intelectualii ar umbla desculți și ar muri de foame.

Ce se va întîmpla, de fapt? Nimic. Nimic atîta timp cît vom fi conduși de aceiași incapabili care ne conduc de 30 de ani și care au reușit performanța de a ne determina să ne refugiem din propria noastră țară pe timp de pace.

Nemulțumitului i se ia darul

(urmare din pag. 21)

În cazul județelor românești Harghita, Covasna și Mureș, geografia nu le este favorabilă pentru că Transilvania nu este un ținut marginal al României, ci chiar inima acesteia, de ea ținîndu-se strîns celelalte ținuturi românești. Ce s-ar întîmpla dacă și-ar declara această independență teritorială?

A doua zi s-ar întoarce cu 200 de ani înapoi, fiindcă li s-ar tăia accesul la electricitate, apă, internet, acces auto, feroviar și aerian. Nu se va ajunge însă aici, pentru că cei care îi conduc nici nu cred că-și doresc asta cu adevărat, fiindcă intrarea României în Schengen le-ar permite să trăiască iluzia că acest teritoriu românesc dintotdeauna, de unde românii nu au plecat niciodată și care a desfășurat un continuu război de eliberare vreme de 800 de ani, a redevenit al lor odată cu dispariția granițelor.

Zilele trecute, în peste o sută de așezări din Harghita, Covasna și Mureș au fost aprinse focuri de tabără, ca semn că populația zonei cere autonomie teritorială, a declarat Zoltán Gazda, președintele Consiliului Secuiesc, principalul organizator al mișcării. În știrea publicată de hirado.hu nu scria cîți oameni au participat la focul de tabără unde s-au încălzit de frigul de afară. Nu cred că foarte mulți.

La focurile aprinse după lăsarea întunericului pe înălțimile așezărilor, organizatorii locali au citit manifestul evenimentului, care a fost semnat de Balázs Izsák, președintele Consiliului Național Secuiesc (SZNT), care a inițiat și organizat focul. „Confirmăm că angajamentul nostru față de autonomie nu s-a schimbat. Declarăm încă o dată: Autonomia teritorială a Székelyföld este un angajament al păcii, securității și prosperității, un cadru legal care garantează egalitatea deplină și efectivă pentru cetățenii din Székelyföld”, subliniază documentul. Nu, pe bune, domnul Balasz, zici matale că „autonomia teritorială a zonelor în care locuiți alături de români pe pămîntul nostru e un cadru legal care garantează egalitatea deplină și efectivă pentru cetățenii din Szekelyfold”? Poate ai vrut să spui „pentru cetățenii maghiari” fiindcă am văzut cu ce „egalitate deplină și efectivă” au fost tratați românii sub ocupația străbunilor voștri și vedem acum, în ultimii ani,

cum sînt bruscați și intimidați românii care poartă steagul tricolor de Ziua națională, fiindcă vă sfidează pe voi. Interesant, nu? În România, purtarea drapelului național vă sfidează pe voi, urmașii ocupanților care ne-au umilit străbunii, și voi ziceți că dacă ați fi stăpîni pe bucata aia de pămînt românesc, ne-ați garanta nouă drepturi egale cu voi. Cine vă crede?

