România Mare, nr. 1720

1 Decembrie Ziua nationalã a României ,

Oricîte-ar fi pe lume să stea în drumul ei

Că Steaua ființei noastre va dăinui pe boltă

Iar noi vom fi, de-a pururi, români și pui de lei

De-aici, din burgul care ne-a cunoscut obida

Atîtor lacrimi fără de rost și căpătîi

Eu mă închin în fața eternității tale

Oh, zi de imn și slavă, iubirea mea dintîi

Tu nu începi o iarnă, ci însăși primăvara

Numai uniţi putem învinge!

La Marea Unire

Începe să pogoare o iarnă preacurată

Pe munții noștri sacri, pe ape și cîmpii

De-aici, din depărtare, eu simt în nări mirosul

De brazi și pîine caldă al maicii Românii

Iar stelele-mi par, iată, fîntîni adînci de aur

Din care încă nimeni nu ne-a putut fura –Îmi este dor de țară, la fel cum țara însăși

Tînjește după orice plămadă de a sa

Aici, la împărat în sat, cum botezară

Pe limba lor, Viena, țăranii din Ardeal

E pace și lumină acum, doar cîteodată

Vin sloiuri mari de lacrimi pe Dunăre, la deal Și ele nu sînt alta decît sfințite jalbe

Sosind cu-ntîrziere de la atîți români

Eu le citesc și carnea pe mine se-nfioară

De cît mai pătimiră sărmanii mei bătrîni

Înzăpezite-n veacuri sînt încă străzi și case

Ce agrăiesc și astăzi de toți acei bărbați

Ce-au pribegit zadarnic spre mîntuirea țării

Și s-au întors mai aprigi și mai încrîncenați

Toate acestea, însă, s-au spulberat deodată

Ca putregaiu-n focul cel purificator

Cînd la calenda unui înmiresmat decembrie

Bătuse deșteptarea și pentru acest popor

Pe prispa Albei Iulii s-a strîns atunci o țară Și-un vulture își luă zborul din cronici spre zenit

Un lung talaz de inimi și clopote vestise

Că fiii bravi ai țării pe veci s-au fost unit

Că Patria e una și-o vom păzi cu viața

Unui destin pe care ni-l știm biruitor

De-aceea tot românul te binecuvîntează Iar fila ta e însuși drapelul Tricolor!

Viena, 1 decembrie 1978

Bucovina, 28 noiembrie 1918

Îmbracă-te în aur, frumoasă Bucovină, acum ori niciodată e timpul să renaşti, n-au vulturii habsburgici puterea să te-aţină mestecenii şi fagii parcă-s făclii de Paşti.

Şi ei îţi luminează făgaşul către ţară, pe vechile cazarme sînt flamuri româneşti, poştalioane trase de cerbi se desfăşoară din Cernăuţi în Stupea, din Putna-n Ipoteşti.

Sînt toate ale noastre, podoabe şi minee şi fluiera cioplită în inimă de plop, veşmintele alb-negru, icoane ce scînteie şi acoperămîntul Mariei de Mangop.

Iar peste toată slava din codrii de aramă topeşte ceară albă sigiliul princiar, e un Luceafăr tînăr şi bun de pus pe rană e Sfîntul Eminescu de pază la hotar.

Aici e salba noastră de mînăstiri bătrîne, e micul nostru Athos cu turlele de flori, pe tot cuprinsul sacru al Patriei Române cînd spunem Bucovina, noi spunem Trei Culori!

Şi obcina, şi cîmpul, şi rîurile toate se scutură deodată de numele străin, imperiul se retrage ca fumul de pe sate începe era noastră, şi restul e destin.

CornELIU VADIm TUDor

Închinare Albei Iulia

Oraș martir din inimă de țară, Tu, care-ai găzduit soldați romani, Aveai s-ajungi peste atîția ani Sfînta pecete-a noastră milenară; Cetatea ta, de lupte fulgerată, Și asuprită de un braț străin, A îndurat obidă, lacrimi, chin, Și, cînd, pe Dealul Furcilor, pe roată,

Scrîșneau, îndurerate, trupuri rupte, Cînd Horia și Cloșca au murit, Inima ta pe veci s-a răzvrătit, Și-n loc de lacrimi ai visat la lupte;

Nu lacrimi dezrobesc o națiune, Un brav popor din daci și Decebal, Noi ne-am jertfit cu fiecare val, Puterea, însă este-o uniune

De Țări Române, binecuvîntate, Așa precum Istoria a vrut –La Alba Iulia a început Lumina noastră pentru libertate; Decembrie a nins cu-mbelșugare, Purificînd Ardealu-n alb decor, Atunci, sub faldu-nalt de Tricolor, S-a făurit o Românie Mare;

În Alba Iulia ne e menirea

Unui popor unit la infinit, Pe vatra ta românii s-au jertfit Ca să cunoască, în sfîrșit, Unirea!

De peste-un secol tu ne-aduci lumina

Ce ne-a fixat în noile hotare, Tu ne-ai clădit o Românie Mare, Sfîntă și bravă, Albă Carolina!

GEO CIOLCAN

Ce sărbătorim noi la 1 Decembrie? – discurs rostit în şedinţa Solemnă a Parlamentului, 30 noiembrie 2006 –

Ne-am adunat din nou sub cupola Parlamentului, pentru a omagia Ziua Naţională a României. Recent, cu prilejul zilei mele de naştere, am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din viaţa mea de colecţionar: ceasul din bronz aurit, fabricat în 1820, anul în care s-a născut Alexandru Ioan Cuza, ceas care i-a aparţinut lui Mihail Kogălniceanu. Îmi face plăcere să vi-l arăt şi dumneavoastră. Este o piesă rară de patrimoniu naţional. Acest ceas i-a arătat ora exactă marelui bărbat de stat, la 1840, la 1848, la 1859 şi la 1877, evenimente care au pregătit anul de foc 1918.

Oare ce s-a întîmplat între timp? De ce s-a atrofiat într-atîta sentimentul naţional? De unde au apărut toţi acei apostoli ai minciunii şi intoxicării, care falsifică manualele de istorie, îi pîngăresc şi îi insultă pe corifeii neamului românesc, în frunte cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, dar săvîrşesc blasfemii strigătoare la cer şi împotriva domnului nostru Isus Christos? Cît de puternică e otrava vaccinului Sörös, care i-a transformat în fiare pe unii, reuniţi, ca păduchii de salcîm, în autointitulata societate civilă, încît şi-ar vinde şi părinţii din groapă, făcîndu-i fascişti pe unioniştii de pe ambele maluri ale Prutului, calculînd în bani cît ne-ar costa unirea cu Basarabia şi acuzîndu-i de extremism pe cei care avertizează că Transilvania e în pericol? Vedeţi, noi ne punem în piept cocarda tricoloră, în vreme ce în unele zone din Ardeal tricolorul este azvîrlit în noroi. Cum e posibilă fărădelegea asta?

În numai 13 ani, o maree neagră a cuprins o mare parte a mass-media, mai ales posturile de televiziune, unde îşi dau cu părerea despre probleme grave tot felul de impostori şi analfabeţi fără nici un fel de pregătire, fără simţul răspunderii, dar cu o mistuitoare foame de bani – şi sînt bani negri, în marea lor majoritate – şi sete de popularitate.

Şi atunci, ce sărbătorim noi la 1 decembrie, din moment ce s-a ajuns într-o situaţie aberantă, iar nişte echipe de zgomot atacă tot ce e românesc, demitizează şi profanează? Cine, în lume, îşi mai face singur ţara praf şi unde, în lume, se mai vînd pe nimic bogăţiile ţării, aşa cum se întîmplă la noi? Poate că ar fi bine ca, pe lîngă o zi naţională, să avem şi o zi raţională, adică de reflecţie şi de meditaţie asupra destinului nostru, ca neam şi ca ţară! În Franţa nu îndrăzneşte nimeni să-şi bată joc de Ioana D’Arc. Nici în Italia nu-l urechează nimeni pe Garibaldi. Să nu mai vorbim de America, unde chipurile părinţilor naţiunii, în frunte cu Washington, sînt sculptate în roca eternă a munţilor! Şi atunci, repet, ce sărbătorim noi, azi? Intrarea ţării în sfera rapace a mafiei? Intrarea în Uniunea Europeană cu lampa de gaz sau cu opaiţul în mînă? Jefuirea şi înstrăinarea tuturor bogăţiilor ţării, de la petrol şi gaze, pînă la electricitate, oţel, aluminiu, ciment şi alte produse strategice, dar şi aur, argint, bănci, pămînt arabil, păduri, munţi, hoteluri, staţiuni, litoralul Mării Negre? Dar nu răspunde nimeni, pentru numele lui Dumnezeu, pentru această catastrofă naţională?

De 17 ani, noi sărbătorim repunerea în drepturi a simbolurilor noastre naţionale, iar gangsterii îşi văd de treabă, făcînd averi colosale şi înfometînd populaţia.

La anul se vor împlini 100 de ani de cînd mămăliga a făcut explozie. Doamne fereşte să avem parte de un bis, de o recidivă! Datoria vieţii noastre, cum spunea Vasile Pîrvan, este să ne gîndim bine de tot în ce ţară vor trăi copiii şi nepoţii noştri. Nu, cumva, România, ţară de dor, să devină ţară de drog! În mod paradoxal, parcă niciodată n-a fost mai bine şi mai rău ca acum. Avem dreptul moral de a ne aduce omagiul generaţiei de aur a unirii. Noi nu vom trăda niciodată acele idealuri, sintetizate chiar în denumirea România Mare.

În încheiere, daţi-mi voie să citesc un pamflet istoric, pe care l-am tipărit în urmă cu exact 23 de ani, în decembrie 1983, în această carte, „Saturnalii”, care, după cîteva luni, avea să fie retrasă din librării şi biblioteci şi dată la topit, inclusiv datorită acestei poezii, care i-a ars pe unii cu fierul roşu, dar e valabilă şi astăzi. Şi mă refer la cei care batjocoresc ţara, în nici un caz la stimaţii colegi, care sînt aici şi sînt fraţii şi surorile noastre. Asta, dacă tot vorbim de curaj, de dizidenţă şi de rezistenţă. Eu cred că mi-am cîştigat dreptul de a spune adevărul pînă la capăt, în orice moment istoric. Mie nu-mi place festivismul de paradă. Ţara reală arată cu totul altfel.

Fiecare apelează la uneltele lui. Eu sînt scriitor şi istoric. Titlul: „Epistola unui martir de la Mărăşeşti către trădătorii de ţară”. Repet, decembrie 1983.

„Înspumată-i patria de sînge, cucuveaua ţipă a destin preacinstita maică mă aşteaptă la spălatul grîului să vin.

Lîngă rîu se înălbeşte pînza, strugurii la noapte vor plesni este timpul nunţilor nebune, pentru mine-i cea din urmă zi,

Pentru mine, clopote de jale vor trăgea-n biserici patruzeci, cît va fi pe lume Mioriţa, noi de tineri vom muri în veci.

Amiroase grîul a colivă, pînza cade-n giulgiu orbitor cît de mult îmi este dragă viaţa, iar acum va trebui să mor!

A intrat o sabie în ţară, veneticii ne-au prădat din nou, fiece plug umil adoarme şi se scoală-n zori de zi erou.

E un soare militar pe creste, ţara-i la strîmtoarea cea mai grea, hoţii parcă sînt fătaţi de ciumă, din ce caste corbii vor cina?

Rîu de sînge s-a prelins din biblii, moartea ne-a dat ultimul sărut Doamne Sfinte şi Ceresc Părinte, iată că pe-aici nu s-a trecut!

Iată că pe-aici va fi iar pace, rănile se vor tămădui, cînd veţi fi primit această carte, petrecut voi fi dintre cei vii.

E-un ocean de oase în adîncuri, insule de cruce au răsărit, pentru cine voi muri eu, oare, dacă voi uitaţi ce-am pătimit?

Pentru ce blestem şi nedreptate irosită-i astăzi viaţa mea?

Ieremia Golia, de-a pururi, flamura cu vulturi va trăda.

Noi lăsăm o Românie Mare, voi urziţi la destrămarea ei cum pot, oare, Doamne, să se nască vipere dintr-un popor de lei?

Ne-ngheţară oasele-n tranşee, întru slava limbii din bătrîni, voi o tîrguiţi prin Europa, vi-e ruşine că sînteţi români. Aferim, homunculi fără ţară, epigoni ai falei strămoşeşti voi, ce vă-nchinaţi la idoli stranii, mai veniţi şi-n cîmp la Mărăşeşti.

În puterea nopţii v-aş aduce, să vedeţi cum pîlpîie lumini, bocitoare antice cum cîntă datinile noastre de creştini.

Păsările verii vă-nfioare, în auz vă fiarbă geamăt blînd şi-o măicuţă cu un brîu de lînă rătăcească iarăşi întrebînd.

Învieze numai pentru-o clipă gurile flăcăilor de scrum, ca un tragic cor să biciuiască pacea voastră laşă, de acum.

Noi murim cu patria pe buze mai înalt onor nu poate fi, într-o vreme tot mai ticăloasă, fără ţară, nu puteţi trăi.

Nu batjocoriţi aceste jertfe, idealul patriei sublim! nu ne pîngăriţi mausoleul!

încă mai putem să vă oprim, Încă mai avem ulei în oase, ochii noştri încă-s torţe vii zguduit de lacrimi şi de sînge, va crăpa pămîntul într-o zi

Şi tîrîți veţi fi la judecată, vă veţi spovedi ca scoşi din minţi, vînzători de ţară şi de datini, iude cumpărate cu arginţi!

Înghiţiţi veţi fi de vii cu toţii, eu sînt solul marii răzbunări, inima să vi-o mănînce cîinii, trădători ai sfintei noastre ţări!

Noi vă aşteptăm, urmaşi ai Romei, mai veniţi şi-n cîmp la Mărăşeşti, poate vă va umple de ruşine tragedia fiinţei româneşti.

Oare, cum nu v-a trezit la viaţă tîlcul trist al pildelor de ieri, într-o lume federal-şovină, noi vom fi eternii zilieri.

Inima îmi este îndoită, vă blestem şi parcă aş spera cine, totuşi, a trădat o dată ştiu că pînʼ la moarte va trăda! Doamne, ocroteşte de duşmani Ţara mea de glorii. La mulţi ani!” Fie ca acest ceas istoric să arate şi ora refacerii României Mari în Europa unită. La Mulţi Ani!

Vă mulţumesc. CornELIU VADIm TUDor

Uniți pentru români! • Uniți pentru români!• Uniți pentru român i! Lidia Vadim Tudor s-a alăturat Alianþei pentru Unirea Românilor (AUR) Aici, acum, pentru România!

Lidia Vadim Tudor, fiica fostului lider al Partidului România Mare (PRM), Corneliu Vadim Tudor, și redactorul-șef al Revistei „România Mare”, s-a înscris în partidul Alianța pentru Unirea Românilor condus de George Simion. Anunțul privind înscrierea acesteia în AUR a fost făcut încă din luna septembrie, iar în cadrul unei conferințe extraordinare a fost oficiliazată această decizie.

„Tata ar fi vrut să-i duc mai departe crezul politic și moștenirea morală”, a explicat Lidia Vadim Tudor această decizie în luna septembrie. Aceasta a precizat că a găsit în AUR „cadrul propice de a aplica proiectele pe care le aveam pe hîrtie, pentru a continua ce tatăl meu a început, nu doar politic, ci mai ales cultural”.

Lidia Vadim Tudor a adăugat că această decizie politică i-a fost „insuflată” de tatăl său „printr-un fir nevăzut”. „Îi mulțumesc domnului președinte George Simion pentru oportunitatea pe care mi-a oferit-o de a mă implica în politică în modul în care miam dorit să o fac, continuînd tot ceea ce tatăl meu a promovat timp de 25 de ani, atîta timp cît a fost în politică. Consider că reprezint atît acei oameni care au văzut în tatăl meu o șansă, dar care, din păcate, odată cu decesul lui au rămas fără o busolă, cît și acea masă de tineri care pînă acum nu au știut încotro să se îndrepte, nu au știut pe ce drum să o apuce, nu au știut pe cine să voteze, ba chiar au renunțat să mai voteze fiind dezamăgiți de clasa politică actuală”, a spus Lidia Vadim Tudor.

Aceasta a arătat că „România se confruntă astăzi, în mod evident, cu o criză politică fără precedent cauzată de lipsa de direcție a guvernării și lipsa de interes a celor care ne conduc. Previziunile făcute de tatăl meu timp de atîția ani sînt astăzi mai actuale ca oricînd și devin realități, din păcate. Și spun din păcate pentru că tot ceea ce el a prevăzut, după cum bine știți cu toții, astăzi s-a adeverit și nu sînt numai lucruri plăcute”.

Lidia Vadim Tudor a subliniat că „AUR a fost singurul partid care a preluat principiile promovate de tatăl meu: iubirea de țară, de neam, promovarea intereselor naționale”.

„AUR este singurul partid care are ca obiectiv național refacerea României Mari, lucru pentru care și tatăl meu, Corneliu Vadim Tudor, a militat pentru atîția ani de zile. Este singurul partid care provine dintr-o mișcare patriotică autentică. Într-o Românie în care naționalismul este tot mai prezent, AUR promovează o reîntoarcere la valorile naționale, lucru de care tinerii au atîta nevoie în ziua de astăzi. Este nevoie de lideri precum George Simion pentru a traversa această criză politică, mai ales pentru noi tinerii, pentru că în numele lor vreau să vorbesc și pentru ei vreau să muncesc”, a mai adăugat Lidia Vadim Tudor.

Președintele AUR, George Simion, a salutat cu entuziasm decizia Lidiei Vadim Tudor de a se alătura partidului lor și a afirmat că aceasta este binevenită în echipa AUR. „Sînt tare bucuros că în urmă cu cîteva săptămîni alături de noi a venit, asumîndu-și o carieră politică, Lidia Vadim Tudor, care reprezintă un nume în societatea românească. Moștenirea tatălui său trebuie continuată”, a punctat liderul AUR.

George Simion a precizat că „abia acum ne dăm seama că tot ce afirma Corneliu Vadim Tudor era adevărat. Am fost trădați, am fost vînduți”.

BIROUL DE PRESĂ

AL ALIANȚEI PENTRU UNIREA ROMÂNILOR

Așa cum ne-am obișnuit, și în acest an AUR va fi la Alba Iulia pentru a sărbători cel mai important moment din istoria acestui popor. Vom fi prezenți alături de alte mii de români din toate colțurile țării pentru a ne aminti în fiecare clipă în care ne este greu pilda înaintașilor noștri care au schimbat istoria într-o zi de 1 decembrie și au arătat lumii întregi că între frați nu există granițe. Să le arătăm românilor că numai împreună putem să rupem lanțurile care ne-au ținut ferecați atît de mult timp.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 este, fără îndoială, dovada supremă că atunci cînd stau unul lîngă altul, românii sînt de neînvins! Iar acest fapt trebuie să ne dea nouă putere, chiar și acum, la mai bine de o sută de ani de la înfăptuirea acestui deziderat național. Trebuie să ne facă să înțelegem că numai împreună putem să salvăm această țară din ghearele celor care au decis, la unison, că nu merită să lupți pentru România.

Acum mai bine de un secol înaintașii noștri îndrăzneau să creadă într-o Românie Mare, declarîndu-și libertatea absolută în fața întregii lumi. Un curaj nebunesc, un exemplu de ce înseamnă a fi român. Astăzi, datoria noastră este să păstrăm vie această memorie și să luptăm în continuare pentru a rămîne liberi. O bătălie grea, dar pe care sînt convins că o putem duce împreună.

Partidele politice actuale ne vor dezbinați pentru a ne putea controla. Și-au dat mîna împotriva tuturor românilor, fiind conștienți că aceasta este ultima lor șansă pentru a păstra controlul asupra unui popor asuprit. Dar, asemenea strămoșilor noștri care au luptat pentru țară în 1918, noi vom fi prezenți la datorie, gata să ne apărăm suveranitatea. Gata să ne dăm ultima suflare pentru ca toți românii să fie cu adevărat liberi.

Nu vom mai accepta jumătăți de măsură, așa cum s-a tot întîmplat în ultimii 30 de ani. Nu vom face compromisuri, doar de dragul de a accede la putere. Nu îi vom trăda pe români, indiferent cît de mult ar vrea sistemul să ne corupă. Acest popor s-a trezit din somnul cel de moarte, gata să își apere trecutul, prezentul și viitorul. Sîntem aici, uniți în jurul unui ideal: să eliberăm România de fantomele trecutului.

AUR este vocea voastră, a tuturor celor care au fost batjocoriți, sărăciți și mințiți de către toți cei care ne-au condus în ultimele decenii. Sîntem aici pentru voi, nu împotriva voastră. Gata să vă oferim șansa pe care o așteptați de atît de mult timp. Șansa de a trăi într-o țară normală, unde voi dețineți puterea adevărată. Șansa de a vă întoarce acasă, alături de familie și prieteni.

Mesajul meu către voi este acesta: veniți în jurul AUR pentru a dărîma un sistem bolnav, care a făcut tot posibilul pentru a ne ține oropsiți, dezbinați și speriați. Uniți-vă în jurul AUR pentru a le arăta tuturor partidelor politice, de la PSD, PNL, UDMR la USR, că nu ei dețin puterea, ci voi, poporul. Haideți să pornim împreună o revoluție morală în această țară, așa cum au făcut-o și înaintașii noștri Sîntem aici, acum, pentru țara visată de strămoșii noștri. Și nu vom face nici un pas înapoi, oricît de mult ar vrea ei să ne doboare!

GEORGE SIMION

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Destinul m-a făcut scriitor (III)

De multe ori am dormit în parcuri, pe bănci, în sălile de așteptare, unde, deseori eram trezit de înjurăturile patrulelor de milițieni și alungat din zona în care mă aflam... Odată venit din Moldova, în București, urma să mă prezint într-o audiență la ministerul de resort (s.n. Ministerul Muncii de pe strada Scaune nr.1, în zona spitalului Colțea), ca să-mi rezolv problema locului de muncă, pentru că trecuseră vreo doi ani de cînd mă trezisem contabil cu diplomă de Bacalaureat, dar fără slujbă și gologani în buzunar, trăind din truda palmelor mamei, care îmi reproșa că ceilalți frați ai mei aveau serviciu, numai eu nu. Era adevărat că frații mei aveau serviciu, erau sănătoși și puteau munci fizic, pe cînd cu mine situația era destul de dramatică... Nu aveam cum să fac față meseriei de contabil în situația în care eram... Această meserie cere multă scriptologie... Trebuia să ai un scris ordonat... Mama nu înțelegea acest lucru, că eram un caz special... Mă înscrisesem în audiență, care urma să aibă loc a doua zi dimineață. Pînă atunci nu aveam ce face, să-mi treacă timpul, mă duceam pe unde puteam: prin parcuri, moțăind pe vreo bancă, cînd era soare, cald, frumos, iar dacă era vreme rea, ploua sau viscolea găseam adăpost în holul cinematografelor... Odată cu lăsarea serii mă îndreptam spre Gara de Nord, luînd la picior peron cu peron și unde găseam un loc pe o bancă, mă așezam cu un ochi închis și celălalt atent la patrulele de milițieni care treceau prin zonă... Dacă vedeam că se apropie de peronul pe care eram, o luam din loc spre alt peron. Ei se luau de obicei de călătorii care dormeau pe bănci, și pe cei care li se păreau lor că ceva e în neregulă îi legitima. Și o țineam așa pînă spre dimineață, cînd apăreau zorii, și puteam dormi o oră, două liniștit, pentru că milițienii se retrăgeau la post săși întocmească rapoartele pentru predarea schimbului de dimineață...

Cum stăteam așa și mă gîndeam la toate alea prin cîte trecusem, făcîndu-mi griji pentru viitorul meu de tînăr sortit de mic la suferință, numai ce văd că se apropie de locul unde eram un milițian burdihănos, cu chelie și buzele ca de cal, însoțit de doi soldați în termen, ca niște copoi, cu puștile pe umăr și bastoanele la cingătoare... La un semn al milițianului cu burta ca de balenă, unul dintre copoi o luă spre banca pe care stăteam eu, iar celălalt copoi își îndreptase pașii spre banca opusă mie, pe care stătea un tînăr care avea un picior sănătos și altul ceva mai scurt, încălțat într-o gheată ortopedică... Fără să îl întrebe ceva, soldatul îl trosni cu bastonul în cap, iar bietul tînăr sări de pe bancă buimac, săltîndu-și piciorul beteag cu amîndouă mîinile și căută să se îndepărteze. Sărea din loc în loc ca un cangur, pierzîndu-și urma printre boscheții din parc.

Sărea ca un cangur.

Numai cangurii sar cum sărea el.

De mila nefericitului necunoscut, îi zic copoiului:

- De ce l-ai lovit în halul ăsta? Nu a făcut nimic să primească o asemenea corecție de la un om tînăr ca și el... Îți poate fi leat... Și eu, și cangurul, și voi doi în haine de milițieni în termen sîntem cam de aceeași vîrstă. De ce l-ai bătut?

- De bine, se grăbi să-mi răspundă copoiul din fața mea, cu un rînjet animalic.

Brusc, m-am trezit din partea lui cu un baston peste umărul drept, și lovise atît de strașnic încît, pentru moment, mîna îmi amorțise de nu o mai puteam mișca.

Mă ustura la inimă de durere...

Se zvîrcolea sufletul în mine de toată durerea pe care o simțeam.

-Tai-o de aici, se răsti el la mine, dacă vrei să nu te fac lac de sînge!

Pe chipul lui se vedea o furie oarbă... Dorea să vadă sînge... Lacrimi... Suferință... Om care să se tîrască la picioarele lui cerîndu-i îndurare...

Atunci am înțeles cît de brute sînt unii oameni... Probabil că, pentru gestul lor, pentru faptul că ne lovise pe mine și pe cangur, doar fiindcă stăteam pe bănci, vor primi de la șefii lor, drept recompensă, cîteva zile de permisie să meargă acasă.

De teamă să nu mai fiu lovit încă o dată, speriat de privirea plină de ură și îngîmfare a copoiului, am luat-o la fugă pe urmele bietului cangur și, ca și el, m-am făcut nevăzut printre boscheții parcului, peste care toamna începuse să-și pună amprenta.

Așa i-am zis bietului creștin, Cangurul, din prima clipă cînd l-am văzut și am luat cunoștință de deficiența lui de la un picior, și care, ca și mine, venise în București, probabil, mînat de vreun necaz... Nu eram nici hoți, nici vagabonzi, cu atît mai puțin cerșetori.

Aveam demnitatea mea.

Aveam orgoliul și mîndria mea.

Am luat-o la fugă de-mi sfîrîiau călcîiele, fără să mă mai uit în urmă... Urlam în mine de durere. M-am simțit ca un cîine zburătăcit de netrebnici. În momentul acela, dacă aș fi avut o brișcă și să o fi putut ține zdravăn în mînă, de îndată i-aș fi bărbierit pe nemernici de beregată și i-aș fi trimis pe tărîmul întunericului.

Altă dată, eram în gara de la Adjud. Spre deosebire de incidentul de mai sus, cînd afară era frumos, iar toamna îmbrăca aleile cu aurul ei galben scuturat din copaci, aici viscolul urla ca o fiară sălbatică prinsă în capcană, iar zăpada cădea din cer de parcă o descărca vreun uriaș cu lopata... În condițiile acestea de vreme capricioasă, pe peron nu erau decît călătorii care așteptau ca din clipă în clipă să le sosească trenul care să-i ducă la treburile lor... Așa că și eu, pînă la sosirea trenului cu care urma să merg acasă, intrasem în sala de așteptare, la adăpost... Nici nu intrasem bine că, în spatele meu, un milițian cu vreo cîțiva ani mai mare decît mine, mă întrebă politicos de unde sînt și unde merg. În același timp mi-a cerut buletinul de identitate, cu multe foi cenușii și cu copertele gri... După ce se lămuri că nu îl mințisem, îmi făcu un semn discret, arătînd cu mîna spre podoaba mea capilară, cu părul care nu era exagerat de mare, dar era... Înțelegîndu-i semnul discret, îi zic, plin de mîndrie triumfală:

- Sînt poet, domnule! Sînt poet!

- Mda, zise el cu oarecare reținere.

Să-l conving că eram poet, i-am zis să se uite la ultima filă din buletin, unde aveam lipită o poezie apărută într-un supliment al revistei „Ateneu”, pe care o decupasem și o lipisem acolo. Nu știu ce impresie i-am făcut, dar omul mă bătu prietenește pe umăr, în acea sală de așteptare a gării din Adjud, în care era o încîlceală de voci și o amestecătură de oameni: cerșetori, hoți, tîrgoveți, sau pur și simplu călători care se aflau în tranzit... În timp ce îl priveam cu ochii plini de lumină și cu fruntea senină, cum nu mi se mai întîmplase pînă atunci, și nici de atunci încoace după întîlnirea cu vreun alt milițian pe drumurile mele în țară, ca un om sărman, îmi înapoie buletinul cu o blîndețe greu de

mărturisit în cuvinte... Ulterior aveam să înțeleg că omul acela avea în el plămada omului bun, dospită cu mir și sfînta rugăciune pascală... Oameni și oameni... Milițieni și milițieni... Judecători și judecători... Peste toată suflarea, însă, se află Jucătorul Suprem... Cu siguranță că milițienii aceia tineri care ne-au ciomăgit cu bastoanele, pe mine și pe Cangur, vor da socoteală cînd se vor afla în fața Sa.

