România Mare, nr. 1718

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef:

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Ignoranța ne costă mai scump decît educația.

CornELIU VADIm TUDor

Generația Z are probleme. Doar că nu știe «

Poate nu știați, dar noile generații au primit în ultima vreme nume sub forme de litere ale alfabetului, ca să poată fi deosebite una de alta. Ele nu se mai identifică cu decadele, ci au ajuns niște simple litere fără personalitate. Ce atîta memorie să ții minte ani, că e greu. Voi trebuie să fiți cît mai relaxați și cu mintea cît mai goală, așa că o simplă literă e de ajuns. Astfel, generațiile născute între anii 1966 - 1980 sînt generația X, cei care le-au urmat din 1981 - 1996 sînt milenialii, între 1997 – 2012 generația Z și din 2013 pînă în prezent Generația Alpha.

Generația Z este prima născută într-o lume digitală unde accesul instantaneu la informații –fie ele adevărate sau mincinoase – este disponibil constant peste tot. Sînt consumatori avizi de tehnologie și fani ai lumii digitale. Ca adevărat nativi digitali și singura generație crescută exclusiv cu o influență tehnologică, Generația Z este foarte obișnuită să interacționeze, uneori exclusiv, în lumea digitală. Utilizarea din ce în ce mai mare a YouTube, a aplicațiilor și a diferitelor forme de social media este atît de comună încît toată generația pare să fie echipată tehnologic.

Știu că munca are un rol important în realizarea visurilor lor, iar dacă nu își îndeplinesc visurile devin nefericiți. Fericirea este foarte importantă la locul de muncă, așa că dacă membrii Generației Z nu-și găsesc fericirea la locul de muncă, se vor gîndi să renunțe repede la el. Cu alte cuvinte, sînt ușor de manevrat și prostit. Un șef care vrea să scape de ei e suficient să le facă viața amară și vor pleca. Asta se va reflecta și în viața lor socială și personală fiindcă le place independența și nu agreează autoritatea pe care de cele mai multe ori o contestă.

Generația Z este mai conștientă și nu acceptă expresiile tradiționale, nu le cercetează și nu își caută credințele religioase (Ozkan & Solmaz, 2015). Cu alte cuvinte, sînt niște oameni fără Dumnezeu care cred doar în ei înșiși și în știință. În ciuda faptului că sînt mai puțin activi din punct de vedere sexual, acceptă în mai mare măsură diversitatea sexuală, adesea nu folosesc pronume specifice genului și resping în mai mare măsură stereotipurile de gen. (continuare în pag. a 16-a)

IoAn TEoDor

UN PREMIER ȘI MAI MULTE MINCIUNI (II)

Bogați, dar săraci

Nu, intertitlul de mai sus nu este un calambur, adică un joc de cuvinte întemeiat pe echivocul rezultat din asemănarea formală a unor cuvinte deosebite ca sens, ci este chintesența realității în care trăiesc românii în zilele noastre. Acest paradox (semantic și social) este generat de comparația unor statistici, în plan economic și social, cu unele componente palpabile ale vieții noastre cotidiene. Din prima parte a acestui bizar binom fac parte comunicatele Guvernului Ciolacu, în care se aduce la cunoștință poporului „Victoria” PIB-ului românesc, care a depășit, de exemplu, state precum Ungaria și Portugalia într-un clasament al Produsului Intern Brut pe cap de locuitor calculat în raport cu media Uniunii Europene. Probabil, avînd în spate acest argument, premierul Marcel Ciolacu a ieșit public și a făcut o demonstrație penibilă, lăudîndu-se cu mai multe produse alimentare ce pot fi cumpărate cu 100 de lei, ignorînd total scumpirile galopante de la raft, precum și scumpirea alarmantă a celorlalte componente ale unei vieți decente, nu doar a mîncării. Cuprinși de euforia unor date statistice, chiar dacă acestea au ca sursă Eurostat (biroul de statistică al UE), guvernanții români țin sub preș alte date,

publicate tot de Eurostat, fiindu-le rușine să se afișeze cu ele. Care ar fi acestea? Să luăm, de pildă, o cifră: 34,4% din populația României se află în risc de sărăcie și excluziune (excludere, interdicție) – cifra aceasta poziționînd, de altfel, România pe locul cu cei mai săraci europeni; România a pierdut și cursa creșterii producției industriale – singura opțiune care ar asigura o bunăstare concretă a fiecărui român –același Eurostat ne spune că, în România, producția industrială a scăzut la un nivel alarmant (5,7%). Iată încă două exemple care dezvăluie realitatea pură din societatea românească și, în același timp, scoate la iveală minciunile cu care ne tot amețesc dragii noștri guvernanți: datoria externă a administrației publice a crescut cu 23% pe primele 8 luni ale anului, în timp ce investițiile străine în România au scăzut cu 31%.

Cu atîtea găuri în buget Statul nu este capabil să găsească formule adecvate, care să conducă la o redresare concretă, guvernanții apelînd la ceea ce este mai facil (pentru ei), dar greu al naibii pentru omul de rînd: creșterea taxelor și impozitelor. Cu atît mai alarmantă este situația, cu cît aceste noi taxe apar după jumătatea exercițiului fiscal, cînd situațiile financiare ale contribuabililor erau deja bine puse la punct.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

VADIm TUDor

Nu

ucideti

lumina! ,

Nu ucideți lumina din om. De-i plăpînd, Puterea lui e-n izvoare și-n glie. În pletele-i albe, pe umeri plîngînd, Stă scrisă matricea din veșnicie.

Nu ucideți lumina din cărți. Ele sînt Un miracol pe această planetă, Mirabila sămînță n-o aruncați în vînt, Cultura nu se face în eprubetă.

Nu ucideți lumina din ochii mirați De cîte-au văzut în lume: bune și rele. Chiar și-n roua de lacrimi cînd au fost înecați, În ei s-a oglindit Cerul, cu Lună și Stele.

Nu ucideți lumina din visu-i petrecut Pe aproape un veac de-ntrebări și suspine, Singurătatea i-a fost lege și scut, Omul trăiește pentru ziua de mîine.

Nu ucideți lumina la Sfinți, în altar, Nici nu puteți pătrunde icoana, Sfinții trăiesc în Rai și-n calendar, Și doar timpul le vindecă rana;

Nu ucideți lumina din speranțe, că noi, Vom fi generația demnă de Țară, Care vom zidi virtutea din vechii eroi În România unită, pe veci tutelară!

Nu ucideți lumina, încet sau în grabă, Apele pămîntului nu ne spală vina, Nu lăsați Miorița să plîngă prin iarbă. NU UCIDEȚI LUMINA!

NU UCIDEȚI LUMINA!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F PRIMA TV a declanșat o campanie idioată, de minciuni și murdării

F Vom fugi cu beregata lui Bobic ca rața cu cotorul de măr în cioc F Mafiotul

Taher F Mafiotul Băsescu F Mafiotul Neulander F Țapul a luat șpagă 2 milioane de dolari F De ce a anulat Zoe Petre vizita președintelui Namibiei?

PArTEA A IV-A

F Atenţiune! Intră preşedintele României! EMIL CONSTANTINESCU A PRIMIT MITĂ DE LA

MAFIE, ÎN TOAMNA ANULUI 1997, 2 MILIOANE DE DOLARI!. Pentru orice cauză, 5 minute pauză! Hei, ce-aţi amuţit aşa? Aţi crezut că rubrica asta e numai de băşcălie şi garagaţă? Pardon, scuzaţi, bonsoar! De asta ne arde nouă acum, cînd lumea moare de foame? Iată o informare căpătată de la un colonel S.R.I.: „Preşedintele României a primit şpagă 2 milioane de dolari, pentru a închide ochii la matrapazlîcurile lui Petre Roman, Băsescu, Răcaru, Brutaru şi Taher. Suma i-a fost livrată, în bani gheaţă, prin d-na consilier prezidenţial Zoe Petre. Avem informaţii că o bună parte din cei 5 milioane de dolari primiţi de aceeaşi femeie, ca șpagă pentru privatizarea frauduloasa a ROMCIM, a fost deversată tot către dl. preşedinte Emil Constantinescu“. Acesta e momentul ADEVĂRULUI. Şi acesta e secretul aşa-zisu-lui Serviciu de Informaţii al P.r m Nu există nici un astfel de organism. Tot ce există este munca temeinică, de „cîini electronici“, a unor ofiţeri patrioţi de la S.R.I., S.I.E., S.P.P. şi M.I., care îşi fac datoria pînă la capăt, indiferent de schimbările politice. Aceştia sînt scandalizaţi de lefurile lor mizerabile şi de sărăcia din Ţară, pe care o compară cu „tunurile“ date de Mafia Politică. Practic, un asemenea mafiot poate cîştiga într-un singur minut cît cîştigă un colonel în 100 de ani. În condiţiile în care unii şefi ai instituţiilor unde lucrează sînt corupţi şi muşamalizează totul, militarii respectivi refuză să le mai înainteze dosarele, casetele video şi audio, declaraţiile martorilor, interceptările, extrasele bancare, fotografiile acuzatoare, alte documente operative. Şi fiindcă nu mai au încredere în superiorii lor, iar în clasa politică nici atît, şi fiindcă se tem pentru viaţa lor şi a familiilor lor, aceşti militari le ascund unde nici cu gîndul nu gîndeşti, aşteptînd vremuri mai bune. Tot mai des, setea de dreptate îi face pe unii să vină spre noi şi să se răcorească, pentru că „românia Mare“ e singura tribună de luptă unde se spune ADEVĂRUL, pînă la capăt, cu orice risc, chiar cu preţul vieţii. Avem de-a face cu un veritabil fenomen al dezvăluirilor, cu o avalanşă care nu mai poate fi oprită. Şeful Statului „pune botul” şi există documente care îl incriminează! Dă-ţi demisia, Ţapule! N-ai cum să rezişti la bombardamentele care vor urma, indiferent cît se zbate acum conducerea S.r.I. să ne compromită, să ne împroaşte cu noroi. Ca dovadă că nu glumim şi că am trecut la cîrma jocului, pe care l-am luat pe cont propriu, vă mai dăm o arvună, să vedem dacă o puteţi nega: sumele astea uriaşe se rulează, de cele mai multe ori, prin Fundaţia „România la răscruce“, unde s-au strîns pînă acum peste 1 miliard de dolari, doi dintre „colectorii“ de bani fiind Sorin Dumitriu (directorul F.P.S.) şi Dan Căpăţînă (consilier personal al lui Emil Constantinescu, trimis şi ăsta după furat, pe la tot felul de afaceri cu petrol). Avem informaţii că absolut toate contractele din privatizare au fost necinstite, sume între 5% şi 15% din valoarea contractului intrînd în buzunarul mafiei din jurul Palatului Cotroceni. Unde au dispărut, de pildă, cei 800.000 de dolari, despre care nu se spune nimic, din „comisionul“ încasat de Benone Ghinea pentru cele 12 helicoptere Puma? Iniţial, s-a spus că a fost vorba de un comision de 800.000 de dolari, dar aceiaşi agenţi S.I.E. ne-au informat că suma a fost dublă, adică 1.600.000 de dolari. Şi de ce oare a cerut Ghinea, recent, ca procesul să aibă loc cu uşile închise? Ce mărturisiri vrea să facă? F Şi din ce fonduri au plătit Emil Constantinescu şi Zoe Petre nu mai puţin de 500.000 de lire sterline pentru operaţia de cancer la stomac a rectorului Universităţii Bucureşti, efectuată la Londra, cu tot dichisul necesar, plus însoţitor? N-avem nimic cu bietul om, să-i dea Dumnezeu sănătate, dar n-ar fi trebuit să ştie de toate astea şi Parlamentul, sau Ministerul Sănătăţii, într-o Ţară în care mor copiii, pe capete, de lipsa celor mai

elementare medicamente? F Îi vom mai da Ţapului un plici pe spinare, să-i gonească muştele, fiindcă s-a făcut cald afară. În ianuarie 1998, Ambasada Română din namibia anunţa la Bucureşti că preşedintele acelei Ţări, vestitul Sam Nujoma, s-a hotărît să răspundă invitaţiei de a vizita România, în perioada 1-3 aprilie 1998. Drum lung şi greu, dar tot se deplasa în Europa, mai precis, în Olanda şi Rusia, aşa că s-a gîndit să pună piciorul şi pe pămîntul ospitalier al româniei. Am zis ospitalier? Aiurea, vorba lui Tudor Arghezi, în „Zdreanţă“, ospitalitatea noastră tradiţională „s-a făcut a dracului“. Andrei Pleşu a trimis Memorandum-ul vizitei la Zoe Petre! Eroare, trebuia să treacă mai întîi pe la Bulă, adică fiu-său, Dan Petre, care şi el e consilier prezidenţial! În ziua de 9 februarie 1998, Emil Constantinescu a semnat documentul, adăugind, cu mîna lui, „De acord“. La 11 martie a sosit în românia echipa de Protocol de la Preşedinţia Namibiei, formată din 3 oameni. Negocieri fructuoase la Ministerul de Externe. Numai că, brusc, Zoe Petre îl sună pe Ioan Donca, director în M.A.E.: „Vizita se anulează!“ Incredibil, dar adevărat! Una din marile personalităţi ale Africii, în vîrstă de 67 de ani, şef al unui stat uriaş, vecin cu Africa de Sud, Ţară care are rezerve naturale impresionante, este umilită de scroafa cu perucă roşie şi strungăreaţă albastră! Imediat, Ion Iliescu a speculat gafa actualei Puteri şi i-a trimis lui Sam Nujoma un mesaj (prin senatorul Ion Vasile, care participă la cea de-a 99-a reuniune interparlamentară de la Windhock, Capitala Namibiei) mesaj care începe cu vorbele „îmi exprim surprinderea faţă de anularea vizitei dvs. în România, care s-a produs independent de voinţa noastră“etc., etc. Şi astfel se face că preşedintele namibiei s-a întîlnit cu Regina Olandei, Beatrix, şi cu preşedintele Rusiei, Boris Elţîn, numai la noi a fost împiedicat să vină. Motivul? „A fost prieten cu Ceauşescu!“ – ar fi exclamat Zoe Petre. Dar minţea, evident. Am aflat noi cauza acestui incident destul de grav: Ambasada României la Windhock a trimis, prin Fax, cîteva din propunerile de ordin economic pe care liderul african dorea să le finalizeze la București, și anume ca românia să vîndă namibiei muniţie şi arme, ba chiar să şi construim acolo, atenţie mărită, o Uzină de Armament, pe bani grei, fireşte. Imediat, au intrat pe fir israelienii şi americanii, care au ocupat piaţa internă a româniei şi ne-au eliminat de pe piaţa externă. Lovitura era dublă: doreau să construiască ei în namibia o asemenea uzină şi n-au vrut să ne permită să mai existăm în exportul de armament. Păi unde ne trezim? La cine mai vinde Israelul obuze strîmbe, care au plesnit ţevile tunurilor, pe vremea lui SpiroiuManivelă? Şi ce-or să facă americanii cu cele 98 de helicoptere Cobra, pe care ni le vîră pe gît, contra inumanei sume de 1,5 miliarde de dolari? Aici, în anularea vizitei unui şef de Stat, care dorea să fie un partener bun pentru românia şi prin care mai multe mii de militari şi civili din Industria de Apărare a noastră ar fi ieşit din letargie şi ar fi cîştigat o pîine cinstită, se vede cel mai bine ce marionete jalnice şi iresponsabile se află în fruntea Ţării! F În numărul viitor ne vom ocupa puţin şi de un alt prieten comun al arabului Fahti Taher şi al evreului Emil Constantinescu, un veritabil „negociator de pace“, care ar fi bun să-i împace şi pe-ăia din Orientul Apropiat: Nicolae Badea, de la „Computerland“, ginerele lui Ion Dincă F Tot la capitolul „mită“ se înscrie şi păstrarea în fruntea Ministerului Agriculturii a terminatorului agriculturii şi zootehniei româneşti, alienul Dinu Gavrilescu. Cîte plocoane o fi dus şi ăsta, şi pe la cîte porţi! Nu se făcea să se schimbe „caii“ din mers, taman acum, înaintea Paştelui, fiindcă Alexandru Bogdan nu prea ştia potecile, nici adresele, s-ar fi uitat ca viţelul la poarta nouă, aşa că rămîneau pezevenghii ăia de la C.D.r. în afara „Operaţiunii M.O.V.“ (Miel-OuăVin). F Iar în vremea asta, „Cotidianul“ ne anunţă, încă din titlu: „Făina ungurească pătrunde în cantităţi mari pe piaţa românească“. În mod concret, de la intrarea în

vigoare a Acordului CEFTA, la 1 iulie 1997, ungurii ne-au turnat în cămară 60.000 tone de făină. Iar griul ţăranului român a putrezit în hambare... F Şi ne mai mirăm că Ţara e-n fierbere? Pînă şi un actor moderat, care e profesor la Academia de Teatru şi Film, Dem. Rădulescu, a început să le spună pe şleau, cu năduf. Dintr-un excelent număr prezentat la o Gală a Postului TELE 7abc, sîmbătă seara, am reţinut o răbufnire satirică de-a dreptul dramatică, pe care ar fi invidiat-o pînă şi Toma Caragiu în rolul lui Tănase, din filmul „Actorul şi sălbaticii“: „ Aţi luat şi pielea de pe noi/ Şi am ajuns flămînzi şi goi/ Daţi F.M.I.-ului, mai daţi/ Şi-o s-apucaţi să guvernaţi/ În cimitir, la Afumaţi! F A început să circule, prin toată Ţara, următorul banc: Ion ILIESCU: Măi, dragă Emile, ce bine ne-nţelegem noi doi! EmIL ConSTAnTInESCU: Da, Nea Nelule, aşa e, ce democratic s-a făcut transferul de Putere CornELIU VADIm TUDor: Gata, copii, pauza s-a terminat, poftiţi în celule! F Marele fotbalist Nicolae Oaidă a împlinit 65 de ani. Îi urăm sănătate, fericire şi La Mulţi Ani! F Ultimul număr al revistei „Ultima oră“ este mortal! Încă de pe prima pagină, sus, sîntem anunţaţi: „ Publicăm documentul minciunii şi iresponsabilităţii: stenograma emisiunii de la Antena 1, în care Constantinescu a promis cele 60 de miliarde de dolari“. Un alt material memorabil este scris de fostul ministru al Tineretului şi Sportului, omul de mare cultură Alexandru Mironov: „Regele e gol! IRESPONSABILUL“ – acesta e titlul pamfletului, care îl vizează pe bolnavul psihic ce conduce românia. Reproducem cîteva fragmente imposibil de trecut cu vederea: „Presa întoarce capul şi se face că nu observă că la baza multor tîrguieli politice păguboase de astăzi stă iresponsabilul nostru preşedinte, dl. Emil Constantinescu. Căci altfel cum să califici comportamentul domniei-sale într-o săptămînă în care partidele din coaliţie se încaieră, pur şi simplu, iar domnul Constantinescu umple un avion cu prieteni, presă, bodyguarzi şi zboară liniştit în Germania, unde lansează o carte a lui Agamiţă Dandanache, mai marele peste politica românească? (...) Şi totuşi, vajnicii jurnalişti de la «Ziua» şi «Adevărul», de la PRO TV şi servila TVR continuă să ignore adevărul: şi anume că în fruntea statului român se află o personalitate incompetentă, inertă, total depăşită de tumultul vieţii, de nevoile celor 23 de milioane de locuitori, de geopolitica momentului. (...) În România este nevoie urgentă de alegeri anticipate, atît pentru Parlament, cît şi pentru preşedinte“. În acelaşi număr incendiar, „Ultima oră“ publică documentarul: „Pilonii corupţiei ţărăniste. Sub patronajul Lojei Masonice B’NAI BRITH, reprezentată în România de Alfred Moses – Sorin Dumitriu vinde România evreilor!“ Este publicat şi un interviu cu fiul fostului prim-ministru al României, Ion Gheorghe Maurer: „Pun românismul mai presus de orice interes politic!“ F Adus de evrei la Putere, Ţapul cochetează şi cu legionarii. Într-un interviu acordat ziarului „Ora Craiovei“, tovarăşul Pataievici (fost secretar P.C.R.) dă din gură, prin mişcarea ritmică a ţăcăliei: „Trebuie să recunoaştem că lupta împotriva comunismului a fost dominată de legionari. Mă bucur că l-am cunoscut pe luptătorul şi legionarul Gavrilă-Ogoranu, un om a cărui viaţă s-a împletit cu lupta anticomunistă“ (?!) Ăsta-i diliu, fraţilor! Nu ajunge că l-a maimuţărit pe Alexandru Ioan Cuza, acum se crede şi A.C. Cuza! LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Cine credeţi că-şi încearcă norocul de a intra în Istoria Justiţiei, prin arestarea, cu orice preţ, a senatorului Vadim? Un ţigan de la Găieşti, pe nume Sima, care arde mangalul prin Procuratura Generală şi, zi de zi, se ocupă exclusiv de preşedintele P.R.M., taie ziare, lipeşte poze cu limba, strînge probe (?!) doar-doar va obţine ridicarea imunităţii parlamentare a singurului om care vrea să facă Dreptate în Ţara asta! În cazul ăsta, hai să ne ocupăm şi noi de puşlamaua de Sima. Aşa cum ne vom ocupa şi de spermatozoidul ratat, pe nume Sorin Voinea, care şerpuieşte prin paginile ziarului unguresc de limbă română „România liberă“ şi plînge de ciudă că nu şi-a făcut nimeni pomana cu el şi încă nu l-a băgat înapoi, în eprubeta maică-sii...

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 17 aprilie 1998)

Iubiri celebre  Iubiri celebre

Petru cel Mare – slujnica Ekaterina (II)

O ţărăncuţă cu bun simţ

Petru a instalat-o pe Ekaterina într-o căsuţă de lemn de pe malul Nevei, unde el venea pentru a-şi petrece noaptea. Îşi scotea cizmele groase de ploaie, îşi punea haina la uscat pe cuptor şi, comod aşezat într-un fotoliu din lemn, îşi fuma pipa olandeză. Ekaterina tricota sau robotea la bucătărie. Toată arta sa menajeră şi-o punea acum în slujba lui Petru. Ceea ce el aprecia foarte mult. Într-o zi, dintr-o călătorie, el îi scria: „E trist fără tine, iar lenjeria mi-e prost întreţinută“.

Cu ea Petru se simţea bine. Celelalte amante ale lui îl storceau de cadouri, pensii, beneficii diverse pentru fraţii, verii, prietenii lor. Ekaterina nu cerea nimic. Nici cînd a fost însărcinată. Acest bărbat o iubea şi ea îl iubea pe el. Era foarte mult. Era tot. Petru se arăta plin de duioşie faţă de Ekaterina. Ea era femeia cea mai înşelată, dar și cea mai iubită din lume, afirmă cunoscutul istoric francez de origine rusă Henri Troyat, membru al Academiei Franceze. Nu îi dădea sfaturi decît cînd el i le cerea. Avea vederi pline de bun-simţ această fată de la ţară. Discernea uşor pe adevăraţii oameni devotaţi de cei falşi. În mai multe situaţii l-a salvat pe Petru de la mici erori, care ar fi putut deveni foarte grave. De-a lungul anilor Petru s-a convins că această fostă slujnică era femeia vieţii lui.

...şi o înşală cu fiica lui

Dimitrie Cantemir

Petru s-a ţinut de cuvînt. La 19 februarie 1711, la ora 7 dimineaţa, în capela prinţului Menşikov, s-a căsătorit cu Ekaterina. Două fetiţe superbe, de cinci şi trei ani, domnişoare de onoare, au ţinut trena miresei: Anna şi Elizaveta, copilele noului cuplu. Cînd Voltaire a aflat despre acest mariaj, destul de banal, de fapt, nu şi-a putut stăpîni strigătele de bucurie. Au urmat căsătoriei un dineu de gală, un bal, foc de artificii. Petru, pe un ton foarte grav, i-a spus atunci ambasadorului englez: „Este o comuniune fecundă, pentru că are deja cinci copii“.

cumpărată probabil la mîna a doua, cu o croială de-a dreptul străveche, încărcată de podoabe şi slinoasă peste poate... Purta o duzină de decoraţii și tot atîtea medalioane cu chipuri de sfinţi şi relicve agăţate peste tot; cînd mergea, credeai că trece un catîr, atît de tare sunau toate acele tinichele. „Manierele sale n-aveau nimic respingător – apreciază baronul Pollnitz – ba chiar puteau fi socotite corecte, dacă te gîndeai de unde se trage. Este limpede că, dacă ar fi avut pe lîngă ea o persoană potrivită, ţarina s-ar fi lăsat învăţată, căci dorinţa nu-i lipsea“.

În căsuţa Ekaterinei, țarul îşi primea acum miniştrii. Se întreţinea cu ei în prezenţa amantei sale. Discuta afaceri de stat. Dacă se ivea un litigiu, Petru întorcea privirea spre Ekaterina, cerîndu-i părerea. Ea schiţa doar un gest, discret, fără măcar să ridice capul. În această căsuţă Ekaterina a devenit mama a cinci copii. Trei au murit la vîrste fragede. Doi au supravieţuit: Anna, viitoarea ducesă de HolsteinGottorp, şi Elizaveta, viitoarea împărăteasă a Rusiei.

Părerile sunt împărţite în ce priveşte frumuseţea Ekaterinei. La Berlin, unde Petru a luat-o în călătorie cu el, în vizită la regele Friedrich-Wilhelm I şi la regina Prusiei, clevetitoarea soră a viitorului Friedrich II, în Memoriile sale, notează: „Ţarina era mică şi îndesată, cu pielea smeadă, lipsită cu totul de ţinută şi de graţie. Era de ajuns să o vezi ca să-i ghiceşti originea umilă, plebee”.

Ţarul îşi ia ibovnica în campanie...

După felul cum era împopoţonată ai fi luat-o drept o comediantă germană. Avea o rochie ieftină,

Cînd Petru pleca în campanie, el se despărţea cu mare tristeţe de Ekaterina. Pînă în ziua cînd nu a mai acceptat despărţirile: a luat-o cu el la război. Soldaţii i-au admirat forţa și rezistența, egale cu cele ale ţarului. Fără să facă mofturi, Ekaterina a parcurs împreună cu el, etapă de etapă, campaniile sale militare. Şuieratul gloanţelor nu o speria, dar, „odată întoarsă în cortul ei – scrie istoricul Constantin von Grünwald –redevenea cochetă și dansa minunat, executînd, cu virtuozitate, cei mai complicaţi paşi împreună cu Petru ca partener“.

Ridicată la rangul de împărăteasă, umila servitoare n-avea altceva de făcut decît să-și exprime recunoştinţa veşnică. Cu atît mai mult avea deci să-l însoţească pe Petru pe cîmpul de luptă.

Pe Ekaterina, toată lumea o asocia tot mai strîns la tron. Diplomaţii străini nu mai conteneau cu laudele la adresa celei devenite între timp maestră a Ordinului Sf. Ekaterina. Ea se întreţinea cu ei „în mai multe limbi străine“, pe care toţi se întrebau cînd şi unde şi le însuşise. Şi din cînd în cînd, Petru îşi mai permitea mici aventuri. Dragostea pentru Ekaterina nu-l împiedica să aibă ibovnice. Pentru că nici o femeie nu era de neînlocuit, îşi spunea Petru. Afară poate doar de Ekaterina. Întotdeauna revenea la ea. În 1724, el i-a acordat onoarea supremă, aceea de a o încorona în catedrala din Kremlin.

Această aventură, unică în felul ei, se îndrepta spre finalul ei logic. În martie 1711 Petru se pregătea să plece în campania de pe Prut. Înainte a convocat la Moscova pe sora sa, Natalia, pe cumnata sa şi două nepoate. Nu le explicase mai înainte motivul convocării. Prinţesele s-au trezit în prezenţa Ekaterinei. Diplomatul danez, Juel, martor al tuturor acestor evenimente, relata că prinţesele, foarte nemulţumite, au trebuit să suporte elogiul făcut de ţar Ekaterinei. „Le-a spus că vor trebui să o considere soţia lui şi ţarina Rusiei, că el e obligat să plece de urgenţă la război, o lăsa cu ele şi că se va căsători cu ea imediat ce va putea. Dacă el va muri şi nu va reuşi să se căsătorească cu ea, vor trebui să o socotească văduva lui legitimă“. Prinţesele abia s-au stăpînit să nu o pălmuiască pe ex-slujnică sau măcar să-i încreţească părul. Au trebuit însă să o felicite și să îi sărute mîna.

Şi, pentru ca istoria să capete trăsături de roman fantastic, să mai adăugăm un episod. Ekaterina, atît de sus înălţată de ţar pe scara socială, l-a înşelat cu un oarecare Willi Mons. Mînia lui Petru s-a manifestat pe loc, implacabilă. Dar o iubea prea mult pe scumpa lui Ekaterina. De altfel, cam în acelaşi timp el însuşi avea o legătură cu foarte tînăra şi straşnic de frumoasa Maria Cantemir, fiica voievodului Dimitrie Cantemir, care, pierzînd tronul Moldovei în urma bătăliei de pe Prut, se refugiase, împreună cu familia sa, la Sankt-Petersburg. Maria va fi însă nu peste multă vreme părăsită, pentru că nu a reuşit să-i dăruiască un fiu lui Petru. Îmbătrînind, soţii s-au explicat unul în faţa celuilalt. El a murit cîteva luni mai tîrziu, după încoronare, iar Ekaterina a fost proclamată ţarină, suverană legitimă. Era în anul 1725.