„Potrivit manifestului transmis MTI – scrie hirado. hu – SZNT a dovedit că poate acționa pentru interesele Székelyföld la nivel european în ciuda obstacolelor autorităților, deschizînd astfel o arenă internațională. Potrivit documentului, mișcarea se confruntă cu o altă sarcină: crearea și operarea sistemului de autoorganizare a poporului secuiesc, buletinul de identitate Székelyföld. «Fie ca această seară să fie un moment în care fiecare membru al comunității devine conștient de sarcina pe care o avem de îndeplinit împreună în viitor și devine o experiență personală. Deveniți conștienți, deveniți o experiență personală în fiecare maghiar: suveranitatea Ungariei trebuie protejată, autonomia Székelyföld trebuie cîștigată! În acest fel, două teritorii vor fi purtătoarele unității naționale maghiare: Ungaria suverană și Székelyföld autonom», se arată în manifestul amintit”. Băieții aștia visează frumos la cărți de identitate ale Ținutului Secuiesc, la cîștigarea autonomiei și instigă la niște lucruri ilegale. De ce nu s-or mulțumi ei cu faptul că firmele cu capital maghiar sînt foarte multe în Transilvania, că primesc susținere financiară de la Guvernul Ungariei, că au un întreg sistem de învățămînt în limba maghiară, că există o mass-media maghiară care-i deservește, că au libertatea de a-și sărbători înaintașii, chiar dacă prin datul istoriei unii dintre ei sînt călăii străbunilor noștri? De ce vor mai mult și mai mult? Oare fiindcă strigă în ei sîngele de cuceritor hrăpăreț al lui Attila? Nu-i înțeleg. Au drepturi pe care strămoșii noștri nu le-au primit niciodată sub ocupația de opt secole a străbunilor lor maghiari și, cu toate astea, vor ceva ce nu se poate. Cred ar fi bine să trăiască cu ceea ce au, fiindcă au mult și să-și amintească faptul că un proverb românesc spune că „nemulțumitului i se ia darul”.

Caseta cu bijuterii

 Bărbierii tuturor timpurilor au avut reputație de autentici limbuți. Filosoful Archelaus din Atena avea un bărbier care vorbea mult fiind veșnic setos de noutăți. Cînd maestrul pămătufului l-a întrebat:

- Cum vrea Măria Sa să fie bărbierit? Filosoful i-a răspuns doar atît:

-În tăcere!

 Într-un pitoresc restaurant aflat în apropierea muzeului în aer liber Skansen din Stockholm s-a desfășurat balul presei. O duduie decoltată dincolo de bunul gust s-a adresat unui ziarist:

- Hei, doctore! Ce faci? Eu mă plictisesc înfiorător. Ce aș putea face?

- Știi ce? Du-te acasă, îmbracă ceva pe tine și culcă-te!

 Cînd dramaturgul englez Oscar Wilde a ajuns noaptea la club, după ce a participat la premiera unei piese de-a sa, al cărei eşec a fost total, cineva l-a întrebat:

– Hei, Oscar, cum a mers piesa?

– O, piesa a mers excelent, a răspuns Wilde. Din păcate, audienţa a fost complet nepotrivită…

 Pe cînd era student, fizicianul Max Born dădea examen cu astronomul Karl Schwartzschild. Între profesor şi elev are loc următorul dialog:

– Ce faci atunci cînd observi o stea căzătoare?

– Îmi pun ceva în gînd.

– Bine!, insistă profesorul, enervat de inocenţa studentului examinat. Şi pe urmă?

– Pe urmă mă uit la ceas.

– Ca să-ţi notezi la ce oră ţi-ai pus dorinţa?

– Nu, domnule profesor, ca să determin timpul, apoi constelaţia din care a apărut steaua, direcţia mişcării, lungimea traiectoriei şi toate celelalte. Apoi mă duc acasă şi calculez orbita respectivă.

 Un tînăr scriitor i-a spus odată lui Mark Twain că şi-a pierdut încrederea în talentul său.

– Ai trăit vreodată acest sentiment?, l-a întrebat el pe Twain.

– Da, i-a răspuns acesta. Odată, după ce scrisesem timp de cincisprezece ani, mi-a trecut prin minte că nu dispun deloc de talent.

– Şi ce ai făcut atunci? Ai renunţat la scris?

– Nu. Cum aş fi putut să renunţ? La vremea aceea, eram deja celebru.

 Genialul inventator al aparatului de radio, Marconi, a rămas odată toată noaptea în laboratorul său, împreună cu un prieten, pentru a discuta despre aspectele complicate ale comunicării fără fir. Cînd, în sfîrşit, au părăsit laboratorul, Marconi i-a spus în treacăt prietenului său:

– Toată viaţa mea m-am ocupat de aceste probleme, dar există un aspect legat de undele radio pe care pur şi simplu nu-l înţeleg.