După incidentul din parcul de la Gara de Nord, unde m-am ales cu o vînătaie zdravănă, care îmi acoperea aproape întreg omoplatul drept, de la bastonul acelui copoi, și după o noapte de neodihnă, făcînd rondul Gării de Nord, fără să închid un ochi toată noaptea, am mers în audiența la care mă înscrisesem cu o zi în urmă... Cel care m-a primit părea un funcționar cumsecade. Îmi ascultă toată povestea, după care luă telefonul din furcă și, după o secundă, două, se răsti în scoica telefonului de-i ieșiseră ochii din cap ca la broască: „Tovarășe, cum vă permiteți să puneți pe drum un poet tînăr, cum e tovarășul de lîngă mine?... E bine că știți despre cine este vorba... Da... Așa e... Are probleme cu mîinile...”. Făcu o scurtă pauză, după care reluă convorbirea: „Da, tovarășe... Îl trimit la dumneata... Omul dorește un loc de muncă... Ați înțeles... Va veni din partea mea!”. Și încheie convorbirea.

Auzindu-l cu cîtă fermitate vorbea cu cel de la județul din care veneam, uitasem de bastonul milițianului, de foamea și de setea de peste zi și noapte, de cînd sosisem în București.

- Mergi la județ... Le spui că ai vorbit cu mine... Vei fi primit și ți se va da repartiție... Primește la început orice... Cu timpul te vom aranja într-un post ca lumea... Dumneata ești poet, tinere, societatea are nevoie de oameni ca dumneata.

La îndemnul acestuia, cu primul tren am făcut cale întoarsă acasă, ca, peste cîteva zile, să iau de la început calvarul: Onești-Bacău, Bacău-Onești... Nimeni nu-și amintea să fi vorbit cu careva de la minister... Analizînd situația, aveam să ajung la concluzia că acel funcționar nu vorbise cu nimeni, ci simulase o convorbire, ca să scape cît mai repede de mine, să mă vadă plecat din biroul său... Probabil că așa procedase și cu alții înaintea mea... În nici un caz nu eram singurul care o pățise în felul acesta.

Pentru că sătulul niciodată nu-l va crede pe cel flămînd.

Bogatul, cît e de bogat, dacă ar putea, ar lua și pielea de pe cel sărac.

Și am fost dus cu vorba, de unii și alții, ani de zile... Purtat pe drumuri de la Ana la Caiafa...

Viața mea și-a urmat cursul după principiul unora: se poate, dar nu se poate!

Din păcate, nu am fost adeptul ideii ,,totul sau nimic”, fără să iau în seamă că viața nu e așa cum ne-o închipuim, ne mai joacă și feste cîteodată. Mie mai mult mi-a jucat feste decît să-mi ofere ce mi-am dorit dintotdeauna: liniște întru împăcarea mea cu mine și cu sufletul meu prea rănit, că așa au vrut unii dintre semenii mei.

Ani de zile am fost purtat pe drumuri, bătînd cînd la o ușă, cînd la alta, poposind cînd într-un birou, cînd într-altul, unde în loc să găsesc înțelegere, am găsit ură, ranchiună, dușmănie... Cînd e să fie, este, și asta s-a întîmplat într-o zi cînd, sătul de umblat, epuizat fizic de atîtea drumuri, cheltuind din pensia de o sută de lei a mamei, mă gîndeam să capitulez pentru totdeauna, scîrbit de lumea aceasta meschină, plină de jeg. Atunci, ajutorul mi-a venit de la cine nu mă așteptam, de la scriitorul George Bălăiță... La intervenția acestuia pe lîngă cei de la județ, în scurt timp, viața mea avea să ia o altă turnură... Eram angajat la ferma zootehnică din comună, remunerat cu bani și zile de muncă convenționale...Totuși, mă frămînta gîndul cum să ajung în București... (va urma)

Ion mACHIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Înflorirea caricaturii românești (II)

Nicolae Ioniță are mari merite, amintesc doar faptul că a făcut neamul cunoscut în lumea întreagă prin colecția de portrete intitulată chiar Neamul românesc în grafica mondială, care prezintă aproape 20.000 de portrete ale celor mai importante personalități ale românilor, dintre care se desprind cele ale lui Eminescu și Caragiale, realizate de peste 1.500 de artiști din 142 de țări. E rezultatul muncii, timp de 30 de ani, al acestui artist, dedicat imaginii vare vorbește de la sine. Acum [articolul este datat 14 decembrie 2022, n.red.] lucrează, în colaborare cu revista de înaltă cultură Curtea de la Argeş, cu implicarea Bibliotecii Academiei Române și a Muzeului Literaturii Române, la o serie de manifestări pentru comemorarea lui Urmuz (18831923) la 140 de ani de la naștere și la 100 de ani de cînd a plecat la cele veșnice. Va fi tipărit un album cu lucrări (așa cum îl văd artiștii lumii pe acest scriitor român deosebit) și se va deschide o expoziție, Curtea de Argeş, apoi la Biblioteca Academiei Române și la Muzeul Literaturii.

Iulian Pena-PAI și Mihai Ignat sînt dintre cei mai premiați caricaturiști ploieșteni la marile saloane internaționale. Să nu-l uităm pe Marian Avramescu pe care l-am vizitat în Sîngeru (jud. Prahova) împreună cu Mădălina Lică – bibliotecara din Valea Călugărească. M-au impresionat lucrările expuse în casa de pe deal, la parter și la mansardă: portrete și caricaturi colorate, impresionante prin arta lor; o asemenea imagine/ portret/caricatură sintetizează, dintr-o privire, mai mult decît ar spune autorul în limbaj. În 2022 a fost unul dintre cele mai frecvente prezența la festivalurile internaționale, afirmîndu-se plenar în ultimul timp. La fel de talentați sînt atîția și atîția, e greu să mă refer la toți.

Romeo Răileanu (București) se înrudește în arta deosebită a portretului cu cei mai mari caricaturiști. A participat la pictarea Mînăstirii „Dealul”, a publicat volume (Ipostaze, 2011), a vernisat la Timișoara o expoziție personală de portrete și caricaturi dedicate unui eveniment sportiv, mi-a înnobilat singurul meu roman (Băiatul cu mingea, 2008), e mereu alături de scriitori și-i prețuiește mult pe epigramiștii adevărați.

Cristinel Vecerdea, cel născut la Sibiu, ofițer, șeful Cercului Militar din Lugoj, cu expoziții în România și în străinătate, meritele fiindu-i răsplătite cu nenumărate premii.

Liviu Stănilă (din Deva) – marele cîștigător la Salonul Internațional de Caricatură de la Vaslui, ediția a XXVII-a.

Costel Pătrășcanu, din Brăila, care ilustrează cărțile noastre de epigrame. A crescut odată cu Cenaclul „Ștefan Tropcea”, s-a inspirat din „bîzdîcul” epigramelor, e cîștigătorul a 40 de premii internaționale și 70 de premii naționale. Nota personală a caricaturilor sale stîrnesc umorul dus pînă la comic.

Cornel Chiorean, din Rîmnicu Vîlcea, Bogdan Popian, din Vîlcea, Adrian Bighei, din Brașov.

Cătălin Zaharia, din Brașov, căruia-i mulțumesc și azi pentru portretul expresiv pe care mi l-a făcut.

Viorel Bacui (născut la Botoșani, venit la Galați la 6 ani), nominalizat de Ministrul Elen al Culturii printre primii 10 portretiști politici din țările balcanice. A obținut zeci de premii, nu-i place să iasă în față, definește caricatura drept „surîsul inteligent al vieții” și adaugă: „Eu nu sînt un vînător de premii, sînt un vînător al unei metafore în care să rămînă ceva după mine”.

Leonte Năstase, de la Constanța, născut în Dolj, a luat parte la festivaluri de artă din întreaga lume, e membru al juriului Festivalului bianual „Constantin Tănase” de la Vaslui. E prezent cu un grupaj de caricaturi în volumul colectiv Containerul de umor al Clubului Umoriștilor Constănțeni. Revista Moftul român din 2003 l-a declarat Cetățean de onoare al umorului românesc. În 2004, Președintele României i-a înmînat medalia „Meritul Cultural” Clasa I.

În ultimul timp îi duc lipsa marelui caricaturist Mihai Pânzaru-PIM, născut la București și devenit moldovean. Nu l-am mai întîlnit la festivaluri, deși înainte, îl vedeai la o masă, pe sală, și „amatorii” de portrete stăteau la rînd să-i încondeieze, cel nelipsit la peste 150 de întîlniri la saloane naționale de umor și cu tot atîtea participări la cele internaționale în peste 20 de țări din 5 continente. Peste 1000 de lucrări executate de dînsul se află în colecții particulare. Septuagenarul de astăzi, care a debutat la 24 de ani la Urzica, a realizat peste 25.000 de lucrări – grafică umoristică, portrete, ilustrații de carte. A fost o cinste să fim alături la festivalurile de umor la care era nelipsit.

Cu prețuire, îl amintesc aici și pe cel care, la 18 ani, a fost prezent la festivalul de umor de la Reșița, inițiat de neuitatul Mircea Cavadia (1950-2015), fiind încurajat de Valentin Silvestru: e vorba de Gogu Neagoe, născut în Osica de Jos, Olt. E deja cunoscut, operele sale au ajuns în zeci de țări din Europa și de pe alte continente. De curînd, l-am ascultat la o emisiune TV unde și-a manifestat atașamentul față de acest produs de artă. A inițiat concursul de creație plastică „Școala mea cea mai frumoasă” pentru elevii cu vîrste între 6 și 16 ani, care a avut loc la Slatina.

Acestea sînt foarte scurte prezentări care s-au limitat, uneori, la menționarea numelui, dar e bine să fie amintiți și cei pe care nu i-am cunoscut.

Caricatura evoluează în mod normal, sperăm ca acest produs al artei plastice, apreciat și în cadrul Uniunii Artiștilor Plastici, asociată cu gluma și bancul (cum s-a întîmplat în alte țări europene), să nu „acopere” epigrama. S-a publicat și se publică, în mod curent, caricaturi și ilustrații nu numai în reviste de profil ci și în aproape toate publicațiile naționale și zonale – reviste și cotidiene – ca Urzica, Magazin, Viaţa studenţească, Steaua, Luceafărul, Papagalul, Iaşul Literar, Baricada etc. A existat chiar o revistă bazată mai mult de jumătate pe caricaturi cu texte umoristice sub desene: e vorba de Nastratin. Abecedarul de umor, fondat de Vlad Hogea, fostul parlamentar, care ne-a părăsit la doar 37 de ani, în 2014, și de caricaturistul Mihai Matei, care ocupa mai mult de jumătate din revista (sub formă de carte) în care semna și Elis R., Adrian Mărăcineanu, G. Corbu, Nicolae Paul Mihail (Nicomah), Mircea Coșea ș.a. Și în trecut, și azi, unii practică „umorul negru”, în imagini, cu moartea cu coasa, cu spînzurați etc. Arta plastică are o largă tematică și se manifestă sub diverse aspecte, unele de mare ingeniozitate, avînd real impact asupra privitorului. Mă gîndesc la un caricaturist special pe care l-am cunoscut la Bistrița, la Festivalul de Umor

„Mărul de aur”, fiind invitată de onoare: e vorba de Lucian Dobârtă, cel care a evoluat în arta plastică, ajungînd „deliberat, în ultimii ani, să practice ceea ce s-ar numi Metafora vizuală (chiar MetAforisme după un termen inspirat, folosit și ca titlu de expoziție)” –cum scrie Marian Nencescu în Curtea de la Argeş din decembrie 2022, p. 38. Însuși artistul consideră că e „Un dans imagistic uneori sofisticat, alteori auster, în care asocierile de tip clasic, contemporan, contrastante și șocante abundă.” E încă o dovadă că metafora nu aparține numai poeziei. De fapt, ea a fost folosită, iniţial, în oratorie. Important este rolul pe care-l joacă metafora: în poezie-ți înalță spiritul în sfera imaginarului, te-nalță pe curcubeie de gînduri, iar în epigramă te coboară în realitatea pe care o vizează cu ingeniozitate. Gîndurile lui Lucian Dobârtă (LuciD), metaforele lui văzute constituie obiectul volumului Arta în conversație publicat de Elena Mitru în 2022. Este o deschidere ingenioasă a desenului, a imaginii, care, într-un fel, se abate de la caricatură proiectînd realitatea în sfera imaginarului.

Să ne oprim, cu prețuire, la contribuția, în domeniu, a lui Ștefan Popa POPA’S, ale cărui lucrări care au surprins prin valoare și ale cărui „performanțe artistice sînt o referință pe plan mondial” (Antonio Calderon de Jesus din Spania, în articolul lui Ion Jianu din Flacăra lui Adrian Păunescu, 25 noiembrie – 8 decembrie, 2022, p. 13). Pentru cei care au uitat, amintim faptul că e cel mai rapid caricaturist din lume. A fost mereu alături de epigramiști, chiar și la Caransebeș unde s-a născut, deși originea lui e oltenească și nu și-o dezminte. Dar să ne-ntoarcem la festivalurile de acum mai bine de un sfert de secol, cînd, pe planșe mari, ne făcea, cu artă, portretele pe care le-am pus în cărți și pe care le păstrăm ca pe niște comori.

Cel care a subliniat meritele, locul pe care-l ocupă Ștefan Popa Popa’S în cultura românească, a fost omul providențial pentru festivalurile noastre – Valentin Silvestru (1924-1996). El a subliniat totdeauna valoarea caricaturii pentru umorul românesc, saltul pe care l-a făcut Popa’S în domeniul caricaturii. În 1978, Val. Silvestru a luat Premiul pentru Critica teatrală din partea A.T.M., dar umorul îl avea în sînge – nu putem uita „Ora veselă” de la Radio. A vorbit mult despre caricatură la Festivalul de Umor de la Vaslui care se ține din doi în doi ani și poartă numele marelui actor Constantin Tănase (1880-1945). În 1996, la ediția a XIV-a, a spus: „Festivalul ne adună pe toți, e o mare densitate de intelectuali, e singurul festival de asemenea anvergură din Europa. La momentul oportunist (sic!), a devenit leagănul umorului românesc”.

Ștefan Popa Popa’S, în cuvîntul său, subliniază faptul că, incontestabil, caricatura a căpătat o importanță deosebită – e cunoscută în străinătate mai mult decît pictura și a adus României mai multe medalii decît sportul românesc.

La acest festival (din 1996), a fost încurajată, de la început, creația de grafică satirică: „De peste un sfert de veac – spune Val. Silvestru – sprijină, ajută această ramură, fără această manifestare, n-ar fi avut această evoluție”. Au fost premiați, atunci, printre alții, la grafică satirică, Viorel Baciu, Costel Pătrășcanu, precum și regretatul Viziteu din Plopeni – PH, care, prin „creșterea” lor în domeniu, au demonstrat că au meritat, cu prisosință, aprecierea juriului; la portreteșarjă au fost premiați Virgil Tomuleț din Cluj-Napoca, Albert Poch și Dan Turculeț din București.

S-a afirmat calitatea de artă, prin excelență a caricaturii, artă insurgentă, revoluționară, dar devenită aristocrată pentru că are (avea!) castel la Macea. „Popa’S a înnobilat acel loc – a spus Val. Silvestru Plebeii pot sta în somptuoasele dormitoare de altădată ale grofilor. (Să nu uităm că acest avantaj fusese acordat în vremea „blamatului comunism”). Prin concursuri se ridică nivelul caricaturii, se încarcă de idei, ingeniozitatea depășește cu mult nivelul oamenilor obișnuiți și inteligenți”.

(continuare în pag. 6) ELIS RÂPEANU

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale

Ireparabilul

La 28 noiembrie a.c., Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit 74 de ani. Nu-l mai avem printre noi, din păcate, iar tot mai mulți români își amintesc de el, regretîndu-i dispariția mult prea timpurie. Încă se vorbește despre șansa pe care ar fi avut-o România, dacă la alegerile prezidențiale din 2000, victoria lui Vadim era recunoscută...

Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri... În Revista ,,România Mare” din 17 iulie 2015, la rubrica Eveniment editorial apărea prezentarea unei noi cărți pe care o publicasem recent, însoțită de următoarea dedicație, adresată redactorului-șef Corneliu Vadim Tudor: ,,Permiteți să vă ofer modesta mea carte «Antena 3 e aici», continuare la «Oglinda Libertății», a cărei apariție ați avut amabilitatea să o consemnați în prestigioasa dvs. Revistă «România Mare»”. Desigur că nu mi-a venit să cred că o mare personalitate ca domnia sa luase în seamă modestul meu volum, iar acest lucru m-a făcut extrem de fericită. Pe cît de fericită am fost atunci, pe atît de îndurerată am fost cînd am aflat cea mai tristă veste pe care o puteam afla, dispariția de pe Pămînt a unei personalități inegalabile a culturii române, dl. Corneliu Vadim Tudor. Plecase la stele un mare patriot, regretat de toți românii iubitori de țară. O pierdere ireparabilă, și o mare tristețe, oglindită chiar și în ochii ,,păpușilor cu patru lăbuțe” care, desigur, au simțit și ele teama că nu mai are cine să le ocrotească, ,,oamenii mari” avînd alte preocupări, nepăsători fiind chiar și față de semenii de la care au primit UN VOT.

În societatea românească a rămas de atunci un GOL. Dispăruse Vadim, inegalabilul om politic și de înaltă cultură, OM în primul rînd, căruia întotdeauna i-a păsat de cel care-și numără ,,banii pentru pîine”. Personalitatea sa nu va putea fi înlocuită niciodată. A FOST UNIC. Păcat că Dumnezeu ni l-a luat, cert însă e că nu l-am meritat.

C.V. Tudor va rămîne pentru totdeauna în inima poporului român. Inteligența și bunătatea lui vor

dăinui mult în amintirea românilor, pentru că aceste calități umane erau, în cazul său, firești. A fost și va rămîne UNIC în istoria poporului român, pe care l-a iubit cu toată ființa lui. Așa cum, cu aceeași patimă, și-a venerat părinții: ,,Unde sunteți voi, părinții mei? Ce n-aș da să vă mai văd odată!/ Ați murit de tot, sau sunteți ZEI, rătăcind pe bolta înstelată?”.

Din nefericire, răspunsul l-a primit mult prea devreme:

,,Azi dau firul vieții înapoi

Să pricep secretul casei noastre:

Se rugau părinții pentru noi

Domnul să ne scape de dezastre...

Le spun tuturor să fie drepți

Din puținul lor să facă daruri

Toți ateii cred că sînt deștepți Însă dracul i-a jucat la zaruri...”. Corneliu Vadim Tudor nu ne-a părăsit de tot, ne-a lăsat un urmaș vrednic de personalitatea domniei sale, pe Lidia, fiica sa, care duce, nu ușor, povara unei reviste inegalabile. Îți mulțumim, domnișoară Lidia, iar ilustrului tău tată, Corneliu Vadim Tudor, veșnică recunoștință! Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

LILIAnA TETELEA

Înflorirea caricaturii românești (II)

(urmare din pag. 5)

Ștefan Popa Popa’S propune înființarea unui Muzeu al Caricaturii la Vaslui. „Încep să se înmulțească asociațiile de caricaturiști și umoriști care induc emulație și obligă să fie mai atenți cu ceea ce produc și expun. Un actor foarte talentat – Horațiu Mălăele e și caricaturist, așa cum Al. Clenciu e la fel de puternic ca epigramist și caricaturist; chiar și Șt. Cazimir scrie și epigrame, precum și academicienii Vasile Bogrea (1881-1926), Gabriel Țepelea (1916-2012), Gh. Păun, fondatorul revistei de înalt nivel Curtea de la Argeş, care a găzduit și o suită de articole despre epigramă.”

Despre acest „rege al caricaturii”, cum îl numește presa americană, Constantin Jichița a scris un prim volum – Popa’S / Dimensiunea geniului, Ed. Waldpress, Timișoara, 2017.

Val. Silvestru subliniază, de asemenea, calitatea creațiilor lui A. Poch care a realizat, prin portretele, cu mai multe variante, adevărată veselie oamenilor de toate vîrstele, caricaturile sale fiind comunicative, cu umor debordant, iar ascuțișul lui le-a asigurat o popularitate extraordinară. Cam jumătate din ce a produs era interzis. „Mari satisfacții, mari necazuri!” „Domnul Silvestru – a afirmat Albert Poch – a descoperit mai multe lucruri despre mine decît mine”.

Să nu-l uităm pe Al. Clenciu, renumit pentru porteteleșarjă, care a fost contemporan și cu regretatul Matty care publica „Una pe zi”.

Bădia Sandu, care ne-a părăsit în anul 2000, la 87 de ani, era prețuit de Popa’S, acest inegalabil caricaturist, care a realizat sute de mii de lucrări și a inaugurat, în 2017, singurul muzeu în domeniu, care-i poartă numele. Val. Ciucă l-a numit pe Popa’S „campionul mondial al caricaturii. Are o capacitate europeană de marketing cultural, aparține învingătorilor. Îți dă vagul sentiment că te-ai apropiat de esența desenului, apoi îți scapă și mergi spre alte esențe. E o instituție, un fenomen, un fenomen care se exersează cu o capacitate de a se exercita profund. De el nu te poți ascunde,

vede tot, e peste tot, are ochi la spate, are 5 puncte cardinale și 5 anotimpuri. Desenele sale sînt ipostaze și ipoteze asupra unora dintre semenii noștri. Nu-i face mai frumoși sau mai urîți. Ci așa cum s-ar vrea sau nu s-ar vrea să se vadă. E o natură stihială cu o imaginație cuceritoare. Va impune un al șaptelea continent – continentul Popa’S care va fi nu numai o clipă, ci o eternitate.”

Expunerea despre caricatură ar merita amploare, dar cum poți să cobori cu parașuta de „sus”, de la 10 metri? E o creație importantă care a căpătat, odată cu dezvoltarea sa, și importanță: e o manifestare indispensabilă a umorului românesc, de grandoare numerică și valorică. Prin opiniile sale la ediția a XIV-a a a festivalului de la Vaslui, ultima la care a participat, Valentin Silvestru i-a ridicat prestigiul. De fapt, caricatura însăși s-a ridicat azi la nivelul de moralitate pe plan social.

Doresc ca aceste rînduri să constituie dovada prețuirii față de caricatură – arta care s-a impus în spiritul tuturor popoarelor și care a căpătat o mare dezvoltare și la români. Îmi exprim, de asemenea, prețuirea și admirația față de caricaturiști, care se înfrățesc cu noi, epigramiștii.

Ești atât de frumoasă, De greu încercată, De bogată, de generoasă Pentru că

Ești un tărîm binecuvîntat

De Dumnezeu, dar și de martirii tăi. Iartă-ne, Doamne și tu, Românie!

Dezamăgiți și intimidați

De dușmanii tăi, ai noștri, de altfel (din exterior și din interior)

Ne-am cam pierdut reperele

Și ne-am lăsat Datinile și Obiceiurile. Strălucește tu, Românie!

Sclipește tu, Românie!

Ai cu cine și cu ce...

La mulți ani, soră și frate român! Noi am îmbătrînit,

Am luptat și am săvîrșit

Ce tu ți-ai dorit!

Se spune: Cînd moare un bătrîn, Dispare o bibliotecă. Noi asta nu dorim,

Vrem să mai construim

Ce alții au distrus

De la Răsărit la Apus.

Să dăm oamenilor ce este bun

Chiar dacă unii ne lovesc cu salve de tun.

Iubim norii, mașinile și cărțile

Și nu simțim tristețea din toate părțile. Credem în grîu, în pămînt, în mare

Cu bucurie să vadă orișicare, Nu ca un Străin pe acest Pămînt, Ci ca un Iubitor de țară-n plin de-avînt.

Nu ca un Turist plimbîndu-se-n natură, Ci ca un străjer lipsit de ură, Cu-n optimism în suflet tot mereu, Așa să ne ajute Dumnezeu!

Primim rezultatul cu multă umilință, Învățăm arta binelui din Știință

Fără disperare, fără descurajare, Dar cu Credința că Domnul ne va ajuta Pe Românie a o salva!

Omenirea să trăiască-n Pace!

Fără de războie și de tot ce este rău, Așa să ne ajute Dumnezeu!

Acum, cînd vine Moșu’ cu daruri, În prag de sărbători

Vă ofer aceste rînduri

Cu pace-n suflet, cu mîinile curate, Cu inima fierbinte, cu picioarele umblate, Cu vocea mea, cu scrisul meu, C-o slovă de iubire, Pentru orișicine

Ce are nevoie de-o soră, De un frate român.

Sărbătoarea de azi să v-aducă Împlinire, Domnul să vă apere de toate Relele

Știute și Neștiute, să ne vindece

De toate bolile și suferințele!

Acesta este Urarea mea, Și o repet mereu, Așa să ne ajute Dumnezeu!

La mulți ani, Românie!

Prof. ing. drd. CONSTANTIN S. SIMION

File de istorie

Nunta prinţului moştenitor (II)

Pregătiri şi adversităţi (2)

Şi parcă pentru a-l aduce pe bietul condeier în pragul disperării, organizatorii se gîndiseră să amenajeze în Gara de Nord un salon special pentru primirea mirilor la venirea lor în ţară. „Acest salon şi decorarea lui costă 100.000 de lei”, încheia el cu indignare.

Dar se pare că nu doar „Adevărul” privea cu antipatie spre Palatul Regal din Bucureşti. Chiar şi vremea se dovedea potrivnică. În noiembrie căzuse prima zăpadă, iar începînd cu 15 decembrie ninsorile deveniseră straşnice. Pe 20 decembrie, comunicaţiile fuseseră întrerupte din cauza troienelor de zăpadă. „Cît pe aci – nota în jurnalul său Iancu Cerkez – să nu poată pleca regele la timp pentru a asista la căsătoria prinţului moştenitor. A plecat în fine sîmbătă, a doua zi de Crăciun, cu un tren regal, acum sosit din Boemia. Acest tren se compune din două (şi nu 6-7 cum afirma „Adevărul”!) vagoane salon – unul sală de mîncare şi unul pentru bagaje. La acest tren s-a legat şi vechiul tren regal şi, astfel, a pornit cu o suită strălucită, compusă din prezidentul Consiliului de Miniştri, d-nul Lascăr Catargi, preşedintele Senatului – dl. Iorgu Cantacuzino, prezidentul Camerei – d-nul Mînu, ministrul afacerilor străine – dl. Alex. Lahovary, d-nul general Florescu – fost prezident de Consiliu, dl. Dimitrie Sturdza – fost ministru şi şef al opoziţiei, d-nul general Vlădescu – şeful Casei Regelui, colonel Robescu – aghiotant, colonel Comănescu şi maior Cocea – comandantul batalionului de vînători în care servea prinţul moştenitor etc. Mai toţi sînt oameni chipeşi, de o frumoasă prestanţă. Toţi conducătorii acestui tren excepţional sînt în uniforme noi, înmănuşaţi, cu spadă la şold“.

principese, fiul contelui de Flandra şi, în fine, la urma cortegiului, ducele de Edinburg, tatăl, conducînd pe mireasă. Serviciul divin a fost celebrat de către abatele mînăstirii de benedictini – de Beuron –, Placide Wolter, care, spune Mitiţă Sturdza, într-o depeşă publicată de gazeta «Voinţa naţională», a ţinut o cuvîntare foarte înaltă şi mişcătoare.

La întoarcere, în capul cortegiului erau acum ginerele şi mireasa. La castel îi aştepta capelanul reginei Engliterei, monsignior Lloyd, care le-a dat benedicţia religioasă anglicană. La orele 6 după prînz a fost prînz de gală, prezidat de mire şi mireasă. La nuntă au mai asistat, între alţii: ambasadorul englez, Sir Mallet, ambasadorul turc de la Berlin Tevfic paşa, ministrul nostru la Berlin, dl. Gr. Ghika, doamnele Maria Cantacuzino, văduva răposatului Ioan Cantacuzino, şi doamna Greceanu, aceasta din urmă numită doamnă de onoare a curţii noii noastre prinţese“.

Împăratul german deschide cortegiul

Dar să vedem ce s-a întîmplat la Sigmaringen, în vechiul castel al familiei Hohenzollern, unde a avut loc nunta propriu-zisă. Pentru forma condensată şi stilul expresiv, l-am ales tot pe Iancu Cerkez, iar atunci cînd relatarea sa ni s-a părut prea telegrafică, am apelat şi la presa timpului.

În primul rînd, ni se spune că „regina noastră Elisabeta e tot suferindă de nervi la un castel Segenhaus, lîngă Neunred“ şi ca atare nu a putut participa la nuntă. Se spune că în ziua de 29 decembrie cînd s-a celebrat cununia, „cortegiul s-a pornit în următoarea ordine: împăratul german dînd braţul ducesei de Edinburg, regele nostru în uniformă de general român ducînd pe maică-sa, bătrîna prinţesă de Hohenzollern, prinţul moştenitor şi ginere Ferdinand în uniforma noului său grad de maior de vînători români cu maică-sa, prinţesa Antoinetta, marele duce Alexis, fratele împăratului Rusiei, în uniformă de amiral rus, cu ducesa de Connaught, ceilalţi principi şi

După nuntă, tinerii căsătoriţi au plecat pentru cîteva zile la castelul Krauchenweis, apoi au luat trenul spre Bucureşti. „Marţi, 19 ianuarie – aflăm din ziarul «Constituţionalul» datat 28 ianuarie/8 februarie 1893 – AA.LL.RR. principele moştenitor şi principesa Maria a României, după ce petrecuseră zece zile în sînul familiei, au părăsit oraşul Coburg pentru a veni în ţară”. În aceeaşi zi, la orele 21.30, au ajuns la Viena, fiind întîmpinaţi de ministrul român în capitala austroungară şi personalul legaţiei pe care acesta o conducea. Joi dimineaţa, Ferdinand şi Maria au fost primiţi de membrii Curţii imperiale (arhiduci şi arhiducese), iar la ora 14 s-au întreţinut cu împăratul Franz Joseph, care la orele 18 le-a oferit şi un prînz, programul zilei încheindu-se cu un spectacol de gală la operă, în timpul căruia împăratul a luat loc pentru cîteva minute în loja oaspeţilor săi.