A domnit numai 16 luni. 16 luni fericite pentru Rusia. A „îndulcit“ justiţia terifiantă instaurată de Petru cel Mare, dar a continuat toate marile programe începute de el. Hidropizia a doborît-o însă curînd. S-a stins din viață la 17 mai 1727. Despre căsătoria lui Ludovic al XIV-lea cu d-na de Maintenon, Saint-Simon a spus: „Istoria nu o va crede“. Aventura Ekaterinei Skavronska, servitoarea livoniană devenită împărăteasă a Rusiei, este şi mai puţin credibilă. Sfîrșit

Adaptare de Florentina DOLGHIN

Petru și fiul său, țareviciul

Petru I pe patul de moarte. Desen aflat în prezent la Ermitaj

Maria Cantemir

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Destinul m-a făcut scriitor (I)

Se spune că omului, odată cu venirea sa pe lume, Dumnezeu îi spune ce are de făcut pe parcursul vieții sale. O fi adevărat sau nu, eu personal nu am de unde să știu, ceea ce știu în schimb este însă că am venit pe lume într-o casă de oameni sărmani, care nu aveau știință de carte, iar casa în care m-am născut era ca vai de ea, cu două odăițe mult prea mici pentru o familie numeroasă ca a noastră, formată din nouă persoane, mama, tata și noi, cei șapte copii ai lor... Eram așa de săraci, încît părinții nu aveau ce să ne pună pe masă... Așa le-a fost scris, probabil, în cartea vieții lor, să aducă pe lume mulți copii... Iată că de la început am încercat să fac aceste mărturisiri pornind de la faptul că întotdeauna am fost un om sfios, timid, fără să mă fi bucurat de copilărie... Norocul ne surîdea vara mai sles, cînd aveam lapte de la vacile noastre, dar era nevoie nu doar de mîncare, ci și de gaz pentru lampă, haine și alte cele... Așadar, foarte multe alte lucruri ar fi fost necesare într-o gospodărie ca a noastră, ca fiecare dintre noi, copiii, să simțim copilăria și, mai apoi, adolescența... Dar cum să te bucuri de copilărie sau de adolescență, cînd tata avea să se ducă la Domnul cînd eu aveam doar șapte ani? După moartea tatei au rămas doar lacrimile mamei... Cum să fiu fericit în asemenea condiții de viață, cînd fratele cel mic avea doar cîteva luni?... Așadar, m-am născut într-o casă cu acoperișul tălăzuit de vijelii, și cu pereții văruiți de lacrimile mamei, pe care mai tot timpul o vedeam cu o basma neagră pe cap, ferindu-se mereu să nu i se vadă ochii plîngînd în singurătatea sa... Așa am venit pe lume, fără să știu că Dumnezeu mi-a hărăzit darul scrisului, iar acest dar aveam să îl descopăr destul de tîrziu, într-o împrejurare de care îmi aduc aminte cu plăcere. Dacă nu era acel moment deosebit din viața mea, azi n-aveam să mă mai bucur de statutul meu de scriitor... Doamne, mă gîndesc cu atîta bucurie la momentul cînd sora mea Genica, elevă în clasa a cincea, a venit acasă supărată că domnul nostru profesor de Limba română, Mihai Moroșanu, le-a cerut elevilor săi să scrie cîte o poezie pentru serbarea de sfîrșit de an... Era dezamgită că nu putea să scrie și mi-a pasat mie această sarcină școlărească... Și-am început eu să scriu... Nu mai țin minte versurile, știu că era vorba de fluturi, de iarbă, de pomi în floare, de lună și stele. Așa găsisem eu în cărțile de poezii pe care le citisem la vremea aceea, cînd suferisem gravul accident care avea să-mi shimbe tot cursul vieții... Viața de copil... Viața de adolescent, apoi viața de om în toată firea... Cred că de la accident mi s-a schimbat destinul, pășind anevoie pe drumul către literatură. Atunci, la insistențele surorii mele, de îndată mi-am pus mintea la lucru și am scris cîteva poezii pe care i le-am dat să le prezinte ca fiind ale ei; probabil că profesorul nostru preconiza să le trimită la vreo revistă literară pentru copii, pentru a se mîndri, apoi, cu elevii săi... A doua zi dimineața, cînd sora mea a mers la școală și i-a dat poeziile, profesorul a rămas uimit, pentru că din clasă nici un alt copil, așa cum le ceruse, nu adusese măcar un rînd scris... Întrebînd-o de una, de alta, Genica avea să recunoască că nu ea a scris poeziile, ci eu. Atunci faima pentru mine a fost mare, fiindcă profesorul m-a lăudat, uitîndu-se la mine lung, cu surprindere... Eu eram elev în clasa a șaptea... A dat din cap de cîteva ori, și atît. Acesta a fost drumul meu de început spre literatură.... Poeziile nu au apărut în vreo revistă, cum îmi închipuisem eu... Probabil că domnul le-a păstrat în dosarul lui, la școală...

Drumul a fost anevoios pentru mine... O viață tristă de care nu vreau să îmi mai aduc aminte, dorind să uit de durerile prin care am trecut din momentul în care am avut accidentul... Viața mi s-a schimbat radical, în durere și lacrimi, de care numai eu știam

și le țineam ascunse în suflet... Nu mă mai puteam cățăra prin copaci, ca odinioară... Nu mai puteam să alerg cu copiii după minge... Nu mă mai puteam lua la tăvăleală cu nimeni, pentru că nu mă ajutau brațele... În situația în care eram, toată lumea mă ocolea... Copiii cu care pînă mai ieri ne jucam, ne certam, ne îmbrînceam, acum stăteau departe de mine... Nu mai erau cei care fuseseră pînă să am accidentul... Viața mea e un roman, de la începutul ei, de cînd m-am născut și pînă astăzi. Am scris o sumedenie de cărți, în care am pus cîte un pic din toată energia și priceperea mea... Sînt pagini întregi care constituie rodul muncii mele scriitoricești, fără să mă fi gîndit vreodată să le inventariez... Am plecat în viață ca un copil sărman, adus pe lume de o mamă fără de nici un sprijin din partea cuiva, fiind nevoită, biata de ea, să ne crească pe noi, cei șapte copii ai săi, pînă cînd, rînd pe rînd, ca puii dintr-un cuib, fiecare avea să plece la treburile lui... Pentru mine, viața nu a fost ușoară, nici cea presonală, nici cea de scriitor... Viața mi-a fost așa cum mi-a dat-o Dumnezeu, fără să-L mînii vreodată... Apoi am plecat din comuna mea natală pentru a trăi o viață mai bună, dar mai ales pentru a face carieră literară, pentru că, în satul meu, în nici un caz nu aveam cu cine vorbi, cu cine să port un dialog firesc. Nu exista acolo nici o ființă care să aibă aceleași preocupări ca ale mele... După accident, devenisem un alt om al satului decît cel care fusesem pînă mai ieri, cînd aveam mîinile întregi, bune de muncă, de dus animalele la jug, în brazdă, la arat, cînd eram chemat de vecinul nostru, dascălul satului, de la biserică... Acum nu mai eram bun de tăiat lemne, nici de dat cu mătura prin ogradă, nu eram bun de nimic... Viața mea a fost un calvar, spre deosebire de cea a copiilor din generația mea, din satul meu, și poate din satele învecinate. Mă frămînta gîndul că nu există pe lumea asta o altă ființă mai chinută decît mă simțeam eu, dar am încercat să lupt cu mine și să nu mă las învins de necazurile vieții.... Mă gîndesc la mama, cît de greu i-a fost să se descurce cu noi și cu gospodăria noastră, fără ca eu să o fi putut ajuta cu ceva, măcar să fi adus în casă o găleată cu apă... Se spune că lumea este bună, cu credință în Dumnezeu, însă mie mi-a demonstrat contrariul, cînd o vedeam pe mama cum plîngea că nu avea ce să ne dea de mîncare, mergînd în jurul mesei cu blidele goale, iar ea nu avea decît lacrimile ce-i udau obraji mai mereu... Cu lacrimile astea, de multe ori, ne ungea bucata de mămăligă pe care trebuia să o mîncăm dimpreună cu magiunul preparat de ea în fiecare toamnă. Dar de fiecare dată, era atît de puțin pentru gurile noastre multe și mereu flămînde, că nici asta nu ținea mai mult de o lună, două... Doamne, de ce oare un om trebuie să îndure atîta suferință? Așa mă gîndeam eu, copil fiind, la mama, fără să știu că, într-o bună zi, o și mai mare suferință avea să-i zbuciume sufletul pentru totdeauna, odată cu vestea primită despre accidentarea mea. Din joacă... Din hazard sau din neștiință. Habar nu aveam de ceea ce putea să mi se întîmple dacă urcam pe un stîlp cu curent electric și puneam mîna vreun fir; nu știam că, odată ce-l atingi, ești aruncat la pămînt și gata cu tine... Așa am pățit eu, iar calvarul vieții a continuat. Urmările acelui accident continuă să-mi afecteze viața și astăzi. Chiar și așa, iată că, la drept vorbind, am ajuns la o vîrstă de care încă mă pot bucura, și pentru asta Îi mulțumesc lui Dumnezeu, gîndindu-mă că mulți dintre colegii mei de generație s-au stins de tineri de pe această lume... Toată viața nu m-am plîns la nimeni, am suferit în sinea mea, ca melcul sub cochilia lui, bătut de grindină, bătut de ploi, rostogolindu-se printre șuvoaiele de apă... La fel ca el, am luptat cu valurile nemiloase ale vieții pînă

astăzi, crezînd în destin, în soartă, că într-o zi trebuie să înving... Și am învins, dar nu de unul singur, pentru că am crezut în oameni... Și-am cunoscut de-a lungul anilor fel și fel de oameni care m-au ajutat, dar și persoane care au încercat să mă tragă în jos, făcîndumă să sufăr și mai mult, să plîng, îndemnîndu-mă chiar să mă opresc din drumul creației, pe diverse motive... De multe ori m-am gîndit să termin cu această viață atît de chinuită și de zbuciumată, de la care nu aveam la ce să mă mai aștept... Și totuși, norocul mi-a surîs. La 14 ani, cînd trebuia să merg din nou la școală, fiind reînscris în clasa a șaptea, după ce rămăsem repetent din cauza accidentului. Și lucrul acesta a fost posibil grație directoarei de la acea vreme, doamna Ecaterina Niculiță... Dumneaei i-a îngăduit mamei să mă aducă la școală, în mijlocul unei cete de copii sănătoși, zgomotoși și zurlii... Cu toate greutățile întîmpinate în următorii doi ani, am reușit să termin școala generală... Eram un adolescent voios, mîndru că am terminat opt clase, mîhnit însă că nu puteam să merg și eu la banchetul de sfîrșit de an, așa cum au mers toți colegii mei, dar care nu m-au chemat și pe mine... Am fost un tînăr retras, zbuciumat, privit de oamenii din sat cu milă... Oriunde mergeam, se uitau la mine cu compătimire, văzînd cum îmi flutura, de la mîna stîngă, amputată, mîneca de la cămașă, în timp ce mîna dreaptă o țineam în buzunar de rușine, să nu mi se vadă degetele anchilozate... Degetele mele, cu care nu puteam să-mi leg aproape nici cureaua de la pantaloni... Acesta mi-a fost destinul, Dumnezeu mi l-a dat într-un moment de zbenguială cu alți copii din sat, cu care m-am urcat pe stîlpul de curent electric... Iată că într-o fracțiune de secundă m-am trezit aruncat jos, pe pămîntul uscat, de toamnă secetoasă, învăluit într-o flacără albastră, ca o umbrelă. Era toamnă la vremea aceea... Nu plouase de multă vreme, și nici nu se întrevedea vreun semn că o să plouă... Din clipa aceea, destinul avea să-mi schimbe cursul vieții pentru totdeauna... Am căzut de pe stîlp pe pămîntul acela de la țară, pe care mama l-a iubit, ca de altfel toți sătenii mei. Pentru ei pămîntul însemna existența lor și viitorul copiilor lor... Pămîntul dădea valoare vieții tuturor... Cei care nu aveau pămînt erau cotați a fi bețivi, leneși, fără spirit gospodăresc... Erau puțini din categoria acestora, în schimb, erau foarte mulți dintre cei care, cu tot pămîntul pe care îl aveau, trăiau la limita existenței... În condițiile acestea de viață am trăit, ca o floare bătută de furtună în mijlocul unui lan lovit de grindină, necruțat de vorbele nemiloase ale semenilor mei.

Așadar, am terminat cele opt clase obligatorii, dar eu voiam să învăț mai departe, să îmi depășesc condiția de om umilit, al satului în care m-am născut... Șansele ca acest lucru să se realizeze erau aproape inexistente... Dar eforturile mamei nu au fost zadarnice, a reușit să obțină aprobare să mă interneze într-o școală specială, cu copii cu deficiențe. Dar vestea că sînt bolnav de plămîni a căzut ca un trăznet peste casa noastră... O veste mai tristă ca aceasta nici că s-ar fi putut...

(va urma)

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimenal”

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale

Cugetãri despre limba românã

În vremurile în care trăim astăzi, cînd vedem că limba română e stîlcită, inundată de agramatisme crase, de o avalanșă de neologisme, deși ele au termeni corespondenți în limba noastră, dar pe care, din snobism sau prostie, unii le preferă pentru că le displace limba în care s-au născut, cînd în limbajul uzual au pătruns denumiri tehnice (situație explicabilă, generată de extinderea aproape universală a sistemul informatic în toate domeniile) dar care tind să transforme exprimarea clară și comunicarea dintre oameni într-o babilonie, simt nevoia să mă întorc la cugetările unor slujitori de frunte ai culturii române.

– Lucian BLAGA susținea că: ,,Limba este primul mare poem al unui popor”.

– Zoe DUMITRESCU-BUȘULENGA: ,,Limba noastră românească a fost mlădiată și toarsă de genul atîtor poeți, după legile ei interioare, dar cu adaosurile primenitoare ale fiecărei peceți personale. Și în curgerea secolelor, valențele ei pururea deschise,

forța inepuizabilă de asimilare i-au dat lărgimea unui cer privit de pe culmi”.

– Romulus VULPESCU: ,,Limba este Istoria Țării întrupată în Cuvînt. Istoria teribilă și exemplară, de jertfe și de glorii, de sînge și de strădanii, de cumpăt și de cuget.

În fiecare silabă românească e taina unui strop de sudoare picurat pe un bob de grîu spre încolțiri viitoare.

În orice vorbă stau strajă o armă și-un brăzdar...

Fraza e o ctitorie domnească avîndu-și clopotnița-n soare...

O pagină de pravilă e o cetate de scaun...

O carte e o țară...

Cu o mînă de cuvinte într-o straiță, ca merinde la drum, poți colinda țara toată, regăsind-o, ca poetul,

Din Bucure ş tii de altădată

Boema – amintiri vesele și triste...

Timpul a trecut implacabil peste Bucureștiul de altădată și a dus cu el lumea artiștilor de tot felul –scriitori, pictori, actori, muzicieni – care încă mai „făceau artă pentru artă“ și care, „neavînd alt mijioc de existență decît arta lor, erau sortiți să ducă o viață de boemi”. Oamenii de cultură de azi nu mai au o cafenea favorită în care să se adune pentru a-și spune „poveștile și taclalele-amare, lîngă o halbă cu două pahare”. Despre boema bucureșteană din perioada interbelică, reporterul „Deteste” spunea că: „Boemii sînt la curent cu viața de fiecare zi, cu tot ce se întîmplă și nu lipsesc de nicăieri; aceasta indiferent dacă poartă o haină bună sau una peticită. Aci îi întîlnești la Capșa, aci în cea mai mizerabilă lăptărie. Șampania și icrele negre alternează cu ceaiul fără zahăr, cu ceapa și cu pîinea veche de trei zile. Buna dispoziție nu-i părăsește niciodată pe boemi. Ei cunosc pe toată lumea, sînt cunoscuți la rîndul lor și au zeci de creditori pe care-i întîlnesc la tot locul. Viața de boem este o viață de răbdare și de curaj. Pentru a răzbi trebuie să fii dotat cu o mare doză de indiferență. Altminteri te plictisești. Nu trebuie să părăsești niciodată mîndria personală, care te călăuzește la fiece pas”. Același reporter anonim a cules cîteva povești vesele sau triste destăinuite lui de artiști despre ale căror destine mai știu azi cîte ceva doar puțini dintre iubitorii de artă.

„Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c-am venit după chirie?”

„Acum zece ani – îmi povestește pictorul Arjoca (notă: pictorul Ilie Arjoca, 1896 - 1967) – locuiam în cartierul Tei, pe o stradă al cărei nume l-am uitat. Proprietareasa era foarte bătrînă, putea să aibă 7080 de ani, și foarte țîfnoasă. În fiecare zi îmi cerea chiria și eu niciodată n-aveam bani să o plătesc. Doar pentru țuică – tare-mi plăcea pe vremea aceia băutura! – făceam rost de gologani. O invitam regulat pe proprietareasă și cinsteam alături de ea. Băbușca naibii, Dumnezeu s-o ierte, nu mă slăbea de fel din cîntecul ei: «Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c-am venit după chirie?». Asta pînă-ntr-o zi cînd s-a întins cu burta la pămînt, a căscat de cîteva ori din plin, a dat ochii peste cap, mi-a cerut încă o dată chiria și și-a dat sufletul. De cum a-nchis băbușca ochii au și venit moștenitorii și fără să aștepte ca mătușa să fie dusă la «Pătrunjel», m-au și luat în primire: chiria, ori mutatul neîntîrziat pe maidan. Eu «cîr», ei «mîr», și ne-a apucat ziua înmormîntării. Mi-au aruncat

lucrurile în mijlocul străzii strigînd la mine: «Se mută mătușa, mută-te și d-ta!». Tocmai venise dricul. O idee genială îmi trecu prin minte: îmi cărai bagajele lîngă dric și începui să le încarc în el. Unul dintre moștenitori, văzînd sacrilegiul pe care eram pe cale să-l fac, mi-a plătit un camion.

M-am mutat astfel la un alt proprietar, care a fost tot atît de nenorocos. În schimb eu am început să mă vîr pe ici, pe colo. Am fost admis la salonul oficial și la Ateneu, ba am ocupat cîtva timp cîteva catedre ca profesor de desen. Azi am ajuns în situația fericită de a nu mă mai muta cu dricul... Florile și compozițiile mele m-au ajutat”.

Jerba de flori a pictorului Coman Ardeleanu

„O scenă veselă din viața mea? Mă pui în încurcătură. Așa ceva se găsește foarte greu în arhivele trecutului meu. De aceea mulțumește-te cu ceva trist, trist ca însăși expresia vieții, trist ca toamna ce-și scutură frunzișul. Cele ce-ți voi povesti îți vor explica de ce și de cînd reușesc așa de bine florile și jerbele de flori. E o poveste veche, din tinerețe.

Abia isprăvisem Bele-Artele și eram îndrăgostit lulea de cea mai fermecătoare blondă din cîte am văzut în viața mea. N-avea decît șaptesprezece ani și se numea Florica, «Fleurette», cum îi spuneam eu. De cum am văzut-o m-am îndrăgostit de ea. Nu concepeam viața fără Florica. Și ea împărtășea în totul dragostea mea. Nenorocirea însă… Știi povestea Musetei lui Murger? Ceva asemănător s-a întîmplat și cu Fleurette a mea: într-o seară, cînd m-am întors acasă îmbătat de bucuria unui prim succes marcant (picturile mele fuseseră foarte elogios apreciate – toate afară de flori – de criticii de artă) am găsit cuibul gol. Florica fugise, luînd cu ea toată bucuria vieții mele. Pe colțul ferestrei, un bilețel: «M-am săturat de sărăcie... Un domn bătrîn, dar bogat...». Am scrîșnit din dinți, am mototolit biletul în timp ce inima îmi plîngea cu hohote. Luni de zile după aceea n-am putut lucra nimic.

Am revăzut-o peste un an, pe moarte, în spitalul Colentina. Și n-aveam un ban ca să-i cumpăr o zaharica sau o portocală, cum se obișnuiește la bolnavi. Moartă – în timp ce zorile tinereței mele vesele au murit odată cu ea – am condus-o doar eu pînă la cimitir și în loc de coroană i-am pus în coșciug cea mai frumoasă jerbă de flori pictată de mine vreodată. O făcusem noaptea, înfrigurat și îndurerat; de aceea și astăzi încă, lucrez florile cu amintirea ei în gînd și în suflet. Spiritul ei

întreagă «din hotară în hotară», umblînd-o în lungul și-n latul spațiului ei mioritic, cutreierînd-o pe coordonatele timpului ei de neatîrnare și pe plaiurile independenței din adîncul legendelor pînă-n prezentul mileniului trei, spre a-i cunoaște coordonatele de sunet și suflet, suflare și silabă, simțire și sens și spre a-i recunoaște memoria: tăria istoriei române”...

– George CĂLINESCU: ,,Primul poem consacrat limbii române este poemul «fără titlu», care este biografia unui neam prin limba lui: odă și eseu în versete de Cîntare a Cîntărilor Cuvîntului,... elogiu și studiu în cadențe prozodice scandabile, imn-definiție a spiritualității naționale”.

– Grigore VIERU: ,,Ești naționalist în măsura în care îți aperi Limba, Credința, Istoria și Neamul. Ar fi o rușine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva”, fiindcă ,,Patriotismul ne păstrează ca oameni, ne înalță ca sfinți și ne curăță de rugină numele imprimat în metalul veșniciei”.

Și tot poetul, o spune ca nimeni altul, în versurile sale: ,,... doar în limba ta/ Poți rîde singur/ Și doar în limba ta/ Te poți opri din plîns.// Iar cînd nu poți/ Nici plînge și nici rîde/ Cînd nu poți mîngîia/ Și nici cînta/ Cu-al tău pămînt,/ Cu cerul tău în față,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta”.

LILIAnA TETELEA

recunoscător îmi conduce mîna, iar privirile ei azurii reconstituie fondul compozițiilor mele”.

Amintirile pictorului Richard Mayol

„Să-ți spun una nostimă – îmi zise pictorul și compozitorul Richard Mayol. Ședeam acum vreo zece ani într-o cămăruță de pe Banu Manta; eram acolo cu soția și cu un cumnat al meu, poet de mare viitor și student la litere și filosofie. Era însurat și el; nevestele noastre urmau Conservatorul. Ele ocupau cîte un mic serviciu, așa că noi, bărbații, trebuia să facem menajul. Camera o împărțisem în două printr-o linie cu creta. Fiecare ne sileam să ne facem apartamentul mai vesel: cînd găsea unul o floare, o punea într-un pahar. Celălalt, ca să nu se lase mai prejos, făcea pe dracul în patru și procura și el o floare… Pe urmă, cu toaleta: la o fereastră, singura de altfel, pusesem un lighean cu perii, piepteni și săpun. Ăsta era cabinetul de toaletă. Și o placardă: «Nimeni să nu-și mai facă toaleta într-altă parte decît aici!».

D-apoi cu rivalitatea nevestelor! Noi ședeam acasă și făceam mîncare: eu curățam cartofi, cumnatu-meu îmi ajuta, iar la înapoierea soțiilor era halima mare: fiecare căuta să pună mai multă ciorbă în farfuria bărbatului său. De aici ceartă, apoi chihote nesfîrșite de rîs. Într-o zi însă, cînd m-am înapoiat acasă, am găsit apartamentul «celorlalți» plin de fulgi și de obiecte stricate: se certaseră în glumă, se bătuseră în serios și își serviseră unul altuia cîte-o porție de oale sparte în cap. Atunci am pus capăt tovărășiei”. Sursa: Art. „Scene vesele și triste din viața boemilor noștri”, revista „Realitatea Ilustrată”, 1933

Coman Ardeleanu, „Vas cu trandafiri“

File de istorie

„Noi nu sîntem niciodată noi înşine!“ (II)

O turmă de intriganţi (2)

Între timp, scrie Laurençon, Tudor ar fi trimis în mare taină un afiliat al mişcării sale la Constantinopol, să-1 asigure pe marele vizir Seyyd-Ali paşa de supunerea lui faţă de Poartă, lămurindu-i adevăratele pricini ale răscoalei sale îndreptate exclusiv împotriva boierilor şi a grecilor. Nici de Tudor nu se mai îndoia nimeni că n-ar fi fost un complice al Eteriei, prin urmare şi al ţarului, de la care primise Ordinul militar al „Sfîntului Vladimir“ şi în oştirile căruia îi fusese acordat rangul de locotenent. Nu se mai îndoia numeni nici de complicitatea la Eterie a cneazului Milos Obrenovic de la Belgrad şi a lui Ali-paşa din Ianina, al cărui agent, fanariotul Duca, se afla în tabăra lui Ipsilanti. „Înnebuniţi de trufie – scrie Laurençon – grecii din Capitală nu pomeneau decît de grabnica cucerire a Constantinopolului“.

nativă şi o incontestabilă tenacitate în caracter, avea calităţi care compensau în mare măsură o cultură insuficientă. Foarte iubit de pandurii lui, ar fi avut prilejul, după toate aparenţele, să domnească în Țara Românească, aşa cum totul părea să-l îndreptăţească“.

Pronomii, nu capitulaţii

Bine informat prin boierii pe care-i cunoştea, Laurençon ne dezvăluie sensul discuţiilor care, în două rînduri, au avut loc între Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti, rezultatul lor fiind adîncirea contradicţiilor ideologice şi strategice dintre cei doi interlocutori. Aceste contradicţii fuseseră puternic accentuate, în urma neaşteptatei dezavuări a mişcării eteriste de către împăratul Alexandru I, aflat împreună cu cancelarul Austriei, principele von Metternich, la Congresul de la Laibach (Ljubljana de astăzi). De îndată ce li s-a comunicat oficial această dezavuare, otomanii, care pînă atunci se arătaseră temători şi prudenţi, au luat măsuri aspre împotriva grecilor din Constantinopol şi împrejurimi.

După ştirea cumplită a evenimentelor din Imperiul otoman şi dezamăgirea pricinuită de dezavuarea Eteriei de către ţar, „statul-major eterist – scrie Laurençon – s-a lăsat cuprins de deznădejde, de beznă şi de confuzie, în contrast cu atitudinea hotărîtă a lui Tudor Vladimirescu, care, cel puţin, îşi stabilise un obiectiv precis, pe care nu se sfia să-l dezvăluie sus şi tare“. Laurençon consemnează zvonul insistent după care Tudor s-ar fi înţeles cu paşalele din serhaturi (cetăţile otomane de pe malul Dunării) şi, în virtutea unui plan strategic bine conceput, s-a retras în ordine, cu pandurii săi, spre Tîrgovişte, pe unde se retrăgea şi Ipsilanti cu eteriştii. Laurençon crede că Tudor, înţeles în taină cu otomanii, intenţiona să-i taie drumul de retragere spre Carpaţi lui Ipsilanti. Acest plan a fost aflat de către Iordache Olimpiotul, care, eterist fanatic, deşi prieten şi frate de arme cu Tudor, a izbutit să-l aresteze pe acesta în mijlocul oştirii de panduri, prin trădarea unora dintre căpitanii acestora, şi să-l ducă la Tîrgovişte, unde Tudor a fost măcelărit cu iataganele, fără judecată, întrucît fusese condamnat în taină de Tribunalul secret eterist pentru trădare şi pactizare cu duşmanii Eteriei.

Consemnînd acest sfîrşit cumplit al lui Tudor, Laurençon se întreabă cu oarecare naivitate dacă Alexandru Ipsilanti avea dreptul să poruncească un asemenea omor. Eteriştii sînt calificaţi in corpore –în afara celor trei fraţi Ipsilanti, a lui Bimbaşa Sava, „figură destul de plăcută, dar care învedera falsitatea şi ipocrizia“, şi a doctorului Christaris – „om foarte cinstit, foarte instruit şi patriot înfocat, care-şi cheltuise averea considerabilă în slujba Eteriei“ – drept „o turmă de intriganţi, de oameni lipsiţi de scrupule, fără valoare personală, nevrednici să facă parte din vreo societate omenească“.

Colaborări şi pactizări

Cu totul altul este portretul făcut de Laurençon lui Tudor Vladimirescu, pus pe acelaşi plan istoric şi politic cu Masaniello, vestitul revoluţionar napolitan de la mijlocul veacului al XVII-lea. „Cu multă inteligenţă

Laurençon, foarte probabil bine informat, prin strînsele lui legături cu boierii Cîmpineni, de toate secretele politice ale anului 1821, scoate în relief rolul ocult, dar foarte important, jucat în acele zile de către cancelistul consulatului austriac, al cărui titular, Franz Fleischhackl von Hakenau, se, retrăsese de la Bucureşti la Sibiu, pe la mijlocul lunii martie 1821 – puţin înaintea domnului de Pini – și se afla în corespondenţă şi cu cancelarul principe von Metternich, la Viena, şi cu înlocuitorul său, Karl Udritzky, la Bucureşti. La cererea superiorilor săi, Udritzky îi îndemna necontenit pe boierii români, care par a fi avut oarecare încredere în el, să solicite cît mai grabnic intervenţia trupelor otomane din cetăţile de la linia Dunării. Acelaşi Udritzky, ne dezvăluie Laurençon, trimitea din Bucureşti curier peste curier la Belgrad ca să-l determine pe cneazul Milos Obrenovic al Serbiei să nu ia cu nici un preţ poziţie în favoarea Eteriei. Tot Udritzky a fost cel care i-a dezvăluit lui Tudor, prin sfetnicul de taină al acestuia, episcopul de Argeş, Ilarion, dezavuarea Eteriei de către ţar, prezentîndu-i toate consecinţele politice europene care rezultau din această neaşteptată dezavuare. Udritzky 1-a văzut de mai multe ori pe Tudor, în palatul Brâncoveanu, unde rezida acesta, începînd cu ziua de 21 martie/2 aprilie 1821. Se ştie că Metternich începuse să exercite o adevărată tutelă politică asupra Ţării Româneşti, prin corespondenţa asiduă purtată de confidentul său, cavalerul Friedrich von Gentz, încă din anul 1813, cu domnitorul fanariot Ion Gheorghe Caragea, corespondenţă continuată între 1818-1821 cu Alexandru Suţu şi reluată, între 18221826, cu noul domnitor pămîntean, Grigore IV Ghica.

Refugiat la Braşov împreună cu boierii Cîmpineni şi cu numeroşi alţi mari boieri ai ţării, eterişti sau nu, Laurençon ne dezvăluie interpretările date de unii din aceştia evenimentelor care îi siliseră să caute scăparea peste hotare. Printre aceşti interlocutori ai emigratului francez figurează un boier, bătrîn şi înţelept, care nu este numit de Laurençon – fără îndoială pentru a nu-l expune vindictei Porţii şi Rusiei – dar în care l-am putea identifica pe vestitul velvornic Constantin Bălăceanu.

Iată mecanismul de gîndire politică al boierilor iubitori-de ţară, aşa cum i l-a dezvăluit sfătosul său interlocutor emigratului francez. Boierii români erau pe deplin conştienţi de faptul că soarta lor, în ciuda efemerelor privilegii şi avantaje de care se puteau bucura din partea fanarioţilor – dacă acceptau să ajungă, după un termen actual, colaboraţionişti – atîrna îndeobşte de soarta poporului lor. Acei dintre boieri care ar fi uitat acest adevăr şi s-ar fi detaşat, cu nepăsare, de soarta poporului lor, colaborînd cu duşmanii lui asupritori, se puteau bucura, ceva vreme, de avantaje personale sau de familie, uneori substanţiale. Dar soarta lor era pecetluită de istorie. Şi toate dregătoriile, ghelirurile, prebendele, scutelniciile, de care se bucurau prin asemenea colaborări şi pactizări reprezentau simple paleative pe calea unei ireversibile restrişti, iniţial morale, apoi, treptat, politice, sociale şi economice. E probabil că o asemenea adîncire a reflecţiunilor politice ale unei părţi din boierime, în primele decenii ale Secolului XIX, a determinat sciziunea corpului boieresc în două tabere antinomice: una colaboraţionistă şi una patriotică şi a reprezentat indispensabilul stimulent care a prilejuit, într-un ritm accelerat, pînă la războiul mîntuitor al Crimeei, regenerarea morală şi politică a poporului român din cele două principate.