– Cum, există ceva legat de undele radio pe care tu nu-l înţelegi? Ce anume?

– Păi, felul în care funcţionează!, i-a răspuns Marconi.

 O fetiţă, căreia i se spusese că Lincoln nu este un bărbat foarte frumos, a fost dusă de tatăl ei în vizită la Casa Albă, ca să îl vadă pe Preşedinte.

Lincoln a luat-o pe genunchi şi a sporovăit o vreme cu ea, în maniera sa amabilă şi plină de umor. Subit, fetiţa a strigat în gura mare:

– Tati, nu mi se pare deloc urît! Dimpotrivă, mi se pare foarte frumos! r m

Citiți și vă cruciți!

(urmare din pag. 21)

Oricum, scriam eu în același articol, cetățeanul Virgil Bărbuia, cu drepturi depline în această țară, încă mai așteaptă, conform prevederilor constituționale, ca, în termen legal, să primească de la DGASPC – Sector 1 un răspuns oficial cu privire la Cererea sa prin care a solicitat ASISTENT SOCIAL, misivă trimisă prin Recomandata nr. 11/19 iulie 2023 – O.P. 30 București. Este adevărat că, la domiciliul celui în cauză, s-a prezentat o comisie de trei persoane, dar, vom trăi și vom vedea”.

De trăit, Virgil Bărbuia mai trăiește, sau mai bine zis, supraviețuiește în chinuri mari, și spun asta pentru că a căzut din nou, și-a rupt coastele, a ajuns la Urgență, unde a stat vreo trei zile, și ce va urma, Dumnezeu cu mila! Omul încă mai speră că DGASPC-Sector 1 va fi desființată..., pardon, că va răspunde, după 4 luni, la petiția sa. Avînd în vedere în ce țară se petrec aceste lucruri de neimaginat, s-ar putea ca Direcția respectivă să-și acorde sieși un ASISTENT SOCIAL. Apropo, domnilor de la DGASPC-Sector 1 București, voi ce handicap aveți?

Se zice că, dintr-o eroare genetică, intestinul vostru gros se varsă în creier, ceea ce e bine, că, dacă se vărsa în gură, vă uram poftă bună. Mama voastră...!

Adevărul este că, din mila unor oameni și din înțelegerea altora, Virgil Bărbuia a juns la un cămin de bătrîni bolnavi și neajutorați, unde nu poate sta prea mult, pentru că nu are puteri financiare. Iată de ce bietul om a ajuns să trăiască și să înțeleagă simțămintele sinucigașilor. Tocmai el, un munte de om, care, cîndva, îl încuraja astfel pe Corneliu Vadim Tudor: ,,Domnule președinte, atît timp cît sînt în preajma dumneavoastră, să nu vă fie frică de nimic!”. Ținea mult Vadim la el, îi aprecia vorba plină de umor, provenit dintr-o inteligență țărănească, și deseori îl ruga: ,,Oltenașule, vino la mine în birou să-mi povestești ce-ai mai făcut!”.

Ce vremuri frumoase și de neuitat, înlocuite de ani buni cu cele al căror standard e moartea. În România, decît să pui cireașa pe tort, mai lesne e să așezi bomboana pe colivă, și asta pînă cînd se vor institui impozit, TVA, dobînzi etc. și pe micuța și expirata bombonică. Culmea ar fi să se facă proteste împotriva unei legi prin care coliva adevărată urmează a fi înlocuită cu una decorativă, din plastic. Mai mult, dacă tot a existat Războiul celor două roze și acum sînt în trend astfel de conflicte, de ce n-ar avea loc și Războiul celor două colive, cea din arpacaș vs. cea din plastic. Chiar mă întreb de partea cui s-ar situa Iohannis într-o astfel de situație. Eu cred că și-ar da viața pentru coliva adevărată, că numai într-un astfel de caz, UE, NATO, ONU, OMS, Banca Mondială ș.a. ne-ar ajuta la greu cu zahăr, esențe, scorțișoară, nuci etc., din care va ieși ban peste ban.