Vineri, 22 ianuarie, la orele 9.50 perechea princiară română şi-a luat rămas-bun de la imperialele sale gazde.

Tot ce se ştia la Bucureşti se datora presei, care se străduise să informeze cît mai amplu avida opinie publică românească. Fiecare însă dorea să ştie ceva mai mult şi mai ales s-o vadă, cum se spune, în carne şi oase pe cea care fusese aleasă să devină viitoarea regină a românilor.

La sosirea ei a apărut soarele

Dar să-i dăm din nou cuvîntul lui Iancu Cerkez: „23 ianuarie, sîmbătă. Azi şi-a făcut intrarea în oraş tînăra prinţesă Maria, mireasa prinţului nostru moştenitor, într-un landou mare, cu geamuri de jurîmprejur, tras de şase cai negri, frumos împodobiţi în frunte cu panaşuri tricolore. Ea era la dreapta regelui, prinţul dinainte, în costum de maior de vînători, cu marele cordon al «Stelei». Prinţesa, tînără de tot, cu născior mic, un obraz trandafiriu, n-am văzut-o prea bine, părea serioasă şi cam mirată. Deşi vînt şi rece, a avut şansa să apară soarele la sosirea ei. Purta o haină frumoasă de catifea roză, bătînd în violet, cu un guler drept forma Maria Stuart, brodat, mi s-a părut, cu o blană fină. Cortegiul a mers la Mitropolie, unde ambii arhiepiscopi şi o mulţime de arhierei au făcut un Te Deum, după care s-a citit un document-manifest al regelui, spunînd anul, data, locul şi toate împrejurările nunţii şi sosirii în ţară”.

Serbările au continuat a doua zi, 24 ianuarie. Zi cu semnificaţie. S-a avut în vedere acest lucru, românii dorind şi ei o nuntă la Bucureşti, una mai puţin obişnuită, una pe care s-o trăiască întreaga ţară. Au fost mai multe proiecte, dar pînă la urmă a triumfat ideea lui Alexandru Odobescu. Zice Iancu Cerkez: „A doua zi, duminică 24 ianuarie 1893, a fost o ceremonie originală, imaginată de academicianul şi fostul ministru d. Alex. Odobescu: s-au celebrat în 32 de biserici 32 de nunți de ţărani, cîte o pereche din fiecare judeţ, avînd naşi miniştri, deputaţi, senatori etc, iar a 32-a, nunta celor de la Covurlui (din nenorocire însă nu cei mai frumoşi) s-a săvîrşit la biserica Sf. Spiridon de însuşi mitropolitul, avînd nuni mari pe însăşi tînăra pereche princiară – care a asistat la serviciu sub un dais (baldachin) frumos. La nunta asta au asistat toţi ceilalţi naşi care oficiaseră mai de dimineaţă. De acolo au plecat nunţile fiecare în cîte un car cu patru boi albi, cu coarne aurite, cu brad la mijloc, cu lada de zestre a fiecărei mirese, cu miri, cu mirese, cu rude şi pe Podul Mogoşoaiei au venit la Ateneu...“.

După cum citim în „Universul” din 26 ianuarie/7 februarie, slujbele de cununie pentru cele 31 de perechi au început la ora 9 dimineaţa, în 31 de biserici din Capitală, şi s-au terminat la ora 11, după care toate perechile de tineri căsătoriţi s-au strîns la biserica Sf. Spiridon, unde mitropolitul însuşi a oficiat slujba de cununie a perechii din judeţul Covurlui. Ziarul reproduce chiar şi lista celor 31 de biserici şi aminteşte, printre naşi, pe Constantin Bălăceanu, I. Crupenschi, I. Miclescu, I. Lahovary, Em. Băleanu, Al. Em. Lahovary, A. Docan, A. Florescu, D. Butculescu, N. Cerkez, M. Balş, Al. N. Lahovary.

Punguţa cu... 25 de piese de aur (1)

Emoţii. Emoţii şi de o parte şi de alta: prinţesa se pregătea pentru primul ei contact cu ţara de adopţiune şi oamenii ei; românii, fireşte, îşi doreau ca aşteptările lor să nu fie înşelate. Greu să satisfaci gusturile celor cinci milioane de suflete cîte număra atunci Regatul Român...

Ajunse la Ateneu, „în sala de jos de la mijloc, unde erau aşezate 32 de mese, li s-au dat ceva prăjituri, de mîncare şi de băut. Au sosit prinţul cu prinţesa, s-au aşezat pe o estradă, împreună cu regele, iar perechile veneau pe rînd să sărute mîna prinţesei, regelui, prinţului şi primeau o pungă de catifea roşie brodată cu armele (stema) ţării, în care erau 25 de piese de aur cu efigia regelui. Regele le da o medalie comemorativă şi prinţul portretele lor. Prinţul a băut în sănătatea însurăţeilor, a vorbit cu ei, le-a dat mîna. Printre perechi puţine am auzit că erau frumoase. Miresele care au plăcut mai mult au fost de la Olt, de la Fălciu, de la Suceava, de la Vlaşca...“. Soţia memorialistului, prezentă la acest eveniment, făcea observaţia că la un moment dat „se încinsese în sală un miros de cizme şi cojoace, lucru mare“. Şi cum „nuntă fără lăutari nu se poate“, Iancu Cerkez a reţinut şi amănuntul că fusese chemat să cînte „un bătrîn lăutar cunoscut, Dinicu, cu o bandă în costum naţional“, iar noi presupunem că era vorba despre vestitul Angheluş Dinicu. (va urma)

MARIAN ŞTEFAN

Doi poeți ardeleni, luptători pentru

Marea Unire din 1918

În anul 2018, în preajma sărbătoririi centenarului Unirii, a avut loc lansarea a două lucrări revăzute și adăugite, din creația profesorul universitar, istoric și critic literar, Ion Dodu Bălan (care se stinsese din viață cu doar șase luni înainte de acest eveniment editorial): monografia Octavian Goga și Aron Cotruș, viața și opera unui poet exilat – apărute cu mulți ani în urmă –și republicate în noiembrie 2018 la Editura Fundației „România de Mîine”. Cu acel prilej, a fost prezentată o interesantă analiză comparativă între biografiile, creația și activitatea consacrată Marii Uniri de la 1918 a celor doi poeți, similitudinile în gîndirea și faptele acestora în plan național și internațional, studiu realizat de Elena Bălan Osiac.

Constatările mele, rezultate în urma cercetării datelor concrete menționate de autorul celor două lucrări de istorie și critică literară, le voi rezuma, comparativ, în cele ce urmează. Ambii poeți sînt ardeleni: Octavian Goga s-a născut la 1881, la Rășinari, iar Aron Cotruș, zece ani mai tîrziu, în 1891, la Hașag, ambele sate aflate în zona Sibiului.

Amîndoi sînt fii de preoți: Aron Cotruș a făcut parte dintr-o familie cu nouă copii al căror tată era preot de țară, mai întîi la Hașag, apoi într-un sat de pe Tîrnava din apropierea orașului Blaj. Octavian Goga și-a petrecut copilăria pe „ulița popilor” din Rășinari. Descendența neamului său se pierde în negura timpului, iar etimologia numelui său de familie este explicată de Tache Papahagi în „Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic”, conform căruia „goga” este porecla atribuită, de către albanezii musulmani, aromânilor ortodocși din zona muntoasă a Macedoniei, de unde, cu două secole în urmă, străbunii poetului dinspre tată ar fi putut veni cu oile în transhumanță în zona Tîrnavelor din Transilvania. Iosif Goga, tatăl poetului, născut la Crăciunelul de Sus de pe Tîrnave, după ce a urmat teologia la Blaj, a devenit preot la Rășinari, unde a intrat într-o veche familie de preoți (din tată în fiu), prin căsătoria cu fiica protopopului Ion Bratu, învățătoarea Aurelia Bratu, mama poetului. Ion Bratu (1818-1878) a fost preot, cărturar și om politic, ca mulți strămoși ai săi, fiind „unul dintre colaboratorii cei mai asidui ai mitropolitului Andrei Șaguna” (după cum relata Goga) și, ulterior, prieten credincios al învățatului Timotei Cipariu. În scrierile timpului se spune că Ion Bratu – protopopul – ar fi fost acela care

(I)

l-a găzduit, în casa lui din Rășinari, pe Mihai Eminescu, aflat în pribegie prin Transilvania. Acestor preoțistrămoși, Octavian Goga le dedică poezia „Voi veniți cu mine”, prin care le recunoaște valoarea și importanța în biografia sa spirituală: „Sufletul vă simte cum îi treceţi pragul,/ Ca-ntr-o casă mică, albă, de la ţară,/ Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul…/ Sînteţi fără număr, popi cu bărbi cărunte,/ Cercetaşi de codri şi păstori de munte,/ Ceată nesfîrşită, voi veniţi cu mine/… Taine din zapise, rosturi din hrisoave,/…Şi-mi suspină-n noapte rugă de ceasloave…”.

Cei doi fii de preoți, O. Goga și A. Cotruș, crescuți printre hrisoave, ceasloave și molitvelnice, folosesc frecvent, în creația lor poetică, termeni, sintagme sau metafore (preluate din domeniul eclesiastic, de proveniență biblică, liturgică sau a cinului bisericesc) și cuvinte ce aparțin lexicului religios, pe care, apoi, le pun în circulație cu o conotație simbolică. La Octavian Goga sînt frecvente cuvinte precum: hirotonisire, cuminecătură, binecuvîntare, cucernicie, mir etc., iar la Cotruș: spovedanie, rugă, veșnicie, cruce, judecata sfîntă etc. Chiar unele poezii cu tematică religioasă poartă titluri sugestive precum psalm, rugăciune, spovedanie: „De pe culmile timpului ce-ți vestesc vecinicia/ adu-ți aminte, Doamne, de România,/ de mîndrul Ardeal al leagănului meu,/ care pînă și-n visuri te strigă mereu/ și doar de la Tine mai așteaptă/ judecata cea sfîntă și dreaptă…” (Aron Cotruș, „Psalm românesc”), sau „Și cu povața Ta-nțeleaptă…/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă./ Dezleagă minții mele taina/ Și legea farmecelor firii…/ Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frînge…/ Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atîtor doruri fără leacuri” (Octavian Goga, „Rugăciune”). În ceea ce privește educația școlară și studiile universitare, între cei doi poeți există multe similitudini, dar și unele diferențe. Ambii viitori poeți urmează cursurile primare în satele natale, unul la Rășinari, celălalt la Hașag. Amîndoi elevii își continuă studiile liceale în orașele apropiate de domiciliul părinților: Goga la liceul unguresc de la Sibiu, Cotruș în orașul Blaj, apoi, la liceul Andrei Șaguna din Brașov. Dacă A. Cotruș s-a adaptat mai ușor la Blaj, Octavian Goga a avut multe de îndurat. Programul educativ impus elevilor de etnie română la liceul unguresc din Sibiu n-a fost acceptat cu supușenie de elevul Goga care, în urma unui conflict cu un profesor de istorie de etnie maghiară, a fost nevoit să se transfere la liceul românesc din Brașov, unde a avut prilejul să-l cunoască îndeaproape pe profesorul de istorie și latină, Vasile Goldiș, cel ce va intui în versurile fostului său elev pe „poetul redeșteptării românilor”, „apostol al unei vremi ce va să vie”. De oraşul Braşov se leagă debutul de poet al lui Goga, în cadrul Societăţii de lectură, deschise celor ce aveau chemare spre creaţia literară.

După absolvirea liceului, atît O. Goga, cît şi A. Cotruş se înscriu la Universitatea din Budapesta, dar, din motive materiale, Cotruş este nevoit să-şi întrerupă studiile şi se întoarce la Arad, unde va lucra ca redactor la ziarul „Românul”, condus de Vasile Goldiş, şi va publica poezia „Aviatorilor”, ca omagiu adus lui Aurel Vlaicu, cel ce efectuase zborul de la Braşov, din 1911, cu avionul conceput, construit şi pilotat de el însuşi.

Octavian Goga, în schimb, frecventează cu regularitate cursurile Facultăţii de Filosofie din Budapesta, obţinînd la toate disciplinele calificativul „eminent”, deşi risca să fie exmatriculat pentru exprimarea convingerilor sale politice. Proaspătul licenţiat în filosofie, Octavian Goga, solicită Societăţii Transilvania o bursă pentru continuarea studiilor la Berlin şi, apoi, la Paris. În anul universitar 1904-1905 este student la Berlin, unde citeşte mult, audiază cursuri pe gustul lui şi, totodată, călătoreşte prin Germania şi Italia. Dar nu-şi mai poate continua studiile întrucît, în ajunul Crăciunului (1905), tatăl său, preotul Iosif Goga, decedează; va fi înmormîntat în cimitirul din Răşinari, lîngă mausoleul mitropolitului Andrei Şaguna.

Întrucît devenise capul familiei şi trebuia să asigure întreţinerea mamei şi a fraţilor săi încă elevi, Octavian Goga renunţă la continuarea studiilor şi se dedică publicisticii.

Atît Octavian Goga, cît şi Aron Cotruş sînt angrenaţi în vîltoarea evenimentelor ce aveau să contribuie la pregătirea Marii Uniri cu Ţara. Fiecare, în felul său, colaborează la diverse ziare şi reviste („Românul”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Ţara noastră”, „Epoca”, „România”, „Astra”) care îşi aveau sediul în diverse oraşe din Transilvania: Arad, Braşov, Sibiu, Cluj.

Animaţi de o profundă iubire de ţară şi preocupaţi de viitorul compatrioţilor lor – ţărani, mineri, meseriaşi etc. – ambii poeţi contribuie prin scrisul lor (poezii, articole, discursuri) la răspîndirea cunoştinţelor cultural-istorice în toate mediile sociale pentru trezirea conştiinţei asupra drepturilor istorice asupra pămîntului şi avuţiei naţionale şi, mai ales, a îndeplinirii ţelului lor comun: eliberarea Ardealului de sub asuprirea naţională şi socială. Toate acţiunile celor doi poeţi contemporani sînt bine gîndite şi puse în concordanţă cu fluxul de idei al momentului istoric susţinut, în cadrul Ligii pentru unitatea tuturor românilor şi apreciat de cei mai consecvenţi militanţi ai Unirii: V. Goldiş, Nicolae Iorga, Vasile Lucaci, Pop de Băseşti, Take Ionescu şi mulţi alţii. Printre ei, Goga era recunoscut ca un mare poet, ca un publicist neîntrecut şi un „orator de frunte”, cum îl numea Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Inspirată din realităţile social-politice ale Transilvaniei şi din experienţele lor de viaţă, tematica scrierilor celor doi poeţi este asemănătoare.

Ataşamentul faţă de casa părintească şi de frumuseţile naturii înconjurătoare, emoţia dureroasă a părăsirii casei părinteşti şi a satului spre a merge „cu căruţa la oraş” (Goga), nostalgia despărţirilor şi depărtarea în timp şi spaţiu faţă de locurile natale constituie una dintre temele predilecte ale operei celor doi poeţi: „De ce m-aţi dus de lîngă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas acasă” (Octavian Goga, „Bătrîni”), iar Aron Cotruş îşi aminteşte cu nostalgie de satul său natal: „Acolo, copil, mă suiam pe deal,/ să văd departe munţii,/ munţii vineţi ai Sibiului/ Acolo am auzit, pentru întîia dată, vorba Ardeal/ de la mama şi de la tata” („Prin străini”) şi tot el, departe de ţară fiind, îşi trimite dorul înapoi: „Şi mi se întorcea copilăria, mi se întorceau anii apuşi şi îşi începeau basmul şi îmi erau parcă aproape plaiurile dragi, pădurile sălbatice pe unde am copilărit. Mă vedeam într-o grădină cu pruni înfloriţi; cu merii cu florile de argint, în boschetele cu trandafirii roşii ca para…” (Aron Cotruş, „Prin străini”). Din depărtări, Goga îşi trimite gîndul tot acasă: „Dar nopţile, cînd umbre moi se lasă… / Eu mă visez în sat la noi, acasă” („Paris”).

(va urma)

ELENA BĂLAN-OSIAC (Editurafrm.ro)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (203)

Zeii (17)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (4)

Bixia Yuanjin – zeiță daoistă posesoare a mai multor atribuții. I s-au mai dat cîteva denumiri semnificative, precum: „Prințesa norilor trandafirii“; „Prințesa norilor de Azur“; „Doamna de Jad“ și „Prințesa norilor tărcați“. Pentru rolul ei în asigurarea nașterilor fericite a copiilor i s-a mai spus și „Mama sfîntă“. Zeița are în responsabilitatea sa zorile de zi și mai apoi nașterea copiilor. În mod firesc, a devenit o divinitate a destinului. Gîndirea daoistă a asociat nașterea unui copil, ieșirea lui la lumină din întunericul pîntecului matern, cu ivirea soarelui în zorii zilei. Zeița este aducătoarea luminii, adică a speranței pentru oameni. Cînd se naște un copil, ea îi stabilește destinul cît mai favorabil, pentru că este aducătoare de noroc. Este protectoarea femeilor și a copiilor. Unii o consideră și vindecătoare de boli. Tatăl ei este Împăratul Muntelui de Est și este Zeul Muntelui și unul dintre judecătorii întregii lumi. El i-a destinat ca soț pe fiul zeului Mării de Apus. Într-o altă variantă a mitului, soțul ales a fost Mao Ying, care a izbutit să devină nemuritor. Zeița Bixia Yanjin este venerată în întreaga Chină. Cultul popular face ca în fiecare casă să existe o imagine a ei. Alături de ea, reprezentată stînd jos, aureolată cu trei păsări cu aripile desfăcute, are în preajmă două ajutoare. Una este „Doamna vederii perfecte“, specializată în vindecarea copiilor bolnavi de ochi, cealaltă – „Doamna care aduce pe lume copii“. Locul cel mai perfect pentru a fi venerată este „Templul Zorilor Purpurii“, aflat în vîrful muntelui sacru Tianshan. Acolo vin numeroase femei să îi aducă omagii și să-i ceară ajutor. Un al doilea templu spre care se îndreaptă anual șiruri de pelerini este „Miao Feng Shan“, situat la mică distanță de Beijing.

Oameni și miracole (27)

Posibilitatea unor explicaţii naturale

Practica îmbălsămării ne invită să ne întrebăm dacă nu cumva parfumurile care par să emane din coRPul misticului nu au pur şi simpu origine naturală? Întrebarea nu poate să fie, evident, eludată, iar înainte de a lua în calcul o intervenţie „supranaturală“ se cuvine să examinăm în detaliu alte posibilităţi. Ceea ce a făcut doctorul Hubert Larcher, de la care împrumut, cu acceptul său, rezumînd, următoarele elemente:

– unele parfumuri ar putea să vină de la modul de înmormîntare, mai ales în cazurile vechi. Se ştie că anticul obicei de a îmbălsăma morţii şi de a-i parfuma cu substanţe aromate era foarte răspîndit. Dar, după încetarea acestei practici, nimic nu mai poate să explice cazurile recente;

– unele parfumuri ar putea proveni de la alte substanţe odorifiante cu care misticul ar fi în contact (tutunul dacă fumează, tămîia dacă celebrează slujba etc);

– subiectul poate să fi ingerat substanţe medicamentoase care s-au transformat în mirosuri agreabile: terebentina, de exemplu, care se dădea bolnavilor suferinzi de anurie, parfuma urina cu o mireasmă de violetă. Dar cei care suferă de anurie nu miros obligatoriu a violetă; deci nu se poate stabili legătura cauză-efect.

O altă posibilitate. Ar putea oare ca aceste parfumuri să fie emanate de organele interne ale misticului?

Hubert Larcher propune să se examineze, după rinichi, rolul plămînilor, al pielii şi al sîngelui.

Plămînii ar putea, într-adevăr, să fie o sursă de mirosuri plăcute. Bolnavii de acetonemie, al căror sînge conţine mari cantităţi de acetonă, miros frumos. Să se datoreze asta unei combinaţii incomplete a zaharurilor?

Hubert Larcher a emis această ipoteză: „Nu este imposibil ca un miros de trandafir să poată proveni de

Budiștii au o zeiță proprie cam cu aceleași atribuții și anume Guan Yin.

Bodhisattva este starea premergătoare celei de Buddha, nefinalizată pînă la atingerea scopului propus, acela de mîntuire a tuturor oamenilor. Despre acest subiect vom vorbi mai pe larg în capitolul Religie.

Bo Feng este unul dintre zeii vîntului.

Bing Yi este unul dintre zeii rîurilor. Este foarte puternic și are multă influență.

Budai/Budai Luohan, zeitate budistă foarte populară. Este una din interpretările divinității numită în sanscrită Maitreya. Mai este cunoscut sub numele Xiao Fo. Se spune că ar fi fost un călugăr care a trăit în perioada celei de-a Doua Dinastii Liang. Iconografic, este un bărbat zîmbitor și obez. Înfățișarea lui sugerează bine, fericire, prosperitate. Imagini ale lui Budai se pot vedea în Temple, dar și în restaurante sau ca amulete. În afară de credincioșii budiști, pe Budai l-au adoptat și daoiștii.

Buddha – Gautama Siddhartha Sakymuni Buddha este personalitatea de bază a religiei budiste pe care a fondat-o. A fost un personaj istoric, care s-a născut în India în Secolul VI sau VII î.Chr. Pînă a avea revelația religioasă și a devenit Buddha a trăit ca prinț. Îl vom descrie mai pe larg în capitolul Religie.

Cai Boxing Jun este unul dintre zeii bogăției și prosperității. A fost numit și zeu al păcii.

Cai Shen unul dintre zeii daoiști ai prosperității, reușitei și bogăției. Este important în religia populară, cu aceleași atribuții. Este o zeitate recunoscută de multă vreme, din Secolul al XIV-lea î.Chr. După unii învățați ca și alți zei daoiști, a fost identificat cu personaje legendare sau istorice reale. Printre ele se numără și doi eroi populari ce purtau același nume, Zao Gong-ming. Unul dintre ei a trăit ca sihastru înzestrat cu puterea de a face minuni. În afara calității de taumaturg, el călărea fără teamă pe spinarea unui tigru negru. Celălalt, numit și Zao Xuantan, a fost un general al împăratului Zhou Wang al dinastiei Shang/ Yin, sau al dinastiei Qin, care a luptat împotriva împăratului Wu, fondatorul dinastiei Zhou. Acesta a fost numit primul zeu al bogăției, iar Cai Sen, al doilea zeu al bogăției. Printre altele, tot el l-a ajutat pe Zhang Daoling în căutările lui de a prepara un elixir de viață lungă. În cele din urmă a atins iluminarea/nemurirea pe vîrful unui munte, loc tradițional al apropierii de cele cerești. În viziunea daoistă obținerea nemuririi era un prim pas spre zeificare. Se mai istorisește despre el că ar fi murit accidental în urma unui act de magie, după care a fost zeificat ca zeitate a bogăției. Se știe din folclor că posedă puteri magice nelimitate, că poate îndepărta tunetul și fulgerele, că vindecă unele boli, dar mai ales că asigură profitul în tranzacțiile comerciale și că aduce bogăție. Așa se explică de ce el conduce Ministerul Finanțelor Celeste, jucînd rolul de Trezorier Șef al Cerului. În această treabă este ajutat de doi miniștri. Mai are tot felul de subordonați, care se ocupă cu descoperirea comorilor ascunse, cu aducere a tezaurelor și a profiturilor comerciale. Menționăm că zeul Cai Shen a fost identificat, în romanul „Împuternicirea zeilor“, un personaj real, un bărbat înțelept, numit Pi Kan, care a trăit spre finele dinastiei Shang/Yin. El a fost condamnat la moarte de ultimul împărat al dinastiei, deoarece i-a criticat viața desfrînată. Omul a devenit imediat un nemuritor al daoiștilor. Cai Shen este portretizat ca un bărbat gras, îmbrăcat în mătase, cu fața neagră și mustață groasă, purtînd pe cap o pălărie de fier și ținînd în mînă o armă metalică. Întotdeauna apare stînd călare pe un tigru negru. Încă din perioada arhaică a fost adorat de oamenii săraci, de țărani și a rămas popular pînă în prezent, chiar și printre atei. Omagierea lui se face la Anul Nou. Mai este aniversat și în a 15-a zi a primei luni din an. Ritualul sărbătoresc presupune, ca sacrificiu, arderea unor bancnote imitații. Tot atunci i se oferă un pește și un berbec, ca animale simboluri ale prosperității. Statuete care reproduc imaginea lui Cai Shen se vînd peste tot, mai ales în preajma Sărbătorilor. (va urma)

la un plămîn tuberculos. Totuşi, relaţia cauză-efect este departe de a fi stabilită”.

Maria Esperanza Bianchini, din Venezuela, care emană un prafum de trandafir, a suferit în copilărie de o bronho-pneumonie foarte gravă care a fost gata s-o ucidă.

Pielea, în întregime sau din loc în loc, poate şi ea să devină înmiresmată; se ştie de altfel că este un excelent fixator de parfumuri. Mai mulţi medici au observat că unele afecţiuni ale sistemului nervos modifică mirosul transpiraţiei. Şi este adevărat că sudoarea depinde de sistemul nervos ca şi celelalte secreţii. Unii bolnavi, în timpul crizelor de furie, de delirium tremens, de isterie etc., degajă mirosuri de ananas sau de violetă. Aceste mirosuri rezistă la spălare şi sporesc prin frecare. Ele se datorează unor eteruri sau unor alcooli.

Dar, după cum am văzut, sîngele ar putea să joace un rol determinant. Stigmatele care rezistă la infecţie sînt deseori odorante, în timp ce rănile obişnuite sînt mai curînd urît mirositoare imediat ce se infectează. Dar nu rana stigmatică ar fi odorantă, ci sîngele. Încă o dată, asta este de domeniul miracolului şi deci inexplicabil, căci, în mod normal, sîngele nu degajă vreun miros parfumat.

Atunci ar trebui să admitem următoarea ipoteză: sîngele ar opera sinteza substraturilor chimice înmiresmate. Dar cunoştinţele despre chimia amestecurilor sanguine sînt încă prea recente pentru a susţine această teză. Şi, după cum subliniază doctorul Larcher, „nu ştim nimic despre formarea substanţelor înmiresmate din corpul uman“.

Am mai putea crede că aceste parfumuri sînt doar o iluzie. Martorul, informat că misticul emite un parfum, crede că-l simte şi sfîrşeşte prin a se convinge de asta. Ar fi vorba de o iluzie olfactivă produsă prin autosugestie. Doctorul Romanelli a amintit această posibilitate cînd i s-a cerut să-1 examineze pe părintele Pio:

„Nu putea să fie vorba de autosugestie. Mai întîi, nimeni nu-mi vorbise despre acest fenomen, apoi, în caz de autosugestie, ar fi trebuit să simt acest miros tot

ChRISTINA MEIţĂ-TANG

timpul sau mai mult decît o dată, şi nu la un interval atît de lung. Declar acest lucru cu toată sinceritatea, căci de obicei prea sîntem înclinaţi să atribuim sugestiei fenomenele greu de explicat“.

Indiciul unei mutaţii (1)

Parfumurile se datorează unor substraturi precum alcoolii, eterurile, aldehidele, cetonele, fenolii etc, a căror natură chimică este cunoscută de specialişti. Studiul acţiunii acestor substanţe asupra fiziologiei umane este complex. Să subliniem totuşi trei puncte referitoare la subiectul nostru:

– mirosurile au o legătură cu suprimarea durerii. Unele substraturi chimice au fost identificate ca sedative puternice. Ele acţionează asupra centrilor senzoriali, suprimînd senzaţia de durere. Or, se ştie că misticii, mai ales în extaz, sînt insensibili la durere;

– studiile de farmacologie au arătat că unii corpi sînt antipiretici şi acţionează asupra centrilor temperaturii. Or, unii mistici ating temperaturi extreme, dovadă că centrii lor termoregulatori sînt modificaţi;

– acelaşi corp are un efect tetanizant. Or, mulţi mistici, mai ales stigmatizaţi, suferă de tetanie sau paralizia membrelor.

Apropierile miros-temperatură-paralizie-extaz nu sînt aşadar lipsite de fundament.

Se observă că „mireasma de sfinţenie“ nu e un miracol izolat: ea este legată de alte fenomene sau de alte miracole. Această observaţie tinde să sprijine teza conform căreia misticii s-ar bucura de un metabolism profund modificat.

„Aceste substanţe, conchide doctorul Larcher, sedative, narcotice, hipnotice, anestezice, antitermice sau, dimpotrivă, excitante, convulsivante, caustice sau toxice, exercită în mod neapărat efecte dintre cele mai diverse în funcţie de proporţiile şi combinaţiile lor atunci cînd se află în sîngele unui om viu“.

(va urma)

HÉLÈnE rEnArD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nu sînt putinist, dar nici globalist nu pot să fiu (I)

Pe istoricul Corvin Lupu (n. 1953) l-am descoperit abia anul trecut, la ,,Naşul – Tv”, făcînd cu greutate faţă întrebărilor puse de moderatoarea Gabriela Caliţescu şi invitata ei, senatoarea Diana Şoşoacă. Şi m-am mirat cît curaj, stăpînire de sine şi exprimare limpede putea etala în afirmaţiile sale, de parcă era Vadim şi Adrian Păunescu pe vremuri. Pe care, odată întrebaţi, nici un moderator nu mai putea să-i oprească. Desigur, Corvin Lupu n-are simţul limbii literare, specific poeţilor, precum şi uşurinţa exprimării corozive, expuse într-o cadenţă greu de urmărit. El este ardelean, mai molcom sau poate mai prevăzător în ceea ce spune, dar această însuşire nu-l face mai puţin interesant, întrucît informaţiile descoperite, mai cu seamă în arhivele pînă mai ieri închise ermetic, îl fac deosebit de orginal.

