România Mare, nr. 1719

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Mai bine capabil de orice decît incapabil de nimic.

CornELIU VADIm TUDor

Încă doi pași spre Unire

Citesc pe site-ul Radio Moldova un fragment dintr-un interviu acordat de președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, pentru emisiunea „360 de grade”. Domnia sa a exprimat mai multe păreri pe diferite teme, iar pe una dintre ele o voi comenta în articolul de față.

Astfel, Republica Moldova ar putea deveni membră cu drepturi depline a Uniunii Europene mai devreme de anul 2030. Șefa statului consideră că acest lucru ar fi posibil dacă, pe de o parte, autoritățile vor depune eforturi mai mari, iar pe de altă parte, blocul comunitar va păstra deschiderea pentru integrarea europeană a țării vecine. „Dacă în mai puțin de doi ani am reușit să facem pași importanți, eu cred că este foarte posibil să ajungem stat membru al UE pînă la sfîrșitul acestui deceniu. Noi am făcut un angajament pe partea noastră pentru că aici controlăm lucrurile, noi trebuie să îndeplinim toate angajamentele și să ajungem să corespundem standardelor europene pînă în 2030 și sperăm ca UE să fie gata să ne accepte. Ne-am bucura și ne-am dori ca acest lucru să se întîmple mult mai repede și nu exclud că acest lucru se poate întîmpla mult mai repede, dacă și noi aici, pe plan intern, muncim mai mult la această agendă de integrare europeană și, pe de altă parte, dacă oficialii UE vor păstra această deschidere, atunci lucrurile se pot întîmpla mult mai repede. Eu sînt optimistă”, a menționat președintele.

Între timp, șefa statului s-a arătat optimistă că peste o lună Consiliul European va decide deschiderea negocierilor de aderare a Republicii Moldova. „Trebuie să vedem cum se vor întîmpla lucrurile la ședința din decembrie pentru că întotdeauna se poate întîmpla ceva. Noi sîntem optimiști, continuăm să lucrăm, dar trebuie să așteptăm decizia finală, atunci vom avea certitudine că începem negocierile”, a mai spus Maia Sandu.

Totodată, președintele a precizat că este în interesul Republicii Moldova ca la Summitul European din decembrie să primească un răspuns pozitiv și Ucraina. „Eu sper că decizia va fi pozitivă pentru ambele țări, este în interesul nostru ca și Ucraina să meargă pe aceeași cale, să-și consolideze democrația și să devină stat membru al UE, la fel cum este și în interesul Ucrainei ca Republica Moldova să devină stat membru al Uniunii Europene. Sigur că fiecare țară are propriile angajamente, de transformare, de reformare a unor domenii pentru a se ajunge la standardele UE și fiecare lucrează la agenda sa, dar pînă acum am mers într-un pas și sper că decizia din decembrie va fi pozitivă pentru ambele. Eu cred că dacă va fi o decizie pozitivă pentru ambele țări”, a conchis Maia Sandu.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn TEoDor

URMUZ ȘI REVOLTA LITERELOR

2023 – Anul URMUZ – 140 de ani de la naștere (17 martie 1883, Curtea de Argeș) și 100 de ani de la moarte (23 noiembrie 1923, București) care va respinge orice comentariu care intră în sfera artei. Chiar și mama viitorului scriitor, doamna Eliza, provenea din matca unei familii al cărei drum în viață a fost cel al științei, fratele ei, Cristian Pașcani, era un excelent chimist, doctor și profesor la Universitatea din orașul luminilor – Paris.

Un portret... suprarealist În ultimul pătrar de veac XIX, la cîțiva ani după măreața victorie a României de la 1877 – cucerirea Independenței – în viitorul oraș regal Curtea de Argeș se năștea, la 17 Mărțișor, Dimitrie Dim. IonescuBuzău, din părinții Eliza (Pașcani) și medicul Dimitrie Ionescu Buzău. Ne putem imagina valul de fericire ce a învăluit familia, cel venit pe lume fiind primul lor copil, fapt ce determină și botezul acestuia cu numele tatălui. Pentru a proiecta o lumină asupra viitorului nou născut – așa cum îl vom cunoaște sub numele de URMUZ – scoatem în evidență un fel de luptă a contrariilor dintre „ciudatul” fiu, premergător, potrivit caracterizării lui Eugen Ionescu, al „revoltei literare universale”, „unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gîndirii și ale limbajului”, și tatăl medic, adept total al științei – adevărata lui religie – fapt pentru

Din datele descoperite de unii istorici literari, deși cu greu se poate recompune un portret bine conturat al copilului și tînărului fiu de medic, amintirile venind din prea puține izvoare, reținem atmosfera elevată în care s-a dezvoltat micuțul Mitică (așa era numit de familie), acesta fiind atras de opera inițiatică a lui Jules Verne, cu trecerea timpului studiază diferite concepte filozofice, încercînd să descopere acest filon în opera lui Eminescu. În perioada de formare este sedus de lumea artei, forme concretizate în studierea pianului și în lecții de pictură în ulei.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Poetul

Poetul e ca o rază prin nori

Trecînd prin gîndiri și mistere, El știe să dea, și nu cere, Și-i pasă de trăiești sau dacă mori;

El prinde din neant o literă-n zbor Și-o-mblînzește pe file, în scris, Aducînd pe pămînt orice vis Care poate schimba lumea în dor;

Poetul e ca o părere în veac, Pecete pe foaia din mînă, El știe în Limba Română Cum din cuvinte să nască un leac;

El e, în zori, cu un vis rătăcit Ce-l aruncă liber, o punte –Să lege o mare de munte, Desenînd pe geam un nou răsărit;

Poetul e ca o boare de noapte

Transformată în vii licurici, Versuri cusute cu flori de arnici Scriu vraja iubirii în șoapte;

El suferă și are regrete Cînd ciocîrlia cade din zbor, E ca și cum dactilele mor Și-i secat izvorul de epitete.

Poetul e umbra unor visări Și răstigniri pe Cruce, de-o zi. Dar, cît timp el mai poate privi Lumina din cărți și din depărtări, Va-nnobila prin vers alfabetul. Niciodată să nu ucideți Poetul!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Încă un lacheu al mafiotului Taher: ministrul Sorin Pantiş F Mircea, fă-te că demolezi! F România e sufocată de corcituri F Un turnător: Sorin Roşca Hemingway F S.P.P.-ul în cimitir F Dide și Ciment

PArTEA I

 A trecut şi Paștele lui 1998! Sărăcăcios, zgribulit, într-o atmosferă de provizorat. Într-o societate clădită pe minciună şi jaf, lumea n-are motive să se bucure. În numărul de joi al revistei „Politica“ vom publica, pe toată pagina I, un manifest care îi incriminează pe gangsterii ce au jefuit Ţara, din noiembrie 1996 şi pînă acum, la loc de (ne)cinste aflîndu-se Emil Constantinescu, Zoe Petre, Sorin Dumitriu, Traian Băsescu, Petre Roman, Valeriu Stoica şi alţii. Nu pierdeţi acel număr, va scoate flăcări ca tigaia cu clătite!

 Înspăimîntat de huiduielile şi ouăle clocite pe care le încasase anul trecut la Patriarhie, Ţapul s-a dus să pască ceva pască la Mînăstirea Putna. La un moment dat, Ştefan cel Mare a scos o mînă din mormînt şi l-a atenționat şoptindu-i: .„Măi Şmil, pui de căţea, plod fără minte, de ce-ai risipit zestrea Ţării, cine te-a silit să vinzi Basarabia şi Bucovina, blestematule?“  O formulă foarte ciudată a fost zărită la Biserica Sfîntul nicolae din Şcheii Braşovului: Petre Roman Neulander, Virgil Asztaloş Măgureanu, Ion Țiriac, Agop Kîrmîzian. Ce-or pune ăştia la cale? Şi unde-or fi benchetuit după aia? Măi, Ţiriace, fă-te-ncoace, dacă eşti aşa de patriot cum pretinzi, dă înapoi Piaţa Teatrului Naţional de lîngă Palatul Telefoanelor, pe care ţi-a oferit-o Pistruiatul ILEGAL şi pentru care plăteşti incredibila chirie de 3 lei pe metrul pătrat (?!). Atîta timp cît vei deţine, abuziv, această zonă-simbol a culturii române, tu vei fi privit ca un gangster, nu ca un român adevărat.  La Patriarhie, în Bucureşti, au luat loc în cerdac, ca nişte curci plouate, tot felul de minoritari, care au vrut să demonstreze că sînt creştini. În frunte, comuniştii! Adică Adrian Severin, cu lumînarea creştină în mînă şi Steaua lui David spînzurînd pînă în zona buricului. Cam după o jumătate de oră, văzînd că e rost de propagandă şi că „se dă la televizor“, a sosit şi Viorei Lis. Acelaşi Lis care, la Antena 1, produsese cel mai savuros moment de umor involuntar, plîngîndu-se că Opoziţia revarsă tone de gunoaie (?!) peste noapte, pentru a-i compromite lui cariera politică.  Radu Vasile şi familia s-au aflat la Biserica Elefterie. A doua zi, duminică, ce ciudat! Radu Vasile avea să zboare spre Strasbourg cu un alt avion decît zburase restul delegaţiei Parlamentului României! Lumea a văzut, cu stupoare, cum în cursa Lutas (Țiriac) l-au însoţit pe primulministru: Horia Alexandrescu şi ginerele lui, Dan Andronic. Ce-or fi căutat ăştia doi acolo? Horia Alexandrescu nu-i un ziarist rău, dar „Cronica Română“ se tîrăşte sub limita supravieţuirii, avînd cam 8.000 de exemplare pe zi – dacă pînă acum H.A. l-a jumulit pe omul de afaceri Gheorghe Chivu, după arestarea acestuia nu se ştie ce surse dubioase de finanţare are. Cerem Gărzii Financiare şi organelor de anchetă să stabilească exact cîte miliarde de lei, din suma uriaşă delapidată de Chivu, au intrat în buzunarele fără fund ale fostului activist C.C. al U.T.C. Horia Alexandrescu şi ale familiei sale. Lipsit total de caracter, Horia Alexandrescu s-a pus bine cu toţi potentaţii zilei: cu Zoia şi Nicu Ceauşescu înainte de decembrie 1989 (de la C.C. al U.T.C. a luat aprobare pentru un uriaş parter de vilă pe Bd. Dacia, şi pentru o Dacia de lux, cu număr 2-B şi trei cifre, prin mijlocirea Miliţiei şi a Securităţii), apoi s-a gudurat pe lîngă Ion Iliescu, după care l-a sufocat cu dragostea lui pe Emil Constantinescu, din braţele lui Ciorbea a trecut în cele ale lui Vasile, exploatînd la maximum toate posibilităţile, prinzînd toate deplasările, de la un capăt la altul al lumii. Numai că rodul muncii lui e egal cu zero, într-o gazetă atît de modestă nu-l citeşte nimeni. Ginerică e şi mai hoţ, şi mai lacom! Are maţe tari, puradelul, de vreme ce ştie că nevastă-sa îl înşală pe toate drumurile, dar strînge din măsele, înghite în sec şi-i ţine ţucalul lui tata-socru. La Aeroportul Otopeni, Dan Andronic rîdea nervos şi învîrtea o lulea-n plisc, ca să arate că e şi el diplomat, că a intrat în rîndul lumii. Ce căuta însă primul-ministru în avion cu un borfaş ca ăsta, care, după obiceiurile

stăpînului său, Bobic, îl poate imprima pe ascuns, 24 de ore din 24? Cum îşi ţine Radu Vasile rangul, dacă se bagă în troacă, să-l mănînce porcii? Sfătuit, de mai multe ori, să-l urecheze pe ginerele lui cretin, Horia Alexandrescu l-a luat pe „nu“ în braţe, minţind că nu mai vorbeşte cu el de luni de zile, că n-are nici o legătură etc. Asta, deşi limbricul ăla de gineri-său îl declarase, săptămîna trecută, „Omul Zilei“ la PrImA TV. Acum e clar că sînt nedespărţiţi, aşa că să se aştepte la nişte zgîlțîieli din partea noastră, cam aşa, ca avionul peste Mediterana. Ca arvună, o să publicăm în curînd o anchetă referitoare la călcarea, de către H.A., peste nişte cadavre de bătrîni, pentru a se lăfăi el într-un uriaş parter de vilă. Pe urmă, vom începe un serial despre „sponsorizările“ sale, inclusiv despre primirea unui jeep de teren de la firma „Kia“. Ne-am hotărît să terminăm cu jigodiile din presa română. Ce bine că Strasbourgul n-are un primar ca Simirad, de la Iaşi: cele 2 ciori sosite pe calea aerului ar fi fost împănate cu alice!  Să trecem acum la programele TV din noaptea de Înviere. Fără nici un fel de prejudecată, cel mai tîmpit program a fost al derbedeilor de la PrImA TV: să transmiţi, în Sfînta Noapte de Paşti, o jerpelitură de film alb-negru, vechi de peste 40 de ani, cu o bandă de orbeţi care zdrăngăneau la tingire un fel de rock sau woogieboogie, aşa ceva numai în creierul plin de muci al lui Burci putea să semene a „televiziune“. Nici un respect pentru oameni, pentru datini, pentru sacralitatea momentului! Toate celelalte posturi de Televiziune s-au străduit (şi-au reuşit) să se pătrundă de fiorul nopţii de aprilie. Antena 1 şi TELE 7 – abc au difuzat, împreună, slujba de la Biserica Visarion, din centrul Capitalei (lîngă Căderea Bastiliei). Pro TV a realizat un duplex excelent, între Patriarhie şi Voroneţ, care a încununat o săptămînă de excepţie a acestui post, în care s-a transmis, seară de seară, cîte un episod din capodopera „Isus din Nazareth“. TVR 1 a transmis tot de la Patriarhie şi abia acum lumea şi-a dat seama că instituţia din Calea Dorobanţi are nevoie de o nouă aparatură: practic, între aceleaşi imagini de pe Dealul Mitropoliei, transmise de TVr 1 şi Pro TV era o diferenţă de la cer la pămînt, datorită tehnicii de ultimă oră a postului condus de Adrian Sîrbu.  Dar, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Ştiţi care a fost cea mai mortală emisiune? Aceea de pe programul 2 al Televiziunii Române. Am rîs ca nişte cocoşaţi lipiţi de gheţarul ăla care se topeşte! Invitatul lui Iosif Vissarionovici Sava a fost Mircea Dinescu. Am polemizat de multe ori cu acest băiat, dar, în virtutea unui fair-play elementar care ne caracterizează, vom spune că, după ziua de 22 decembrie 1989, aceasta e a doua şi cea mai importantă Revoluţie la care participă şi pe care, efectiv, a realizat-o singur. Ce-a fost la gura lui Dinescu în Noaptea de Înviere, nu se poate povesti! I-a călcat, efectiv, în picioare, pe Emil Constantinescu, P.N.Ţ.C.D., P.N.L. și pe toate celelalte marionete care îşi bat joc de Ţara asta! Apoi, de la tăcălia Ţapului, care se crede degeaba Al.I. Cuza, poetul a trecut la Viorei Lis, pe care l-a făcut, de vreo 2-3 ori, tîmpit! Disperat, Sava încerca să-l oprească, să-l deturneze, fiindcă transmisia era în direct şi îşi dădea seama ce zarvă se va crea în Popor. Numai că soţul Mașei era cu capsa pusă, se trezise cu faţa la cearşaf și n-avea chef de insinuările de joagăr ale singurului evreu fascist din România. Aşa că, la un moment dat, l-a luat şi pe Bostangi- Başa într-o repriză de „atenţii“, făcîndu-l evreu, politruk etc. Numai că arţăgosul Segall s-a încontrat şi mai tare; „Nu vă daţi seama ce nociv sînteţi, la o oră de vîrf?! Împroşcaţi cu lături tot ce are Ţara asta mai valoros. Se mai poartă nebunul lui Shakespeare?“. La care pamfletarul de talent care e Dinescu iar i-a tras nişte bidinele pe chelie: „Adică de ce sînt eu nebun, dom’le? Fiindcă spun adevărul? Ce dacă îl spun pe un ton mai exaltat? Nebun eşti dumneata, domn’ Sava! Hai să fim serioşi, dom’le! E jalnic! E penibil!“. Bravo, mircea Dinescu! Abia acum ai devenit o voce a Cetăţii! Nu merge alături de hoţii care vlăguiesc Ţara asta, fiindcă poeţii n-au voie să facă aşa ceva. Ai tu alte păcate, dar nu se poate spune că eşti lipsit de talent şi de curaj!  Iosif Sava a

rostit, însă, şi el ceva memorabil: Zaher Iskandarani ne e prezentat, periodic, ca „infractorul de serviciu“  Tot de la TVr (canalul 1) am aflat că ministrul Comunicaţiilor, aşa-zisul liberal Sorin Pantiş, se lăuda că face Paștele, împreună cu nevasta şi fiica lor, în Insula Creta! Cine se mai află acolo? Mafiotul Bobic! Unde anume? La vila teroristului arab Taher, sau a unui afacerist grec! Pentru o vacanţă de Paşti, în insulele greceşti, 3 persoane au nevoie de cel puţin 7.000 de dolari (transport aerian, cazare, masă, deplasări, cadouri, alte cheltuieli). În mod normal, un ministru nu poate avea, din salariu, 7.000 de dolari, adică peste 50.000.000 de lei numai şi numai pentru o vacanţa de Paşti. Atunci nu mai rărnîne decît cealaltă variantă: ministrul Pantiş a fost mituit de arabul Taher sau de grecul cu pricina. Şi uite-aşa iese la rampă, pentru prima oară, acest Mutulică pe care nimeni nu l-a auzit vorbind pînă acum. Tut-Mut dar le coace! Anomalie a naturii, cu un cap şi-un trunchi de copil de 14 ani pe nişte catalige de picioare nefiresc de înalte, ca un cocostârc, şi cu nişte mîini pînă la genunchi (boală care se numeşte „acromegalie“), acest Pantiş este unul dintre cei mai mari profitori ai bătăliei pentru ciolan. Ce-are ăsta în comun cu Comunicaţiile? Şi ce-are el de-a face cu mişcarea liberală, cu tradiţia ilustră a Brătienilor?  Lupte greco-romane pentru acapararea Palatului Naţional al Copiilor, situat lîngă Sala Polivalentă! Acest edificiu este o veritabilă bijuterie, în afara sălii de spectacole existînd şi un studio de Radio-TV, şi baza sportivă de agrement „Cutezătorii“, şi multe alte dotări, aici bucurîndu-se de viaţă, învăţînd şi recreîndu-se circa 10.000 de copii zilnic. „Un cuib de comunişti, care trebuie spart!“ –au decretat nişte vagabonzi de la Ministerul Educaţiei şi Învăţămîntului. Principalii competitori în cursa de acaparare a marelui complex sînt: PrImA TV (dar şobolănimea de aici e în pragul falimentului), Ion Caramitru, Dolphi Drimer şi Ministerul Tineretului şi Sportului, care vrea să-i dea alte întrebuinţări.  Un alt infractor, care a luat şi el, din mers, drezina politicii, este Marcel Puşcaş. El cică e „democrat“, aşa că s-a tupilat după şalvarii francmasonului Victor Babiuc. A ajuns ăsta ministru al Apărării, în noiembrie 1996 – s-a cocoţat şi Puşcaş în funcţia de preşedinte al Secţiei de Fotbal a Clubului Steaua: într-un singur an a încasat nu mai puţin de 500.000.000 de lei. Aşadar leafa, pe un an, a cel puţin 30 de senatori, luaţi la un loc. Ce-a muncit ăsta, ce merite a avut la Steaua sau, în general, în viaţa lui de ploşniţă? Dar, staţi să vedeţi, că la începutul lui 1997, cînd a fost uns în funcţie, peste voinţa jucătorilor, a primit o primă de instalare ca antrenor de 50.000 de dolari, adică aproape alte 500.000.000 de lei (se pare că suma asta a făcut-o juma-juma cu borfaşul de Babiuc). Evident, avem de-a face cu un fals în acte publice, fiindcă Puşcaş a fost trecut în hîrtii ca... antrenor (?!). Pentru vînzarea frauduloasă a lui Sabin Ilie, la Fenerbahce, partea lui Puşcaş a fost de 60.000 de dolari, deci alte peste 500.000.000 de lei. Ce ziceţi, fraţilor, de jaful ăsta? Acum, beţivanul ăsta cu faţa tumefiată de alcool, de mahorcă, de nopţi nedormite şi de cafturi dă tîrcoale să vină în locul lui Cristian Gaţu, prin urmare în importanta funcţie (de general!) de comandant al Clubului Steaua! Pentru compromiterea lui Gaţu el nu se dă în lături de la nici o „ticăloşie“. Toate sforile le trage împreună cu doi mucoşi de la cocina „Ziua“, Horia Tabacu şi Cristina Vladu. Pînă acum, ţuţerul lui era un oarecare Bogdan Comaroni, redactor-şef adjunct la „Ziua-Sport“, care ne-a înjurat şi pe noi, anul trecut. Dar, să vezi paranghelie! Un mare număr de reporteri ai fiţuicii au dat buzna peste spoitingirul ăla de S.r. Stănescu şi au reclamat o mită nasoală: cică acest Comaroni a primit de la Puşcaş o limuzină (se pare că AUDI, 1996), care costa 8.000 de dolari, deşi mituitul pretindea că a cumpărat-o, cu 4.000 de dolari. Ziariştii revoltaţi au venit şi cu proba: maşina era înscrisă pe numele lui Puşcaş! Și astfel, în urma scandalului care a izbucnit, Stănescu l-a dat jos pe Comaroni. Păi unde ne trezim aici? Cine îndrăzneşte să ia plocoane în afara şefului publicaţiei? (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 aprilie 1998)

Realitate sau ficþiune?

Tupac Amaru – un Spartacus al Americii Latine

Istoricii, arheologii şi etnografii care cercetează trecutul popoarelor latino-americane au înlăturat, în ultimele decenii, lespezile uitării aşternute peste anumite evenimente social-politice. Pe de altă parte, evenimentele şi fenomenele actuale apropie de scena contemporaneităţii figurile unor mari personalităţi de demult, care, prin idealurile şi faptele lor, s-au înscris pe spirala progresului naţional devenind pentru urmaşii lor – cîteodată brusc – simboluri ale emancipării contemporane. Este cazul lui Tupac Amaru, erou legendar al incaşilor, al cărui chip, asemenea unui portret vechi, îşi pierduse sub straturile timpului adevăratele trăsături. Călătorind prin cîteva ţări latino-americane, am fost surprins de omniprezenţa

imaginii unui indian cu faţa dură, realizată de graficienii peruvieni după relatările băştinaşilor care au păstrat, din generaţie în generaţie, amintirea chipului său. Unii sînt convinşi că Tupac Amaru trăieşte şi astăzi.

Ceasul a stat patru veacuri

De fapt – aşa cum ne informează istoricul Daniel Valcarcel, în lucrarea sa Rebeliunea lui Tupac Amaru – doi mari conducători ai răscoalelor incaşe au purtat acest nume. Situarea lor în spaţiul istoric obligă la rememorarea unor date din perioada de după apariţia conchistadorilor, conduşi de Pizzaro, pe meleagurile Perului de astăzi, unde se afla şi oraşul Cuzco, capitala Imperiului incaş.

Colonizarea a însemnat nu numai distrugerea unei organizări politice şi social-economice extrem de avansate pentru vremea respectivă, nu numai jefuirea comorilor de artă incaşă, dar – aşa cum scrie primul mare literat al continentului din perioada de constituire a Americii Latine, Garcilasso de la Vega –o siluire morală a unui popor, deposedat de raţiunile existenţei sale. Spaniolii au transplantat în Peru, ca şi în alte teritorii ale viitoarei Americi Latine, rînduielile de tip feudal, necunoscute pe atunci în această zonă a lumii, sub forma encomiendei – reglementare care a însemnat deposedarea indienilor de pămînturile strămoşeşti. Astfel s-a schimbat, aproape dintr-o dată, condiţia socială a băştinaşilor, pentru care, după conchista, ceasul istoriei s-a oprit în loc, viaţa fiind menţinută în tiparele ei de acum patru veacuri. „Aceste milioane de oameni formează o masă de mînă de lucru de neînlocuit, atît la ţară cît şi la oraş. Doar ei acceptă condiţiile de muncă din minele situate la înălţimi de peste 5.000 metri. Azi cu avionul se fac mai puţin de două ore de la Lima la Cuzco. Dar indienii din Aljacucho sau Apurimac, închişi în cercul strîmt al economiei de subzistenţă, n-au nici mijloacele nici dorinţa de a coborî spre coastă. Iar atunci cînd o fac, sînt mînaţi de foame. Proprietatea asupra pămîntului nu s-a schimbat de patru secole...“ – scrie eseistul francez

Marcel Niedergand în lucrarea sa „20 de Americi latine”. Mai departe, autorul se referă la perioada imediat următoare conchistei, cînd moşiile „se vindeau cu lucrătorii indieni cu tot. Se estimează că cel puţin jumătate din populaţia indiană a dispărut pînă în 1580, adică la o jumătate de veac după debarcarea la Tumbez. Foamea, bolile, în special variola şi rujeola, importate din Europa, au decimat-o“. Ura incaşilor faţă de colonizatori a aprins focurile unor mari răscoale ale populaţiei autohtone. Răscoala condusă de Inca Maneo Capac II a cuprins, timp de şase ani (15361542) o mare parte a ţării. În 1571 a izbucnit o altă răscoală condusă de Inca Tupac Amaru. Neputîndu-l învinge prin luptă, Francisco de Toledo, viceregele din Lima, l-a invitat la Cuzco pentru a stabili împreună condiţiile de încheiere a ostilităţilor. Încrezător în cuvîntul viceregelui – întocmai ca înaintaşul său Atahualpa, în făgăduiala lui Pizzaro – Tupac Amaru a pornit spre Cuzco, unde, după un simulacru de judecată, el şi oştenii săi au fost ucişi.

Spre Cuzco

Dar pentru indienii din Peru, numele de Tupac Amaru îl poartă şi conducătorul celei mai mari răscoale ţărăneşti (1780) din perioada dominaţiei spaniole în America Latină. De fapt era vorba de Jose Gabriel Condarcanqui Naguera, care se născuse la 19 martie 1740 (sau 1741) în provincia Tinta; la 25 ani, solicitînd funcţia de cacique (căpetenie locală indiană), ceruse să i se recunoască titlul de urmaş în linie directă a lui Tupac Amaru. Familia lui avînd o anumită stare, şi el fiind înclinat spre studiu, Condarcanqui putuse urma cursurile Universităţii San Marcos din Lima. După ce devenise cacique, arătase înţelegere faţă de indieni şi nu se îmbogăţise, ca ceilalţi dregători. Daniel Valcarcel îl prezintă ca avînd trăsăturile fizice şi spirituale corespunzătoare tipului de metis, iar Garcilasso de la Vega îi atribuie o personalitate în care se îmbină orgoliul de a fi incaş, cultul pentru obiceiurile strămoşeşti şi admiraţia sinceră pentru cultura europeană. Aşadar, Tupac Amaru nu a fost „ultimul dintre americanii primitivi“, cum au vrut unii cronicari să-1 înfăţişeze, ci un om care, respectîndu-şi „rădăcinile indigene“, a ştiut să meargă în ritmul istoriei. Dar abia în ultimii ani, istoricii latino-americani (Daniel Valcarcel, Juan Jose Vega, Cornejo Bouroncie, Boleslao Lewin) au făcut investigaţiile necesare pentru a aprecia amploarea excepţională a răscoalei şi a afla viziunea revoluţionară a legendarului erou incaş.

Răscoala a izbucnit în noaptea de 4 noiembrie 1780, la Tinta. Prin ştafete ce se schimbau la fiecare 800 –1.090 m – ca pe vremea împăraţilor incaşi – Tupac Amaru a răspîndit în numeroase provincii ale ţării o declaraţie prin care a făcut cunoscută hotărîrea sa de a restabili statul strămoşesc (unii istorici afirmă că, iniţial, Tupac Amaru nu s-a ridicat împotriva regelui Spaniei ci ar fi urmărit doar lichidarea abuzurilor comise împotriva indienilor). După prinderea, judecarea şi executarea înaltului magistrat Arriga, Tupac Amaru s-a ocupat de organizarea oştilor şi răscoala s-a întins. După ocuparea localităţii Quiquijana –Tupac Amaru a elaborat planul de asediere a oraşului Cuzco, vechea capitală a Imperiului incaş. Era conştient de faptul că trebuia şă-şi mărească efectivele, şi să le doteze cu armamentul necesar; dar la fel de necesară socotea extinderea influenţei ideilor care animau insurecţia. Prin iscoadele sale, el încerca să afle cît de mare fusese răsunetul răscoalei la

Cuzco, sperînd într-o ridicare a locuitorilor din oraş. Deşi sfătuit de soţia sa – dona Micaela Bastidas – să pornească de îndată la atac împotriva oraşului Cuzco, Tupac Amaru a voit să lărgească mai înainte suprafaţa teritorială aflată sub jurisdicţia sa. El însuşi a întreprins un marş în sudul provinciei, iar vărul său primar, Diego Cristobal, a ocupat cîteva provincii de malul rîului Wilcamaya. În puţină vreme, răscoala a cuprins 14 provincii şi s-a întins pe o mare parte a teritoriului denumit Alto Peru. Iar pe platourile Boliviei de astăzi, incaşii conduşi de o altă căpetenie, Tupac Catari, s-au îndreptat spre La Paz. Dar veştile despre pregătirile militare ale spaniolilor l-au făcut pe Tupac Amaru să înţeleagă că pierduse momentul favorabil pentru a ataca Cuzco. Şi-a regrupat detaşamentele armatei sale, a supravegheat însuşi turnarea tunurilor de dimensiuni reduse pentru artileria sa în germene şi executarea suliţelor şi a săgeţilor. Cînd a pornit spre Cuzco, îl urmau peste 50.000 oameni.

Consecinţele

Autorităţile din Cuzco primiseră ajutor din Lima; viceregele Jauregui trimisese armament, bani, trupe şi experţi militari, printre care se număra şi inspectorul general Areche; Vertiz, viceregele spaniol din Buenos Aires, îndreptase spre oraşul La Paz, încercuit de oștile lui Tupac Catari, trupe pentru sprijinirea unităţilor militare spaniole. După o perioadă de ofensivă, Tupac Amaru a recurs la negocieri pentru a obţine predarea oraşului Cuzco fără vărsare de sînge. Dar, în urma unei trădări, după una din operaţiile militare conjugate ale spaniolilor, Tupac Amaru a fost prins şi executat în Piaza din Cuzco. A murit dîrz, păstrînd pînă la ultima-i suflare dispreţ faţă de judecătorii lui. Visitadorului Areche, care a încercat, în repetate rînduri, să-i smulgă mărturisiri despre complicii şi simpatizanţii săi, trufaşul Inca i-a răspuns: „Aici nu există alţi complici decît tu şi cu mine. Tu, al opresorului, eu – al celui oprimat“.

Răscoala condusă de Tupac Amaru, acest Spartacus al Americii Latine, a avut un ecou uriaş pe tot continentul sud-american. „Astăzi pentru istorici nu mai încape o îndoială că insurecţii ca cele conduse de Jose Antonio Galan în Noua Granada, de Camero y Suarez pe teritoriile actualei Venezuela, de Mariano Ortega şi Miguel Tovar y Ugarte în Quito, de Antonio Gramusset şi Antonio Alejandro Berney în Chile, au fost consecinţe directe şi imediate ale revoluţiei, căci în toate aceste rebeliuni strigătul de război al răsculaţilor a fost „Trăiască regele din Cuzco!“ (Din revista peruviană „Tupac Amaru“, noiembrie 1970). Aşa îl vedeau indienii pe Tupac Amaru: înscăunat la Cuzco şi redînd semenilor pămîntul şi libertatea.

„Ceasul istoriei“ nu a rămas încremenit în ţara incaşilor, deşi arătătoarele lui s-au urnit greu. Independenţa politică, cucerită de Peru în 1821, a înlăturat dominaţia spaniolă, dar nu şi oprimarea maselor de indieni. Puterea economică a oligarhiei, în special a marilor latifundiari a dobîndit noi instrumente politice. Totuşi, de la o vreme încoace, la Lima istoria se scrie într-un stil nou. La 24 iunie 1970 a fost decretată legea reformei agrare, care, aplicată acum pe aproape jumătate din teritoriul ţării – este primul act politic radical, menit să schimbe condiţia umană şi social-economică a indienilor.