Asta pare o glumă, dar față de ce se întîmplă azi în România, un scandal între colive ar fi pistol cu apă. Păi ce, se compară scandalul ,,Mafia din Administrația Spitalelor și Serviciilor din Municipiul București – ASSMB”, despre care, pînă acum, am scris vreo 5-6 articole, cu războiul colivelor, pomenit doar în vreo 5-6 rînduri, în articolul de față? Nici nu ai cum să compari o colivă cu madam Oana Sivache, directorul general al SSMB, chiar dacă domnia sa este preoteasă, pe care, dacă o veți vedea cum fumează, vă veți da seama cît de necurat este idolul său.

Pentru că Revista ,,România Mare” a circulat în ultimele două luni prin toate spitalele din București, deci toată lumea din acest sistem a aflat cine este cu adevărat această femeie, nu o să mai vorbesc de ea. Despre un turnător – cît de disprețuitor este acest termen – comentariile sînt de prisos, mai ales că demnitatea, inteligența și credința îmi interzic să mă cobor la nivelul abisal al unui astfel de specimen.

Acum, voi pune accent pe modul în care se desfășoară ancheta penală împotriva inculpaților

,,dați în gît”, cum se spune, de madam Sivache. Așa se face că la DNA s-ar fi depus un denunț care sună cam așa: ,,Jur pe ce am mai sfînt că, în oja de pe unghii, am simțit cum din ASSMB se fură din banii pentru hrana și medicamentele pacienților, și asta se întîmplă de vreun an și jumătate, adică de cînd am ajuns la conducerea instituției. De furat s-a furat, dar nu știu de ce mie nu-mi parvenea nimic, motiv pentru care Vlad Voiculescu, cel care mi-a dat un brînci în respectiva funcție, îmi reproșa, des și dur, că nu produc nimic pentru partid, cum fac alții. La un moment dat, directorul adjunct ASSMB, pe care îl certam că nu făcea nimic pentru a ne îngropa în bani, mi-a spus că va veni o șpagă de 200-300 de mii de euro. Cînd i-am spus lui Vlad Voiculescu, a dat în bîlbîială, ca să nu înțeleagă nimic cei care îi interceptau convorbirile telefonice. S-a speriat de moarte cînd a auzit de o așa sumă și m-a rugat să mă duc cît mai repede la DNA, ca să nu fim noi arestați. Așa am făcut, mai ales că fiica mea a plîns cu lacrimi și mi-a spus că nu ar suporta să mă vadă încătușată”.

Ei bine, în baza unui astfel de denunț, DNA a arestat patru oameni, deși ancheta nici nu începuse încă. S-au făcut vreo 8-9 percheziții, în urma cărora s-au confiscat cîteva zeci de mii de euro, mare parte a lor dovedinduse a fi economii familiale. Ciudat este că, deși la orice dare și luare de mită se pune la cale procedura numită FLAGRANT, în acest caz nici pomeneală de așa ceva. Păi, dacă este așa, de ce au fost arestați patru oameni, asupra cărora – atenție! –, pînă la apariția unei sentințe judecătorești irevocabile, planează PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE? Sub acest aspect, mă simt nevoit să întreb: Cumva, la DNA, prezumția de nevinovăție s-a transformat în prezumția de... VINOVĂȚIE? Și, dacă este așa, cine și cum a stabilit că arestații ar fi vinovați, dacă nici ancheta nu începuse și nici vreo sentință judecătorească irevocabilă nu a fost emisă?