Nemaintîlnindu-l pe la nici o altă televiziune, cauza fiind acest herpes numit cenzura iohannistă, scîrboasă ca pe vremea lui Ceauşescu, în mod firesc, m-am luat cu altele şi l-am uitat pe Corvin Lupu. Pînă deunăzi, cînd mi-a ieşit în cale pe potecuţa YouTube ca oaspete permanent la canalul GLOBAL-NEWS Tv, o miniteleviziune de nişă, se pare cu un singur angajat, Calistrat Atudorei, un tînăr cu o figură, aşa cum stă cu ochelarii pe nas şi un început de chelie, de parcă ar fi Donald Răţoiul. Dar acest aspect nu-l împiedică în nici un fel să fie demn de admiraţia mea pentru inteligenţa, discreţia, curajul şi vocea plăcută cu care dirijează discuţiile cu invitaţii săi.

Aş putea mărturisi că, de cînd Iohannis a fost trimis pe capul nostru, importanţa Municipiului Sibiu a scăzut într-o măsură direct proporţională cu ruinarea ţării. Dar, de cînd cu jurnalistul Ion Tomozei, canalul GLOBAL-NEWS Tv (cine o fi jupînul din umbră, care îl susţine?) şi acum, iată, ,,Justiţiarul-TV”, mi-am adus aminte că, în urmă cu mulţi ani, tot în Gara Sibiu cobora filozoful Constantin Noica pentru a se îndrepta spre surghiunul de la Păltiniş.

Din prezentarea făcută de Calistrat Atudorei (o fi brăilean precum fostul mare campion de box Calistrat Cuţov?), am aflat că istoricul Corvin Lupu este de fapt profesor universitar dr. la Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Ştiinţe socio-umane, catedra de Relaţii internaţionale, ştiinţe politice şi studii de securitate. De asemenea, a predat şi studenţilor la Academia de Securitate din Bucureşti şi la Universitatea Columbia, SUA. Cum se vede, profesor civil şi militar. Mai mult ca sigur, fost ofiţer, din cîte am înţeles, SIE. Dar dintre cei patrioţi. ,,Lăsaţi securiştii să vină la mine!”, titra Vadim într-un articol publicat în Revista ,,România Mare”, gîndindu-se la securiştii patrioţi din vremea sa. Astăzi, cînd organizaţia BRICS prinde contur şi a început să selecteze ţările care vor să-i treacă pragul, această categorie de oameni, autonumiţi securişti suveranişti şi naţionalişti, rivalii securiştilor globalişti, începe să se agite, conform principiului: ,,Ori măriţi ciolanul, ori răriţi haita, ca să venim noi!”.

La fel ca şi profesorul Constantin Barbu care îşi desfăşoară talentele mai mult pe YouTube, abordînd chestiuni generale de religie, cultură şi istorie literară română, şi profesorul Corvin Lupu a lansat un adevărat serial la GLOBAL-NEWS Tv pe teme de istorie şi politică recentă. Cum ar fi: adevăruri despre lovitura de stat din decembrie 1989 – premise, desfăşurare, complicităţi interne şi externe, urmări, consecinţe neprevăzute. Apoi, conflictul din Ucraina: cine l-a dorit, cine cîştigă şi cine pierde, cît va mai dura. Pe urmă: de ce România alege întotdeauna tabăra perdanţilor şi cu ce urmări. Sau: bătălia pe viaţă şi pe moarte dintre globaliştii, dirijaţi de tabăra cezaro-bolşevică din SUA, UE şi NATO, şi cei din tabăra BRICS, a suveraniştilor şi a naţionaliştilor, în frunte cu Putin. Şi fiindcă veni vorba: de ce, în primăvară, prietenul românilor Gorbaciov n-a avut parte de onoruri militare, ca fost preşedinte rus? El şi Boris Elţîn mai înainte.

În limita spaţiului, propun să dezvoltăm cîteva dintre aceste titluri. Şi poate altele într-un viitor articol. Ales în martie 1965 în locul defunctului GheorghiuDej, o vreme, Nicolae Ceauşescu părea a fi croit să nu creeze probleme mai-marilor lumii, sovieticii şi americanii. Şi ca să nu lase populaţiei impresia că stă degeaba, cum avea să facă un urmaş al său peste decenii, s-a apucat să-şi consolideze poziţia de nou lider al României, scoţîndu-i din joc pe partizanii lui Ghiţă-Dej, mulţi dintre ei oamenii Moscovei: Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Alexandru Bîrlădeanu, Emil Bodnăraş, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Vasile Patilineţ, şi punînd în locul lor oameni tineri şi de încredere. De-abia în august 1968, cînd s-a produs defecțiunea cehoslovacă, Ceaușescu s-a învîrtoșat împotriva lui Brejnev, refuzînd să alăture trupele românești de cele ale Tratatului de la Varșovia și să invadeze Cehoslovacia. Un gest de frondă condamnat, vă închipuiți, de sovietici și lăudat de Occident, în frunte cu SUA. O vreme, detașarea de lagărul socialist părea că se mărește, motiv pentru americani să-l atragă pe Ceaușescu, oferindu-i împrumuturi cu dobînzi foarte mici (între altele, și în baza clauzei națiunii celei mai favorizate). Ceaușescu n-a așteptat să fie rugat de două ori și s-a înfipt la bani și tehnologia occidentală, modernizîndu-și industria, dar nici nu a întins prea tare coarda anticomunistă. Cu siguranță că nu uitase amenințarea rușilor cu invazia din august 1968, și nu-i mai trebuia alta. Și înțelegînd că au fost trași pe sfoară, americanii au trecut la creșterea dobînzilor la împrumuturile acordate României, făcînd viața grea lui Ceaușescu. În felul acesta, liderul României s-a pomenit dezavuat și de Răsărit, și de Occident, ambele gîndindu-se deja cum să-l dea jos. Și și-au bătut capul 20 de ani, pînă în decembrie 1989, cînd la întîlnirea de la malta, George Bush i-a dat mînă liberă lui Gorbaciov să-l elimine pe Ceaușescu care, și în țara lui, devenise impopular prin măsurile de austeritate impuse, căci voia să-i mai pocnească o dată pe occidentali, achitîndu-și înainte de termen datoriile, caz fără precedent în istorie. Așa ne informează istoricul Corvin Lupu că ar fi stat lucrurile în legătură cu mersul istoriei la români sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, care ar fi vrut săși conducă țara evitîndu-i și pe unii, și pe ceilalți dintre stăpînii lumii.

Și a venit marea trădare a Securității, condusă de generalul Iulian Vlad.

În accepţiunea generală, evreii sînt de două feluri: sefarzii şi aşkenazii sau khazarii. Sefarzii sînt bruneți, au pistrui negri și provin din zona mediteraneană, cu

precădere din Peninsula Iberică. Se zice că și Petre Roman ar fi sefard. Să fie sănătos! Astăzi, mai sînt cam un milion răspîndiți prin Europa. Khazarii aveau părul, fața și pistruii roșii. Au apărut în Europa pe la anul 500 d.Ch. în regiunea caucaziană spre Don și Volga și, în secolele următoare, au emigrat spre Ucraina, Armenia și Georgia. Aveau legături cu maghiarii care provin mai de la nord, dinspre Mongolia. La origini, khazarii erau șamani primitivi. Făceau ritualuri recurgînd la jertfe umane. Foarte cruzi, beau sînge de om. Nu se spălau. În plus, erau violenți, conspirativi și rapaci. Khazarii s-au convertit la iudaism în Secolul VII, s-au tăiat prim-prejur și au adoptat Talmudul dimpreună cu cele Zece Porunci, din rațiuni politice. Evreii, fiii lui Israel, popor biblic, provin de pe Iordan. Khazarii provin de pe Volga. De asemenea, au adoptat limba idiș, de fapt un haloimăs, un hibrid slavo-germano-ebraic. Încetîncet, pornirile lor sălbatice s-au mai atenuat în contact cu populațiile europene dimprejur creștine, evreiești și arabe. Migrînd spre vest, i-au supus pe unguri și leau impus un rege de-al lor, Arpad. Pe la anul 1010, rușii i-au lichidat pînă la ultimul, dar ce folos, întrucît deja emigraseră în Europa și în America, și gene din sîngele lor pătrunseseră în sîngele altora, cu precădere evrei de-ai lui Israel. Rothschild, Rockefeller, Morgan, Wartburg și George Sörös par a fi khazari la origini.

Avînd contact direct cu spionii din KGB, susține Corvin Lupu, mulți dintre securiști au ajuns la conducerea țării. Iar ceilalți, activiști mai mult sau mai puțin importanți, au avut grijă să-și împingă progeniturile în Securitate: Ștefan Andrei, Ion Dincă și mulți alții. Copiii și nepoții lor jefuiesc astăzi România. Așa că degeaba Ceaușescu a înființat Unitatea Militară 110, zisă și ,,Anti-KGB”, căci, pînă la urmă, nu le-a fost

prea greu generalului Iulian Vlad, Silviu Brucan, Iliescu și altora să orchestreze lovitura de stat din 1989. Dacă și Elena Ceaușescu era la curent cu puciul, în speranța că va fi numită șefa supremă în stat din perspectiva de ,,Regina-mamă” a lui Nicu Ceaușescu, om de paie, în locul tatălui său, vă dați seama de amploarea lucrăturii în fața căreia Nicolae Ceaușescu n-avea nici o șansă de a scăpa cu viață. De asemenea, Nicu Ceaușescu, care putea periclita operațiunea, întrucît începuse să adulmece ceva și era un băiat isteț, a fost mutat primsecretar la Sibiu. În vederea realizării planului, în afară de KGB și CIA, Securitatea a mai primit o mînă de ajutor și de la Serviciile Secrete ungurești, poloneze, bulgare și iugoslave, dar și de la nemți și francezi. Căci regizorii globaliști își întinseseră ghearele în mai toată lumea, urmărind prăbușirea comunismului. Aceasta era doar o etapă în politica lor de acaparare a lumii prin reîmpărțirea ei geografică, politică și economică. Acest plan a fost dus la îndeplinire, în primul rînd, prin coruperea lui Mihail Gorbaciov, tătucul URSS, dar și a Papei și a altor politicieni la fel de importanți. Începînd cu primăvara anului 1989 și pînă în decembrie, în România au intrat, ca turiști, pe la toate punctele de frontieră, folosind automobile sovietice Lada și Moskvici, peste 60.000 de agenți, băieți și fete, cîte 3 în fiecare automobil. Cu toții vorbeau românește, căci proveneau din Basarabia, Ucraina și Bugeac, Maramureșul istoric, Banatul sîrbesc, Ungaria. Nici unul nu era înarmat. (va urma)

PAUL SUDITU

La Malta s-a decis soarta lui Ceaușescu

22 martie 1965, ziua în care Nicolae Ceaușescu a ajuns la putere

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Apele de la Văcăreşti“ (povestea primului spectacol de revistă din România)

Actul de naștere al teatrului de revistă din România este legat de numele actorului și dramaturgului Matei Milo – părintele teatrului românesc – autor al textului primei „comedii-vodevil” jucată pe scenele din România: „Apele de la Văcărești”. Muzica spectacolului a fost compusă de la fel de celebrul Alexandru Flechtenmacher (compozitorul muzicii pentru „Hora Unirii”).

„Pe la 1873 (notă: premiera a avut loc în 19 noiembrie 1872), în sala Teatrului Bossel, care se afla peste drum de Palatul Telefoanelor, s-a jucat întîia revistă teatrală «Apele de la Văcărești», scrisă de marele actor care a fost Matei Millo. Lucru nemaipomenit pînă atunci, revista aceasta s-a jucat de 35 de ori la rînd, salvînd astfel starea financiară a marelui actor, stare precară în vremea aceea. De unde titlul curios de «Apele de la Văcărești»? Un inginer, numit Berton, a dat alarma precum că a descoperit el, peste drum de uzinele Lemâitre, niște izvoare cu ape feruginoase făcătoare de minuni. S-au găsit și doctori care să țină hangul inginerului, ba s-au apucat, mă rog, să și numeroteze isvoarele. Bucureștenii care voiau și ei un «Baden bei Wien», s-au declarat mulțumiți de invenția inginerului și au dat năvală să bea apele feruginoase ale lui Berton. Întîmplarea aceasta a dat mult de lucru cronicei scandaloase a timpului“.

Matei Millo – interpret al rolului principal dar și al unora dintre rolurile secundare – a creat personaje amuzante și pline de vervă. Și nu a evitat în cupletele sale să înfiereze moravurile epocii. Personajul principal al „comediei-vodevil” scrise de Matei Millo este un tînăr romantic și familist, Vrînceanu pe numele său. Tînăra lui soție Sofica, „fire zburdalnică”, își părăsește căminul conjugal pentru o aventură cu un tînărul donjuan Mustăcică. În peregrinările lor pe la noile izvoare de ape minerale bucureștene, Sofica și Mustăcică sînt însoțiți de mătușa Zambila, care se tratează și ea la „isvorul nr. 3” din Văcărești cu celebrele „ape de întinerire”: „Ah! Ce ape minunate/ Apele din Văcărești/ Lecuiesc multe păcate/ Și ne-ajunsuri căsnicești!// Hai! Hai! La Văcărești/ Sufletul să-ți răcorești/ Și la ochișori drăcești/ Inimioara să-ți pîrlești!”.

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (11)

Epidemii de ciumă ulterioare (2)

Samuel Pepys și-a trimis de acasă soţia şi servitoarele şi şi-a făcut testamentul, conştient de faptul că „nu poţi fi sigur că vei mai trăi măcar două zile”. În iulie, cioclii treceau încontinuu pe străzi, cărînd cadavrele. La un moment dat, autorităţile au deschis toate canalele, în speranţa că duhoarea ar putea alunga boala, dar cît a durat luna august, aceasta s-a răspîndit tot mai mult, nemiloasă. Londra se transforma într-un oraş-fantomă. Un alt celebru memorialist, John Evelyn, se plîngea de „liniştea funebră” a oraşului, în timp ce Pepys comenta cît de trist era „să vezi străzile golite de oameni... şi în jur două din trei prăvălii, dacă nu şi mai multe, închise de tot”. Pastorul disident Thomas Vincent a reţinut faptul că oamenii cădeau „unul după altul, precum frunzele toamna”. Se spunea că săgeţile morţii o loveau şi pe desfrînata neruşinată, şi pe soţia cuvioasă şi, călare pe calul său palid, moartea nu ocolea nici o casă.

Septembrie a fost cea mai grea lună. Acum, Pepys scria că numai „cei mai sărmani nenorociţi” mai puteau fi văzuţi ieşind din casă şi că, dacă străbătea de la un capăt la celălalt strada Lombard, odinioară una dintre cele mai aglomerate din oraş, nu întîlnea mai mult de

G. Dem Teodorescu consemna în cronica spectacolului, publicată de revista „Familia” în numărul din 24 decembrie/5 ianuarie 1872: „Prima biciuire autorul-artist o dă acelor coconași de modă care disprețuiesc lucrul și studiul, acelor tineri odioși care, prin lux și fanfaronadă, adesea isbutesc să-nșele lumea și s-o facă să creadă că e ceva de dînșii. Nu le vorbiți de ocupațiuni onorabile, de-nvățătură, de moralitate etc., căci vă răspund cu-ngîmfare: «Noi sîntem juni coconași:/ Totul știm, tot criticăm./ Chiar de mici, chiar copilași,/ Franțuzește îndrugăm.». (...) Cu toate astea, ținta principală e sfîrcuirea imoralității și a ridicolului, cel puțin întru cele ce s-au petrecut la isvorul de ape minerale, care au putut inspira pe autor. Se știe că între mulțimea de vizitatori din timpul stagiunii frumoase, mulți merg la sorgintea din Dobroteasa ca să se plimbe, ca să petreacă, ca să vadă lumea, și o mulțime de tineri și tinere ca să-și adreseze ochiade și surîsuri, ba, după cîte s-afirma, s-au întîmplat și scandale, și imoralități. Astfel d-l Millo cîntă în piesa sa: «Spun, că unu e un număr, care/ Dă fior la însurați,/ Număr patru, cursa mare/ Sub deși arbori blestemați./ Spun, că unele neveste/ P-acolo se rătăcesc./ Sigur că-i numai poveste,/ Dar... bărbații se-ngrijesc.»”.

Iar apropourile la păcatele lumii politice a vremii au rămas memorabile. Într-una dintre scene, jucînd rolul unui vînzător de ziare („Patria”, „Poporul” și „Românul”), Matei Millo scăpa cîteva dintre ele pe jos.

20 de oameni. Pe străzi creştea iarbă şi toate discuţiile erau „despre cutare mort sau despre altul care era bolnav şi despre cîţi căzuseră bolnavi acolo şi cîţi dincolo”. Întrucît sicrierii ajunseseră să nu mai facă faţă cererii, tot mai mulţi oameni erau îngropați doar într-un giulgiu. Cînd n-au mai fost nici giulgiuri, morţii erau aruncaţi goi în gropi comune, adeseori acoperite cu var nestins. Surorile medicale îi jefuiau sau îi lăsau să flămînzească pe bolnavii de care ar fi trebuit să aibă grijă, iar spiţerii erau acuzaţi că şi-ar fi sugrumat pacienţii pentru a le putea răscoli casele. „Ciuma”, scrie Pepys, „ne-a făcut să fim mai răi decît cîinii unul cu altul”. Încercările autorităţilor de a institui carantina asupra caselor s-au confruntat cu o opoziţie tot mai mare, uneori chiar violentă, şi a fost nevoie să se renunţe la ele, în timp ce abundenţei de zgomote şi strigăt din Londra păreau să-i fi luat locul dangătul nesfîrşit al clopotelor de biserică, scîrţîitul de roţi al carelor ce strîngeau cadavre şi strigătele de „scoateţi morţii afară”, întrerupte de sudălmile şi blestemele brutelor care le conduceau. Morţii şi, uneori, cei aproape morţi era aruncaţi în care, fiind jefuiţi de orice obiect de valoare sau – după cum se zvonea – agresaţi sexual.

Din fericire, în noiembrie, intensitatea epidemiei a început să scadă. În data de 24, Pepys a trecut pe la pescăria de unde își cumpăra stridii şi „am cumpărat două butoiaşe de la femeia ca vinde în prăvălie şi care a scăpat cu viaţă după ciumă – aceasta fiind prima observaţie sau prima întrebare pusă în Londra, dacă vine vorba de vreo persoană cunoscută înainte de epidemie”. În ziua de Crăciun, inima scriitorului s-a înveselit cînd a întîlnit o procesiune nupţială, „căci n-am mai văzut de foarte

Ridicîndu-le, marele actor declama „cu amărăciune și revoltă”: „Priviți, «Patria» sfîșiată, «Poporul» călcat în picioare. Și «Românul» dat prin noroi… Ah domnilor, nu vă jucați cu focul că vă veți frige rău…”.

Favoritismul era consemnat și el ca fiind o tară a societății de ieri: „De nu ai capacitate,/ De ești prost, cît de ușor,/ Să nu-ți pese: posture ʼnalte/ Poți să capeți prin favor./ Dacă știi, fără mustrare,/ Pe cei mari să-i lingușești/ Și să-i vinzi la’mprejurare,/ Chiar avere dobîndești”.

Succesul spectacolului a fost atît de mare încît a fost jucat la Teatrul Bossel întreaga stagiune – fapt neobișnuit pentru acele vremuri – și a fost prezentat mai apoi cu succes în fața unor săli care „gemeau de lume” din Pitești, Slatina, Craiova, Buzău, Focșani, Roman și din Botoșani.

După marele succes de public al spectacolului „Apele de la Văcărești”, în stagiunea imediat următoare (1874-1875), revista a debutat și pe scena Teatrului Național din București („Teatrul cel Mare” – cum era numit pe atunci). Premiera spectacolului „Cer cuvîntul“ sau „Ambițul coanei Frosa” – revistă în 7 tablouri – a avut loc în 21 ianuarie 1875. Deși spectacolul a scandalizat pe cei care nu considerau genul demn de scena Teatrului Național, revista s-a jucat cu succes întreaga stagiune, iar bucureștenii au fredonat multă vreme cupletele acesteia. Textele cupletelor revistei „Cer cuvîntul” sau „Ambițul coanei Frosa” satirizau atît moravurile societății aristocratice a vremii, cît și guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu. Rolul Coanei Frosa satiriza comportamentul Eufrosinei Catargiu, soția primului ministru de atunci. Într-un dintre scenele de succes ale revistei, actrița Aristizza Romanescu – care reprezenta Cișmigiul – satiriza obiceiul „lumei bune” de a se plimba cu barca pe lacul din centrul Bucureștilor, în mijlocul scandalului infernal făcut de broaștele care îl populau din belșug. Cu cel de-al doilea spectacol, revista a ajuns deja aproape de maturitate. Au urmat spectacolele „Ai cuvîntul” și „Nu aveți cuvîntul”, jucate pe scena de la Bossel, „Nazat” a lui Iacob Negruzzi și Max Rosetti pe scena Teatrului Dacia. Revista devenise deja un gen consacrat şi marii cupletiști români au început să devină vedetele grădinilor bucureștene.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

mult timp ca tinerii să fie atît de voioşi împreună”. În prima săptămînă din ianuarie, soţia lui a revenit acasă, iar el nota că „oraşul se umple iute”, iar pînă în februarie s-au întors şi regele şi curtea sa. S-a estimat că numărul victimelor din Londra ar fi ajuns pînă la 100.000, dintr-o populaţie de aproximativ 500.000 de persoane. În restul ţării, Marea Ciumă, cum a ajuns să fie cunoscută, nu a fost atît de larg răspîndită precum Moartea Neagră, dar unele regiuni au fost foarte grav afectate, în Dover şi Newark pierind pînă la o treime dintre locuitori, iar în Norwich, un sfert.

Deşi aceasta a fost ultima mare epidemie din Marea Britanie, în vestul Europei ultima izbucnire a bolii avea să vină abia în 1720, cînd în Portul Marsilia a sosit un vas din Siria, la bordul căruia erau cîţiva bolnavi. Vasul transporta o încărcătură importantă de mătase şi bumbac, iar negustorii influenţi au convins autorităţile să renunţe la regulamentul obişnuit privind carantina. În curînd, ciuma făcea ravagii în oraş, unde se estimează că au murit 50.000 de persoane, probabil jumătate din populaţie, plus alte 50.000 în împrejurimi. De atunci, ciuma nu s-a mai manifestat sub forma unor epidemii devastatoare decît mult mai departe, spre est. 200.000 de oameni au murit la Moscova în 1771, iar ceea ce istoricii consideră a fi a treia pandemie (prima fiind Ciuma lui Iustinian, iar a doua, Moartea Neagră şi episoadele ce i-au urmat) a început în provincia Yunnan din China în 1855. (va urma)

JOhN WIThINGTON

România Mare – 105 ani

ALBA IULIA – MUZEUL NAȚIONAL AL UNIRII –

135 de ani de existență

motto: „Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții” – Nicolae Iorga

Cu cinci ani în urmă, într-un serial jurnalistic întins pe mai multe episoade, dedicat Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, am trecut în revistă punctele cele mai semnificative ale marii epoci de frămîntări sociale și politice, de înfruntări ale unor forțe ostile, care nu doreau emanciparea Poporului Român, cu rezultatul final –încununarea acestor lupte cu mărețul act de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Parcurgînd toate etapele importante în devenirea Statului Român și a cristalizării condițiilor pentru făurirea dezideratului de veacuri al românilor din cele trei Țări Românești: 1848, 1859, 1877, 1912, 1914, 1916-1918 (culminînd cu stelara zi de 1 Decembrie 1918), 1920, 1921, am pus la îndemîna cititorilor noștri un valoros compendiu de istorie contemporană, pentru cunoașterea sau recunoașterea acestor momente de Istorie din Marea Carte de Istorie despre nașterea și formarea Poporului Român.

Și după anul 2018, în preajma zilei de 1 decembrie, revista „România Mare” a găzduit în paginile ei articole pe tema evenimentului național de la 1 Decembrie 1918, precum și versuri închinate Patriei și Marii Uniri, arătînd românilor nu doar evenimentul în sine, ci un fapt revelator, acela lăsat moștenire de marele istoric Nicolae Iorga, anume că: „Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții”.

În virtutea acestei alegații, și anul acesta – la distanța de 105 ani de la 1 Decembrie 1918 – propun cititorilor un material inspirat din acest act istoric astral, numai că, de data aceasta, am ales o temă mai puțin bătătorită (sau aproape deloc): prezentarea MUZEULUI NAȚIONAL AL UNIRII din Alba Iulia – un obiectiv reprezentativ pentru momentul 1 Decembrie 1918 – un adevărat depozitar al celor mai semnificative imagini și întîmplări care au generat marele arc peste timp – Unirea de la 1 Decembrie 1918. Sper că, pentru cei care au vizitat deja Muzeul, să constituie o reîncărcare a memoriei vizuale și emoționale, iar pentru ceilalți – o sinceră chemare spre a călca, măcar o dată în viață, pe locurile încărcate de Istoria Românilor, unde, alături de spiritul romanilor din Legiunea XIII Gemina, ne învăluie spiritul de luptă al lui Mihai Viteazul –Domnitorul român care, la 1599 - 1600, aici, la Alba Iulia, a realizat prima unire a celor trei Țări Românești.

Începuturile

Cu urme materiale încă din epoca neolitică (începută în anii 10.000, pe teritoriul țării noastre: 5500 – 1800 î.Chr.), puternica cetate dacică Apulon, devenită Apulum în perioada Daciei romane, capitala Principatului Transilvaniei timp de un secol și jumătate (1541-1690), altarul jertfei conducătorilor marii răscoale din 1784, Alba Iulia a rămas în conștiința tuturor ca cetatea istorică a unității noastre naționale: capitală a primei uniri politice a celor trei Țări Românești realizată sub Voievodul Mihai Viteazul (1599-1600) și perimetrul unde a avut loc marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918, care, răspunzînd voinței de a alege a întregului neam, a hotărît Unirea pe vecie a Transilvaniei cu România, definitivînd astfel procesul de făurire a Statului Național Unitar Român.

Un nume cu o astfel de rezonanță istorică, Alba Iulia, nu putea rămîne în afara sferei cercetărilor arheologice și a fructificării rezultatelor acestor cercetări făcute de-a lungul anilor. Acest lucru nu se putea realiza decît în mod organizat, prin înființarea de instituții specializate în salvarea și conservarea bogatelor vestigii de la fața locului. Primul pas în acest sens a fost făcut în anul 1887, cînd, din inițiativa profesorului Sigismund Reiner, a luat ființă „Societatea de Istorie, Arheologie și Științe Naturale din județul Alba”, anul următor, 1888, putînd fi considerat anul nașterii a ceea ce vedem, astăzi, la Alba Iulia – ia ființă un modest muzeu în localul cu două încăperi al fostei grădinițe de copii a orașului, la organizarea și conducerea acestuia fiind numit Adalbert Cserni, ceh de origine, profesor de științe naturale la liceul din localitate.

Zestrea de patrimoniu cu care a plecat la drum primul său custode și, apoi, director, a fost una modestă: 622 de piese arheologice, circa 1000 de monede și cîteva sute de cărți donate de domnul profesor. Chiar din anul următor, în același timp cu strîngerea de obiecte de la locuitorii orașului și de la cei din județ, au avut loc săpături arheologice în diferite locuri, în special pe locul fostelor terme de la Apulum, apoi în partea de nord, pe Dealul Furcilor. Acest harnic profesor s-a remarcat nu doar prin îmbogățirea muzeului cu multe obiecte de patrimoniu, dar și prin opera sa de valorificare a cercetărilor arheologice, aceasta constînd în publicarea a 18 fascicule de studii muzeale, purtînd corespondențe și generînd colaborări cu marii arheologi ai timpului. La încheierea primei faze de dezvoltare a muzeului, 1916, an în care moare Adalbert Cserni, dar și an în care România intră în focul Primului Război Mondial, tînărul muzeu albiulian avea o colecție compusă din 5.865 de piese preistorice, 6.544 de piese romane, 679 de piese medievale, 3.973 de monede, 7.267 de piese de științe naturale și o bibliotecă cu 4.634 de volume.

Războiul, cu vicisitudinile pe care le-a generat, a adus mari prejudicii muzeului, multe piese fiind înstrăinate, entitatea sub care a luat ființă nemaiputînd asigura funcționarea normală a acestuia. Salvatoare, în acest moment de cotitură, a fost Societatea Culturală „Astra”, cu deosebire despărțămîntul Alba Iulia al acesteia, care a revigorat viața muzeului, completînd exponatele cu mărturii ale luptei românilor pentru unire, finalizate la 1 Decembrie 1918, eveniment care a fost reflectat generos în muzeu.