Cuvintele spuse lui Laurençon de către bătrînul boier muntean sînt de o importanţă excepţională şi revelatorie. Pricina de căpetenie a suferinţelor necontenite ale poporului român trebuia căutată –spunea înţeleptul boier – în aşezarea geografică şi mai ales în excepţionala bogăţie a pămîntului românesc. Aşezat în calea răutăţilor, în zona geografică de graniţă, unde se întîlneau şi se ciocneau necontenit interesele şi lăcomiile marilor puteri europene. Perpetuarea acestei situaţii ingrate a avut curînd drept consecinţă firească o ştirbire a identităţii naţionale. Primejdie de moarte pentru un popor. Primejdie actuală, exprimată de bătrînul şi înţeleptul boier prin cumplita formulă: „Noi nu sîntem niciodată noi înşine! Nu sîntem altceva decît uneltele răbdătoare ale agenţilor acelora dintre marile puteri ale lumii care se întîmplă să capete, într-o anumită epocă, preponderenţa în Europa“. „Dar – adaugă sfătosul boier – este la mijloc şi greşeala noastră. Lipsa noastră de unitate, de coeziune naţională, de solidaritate în calea primejdiilor. Nu ne-am socotit mulţumiţi să trăim mai departe sub regimul străvechilor noastre capitulaţii cu Imperiul otoman, regim care near fi pus la adăpost de toate restriştele. Drept răzbunare, Poarta otomană şi-a schimbat, pe neaşteptate, politica. Şi i-a impus pe domnitorii ei fanarioţi în ţările noastre. Ca, prin aceştia, să ne dezbine și mai mult!“. Această concepţie dezvăluită de anonimul boier lui Laurençon îl aşază pe interlocutorul acestuia pe o linie de gîndire politică specifică unui segment important din boierimea ţării, începînd cu cea de pe urmă treime a Secolului al XVIII-lea. După întocmirea, cu anumite intenţii dar, în orice caz, pe baza anumitor temeiuri istorice, a vestitelor pronomii hărăzite, începînd cu anul 1394, Ţărilor Române de către sultani – pronomii cu totul eronat traduse prin termenul de capitulaţii, prin care se înţelegeau, încă din Secolul al XV-lea, privilegiile economice şi juridice acordate, unilateral, de către sultani, diferitelor puteri europene (iniţial Veneţiei şi Genovei, apoi, succesiv, Franţei, Marii Britanii, Olandei, Suediei etc.) – întocmire operată de cîţiva boieri moldoveni şi munteni, foarte probabil în frunte cu marele ban Mihail Cantacuzino, în 1772, pentru documentarea plenipotenţiarilor rus, austriac şi prusian veniţi la Focşani în anul 1772 să trateze condiţiile păcii dintre Poartă şi ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei – s-a constituit, încetul cu încetul, mai cu seamă în Ţara Românească, un partid alcătuit din cîteva neamuri boiereşti pămîntene. Partid hotărît să opună Imperiul otoman şi aliaţii săi europeni tendinţelor tot mai făţişe de anexare a Ţărilor Române de către Rusia. În fruntea acestui partid, în acelaşi timp rusofob, antifanariot şi turcofil, se va afla, pînă la suprimarea lui prin otrăvire de către Ion Vodă Caragea, marele vornic Dinu Pană Filipescu, decedat în 1817. Sfătosul boier pomenit de Laurençon era, fără îndoială, părtaş al ideilor acestuia. Exprimînd frămîntarea intelectuală a marilor boieri români refugiaţi de teama Eteriei şi a turcilor la Braşov sau la Sibiu, interlocutorul lui Laurençon indica şi soluţiile mîntuitoare. Anume: 1) dezrobirea ţării de regimul fanariot, regim în care boierul vedea „o cîrmuire în subordine alcătuită din indivizi interesaţi“; 2) înlăturarea oricărei influenţe străine preponderente în Ţările Române, „influenţe care, exercitate în chip unilateral, nu le-ar putea atrage acestor ţări decît nenorociri“; 3) în sfîrşit, doleanţa supremă: „să nu mai depindem decît de Concertul Europei!“.

De îndată ce aceste trei condiţii ar fi fost îndeplinite – mai cu seamă cea de pe urmă, preconizată, în mod semnificativ, și de către contele de Salaberry, în broşura consacrată de el evenimentelor din 1821 în Ţările Române – urma să se desfăşoare programul naţional al modernizării societăţii româneşti, cu obiectivul de a face din poporul român „un membru util al vastei colectivităţi omeneşti“. Sfîrșit

DAN A. LĂZĂRESCU

Tudor Vladimirescu

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Omul care nu a existat niciodată (IV)

Operaţia „Carne tocată“

Cînd ultimele amănunte sînt puse la punct, se poate trece, în sfîrşit, la realitea operaţiei care, în limbaj de cod, poartă numele destul de sinistru de „Carne tocată”: lansarea cadavrului în Mediterana.

La 19 aprilie, fictivul comandor părăseşte, la bordul submarinului Seraph, baza britanică de la Holy Loch.

La 30 aprilie, comandantul submarinului, locotenentul N. A. Jewell, trimite mai întîi o cablogramă prin care anunţa, în limbaj cifrat, succesul lansării, apoi un raport detaliat asupra întregii operaţii. Din raport reiese că trupul neînsufleţit al lui William Martin a fost aruncat în mare printr-un tub de lanstorpile în dimineaţa zilei de 30 aprilie, la ora 4.30, la aproximativ 1,5 kilometri distanță de coasta spaniolă. La bordul lui Seraph, singurul om care e la curent cu conţinutul misteriosului colet lansat la revărsatul zorilor este comandantul.

La 3 mai, ataşatul naval britanic la Madrid anunţă Londra că autorităţile spaniole au descoperit pe litoral, în dreptul localităţii Huelva, cadavrul comandorului William Martin, care a fost predat viceconsulului Angliei şi înmormîntat a doua zi, cu onoruri militare, în cimitirul din apropierea orăşelului. Servieta şi documentele din interiorul ei sînt predate ataşatului naval abia la 13 mai, ceea ce îl determină pe Montagu să conchidă că agentul sau agenţii naziști din Spania au studiat hîrtiile, le-au fotografiat şi au transmis copiile mai departe. Sarcina locotenentului din serviciul de informaţii al Amiralităţii nu este încheiată. Ficţiunea comandorului William Martin trebuie întreţinută şi după moartea sa oficială. Ziarul Times, în care lumea bună din Anglia publică anunţurile mortuare, ajunge cu regularitate în mîinile naziştilor, aşa încît Montagu are grijă să apară un mic necrolog al defunctului, pe data de 4 iunie 1943. Printre neaşteptatele rezultate ale acestui anunţ se numără şi o adresă din partea Serviciului de testamente al Marinei militare, prin care Montagu este întrebat dacă Martin şi-a lăsat în scris ultimele dorinţe şi în ce constau ele. Inventatorul omului care nu a existat niciodată se grăbeşte să calmeze scrupulele zeloşilor funcţionari. Totodată, el trimite la Huelva, în numele Pamelei, un mandat telegrafic, cu care viceconsulul britanic cumpără o coroană de flori din partea inconsolabilei logodnice.

Rezultatele majore ale ingenioasei operaţii nu vor fi cunoscute, însă, decît după sfîrşitul războiului. Ele par să demonstreze că stratagema a înregistrat un succes care a depăşit cele mai optimiste aşteptări. Astfel, în arhivele navale germane, capturate în localitatea Tambach, sînt descoperite – în vara anului 1945 – traducerile în germană ale tuturor documentelor pe care comandorul Martin le avea asupra sa. Conţinutul lor a fost transmis prin cablogramă la Berlin de către agenţii nazişti de la Madrid. După ce a mai cerut cîteva precizări, Abwehr-ul s-a lăsat convins de autenticitatea hîrtiilor, aşa

cum dovedeşte un raport datat 14 mai 1943 și anexat versiunii germane a scrisorii adresate de Sir Archibald Nye generalului Alexander.

Raportul, care poartă menţiunea „Foarte secret – De comunicat personal – A nu se înregistra“, a fost transmis la 15 mai amiralului Doenitz, care l-a parafat personal în ziua de 18 mai. lată în ce constă raportul:

„Cu privire la documentul inamic capturat, în legătură cu operaţiile din Mediterana.

În anexe: a) traducerea scrisorii de la statul major imperial către generalul Alexander; b) raportul statului major general (german – n.r.).

(...) Un examen aprofundat, Întreprins de 3 Skl. a stabilit cele ce urmează:

1. Autenticitatea documentelor căzute în mîinile noastre este mai presus de orice suspiciune. În momentul de față, se studiază ipoteza ca documentele să ne fi fost puse în mod intenţionat la dispoziţie – ceea ce este puţin probabil – şi ca inamicul să fie la curent cu faptul că am ajuns în posesia lor. S-ar putea ca el să ignore acest ultim detaliu. În schimb, este cert că inamicul ştie că documentele nu au ajuns la destinaţie.

2. Îşi va modifica acum inamicul planul operaţional sau îl va executa cu anticipaţie? Lucrul pare improbabil, dar merită o atenţie specială.

3. În ceea ce priveşte data operaţiilor, inamicul consideră problema ca fiind foarte urgentă; totuşi la 23 aprilie găseşte că mai e timp să informeze, prin curier aerian, pe generalul Alexander despre propunerea generalului Wilson de a utiliza Sicilia ca obiectiv de acoperire pentru atacul în Mediterana orientală. (...)

3. Se presupune că operaţiile în Mediterana orientală şi occidentală vor avea loc simultan, dat fiind că Sicilia nu poate servi drept obiectiv de acoperire pentru ambele acţiuni.

4. Trebuie subliniat că, din aceste documente, reiese că în Mediterana orientală se fac mari pregătiri de ofensivă. E un lucru important, deoarece din acest sector noi am primit mult mai puține informaţii pînă acum referitoare la asemenea pregătiri”.

Un al doilea raport al Abwehr-ului, datat 15 mai 1943, dovedeşte că, aşa cum prevăzuse Montagu, agenţii nazişti din Spania, ca şi statul major naval din Madrid, au pus la curent pe germani cu conţinutul documentelor găsite asupra comandorului Martin, inclusiv cu cele

personale, cum erau scrisorile Pamelei sau cea a tatălui lui.

Deosebit de interesante sînt reacţiile hitleriste faţă de „revelaţiile” aduse de descoperirea cadavrului lui Martin. În februarie 1943, înaltul comandament german aprecia că debarcarea aliată va avea loc, după toate probabilităţile, în Sicilia; abia pe locurile 2 şi 3, din punct de vedere al pronosticurilor, veneau Insulele Creta şi Sardinia (împreună cu Corsica). Dar la 9 mai, dată la care traducerea documentelor transportate de Martin fusese adusă la cunoştinţa Marelui stat major, părerea s-a schimbat brusc, aşa cum o dovedeşte un al treilea raport, descoperit la Tambach şi datat 18 mai 1943. Din el reiese că naziştii nu mai aveau nici cea mai mică îndoială asupra intenţiilor anglo-americane de a lansa o ofensivă în Mediterana orientală, folosind Sicilia drept „obiectiv de acoperire“.

O latură amuzantă a întregii afaceri este că, în această împrejurare, Hitler a fost mai credul decît Mussolini, care, la sfîrşitul lunii mai, continua să susţină că aliaţii vor ataca în primul rînd Sicilia. Führerul l-a trimis pe Doenitz în Italia.

Naziştii au luat o serie de importante măsuri ca urmare a părerii pe care şi-o formaseră. La 20 mai, ei au instalat trei noi cîmpuri de mine în largul coastei greceşti, unul dintre ele chiar în dreptul Insulei Kalamata. Pe teritoriile aflate sub ocupaţie italiană, germanii au montat numeroase baterii de coastă şi antiaeriene, pe care le-au adus din Franţa şi din alte regiuni ale Europei occidentale. La începutul lunii iunie, o formaţie de torpiloare hitleriste a fost deplasată de la bazele din Sicilia în marea Egee. În aceeaşi perioadă au fost considerabil întărite fortificaţiile de pe Insulele Corsica şi Sardinia, unde germanii credeau acum că se va da una dintre loviturile principale. Tot în Corsica a fost adusă o unitate de care blindate, pe care naziştii intenţionau iniţial s-o trimită în Sicilia. O întreagă divizie germană de tancuri a fost transferată din Franţa în Peloponez, străbătînd în zece zile tot continentul european. În urma ordinului personal al lui Hitler, feldmareşalul Rommel a sosit în cursul lunii iulie în Grecia, pentru a prelua comandamentul suprem al apărării forţelor Axei împotriva presupusei debarcări anglo-americane.

După cum se ştie, această debarcare a avut loc în Sicilia, în zorii zilei de 10 iulie 1943. La treisprezece zile după aceea, Hitler încă mai credea că este vorba de o operaţie diversionistă, menită să mascheze atacul din Mediterana orientală, aşa cum arată directivele emise de la Cartierul lui general pe data de 23 iulie.

Omul care nu a existat niciodată – sau, mai bine zis, care a existat sub o cu totul altă identitate – şi-a făcut aşadar pe deplin datoria. În micul cimitir de lîngă Huelva, se poate vedea şi astăzi mormîntul, pe a cărui piatră sînt gravate cîteva rînduri:

„William MARTIN

29 martie 1907 – 24 aprilie 1943

Fiul iubit al lui John Glyndwyr Martin şi al soţiei sale, Antonia Martin, din Cardiff (Ţara Galilor)

Dulce et decorum est pro patria mori

REQUIESCAT IN PACE”.

Sfîrșit „M AGAZIN ISTORIC”

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (202)

Zeii (15)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (2)

Mitul Văcarului și al Țesătoarei este cunoscut și în alte zone ale Extremului Orient și apare în numeroase scrieri literare, inclusiv în poezii și poeme. În Japonia, de exemplu, legenda Țesătoarei și a Văcarului are o sărbătoare numită „Tanabata“, fixată în aceeași perioadă a anului din luna iulie.

În continuare vom prezenta, pe scurt, în ordine, mai mulți zei și zeițe, mai importanți sau secundari din mitologia chineză.

A Chu – numele chinezesc al lui Aksobhya, unul din cei „Cinci Mari Buddha ai Înțelepciunii“. I se spune „liniștitul“, „imperturbabilul“, deoarece nu a fost văzut niciodată supărat ori afectat de ceva, indiferent de întîmplările la care a luat parte. În mitologia budistă, A Chu este situat ca direcție la est, de unde răsare soarele, pentru a sublinia ideea de optimism legată de această divinitate. A Chu este recunoscut și de Budismul Tibetan.

A Mi Tuo Fo – numele chinezesc al lui Buddha Amitabha – Buddha al Luminii și al Vieții Infinite. Este un Buddha metafizic, transcendent și ne vom ocupa de el în capitolul dedicat spiritualității – filozofie și religie. Numele său este invocat în rugăciuni.

Ao – denumire generică pentru desemnarea celor patru regi dragoni, supușii Împăratului de Jad. Ei slujeau ca ajutoare în cîte una dintre cele patru mări. Cei patru

Oameni și miracole (25)

Miresmele divine (1)

Maria Eperanza Bianchini locuieşte în Venezuela, într-o casă foarte drăguţă care domină de sus oraşul Caracas. În vîrstă de vreo şaizeci de ani, ea este o femeie elegantă, dintr-o familie înstărită, fiică de medic şi soţie de industriaş. E mamă a şapte copii, şase fete şi un băiat, care sînt cu toţii căsătoriţi şi i-au dăruit nepoţi. Toate familiile locuiesc împreună în acea casă mare şi se înţeleg perfect.

La prima vedere, Maria Esperanza duce viaţa normală a unei mame de familie! Nu e o persoană habotnică, şi totuşi, în legătură cu ea au fost înregistrate cîteva fenomene mistice pe care le-am putut observa şi despre care am discutat cu ea.

Printre aceste miracole, se numără cel al parfumurilor: Maria Esperanza emana în jurul ei un miros puternic de trandafir. Iată mărturia jurnalistului Jean-Pierre Moreau şi a fotografului Gerard Noel care au întîlnit-o în ianuarie 1989:

„La 25 ianuarie, am plecat spre Betania, loc de apariţii. Familia Bianchini era cu noi. Cu toţii formam un grup de vreo cincisprezece persoane. Pentru a ajunge în acel loc, trebuie să treci un mic rîu, căci nu exista pod. După masă (cumpărasem din drum sandviciuri şi coca-cola), nişte prieteni au venit s-o vadă pe Maria Esperanza. În acel moment, în timp ce vorbeam cu Gerard, acesta m-a întrebat: Nu simţi un mios de trandafiri? Nu simţeam nimic, apoi, brusc, a început să miroasă puternic a trandafiri. Precizez că în acel loc nu era nici o tufă de trandafiri, deorece acesta nu este o floare originară din Venezuela... Mirosul a fost simţit de toţi participanţii. Maria Esperanza s-a ridicat, ne-am aşezat în cerc, a spus o rugăciune şi s-a apropiat de fiecare dintre noi. Şi-a aşezat mîinile pe umerii noştri şi ne-a suflat în faţă: răsuflarea ei mirosea a esenţă de trandafiri. După ce a terminat turul, a continuat să vorbească şi, un timp, mirosul a persistat. Se pare că acest fenomen e frecvent la ea, cei aflaţi acolo îl simţiseră de mai multe ori. Noi eram nişte novici... iar în patru zile am fost de patru ori martorii acestei minuni. Această seară s-a terminat tîrziu; ea şi soţul ei ne-au condus la hotelul nostru, situat la vreo douăzeci de kilometri de casa lor. În seara aceea nu s-a întîmplat nimic.

Dar a doua zi, fix la ora 10:25 dimineaţa, în camera mea, am simţit un miros foarte puternic de trandafir. L-am chemat pe Gerard Noel şi amîndoi am constatat că era identic cu cel din ajun. Nu era mirosul florii de trandafir, ci mirosul esenţei de trandafir. Am întrebat-o

regi dragoni erau Ao Guang, Ao Qin, Ao Run și Ao Shun. Ao Guang este cel mai important și mai cunoscut dintre regii dragoni, răspunzător în fața Împăratului de Jad de administrarea Mării de Est. Potrivit cosmologiei chineze antice, Pămîntul avea o formă pătrată și era mărginit pe cele patru laturi de cîte o mare/un ocean, fiecare dintre ele avînd drept cîrmuitor cîte un RegeDragon. Ao Guang era imaginat ca o creatură măreață, înalt, puternic, dar distant. Oamenii îl venerau, îi adresau numeroase rugăminți și îi cereau diverse favoruri. Solicitările permanente ale oamenilor sau chiar ale zeităților îl plictiseau. Cea mai îndrăzneață cerere a avut-o din partea lui Lu Bang, zeul dulgherilor și al zidarilor, un priceput arhitect. Acesta i-a cerut lui Ao Guang să-i împrumute minunatul său Palat de Cristal din fundul mării pentru a-l studia și folosi ca model, în construirea unui palat identic. Din punct de vedere mitologic, mai interesante au fost relațiile lui Ao Guang cu Song Wukong, Regele Maimuțelor. Oscilînd între amiciție și sfadă, Regele Maimuțelor s-a ales de pe urma acestei relații cu un drug de fier miraculos, cu care se bătătorise Calea Lactee, drug din care Song Wukong a făcut o armă a sa invincibilă. Aventurile lui Song Wukong sînt descrise cu talent deosebit de către autorul Wu Chengen în miraculosul său roman „Călătorie spre Soare-Apune“, tradus și în limba română.

Ao Qin – este Regele Dragon al Mării de Sud. Locuiește, ca și frații săi, într-un mare Palat de Cristal din adîncul mării, păzit de languste și homari; are în slujba sa o puzderie de pești. Frate cu ceilalți trei RegiDragoni sînt cu toții sub ascultarea Împăratului de Jad. Ao Qin a avut și el ocazia de a-l cunoaște pe năbădăiosul Rege al Maimuțelor Song Wukong, de care am vorbit

pe Maria Esperanza cum explica acest miracol. Mi-a răspuns că era un dar spiritual primit din partea Sfintei Maria într-un scop spiritual. Maria Esperanza emite întotdeauna acelaşi perfum, niciodată unul neplăcut. De altfel, m-a prevenit că ulterior voi simţi parfumul de trandafiri şi cel de liliac“.

Un fenomen identic a fost atestat şi în cazul părintelui Pio. Mărturia părintelui Auvray, martor ocular care a depus mărturie sub jurămînt în procesul de beatificare, este, în această privinţă, foarte precisă.

– Ceea ce am constatat mai întîi ca miracol la părinte au fost parfumurile. Vă spun aici o poveste personală care nu apare în nici o carte. Închiriasem o cameră într-o mică pensiune de familie care nu era încălzită – acest detaliu este important. Nu mă duceam totdeauna la slujba de la şase dimineaţa pentru că eram prea slăbit. Într-o zi, întorcîndu-mă în camera mea, am simţit un parfum. M-am mirat şi am căutat florile care, evident, nu existau... A doua zi am simţit acelaşi parfum, foarte plăcut. A treia zi s-a manifestat acelaşi parfum. Eram surprins şi agasat. L-am chemat pe îngrijitorul pensiunii. „Luigi, i-am spus, ce se petrece cînd nu sînt în cameră? Vin la mine femei şi îşi lasă acolo parfumul”. A început să rîdă şi a răspuns: „E vorba de părinte, ţine mult la dumneavoastră!“. Pe la cinci seara, am respirat amîndoi aceeaşi mireasmă de tămîie. Era ora salutului sfîntului sacrament. Semnificaţia acestui parfum de tămîie era clară: era o chemare! Apoi m-am dus în fiecare zi. Şi asta timp de cincisprezece zile. În fiecare zi am simţit parfumul părintelui Pio în camera mea, parfum care se schimba zilnic.

– Vreţi să spuneţi că părintele Pio putea să aleagă parfumul pe care îl trimitea?

– Exact. Au existat multe discuţii asupra semnificaţiei parfumurilor, dar părerile au coincis numai în două privinţe: cînd se manifesta miros de tutun, asta însemna să ai răbdare. Cînd mirosea a farmacie, trebuia să mergi la spovedit.

– Parfumurile nu erau în mod special plăcute şi minunate?

– Într-adevăr. Parfumurile erau potrivite în funcţie de situaţie, ca un limbaj. Cu excepţia acestor două mirosuri, celelalte parfumuri îţi provocau o plăcere atît de mare, încît te împingeau cu adevărat să te „converteşti“ şi îţi dădeau un mare curaj. Aş vrea să vă povestesc o altă întîmplare personală. Cunoşteam un medic, doctorul Mellilo, care venea de la Milano lunar pentru operaţii de chirurgie plastică. Eram buni prieteni. Într-o zi, l-a întrebat pe părinte ce semnificaţie aveau parfumurile pe care i le trimitea. Am reţinut răspunsul părintelui: „Cînd îţi trimit un parfum, asta înseamnă că trebuie să fii atent, fie cînd eşti în maşină, fie în cursul

mai sus. Song Wukong a pretins de la Ao Qin să îi dea veșminte scumpe și alte lucruri de valoare. Fiind amenințat, Ao Qin i-a dat Regelui Maimuțelor boneta sa de aur. Legendele mai povestesc despre el că a fost implicat într-o bătălie pe mare cu nemuritorii daoiști. Ca stăpîn al Mării din Sud, Ao Qin a fost asociat mitologic Păsării Stacojii, divinitate a Sudului.

Ao Jun/Ao Run – este Regele Dragon al Mării de Vest. La fel ca și frații săi, Ao Run a avut de furcă cu Regele Maimuțelor, căruia a fost obligat să-i facă daruri. Dar Ao Run s-a plîns Împăratului de Jad în legătură cu Song Wukong, iar împăratul l-a pedepsit pe Regele Maimuțelor. Ao Run este pus în legătură cu Tigrul alb, zeul chinez al Vestului.

Ao Shun – este Regele Dragon al Mării de Nord. Ca și ceilalți frați ai săi, a avut necazuri cu Regele Maimuțelor. Ao Shun poseda o pereche de încălțări înzestrate cu puteri magice. Cu ele putea să călătorească peste nori. Din păcate pentru el, a fost nevoit să i le dăruiască Regelui Maimuțelor. Lui Ao Shun îi este asociată Broasca țestoasă neagră a Nordului.

Ao – este uriașa broască țestoasă marină, care trăia în Marea Chinei de Sud. Într-unul din miturile Creației, Zeița Nüva i-a retezat cele patru picioare și a improvizat din ele o sprijinitoare pentru Cerul care se înclinase catastrofal după ce fusese lovit de Gong Gong, zeul rebel al apelor. Într-o altă variantă a mitului, broasca Ao domicilia în Marea Bohai și a cărat pe spinarea ei imensă Munții sacri Penglai, Fang Shan și Ying Shan, trei din cele cinci piscuri vestite, care aparțineau celebrei grupări de nemuritori daoiști.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

unei operaţii“. Într-o zi, poposind la Milano, i-am făcut o vizită medicului şi am discutat din nou despre acest subiect. Era un om de ştiinţă şi eu însumi am un spirit critic. Ne-am întrebat mai ales cum putea părintele, copleşit de treburi şi de vizite, de la ora trei dimineaţa şi pînă la unsprezece seara, să ştie că, la 800 km de acolo, doctorul avea nevoie să fie avertizat într-un moment anume. Concluzia se impunea de la sine: dispunea, era clar, de o putere superioară.

– Trimitea aşadar parfumuri la distanţă? Nu emanau din corpul lui?

– Nu. Doctorul Mellilo simţea întotdeauna parfumurile la momentul oportun şi la distanţă. Şi pot să vă mai dau un exemplu. Într-o zi, cu ocazia altui popas la Milano, un avocat mi-a prezentat nişte persoane care doreau să stea de vorbă cu părintele. Locuiau la Bolzano, lîngă frontiera cu Germania. Bărbatul nu era credincios practicant. Soţia lui făcuse rost de traducerea cărţii Mariei Winoska „Adevărata faţă a părintelui Pio“, în care era un capitol despre parfumuri. Se aflau în vacanţă la Rimini, iar soţul, după ce citise cartea, agasat de capitolul în care nu credea deloc, aruncase cartea în mare. Soţia luase totuşi hotărîrea să-l ducă pe soţul ei la San Giovanni Rotondo unde se afla părintele Pio şi, ca „din întîmplare“(pun asta între ghilimele), un călugăr i-a propus să-şi lase maşina să fie binecuvîntată de părinte. La ora stabilită, s-a întos în grădina mînăstirii şi, după binecuvîntarea maşinii, părintele a plecat fără să spună nici o vorbă. Bărbatul, ca să-i vorbească părintelui, a luat hotărîrea să se spovedească. Părintele i-a spus: „Vei primi iertarea păcatelor peste trei luni, dacă te întorci“. Domnul s-a înfuriat, iar părintele i-a arătat uşa şi i-a spus „Via“. Bărbatul a plecat imediat, şi-a luat maşina şi a demarat în trombă. La două sute de metri de hotelul lor, maşina s-a umplut brusc de parfumuri pe care soţia lui nu le folosea niciodată. Trebuia să recunoască realitatea: acele parfumuri erau un semn de la părintele Pio. Au luat hotărîrea să-şi amîne plecarea ca să afle semnificaţia parfumului. Bărbatul a aţinut calea părintelui şi l-a întrebat. Părintele i-a pus mîna pe piept şi i-a spus: „Ai nevoie de dovezi ca să poţi crede!“

– După moartea sa, parfumurile s-au mai simţit sau asta s-a întîmplat numai cît timp a trăit?

– Am simţit şi eu aceste parfumuri după moartea lui, în criptă, de mai multe ori. Acum însă nu. După cum îi spunea părintele doctorului Mellilo: „Parfumurile sînt ca nişte bomboane. Vine o vreme cînd nu mai ai nevoie de ele“.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

In memoriam Gheorghe Berceanu

De cînd m-am izolat aici, la Mălăieni, aflu mai tîrziu lucruri care se petrec la București. Cum ar fi, bunăoară, moartea lui Gheorghe Berceanu, fostul nostru campion olimpic, mondial, european și național la lupte grecoromane, categoria 48 kg., eveniment trist întîmplat anul trecut.

Nu știam de ce tot apărea pe YouTube, participînd, prin țară, la unele ședințe de antrenament alături de alți mari campioni olimpici și mondiali de lupte greco-romane, precum Ion Cernea, Ion Baciu sau Ștefan Rusu.

Gheorghe Berceanu se născuse în 1949 într-un sat de lîngă Craiova și, fiind cel mai mic într-o familie cu trei băieți, tatăl lui a hotărît să-l învețe croitoria și să rămînă în casa părintească. Așa a fost, pînă de curînd, obiceiul la români: mezinul rămînea în casa părintească (,,Casa părintească nu se vinde”, cum sună un cîntec popular românesc) și avea grijă de părinți pînă nu vor mai putea să muncească. Iar ceilalți frați nu ridicau nici o pretenție la moștenire.

Era mărunțel Gheorghe Berceanu, puțin peste un metru și jumătate, dar clădit zdravăn, și neplăcîndu-i să dea colea cu acul, s-a dus la Craiova și s-a înscris la școala profesională de electricieni de pe lîngă Uzina ,,Electroputere”. Și fiindcă avea multă energie și timp liber, decît să se apuce de băutură și de alte drăcii, s-a apucat de fotbal. Dar, văzîndu-l așa de prizărit, antrenorul l-a trimis la secția de lupte a uzinei unde, peste un an, a și ieșit campion național la juniori.

Cînd a fost să plece militar, antrenorii, care întrevăzuseră în el un mare campion, l-au trimis să facă lupte la clubul Steaua din București. Neavînd răbdare să aștepte, peste un alt an, avea să cîștige primul titlu de campion național de seniori și să intre în vederile antrenorilor de la Lotul Național.

Performanțele sportive ale luptătorului de grecoromane Gheorghe Berceanu au fost uluitoare într-un timp foarte scurt și, firesc, răsplătite cum se cuvine cu medalii, cupe, diplome, dar și cu bani, atît în țară, unde nu mai avea rivali la categoria sa, cît și în străinătate. În 1972, cînd a ieșit campion olimpic la München, la întoarcerea în țară, a primit o Dacia-1300. Cei de pe locul doi, o Škoda, iar cei de pe locul trei, un Trabant. Și fiind sportiv fruntaș la Steaua, fusese avansat ofițer, în paralel cu completarea studiilor liceale și mai apoi cu cele universitare, ca student la Institutul de Educație Fizică și Sport. În felul acesta, a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului. Îl cunoșteam de la televizor și din ziare, care îi ridicau în slăvi performanțele sportive.

Ajunsese să fie supranumit Hercule de buzunar. N-am intrat niciodată într-o sală de lupte și n-am participat la vreo gală de acest fel. În schimb, am fost la mai multe gale de box, în Sala Giulești, la Polivalentă, cînd cu Centura de Aur, la Circ sau pe Patinoarul ,,Flamaropol”, unde totul mi se părea extrem de spectaculos, măcar că nu dădusem niciodată cu pumnul. Pe la începutul anilor ’80, într-o iarnă, am stat față-n față cu luptătorul Gheorghe Berceanu la peronul liniei a 14-a din Gara de Nord. De fapt, am trecut unul pe lîngă altul. El, înfoiat ca un curcan, în uniforma lui nouă-nouță de locotenent-colonel, dar atît de piticanie, cu cizmele, șapca și mantaua ca de copil. Iar mie nu-mi venea să cred că un astfel de omuleț putea să fie spaima luptătorilor pe la Olimpiade și Mondiale. De fapt, se preumbla prin fața vitrinei unui magazin de lîngă fosta Mesagerie și se admira. Era precum Ionel dintr-o schiță de Caragiale, dar acela era un copil îmbrăcat în uniformă de maioraș de roșiori, grăsun și obraznic cu musafirii. Cînd i-am adus aminte de scena aceasta, Gheorghe Berceanu a izbucnit în rîs. Tocmai își condusese soția la trenul de Constanța. Pleca să-și facă băile de nămol la Sanatoriul din Eforie

Sud. Trenul plecase aproape gol și nu mai rămăsese nimeni pe peron. „Dar nu-mi amintesc de tine, cum erai îmbrăcat în acea zi?“. Am dat din mînă a lehamite, laissez faire, laissez passer, și ne-am continuat discuția pe alte teme. Cu o zi înainte mai primise o stea și se gîndea că dacă mai ieșea o dată campion mondial, ajungea colonel plin.