Unul din principalii organizatori ai acţiunii de expropriere a marilor latifundii mi-a vorbit de eforturile depuse pentru a-i face pe băştinaşi să creadă în redobîndirea pămînturilor, de care fuseseră frustraţi cu patru veacuri în urmă. „Multora nu le venea să creadă că pămîntul va aparţine din nou celor ce-l muncesc. Am folosit felurite mijloace ca să-i convingem că acesta era adevărul. Printre altele, am înfiinţat formaţii de pantomimă, a căror scenarii sugerau izgonirea moşierilor şi ocuparea pămînturilor de către indieni. Protagonistul scenetelor avea o mască cu trăsăturile lui Tupac Amaru, pe care autorul unui afiş le-a reconstituit după descrieri păstrate din tată în fiu. Spectacolul de pantomimă a avut un efect formidabil, cum nu vă puteţi închipui. Tupac Amaru era crezut“. EUGEN POP

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Destinul m-a făcut scriitor

Cînd scriu acum toate acestea, rememorînd prin timp etapele vieții mele pe scurt, prin care am fost nevoit să trec de cînd m-am născut și pînă în clipa aceasta, aveam să constat că registrul meu de viață era plin de durere și drame, în care își mai găseau loc, puține, ce e drept, și satisfacții, și bucurii, mai ales în truda mea cu mine și cu oamenii din jurul meu, dintre care mulți au dat dovadă nu de omenie, ci de o cruzime haită de lupi... Cu toată răutatea lumii, am învins dificultățile, trecutul, propria-mi condiție, și am devenit scriitor. Numai că, pentru mine, a fi scriitor nu a însemnat o poartă deschisă pe care am intrat direct la masa de scris... Nici vorbă de așa ceva. Eu nu am fost scriitorul care să aibă un birou de scris al lui... Niciodată nu avusesem un birou al meu, o cameră a mea, cu o bibliotecă în care să mă răsfăț printre cărți și să citesc pe apucate tot ce găseam și ce îmi cădea în mînă: cărți de toate felurile, ziare, reviste, broșuri etc. Cumplit a fost atunci cînd a trebuit să fiu trimis în sanatoriu. Din acel moment, avea să se producă definitiv ruptura mea cu lumea satului în care m-am născut, o lume frumoasă, plină de poezie, caracteristică satului meu, cocoțat, undeva, pe vîrful unui deal plin de pomi și de oameni unul și unul... Oameni-îngeri aș putea să spun, frumoși la suflet, buni unul cu altul, dar fiecare apărînd interesul familiei sale, bruma de agoniseală pe care o aveau.

Internarea mea în sanatoriu s-a făcut în urma discuției mamei cu femeia dascălului de la biserică și țața Florica lui Ghiuș, mama lui Nicu, martor la tragicul meu accident, cel care avea să-mi fie de mare ajutor la școală, în clasa a șaptea și a opta, și al cărui tată, nea Stan Ghiuș, avea doi cai ca din poveste, pe care îi hrănea cu ovăz de stele albe și-i cesăla cu raze de lună nouă.

Odată cu plecarea în sanatoriu, viața mi s-a schimbat în totalitate, fiindcă după cîteva luni de spitalizare la Bisericani, Piatra Neamț, a venit vremea să merg la școală... Și am mers de unul singur, cu o gentuță de gît, cu niște lucrușoare: o cămașă, un maieu, niște ciorapi uzați... Și am plecat la școală pe spusele mamei, că aici mi se da totul gratuit - și era adevărat, dar pînă să fiu echipat, a trebuit să trăiesc mai multe săptămîni nespălat și nemîncat... Este adevărat că viața mi se schimbase, în sufletul meu clocotea ideea să scriu literatură și să mă fac scriitor... De pe patul de spital din sanatoriu, am început să scriu poezii, care erau de fapt gînduri îmbrăcate în versuri simple, sterile... La biblioteca sanatorului, descoperisem gustul cititului... Citeam pe nerăsuflate... Cărțile mi le alegeam singur... Acolo am citit, printre altele, „Jurnalul” Puiei Liviu Rebreanu... În paralel cu lecturile, scriam, astfel că pînă le externare aveam să umplu cu versurile mele un caiet de limba română... Numai că, în graba plecării mele la București, la școală, am uitat caietul cu poezii acasă... Cunoscînd un coleg de clasă, puțin bîlbîit, cu cîțiva ani mai mare decît mine, aflasem de la el că scrie poezii, îmi arătase chiar un ziar în care îi apăruseră cîteva dintre ele... La propunerea lui, că ar fi bine să public și eu, am scris acasă urgent să mi se trimită poeziile și astfel, am trimis și eu cîteva dintre ele scriitorului Octav Pancu Iași, care avea în ziarul „Scînteia Tineretului” rubrica „De la om la om”. Din auzite, am aflat că ar fi apărut o poezie în luna decembrie a anului 1970, cînd eram elev de liceu în clasa a X-a, în trimestrul întîi... Eram un tînăr liceean, nu ca oricare, purtam cu mine durerea întregii mele generații de suferinzi și oropsiți de viață, trăind în chin și neputință... A nu avea brațe era ca și cum nu ai avea niciodată viitor... Viitorul tău însemna să ai un trup sănătos în toate privințele... Am luptat cu mine... Am luptat din răsputeri să ies învingător și să cîștig ceea ce era al meu: dreptul la viață, dreptul de a trăi... Astăzi,

(II)

scriu aceste rînduri pentru a mă mulțumi pe mine și pentru a-mi arăta vocația de scriitor dăruit oamenilor, dintre care foarte puțini au înțeles aspirațiile mele... Pentru că oamenii în general sînt egoiști, sînt doar ei pentru ei și familiile lor. De aceea, de la începutul vieții mele am simțit o respingere din partea lor, și nu înțelegeam de ce lumea era așa de meschină... Nu-mi puteam închipui ce se întîmplă cînd vedeam, la noi în casă, cum tata o înjura pe mama chemînd-o la el în pat, sub țoală... Sau cînd, pe uliți, oamenii își băteau nevestele... Îi auzeam pe copiii lor plîngînd... Plîngeau ca și noi, în ogrăzile îmburuienite, de foame, de sete și cu picioarele desculțe, pline de răni, sîngerînd de la pietrele colțuroase de pe uliță... Picioarele mele au sîngerat continuu, din cauza rîiei, a păduchilor și a ploșnițelor... Cuvintele mele au sîngerat pentru nedreptățile pe care le vedeam întîmplîndu-se în lumea în care trăiam. La liceu, totul a fost, într-un fel, bine, pînă ce soarta avea să mă ducă din nou la suferință... Eram în clasa a XI-a cînd a trebuit să merg să mă operez pentru redresarea poziției mîinii drepte... La început, am primit cu bucurie acest demers, dar ulterior avea să se dovedescă a fi un calvar... Din clipa în care am venit la școală, după externarea din spital, văzîndu-mă definitiv neputincios, incapabil de a mă ajuta în vreun fel, cu mîna redresată parțial, bandajată, cu o rană deschisă la burtă, de unde mi se luase o parte din mușchi pentru transplant, am avut impresia că se scufundă pămîntul cu mine... Voiam să mor! Mă gîndeam în acel moment că numai moartea mea fizică ar fi însemnat închiderea pentru totdeauna a rănilor, fără să mai am parte de altele... Mă gîndeam cum și în ce fel să scap de viață... Cum să rezolv această problemă deloc ușoară... Calea ferată din apropiere ar fi fost una din soluții... Cînd mă hotărîsem să merg într-acolo, Ilie Datcu, bunul meu coleg de clasă, de dormitor, și vecin cu patul, îmi înmînă o scrisoare pe care pedagogul îl trimisese să mi-o aducă... Era de la mama, care îmi scria să fiu cuminte și ascultător și să nu fac vreo boacănă, să sufere careva din cauza mea...Cuvintele ei m-au făcut să mă abțin de la gestul necugetat... Aș fi creat mari probleme celor care mă aveau în grijă, spre educare și supraveghere... Și gîndul îmi fugi cît ai clipi la mama și la pedagogul clasei, care era atît de bun cu noi... Doamne, nu voi putea uita niciodată acele clipe, dar prin bunătatea și dragostea Ta pentru mine, am reușit să depășesc și acele clipe atît de dure pentru ființa mea... Îmi amintesc cît de cumplite erau pînă și acele momente în care, în somn, cînd frigul mă cuprindea noaptea, nu puteam să trag pe mine pătura ca să mă încălzesc... Viața mea a fost dură, grea, tot timpul cu lacrimile ascunse dincolo de lumina ochilor mei triști, ca norii pe cer cînd anunță o vreme urîtă, cu vijelie și ploi repezi... Cărțile pe care le-am scris vorbesc despre mine și timpul pe care l-am parcurs pînă acum... Pentru tot ce am întreprins pe tărîm scriitoricesc în cei aproape cincizeci de ani de la debutul meu în literatură, cred că destinul, odată cu accidentul din copilărie, a avut

un rol esențial în devenirea mea ca scriitor... Toate aceste aproximative gînduri se regăsesc în cărțile mele, ca revoltă personală pentru tot ce am văzut și trăit în această lume, greu de înțeles și de descris în cuvinte... Și-am fost revoltat dintotdeauna pe oamenii răi, care își tratau cu sadism animăluțele din propriile gospodării... Nu pot uita o scenă groaznică, pe care am văzut-o în satul meu... Un sătean de-al nostru, prinzînd cîinele vecinului său în lațul legat de frizele gardului, l-a tăiat cu coasa în două... Eram copil pe atunci, și tare m-a îngrozit fapta acestui om, pe care, din clipa aceea, îl ocoleam cînd îl vedeam, ca să nu fiu nevoit să-l mai salut... Am văzut multă jale pe pămîntul acesta, cu oameni răi, mînați de ură și dispreț față de tot ce e bun și frumos în lumea care ne-a fost dată. Pentru ce trăiește omul? Pentru avere? Bani? Femei?... La ce folos, dacă sufletul tău este pierdut pentru totdeauna, pradă răului... În egoismul lui, pe om nu îl interesează altceva decît de propria persoană, doar el să aibă ce să mănînce și din ce să trăiască... Pămîntul nostru de la țară însemna cîteva parcele, împrăștiate ici-colo, fără să dea și cine știe ce rod, deși mama le cultiva de cum începeau să apară primele stoluri de berze... Toate acestea m-au frămîntat și m-au energizat să scriu și să merg mai departe într-o țară pe care mi-am dorit-o din clipa cînd am început să aud primele cuvinte din gura mamei, apoi să iau seama la ele din momentul în care domnul învățător m-a învățat să le scriu și cum să le rostesc... Limba română este o limbă frumoasă, niciodată nu trebuie părăsită, ignorată, ba mai mult, limba română este glasul în care bunul Dumnezeu comunică cu noi, românii... Prin cuvintele limbii române m-am simțit legat de pămîntul acesta, deși mi s-a oferit prilejul să plec definitiv de aici... Am refuzat cu vehemență, nu că nu mi-aș fi dorit să cunosc o altă lume, un alt trai, o viață mai bună, dar să fi plecat în altă țară, ar fi însemnat să-mi trădez rădăcinile strămoșești, ograda copilăriei în care m-am născut și am crescut... Ar fi însemnat să mă lepăd de mormîntul părinților mei... De biserica din sat... De școala în care am învățat primele slove... Aici viața mi-a fost de o parte frumoasă, dar pe de altă parte, destul de tristă, dacă nu chiar fără de viitor... Din cauza multor probleme pe care le-am arătat, nu credeam că voi putea trăi decît în țara în care m-am născut... Consider că țara mea este lumina cerului spre care mi-am îndreptat privirea din clipa cînd am venit pe lume. Și iată că am încercat, pe cît mi-a fost cu putință, să scriu, la început anevoie, că nimeni nu-mi înțelegea scrisul... De fapt, nici nu era scris, nici o înșiruire de litere, ci doar niște măzgălituri de cuvinte strîmbe, anemice, chircite, că la un moment dat nici eu nu le puteam descifra... Ca să ajung să-mi corectez scrisul, a trebuit să treacă ani mulți... Mulți ani... Exercițiu continuu, răbdare, nervi, multă muncă... În aceste condiții, aproape supraomenești, mi-am depășit starea de om cu aspirații la o viață de scriitor... Astfel spus, drumul meu în literatură nu a fost deloc ușor, dar am considerat că devenind scriitor și viața mi se va schimba în mai bine, că voi fi alt om și voi fi privit cu alți ochi de societate, de oameni în general... Și n-am să înțeleg niciodată vanitățile oamenilor care nu conștientizează că, de fapt, pe lumea aceasta vii în pielea goală, iar cînd îți va veni sorocul înălțării la ceruri, pleci de aici între patru scînduri... Și uite așa, fără să mă dezic de nimic de ceea ce am făcut pînă în prezent pe plan literar, pot spune că mi-am urmat destinul, nu doar la nivel de stare poetică, ci și muncind cinstit pentru bucata de pîine zilnică. Și tot ce am întreprins la masa de lucru se datorează curajului de a-mi fi luat inima în dinți să fug de acasă, lăsînd-o pe mamă să mă jelească, devenind pentru un timp chiriașul Gării de Nord, al parcurilor și al piețelor, apoi al numeroaselor gazde în diferite maghernițe ale Bucureștiului... (va urma)

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimenal”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Înflorirea caricaturii românești (I)

Caricatura, după cum se știe, s-a afirmat încă de pe paginile primelor reviste umoristice românești, alături de literatura „de glumă, de spirit, de farmec, de haz”. S-a subliniat că s-au publicat caricaturi în reviste apărute imediat după Unirea Principatelor (numi place denumirea „Mica Unire”, pentru că a fost o Unire de foarte mare importanță!), precum și după aceea: Ţînţarul lui N.T. Orășanu, Nichipercea, Păcală, Aghiuţă, Șari vari român, Ghiţă Berbecu, Foarfeca, Moftul român, Moş Teacă ș.a. A cunoscut o înflorire continuă, fiind la mare prețuire chiar și în „iepoca” în care nu existau oameni care să caute hrana în gunoaie. Scriu aceste rînduri nu cu pretenția de a oferi un studiu, într-un domeniu în care nu sînt specialistă, studiu pe care îl pot realiza caricaturiștii înşiși, ci pentru a-mi exprima prețuirea față de acești umoriști de excepție care s-au înfrățit cu noi, epigramiștii, la toate manifestările din țară (naționale sau pe plan local), dar și cu scopul de a suscita interesul cititorilor, de a sublinia talentul și strădania celor din domeniu de a realiza lucrări care să ne oglindească sufletul, lucrări care atrag atenția, stîrnind participarea și, nu de puține ori, rîsul. În revistele de umor, atît înainte, cît și după ’90, s-au afirmat caricaturiști de mare talent, ale căror nume vor rămîne de-a pururi în cultura românească. De altfel, cu mult înainte de ’90, a apărut în 1963 Albumul – Grafica militantă românească. Așa cum a subliniat criticul literar Florentin Popescu, epigrama, ca și caricatura, atunci cînd sînt cu adevărat valoroase și comunică idei și aspecte general valabile, s-au impus conștiinței publice, aidoma creațiilor folclorice, devenind, cu timpul, un bun public. (Epigrama, nr. 47/2009). Să ne gîndim, de exemplu, la Nell Cobar (1915-1993) – unul dintre inițiatorii Cercului de Satiră și Umor, din 1956, inițiat de Uniunea Ziariștilor, la Casa Ziariștilor, printre fondatori numărîndu-se și Tudor Măinescu, Ion Pribeagu, I. Berg, Alex Balteș, Florin Iordăchescu. Epigrama a fost și ea inclusă în creația de satiră și umor, astfel încît putem spune că acest Cerc a premers înfăptuirea Clubului Epigramiștilor „Cincinat Pavelescu”, înființat în 1969 de un grup de epigramiști, în frunte cu neuitatul Mircea Trifu (1922-1994).

nell Cobar – regizor de filme de animație și caricaturist, este creatorul personajului de filme animate Mihaela. A realizat peste 40 de filme de animație și, în 1971, a obținut un premiu la Festivalul de film pentru copii de la Veneția. „În stilul lor deschis – consideră el – umoriștii și caricaturiștii subliniază nevoia de umor a publicului”. Din spusele sale, publicate în Informaţia Bucureştiului, răzbate ideea că, atunci, se încerca să fie pusă la index creația de umor, adăugînd o idee valabilă și azi: „Nu se poate afirma că ar dori cineva în țara noastră să țină publicistica umoristică în postura de cenușăreasă; rău e că se publică materiale umoristice scrise cu lipsă de talent și competență. În stilul lor deschis, umoriștii (deci și epigramiștii) și caricaturiștii subliniază nevoia de umor a publicului (subl. în text), cititorii le vin în întîmpinare, dispuși să se amuze de o glumă bună, de o găselniță spirituală care să-i surprindă în mod plăcut și creator”. T. Caranfil (1931-

2019) intervine și dumnealui, punînd punctul pe i: n-are nimeni nimic împotriva umoriștilor, ci împotriva slabei calități a lucrărilor unora dintre ei – principiu valabil și în cazul caricaturilor sau al epigramelor.

De mare importanță este și opinia marilor oameni de cultură, inclusiv a academicienilor al căror spirit nu e străin de umor.

Acad. Șerban Cioculescu (1902-1988) – neuitatul Profesor universitar, se situează în fruntea marilor personalități ale culturii române care au acordat atenție și prețuire umorului: despre epigramă spunea că „este jocul în care inteligența mustește ca șampania”, definind-o ca pe o specie [nu gen literar] care se deosebește de poezie, „deși folosește uneori mijloacele specifice poeziei”, dar cu altă finalitate. Și acest mare spirit adîncit în valorile umorului românesc și-a extins preocuparea și asupra caricaturii. De altfel, și Radu Gyr (Demetrescu), memorialistul, poetul pe care N. Steinhardt îl considera poet religios și a cunoscut închisorile comuniste din prima perioadă a „erei noi”, iubitor a tot ceea ce înseamnă românesc, scria: „Văd o relație strînsă între epigramă și desenul caricatural”.

admise și mai puțin admise, umplu chioșcurile de ziare și librăriile.

Caricaturistul Albert Poch (1930-2013), pe care l-am vizitat în locuința sa de pe Știrbei Vodă, vizavi de Cișmigiu (înainte de a fi dat afară din casă, mutînduse în Piața Romană), era nelipsit de la festivalurile de umor care înfrățeau caricatura cu epigrama. A condus Asociația Caricaturiștilor; s-a afirmat încă din tinerețe: a obținut, la Moscova, premiul „Caricatura în lupta pentru pace”, apoi, de-a lungul carierei, numeroase premii la concursurile naționale și internaționale. De nenumărate ori s-a referit la „seriozitatea umorului”, la comic – „rod al spiritelor inteligente sălășluind în minți sclipitoare – care rezonează doar în mintea și spiritul oamenilor deștepți /.../ Gluma ucide. Ucide prostia, îngîmfarea, stupizenia etc., de atacul unei glume bune nu te poți apăra decît cu o glumă și mai bună. Altă scăpare nu există. /.../ Am fost întrebat cum îi recunoaștem pe proști. Am răspuns că aceștia obișnuiesc să strîmbe din nas cu dispreț la umor, socotindu-l gen ușor. ”

Sub titlul Avertisment pentru caricaturiști (din vol. Oglinzi de hîrtie de Al. Clenciu), Șerban Cioculescu își exprimă opinia privind „umorul în plastică”, dat de caricatură, sub forma lui cea mai puțin măgulitoare, într-un sens, dar și cea mai măgulitoare, în alt sens. La prima vedere, omul cu nasul mare vrea să se recunoască în caricatura care i l-a lungit în mod, pentru el, neverosimil, în dauna celorlalte părți ale figurii, dintre cele mai normale. În fond, caricatura se leagă de o trăsătură fizică și nu are pretenția de a ne configura etic, de a surprinde cu aceeași acuitate defectele noastre sau măcar pe cel principal. Am spus însă că, în alt fel, caricatura ne măgulește. Da, ea are priză puternică asupra vanității noastre. După ce ne-a trecut primul moment de supărare, ne venim în fire și ne consolăm la ideea că pîrdalnica asta de caricatură e, de fapt, un apanaj al oamenilor zilei și, dacă nu sîntem printre ei, publicitatea cea mai bună ne-o face expoziția în care ne este dat să figurăm printre cei mai iluștri dintre contemporanii noștri.

Să mai facem un elementar distinguo. Nu au dreptul să se plîngă de caricatură decît femeile. Caricatura le sfîșie masca de natură cosmică, le restituie naturii, ba chiar, ca să fim sinceri, le răpește farmecul care nu este în funcție nici de frumusețea naturală, nici de cea mitocosită.

Caricaturiști, feriți-vă de furia legitimă a femeilor, victime ale artei voastre! Cea mai placidă dintre ele devine, în asemenea împrejurare, o adevărată furie, prevăzută cu unghii și cu umbrelă. Vă așteaptă pățania lui Neagu. Așadar, domnule caricaturist, ia aminte la avertismentul: Cave feminam!” [Veghează la femeie!].

Șerban Cioculescu rămîne academicianul care și-a manifestat prețuirea față de umor – de epigramă și caricatură – cum n-a mai făcut-o nimeni altul. A înțeles că aceste creații străbat adînc toate straturile sociale, fiind înțeleasă și acceptată.

Radu Gyr (1905-1975) subliniază relația strînsă între epigramă și desenul caricatural, adăugînd: „Firește, o epigramă de spirit, ca și o bună caricatură stîrnesc rîsul.” (Epigrama, nr. 16/2000)

Tudor Opriș (1936-2015), istoricul și criticul literar care a promovat literatura pentru copii și tineret, e de părere că „presa a renunțat la epigrame în favoarea caricaturii și a bancurilor. Chiar și revistele școlare, odinioară exultînd de epigrame, le-au abandonat aproape total”. (Epigrama, nr. 37/2006) De fapt, acest fenomen a dus la dispariția epigramei și în Franța, unde caricatura și, mai ales, les blagues, pe toate temele

Importante sînt aprecierile sale privind îngemănarea speciilor umoristice. „Voi începe – precizează domnia sa – cu o personalitate dublă, reprezentînd, în egală măsură, epigrama și caricatura românească, purtător al unui nume parcă predestinat –Clenciu –, abil mînuitor al floretei cuvîntătoare, purtată în aceeași teacă, deci împreună cu o ascuțită peniță de caricaturist. Realizator al unui adevărat arc de pod peste timpul ce i-a fost destinat, a unit malul epigramei cu cel al caricaturii (subl. în text). Eu, de cîte ori traversez capodopera inginerească a lui Anghel Saligny, numi pot opri gîndul să traversez, la rîndu-i, creația lui Alexandru Clenciu și scoțîndu-mi simbolic pălăria, în simbolică poziție de drepți, aud cu urechea imaginației comanda Foc! rostită de ofițerul de artilerie ce era, care și cultural a atins întotdeauna, cu precizie, ținta”. O laudă mai înălțătoare și la obiect ca aceasta nu cred că putea să-i adreseze nimeni lui Bădița Sandu, cel care-și răsucea condeiul la moment, transformîndu-l în săgeată ascuțită sau întorcînd ingenios vorba.

La prima ediție a Festivalului de Umor „Oltenii și restul lumii”, Albert Poch a afirmat: „Prin Ștefan Popa – POPA’S, caricatura românească s-a ridicat cu un picior mai sus pe-o treaptă”, la care eu am replicat: Caricatura, spui p-a dreaptă, E c-un picior mai sus pe-o treaptă, Noi așteptăm etapa nouă Să le ridice pe-amîndouă!

Da, a avut dreptate în privința lui Ștefan Popa –Popa’S: a ridicat caricatura românească la valoare universală. Vom reveni la această personalitatesimbol a artei noastre; în acest moment mă gîndesc la numărul mare de caricaturiști care s-au afirmat în ultimele decenii și cred că nu puțini, la imboldul dat de Popa’S care a inițiat și cursuri pentru ei. De fapt, e imposibil să-i amintesc pe toți, mă voi referi la cei pe care i-am cunoscut la festivalurile de umor la care am participat în anii trecuți. Fără să vreau, îmi amintesc de cei care ne-au părăsit, de Aurelian Șuță-ȘAI (polițistul criminalist din Tîrgu Jiu, doborît de Covid în 2021), de Mihai Stănescu (1939-2018) din Buzău și de Ghinea Gheorghiță-Uriaşu din Plopeni (PH). Operele lor ne încîntă și astăzi.

Amintesc o seamă de caricaturiști pe care-i apreciez, fără să le prezint biografia și fără o ierarhizare (există, probabil, date importante pe facebook) pentru că fiecare, prin merite remarcabile, și-a impus numele în acest domeniu. Mă gîndesc, cum e și normal, întîi și-ntîi la cei din Ploieștiul meu drag, unde a-mbobocit și trandafirul meu cu petale de multe culori și cu țepi pe rămurele.

(va urma)

ELIS rÂPEAnU

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale

Albumul cu fotografii

Ștergînd de praf albumul cu fotografii, mi-am amintit că de mult nu l-am mai răsfoit. M-am așezat comod în fotoliu și am deschis albumul cu emoție. Pe prima filă, mama zîmbea din fotografie. Tînără, foarte frumoasă, îmbrăcată cu o rochie de mătase de culoare albastră cu floricele albe, coafată cu bucle, cum era moda de atunci, părul fiind acoperit cu un fileu negru, foarte fin, pentru ca buclele să nu se strice. Din perioada copilăriei îmi amintesc cu lux de amănunte evenimentele din viața mea, în timp ce în prezent, puține întîmplări din viața de zi cu zi îmi mai rămîn în minte. Nu pot uita, de pildă, Crăciunul din copilărie: aveam un brad înalt, împodobit cu nuci învelite în staniol, covrigi, mere, bomboane și o mulțime de zaharicale învelite în hîrtie colorată, care se găseau în preajma sărbătorilor de iarnă. La baza pomului, Moș Crăciun din ciocolată ținea în mînă o jordiță, desigur, dulce, și nu lipseau păpușile, ursuleții, mingiile, alături de rochițe noi, pantofiori de lac, șosete, pălărioare. În ajun de Crăciun, de pe plita din bucătărie se înălțau arome de cîrnați și sarmale, cozonac și prăjituri,

bunătăți pe care le savuram apoi cu încîntare. Seara, venea Moș Crăciun cu sacul în spate, personaj în care eu nu am crezul niciodată, fiindcă, privindu-i încălțările ce ieșeau de sub haina roșie, am recunoscut ghetele scîlciate pe care le purta învățătorul de la școală, bietul de el neavînd altele. Perioada aceasta fastă, de atunci, o pot numi sfîntă. A fost însă murdărită de război, de nemți, unguri, ruși, fiecare dintre ei punîndu-și amprenta pe viața noastră. Timpul a zburat, ducînd cu el amintiri pentru viitor, care nu se știe dacă vor mai fi sau nu. Prezentul tace chitic, fiindcă nu are nimic de spus. Bate pasul pe loc și ce dă cu o mînă ia cu cealaltă, Moș

Din Bucure ş tii de altădată

La pas prin Mahalaua Dracului

Societatea românească interbelică – asemeni celei de azi – era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare, dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – diversă și pestriță și ea. Vă invităm astăzi la o călătorie în timp, pînă în anul 1932, și la o vizită printr-una dintre mahalalele rău famate ale Bucureștiului interbelic. O mahala care își merita cu adevărat numele și renumele: Mahalaua Dracului. Pentru a ne simți în siguranță vom fi însoțiți în această „escapadă interbelică” de reporterul „Gr.” al revistei „Ilustrațiunea Română” și de un bun prieten al acestuia, inspector de poliție.

„Am plecat cu un bun prieten de-al meu, inspector de poliție, să vizitez Mahalaua Dracului. Se făptuise cu o zi înainte un furt în strada Vasile Lascăr. Interese profesionale m-au condus și pe mine la fața locului. După «cartea de vizită» pe care clientul poliției o lăsase «la locul operației», prietenul meu și-a identificat «marfa».

- Dacă te interesează un aspect cu totul inedit al Capitalei, vino cu mine mîine dimineață să-ți arăt cartierul cel mai rău famat al Bucureștilor.

- Am auzit de acest cartier încă de la asasinarea lui George Caïr (notă: George Caïr – scriitor și om politic, prieten apropiat al lui I.L. Caragiale și colaborator la revista «Moftul român», asasinat în anul 1924), dar nu înțeleg ce legătură faci între această spargere și Mahalaua Dracului?

Cu zîmbetul specific copoilor polițienești care sînt pe urmele infractorilor dar își păstrează secretul pînă

la arestarea lor, mă făcea să înțeleg că deplasarea pînă în cartierul cu pricina nu e lipsită de legătură cu furtul comis și că după amprentele digitate luate de pe clanța unei uși l-a identificat pe răufăcător, un vechi enoriaș al poliției”.

În

lumea lor…

„Se terminase de mult covorul de asfalt. Cartierul nou, ridicat între Arcul de Triumf și B-dul Ghica se pierduse în urmă. Ca să ajungem în Mahalaua Dracului trebuia să trecem un brîu de locuri virane care încinge noul cartier ca șanțurile de apărare ale vechilor cetăți medievale. Peste cîteva minute am ajuns. Dacă n-aș fi fost prevenit despre aspectul sinistru al acestui ungher al Capitalei, aș fi avut convingerea că mă aflu pe meleagurile unui trib indian. O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate – mărginite de case care-ți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hîrtii de toate culorile, cu ziduri leproase – se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, cîini, femei, oase, porci și stîrvuri de animale. Nici un bărbat nu se vedea, în afară de cofetarul ambulant al cartierului.

- Să trăiești, Babă Paraschivo! – se adresă prietenul meu unei bătrîne care gonea cu bățul un porc străin ce-i intrase în ogradă.

- Bună ziua, maică.

- Zamfir i-acasă?

- Nu e, maică. N-a mai dat de ieri p-aici.

Zamfir «Gură de oțel» era omul care făcuse cu o zi înainte o vizită nepoftită în str. Vasile Lascăr, de unde plecase cu «un sac de impresii» de mare preț, dar lăsînd imprudent în urma lui, o «carte de vizită» care nu dă greș. Deprins cu mincinoasele răspunsuri negative ale babei, omul datoriei intră în casă. Trebuie să mărturisesc că i-am admirat curajul și că mi-au trebuit eforturi eroice să-l urmez.

Am privit îndelung această încăpere care se numea casă și care semăna mai degrabă cu un abces crescut pe suprafața pămîntului bolnav. Baba nu mințise de astă dată. Zamfir se pusese la adăpost. Am plecat mai departe ascultînd explicațiile Ciceronului meu, care cunoștea topografia și oamenii locului ca în palmă, și mă întrebam dacă cele ce aud sînt fanteziile unui inspirat sau mărturiile unui om care le-a trăit aievea”.

Celebritățile mahalalei

„Aici, în casa asta, a fost prima școală de hoți de buzunare. Frații Doctoruʼ dețineau cele două catedre. Unul preda furtul portmoneelor din buzunar, iar celălalt

Crăciun avînd un sac, an de an, tot mai sărac, plin doar cu promisiuni în care nimeni nu mai crede.

Toate aceste amintiri și gînduri le împărtășesc cu drag cititorilor Revistei ,,România Mare”, pe care îi rog să nu uite că fondatorul acesteia a fost inegalabilul Corneliu Vadim Tudor, cel care a hrănit și om, și cîine. Fizic, Vadim a dispărut, dar amintirea lui a rămas în suflet la fiecare. O pierdere ireparabilă pentru toți cei care l-au admirat și i-au apreciat iubirea pentru oameni, o mare amărăciune chiar și pentru ,,păpușile cu patru lăbuțe” pe care le-a ocrotit. Acolo Sus, Vadim e în preajma lui Isus, pentru că, în viața lui, Satan n-a avut ce căuta. Păcătoșii care ar trebui să fie în iad calcă apăsat pe holurile marelui palat, cu sînge botezat în sfînta zi cînd s-a născut pruncul Isus. Și, după toate astea, să te mai crezi creștin, e un păcat de neiertat. Totul are un preț, de aceea facem un pas înainte și doi înapoi, și-am ajuns să numărăm cu teamă să ne-ajungă banii de pîine și pentru ziua de mîine. Poarta libertății s-a deschis, călătorim în lume în lung și-n lat doar privind imagini pe micul-ecran. Nu mare, nu munte, nu îmbrăcăminte. Toate s-au îngropat în trecutul îndepărtat. Și orologiul bate... nu se mai întoarce. Trecutul e trecut și nimic mai mult, iar speranța e în vacanță. Nu pentru toți... Însă, ca defavorizat, totul ai uitat.