Modernizarea

În cinstea marilor serbări preconizate pentru 1929 (în 1928 nu s-au putut serba cei 10 ani de la Marea Unire, din cauza schimbării de guvern din noiembrie 1928), „Astra” a fost în prim-plan pentru pregătirea aniversării acestui prim deceniu de la întregirea națională a României. Prin diligențe oficiale s-a obținut din partea Ministerului Cultelor și Artelor corpul de nord al ansamblului Catedralei Ortodoxe, în noul local fiind mutate exponatele din micuța clădire de la 1888, acestora alăturîndu-se un număr însemnat de documente și piese de o valoare inestimabilă fiindcă se refereau la pregătirea și realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Pentru că am pomenit de „Astra”, este locul să consemnăm că, în formarea noului Muzeu al Unirii de la Alba Iulia, o seamă de obiecte cu o semnificație istorică excepțională au fost transferate de la această Organizație Culturală Transilvană de la Sibiu, care, împreună cu cele de la Casa Memorială Avram Iancu, la care s-au adăugat documente inedite ale Revoluției de la 1848 - 1849 din Transilvania, cele legate de judecata memorandiștilor din anul 1894, 6 volume legate în piele în culorile roșu-galben-albastru, conținînd Documentele Unirii de la 1 Decembrie 1918, manuscrisul original al cuvîntării ideologului Marii Uniri, deputatul Vasile Goldiș, în cadrul Marii Adunări de la Alba Iulia, steaguri și eșarfe tricolore care au fost purtate de o parte din cei 100.000 de

Fațada Salii Unirii cu portretele suveranilor

României Mari Galeria de personalități politice și culturale

Galeria domnitorilor

participanți la grandioasa Adunare Națională desfășurată în prezența celor 1.228 de delegați români din Transilvania, aleși prin vot, și a celor 350 de supleanți, care au hotărît în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, au format inestimabilul tezaur de patrimoniu muzeal de astăzi.

Anul 1938 se constituie într-un reper important în evoluția acestui lăcaș de cultură. În acel an marele savant Nicolae Iorga, președintele Comisiei Monumentelor Istorice din România, îi încredințează conducerea Muzeului viitorului mare om de știință, profesorul Ion Berciu, omul care, cu sprijin local, îi dă o nouă înfățișare (ca organizare și completare cu alte descoperiri arheologice). Sub noua denumire, Muzeul Regional Alba Iulia (pe care o va purta pînă în 1968), instituția albiuliană cunoaște chiar în condițiile celui de-al II-lea Război Mondial, un avînt impresionant, materializat, în primul rînd, prin vaste și îndrăznețe săpături arheologice, cum au fost cele din așezarea neolitică din zona numită „Lumea Nouă” a orașului, cercetarea așezărilor preistorice de la Ighiel, Țelna, Petrești, Cetea, a vestigiilor daco-romane de la Ighiu, precum și reluarea săpăturilor la vestigiile romane din localitate.

Purtînd amprenta noului director, un veritabil intelectual dăruit muncii muzeale pînă la sacrificiu, în acei ani lumea științifică și muzeală internațională a luat cunoștință despre ce se întîmpla la Alba Iulia, pe plan muzeistic, prin publicația științifică a Muzeului, „A.P.V.L.V.M” (Acta Musei Apulensia), primită cu interes de specialiștii din țară și de peste hotare.

Cu timpul, spațiul Muzeului devenea din ce în ce mai neîncăpător, nemaifăcînd față numărului mare de exponate care se adunau întruna, conducînd la alocarea unei noi clădiri – un edificiu construit în anii 1898-1900, fostul Cazinou militar, cu o semnificație profundă pentru marea zi de 1 Decembrie 1918, dacă ținem cont că în clădirea respectivă se află sala unde s-a votat unirea Transilvaniei cu România, încăpere ce va deveni Sala Unirii (o vom descrie la momentul respectiv). Cu acest prilej bucuria specialiștilor care lucrau în cadrul Muzeului era amplificată și de faptul că noua clădire oferea oportunități complete în ce privește activitatea și viața unei astfel de instituții, cum ar fi: spațiul mai generos pentru îmbunătățirea condițiilor de depozitare a patrimoniului muzeal; spațiul pentru organizarea laboratorului de restaurare, a celui fotografic și a bibliotecii etc.

28 noiembrie 1968

Data de mai sus consemnează intrarea definitivă a acestui lăcaș de cultură românească în panoplia principalelor muzee ale României. Prilejul l-a constituit sărbătorirea semicentenarului Marii Uniri din Decembrie 1918 de la Alba Iulia – moment folosit de conducerea politică de atunci a Țării pentru ilustrarea evenimentului desfășurat cu o jumătate de secol în urmă, printr-un șir de ceremonii cu fast, puse sub semnul reorganizării din temelii a muzeului din Alba Iulia. Încă din 1967, cuprinse de febra pregătirilor în vederea sărbătoririi celor 50 de ani de la Marea Unire, instituțiile și organizațiile abilitate în acest sens – sub controlul (nu se putea altfel!) Partidului – au trecut la realizarea planului, în vederea mărețului eveniment, cu o vădită tentă patriotică. Parte principală a acestui plan a fost alocarea încă unei clădiri pentru extinderea muzeului, cea de lîngă Sala Unirii, cunoscută sub numele de „Babilon”, palat construit între anii 1851-1853, în stil medieval.

Supuse unor serioase acțiuni de restaurare și modernizare – corespunzătoare destinației de muzeu – în cele două clădiri monumentale a fost realizat un întreg complex expozițional, cu secții orientate după etapele de construire și dezvoltare a Poporului Român, cu punctul său

culminant – 1 Decembrie 1918. În concluzie, în preajma datei de 1 decembrie 1968, edificiul, în noua formulă, era pregătit să fie inaugurat și să primească cei dintîi oaspeți. Și, cine a avut onoarea să fie primul oaspete? Da, ați intuit...

Reproduc dintr-o publicație a vremii: „La 28 noiembrie 1968, în prezența tovarășului Nicolae Ceaușescu și în cadrul unor festivități de amploare, care au culminat cu marea adunare populară din incinta istorică a cetății, a fost dezvelită statuia voievodului Mihai Viteazul (opera sculptorului Oscar han) și s-a inaugurat impunătorul complex muzeal”. Desigur, la un eveniment de așa anvergură națională și patriotică, „Cartea de Aur” rămîne mărturie a personalităților care au fost prezente, și care au avut cinstea de a semna în acest catastif de onoare, așa cum a făcut-o secretarul general al PCR, adică Nicolae Ceaușescu: „Această manifestare sărbătorească constituie un prinos de recunoștință și cinstire adus de întregul nostru popor vrednicilor înaintași, luptei de veacuri a maselor populare, ale celor mai înaintate forțe ale societății românești pentru realizarea năzuinței de progres și libertate, pentru făurirea statului român unitar și independent”. Interesantă apreciere – scurtă și la obiect!

Dincolo de festivitățile (normale într-un asemenea moment istoric și într-o societate aflată într-o perpetuă efervescență creatoare), anul 1968, și următorii, au însemnat anii bogați în dezvoltarea și îmbogățirea colecțiilor muzeului, cu mii de documente, baza acestora provenind din zona Transilvaniei, cea care era predominantă în ce privește numărul pieselor arheologice și al documentelor istorice ajunse în patrimoniul Muzeului de Istorie Alba Iulia (astfel s-a numit pînă în 1975). Tot ca o marcă a accederii Muzeului pe o nouă treaptă de dezvoltare este și publicarea unui anuar al Muzeului, ce purta titlul „Apulum”, difuzat în peste 40 de țări.

Anul 1975 a venit cu un nou reviriment pentru Muzeu. După dezvoltarea pe care a cunoscut-o în 1968, cînd a primit și numele de Muzeul de Istorie Alba Iulia, acesta intrînd definitiv în rîndul instituțiilor muzeale de frunte ale României socialiste – perimetrul încărcat de Istoria milenară a încercatului nostru popor – conducerea politică și culturală a României a hotărît organizarea și desfășurarea unui dublu eveniment, în legătură directă cu municipiul Alba Iulia și, bineînțeles, cu Muzeul din localitate. Cele două repere istorice care au generat o emulație istorică la nivel național au fost: aniversarea a 375 de ani de la prima unire politică a Țărilor Române sub voievodul Mihai Viteazul și a 2000 de ani de existență a Albei Iulii.

Pentru că scopul acestui articol nu este descrierea activităților de mai sus în sine, mă voi mărgini doar la cîștigul pe care l-a avut Muzeul Unirii din Alba Iulia, în contextul acestui dublu eveniment. Din simbioza celor două aniversări cu valoare istorică națională remarcabilă, pentru că sălile Muzeului constituiau locul și modul de exemplificare atît a mărețului act unificator de Țară, al lui Mihai Viteazul, cît și reconstituirea de 2000 de ani a genezei orașului Alba Iulia, în perioada premergătoare zilelor de sărbătoare, Muzeul Unirii a fost în centrul atenției mai multor organe și organizații, centrale și locale, care și-au unit eforturile în vederea realizării unei reprezentări muzeale a celor două momente, la cel mai înalt nivel posibil. Nici nu putea ieși altfel cînd, în scopul amintit, s-au concentrat entități multiple, precum: organe centrale și locale de partid și de stat; Academia de Științe Sociale și Politice a României; Consiliul Culturii și Educației Socialiste, cu colaborarea unor istorici de frunte și a cîtorva muzee din țară. Pentru autenticitate, iată cum sintetiza literatura de specialitate a vremii acest efort colectiv: „Organizată după o tematică unitară întrun mare spațiu din clădirea principală (palatul Babilon), în 64 de săli, avînd un circuit continuu de vizitare, expoziția Muzeului Unirii din Alba Iulia reprezintă, fără îndoială, un succes de seamă al muzeografiei românești contemporane”.

Poftiți la Muzeu!

Deși descrierea magnificului interior al acestui lăcaș de cultură națională este o operație imposibilă, cu simplificările de rigoare și în rezumate convenționale (fără a pierde din vedere punctele cele mai valoroase ale traseului), voi prezenta, în continuare, oglinda interioară a Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia. În mare, în cele peste 100 de încăperi amenajate ca spațiu muzeal, se află (ordonate în mod științific), peste

Cuvintele Rezoluției Unirii, act citit de Vasile Goldiș în plenul Adunării și votat de cei prezenți

200.000 de obiecte de patrimoniu ce formează o colecție cu valoare inestimabilă, și o bibliotecă cu peste 70.000 de volume. Cum era normal, Expoziția permanentă se deschide cu o secțiune dedicată Preistoriei, cu elemente specifice evoluției civilizațiilor care s-au succedat în spațiul Transilvanie în intervalul mileniul VI și mileniul I î.Chr. Din această perioadă îndepărtată ne stau mărturie în Muzeu unele obiecte de tezaur, precum cele descoperite cu predilecție în perimetrul localităților din Alba: Cugir, Ghirbom, Ighiel, Meteș, Poiana Ampoiului, Tărtăria, Teleac, Vințu de Jos, Zlatna. Aici privirea ne este atrasă de un sceptru zoomorf de piatră (piesă cu valoare de unicat în Transilvaniei), de splendide vase pictate cu motive geometrice aparținînd culturii Petrești, de un pandantiv de bronz sub formă de cal – adevărată operă de artă din Preistorie.

Civilizația geto-dacică este reprezentată de obiecte descoperite cu precădere în așezărle fortificate de la Căpîlna, Cugir, Craiva și cetatea dacică Apoulon. Despre arta meșteșugului la care se ajunsese, Expoziția ne oferă ochilor obiectele scoase la lumină, încîntătoarele situla, provenită din mormîntul princiar de la Cugir, aplica din bronz cu chipul Gorgonei și altele.

Pasul următor ne poartă în perioada stăpînirii romane asupra Daciei – moment semnificativ în formarea Poporului Român – act în sprijinul căruia dovezile arheologice ne sînt de un real folos, acestea ducînd la conturarea unor ipoteze viabile. Concentrate în perimetrul orașului Apulum, după cum se știe, continuator al dacicului Apoulon, care a cunoscut un statut avansat, cel de municipium, apoi de colonia – sediul castrului Legiunii a XIII-a Gemina, descoperirile stau mărturie vie a nivelului artei la care ajunseseră locuitorii de pe aceste meleaguri. Printre o serie de astfel de dovezi, o notă aparte fac basorelieful ce reprezintă lupa capitolină și grațioasa statuetă a Zeului Liber Pater, cu trimitere directă la reprezentantul perioadei de vîrf a Renașterii italiene, Michelangelo Bounarroti.

După epoca migrațiilor – epocă întinsă pe spațiul temporal al unui mileniu, caracterizată prin suprapuneri de popoare și de civilizații, din care reiese specificul civilizației autohtone și păstrarea legăturilor cu lumea romano-byzantină, Evul mediu s-a dezvoltat în jurul a două mari direcții: cea a conviețuirii pașnice a diverselor etnii conlocuitoare și cea a frînării înaintării Imperiului Otoman spre restul Europei. În acest timp s-a dezvoltat sentimentul alianței tot mai strînsă a statelor românești conturate de-o parte și de alta a Carpaților: Muntenia, Moldova, cărora li s-a adăugat, începînd cu jumătatea Secolului al XVI-lea, și Principatul Transilvaniei, avînd capitala la Alba Iulia. Pentru că am pomenit de procesul de apropiere al celor trei Țări Românești, Muzeul reprezintă la loc de cinste momentul de aur al Istoriei celor trei Principate, exemplificat prin cea dintîi unire a acestora sub sceptrul marelui și neînfricatului voievod Mihai Viteazul (15991600), act îndrăzneț, plătit cu viața de fostul ban al Olteniei.

Cum Istoria unui popor nu constă numai din descoperiri arheologice, viața cotidiană, în diferite epoci, îmbrăcînd aspecte multiple, sălile pe care le parcurgem cu multă atenție reflectă și această fațetă a dezvoltării noastre generale. Din acest punct de vedere trebuie remarcat

(continuare în pag. 14) GEO

(urmare din pag. 13)

interesul organizatorilor Expoziției permanente din Muzeu prin a îmbrățișa și latura (să spunem) culturală a dezvoltării societății românești. Astfel ni se relevă, într-o suită de exponate unice, rezultatele centrului tipografic din Alba Iulia, tipărituri ce pun în valoare știința și priceperea unor vechi cărturari transilvăneni. În acest program de tipărituri rare, privim, cu evlavie și mirare, produsele realizate sub patronajul Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei unde, la 1648, a fost tipărită una din capodoperele literaturii românești vechi – prima versiune integrală în limba română a Noului Testament. Desigur, fiind un muzeu reprezentativ, cu deschidere națională, în vitrinele-i luminoase descoperim și tipărituri executate în alte zone din țară, așa cum este cazul unui exemplar din Evanghelia greco-romană, tipărit la București, în anul 1883.

Pășind prin acest veritabil sanctuar al devenirii noastre a ceea ce sîntem astăzi, urmînd cronologia acestei deveniri, intrăm într-o etapă de o efervescență politică și socială aparte, a cărei amprentă s-a cristalizat, practic, pînă în zilele noastre în efigia României contemporane. Deci, este vorba de Epoca modernă. În Transilvania aceasta debutează cu instalarea dominației habsburgice cînd, la 4 decembrie 1691, a fost emisă Diploma Leopoldină – act cu rol de constituție – prin care s-a stabilit organizarea Transilvaniei și statutul său în cadrul Imperiului Habsburgic, prilej cu care această provincie, cu o populație covîrșitoare de naționalitate română, devenea provincie a acestui Imperiu, guvernată în numele Împăratului de un guvernator, menținîndu-se sistemul „celor trei națiuni privilegiate” (ungurii, sașii, secuii) românii fiind considerați tolerați, neavînd voie să participe la viața politică a țării.

În acest context, cînd Alba Iulia nu mai este capitală a Transilvaniei, orașul devine principalul centru militar al Transilvaniei, vestigiile locului dînd la iveală o cetate de mari dimensiuni, ridicată la inițiativa noii stăpîniri, între anii 1714-1738. Sfîrșitul Secolului al XVIII-lea aduce un nou val de nemulțumiri din partea populației românești din Transilvania, moment de răscruce fiind răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, din 1784, cu tragicul sfîrșit al acestor neînfricați eroi pentru libertate. Desigur, prin reprezentări iconografice este reflectată drama celor trei moți, culminînd cu supliciul la care au fost supuși Horea și Cloșca pe Dealul Furcilor, nu departe de cetatea Alba Iulia.

Din panoplia virtuților naționale, cele perene și mobilizatoare, nu putea lipsi „Crăișorul munților”, revoluționarul și justițiarul Avram Iancu, cel care, în fiecare toamnă, adună la Țebea mii de români de dincolo și de dincoace de Carpați spre a-i pomeni și cinsti numele și amintirea. Multe portrete, obiecte cu caracter personal, printre care chimirul și fluierul acestuia, ilustrează prezența spiritului Crăișorului în incinta Muzeului. Privindu-i portretul, poate, în coordonatele lumii actuale, și în confortul nostru familial și social, ne este cumva greu să-i pătrundem acest spirit și să-l înțelegem pe deplin. Trebuie să recunoaștem că lupta lui, cauza pentru care s-a ridicat și a chemat la luptă (deși, cu forțe minime împotriva unei armate regulate), deziluzia și suferința îndurate, precum și moartea prematură, sînt trăsături rare – rare, dar nobile – pe care, astăzi, este aproape imposibil să le întîlnim la conaționalii noștri. Dacă nu putem să trăim în spiritul lui Avram Iancu, măcar să-i cinstim așa cum se cuvine memoria și sacrificiul și, mai ales, să nu-l scoatem din Cartea de Istorie a României, înlocuindu-l cu cine știe ce vedetă din showbiz!

1859-1877: Unirea Moldovei cu Țara Românească și formarea Statului Național Român modern, aureolat de cucerirea Independenței –constituie o piatră de hotar definitorie pentru viitorul unei Românii întregite. Pentru a sugera reflectarea acestor două momente hotărîteare în crearea României de azi, exponatele din sala respectivă relevă rolul crescînd al Micii Românii în viața politică europeană, cu permanenta credință că, în curînd, românii cuprinși în alte hotare decît cele românești vor fi cu toți uniți sub aripa ocrotitoare a României Mari. Participarea României la războiul

ruso-turc și cucerirea Independenței (cu arma în mînă, pe cîmpul de luptă, și cu numeroase jertfe) creează un cadru larg, cu imagini atît de pe front, cît și din Parlament (Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe: „Sîntem independenți, sîntem o națiune de sine stătătoare!”).

O secvență memorabilă este reînvierea unui moment de glorie al reprezentanților tuturor ardelenilor, adică românii care au prezentat Împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef, Memorandumul (28 mai 1892), prin care se cereau drepturi egale pentru locuitorii de etnie română, la fel ca populația maghiară, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare. Judecarea pe nedrept a delegației române, în așa-zisul proces de la Cluj (7-25 mai 1894), în cursul căruia președintele Partidului Național Român, Ion Rațiu rostea celebrele cuvinte: „Existența unui popor nu se discută, se afirmă!”, a scos în evidență faptul că doar în unitate stă puterea și că dubla asuprire austro-ungară nu putea fi abolită decît prin forța maselor...

... Ceea ce s-a și întîmplat peste mai puțin de un sfert de veac – la 1 Decembrie 1918. În directă corelație cu acest magnific eveniment este reflectat și Primul Război Mondial unde numele de Mărăști, Mărășești, Oituz, precum și trupele Armatei Române din rîndul căreia mulți ostași au înroșit cu propriul sînge brazda acestor trei nume de legendă, au pregătit momentul 1 Decembrie 1918.

Mărețul act al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 este redat printr-o multitudine de metode muzeografice, în mod principal folosindu-se o bogată colecție de obiecte legate direct de acest unic eveniment. Atrag atenția, în mod special, voluminoasele tomuri ale căror coperți sînt îmbrăcare în culorile tricolorului noastru și care cuprind cea mai fidelă mărturie despre puterea actului Unirii –„credinționalele” (mandatele de deputat) ale celor 1228 de delegați români din Transilvania, aleși prin vot și ale celor 350 de supleanți; originalul manuscrisului cuvîntării principalului raportor al adunării, deputatul Vasile Goldiș recreează atmosfera fierbinte a acelei zile, iată un fragment: „După drept și dreptate Românii din Ungaria și Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dînșii trebuie să fie unite cu Regatul Român”.

Pentru că ne-ar ocupa prea mult spațiu tipografic descriera exhaustivă a spațiului din Muzeu dedicat ilustrării actului istoric de la 1 Decembrie 1928, mai amintesc doar cîteva elemente cu semnificații speciale: aparatul de fotografiat (cu burduf) folosit de Samoilă Mîrza în a imortaliza aspecte de la acest eveniment; fotografiile cu imagini grăitoare, care ne fac să trăim și noi acel eveniment; steagurile delegațiilor din diferite localități din Transilvania, martore și ele la freamătul mulțimilor formate din cei 100.000 de participanți la Marea Adunare de la Alba Iulia...

Sala Unirii – bijuteria Muzeului

Dintre toate încăperile Muzeului Național al Unirii de la Alba Iulia SALA UNIRII poate fi numită „Regina Muzeului”, atît prin organizare și expunere, cît și prin importanța ei istorică – aici a avut loc, la 15 octombrie 1922, încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, într-o ceremonie grandioasă, ca suverani ai României Mari. Pentru că nu mai trebuie demonstrată alegerea Albei Iulii pentru desfășurarea acestui unic eveniment în viața politică a României, pentru un pic de divertisment redau cuvintele marelui politician Nicolae Filipescu (cel care a militat acerb pentru Unire), adresate Regelui, încă din 1915: „Sire, să te încoronezi la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor sau să mori pe cîmpia de la Turda ca Mihai Viteazul”.

Revenind la Sala Unirii, acesta este „locul sfînt”, unde, la 1 Decembrie 1918, s-au întrunit cei 1228 de mandatari ai voinței legitime ai românilor transilvăneni care au adoptat

Rezoluția de la Unire. Din această sală – numită de atunci Sala Unirii – fruntașii națiunii române s-au deplasat în mijlocul celor peste 100.000 de oameni, de pe platoul din spatele Cetății, spre a le aduce așteptata veste: Unirea Transilvaniei cu România! De-a lungul timpului, în special cu prilejul unor evenimente mai deosebite, Sala Unirii a cunoscut ample lucrări de renovare și de înfrumusețare (1921-1922), spațiul interior a fost mărit prin construirea unui vestibul și a unor nișe la extremitățile de sud și de nord. Sala a fost îmbogățită cu o frumoasă boltă semicirculară cu arcuri-dublouri, susținută de pilaștri și ornată cu coloane, console și benzi decorative cu motive florale, de o concludentă autenticitate. O imagine impresionantă prezintă vizitatorului cele două arcade de pe fundal, înnobilate, fiecare în parte, cu cîte 14 picturi reprezentînd, partea din stînga tot atîtea personalități care au stat în fruntea Țărilor Române, ulterior a României, dintre care nu lipsesc Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, A,I,Cuza, regii Carol I și Ferdinand – această arcadă purtînd numele de „Galeria Voievozilor; în partea dreaptă, alte 14 portrete de personalități românești, de data aceasta sînt oameni de frunte al istoriei și culturii noastre, dintre care îi descoperim pe Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga... Rămînînd în aceeași captivantă sală de muzeu, aflăm de la ghidul nostru alte și alte dovezi care dau și o mai mare strălucire Sălii Unirii. Marmura albă de Alun pe care călcăm și marmura roșie de Moneasa cu care sînt îmbrăcați pereții există de la restaurarea din anii 1967-1968. Basoreliefuri din marmură redau aspecte de la Adunarea Națională de pe Cîmpia Libertății din Blaj (3-5 mai 1848) și de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Din încăperile adiacente ne privesc chipurile marilor români luptători pentru libertatea și propășirea Poporului Român: Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Avram Iancu. Din anii 19931994 avem în sală busturile Regelui Ferdinand și Reginei Maria, iar deasupra șemineelor s-a așezat stema actuală a României. Pe peretele vestic al sălii, de pe plăci de marmură facem cunoștință cu textele Rezoluției de Unire și Legii pentru Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România votată de Parlamentul Țării la 29 decembrie 1919.

Cum pe 9 noiembrie s-au împlinit 135 de ani de la deschiderea Muzeului de Istorie, Arheologie și Științele Naturii, cum se numea la vremea aceea, la Muzeul Național al Unirii a putut fi văzută prima condică (un fel de Carte de Aur), datată 9 noiembrie 1888, în care se află notate numele primilor vizitatori, de fapt notabilitățile și personalitățile din acea vreme ale orașului Alba Iulia. După această întîlnitre cu trecutul, reflectat prin niște semnături devenite istorice, a avut loc lansarea cărții „Apulum. În universul unei reviste”, semnată de Tudor Roșu și Florin Bogdan, lucrare dedicată tradiției megazinului științific al Muzeului „Apvlvm. Acta Mvsei Apvlensis”, cu prilejul împlinirii celor opt decenii de la apariție.

Pentru că, oricît de frumos ar fi un lucru, tot are un sfîrșit, astfel am ajuns și noi la finalul unei zile petrecute la braț și în inimă cu Istoria, vizitînd Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, deși erau multe de văzut și de simțit. Rămîne ca fiecare dintre noi, românii, știind că avem și noi „Mecca” noastră, să ne facem timp și să simțim Istoria sub tălpi, în Cetatea milenară Alba Carolina și, bineînțeles, în fascinantul loc de naștere al României Mari – Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia.

La plecare, mai citesc odată inscripția de sub arcada arcului de triumf de la intrare în memorabila Sală a Unirii, pe care o transcriu, atît pentru dulceața limbii în care este scrisă, dar, mai ales, pentru a risipi încă o dată ideea falsă că limba română nu își are izvorul în limba latină.

„ANNO DOMINI MDCCCCXVIII KALENDIS

DECEMBRIIS, HOC LOCO UNIO TRANSILVANIAE

UNIVERSA CUM DACO ROMANIA SOLLENNI ET UNANIMO POPULII VOTO IN PERPETUUM

ATQUE IREVOCABILITER PROCLAMAATA ES CUIUS REI MEMORIA SEMPITERNA SIT“.

Sala Unirii

Poetii cîntã Patria si Unirea

HORIA

Să privesc Ardealul lunei i-e rușine Că-a robit copii-i pe sub mîni streine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață, Își ascunde tristă galbena ei față.

Horia pe-un munte falnic stă călare: O coroană sură munților se pare,

Iar Carpații țepeni îngropați în nori Își vuiau prin tunet gîndurile lor.

- Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu, - Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie, Dară a lui nume mai mult o să ție.

- ʼNalți sîntem noi munții, zise-un vechi Carpat, Dar el e mai mare că ni-i împărat.

Atunci luna iese, norilor regină, Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece, Că părea din munte diadem de rege.

Și un stol de vulturi muntele-ncongior Cugetînd că-i Joe, dumnezeul lor,

Cînd în miezul nopții, cununat cu nimb, Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

MIhAI EMINESCU

(din volumul EMINESCU „POEZII” –Editura „Pentru Literatură”, București 1969)

IMNUL MOTILOR

(fragmente)

La ALBA IULIA pe DEALUL HULII, TROIȚA

Nu se ridică vai cea din urmă, multe sînt

Pe pămînt de două milenii și fi-vor zi de zi

Loc se alege pe colini mai ales unde numai ea Poate în drepturile firești să rodească. Sînt acele

Goluri de veac durerile tuturor altfel cu neputință

De strîns dintre noi. Vuietul al pădurilor frămîntate

De furtuni al izvoarelor murmur ciripitul de cuiburi

În amurg al pruncilor înlăcrimați pînă unde și cînd

Pot solitare să-și tăinuie dorul de izbăvire

Căci numai una o vor dinainte de a fi apărut

Mormîntul gol să-l vadă cînd vor pleca din lut

Atîte suferinți din deal în deal cu cenușile

Să nu poată fi spulberate

Pe lemnul trițelor din sat în sat în extaz spînzurate ʼNainte roada-n țară să se-ngreui spice

Troițe holde înălbăstresc pe colnice

La umbra lor desfrunzită vara cu vîntul

Turmele-ascultă clopotind pămîntul Și iar pe dealuri toamnele colindă și rămîn pustii

Și din poclăzi sînt scoase cioareci și sumane

Pe oasele iobage transilvane

Panteism nu, nici plămadă de sine cosmosul

Creat din troiță curg patru fluvii ispășite.

Acest pămînt nu rămîme-n urmă aducere-aminte

Se ia cu cosmos cu tot după noi odată ajuns oseminte Logosul întrupat din carnea și sîngele meu nu se mai poate

Desface

Patria începe de-aici coroana-n rădăcină

Prin Cel ce a venit și Cel ce va să vină Ion ALEXAnDrU (din volumul „Imnele Putnei” – Editura „Cartea Românească”, București 1985)

TARA

Ce am eu mai curat în mine, somnul străbătut de vise vechi, ce ai tu mai curat în tine, lemnul arbore cu verzi urechi,

Ce am eu mai ascuns în mine, sîngele mișcînd în gînd, ce ai tu mai curat în tine, mirosul de pămînt.

Oh, și ce am sfînt pe lume, dulcele pămînt al tău, de vis și tot ce-i în tine nume de caisă din cais –

Totul, tot ce este adevăr stă-n îmbrățișarea noastră, ramură cu flori de măr și c-o pasăre măiastră.

NIChITA STĂNESCU

(din volumul Nichita Stănescu „Poezii” –Editura „Albatros”, București 1987)

TRANSILVANIA –1 DECEMBRIE 1918

1. Înflorit-a, înflorit-a rugul iernii triumfal risipite ca ursita plîng mormintele-n Ardeal De la Ana la Caiafa trag în jug atîți români și le sîngerează ceafa au țărînă în plămîni Și se sting fără prihană nu s-ar plînge nimănui tot Ardealul e o rană lacomi sînt călăii lui... Pînă-n ziua marii hore ninsă de un dor nespus cînd eșarfe Tricolore un întreg popor și-a pus Zi de iarnă, zi lumină înstelată-n calendar cronică de aur plină piatră albă de hotar Timp înalt de-ntemeiere flambură cu vulturi grei

semn că patria nu piere cît mai are pui de lei Zi de brazi reverberată și-nflorită de ecou bucuria ta curată azi o celebrăm din nou

2. Nu ne-a fost teamă de război deși trădarea ne mai doare căci pentru ce luptarăm noi decît pentru un loc sub soare?

Și pentru ce au pătimit flăcăi călcînd Carpații? să fie neamul întregit și liberi să trăiască frații Frumoși și tineri ni-s martirii în veci se cade să-i cinstim la temeliile Unirii

stă sacrificiul lor sublim La Alba Iulia, odată

unirea lui Mihai s-a scris

și Horea a fost tras pe roată

și Avram Iancu-a fost închis Spre vatra ei de foc țăranii în strai de sărbătoare vin durutei noastre Transilvanii să-i făurească nou destin

Frați buni de-o mamă și de-un tată vlăstare dintr-un singur neam bine-ați venit din țara toată de un mileniu v-așteptam! Și-au fost atunci o bucurie

și un răsunet mult visat unită țara să ne fie

întreg poporul a votat

Unire! asta ne e vrerea

Unire! codrii grei vuiesc căci în Unire ni-e puterea

Ardealul este românesc!