Multe dintre trofeele care i-au răsplătit victoriile lui Gheorghe Berceanu se găsesc și azi la el acasă, într-un bloc vizavi de Piața Norilor, lîngă Parcul Tineretului, dar și la Muzeul Sportului Românesc. Dar destule s-au pierdut cine mai știe pe unde, ori de cîte ori muzeul și-a tot schimbat domiciliul, sau i-au fost furate în nădejdea că mulți s-ar pricopsi din aurul cu care au fost suflate.

Puțină lume știe că Gheorghe Berceanu era membru de vază al PRM, alături de alți foști luptători de frunte, precum Ion Cernea (soțul Irinei Loghin, deputat și senator PRM), Ion Baciu, Ștefan Rusu, Dumitru Pîrvulescu, medaliați olimpici și mondiali, și atîția alți sportivi. Pe o listă întocmită de Vadim cu mîna lui în data de 20 septembrie 2014, Gheorghe Berceanu figura pe poziția 28, ca membru în Consiliul Național, al doilea organ de conducere al PRM. După moartea Tribunului, promovase ca membru în Biroul Permanent, condus de generalul (r) Emil Străinu, la poziția 20, ca secretar executiv și cu dreptul de a candida la alegerile parlamentare apropiate. Dar n-a fost să fie... Eu, ca membru PRM de rînd, deșcă, soldat prost, nu figuram nicăieri, nici colo, nici dincolo. Revenind la regretatul Gheorghe Berceanu, consider că ar trebui să se mai știe că, în anul 2000, cînd PRM luase 23% pe țară și ar fi trebuit să fie admis la o guvernare bicefală împreună cu PSD, Gheorghe Berceanu fusese propus ca ministru al Sporturilor. Dar, cum se știe, la ordinul străinătății, coaliția de tip mafiot PSD-CDRUDMR, care îi furase lui Vadim dreptul cîștigat prin vot de a fi numit președinte al României, acea coaliție îl somase pe Adrian Năstase, abia numit prim-ministru, să nu accepte PRM la guvernare, iar PSD, deși în minoritate, să guverneze țara fără pericolul de a fi răsturnat printr-o moțiune de neîncredere.

Vadim îl iubea sincer pe Gheorghe Berceanu și ca sportiv, și ca om, între altele, și pentru că se exprima fluent și elegant, semn al multor lecturi literare la bază. În încheiere, mai am o amintire cu Gheorghe Berceanu. Era vecin în cartier și cu marele portar Carol Haidu de la Steaua și de la Echipa Națională. Sînteți prieteni?, l-am întrebat. Ne salutăm doar, nu sîntem prieteni. El are doi metri, iar eu sînt cum sînt. Plus că am grad mai mare. Eu am stat cu capul ridicat și am lăcrimat doar cînd mi s-a cîntat Imnul Național și mi s-a ridicat pe cel mai înalt catarg Drapelul Tricolor. Și, bine că n-am uitat: în 1972, după Olimpiadă, cînd tot lotul olimpic a fost primit de președintele Ceaușescu, care ne-a felicitat pentru rezultatele obținute, am fost singurul medaliat pe care l-a îmbrățișat. Și asta nu se uită...

Mai ține minte cineva scena aceea?...

Mai ține minte cineva scena aceea neverosimilă cu abia înscăunatul președinte Iohannis, petrecută la Iași pe 24 ianuarie 2015, de Ziua Unirii? Cînd Haplea apăruse

în public cu ditamai căciuloiu croit dintr-o oaie întreagă și cu un rînjet sinistru ca de un rottweiler flămînd? La fel se întîmplase și cînd pusese piciorul în Primăria din Sibiu, coborînd dintr-un jaf de Dacie-1300, mîncată de rugină, cum aveau toți profesorașii din preuniversitar, și după 3 mandate la rînd, plecase la Cotroceni cu mai multe Merțane și Bemveuri la subțioară.

Dar acest aspect n-ar fi fost prea grav, dacă, scăpat din marcajul oamenilor generalului Pahonțu, un răzeș mai okoș nu s-ar fi apropiat de el să-l ia la întrebări:

– Bine, bă Iohannise, ai ajuns sluga americanilor?...

– Dar ce voiai, să ajung sluga rușilor?...

Poate că dialogul ar mai fi continuat, căci menirea unui președinte nu e să fie sluga cuiva, dacă un sepepist nu l-ar fi scos pe individ din cadru. În realitate, scena aceasta fusese pritocită în laboratoarele SRI și urmărea ca, prin transfigurare, să ne deschidă ochii asupra misiunii pe care Iohannis o avea de îndeplinit de-a lungul celor două cincinale care-l așteptau la Cotroceni. Dar avanpremiera spectacolului de la Iași se dăduse, cu cîteva zile în urmă, la TVR, cînd Iohannis se căznea să ne explice cum se poate ca un mediocru profesoraș de provincie poate agonisi o avere uriașă numai din meditații. Desigur, dacă are noroc. Iar acum, cînd mai are doar un an de domnie, se poate lăuda că și-a îndeplinit misiunea cu care fusese parașutat aici, dovadă aservirea totală a României în fața celor trei forțe ale Răului: SUA, UE și NATO, care ne-au jefuit resursele naturale, ruinîndu-ne economia națională, ne-au obligat să ne îndatorăm miliarde, oferindu-ne la schimb baze militare și trupe de ocupație, violență, droguri, corupție ca la balamuc și perversiuni.

Mă bate gîndul...

Mă bate gîndul să scriu scenariul unui film cu și despre Klaus Iohannis, pe care doar unicul Mircea Daneliuc mai poate să-l regizeze. Dar mai repede, că, uite, mîine-poimîine, face și el 80 de ani, precum Stere Gulea cu ,,Moromeții” lui.

Cine-l va juca pe Iohannis? Nu-i greu de găsit actorul cu moaca lui comună de provincial adus în Gara de Nord și lăsat acolo, să se rătăcească. Deja, nu demult, într-o emisiune satirică la televizor, s-a găsit actorul, mai interesant decît ștersul și gîngavul servitor

de casă mare, care are, la rîndu-i, și el servitori. Un personaj de operetă, cu solemnitatea lui neadecvată, răzbunător și caraghios.

N-am să uit prima scenă a filmului ,,Mihai Viteazul”, capodopera lui Sergiu Nicolaescu, de altfel cam singura, dacă nu ne-am gîndi și la ,,Ciuleandra”, dar acolo meritul principal îi revine mai mult lui Liviu Rebreanu, autorul unei scrieri de analiză psihologică. Filmul cu Mihai Viteazul începe cu sfîrșitul bătăliei de la Călugăreni, cu un ostaș valah, care se prăbușește în apa Neajlovului mai apucînd să strige: ,,Am învins!”... În versiunea mea, cam așa ar trebui să fie și începutul acestui film: cu un Iohannis intrînd plin de morgă pe poarta Cotrocenilor, neapărat într-un costum alb și cu papion negru, iar în urma lui, deja celebrul Ceaușescu strigînd, dar fără să apară în cadru, așa cum numai Istoria mai poate să nenorocească pe cineva: ,,Bă, turistule, ai mai venit și tu pe la serviciu?!...”.

Filmul meu nici nu ar costa prea mult, deoarece la gîngăveala și frica lui Iohannis de a vorbi în public, nici n-ar mai fi nevoie să plătești un specialist în dialoguri.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Groaznic accident… Leon Leonida, omorît“ –primul român mort într-un accident rutier

În seara zilei de 24 august 1911, vestea că faimosul Leon Leonida, proprietarul Garajelor Leonida de la Șoseaua Jianu (azi B-dul Aviatorilor nr. 14 și 16), „cunoscut sportsman”, și-ar fi aflat sfîrșitul într-un groaznic accident de automobil, ajungea la presa din Sărindar. Gazetele timpului s-au întrecut să confirme informația și să relateze despre primul accident din istoria automobilismului din România, „soldat cu decesul conducătorului auto”. Nu au lipsit nici detaliile afectate, menite să vîndă ziarele: „Fiind întins pe iarbă, dl. Leonida avu un moment de luciditate și a putut spune următoarele cuvinte: «Am dureri grozave, aș vrea să mor mai repede». Apoi, ceru să i se facă o injecție și căzu în nesimțire”. Care au fost cauzele accidentului și, mai ales, ce a însemnat Leon Leonida pentru pionieratul automobismului din România, ne spune Bogdan Coconoiu, vicepreședinte Retromobil Club România. Marți, 25 august 1911, Adevărul. „Groaznic accident de automobil. Leon Leonida omorît. O știre laconică ne-a anunțat aseară că lîngă Brașov s-a întîmplat un accident auto, a cărui victimă ar fi d. Leon Leonida, proprietarul auto-garajului din București și cunoscut sportsman. Din nefericire, știrea ne-a fost mai tîrziu confirmată. La garajul Leonida din Șoseaua Jianu, unde ne-am interesat asupra acestei nenorociri, nu s-a știut încă absolut nimic pe la orele 7 și jumătate seara”.

automobil Mercedes, după Prințul George Valentin Bibescu și Martha Bibescu. Leon Leonida a avut primele magazine de automobile și de motociclete și primele garaje din București. O parte dintre clădirile garajelor/atelierelor firmei Leonida supraviețuind pînă astăzi pe Bulevardul Aviatorilor. Din păcate, în august 1911, Leon Leonida și-a găsit sfîrșitul într-un tragic accident de automobil, survenit pe șoseaua dintre Brașov și Dîrste. Leon Leonida conducea un automobil Fiat, de 90 cp, care fusese folosit, cu cîteva ore înainte, pentru o demonstrație în fața unor reprezentanți ai celor de la înzestrarea Armatei, pentru a-i impresiona și a le demonstra calitățile deosebite ale automobilului. Armata intenționa să introducă automobilul în rîndurile sale și apela la corpul automobiliștilor voluntari, practic, la membrii ACR care se înrolau cu automobilele lor și îndeplineau diverse funcții de curierat, de transport a conducătorilor armatei ș.a.m.d.

Leonida&Co din București, a murit într-un accident de automobil în împrejurimile Brașovului, cu un Fiat de 90 cp. Cauzele acestui accident au fost pur tehnice, pîrghia de direcție s-a fisurat. Datorită prestigiului și faptelor sale remarcabile, noi, cei pasionați de automobile, îl considerăm pe Leon Leonida un Henry Ford al României, practic, cel care a pus România pe roți. A încurajat folosirea automobilului, pentru că știți că la început existau tot felul de legi ciudate. De pildă, în Anglia, automobilul trebuia să fie precedat de un om cu un steag roșu. În România trebuia să meargă la pas, cu 5 km la oră. Leon Leonida a fost membru fondator al Automobil Clun Român, fondat în ziua de 5 aprilie 1904, la Hotelul Boulevard”.

„Leon Leonida a fost unul dintre cei mai importanți promotori ai automobilismului din România. Născut în Buzău, la 16 iulie, probabil 1882 (anul nașterii nu a fost stabilit cu exactitate – n.n), licențiat al Facultății de Drept din București, membru fondator al Automobil Club Român în anul 1904, a participat la primul raliu organizat de ACR în același an, pe distanța București - Giurgiu și retur, unde a fost al doilea sosit, cu un

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (9)

Moartea Neagră (5)

Cel mai îngrijorător era faptul că flagelanţii au început să atace o ierarhie bisericească ce părea neputincioasă în faţa acestei boli necruţătoare, întrerupînd liturghiile şi alungind preoţii din biserici. În octombrie 1349, Papa a cerut ca frăţia să fie suprimată. Episcopul din Wroclaw a reacţionat arzînd un predicator pe rug şi sute de fraţi au fost închişi, torturaţi şi executaţi.

Deşi nu se ştie în ce măsură acest lucru li se datorează flagelanţilor, Germania nu a fost chiar atît de grav afectată de ciumă, prin comparaţie cu Franţa sau Italia. Cu toate acestea, alţi bărbaţi germani dedicaţi celor sfinte au ales o cu totul altă cale, iar un grup de călugări şi-au părăsit mînăstirea pentru a se muta împreună la Ulm, unde au aruncat cu bani, bucurînduse de tot ce le oferea oraşul şi trăind pe picior mare.

Flagelanţii s-au numărat printre cei care au reacţionat faţă de epidemia de ciumă masacrînd evrei. Imediat ce au ajuns la Frankfurt pe Main, în iulie 1349, s-au năpustit drept spre ghetoul evreiesc şi au început măcelul, în timp ce în Bruxelles vestea că se îndreptau spre oraş a fost de ajuns pentru a declanşa masacrarea a 600 de persoane. Unii susţineau că evreii stîrniseră ciuma otrăvind fîntînile, iar în Narbonne şi

Automobilul Fiat, condus în acea zi de Leon Leonida, fusese înainte folosit pe un teren accidentat, în preajma Brașovului. Demonstrația pe teren accidentat a cauzat o fisurare a levierului de direcție, practic, piesa care se află între axul volanului și bara de direcție a automobilului. Întorcîndu-se la Sinaia, a urmat un alt șoc pentru automobil, știm că la vremea aceea drumurile nu erau asfaltate, iar această pîrghie de direcție a cedat și automobilul a căzut într-un șanț. Pasagerii cu care se afla Leon Leonida în mașină au avut noroc și au căzut din automobil, însă Leon Leonida, încercînd să oprească mașina, s-a ținut de volan și, răsturnîndu-se, a fost prins sub ea. Leon Leonida este considerat a fi primul român mort într-un accident de automobile”, spune Bogdan Coconoiu.

Revista „Automobila”, numărul din septembrie 1911, publică sub semnătura lui Jean Cămărășescu, o serie de informații, un necrolog pentru Leon Leonida, iar textul apărut pe copertă sună astfel: „Leon Leonida, membru al comitetului Automobil Club Român și director al firmei

Carcassonne ei au fost tîrîţi afară din case şi aruncaţi pe ruguri, pînă cînd întreaga comunitate a fost practic exterminată. În Basel, locuitorii oraşului i-au închis pe toţi evreii într-o construcţie din lemn ridicată special pe o insulă de pe Rin şi i-au ars de vii. Evreii au fost arşi şi în multe alte oraşe, precum Stuttgart, Dresda, Köln şi Mainz, care avea cea mai mare comunitate de evrei din Europa şi unde se spune că ar fi fost ucise 6.000 de persoane. Papa a condamnat crimele şi i-a ameninţat cu excomunicarea pe toţi cei ce se făceau părtaşi la ele, dar, la vremea cînd Moartea Neagră trecuse, puţini evrei mai rămăseseră în Germania şi în Ţările de Jos. Cînd ciuma a ajuns în Cipru, locuitorii insulei şi-au masacrat sclavii arabi.

Rolul puricilor în transmiterea bolii încă nu era cunoscut, iar cea mai populară teorie, aşa cum fusese şi în Atena, cu 1.700 de ani înainte, afirma că boala era răspîndită de o miasma. O altă idee spunea că „un spirit eteric” ieşea din ochii victimei - privirile puteau fi ucigătoare, la propriu. În Viena, ciuma a fost văzută zburînd prin aer în chip de flacără albastră, în timp ce în Lituania a apărut cînd o fecioară misterioasă a fluturat o eşarfă roşie la fereastră. Filip al Vl-lea al Franţei a cerut Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii din Paris să găsească o explicaţie. Academicienii au pus Moartea Neagră pe seama unei triple conjuncţii a planetelor Saturn, Jupiter şi Marte în cel de-al patruzecilea grad al Vărsătorului, la 20 martie 1345, dar au fost destul de modeşti ca să recunoască faptul că unele lucruri erau „de nepătruns chiar şi pentru cele mai învăţate minţi”. Ignoranţa nu i-a împiedicat pe doctori să ofere tot felul de sfaturi pentru prevenirea bolii. Unii recomandau ca miasma să fie ţinută la distanţă prin arderea unor esenţe

De altă parte primim și din Sinaia asupra aceluiași accident, următoarea relatațiune: Automobilul d-lui Leonida, în care se găseau d-na și d. Leonida, d-na dr Titi Constantinescu și o domnișoară, și care mergea cu o viteză de 105 km pe oră – a suferit un accident la 4 km de Brașov. La un moment dat s-a rupt baza dela cîrmă și, în viteza vertiginoasă cu care înainta, automobilul a dat într-un șanț, răsturnînd pe călători.Trăsura a trecut peste pieptul d-lui Leonida, rupîndu-i coastele. D. dr. Constantinescu s-a ales cu o lovitură la ochi. D-na Constantinescu și domnișoara care o însoțea au scăpat neatinse. În timpul acesta, sosind automobilul în care erau d-nii Costinescu și Procopiu-Dumitrescu, s-au dat grabnice ajutoare d-lui Leonida, a cărui față devenise neagră din cauza hemoragiei. În nesimțire, victima a fost transportată la spitalul din Brașov, unde, după cîteva minute, a murit. D-na Leonida, leșinată din cauza emoției și a durerii pricinuite de starea disperată în care lăsase, pe locul accidentului, pe bărbatul ei, a fost adusă la Sinaia. Dînsa însă nu știe de moartea acestuia. D. dr. Titi Constantinescu, după cum s-a văzut, rănit și dînsul, a rămas la Brașov, directorul garajului Leonida din Sinaia a plecat la Brașov, pentru a lua măsuri pentru aducerea corpului lui Leon Leonida la București. Nefericitul Leonida, căsătorit de 6 ani, moare, în chip atît de tragic, în floarea vîrstei, la 31 de ani. Vestea catastrofei, cunoscută încă de aseară în capitală, a produs o dureroasă emoție”, mai arată Bogdan Coconoiu. B365.RO

de lemn parfumate, cum ar fi lemnul de ienupăr, prin umplerea casei cu plante cu miros plăcut şi stropirea podelelor cu oţet şi apă de trandafiri. Băile fierbinţi trebuiau evitate, întrucît deschideau porii, lăsînd să pătrundă infecţia. Dacă cineva trebuia neapărat să iasă din casă, se putea pregăti cel mai bine luînd cu sine un amestec de piper, lemn de santal, trandafiri şi camfor, care trebuia modelat în formă de măr cu ajutorul unei paste din gumă arabică. Se credea că mirosurile neplăcute ar fi eficiente împotriva contaminării, aşa că oamenii se ghemuiau deasupra latrinelor pentru a inhala duhoarea. Cît despre dietă, unii medici încurajau consumul de fructe şi legume proaspete, pe cînd alţii erau împotriva lui. Unii susţineau salata, alţii o combăteau. Unii recomandau insistent vînăta, alţii o interziceau. În ce priveşte tratamentul, după opinia unor medici, era bine să aplici pe buboane o cataplasmă făcută din răşină, rădăcină de crini albi şi excremente umane, însă alţi doctori nu aveau încredere decît în lăsarea de sînge. În Europa, teribila epidemie nu a dispărut decît în anul 1351, cînd deja secerase probabil o treime din populaţia continentului. Poetul italian Petrarca scria despre „pustietatea nemărginită şi înfiorătoare” pe care o întîlnea pretutindeni. Cînd era pe moarte, un preot irlandez, fratele John Clyn, a întocmit o istorisire a lucrurilor văzute de el, scriind în introducere: „Dacă ar fi cu putinţă ca vreun om să scape cu viaţă şi vreo fiinţă din stirpea lui Adam să fie cruţată de această molimă...”. Cronicarul florentin Matteo Villani credea că istoriseşte „povestea exterminării neamului omenesc”. Se înşela, dar Moartea Neagră a zguduit societatea din temelii. (va urma)

JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã

UN PREMIER ȘI MAI MULTE MINCIUNI (2)

(urmare din pag. 1)

Mai este oare necesar să reliefez că metoda apelării la impunerea de noi taxe și impozite dezvăluie nepriceperea, ignoranța și lipsa de scrupule a Guvernului Ciolacu în a gestiona averea Țării și a-și cîrpi turul pantalonilor cu exacerbarea volumului de taxe și impozite pe seama blîndului popor român?

Mai deunăzi, chiar Fondul Monetar Internațional (prin Jan Kees Martijn, șeful misiunii FMI în România), a declarat că pachetul fiscal adoptat recent de către Guvernul Ciolacu nu este suficient, dînd clar de înțeles că baza redresării economice românești nu trebuie să fie politica de impunere de noi taxe și impozite. Cu acest prilej, reprezentantul FMI avertizînd că asumarea de către România a unui deficit pe acest an de 4,4% a devenit caducă, în prezent acest indicator fiind de 6%, și că, pentru o redresare reală, Executivul trebuie să elaboreze încă un pachet unitar de măsuri în echivalentul a încă 2% din PIB. Grea sarcină, dacă nu chiar imposibilă, pentru domnul Marcel Ciolacu și oastea domniei sale, intrată deja, cu o viteză apreciabilă, pe făgașul pregătirii alegerilor de anul viitor.

Apropo de misiunea actualului Guvern de a gestiona economia Țării, în toate componentele acesteia, nu demult un grup de cercetători de la BNR, sub conducerea Prof. univ. dr. Florin Georgescu (vicepreședinte al Consiliului de Administrație și prim-viceguvernator al BNR), a publicat un excepțional volum, intitulat Avuția Națională a României. Deși nu este dedicat omului de rînd, ci specialiștilor în finanțe, economie și statistică, în sprijinul articolului de față, voi prezenta cîteva cifre și date, semnificative spre a servi la înțelegerea sintagmei Bogați, dar săraci. Cîteva cifre: activele nefinanciare fixe – 744 de miliarde de euro; activele nefinanciare pe locuitor – 38.000 euro; avuția populației – 247 de miliarde de euro; avuția firmelor – 256 de miliarde de euro; avuția națională pe locuitor – 32,7 mii de euro; avuția societății financiare – 15 miliarde de euro.

Coborînd mai la concret, lucrarea relevă evoluția capitalului uman, indicele capitalului uman (HCI) fiind foarte elocvent în dezvoltarea societății românești actuale, definiția acestuia fiind „HCI măsoară capitalul uman pe care un copil se poate aștepta să-l atingă pînă la vîrsta de 18 ani avînd în vedere riscurile de sănătate și educația din țara sa”. Ei, aici e aici! Iată clasamentul: România se plasează, după HCI, pe ultimul loc în Uniunea Europeană, ceea ce reflectă nivelul de asistență sanitară și gradul de școlarizare și calitatea educației. Și, ca avuție națională totală pe locuitor (cea de 32,7 mii de euro pe locuitor) sîntem tot la coada Europei, avînd în urma noastră doar Bulgaria și Grecia.

Studiind și comparînd aceste cifre, facem un exercițiu virtual de poziționare a României pe un anume loc într-o ierarhie de nivel continental, care – dincolo de mîhnirea că, la lucruri bune, sîntem codașii UE – ne arată și eșecul clasei politice actuale în rezolvarea problemelor de criză profundă (politică, economică, socială etc.), prin care trece România, jucată la cărți între Occident și Statele Unite ale Americii.

Ieftinire prin... scumpire!

Pentru că tot sîntem la capitolul paradoxuri, să mai trecem unul în revistă, cel rezultat din gluma Guvernului cu ieftinirea, prilej cu care domnii din Palatul Victoria au dezlănțuit o vastă propagandă socială, binecuvîntînd Poporul Român pentru noua „epocă de aur” în care a pășit. Ca rezultat al

înțelegerii Guvernului cu marii retaileri în ce privește ieftinirea produselor alimentare, acțiune în urma căreia chiar premierul Ciolacu ne-a făcut o demonstrație: ce volum îndestulător de alimente poate să cumpere un român cu doar 100 de lei, toate canalele media au prins a fi ecoul acestui măreț succes, după care a venit trezirea românului la realitate.

Care realitate?

Astfel cum arată analiștii economici onești, punînd în oglindă înțelegerea dintre Guvernul României și membrii Asociației Marilor Rețele Comerciale din România, și rezultatele pe terme lung al acestui dialog, ieftinirea unor produse alimentare n-a fost decît o stratagemă înșelătoare, prin care s-a folosit sistemul general de promoție (cu reduceri în mici procentaje la diferite produse alimentare), pe un termen mai lung al acestui procedeu deja implementat, săptămînal, de unele supermarketuri din România. Deci – să fie clar: prin acest joc de glezne (ieftinirea pe bază de promoție) cele două părți care au generat această mișcare de marketing; Guvernul și reprezentanții marilor retaileri din România au urmărit două direcții: politicienii –asigurarea unei platforme politice, în vederea cvadruplei campanii electorale de anul viitor, trecînd în fața viitorilor alegători ca niște politicieni responsabili pentru traiul și bunăstarea acestora, cu promisiuni pe trei paliere principale: salarii mari; pensii îndestulătoare; ieftinirea prețurilor la produsele alimentare de bază; retailerii – al doilea component din acest binom suigeneris constituit – au vrut să arate românilor fața lor umanizată, cu oarecare afecțiune pentru cumpărătorul autohton, încercînd, în același timp, estomparea valului de nemulțumiri din partea cumpărătorilor noștri, sătui pînă peste cap de prețurile exagerate de la raft, în condițiile unei calități precare (uneori) a mărfii, și a salariilor mizere din România.

Demonstrația premierului Ciolacu – alimentele cumpărate de el cu 100 de lei dintr-un magazin pregătit de SPP – a intrat deja în folclorul național. Pntru a vedea cît de proști ne crede primul-ministru al Guvernului României, ne-a pus pe tavă un număr de 14 cumpărături de ordin alimentar (bere, brînză, cartofi, castraveți, ceapă, iaurt, mere, ouă, pateu, pîine, salam, salată, ulei, zahăr), ca drept dovadă că ne plîngem degeaba, odată ce cu un Caragiale putem trăi liniștiți sub pavăza tătucului Ciolacu și a marilor patroni de supermrketuri, care, seduși de logoreea primului-ministru, s-au angajat să nu mai bage atît de adînc mîna în buzunarul clientului

român. Desigur, ați extras din compunerea de mai înainte esența glumei jurnalistice, pentru că realitatea nu lasă loc la scene lacrimogene, regizate de un posibil candidat la premiul Oscar. Oricum, cu aceste alimente de 100 de lei, domnul Ciolacu a omis să ne spună cîte persoane se pot înfrupta din ele într-o zi, și cîte mese vor mînca în 24 de ore, de asemenea, probabil, dumnealui fiind vegan, a uitat să pună în coșul de cumpărături și ceva carne, lapte, paste, orez, conserve... Și, ca să fie tacîmul complet, putem pune întrebarea următoare: ce face românul cu ceea ce a cumpărat de una sută lei – se suie în copac și roade salata, nu are nevoie de o locuință, cu întreținerea aferentă, de îmbrăcăminte, de medicamente, de alte și alte cheltuieli ocazionale?

Pentru completarea cunoștințelor premierului nostru, iată o comensurare a necesarului pentru un trai decent, la români, potrivit datelor Fundației „Friedrich Ebert România” și „Syndex România”, transmise săptămîna trecută, calculul reieșit în urma indicilor de prețuri oferiți de Institutul Național de Statistică pentru luna septembrie a.c., raportat la aceeași lună a anului trecut: un român singur are nevoie de 3.107 lei pe lună, în vreme ce unei familii cu un copil i-ar trebui suma de 8.205 lei; pentru familiile mai numeroase ajungînd la sume mult mai mari. Ca un răspuns parcă la „ieftinirile” popularizate de Executiv, tot din acest material luăm la cunoștință un fapt (de data aceasta concret): valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent a crescut în 2023 cu 15,2% față de 2022.

În închierea acestui capitol, pentru a demonstra cinismul premierului Marcel Ciolacu față de populismele cu care ne asaltează zi de zi, mă voi referi la un citat dintrun răspuns al domniei sale referitor la „grija” pe care o poartă acestui popor, îndeosebi tineretului – viitorul Țării, nu-i așa?: „În pachetul de măsuri fiscal am propus inclusiv mărirea accizei la băuturile cu zahăr. Este o măsură legitimă de susținere a sănătății populației, mai ales a tinerilor, care sînt consumatori de astfel de băuturi. Începînd de astăzi am un gentelmenʼs agreement cu conducerea companiei că toată această supraimpozitare se va întoarce în companie sub formă de ajutor de stat în proiectele viitoare”. Adică, mai pe românește: taxezi firma dăunătoare sănătății, în numele acestui sistem, dar, în loc să dirijezi banii spre Sănătate (unde este nevoie ca de aer), îi lași tot în mîinile „răufăcătorului”, pentru „proiectele viitoare”! Ce proiecte? Să adauge mai mult zahăr în dozele cu băutură energizantă?

Premierul care îngroapă România

Privind rezultatele politicii Executivului, în contextul numeroaselor provocări actuale, pe plan național și internțional, constatăm un eșec vizibil în ceea ce privește politica de protejare (economică, în primul rînd) a poporului român. De cînd a trecut în fruntea Guvernului, conform rotirii dintre PNL și PSD, domnul Marcel Ciolacu a demonstrat în repetate rînduri păguboasa

zicală „Pentru străini mumă, pentru ai tăi, ciumă!”. O expresie de neînțeles a aplicării butadei de mai sus s-a manifestat luna trecută cînd, lovit de dragostea pentru ucrainenii prinși de războiul Israelului cu palestinienii pe pămîntul Sfînt, și făcînd sluj în fața „șefei” Ursula von der Leyen, s-a angajat să transporte de la Tel Aviv la București 3.000 de ucraineni.

Ca să înțelegeți pe deplin ciudatul comportament al domnului Ciolacu, fără a-i știrbi cu ceva manifestarea umanitară a domniei sale față de ucrainenii din Israel, prinși sub focul rachetelor teroriștilor Hamas, este necesar să semnalăm că, în același timp, tot în Israel se aflau și 300 de români aflați în pelerinaj la locurile Sfinte, legate de una dintre cele mai semnificative pagini ale religiei creștine ortodoxe. Dar, în timp ce ai noștri români au fost obligați să achite 300 de euro costul unui bilet de avion Tel Aviv-București, străinii, la ordinul doamnei Ursula, trebuiau aduși pe gratis, adică pe cheltuiala TAROM (în virtutea promisiunii Președintei Comisiei Europene că ne va plăti UE combustibilul)! Complet în dezechilibru cu grija față de străini, luat la întrebări de jurnaliști față de lipsa de empatie pentru conaționalii aflați într-o situație critică (nu din vina lor), domnul Ciolacu a fost nai rău decît președintele Iohannis în aprecierea românilor: „Trebuie să plătească, a zis premierul, că doar TAROM nu e Armata Salvării sau Crucea Roșie!”.

Pentru a reliefa caracterul european al misiunii primită de la Ursula, primul-ministru a declarat, cu emfază: „De fapt, adevărul este că m-a sunat Ursula și mi-a zis: «Marcele, ia-i tu, cu avioanele tale, pe cei 3.000 de ucraineni din Israel și adu-i în România, că noi nu prea avem avioane și e mai simplu așa, că în Ucraina nu se poate ateriza, și nici în Belgia, nici în Germania, nici în Franța, nici în Italia, doar la București. Plătesc eu benzina, Marcele»”. Și, români proști cum sîntem (noi, desigur, prin reprezentanții noștri politici), am sărit în sus de bucurie că madam Ursula ne-a băgat în seamă, iar premierul, după ce ne-a dezvăluit cum este el la „per tu” cu ditamai Președinta Comisiei Europene, s-a autoaureolat cu această misiune umanitară, debordînd de un val de emoție paneuropeană. Citiți și emoționațivă idem cu șugubățul de premier: „Faptul că Uniunea Europeană îți încredințează astfel de lucruri denotă că serviciile noastre, statul român avea această capacitate, lucru care ar trebui să ne bucure, nu să-l luăm în derîdere sau să comentăm”.