LILIAnA TETELEA

furtul din gențile cucoanelor. Sistemul lor pedagogic nu era lipsit de ingeniozitate. Primul a inventat un manechin cu clopoțel. Problema care se punea era să furi portmoneul din buzunarul manechinului fără să sune clopoțelul. Al doilea își suspenda o poșetă de cucoană de braț. Aici operația se făcea în doi. Primul «urmărit» trebuia să deschidă poșetă din fugă, iar al doilea «urmăritor» s-o golească tot din fugă.

Căsuța de dincolo era reședința Sobarului, asasinul lui Caïr. În spatele cîrciumii șade Cuțitarul. Pe vremuri era și el profesor de «chirurgie». El a creat o adevărată pepinieră de criminali precoce. A strîns împrejurul lui o sumedenie de copii pe care i-a învățat abecedarul crimei. Cum să lovești «la ficați», «la mir» și alte operațiuni de «mare chirurgie». Cîrciumarul Bancherul își trage porecla de la îndeletnicirile lui cămătărești. El finanțează «întreprinderile băieților», «mărită mărfurile», împrumută bani în timpul «crizei», face credite la băutură și întreține oamenii cît stau la răcoare.

Și așa ne-am plimbat, din uliță în uliță, și aproape fiecare casă purta stigmatul degenerescenței morale. M-am întrebat cîte asemenea cartiere rău famate nu are Bucureștiul în întunericul periferiei lui. Nu e lună în care să nu auzi de un nou asasinat, de o nouă tîlhărie organizată… E adevărat că de la asasinarea lui Caïr nici o ispravă mai de seamă, nici o lovitură cu răsunet nu s-a mai făptuit în Mahalaua Dracului, dar nu e mai puțin adevărat că locatarii nu și-au schimbat felul lor de existență și mahalaua nu a abdicat de la tradiția ei, care i-a adus celebritatea. Am plecat spre casă, întunecat, gîndindu-mă că la cele două categorii sociale de oameni, a acelora care se culcă la 4 dimineața și a celorlalți, care se scoală la acea oră – ar trebui să mai adăugăm o a treia, a acelora care nu știu cînd dorm și cînd lucrează”.

Sursa: Art. „Mahalaua Dracului –O frescă a periferiei Capitalei”, 1932

File de istorie

Nunta prinţului moştenitor (I)

„Miercuri. Azi la 10 dimineaţa, 19 aprilie 1889, pe un timp frumos, a sosit moştenitorul tronului, prinţul Ferdinand. Trăsura de gală domnească, descoperită, trasă de nişte frumoşi cai negri, livrele roşii, muiate în fir. Regele şi regina stau în fund, prinţul dinainte, îmbrăcat în uniformă de sublocotenent de linie. Roşu de emoţiune, blond, abia îi dau mustăţile şi barba; generali călări primprejur, un escadron de jandarmi înainte, altul pe urmă, prefectul Poliţiei înaintea cortegiului. Toată această pompă, în sunetul muzicilor, al urărilor soldaţilor înşiraţi pe amîndouă laturile stradelor, a înaintat încet prin Calea Griviţei (Tîrgoviştei) spre palat“.

Bucureştii, împodobiţi sărbătoreşte, cu străzile înţesate de lume, îl primeau în ovaţii pe tînărul şi timidul sublocotenent Ferdinand, Victor, Albert, Meinard de Hohenzollem. Nu împlinise încă 24 de ani şi nimeni, nici chiar firile cele mai optimiste, n-ar fi îndrăznit să vadă în el pe viitorul Ferdinand cel loial, pe regele României Mari.

Se născuse la 24 august 1865, ca al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollem, fratele regelui Carol I al României. În lipsa unui moştenitor direct şi după ce ambii fraţi ai lui Carol I, prin declaraţii (Leopold – la 20 decembrie 1880 şi Wilhelm – la 20 decembrie 4886) au renunţat formal, Ferdinand a fost declarat moştenitor prezumtiv al Coroanei, conform articolului 83 al Constituţiei române, şi, prin Decretul din 18. martie 1889, numit Alteţă Regală principe de România.

De-acum fiecare român se gîndea că, într-un viitor nu prea îndepărtat, prinţul moştenitor îşi va găsi perechea potrivită, realizînd o căsătorie care să aducă un plus de prestigiu tronului şi ţării. „Dinastia străină, impusă cu multe sacrificii – nota un contemporan – nu se putea încuscri decît cu marile familii domnitoare ale Europei. Românii nu aveau nevoie de o compatrioată, fie chiar din familiile boiereşti; în plus, o doreau frumoasă, căci românilor nu le plac femeile urîte”. Cel puţin aşa au dat ei de înţeles trei ani mai tîrziu, cînd s-a lansat zvonul că prinţul intenţiona să se căsătorească cu o româncă. „Deodată a izbucnit noutatea proiectului de căsătorie între moştenitorul tronului, prinţul Ferdinand, şi domnişoara de onoare Elena Văcărescu – nota la 19 iunie 1891 în jurnalul său Iancu Cerkez, pe care îl vom mai cita în cursul acestui articol. Regina Elisabeta, cam exaltată şi romantică, dominată de o dragoste neexplicabilă

Ştirea care a îmbucurat naţiunea

Tot din jurnalul lui Iancu Cerkez aflăm şi alte detalii interesante. Astfel, cu numai două săptămîni în urmă, prinţul şi prinţesa de Saxa Meiningen, întorcînduse dintr-o călătorie la Istanbul, se opriseră mai multe zile în România, fiind primiţi cu deosebită atenţie de regele Carol I. Prinţesa era sora împăratului Germaniei şi regele Carol le-a asigurat un program deosebit de

pentru tînăra domnişoară care îi traduce poeziile în franţuzeşte, a combinat acest coup de théâtre... Această noutate a fost foarte rău primită de toate gazetele şi de toată lumea. Sîntem ameninţaţi a vedea în capul bucatelor, cum se zice, o familie ai cărei mai mulţi membri lasă de dorit şi să fundăm o nouă familie cu pretenţii domneşti”.

Fusese un moment plin de confuzie, Carol însuşi avînd, iniţial, o poziţie nesigură. El îi şi declarase lui Petre Carp că această căsătorie ar fi putut aduce dinastiei un plus de vigoare şi stabilitate prin infuzia de sînge românesc. Toţi oamenii politici au opus însă un veto formal, iar Carol s-a retras cu abilitate, lăsînd „românilor responsabilitatea de a decide care va fi soarta dinastiei, fiind sigur că va avea întreaga opinie publică de partea sa“. Numai regina Elisabeta, principala autoare a acelui proiect neinspirat, dezamăgită profund de reacţia românilor, a „părăsit România mai mult timp şi nu s-a întors decît atunci cînd a acceptat să-si reia viața la Curte...“.

Detaliile acestei întîmplări au fost istorisite în mai multe rînduri, prin pana lui Duiliu Zamfirescu, Eliza Brătianu sau A.C.Cuza. Le-am reamintit numai pentru a sublinia satisfacţia generală pe care a provocat-o în întreaga ţară anunţarea oficială a logodnei prinţului Ferdinand cu o tînără înrudită cu aproape toate casele regale europene de atunci. „Ieri, vineri 22 mai 1892 – nota cu vădită satisfacţie acelaşi Iancu Cerkez – s-a aflat pentru prima oară şi s-a anunţat oficial de guvern, în Cameră şi Senat, că moştenitorul tronului, prinţul Ferdinand, s-a logodit la Potsdam, în prezenţa împăratului Germaniei, cu prinţesa Maria Alexandra Victoria de Edinburg, nepoată de fiu a reginei Victoria şi nepoată de soră a împăratului Alexandru III al Rusiei. S-au pavoazat cîteva strade şi seara s-au iluminat cîteva sedii ale unor autorităţi“.

bogat în timpul şederii lor în ţara sa. La plecarea lor spre Germania, Ferdinand i-a însoţit la „Münich; acolo a sosit şi ducesa de Edinburg cu toate fetele“ sale.

Că noua alegere a prinţului Ferdinand întrunea sufragiile tuturor reiese şi din modul în care ministrul de externe Alexandru Lahovary a anunţat oficial Senatului logodna prinţului moştenitor: „D-lor senatori, am să fac Senatului o comunicare din cele mai plăcute. Anunţ, în numele guvernului, logodna oficială a ASR principele Ferdinand, moştenitorul tronului României, cu AS Regală Maria Alexandra Victoria ducesă de Edinburg, fiica cea mai mare a AS principele Alfred Ernest-Albert, duce de Edinburg, conte de Ulster şi de Kent, şi AS Imperială Maria Alexandra, mare ducesă de Rusia. Această alianţă este din cele mai fericite pentru dinastia noastră din cele mai folositoare pentru ţară. Ea întemeiază încă în mod mai adînc, dacă se poate, în inimile tuturor românilor dinastia română. Ea încuviinţează opera strămoşilor noştri, operă la care am contribuit și noi. Ea promite coborîtorilor

noştri cu binecuvîntările Providenţei destinuri liniştite, mîndre şi paşnice. Ea mai aliază ilustra Casă Domnitoare a României cu cele mai vechi dinastii ale Europei. În sfîrşit, pot să adaog la aceasta: ea strînge nişte legături între România şi marea şi puternica naţiune britanică, nişte legături care au fost totdeauna folositoare pentru ambele părţi amicale din vechime. Cred că Senatul va primi cu bucurie această ştire care a îmbucurat inima întregii naţiuni“ („Universul literar”, 25 mai/6 iunie 1892).

Iată acum şi răspunsul tinerilor logodnici la telegrama de felicitare pe care le-o adresase Senatul: „Adînc mişcaţi de bunele urări ce faceţi pentru fericirea noastră şi de călduroasele cuvinte ce Senatul ne adresează, principesa Maria şi Eu vă rugăm să binevoiţi a fi interpretul sincerelor noastre mulţumiri pe lîngă Senatul român, al cărui devotament şi iubire pentru patrie ne va facilita frumoasa misiune la care Providenţa ne va chema într-o zi şi de care sîntem atît de mîndri“.

Turnînd şampanie în cupele satisfacţiei generale, „Universul literar” din 1/13 iunie 1892 publica pe prima pagină portretul principesei Maria, însoţit de acest text explicativ: „Logodnica principelui nostru moştenitor, Maria Alexandra Victoria, este născută la 29 octombrie 1875. Deci la 29 octombrie al anului acesta, tînăra prinţesă va împlini şaptesprezece ani. Părinţii logodnicei sînt: Prinţul Alfred, duce de Edinburg, al doilea fiu al reginei Engliterei, amiral în marina engleză, şi Alteţa Imperială, marea ducesă Maria Alexandrovna, singura fată a împăratului Alexandru II al Rusiei. Prinţesa Maria de Edinburg are un frate mai mare, pe prinţul Alfred, şi trei surori mai mici, prinţesele Victoria, Alexandra şi Beatrice. Din partea tatălui, logodnica prinţului Ferdinand are: a) patru mătuşi: pe împărăteasa Frederica, mama actualului împărat al Germaniei; pe prinţesa Elena, soţia lui Chretien principe de Schleswig; pe prinţesa Luiza, soţia lui John Gampbell marchizul of Lorene, fiul mai mare al ducelui d’Argyl, şi pe prinţesa Beatrice, soţia prinţului Enric de Battemberg; b) doi unchi: pe prinţul regal al Engliterei Albert-Eduard, principe de Gales, care are de soţie pe ASR prinţesa Alexandra de Danemarca şi pe prinţul Arthur duce de Connaught, care are de soţie pe AR prinţesa LuizaMargareta de Prusia.

Din partea mamei, viitoarea soaţă a prinţului Ferdinand are: a) cinci unchi: pe Alexandru III, împăratul Rusiei, a cărui soţie este Maria Feodorovna, prinţesă de Danemarca; pe marele duce Vladimir, a cărui soţie este Maria Pavlovna, ducesă de Meklemburg; pe marele duce Alexis, amiralul flotei ruseşti; pe marele duce a cărui soţie este Elisabeta Feodorovna, prinţesă de Hesa și de Rin, și pe marele duce Paul, a cărui soţie este Alexandra Georgievna, prinţesă de Grecia“.

Pregătiri şi adversităţi (1)

În aşteptarea nunţii, vara anului 1892 s-a scurs aproape pe nesimţite. Lumea bună şi-a petrecut vacanţa ca de obicei, la mare şi la munte. Apoi a venit toamna şi pregătirile au devenit febrile. Nunta a fost fixată pentru ziua de 29 decembrie 1892, iar ca loc de desfăşurare a fost ales castelul Sigmaringen. Regele Carol I şi suita sa oficială urmau să se deplaseze cu trenul. S-au comandat vagoane speciale unei firme din Boemia. Prilej folosit de Ioan N. Roman, editorialistul cunoscutului ziar republican „Adevărul”, pentru a presăra puţină sare pe o rană mai veche şi a revigora campania antidinastică purtată de cîţiva ani de Al. Beldiman, fondatorul ziarului. Sub titlul „Le Roi sʼamuse!”, I.N. Roman, flutura din nou ideea că dinastia era mama tuturor răutăţilor din ţara românească: „Se zice că pînă acum nu s-a pomenit undeva în Europa de nişte vagoane aşa de luxoase... Cititorii îşi pot face o idee de luxul ce trebuie să fie turnat pe ele: şase sau şapte vagoane – nu ştiu bine numărul lor – 400.000 de lei!“. (va urma)

MARIAN ŞTEFAN

Castelul Sigmaringen

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Stuka – rechinul văzduhului

Era în decembrie 1937. De un an şi jumătate dura războiul civil din Spania. Pe cîmpurile de luptă însîngerate din Peninsula Iberică, Hitler şi Mussolini puneau la probă noua lor tehnică militară, pe care o perfecționau necontenit în vederea viitoarelor agresiuni. În dimineaţa aceea de iarnă blîndă, mediteraneană, deasupra Teruelului, oraş situat la nord-vest de Valencia, se iviră trei avioane făcînd parte din faimoasa Legiune Condor, comandată de generalul Hugo Sperrle, unul dintre oameni de încredere ai lui Göering. Aparatele germane se lansau în picaj asupra obiectivului fixat – gara şi cartierele muncitoreşti din preajma ei. Înainte încă de a distinge șuierul bombelor căzînd în ciorchine, locuitorii fără apărare ai oraşului auziră urletul înspăimîntător scos de avioanele care se prăbuşeau ca nişte pietre din cer. Era botezul de foc al Stukas-urilor, prima lor acţiune teroristă dintr-o carieră relativ scurtă, dar de tristă celebritate.

Asalt în picaj

Într-un articol pe care-l consacră acestor bombardiere, Robert Chaussois afirmă că primul Stuka s-a născut în 1928 în Suedia, unde se refugiase constructorul de avioane german Junker. În amintirile sale din cel de-al II-lea Război Mondial, asul piloţilor americani de bombardament, generalul James Doolittle, susţine însă că cele dintîi încercări cu noul model s-au făcut mult mai devreme. Încă din 1917, cînd nemţii căutau cu disperare un mijloc inedit de luptă, capabil să încline în favoarea lor soarta Primului Război Mondial. În orice caz, este cert că producția de serie a bombardierelor a început abia în cel de-al treilea deceniu al secolului trecut. Pe vremea aceea, Germaniei i se interzisese, conform tratatului de la Versailles, să construiască avioane militare, motiv pentru care industriaşul Junker plecase în Suedia, unde înfiinţase firma A. B. Flygindustrie. Sub egida ei a apărut în 1928 modelul K-47, căruia i s-a mai spus și Stuka, prin prescurtarea cuvîntului STUrzKAampfflugzeug (avion de asalt în picaj). Punerea lui la punct a durat însă multă vreme şi poate că nu ar fi dus la nici un rezultat dacă un prieten personal al lui Göering, comandorul Ernst Udet, unul dintre aşii aviaţiei germane în Primul Război Mondial, nu ar fi plecat în Statele Unite, de unde s-a înapoiat cu două bombardiere în picaj CurtissHawk. Ele reprezentau ultimul cuvînt al tehnicii pentru epoca respectivă şi Göering, care odată cu venirea la putere a lui Hitler ajunsese şeful suprem al forţelor militare aeriene ale Reichului, s-a entuziasmat pentru performanţele lor şi a dat ordin să se consacre o mare parte din efortul industriei aeronautice producţiei avioanelor de acest tip.

Cîtăva vreme, statul major al Luftwaffe a oscilat între bombardierele rele, construite de firma „Dormer“, şi tukas-urile lui Junker. În cele din urmă, Göering şi-a impus punctul de vedere: prioritate absolută avioanelor de asalt în picaj. După anexarea Austriei, s-a înfiinţat la Graz-Thalerhof, centrul administrativ al provinciei Styria, o școală de elită pentru piloţii acestor avioane Ei învăţau nu numai să conducă aparatele, izolat sau în formaţie, ci şi să arunce bombele într-un cerc cu raza de 45 m, să tragă cu mitraliera asupra unor obiective mobile de pe sol, să coboare în picaj într-un unghi de 110, 100 sau chiar 95 de grade, să înfrunte tirul artileriei antiaeriene, să se familiarizeze cu decompresiunile și recompresiunile brutale ş.a.m.d. Mulți dintre candidaţi au trebuit să abandoneze, fie pentru că nu rezistau răului de aer provocat de ascensiunea rapidă de după picaj, fie pentru că sucombau „vălului negru“ – orbirea temporară cauzată de irigarea insuficientă a creierului în timpul picajului.

Printre cei care izbutiseră să treacă prin toate încercările se numărau şi piloţii Stukas-urilor de pe cerul Teruelului.

Obiectiv: populația civilă

În 1939, la izbucnirea celui deal II-lea Război Mondial, Luftwaffe dispunea de un total de 4.204 aparate, dintre care 300 Stukas. Cu cîteva zile înainte de declanşarea agresiunii împotriva Poloniei, Göering studia planurile unui model – Ju-87 C –, care urma să fie lansat de pe purtătorul de avioane Graf Zeppelin. Dar construcţia acestuia fiind abandonată, s-a renunţat şi la tipul de bombardier catapultat de pe puntea lui.

Stukas-urilor li s-a atribuit o dublă misiune. Pe de o parte ele urmau să constituie „un tip nou de artilerie aeriană, de o mare mobilitate“ (după afirmaţia generalului Udet). Pe de altă parte, în mod premeditat, Göering a încredinţat bombardierelor în picaj sarcina de a executa raiduri teroriste asupra principalelor localităţi din spatele frontului, provocînd astfel mari pierderi în rîndurile populaţiei civile şi creînd o atmosferă de panică. Propaganda hitleristă supranumise aceste avioane „schiorii văzduhului“, iar Göering nu se sfia să declare: „Prin loviturile pe care le vor aplica inamicului în totalitatea sa, indiferent dacă e vorba de soldaţi sau de civili, ele (Stukas-urile – n.r.). vor preanunţa puterea necruţătoare a Reichului, care-şi zdrobeşte duşmanul pretutindeni unde-l găseşte, fără considerente de ordin sentimental“.

Din primele zile ale războiului, Stukas-urile au trecut la îndeplinirea ambelor misiuni, remarcîndu-se însă cu deosebire în cea de-a doua. Cel dintîi mare oraş pe care l-au atacat a fost Varşovia, la 25 septembrie 1939. Dacă polonezii duceau lipsă de avioane de vînătoare, artileria lor aeriană era în schimb puternică şi numeroase au fost aparatele naziste care s-au înapoiat la bază cu fuzelajul găurit de proiectile sau cu aripile zdrenţuite de schije. Totuşi „eficacitatea“ lor în materie teroristă a corespuns aşteptărilor lui Göering. S-a calculat că cel puţin 85.000 de persoane, în afara soldaţilor, au fost ucise de bombele lansate de către Stukas-uri. În campania din Norvegia, începută la 10 aprilie 1940, la luptele împotriva corpurilor expediţionare franco-britanice au participat 50 de Stukas-uri. În ziua de 10 mai a aceluiaşi an, trupele naziste au invadat Belgia şi Olanda, aruncînd în foc 3.500 avioane pe un front care măsura abia 300 km. Printre ele se numărau 350 de Stukas-uri. Atacurile lor prin surprindere, care nu întîlneau practic nici o rezistenţă, au făcut ravagii în armatele belgiană şi olandeză.

La 13 mai, generalul de paraşutişti Student, blocat de apărătorii podurilor care duceau spre Rotterdam, a solicitat prin radio intervenţia Stukas-urilor. Cererea i-a fost satisfăcută printr-unul din cele mai distrugătoare raiduri aeriene din tot cursul războiului. Centrul Rotterdamului a fost prefăcut într-un uriaş morman de ruine fumegînde, care au îngropat de vii mii de femei şi copii surprinşi încă în somn. Un deosebit efect de ordin psihologic l-a provocat urletul caracteristic al avioanelor în picaj. Sinistrul zgomot era generat de o mică elice, fixată sub aripi, care folosea puternicul curent de aer al căderii libere pentru a scoate un vuiet lugubru.

În ofensiva din Franţa, Stukas-urile au susţinut corpurile blindate comandate de Guclerian şi Rommel. Protejate de Messerschmidt-uri, bombardierele îşi puteau face mendrele în voie, neîntîlnind aproape nici o rezistență. Dar furia lor destructivă s-a dezlănţuit mai ales împotriva şoselelor aglomerate de refugiaţi în rîndul cărora au făcut nenumărate victime. La Dunkerque, unde se efectua celebra evacuare a corpului expediţionar britanic, Göering a obţinut din partea lui Hitler, la 23 mai 1940, permisiunea de „a lichida inamicul“ utilizînd exclusiv avioanele. În rada portului Bouiogne, Stukasurile au atacat vasele de război aliate, reuşind să scufunde contratorpilorul francez Orage. Sub pretextul că urmăreau să distrugă fortificaţiile de la Calais, ele au nimicit toată partea de nord a oraşului, manifestîndu-şi

ca de obicei preferinţa faţă de cartierele de locuit. Dar la Dunkerque, bombardierele s-au dovedit incapabile să zăgăzuiască valul neîntrerupt de ambarcaţii cu care englezii au reuşit să-şi salveze majoritatea trupelor. Totuşi aliaţii au pierdut cîteva nave, răpuse de avioanele în picaj: contratorpilorul Jaguar (britanic), torpiloarele Adroif, Belliqueux, Foudroyant (franceze).

Eroicul treisprezece

În iulie 1940, hitleriştii au început pregătirile în vederea debarcării în Anglia. Trei Luftffofte (nr. 2, sub comanda feldmareşalului Kesselring, nr. 3, sub ordinele feidmareşalului Sperrle, şi nr. 5, condusă de generalul Loerzer) erau gata să intre în acţiune pentru a deschide drum marinei de război şi trupelor terestre ale Reichului. Fliegerkorps VIII depindea de flota aeriană nr. 3 şi dispunea acum de 346 Stukas-uri. Escortate de avioane de vînătoare Me-109, care erau foarte rapide, chiar prea rapide pentru a le însoți în mod organizat, bombardierele în picaj atacau iniţial vasele britanice din Canalul Mînecii, străduindu-se să le scufunde în număr cît mai mare. Treptat însă, Stukas-urile au primit din ce în ce mai multe misiuni pe teritoriul Angliei şi aici s-au lovit de o surprinzătoare rezistență. Avioanele de vînătoare britanice Spitfire îşi respectau întru totul numele (care, în traducere, înseamnă „scuipă foc“): dotate cu opt mitraliere de fabricaţie „Browning“, ele îşi manifestau o netă superioritate în angajamentele cu Ju-87, pe care le împroşcau cu gloanţe din toate unghiurile. Astfel, la 11 iulie, zece Stukas-uri, decolînd din Cherbourg sub protecţia a 20 Me-109 şi avînd ca obiectiv portul Liverpool, au fost interceptate de o escadrilă britanică şi risipite în cîteva minute, suferind şi pierderea unui aparat. La 26 iulie, patru bombardiere germane se prăbuşeau în flăcări deasupra Doverului, secerate de vînătoarea şi antiaeriana engleză. La 13 august, escadrila de Spitfire nr. 609 a interceptat o formaţie de Stukas-uri care se pregătea să atace un post de comandament al aviaţiei britanice de la Middle-Wallop. În intervalul a exact 45 de secunde, unsprezece aparate germane au fost nimicite, celelalte aruncîndu-şi bombele la întîmplare şi căutîndu-şi scăparea în fugă. Data a rămas înscrisă în analele aviaţiei engleze sub numele de „Eroicul treisprezece“ şi marchează punctul de unde începe rapidul declin al faimoaselor bombardiere în picaj. Două zile mai tîrziu, din patruzeci de Stukas-uri care atacaseră aerodromurile de la Hawkinge şi Lympne, în comitatul Kent, se înapoiau la bazele lor abia 22 – şi ele cu fuzelajul şi aripile ciuruite de proiectile. La 18 august, cu prilejul unui zbor deasupra Angliei de sudest, 37 de aparate au fost pierdute, unul dintre ele căzînd intact în mîinile britanicilor. Cu trei zile mai înainte, Hans Seidemann, şeful de stat-major al generalului von Richtnofen, care comanda Fliegerkorps VIII, dăduse alarma: „Cînd vedem profilîndu-se pe cer un Spitfire, nu ne mai rămîne altceva de făcut decît să ne vîrîm într-un nor şi să nu mai ieşim din el!“. Piloţii avioanelor de vînătoare erau la fel de categorici. Adolf Galland, comandantul unei escadrile de Me-109, declara la 20 august 1940: „Rezultatele sînt foarte nemulţumitoare. Handicapate de viteza lor redusă, mai ales atunci cînd bombele ataşate la exterior măresc rezistenţa aerului, Stukas-urile atrag Spitfireurile aşa cum mierea atrage muştele“.

La 28 august 1940, în cursul unei violente discuţii de la cartierul general al Luftwaffe, Göering pronunţa sentinţa de moarte a bombardierelor în picaj: „– Destul cu aceste coșciuge zburătoare! Prea mulţi piloţi ne-au costat pînă acum! Să fie scoase la pensie şi să se pună capăt fabricării lor”.

Stukas-urile nu au fost însă definitiv eliminate din operaţiile aeriene ale hitleriştilor. În Iugoslavia şi Grecia, deasupra Mediteranei sau a Africii de Nord şi, mai cu seamă, pe frontul de est, împotriva Uniunii Sovietice, bombardierele de tip Ju-87 au continuat să funcţioneze, mai ales atunci cînd producţia aeronautică a Reichului a început să şchiopăteze din cauza atacurilor aeriene ale aliaţilor.

Dar epoca de aur a „rechinilor văzduhului“ apusese demult. Ultimul Stuka a fost doborît de un avion de vînătoare sovietic la 8 mai 1945, cu 24 de ore înainte de prăbuşirea definitivă a Germaniei hitleriste. C ĂLIN I ONESCU

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (203)

Zeii (16)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (3)

Ba/Nüba – este una dintre fiicele Cerului, zeiță a secetei și a uscăciunii. Ea i-a fost de folos Împăratului Galben, tatăl ei, în conflictul acestuia cu tribul de monștri și Chiyou. Aceștia din urmă declanșează un război și o furtună, urmată de inundații catastrofale – Potopul chinezesc. Zeița Ba a acționat prin simpla ei prezență, fierbinte la propriu. Iradia atîta căldură, încît a diminuat umiditatea excesivă și riscul de înec al războinicilor tatălui ei. În cele din urmă, zeița Ba a sfîrșit exilată în țara nisipurilor mișcătoare.

Bai Zhong – este unul dintre numeroșii zei ai agriculturii. Se consideră că el a fost primul semănător de grăunțe într-un pămînt proaspăt arat. În antichitatea chineză, cerealele au avut o perioadă de timp cînd au crescut spontan, în varietăți sălbatice, încă neselectate de om după criteriul fertilității și al calităților alimentare, nutritive: orezul, grîul etc. Mitologia chineză povestește că zeul Bai Zhong a realizat pentru prima oară o activitate agricolă propriu-zisă, atunci cînd a semănat grăunțele fertile, învățîndu-i pe oameni cum să procedeze în viitor. Este venerat și i se aduc ofrande în fiecare an în lumea rurală a Chinei. El este rugat să protejeze grăunțele însămînțate pînă ce încolțesc și prind rădăcini.

Baosheng Dadi – zeu războinic în sud-estul Chinei, mai ales în provinciile Fujian și Taiwan. A apărut foarte tîrziu în mitologie.

Baosheng Fo – divinitate budistă, unul dintre cei Cinci Mari Buddha ai Înțelepciunii. Este prezent și în budismul tibetan. Ne vom referi mai pe larg la el în capitolul despre religie.

Ba Zha – una din zeitățile legate de agricultură. Mai cunoscută în folclor și în religia populară, ea s-a afirmat în Antichitatea chineză tîrzie. Unii o cred zeiță, alții spirit protector împotriva lăcustelor și a cicadelor, așa cum se prezintă în cîteva mituri, unde are denumirea

Oameni și miracole (26)

Miresmele divine (2)

Miracolul parfumului sublim, fără să fi fost vreodată explicat, a fost de multe ori remarcat şi, printre misticii francezi, putem cita pe Agnès de Jésus, de la mînăstirea din Langeac. Deţinem documente remarcabile despre miracolele sale. Ea emana un parfum minunat atît în timpul vieţii, cît şi după moarte. În biografia ei se precizează că episcopul de Saint-Flour, monseniorul Joachim Joseph d’Estaing, prelat ilustru, recunoştea „a fi simţit un miros dintre cele mai sublime care emana din corpul maicii Agnès cînd s-a dus s-o viziteze în prezenţa unor ilustre persoane din dioceză, în al doilea an al episcopatului său“.

Camera ei era frecvent plină de parfum. Multe persoane – biografii precizează „profani de marcă şi oameni de ştiinţă“ – au atestat acest miracol. După moartea ei, în 1634, aceste manifestări odorante au fost mai ales remarcate în jurul mormîntului ei. Unele persoane le simţeau, altele, nu. Mirosul nu era aşadar perceptibil pentru toţi în acelaşi timp.

Marea extatică din Beaune, Marguerite Parigot, care mai făcea şi alte minuni, exhala din gură o mireasmă sublimă, mireasmă care îi impregna hainele. Medicii au tras o concluzie cel puţin uluitoare. Ei au atribuit boala ei unor „acumulări de tumori rele în creier“... şi a fost trepanată!

Tînăra călugăriţă de la mînăstirea carmelitelor din Pau, Marie de Jésus Crucifié, vizionară şi levitantă (examinată foarte serios la ordinul episcopului monseniorul Lacroix), a murit în 1878 la Bethleem. Unul dintre biografii ei, părintele Estrate, scria despre ea: „De la moartea surorii, mai multe carmelite, fie la Bethleem, fie la Pau, au simţit parfumuri de o suavitate cerească în mai multe locuri din mînăstirea lor. Asta ne

de „Marele Rege Ba Zha“. Iconografia este destul de bogată. Ca zeiță, se înfățișează cu partea de sus a corpului în formă omenească, dar cu cioc, gheare și aripi de pasăre. Goală pînă la brîu, lasă să se vadă niște sîni căzuți de femeie bătrînă. În jumătatea de jos a zeiței fusta ei are formă de clopot. Există și o variantă a mitului în care Ba Zha este general, reprezentat ca un bărbat care poartă fustă (!). Zeița prinde insectele vătămătoare pentru agricultură cu un lichid magic. Ca arme de luptă împotriva lăcustelor ea mai are și un ciocan, o sabie și un drapel, pe care sînt scrise cuvintele: „Prind lăcustele și le nimicesc“. Ba Zha este venerată prin ceremonii sezoniere, cînd, în zgomotele bătăilor de tobe și al cîntărilor, i se cere protecție împotriva dăunătorilor. Îi este consacrată o ceremonie de mulțumire după culesul anual al orezului.

Bei Dou – este spiritul constelației Carul Mare. Un grup din această constelație denumit „Trei Stele“ reprezintă fericirea, bogăția, veniturile și viața lungă, longevitatea. Se consideră că spiritul Bei Dou urmărește și înregistrează faptele oamenilor pe tot parcursul vieții. Beiji Dadi – divinitatea conducătoare a tuturor stelelor.

Ben-xiao – dragon caracterizat prin viteza cu care poate galopa sub Cer. Într-o singură noapte poate străbate 10.000 de li.

Biancheng Wang – conducătorul celei de a șasea Curți a Infernului daoist. Locul stăpînit de acesta este îngrozitor, fiind destinat unor torturi variate, corespunzător păcatelor comise de sufletele vinovate. Tortura țipetelor, a unor strigăte de nesuportat se aplică celor care au comis păcate sexuale. Tot acestora, șoarecii le rod organele genitale și le provoacă dureri teribile. O altă tortură, imaginată prin înfigerea unui cui de fier sau a unui ac în gură, este rezervată bîrfitorilor, calomniatorilor, mincinoșilor, celor care au înșelat pe semenii lor prin răstălmăcirea vorbelor. În aceeași Curte a Infernului sînt pedepsiți bețivii, cei care au irosit fără rost mîncarea, precum și cei care s-au comportat crud cu animalele. Divinitatea Biancheng Wang se ocupă, de asemenea, de sancționarea erorilor administrative și aplică pedepsele cuvenite inclusiv unor zei, vinovați de

amineşte că, în timpul vieţii sale, aceleaşi parfumuri sublime au emanat de mai multe ori din corpul ei“.