Șmecheria asta este preluată de la americani care, atunci cînd arestează pe cineva, atrag atenția asupra următorului fapt: ,,Ai grijă ce vorbești, că totul poate fi folosit împotriva ta!”. Dar, de ce împotriva mea și nu a voastră? Nu răspunde nimeni la asta, cum nu se va răspunde nici la următoarea întrebare: De ce arestarea celor patru oameni a fost catalogată ca fiind PREVENTIVĂ, adică vinovăția celor în cauză ar fi certă, în condițiile în care asupra lor planează, și acum, PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE? Păi, cum ar fi să vă aresteze cineva și să vă spună cam așa: ,,Vă încătușăm preventiv, pînă aflăm dacă vă faceți vinovați de ceva, iar pînă atunci veți beneficia de prezumția de nevinovăție. Dacă vreți să spuneți ceva, aveți grijă, că totul poate fi folosit împotriva voastră. Împotriva noastră, nici vorbă, că vă ia mama dracului!”.

Iată de ce am intitulat acest articol ,,Citiți și vă cruciți!”. De fapt, cînd este vorba despre cum funcționează justiția românească, nu găsesc alte variante. Este vorba de justiția aia democrată, civilizată, modernă și reformată, care, la nivel național, a produs un adevărat... GENOCID! Este acea (IN) JUSTIȚIE care funcționează în baza unui principiu unic în lume: ,,Ferească Dumnezeu să se facă dreptate din greșeală!”. Dar să revenim la cazul nostru. Tot de la americani s-a preluat și formula BĂNUIALĂ REZONABILĂ, adică, dacă DNA îți găsește în buzunar zece mii de lei, te poate aresta, invocînduse faptul că banii respectivi ar intra sub incidența bănuielii menționate, deci ai putea fi învinovățit că i-ai furat, că i-ai găsit și ți i-ai însușit sau că i-ai luat drept mită. Aici, trecînd peste faptul că procurorii solicită instanțelor de judecată admiterea arestării preventive, deși nu s-a stabilit vinovăția inculpatului, ancheta nefiind începută, putem evidenția grava greșeală a judecătorilor, care acceptă cerința, în ciuda faptului că PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE primează. Fără discuție, solicitarea procurorilor contrazice logica elementară, pentru că a cere ,,Vrem să-l arestăm 30 de zile, după care vom începe ancheta!” nu este altceva decît o antepronunțare, ceea ce, în materie penală, se

cheamă ABUZ ÎN SERVICIU, arestarea intrînd sub genericul nulității absolute.

Și mai grav este faptul că procurorii, pe care Napoleon Bonaparte îi definea ,,cei mai proști funcționari ai statului”, obișnuiesc să-l oblige pe cel căruia i-au găsit zece mii de euro în buzunar să justifice de unde are banii și ce avea de gînd să facă cu ei. Păi, măi băieți, cînd faceți asta, și e clar că o faceți des, să știți că Napoleon avea dreptate. Adică, într-adevăr sînteți proști făcuți grămadă. Se pare că procurorii de la DNA nici acum nu au aflat că ,,Actori incumbit probatio” (Cel care acuză trebuie să probeze), deci dacă aceștia îl suspectează de ceva pe cel cu banii, nu individul respectiv trebuie să justifice proveniența lor, asta ei trebuie să o dovedească, fiindcă ei sînt cei ce îl bănuiesc, îl acuză și îl învinovățesc de ceva anume. Spre exemplu, subsemnatul are un milion de euro și sub nici o formă nu este obligat să justifice de unde îi are, unde îi ține și ce are de gînd să facă cu ei. Deci – atenție! -, dacă la ora două noaptea îmi bat la ușă procurorii DNA și îmi pun astfel de întrebări, eu ies cu parul la ei, mai ales că pe proști nu-i înghit sub nici o formă.