Ați remarcat discursul autoritar al „tătucului”: „să nu comentăm!”. Nu știm noi, dar domnul Ciolacu este mai mare în grad decît fostul premier, generalul Ciucă? Altfel nu înțelegem acest comportament de tip cazon la un civil care vine dintr-o cunoscută zonă a Țării, renumită în producția de cîrnați de Pleșcoi și în covrigi de Buzău!

Semnalul de mai sus al premierului nu a rămas fără ecou, imediat s-au pus în mișcare rotițele angrenajului conceptului de slugărnicie a României la porțile Occidentului. În speță, primul care a sărit de pe arcurile fotoliului de la MAI a fost reputatul salvator în cazuri extreme, cum a fost cel de la Crevedia, unde au murit 6 oameni și au fost răniți aproape 60 (majoritatea pompieri), șeful DSU, Raed Arafat, printr-un comunicat edificator: „Ca urmare, în această seară, la solicitarea Ambasadei Ucrainei în România, Inspectoratul pentru Situații de Urgență «Dealul Spirii» București – Ilfov, cu sprijinul Inspectoratului General pentru Imigrări și al reprezentanței din România a Organizației Internaționale pentru Migrție (OIM), asigură preluarea cetățenilor ucraineni evacuați din Israel”. Pentru ca să nu mai acoperim hîrtia cu niște cuvinte care ne-ar durea,

opresc fluviul vocal al lui Arafat, care, în continuare, anunță repartizarea pe instituții medicale sau la diferite adrese de cazare a ucrainenilor salvați din Israel...

250 de români abandonați în Gaza

Revolta mea față de atitudinea de ordonanță europeană a premierului României, la orice respirație a Ursulei, nu a fost determinată de gestul umanitar al lui Ciolacu, ca atare, ci de acesta, în comparație și în balanță cu atitudinea (și cu efortul) aceluiași personaj față de salvarea sutelor de români aflați în Fîșia Gaza, la hotarul incert dintre viață și moarte. Dîndu-se salvatorul românilor din teritoriul de război, premierul Ciolacu a fugit repede în Israel (credeam noi) pentru un demers puternic, și concret, pe lîngă premierul Netanyahu, în vederea facilitării repatrierii românilor noștri. Ajuns la Tel Aviv, Marcel Ciolacu s-a uitat în oglindă și l-a văzut, probabil, pe Ceaușescu, deoarece discursul premierului a încercat să-l copieze pe cel al Președintelui României comuniste, politician care a mediat pacea dintre evrei și palestinieni!

Ce-a ieșit din gura domnului Ciolacu a fost o simplă gargară, nici cel puțin emoțională, de genul: „Societatea românească, comunitatea de israelieni din România și cea de români din Israel deplîng alături de dumneavoastră, domnule prim-ministru...” etc., etc. Normal că deplîngem moartea unor civili nevinovați, numai că, pentru acest fapt puteai să transmiți o telegramă de condoleanțe, nu să pui paie pe foc în procesul dur (și criminal, spun eu) de răzbunare al Israelului, prin ordinul premierului Benjamin Natanyahu. Mai departe, premierul României s-a transformat în al doilea șef de Stat Major al armatei israeliene, debitînd: „Israelul are dreptul să se apere, în deplin respect cu dreptul umanitar”. Despre eliberarea românilor din Gaza și scoaterea lor din infern, ce-au hotărît cei doi premieri?

Din discursul domnului Ciolacu, după întoarcerea la București, nu am înțeles că ar fi rezolvat ceva concret: „În acest moment este o echipă internațională care lucrează la acest lucru, normal că m-am implicat și eu și a fost unul dintre punctele de pe agenda de zi. Chiar i-am mulțumit domnului prim-ministru”. Pentru a nu mai lungi pelteaua, să concluzionăm că, la o lună de la atacul Hamas, după ce prin punctul de frontieră cu Egiptul, Rafah, au trecut sute de oameni de diferite naționalități, fără să fi fost nici un român, autoritățile ne-au anunțat scoaterea din zonă a primilor români.

La români austeritate, Ucrainei încă 50 de milioane de euro!

Dacă mai aveți răbdare, mai suportați încă o boacănă făcută de Guvernul Ciolacu, în numele ordinelor de la UE și al „frăției” cu Ucraina, cu Slava Ucraina! Operațiunea de mai jos pare cu atît mai cinică, mai sinistră și mai trădătoare, cu cît, în contextul degringoladei generată de miliardele de lei, găuri în bugetul României, Guvernul Ciolacu a introdus taxe peste taxe, care cocoșează populația și îngroapă afacerile întreprinderilor românești. Executînd orbește ordinele Comisiei Europene, România a fost obligată să susțină Ucraina cu 50 de milioane de euro, plata dobînzilor la împrumuturile de război făcute de Ucraina, într-o situație destul de alambicată, cînd lăudata ofensivă a lui Zelenski există doar în capul acestuia, și cînd, sătule să tot bage banii țărilor lor în bîzdîcul președintelui ucrainean, care se crede Mesia pe pămînt, chemînd națiunile să se apere împotriva invaziei universale a lui Putin, o serie de guverne ale unor state din UE refuză să mai acorde sprijin Ucrainei lui Zelenski. În acest ansamblu de controverse și de pierderi inutile de vieți omenești și de bunuri materiale, Guvernul Ciolacu – ghiocel în fața Ursulei – s-a executat, pregătind terenul legal pentru scoaterea acestor bani de la buget, aceasta însemnînd că anul 2024 demarează deja cu o mare gaură. Aprobînd pe loc o Ordonanță de Urgență, Executivul s-a acoperit din punct de vedere legal (dar nu și moral) în fața poporului, invocînd, în expunerea de motive, istoricul sprijinirii Ucrainei de către UE, imediat după izbucnirea conflictului armat dintre acest stat și Rusia, la 24 februarie 2022. Vrînd

Marcel Ciolacu s-a declarat copleșit să vadă bucuria din ochii copiiilor care au scăpat din Fîșia Gaza.

Cam tîrziu însă...

(nu știu pe cine!) să impresioneze, Ordonanța respectivă face o întreagă apologie a sistemului de ajutor financiar acordat de statele UE Ucrainei, probabil, pentru a elimina orice neclaritate ce s-ar putea ivi din partea unor cîrcotași în ceea ce privește risipirea bugetului României, într-o situație cînd, iată, așa cum am arătat în primul episod al acestui material, Statul Român nu mai are bani de la buget pentru plata salariilor angajaților unor instituții naționale, acesta fiind obligat să umble la Fondul de Rezervă al Guvernului – caz nedorit de nici un finanțist deștept. În marea agitație în care se află actualul premier al României, cu vizite intempestive în varii locuri, multe dintre acestea trădînd și ipocrizie, la doar 8 zile de la vizita președintelui Volodimir Zelenski la București, Marcel Ciolacu a efectuat o scurtă vizită la Kiev, unde s-a întîlnit cu președintele Zelenski și cu omologul său ucrainean, Denys Shmyhal. Sînteți curioși, ce interes, ce dor și ce drag l-au îndemnat pe domnul Ciolacu să meargă într-o țară aflată în război? Pentru a nu vă stresa, vă destăinui cît pot de repede „obiectul muncii”, chiar din declarațiile premierului nostru, atît de activ și multilateral interesat, declarații din care am rămas cu esența: discuțiile dintre cei doi (Ciolacu și Zelenski) s-au concentrat pe situația de securitate din regiune, modul în care România susține Ucraina în războiul împotriva Rusiei, dar și pe deschiderea unor noi puncte de frontieră dintre cele două state.

Atît? Numai atît?

Dar, ce credeați? Să-l intereseze cumva soarta românilor din Ucraina, lipsiți de drepturi și libertăți, trăind mai rău ca pe timpul habsburgilor ? Sau să pună un cuvînt în apărarea Mitropolitului Longhin Jar, trimis în judecată de către Justiția de la Kiev pentru că slujea în biserică în limba română? Sau să-i spună, măcar la ureche, președintelui Zelenski, că cerealele din Ucraina, care au invadat România, profitînd de bunătatea noastră, sînt radioactive, conținînd cadmiu și plumb, fermierii români reclamînd moartea a mii de animale și păsări care au consumat asemenea cereale? Dar dacă facem pîine din grîul din Ucraina?

Bineînțeles, aceste idei sînt numai în gîndul unora pe care îi interesează cu adevărat soarta și viața poporului român. Deocamdată pe domnul Marcel Ciolacu îl interesează campania electorală (deși, oficial, a negat acest lucru). Un lucru nu înțeleg: domnul Ciolacu vrea să atragă de partea sa simpatia (și voturile) românilor, sau ale unor cetățeni din Uniunea Europeană? După cum se comportă, cred că răspunsul se află în partea a doua a întrebării...

Sfîrșit

P.S.: În curînd, după cîteva materiale cu alte subiecte, voi reveni la tema acestor ultime două articole, fiind convins că cititorii noștri trebuie să cunoască realitatea nefardată a politicii Guvernului României.

P.S.2: După ce am încheiat acest articol, am văzut la TV una dintre cele mai hidoase fețe ale ipocriziei: premierul Marcel Ciolacu s-a deplasat personal cu un avion TAROM spre a-i aduce la București pe o parte din românii din Gaza, cu dublă cetățenie, printre care erau și basarabeni. Cîtă fățărnicie! Cîtă șmecherie politicianistă! (G.C.)

Destine remarcabile • Destine remarcabile

George Washington – meritele în fața istoriei (III)

Victorii şi înfrîngeri (2)

Peste trei luni, la 4 iulie, Congresul de la Philadelphia, devenit în ultima vreme permanent, proclama, la sugestia delegatului Thomas Jefferson, din Virginia, independenţa „Coloniilor Unite“ şi cerea lui Washington să apere cu orice preţ New York. Dar dezideratul congresiştilor nu a putut fi îndeplinit: Howe a cucerit cele două forturi, izgonindu-i în noiembrie pe americani de pe tot cuprinsul actualului stat New York. Pierzînd 5.000 de soldaţi şi ofiţeri, Washington a rămas numai cu 4.000 de oameni, iar generalul Charles Lee, subordonatul său din imediata vecinătate, care avea la dispoziţie efective de aproape două ori mai mari, refuza să-i vină într-ajutor. Lee nădăjduia că astfel superiorul său se va compromite, iar el îi va lua locul, dar pînă la urmă a căzut prizonier la englezi.

Nelăsîndu-se demoralizat, Washington a traversat fluviul Delaware pentru a ataca, la Trenton, mercenarii germani ai britanicilor, din rîndul cărora a capturat o mie de prizonieri. Generalul englez Cornwal, în fruntea a 8.000 de oameni, a încercat să riposteze, dar americanii i-au luat-o înainte, lovindu-l prin surprindere la Princeton, în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1777, şi înregistrînd o victorie pe care regele Frederic al II-lea al Prusiei a definit-o drept „cea mai mare faptă de arme a secolului“.

1777 a fost anul în care Philadelphia a adoptat drapelul – cu stele şi dungi, în culorile alb, albastru şi roşu – al Statelor Unite ale Americii, dar şi anul în care Londra s-a hotărît să pună definitiv capăt rebeliunii. În acest scop, guvernul a întocmit un plan potrivit căruia generalul John Burgoyne trebuia să atace, cu 7.000 de soldaţi şi 700 de indieni, dinspre Canada, în vreme ce Howe urma să-i vină în întîmpinare dinspre sud, urcînd cursul fluviului Hudson. Întîlnirea trebuia să aibă loc la Albany (statul New York). Se pare însă că cel desemnat să iscălească instrucţiunile adresate lui Howe a uitat să o facă, iar un funcţionar, găsindu-le fără semnătură, le-a pus la arhivă, unde au fost descoperite după două decenii. Cei doi comandanţi au procedat aşadar după propria lor inspiraţie şi pe propria lor socoteală. În nord, Burgoyne, aşteptînd în zadar ajutoarele pe care conta, a fost înfrînt de generalul Gates la 19 septembrie şi s-a retras la Saratoga. Înconjurat de forţe americane net superioare numeric, el a fost nevoit să capituleze în octombrie 1777.

În sud, Howe a avut mai mult noroc. Debarcînd în golful Cheesapeake, el l-a înfrînt pe Washington la Germantown, şi la 26 septembrie a ocupat Philadelphia. În apropiere de oraş, la Valley Forge, armata americană şi comandantul ei suprem au avut de înfruntat o iarnă extrem de grea şi demoralizantă. Dezertările deveneau din ce în ce mai numeroase din cauza lipsei de alimente: prînzul de Crăciun al miliţienilor a constat dintr-o farfurioară cu orez şi o ceaşcă cu... oţet. La fel de prost se prezentau hainele şi încălţămintea: cei mai mulţi dintre soldaţi umblau desculţi şi în zdrenţe.

Deosebit de veninoase au fost criticile la adresa comandantului suprem şi intrigile ţesute împotriva lui. Victorios la Saratoga, Gates se considera îndrituit să

ocupe el acest post. Thomas Conway, numit de Congres inspector general al armatei, spunea că „singurul merit al lui Washington era acela de a fi învins, într-o noapte, nişte nemţi beţi la Trenton“. Pînă și susţinătorul său cel mai fidel, John Adams, omul care îl propusese în funcţia de comandant suprem, ridica un toast plin de subînţelesuri: ,,Închin în cinstea unui război scurt şi violent. Mai ales scurt!“. Congresul îi cerea o victorie grabnică, dar nu-i oferea mijloacele necesare pentru obţinerea ei.

Washington a ştiut să facă faţă tuturor acestor presiuni, fără să se descurajeze, deşi singur avea să mărturisească mai tîrziu: „Dacă vreodată m-am îndoit de victorie, am făcut-o din cauze de ordin moral“. Trebuie spus totuşi că, nici o clipă, îndoielile lui nu s-au resimţit în acţiunile pe care le-a întreprins.

După ce, în decembrie 1777, Franţa a recunoscut existenţa ca stat independent a SUA, în luna februarie a anului următor, cele două ţări au încheiat un tratat de alianţă. Dar intervenţia franceză pe continentul nordamerican n-a dat rezultatele scontate. După o înfrîngere suferită de foştii colonişti la Monmouth, între Philadelphia şi New York, forţele lor şi ale francezilor au eşuat într-un atac asupra Newportului. Englezii au pătruns în Georgia şi Carolina de Sud, unde s-au izbit însă de rezistenţa americanilor, care i-au hărţuit într-un veritabil război de partizani. În 1779, flota britanică a bombardat Norfolk şi Portsmouth, iar franco-americanii au fost învinşi la Savannah. În anul următor, englezii au cucerit Charleston şi au repurtat noi succese în Carolina de Sud, iar generalul Benedict Arnold a trecut de partea lor, „cumpărat“ cu suma de 6.315 lire sterline. În tot acest timp, o ploaie de învinuiri s-a abătut asupra lui Washington, căruia i s-a reproşat încetineala în mişcare şi presupusele ezitări. Dar în 1781, comandantul suprem şi-a pus în aplicare planul pe care îl pregătise cu minuţiozitate. Debarcîndu-şi trupele la Williamsburg, el l-a atacat pe generalul Cornwallis, care s-a retras în Virginia, la Yorktown. Americanii au asediat oraşul şi britanicii au capitulat la 19 octombrie 1881. Clinton, celălalt general englez, a fost silit să rămînă inactiv la New York. În aceste împrejurări au început tratativele de pace care s-au încheiat la Versailles, în ziua de 3 septembrie 1783.

Marea Britanie a recunoscut oficial independenţa Statelor Unite. Exitus acta probat La 23 decembrie 1783, Congresul întrunit la Annapolis (statul Maryland) a primit demisia lui Washington din funcţia de comandant suprem. În prealabil, el respinsese cu dispreţ oferta care i se făcuse

de a deveni... regele noului stat independent. Retras la locuinţa sa din Mount Vernon, Washington a aflat, ca orice american de rînd, despre dizolvarea Congresului în aprilie 1784. A urmat o perioadă în care, după expresia ambasadorului francez, „America nu avea guvern, nu avea parlament, nu avea şef de stat...“. Abia în mai 1787 s-au adunat dîn nou, la Philadelphia, reprezentanţii tuturor celor treisprezece foste colonii; a luat parte şi Washington, ca delegat al Virginiei. Ales în unanimitate preşedinte al „Convenţiei“, el a condus lucrările în urma cărora, după patru luni, s-a elaborat Constituţia SUA, semnată la 17 septembrie de toţi membrii adunării.

Un an şi şapte luni mai tîrziu, la 16 aprilie 1789, Washington era înştiinţat oficial că fusese desemnat de corpul electorilor drept primul preşedinte al SUA. Peste două săptămîni, el a depus jurămîntul la New York, sediul provizoriu al guvernului şi al Congresului.

La Philadelphia, unde s-a mutat apoi capitala provizorie a tînărului stat, Washington și-a format guvernul din oameni care aparţineau unor curente şi tendințe politice destul de diverse, reuşind să creeze între ei un echilibru – e drept, instabil dar permanent.

După expirarea primului termen de patru ani, stabilit de Constituţie, Washington a fost reales în unanimitate pentru o nouă perioadă de aceeaşi durată. În tot acest interval, el și-a consacrat forţele construcției de stat – a unui stat care era în acelaşi timp o federaţie de state, fiecare dintre ele doritoare să-şi păstreze privilegiile și libertăţile. Este un incontestabil merit al său și al colaboratorilor săi că au ştiut să dozeze, într-o măsură eficace, proporţia dintre puterea centrală și autonomia locală, realizînd acel amestec specific care caracterizează și astăzi organizarea de stat a SUA.

Nu intră în obiectul articolului de față o analiză a trăsăturilor progresiste și reacţionare ale acestei organizări. Washington s-a manifestat ca un reprezentant tipic al clasei sale dar, în acelaşi timp, ca un om politic clarvăzător, cu o largă perspectivă şi o profundă înţelegere a multora dintre fenomenele vieţii sociale şi economice.

În ciuda repetatelor insistenţe, el a refuzat realegerea sa pentru a treia oară, așa cum a respins şi propunerea de a fi proclamat preşedinte pe viaţă. La 17 septembrie 1796, Washington a comunicat această hotărîre printrun mesaj de rămas bun adresat poporului american şi

reprezentînd de fapt testamentul său politic. Printre valoroasele idei exprimate în textul rămas pe drept cuvînt celebru, se numără şi aceea că poporul american trebuie „să dea întregii lumi un exemplu (...), dovedindu-se călăuzit în mod constant de noţiunea de dreptate“. În cei trei ani de viaţă pe care-i mai avea de trăit, Washington a rămas un simplu particular. La fel de liniştit şi-a anunţat propriul sfîrşit în seara zilei de 14 decembrie 1799; „Acum mor!“. A fost îngropat la Mount Vernon, conform dorinţei sale, „fără paradă, fără cuvîntări funebre“. Pe lespedea lăcaşului său de veci nu figurează decît numele său de familie: Washington. Dar tot atît de bine ar putea fi gravate acolo cuvintele care i-au servit drept deviză în viaţă: Exitus acta probat – „rezultatul confirmă faptele”.

Sfîrșit nICoLAE mInEI

George Washington împreună cu familia

Mormîntul lui George Washington

Moartea lui George Washington

Ludovic al IX-lea – devenirea unui sfînt (II)

O lună prizonier la „sarazini“ (2)

Înapoierea regelui în Franţa a fost grăbită de moartea Biancăi de Castilia la sfîrşitul anului 1252, eveniment ce putea pune sub semnul întrebării menţinerea liniştii şi ordinii în regat. În consecinţă, în 1254, Ludovic se întoarce în regatul său, dar păstrează nostalgia cruciadei. Jacques Madaule a spus, exagerînd poate, că după 1254 regele „apare ca un exilat şi nu are alt gînd decît să se întoarcă în Ţara Sfîntă“.

De fapt, lucrurile sînt ceva mai complicate. Evident, eşecul cruciadei a generat o criză de conştiinţă, Ludovic întrebîndu-se de ce divinitatea nu 1-a ajutat în întreprinderea sa. Jacques Le Goff crede că, fără a-i fi oferit regelui un răspuns pe deplin satisfăcător, întîlnirea pe drumul de întoarcere cu Hugo de Digne, călugăr franciscan care predica instaurarea pe pămînt a dreptăţii evanghelice în vederea apropiatei Judecăţi de Apoi, a dat un sens nu neapărat nou, dar poate mai ferm, activităţii politice a lui Ludovic al IX-lea.

În consecinţă, această ultimă parte a domniei sale este marcată de măsuri cu un puternic caracter justiţiar. Astfel, marea ordonanţă din decembrie 1254 îmbină măsurile de reformare a administraţiei regale cu prevederile vizînd întărirea moralităţii generale în cadrul regatului. Alte ordonanţe aveau să urmeze, conţinînd prevederi diverse, mergînd de la reglementarea problemelor monetare la stabilirea obligaţiilor conducerilor orăşeneşti şi la interzicerea ordaliilor, toate afirmînd clar primatul justiţiei regale asupra legilor şi judecăţilor particulare. Pe de altă parte, Ludovic s-a îngrijit de reamenajarea necropolei regale de la Saint Denis, astfel încît să sublinieze continuitatea dintre cele trei dinastii – Merovingieni, Carolingieni, Capeţieni – ceea ce era şi un alt fel de a afirma continuitatea şi suveranitatea puterii regale. În planul politicii externe, Ludovic a încheiat tratate convenabile cu regii Angliei şi Aragonului şi a arbitrat conflictul dintre regele Angliei şi opoziţia nobiliară din acest regat, ceea ce atestă în mod limpede prestigiul considerabil de care se bucura regele Franţei. De altfel, în condiţiile vacanţei tronului imperial – între 1254 şi 1273 este perioada marelui interregn german – regele Franţei apărea cu atît mai mult ca principalul suveran al creştinătăţii. Această poziţie a fost consolidată de faptul că în anii 1265-1266 fratele mai mic al regelui Franţei, Carol de Anjou, sprijinit de Papă şi de bancherii florentini, a reuşit să ocupe regatul Siciliei şi Neapolelui, eliminînd pe urmaşii împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen. Pe de altă parte, Ludovic nu a abandonat planurile pentru o nouă cruciadă. Aceasta a avut loc în 1270 şi a vizat – în mod surprinzător – nu Palestina sau Egiptul, ci Tunisul.

Deşi debarcarea în Tunisia a reuşit, cruciada s-a transformat rapid într-un dezastru. Sultanul refuza să abandoneze religia musulmană şi se pregătea de luptă, cînd oastea lui Ludovic a fost decimată de epidemii, în primul rînd de dizenterie şi de tifos.

Bolile au lovit nu numai pe luptătorii de rînd, ci şi pe un fiu al lui Ludovic, Ioan Tristan, care a murit la 3 august 1270, şi apoi pe el însuşi. La 25 august 1270 regele Franţei murea, probabil de dizenterie.

Demersuri pentru sanctificare

Avatarurile postume ale lui Ludovic al IX-lea nu sînt lipsite de interes. Deşi Ludovic nu fusese încă declarat oficial sfînt, rămăşiţele sale pămînteşti erau considerate deja ca potenţial miraculoase şi deci aducătoare de prestigiu pentru cel sau cei care le aveau în păstrare. Din acest motiv, ele au fost disputate între fiul şi moştenitorul lui Ludovic Filip al III-lea (12701285) şi fratele defunctului, Carol de Anjou. De fapt, această dispută era doar o parte din conflictul mai larg pentru comanda supremă a oştirii cruciate. Per ansamblu, Filip al III-lea a avut cîştig de cauză, dar modul cum s-a procedat – obişnuit pentru Secolul XIII – este cel puţin tulburător pentru omul veacului XX. Astfel, pentru a se evita descompunerea corpului regelui şi neexistînd posibilităţi de îmbălsămare, trupul lui Ludovic a fost tranşat, iar bucăţile au fost fierte în apă şi vin pentru desprinderea cărnii de pe oase. Apoi oasele au fost strînse cu grijă şi preluate de către noul rege al Franţei, iar carnea şi măruntaiele – considerate „moi“ şi deci mai puţin importante – au fost cedate lui Carol de Anjou, pentru a le duce în Sicilia. Apoi, după încheierea unui acord cu sultanul Tunisului, care a acceptat să plătească o indemnizaţie de război pentru retragerea cruciaţilor, Filip al III-lea s-a reîmbarcat în noiembrie 1270 cu osemintele tatălui şi fratelui său şi cu restul oştirii. Cum în portul Trapani din Sicilia o furtună a distrus o mare parte a flotei, restul drumului de întoarcere a fost efectuat pe uscat, prin Roma, Florenţa, Milano, Lyon şi Troyes, cortegiul ajungînd la Paris în mai 1271. Osemintele lui Ludovic al IX-lea au fost depuse la Saint Denis, fiind deja venerate ca moaşte.

De altfel, încă din 1271 au început demersurile pentru canonizarea lui Ludovic al IX-lea. Cum însă biserica încerca să fie cît mai scrupuloasă în recunoaşterea statutului de sfînt, anchetele pentru strîngerea de mărturii s-au prelungit; pe de altă parte, moartea rapidă a mai multor papi a făcut ca de fiecare dată demersurile să trebuiască să fie reluate dacă nu de la început, atunci în orice caz de la nivelul fazelor preliminare.

Pînă la urmă, în august 1297, Papa Bonifaciu al VIII-lea a proclamat canonizarea oficială a lui Ludovic al IX-lea, care a devenit astfel Ludovic cel Sfînt, avînd ca zi data de 25 august, în amintirea morţii sale. Istoricii încă discută asupra motivelor Papei Bonifaciu. Fără a exclude convingerea intimă a lui Bonifaciu în legătură cu sfinţenia lui Ludovic, trebuie să avem în vedere şi faptul că Papa tocmai încerca să realizeze o apropiere politică fată de regele Franţei, Filip al IV-lea

cel Frumos (1285-1314). Pe de altă parte, ne putem întreba dacă nu cumva canonizarea lui Ludovic al IXlea şi afirmarea insistentă a virtuţilor sale creştine nu erau şi o modalitate de a exercita o presiune ideologică pentru a-l determina pe Filip al IV-lea să nu se abată de la linia considerată acceptabilă de către Biserică. Dar, dacă Papa şi-a făcut cumva un asemenea calcul, acesta s-a dovedit a fi ineficient, Filip al IV-lea urmărinduşi neabătut propriile interese și neezitînd mai tîrziu să intre în conflict deschis cu Bonifaciu al VIII-lea. După cum arată Jacques Le Goff, relatările despre viaţa lui Ludovic cel Sfînt şi mai ales cele care au servit pentru canonizare tind să prezinte mai degrabă un model ideal decît un individ. În acest context Jacques Le Goff se întreabă dacă istoricii au vreo şansă să descopere sub această imagine idealizată pe „adevăratul“ Ludovic cel Sfînt. Răspunsul este optimist, îndeosebi datorită veridicităţii relatărilor lui Joinville, cronicar ce a trăit un număr mare de ani în preajma regelui. Deşi Joinville şi-a dictat amintirile după 40 de ani de la moartea lui Ludovic, el prezintă o imagine deosebit de vie a regelui, numeroasele întîmplări şi anecdote dezvăluindu-ne reacţiile spontane ale regelui şi uneori chiar şi defectele sale.

Comedia inflexibilităţii

Cea mai mare problemă în ceea ce-1 priveşte pe Ludovic cel Sfînt este deosebirea a ceea ce reprezenta convingerea sa intimă de „poză“, sau, altfel spus, de „reprezentarea“ puterii regale. De exemplu, în cazul unui proces făcut lui Enguerran de Coucy pentru uciderea a trei tineri nobili din Flandra, regele nu a ezitat să-l aresteze cu ajutorul sergenţilor săi, ceea ce a fost considerat umilitor pentru un nobil de rang înalt, şi părea inflexibil în decizia de a-l spînzura pe cel vinovat. Pînă la urmă, după multe rugăminţi ale rudelor lui Enguerran de Coucy, ca şi ale altor mari nobili, regele a acceptat să-i comute pedeapsa într-o amendă uriaşă şi în obligaţia de a clădi două capele. Intransigenţa iniţială a regelui trezeşte suspiciunea istoricului modern. Jacques Le Goff se întreabă dacă nu cumva „Ludovic cel Sfînt a jucat comedia inflexibilităţii, pentru a-şi forţa baronii la umilinţă şi pentru a-şi pune mai bine în valoare bunătatea“. În fine, punerea în scenă ce însoţea judecăţile regale efectuate deseori sub un copac din pădurea de la Vincennes îl face pe Le Goff să sugereze întrun interviu acordat lui Bernard Lecomte pentru L’Express, nu fără o anume ironie, că în zilele noastre Ludovic cel Sfînt ar fi făcut să „plesnească“ ecranul televizoarelor. Totuşi, dincolo de aceste suspiciuni specifice istoricilor moderni, şi în susţinerea cărora am mai putea aduce numeroase alte argumente, Jacques Le Goff evită anacronismul de a-i atribui lui Ludovic o gîndire esenţialmente pragmatică şi chiar machiavelică şi caută să-l înţeleagă cu ajutorul utilajului mental al oamenilor Secolului al XIII-lea.

Potrivit lui Le Goff, „fără ca izvoarele s-o spună în mod explicit, avem impresia că foarte de timpuriu, fără să fi avut neapărat orgoliul de a se vrea sfînt, Ludovic al IX-lea a fost într-un fel «programat» de către mama sa şi de către sfetnicii din tinereţea sa şi şi-a propus el însuşi să fie încarnarea regelui creştin ideal. Viaţa lui n-ar mai fi în continuare decît realizarea voluntară şi pasionată a acestui proiect. În opoziţie cu William C. Jordan, care – nu fără talent și subtilitate – vede în Ludovic cel Sfînt un rege sfîşiat între datoria sa regală şi o devoţiune de tip monahal, eu cred că Ludovic cel Sfînt, cu o abilitate cu atît mai extraordinară cu cît a asimilat-o pînă la a o transforma în ceva spontan, neconştient, a conciliat mental şi practic, fără probleme interioare, politica şi religia, realismul şi morala“. În felul acesta istoricul francez respinge şi dilema dacă Ludovic cel Sfînt a fost un rege „modern“ sau unul eminamente „medieval“ şi reuşeşte să ne dezvăluie un personaj complex, cu înfăţişare umană.

Sfîrșit

BOGDAN MURGESCU

Regele care a adus Franței Coroana de spini a Mîntuitorului

Ludovic al IX-lea primind Sfintele Relicve

Generația Z are probleme.

(urmare din pag. 1)

Puținătatea activității sexuale e foarte importantă pentru că nu vor căuta să aibă relații sexuale și amoroase cu cei de sex opus, nu se vor gîndi la întemeierea unei familii, la creșterea unui copil, tocmai din cauza faptului că sînt niște egoiști care trăiesc în lumea virtuală, nu în cea reală. Din cauza faptului că nu sînt implicați sexual și emoțional au tendința să fie de acord cu toate idioțeniile numite „diversitate sexuală”, susținînd prostiile pe care le aud în privința genurilor, homosexualitate, transexuali și ceilalți anormali.

Au fost identificate nouă caracteristici ale Generației Z: 1) sînt mari consumatori de tehnologie și împătimiți ai lumii digitale; 2) pragmatici; 3) cu abilități sociale și relaționale slab dezvoltate; 4) precauți și preocupați de siguranța emoțională, fizică și financiară; 5) individualiști; 6) cu risc crescut de izolare, anxietate, insecuritate și depresie; 7) atenție scăzută a concentrării, dorința de comoditate și imediatitate; 8) cu mintea deschisă, 9) multietnici, acceptînd diversitatea și implicați în activismul sedentar (Chicca & Shellenbarger, 2018).