Aşadar, care sînt caracteristicile acestui parfum ciudat:

– este, de cele mai multe ori, sublim;

(Dar parfumul nu este întotdeauna identificat. Mărturiile sînt uneori lipsite de precizie sau martorii nu reuşesc să identifice parfumul. S-a pomenit de mirosul de violetă, de trandafir, de liliac; mai recent, de cel de mosc, de tămîie, de ananas sau de tutun proaspăt; o dată sau de două ori de scorţişoară, de stînjenel, de ghimbir, de iasomie, de portocal, garoafă, ambră galbenă... Alteori, aceste parfumuri sînt asociate.)

– este intens;

(Mirosul nu seamănă cu cel pe care l-am putea simţi mirosind o singură floare, nici cel al unui buchet aflat într-o încăpere, ci cu esenţa florii.)

– este persistent;

(Deşi parfumul este prin natura sa volatil, acest parfum „rezistă“ cu putere: hainele rămîn impregnate mult timp; la fel şi obiectele care au aparţinut misticului; mîinile care au atins corpul misticului păstrează şi ele mirosul.)

– se manifestă la distantă;

(Totul se petrece ca şi cum misticul „emiţător“ al acestui parfum ar fi în stare să-1 reconcentreze în exteriorul său şi să-1 proiecteze la distanţă.)

– este persistent.

Jerome Ribet menţionează cîteva cifre impresionante: „Mireasma de sfinţenie“ ar fi fost verificată juridic cu ocazia „recunoaşterii rămăşiţelor pămînteşti“ (exhumarea cadavrului): la cincisprezece ani după moarte, în cazul Rosei din Lima, la douăzeci şi şapte de ani după moarte, în cazul lui Thomas de Villeneuve, la două sute de ani după moarte, în cazul Terezei din Avila... Se cuvine totuşi să subliniem faptul că în epoca martirilor se practica în mod frecvent îmbălsămarea morţilor.

greșeli făcute în evidențele birocratice, ceea ce dusese la scurtarea vieții unor muritori.

Bian He – divinitate stăpînă peste giuvaieruri, bijuterii etc. Tradiția spune că în viața sa de pămîntean a fost un funcționar din timpul dinastiei Zhou. Într-o zi, slujbașul imperial a găsit o minunată bucată de jad, pe care i-a dăruit-o prințului său. Atunci a fost bănuit de șarlatanie și pedepsit prin retezarea unui picior. Chiar și următorul prinț a continuat să-l persecute. Cu toate acestea, cu timpul, el a fost apreciat pentru îndemînarea lui de a șlefui jadul și a-i da o strălucire deosebită. Ca zeu daoist, lipsit de un picior, compătimit pentru acest necaz, Bian He este venerat ca prototipul de giuvaergiu arhetipal.

Bian Qiao – divinitate a Medicinei, recunoscut de timpuriu ca „Rege“ în domeniul tămăduitorilor. Legenda spune că a trăit în regatul Lu și că în anul 521 î.Chr. l-a vindecat pe Zhao Jianzi, aflat în comă de mai multe zile. Mircolul înfăptuit atunci i-a adus lui moartea. Rivalii săi, medicii de la Curte, roși de invidie profesională, l-au ucis imediat. Se spune că Bian Qiao ar fi fost instruit de însuși zeul Medicinei Zhang Sangjun și că printre cunoștințele dobîndite putea vedea întotdeauna, prin transparența corpului, felul cum se prezentau și cum funcționau organele și oasele oricărui bolnav avut în față.

Biao – zeu al Agriculturii. Este un alt nume atribuit împăratului legendar Shen Nong.

Bigan – unul dintre zeii bogăției și prosperității. Ca om pămîntean, înainte de a fi zeificat, a trăit în timpul dinastiei Qin. E unul din personajele romanului istoricofantastic „Împuternicirea zeilor“, scris de Xu Zhonglin în timpul dinastiei Ming. Într-o altă versiune a mitului, ar fi fost omorît cînd s-a prăbușit dinastia Shang/Yin. Pentru început a fost un erou popular, apoi a devenit zeu. S-a bucurat de venerare, în anumite locuri, atît din partea adepților daolismului, cît și din partea adepților budismului. Oamenii și l-au imaginat, așa cum poate fi văzut în picturi, stînd călare pe un tigru de culoare neagră, ținînd în mînă o tigvă de dovleac, sau o tulpină de aur, alteori protejat cu armură de fier.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Stigmatele odorante

Trebuie să semnalăm că stigmatele pot să fie şi ele odorante... Fenomenul a fost constatat de mai multe ori. Acest fapt este citat în cazul Luciei din Narni (în privinţa căreia observatorii ştiinţifici sînt categorici), în cazul Lidwinei din Schiedman (J.F. Huysmans vorbea despre acest lucru în biografia pe care i-a consacrat-o) sau cazul lui Marie-Françoise des Cinq Plaies. Şi evident, în cazul părintelui Pio.

„Stigmatele, atunci cînd sînt parfumate, scria doctorul Hubert Larcher, pun problema posibilei origini sanguine a parfumurilor. Unele parfumuri emanate de emonctorii naturali fără leziuni ar putea foarte bine să aibă aceeaşi origine. În cazul părintelui Pio, parfumul părea să fie legat chiar de sînge“.

Cele două rapoarte medicale, ale doctorilor Festa şi Romanelli, menţionau acest miracol. Festa povestea cum, prelevînd o bucată de cîrpă pătată de sîngele părintelui Pio, pe care a luat-o în maşina lui, tovarăşii săi de călătorie au simţit un miros pronunţat, asemănător, au afirmat ei, cu cel emanat de corpul părintelui Pio. Mai tîrziu, la Roma, destul de multă vreme, acea cîrpă păstrată într-un dulap din biroul său umplea încăperea cu efluvii parfumate. Bolnavii ajunseseră să-1 întrebe despre originea acelui parfum.

Doctorul Romanelli scria: „În iunie 1919, cu ocazia primei mele vizite la părintele Pio, am simţit un miros foarte puternic... Am stat de vorbă despre asta cu cîţiva savanţi, şi au fost unanimi în afirmaţia că sîngele nu poate să emită parfumuri. Cel care picură din stigmatele părintelui Pio are totuşi unul foarte caracteristic, menţinîndu-se chiar dacă sîngele este coagulat sau uscat pe o haină. Asta e ceva contar tuturor proprietăţilor naturale ale sîngelui, dar, vrînd-nevrînd, e un fapt constatat experimental“. (va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Destinul unor manuscrise

După cum a mărturisit nu o dată, Tudor Arghezi (1880-1967) a început să scrie pe la vîrsta de 16 ani, la fel ca Eminescu. Așa cum se știe, în 1866 acesta debutase în Revista ,,Familia” de sub conducerea lui Iosif Vulcan, cu poezia ,,De-aș avea”. De atunci, timp de peste 70 de ani, Arghezi n-a lipsit din presa zilnică și revistele de literatură ca jurnalist și scriitor. Poezia lui de debut se numește ,,Tatălui meu”, are 3 strofe de cîte 8 versuri legate în 4 rime împerecheate, este datată 30 iulie 1896 și a apărut în Revista ,,Liga ortodoxă” a lui Alexandru Macedonski: ,,E prea tîrziu să mă iubești,/ Mai stai puțin să te gîndești./ – Nu te-a mișcat, – sînt cîțiva ani,/ Plînsoarea mea, – Setea de bani/ Te-a cucerit și te-a furat,/ Și pentru dînsa m-ai uitat./ – Mai stai puțin să te gîndești, /E prea tîrziu să mă iubești…”. E o poezie teribilistă, de adolescență, în care viitorul poet își înfierează părintele că l-a abandonat și-l acuză pe nedrept că l-ar fi lăsat pradă suferințelor materiale de tot felul. Poezia are și o istorie. Într-o zi, Nae Teodorescu, un negustor bogat din Pitești, tocmai trecea pe Calea Victoriei cînd și-a surprins fiul pe terasa unei cafenele, stînd picior peste picior și fumînd în compania poetului Macedonski. Părintele s-a înfuriat și l-a amenințat că nu-i mai trimite bani de întreținere la Liceul ,,CantemirVodă” din Capitală. Pentru a termina rotund, iată și ultimele versuri scrise de Arghezi pe data de 12 iulie 1967, cu două zile înainte de a muri: ,,Mă chemi din depărtare și te-ascult,/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult...” (,,Litanii”).

Revenind la prima idee, de nenumărate ori, Arghezi a susținut că între literatură și gazetărie există multe afinități legate prin mii și mii de fire invizibile. O specie împrumută celeilalte ce are mai caracteristic, și amîndouă îl determină pe scriitor să fie totodată și gazetar. Ceea ce se demonstrează prin multitudinea de poeți și prozatori care, înlocuind lira cu pana cea mai ascuțită, au coborît în stradă să demaște racilele sociale.

Dacă am avea răbdare să intrăm în Biblioteca Academiei Române și să răsfoim cele peste 150 de ziare și reviste la care a colaborat Arghezi între 1896 și 1967, am remarca uriașa lui putere de muncă materializată prin mii de versuri, proze, piese de teatru, dar și articole de interes social, cultural și obștesc. De multe ori, în aceeași publicație, cititorii găseau mai multe texte de același autor, care au fost cuprinse în seria de ,,Scrieri” (căci poetul nu agrea denumirea de ,,Opere”), de fapt volume apărute mai ales după 1954, cînd ostracizarea de 7 ani se sfîrșise și poetul fusese repus în toate drepturile.

Scriitorii cu adevărat mari demonstrează o grijă aproape religioasă față de cuvîntul pus pe hîrtie și abia după ce i-a dat perfecțiunea artistică și l-a pus la locul lui între celelalte cuvinte, își pune semnătura dedesubt. În direcția aceasta, cei mai exigenți și parcimonioși cu sine au fost marii clasici Eminescu, Creangă, Caragiale, Macedonski, Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu sau Călinescu, supranumiți și maeștri ai limbii române literare.

Referitor la acest aspect, Arghezi nota: ,,Scriitorii. Exigenți față de sine pînă la intoleranță. Evitarea compromisului cu sine. Aruncarea manuscriselor multe la coș. Așteptarea negrăbită. Răbdare”. În numărul 2 (39) din 1980, Revista ,,Manuscriptum” pune în circulație un grupaj de versuri, proze scurte, piese de teatru ,,Dodi si Podi” și alte creații literare ocazionale pe care Mitzura Arghezi le-a descoperit printre însemnările rămase de la celebrul său tată Multe dintre ele au fost cuprinse în volumele de ,,Scrieri”, tipărite și după moartea poetului.

Unele poezii nu au o formă finală, așteptînd în zadar ultima intervenție a poetului, și ne-au parvenit la prima mînă, așa cum nici un poet n-ar vrea să le încredințeze tiparului În privința aceasta, Eminescu reprezintă cel mai strălucit exemplu de autoperfecțiune prin multitudinea de variante ale aceleași creații rămase posterității Exemplul cel mai potrivit în acest sens ni-l oferă poemul ,,Luceafărul” care, de la versiunea citită în casa lui Maiorescu și forma finală din Almanahul Societății ,,România jună” din Viena în care apăruse în aprilie 1883, a cunoscut mai multe intervenții pe text. Rămînînd la Mihai Eminescu, să mai consemnăm și informația că în nr. 1 (82)/1991, Revista ,,Manuscriptum” pusese în circulație un grupaj de 52 de poezii pe care filologul Petru Creția le descoperise întîmplător printre manuscrisele eminesciene. Unele dintre aceste poezii, formate doar din cîteva strofe sau doar dintr-una singură, nu văzuseră încă lumina tiparului, iar altele se prezentau sub forma unor fragmente din întreguri niciodată constituite ca atare. Ca element comun, unele dintre ,,miniaturile” lui Arghezi nu ajunseseră la forma finală, care să poată fi tipărite Cu un aer de provizorat, ele mai necesitau o ,,perie”, dovadă lipsa titlului care a fost pus mai apoi, în redacția ,,Manuscriptumului”. Prin urmare, să le luăm la rînd În grupajul de versuri intră următoarele creații ,,Logodnă”, versuri dedicate indirect Paraschivei și scrise în jurul anului 1900:

,,N-am nimic decît inima: Ţi-o dau.

Am un bordei în pădure, cu căprioare:

Te primesc în el.

Am un pat de frunze:

Te învelesc în el.

N-am bijuterii de purtat la gît și sîni Dar îţi dau toate stelele cerului, că sînt ale mele.

Te voi purta în Carul Mic prin pădure şi în Carul Mare prin toată lumea.

Îți voi da șiragurile de briliant și brățări de luceferi”. În plus, curînd după apariție, volumul avea să fie retras din librării.

Poezia ,,Cititorule” a fost scrisă în anul 1943 și destinată ca prefață la volumul ,,Una sută una poeme”, dar n-a mai fost inclusă în acest volum, deoarece Arghezi a socotit că nu mai corespunde contextului. ,,Să nu se mire ochii tăi să vadă Că-n cartea asta totul e tăgadă Și înfruntare, și vinovăție.

Așa cum e ți-e hotărîtă ție, Dar de durere, grije și frăție, Celui flămînd, înspăimîntat și rob, Scrisă cu sînge bob cu bob,

Și cîteodată-amestecat Cu stropul de mocirlă și scuipat...”.

Poeziile ,,Agricultură” și ,,Fructele anului”, amîndouă scrise pe aceeași filă, aparțin anilor în care grădina de la Mărțișor începea să dea prinosul roadelor ei. ,,Fructele anului”, după cum indică autorul, trebuia să alcătuiască un calendar ,,pe luni”, al poamelor.

,,Caisele

Pomii din grădina mea

Dau gogoși de catifea.

Gheme, vată, mingi de ață, Borangicuri de dulceață”. ,,Cireșele

Cîte două, trei

Părechi de cercei.

Mărgăritare

De coacăză mare, Puși călare La urechea ei”.

Aceste poezii urmau să aparțină lunii ,,Iunie”.

,,Păcală în Cișmigiu”, ca și alte două poezii fără titlu, nu au fost datate. Acest fel de a-și nota în cîteva versuri idei, impresii sau întîmplări se întîlnește adesea în manuscrisele lui Tudor Arghezi.

Creațiile literare ale maestrului Arghezi sînt completate și cu cîteva catrene și distihuri, după cum urmează:

• ,,De vorbește, Te stropește. Dacă tace, Nici atît nu poate face”.

• ,,Pe cît creşti şi eşti mai mare Te obrăzniceşti mai tare”.

• ,,După cazne de un an Poți să scrii şi un roman”.

,,Domnul stareț” și ,,Schitul Icoana” sînt două pamflete din 1943, care urmau să apară în ziarul ,,Informația zilei”. Cenzura intervenise cu creion roșu în primul text, suprimînd mai mult de jumătate din el. Pe cel de-al doilea, ,,Schitul Icoana”, s-a aplicat ștampila ,,cenzurat” pe unele paragrafe și cuvinte care nu trebuiau tipărite. Atunci, autorul a refuzat să le publice. În schimb, cînd în același ziar urma să apară celebrul pamflet ,,Baroane”, cenzura n-a făcut nici o obiecție. Această situație confirmă ce avea să se afle mai tîrziu, cum că Tudor Arghezi a scris pamfletul ,,Baroane” la rugămintea lui Ică Antonescu, cel care inițiase tratative secrete cu Marea Britanie care aștepta un semn de la români, de repudiere a nemților, și acesta a venit cu pamfletul lui Arghezi. Se mai zice că pentru această capodoperă a genului, maestrul ar fi primit un sfert de milion de lei. Pamfletele ,,Domnul stareț” și ,,Schitul Icoana” nu se ridică la nivelul ,,Baronului”.

Povestirile ,,Cîinele” și ,,Dunga și Jia” urmau să facă parte din volumul ,,Cartea animalelor”. ,,Cîinele”, datată 6 iulie 1952, fusese scrisă la Spitalul ,,Bucur”, unde poetul își tratase unele beteșuguri rebele. Bucata ,,Dunga și Jia” este consacrată unor pisicuțe tare simpatice. Pisicuțele se născuseră la Mărțișor și avuseseră parte de o aventură tare nostimă. Arghezi, fiind internat în Lagărul de la Tîrgu Jiu, urmare a publicării pamfletului ,,Baroane”, familia îi pregătea pachetul săptămînal cu hrană și schimburi, să i le ducă. Și, din neatenția cuiva, cele două pisicuțe se strecuraseră în gemantane și era gata-gata să fie transportate și ele în lagăr sau, mai rău, să moară asfixiate pe drum.

PAUL SUDITU

Tudor Arghezi și Praschiva

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Mirajul apei de aur (povestea unei escrocherii de altădată)

O să vă povestim în acest articol despre una dintre celebrele escrocherii care au pasionat societatea românească la sfîrșitul Secolului al XIX-lea: afacerea cu „apa de aur” gîndită pe la 1887 de doi escroci ai vremii, frații Sion Andronic și Gherei. Escrocheria era construită mizînd pe credulitatea și pe lăcomia unor oameni. Ca mai toate înșelătoriile, de altfel... Cei doi frați le vindeau naivilor proveniți din rîndul negustorilor, funcționarilor sau chiar din rîndul clerului o apă care transformă în aur orice alt metal. Reporterul Alex F. Mihail ne povestește întreaga tărășenie.

Spre sfîrșitul secolului trecut, am avut și noi la București un șarlatan, un fel de „alchimist”, care pretindea că poate să prepare aur. Credem că va interesa pe cititori reamintirea evenimentelor, petrecute acum vreo cincizeci și ceva de ani, cînd mulți bucureșteni și diferite persoane din provincie, au căzut victime cu prilejul așa zisei „afaceri Andronic”. Cine era acest Andronic, nu prea știm bine. Probabil, că ziarele de pe vremuri vor fi publicat biografia lui amănunțită. Dar detaliul nu are importanță. Fapt e că faimosul escroc, pripășit în Capitală, s-a stabilit într-un apartament luxos. Acolo avea un salon cu mobilă aurită. Pe acea vreme, mobilele bronzate nu ajunseseră nici la modă și nici nu erau cunoscute, astfel că „salonul aurit”, sau poate numai bronzat, al lui Andronic, a făcut o colosală impresie. Se zvonise că proprietarul mobilelor a descoperit apa de aur, cu ajutorul căreia transformi orice în nobilul metal.

Andronic, care pe cît se pare era foarte inteligent, și-a alcătuit o bandă bine organizată în care fiecare ins avea un rol determinat pentru a-și face o reclamă discretă, calculată cu preciziune în efectele ei mai depărtate sau mai apropiate. Și astfel au fost atrași în casa escrocului foarte mulți oameni bogați și bine văzuți, din București și din provincie. E interesant că mai toți cei care au fost convinși că Andronic posedă secretul fabricării aurului și au căzut victime ale escrocului fiind jefuiți, au tăcut și nu s-au prezentat la procesul ce-a urmat și nici nu au făcut vreo reclamație spre a nu se vedea compromiși. S-au mulțumit numai cu paguba materială avută nedorind să-și vadă numele tîrît în noroi. În primul rînd clientul era adus în vizită la „boierul” Andronic, de vreun „amic” comun. Acolo, în palatul luxos al acestuia, naivul vizitator se pama în fața „mobilelor de aur”. Peste cîteva zile i se

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (10)

Moartea Neagră (6)

Biserica a fost foarte grav afectată. Unii preoţi dăduseră dovadă de o dăruire plină de curaj, dar mulţi alţii şi-au abandonat parohiile şi, dacă ciuma era judecata Domnului, enoriaşii se întrebau de ce preoţii nu-i avertizaseră, nu le spuseseră că Atotputernicul era atît de mînios şi că era pe cale să îi pedepsească atît de cumplit. Cînd episcopul de Bath şi Wells a încercat să oficieze o slujbă de mulţumire la Yeovil, oraş în care ciuma secerase aproximativ jumătate dintre locuitori, o gloată furibundă a atacat biserica. Fusese compromisă şi fascinaţia respectuoasă faţă de preot, fiindcă Biserica fusese nevoită să găsească soluţii alternative pentru a primi spovedania muribunzilor. Episcopul de Bath şi Wells le-a spus oamenilor: .,Dacă moartea se apropie şi nu pot găsi un preot care să vină la căpătîiul lor, atunci trebuie să se spovedească unul altuia”, adăugînd că, in extremis, ar putea să se spovedească „pînă şi unei femei”.

făcea favoarea excepțională ca să asiste la experiența preparării monedelor. Andronic avea o cameră secretă, fără ferestre, unde era un fel de mașinărie complicată, cu care pretindea el că fabrică bani. Punea la topit vreo cîțiva napoleoni de aur, împreună cu alt metal banal, stropind totul cu „apa de aur”. Spre surprinderea vizitatorului, ieșeau din mașină un număr dublu de monede de aur, noi nouțe. Uimit, neștiind ce să creadă, vizitatorul pleca cu monedele în buzunar. Încerca să le plaseze, vedea că le primește oricine. Mai cerceta la vreun bijutier, acesta îi confirma că monedele sînt bune, din aur curat.

Încrederea prozelitului era complet cîștigată și el se simțea îndemnat să cumpere cel puțin o sticluță de „apă de aur” cu care să facă singur încercări de fabricație. Sticla se plătea foarte scump și bineînțeles că ucenicul alchimistului român nu reușea niciodată să prepare aur. Escrocii dădeau mereu vina pe victimă.

Escrocheria cea mare a lui Andronic era alta și a repetat-o de mai multe ori. Victima era convinsă să-și vîndă o casă sau moșia, spre a avea bani mulți de aur, a căror cantitate să fie apoi dublată. Spre a îmboldi victima, complicele lui Andronic, care punea la cale isprava, spunea că acesta „și-ar fi făcut suma” și că fiindu-i frică de poliție, vrea să distrugă minunata mașină de fabricat aur.

- E o ultimă ocazie de care se mai poate profita: cea din urmă dată cînd în casa „boierului” Andronic se vor mai fabrica monede de aur! – spunea mijlocitorul.

Și norocul acesta excepțional îl avea, pentru ultima dată, acela căruia i se adresa șarlatanul. Victima, prinsă în laț, venea cu săculețul de napoleoni și galbeni în seara fixată. Preparativele preliminare se făceau în cea mai mare taină și toți se încuiau în camera secretă

Statutul respectat al celor bogaţi şi puternici a fost afectat, de asemenea, fiindcă aceştia fugiseră, iar boala a înclinat balanţa puterii economice în favoarea muncitorilor, care puteau să profite adeseori de valoarea pe care le-o conferea numărul insuficient pentru a fi mai bine plătiţi şi a lucra în condiţii mai bune. Regii Franţei şi Angliei au încercat să împiedice acest efect nedorit, introducînd măsura îngheţării salariilor. Cu toate acestea, săracii care au supravieţuit au preluat teascurile de struguri sau morile care fuseseră abandonate, au prădat casele părăsite sau chiar s-au mutat în ele şi, pentru prima oară, s-au bucurat de confortul de a dormi în paturi şi de a mînca din farfurii de argint.

Epidemii de ciumă ulterioare (1) După Moartea Neagră, ciuma bubonică avea să se reîntoarcă în Europa de şase ori în următoarele şase decenii, reducînd populaţia continentului aproape la jumătate. În prima jumătate a Secolului al XVII-lea, epidemiile au mai izbucnit de cîteva ori. Cea din 1603, primul an de domnie al regelui Iacob, a omorît 34.000 de oameni în Londra - mai mult de a şaptea parte din populaţie -, în timp ce oraşul York şi-a pierdut aproape o treime dintre locuitori. Apoi, cînd fiul lui Iacob, Carol I, a urmat la tron în 1625, o altă epidemie a ucis 40.000 dintre locuitorii Londrei. Era începutul dezastruos al unei

dosnică. Momentul era solemn! Sacul cu banii de aur se răsturna în vasul special... Se pregăteau sticlele cu „apa de aur” precum și plumbul și fierul ce urmau să se topească împreună. Deodată, spre consternarea și spaima generală se auzeau bătăi puternice în ușă și o voce energică striga:

- În numele legii, deschideți! E poliția!

Andronic și ajutorul lui se reped să strîngă totul. Bagă în grabă cîte ceva pe sub pat... Dar cum este posibil de ascuns mașinăria? Victima zăpăcită nu știe ce să facă... Ar vrea să sară pe fereastră; caută în dreapta, în stînga... dar toate ferestrele sînt zidite!

- Deschideți sau spargem ușa! – se aude o voce poruncitoare de afară.

În clipa următoare se sfarmă ușa; afară se zăresc uniformele a doi ofițeri de poliție, care țin revolverele îndreptate spre cei dinăuntru.

- Mîinile sus! – comandă unul dintre oamenii poliției. Andronic și ceilalți se supun. Reprezentanții autorității intră în camera de fabricat bani falși și îi declară arestați pe toți cei de acolo. Sergentul începe să puie cătușele. Scena e dramatică…

Cel dintîi care începe să se roage e „boierul” Andronic; el oferă o sumă importantă, promițînd că nu va mai falsifica bani și că va distruge mașina. Victima naivă, tremurînd îngrozită de perspectiva de a se vedea compromisă în societate, tîrîtă la judecată și poate înfundînd ocna, cu toată averea confiscată, oferea de bună voie jumătate din conținutul săculețului cu napoleoni, numai să nu i se consemneze numele în procesul verbal. În cele din urmă victima era lăsată să plece cu săculețul golit pe jumătate. Cititorii vor fi ghicit desigur că total nu a fost decît o îndemînatecă înscenare. Comisarul și sergentul erau complicii discreți ai lui Andronic, îmbrăcați în uniforme polițienești, complici care își primeau și ei partea lor importantă de cîștig. Adevărata poliție habar nu avea de cele ce se petreceau în casa lui Andronic. A doua zi, tîmplarul făcea o ușă nouă, iar banda se punea în căutarea altei prade bogate. Victimile nici nu îndrăzneau să crîcnească despre misterioasa lor aventură nocturnă, bucuroși că au scăpat numai cu atît. Cei mai mulți nu s-au prezentat la procesul făcut în urma denunțurilor unora, care bineînțeles că s-au făcut de rîs fiindcă toate ziarele de pe vremuri au scris săptămîni întregi povestind în amănunt cele întîmplate.

Sursa: Art. „Apa de aur –un alchimist din România”, publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, 1933

domnii dezastruoase ce avea să se sfîrşească atunci cînd regele a devenit primul monarh din istoria Marii Britanii care a fost decapitat în public. Patru ani mai tîrziu, Milano a încercat din nou să combată epidemia de ciumă, de astă dată fără succes, şi 60.000 de oameni au murit - aproape jumătate din populaţia oraşului. Alte 220.000 de persoane au pierit în nordul Italiei. Această epidemie de ciumă a constituit fundalul celebrului roman Logodnicii, scris de Alessandro Manzoni. Apoi a sosit ultima mare epidemie din Marea Britanie. Aşa cum Boccaccio fusese cronicarul Morţii Negre în Florenţa, tot astfel memorialistul Samuel Pepys a lăsat posterităţii o descriere de neuitat a Marii Ciume din Londra. Boala lovise Olanda în 1663, iar guvernul din Londra încercase din răsputeri să ţină molima la distanţă, dar la 7 iunie 1665, „cea mai călduroasă zi pe care mi-a fost dat să o trăiesc”, Pepys a văzut că unele case erau marcate cu o cruce roşie şi inscripţionate cu ruga: „Domnul să aibă milă de noi”. Regele Carol al II-lea şi curtenii săi au plecat în curînd din oraş, dar lordul primar a rămas, punînd să i se construiască o cuşcă din sticlă din care putea primi audienţe şi conduce oraşul. Pepys a decis că era timpul „să-mi rînduiesc toate lucrurile şi avuţia, dacă va fi voia Domnului să mă cheme”.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Pagini controversate din istoria noastrã literarã

URMUZ ȘI REVOLTA LITERELOR

(urmare din pag. 1)

Deși familia l-a dorit aproape de biserică, măcar prin prisma modelului unuia dintre bunici, care a fost preot, totul a rămas la faza de încercare, atracția de viitor a tînărului Mitică avea să-l arunce într-un vîrtej de miracole și interpretări mult mai adînci decît s-ar fi lăsat dominat de aripa unui animism ancestral.

Medicul Dimitrie Ionescu-Buzău primind un post la București, familia se stabilește în Capitală (1889), unde viitorul Urmuz va studia la școala primară „Antim” și liceul la „Gh. Lazăr”. Cînd a venit rîndul studiilor superioare intră în joc personalitatea tînărului absolvent de liceu, manifestată prin refuzul de a continua anul al doilea la Facultatea de Medicină, unde se înscrisese din voința tatălui său, studii părăsite în favoarea Facultății de Drept. În 1904 efectuează serviciul militar, avînd gradul de sublocotenent. După absolvirea Facultății de Drept din București este judecător stagiar la Judecătorii din țară (Răchițele - Argeș; Casimcea - Tulcea; GherganiTîrgoviște), ca, în 1913 să ocupe postul de ajutor de grefier la Înalta Curte de Casație. Din aceeași biografie mai reținem participarea la campania din Bulgaria (Războiul Balcanic), iar în timpul primei conflagrații mondiale îl aflăm la Bîrlad, apoi la Iași, activînd în Administrație.

Cariera literară a acelui care semna Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, cunoscut apoi sub pseudonimul de Urmuz, a fost ceva de natură fulgurantă, primele proze le citea familiei și unor prieteni, lecturarea acestor foi de hîrtie iscînd adevărate cascade de haz, metafizica din compunerea lor constituind o piatră de încercare odată cu impactul acestora asupra spiritului uman. Detronînd tipare vechi în arta scrisului literar, Urmuz s-a dovedit a fi un reprezentant al scriitorilor avangardiști români, un precursor al suprarealismului și al literaturii absurdului. Prin apariția sa bizară, greu de controlat în substratul de aprehensiune al conceptului de viață personală, o adevărată coloană de idei și de imagini s-a fracturat, literatura propusă de Urmuz părînd lipsită de sens, la o vedere superficială, devenea captivantă prin sensurile care refuzau biocenoza facilă.

Nefiind interesat de publicarea scrierilor sale, care ar fi rămas, poate, în anonimat, salvarea s-a numit Tudor Arghezi – poetul Cuvintelor potrivite, care, fascinat de limbajul introvertit, alambicat și cu valențe de absurd, i-a publicat în anul 1922, în revista „Cugetul românesc”, două lucrări: „Pîlnia și Stamate” și „Ismail și Turnavitu”. Alte scrieri aveau să fie tipărite după moartea sa tragică: „Emil Gayk”, „Plecarea în străinătate”, „Catadi și Dragomir” – în revista „Punct” – 1925, „Algazi și Grummer” – în „Bilete de papagal” – 1928, și altele.

Scriitori aparținînd curentului literar Dada, Geo Bogza și Sașa Pană, au cinstit memoria ermeticului Urmuz, primul dînd numele de Urmuz unei reviste de avangardă (1928) – Cîmpina; cel de-al doilea, consacrîndu-i un întreg număr al revistei „UNU” (31/1930), la editura acesteia, Sașa Pană tipărește, în același an, primul volum de autor, semnat Urmuz. Tot datorită lui, mult mai tîrziu, în 1970, vede lumina tiparului volumul „Pagini bizare”, care ne prilejuiește contactul cu producția literară a acestui Urmuz, răscolitor al tradiției literare autohtone și nu numai.

să surprindă lumea literelor, dar și pe cititorul nevizat, noutatea acestora și impactul (căutat ca atare), asupra mediului literar și intelectual din România aveau să creeze dezbateri aprinse, dar și enigme criptice, greu de descifrat de oricine. Noul val și noua modă din literatură este bine descifrată de George Călinescu în a sa monumentală Istorie a Literaturii Române unde, la capitolul Dadaiști Suprarealiști. Hermetici., în cadre limitate, dar suculente, exemplifică, pe viu, pleiada de autori pe care-i încadrează în aceste categorii (direcții literare). După Tristian Tzara, al cărui Dadaism, George Călinescu îl cataloghează astfel: „Dadaismul nu era decît o mistificație și o demonstrație estetică negativă”, simțind apoi nevoia să lărgească viziunea asupra fenomenului, scrie: „Din oroarea de academism se refuza nu numai orice artă și orice tehnică, dar și acele organizațiuni pe care imaginația, coerentă de la sine, lear fi introdus automat în elementele disparate”, marele critic îl aduce în lumina reflectoarelor pe Urmuz. Încă din primul rînd, George Călinescu pune punctul pe i, fixînd astfel un reper literar autohton: „Suprarealismul este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. În epocă, această clasificare (și clarificare) a avut darul să limpezească apele Istoriei noastre literare, într-un domeniu de profundă reputație literară. Adept al pragmatismului în artă, criticul literar nu subscrie, de data aceasta, la opera literară a lui Urmuz, pentru el „suprarealiștii au arătat un mare interes pentru divagațiile onirice infantile ori pentru delirurile paranoicilor, transcriindu-le și paștișîndu-le”.