CornELIU VADIm TUDor (din volumul „Saturnalii” –Editura „Albatros”, București 1983)

VORBELE VITEAZULUI ÎN CATEDRALA ALBEI

Ce soartă a legat și-a dezlegat iluzia – decepția, mereu, să fii și să nu fii, poporul meu, cînd întregit, cînd iarăși sfîșiat?

Care geograf a tot umblat pe hărți și-a luat din miei marmoreanul seu, și cum s-a întîmplat că Dumnezeu era mereu plecat prin alte părți?

Din catedrala Albei protestez contra acelora care ne-au rupt și-aud plîngînd o țară dedesupt pe psalmii care leagă același crez.

Sînt ca o limbă, vreau să urc să bat în Catedrala Re-ntregirii azi, să se deștepte neamul meu viteaz sub clopotul cu dangăt sugrumat.

ADRIAN PĂUNESCU

(din volumul „Totuși iubirea” – Editura „Albatros”, București 1983)

Marea Unire dintre noi, dar și cu Europa

Cînd armatele Imperiului Roman au cîștigat ultima bătălie contra străbunilor noștri daci, țara lor și a noastră devenea parte a primei alianțe economicomilitare a Europei: Imperiul Roman. Pentru 164 de ani viața cetățenilor și progresul economic au fost protejate de legiunile Romei. În anul 271, imperiul decide să abandoneze Dacia fiindcă nu mai făcea față atacurile popoarelor migratoare. Atunci am rămas singuri în fața hoardelor sălbatice care veneau dinspre est. Eram păstori și agricultori, nu eram organizați militar și am făcut tot ce-am știut ca să nu dispărem din istorie. Locuiam pe un teritoriu rîvnit de mulți și atacat de toți vreme de vreo opt secole.

După retragerea aureliană din anul 271, neau trebuit circa șapte secole ca să supraviețuim năvălirilor barbare, lăsînd teritoriul Daciei la discreția hunilor, avarilor, pecenegilor sau slavilor, iar cînd am început să ne organizăm în cnezate și voievodate pentru a reface vechile frontiere ale teritoriului pe care Burebista îl unificase într-un stat centralizat, vecinii unguri ne-au ocupat exact inima țării: Transilvania. Ne-am opus cu îndîrjire prin Menumorut, Glad și Gelu, însă am fost înfrînți și, pînă în anul 1200, Transilvania e cucerită pînă la Carpații Orientali. A urmat o campanie de maghiarizare a populației românești, care nu accepta noua stăpînire și scoaterea din viața socială a provinciei prin acel Unio Trium Natiorum emis de autoritățile maghiare după Răscoala de la Bobîlna care consfințea poziția de tolerați în propria lor țară a românilor, oferind drepturi doar maghiarilor, sașilor și secuilor.

Am ajuns astfel la un nou moment de cumpănă, cînd trebuia să ne apărăm ființa națională și teritoriul. De data asta nu ne-am mai retras în munți ca pe vremea migratorilor, ci ne-am organizat două state medievale, în jurul Ardealului ocupat, fondate de Bogdan I la 1359 (Moldova) și de Tihomir/ TokTimur/ Negru Vodă la 1251 (Țara Românească), consfințind astfel ruperea Daciei în trei regiuni independente politic și militar, începînd o perioadă de lupte mult mai lungă ca prima, fiindcă ne-a luat un mileniu și ceva să ne unim din nou.

Iată cum, după ce cu 1000 de ani înainte, făcusem parte din elita economică și militară a Europei, acum ajunsesem servitori la noi acasă tremurînd de frica tătarilor și mai tîrziu a turcilor, învățînd să „mergem pe sîrmă” între marile imperii care voiau să muște din noi.

În acești ani am evoluat lent și am conștientizat că avem aceeași limbă, aceeași credință ortodoxă și că împreună sîntem mai puternici, după cum ne-a demonstrat Mihai Viteazul ce ne-a unit pentru prima dată în 1600. Pentru românii din afara Carpaților a fost un pic mai ușor decît pentru cei aflați sub cizma

ungurilor, fiindcă, deși controlați de turci, aveau măcar un stat al lor, o armată și, din cînd în cînd, domnitori care să-i conducă la victorii militare contra cotropitorilor, pe cînd cei din Transilvania nu aveau nimic.

Pentru românii ardeleni aceste secole au trecut greu fiindcă au fost nevoiți să suporte pe lîngă crime, jigniri și nedreptăți, presiunea perma nentă a deznaționalizării pe care ocupantul maghiar o punea pe umerii lor, fiindcă-i voia dispăruți din peisaj. Îl încurcau. Nu putea să afirme că acel teritoriu era al lui pe deplin, mai ales că românii se răsculau contra stăpînirii fie singuri, fie împreună cu secuii care nici ei nu-l iubeau pe regele de la Buda.

hrăpăreț și dornic să-i pedepsească pe maghiari, așa că ne ajută să recuperăm doar ce ne fusese luat prin Diktatul de la Viena în 1940.

Apar astfel răscoalele de la 1437 (numită de la Bobîlna), 1517 (unde secuiul Gheorghe Dosza este chinuit pe un tron înroșit în foc pînă la moarte), momentul 1600, cînd românii se văd prima oară uniți cu frații lor moldoveni și munteni, 1784, cînd Horea Cloșca și Crișan cutremură stăpînirea grofilor maghiari, dar mai ales 1848, cînd Avram Iancu salvează de la dispariție neamul românesc căruia i se pregătise execuția publică dacă Revoluția Maghiară ar fi reușit.

În aceste condiții românii din jurul Transilvaniei devin conștienți de faptul că sînt o singură națiune, astfel încît la 1859 îl aleg pe Alexandru Ioan Cuza să le fie domn atît în Moldova cît și în Țara Românească, făcînd un prim pas spre Marea Unire. După 7 ani de reforme sociale și economice, după prefaceri revoluționare ale României, clasa politică își dă seama că doar un domn străin cu relații la curțile regale ale Europei poate menține Unirea, și-l invită la tron pe Carol de Hohenzollern. Sub domnia lui, vreme de 48 de ani, România se modernizează, își cîștigă independența, construiește o armată capabilă să obțină victorii, făcînd pașii necesari pentru a readuce pe românii din Ardeal alături de frații lor deun sînge, o credință și-o istorie.

Astfel, cînd se pornește în Europa Marele Război din 1914-1918, sîntem pregătiți să fructificăm momentul și avem norocul ca la conducerea țării să se afle trei personalități: Ionel Brătianu, Regele Ferdinand și, nu în ultimul rînd, Regina Maria. Dacă nu i-am fi avut pe ei în fruntea țării, nu știu dacă Marea Unire s-ar fi realizat. Probabil credeți că povestea s-a încheiat aici. Nici pe departe! Va continua 22 de ani mai tîrziu, cînd într-o vară, ne vom trezi că pierdem Bucovina de Nord, Basarabia, Cadrilaterul și Transilvania de Nord fiindcă am avut nenorocul ca la cîrma țării să se afle un rege incompetent, mai preocupat de dame decît de datoria față de țară, spre deosebite de iluștrii lui părinți.

Se termină războiul, căpătăm înapoi nord vestul Transilvaniei, greu încercat de vremelnica ocupație hortistă care a lăsat urme adînci la Ip, Trăznea și Moisei, dar pierdem restul teritoriilor, fiindcă Stalin e

Ajungem în momentul în care, după aproape 2000 de ani, de la Burebista ne stabilizăm frontierele deși nu mai sîntem parte a sistemului economic-militar al Europei Occidentale ca pe timpul Imperiului Roman. Aparținem altuia condus de sovietici, dar tot așteptăm să vină cei din vest să ne elibereze de ruși și să ne alipească Occidentului spre care priveam.

Momentul reîntoarcerii la civilizația occidentală se va petrece după 45 de ani de comunism și 15 ani de așa numită „tranziție”, în fapt o distrugere sistematică a tot ceea ce construisem, pentru a putea fi integrați în Noul Imperiu Roman constituit din Uniunea Europeană și componenta sa militară –NATO. Astfel, după fix 1901 ani de la ultimul război daco-roman, revenim unde mai fusesem odată și unde aveam dreptul să fim.

Vedem astfel că efectele abandonării noastre acum aproape 1800 de ani de către Europa reprezentată de Imperiul Roman, au constat în ruperea teritoriului, în suferințe inimaginabile pentru toți românii și întrun efort imens de readucere a tuturor între aceleași frontiere, efort care ar fi fost în van fără apariția, cam o dată la un secol, a unor oameni providențiali ce au împins lucrurile înainte și din care am să-i enumăr aici pe: Bogdan I, Basarab Întemeietorul, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Gheorghe Dosza, Mihai Viteazul, Horia, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand I, Regina Maria. M-am oprit la aceștia, fiindcă faptele lor au ajutat națiunea română să înainteze spre Marea Unire, atunci cînd bătea pasul pe loc, și au apărat-o, atunci cînd se afla în pericol. Acum, sîntem din nou împreună în cadrul Europei, deși ne lipsesc Basarabia întreagă și Bucovina de Nord. Avem speranța, că în cadrul noului Imperiu Roman care este Uniunea Europeană, ne vom reuni pentru totdeauna cu frații noștri de peste Prut. Marea Unire pe care o sărbătorim astăzi nu este doar una între români, ci și a românilor cu Europa la sînul căreia ne-am întors după aproape 2000 de ani de cruntă pribegie.

Europa de astăzi, cu toate imperfecțiunile ei pe care le putem corecta prin alegerile europarlamentare de la anul trimițînd în Parlamentul European partide care să ne reprezinte interesele, e casa noastră și e cea care ne poate ajuta să fim iarăși ceea ce am fost, ba chiar mai mult decît atît, cu condiția ca în fruntea României să se afle niște oameni patrioți și competenți.

La mulți ani, România! La Mulți Ani, Români!

IoAn TEoDor

UN p UN ct de vedere

În căutarea cititorilor de altădată

motto: „Un cititor trăiește o mie de vieţi înainte de a muri, a spus Jojen. Omul care nu citește niciodată nu trăiește decît una.” (George R.R. Martin)

Gustul cel mai pregnant al copilăriei mele e cel al cărţilor, fie ele primite, cumpărate, împrumutate de la bibliotecă sau de la prieteni cu suflet mare și bibliotecă așijderea, fie buchisite în podul bunicilor, un veritabil rai al cărţilor, revistelor și manualelor vechi, de pe care învăţaseră bunicii pe vremea cînd mergeau la școală. În cenușiul epocii, cartea devenea substanţă de contrast, infuzînd în viaţa cititorilor împătimiţi delicii greu de bănuit de către cei imuni la farmecul lecturii. Librăriile erau departe de a oferi varietatea de cărţi cu care ne-au obișnuit astăzi. Tabletele și telefoanele mobile nu bîntuiau nici măcar imaginaţia noastră de copii, iar desenele animate erau un bricolaj scurt de aventuri anoste ale unui personaj nu mai puţin anost: Mihaela. Și, nu de puţine ori, serile Epocii de Aur sucombau într-un întuneric irespirabil, din care evadam, la lumina lanternei sau a lumînării, în primăvara perpetuă a filelor de carte. Și doar o singură teamă brăzda emoţia acestor călătorii, la care staţia de îmbarcare era o carte nouă: că preţioasa rezervă de titluri noi s-ar putea epuiza înainte de vreme. Senzaţia că astăzi nu se mai citește, sau cel puţin că generaţia tînără nu o mai face, e accentuată de lamentaţiile psalmodiate periodic de un cor de părinţi, bunici, dascăli, librari și editori. Trecutul e ridicat, din rama lui prăfuită, la rangul de veritabil El Dorado al cărţilor de către cei pentru care cuvîntul scris va avea totdeauna gustul madlenei lui Proust. Cei așezaţi confortabil între vertebrele modernităţii susţin că prezentul nu duce lipsă de cititori, chiar dacă titlurile parcurse, la fel ca și suportul pe care ne sînt livrate informaţiile, sînt altele.

de a citi cel puţin o carte pe lună. Comparaţia cu restul Europei ne era net defavorabilă, procentul adulţilor care citeau minimum o carte pe lună fiind de 35% în Islanda, 24% în Luxemburg și în Finlanda, 22% în Germania, 17% în Polonia și în Italia, 9% în Bulgaria. Un studiu realizat în 2011 de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – „Obiceiurile de lectură ale românilor” – înregistra un procent mai bun al cititorilor fideli, dar la spectrul opus, și cifre descurajatoare legate de mărimea segmentului de populaţie pentru care lectura este o activitate rară, cînd nu lipsește cu desăvîrșire din agendă. Întrebaţi cînd au citit ultima carte, 23% dintre respondenţi indicaseră săptămîna precedentă, 20% un interval foarte lung – un an sau mai mult în urmă –, iar 22% admiteau că nu citesc niciodată. În aceste condiţii, nici achiziţia de carte nu putea să urce la o cotă respectabilă, cîtă vreme 12% dintre români nu cumpărau cărţi deloc, iar 25% – mai puţin de o carte pe an.

Barometrul de Consum Cultural 2016 avea să se alinieze datelor livrate de sondajele și studiile anterioare legate de consumul de carte: 46% dintre subiecţi declarau că nu au citit nici măcar o carte în ultimele 12 luni, 20% bifaseră lectura a una, maximum două cărţi pe an și doar pentru 9% dintre respondenţi lectura făcea parte din tabieturile zilnice.

mallul și biblioteca – în timp ce 14% dintre români mergeau în centrul comercial măcar o dată pe lună, doar 1,7% pășiseră într-o sală de bibliotecă. În 2016, 78% dintre subiecţii chestionaţi nu ajunseseră nici măcar o dată la bibliotecă, deși 75% dintre localităţi deţin una, chiar dacă, putem presupune fără riscul de a greși prea mult că bibliografia e veche și destul de puţin atractivă. Un comportament congruent, de altfel, cu mentalitatea românilor – 73% apreciază că „munca e mai importantă decît cititul pentru a reuși în viaţă“, iar 55% sînt convinși că „poţi să ai succes în viaţă și fără să citești“.

Prejudecata care întreţine antiteza dintre citit și școala vieţii are de altfel viaţă lungă. Într-o tabletă scrisă în 1939, George Călinescu surprindea acribia cu care bătrîna sa gazdă investiga motivele pentru care timpul criticului literar era confiscat de zilnice și prelungi lecturi. De la îngrijorare („N-ai fi bolnav cumva!”), la confuzie („dacă zici că ai terminat, ce tot înveţi mereu?”), gazda epuizează toate registrele unei uimiri incapabile să intuiască rostul cititului, dincolo de momentul eliberator al absolvirii. Suspiciunea cu care e privit cititul de plăcere și disocierea vieţii de carte transcende însă personajul călinescian, manifestînduse vocal sau discret și astăzi în societatea românească, unde observaţia cronicarului – „Căci nu este alta, mai frumoasă și mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decît cetitul cărţilor” – ameninţă să devină desuetă. O zăbavă destul de dificil de exersat într-un secol al vitezei, care nu poate ademeni generaţia tînără în absenţa efortului și exemplului adulţilor.

Cum sună viitorul generaţiei care (nu) citește

Ne așteptăm ca această dilemă, care naște polemici, să fie tranșată de rigoarea cifrelor – doar că studiile despre consumul de carte nu sînt foarte numeroase și nu ajung întotdeauna la aceleași concluzii. Din înmănuncherea lor se poate obţine, totuși, măcar în crochiu o imagine de ansamblu în care sîntem mai mult sau mai puţin fericiţi să ne recunoaștem. Cît citesc românii?

Barometrul de Consum Cultural, lansat de Institutul Naţional pentru Cercetare și Formare Culturală, este studiul care măsoară tendinţele asociate consumului cultural din România. În 2014, studiul rostogolea în spaţiul public cîteva date îmbucurătoare, menite să tempereze pesimismul celor care deplîng scăderea consumului de carte: jumătate dintre români citiseră cel puţin o carte pe lună pe parcursul ultimelor 12 luni. Datele barometrului au stîrnit reacţii vehemente de protest, atît din partea editurilor, cît și a oamenilor de cultură. S-a spus chiar că secţiunea Barometrului despre cultura scrisă ar fi fost făcută „din pix, într-un birou”, aceasta fiind singura explicaţie a „concluziilor stupefiante” la care a ajuns studiul. Federaţia Editorilor din România a avertizat, într-un comunicat de presă, că acest raport conţine erori de interpretare a datelor și că ar putea determina ministerul să aloce, în mod nejustificat, sume și mai mici de bani unei pieţei de carte deja fragile. Realitatea este că cifrele avansate de Barometrul din 2014 au rămas stinghere într-un șirag de studii ce au relevat faptul că sîntem un popor prea puţin sedus de bucuriile lecturii. În 2013, Institutul de Statistică al Comisiei Europene, Eurostat, publica un studiu care indica faptul că 51% dintre români abia reușesc să citească o carte pe an și doar 2,8% atingînd performanţa

Cititul sporadic sau aproape inexistent a modelat și silueta conversaţiilor zilnice, din care lipseau cu obstinaţie subiectele livrești: 58% dintre subiecţii chestionaţi nu au discutat cu membrii familiei nici măcar o dată despre cărţi și reviste, 16% au făcut-o cel mult o dată sau de două ori pe an și numai 10% au declarat că discută săptămînal despre cărţi.

Dincolo de declaraţiile respondenţilor și de asumata lor marjă de subiectivitate, piaţa de carte din România oferă suficiente dovezi că lectura a devenit o cenușăreasă a activităţilor cotidiene. Piaţa de carte a României este în valoare de numai 60 de milioane de euro, ceea ce înseamnă că, în medie, un român cheltuie 3,15 euro pe cărţi în cursul unui an. Suma ne plasează printre codașii europeni, la mare distanţă de piaţa de carte germană (aproape 9 miliarde de euro), dar și de bulgari, care cumpără de două ori mai multe cărţi, sau de Slovenia, o ţară cu o piaţă de carte de 75 de milioane de euro și cu numai 2 milioane de locuitori.

Numărul mic al librăriilor deschise în ţară este un indiciu că dorinţa de a citi e destul de rarefiată, chiar și în mediul urban. În 2015 existau 260 de librării în toată ţara – cifră avansată de un studiu al organizaţiei patronale Agora – în condiţiile în care în România sînt 263 de orașe, iar multe librării sînt concentrate în capitală. De fapt, sînt judeţe în care nu există librării, după cum susţine Grigore Arsene, preşedintele Asociaţiei Editorilor din România. În zona rurală (în care trăiește jumătate din populaţia ţării) nu există librării, dar funcţionează biblioteci – și ele în scădere, de altfel, cu fonduri de achiziţii modeste, deci în imposibilitatea de a cumpăra titluri recente. În 2014, studiile indicau discrepanţa dintre numărul celor care frecventează

„A deprinde un copil să citească nu înseamnă a umple un vas, ci a aprinde un foc”, spunea Michel de Montaigne. Un studiu din 2005 al Institutului Naţional de Ştiinţe ale Educaţiei arăta faptul că o treime din elevii de școală generală nu deschideau o carte în cursul unui an, iar 36% nu citiseră nici o carte în ultimele 3 luni. Un deceniu mai tîrziu, un studiu realizat de Centrul de Evaluare și Analize Educaţionale livra niște cifre năucitoare, asemănătoare de altfel cu cele obţinute prin testările PISA: 42% dintre elevii români sub 15 ani sînt analfabeţi funcţional. Ceea ce însemnă că, în pofida faptului că au abilitatea de a citi, întîmpină dificultăţi în probarea competenţelor de bază, așa că nu pot face operaţii aritmetice de bază sau nu înţeleg un text citit la prima vedere.

Proverbul „Ai carte, ai parte” rămîne actual în ciuda derapajelor care au loc pe piaţa muncii, sugerează un grup de studii bazate pe statisticile din România, care estima că un an în plus de școală poate crește cîștigurile salariale cu 8% (chiar cu 11% în rîndul romilor), ducînd la o creștere anuală cu 2,7% (modelul Psacharopoulos) sau chiar cu 2,9% (după estimările Barro-Lee) a PIB-ului pe cap de locuitor în intervalul 2015-2025.

Societatea în care trăim și mai ales cea spre care ne îndreptăm reclamă nevoia de educaţie continuă, pe tot parcursul vieţii active. Departamentul pentru Cultură, Media și Sport din Marea Britanie atrăgea atenţia asupra legăturii dintre abilitatea de a citi și statutul de cetăţean activ și informat, afirmînd că „cititul este o condiţie prealabilă pentru aproape toate activităţile culturale și sociale”. Jurnalistul Hamish McRae, autorul cărţii „Lumea în 2020. Putere, cultură și prosperitate”, sublinia că eficienţa, cultura și intelectul vor fi resursele cerute de lumea viitorului apropiat, reducînd rolul resurselor naturale, al pămîntului și capitalului în determinarea creșterii economice a unei naţiuni. (…) Plăcerea unei lecturi se plătește în monedă vie, dar e un preţ rezonabil, dacă dincolo de învelișul de cerneală și de hîrtie retina noastră surprinde, în pleiada ei de culori, o lume care ni se dezvăluie asimptotic, din unghiuri comode ori stingheritoare. O panoramă ușor de ratat cînd viaţa devine un labirint de pungi lucioase, în care societatea a ambalat promisiunile lipicioase ale unei lumi exclusiv materiale.

CARMEN LĂIU (Semneletimpului.ro)

Adevărata miză a turneului african: compromiterea totală a lui Iohannis

E deja o tradiție la noi ca, în ultimul an de mandat, președintele să fie băgat controlat într-un malaxor care să-i afecteze grav imaginea, iar prin asta, să i se limiteze dramatic capacitatea de a mai influența anumite decizii care să bată dincolo de președinția sa. La cum se prezintă lucrurile, asta i se întîmplă și președintelui Klaus Iohannis, împins strategic, în opinia noastră, să se facă de rîs în cele mai teribile moduri. Și pare chiar să-i placă. Presa de la noi a bubuit, bunăoară, pe marginea ultimei trăznăi prezidențiale: aruncarea în valuri a băștinașilor zanzibarezi cu portretele cuplului Iohannis, chiar sub ochii încîntați ai acestora.

Turneul african al lui Iohannis, extrem de costisitor, are toate șansele să fie unul programat special pentru lichidarea completă a oricărei brume de seriozitate politică de nivel înalt.

Nu e vorba doar de inutilitatea vizitelor oficiale în țări exotice, că nu sînt ele primele și nici ultimele de acest tip făcute de președinții români. Dar anumite elemente ridică semne de întrebare. În primul rînd, incapacitatea de minimă salvare a aparențelor. Aflăm de la Președinție că Iohannis a semnat peste tot pe unde a fost vreo 3-4 memorandumuri standard, despre ajutor în caz de dezastre și alte frecții.

Nu există vreun interviu dat presei africane.

„Am avut discuții foarte bune despre prioritățile comune ale statelor noastre și i-am transmis doamnei Președinte că Tanzania poate conta pe România în ceea ce privește promovarea și dezvoltarea relațiilor cu UE”, spune Iohannis. Amuzant: România nu are nici măcar ambasadă în Tanzania, după cum remarca, sarcastic, fostul șef al SIE, generalul Predoiu, pe Facebook.

Foarte interesant e altceva: deși în interiorul țării activitatea președintelui e învăluită de mister deplin, nimeni neavînd habar dacă vine la lucru zilnic ori săptămînal, nimeni nu vede Prima Doamnă făcînd

piața la Sibiu etc., în turneul african vedem cuplul prezidențial în filmări și fotografii generoase, care întăresc și mai puternic impresia românilor că e vorba de un concediu exotic și scump și nu de o campanie politicodiplomatică.

E de la sine înțeles că organizatorii români ai turneului puteau aranja lejer cu gazdele o discreție maximă. Cînd colo, ne trezim zilele trecute cu o înregistrare fierbinte din Zanzibar, în care tineri localnici sar în apă cu portretele prezidențiale, înconjurați de membri ai delegației oficiale. Să fie vorba de vreun ritual tradițional african prin care, să zicem, trec toți oficialii care vizitează zona? Nici pomeneală.

Este vorba de „Makachu”, un sport care presupune sărituri de pe digul de la Forodhani Gardens în ocean, practicate de obicei de băieți sub 20 de ani, care a devenit din ce în ce mai senzațional în ultima vreme, chiar dacă legendele spun că sportul este la fel de vechi ca și Zanzibar însuși.

Doar că de la o vreme, pe măsură ce s-a dezvoltat turismul în regiune, Makachu a devenit una dintre cele mai rîvnite strategii de marketing, folosită atît de branduri corporative, cît și de ONG-uri pentru a promova evenimente, sloganuri sau produse.

Publicația tanzaniană The Chanzo scrie că tinerii sînt plătiți să facă sărituri publicitare cu suma de aproximativ 30.000 de șilingi tanzanieni, echivalentul a 54 de lei. Cum echipa de „promovare” a cuplului Iohannis numără cam 10 băieți, se cheamă că povestea a costat cam 540 de lei per tablou, deci vreo mie de lei cu totul. Ieftin, după standardele prezidențiale. Din păcate, mai scrie publicația, Makachu e un sport extrem care a făcut și face

NATO e într-o cursă contracronometru pentru a se pregăti de război cu Rusia: Marele urs nu a fost pus cu botul pe labe

Alianța nord-atlantică trebuie să fie capabilă să poarte un război major cu Rusia în următorii cinci pînă la nouă ani, pentru a-i limita șansele Moscovei de a extinde conflictul din Ucraina într-o confruntare cu Occidentul, arată un raport recent. NATO riscă să fie nevoită să ajungă din urmă Rusia, în ciuda războiului dezastruos din Ucraina al Moscovei, dacă nu ia încă de pe acum măsuri, arată un raport al Consiliului German pentru Relații Externe – DGAP. Și asta pentru că Rusia reprezintă cea mai mare și mai urgentă amenințare la adresa țărilor NATO, consideră autorii documentului, Christian Mölling și Torben Schütz, potrivit Newsweek

După terminarea luptelor intense în Ucraina, regimul din Moscova ar putea avea nevoie de șase pînă la zece ani pentru a-și reface armata. În acest interval de timp, NATO trebuie să-și aducă forțele armate la capacitatea de a descuraja și, dacă e necesar, de a lupta împotriva Rusiei. Doar atunci NATO va fi în situația de a reduce riscul izbucnirii unui nou război în Europa, subliniază raportul. „Dacă Moscova reușește să aibă trupele după doar șase ani, pentru NATO va fi tot mai greu să o prindă din urmă”, subliniază autorii.

Președintele Vladimir Putin și ceilalți oficiali din conducerea țării au spus în mai multe rînduri că invazia din Ucraina este un război împotriva Occidentului colectiv, o lovitură preventivă asupra unui bloc condus de americani, concentrat pe suprimarea și dezmembrarea Rusiei. Pînă acum, pacea sinuoasă dintre NATO și Rusia a rezistat. Chiar dacă armele Alianței pulverizează unitățile ruse din Ucraina, Moscova s-a limitat doar la amenințări nucleare. Ambele tabere par angajate mai degrabă într-un război rece.

Oleg Ignatov, analist principal pentru Rusia al organizației Crisis Group, consideră că amenințările nucleare ale Moscovei sînt semnale către NATO de a

nu interveni direct. „Ar fi un coșmar. Atît NATO, cît și Rusia au făcut tot posibilul pentru a preveni un conflict direct de la începerea acestui război”, a explicat el. Armata rusă a fost grav afectată de războiul din Ucraina, iar limitele efortului de modernizare atît de lăudat al Moscovei de-a lungul deceniilor au devenit clar vizibile pentru toată lumea. Dar marele urs încă nu a fost pus cu botul pe labe, avertizează autorii raportului. „Chiar și după aproape doi ani de luptă în Ucraina, capacitatea de război a Rusiei este mai mare decît sugerează impresia actuală”, scriu aceștia. „Forțele terestre ruse au suferit cele mai mari pierderi în ceea ce privește personalul și echiparea; acestea vor reprezenta principalul efort de reconstrucție. În timp ce forțele aeriene au pierdut și personal calificat, pierderile sale în ceea ce privește materialul sînt relativ minore (aproximativ 10 pînă la 15%). În același timp, ambele servicii și-au demonstrat adaptabilitatea”, detaliază ei.

Cei care au supraviețuit măcelului de pe cîmpurile de luptă din Ucraina se vor dovedi valoroși pentru regruparea forțelor Rusiei. „Vor fi mai experimentați decît noi. Au învățat cum să lupte prin durere, sînge și suferință. Dar au învățat”, a declarat pentru Newsweek, la începutul acestui an, Andrus Merilo, comandantul Brigăzii 1 estoniene, despre viitorii comandanți ruși de batalioane și de brigăzi.