Iată de ce faptul că nu s-au găsit cele 200-300 de mii de euro la arestații din cazul ,,Mafia spitalelor din ASSMB” nu este o vină a inculpaților, ci a procurorilor DNA, care nu pot dovedi sub nici o formă că o astfel de mită a existat cu adevărat. Fără discuție, avem de-a face cu o mascaradă judiciară, regizată de procurori diletanți, animați de o crasă incompetență, și care nu au nici o tangență cu noțiunea de justiție, față de care au depus un jurămînt. Nu mă surprinde nici faptul că avocații inculpaților s-au devedit a fi niște autentice năluci. Să nu uităm că majoritatea avocaților din România sînt foști polițiști, procurori sau judecători cu bube în cap, care au făcut un duș și s-au transformat în apărători ai ,,Adevărului” și ,,Dreptății”. De reținut că restul avocaților sînt cei care s-au școlit după 1989, cînd cursurile și le făceau în cluburi de noapte și discoteci, iar în timpul liber făceau proteste pentru a-i alunga pe profesorii intransigenți și performanți. De fapt, și judecătorii prezentului sînt la fel de școliți ca avocații, adică unul din trei e la fel de pramatie și lichea precum ceilalți doi, că nu degeaba ,,Justiția ocupă locul doi în topul Corupției!” (INS).

Ce mai, sînt multe de spus despre haosul din justiția românească, dar nu pot să nu amintesc că noul cod penal și cel de procedură penală sînt creațiile celebrei procuroare Bica, vajnică bursieră Sörös, pe care Statul român a pus-o să supravegheze legalitatea retrocedărilor de la ANRP (!?). A fost un dezastru de pomină, pentru că Bica, Cocoș, Pescariu ș.a. au furat banii cu camionul, dar nimeni nu a făcut pușcărie cît merita și nimeni nu a dat banii furați înapoi. Și să nu uităm nici faptul că tot madam Bica a fost cea care a introdus în codurile penale acea prevedere în care se spune că pușcăria se poate face și la domiciliu, lîngă piscină și în brațele amantei. Tot Bica a îmbîcsit codurile penale cu termenul ,,POATE”, prin care s-a dat procurorilor și judecătorilor libertatea de a decide nu după cum spune legea, ci după cum vor mușchii lor. Spre exemplu, în prevederea legală, în loc să se scrie că ,,inculpatul trebuie condamnat de judecător”, găsim mențiunea: ,,Judecătorul POATE decide condamnarea inculpatului”. Așa se face că magistrații, pentru a avea, sanchi, conștiința (care?) împăcată, aleg varianta de a-l elibera pe escroc, că doar legea îi permite să decidă astfel. E adevărat că mai sînt și momente de panică, precum cel din celebra glumă, în care un judecător îi propune colegului său de complet: ,,Hai să amînăm pronunțarea, că am uitat care dintre părți ne-a dat șpagă!”.

Asta da justiție, de unde și concluzia: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, incompetenți, corupți, criminali, străini..., îi apără pe ăștia de noi” (Petre Țuțea). Sau altfel spus: ,,Dreptatea este ca o carte/ Dumnezeu a fost zețar/ Iar Justiția românească/ O greșeală de tipar!” (Folclor).

UN p UN ct de vedere

„Omenirea nu vrea un nou război mondial“ (I)

– De ce China îmbunătățește relațiile cu Statele Unite și ce înseamnă aceasta pentru Rusia? –

Chiar și în timpul campaniei electorale din 2020, președintele american Joe Biden a descris Rusia drept un „adversar” și China drept „concurent”. Acest contrast de politică externă s-a intensificat după începerea operațiunii militare speciale a Rusiei în Ucraina. În același timp, relațiile SUA-China ies treptat din impas. Astfel, recent președintele chinez Xi Jinping a anunțat nu numai că cele două state au depășit diferendele, ci și că doresc să „răspundă provocărilor globale” împreună. Și ministrul chinez de Externe Wang Yi a vizitat Statele Unite și a pregătit terenul pentru viitoarea întîlnire dintre Xi Jinping și Joe Biden, în marja summitului APEC de la San Francisco. Un expert la clubul internațional de discuții Valdai, vicepreședinte al Centrului Shanghai pentru Afaceri Strategice și Internaționale, a acordat un interviu pentru presa internațională legat de ce strategie de politică externă urmează Xi Jinping, la ce să se aștepte de la dezvoltarea relațiilor ruso-chineze și care este probabilitatea unui mare război asupra Taiwanului.

Ce se întîmplă cu ordinea mondială și de ce conflictele se rezolvă tot mai mult prin intermediul forței?