Revenind la subiect, George Călinescu explică: „Urmuz, pe adevăratul nume Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, nu era deloc un nebun, cum ar fi dispuși filistinii să-l socotească, deși s-a sinucis, de altfel cu o filozofie foarte în spiritul veacului”. Mai departe, în crochiul pe care-l face lui Urmuz, conchide: „Numai pentru a-și distra frații și surorile, Urnuz compune niște false automatisme, parodiind academismul prozei curente”.

Conform cu principiul său, acela de a ilustra portretul literar al celui cuprins în marea sa carte a criticii literare românești, și în cazul de față George Călinescu publică o lucrare în versuri, cu următoarea prezentare: „Urmuz a făcut și o fabulă condusă după canonul clasic, dar fără sens”: „Cică niște cronicari/ Duceau lipsă de șalvari,/ Și-au rugat pe Rapaport/ Să le dea un pașaport./ Rapaport cel drăgălaș/ Juca un carambolaj,/ Neștiind că Aristotel/ Nu văzuse ostropel./ «Galileu! O, Galileu!»/ Strigă el atunci mereu –/ «Nu mai trage de urechi/ Ale tale ghete vechi...»/ Galileu scoate-o sinteză/ Din redingota franceză,/ Și exclamă: «Saraffof,/ Servește-te de cartof!»/ Morala/ Pelicanul sau babița“.

Cum comentează „divinul critic” fabula de mai sus? Cu malițiozitatea-i recunoscută, Călinescu scrie: „De bună seamă, acestea nu sînt decît glume inteligente, și nimeni nu pretinde a le vîrî în marea literatură”, dar, în continuare, schimbă registrul, arătînd partea bună a lucrurilor: „Ele au avut însă o neașteptată înrîurire și au slujit la lărgirea conștiinței estetice”.

Începutul Secolului XX, pe lîngă schimbările radicale din sînul multor națiuni și popoare (din punct de vedere politic, social, economic și chiar geografic), vine cu un vîrf metamorfozat într-un ciclu de abordări inedite pe tărîmul literar. E vremea etalării unor curente literare care vor avea darul Revista „Unu“, dedicată lui Urmuz

Citind, mai cu seamă, proza lui Urmuz, dincolo de încrengătura unei dezordini semantice și dincolo de marja de autoironie cu care își drapează personajele, chiar aducînd parodia în prim-plan, te afli de parcă ai fi în fața unei oglinzi – o parte convexă, alta concavă – în care figura umană e antifigură, precum Urmuz își definește literatura sa ca antiliteratură. Și, totuși, limbajul suprarealist, impregnat cu formele unui ludic abracadabrant, reflectă o lume aparte, care nu poate fi înțeleasă decît prin cheia dezincronizării de realitatea înconjurătoare. Imposibila alăturare de situații arbitrare și revolute, într-o hermeneutică vetustă – care se întîlnește des la Urmuz, ca o foaie de parcurs generală – ar fi imposibil de adaptat la un alt tip de scriitor, indiferent în ce stil, adică mai puțin „ortodox”, și-ar concepe opera sa literară. Ceea ce la noi este anti-artă, la Urmuz este concepția exhaustivă prin care arată lumii revolta lui împotriva canoanelor literare, preferînd zborul întortocheat al oniricului, astfel cum reiese și din acest pasaj reprodus din romanul în patru părți „Pîlnia și Stamate”, unde pleacă de la descrierea anodină a unui apartament, dar în ce fel ne scufundă într-o arhitectură supranaturală și încărcată cu arabescuri literare, etalate ca pe o tipsie de argint viu înșelător:

„Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, avînd terasă cu geamlîc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă din stejar masiv, strîns înfășurată în cearșafuri ude. O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esență a «lucrului de sine», un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținînd în mînă o sintaxă și... 20 de bani bacșiș... Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinic pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu lumea din afară decît prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se poate vedea, în

timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolomeu, iar în timpul zilei doi oameni care coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Cosmosul infinit și inutil”.

Absurd, supranatural, bizar, suprarealist... totul, marca Urmuz...

Ziua fatală

Ziua de 23 noiembrie 1923, deci exact acum 100 de ani, avea să consemneze, printre alte cazuri sociale, o sinucidere misterioasă, complet gratuită, după cum aveau să constate autoritățile timpului. Ce se întîmplase? După ce a ieșit dintr-un local din centrul Bucureștilor, un tînăr se îndreaptă spre șoseaua Kiseleff, căută un loc mai ferit (un boschet) și, ajuns acolo, scoate un revolver dintr-un buzunar și se împușcă în tîmplă, decesul survenind pe loc. Sosind la fața locului, poliția avea să descopere identitatea nefericitului sinucigaș – Demetru Dem. DemetrescuBuzău, cunoscut în cercurile literare din București drept Urmuz.

Pentru pătrunderea în atmosfera tragică a momentului, iată reproducerea documentului original, întocmit de un comisar cu acest prilej, păstrînd ortografia respectivă: „Noi N. Dezideratu, comisar de poliție, șeful cir. 3 perif. București. Ni s-a raportat de către sergent că pe șoseaua Kiseleff, în dosul Bufetului, într-un boschet se găsește un om împușcat. Imediat ne-am deplasat în localitate și aici în dosul boschetului, într-un boschet în apropiere de șoseaua Jianu colț cu str. D-tru Ghica în adevăr am găsit un individ culcat pe pămînt cu fața în sus mort împușcat în tîmpla dreaptă iar în mîna dreaptă ținea un revolver marca S.T.M. îmbrăcat în haine gri și pardesiu deasemenea gri cu vergi, ghete negre și pălărie, maron la percheziția făcută s-a găsit asupra lui mai multe notițe, scrisori și o carte de membru nr. 10436 a soc. Funcționarilor publici pe umele D.Demetrescu-Buzău, ajutor grefier Casație, precum și suma de 943 (nouă sute patr. și trei) într-un port moneu de culoare neagră tot asupra-i s-a mai găsit un ceasornic de aur fără capac și două chei. Decedatul se numește D.Demetrescu-Buzău cu domiciliul în str. Apolodor 13 unde își are familia și s-a sinucis. S-a prezentat d-l Stoicescu funcționar superior în ministerul de Industrie și Comerț, cumnat cu numitul. După ce reprezentantul familiei ia cunoștință de caz din care rezultă că D-l Demetrescu-Buzău grefier la Curtea de Casație București, în ultimul timp suferea de nervi în ultimul grad, boală care, l-a determinat să-și curme viața”.

Ca într-un carusel al absurdului (gen preferat de cel decedat), presa din zilele următore acestui incident fatal, anunța, în unanimitate, moartea unui grefier – funcționar al Statului român – fără ca cineva să-i recunoască statutul de scriitor, în toate anunțurile se făcea trimitere la motivele sinuciderii: „La el s-au găsit mai multe scrisori, în care arăta că își curmă firul vieții din cauza unei paralizii ce-o căpătase de cîtva timp, care îi transformase viața într-un adevărat chin”. Chiar și în necrologul semnat de bunul său prieten, actorul și dramaturgul George Ciprian, se făcea trimitere la o gravă problemă de sănătate:

„o boală nemiloasă, ale cărei progrese repezi îl alarmase și îl demoraliza cu totul”. Cred că problematica stării psihice a lui Urmuz (în afară de rezumatul evidențiat de unele scrieri ale acestuia), rezidă cel mai clar din unele declarații ale surorii lui, Eliza Vorvoreanu, care descrie astfel derapajul din viața fratelui său: „Urmuz era tot mai afectat de vidul interior care se căscase în el, de o golire de sens a cuvintelor și actelor proprii. Începe acum să-l chinuie inutilitatea existenței umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrînge. Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ți irosești timpul destinat vieții pentru menținerea trupului supus morții. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ți s-a dat mai bun, mai frumos – viața – să fie sortită făuririi operelor de artă”.

Monument reprezentîndu-l pe Urmuz, amplasat în Curtea de Argeș cu ocazia celebrării Anului Urmuz

După ce am făcut cunoștință și cu acest episod tragic din scurta viață a funcționarului public D.DemetrescuBuzău, explozia europeană, și nu numai, a perceperii scrierilor lui Urmuz, ca un liant de legătură între epoci și curente literare, capătă proporții cosmice într-o încercare de adaptabilitate la un discurs ezoteric și încifrat. Dar zborul Paginilor bizare nu mai putea fi oprit, Secolul XX avea nevoie de o deschidere de noi coloane de inspirație metafizică, redată ochiului sub forma unui adevărat fluviu de paradigme inversate și de inoculări cu „argintul viu” al distilăriei prozei urmuziene a umplerii unui gol într-o literatură vetustă și de un clasicism care devenea, pe alocuri, obosit. Ca un fel de recompensă pentru lipsa recunoașterii antume, după moartea autorului, scrierile lui Urmuz au făcut valuri în istoriografia literaturii universale, fiind revendicate – pe toate meridianele și paralelele Globului – de la suprarealiști, trecînd prin dadaiști, și cultivate chiar de un sector din partea adepților postmodernismului. Astfel, un rebel al literaturii noastre a ajuns un reper al literaturii universale, depășind cu mult sfera literaturii pure, „modelul” Urmuz fiind transferat în varii domenii artistice, precum muzica, pictura sau sculptura.

Urmuz în actualitatea românească

Anul 2023, cu cele două evenimente esențiale din scurta viață a lui Urmuz – nașterea (17 martie 1883 –140 de ani); moartea – 23 noiembrie 1923 – 100 de ani), nu putea trece fără ca viața literară din România anului 2023 să nu reflecte viața și opera celui a cărui viață și creație s-au petrecut între cele două borne de calendar amintite. La tema în cauză, primele entități care au reacționat au fost cele din localitatea natală, recte municipiul Curtea de Argeș: Consiliul Județean, Primăria din Curtea de Argeș, academicianul Gheorghe Păun, om al locului și Ministerul Culturii. În primăvara acestui an, la Curtea de Argeș a avut loc Simpozionul internațional „URMUZ 140 – 100” – eveniment ce a deschis, practic, Anul Internațional Urmuz, încheiat în această lună, cu o ceremonie organizată la locul de veci al scriitorului, din cimitirul Bellu din București. Printre personalitățile care au participat la acest Simpozion s-au numărat președintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop, Giovani Rotiroti, profesor universitar de limba și literatura română la Universitatea „Lʼ Orientale” din Napoli, traducător și editor și alții. Tot cu acest prilej a fost vernisată Expoziția „Urmuz în arta grafică internațională”, în care pictori și graficieni din 60 de țări au prezentat 140 de interpretări plastice, diferite, inspirate din portretul fizic al lui Urmuz. Tot în acest context, Consiliul Județean Argeș a editat Albumul filatelic aniversar „Pe Argeș în sus – De la meșterul Manole la Urmuz”.

Promotor al dezvoltării cercetărilor și mitului operei lui Urmuz, acad. Gheorghe Păun, autor al volumului de eseuri „La curtea lui Urmuz” și al altor volume dedicate acestui subiect, caracteriza astfel sensul scrierilor

lui Urmuz: „Ne aflăm în lumea urmuziană în care sîntem tot mai adînc scufundați, atît de adînc încît nu ne mai dăm seama că alegerile noastre sînt obligate să distingă între pelican și babiță, iar noi, de fapt, nu mai știm care-i una și care alta”. Într-adevăr, dacă stăm și ne gîndim un pic la realitatea zilelor noastre, vom constata absurditatea politicii guvernanților noștri, alături de unele hotărîri bizare pe care Guvernul și Parlamentul le adoptă, suprarealismul și tragicul cu care ne denaturează adevărul și ne distrug viața.

Tot în Curtea de Argeș, și tot la inițiativa acad. Gheorghe Păun, a fost dezvelit un bust reprezentîndu-l pe Urmuz, lucrare ce aparține sculptorului Radu Adrian. Monumentul, o siluetă stilizată, este așezat în fața Primăriei municipiului, poziționat în fața plăcii de bronz cu chipul lui Urmuz, în apropierea cafenelei „La Urmuz”, pe locul în care a fost casa natală a celui ce avea să devină un nume celebru – Urmuz.

În seria manifestărilor din cadrul „Anului Urmuz” –un evantai de evenimente, cu participarea multiplă a celor amintiți mai sus, la care s-au adăugat și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, precum și Muzeul Național al Literaturii Române, am mai consemnat manifestarea de miercuri, 25 octombrie, de la Biblioteca Metropolitană București, unde s-a vernisat Expoziția de portrete ale lui Urmuz, văzut de graficienii lumii (repetarea, la altă scară, a Expoziției din primăvară de la Curtea de Argeș), prilej cu care au fost prezentate o serie de cărți ale Editurii „Biscara” premiate la un concurs avînd ca motto un text al lui Urmuz, din povestirea „Puțină metafizică și astronomie”; vineri, 10 noiembrie, la Biblioteca Centrală Universitară din București, în organizarea MNLR, a captivat atenția un inedit program muzical – „Urmuzica și literatura”, înnobilat de compozițiile Laurei Manolache, Violetei Dinescu și ale lui Laurențiu Beldean, aduse în scenă de un grup de muzicieni din orașul de la poalele Tîmpei, condus de Mihaela Buhaiciuc, unde s-a interpretat și o lucrare inspirată după o partitură originală a lui Urmuz, singura salvată de la dispariție; marți, 14 noiembrie, la Centrul de Cultură al Artei „George Topîrceanu” din Curtea de Argeș s-a deschis Expoziția de portrete ale lui Urmuz (curator artistul plastic bistrițean Lucian Dobîrtă); în paralel, Expoziția artistului plastic din Brazilia Joan Bosco, intitulată „Mari scriitori ai lumii” (curator ploieșteanul Nicolae Ioniță), în care vor putea fi admirate portrete ale lui Urmuz, dar și al altor mari scriitori români. În fine, joi 23 noiembrie (de notat că acest număr al revistei noastre a apărut pe 21 noiembrie), se va desfășura, la București, Cimitirul Bellu, la mormîntul lui Urmuz, o slujbă de pomenire la comemorarea unui secol de la moartea acestuia.

Acesta a fost „Anul 2023 – anul Urmuz” – un inedit fenomen al culturii românești de internaționalizare a „urmuzianismului”, ca fenomen literar cu amprentă nefigurativă, care aduce în discuție valorificarea posterității literare a unui autor, indiferent pe ce treaptă de receptare s-a situat opera acestuia pe timpul vieții lui. Pentru a încheia acest articol într-o notă de competență autentică literară, mi-am propus să-l citez pe Eugen Ionescu (protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze), în acest caz atît de întortocheat: „Este Urmuz un suprarealist autentic? Poate că, deoarece nu părăsește niciodată luciditatea sa ironică, e numai un caraghios, un frate spiritual al lui Jarry? Sau, încă, dacă vrem să descoperim oarecare implicații, poate fi considerat un fel de Kafka mai mecanic și mai grotesc? Suprarealiștii din România îl revendică șef de coloană. În orice caz, Urmuz este într-adevăr unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gîndirii și ale limbajului din lumea asta, care, astăzi, sub ochii noștri, se dezagregă, absurdă ca și eroii autorului nostru”. Iată, în sinteză, „revolta literelor” în paginile lui Urmuz!

Mormîntul lui Urmuz din Cimitirul Bellu

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

O familie de socialişti: Păunescu

La sfîrsitul veacului trecut răsuna răspicat, în numele muncitorilor, glasul unui proletar: „Socialismul nu moare!”. Îl chema Alexandru Ionescu şi era tipograf. La începutul veacului nostru a răsunat alt glas de muncitor: „Mergem înainte!”. Îl chema Ioan C. Frimu. Şi s-a mers înainte. La început mai greu, dar s-a mers. Ultimul sediu „mare” al vechii mişcări – „Casa Appel“ – fusese abandonat. Societatea „Munca” s-a mutat într-o cămăruţă a hotelului „Fieschi“ din pasajul cu acelaşi nume, în strada Şelari, la etaj. Socialiştii rămaşi devotaţi steagului roşu şi-au adăpostit aici tot ce le rămăsese drag: steagul roşu, colecţiile de ziare și reviste cu texte din gîndirea şi fapta măreaţă a învăţătorilor şi premergătorilor, cîteva scaune şi masa vorbitorilor...

Lumină nouă pe pămînt fertil

Cu banii strînşi mînă de la mînă s-a luat un alt sediu, mai măricel, în strada Vămii. Aici, la sfîrșitul anului 1901, s-a hotărît apariţia ziarului „România muncitoare“. În toate aceste sedii modeste, la începutul veacului nostru, principala preocupare a socialiştilor era cultura. Se citea şi se învăţa cu ardoare. Din dorinţa de a cunoaşte tot mai mult tainele ştiinţei, literaturii, politicii se folosea orice prilej. 1905, 1906, 1907... ani în care au răsărit zeci de sindicate, cu luptă dîrză pentru un trai omenesc, cu o muncitorime tot mai convinsă de necesitatea înlăturării exploatării omului de către om şi înfăptuirea socialismului.

Tot mai mulţi muncitori din acei ani îşi împleteau viaţa cu cea a mişcării, a sindicatului, îmbrăţişau ideile socialismului. Uneori, astfel de oameni aparţineau unei singure familii...

Şase fraţi, şase luptători

Ion, Dumitru, Gheorghe, Ştefan, Leonte şi Teodor erau fraţi de sînge, dar şi de idei. Tatăl lor, Dumitru Păunescu, dăscălise mai multe generaţii, ca învăţător, timp de 14 ani, în satul Salcia din fostul judeţ Mehedinţi. Nemaiputînd face faţă grijilor familiei şi crezînd că-i va fi mai bine, s-a mutat în oraş, la Turnu Severin. Mai întîi a fost jălbar. Treaba mergea prost. A intrat ca slujbaş la C.F.R. A cunoscut munca de acar, frînar, pînă ce a ajuns conductor de tren. Din articolul semnat de Armindeanu (Teodor Iordăchescu), apărut în ,,Foaia tînărului“, în aprilie 1911, cu prilejul morţii premature a unuia din cei şase fraţi, Ştefan, aflăm că Păuneştii erau săraci, numeroasa familie trebuind să trăiască din salariul derizoriu al tatălui, „grămădiţi, mai cu seamă iarna, într-o singură odăiţă cu pereţii de paiantă lipiţi cu lut“. Unul din băieţi, Ion D. Păunescu, cunoscut de către cititorii presei muncitoreşti mai mult sub pseudonimul său, „Paltin“, sau, după numele întreg, Ion D. PăunescuPaltin, devenind socialist, a introdus idei noi în rîndul întregii familii. Sub înrîurirea fratelui mai mare, în casa lui Dumitru şi Acriviţa Păunescu toţi copiii, şase băieţi şi două fete, au devenit socialişti. Convins de băieţi, tatăl lor şi-a adus şi el contribuţia la răspîndirea ideilor mişcării socialiste. De cîte ori făcea drumul Turnu Severin – Constanţa, lua cîte un pachet din „România muncitoare“ şi răspîndea ziarele prin diferite staţii.

Primul a fost Ion...

S-a născut la 10 februarie 1880, în comuna Salcia. A absolvit cu greu şcoala de artă şi meserii, după care a ocupat postul de mecanic pe un cargobot. În serile „de cursă lungă“ vorbea marinarilor despre socialism. A vizitat marile porturi din ţările apusene. Muncitorimea, idealul, frămîntările ei îl interesau. A luat legătura cu mişcarea socialistă din România la sfîrşitul veacului trecut. Era dornic de învăţătură. Ardea de dorinţa de a se perfecţiona în inginerie. Folosind o călătorie pe mare, s-a oprit la Liѐge şi s-a înscris acolo la şcoala politehnică, dar, lipsit de mijloace materiale, a trebuit să întrerupă cursurile şi să părăsească Belgia. S-a întors în ţară şi, murindu-i părintele într-un accident de cale ferată, a devenit capul familiei, care se compunea din opt membri.

Grijile legate de întreţinerea familiei nu l-au împiedicat să desfăşoare o vie activitate pentru dezvoltarea mişcării. La Turnu Severin, împreună cu un grup de munctori, Ion Păunescu a înfiinţat, în 1906, un cerc de liberă cugetare, care s-a transformat apoi în cercul socialist „România muncitoare“ din

acel oraş. Într-o adunare, la 1 mai acelaşi an, Păunescu explica muncitorilor din Turnu Severin semnificaţia termenilor proletar şi manifestaţie proletară, subliniind că de sărbătoarea muncii „se înfrăţesc bluza albastră cu haina neagră a proletariatului intelectual, cu opinca şi cu sumanul“. Neobosit propagandist, cald în expunere şi pregătit din punct de vedere teoretic, Ion Păunescu-Paltin aborda problemele cele mai dificile.

La sfîrşitul anului 1909, după atentatul împotriva lui Ionel Brătianu, reacţiunea a folosit prilejul pentru a promulga reacţionara lege Orleanu, prin care se interzicea organizarea muncitorilor şi funcţionarilor de stat. Ion Păunescu a scris cu indignare despre măsura arbitrară a desfiinţării sindicatelor muncitorilor ceferişti şi, o dată cu ele, a bibliotecii. Cuvîntul lui I. Păunescu-Paltin s-a auzit şi în sprijinul ţărănimii muncitoare. În 1907, după marea răscoală a ţăranilor, el scria: „Mergînd cu ocazia sărbătorilor din iarna aceasta prin Salcia (Mehedinţi), satul meu natal, şi cercetînd prin rudele mele asupra celor petrecute pe timpul răscoalelor din 1907, atît în Salcia cît şi în satele învecinate am aflat că s-au făptuit lucruri pe atît de nedrepte şi ilegale, pe atît de îngrozitoare“. Înfăţişarea modului cum erau exploataţi ţăranii o găsim şi în articolul său, „O grevă agrară din anul trecut“, publicat în „România muncitoare“ din 15 februarie 1909.

„Prin inteligenţa, energia şi curajul lor“

Răsfoind paginile ziarului „România muncitoare“ întîlnim la sfîrşitul unor articole combative, străbătute, în dese cazuri, de idei înaintate, şi semnăturile celorlalţi fraţi Păunescu.

Gheorghe D. Păunescu se născuse în anul 1887, în comuna Salcia. Deşi avea înclinaţii la învăţătură, deveni strungar. Un timp a urmat cursurile Şcolii de agricultură, părăsind-o pentru a se angaja muncitor, ca şi fratele său, pe Şantierul naval din Turnu Severin. Semna în „România muncitoare“, din 24 mai 1906. o notă care relata barbaria unui patron fierar, Ion Bălăceanu, zis Ursaru; acesta lovise cu ciocanul în cap pe lucrătorul Costică Trăilă Kalovici.

Dumitru D. Păunescu semna de obicei cu pseudonimul Ţeca Sălcianu, după numele bunicului său, Păun Ţeca. Mulţi veterani ai mişcării socialiste îşi amintesc de tînărul militant ajuns la ferme convingeri socialiste, prin muncă stăruitoare, prin studii aprofundate. Născut în 1885, la Salcia, urmase, în grele condiţii, liceul şi apoi îşi luase licenţa în litere şi filozofie. Devenise profesor la liceu. În acelaşi timp, era un militant activ al Partidului social-democrat şi al mişcării sindicale. Corespondenţele şi reportajele sale apărute în presa muncitorească erau redactate cu multă seriozitate şi claritate.

În vara anului 1908, studentului socialist M. Gh. Bujor i se ridicase dreptul de a da examen. Într-un articol intitulat „Un glas de protestare“ („România muncitoare“ din 11-18 mai 1908), studentul Dumitru Păunescu protesta împotriva acestei măsuri arbitrare: „Ar trebui ca colegii noştri studenţi să înţeleagă că acest fel de prigonire se poate abate în viitor asupra capetelor oricăruia dintre noi şi ar trebui să aibă curajul de a cere respectarea celui mai sfînt dintre drepturi, respectarea gîndirii“. Prin intermediul ziarului muncitoresc

putem cunoaşte şi alte aspecte privind activitatea acestui militant. În 1909 făcea parte din comisia de control a noului Comitet al cercului „României muncitoare“.

În numărul din 9 iulie 1909, ziarul „România muncitoare“ anunţa convocarea unei şedinţe a Comitetului electoral permanent, compus din „tov. Frimu, D. Marinescu, Al. Oprescu, Ţeca Sălcianu, D. Pop şi G. Oprescu“. După reorganizarea partidului, în 1910, adunarea generală din 21 iunie 1910 l-a ales din nou, de data aceasta în Comitetul clubului social-democrat din Bucureşti, alături de I.C. Frimu. Al. C. Constantinescu, Gh. Cristescu, Alex. Nicolau.

În august 1915 s-a constituit Uniunea funcţionarilor comerciali din România. Comitetul uniunii, ales în cadrul primei conferinţe pe ţară, era alcătuit din G. Moscu, Dumitru D. Păunescu şi Simondi Segal. Dumitru Păunescu avea funcţia de casier al uniunii. În acelaşi an publica în „Lupta zilnică” un substanţial articol intitulat „Şcoalele medii şi rezultatul lor“. Apoi a fost mobilizat ca sublocotenent și a murit, în fruntea plutonului său. Publicîndu-i necrologul, „Calendarul muncii“ din 1920 arăta că Dumitru Păunescu-Ţeca a fost un vechi colaborator al gazetei „România muncitoare“, de cîteva ori membru al Comitetului secţiunii Bucureşti a P.S.D., conferenţiar şi un pasionat bibliotecar. În anii dinainte de Primul Război Mondial a acţionat în diferite comisii de partid. „Fire statornică, disciplinată, ajuns la socialism prin convingere – scria «Calendarul muncii» –, stăruitor în studii, promitea mult pentru mişcarea noastră, dar războiul l-a prefăcut în lut la Turtucaia...“.

Poeţi visînd la „patria iubirii“

Avea ochi negri, adînci şi blînzi. Atitudinea sa, mersul, îmbrăcămintea, totul exprima modestie. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, Ştefan D. Păunescu era însetat de cultură. Era poet, dar avea aplicaţii şi la matematică. Pentru a contribui şi el la uşurarea greutăţilor familiale, din fragedă copilărie s-a angajat ca mic funcţionar la o întreprindere de poduri şi şosele, apoi ca vopsitor, ca hamal în port... La 16 ani a intrat ca ucenic într-o tipografie. Ştefan a luat parte la mitingul şi serbarea de 1 mai 1908 din Turnu Severin. După întrunire, mulţimea a pornit, încolonată, spre pădurea Chihaia. După terminarea serbării, la ora 8 seara, s-a format un cortegiu cu steagul roşu în frunte. La bariera Tg. Jiului, 40 de sergenţi, agenţi şi comisari i-au oprit pe muncitori să intre în oraş. S-a încins o încăierare. Poliţiştii au lovit cu săbiile, cu paturile puştilor. A curs sînge. Spontan s-a organizat un miting cu 4.000 de participanţi... „Tînărul Ştefan Păunescu a telegrafiat la Bucureşti «României muncitoare» – nota Teodor Iordăchescu în amintirile sale – despre nelegiuirile poliţieneşti“. Ucenic tipograf, el îşi iscălea corespondenţele către „România muncitoare“: Şt. Păunescu-Aldin (în limbaj tipografic, aldin desemnează o literă proeminentă).

Într-un reportaj, apărut în 25 aprilie 1910, ridiculiza propunerea unei gazete de a se da salariul ucenicilor o dată pe lună – şi „în mîna părinţilor“, pentru „împiedicarea apucăturilor rele“. Pentru ca patronii să aibă „mai multă siguranţă că ucenicii nu se vor deda la fapte rele, n-ar fi de mirare – scria, cu ironie, Ştefan Păunescu – să se propună ca tinerii să-şi petreacă duminicile şi sărbătorile la domiciliul patronilor, unde, aşa, ca o distracţie, s-ar putea ocupa cu ceva mici servicii casnice ca: spălatul vaselor, plimbarea copiilor, curăţatul camerelor şi curţilor etc.“. Adevărata soluţie indicată de tînărul socialist era raţionala folosire a timpului liber. Autorul cerea pentru ucenici „să se înfiinţeze cursuri serale regulate, unde să li se dezvolte gustul cititului şi să li se pună la dispoziţie cărţi bune şi folositoare”.

Plăpînd, trăind într-o odaie sărăcăcioasă, prost hrănit şi muncind din greu, Fănică – cum era răsfăţat de ai săi – se îmbolnăvise de plămîni. Dar boala nu i-a putut înfrînge voinţa de a munci. Era vioi, îndrăzneţ, inteligent, întotdeauna printre premianţii şcolii. Avea o memorie admirabilă. Ştefan a fost un militant de frunte al Cercului tineretului socialist din Bucureşti, în acelaşi timp a fost primul poet român care a consacrat versuri ucenicilor, ale căror dureri şi speranţe le-a trăit el însuşi într-o viaţă atît de scurtă: 19 ani!

S-au stins din viaţă unul cîte unul: mai întîi Gheorghe şi Ştefan; apoi Dumitru. În 1923 a murit poetul Leonte Păunescu. În dimineaţa zilei de 7 ianuarie 1931 a încetat din viaţă, în vîrstă de aproape 51 de ani, Ion Păunescu. Cel mai mic din cei 6 fraţi, Teodor Păunescu, artist emerit, pensionar, a trăit la Craiova.

O familie de socialişti, care s-a închegat în urmă cu două veacuri, continuînd pînă-n zilele noastre... I. FELEA

Varşovia rediviva

1 septembrie 1939, ora 6. Trăznete îngrozitoare și vîlvătăi de fum și foc s-au arătat nimicitoare peste capitala Poloniei, în care cei 1.341.000 cetățeni pașnici se pregăteau să înceapă o nouă zi. Dar atunci, la ora 6, în dimineața aceea de septembrie, ultimele clipe de pace trecuseră, iar istoria consemna declanșarea celui mai crunt măcel pe care-l cunoscuse omenirea.

Ce însemna Varşovia în acele clipe? Ceea ce înseamnă, în vremurile noastre, un oraş. 595.000 de case de locuit, 161 de localuri de şcoală, 144 de grădiniţe de copii, 6.974 de paturi de spital, 9 institute de învăţămînt superior, 21.000 de studenţi, 20 de teatre, 70 de cinematografe, 710 tramvaie, 109 autobuze, 43.000 de arbori. După aproape trei săptămîni de luptă, au pierit peste 50.000 oameni şi au fost distruse 12% din clădiri. Dar acesta nu era decît începutul.

La Wurtzburg, hitleriştii aveau un ,,birou urban“ care elaborase un program de distrugere a Varşoviei: 15 planşe însoţite de fotografii dădeau cele mai amănunţite detalii privind soarta capitalei poloneze. Se preconiza construirea, pe malul stîng al Vistulei, a unui oraş locuit de circa 110.000 - 130.000 de colonişti germani, iar pe malul opus, un lagăr pentru 80.000 sclavi polonezi.

În memoriile sale, H. Frank, aşa-numitul guvernator general al Poloniei, vorbind despre sine însuşi la persoana a treia, nota pe fila purtînd data de 4 octombrie 1939: „Führerul a analizat situaţia împreună cu guvernatorul general; el a apreciat activitatea acestuia în Polonia, şi în special, distrugerea Palatului regal din Varşovia, nerefacerea acestui oraş, transferul operelor de artă în Germania“. Februarie 1971... Trecem într-una din zile prin parcul Lazienki. Istoricul Mieczyslaw Jaworowski mă însoţeşte prin oraş; îmi spune:

-Vedeţi palatul acesta? A fost construit între anii 1775 - 1795, după planurile arhitectului Dominique Merlini, servind ca reşedinţă de vară ultimului rege polonez, Stanislav Poniatowski – mare admirator şi mecena al artelor. În 1944, clădirea a fost incendiată. Pereţii rămaşi în picioare au fost ciuruiţi de sute de găuri, în care urmau să se introducă calupii de trotil. Din fericire, hitleriştilor nu le-a mai rămas timp.