Marea Baltică a devenit „un lac NATO”, dar nu e de ajuns

Alianța nord-atlantică s-a mobilizat pentru a face față amenințării rusești după ce trupele Moscovei au invadat Ucraina în februarie 2022. Statele membre NATO au donat tancuri, piese de artilerie și chiar avioane de luptă forțelor ucrainene, un sprijin care părea imposibil în primele luni de război, notează Newsweek. Finlanda s-a alăturat alianței, adăugînd peste 1.330 de kilometri

victime și care îngrijorează autoritățile. Se vorbește de ceva vreme de măsuri care să reducă pericolul prin eliminarea tuturor rocilor mari din ocean și reducerea riscului ca înotătorii să le lovească în timp ce sar de pe ele.

Întrebarea este care a fost rostul mascaradei cu portretele cuplului Iohannis dacă nu e vorba de vreo veche și respectată tradiție tanzaniană, ba chiar de o acțiune periculoasă pentru tinerii angajați, semn că „România educată” în versiunea swahili nu se prea preocupă de viața și sănătatea tinerilor?

Cine a avut inițiativa?

Răspunsul e că cineva, undeva, ia toate măsurile pentru a-l arunca pe președinte în ridicol și se asigură că publicul din țară e ținut la curent cu maximă promptitudine. Iar Klaus Iohannis nici măcar nu conștientizează că e folosit împotriva propriei sale persoane. Ba chiar pare încîntat. Mai rămîne să-i vedem pe cei doi cu tradiționalele pălării din Capul Verde și bîlciul va fi complet.

BOGDAN TIBERIU IACOB (corectnews.ro)

frontierei NATO cu Rusia, în timp ce Suedia se îndreaptă și ea pe aceeași cale. Marea Baltică, prin care multe dintre cele mai importante flote navale și comerciale ale Rusiei străbat lumea, pare acum „un lac NATO”. Însă alianța militară s-a mișcat greu cu livrarea de arme avansate către Ucraina și nu reușește să-și extindă capacitatea de producție militară pentru a face față mașinăriei de război ruse. Producția mică de obuze pentru artilerie, în special, a evidențiat o vulnerabilitate a aliaților occidentali în condițiile în care războiul din Ucraina „toacă” uriașe cantități de muniție. În plus, cele mai multe țări NATO încă nu reușesc să atingă ținta acceptată în 2014 de a cheltui anual 2% din PIB în scopuri militare timp de un deceniu. Printre „codașe” se numără națiuni importante, precum Germania, Franța și Italia.

Una dintre cauze este oboseala de război. Deși Ucraina rămîne populară în NATO, toate țările se confruntă cu probleme economice și cu criza costului vieții, ceea ce face din cheltuielile militare un subiect delicat. Raportul DGAP nu invocă declanșarea imediată a unui efort masiv, ci recomandă o planificare pe termen lung care să înceapă de pe acum. „Povara bugetelor publice va fi împărțită de-a lungul mandatelor mai multor guverne. Crearea unor structuri de forță poate fi continuată conform planului. Industria își poate păstra planurile de producție. Țările NATO ar avea mai mult timp pentru a-şi clădi forțele de apărare”, explică ei.

Ceea ce spun autorii este că Alianța trebuie să cîștige timp, în loc să ajungă să acționeze de urgență. Iar începutul ar include acționarea consistentă pentru victoria Ucrainei, accelerarea degradării armatei ruse și integrarea Ucrainei în structurile UE și NATO. Europa trebuie, de asemenea, să preia de la Statele Unite o cotă mai „echilibrată” din efortul de susținere a Ucrainei, întărind în același timp mai mult sancțiunile pentru a împiedica dezvoltarea economiei Rusiei, conchid analiștii.

Doza de sãnãtate

Afecțiuni ale sistemului respirator, tratate prin metodele oferite de medicina energo-informațională

Afecțiunile sistemului respirator sînt privite de medicina energo-informațională ca fiind ,,prizonierul omenirii”. Încă din cele mai vechi timpuri, bronhopneumonia sau febra au fost cauza celor mai multe îmbolnăviri, motiv pentru care înaintașii noștri au părăsit planeta. Atunci, ca și acum, frica era un factor declanșator al acestora. Omul poate trăi cîteva zile sau chiar săptămîni fără alimente, cîteva zile fără apă, dar fără aer nu poate rezista nici măcar două minute.

Afecțiunile sistemului respirator au la origine viruși, bacterii sau chiar o îmbinare nefericită a celor două. Medicina energo-informațională tratează aceste afecțiuni prin vibrațiile proprii ale cauzei îmbolnăvirii, plecînd de la principiul că fiecare virus sau bacterie are o vibrație energetică. Aparatele de tratament care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să descifreze frecvențele patologice emise de aceste noxe toxice, le restabilește vibrația, iar organul afectat începe să funcționeze energetic în parametrii normali.

În cazul infecțiilor bacteriene este recomandată administrarea focusată de antibiotic pînă cînd pacientul iese din criză, iar cînd dificultatea în respirație sau tusea productivă se instalează, acest pas este urgent.

Din păcate, în ultimul timp oamenii fac abuz de antibiotice, fapt care are rezultate negative asupra sănătății noastre. În multe afecțiuni bacteriene, pastilele nu își mai fac efectul scontat.

În cazul afecțiunilor virale situația se prezintă altfel. Pandemia de coronavirus ne arată clar faptul că medicina clasică este într-un mare impas. Oficialitățile promovează vaccinarea, dar nimeni nu aduce în discuție terapia ambulatorie.

Medicina energo-informațională tratează omul după biotipul său, diferit de la caz la caz. Faptul că oamenii sînt diferiți constituie o concepție antică, dar pe care medicina clasică nu o recunoaște.

Simptomele rinitei alergice – curgerea nasului, dureri în gît, greutate la înghițit, greață și dureri abdominale – au fost clasificate de medicina clasică drept coronavirus. Simptomele infecției cu Sars-Cov-2 sînt febra, tusea, simptomele pulmonare, confirmate de un test, dar senzațiea de șuierătură la respirație vine, mai ales, din inflamarea căilor respiratoria superioare, fiind un simptom tipic pentru astm. Febra, pe de altă parte, este un simptom general, singular în unele cazuri,

Oistorie a farselor (330)

Minciuni inventate, cu care Istoria a căzut de acord

„Nu sînt în stare să spun nici măcar o minciună” –aşa se zice că ar fi declarat preşedintele Americii, George Washington (1732-1799), în copilărie cînd tatăl său 1-a întrebat cine distrusese un cireş englezesc de valoare din grădina lor; „ştii că nu pot să mint. Eu l-am ciopîrţit cu toporaşul”.

Washington nu a spus niciodată aşa ceva şi nici nu a pretins vreodată că ar fi spus. Această fabulă faimoasă a fost inventată în numele lui postum de către Mason Locke Weems, un vînzător ambulant de biblii care ştia cum să-i distreze pe oameni. Pretinzînd, în scris, că este pastorul parohiei Mount Vernon de care aparţinea George Washington – cînd, de fapt, nici măcar nu fusese vreodată acolo, ci doar ţinuse o predică într-o biserică aflată la optsprezece mile depărtare de această parohie – cînd marele om de stat a murit în decembrie 1799, Weems a profitat de ocazia ivită. „Washington a dispărut!” îi scria el editorului său. „Milioane de oameni sînt înnebuniţi să citească ceva despre el. Sînt pregătit să le ofer ceea ce îşi doresc”.

Şi aşa a fost. Studiul său biografic, O istorie a vieţii şi morţii, a virtuţilor şi isprăvilor generalului George Washington, a apărut în curînd pe piaţă şi s-a vîndut ca pîinea caldă. Nu era menţionat în ea nimic despre arborele de cireş şi toporaşul care îl distrusese, despre visul mamei lui Washington prin care îi prevestise succesul fiului său sau despre faptul că fostul preşedinte fusese găsit rugîndu-se în Valley Forge. Aceste legende au apărut prima dată în cea de-a cincea ediţie a biografiei. Pînă la cea de-a noua ediţie (1809), pamfletul de 80 de pagini se transformase într-o carte de 228 de

pagini, intitulată Viaţa lui George Washington, cu anecdote ciudate, în aceeaşi măsură onorabile pentru el însuşi şi exemplare pentru tineri săi compatrioţi.

Că povestirile sînt ciudate e incontestabil. Că ele sînt onorabile – nici pe departe. Cartea nu face altceva decît să demonstreze, încă o dată, că: „Istoria este minciuna cu care toată lumea cade de acord”. Desigur, uneori e nevoie de oameni ca Weem: care să inventeze minciuna înainte ca istoria să cadă de acord asupra ei.

„Puștiul galben“ (1)

Unul dintre cei mai îndrăzneţi escroci, Joseph Weill (1876-1976), zis „Puştiul galben” (deoarece obişnuia să poarte costume, era cravate şi mănuşi din piele de ied, toate galbene) a trăit pînă la 100 de ani, dîndu-şi sufletul în pace într-un azil de bătrîni din Chicago. Activînd în această „meserie” mai mult de o jumătate de secol sub nume false, fără nici o legătură cu realitatea -precum „Sir John Ruskin Wellington”, „Contele Ivan Ivarnov“ şi chiar „Prinţul Florizel de Boemia” – ticăloşiile sale i-au adus aproximativ 6 milioane de dolari. Ceea ce i-a ajuns cu vîrf şi îndesat pentru o bătrîneţe confortabilă.

Devenind sursa de inspiraţie a filmului The Sting (Ţeapă) cu rolurile principale interpretate de Robert Redford şi Paul Newman, el a preferat să-i tragă pe sfoară pe cei la fel de necinstiţi ca şi el. „O persoană cu adevărat cinstită nu ar fi căzut niciodată pradă trucurilor mele”, spunea el în timp ce-şi păstra comentariile cele mai usturătoare pentru oameni de afaceri şi pentru bancheri. „Aceştia sînt cei mai mari fraieri din lume deoarece totdeauna caută modalitatea cea mai uşoară de a face rapid o grămadă de bani. Dintre toţi oamenii care pot fi păcăliţi, ei sînt probabil victimele ideale.” (va urma)

STUART GORDON

care semnalează răspunsul organismului la noxe patologice. Hipocrate spunea astfel: ,,Dacă reușesc să produc destulă febră, vindec orice boală”.

După vîrsta de 50 de ani, temperatura corpului scade cu 0,5 grade pe an, astfel că persoanele trecute de 80 de ani ating rar temperaturi mai mari de 36 de grade. O persoană în vîrstă de 70 de ani, cu temperatură de 37,5 are febră. Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție terapii moderne, personalizate, fără durere ori medicamente, destinate atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Readucerea corpului în balanța energetică nu este nimic nou. Corpul uman este un computer biologic care trebuie mereu resetat. O detoxifiere la nivel microcelular de cîteva ori pe an este benefică.

Terapiile oferite de medicina energo-informațională privesc și tratează corpul în integralitate: trup, spirit și suflet, și se focusează pe cauza bolii.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Din spusele altora; 2) Adus la același numitor; 3) Cultul cărților – Aflate la răscruce!; 4) Plecat de jos la atac! – A umbla la portofoliu; 5) Infirme; 6) Pui de o zi – Semințe de fructe! – Mijloc de apărare!; 7) Atac la înălțime; 8) Damă... de pică! – Creierul munților; 9) Lucrare agricolă – Cuprinse în plan!; 10) Arie pastorală – Organe de execuție.

VERTICAL: 1) Acțiuni armonioase; 2) Neglijare – Însușire proprie; 3) Pune vîrf la toate –Orășelul copiilor; 4) Rezervoare de lapte – Pus în circulație; 5) Lipsit de omogenitate; 6) Obiective militare – Lăsate în pace!; 7) Dat ca exemplu – A goli sacul cu amintiri; 8) Rază medie! – Filozofic vorbind e un gol; 9) Fac drumul înapoi – Scoasă din închipuiri; 10) Atacă în valuri – Fluier repetat.

Gh. ENE

Dezlegarea careului ,,DIVAGAȚII”

1) COTROPITOR; 2) OCROTITORI; 3) MOI – REALES; 4) OLACAR – AZI; 5) DI –AVION – P; 6) ITANI – RIDA; 7) T – PATRATE; 8) ATAS – ATACA; 9) TURTURI – AC; 10) ES – ALAIURI.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXXVII)

Capitolul 7 –

Nu vreau să te mai pierd... (4)

În clipa aceea, ușa se deschise și apăru asistenta care o rugă pe Iulia să-l lase pe profesor să se odihnească, deoarece nu scăpase încă de pericol. Iulia se aplecă și vru să-l sărute, dar el o opri, îi prinse palma mică în palma lui ducînd-o la buze și sărutînd-o, apoi spuse:

– Cum era cîntecul? „Nu vreau să te mai pierd pentru nimic, prea mult te-am căutat în Univers... Iulia....” – fredonă bătrînul.

– Nu o să mă mai pierzi, dragul meu, îi spuse privindu-l cu drag fata, te-am găsit și nu ne vom mai despărți niciodată!

Tudor zîmbi trist, apoi își flutură mîna în semn de salut privind-o cum ieșea pe ușă. Ajunse la ea în salon, extrem de tulburată de întîlnire. Tudor îmbătrînise grozav și asta o întrista foarte tare, dar timpul nu putea fi oprit. Se așeză pe pat și adormi. Cînd se trezi, soarele era sus pe cer, și părinții ei se aflau deja acolo veghindu-i somnul, așa cum făceau cînd era copil.

– Bună dimineața, le spuse ea somnoroasă. Apoi, își aminti fulgerător de Tudor și sărind din pat le spuse:

– Nici nu știți cu cine m-am întîlnit azi noapte aici în spital!

– Cu cine? – o întrebă mama ei.

– Cu Tudor!

– Cu Tudor? Cum așa?

– Ieri a suferit un preinfarct și l-au adus aici.

– Preinfarct? La vîrsta lui? – se miră mama ei.

– Are 87 de ani, mamă!

Femeia începu să rîdă și spuse:

– Așa e, da! Am și uitat că pentru el au trecut 60 de ani, nu trei zile ca pentru tine. Unde e? În ce salon? Hai să-l cunoaștem și noi!

– Abia aștept să vi-l prezint, spuse fata în timp ce-și îmbrăca halatul peste pijamale, ieșind pe coridor.

Se îndreptă spre salonul lui Tudor așteptînd să ajungă și părinții ei. Deschise apoi ușa pășind înăuntru și simți că se prăbușește. Camera era goală! Se așeză pe patul gol murmurînd ca pentru sine:

– Totuși azi-noapte era aici, chiar pe patul ăsta, doar nu am visat!

– Hai să întrebăm la camera de gardă, propuse tatăl ei.

– Bravo, ești deștept, îi spuse Iulia, zbughind-o pe ușă afară.

Ajunse la camera de gardă, bătu și, fără a mai aștepta să fie poftită, apăsă clanța. Cele trei asistente care se aflau înăuntru întoarseră mirate capul spre ea.

– Ce doriți?

– Unde e profesorul Tudor Grigorescu din salonul 25? – le luă ea la rost.

– A murit azi dimineață la ora 6, i se răspunse sec. L-au dus la morga spitalului pînă vine fiica sa, să-l înmormînteze.

Iulia se lăsă să alunece de-a lungul peretelui, în timp ce lacrimi mari i se rostogoleau pe obraz. Ridică ochii și, văzînd privirea mamei sale mirată că o găsește astfel, spuse doar atît:

– A murit, mamă! Tudor a murit!

– Cum a murit?

– A făcut un infarct extrem de urît, doamnă –răspunse aceeași asistentă – și, cu toate eforturile depuse, nu l-am mai putut salva. Îmi pare rău.

Iulia se ridică și, sprijinindu-se de mama sa, porni încet către salon. Era tristă că-l pierduse pe Tudor dar era recunoscătoare Cerului, pentru că-l întîlnise încă o dată.

Visul pe care-l trăise în ultimele luni apusese, rămînîndu-i doar amintirea zilelor petrecute alături de iubitul ei, care acum plecase spre „sclipături de stele” pentru totdeauna. Cursa contratimp pe care o începuseră împreună se sfîrșise pentru el. A ei, putem spune că abia începea.

EPILOG

Căpitanul de Securitate Pavelescu avusese una din cele mai proaste seri din activitatea lui. Mai întîi, trebuise să umble prin păduri urmărind doi mucoși, iar acum unul dintre mucoșii ăia tocmai îl deconspirase ca agent NKVD și amenința să-l aresteze, în timp ce un altul îi ținea propriul pistol în coaste.

Frămîntîndu-se cum să scape din situația nenorocită în care se găsea, află soluția într-un moment în care paznicul lui privi o clipă în altă parte. Atunci, îl dezarmă cu o mișcare bruscă și-l trimise la pămînt. Îndreptă apoi pistolul spre fetișcana aceea, Iulia, pe care urma s-o scoată definitiv din joc cînd auzi de lîngă el strigătul de avertizare al lui Victor. Trase instinctiv, dar îl nimeri pe Tudor care se așezase în fața fetei pe care o împinsese în așa fel încît ea dispăru ca prin magie.

Nu stătu să se gîndească unde era fata, ci o luă la fugă printre copaci, trăgînd de cîteva ori cu arma spre soldații care-l urmăreau și, făcînd un ocol, reveni în poiana care acum era goală. Soldații îl căutau în josul muntelui, iar Tudor și Victor fuseseră și ei luați de acolo. Fata nu mai era, bineînțeles, nici ea. Aducînduși aminte de acel moment, căpitanul se îndreptă spre locul unde o văzuse dispărînd în aer pentru a se lămuri asupra celor întîmplate. La prima vedere nu observă nimic deosebit, dar apoi văzu aerul mișcîndu-se ca un miraj și, schimbîndu-și unghiul din care privea, văzu în cele din urmă poarta, ceea ce-i aminti despre mărturiile fetei legate de portalul prin care venise din anul 2022 și a cărui descriere semăna foarte bine cu ceea ce vedea el acum în fața ochilor.

Începu să își dea seama că bazaconiile pe care credea că i le spunea Iulia nu erau deloc bazaconii, ci adevăruri, iar călătoria în timp era posibilă. Realiză că o misiune care să aducă informații și tehnologie din viitor ar putea schimba echilibrul de forțe între puterile lumii, iar Uniunea Sovietică ar fi fost net avantajată.

În aceeași clipă, auzi zgomotul produs de cizmele soldaților care se apropiau de poiană și-și dădu seama că înconjuraseră locul, ceea ce-i reducea mult șansele de scăpare. Atunci hotărî ce avea de făcut. „Tot înainte, ca pionierii” – își spuse și păși hotărît spre portalul care-l înghiți într-o clipită.

Mulțumiri

Mulțumesc pentru ajutorul acordat în scrierea acestei cărți părinților mei, care mi-au povestit despre Bucureștii anului 1962, socrilor mei, pentru contribuția pe care și-au adus-o prin informațiile despre Brașovul aceluiași an, fiicei mele, pentru realizarea coperții, cît și soției și fiului meu, pentru susținerea lor.

De asemenea, le mulțumesc administratorilor site-ului Orașulmemorabil.com, pentru informațiile despre orașul Brașov al anilor ʼ60 și domnului Gheorghe Fatol, pentru cartea sa „Orșova Veche”, care m-a ajutat enorm în creionarea zonei.

Sfîrșit

NICU MARIUS MARIN

Caseta cu bijuterii

 De mai bine de 50 de ani am trăit fără să știu în ce zi a săptămînii m-am născut. Asta pînă deunăzi, cînd am citit ultima parte a jurnalului ținut de Carol al II-lea: 28 noiembrie 1949 a căzut într-o luni. Dintr-un almanah mai vechi am aflat și cînd mi s-au născut părinții: tata sîmbăta – 13 aprilie 1913 și mama duminică – 6 aprilie 1914. Îi visez aproape în fiecare noapte. La fel și pe fratele meu, Pavel. Nici unul dintre ei nu-mi vorbește, dar toți îmi transmit o lumină și o forță interioară care nu pot fi întîmplătoare, sau efecte ale endorfinei pe care o secretă fiecare organism. Îi port de grijă prietenului meu din adolescență, Ion Moldoveanu. L-am cunoscut pe cînd eu eram elev de liceu, la Sfîntul Sava iar el muncitor la uzina Rulmentul din Brașov. Prietenia noastră durează de aproape 40 de ani. Un om adevărat, autodidact, poet și pictor de icoane, o pildă vie a înzestrării native a românului simplu. Dacă ar fi avut condiții să studieze, acum ar fi fost academician. Așa, a rămas un anonim din Sînpetru, albit și îmbătrînit prematur, măcinat de boli și de lipsuri. Dar cîte genii ale acestui neam nu s-au stins și nu se mai sting, neștiute de nimeni, fără o vorbă bună? Prea mult dezmăț, prea multă batjocură, prea sfidătoare nerușinare. Pentru a curăți putregaiul din țară, Dumnezeu ne va da o catastrofă, ca să ne rușineze și să ne facă să ne întoarcem fața către El.

 Întreaga mea viață am avut de luptat cu imaginea falsă pe care mi-au fabricat-o dușmanii, fiindcă ei nu puteau percepe că există un român care nu fură, care nu e viclean, nu e carierist, nu are spirit de turmă sau de conservare și nu se teme decît de Dumnezeu. „E ceva suspect cu omul acesta, puneți tunurile pe el!”. Însă ei n-au avut nici o putere asupra mea, fiindcă forțele luminoase care mă guvernează au fost cu mult mai solide decît magia lor neagră.

 Eu am o imunitate pe care nu mi-o poate ridica decît moartea: sînt imun la frică. Fără să vreau, îl imit pe Martin Luther, care, la 1517, le-a răspuns contestatarilor săi: „Nu pot altfel!”.

 Eu am fost lider încă din copilărie, fără nici un efort special: toți veneau la mine să îi apăr, să îi ocrotesc, să le spun cum e mai bine. Această autoritate provine din aura personalității, pentru care n-am nici un merit, fiindcă m-am născut cu ea și e mai de preț decît orice cunună de lauri, decît orice coroană sau funcție.

 Fac parte dintre cei care gîndesc cu capul lor și nu m-am lăsat, niciodată, indus în eroare de indicațiile primite, în plic, din străinătate, de politicieni și ziariști. Nu mi poate dicta nimeni cum să gîndesc și cum să acționez, iar dacă am convingerea că dreptatea este de partea mea, știu să-mi urmăresc, pînă la capăt, o idee.

 Pentru mine, românii sînt cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai deștepți, cei mai curajoși și cei mai nobili oameni din lume. În asta constă tot naționalismul meu.

 Iată unul dintre secretele succesului meu politic: eu rostesc cu voce tare ceea ce gîndesc toți oamenii, dar nu au curajul, sau n-au unde să o spună.

 Românul e ființă nobilă, chiar dacă au avut unii grijă să-l abrutizeze și să-l aducă la stadiul unei vite din grajd – el tot fiu al Daciei și al Romei va fi, acum îl vezi în zdrențe, flămînd, cu ochii goi, nebărbierit, dar o dată își leapădă veșmintele mizeriei și cununa de urzici, o dată își îndreaptă spinarea și își drege glasul, ridicîndu-se pe boltă ca un zeu strălucitor, năpraznic, apocaliptic, și atunci nici o forță din lume nu-l poate învinge!

CornELIU VADIm TUDor (extrase din volumul „Aforisme”)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

•

Facebook: Tribunul

Am vrut un om. L-am avut, acum nu mai e

Consider că în viață fiecare ne naștem cu un rost și cu o misiune pentru care ne pregătim de la naștere. Nici un om nu apare pe lume degeaba. Ba chiar aș merge mai departe și aș spune că uneori oameni care nu au prea multe în comun își unesc destinele parcă numai pentru a da naștere unor copii care să aibă anumite caracteristici fără de care nu șiar putea îndeplini menirea pe pămînt. V-ați întrebat vreodată ce s-ar fi întîmplat în istoria lumii, a țării noastre sau a familiei ori cercului de

cunoștințe al fiecăruia dintre noi, dacă nu ar fi existat anumiți oameni care la momentul oportun să fi zis sau să fi făcut ceva care a influențat decisiv destinul celor din jur?

Avem fiecare un moment în viață care ne-a schimbat destinul sau starea, fiindcă un om, fie el profesor, coleg, prieten sau rudă, ne-a spus ceva influențîndu-ne și fără de care nu am fi știut în ce direcție s-o apucăm.

(continuare în pag. 22) T.I.

ETICHETA

Am uitat cine sîntem... sau nu?

Sîntem unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, ca să nu fiu arogant și să zic „cel mai vechi”, deși nu aș fi departe de adevăr. Vorbim cea mai frumoasă și mai plină de subtilități limbă de pe planetă. Sîntem creatori de civilizație încă de acum 2500 de ani, deși necunoscuții noștri strămoși de acum 6000 de ani dezvoltau prima mare cultură materială a Europei: Cucuteni - Ariușd. Pe cînd francezii, britanicii, olandezii – ca să nu mai vorbesc de americani – nici măcar nu existau cu numele, noi ne decoram bluzele cu altițe și semne străvechi, cream statuete

antropomorfe de o mare profunzime, cum e „Gînditorul” de la Hamangia și măsuram timpul aproape la fel ca astăzi. Strămoșii noștri erau politeiști și făceau sacrificii umane, dar cînd au cunoscut creștinismul l-au acceptat extrem de ușor fiindcă aveau și ei regulile morale pe care le primise Moise, iar zeul lor suprem reînviase după trei ani. Așa am ajuns singurul popor de pe planetă care a fost creștin înainte de a se naște, pentru că românii apar din daco-romanii creștinați de Sf. Apostol Andrei.

(continuare în pag. 22)

IoAn TEoDor

EDITORIAL

Corneliu Vadim Tudor, o emblemă a patriotismului curat, sincer și constant

motto: ,,Iubesc prea mult această Țară și acest Popor, ca să stau departe. Sufăr prea cumplit văzîndu-le în ce hal de degradare au ajuns, ca să stau cu mîinile în sîn”. – CornELIU VADIm TUDor

Se știe că, totdeauna, cu ocazia zilei de 1 Decembrie, sărbătoarea națională a României, mass-media iese pe piață cu tot soiul de mesaje lingușitoare la adresa clasei politice a prezentului. Și asta, pentru că din bugetul țării presa este plătită la greu și, sub nici o formă, nu trebuie să se afle că țara a ajuns, prin trădare și hoție, pe butuci, urmînd să se șterpelească și butucii. Sau altfel spus, ,,Avem un un Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (C. Vadim Tudor)

Păi, ce 1 Decembrie să sărbătorim în astfel de condiții, într-o țară în care ,,Mafia a pus stăpînire pe Stat/ Guvern, Parlament, Președinte/ Mafia e-n fotbal, spitale și școli/ E-n Bănci, în Comerț și-n Armată/ Transportul și Vama sînt roase de boli/ Poliția prinde doar șuți de doi poli/ O bandă-i Justiția toată/ Mafia e-n toate: e-n cele ce sînt/ Și-n cele ce mîine vor face picioare/ Mafia-i stăpînă și fără rival/ E sifilis, cancer și sida/ Ea roade-un întreg organism social/ Ea fură și ochii de mort din spital/ Mereu ea cîștigă partida/ Mafia e-n sate și tîrguri, e-n cer, pe pămînt/ E-n palma ce-ascunde bacșișul cel sfînt/ Nimic nu mai faci fără șpagă la hoți/ Ți-o cere, pe față, borfașul/ Nu poți să te naști, nici să mori nu mai poți/ De nu potolești lăcomia la toți/ În zone se-mparte orașul”. Ce mai, ,,La mijloc de iad ne-a plantat Dumnezeu/ Copac cu coroana întoarsă/ Avem rădăcinile-n cer și mereu/ Noi facem ușor tot ce altora-i greu/ Dar gura de lacrimi mi-e arstă/ Mafia ne pune capac la sicriu/ Primind, pretutindeni, onorul./ Poporul Român putrezește de viu/ În sufletul lui viscolește-a pustiu” (C. Vadim Tudor - ,,Mafia e-n toate”).

Ei bine, dragi români, după astfel de versuri, vă mai arde de sărbători, șampanie și artificii? Și, la urma urmei, ce sărbătoare națională poate fi aceea fără Corneliu Vadim Tudor, o emblemă a patriotismului curat, sincer și constant, dar și un adevărat coșmar al lighioanelor social-politice.

De fapt, o sărbătoare națională fără Vadim Tudor este ca o plăcintă cu mere fără mere, sau o pușcărie fără, spre exemplu, Iohannis, cea mai mare rușine din Istoria României. Vorbesc de Iohannis, trădător de neam și țară care, ,,pas cu pas”, adept fiind al ,,lucrului bine făcut”, ne-a anunțat cu un zîmbet larg că... ,,Țara a eșuat!”. Ce mai, vorbe alese, provenite dintr-o minte gelatinoasă și un suflet sec. El e acela care a girat alianța dintre ,,cel mai penal partid – PSD” (Iohannis) și ,,cea mai neagră ciumă – PNL” (Ciolacu). Același personaj este cel ce a ratificat un contract de cumpărare a unor tancuri americane de înaltă tehnologie, în valoare de circa 1,5 miliarde de euro, și asta tocmai în momentul în care ni s-a comunicat că pensiile nu pot fi recalculate și mărite, pentru că ,,nu sînt bani”.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Am vrut un om. L-am avut, acum nu mai e

(urmare din pag. 21)

Dacă acel om nu s-ar fi născut sau nu l-am fi cunoscut, am fi ales o cale greșită sau am fi rămas în situația în care ne aflam fără putința de a ieși din ea, așteptînd fără speranță pe ceva sau cineva care să ne ducă înainte.