Pe scurt, sînt o generație de egoiști, care nu sînt în stare să acumuleze informație și să discearnă binele de rău, ignoranți, ușor manipulabili și sugestionabili, fără conștiință națională și nici un pic de patriotism pentru țara unde s-au născut, incapabili să interacționeze între ei pentru a face ceva împreună, cum ar fi să se opună celor care-i conduc, și nu în cele din urmă avînd grave probleme „cu capul”, adică depresie și anxietate, ceea ce nici nu mă miră ținînd cont de celelalte caracteristici. După cum vedeți, e o generație cu probleme.

Acum, că ați văzut caracteristicile acestei generații, o să vă fie mai ușor să înțelegeți de ce sînt o masă de manevră perfectă pentru cei mai inteligenți ca ei,

Doar că nu știe

care-i folosesc acum în cadrul unui test, extrem de cinic, pentru a vedea cum răspund la comenzi și care le sînt limitele. Este aproape ca un ritual religios. În fiecare zi de sîmbătă, din 7 octombrie, centrul Londrei se umple de protestatari care flutură steagul palestinian și scandează „De la rîu la mare”. Pentru observatorul imparțial și curios, două fapte sînt imediat izbitoare. Primul nu este chiar atît de misterios: protestatarii sînt disproporționat de musulmani. A doua este mai mult o enigmă: de ce sînt atît de tineri? Acum, sigur, tinerii vor să schimbe lumea „bătrînilor” care nu le place și nu le convine, însă nu și în aspecte pe care le cunosc insuficient, deși cred că în cazul acesta, al susținerii palestinienilor, problema ține un pic și de trecerea timpului, nu doar de „tinerețea revoluționară” a unora.

De ani de zile, tinerii au avut tendința de a fi mult mai pro-Palestina și mai anti-Israel decît bătrînii lor. Potrivit unui sondaj efectuat cu cîteva luni înainte de atacul Hamas, milenialii americani sînt prima generație din istorie care simpatizează mai mult cu palestinienii decît cu israelienii. În Marea Britanie, tinerii cu vîrste între 18 și 34 de ani îi susțin mult mai mult pe palestinieni (23%) decît pe israelieni (doar 7%) – aproape inversul exact al celor cu vîrste între 55 și 75 de ani. Așa fiind, la universitățile din toată țara veți găsi studenți și cadre universitare care cer o Intifada și rup afișe cu israelienii răpiți.

Cei mai gălăgioși activiști ne atrag cel mai mult atenția. Dar vîrtejul îi atrage și pe cei care nu vor decît să știe ce mantră au de intonat astăzi. Tăcerea, fiind „violență”, nu este niciodată o opțiune: pentru tot felul de probleme, trebuie să ai o viziune. Aici, „intersecționalitatea” oferă o soluție: în loc să treci prin efortul laborios de a selecta poziția cu privire la fiecare problemă în parte, poți opta pentru meniul fix: problema climatică, problema rasială,

Luxoasa călătorie a lui Iohannis în Africa, un șoc pentru Guvern, în condiții de criză bugetară

● Surse apropiate organizatorilor turneului au declarat, sub protecția anonimatului, că prețul ridicat al deplasărilor a provocat tensiuni în interiorul mai multor instituții publice. ● O investigație Recorder, publicată în ziua în care Iohannis a decolat spre Kenya, a pus sub semnul întrebării relansarea, după 30 de ani, a relațiilor României cu țări din Africa. ● Klaus Iohannis, deși nu-și asumă decizia, a secretizat banii publici cheltuiți în călătoriile sale, realizate în condiții de lux, cu avioane private. ● Înainte de a se urca alături de soția Carmen în avionul privat cu destinația Nairobi, Kenya, Klaus Iohannis a fost „surprins neplăcut”, conform declarațiilor unor persoane familiarizate cu organizarea turneului african, de investigația publicată de jurnalista Anca Simina, de la Recorder.

Încăpățînarea președintelui de a irosi sume importante din banii cetățenilor pe călătorii lungi, semi-private, desfășurate în condiții de mare lux, a provocat tensiune în interiorul mai multor instituții ale statului, cea prezidențială, cabinetul prim-ministrului, Ministerul de Externe și altele. „Toată lumea vorbește în șoaptă despre călătoria lui Iohannis în Africa, iar impactul investigației realizate de Recorder a fost devastator”, a declarat pentru Spotmedia.ro o sursă din interiorul Guvernului. „Programul președintelui a fost modificat, iar unele vizite de relaxare, cum ar fi un safari, au fost scoase de pe agendă”, a mai adăugat persoana citată.

Nimeni nu a reușit să clarifice de ce președintele Iohannis continuă să cheltuie milioane de euro pe deplasări de lux, transformînd activități ale unui șef de stat în călătorii de vacanță, dar debutul turneului african, care a coincis cu publicarea anchetei realizate de Recorder, are toate datele să fie momentul în care Iohannis și-a pierdut influența politică.

A apărut o deconectare totală între președinte și opinia publică, iar primele efecte se văd deja la liberali, care încearcă să se desprindă de imaginea negativă a lui Iohannis. „…nu înseamnă că după europarlamentare nu poți să ai o nouă analiză şi o nouă deschidere. Eu cred că e nevoie ca forțele de dreapta să fie mult mai unite, să coopereze mult mai bine, astfel încît candidatul tău să cîștige alegerile prezidențiale”, a declarat Gheorghe Falcă, europarlamentar liberal, joi 9 noiembrie, sugerînd o refacere a alianței anti-PSD.

Poziția unor lideri PNL are legătură cu detașarea președintelui și lipsa de transparență a acestuia în legătură cu cheltuirea banilor publici.

După 30 de ani

Turneul din Africa a fost pregătit timp de cîteva luni de o echipă de la Cotroceni, în colaborare cu specialiști din Ministerul de Externe. Din punct de vedere politic, are rolul de a relansa relațiile României cu statele africane, într-un context mai larg, în care Uniunea Europeană și SUA urmăresc să limiteze influența tot mai mare a Rusiei și Chinei pe continent.

„Vizitele președintelui României în Africa reprezintă primul demers politico-diplomatic la acest nivel din ultimii 30 de ani și vizează relansarea relațiilor României cu continentul african, atît în relația directă a țării noastre cu statele africane, cît și ca parte a efortului comun de la nivel european, în contextul mai larg al nevoii de revigorare a relațiilor Uniunea Europeană – Africa în spiritul unui nou parteneriat”, se arată în comunicatul Palatului Cotroceni. (…) Distracția unui președinte

E greu de făcut distincția între acțiunea diplomatică a președintelui României și o călătorie de vacanță din cauza faptului că deplasarea se face în condiții de lux,

problema LGBTQ, problema avorturilor și problema palestiniană. Doar „intersecționalitatea” generează conformitate. Dacă nu ești de acord cu oricare dintre aceste probleme, riști să sugerezi colegilor tăi că ai un dezacord cu ceilalți – evidențiindu-te ca fiind o persoană rea și credulă.

Sprijinirea Israelului, sau pur și simplu o poziție mai nuanțată decît „de la rîu la mare”, este dovada că ești o persoană spălată de creier. TikTok este plin de videoclipuri care promit să vă spună ce înseamnă cu adevărat conflictul. „Israelul nu este o țară”, explică una dintre cele mai infame infografice. „Sînt o colonie de coloniști”.

Din 7 octombrie am văzut inventarea și diseminarea acestor teorii ale conspirației în timp real, iar tinerii le-au înghițit în mod disproporționat. 17% dintre americani – un procent deja îngrijorător de ridicat în fața tuturor dovezilor – cred că narațiunea oficială despre atacuri este o „poveste falsă”; în cohorta 18-24, acest număr aproape se dublează. Una dintre trăsăturile definitorii ale generației Z este un scepticism profund față de autoritățile consacrate, care propagă „narațiuni oficiale”.

Vedeți care e motivul acestor demonstrații antiisraeliene în rîndul tinerilor: lipsa de informație și cultură, care sînt consecințe ale caracteristicilor generației lor. Același motiv îi determină să stropească cu ulei picturile din muzee, să-și lipească palmele cu superglue de asfalt, protestînd pentru o minciună umflată cum e cea climatică, sau schimbîndu-și genul de dimineață pînă seara după cum bate vîntul.

Generația Z „e praf”, cel puțin la prima vedere, fiindcă sper totuși într-o majoritate care să infirme ceea ce se observă cu ochiul liber. Dacă nu va fi așa, atunci viitorul va fi unul al sclaviei celor mulți în fața unei elite care prin măsurile pe care le ia și prin teoriile pe care le susține pare că-și dorește distrugerea speciei umane.

închirierea avionului costînd în jur de 100.000 de euro, conform estimărilor făcute de Recorder. În plus, comunicarea cu opinia publică e, practic, inexistentă, fiind formată dintr-un comunicat înainte de plecare și, eventual, cîteva pe parcurs. Jurnaliștii acreditați la Palatul Cotroceni nu se deplasează împreună cu președintele în vizitele externe.

Lipsa de transparență a lui Iohannis în legătură cu turneele sale în străinătate atenuează demersul diplomatic, transformîndu-l în „distracția” unui președinte aflat la final de mandat. Iar acesta e un deserviciu major adus României.

Ce lider occidental se va uita cu seriozitate la discuțiile lui Iohannis din Kenya, Tanzania, Capul Verde și Senegal? Și asta în contextul în care președintele vizează poziția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate după plecarea de la Palatul Cotroceni, conform unor surse din apropierea acestuia. (…) Regele de la Palatul Cotroceni

Pe lîngă Tanzania, la forumul organizat în vară de Rusia a participat și Senegal, cele două state africane fiind pe agenda lui Iohannis. În Kenya, Capul Verde și Tanzania, vizitele vor fi la cel mai înalt nivel, cel de stat, iar în Senegal, va fi una oficială, cu un grad mai jos, dar nu fără încărcătură diplomatică importantă. În toate cele patru descinderi, Klaus Iohannis va avea întîlniri la nivel de președinte.

S-a muncit mult pentru realizarea turneului, de aceea e păcat că acesta a fost umbrit de apetența președintelui pentru lux, e concluzia care a apărut din discuțiile cu persoane apropiate de organizare.

Turneul african al lui Klaus Iohannis a început cu stîngul din cauza comportamentului său care seamănă mai mult cu cel al unui rege și nu cu al unui președinte ales în mod democratic, prin vot direct, de către cetățeni.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)

A ctualitatea pe scurt

 Cancelarul german Olaf Scholz a declarat duminică, la o dezbatere organizată de cotidianul regional german Heilbronner Stimme, că se opune unei încetări „imediate” a focului în Fîşia Gaza, în condiţiile în care apelurile pentru o astfel de încetare a focului au crescut în întreaga lume în urma bombardamentelor armatei israeliene. „Recunosc cu sinceritate că nu cred că apelurile la o încetare imediată a focului sau la o pauză lungă – care ar echivala aproape cu acelaşi lucru – sînt corecte, deoarece acest lucru ar însemna în cele din urmă că Israelul dă şansa Hamas să se refacă şi să obţină noi rachete”, a spus Olaf Scholz, citat de France Presse. Cu toate acestea, el a făcut apel la „pauze umanitare”. La cinci săptămîni de la începutul războiului declanşat de atacul fără precedent al Hamas pe teritoriul israelian la 7 octombrie, apelurile la încetarea focului în Fîşia Gaza, care este bombardată de Israel, continuă să crească. Opunîndu-se acestora, cancelarul german se opune dorinţei multor ţări arabe şi a preşedintelui turc, pe care îl va primi săptămîna viitoare la Berlin. Tot duminică, Recep Tayyip Erdogan a declarat că „este vital pentru noi să obţinem o încetare a focului” şi a cerut Occidentului să facă presiuni asupra Israelului în acest sens. Olaf Scholz se distanţează totodată de preşedintele francez, Emmanuel Macron, care a îndemnat vineri Israelul să pună capăt bombardamentelor sale pentru a-i cruţa pe civilii din Gaza şi care intenţionează să „lucreze” la o încetare a focului pentru „protejarea tuturor civililor care nu au nimic de-a face cu teroriştii”, conform Agerpres  După ce premierul israelian Benjamin Netanyahu a spus că Israelul nu doreşte Autoritatea Palestiniană la conducerea Fîşiei Gaza după război, Jake Sullivan, consilier pe probleme de securitate al Casei Albe, a declarat că „ar trebui să fie la latitudinea palestinienilor cine îi conduce în viitor şi cum va arăta guvernarea”. De asemenea, Jake Sullivan susţine că SUA este implicată în negocierile privind eliberarea ostaticilor luaţi de Hamas, dar şi că americanii din Gaza vor fi scoşi din zona de conflict. Sullivan a menţionat, însă, că nu mai sînt şanse pentru a se reveni la situaţia dinainte de 7 octombrie în Fîşia Gaza. Acesta a vorbit şi despre viitoarea întîlnire dintre Joe Biden şi Xi Jinping. Preşedintele american va încerca să restabilească legăturile militare cu China, însă va discuta şi despre programul nuclear iranian cu preşedintele Chinei, conform Reuters. Joe Biden va fi faţă în faţă cu Xi Jinping pentru prima dată în ultimul an miercuri, la Summit-ul de Cooperare economică Asia-Pacific.  Japonia a făcut un exerciţiu de evacuare a populaţiei în caz de tsunami pe Yonaguni, cea mai vestică insulă a arhipelagului, din cauza ameninţărilor chineze asupra Taiwanului. Aproximativ 200 de oficiali ai insulei şi alţi membri ai armatei japoneze, cunoscute drept Forţa de Autoapărare (SDF), au luat parte la exerciţiu. Insula este situată la 2.000 km de Tokyo, capitala ţării. Elicopterele SDF nu au putut lua parte, însă, la exerciţiu, din cauza vîntului puternic. „Nu putem alege cînd să înfruntăm un dezastru. Trebuie să ne gîndim că cel mai rău lucru care se poate întîmpla se va întîmpla şi trebuie să fim pregătiţi pentru asta”, a declarat primarul Kenichi Itokazu, citat de Reuters. Japonia este vulnerabilă în faţa tsunami-urilor produse de cutremure. Koji Sugama, oficialul responsabil cu pregătirea celor 1.700 de rezidenţi ai insulei pentru dezastru, spune, însă, că comunitatea trebuie să fie pregătită şi pentru pericolul conflictului. Yonaguni se află la doar 110 km de Taiwan. În august 2022, China a tras mai multe rachete în apele din apropierea insulei, ca răspuns la vizita în Taiwan a lui Nancy Pelosi, preşedintele Camerei Reprezentanţilor din SUA. China susţine că Taiwan este teritoriul său şi nu a exclus niciodată folosirea forţei pentru a prelua insula.  Potrivit unui nou studiu publicat vineri, rata de topire a gheţarilor din Groenlanda s-a accelerat de cinci ori în unele zone în ultimii 20 de ani, transmite Agerpres Înainte de începutul secolului, gheţarii din sud-vestul

Groenlandei se retrăgeau cu aproximativ cinci metri pe an, o rată care a crescut, ajungînd în prezent la pînă la 25 de metri, au constatat cercetătorii de la Universitatea din New York în jurnalul Nature Climate Change. Micşorarea gheţarilor de la marginea Groenlandei şi a calotelor glaciare este calificată drept un fenomen deosebit de grav. Pentru a realiza acest studiu, oamenii de ştiinţă au analizat peste o mie dintre cei aproximativ 22.000 de gheţari din Groenlanda, folosind nu doar imagini satelitare, ci şi 200.000 de fotografii şi imagini aeriene surprinse în ultimii 130 de ani. Anders Bjork, specialist în geologie implicat în acest proiect, a declarat că, potrivit unor studii anterioare, cei mai mari gheţari din Groenlanda se află sub o presiune uriaşă din cauza schimbărilor climatice la nivel global şi a creşterii temperaturilor. Cu toate acestea, din cauza metodelor de măsurare inadecvate, a existat o lipsă de claritate în ceea ce priveşte amploarea fenomenului. Noul studiu a eliminat toate îndoielile rămase cu privire la consecinţele schimbărilor climatice asupra gheţarilor din Groenlanda, a precizat Bjork.  Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, a declarat sîmbătă, la Constanţa, că ţara noastră trebuie să reinvestească în domeniul apărării şi securităţii naţionale, în condiţiile în care riscurile abundă din foarte multe direcţii, România fiind, în prezent, într-o fază accelerată de a recupera ceea ce nu s-a făcut la timpul potrivit. „Şi acum sîntem în situaţia să realizăm că războiul este posibil în Europa, că riscurile abundă din foarte multe direcţii şi este momentul să reinvestim în apărare şi securitate naţională. Acest lucru, evident, nu poate recupera pe termen scurt lucruri care nu s-au făcut timp de decenii şi este valabil pentru România, este valabil şi pentru alte ţări aliate, în principal europene. Statele Unite ale Americii, pentru că au un rol global, au suferit mai puţin din acest punct de vedere”, a declarat Geoană, într-o conferinţă de presă, referitor la investiţiile din structurile Ministerului Apărării Naţionale. Potrivit acestuia, România trebuie să recupereze deficitele de investiţii din ultimii ani, în domeniul apărării şi securităţii naţionale, dar trebuie să o facă inteligent, investind şi în oameni. „Sîntem într-o fază accelerată de a recupera ceea ce nu am făcut la timpul potrivit. Este foarte important să o facem cu cap şi, de aceea, NATO este foarte util pentru ţările aliate pentru a fi siguri că investesc ţările aliate, sigur ţara noastră România, într-o manieră care să aibă sens”, a mai spus Mircea Geoană.  Fostul preşedinte american Donald Trump vrea televizarea procesului federal în care este acuzat că a încercat să răstoarne rezultatul alegerilor din 2020, fapt care a culminat cu atacul asupra Capitoliului. Potrivit lui Trump, procurorii ar vrea ca procesul să fie ţinut „în intuneric”. Declaraţia vine în contextul în care Trump consideră că totul este doar un efort politic al administraţiei Joe Biden pentru a submina cursa pentru alegerile prezidenţiale din 2024. Trump este în fruntea sondajelor printre candidaţii republicani, în timp ce Biden este aşteptat să cîştige nominalizarea din partea democraţilor pentru cursa electorală. Trump se confruntă, însă, cu patru procese penale, inclusiv cu cel care va avea loc în martie, implicînd acuzaţia de obstrucţionare a Congresului, prin răspîndirea de informaţii false despre aşa zise fraude electorale, scrie Reuters. Acum, Donald Trump a depus o cerere semnată de organizaţii media pentru transmiterea televizată a procesului. „Fiecare persoană din America şi din afara ţării ar trebui să aibă oportunitatea de a studia acest caz şi să vadă, în cazul în care se ajunge la proces, cum preşedintele Trump se exonerează de aceste acuzaţii lipsite de fond şi motivate politic. Aceste evenimente ar trebui televizate pentru ca publicul american să vadă în direct cum acest caz nu este nimic mai mult decît o şaradă constituţională închipuită”, se arată în cererea depusă la instanţă.  Fostul preşedinte al Rusiei, Dmitri Medvedev, un aliat apropiat al lui Vladimir Putin, a postat duminică pe Telegram un mesaj în care pare să răspundă propunerii fostului șef al NATO Anders Fogh

Rasmussen, care a sugerat ca Ucraina să se alăture alianţei fără teritoriile ocupate în prezent de Rusia, scrie The Guardian. Medvedev, care în prezent este vicepreşedinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, scrie că această abordare ar fi practic o recunoaştere a faptului că „Crimeea şi Donbass nu mai fac parte din Ucraina”. „Nu este rău, dar este important să mergem mai departe. Trebuie să recunoaştem că Odesa, Nikolaev, Kiev şi practic orice altceva nu sînt deloc Ucraina”, a adăugat Medvedev, titrează The Guardian Devenit de la invazia rusă în Ucraina o voce propagandistică a Kremlinului care exprimă poziţii dure, Dmitri Medvedev arată sarcastic că mai sînt încă trei paşi „înainte de a admite ceea ce este evident”: că „Volodimir Zelenski – care nu merge la vot (aluzie la decizia preşedintelui ucrainean de a nu organiza anul viitor alegerile prezidenţiale la termen din cauza războiului – n.r.) – nu este preşedinte, ci un uzurpator, că limba ucraineană nu este o limbă şi că Ucraina nu este o ţară, ci nişte teritorii reunite artificial”. Prin urmare, Ucraina, chiar şi fără teritoriile ocupate de Rusia, nu poate fi acceptată în NATO, deoarece nu este o ţară, a susținut Medvedev.  Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, l-a felicitat, joi seara, pe fostul ministru de Externe, Bogdan Aurescu, pentru postul de judecător la Curtea Internațională de Justiție, obținut în fața contracandidatului său rus. „ONU a început să se curețe de influența malițioasă a Rusiei. Pentru prima dată în istoria ONU, statele sale membre au refuzat Rusiei dreptul de a administra justiția în numele lor la Curtea Internațională de Justiție. Lumea vede cine distruge dreptul internațional în loc să îl protejeze. Felicitări reprezentanților Australiei, Mexicului, României, Africii de Sud și Statelor Unite pentru că au obținut voturi pentru CIJ atît în cadrul CSONU, cît și în cadrul AGONU”, este mesajul postat de Zelenski pe platforma X. Fostul ministru român de Externe și actual consilier prezidențial pentru politică externă Bogdan Aurescu a cîștigat un post de judecător la Curtea Internațională de Justiție a ONU de la Haga, în fața judecătorului rus Kirill Gevorgian. România a obținut 117 voturi în Adunarea Generală, iar Rusia doar 77 de voturi. În Consiliul de Securitate, Bogdan Aurescu a obținut 9 voturi, fiindu-i necesare 8.  Cel mai mare spital din Gaza a încetat să mai funcţioneze, şi decesele în rîndul pacienţilor sînt în creştere, a declarat duminică şeful Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în timp ce asaltul feroce israelian continuă în fîşia controlată de Hamas, notează luni agenţia Reuters Spitalele din nordul enclavei palestiniene, inclusiv complexul alShifa, sînt blocate de forţele israeliene şi abia reuşesc să aibă grijă de cei din interior, cu trei nou-născuţi morţi şi alţii expuşi riscului întreruperii curentului electric pe fondul luptelor intense din apropiere, potrivit personalului medical. Armata israeliană a spus că s-a oferit să evacueze nou-născuţii şi că a pus 300 de litri de combustibil la intrarea spitalului al-Shifa sîmbătă seară, dar ambele gesturi au fost blocate de Hamas. În replică, Hamas a negat că a refuzat combustibilul şi a declarat că spitalul se află sub autoritatea Ministerului Sănătăţii din Gaza, adăugînd că această cantitate de combustibil oferită de Israel „nu este suficientă pentru a funcţiona generatoarele (spitalului) mai mult de o jumătate de oră”. Ashraf Al-Qidra, purtătorul de cuvînt al Ministerului Sănătăţii, a declarat că, dintre cei 45 de bebeluşi aflaţi în incubatoare la al-Shifa, trei au murit deja. OMS a reuşit să vorbească cu profesionişti din domeniul sănătăţii de la al-Shifa, care au descris situaţia drept „îngrozitoare şi periculoasă”, cu focuri de armă şi bombardamente constante ce exacerbează situaţia deja critică, a declarat directorul general Tedros Adhanom Ghebreyesus. „În mod tragic, numărul deceselor pacienţilor a crescut semnificativ”, a spus el într-o postare pe X, reţea cunoscută anterior sub numele de Twitter, adăugînd că al-Shifa „nu mai funcţionează ca un spital”. Tedros s-a alăturat altor oficiali de rang înalt ai Naţiunilor Unite solicitînd încetarea imediată a focului. „Lumea nu poate rămîne tăcută în timp ce spitalele, care ar trebui să fie refugii sigure, sînt transformate în scene de moarte, devastare şi disperare”, a spus el. r m

Ucraina, îndemnată să se pregătească pentru „cea mai proastă iarnă” din istorie

Locuitorii Ucrainei trebuie să se pregătească pentru „cea mai proastă iarnă” din istorie din cauza problemelor legate de protejarea centralelor electrice pe fondul penuriei de sisteme de apărare aeriană. Acest lucru a fost declarat de ministrul de Externe al Ucrainei, Dmitri Kuleba, într-un interviu pentru ziarul german Die Welt. Potrivit acestuia, ucrainenii au început deja să cumpere lumînări din cauza posibilelor pene de current, dar și lemn de foc pentru încălzirea caselor. În paralel, autoritățile fac eforturi pentru a-și asigura propriile centrale termice, care iarna trecută au devenit ținte pentru rachetele și dronele rusești. Cu toate acestea, așa cum crede Dmitri Kuleba, din cauza lipsei de sisteme de apărare aeriană, această sarcină se va dovedi a fi mult mai dificilă decît acum un an. „Vom închide ochii dacă nu primim Taurus (rachete de croazieră cu rază lungă de acțiune – n.n.), dar avem sisteme de apărare aeriană. Încercăm să ne protejăm centralele electrice cît de bine putem. Dar rușii s-au adaptat deja la asta. Ne vor testa din nou rezistența cu rachetele lor”, a declarat Dmitri Kuleba, ministrul Afacerilor Externe al Ucrainei. Oficialul a adăugat că Ucraina are încă nevoie urgentă de asistență militară din partea țărilor occidentale și, în primul rînd, a Statelor Unite. „Dacă Occidentul nu poate cîștiga acest război, atunci ce poate cîștiga? (...) Mulțumită prietenilor noștri din Europa și din alte țări, nu ne este frică de un scenariu apocaliptic”, a asigurat Dmitri Kuleba.

Întreruperi de curent planificate în timpul iernii

Cu toate acestea, după cum recunosc oficialii ucraineni, sistemul energetic al Ucrainei, în condiții de încărcare mare și deficit de capacitate, riscă să fie pe punctul de a se prăbuși chiar și fără repetarea atacurilor aeriene ruse.

Directorul general al Centrului de Cercetare în Industria Energetică de la Kiev, Alexander Harcenko, consideră că dacă temperatura aerului din țară va atinge valori sub minus 10 grade, autoritățile vor trebui să introducă întreruperi standardizate pentru cel puțin una sau două ore pe zi. „Dacă există lovituri aeriene masive, nu pot prezice amploarea întreruperilor”, a afirmat Harcenko.

Poziția sa este împărtășită de Serghei Nagornyak, membru al Comitetului Radei Supreme pentru energie și locuințe și servicii comunale: el a explicat că vara centralele solare au ajutat la acoperirea penuriei de energie electrică din regiuni. Iarna, cînd condițiile meteorologice devin nefavorabile, țara s-ar putea confrunta din nou cu deficite cronice de capacitate. „Chiar dacă nu există atacuri cu rachete sau

drone, probabil că vom avea restricții. Pot presupune că restricțiile planificate vor fi implementate încă din noiembrie”, afirmă acesta.

Cu toate acestea, Ministerul Energiei al Ucrainei neagă oficial posibilitatea unui „scenariu catastrofal”. După cum asigură reprezentanții săi, centralele nucleare (CNE), care au reușit să asigure aprovizionarea cu combustibil nuclear din țările occidentale, vor permite țării să acopere deficitul de producție. „În această iarnă vor funcționa toate unitățile centralelor nucleare situate pe teritoriul controlat al Ucrainei”, asigură departamentul.

Forțele armate ucrainene amenință că vor intensifica atacurile

Partea ucraineană se pregătește, de asemenea, să intensifice atacurile aeriene asupra infrastructurii și bazelor militare. Generalul de brigadă al Forțelor Armate ale Ucrainei (AFU) Serghei Baranov, care supraveghează operațiunile strategice ale UAV, într-un interviu acordat publicației britanice The Independent, a recunoscut că în perioada operațiunilor militare statice din iarnă, comanda intenționează să provoace o „lovitură distructivă” din aer asupra Rusiei. „Sîntem încrezători că avem unii dintre cei mai buni și mai experimentați operatori de UAV din lume. (...) Rusia este atentă, are mult personal și multe resurse. Se pregăteau de multă vreme pentru un război de această amploare. Războiul este costisitor pentru poporul ucrainean”, a spus comandantul. El a adăugat că se așteaptă la o aprovizionare accelerată cu muniția și armele necesare din Occident. Republica este interesată în special de rachetele GMLRS și ATACMS capabile de atacuri la distanță lungă. „Avem nevoie de aceeași cantitate de muniție pe care o cheltuiește Rusia”, afirmă acesta.

Cu toate acestea, speranțele pentru aprovizionarea occidentală sporită, care ar putea ajuta Ucraina să facă față amenințării repetării evenimentelor din iarna 20222023, cel mai probabil nu se vor îndeplini, titrează ziarul francez L’Express. Analiștii publicației susțin că situația internațională tensionată distruge treptat consensul țărilor occidentale cu privire la continuarea asistenței militare. Ei admit că, „din păcate pentru Kiev”, numărul disputelor și nemulțumirilor dintre aliații occidentali

este în creștere, iar țara va trebui să se bazeze din ce în ce mai mult pe propriile forțe în fiecare zi. „Această amenințare face parte din războiul de uzură care se poartă în Ucraina de mai bine de un an”, afirmă Mathieu Boulègues, un student junior la think tank-ul britanic Chatham House

Ucraina, încapabilă să-și mărească stocul de rachete de apărare aeriană

Speranțele Ucrainei de a-și consolida calitativ propriul sistem de apărare aeriană rămîn îndoielnice. Astfel, politologul Bogdan Bezpalko a declarat pentru presa internațională că rezervele de sisteme de apărare aeriană și rachete pe care Ucraina se așteaptă să le primească din Occident s-au epuizat practic în țările europene. Restul, crede expertul, sînt folosite de membrii NATO pentru a-și consolida propria apărare sau sînt trimise altor aliați, precum Israel și Taiwan.

„Toată lumea a început să se înarmeze foarte intens. Iar baza confruntării moderne este apărarea antiaeriană. Chiar dacă Ucraina este aprovizionată cu unele complexe, de exemplu, Germania a promis unul sau două sisteme IRIS-T, va primi un număr clar insuficient. Nu sînt de ajuns să acoperim nici măcar cele mai importante facilități de infrastructură”, a spus Bogdan Bezpalko. El a subliniat că, dacă autoritățile ucrainene decid cu adevărat să își consolideze protecția centralelor electrice cu sisteme de apărare antiaeriană occidentale, acest lucru va duce inevitabil la o slăbire a protecției împotriva loviturilor aeriene pe linia frontului. Dar nu va fi posibilă închiderea completă a spațiului aerian, chiar și cu o creștere multiplă a proviziilor occidentale. „Va trebui să expunem trupele, posturile de comandă, sediul, depozitele și aerodromurile. Forțele armate ucrainene nu au prea multă capacitate de apărare aeriană. Acest lucru deschide un anumit număr de oportunități militare pentru Rusia”, declară acesta.

Politologul a mai adăugat că anul trecut Rusia s-a confruntat cu anumite dificultăți tehnice cu atacuri asupra unor infrastructuri importante, precum poduri sau mari centrale electrice. Cu toate acestea, după un an, armata a putut să învețe din confruntarea cu sistemele de apărare aeriană ucraineană și să-și mărească stocul de arme capabile să distrugă astfel de ținte.