Reconstrucţia primei părţi a palatului a fost terminată în 1960, cînd şi-a primit şi întîii vizitatori. La Muzeul Militar văd, printre atîtea altele, o uniformă. Textul explicativ spune că a aparţinut unui caporal polonez dintr-o baterie de artilerie, care a participat la lupte pînă la Berlin. Avea... 13 ani. Un

singur lucru nu scrie: mai trăieşte? Azi ar trebui să fie un bărbat în puterea vîrstei. Iată-ne lîngă statuia lui Copernic. Ne oprim o clipă. Istoricul Jaworowski îmi spune:

– Era o iarnă grea. Hitler dăduse ordin ca toate monumentele noastre să fie distruse căci, spunea el, fără urme amintind trecutul, un popor îşi uită istoria şi uitîndu-şi istoria încetează să mai fie un popor, devine o adunătură. Monumentul a fost înlăturat de pe postament. Noaptea, cei din rezistenţă au pus pe locul rămas gol o placardă purtînd o inscripţie care îi ameninţa pe nemţi cu o iarnă cumplită. Semnat: Nicolaus Copernic.

Acum, de pe postamentul masiv de piatră, privirea marelui om de ştiinţă scrutează lumea stelelor. Căci varşovienii nu au uitat să repună statuia la locul ei, aşa cum nu şi-au uitat, ba dimpotrivă, au învăţat să-şi iubească şi mai mult istoria.

În drum spre Muzeul de istorie, ne oprim o clipă în faţa Catedralei Sf. Ioan. Istoricul varşovian îmi relatează că în 1945 acolo nu se mai aflau în picioare decît frînturi de ziduri şi hăul unor ferestre care altădată fuseseră nişte clasice ferestre cu arcade îmbrăţişînd minunate vitralii. Astăzi, totul s-a refăcut ca şi cum cele în întîmplate în timpul războiului ar fi fost doar un coşmar.

Văd locul unde se mai află doar cîteva resturi de fundaţii a ceea ce altădată a fost Palatul regal din Varşovia.

– Încă în septembrie 1939 – mi spune un alt prieten, filologul Wawrzkowicz – palatul a fost pîrjolit. Flăcările nu au lăsat decît sinistre ziduri înnegrite de fum... La începutul lunii decembrie 1944, germanii au trecut la demolarea lor. Nimic nu trebuia să rămînă în picioare. Dar iată că de curînd s-a hotărît reconstrucţia lui. Trecem pe lîngă Coloana lui Sigismund III. Şi ea are o istorie. În 1596, la Wawel, reşedinţa regilor poloni din Cracovia, a izbucnit un mare incendiu. Moment hotărîtor pentru Varşovia, care a devenit capitala Poloniei. Coloana a fost ridicată în anul 1644, în afara zidurilor oraşului, acolo unde începea drumul spre Cracovia. În 1944 a fost distrusă de tirul artileriei germane. Statuia s-a rostogolit pe pavaj şi acolo a rămas pînă în aprilie 1945, cînd a fost ridicată şi depusă la Muzeul Naţional. În 1949 şi-a reluat locul, pe o nouă coloană, dar pe acelaşi soclu care mai purta încă semnele muşcăturii schijelor.

De fapt, distrugerea Varşoviei a cunoscut mai multe etape, care răspund tot atîtor momente de izbucnire violentă a rezistenţei antihitleriste din acest frumos şi străvechi oraş polonez.

Răscoala din ghetou, o altă filă dramatică a istoriei oraşului din acei ani, ne e evocată de un monument ridicat în mijlocul unui spaţiu vid, fără nici o construcţie. Cartierul Muranow fusese înconjurat cu un zid. Peste 400.000 oameni au fost izolaţi aici pe o suprafaţă de circa doi kilometri pătraţi. Între 22 iulie şi 3

octombrie 1942, populaţia din ghetou a fost evacuată, peste 300.000 evrei fiind trimişi în lagărele de exterminare. Rămăseseră care mai puteau fi folosiţi la diferite munci. La 19 aprilie 1943, hitleriştii au început lichidarea completă a ghetoului... Atunci a izbucnit răscoala. Împotriva lor au fost trimişi mii de soldaţi sprijiniţi de subunităţi de tancuri, artilerie, aruncătoare de flăcări şi aviaţie. La 24 aprilie generalul hitlerist Stropp raporta: 7.000 au fost împuşcaţi pe loc, 6.000 arşi de vii în clădirile incendiate, supravieţuitorii expediaţi în lagăre de exterminare, cartierul Murandw – prefăcut în cenuşă. Cînd în august 1944 a izbucnit insurecţia, naziştii au crezut că sunase ceasul pentru desăvîrşirea monstruoasei opere de nimicire pe care o începuseră în septembrie 1939. Timp de 63 de zile și tot atîtea nopţi oraşul a fost măcinat de artileria şi aviaţia hitleristă.

5 august 1944. Frank nota cu cinism: „Varşovia arde aproape în întregime. Focul mistuie casele şi locurile cele mai sigure unde s-ar putea ascunde insurgenţii. După înfrîngerea acestei insurecţii, Varşovia va suferi o distrugere totală şi binemeritată...“.

Cum?

La procesul criminalilor de război de la Nürnberg, SS Gruppenführer Erich von dem Bach relata convorbirea pe care o avusese cu comandantul trupelor hitleriste de reprimare a insurecţiei: „Reinefarth mi-a atras atenţia asupra ordinului dat de Himmler. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost acela că primise ordin să nu facă prizonieri, fiindcă toată populaţia Varșoviei trebuia ucisă. L-am întrebat: „Chiar şi femeile şi copiii?”. Mi-a răspuns: „Da, și femeile şi copiii“. Ordinul a fost executat cu cea mai mare conştiinciozitate; au fost ucişi aproximativ 250.000 oameni, iar jumătate din oraş a fost prefăcut în ruine. După înfrîngerea insurecţiei, populaţia de pe malul stîng al Vistulei a fost deportată. Începea ultimul act al distrugerii. Un detaşament special a „lucrat“ timp de trei luni, distrugînd casă după casă, stradă după stradă, tăind arborii, aruncînd în aer instalaţiile şi conductele de apă, dărîmînd cu tancurile cablurile telegrafice şi smulgînd şinele de tramvai. Din 957 de monumente existente înainte de război, 782 au fost distruse, 141 grav avariate şi 34 au scăpat ca prin miracol, nemţii nemaiavînd timp să le arunce în aer. La începutul lunii octombrie au incendiat Biblioteca Krasinski şi Biblioteca Naţională, la 31 ale aceleaşi luni Arhivele Municipale.

Din 103 milioane metri cubi de construcţii existente înainte de război, 73 de milioane au fost transformate în moloz. Pentru Varşovia războiul a însemnat 800.000 de morţi şi 85% din clădiri distruse.

Nu poţi cutreiera oricum Varşovia. Varşovia trebuie simţită, trebuie ascultată, trebuie privită dincolo de ceea ce se oferă ochilor. Istoria acestui oraş este o zguduitoare lecţie de demnitate, dîrzenie şi încredere în viaţă.

MARIAN ŞTEFAN

Încă doi pași spre Unire

(urmare din pag. 1)

În aceeași ordine de idei, șefa statului susține că Republica Moldova nu poate deveni stat membru, doar după rezolvarea conflictului transnistrean, pentru că asta ar însemna „să-i dăm Kremlinului drept de veto pe procesul de integrare a țării”. „Admitem că în cel mai rău caz vom face integrarea europeană în doi pași, mai întîi malul drept și apoi malul stîng. În momentul în care oamenii vor vedea cum cresc standardele de viață, cum cresc pensiile, salariile, cum se îmbunătățește viața în localitățile noastre, sigur că și ei își vor dori să meargă pe aceeași cale. Eu cred că ei și astăzi își doresc, doar că există Federația Rusă care se opune din răsputeri”, a subliniat șefa statului.

Decizia finală privind începerea negocierilor cu țara vecină va fi luată de către statele membre la reuniunea Consiliului European din 14-15 decembrie. Recent, europarlamentarul Siegfried Mureșan a declarat că Republica Moldova are toate șansele ca pînă la sfîrșitul acestui an să înceapă negocierile pentru aderare la Uniunea Europeană, datorită reformelor îndeplinite de autoritățile de la Chișinău.

Nici nu cred că s-au gîndit rău. Vor integra Moldova pînă la Nistru, așa cum este normal, și îi vor lăsa pe transnistreni de izbeliște pentru ca, la momentul oportun, să le recunoască independența permițîndu-le să se rupă de teritoriul republicii de care oricum nu-i leagă nici un trecut istoric. Nu puteau scăpa de pietroiul numit Transnistria pur și simplu, fiindcă ar fi născut precedente independentiste periculoase și nici cu forța nu se putea, că începea alt război. Au ales calea cea mai deșteaptă cu putință, fapt pentru care eu îi felicit. Odată integrată în Uniunea Europeană, fără un teritoriu care oricum nu-i aparținea, sora noastră Basarabia va face un alt mare pas către unire.

A doua știre interesantă din Republica Moldova este următoarea: tot mai mulți preoți părăsesc

Mitropolia Moldovei, subordonată Patriarhiei Moscovei, și încep să oficieze slujbe în bisericile Mitropoliei Basarabiei a Patriarhiei Române. Astfel, un grup de preoți din Chișinău i-a transmis o scrisoare Mitropolitului Vladimir prin care cer inițierea procesului de aderare a Mitropoliei Moldovei la Patriarhia Română. Apelul clericilor vine în contextul recentei scrisori a Mitropolitului Vladimir, adresate Patriarhului Kiril, prin care acuză Moscova de tratamentul aplicat moldovenilor, dar critică practic superiorul ierarhic. Iată conținutul scrisorii: „Pornind de la realitățile extraordinare în care se află Biserica Ortodoxă din Republica Moldova și în contextul războiului injust și perfid pe care Rusia îl duce în Ucraina, majoritatea preoților și credincioșilor din protopopiatul de Chișinău, sectorul II, au semnat o adresare către Înaltpreasfințitul Vladimir, Mitropolitului Chișinăului și al Întregii Moldove. Prin această adresare, rugăm Înaltpreasfinția Sa să inițieze procesul de aderare a Mitropoliei Moldovei la Patriarhia Română”, este anunțul făcut luni, 13 octombrie, de Biserica „Sfîntul Dumitru” de la Chișinău.

Potrivit preoților de la Chișinău, „scrisoarea Înaltpreasfințitului Vladimir, adresată Patriarhului Kiril pe 5 septembrie a.c., în care se afirmă că poporul nostru de origine latină nu are nimic comun cu pacea rusă, ne dă curaj să credem că acum mai mult ca niciodată e momentul potrivit să reparăm greșelile istorice și să ne repunem în demnitatea furată de ocupația rusească”. „Înaltpreasfinția voastră, noi, preoții semnatari ai acestei adresări, sîntem tot mai nedumeriți și nemulțumiți de ascultarea pe care trebuie să o facem față de Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Kiril. Patriarhul Kiril, după invazia Rusiei în Ucraina, a pierdut calitatea de părinte duhovnicesc al Bisericii pe care o păstorește, devenind angajat politic, ce cheamă fățiș și pe nedrept împotriva tuturor învățăturilor Bisericii Ortodoxe, la vărsare de sînge între frații de sînge și de credință în Christos”, susține parohul Bisericii „Sfîntul Dumitru” din Capitală, Pavel Borșevschi, și un grup de preoți din protopopiatul de Chișinău, sectorul II. În acest context, clericii de la Chișinău amintesc că, în 1992, Republica Moldova a avut o situație similară cu cea a Ucrainei. Atunci cînd armata rusă a atacat Republica Moldova, „înaintașul Patriarhului Kiril, Alexei al II-lea, a binecuvîntat cazacii să ucidă ostașii noștri”. „De fapt, atît noi, cît și înaintații noștri, gustăm din plin amărăciunea așa-zisei oblăduiri a Bisericii Ortodoxe Ruse, care pentru noi, românii basarabeni, nu a fost

și nu este decît un instrument de deznaționalizare și de îndepărtare de neamul nostru românesc și de Biserica Ortodoxă Română, sub ascultarea căreia, în mod firesc, trebuie să fim”, se mai arată în adresarea semnată de Parohul Bisericii „Sfîntul Dumitru” din Capitală, Pavel Borșevschi.

Totodată, preoții de la Chișinău susțin că acum e timpul să revenim „în toată plinătatea noastră la Biserica neamului nostru, în cadrul Patriarhiei Române, rămînînd, în același timp, și pe mai departe, sub omoforul și îndrumarea părintească a Înaltpreasfinției voastre. Spunem asta din dorința de a ne disocia de mesajul antiromânesc și prorus al unor ierarhi și confrați slujitori din cadrul Mitropoliei noastre, adulatori ai celui mai mare prigonitor al creștinătății și schingiuitor al Basarabiei, Stalin. Vă cerem cu smerenie și nădejde să plecați urechea la adresarea noastră și să ne fiți îndrumător și părinte de acum înainte în sînul Bisericii Ortodoxe Române”, conchide Parohul Bisericii „Sfîntul Dumitru” din Capitală, Pavel Borșevschi.

De la începutul invaziei ruse în Ucraina, cîteva zeci de preoți din Republica Moldova au început să oficieze slujbe în bisericile Mitropoliei Basarabiei. Precizăm că, în ultima perioadă, disensiunile între Mitropolia Moldovei, subordonată Patriarhiei Moscovei, și Mitropolia Basarabiei a Patriarhiei Române sînt tot mai mari. Asta după ce mai mulți preoți, care oficiau slujbe în bisericile Mitropoliei Basarabiei, au fost destituiți din funcție de Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova. Atunci, BOR i-a încurajat pe toți cei care se simt constrînși de eparhiile rusești „să aibă curajul de a ieși din această servitute și să revină la tradiția și comuniunea Bisericii Ortodoxe Române”. „Caterisirea celor șase preoți de către autointitulata Biserică Ortodoxă din Moldova este un act sfidător, cu consecințe negative. Structura rusească de la Chișinău devine absurdă și ridicolă. Orice tentativă de constrîngere sau intimidare este inacceptabilă, iar Mitropolia Basarabiei va continua să lupte pentru protejarea libertății religioase și a identității culturale a clericilor și a credincioșilor săi”, a declarat Mitropolia Basarabiei a Patriarhiei Române.

Conflictul între cele două Mitropolii Ortodoxe din Republica Moldova s-a acutizat în vară, după ce mai mulți preoți au decis să adere la Mitropolia Basarabiei. Prin decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, protoiereul Ilie Munteanu, protoiereul Alexei Sîrbu, protoiereul Teodor Pelin, protoiereul Vasile Enachi, protoiereul Ioan Gangan şi protoiereul Ioan Solonaru au fost caterisiți, la sfîrșitul lunii octombrie, conform Radio France International E un al doilea pas spre unire al fraților noștri moldoveni, fiindcă pe lîngă unirea economică ce se face de ani buni, e nevoie și de unirea sub același patriarh a întregului neam.

A ctualitatea pe scurt

În ultimele două săptămîni, jurnaliștii americani au publicat cîteva investigații în care persoane din anturajul fostului președinte Donald Trump vorbesc despre un atac fără precedent la adresa instituțiilor federale, declanșat imediat după alegeri, în cazul în care acesta va cîștiga scrutinul. Într-o amplă investigație publicată de cotidianul american New York Times e descris planul elaborat prin care Donald Trump vrea să reconstruiască întreaga arhitectură de putere din SUA într-un timp record după cîștigarea alegerilor. Într-un raport publicat de Axios, un site de analize politice și economice, se arată că persoane desemnate de Trump creează o bază de 50.000 de persoane verificate, care în cazul întoarcerii sale la Casa Albă vor ocupa rapid poziții în instituțiile și agențiile guvernamentale. O victorie în alegerile de anul viitor i-ar oferi posibilitatea, prin autoritatea funcției prezidențiale, să suspende procesele și să se autograțieze, în caz că e condamnat în vreunul dintre ele. În acest moment se observă un intens „efort în rîndul celor care fac parte din cercul său de apropiați pentru a se pregăti să preia controlul guvernului într-un mod nemaiîntîlnit în istoria prezidențială modernă”, au consemnat jurnaliștii cotidianului american. Donald Trump și aliații săi au început să conceapă planuri specifice de folosire a guvernului federal pentru a-i pedepsi pe critici și pe adversari în cazul în care va cîștiga un al doilea mandat, se arată într-o altă investigație, publicată de Washington Post în data de 6 noiembrie. „Fostul președinte a făcut o listă de persoane pe care vrea să le investigheze sau să le urmărească în justiție, iar asociații săi elaborează strategii pentru a invoca, eventual, Legea insurecției încă din prima zi din cel de-al doilea mandat, pentru a-i permite lui Trump să scoată armata din cazărmi împotriva demonstrațiilor civile”, relatează cotidianul american. Ceea ce se va întîmpla în SUA, anul viitor, va influența întreaga lume.  Nava spațială fără echipaj a SpaceX, dezvoltată pentru a transporta astronauți pe Lună și nu numai, se presupune că a eșuat în spațiu la cîteva minute după decolare, sîmbătă în timpul celui de-al doilea test, după ce prima sa încercare s-a încheiat cu o explozie, scrie Reuters. Racheta în două trepte a plecat de la locul de lansare Starbase al companiei lui Elon Musk, aflat lîngă Boca Chica, în Texas, ridicînd nava spațială Starship la aproximativ 90 km deasupra solului într-un zbor planificat de 90 de minute în spațiu. Dar amplificatorul de la prima treaptă Super Heavy al rachetei, deși părea să realizeze o manevră crucială de a se separa de corpul principal al navei, a explodat deasupra Golfului Mexic la scurt timp după ce s-a detașat. Lansarea a fost a doua încercare Starship de a zbura pe racheta super grea. O încercare similară a avut loc în aprilie și s-a încheiat cu eșec exploziv la aproximativ patru minute după decolare. Administrația Federală a Aviației din SUA, care supraveghează site-urile comerciale de lansare, a confirmat că a avut loc un accident care „a dus la pierderea vehiculului”, adăugînd că nu au fost raportate răni sau daune materiale.  Într-un moment în care situația pe front e dificilă atît pentru Ucraina, cît și pentru Rusia, blocajul fiind unul masiv, generalullocotenent american (r.) Ben Hodges, fost comandant al trupelor terestre americane staţionate în Europa, a analizat pentru DefenseRomania scenariul sumbru al unei victorii ruse în Ucraina. Acesta a subliniat că Aliații nu au făcut tot ce trebuie pentru a ajuta Ucraina să aibă mai mult succes. În ciuda acestui lucru, cu o forță imensă aruncată în luptă și cu pierderi majore, într-un război care a început acum 9 ani în 2014, nu în februarie 2022, Federația Rusă nu controlează mai mult de 19% din teritoriul ucrainean. Obiectivul Rusiei în Ucraina rămîne ocuparea întregii zone de nord a Mării Negre, ruperea accesului Ucrainei la mare și implicit ajungerea la Odesa și la Gurile Dunării. Un scenariu cît se poate de sumbru pentru România, care s-ar trezi cu Rusia la granițele ei. În acest sens experții atrag atenția că acțiunile de hărțuire a României de către Rusia se vor intensifica, prezența forțelor ruse în imediata zonă economică exclusivă a

României în Marea Neagră fiind cel puțin o provocare strategică. „Cel mai mare pericol pentru România este că Rusia va simți că poate face orice în Marea Neagră. Pentru că vor fi demonstrat că Occidentul nu a avut voința de a ajuta Ucraina să învingă Rusia. Se vor simți total liberi să facă ceea ce vor în Marea Neagră. Și vor pune mai multă presiune asupra Turciei. Și cred că vom avea atunci o problemă reală. Poate cea mai mare problemă va fi că oamenii din România și din alte țări din Europa de Est își vor fi pierdut încrederea în SUA și în NATO. Vor crede că poate nu sîntem angajați și dispuși să stăm cu adevărat aici și să ajutăm”, a precizat Ben Hodges.  Criza majoră din Orientul Mijlociu cauzată de atacurile barbare ale grupării teroriste Hamas asupra cetățenilor israelieni, soldate cu uciderea cu bestialitate a 1.400 de copii, femei și bătrîni, pune într-o postură dificilă Partidul Democrat al președintelui Joe Biden, exact cu un an înainte de alegerile cruciale din noiembrie 2024. Ultimele 30 de zile ale crizei din Orient au reconfirmat poziția de lider în regiune pentru SUA, dar și incapacitatea altor actori mondiali de a juca un rol arbitrar, în ciuda ambițiilor tot mai mari pe care China le are în acest sens, tot mai prezentă în Orientul Mijlociu. În 2024 toate datele arată că vom avea o nouă confruntare între democratul Joe Biden și republicanul Donald Trump, fostul președinte Trump avînd un avans mai mult decît confortabil în cursa alegerilor primare din cadrul Partidului Republican. Trump pleacă cu un handicap major, insurecția din 6 ianuarie 2021 de la Capitoliu și lovirea bazei democrației americane fiind ceva ce nu poate fi trecut cu vederea. Orice zi în care prelungește destabilizarea Orientului Mijlociu și criza dintre Israel și lumea islamică are un impact direct asupra alegerilor americane din noiembrie 2024. Iar timpul nu joacă în favoarea democraților lui Joe Biden care și-au început ascensiunea pentru recucerirea Casei Albe în contextul crizei pandemice, dar riscă să piardă în 2024 bătălia din cauza crizei din Orientul Mijlociu.  Turcia va depune eforturi pentru reconstruirea infrastructurii deteriorate, a spitalelor și a școlilor din Gaza în cazul în care un armistițiu va fi realizat acolo, a raportat Reuters, sîmbătă, citînd declarațiile președintelui Recep Tayyip Erdogan. Vorbind în timpul călătoriei de întoarcere dintr-o vizită în Germania, Erdogan a menționat, de asemenea, că Turcia susține efectuarea inspecțiilor asupra armelor nucleare în Israel, pentru a elimina orice îndoială cu privire la această problemă, conform postului de televiziune A Haber. Într-o vizită tensionată în Germania, președintele turc Turciei a adus critici violente la adresa Israelului, intrînd într-un schimb dur de replici cu premierul german. Aflat într-o țară care găzduiește o comunitate turcă însemnată și care și-a exprimat sprijinul pentru Israel în conflictul cu Hamas din Fîșia Gaza, Erdogan a pus sub semnul întrebării susținerea Germaniei pentru Israel, invocînd istoria sa și remușcările legate de trecut. În cadrul unei conferințe de presă, tonul a devenit acru între cei doi lideri. Erdogan a declarat, printr-un traducător oficial german, că nu are nici o datorie față de Israel și că toate criticile exprimate sînt justificate. De asemenea, a reiterat acuzațiile la adresa Israelului pentru operațiunile sale în Gaza, descriind zona ca fiind distrusă în totalitate de atacurile israeliene.  Un studiu recent efectuat de INSCOP Research dezvăluie că doar jumătate din populația din România, respectiv 51,4%, afirmă că au citit o carte în ultimele 6 luni. Conform analizei sondajului, 51,4% dintre români afirmă că au citit cărți, iar 48,5% recunosc că nu au avut această activitate culturală în ultimele 6 luni. În ceea ce privește vizitele la monumente istorice sau culturale, doar 43% dintre persoanele intervievate au făcut acest lucru, în timp ce majoritatea, respectiv 56,9%, nu au explorat astfel de locații. Referitor la vizitele la muzee, galerii de artă sau expoziții, procentul celor care au participat este de 32,6%, în timp ce 67,2% spun că nu au avut această experiență culturală în ultimele 6 luni. Cînd vine vorba de participarea la spectacole de teatru, operă sau concerte de muzică clasică, doar 21,4% dintre respondenți au făcut acest lucru, restul de 78,5% declarînd că nu au participat la astfel de evenimente în

aceeași perioadă. Potrivit analizei socio-demografice, se observă că un nivel mai ridicat de consum cultural se regăsește în rîndul anumitor categorii de populație: persoane cu vîrsta sub 45 de ani, cu educație superioară, din mediul urban sau din București, cu venituri mai mari și angajați în sectorul public.  Președintele rus, Vladimir Putin, și-a exprimat din nou angajamentul pentru menținerea relațiilor cu Europa, în ciuda perioadelor dificile, în cadrul unui forum cultural desfășurat vineri la Sankt Petersburg. Putin a subliniat faptul că Rusia nu intenționează să închidă „fereastra” către Europa și a evidențiat importanța dialogului continuu, respingînd orice ipoteză de conflict direct cu societatea europeană. „Avem condiții favorabile și nu restricționăm accesul către nimic. Nu avem conflicte cu societatea europeană”, a declarat Putin, insistînd asupra necesității menținerii dialogului și a cooperării constructive, chiar în contextul impunerii de sancțiuni economice din partea Uniunii Europene și altor state occidentale. Putin a subliniat că, deși există tensiuni cu elitele europene, Rusia dorește să continue colaborarea și dialogul, menținîndu-și angajamentul pentru a rămîne deschisă către Europa, în ciuda provocărilor actuale.  Ungaria trebuie să spună „nu“ modelului european actual construit la Bruxelles, a declarat sîmbătă premierul Viktor Orban la congresul Fidesz, adăugînd că Uniunea Europeană trebuie schimbată mai degrabă decît abandonată. Orban a reiterat opoziția guvernului său față de începerea discuțiilor cu Ucraina cu privire la aderarea acesteia la UE. „Corectarea promisiunii greșite (de la Bruxelles) de a începe discuțiile (cu Ucraina despre aderarea la UE) va fi, de asemenea, sarcina noastră, deoarece Ucraina este acum la ani lumină de UE”, a spus Orban. Premierul, care a fost blocat într-o dispută cu Bruxelles-ul cu privire la fondurile UE înghețate, a declarat săptămîna trecută că strategia UE de a trimite bani și ajutor militar Ucrainei a eșuat și că se opune începerii negocierilor de aderare cu Kievul. Guvernul Orban face un sondaj la nivel național care îi întreabă pe cetățenii ungari dacă UE ar trebui să aloce mai multe fonduri Ucrainei sau să îi acorde calitatea de membru. „Vom rezista ideilor nebunești ale birocraților de la Bruxelles, invaziei migranților, propagandei de gen și vom rezista iluziilor legate de război (din Ucraina) și de aderarea nepregătită a Ucrainei la UE”, a spus Orban.  Aniversarea zilei de naștere a președintelui Joe Biden stîrnește dezbateri despre vîrstă, înțelepciune și președinția matură. Liderul SUA, care a împlinit luni 81 de ani, va marca acest moment cu o discretă petrecere în familie, în timp ce se pregătește pentru un an electoral solicitant, relatează CNN. Cu toate că echipa sa susține public că Biden are în continuare multă energie și își onorează toate angajamentele, oameni din stafful său de campanie transmit pe surse că vîrsta sa este problematică și că se fac eforturi pentru a proiecta forță și vigoare și a reduce gafele din spațiul public generate de vîrsta înaintată. Oficialii de la Casa Albă și cei din echipa de campanie recunosc în cerc restrîns că este o problemă și se străduiesc deopotrivă să elimine eventualele gafe și să proiecteze forță. Anul acesta, lui Biden i s-au recomandat orteze făcute la comandă pentru a-l ajuta cu picioarele, după ce la controlul medical anual s-a stabilit că are un ,,mers rigid”. În ultimele luni, atunci cînd Biden călătorește cu Air Force One, acesta a început să folosească mai des un set de scări mai mici și mai scurte pentru a urca și a coborî din avion.  Luni, purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a respins din nou, în conferinţa de presă obişnuită, acuzaţia Finlandei că Rusia direcţionează în mod deliberat migranţi ilegali către graniţa sa şi a insistat că gărzile de frontieră ruse îşi îndeplinesc îndatoririle conform regulamentului. Întrebat în legătură cu închiderea celor patru puncte de trecere, Peskov a răspuns: „Aceasta nu face decît să provoace un profund regret, pentru că am avut multă vreme relaţii foarte bune cu Finlanda, pe bază de respect reciproc și, bineînţeles, regretăm că acestor relaţii le-a luat locul o astfel de poziţie exclusiv rusofobă, pe care au început să o îmbrăţişeze liderii acestei ţări”. r m

International Crisis Summit ediția IV - 18-19 noiembrie 2023 – București

COMUNICAT DE PRESĂ

Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) și The Grassroots Association au organizat, în weekendul ce tocmai s-a încheiat, cea de-a patra ediție a evenimentului International Crisis Summit (ICS) la Palatul Parlamentului din București. Forumul a reunit experți medicali, reputați analiști și jurnaliști din întreaga lume.

Ceea ce odată era etichetat drept „teorii ale conspirației” sînt acum fapte care sînt discutate în mod deschis și acceptate ca adevăruri. Aceleași detalii care au fost în mod constant catalogate drept „știri false” sînt acum difuzate ca fiind constatări cruciale „nou descoperite”, adesea de către către aceiași reporteri care au condamnat aceste adevăruri pe parcursul pandemiei. Datele care au fost cenzurate cu răutate sînt acum raportate drept „informații revoluționare noi”.

ICS4 a adus date, statistici și informații actuale, inspirîndu-se și informîndu-se de la o țară care a luptat neobosit timp de decenii împotriva nedreptății, cenzurii și restricționării drepturlor omului... și a cîștigat. În virtutea istoriei lor, românii cunosc foarte bine valoarea propriei libertăți și au recunoscut rapid semnele atunci cînd aceasta le era luată. Sîntem convinși că, prin îmbinarea datelor actuale ale profesioniștilor cu cunoștiințele și experiența românilor, vom crea platforma ideală pentru a promova soluții și a lansa stimulente pentru a ne asigura că ne menținem drepturile și libertățile. În cadrul Summit-ului s-au discutat strategii pentru a merge mai departe și pentru a ne asigura că nu vom mai fi niciodată victimele fricii, amenințărilor, dezinformării.

În cuvîntul de deschidere, președintele AUR, George Simion, a precizat că acest summit reprezintă un eveniment istoric pentru România. „În vreme ce mulți oficiali, specialiști, cercetători s-au aliniat inițiativelor în domeniul sănătății, cîțiva nu au făcut-o. Cei care nu au făcut-o sînt aici cu noi, în București. Guvernele de pretutindeni din lume au cheltuit miliarde pe vaccinuri, inclusiv pe boostere, care au adus puține beneficii spre deloc pentru prevenirea infectării cu Covid-19. Guvernele și-au dezamăgit cetățenii refuzînd să fie sincere cu privire la riscuri și în a oferi dovezi clinice populației. Atunci cînd vorbim de Covid-19, aceeași administrație a folosit pandemia pentru a face achiziții de miliarde, dar și pentru a reduce drepturile și libertățile cetățenilor. Toate acestea au fost făcute în numele «binelui suprem» proclamat de toți liderii guvernelor de pretutindeni din lume. Numai că, în spatele acestei «bunăvoințe», interese obscure s-au ascuns în afaceri de miliarde de dolari”, a spus George Simion.

Acesta a subliniat că „în România am reușit să arătăm jaful produs de administrația națională sub pretextul Covid-19. Nu a fost ușor, dar românii au avut nevoie să afle adevărul”.

De asemenea, liderul AUR a afirmat că „pandemia Covid-19 a deschis ușile către noi abuzuri făcute de autorități. Însă, în toată această cavalcadă de restricții au fost politicieni, doctori, experți și lideri de opinie, chiar jurnaliști, care au arătat curaj și au spus oamenilor adevărul”. „Datele și informațiile prezentate în ultimii ani de personalitățile care sînt astăzi prezente aici au ajutat în a distruge toate această manipulare de la nivel global. (...) E vremea să îi ascultăm, să îi rugăm pe politicieni, să forțăm guvernele să îi asculte”, a adăugat George Simion.

În finalul intervenției sale, președintele AUR a ținut să clarifice un aspect important: „S-au spus multe minciuni despre noi: noi nu sîntem împotriva vaccinurilor, nu sîntem antivacciniști. Vaccinurile au făcute mult bine în timp și au salvat multe vieți, însă noi susținem libertatea actului medical. Fiecare persoană trebuie să decidă în ceea ce privește propriul corp”, a conchis George Simion.

La rîndul său, președintele Consiliului Național de Conducere al AUR, senatorul Claudiu Tîrziu, a spus că „sentimentul dominant în timpul pandemiei de Covid a fost frica. Frica este instrumentul de restrîngere sau chiar de suprimare a libertății. Noua ideologie dominantă la nivel global se folosește de frică pentru a construi o nouă ordine mondială. Frica de boală, frica de sancțiuni, frica de moarte ne-au fost inoculate cu program în timpul pandemiei pentru a se înfăptui cel mai mare experiment de supunere care a existat vreodată la nivel planetar”.

lucru, să nu ne mai ducem copiii la școală pentru a-i face dependenți de mediul online, să urmăm tot felul de ritualuri inutile și prostești pînă la modul în care aveam dreptul să ne salutăm”.