La scara istoriei acești oameni providențiali, mulți dintre ei necunoscuți, au rolul lor bine determinat, fără de care prezentul nu ar arăta deloc astfel. Întrebați-vă doar ce s-ar fi întîmplat dacă, spre exemplu, Răscoala de la Bobîlna ar fi fost un succes și românii nu ar mai fi fost împinși în starea de „tolerați” pentru cîteva secole sau dacă Vlad Țepeș avea caracterul molatec al fratelui său, Radu? Nu mai exista Dracula, nici faima internațională a Castelului Bran și nici „brand de țară” pentru România, ca să nu mai vorbesc de faimosul „atac de noapte” ori de legendele născute în anii săi de domnie.

M-am întrebat cum ar fi fost ca pe 10 ianaurie 1475, în ziua Bătăliei de la Vaslui, să nu fi fost ceață și neobișnuit de cald astfel încît drumurile să fie dezghețate. Ar mai fi cîștigat Ștefan cel Mare o strălucită victorie, sau ar fi pierdut tronul și locul binemeritat în istoria noastră? Cum ar fi fost dacă

Mihai Viteazul nu era asasinat și rămîneam uniți din anul 1600, sau ca Horea, Cloșca și Crișan să nu fi fost trădați? Ar fi dus anul următor răscoala pînă la capăt începînd eliberarea Ardealului cu 130 de ani mai devreme? Ce s-ar fi întîmplat dacă Avram Iancu pierdea luptele și Revoluția Maghiară de la 1848

izbîndea, sau dacă în 1917 Revoluția Bolșevică ar fi dat greș?

Sînt întrebări fără răspunsuri sigure în afara celui că, dacă nu ar fi existat în istorie oameni și momentele create de aceștia, astăzi fața lumii ar fi fost cu totul alta, ceea ce mă duce cu gîndul la proverbul românesc „Omul sfințește locul”. Mă întreb bunăoară cum ar fi arătat România de astăzi fără Corneliu Vadim Tudor, de la a cărui naștere au trecut, pe 28 noiembrie, 74 de ani? Cu siguranță am fi fost mai puțin determinați în a ține steagul sus, lipsindu-ne exemplul și principiile sale politice și de viață. Nu ar fi existat Revista „România Mare” ca pol al naționalismului-liberal și al oamenilor care au dragoste față de țara asta, nu ar fi existat toate cîntecele și poeziile pe care românii le cunosc și le iubesc.

Barbu Ștefănescu Delavrancea, în nemuritoarea sa operă „Apus de Soare”, spunea prin gura personajului principal în faimosul monolog din sala tronului: „C-am cercat să unesc Apusul într-un gînd că zic că sînt creștini și trimeșii mei au bătut din poartă în poartă rugîndu-se mai mult pentru ei ca pentru noi, să lase războaiele de zavistie și să se ridice împotriva primejdiei obștești a creștinătății. Le trebuia un om? Era... A fost... Acum e bolnav...”.

Corneliu Vadim Tudor a încercat să unească românii, să pună ordine într-o societate coruptă și dezorganizată, să pună pe primul plan interesele țării, să instaureze competența și respectarea legilor. Cînd a fost să fie președinte, românii s-au lăsat seduși emoțional de

Am uitat cine sîntem... sau nu?

(urmare din pag. 21)

Credința creștină în forma ei primară, nealterată, a rămas aceeași pînă astăzi. Noi nu ne-am schimbat credința ca alții, ci am rămas consecvenți în ceea ce am primit de la strămoși, pentru că noi ne onorăm strămoșii.

Spuneam în titlu că am uitat cine sîntem. Da, am uitat toate cele scrise pînă acum, am uitat că sîntem o națiune inteligentă, credincioasă, răbdătoare, puternică, muncitoare. Nu mă credeți? Păi cine a făcut Palatul Parlamentului? Hotentoții? Boșimanii? Noi l-am făcut. Cine a făcut Canalul Dunăre-Marea Neagră sau Transfăgărășanul? Tot noi. Cine a inventat crema anti îmbătrînire, stiloul, motorul cu reacție care echipează azi avioanele cu care zburăm în lume? Dar insulina, scaunul cu catapultare al avioanelor militare, tratamentul pentru holeră, difterie, tuberculoză etc. ca să enumăr doar cîteva din lucrurile făcute de semenii noștri?

Am uitat cine a stat vreme de 200 de ani în calea otomanilor care voiau să invadeze Europa creștină? Noi am stat, fiindcă pentru a invada continentul, aceștia aveau nevoie să se asigure că țările române nu-i atacă pe la spate și nu le taie liniile de aprovizionare, iar cînd încercau să ne cucerească, apărea un Mircea, un Vlad, un Iancu, un Ștefan sau un Mihai și îi oprea. Am uitat

că românii din Ardeal au rezistat 700 de ani la încercările de deznaționalizare și decreștinare la care i-au supus maghiarii și apoi austriecii? Am uitat că în ultimii 200 de ani am contribuit masiv la cultura europeană fiindcă Brâncuși e considerat fondatorul sculpturii moderne, Marin Preda poate sta lejer în top 10 al prozatorilor europeni, iar Mihai Eminescu e considerat ultimul mare reprezentat al perioadei romantice.

Uităm că Ia noastră e admirată și luată drept model de designeri din întreaga lume, uităm că dansuri populare ca ale noastre nu are nimeni, că muzica noastră folclorică e una din cele mai complexe ale lumii, uităm că avem copii cu performanțe excepționale la sport, la informatică, uităm că avem intelectuali de marcă care sînt recunoscuți de cei asemeni lor care le cunosc și apreciază calitățile, uităm sau nu știm toate astea fiindcă în ultimii 30 de ani ne-am lăsat prostiți de tot felul de înșelători, fiindcă am crezut în buna lor credință și neam indus singuri nimicnicia pe care străinii au căutat permanent să ne-o inducă ca să ne poată dezbrăca mai ușor de ceea ce era al nostru. Am uitat că odinioară stăteam la același nivel cu occidentalii pe care i-am considerat mereu superiori nouă uitînd că, deși o națiune de agricultori și păstori, noi nu ne-am inventat rădăcini pe care nu le aveam așa cum au făcut barbarii care au

mesajele care prezentau un Vadim violent, răzbunător, ce urma să conducă țara cu mitraliera prin execuții publice pe stadioane și l-au votat masiv pe Ion Iliescu, așa cum în 2014, deși Victor Ponta era clar mai calificat pentru funcția de președinte decît Klaus Iohannis, acesta din urmă a cîștigat în turul doi pe baza zvonului bine susținut de televiziuni că românilor din diaspora nu li se dă voie să voteze.

Ce-ar fi fost dacă în anul 2000 Vadim devenea președinte? Cum ar fi arătat România cu el la Cotroceni? Din păcate nu vom ști niciodată pentru că dacă pesonajul Ștefan cel Mare al lui Delavrancea putea să spună „Le trebuia un om? Era... A fost.. Acum e bolnav...”, noi nu mai putem spune despre Tribun decît „Era... A fost... Acum nu mai e”. Nu mai este pentru că misiunea lui a fost să țină trează în români ideea patriotismului, iar amintirea sa să fie asemeni amintirii marilor personalități ale istoriei la care ne raportăm mereu cînd dăm exemple sau căutăm o cale de urmat.

E momentul acum să mergem mai departe fără el, urmînd însă neabătut principiile politice pe care ni le-a lăsat și care stau la baza doctrinei vadimiste și în general a oricărei doctrine naționalist-liberale românești. Corneliu Vadim Tudor a fost o personalitate politică și a devenit un reper istoric și politic al generațiilor care vin după el. Noi, cei ce am avut norocul să-i fim contemporani trebuie să-i transmitem amintirea mai departe pentru ca munca lui să nu se piardă și principiile sale să constituie cîndva baza unei mișcări naționalist – liberale românești care să-i facă pe români să fie, cum spunea Petru Rareș pregătindu-se de a doua domnie, „ceea ce au fost și mai mult decît atît!”.

fondat națiunea franceză sau pe cea olandeză, care acum ne dau lecții și ne pun cu perfidie bețe în roate.

Au ajuns toți veneticii din Europa să-și dea aere de nobili și de națiuni imperiale, de popoare cu misiune civilizatoare a sălbaticilor și noi, care sîntem aici de cel puțin 2500 de ani, ne considerăm niște neica-nimeni fiindcă așa ne-au spus ei.

Avem o țară al cărei relief reunește toate formele existente pe continent, avem munții cei mai vechi ai Europei, ne-am născut aici, strămoșii noștri, vorba lui Tudor Gheorghe, „scot degetele afară de ghiocei, de crini, de toporași”, călcăm în fiecare zi pe osuarul sutelor de generații trăitoare aici înaintea noastră și am uitat cine sîntem? Vorbim aceeași limbă de 1500 de ani, ne-am luptat cu încăpățînare să ne reunim toți între aceleași frontiere și am reușit, nu am dispărut ca popor, deși mulți ne-au dorit-o și ne considerăm un popor incapabil și inferior! De ce?

...și, totuși, poate nu am uitat cine sîntem. Totuși, cred că la mijloc e altceva. Altceva mai presus de judecata lumească și de obiceiul acesteia de a se împăuna și a cotcodăci ca o găină de fiecare dată cînd ouă cîte o mărgică. Cred că, de fapt, undeva în adîncul inimilor noastre, noi știm cine sîntem. Fiecare român ajunge la un moment dat să conștientizeze, doar că nu stă în caracterul nostru să ne dăm mari în fața altora. Știm instinctiv că dacă cineva vrea să ne recunoască meritele, va veni el spre noi dacă e un om sau un popor cinstit, iar dacă nu, e mai bine să nu atragem dușmănii inutile născute din invidie.

Cred că smerenia de care dăm dovadă ca popor e răspunsul la această lipsă aparentă de conștientizare a calităților noastre și poate fi motivul pentru care am fost protejați atîtea secole din slava cerului și ajutați să nu ne risipim, ci să ne unim pentru ca împreună să fim mai puternici.

Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre marii duhovnici ai acestui neam, spunea despre smerenie că „te duce pînă la Dumnezeu și dragostea gustă din Dumnezeu! Singura cale este smerenia. S-a smerit Christos, Care e Dumnezeu, Care e Stăpîn, Care ne ține cu dragostea Lui pe toți și lumea și firele de iarbă. S-a smerit Christos și noi să nu fim smeriți? Ce ziceți?”.

Așadar, să nu uităm cine sîntem, să rămînem smeriți ca popor și Dumnezeu ne va da să gustăm din bunătățile Sale.

La Mulți Ani, România!

Corneliu Vadim Tudor, o emblemă a patriotismului curat, sincer și constant

(urmare din pag. 21)

Și cînd te gîndești că ăstora le arde de sărbători, dar nu uniți. Unii în Capitală, alții la Alba Iulia, ceilalți prin insule exotice, ori pe la DNA și alte pușcării. Vorba lui Vadim Tudor: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu!/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (,,Lumea românească”).

Este incontestabil faptul că Vadim avea ac de cojoc pentru orice pramatie și lichea politică, Episcopul de Argeș, Calinic Argatu, zicînd despre el că ,,este cel mai mare pamfletar al lumii. Cred că însuși iadul se înspăimîntă”. Mai mult, Adrian Păunescu spunea că ,,Vadim are cel mai tăios, obiectiv și documentat discurs politic”, iar profesorul George Pruteanu remarca acuratețea discursurilor sale, afirmînd că Vadim Tudor ,,a fost cel mai bun vorbitor al limbii române din întreaga clasă politică”.

Să nu uităm că Vadim a fost, înainte de toate, un om al Dreptății, pe care o considera o noțiune sacră, însă să nu trecem peste faptul că el a fost în permanență victima unui sistem juridic ticăloșit, care a produs la nivel național un adevărat... genocid! Legat de asta, Vadim avea o vorbă: ,,Ferește-mă, Doamne, de justiție, că de injustiție mă apăr singur!”. Conform principiului ,,În fața nedreptății nu trebuie să fii nici blînd, nici cuviincios” (Ramayana), Vadim nu a menajat pe nimeni din rîndul acelora care au făcut viața românilor un iad. Deși era ,,un om pașnic, a cărui sabie stătea mereu în teacă, de tăișul ei nu scăpa nici un criminal, hoț sau trădător” (Fănuș Neagu). Vadim chiar le spunea acestora: ,,Noi n-o să ne-nțelegem niciodată/ Și casă bună n-am făcut prin ani,/ Căci mîna voastră veșnic e pătată/ De sîngele românilor sărmani” (,,Călăii”).

Cert este faptul că toate convingerile și acțiunile lui Corneliu Vadim Tudor au fost clădite pe Credință, Patriotism, Adevăr și Dreptate, de unde și concluzia că, spre exemplu, din tot ce a scris și a spus de-a lungul timpului, nimic nu poate fi contestat. Își rostea răspicat opiniile și ,,se afla într-o continuă depășire, în calitate de redeșteptor al conștiinței adormite. Însuflețit mereu de elanuri spre o viață nobilă și creatoare, îndemnurile lui se perpetuează într-o succesiune colorată, în care claritatea își dispută, cu putere, întîietatea” (George Zbîrcea – Prefață la volumul ,,Aforisme”).

În vreme ce majoritatea politicienilor aveau prin buzunare teancuri de bani, pistoale, zaruri sau diplome false, Vadim ținea mereu Bibia la piept. Să nu uităm că și prietenul său, Adrian Păunescu, a trăit în aceleași vremuri de jaf și impostură, pe care le evoca în versurile sale: ,,Abia mai pot trăi în țara mea/ De viermii care-mi colcăie la ușă,/ Miroase-a putregai și a cătușă,/ Și eu din calea lor nu pot pleca” (,,Viermii”). Așadar, în timp ce Adrian Păunescu părea că se resemnase, copleșit de un sentiment de neputință, Vadim căuta mai tot timpul sabia și armura: ,,Eu sînt din altă lume, din alt veac/ Inspir respect și teamă, ca furtuna/ Îi simt pe toți cum se retrag și tac/ Îi laud sau îi bat – le e totuna” (,,Elegie”).

Prin anii 2000, în cadrul unei campanii electorale, a făcut următoarea radiografie a situației din țară: ,,Locul așa-zișilor teroriști din decembrie 1989 a fost luat de crima organizată. Și unii, și alții sînt ucigași plătiți. În sfîrșit, este ceva bine organizat în România: crima! Ea este corolarul haosului, anarhiei și crizei morale grave care au pus jug de flăcări pe grumazul Poporului Român. Numai că eu sînt un fanatic care nu poate să tacă. Am să mă lupt cu Îngerul Morții tot astfel cum s-a luptat Iacov cu Îngerul Vieții”. Vadim Tudor nu a menajat pe nimeni, conform crezului său că Adevărul și Dreptatea vor ieși, întotdeauna, la suprafață. Despre România spunea că ,,este pierdută, atît timp cît e frig în școli și cald în cazinouri”, iar despre partide – peste 200 – afirma că ,,sînt atît de multe, încît nu se mai vede statul”. Cu același spirit critic, constata, cu vădită amărăciune, că mass-media ,,este delicată cu politicienii: vorbește despre «coeficientul de inteligență» al lor, în loc să spună, direct, care le

este «coeficientul de prostie»“. Iar despre viitorul țării, după ce și-a încheiat mandatul de deputat în Parlamentul European, a făcut următoarea predicție: ,,Uniunea Europeană este un fel de computer, care ne va număra și firele de păr din cap”, cu trimitere la Noua Ordine Mondială, despre care spunea că ,,este mondială, întrucît toată lumea o respinge”. Cu privire la NATO, a făcut următoarea remarcă: ,,În timp ce Rusia ne-a dat gaze naturale, NATO ne-a dat doar gaze de eșapament”.

Cîndva, într-un discurs politic, Corneliu Vadim Tudor s-a definit drept ,,un far călăuzitor pe o mare în permanentă furtună”, ceea ce era bine, că măcar aveam un far, spre deosebire de prezent, cînd nu mai avem nici un orizont și nici o speranță, bîjbîind debusolați în întuneric. Acum, românului i-au rămas doar rugăciunile și deznădejea: ,,Ceaușescu, ieși din groapă/ Să vezi Țara cine-o sapă/ Cine te-a slujit pe tine/ Minte azi fără rușine/ Hai, Nea Nicu, dă din mînă/ Să-i sperii o săptămînă/ Pe tîlhari și derbedei/ Pe smintiți și pe mișei/ Termină ce-ai început/ Că se fură la minut/ Nimeni nu mai bate-un cui/ Umblă hoțu-n legea lui/ Ieși din groapă doar o zi/ Să-i belești pe hoți de vii/ Să ne spui cin-te-a trădat/ Ceaușescu, fii bărbat!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Ceaușescu, ieși din groapă...”).

Poate mulți român se întreabă de ce România a ajuns în acest malaxor al distrugerii demnității naționale, dar și aici, tot Vadim ne-a dat răspunsul: ,,Imnul «Deșteaptăte, române!» s-a transformat în «Somnoroase păsărele»”.

Adevărul este că Vadim iubea oamenii și nu accepta să-i știe cu sufletul secat de lacrimi: ,,Mi-e milă de tot ce e viu, și mă doare/ Că lumea se naște, trăiește și moare” (,,Mă doare că lumea se naște, trăiește și moare...”).

Mai departe, putem constata că evenimentele de mare importanță din Istoria țării au fost evocate de Corneliu Vadim Tudor în zeci de poezii, cum ar fi cea intitulată ,,La Marea Unire”, din care am extras cîteva versuri: ,,Patria e una și-o vom păzi cu viața/ Oricîte-ar fi pe lume să stea în drumul ei/ Steaua ființei noastre va dăinui pe boltă/ Iar noi vom fi, de-a pururi, români și pui de lei”. Poporul este adeseori evocat în poeziile sale: ,,Poporul e împărăția, în întregime și în parte/ El e coconul ce se naște și-i veteranul de război/ El e bărbatul și femeia, îndrăgostiți pînă la moarte/ Și e orația de nuntă a celor triști, flămînzi și goi” (,,Poporul Român”). Si, pentru ca un popor să prospere, este necesară o stare de pace, în țară și în lume, Vadim ne mobiliza pe toți, în acest sens, în stilul său caracteristic: ,,E gustul pîinii mai bogat/ Ca spectrul foametei rapace/ Și tot ce-avem de apărat/ E starea veșnică de pace” (,,Starea de pace”). Mai mult, el le adresează vorbe grele celor ce nu vor să înțeleagă aceste lucruri: ,,Eu vă blestem prin gura celor simpli/ Crucificați pe dealuri și cîmpii/ Sînt robii muncii și copiii țării/ Pe care voi îi vindeți zi de zi” (,,Eminescu la 33 de ani”).

,,Cu harul său oratoric, nu o dată, Tribunul atrăgea atenția că țara noastră se află pe buza prăpastiei, că vulturii hulpavi roiesc în jurul ei, iar timpul avea să-i dea dreptate. Azi, mulți români regretă că nu l-au ascultat, ba chiar i-au contestat adevărurile rostite. Acum, regretele nu mai au nici un rost, fiindcă politica de dezbinare a reușit să transforme poporul român într-o societate de consum, umilită, sărăcită de la o zi la alta, în care tot mai mulți oameni tineri și în putere și-au pus în gînd să plece cît mai departe de aici, fără a se mai uita în urmă. S-au săturat de promisiunile unei clase politice mincinoase, care au făcut numai rău țării, tratîndu-i pe români ca pe sclavii lor, buni doar pentru a plăti taxe și a le îndestula lor veniturile” (Ion Machidon - ,,Cînd vom avea un monument închinat Tribunului?”, Revista ,,România Mare”, nr. din 13 septembrie 2022).

Este vorba de ,,Clasa politică care-i un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele./ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele” (C. Vadim Tudor - ,,Lumea românească”). Și asta e și explicația faptului pentru care ,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert e veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu” (C. Vadim Tudor - ,,Demisia!”).

Analizînd toate acestea, Vadim concluziona: ,,Pămîntul e condus de sataniști,/ Îi vezi cum ne dau lecții de morală,/ De-aceea, astăzi, ochii mei sînt triști,/ Iar boala omenirii e mortală” (,,Bacoviană”) și ,,Cînd Ziua Domnului, ca hoțul/ În miez de noapte va sosi/ Femeia va dormi, iar soțul/ Reviste porno va citi” (,,Zeflemeaua”). Din păcate, toate semnalele de alarmă ale Tribunului au fost bagatelizate sau luate în derîdere, motiv pentru care a conchis: ,,Nu mai am, prieteni, ce să vă ofer/ Rînd pe rînd, ca lașii, m-ați trădat cu toții/ Am rămas mai singur ca Icar pe cer/ Să-mi urmez destinul, să mă lupt cu hoții” (,,Nu pot altfel”). A scris chiar o poezie în care își exprimă mîhnirea: ,,Poporul meu, sînt supărat pe tine./ Nu ești așa cum am crezut cîndva/ Faci pactul cu dușmanul, ce rușine!/ Aștepți momentul ca să poți trăda./ Purtat de mînă ești, de toți borfașii/ Te mint că îți vor binele, în fond,/ Prin mărăcini și rîpe îți duc pașii,/ Te păcălește orice vagabond./ Toți nespălații lumii, fără școală,/ Te joacă azi la zaruri pe maidan./ Dar tineretul nu se mai răscoală/ Fiindcă-i plecat să facă rost de-un ban”.

Evident că, într-o astfel de stare, Poporul Român nici n-ar mai trebui să se gîndească la sărbătoarea de 1 Decembrie, mai ales că întreaga clasă politică din România o organizează, de ani buni, în cea mai mare bătaie de joc. Legat de asta, îmi aduc aminte de anul 2018, cînd, după parada militară, un general al Armatei române, în vîrstă de 100 de ani, aștepta cu mîna întinsă, să-i salute pe cei ce plecau de la tribună, la finalul ceremoniei. Ei bine, pe lîngă el au trecut zeci de oficiali ai Statului Român, dar nimeni nu a catadicsit să-i strîngă mîna și să-i ureze un sincer ,,La mulți ani!”. De ce? Simplu, pentru că ,,Acestor farisei le pute, iată,/ Chiar țara-n care s-au născut, firesc/ Le put Carpații, Dunărea curată/ Și, îndeobște, tot ce-i românesc./ Îi simți cum li se varsă fierea-n sînge/ Ne pizmuiesc și cîrîie în gol/ Ei nu știu că Planeta-i poate strînge/ Ca-ntr-un muzeu de monștri, în formol” (C.V. Tudor - ,,Fariseii”).

Ce reacție a avut Poporul Român în aceste vremuri de coșmar? Vă spun eu: NICI UNA! Acest lucru mă duce cu gîndul la o poezie scrisă de Eliana Popa, intitulată ,,Ce face Popor Român? Nimic, măria ta!”, din care am extras o strofă grăitoare: ,,Se răscolesc strămoșii în mormînt/ Privind la tine, biată Românie,/ Că te-ai plecat și ieftin ți-ai vîndut/ Credința și întreaga avuție!”.

Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Ne conduc minoritarii, am ajuns ca vai de noi,/ Ne înjugă ca pe vite și își sting pe noi țigara/ E ca și pierdut Ardealul, deși nu-i nici un război -/ Totuși, unde sînt românii cînd li se ditruge țara?” (,,Beneficii”). Îți spun eu, prieten drag: la meci sau la pomeni!

Acum, cred că veți înțelege de ce, pentru mine, anul acesta, 1 Decembrie va fi o simplă zi de vineri, adică după joi. La fel va gîndi, cu siguranță, și Corneliu Vadim Tudor, care a spus: ,,Nu voi muri de tot, eu voi trăi/ Prin faptele și operele mele/ Pe crucea mea, un înger va vesti:/ «El nu-i aici; e îngropat în stele»” (,,Elegie”).

În ceea ce privește Poporul Român, cu ocazia zilei de 1 Decembrie, îi urez doar atît: ,,Noapte bună! Somn ușor,/ Scuze plăcute,/ Șanse și cauze,/ Toate pierdute!” (Adrian Păunescu, poetul scos din manualele școlare, ca și Eminescu, considerat ,,poet de debara”).

Caravana Medicală AUR aduce speranþă şi servicii medicale gratuite românilor

Alianța pentru Unirea Românilor a demarat în data de 3 iulie 2023 proiectul Caravanei Medicale „AUR pentru SĂNĂTATE!”. Spitalul mobil realizat de AUR a ajuns pînă în acest moment în aproape 20 de județe. Proiectul Caravana medicală AUR este concretizarea unei promisiuni făcute de Alianța pentru Unirea Românilor în campania electorală. Partidul a promis românilor în campania pentru alegerile parlamentare din 2020 că nu va folosi subvenția publică acordată de la bugetul de stat decît pentru construcția unui spital.

La debutul Caravanei Medicale, președintele AUR, George Simion, a declarat că își dorește să arate românilor că „noi facem fapte, nu vorbe și că indiferent de cîte obstacole am întîmpinat, proiectul acesta cu spitalul mobil merge pînă la capăt”. „Noi sîntem AUR, iar cu banii din subvenție, legal, cum ne-au cerut toți, am făcut aceste lucruri. Celelalte formațiuni au dat banii la presă și ne denigrează că sîntem extremiști. Sîntem extremiști pentru că vrem să facem bine românilor”, a declarat George Simion în luna iulie.

După patru luni de activitate, în cadrul unui bilanț de activitate, George Simion, împreună cu coordonatorul proiectului Spitalului Mobil și totodată candidatul AUR la Primăria Municipiului București, Mihai Enache, alături de medicii voluntari, au făcut o trecere în revistă a activității Spitalului Mobil AUR.

Prin cabinetele medicale ale Spitalului Mobil AUR au trecut 9.258 de pacienți. Pentru aceștia am oferit peste 25.000 de consultații. Au fost 7.668 de seturi de analize medicale complete, 6.596 de consultații cardiologice, 6.962 de consultații oftalmologice, 4.971 de ecografii și 776 de consultații stomatologice. În tot acest timp, AUR a avut alături 198 de medici prezenți. Totodată au mai fost 288 de asistenți medicali, 45 de specialiști în optometrie și 27 studenți la medicină sau cursanți la școala de asistenți.

Președintele AUR, George Simion, a transmis un mesaj de mulțumire tuturor voluntarilor implicați, subliniind faptul că acest spital mobil reprezintă respectarea unui angajament pe care AUR l-a luat încă din campania electorală din 2020.

„Noi am promis în timpul campaniei electorale din decembrie 2020 că vom încerca să folosim banii din subvenția pentru partide pentru a construi un spital. Succesiv am fost blocați, chiar amenințați

de premierii Florin Cîțu, Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu. (…) Pînă la urmă cred că a fost mult mai bine că am găsit această formă de a face bine românilor printr-un spital mobil în care am investit peste 1 milion de euro, în parteneriat cu Asociația «Medici pentru satele țării». Sînt oameni din rîndurile AUR, membri și simpatizanți care s-au angrenat în acest proiect. Vreau să remarc că pe lîngă cei 8.588 de români care au fost tratați de spitalul mobil AUR de pînă acum, am reușit să dăm un exemplu.

Celelalte formațiuni în mai multe părți din țară, văzînd Spitalul Mobil AUR, au început și ei să facă diferite acte medicale în locuri îndepărtate unde nu ajung cadrele medicale”, a spus președintele AUR.

George Simion a adăugat că „legea ne impune să fim la distanță de minimum 20 km de cel mai apropiat spital. Din nefericire sînt multe locuri îndepărtate de spital, eu personal am văzut în multe județe români care nu au mers niciodată la un medic. Asta este realitatea din teren. Trăim în anul 2023, dar, din păcate, ceea ce găsim la fața locului ne sperie și ne arată că nu este aceeași realitate pe care o vedem la București, nici în clădirea Parlamentului, nici pe străzi. Avem o altă Românie și nu putem să ignorăm această Românie rurală, această Românie uitată, această Românie care face parte din țara noastră și din neamul românesc”.

„În numele zecilor de mii de membri ai mișcării Alianța pentru Unirea Românilor, vreau să mulțumesc voluntarilor, șoferilor, asistenților medicali și medicilor care fac posibilă această caravană. Vreau să fac două precizări, pentru că unii primari au încercat să ne pună piedici. Toate serviciile medicale sînt gratuite, nu există

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

nici un cost, nici la fața locului, nici ulterior. Nu se decontează nici un serviciu la Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Totodată vreau să spun românilor că există și medici fără de arginți, i-ați văzut în fața voastră și merită toată dragostea și aprecierea noastră. Vă mulțumim!”, a declarat președintele AUR, George Simion.

Coordonatorul Caravanei Medicale AUR, Mihai Enache, a adus cîteva precizări cu privirea la activitatea desfășurată în cadrul spitalului mobil, dar a făcut și cîteva referiri la programul din viitorul apropiat al Spitalului Mobil AUR. „Din luna iulie am plecat prin țară și am trecut prin toată Moldova, prin Bucovina, prin Dobrogea, prin Muntenia și ne aflăm astăzi în Dolj, unde activitatea medicală va începe de luni. (…) Spitalul Mobil nu-și întrerupe activitatea și pînă la sărbătorile de Iarnă vom trece prin Gorj, prin Mehedinți, prin Caraș-Severin, prin Timiș și Arad, după care va urma o pauză de iarnă, urmînd ca în data de 8 ianuarie să ne reluăm activitatea din județul Hunedoara”, a precizat Mihai Enache.

AUR rămîne hotărît să continue această misiune, oferind sprijin și soluții pentru nevoile de sănătate ale românilor. Acest proiect de anvergură subliniază angajamentul AUR de a ajuta comunitățile care se confruntă cu dificultăți în accesarea serviciilor medicale. Oamenii își pun speranța în AUR și în viziunea sa de a construi o Românie mai bună. Această caravană medicală este un pas important în această direcție, aducînd îngrijire medicală acolo unde este cea mai mare nevoie.

B IROUL DE P RESĂ

AL A LIANȚEI PENTRU U NIREA R OMÂNILOR

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.