Nelson Wong: Sîntem într-un moment special chiar acum. Deocamdată, seamănă cu cel de-al IIlea Război Mondial, pentru că așa-numita ordine mondială de după încheierea Războiului Rece nu mai există. În esență, totul a dispărut. Ideea nu este despre dezvoltarea Chinei, nici despre invazia rusă în Ucraina, ci despre faptul că restul lumii s-a săturat de dominația nedreaptă a Statelor Unite și de o ordine care servește doar interesele acestora.

Statele Unite profită de faptul că se presupune că sînt singura superputere într-o asemenea măsură încît nebunia lor este dincolo de controlul rezonabil. Oamenii sînt nemulțumiți de modul în care se dezvoltă lumea, instabilă după două războaie mondiale și mai ales după Războiul Rece, trecînd în Secolul XXI prin dezvoltarea rapidă a tehnologiei și mass-media moderne.

De aceea termenul „multilateralism” cîștigă popularitate, pe măsură ce China, Rusia, Uniunea Europeană și alte puteri regionale urcă pe scena mondială și creează un nou set de reguli: ceea ce majoritatea oamenilor din lume doresc să vadă. De zeci de ani, avem o singură superputere, Statele Unite, care dictează orice vrea. Ei numesc tot ce le place „ordine bazată pe reguli”, dar acest lucru este complet ridicol. Din acest motiv avem termenul „Sudul Global” – dacă vă gîndiți bine, acesta unește acea parte a umanității care vrea să se unească

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

împotriva nedreptății pentru a construi o nouă ordine mondială.

Cît de probabil este un război mondial fierbinte în condițiile actuale?

n.W.: Omenirea nu vrea un alt război mare, iar toate eforturile comunității mondiale ar trebui să vizeze acum prevenirea acestuia. Jucătorii de top pe scena mondială trebuie să-și discute aspirațiile și să declare ceea ce nu le place. Doar așa putem construi un viitor bazat pe respect reciproc, adică o ordine mondială echitabilă pentru toată lumea. Nici un lider mondial nu poate spune pur și simplu: „Sîntem o țară mare, așa că ar trebui să faci așa cum dictăm noi”.

Unii observatori cred că un conflict în strîmtoarea Taiwan ar putea izbucni în urma confruntărilor din Ucraina și din Israel. Cît de interesată este China să rezolve prin forță problema statutului Insulei Taiwan?

n.W.: Toate țările sînt diferite, toate națiunile sînt diferite unele de altele. Lumea trebuie să înceapă să înțeleagă mai bine China și pe noi, chinezii. Sîntem o națiune iubitoare de pace și nu credem în confruntare bazată pe forță.

Statele Unite au făcut presiuni asupra Chinei de ani de zile, încercînd să o ademenească să intre într-un conflict militar. Observăm faptul că statul chinez nu a numit niciodată Statele Unite un inamic, spre deosebire de americani, care au numit China cum au vrut cînd a venit vorba de Taiwan. Taiwanul face parte din China. Prin urmare, fiecare țară care are relații diplomatice cu noi trebuie să recunoască politica „One China”.

Este o nedreptate a compara Taiwan cu situația din Ucraina. Acesta este un scenariu complet diferit, deoarece Ucraina era deja o țară independentă înainte de conflict. Taiwan nu este, așa că China este îndreptățită să considere acest aspect o afacere internă.

Dar cum rămîne cu Kuomintang și Partidul Democrat Progresist, care sînt în favoarea declarării Taiwanului ca stat independent?

n.W: Unele grupuri separatiste din Taiwan luptă pentru independență și doresc să se separe de patriamamă, dar China a încercat întotdeauna să realizeze reunificarea națională prin pace, fără utilizarea forței. Dacă forțele externe continuă să se amestece în afacerile Taiwanului, atunci partea chineză va spune: avem dreptul constituțional de a lua măsuri militare. În tot acest timp, China și-a delimitat foarte clar granițele, iar Statele Unite au folosit Taiwanul în propriul avantaj – mai exact, pentru a manipula relațiile cu China.