„Sigur, am depășit acel moment, dar el poate să se repete. O nouă criză poate fi declanșată oricînd acum că mecanismele lor sînt mai sofisticate, informațiile lor despre noi sînt mai multe. De data aceasta pot acționa cu mai multă eficiență dacă nu sîntem pregătiți. De aceea, nu putem considera că sîntem în afara oricărui pericol, că un astfel de episod nu mai este cu putință. Trebuie să ne pregătim pentru a avea forța de reacție necesară și pentru a da riposta cuvenită”, a mai afirmat președintele CNC AUR.

Liderul senatorilor AUR a subliniat că cei aflați la putere „ne-au înspăimîntat ca să facem ce au vrut ei. Să stăm în case, să purtăm mască, să ne izolăm de cei dragi, să-i ocolim pe prieteni, să nu mai mergem la

Claudiu Tîrziu a declarat în fața celor prezenți la summit că, întîi de toate, este vorba despre „o luptă pentru drepturi și libertăți, o luptă pentru sănătatea noastră și este o luptă pentru apărarea normalității. Iată, deci, care este miza acestui summit de astăzi! Poate o vor înțelege și cei care au privit organizarea lui cu scepticism sau cu-n zîmbet în colțul gurii, ori făcînd un comentariu răutăcios la adresa lui”.

Printre vorbitorii care au susținut discursuri în cadrul summitului se numără și Dr. Robert Malone, un om de știință renumit, medic, autor și comentator politic recunoscut la nivel internațional, Dr. Byram Bridle, profesor asociat de imunologie virală, cu un doctorat în imunologie și un postdoctorat în imunologie virală, Dr. Ryan Cole, fondatorul, directorul executiv și directorul medical al Cole Diagnostics, sau Dr. Chris Shoemaker, un medic de familie din Toronto, Canada și membru al Colegiului Medicilor de Familie din Canada (CCFP).

Toate discursurile pot fi vizionate pe canalul de YouTube al AUR.

Doza de sãnãtate

Refluxul gastric silențios

Mulți pacienți suferă de așa-zisul ,,reflux laringofaringian”. În laringe ajunge o parte din conținutul stomacului, ce produce o inflamație care provoacă simptome precum: eliminare de aer, tuse, sentimentul că avem ceva blocat în gît, dureri de gît, sughițuri, derereglarea bunei dispoziții. De multe ori, diagnosticul este pus greșit, consecința fiind urmarea unui tratament al căilor respiratorii ce nu aduce rezultate.

Arsurile în gît – simptom ce duce la apariția refluxului gastro-esofagian, unde o parte din conținutul stomacului ajunge în esofag – este denumit reflux silențios. De multe ori, în diagnosticare se trece cu vederea îmbolnăvirea sistemului gastric.

Simptomele refluxului laringofaringian sînt nespecifice, adesea manifestîndu-se doar prin sughițuri, probleme la înghițirea alimentelor, sentimenul că există mucozități în gît, aciditate însoțită de arsuri, dereglarea digestiei, iritarea stomacului.

În cazul unui reflux gastric silențios există mai multe aspecte ale sistemului gastro-intestinal dereglate. Sfincterul esofagului este afectat și duce la o producție masivă de aciditate, intoleranțe alimentare, o digestie lentă. Alimentația greșită, stresul, balonările și apariția durerilor în partea de jos a abdomenului reprezintă, de asemenea, simptome frecvente.

Alimentația și modul în care mîncăm au o importanță majoră în această afecțiune, fapt pentru

Oistorie a farselor (329)

Falși pretendenți la coroana regală a Angliei

După ce a cucerit tronul englezesc de la Richard al III-lea în 1485, Henric al VII-lea – primul rege al dinastiei Tudor – s-a trezit asediat, la rîndul lui, de pretenţii false la coroana regală. Poate că a meritat aşa ceva. El însuşi era un fel de pretendent fals. Dintre aceşti farsori, doi ies în evidenţă cel mai mult –Perkin Warbeck (cca. 1474-1499) şi Lambert Simnel (cca. 1477-1534).

Impostura lui Warbeck a început cînd ducesa de Burgundia, sora regelui Edward al IV-lea (înainte de Richard al III-lea) a răspîndit zvonul că nepotul ei, Richard Plantagenet, duce de York, a evadat din Turnul Londrei. Desigur, Richard şi fratele său („Prinţii din Turn”) erau demult răposaţi, sufocaţi în somn şi îngropaţi în secret, dar nu era greu să-i convingi pe oameni că cei doi încă mai puteau fi în viaţă. Acest zvon circulînd deja, agenţii ducesei au descoperit un tînăr pe nume Perkin Warbeck dispus să joace rolul necesar. Fiul unui evreu din Tournay care locuise în Londra şi fusese un cămătar preferat la curtea regală, îl avea ca aşa-zis naş pe Edward al IV-lea. Exista chiar şi zvonul că Edward este adevăratul tată al lui Perkin. Aflat în îngrijirea ducesei, Warbeck a fost trimis în Irlanda pentru a-şi face prima apariţie la curtea regelui francez Charles care, pe punctul de a declara război lui Henric al VII-lea, l-a invitat pe Warbeck la Paris unde personalitatea şi comportamentul impostorului i-au impresionat pe mulţi. Acest succes i-a convins pe numeroşi aristocraţi şi mici nobili englezi să-şi ofere serviciile pentru lupta lui împotriva lui Henric, care imediat a semnat un tratat cu Charles, punînd o singură condiţie: ca Warbeck să părăsească teritoriul francez. Henric i-a acordat lui Warbeck, prin intermediul ducesei de Burgundia care îl proteja acum la propria ei curte, titlul de onoare Trandafirul Alb al Angliei. Evenimentul i-a încredinţat pe mulţi că pretenţia lui Perkin este reală: cum ar putea mătuşa să se înşele asupra identităţii nepotului ei?

Pînă în acest moment, Henric intrase într-o aşa panică, încît a creat, pentru prima dată în istoria Angliei, un serviciu secret special pentru a-i descoperi pe impostorii cu pretenţii la tron şi a aduce dovezi

care sînt recomandate mai multe mese pe zi, în cantități mici, reducerea consumului de cafea, lactate, vin alb sau rose, ciocolată, grăsimi și evitarea excesului de condimente. Se recomandă, de asemenea, tratamentul intoleranței alimentare, scăderea în greutate și reducerea consumului de tutun.

Conform învățăturii tibetane Sowa Rigpa, există trei principii ce trebuie să se coordoneze pentru a trata refluxul laringian și aciditatea: aducerea corpului în balanța din care a ieșit, o alimentație echilibrată și refacerea mucoasei intestinale.

Terapiile oferite de medicina energo-informațională se bazează pe informațiile energetice ale pacientului folosite în scop terapeutic, pe baza cărora se elaborează o terapie personalizată ce constă în:

- refacerea balanței energetice între toate organele corpului;

- refacerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem;

- detoxifierea organismului la nivel celular;

- refacerea mucoasei și a florei intestinale;

- readucerea meridianelor corpului în echilibru;

- restabilirea energetică a chakrelor (centre energetice care pleacă din coloană spre centrul corpului);

împotriva lor. Spionii lui infiltrîndu-se în cercul social al lui Warbeck, mulţi dintre conspiratori au fost prinşi, condamnaţi şi executaţi. Dar Warbeck continua să îi încerce. I s-a refuzat intrarea în comitatul Kent, apoi în Cork a descoperit că irlandezii nu mai sînt la fel de entuziaşti, aşa că şi-a încercat norocul în Scoţia unde regele James l-a recunoscut ca „adevăratul prinţ” şi l-a căsătorit cu o rudă apropiată, Lady Catherine Gordon. Cu două tentative eşuate de a intra în Anglia, Warbeck a încercat în zadar să cîştige sprijin din partea contelui de Desmond din Cork, apoi a debarcat în Cornwall pentru că aflase de opoziţia creată aici împotriva lui Henric. Cu o armată de 6000 de oameni, Warbeck a pornit în marş către Exeter unde, respins de cetăţeni şi armata lui Henric apropiindu-se, şi-a pierdut stăpînirea de sine şi a fugit. Fiindu-i promisă iertarea, el s-a predat, dar a fost trădat şi executat.

Mai norocos a fost Lambert Simnel, fiul unui brutar cu o personalitate izbitoare, care în jurul anului 1486 a fost luat sub aripa protectoare a unui preot ambiţios, Richard Simon, pentru a juca rolul unui prinţ închis în Turn, Edward, conte de Warwick. Simnel nu doar că semăna remarcabil cu adevăratul prinţ, dar era destul de inteligent pentru a-şi putea juca rolul în timp ce cunoştinţele sale detaliate despre viaţa şi obiceiurile contelui sugerează că a fost pregătit de înşişi membrii casei de York, ostili faţă de Henric. Simon a fost probabil doar instrumentul lor de răzbunare. Ca şi Warbeck ulterior, Simnel a căutat protecţie. Povestea lui fiind dornic acceptată de către susţinătorii din York, a fost găzduit la castelul Dublin şi s-a autoproclamat public regele Edward al Vl-lea. În Londra, reacţia lui Henric a fost de a-l trimite pe adevăratul conte de Warwick în parade pe străzi. Această mişcare i-a convins pe englezi (dar nu şi pe irlandezi) că Simnel este un farsor. Şi deşi ar fi putut rămîne în siguranţă în Irlanda, Simnel s-a hotărît să-şi încerce norocul – o idee deloc inspirată. Traversînd Marea Irlandei cu o mică forţă armată, a fost învins şi capturat în apropiere de oraşul Stoke-on-Trent. În această situaţie, Henric s-a dovedit mărinimos. Iertîndu-1 pe Simnel, l-a numit bucătar în serviciul curţii imperiale – şi, conştient că o singură mişcare greşită ar fi însemnat sfîrşitul, Simnel nu a mai provocat alte probleme, promovînd mai tîrziu la rangul de şoimar în serviciul regelui.

(va urma)

STUART GORDON

- autoreglarea energetică a întregului organism. Boala nu reprezintă altceva decît incapacitatea celulei de a se reconecta, deoarece viața este o comunicare cooerentă între celulele corpului. Corpul uman este un computer biologic care trebuie mereu resetat, devirusat și reechilibrat. Calitatea vieții provine dintr-o comunicare energetică coerentă în corpul nostru. Aparatele de diagnosticare și tratament au la baza fizica cuantică, ce analizează procesele fiziologice din corp în permanenta lor interacțiune. Astăzi, mai mult ca oricînd, avem posibilitatea de a ne informa corect și de a alege ceea ce este mai bine pentru noi. Terapiile oferite în clinica noastră sînt blînde, fără medicamente, fără durere, și sînt recomandate atît adulților, cît și copiilor, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Venitul ce ne rămîne; 2) Îți asigură protecția; 3) Plăcuți la pipăit – Și-a prelungit mandatul; 4) Vechiul poștaș – Prinse în bazin!; 5) Între hăis și cea – Mijloc de transport la înălțime; 6) Privesc lumea de sus – A săpa pe față; 7) Rădăcinile care se extrag ușor; 8) Tras pe dreapta – A bate la porți străine; 9) Suliți de gheață – Lăsate în pace!; 10) Test esențial! –Masă complementară (pl.).

VERTICAL: 1) Condiții de confort sporit; 2) Evitat cu grijă – Șut prin întoarcere!; 3) Verb la modul optativ – Aducea cîndva apă de la izvor; 4) Înscrise la cros! – Joc de cărți; 5) Curățat definitiv – Incult!; 6) A lua sfîrșit –Slab concentrată; 7) Centru vital! – Urări în versuri; 8) Întinsă pe orizontală; 9) Firul apei – Notat cu zece; 10) Consum nerațional – Punct marcat cu mîna.

Dezlegarea careului ,,CĂUTĂRI”

GH. ENE

1) SINGURATIC; 2) AVERTIZATA; 3) GALA – SIR – L; 4) ERETIC – ILA; 5) T – GALANTAR; 6) AMARI – IERI; 7) TOL –COS – GE; 8) ORIPILATI; 9) RA – ATA – URS; 10) IREPARABIL.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXXVI)

Capitolul 7 –

Nu vreau să te mai pierd... (3)

Ajunseră repede la salonul bolnavului și intrară. Iulia rămase în spatele asistentei ca să închidă ușa, apoi înaintă spre patul profesorului. Acesta era întins sub pătură, conectat la aparatele de monitorizare. Auzind zgomot întoarse capul spre ele, ceea ce-i smulse Iuliei un țipăt de surpriză, iar cînd o văzu, fața i se lumină de fericire, iar buzele-i șoptiră: „Iulia”... Asistenta se uita uimită la ei și o întrebă pe fată:

– Vă cunoașteți cu domnul profesor?

– Da, ne cunoaștem, îi zîmbi Iulia. El e Tudor Grigorescu pe care l-am întîlnit în anul 1962!

– Acel Tudor Grigorescu de care te-ai despărțit acum două zile?

– Acela, doar că pentru el au trecut 60 de ani, nu două zile, completă Iulia, în timp ce se așeză lîngă bătrînul pe care-l îmbrățișă, așezîndu-și capul pe pieptul lui.

Tudor își așeză palma pe capul Iuliei mîngîind-o cu drag și-i spuse:

– Îmi pare rău că mă găsești în starea asta, deși, ca să fiu drept, era să nu mai mă găsești deloc, zîmbi el amar.

Fata își ridică capul de pe pieptul lui și, privindu-l cu dragoste, îl întrebă:

– Cum ai scăpat cu viață în seara aceea? Am văzut clar cum glonțul tras de căpitanul Pavelescu te-a lovit drept în piept și știu sigur că atunci nu erau veste antiglonț.

– Așa e, draga mea, nu erau, dar în dreptul inimii mele aveam ceva care m-a apărat.

– Ce?

– Telefonul tău mobil, zise zîmbind Tudor.

– Cum așa? Păi parcă era la Securitate.

– Era, însă Victor, prietenul meu, l-a sustras și mi l-a dat cu o zi înainte de a fugi. Urma să ți-l ofer înainte să pleci, dar nu am mai apucat și uite că glonțul s-a lovit de el, iar eu am scăpat.

– Așadar, telefonul meu nu a mai putut fi folosit de nimeni fiindcă era țăndări, zîmbi Iulia. Asta e bine. Spune-mi, te rog, cum ai ajuns tu în gruparea Apolodor care, aflu de la tata, s-a transformat în UM 0110 și mai ales povestește-mi partea ta de adevăr, ca să zic așa, fiindcă e clar că ai pus la cale unele din cele ce s-au petrecut.

– Aș vrea să te rog, interveni asistenta, să nu-l obosești prea tare fiindcă riscăm să-i agravăm problemele cu inima.

– Fără grijă, nu am s-o fac, o asigură Iulia și femeia plecă.

Fata se întoarse spre Tudor și așteptă cu interes ca acesta să-și înceapă povestea.

– Cînd te-am întîlnit în Gara de Nord am fost fermecat de aerul occidental pe care-l degajai, așa cum ți-am și spus de fapt atunci. Ei bine, în orele care au urmat, mi-am dat seama că țin în mînă o adevărată comoară națională, de care eram obligat să am grijă. În acea perioadă lucram sub acoperirea de bibliotecar, pentru a putea să-mi îndeplinesc mai ușor misiunea de a păzi documentele importante care erau arhivate de DGSP în clădirea Bibliotecii Centrale de Stat. Am fost cooptat în grupul Apolodor în primăvara lui 1962, atunci cînd a fost constituit de Alexandru Drăghici, Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu. Eram locotenent și puțini oameni din Securitate mă cunoșteau. Singurul coleg din grupul Apolodor cu care țineam legătura era prietenul meu din copilărie, Victor. Lui i-am spus despre tine și de aceea a dat buzna peste noi la terasă, fiindcă murea de curiozitate să te cunoască. Așa ne-a invitat la serata lui Silviu, care, aveam să aflu mai tîrziu, a fost cel care i-a spus despre tine căpitanului Pavelescu, al cărui informator era.

– Ți-am zis că a fost unul dintre ei, ți-am zis de atunci, izbucni Iulia.

Tudor zîmbi și spuse:

– Da, iubita mea și te-am crezut, dar trebuia sămi joc rolul mai departe. Oricum, cînd l-am văzut pe Aurelian cum se ține după noi la Orșova, și după ce am recunoscut metodele subtile de interogatoriu la care te supunea folosindu-se de niște discuții aparent banale, mi-am zis că jocul începe să se dezvolte în direcția dorită de mine și de Victor.

– Cum adică?

– Adică, noi îl urmăream pe căpitanul Pavelescu pentru spionaj în favoarea sovieticilor de cîteva luni. Faptul că el se ocupa acum de cazul tău ne-a determinat să ne apropiem de el cît puteam de tare, așa că atunci cînd Aurelian te-a arestat doar pe tine, mie mi-a cam stricat planurile de a ajunge în contact direct cu el și din acest motiv am înscenat întîlnirea cu Victor.

– Cum adică? Ce ați făcut?

– Cînd am ajuns acasă, l-am sunat pe Victor și i-am spus să-l anunțe pe Aurelian că se va întîlni cu mine ca să-i dau ceva, iar Aurelian s-a asigurat că va ajunge imediat la el, motiv pentru care i-a și trimis mașina să-l ia de la restaurant.

– Victor și Aurelian se cunoșteau?

– Da, Victor lucra în DGSP, fără ca colegii lui să știe că se ocupa de vînătoarea NKVD-iștilor, așa că i-a fost foarte ușor să-i intre pe sub piele lui Aurelian și să-l trimită apoi la mine acasă, ca să-mi caute prin sertare și să-mi ridice dușumelele, cît se întîlnea el cu mine la „Poarta Albă” sugerînd că aș mai ascunde și alte obiecte prețioase acolo. Apoi, Aurelian m-a arestat și m-a adus lîngă tine, făcînd exact ceea ce-mi doream. Restul îl știi. Ce nu știi încă e faptul că am profitat de libertatea de a merge în continuare la muncă ca să mă văd cu Victor pentru a pune la cale evadarea noastră și capturarea lui Pavelescu, pe care-l documentasem suficient între timp. De aceea m-am întîlnit cu Mitică pe care-l știam de informator al Securității, fiind sigur de faptul că va raporta „mai sus”. Rămînea doar ca Victor să-i sugereze lui Pavelescu faptul că pe munte urma să te aștepte un comando american, pe care el ar putea să-l captureze acoperindu-se de glorie și urcînd în grad și funcție.

– Lucru care i-ar fi reușit, spuse Iulia, dacă mă gîndesc la felul în care am evadat și-mi amintesc că team și avertizat asupra acestui lucru, dar tu ai schimbat vorba întrebîndu-mă despre Bob Dylan.

– Ce voiai să fac? Nu puteam să deconspir întregul plan.

- Mda...spune-mi te rog ce s-a întîmplat cu Pavelescu după ce a tras în tine? Bănuiesc că l-ați capturat, nu?

O umbră acoperi ochii bătrînului și o expresie preocupată îi apăru pe față. Se uită la Iulia și-i spuse:

– Adevărul e că individul a dispărut chiar în acea noapte și de atunci nu i-am mai dat de urmă.

– Cum așa?

– Nu știu, dar oricît ne-am străduit în anii următori să-l găsim nu am reușit. Probabil a plecat în Uniunea Sovietică și de acolo cine știe pe unde, fiindcă e clar că nu s-a mai întors niciodată în România.

– E posibil, aprobă fata.

– Dar spune-mi: tu cum ai ajuns aici? – schimbă discuția Tudor.

– Eu? Eu am fost așteptată, zise fata. După ce m-ai împins prin poartă, am aterizat într-un loc luminat de reflectoare la fel ca cel din care plecasem, doar că personajele erau altele. Mă așteptau părinții, prietena mea, Jandarmeria, Poliția și SMURD-ul.

– Un adevărat „comitet de primire”, glumi Tudor. Dar de unde știau că vei apărea chiar atunci?

– Inspectorul de poliție care a cercetat cazul dispariției mele s-a gîndit că dacă eu am putut trimite o scrisoare părinților mei din anul 1962, atunci sînt cu adevărat acolo și poate afla despre mine cercetînd arhivele Miliției și ale Bibliotecii de Stat.

O„Narativul”, obsesia unora în prezent

Adio ritm și rimă, vocativ

Despre lirism o altă viziune

La modă este „stilul narativ”

Că poezia e… „narațiune”

Se zice că ar fi „mai sugestiv”

Deci, ce mai tura-vura, e pe bune

Metafora cu sînge narativ Într-un poem ajuns… narațiune!

Se-adaugă și „mai mult senzitiv”

Creația – neurologic, pasiune

Un madrigal duios persuasiv

Trece din liră în… narațiune

Nu vor mai fi nici onomatopee

Ci doar emoții din banalități

Deși construcția e-n epopee

Văd „prețioase” inutilități

Știu de pe-acum că voi fi înjurat Și socotit lipsit de viziune

Că nu simt „narativul-poemat”, În culmea devenirii, o minune

Pe plaiul poeziei perimat

O liră nouă, în ascensiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Adio ritm și rimă, concesiv

Admit poemul gen narațiune

Și mă întreb, așa, meditativː

Aceasta-i POEZIA, zău, pe bune?

LIVIU ZANFIRESCU

– Inteligent om!

– Într-adevăr. Așa a descoperit raportul lui Aurelian despre excursia noastră la Orșova, apoi cel prin care NKVD-istul ăla de Pavelescu propunea arestarea mea și cel prin care i se propunea să fim lăsați să evadăm, ca să-l conducem pe el la comando-ul american.

– A găsit toate astea? – se miră Tudor. Înseamnă că așa au știut data la care vei ajunge înapoi, deși...

– ...deși.... Nu ar fi trebuit să poată afla acest lucru, fiindcă, acuma mi-am dat seama, tu ești cel care a rupt ultimele pagini din raport, nu-i așa?

– Așa e. Eu am rupt paginile în decembrie 1989, fiindcă rușii erau peste tot în România și nu doream să afle despre portalul din munte și despre unitatea de contraspionaj în care lucram.

– Ei bine, ai lăsat suficient ca Inspectorul Ionescu să-și dea seama de data si ora aproximativă la care voi apărea.

– Atunci mă bucur.

– Nu te-am întrebat cum au trecut acești 60 de ani pentru tine. Te-ai căsătorit, ai copii?

– Au trecut foarte frumos, zîmbi el mulțumit. Am trăit toate marile realizări de care mi-ai spus tu, m-am ferit de cutremurul din 1977 și apoi m-am căsătorit. Soția mea a murit acum 10 ani și eu am rămas cu fiica mea, care momentan e plecată într-o delegație la Londra. Va ajunge aici mîine și m-aș bucura să vă cunoașteți.

– Cum o cheamă? – vru să știe fata.

– Cum ar putea s-o cheme altfel decît... Iulia? –răspunse Tudor.

– Mulțumesc că mi-ai păstrat amintirea, șopti fata. Urmară cîteva secunde de tăcere apoi ea îl întrebă:

– Oamenii de aici te cunosc drept profesor. Cum așa?

– Am predat mulți ani la Universitate și se pare că studenții m-au iubit și au vorbit despre mine, zîmbi el modest.

(va urma)

nICU mArIUS mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Facebook: Tribunul

Conducta Nord Stream 2 a fost distrusă de ucraineni

Un ofițer militar ucrainean de rang înalt, ce are legături strînse cu serviciile de informații ale țării, a jucat un rol central în bombardarea conductelor de gaze naturale Nord Stream de anul trecut, potrivit oficialilor din Ucraina și din alte părți ale Europei, precum și altor persoane care cunosc detaliile despre operațiunea sub acoperire. Rolul ofițerului oferă cea mai directă dovadă de pînă acum, care leagă conducerea armată și de securitate a Ucrainei de un act controversat de sabotaj care a dat naștere la numeroase anchete penale; oficialii americani și occidentali au numit un atac periculos asupra infrastructurii energetice a Europei. Roman Chervinsky, un colonel decorat, în vîrstă de 48 de ani, care a servit în forțele de operațiuni speciale ale Ucrainei, a fost „coordonatorul” operațiunii Nord Stream, au declarat oameni familiarizați cu rolul său, gestionînd logistica și sprijinul pentru o echipă de șase persoane care a închiriat o barca cu pînze sub identități false și a folosit echipament de scufundări

ETICHETA

la adîncime pentru a plasa încărcături explozive pe conductele de gaz. Pe 26 septembrie 2022, trei explozii au provocat scurgeri masive pe conductele Nord Stream 1 și 2, care merg din Rusia pînă în Germania sub Marea Baltică. Atacul a lăsat intactă doar una dintre cele patru legături de gaz din rețea, pe măsură ce se apropia iarna.

(continuare în pag. 22) T.I.

Civilizație sau barbarie

Omenirea se confruntă cu un moment esențial care ne-ar putea trimite în întuneric sau ne-ar putea lansa o nouă eră a libertății Lumea se îndreaptă spre mama tuturor confruntărilor dintre forțele libertății și puterea autocratică. Oricît de greu este de digerat, confruntarea care se profilează va face ca Războiul Rece să arate ca o joacă de copii. De data aceasta, miza nu este a afla dacă capitalismul sau socialismul reprezintă un model superior pentru construirea civilizației. Mai degrabă

întrebarea este dacă umanitatea poate trece la următoarea fază a civilizației. În schimb, poate fi condamnată să lîncezească într-o nouă eră întunecată a militarismului și a stagnării tehnologice. Rezultatul depinde de o întrebare pragmatică: vor opta marile puteri pentru o mai mare libertate sau o mai mare autocrație pentru a-și proteja și îmbunătăți statutul de putere în acest moment periculos?

(continuare în pag. 23)

IoAn TEoDor

Un sistem de referință al artelor plastice românești: pictorul Marcel Seralio

motto: ,,Pictorii nu au măiestria lui Dumnezeu, dar prin amestecul culorilor pot descifra orice mister divin”. – CornELIU VADIm TUDor

În urmă cu vreo 25 de ani, Corneliu Vadim Tudor l-a cunoscut pe Marcel Seralio, cu ocazia unui vernisaj organizat în buricul capitalei. Au fost acolo și președintele Ion Iliescu, premierul Adrian Năstase, guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, precum și alți politicieni de prim rang. Întrebat de jurnaliști ce impresie i-au lăsat tablourile expuse de maestrul Marcel Seralio, Vadim Tudor a spus: ,,Despre un artist genial și operele sale, acum, orice cuvînt este de prisos. E datoria posterității să recunoască și să elogieze astfel de capodopere!”.

Despre maestrul Marcel Seralio, caracterizat de Vadim drept ,,un intelectual rasat”, am scris în Revista ,,România Mare” în urmă cu vreo doi ani, după ce neam reîntîlnit cu prilejul unei vacanțe petrecute pe litoralul românesc. Împlinise 80 de ani, dar sufletul său era ca la 14 ani, vîrsta la care s-a apucat la modul serios de pictură. A absolvit Școala Națională de Arte Plastice în anul 1961, moment în care era deja cunoscut la nivel european.

Cel mai mare succes l-a avut în urma expozițiilor din anii ’90, de la Bologna și Veneția. Atunci, unul dintre cei mai renumiți critici de artă din Italia, Lydia Tamburini, a scris în presa de specialitate că ,,Expoziția tablourilor lui Marcel Seralio a încîntat întreaga Italie, care a avut ocazia să cunoască un artist român genial și atmosfera zonei est-europene. Marcel Seralio, român născut în 1942 la Brăila, cînd începe să picteze își dă seama de marile posibilități expresive pe care i le oferă peisajul dimprejur. Tematica creațiilor sale nu s-a focalizat doar pe ceva anume, el fiind un artist complex, capabil să picteze orice, cu mare talent. Aici, în Bologna, a expus tablouri în care predomină tehnica spatulei, pe care Marcel o stăpînește ca nimeni altul. Îi mulțumim pentru sentimentele și emoțiile pe care ni le-a creat, cu speranța că va reveni cît mai curînd în Italia”.

Da, așa s-a și întîmplat, cînd, peste vreo 10 ani, maestrul Marcel Seralio a revenit în peninsulă, unde a cucerit premiul II la Expoziția internațională de la Palermo. Din păcate, în timp ce străinătatea recunoaște și elogiază valorile românești, dînd Cezarului ce-i al Cezarului, cum se spune, în România, orice cap ridicat trebuie tăiat. Am vorbit mult cu Marcel Seralio pe marginea acestui subiect, și amîndoi am ajuns la concluzia că, în materie de cultură, știință, credință, sport ș.a.m.d., totul este în picaj.

I-am dat ca exemplu starea în care a ajuns Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România după moartea președintelui Doru Dinu Glăvan. Ce mai, o ruină, transformată parcă într-o anexă securistică. Uși închise, interfoane, funcționari blazați și o revistă denumită UZP – cîtă inspirație!, mai bine îi ziceau OZN sau UZV (Uniunea ziariștilor vînduți).

(continuare în pag. 23)

Conducta Nord Stream 2 a fost distrusă de ucraineni

(urmare din pag. 21)

Cervinsky nu a acționat singur și nu a planificat operațiunea, potrivit oamenilor familiarizați cu rolul său, care însă nu a fost raportat anterior. Ofițerul a primit ordine de la oficiali ucraineni mai înalți, care în cele din urmă au raportat generalului Valery Zaluzhny, cel mai înalt comandant militar al Ucrainei. Cei familiarizați cu modul în care a fost desfășurată operațiunea au vorbit sub condiția anonimatului pentru a discuta detalii sensibile despre atentatul care a tensionat relațiile diplomatice cu Ucraina și a atras obiecții din partea oficialilor americani.

Ucraina a lansat multe operațiuni îndrăznețe împotriva forțelor ruse, dar atacul Nord Stream a vizat infrastructura civilă construită pentru a furniza energie milioanelor de oameni din Europa. În timp ce Gazprom, conglomeratul rusesc de gaze deținut de stat, deține 51% din Nord Stream, companiile energetice occidentale, inclusiv din Germania, Franța și Țările de Jos, sînt parteneri și au investit miliarde în proiect. Ucraina s-a plîns de mult că Nord Stream ar permite Rusiei să ocolească conductele ucrainene, privînd Kievul de venituri uriașe din tranzit. Prin avocatul său, Chervinsky a negat orice rol în sabotarea conductelor. „Toate speculațiile despre implicarea mea în atacul asupra Nord Stream sînt răspîndite de propaganda rusă fără nici o bază”, a declarat acesta într-un comunicat pentru The Washington Post și Der Spiegel, care au condus o investigație comună a rolului său. Purtătorii de cuvînt ai guvernului ucrainean nu au răspuns la o listă de întrebări despre participarea lui Cervinski.

Rolul acestuia ilustrează dinamica complexă și rivalitățile interne ale guvernului din timpul războiului de la Kiev, unde serviciile de informații și armarea Ucrainei sînt adesea în tensiune cu conducerea sa politică. De la invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, Chervinsky a slujit într-o unitate a forțelor de operațiuni speciale ale Ucrainei și s-a concentrat pe activitatea de rezistență în zonele țării ocupate de Rusia, au spus oameni familiarizați cu misiunile sale. El a raportat generalului-maior Viktor Hanushchak, un ofițer experimentat și respectat, care a comunicat direct cu Zaluzhny. Cervinski era omul potrivit pentru a ajuta la îndeplinirea unei misiuni ascunse, menite să ascundă responsabilitatea Ucrainei. El a ocupat funcții de conducere în agenția de informații militare a țării, precum și în Serviciul de Securitate al Ucrainei, SBU, și este aproape profesional și personal de liderii militari și de securitate cheie. De asemenea, a ajutat la realizarea altor operațiuni secrete. În 2020, Chervinsky a supravegheat un plan complex de atragere a luptătorilor pentru grupul de mercenari Wagner din Rusia în Belarus, cu scopul de a-i captura și de a-i aduce în Ucraina pentru a face față acuzațiilor. În declarația sa pentru The Washington Post și Der Spiegel, Chervinsky a spus că, de asemenea, a „planificat și implementat” operațiuni de ucidere a liderilor separatiști pro-ruși în Ucraina și de „răpire a unui martor” care ar putea corobora rolul Rusiei în doborîrea avionului Malaysia Airlines, deasupra regiunii Donbas în 2014, care a ucis toți cei 298 de pasageri și membri ai echipajului de la bord. Anul trecut, o instanță olandeză a condamnat doi ruși și un ucrainean pentru crimă în explozia care a fost cauzată de o rachetă sol-aer rusă Buk. Cervinski este reținut într-o închisoare de la Kiev sub acuzația că a abuzat de putere ca urmare a unui complot de a atrage un pilot rus să dezerteze în Ucraina în iulie 2022. Autoritățile susțin că Chervinski, care a fost arestat în aprilie, a acționat fără permisiune și că operațiunea a dezvăluit coordonatele unui aerodrom ucrainean, determinînd un atac cu rachete rusești care a ucis un soldat și a rănit alți 17.