„Un număr de obiecte sînt ușor de reparat, în timp ce altele sînt greu de dezactivat. Pur și simplu datorită faptului că infrastructura din Ucraina este relativ bine dezvoltată. În plus, încă ne lipsea muniția convențională suficient de puternică. De exemplu, Iskanders nu a putut distruge podul din Zatoka din regiunea Odessa. Acum situația este alta”, a explicat politologul. El a concluzionat că, dacă Rusia își stabilește obiectivul politic de a distruge infrastructura energetică a inamicului, va fi mult mai ușor să facă acest lucru decît cu un an mai devreme. „Acum, acesta este un mare pericol pentru Ucraina și un nou factor de presiune. Anul trecut, atacurile asupra centralelor electrice au depins de deciziile politice. (...) Și dacă te uiți la articolul din revista Economist, al comandantului șef al Forțelor Armate ale Ucrainei Valery Zalujni, nu trebuie să te aștepti ca Ucraina să poată duce vreo luptă eficientă. Deloc”, a concluzionat Bezpalko. N.K.

Doza de sãnãtate

Prezența metalor grele în organism – una din cauzele esențiale ale bolilor neurodegenerative

Poluarea tot mai agresivă a mediului înconjurător provoacă o depunere de metale grele în pămînt, iar plantele, animalele și omul, consumînd roadele pămîntului, au de suferit. În spatele celor mai grave probleme de sănătate ale timpului nostru se ascunde un fenomen despre care nu prea se discută. Mulți cecetători au prediagnosticat diferite epidemii ce se vor abate asupra omenirii din cauza mediului înconjurător extrem de încărcat cu noxe toxice.

Prezența metalelor grele în corpul nostru destabilizează grav imunitatea și metabolismul și deschide o poartă largă prin care intră nestingheriți viruși, bacterii, micoze, paraziti care susțin procesele patologige (cancerigene) din corp. Mașinile de mare tonaj lasă în aer mult plumb, care pătrunde în pămînt și, mai departe, în plante. Îm corpul uman plumbul declanșează blocări ale organelor de simț, anemie, osteoporoze, disfuncții hepatice și biliare, apariția unor pietre la rinischi, printre altele. Sînt mai puțin cunoscute dereglări ale psihicului, apariția stărilor de frică, atacuri de panică, depresie, încetinirea procesului de gîndire, rigiditatea membrelor și apatia. Cadmiul existent în îngrășămîntul artificial se depune pe organele vitale: rinichi, ficat, plămîni, oase, sistemul sanguin și constituie o cauză esențială în declanșarea cancerului de prostată, dereglează ADNul, produce stres, dereglează sintetizarea proteinelor și a mitohondrilor (centrala energetică a corpului). Cadmiul susține multiplicarea virusului, influențează

O istorie a farselor (328)

Un escroc falsificator de scrisori incriminatoare

În 1934, falsificatorul Thomas Walker aproape că a distrus guvernul britanic. Pretinzînd că este jurnalist american care investiga viaţa din Rusia sovietică, acest escroc suav şi bine îmbrăcat a sosit în Anglia pentru a se stabili la Clubul American din Piccadilly, Londra. Paşaportul lui demonstrînd că efectuase mai multe vizite în Rusia şi beneficiind de o scrisoare de recomandare de la împuternicitul american pe probleme de comerţ, nu a întîmpinat nici o dificultate în a-i determina pe editorii de ziare anticomuniste să fie interesaţi de articolele sale, în special de acelea bazate pe propriile experienţe din Ucraina lovită de foamete.

Dacă era plătit sau lucra doar din plăcere rămîne necunoscut. Oricum, înşelătoria lui a început cînd i-a sugerat soţiei unui proeminent politician britanic că prim-ministrul de atunci al Marii Britanii, Ramsay MacDonald, întreţinuse, cu cîţiva ani în urmă „relaţii de trădare cu guvernul rus”.

Liderul partidului laburist, preşedinte al primelor două guverne laburiste ale Marii Britanii din anii ’20, acum preşedinte al „Guvernului Naţional” (o coaliţie controversată între conservatori, liberali şi cîţiva membri ai parlamentului laburist), MacDonald fusese un pacifist în timpul primului război mondial (deşi nu unul laş: vizitele sale pe linia întîi a frontului au fost ignorate de şovini precum Horatio Bottomley, care îl atacau în acest mod).

Contactînd-o pe Lady Houston, o văduvă bogată devotată distrugerii socialismului, Walker i-a povestit despre scrisorile care „dovedeau” trădarea lui MacDonald. Înghiţind momeala, aceasta i-a plătit lui Walker 5000 de lire pentru mai multe scrisori. Prima din ele, dactilografiată pe hîrtia personală, cu antent, a lui MacDonald, din casa lui, Upper Frognal Lodge, aflată în nordul Londrei, era adresată lui Grigori Sokolnikov, primul ambasador al Rusiei sovietice în Marea Britanie. Datată 11 februarie 1926 şi convingător semnată, ea cuprindea următorul text: „Momentul nu pare deloc propice pentru mişcarea pe care o sugeraţi. Totul trebuie amînat cu cîteva luni. Puteţi conta pe ajutorul meu în nobila dumneavoastră misiune”.

A doua scrisoare suna astfel: „Trebuie să recunoaşteţi că metodele dumneavoastră ruseşti de serbie şi comunism nu sînt valabile şi aici. Muncitorul nostru britanic este mai susceptibil [sic] la bunuri

și îngreunează activitatea sistemului respirator. Cu diferite derivate ale aluminiului ne întîlnim aproape peste tot, iar existența acestui metal în corp peste limita admisă produce uscăciunea mucoasei nazale și creează o legătură directă cu creșterea rapidă a bolilor neurodegenerative, produce și dereglări ale psihicului.

Mercurul este o otravă directă a nervilor, prezența lui în organism duce la o inflamare a încheieturilor și a țesutului diferitelor organe, mai departe la agresivitate, aroganță, o formă de comportament dictatorial. Renumitul patolog/bacteoriolog german Gustav Hauser a descoperit încă din anul 1885 că „toxinele și metalele grele din corp sînt transformate de viruși, bacterii, micoze și paraziți în sursă de energie și alimentare”. Aproape în toate bolile autoimune sursa principală de îmbolnăvire este infestarea corpului cu metale grele. În organele infestate se produce și un blocaj limfatic.

A durat destul de mult pînă cînd medicina clasică a recunoscut faptul că prezența metalelor grele în organism produce boli fizice și psihice. O mare parte a bolilor cronice și a unor boli a căror vindecare nu se mai produce pot fi astăzi ameliorate dacă metalele grele sînt eliminate din organism. Cea mai mare depunere o găsim pe oase, motiv pentru care sînt greu de diagnosticat.

Medicina energo-informațională are la bază fizica cuantică, care analizează procesele biochimice din corpul

lumeşti şi ademeniri materiale. Este dorinţa mea ca această ţară să urmeze acelaşi drum pe care l-aţi ales şi dumneavoastră, dar trebuie să începem acţiunea cu mai multă inteligenţă“.

A treia, datată 5 martie 1926, anul în care avea loc greva generală din Marea Britanie, era adevărată dinamită. Scrisă de „MacDonald“ pe hîrtie cu antetul Camerei Comunelor şi adresată lui Christian Rakovski (un agent diplomatic sovietic în Marea Britanie între 1923 şi 1925, pe atunci ambasador în Franţa), cuprindea: „Orice schimbare de reajustare a alocării bogăţiilor în Marea Britanie şi de stabilire a unui sistem justiţiar care să consfinţească relaţia dintre servicii şi răsplată trebuie să fie o schimbare bruscă şi violentă. Sper să apuc acea zi, nu foarte depărtată, în care regele va putea urma calea ţarului, dar nu sînt optimist în ceea ce priveşte rezultatele acţiunii generale planificată pentru luna mai”.

Lady Houston i-a arătat încîntată descoperirile sale unuia dintre principalii opozanţi politici ai lui MacDonald. Examinînd scrisorile cu mai multă atenţie, a ajuns la concluzia că ele sînt nişte falsuri extraordinare. În special semnătura lui MacDonald era extrem de reuşită, dar conţinutul lor nu avea cum să fie adevărat. Se ştia foarte bine că prim-ministrul îi poarta o adevărată veneraţie regelui George al V-lea. Scotland Yard a început atunci o anchetă care a dezvăluit că, în timp ce fusese în Rusia de mai multe ori, Walker folosise un paşaport fals, evadase din închisoarea Sing Sing din New York şi nu îşi plătise nici o factură către Clubul American. Arestat, Walker a negat falsificarea scrisorilor, dar nici nu a vrut să spună cum a intrat în posesia lor sau cum obţinuse hîrtia personală, cu antet, a lui MacDonald. Încarcerat timp de o lună pentru a fi călătorit cu un paşaport fals, a fost deportat în New York unde poliţia îl aştepta. Povestea a fost însă înăbușită. Convinsă să nu dea nimic publicităţii, Lady Houston a predat pînă la urmă scrisorile avocaţilor angajaţi în apărarea lui MacDonald. Nici una din ele nu a fost citită în cadrul procesului şi nici presa nu le-a putut obţine. Totuşi Scotland Yard nu a aflat niciodată cum obţinuse Walker hîrtia de scris personalizată a lui MacDonald –sau dacă a aflat, nu a spus nimic. Rămîn îndoieli dacă a fost sau nu o afacere din interior şi dacă Walker a fost plătit de duşmanii lui MacDonald să realizeze această înscenare, cu scopul distrugerii carierei omului pe care Bottomley îl numea „fiul ilegitim al unei servitoare scoţiene”.

(va urma)

STUART GORDON

uman, exact așa cum se desfășoară ele. Terapiile se bazează pe informația energetică a pacientului aflat în terapie, deci vorbim despre o terpaie personalizată. Diagnosticarea energetică ne atestă sau ne infirmă prezența patologică a metalelor grele în organism. În funcție de metalul găsit, terapiile se focusează pe sistemele în care se găsește metalul diagnosticat. În aparatele de tratament este integrat tabelul lui Mendeleev, în funcție de metalul diagnosticat se face o asanare, o dezintoxicare a urmelor lăsate de acesta. În general, în cazul persoanelor cu multiple comorbidități, mai ales dureri sau dereglări ale sistemului gastric, se observă o îmbunătățire a simptomelor, de la ședință la ședință.

Medicina energo-informațională este o medicină blîndă, fără durere, fără medicamente, destinată atît copiilor, cît și adulților, indiferent de vîrstă. Fiecare terapie contribuie la reechilibrarea balanței energetice a corpului și întrerupe fenomenul de autodistrugere.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Caz izolat; 2) Pusă în gardă; 3) Parada boxerilor – Așezare indiană; 4) Om care s-a ars odată – Refren la cîntecele oltenești; 5) Vitrina magazinelor; 6) Plini de fiere – Data trecută; 7) Întors la lot! – Un ,,gol” pentru oameni mari – Trage pe dreapta!; 8) Îngroziți; 9) Piatra de temelie! – Atac nefinalizat! – Cursă prin centru!; 10) Nu se mai face bine.

VERTICAL: 1) Luptă cu încordare (pl.); 2) Tras la poartă – Albit de grijile zilnice; 3) Aflați în afara normelor; 4) Fier pus pe jar – Gen de adeziune; 5) Început de la sfîrșit! –Depășire interzisă; 6) A forța siguranța – Chip de lut; 7) În plină razie! – Rezervă de cameră; 8) Probe eliminatorii la bob – Golul lăsat de glonț; 9) Aflate în viitor! – Extinderi; 10) Echitație – Un gol senzațional!

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,SINTAGME”

1) CRESTINESC; 2) RESTABILIT; 3) OSTASI – EC; 4) ITI – ASANAT; 5) T – MAT –GENE; 6) OPARITI – AM; 7) RARA – ETATE; 8) ELIMINATOR; 9) SA – AL – TARA; 10) ETIRARI – IR.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXXV)

Capitolul 7 –

Nu vreau să te mai pierd... (2)

Fu rîndul părintelui ei să caște ochii uimit și s-o întrebe pe fată:

– Vrei să spui că Tudor era printre ofițerii care au înființat în 1962 viitoarea UM 0110? Pe bune?

– Nu știu de care UM 0110 vorbești – răspunse Iulia – dar da, cu asta se ocupa.

– Fabulos! – mai spuse tatăl ei așezîndu-se pe unul dintre scaunele existente în salon.

– Cum era Tudor? – interveni mama ei în discuție.

– Era bun, inteligent și... minunat, spuse fata privind în gol în timp ce lacrimile i se prelingeau pe obraz.

– Dar de ce spui că era? – se auzi o voce dinspre ușă.

Își întoarseră cu toții privirile într-acolo, văzîndu-l pe Inspectorul Ionescu rezemat de perete.

– Ce vreți să spuneți, domnule inspector? – întrebă tatăl Iuliei.

– Vreau să spun că Tudor Grigorescu nu a murit în 1962 și sînt șanse să fie în viață.

– De unde știți? – se precipită Iulia plină de speranță.

– Din arhivele Securității, în care am găsit menționat numele lui ca fiind ofițer al UM 0110, răspunse calm polițistul. Problema e că s-a retras din sistem după 1989 și de atunci nu am mai găsit nimic despre el. Poate fi oriunde.

– Tata mi-a spus că ați aflat din arhive despre excursia mea la Ada Kaleh. Să înțeleg că tot de acolo știați data exactă a întoarcerii mele? Scriseseră securiștii vreun raport despre asta? Dacă da, nu scria în acel raport și ce s-a întîmplat cu Tudor?

– Deducția dumneavoastră, domnișoară, e corectă, dar raportul la care vă referiți și care a fost întocmit de Mureșan Aurelian se oprește la momentul în care ați ajuns sus în canion. Restul paginilor au fost rupte, așa că nu știm ce mai conținea.

– Ah, ce bine că mi-ați adus aminte! – exclamă Iulia. Știți cine m-a ajutat să urc pe scări pînă sus în canion?

– Un grup de excursioniști, scrie în raport, răspunse inspectorul.

– ...conduși de bunicul meu! – completă Iulia.

– Cine, tata? – se miră domnul Gheorghe.

– Nu, cu el m-am întîlnit la Buzău și i-am dat 25 de lei să-și sune nașa la București, zîmbi Iulia. M-a ajutat buni Alecu.

– Cum te-ai întîlnit tocmai cu el? – o întrebă mama ei.

– La fel cum, în aceeași zi, bunica Minerva mi-a bandajat glezna și am dus-o pe bunica Maria la gară.

– Cum? – întrebară în același timp părinții ei și inspectorul.

– Ți-ai întîlnit toți bunicii pe drumul de întoarcere? – o chestionă mama ei.

– Chiar așa, mamă. O să vezi, cînd mă voi întîlni cu ei, își vor aminti de mine. Domnule inspector, vreau să vă întreb dacă prin arhivele Securității există vreo fotografie a lui Tudor Grigorescu ajuns la maturitate.

– Da, domnișoară, există și v-o pot arăta chiar acum fiindcă o am aici în telefon. Este o fotografie din 1988, chiar înainte de a demisiona din sistem, spuse el întinzîndu-i aparatul.

Iulia luă smartphone-ul și privi imaginea. Era un bărbat la aproape 50 de ani, pe care îl recunoscu ca fiind iubitul ei, Tudor. Se bucura că scăpase cu viață, deși văzuse clar cum glonțul îl lovise în zona inimii. Îi înapoie aparatul polițistului întrebîndu-l:

– Ați aflat cumva felul în care a scăpat de împușcătura aceea? Am văzut cum glonțul l-a lovit în piept.

– Nu, domnișoară Iulia, nu cunoaștem acest detaliu, fiindcă datele despre activitatea lui lipsesc cu desăvîrșire, dat fiind că întreaga arhivă a UM 0110 a

fost distrusă în decembrie 1989 pentru a nu fi capturată de ruși.

– Înțeleg, deci nici o șansă să-l găsesc – spuse fata cu regret.

– Aproape nici una, veni răspunsul.

– Atunci, asta e. Dacă vă mai pot fi de folos cu ceva, vă rog să-mi spuneți.

– De asta venisem, de fapt. Vreau să vă rog să scrieți un raport detaliat asupra a tot ceea ce s-a întîmplat de cînd ați dispărut și pînă acum, ca să putem să închidem și noi dosarul.

– Am s-o fac de îndată ce voi primi un laptop, răspunse fata.

– Mulțumesc, aștept să mă căutați atunci, răspunse inspectorul și plecă.

Iulia se întoarse spre mama ei și-i spuse:

– Ce fac prietenii, colegii mei? Cred că au fost cu toții îngrijorați.

– Au fost, da, dar cea mai afectată a fost Alexandra fiindcă își reproșa faptul că te-a lăsat singură și ai fost absorbită de portal.

– Cred asta și îmi amintesc că ea m-a întîmpinat și aseară cînd m-am întors, de aceea mă mir că nu o văd aici.

– Trebuie să ajungă dintr-un moment în altul, spuse tatăl ei uitîndu-se la ceas. Am vorbit cu ea să nu vină chiar așa devreme întrucît nu știam cînd te vei trezi.

– Aș putea să-i dau un telefon, dar din păcate al meu a rămas în fișetele Direcției Generale a Securității Poporului și nu am cum să-l mai folosesc.

– Ți l-au confiscat? – spuse tatăl ei.

– Ce te așteptai să facă, cînd le-am spus de ce este capabil și vor fi văzut ce tehnologie avansată are în el?

– Tocmai de aia, ți-am adus de acasă telefonul de rezervă ca să poți să-ți suni prietenii – o luă tatăl prin surprindere înmînîndu-i un smartphone.

Iulia îl deschise, își activă contul de gmail unde avea salvate toate numerele de telefon și formă numărul Alexandrei. Fata răspunse după cîteva secunde, bucuroasă că-și aude prietena și anunțînd-o că ajunge în cinci minute la ea. Într-adevăr, foarte curînd Alexandra intră în salon îmbrățișîndu-se cu Iulia, ai cărei părinți plecară ca să le lase singure, urmînd să revină peste cîteva ore. Rămase doar ele două, Alexandra întrebă ca și cum ar fi vrut să reînnoade timpul de unde se rupsese, amintind de evenimentul care le marcase acele zile:

– Spune-mi, te rog... în călătoria asta... s-a întîmplat.... știi tu....

– Ei, ce? – întrebă nedumerită fata.

– ...știi tu! Să te sărute vreun tataie... Gluma prietenei sale o făcu pe Iulia să-și amintească momentul, în timp ce frînturi de imagini și de informații i se încrucișau în minte, pînă cînd imaginea rezultată o făcu să spună cu voce tare:

– Doamne, cît sînt de proastă! Dar știi? Proastă rău!

Alexandra se uita la ea neînțelegînd ce se întîmplă și o întrebă mirată:

– Ce vrei să spui?

– Nu înțelegi? Știu unde e Tudor! Știu cine e Tudor! Tudor e bătrînul din parc!

– Cum? Adică vrei să zici că... începu prietena ei să vorbească, dar Iulia nu o lăsă să termine ci îi luă vorba din gură.

– Da. Vreau să zic că bătrînul care m-a sărutat în parc cu o săptămînă înainte de plecarea noastră era Tudor, Tudor pe care aveam să-l întîlnesc în București fără să știu cine este, dar acum știu!

– Cum poți fi sigură?

– Mi-am adus aminte de felul în care bătrînul din parc mi-a luat capul în palme cînd m-a sărutat, la fel cum a făcut iubitul meu înainte să mă împingă prin portal ca să nu mă nimerească glonțul, și apoi mai e și ceea ce mi-a spus, acolo, în parc. Îți amintești? A zis: „Așa e, că nu ai plecat încă”! A zis asta, fiindcă el știa cînd urma să plec și și-a dat seama că nu aveam cum să-l recunosc atunci. Mi-a lăsat însă adresa la care să-l caut cînd am să

Eu caut rima tăbăcită-n lut

Să fie puls de lira-n conținut.

Eu caut rima, recunosc, confrați, Rima care țîșnește din izvoare

Din vremea clipelor istovitoare

Cînd în CREAȚIE e între frați.

Istoria atîtor Luminați

Zidită-i din CUVINTELE-ODOARE

Din DOINA lăcrimînd mistuitoare

Despre CREDINȚA Marilor Bărbați

Despre IUBIREA veșnic arzătoare

Tot ce prin rimă pururi lăudați

Tot căutînd esențe vă-ncurcați

De slove-rugăciuni ocrotitoare...

Eu caut rima, recunosc, confrați, Ce poartă CONȚINUTUL spre-nălțare

În simfonii de muzici și culoare

Poem cu Feți- Frumoși adevărați...

De RITM și RIMĂ veșnic încercați

La EMINESCU căutați Lumină

Și clipa de splendoare mai senină

Mereu în LUTUL ȚĂRII ancorați...

Istoria atîtor Luminați

Păstrată în CUVINTELE-ODOARE

CREDINȚĂ și IUBIRE roditoare

Cu Dunărea doinind peste Carpați...

Mai caut RIMA, recunosc, confrați, Cum taina ce țîșnește din izvoare

Din vremea clipelor istovitoare

Din Cîrmuirea Marilor Bărbați

Cu RIMA încărcată de visare

Cu rădăcini în ROMÂNIA MARE!

Mereu în LUTUL ȚĂRII ancorați!

LIVIU ZANFIRESCU

revin, doar că nu-mi mai amintesc care era – încheie fata cu năduf.

– O să-ți amintești cu siguranță, o mîngîie Alexandra, nu-ți mai bate capul și o să iasă singură din sertărașul potrivit. Pînă atunci povestește-mi tot ce s-a întîmplat. Sînt numai urechi.

Iulia începu să-și depene amintirile, întreruptă de exclamațiile Alexandrei care-i cerea amănunte și se mira de tot ce auzea. Vorbiră mult astfel, pînă cînd se întoarseră părinții Iuliei cu haine și fructe fiindcă, deși Iulia avea să fie externată abia a doua zi, voiau ca totul să fie pregătit. După ce plecară și ei, fata rămase singură și începu să se gîndească la toate cele întîmplate. Acum că știa că Tudor trăiește, ba mai mult, că locuiau în același oraș, și ar fi trebuit să fie floare la ureche să-l găsească. Într-un final, se așeză pe pat fiindcă se simțea obosită și închise ochii, cu gîndul să se relaxeze puțin, dar adormi imediat. Se trezi în plină noapte. Se ridică din pat și se duse la baie. Se spălă pe față ca să-și alunge somnul și ieși pe culoar. Era liniște, cu excepția camerei de gardă a asistentelor de unde se vedea un fir de lumină albăstruie ieșind pe ușa întredeschisă, semn că era un televizor în funcțiune. Fiindcă tot se plictisea, păși spre camera de gardă și ciocani la ușă. Aproape imediat se deschise și se trezi față în față cu o doamnă care o recunoscu imediat și o pofti să ia loc. Începură să vorbească, fata povestindu-i cîteva din întîmplările prin care trecuse și, la un moment dat, sună o sonerie. Asistenta privi panoul și-i spuse:

– Trebuie să merg să văd pacientul de la salonul 25. A venit acum cîteva ore cu un preinfarct și-l monitorizăm. Probabil are nevoie de ceva de m-a sunat. Vrei să vii cu mine?

– Da, aș veni, că tot nu am ce face și poate te ajut. E bătrîn?

– Da e un domn un vîrstă, răspunde asistenta în timp ce ieșea pe culoar. A fost profesor la universitate. (va urma)

nICU mArIUS mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Facebook: Tribunul

Ucraina și Republica Moldova, invitate în marea familie UE

Conflictul din Israel a atras interesul și atenția întregii lumi occidentale plictisită de faptul că în Ucraina nu se mai întîmpla nimic interesant. În acest fel, războiul ucrainean trebuie să fie închis cumva pentru ca atenția și resursele lumii occidentale să se poate concentra pe Israel, Gaza și, poate în viitor, Taiwan. Cum să închizi însă războiul, după ce timp de doi ani de zile ai dat asigurări că te vei bate alături de Ucraina contra rușilor agresori pentru a recupera toate teritoriile ocupate de aceștia? Cum vii tu acum

în fața alegătorilor și le spui că îngheți războiul în forma asta, recunoscîndu-ți înfrîngerea în fața unui inamic pe care l-ai demonizat în toate felurile?

Nu poți face asta și atunci trebuie să dai Ucrainei ceva care să-i compenseze pierderile teritoriale, pentru ca aceasta să semneze pacea, fiindcă astfel te poți apuca atît de reconstrucție, manevrînd alți bani, cît și de transformarea țării într-un avanpost NATO contra Rusiei și a Asiei în general.

(continuare în pag. 22)

T.I.

ETICHETA EDITORIAL

Atenție la manipulările emoționale

Acum cîteva zile am văzut un tilu în presă despre criticile domnișoarei Oana Lasconi aduse mamei ei pentru că ar fi săvîrșit crima odioasă de a fi votat pentru familia tradițională la referendumul de acum niște ani. Domnișoara în cauză fiind parte a Generației Z, iar eu neapreciind prea tare sus-numita generație, am catalogat-o drept moft și am refuzat să deschid respectivul video. Aveam s-o fac însă ceva mai tîrziu, văzînd amploarea care se dădea scandalului.

Tocmai la pont a apărut și sondajul INSCOP privind alegerile prezidențiale, unde Mircea Geoană conduce, iar Elena Lasconi se afla pe locul 4, la 6 procente distanță de George Simion. Cum toți candidații din fața domniei sale aveau elemente naționaliste în discursul lor, iar ea nu, trebuia să facă ceva în acest sens, deși USR-ul e perceput drept un partid progresist, nu conservator.

(continuare în pag. 22)

IoAn TEoDor

motto: ,,Nu pune belciug de aur la rîtul scroafei” (Proverb românesc)

Conform principiului ,,Un excelent mod de a înfăptui binele este ferma hotărîre de a combate răul” (C. Cantù – L’Attenzione, XI), în urmă cu ani, Corneliu Vadim Tudor m-a rugat să aflu informații privitoare la soarta Circului de Stat din România, în care urma să se schimbe întreaga conducere. Cunoscîndu-l bine pe șeful sindicatului din Circ, nu mi-a fost greu să aflu că primarul de atunci al Capitalei, Viorel Lis, intenționa să-l înlocuiască pe directorul general al Circului cu o balerină, care prestase ani buni la bară, în Italia. Lis își motivase decizia invocînd un așa-zis declin al instituției respective, culmea fiind că, atunci, circarii români erau pe val, mai ales cele 3-4 trupe de acrobații la basculă, trapez și pe sîrmă, cu titluri mondiale și mari premii la festivalurile internaționale. Ce să mai spun despre genialul comic Siminică, unul dintre cei mai buni de pe planetă în domeniu, care continua să fie cap de afiș la cei aproape 70 de ani ai săi.

Așadar, în timp ce Viorel Lis susținea că ,,salvează” Circul de la succes, tot ansamblul actoricesc, precum și funcționarii instituției au făcut corp comun pentru a se evita un dezastru istoric.

Aflînd toate acestea, Vadim a luat foc și a dat ordin stiloului său să se ocupe de Viorel Lis și de balerina sa, pe care îi denumise ,,Frumoasa și bestia”. La un moment dat, l-a abordat pe primar cam așa: ,,Măi Viorel, să știi că mă așteptam să faci așa ceva, pentru că ești un om însemnat. Ești urît și rău. Ești atît de urît încît, atunci cînd te strîmbi, parcă ești mai frumos!”. Din cauza asta, Partidul România Mare nu a mai primit aprobare de la Primărie pentru mitinguri și alte evenimente. Dar ce credeți, că Vadim stătea în avizul lui Lis? Chiar i-a dat un telefon și i-a spus: ,,Vom face un marș și vom trece și prin fața Primăriei Municipale, dar să știi că, om bun cum sînt, te las să ieși la balcon să ne faci cu mîna!”. Cu toate acestea, Viorel Lis nu ceda, era bățos și credea că ideea care i-a trecut prin cap e cea mai bună, dar știți cum se mai numesc cei cu astfel de idei. El nu-și dădea seama că a călcat pe greblă și că o balerină la bară nu are ce căuta într-o asemenea funcție, fiind foarte tînără și cam paralelă cu domeniul respectiv. Viorel Lis a lansat vrăjeala că salvează Circul de stat (de la ce?), dar s-a trezit direct într-un circ mediatic, social, politic, cultural... de proporții. Omul nu a cedat nici în urma discuțiilor cu delegația sindicală a circarilor, care îl propusese ca viitor director general al Circului de Stat pe maestrul Siminică. Mai mult, cînd a aflat că majoritatea sindicaliștilor din Circ au intrat în PRM, Viorel Lis s-a înnegrit mai rău decît era și a dat o replică istorică: ,,I-am promis balerinei funcția de director și nu mă pot suci, că sînt om de cuvînt. Credeți că, dacă mă răzgîndisc, biata fată va mai fi în stre să pună mîna pe bară, să-și reînceapă dansul?”. ,,A cui bară, domnule primar?”, a întrebat șeful sindicaliștilor, iar celebrul Siminică i-a spus: ,,Hai, domnule primar, să terminăm acest circ, pe care l-ați vrut, și iată că-l aveți“.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Ucraina și Republica Moldova, invitate în marea familie UE

(urmare din pag. 21)

Ce-i dai Ucrainei? Apartenența la Uniunea Europeană și apoi la NATO. Cum faci asta? Cu multă grabă și arzînd etapele desigur, mai ales că la anul sînt alegeri în UE și cine știe dacă nu cumva conservatorii îți vor pune piedici. Așadar, un prim pas a fost acela ca un reprezentant al Comisiei Europene să declare că Ucraina și Moldova ar trebui să înceapă procesul de a deveni membre UE. Desigur, subliniind faptul că cele două țări trebuie să facă mai mult pentru a-și accelera reformele în domeniile importante. Executivul UE sprijină Ucraina și Moldova să înceapă discuții oficiale – dar are nevoie de aprobarea liderilor UE.

UE a acordat Ucrainei statutul de candidat anul trecut, iar recomandarea de a începe negocierile oficiale de aderare deschide calea pentru ca țara, care încă luptă împotriva invaziei pe scară largă a președintelui rus Vladimir Putin, să devină membră a blocului. „Ucraina a finalizat peste 90% din pașii necesari pe care i-am stabilit anul trecut în raportul nostru”, a declarat președintele Comisiei, Ursula von der Leyen, în timpul unei conferințe de presă, referindu-se, printre altele, la justiție și reformele anticorupție de la Kiev.

Asta zice doamna Ursula pe care eu nu sînt obligat să o cred, fiindcă așa ceva e imposibil de făcut în cîteva luni de zile într-o țară aflată în război, mai ales că în raportul său anual de extindere, care a fost publicat miercuri, executivul UE a amînat, de asemenea, începerea discuțiilor de aderare cu Bosnia și Herțegovina pînă cînd aceasta îndeplinește un set de condiții. Singura explicație e aceea că se dorește

introducerea urgentă a Ucrainei în UE, cum spuneam mai devreme.

Următorul pas este ca liderii UE să susțină planul Comisiei la un summit de la Bruxelles pe 14 și 15 decembrie. Comisia este gata să înceapă lucrările pregătitoare pentru aderarea Ucrainei, care a făcut ca prioritate aderarea la UE și NATO, imediat după acel summit, a spus un oficial al UE căruia i s-a acordat anonimatul, deoarece nu sînt autorizați să vorbească cu presa. Comisia a transmis miercuri un semnal politic conform căruia dorește ca Ucraina să intre rapid în club, pe fondul îngrijorărilor că sprijinul SUA pentru țară a slăbit și că atenția se îndreaptă către conflictul din Orientul Mijlociu.