China a trasat deschis o serie de linii roșii. Dacă jucătorii externi decid să le încalce, atunci ne vom lupta și ne vom apăra suveranitatea și integritatea teritorială.

În ce circumstanțe este posibil un scenariu de forță?

n.W.: Există trei linii roșii pentru folosirea forței și schimbarea cursului. Primul este amestecul forțelor externe în afacerile Taiwanului pentru a separa insula de patria-mamă, iar acest lucru devine incontrolabil. În al doilea rînd: activitățile grupurilor separatiste taiwaneze merg atît de departe încît insula devine independentă de facto. În al treilea rînd: grupurile separatiste vor lua măsuri decisive, cum ar fi organizarea unui referendum pentru independență. Dacă oricare dintre aceste trei condiții va fi îndeplinită, China va folosi cu siguranță forța. Această poziție este foarte clar indicată de conducerea țării

În opinia dumneavoastră, ce consecințe va avea implementarea scenariului descris pentru situația din regiune și în întreaga lume?

n.W.: Dacă, în orice caz, izbucnește un război, acesta va fi în primul rînd un război al Chinei pentru a-și proteja integritatea teritorială. Și chinezii sînt complet încrezători că vor învinge pe oricine îndrăznește să invadeze. Nu există nici o îndoială cu privire la determinarea noastră. De aceea, autoritățile chineze trimit din nou și din nou semnale către Statele Unite: „Trezește-te! Nu vei cîștiga niciodată acest război, uită de el. Îndrăznești să vii? Vrei să ne arătăm mușchii?”.

Cred că americanii au început acum să realizeze că au mers prea departe. Acesta este motivul pentru care am văzut că SUA continuă să trimită înalți oficiali în China în ultimele luni și, ca răspuns, ministrul chinez de Externe Wang Yi a venit la Washington. Să sperăm că tensiunile dintre China și SUA vor putea fi rezolvate în mod corespunzător.

Tensiunile actuale din lume sînt adesea numite „Războiul Rece 2.0”. În opinia dumneavoastră, aceasta este o comparație corectă?

n.W.: Într-adevăr, există tendința ca tensiunile să escaladeze într-un alt Război Rece. De aceea, cred că China face ceea ce trebuie, încercînd să implice țările în dialog.

SUA au crezut inițial că ar putea bloca China pe scena mondială. De fapt, de aceea au început un război tehnologic și au blocat vînzarea de cipuri. Dar, în cele din urmă, acțiunile SUA vor accelera pur și simplu dezvoltarea Chinei, care acum stăpînește în mod independent tot mai multe tehnologii noi. Statele Unite subestimează determinarea și puterea potențială a unei țări atît de mari precum China. De ce? Pentru că s-au lăsat duși de propria lor aroganță. Și acest lucru este de fapt foarte regretabil. Trebuie înțeles că o comparație cu Războiul Rece nu este pe deplin adecvată, deoarece economia mondială este foarte interconectată, exemplul Chinei demonstrează clar acest lucru.

Ce zone afectează actuala confruntare globală și de ce este periculoasă pentru umanitate?

n.W.: Natura războiului modern este acum complet diferită. Nu putem compara ceea ce se întîmplă sau ce urmează să se întîmple cu ceea ce a fost în timpul Războiului Rece. Prin urmare, cred că trebuie să ne gîndim la viitor. Multe dintre problemele cu care ne confruntăm astăzi se datorează faptului că progresul tehnologic a depășit cu mult dezvoltarea științelor sociale legate de management.

Gîndurile și teoriile noastre în contextul securității naționale și globale, al dezvoltării și guvernării sociale și al relațiilor internaționale nu au avansat atît de departe precum dezvoltarea noastră tehnologică. De aceea avem atîtea probleme acum. De exemplu, inteligența artificială se dezvoltă activ și foarte curînd vom avea polițiști roboți pe străzile noastre. (va urma) n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

Roboți umanoizi bionici la Conferința Mondială a Robotilor de la Beijing