Participarea lui Chervinsky la atentatul Nord Stream contrazice negările publice ale lui Zelensky că țara sa a fost implicată. „Sînt președinte și dau ordine în consecință”, a spus Zelensky într-un interviu din iunie, răspunzînd unui raport al The Washington Post conform căruia Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite a aflat despre planurile Ucrainei înainte de atac. Ucraina nu a făcut nimic de acest fel. „Nu m-aș comporta niciodată așa”, a spus Zelensky.

Dar operațiunea Nord Stream a fost concepută pentru a-l ține pe Zelensky în afara chestiunii, au spus oameni familiarizați cu operațiunea. Toți cei implicați în planificare și execuție au raportat direct șefului apărării, Zaluzhnyy, așa că acesta nu ar fi știut despre asta, conform rapoartelor de

informații obținute de CIA care ar fi fost împărtășite de Jack Teixeira, un membru al CIA. Oficiali din mai multe țări au spus că sînt încrezători că Zelensky nu a aprobat personal atacul Nord Stream.

Oficialii americani au pedepsit uneori în mod privat oficialii militari și de informații ucraineni pentru că au lansat atacuri care riscau să provoace Rusia să escaladeze războiul împotriva Ucrainei. Dar neliniștea Washingtonului nu a descurajat întotdeauna Kievul. În iunie 2022, agenția olandeză de informații militare MIVD a obținut date conform cărora Ucraina ar putea intenționa să atace Nord Stream. Oficialii CIA i-au transmis lui Zaluzhny printrun intermediar că Statele Unite s-au opus unei astfel de operațiuni, potrivit unor persoane familiare cu acele conversații. Oficialii americani au considerat că atacul a fost anulat. Dar s-a dovedit a fi amînat doar la trei luni mai tîrziu, folosind un alt punct de plecare decît era planificat inițial. Elementele cheie ale planului, inclusiv numărul de oameni din echipa de bombardament, precum și utilizarea unei bărci închiriate, echipament de scufundare și identități false, au rămas aceleași.

Articolul din The Washington Post culpabilizează armata ucraineană care poate fi astfel acuzată de terorism și curăță imaginea CIA și a armatei americane. Într-un interviu din luna iunie, Zaluzhny a spus că CIA nu l-a întrebat niciodată în mod direct despre vreun atac asupra Nord Stream. El a spus că după explozii, în septembrie 2022, a primit un apel telefonic de la generalul Mark A. Milley, pe atunci președinte al șefilor de stat major comun. „M-a întrebat: «Ai avut ceva de-a face cu asta?». I-am răspuns: «Nu». Sînt planificate multe operațiuni, se fac multe operațiuni, dar nu avem nimic de-a face cu asta, nimic”. Zalujni a sugerat în interviu că propagandiștii ruși au încercat să-l lege pe el și armata ucraineană de operațiune. Serviciul de informații militar olandez a raportat americanilor și că ucrainenii au plănuit un atac asupra unei alte conducte în Marea Neagră, numită TurkStream. Nu este clar de ce acea operațiune nu a fost niciodată efectuată. În octombrie 2022, președintele rus Vladimir Putin a declarat că serviciile de securitate ale țării sale au împiedicat un atac ucrainean asupra TurkStream. Dar autoritățile ruse au oferit puține detalii și nu se știe că ar fi acuzat pe cineva în presupusul complot. Agenția de presă rusă Tass a raportat: „Se știe că atacul a fost planificat de un agent al Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU) la ordinele serviciilor speciale ucrainene”.

Unii dintre cei care au descris participarea lui Chervinsky la atacul Nord Stream l-au apărat pe veteranul ofițer de informații ca acționînd în interesul Ucrainei. Ei au susținut că bombardarea conductelor a împiedicat Rusia să-și umple cuferele din vînzările de gaze naturale și l-a privat pe Putin de un mijloc de a folosi fluxul de gaze naturale pentru influența politică. Liderul rus a demonstrat că este dispus să folosească energia ca instrument de răzbunare. Cu aproape o lună înainte de explozii, Gazprom a oprit fluxurile pe Nord Stream 1, la cîteva ore după ce Grupul celor Șapte națiuni industrializate a anunțat o viitoare plafonare a prețului petrolului rusesc.

Guvernul german a reținut autorizarea finală a conductei Nord Stream 2 cu cîteva zile înainte ca Rusia să invadeze Ucraina, după luni de presiune din partea Washingtonului. Înainte de război, Germania a primit jumătate din gazele naturale din Rusia și a susținut de mult proiectul Nord Stream în fața opoziției altor aliați europeni.

Susținătorii lui Chervinsky s-au prezentat în instanță pentru a-l apăra; cîțiva au purtat un tricou blazonat cu fața lui și un hashtag #FREECHERVINSKY. Pentru unii, el este un simbol al dorinței armatei ucrainene de a face alegeri grele în lupta pentru supraviețuirea țării. În declarația sa, Chervinsky a spus: „Mi-am dedicat întreaga viață apărării Ucrainei”. El a numit acuzațiile împotriva lui legate de operațiunea cu avionul rusesc „nefondate și exagerate, ceea ce cu siguranță voi dovedi în instanță”.

Prin luna februarie a acestui an, ziaristul american Seymoyr Hersh a scris că exploziile au fost organizate de serviciul de informații al SUA, adică CIA, și executate de unități de scafandri ale armatei americane care aveau logistica necesară, iar gurile rele spun pe la colțuri că The Washington Post ar fi „ziarul de casă” al CIA. Atît.

Caseta cu bijuterii

 Un spaniol bogat veni la Paris pentru ca Picasso să-i facă portretul, în perioada lui cubistă. La înapoierea în ţară, vameşii au considerat că pictura nu e un portret, ci schiţa unei maşini secrete. Fiind consultat un inginer, acesta se pronunţă astfel:

– Nu ştiu ce e. Dar, dacă-i maşină, să fiţi liniştiţi, ea nu va funcţiona niciodată.

 – Cît mă costă?, întrebă Paganini pe vizitiul care-l dusese pînă la concertul din seara respectivă.

– Douăzeci de franci

– Cum, s-au scumpit trăsurile?

– Nu, dar cînd cîştigaţi 4.000 de franci cîntînd numai pe o singură coardă, puteţi plăti şi 20 de franci unui birjar prompt.

– Uite ce-i! Ia deocamdată doi franci şi ceilalţi îi vei primi cînd vei reuşi să mă duci pe o singură roată, îl atenţionă celebrul violonist.

 Papa Clement al VIII-lea fusese atît de odios (mincinos, intrigant, imoral) încît, după moartea lui, scrie un istoric, „locuitorii Romei au deschis mormîntul, i-au scos cadavrul și l-au înjunghiat de mai multe ori, după care l-au tîrît pe jos, agățat de un cîrlig”. Aceste scene barbare se petreceau în octombrie 1534, la aproape 60 de ani de la moartea lui Vlad Țepeș. Și atunci, de ce e demonizat românul nostru?

 Puțină lume știe că „buget” vine din franceza veche: în Evul Mediu, „bougette” era mica pungă de piele pe care un călător o avea la cingătoare. Astăzi se poate pune semnul de egalitate între bugetul României și povestea lui Ion Creangă, „Punguța cu doi bani”.

 La 78 de ani, Goethe a fost întrebat cum preferă să i se spună: „Excelență” sau „Maestre”? El a răspuns, ca un om veșnic aplecat pe carte: „Domnule student”.

 Aflat la Cernăuți, în vara lui 1933, Nicolae Iorga declară: „Noi avem cea mai mare simpatie pentru spiritul creator al lui Mussolini, care trebuie să fie admirat de toți”. Și tot el: „Este ușor azi a zeflemisi măsurile luate de Hitler, dar principiul său este excelent. A împiedicat pe cei infirmi și degenerați să procreeze, aceasta ferește societatea de a hrăni un număr crescînd de nenorociți”. Ca să vedeți cum înșeală aparențele și cum lucrează istoria...

 Una dintre cele mai uluitoare gafe din întreaga istorie a României e comisă, în 1947, de un oarecare Matei Cristescu. Într un raport pe care acesta îl adresează Secției de Relații Externe a Partidului Muncitoresc Român, după o vizită în Franța, se scrie: „Trăiește, de asemenea, la Paris un oarecare domn Eugen Ionescu, fost profesor de franceză, reușit la examenul de capacitate cam al coadelea, pentru că nu știa decît literatură decadentă. Omul a scris o cărțuliepamflet, niște articole și are unele relații în lumea democratică. În schimb, e un gaffeur notoriu, un tip confuz, pedant, vanitos la culme și, pe deasupra, a fost numit la Vichy de Mihai Antonescu. În ultimul timp, Eugen Ionescu a început să termine economiile făcute în vremile lui Ică și presează să fie numit ceva pe acolo. Omul trebuie revăzut pentru că inițial era cam bețivan și nu tocmai lămurit cu democrația”. r m

Civilizație sau barbarie

(urmare din pag. 21)

Există o altă întorsătură uimitoare: lucrul cu care ne confruntăm nu este o ciocnire importantă a civilizațiilor, așa cum a profețit Samuel P. Huntington, ci o poveste de lupte interne epice. Huntington a susținut că civilizațiile ambivalente, precum Japonia și India, ar fi decisive în războiul dintre individualism și colectivism. Se dovedește că fiecare civilizație este ambivalentă; Fiecare mare putere va trebui să aleagă între libertate și autoritarism, între folosirea geniului uman sau a forței brute AI ca resursă primară. Asta include Occidentul.

Rusia este prima putere care își alege calea. La baza invadării Ucrainei se află hotărîrea Kremlinului conform căreia un model bazat pe libertate a eșuat abisal în Rusia și singura modalitate de a-și păstra statutul de mare putere este revenirea la starea anterioară lui Gorbaciov.

Nu este o coincidență faptul că Rusia a anexat Crimeea în 2014, în momentul în care a explodat un boom prelungit de petrol și gaze. Kremlinul a constatat că nu mai poate ține rușii de partea sa prin direcționarea veniturilor către investițiile de stat și pensii. O țară care a atins măreția prin desfășurarea puterii sale uriașe de forță de muncă la scară de masă, atît în armată, cît și în industrie, a trebuit să se confrunte cu realitatea că, din cauza reformelor eșuate în educație, a prăbușirii finanțării științei și a unei culturi antreprenoriale iremediabil subdezvoltate, cetățenii săi sînt prost echipați pentru a concura în noua economie a cunoașterii. Kremlinul a răspuns la această dilemă revenind la un model autocratic, imperialist, care acordă prioritate dezvoltării militare și expansiunii teritoriale în detrimentul prosperității. Întrebarea capitală este dacă rușii de rînd vor accepta această regresie. Pînă la urmă, cu o generație în urmă, părinții lor au abandonat un astfel de model, epuizați de minciunile, corupția și ororile lui.

Pe de altă parte, China colectivistă a trecut deja pe partea întunecată. De fapt, o ciocnire între PCC și clasa de mijloc chineză este la orizont. Criza economică actuală a țării anunță viitoarele probleme. Liderii de afaceri și consumatorii își pierd încrederea în Xi Jinping și în încercările sale de a aduce cele mai promițătoare sectoare ale economiei sub control birocratic. Pe măsură ce marea sa strategie de a realiza visul chinezesc prin proiectarea unui boom monstru de proprietate prin împrumuturi ieftine de stat se prăbușește, Xi este în favoarea trecerii Chinei la un model militar-autocratic, în paralel cu Rusia lui Putin. Numirea, fără precedent, a unor experți militari în inima guvernului, urmărirea unei strategii de „fuziune militar-civil” și dorința de a folosi AI pentru a-și controla cetățenii și a intimida SUA sînt semne de rău augur.

Este ușor să presupunem că Xi va învinge. Aceasta trece cu vederea istoria impresionantă de rebeliune a Chinei, care se întinde pînă la dinastia Qin. Mulți chinezi educați înțeleg că cea mai bună șansă a Chinei colectiviste de a deveni superputerea lumii poate fi în mod contraintuitiv îmbrățișarea libertății. Cu excepția evenimentului improbabil al colapsului total al Washingtonului, are puține șanse de a contesta în mod serios superioritatea militară copleșitoare a Americii. Ideea că dorința Chinei de a ignora preocupările legate de siguranță față de biotehnologie și inteligență artificială îi conferă un avantaj de schimbare a jocului este exagerată. Experții chinezi știu bine că Occidentul se va potrivi pur și simplu cu îndrăzneala lor, sub o mantie groasă de secret și retorică a Războiului Rece. În schimb, o China eliberată de mîna moartă a PCC ar putea depăși Occidentul în ceea ce privește inovația. Dacă colaborarea dinamică în grupuri mici este cheia următoarei runde de descoperiri tehnologice care vor schimba lumea, aceasta ar putea avea un avantaj cultural sever.

Va stăpîni valorificarea puterii statului, foarte selectiv, dar puternic, înainte ca Occidentul să o facă? Dacă China intensifică investițiile de stat deja masive în capitalul de risc și îndepărtează tehnologia mare de jocuri și supraveghere în ceea ce privește inovația care îmbunătățește umanitatea în educația pentru sănătate,

Un sistem de referință al artelor plastice românești: pictorul

(urmare din pag. 21)

Marcel Seralio

Chiar așa, domnilor de la UZP, ce reacție aveți față de faptul că 95% din presa românească, de altfel, ca și cea mondială, este vîndută intereselor globaliste? Oare pentru ce prea românească primește bani de la guvern, de la partidele politice și de la tot soiul de sponsori încornorați? Ce-i tot aburiți pe oameni că, sanchi, presa este ,,liberă”, cînd voi, ziariștii, în loc să fiți ,,cîinii de pază ai democrației”, ați ajuns niște maidanezi, așteptînd pe la ușa măcelăriei să vă primiți ciolanul.

La fel se întîmplă lucrurile și la Uniunea Artelor Plastice, unde mare trecere au cei care pictează maci cu frunze de trandafir, măgari mai mari decît casa sau apusuri de soare cu o luminozitate mai ceva decît cea din miezul zilei. Am auzit că anumite expoziții sau evenimente de profil au început să se organizeze sub genericul ,,Fără pictorul Marcel Seralio, că acesta ne va lua toate premiile!”. Așa ceva am pățit-o și eu, în lumea sportului, cînd echipa mea sportivă, după ce a devenit cea mai bună din țară, a fost exclusă din federația la care era afiliată, iar eu am fost exclus din viața sportivă timp de un an, iar mai apoi sancționat la fel, pe viață. Au urmat zeci de procese, pe care, firește, le-am cîștigat, dar ce mai contează asta într-o astfel de lume.

Ce să mai zic de uniunile inginerilor, profesorilor, medicilor, avocaților, chiar și cea a epigramiștilor, în care se dorește ca regina sa, doamna Elis Râpeanu, să fie, cu orice preț, detronată. De fapt, este în plan această masacrare a valorilor naționale, motiv pentru care, spre exemplu, la Cultură a fost numită ministru madam Raluca Turcan, cea renumită pentru cugetarea sa adîncă: ,,Omul să aibă garanția că nu se culcă sănătos și se trezește mort”. Mai apoi, tot dumneaei ne-a înștiințat că ,,O cerere scrisă poate fi completată și verbal...”. Dar, nu trebuie să vă mirați, fiindcă într-o

țară condusă de un președinte care a concluzionat că ,,În România s-au vaccinat mulți oameni..., dar păcat că sînt atît de puțini”, este evident că orice IDIOT poate ajunge într-o funcție importantă.

Revenind la prietenul meu Marcel Seralio, despre care spuneam mai sus că stăpînește la superlativ tehnica spatulei, fac cîteva precizări pentru cititorii mai puțin cunoscători în materie. Este vorba de un fel de a picta fără pensulă, aceasta fiind înlocuită de o mică unealtă în formă de lopățică, folosită și în farmacie, pentru amestecarea unor substanțe pulverulente sau vîscoase. Această unealtă se cheamă ,,spatulă” și cu ea se amalgamează diferite culori, pînă se obține o pastă ce se aplică pe pînza tabloului. După ce pasta se întinde pe pînză cu spatula, se obține o imagine în relief, sau 3D cum se mai zice. Este vorba de o tehnică extrem de pretențioasă, de care maestrul Marcel Seralio se servește cu o ușurință de neimaginat.

Acest fapt mă duce cu gîndul la Leonardo da Vinci, probabil cel mai polivalent geniu al tuturor timpurilor. Artistul obișnuia să aplice straturi de bază monocrome, creînd luminile și umbrele prin nuanțe de negru, brun și gri înainte de a aplica alte culori. Se pare că acest strat de bază era extrem de fluid, întrucît există locuri unde acesta s-a prelins sau a picurat. Peste acest strat, Leonardo aplica culorile în mai multe straturi subțiri care se întrezăreau unele prin altele, creînd efecte foarte subtile. Amestecul de tonuri sau culori, ceea ce artistul însuși caracterizase drept ,,fără linii și contururi, ca prin fum”, este cunoscut sub numele de sfumato (,,fumo” în italiană înseamnă fum). Leonardo își folosea și degetele pentru a amesteca culori, amprentele sale rămînînd uneori impregnate în vopsea. Tehnica sfumato a fost aplicată, printre altele, și la realizarea celei mai cunoscute picturi a Occidentului: ,,Mona Lisa” (15031506 sau 1514/ 77x 53 cm/ Muzeul Luvru, Paris).

ar putea conduce foarte bine revoluția digitală. Dar poate cea mai curioasă „civilizație ambivalentă” dintre toate este Occidentul. Elitele sale și-au pierdut toată încrederea în modelele de creștere bazate pe libertate. Guvernele din Marea Britanie pînă în America au abandonat politicile pieței libere în favoarea bunăstării redistributive. Ele s-au dovedit incapabile să se orienteze către un model ancorat în libertatea de conștiință și inovația umană. În schimb, vorbesc despre pericolele erei dezinformarii și „adaptarea” la stagnarea seculară. În tot acest timp au ajuns să se teamă profund de o populație care își pierde răbdarea. Nu este de neconceput atunci că, cu un pic de convingere din partea Big Tech, liderii Occidentului îngroziți, epuizați și corodați spiritual ar putea fi convinși că Occidentul își poate menține avantajul competitiv față de China și preveni fenomenul populist prin îmbrățișarea statului de supraveghere militarizat.

Nici sfărîmarea credinței în democrația liberală nu este un fenomen de elită. Odată cu difuzarea imaginii lui Donald Trump care îi sporește perspectivele electorale, unii alegători americani sînt clar convinși că Republica este atît de putredă încît are nevoie de un Cezar. Deși s-ar putea să simpatizeze, rămîne faptul că, în timp ce o trecere de la un model republican la unul imperial a permis civilizației romane să supraviețuiască încă cîteva secole, în cele din urmă căderea ei a fost cu atît mai grozavă.

Pentru a readuce lucrurile la bază, trăim într-o lume complexă cu alegeri simple. Cred marile puteri că pot prospera în lumină sau se vor rezuma să domine în întuneric? Pe această întrebare se bazează viitorul umanității, conchide articolul din The Telegraph Răspunsul pe care și ei îl intuiesc dar nu-l spun, este acela puterile occidentale inclusiv America, se află de 20 de ani pe drumul spre socialismul și comunismul autocrat, dar populația nu-și dă seama. Noul Imperiu Roman Occidental a trecut de momentul de vîrf, se duce la vale în mod accelerat și dacă nu ia măsuri de redresare, în următorul secol nu va mai fi deloc.

În peisajul diafan din fundal, tehnica sfumato se evidențiază prin perdele de ceață atîrnînd peste coline și munți. Efectul a fost accentuat treptat, prin diluarea culorilor și verniurilor cu tot mai mult ulei, pe măsură ce elementele peisajului perspectivat se îndepărtează.

De reținut că aceste tehnici picturale nu sînt multe și nu sînt accesibile oricărui artist. De fapt, mulți critici de artă plastică nu-și dau cu părerea după cum este imaginea unui tablou, ci după tehnica folosită în realizarea lui. Iată de ce maestrul Marcel Seralio și Leonardo da Vinci, despre care am vorbit mai sus, au ceva în plus față de cei mulți, care pictează doar dintrun simplu talent, necultivat și neexperimentat sau, altfel spus, după cum le dă mîna. Și în lumea artelor ca, de altfel, peste tot pe planeta asta, avem de-a face cu două feluri de meseriași: profesioniști și amatori, fiecare cu propriile ierarhii. Deci, să nu amestecăm lucrurile, ca în politică, unde a fost posibil ca, spre exemplu, Ministerul Culturii să fie condus de un analfabet funcțional...

Ei bine, aflați că pe maestrul Marcel Seralio îl frămîntă mult aceste aspecte, mai ales că citește regulat Revista ,,România Mare”, deci este bine informat, el fiind și un patriot desăvîrșit și creștin adevărat.

Nu rămîne decît să menționez că, dacă pînă acum, prietenul meu, Marcel Seralio, a vorbit cu mine ca de la om a om, la ultima întîlnire am dialogat ca de la suflet la suflet, discuția noastră stînd sub semnul unei confidențe depline. Numai așa am aflat că sufletul său a devenit din ce în ce mai pustiu, și cred că rudele sale pricep la ce mă refer. Legat de asta, soția mea a sesizat faptul că, în ultima vreme, maestrul Marcel Seralio a pictat multe tablouri reprezentînd apusuri de soare, furtuni maritime sau peisaje pustii.

Oricum, voi continua să stau alături de acest om minunat, căruia îi fac cadou acest articol, din care apropiații săi poate vor înțelege că ,,Adesea gîndim că prindem,/ Și noi înșine ne prindem!/ Socotim că ne e-n mînă,/ Și pe noi ne are-n mînă,/ Tocmai cînd vrem să-l deținem,/ Atunci vedem că ne ținem” (Anton Pann,,Fabule și istorioare”).

POLUAREA MEDIULUI – O PROBLEMĂ GLOBALĂ

Un lac unic, în pragul unui dezastru ecologic

Poluarea apelor de pe planetă a atins proporții alarmante. Cea mai mare parte a cercetărilor ecologiștilor este dedicată mărilor și oceanelor. Lacurile, după cum poate părea, au fost lipsite de atenția comunității mondiale. Cu toate acestea, conform ultimelor estimări ale experților, sînt mult mai poluate decît alte corpuri de apă. În special Lacul Maracaibo, un fost refugiu pentru pirați și acum un cîmp petrolier, este în pragul unui dezastru ecologic. Ecologiștii încearcă să curețe scurgerile de petrol și gunoiul acumulat de-a lungul multor ani întrun mod original: cu ajutorul părului uman.

Pete de cerneală

Lacul Maracaibo este cel mai mare din America de Sud și al 19-lea ca mărime din lume. Suprafața sa este de 13,5 mii de kilometri pătrați – mai mare decît Jamaica. Este împărțit între două state – Venezuela și Columbia. În Maracaibo se pescuiesc pești, crabi și creveți, dar apele sale găzduiesc delfini, caimani și lamantini. Maracaibo a găzduit conchistadori și pirați, iar în secolul trecut, muncitori petrolieri, a căror sosire a avut consecințe groaznice pentru lac, au acaparat zona.

Prima sondă de petrol a fost forată în Maracaibo în 1914. De atunci, numărul lor a ajuns la 15 mii. Aproximativ 28 de mii de kilometri de conducte de petrol sînt așezate pe fundul lacului. Potrivit unor estimări, peste 10 mii de instalații de producție de petrol s-au acumulat de-a lungul malului lacului și în apele acestuia: instalații de foraj abandonate, stații de pompare ruginite și rezervoare cu scurgeri, din cauza cărora pînă la o mie de barili de petrol se scurg în lac în fiecare zi.

Nu este ușor de estimat volumul deversărilor de petrol, dar imaginile din satelit ajută experții în acest sens. În perioada 2020 - 2021, aproximativ 200 de mii de barili de țiței s-au scurs în Maracaibo. Peste patru mii de scurgeri au loc în fiecare an, dintre care cea mai mare se extinde pînă la 40 de kilometri.

Plajele, recifele și stîncile din Maracaibo sînt contaminate de scurgeri. Racii, melcii, scoicile și țestoasele sînt nevoiți să trăiască în acest mediu murdar, iar peștii și mamiferele acvatice se hrănesc cu fitoplancton, care acumulează substanțe toxice. Uleiul se lipeste de penele păsărilor și dizolvă pelicula care le protejează de umezeală și frig. Ca urmare, păsările își pierd capacitatea de a zbura. Lamantinii erbivori sînt cei mai vulnerabili la scurgerile de petrol. Dieta lor constă în frunze de mangrove și alge, dar ei nu pot face distincția între plantele îmbibate în substanțe chimice și mor cînd le mănîncă.

Pînă în iulie a.c., producția zilnică de petrol în Venezuela a depășit 800 de mii de barili. În august, șeful companiei de stat de petrol și gaze PDVSA, Pedro Rafael Tellechea, a declarat că practic nu au fost înregistrate scurgeri de petrol în Maracaibo în acest an. Produsele petroliere, potrivit lui Tellechea, nu se descompun în lac, așa că poluarea Maracaibo este doar o „problemă vizuală”.

O mare de alge

Statele venezuelene Zulia, Merida și Trujillo găzduiesc aproximativ 5,3 milioane de oameni, iar în departamentul columbian Norte de Santander trăiesc

1,6 milioane. Apele uzate din toate aceste provincii sînt deversate în Lacul Maracaibo, unde se aruncă deșeurile de la porci, ferme de păsări și fabrici de lapte. Maracaibo primește, de asemenea, deșeuri din produse agrochimice și pesticide de la întreprinderile agricole și resturi vegetale din bazinele hidrografice. Pe măsură ce excrementele se descompun în apă, eliberează azot și fosfor. Algele albastre-verzi, cunoscute și sub denumirea de cianobacterii, cresc numeric pe măsură ce deșeurile invadează lacul. Acest lucru este facilitat și de creșterea temperaturii Oceanului Mondial – o altă preocupare a ecologiștilor. Pentru fiecare 10 grade Celsius, rata de creștere a algelor albastre-verzi se dublează; acestea produc toxine, otrăvind apa din jurul lor. Această specie de plante colonizează în cele din urmă lacul. La suprafața apei se formează un strat gros de nuanță albastru-verde, pe care ecologiștii locali îl numesc verdigris și care în prezent acoperă 70% din lac. Lumina soarelui nu poate pătrunde prin acest strat de alge. Toți locuitorii din Maracaibo suferă de foame de oxigen, iar pe mal apar din cînd în cînd pești morți.

Siren din Venezuela se bazează pe o inovație NASA –o rețea de păr uman reciclat care prinde ulei. Părul este folosit pentru a umple tuburi lungi de patru metri acoperite cu plasă biodegradabilă. Fiecare dispozitiv necesită aproximativ patru kilograme de păr. Frizerii locali ajută în mod activ la colectarea materialului. O altă soluție științifică sînt bureții obișnuiți din poliuretan, dar cu un strat de grafit, care respinge apa și absoarbe grăsimea, datorită cărora buretele absoarbe eficient uleiul.

Verdigrisul afectează veniturile provenite din de pescuit și turism, astfel că profiturile pescarilor locali au scăzut cu 25% din cauza capturilor reduse. Pe măsură ce putrezesc, algele verzi-albastrui eliberează un miros înțepător care se răspîndește pe toată plaja. La temperaturi de peste 35 de grade, este aproape imposibil ca oamenii să reziste mirosului putred. În plus, nu trebuie să uităm de deșeurile menajere. Un locuitor al bazinului Maracaibo abandonează între 1.5 kg și 3 kg de gunoi pe zi. Localnicii, însă, dau vina pe turiștii iresponsabili pentru că împrăștie coasta cu gunoi și astfel otrăvesc lacul și plajele. Ecosistemul Lacului Maracaibo există datorită condițiilor care au fost create inițial de natură. Intervenția umană poate distruge această ordine fragile, Maracaibo fiind singurul lac de pe Pămînt conectat la mare. Apa dulce vine în Maracaibo din 136 de rîuri, iar apa sărată vine în cantități mici printr-o strîmtoare de mică adîncime a Mării Caraibelor. Mareea se observă în partea cea mai nordică a lacului. Cu toate acestea, odată cu dezvoltarea producției de petrol în regiune, a fost necesară săparea unui canal pentru trecerea tancurilor. Ca urmare a dragării din 1958, gura lacului a fost lărgită, iar debitul de apă sărată a crescut, astfel că unele specii sînt amenințate cu dispariția. Lupta pentru puritate

Principala problemă a orașului Maracaibo este considerată a fi un sistem slab de tratare a apelor uzate. Astăzi, 27 de stații de epurare și stații de pompare a apelor uzate au fost construite pe coastă, dar starea a opt dintre ele nu este optimă. Chiar și europenii au vrut să sponsorizeze reînnoirea infrastructurii, dar de-a lungul timpului finanțarea a fost tăiată. Deplorabilă este și starea echipamentelor petroliere, pe care companiile nu se grăbesc să le schimbe. În plus, personalul care deservește instalațiile petroliere este destul de slab familiarizat cu complexitățile procesului, iar instruirea și recalificarea lucrătorilor nu sînt efectuate. Probabil că nu există un plan de acțiune de urgență în cazul unei scurgeri de petrol, se plîng ecologiștii.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Scurgerile sînt îndepărtate în patru moduri: arderea uleiului la suprafața apei, pomparea acestuia, spargerea bulgărilor de ulei în particule mici folosind dispersanți și colectarea lor cu adsorbanți solizi. Această din urmă metodă este cea mai profitabilă și nu lasă nici o picătură de ulei în rezervor. Cu toate acestea, în ultimii ani, oamenii de știință au reușit să dezvolte soluții mai inovatoare pentru purificarea apei. Una dintre aceste descoperiri a fost rugina inteligentă, care este capabilă să atragă uleiul în nano și microplastice. O altă tehnologie avansată este deja utilizată pe coasta Maracaibo. Proiectul național

Comunitatea ecologistă consideră că este necesară sortarea recipientelor de unică folosință, ambalajelor din plastic și pungilor, iar aceasta ar trebui să devină o practică comună. De asemenea, este necesară consolidarea rețelei de stații hidrometeorologice pentru studierea naturii lacului, oprirea dragării și recurgerea la închiderea artificială a gurii lacului pentru restabilirea echilibrului chimic al apei. În același timp, este necesar să se țină sub control nu numai lacul, ci și toți afluenții săi, adaugă experții. De asemenea, nu ar strica să se creeze zone tampon în jurul lacului, fără clădiri rezidențiale și hoteluri.

Poluarea lacului este o preocupare comună pentru Venezuela și Columbia, așa că lupta pentru curățarea acestuia trebuie coordonată la nivel interstatal. Un acord interguvernamental bilateral pentru a proteja Maracaibo ar contribui la realizarea de progrese în această chestiune. În iulie a.c., președintele venezuelean Nicolas Maduro a anunțat lansarea unui plan de stat pentru curățarea Maracaibo, iar ministrul de Interne şi Justiţie, Néstor Reverol, a fost numit responsabil. Prima încercare de curățare a lacului a avut loc în septembrie. Pe lîngă voluntari și echipamente speciale, la acțiune au participat 400 de pescari comerciali și 200 de nave private. Potrivit autorităților, au fost colectate peste 3 mii de tone de deșeuri, inclusiv 60 de tone de plastic. Monitorizarea stațiilor de tratare a apelor uzate din Maracaibo a fost, de asemenea, consolidată.

Autoritățile s-au preocupat de mult timp de conservarea pădurilor de mangrove unice. Printre altele, ele sînt capabile să depășească numeric algele verzialbastre; mangrovele absorb bine nutrienții și poluanții. În plus, din ordinul lui Maduro, bazinul Maracaibo este plantat activ cu arbori de cafea și cacao.

Ochi albastru și gaură neagră

Maracaibo este pentru Venezuela ceea ce este Baikal pentru Rusia: simbol, măreție, istorie. Plasticul reprezintă 87% din tot gunoiul colectat, dintre care 17% sînt sticle de plastic. La poluarea lacului Baikal contribuie și plasele de pescuit din polimeri din China. Anterior, erau mai puternice și erau țesute manual. Astăzi, producția lor este mai ieftină, așa că pescarilor nu le pasă în mod deosebit de siguranța echipamentului lor. Plasele, agățate de fundul stîncos, sînt duse de curent, sînt acoperite de alge și putrezesc. Acest lucru duce la lipsa de oxigen și la moartea peștilor. Lacul Maracaibo are o vechime de 20-36 de milioane de ani. Și-a dobîndit forma modernă în epoca pliocenă, ceea ce înseamnă că a asistat la nașterea umanității pe planetă. Cu toate acestea, omului i-a luat ceva mai mult de un secol pentru a aduce al doilea cel mai vechi lac de pe Pămînt în pragul dezastrului ecologic. N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.