Dar Kievul trebuie să abordeze patru probleme rămase – inclusiv tratamentul minorităților, anti-corupția și luarea puterii de la oligarhi – înainte ca discuțiile de aderare la UE să poată începe oficial. „Au mai rămas cîteva măsuri care trebuie finalizate și, pe această bază, și aici, Consiliul ar putea finaliza apoi cadrul de negociere, iar Comisia va raporta asupra progreselor către Consiliu în martie 2024”, a spus von der Leyen în cadrul conferinței de presă, fiindcă domniile lor se grăbesc.

Astfel, comisia a cerut Ucrainei să mărească numărul de personal într-un nou organism conceput să lupte împotriva corupției; să modifice legea privind declarațiile de avere pentru funcționarii publici; să adopte o nouă lege anti-lobby pentru limitarea puterii oligarhilor; și să lucreze la noi legi pentru a proteja limbile minorităților naționale.

Așa de iuți și de semnificative au fost progresele celor două țări, încît pînă și oficialii Comisiei au fost surprinși de progresul rapid al Ucrainei și Republicii Moldova în ceea ce privește aderarea la UE și sînt încrezători că cele două state vor încheia problemele restante înainte de termenul limită de 24 martie. Între timp, Comisia intenționează să lucreze pe căi paralele pentru a accelera intrarea lor în UE.

La începutul anului, UE își propune să elaboreze așa-numitele „cadre de negociere” – care stabilesc liniile directoare și principiile de bază pentru discuțiile de aderare – cu Ucraina și Moldova, în timp ce cele două țări își fac temele. În martie, Comisia va prezenta cadrele de negociere statelor membre, care au ultimul cuvînt cu privire la demararea discuțiilor formale și le va informa dacă Ucraina și Moldova au îndeplinit condițiile restante. Nu vă umflă rîsul cînd vedeți cum ne iau de proști ăștia de la UE?

Firește, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a lăudat decizia Comisiei spunînd: „Astăzi, istoria Ucrainei și a întregii Europe a făcut pasul potrivit. În ciuda tuturor dificultăților, mergem înainte și, deja în decembrie, așteptăm o decizie politică de la Consiliul European. Ucrainenii au fost întotdeauna și fac parte din familia noastră europeană comună. Țara noastră ar trebui să fie în UE. Ucrainenii merită acest lucru pentru protecția valorilor europene și pentru faptul că, chiar și în timpul unui război pe scară largă, ne ținem de cuvînt prin dezvoltarea instituțiilor statului. Luăm toate deciziile necesare”.

Foarte probabil, tot anul viitor, paralel cu pașii accelerați de aderare ai Ucrainei și Republicii Moldova în UE se vor deschide și negocierile de pace dintre Ucraina și Rusia. Kонец фильма – cum s-ar zice, adică „Sfîrșitul filmului”, pe românește.

Atenție la manipulările emoționale

(urmare din pag. 21)

Prin urmare, acuzațiile fiicei sale că ar avea simpatii tradiționale, conservatoare deși e membra unui partid a cărui filosofie politică e total opusă acestor principii, au adus-o în atenția electoratului naționalist care ar putea-o vota în detrimentul candidatului AUR sau PSD.

La cîteva zile după declarațiile Oanei Lasconi, doamna primar de Cîmpulung Muscel a dat publicității următoarea declarație: „Nu știu ce s-a întîmplat la interviul ăla, dar s-a întîmplat. Mare păcat. Aceste trei zile au fost cele mai grele și dureroase din viața mea. M-am așteptat la orice mai puțin la faza cu Oana. Pur și simplu m-a doborît. Cel mai greu e să fiu spectator la linșajul de care are ea parte zilele acestea și cine știe cîte de acum înainte, și la cît suferă întreaga mea familie. Înainte de funcții, care vin și pleacă, fiica mea este și va rămîne fiica mea cît o să trăiesc. O iubesc indiferent ce o să spună sau o să facă. Așa că, mă pregătesc să plec la Paris să o ascult, să avem un dialog, să o strîng în brațe. Ce se întîmplă acum nu e o problemă atîta timp cît există iubire. Lucrurile astea le rezolv eu cu ea și știu că o să fie bine. Săptămîna asta o să mă ocup doar de asta. Folosesc această cale de comunicare în primul rînd pentru a vă cere iertare vouă, colegilor care s-au simțit dezamăgiți de declarațiile mele din ultimele interviuri și îmi doresc din toată inima să înțelegeți că a răni pe cineva prin cuvintele folosite este ceva ce nu încape niciodată în sufletul meu iar dacă asta s-a întîmplat vă rog în consecință să mă iertați! În egală măsură vreau să le mulțumesc celor care n-au încetat să creadă în mine și care mi-au trimis mesaje de susținere înțelegînd apăsarea perioadei pe care o traversez! În cele mai negre momente mesajele sau postările pe care le-am citit au contat enorm. M-au făcut să înțeleg cît de puternică și totuși fragilă este ființa umană. Vreau să vă mai asigur că sînt pe deplin conștientă de toată munca voastră depusă de-a lungul timpului pentru acest partid. Nu a fost în van și aportul fiecăruia a ajutat să întărească un crez comun, o speranță. Îmi pare rău dacă există colegi care au simțit că declarațiile mele au sabotat într-un fel acest efort. Știu că acum sînt multe întrebări fără răspuns, unele cu sclipici și can-can, altele cu consistență. Va veni și timpul lor. Analizați cu precauție tot ce vedeți și auziți săptămîna asta în spațiul public. Eu nu mint și nu am intrat în politică ca să mă fandosesc. Tot în aceste zile am primit oferte: cap de listă te miri pe unde de la aproape toate partidele (de unele nici nu auzisem). În acești trei ani în care ne-am cunoscut, ne-am ajutat, nu mi-am pierdut entuziasmul pentru că sînt tare mîndră să fac parte din

această echipă. Sînteți faini, sînteți vii și foarte important vreți să faceți treabă. Am convingerea că o să fie bine. Orice se poate gestiona dacă sîntem uniți. Chiar și problemele personale. Așa că, mergem înainte! Cred că la fel de important este să tragem aer în piept înainte de a lua poziție pentru sau împotriva cuiva/ ceva pentru că lucrurile sînt de cele mai multe ori altfel de cum par. E important să avem încredere unii în alții. Eu am. Chiar și în aceste momente în care simt că nu mi se mai ia bolovanul de pe piept.

Acestea fiind zise, nu lăsați garda jos că nu aveți de ce. Urmează un an greu și sînt sigură că o să fie bine. Am ținut să vă transmit acest mesaj pentru că minciunile și intoxicările încă nu s-au oprit. Mai urmează. E doar începutul. Dar, o să facem lumină. Cu cît e lupta e mai grea cu atît învățăm mai mult și devenim mai puternici. Am învățat pe pielea mea. Și încă ceva, îmbrățișați subestimarea! V-am spus, cred, de fiecare dată cînd ne-am văzut. Nu contează ce trîmbițează unii și alții despre procentele pe care le avem, sondaje etc dacă muncim cu entuziasm pentru crezul nostru. E o binecuvîntare că sîntem diferiți, dar cu toții avem aceeași Românie în inimă.

Vă mulțumesc! Încredere! Elena Lasconi”.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, mergem înainte, fiindcă, citez din doamna primar, „lucrurile sînt de cele mai multe ori altfel de cum par”. Ce să vezi, aproape concomitent, Oana Lasconi, fiica, revine cu un nou mesaj, în care spune că regretă declarațiile făcute sîmbătă. Citez: „Regret felul în care am făcut declaratia de sîmbătă. Nu ar fi trebuit să mă arunc cu capul înainte și să fac declarații cînd emoția era la maxim, asta e clar. Regret felul în care am făcut-o, regret momentul în care am făcut-o. Ar fi trebuit să fiu mai diplomată și este o lecție destul de dură pentru mine, dar o lecție pe care vă jur ca am învățat-o. Acest scandal mi-a demonstrat un lucru clar, și anume că avem foarte, foarte mult de muncă – homofobia nu înseamnă doar ură sau frică, cum am mai văzut pe internet”, susține Oana Lasconi. Carevasăzică, totul se termină cu bine, pe sistemul „pupat toți Piața Independenții”, mergem înainte. Da, dar testul, fiindcă asta a fost, a demonstrat că românii sînt încă sensibili la chestiuni emoționale și pot fi manevrați extrem de bine astfel. În încheiere, aș vrea să vă ofer sfatul doamnei primar USR, fiindcă veți avea nevoie de el în anul electoral ce vine: „Analizați cu precauție tot ce vedeți și auziți săptămîna asta în spațiul public. (...) Am ținut să vă transmit acest mesaj pentru că minciunile și intoxicările încă nu s-au oprit. Mai urmează. E doar începutul”.

Caseta cu bijuterii

 Bufonul regelui Francisc I al Franţei a fost ameninţat cu moartea de un senior de care-şi bătuse joc. – Nu te teme, i-a spus regele. La un sfert de oră după moartea ta, vinovatul va pieri din porunca mea.

– Oh, sire, ce suflet bun aveţi! Dar nu s-ar putea ca acel sfert de oră să fie înainte, nu după moartea mea?

 Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva:

– E penultimul dintre oameni!, spunea el.

Întrebat de ce penultimul, împăratul a răspuns: – Ca să nu descurajez pe nimeni.

 – Ce norocos e Rossini! Deşi fără talent, are succese nemaipomenite!, spunea un muzician de mîna a patra, plin de invidie, despre marele compozitor.

Auzind cele spuse de acesta, Rossini replică:

– Ce ghinionist şi domnul X! E plin de talent şi n-are niciodată succes!

 În timpul său liber, marele chimist Mendeleev avea pasiunea realizării unor obiecte utile: rame pentru tablouri, geamantane ş.a. Materialele necesare şi le procura de la un negustor din piaţa centrală. Într-o zi, un localnic care l-a văzut plecînd cu aceste materiale s-a adresat negustorului: – Cine-i bărbatul acesta impozant?

– A, e renumitul fabricant de geamantane din oraşul nostru, l-a lămurit vînzătorul. r.m.

restituiri • restituiri • restituiri

Nu vom renunţa niciodată la Basarabia! (I)

Situaţia politică din Europa răsăriteană începe să se radicalizeze. Dacă în cursul anului de foc 1989 n-a curs sînge decît în România, astăzi se înregistrează numeroase conflicte deschise, în ţări ca Armenia, Azerbaidjan, Tadjikistan, Gruzia (Georgia), fosta Iugoslavie… Desigur, unele dintre ele nu pot fi considerate ca membre ale continentului european, apartenenţa lor geografică, istorică şi culturală la Asia fiind recunoscută unanim.

Dar ele au un numitor comun la care se raportează, prin prisma căruia pot fi considerate în zona de iradiere europeană. Acest numitor comun este Moscova. Adică un oraş care, timp de 1.000 de ani, s-a visat continuator al Romei şi al Byzanţului. Neîndoielnic, ruşii sînt un popor mesianic, în accepţia pe care a dat-o Emil Cioran în „Schimbarea la faţă a României”. Asta înseamnă că au un destin pe care trebuie să şi-l împlinească în Istorie.

Nu fac parte dintre aceia care văd tulbure în faţa ochilor atunci cînd se pomeneşte de Moscova. Ruşii nu sînt în Istorie cu nimic mai vinovaţi decît germanii, evreii, englezii şi spaniolii – popoare mesianice şi ele, care au dat umanităţii valori excepţionale, dar şi

sangvinari cumpliţi. Ceea ce particularizează poporul rus este inaderenţa răspicată la ceea ce se numeşte „democraţie occidentală”. Dacă stau bine să mă gîndesc, două au fost momentele de înnoire a modelelor şi moravurilor în evoluţia acestui popor: primul s-a petrecut după anul 1711, cînd marele savant european Dimitrie Cantemir a trăit nu mai puţin de 12 ani la curtea lui Petru cel Mare, pe care l-a şi bărbierit cu mîna sa, introducînd moda europeană în moravurile şi vestimentaţia nobilimii, cu consecinţe remarcabile pentru procesul de ieşire a Rusiei dintr-un feudalism întîrziat; al doilea moment a fost prilejuit de folosirea masivă de către Stalin, după 1945, a prizonierilor germani, italieni şi români, care au contribuit la edificarea unei ştiinţe exemplare, ce a culminat cu performanţele astronautice ale sovietelor; nu vreau să spun prin asta că ruşii nu şi-au adus contribuţia la aceste izbînzi, poporul în sine fiind extrem de inteligent şi disciplinat. Încercarea lui Boris Elţîn şi a cîtorva aşa-zişi reformatori de a racorda rămăşiţele imperiului sovietic la reţeaua de înaltă tensiune a standardului de viaţă occidental este un spectacol demn de toată lauda. Dacă el va fi încununat cu un happy-end, ar fi cu totul

Cine vrea circ, îl

(urmare din pag. 21)

„Eu propun așa, a spus Siminică: Dacă acea balerină face ce fac eu acum, ca om trăit și muncit în circ, noi cedăm și acceptăm varianta dumneavoastră”. De menționat că toate aceste discuții au avut loc chiar în biroul lui Viorel Lis, unde maestrul Siminică a făcut un adevărat show. Timp de circa 15 minute, Siminică a stat în cap, în mîini, s-a rostogolit în fel și chip, a făcut șpagatul, roata și salturi de tot soiul. Am fost acolo și mi-au dat lacrimile, știind ce vîrstă avea atunci celebrul comic și cum încerca el să-și salveze meseria, casa, prestigiul și pasiunea.

Din păcate, Viorel Lis nu a putut fi convins, și o dansatoare la bară a ajuns director general la Circul de Stat din România, așa cum o fostă purtătoare de cuvînt la Centrala de apă din Tîrgoviște, fără studii universitare finalizate, a ajuns azi director general la Administrația Spitalelor și Serviciilor Municipiului București (ASSMB), despre care am scris în ultimele articole apărute în Revista ,,România Mare”.

Deși am promis că nu voi mai scrie despre cea din urmă persoană menționată mai sus, sînt nevoit să revin asupra cazului respectiv, mai ales că prestigiul Revistei ,,România Mare” a ajuns să fie terfelit de tot soiul de pramatii și lichele din respectiva instituție.

Totul pleacă de la faptul că, așa cum s-a ales praful de Circul de Stat după numirea în fruntea sa a unei dansatoare la bară, tot așa s-a întîmplat și la ASSMB, unde fosta purtătoare de cuvînt la o centrală de apă a pus întreaga instituție pe butuci. Acolo nu se mai înțelege om cu om, toți șușotesc pe la colțuri, Revista ,,România Mare” a devenit un fel de manifest antistatal, iar madam Oana Sivache încearcă din răsputeri să demonstreze (sieși, probabil) că răzbunarea este arma... prostului, după cum se zice prin popor. Spun asta pentru că, recent, șefa unei direcții din ASSMB mi-a spus: ,,Cu lacrimi de crocodil, Oana Sivache mi-a mărturisit că, într-o noapte, tîrziu, trei necunoscuți i-au bătut puternic în ușă, au înjurat-o și au amenințat-o, adică a trăit un adevărat calvar. În spatele acestei acțiuni te bănuiește pe dumneata, care ai scris despre ea în ziar și i-ai solicitat în scris un interviu. A spus că va face plîngere penală”.

Doamne, în ce țară cu nebuni trăim! ,,Cum nu vii tu, Țepeș, doamne, ca punînd mîna pe ei/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni” (Mihai Eminescu - ,,Scrisoarea III”).

Auziți și dumneavoastră, un jurnalist al Revistei ,,România Mare”, bănuit că ar fi implicat într-o faptă penală numită... AMENINȚARE! Păi, măi tanti Sivache – nu-ți mai spun ,,coană” sau ,,madam”, că

va avea!

nu meriți – ’mneata cum stai cu adrenalina? Chiar așa te-ai speriat de trei gealați, care ți-au bătut la ușă în toiul nopții? Ce puteau să-ți facă? Viol, în nici un caz că, știți cum e, violatorii au și ei preferințele lor, adică ,,Bă, dacă fac așa ceva, nu vreau să-mi bat joc de organismul meu cu fitecine. Dacă nu-i vreo prospătură, balerină sau vreun fotomodel, renunț!”. Datornică la întreținere sau la bancă nu cred că ești, pentru a te căuta oarece recuperatori, și nici de urători de Crăciun nu poate fi vorba, cum nici la bețivii care nu-și mai găsesc locuința nu ne putem gîndi. Chiar mă mir de ce nu i-ați invitat în casă, unde, așa cum v-ați infiltrat în Mafia spitalelor din București, ați fi avut posibilitatea de a vă infiltra și în gașca lor, ca să aflați cine sînt și ce urmăresc. Și, la urma urmei, ce legătură o fi între articolele mele și cei trei necunoscuți sau între solicitarea unui interviu cu amenințările și injuriile golanilor închipuiți de tanti Sivache? O țară întreagă știe ce am scris în respectivele articole, deci orice comentarii asupra lor sînt de prisos, dar mă simt obligat să vă arăt cum și ce am scris în cererea adresată Oanei Sivache, căreia i-am solicitat, în mod civlizat, să-mi acorde un interviu: Scrisoare recomandată nr. 3002/09.10.2023 – O.P. 63

Către ASSMB – În atenția Domnului Director General ,,Distinsă doamnă, subsemnatul Valentin Turigioiu, în calitate de jurnalist implicat într-o anchetă de presă internațională, vă rog să aveți amabilitatea de a-mi acorda un interviu privitor la așa-zisa Mafie din ASSMB. Pentru a evita elementul surpriză și a vă da posibilitatea să fiți cît mai sinceră și obiectivă în răspunsurile dumneavoastră, vă prezint mai jos întrebările, ale căror răspunsuri le știu din surse demne de încredere, dar, conform unui principiu de bază al presei, mă simt obligat să acționez astfel în acest demers:

1. Ce studii și ce pregătire profesională aveți?

2. Cînd și unde l-ați cunoscut pe Vlad Voiculescu (USR)?

3. Cine și cînd v-a inoculat ideea că ați putea conduce ASSMB?

4. Pînă a ajunge director general la ASSMB, ați avut probleme cu legea?

5. Cînd și cum ați constatat, prima dată, că în ASSMB miroase a ilegalități?

6. Cînd ați intrat pentru prima dată în DNA?

7. Cînd și în ce împrejurări l-ați cunoscut pe procurorul Văduva (DNA), care vă aducea la spital, cînd ați fost internată, platouri cu papanași proaspeți?

8. Ce premiu ați primit pentru recordul mondial de a sta spitalizată peste două luni, din cauza unei entorse?

9. Respectiva spitalizare, petrecută într-o rezervă de lux, ați achitat-o conform prevederilor legale?

minunat. Dacă vom asista la un eşec, aşa ceva va confirma tradiţia în materie. Nenorocirea este că cei mai mulţi politicieni occidentali şi reformatori ruşi nu au puterea sau curajul de a ieşi din sfera conceptelor teoretice. Pentru că dacă ar ieşi, ar vedea marea în furtună. Sechelele cîtorva sute de ani de absolutism şi colonialism primitiv înregistrează nişte forme de manifestare alarmante. Nici unul dintre locuitorii Planetei n-a fost de faţă la naşterea imperiului rus, petrecută de-a lungul a patru veacuri, de la anii 1500 pînă la anii 1900. Dar toţi sîntem martori la agonia lui. El trebuie ajutat să moară în linişte, fără convulsii dureroase, e singurul caz de euthanasie cu care sînt de acord. Din păcate, cei doi executori ai anacronicului imperiu au fost nişte oameni extrem de slab pregătiţi intelectual: George Bush (un agent tenace, dar fără nici un fel de ştiinţă a Istoriei) şi Mihail Gorbaciov (un activist PCUS inteligent, cu o anumită doză de bunsimţ, însă, vai, un foarte slab cunoscător al propriului popor!). Modul în care au pus ei la cale dinamitarea imperiului sovietic şi, implicit, a întregului lagăr socialist, a fost o podoabă a diletantismului. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (text reprodus din Revista ,,România Mare”, nr. din 31 ianuarie 2010)

10. În declarația de avere ați omis să consemnați ceva?

11. În toată această poveste a Mafiei din spitalele ASSMB, considerați că aveți conștiința (care?) împăcată (cum?)?

Menționînd că acest interviu va apărea în presa românească, dar și în trei publicații europene, nu rămîne decît să vă mulțumesc anticipat pentru înțelegere și să vă asigur de limpedea mea obiectivitate”.

Deși în Constituția României, Codul Civil, Legea Petițiilor și Legea nr.554/2004 se spune că ,,instituțiile statului sînt obligate să răspundă, în termen de 30 de zile, la petițiile cetățenilor”, aflați că ASSMB nu a emis nici un răspuns oficial la petiția mea. Evident că, într-un astfel de caz, voi apela la instanța de contencios administrativ, care va obliga respectiva instituție să răspundă. Vorbesc de o instituție care, în a sa organigramă, la rubrica ,,Oficiul juridic”, figurează mențiunea 16+1. NO COMMENT!

Mai mult, mă surprinde și faptul că tanti Sivache intenționează să se ducă cu misiva mea la Procuratură, să o depună în doarul penal ce are ca obiect o așazisă ,,Amenințare”. Sincer să fiu, nu știu și nici nu mă interesează dacă această femeie are ceva la cîlcîie, dar sigur este că bidonul său este bine dus cu sorcova. Păi bine, măi femeie, tocmai în Revista ,,România Mare” țiai găsit să-ți rupi colții. Ce credeai, că subsemnatul este un fel de Cătălin Tolontan, care te-a albit într-un mod de-a dreptul penibil, neputînd contrazice proverbul: ,,Cărbunele, oricît l-ai spăla, tot negru rămîne”. Și încă ceva, ce mi-a vent în minte acum, cînd vorbesc de mass-media. Ce-ar fi, tanti Sivache, să desființezi Oficiul de presă al ASSMB, că tot nu face nimic, și să apelezi la mine, care sînt ziarist LIBER PROFESIONIST și pot scrie despre tine orice, fără nici o perdea și, pe deasupra, totul gratis (sic!). Știu că-ți place să apari în presă și te ajut total dezinteresat, numai să-mi promiți că nu te arunci pe fereastră de la etajul 20 și pe la etajele 2-3 te răzgîndești. E adevărat că nimeni nu va plînge după tine, dar gîndește-te și la mine, că mă bagi în șomaj, nemaiavînd de cine scrie. Ești, fără discuție, un subiect ,,belea”, după cum se zice, și dacă tot ai vrut circ, insistă, că, pînă la urmă, îl vei avea! În ce privește Procuratura, poliția, tribunalul, de care tot amintești, te rog ca pe mine să nu contezi. Nu mă voi prezenta nicăieri, și asta pentru că orice război cu mine îl vei pierde înainte de a-l începe. Știu, nu-ți convine, dar găsește și tu altceva. Chiar așa, cu cianură ai încercat?

ULTIMA ORĂ. Deranj mare la Primăria Mare, Nicușor Dan e sperat că nu o poate mazili pe Oana Sivache. Se opune Vlad Voiculescu. Păi, nu ați vrut voi circ? Iată că-l aveți, mama voastră!

UN p UN ct de vedere

„Omenirea nu vrea un nou război mondial“ (II)

– De ce China îmbunătățește relațiile cu Statele Unite și ce înseamnă aceasta pentru Rusia? –

Ar trebui să ne așteptăm la formarea de blocuri și alianțe globale în acest sens?

nelson Wong: Sînt convins că împărțirea lumii în două tabere concurente este un scenariu foarte rău. Aceasta nu este cea mai bună soluție, pentru că atunci ne vom întoarce cu siguranță la Războiul Rece. Prin urmare, scopul principal este de a forța Statele Unite și aliații săi să facă față realității, astfel încît să înțeleagă că acest lucru nu mai poate continua. Lumea occidentală trebuie să-și lase în urmă mentalitatea colonială și aroganța.

Stai la masă cu restul lumii, cu Sudul Global. Și apoi încercați să găsiți o modalitate mai prietenoasă de a rezolva disputele.

Apropo, de ce China nu face alianțe cu nimeni? În ce condiții poate partea chineză să abandoneze acest curs și să se unească cu altcineva într-o alianță?

n.W.: China nu și-a schimbat încă poziția și chiar nu intenționează să intre în alianțe cu nimeni. China crede în parteneriate, în a fi prietenoasă cu toată lumea. Aceasta vine din tradiția noastră, din cultura noastră, din istoria civilizației noastre.

În China, ei nu cred în gîndirea în bloc pentru că nu face decît să mărească confruntarea. Nu văd posibilitatea ca conducerea chineză să încheie o alianță cu cineva în viitorul apropiat. Da, propunerile de dezvoltare globală ale Chinei pot suna puțin vagi. Cu toate acestea, arată modul de gîndire chinezesc –felul în care privim viitorul. Acest lucru este complet contrar ideilor de gîndire în bloc și confruntare.

În ultimele decenii, China a dus o politică activă în Asia Centrală, Africa și Orientul Mijlociu – adică în regiunile în care Rusia este prezentă într-o formă sau alta. Credeți că pot apărea contradicții între Rusia și China în aceste regiuni?

n.W.: China nu vrea să controleze nici o regiune, dar vrea să facă afaceri cu toată lumea. Sîntem o națiune de negustori. Vrem să facem afaceri și să ne extindem cooperarea economică. Interesele noastre se pot suprapune cu țările prietenoase cu Rusia. Dar încercăm să-i convingem pe prietenii noștri ruși că nu avem nici o intenție să-i luăm partenerii.

Ceea ce trebuie să facă China este să convingă pe toată lumea, inclusiv Rusia, că sîntem în aceste regiuni doar pentru a face afaceri cu alte companii și pentru a ne extinde dezvoltarea economică pentru că dorim să profităm de capacitatea noastră de producție în creștere. Trebuie să căutăm piețe în afara țării. Dar

asta nu înseamnă că vrem să controlăm pe cineva.

Cum își vede China locul în noua ordine mondială?

n.W.: China devine una dintre cele mai importante țări din lume datorită dimensiunii, dimensiunii economice și populației sale. China nu va conduce lumea și nu va stabili propriile reguli. Nu! Dar ne dorim ca regulile să fie mai corecte în viitor. Pentru toată lumea, inclusiv pentru noi Prin urmare, nu vom rămîne pe margine și dorim să participăm la dialogul despre viitoarea ordine mondială.

chinez și alte inițiative internaționale de rezolvare a crizei din Ucraina?

Cum este perceput conflictul din Ucraina în China – în sensul schimbărilor în ordinea mondială și în sistemul de securitate care a existat pe continent?

n.W.: În prezent, China nu sprijină Rusia într-un mod care i-ar furniza arme. Cu toate acestea, China înțelege preocupările Rusiei și se asigură că restul lumii înțelege fundalul conflictului, cauzele sale fundamentale.

Situația nu este de fapt alb-negru, așa cum se spune în țările occidentale, totul este mult mai complicat. China nu este parte la conflict și susține ideea că părțile ar trebui să intre în negocieri pentru a încerca să găsească o soluție pașnică pentru a obține o pace durabilă.

Cred că situația în acest sens se schimbă, pentru că vedem o scindare pe problema ucraineană în unele țări europene. Deja se tem de ideea de a sprijini Ucraina, pentru că vor să evite un conflict major cu Rusia. Și chiar și SUA au propriile probleme, care cred că se vor manifesta în curînd și vor duce la sfîrșitul sprijinului pe scară largă pentru Ucraina.

Chiar avem speranța că conflictul din Ucraina se va termina mai devreme sau mai tîrziu. Guvernul este foarte clar cu privire la poziția sa în problema Ucrainei. Dar cînd vine vorba de opinia publică într-o țară atît de mare precum China, aceasta este cu adevărat divizată. Cred că acest lucru se aplică în multe țări. De fapt, dezacordurile din societate nu sînt atît de importante, pentru că pînă la urmă ceea ce contează este poziția guvernului țării. Poziția guvernului nostru cu privire la problema ucraineană este destul de clară și directă.

Ce lecții va învăța China sau va încerca să învețe din operațiunea militară specială a Rusiei în Ucraina?

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

n.W.: Nu numai China, ci și alte țări ar trebui să învețe lecții din conflict. Lecția este că nu poți permite ca astfel de situații să se dezvolte pur și simplu fără a le controla. Trebuie să încercăm să gîndim în viitor pentru a nu ne implica întrun conflict militar

Dialogul activ este important și de aceea interacțiunea dintre China și Statele Unite devine din ce în ce mai activă, la fel ca și interacțiunea dintre China și Uniunea Europeană. La urma urmei, este imposibil să rezolvi problema cu forța.

Care credeți că sînt perspectivele pentru planul de pace

n.W.: Totul depinde de părțile în conflict. Și nu numai din Ucraina, ci și din țările care o susțin și au devenit efectiv părți la conflict. Toți cei care ajută Ucraina trebuie să se gîndească cu atenție dacă acest lucru este ceea ce își doresc cu adevărat, deoarece nu pot cîștiga un război cu Rusia. Este imposibil. Acesta este un război pe care nu îl vor cîștiga niciodată pentru că Rusia este o putere nucleară. Deci, ce încearcă ei să facă? Dacă știi că nu vei cîștiga niciodată acest război, de ce să urmezi o astfel de politică? China, la rîndul său, va continua să ceară părților să depună armele. Întinde-ți brațele pentru a începe doar să vorbești.

În același timp, observăm o oarecare încălzire în relațiile dintre SUA și China. Astfel, recent vicepreședintele chinez Han Zheng, la o întîlnire cu secretarul de stat al SUA Antony Blinken, a spus că dezvoltarea Chinei este o oportunitate, nu o provocare pentru Statele Unite, un beneficiu, nu un risc.

Care este exact beneficiul și oportunitatea pentru Statele Unite în dezvoltarea Chinei?

n.W.: China este una dintre cele mai mari piețe de consum din lume. Acest lucru a fost întotdeauna important pentru Statele Unite. Americanii își pot vinde bunurile și serviciile financiare către China. Americanii pot culege multe beneficii din a face afaceri cu China. Dar Statelor Unite nu le place ca Republica China să devină mai bogată. Din nou, aceasta este o mentalitate care poate fi descrisă ca „ești mai mare decît mine, așa că o să mă rănești, încerci să mă intimidezi”. Nu, SUA trebuie să nu mai gîndească așa, este o percepție greșită.

Ce viitor preziceți pentru relațiile dintre China și Statele Unite și cum va afecta dezvoltarea lor ordinea mondială?

n.W.: Intrăm într-o perioadă de incertitudine, de mare incertitudine. Și această perioadă poate dura destul de mult timp, poate decenii. Concurența, inclusiv între Statele Unite și China, va continua foarte, foarte mult timp.

Da, din perspectivă istorică, Statele Unite sînt în declin. Dar oamenii nu trebuie păcăliți să creadă că Statele Unite vor dispărea în curînd. Nu, este încă o țară puternică și va rămîne așa pentru mult timp. Interacțiunea activă între țări sau puteri mai mari ar trebui să devină norma. Desigur, avem rezerve și dezacorduri, există unele diferențe între state. Lumea nu va fi stabilă, vor apărea mereu dispute.

Comunitatea internațională trebuie să minimizeze disputele, să reducă riscurile, să uite de „a arăta mușchii”, să încerce să conducă un dialog, să mențină contactele. Acesta ar trebui să fie punctul de plecare pentru a evita confruntarea.

Sfîrșit

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.