România Mare, nr. 1721

«TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Dumnezeu, cînd l-a creat pe om, i-a insuflat credință în nemurire. În loc de vom trăi și vom vedea, vom muri și vom vedea.

CornELIU VADIm TUDor

Un președinte extrem(ist) de rezistent

Pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României, președintele Klaus Iohannis a declarat că nu dorește ca la festivitățile de la Palatul Cotroceni să fie înconjurat de „reziști și extremiști”, referinduse, desigur, la cei din USR și AUR. Totuși, gîndindumă la activitatea domniei sale din ultimii ani, ar fi trebuit să nu meargă nici dînsul la eveniment, întrucît împlinește cele două caracteristici de care se dezice cu atîta patos: e rezist(ent) și extrem(ist). Să vă explic.

Pe 21 decembrie 2014, Klaus Werner Iohannis devenea președintele acestei țări, tocmai în ideea că e neamț, e organizat, e ordonat și vrea să schimbe România după chipul și asemănarea sa. Nu mai conta prea mult faptul că existau suspiciuni cu privire la niște case pe care și le cumpărase din salariul de profesor de fizică, așa cum alții nu-și permiteau, iar singurul său comentariu – „ghinion” – a devenit folclor.

Site-ul presidency.ro scrie despre începutul primului său mandat urmăroarele: „În calitate de Președinte al României, Klaus Iohannis și-a propus să facă din România o țară în care fiecare cetățean

să se simtă ca acasă, o casă pe care să o iubească și de care să fie mîndru. În viziunea sa, România trebuie să devină puternică, să fie un stat care are grijă de cetățenii săi, oriunde s-ar afla ei, prin mijloace legale și diplomatice, o țară care își apără valorile, interesele, simbolurile, dar și bunurile naționale și resursele naturale. O țară care știe să-și protejeze patrimoniul, domeniile de excelență, care consideră priorități educația și sănătatea, și un stat care contribuie, alături de partenerii săi, la menținerea securității colective și la promovarea democrației și a libertății”.

Recitind aceste deziderate prezidențiale ne dăm seama că domnul Iohannis a fost un președinte extrem(ist) de rupt de realitate, extrem(ist) de ignorant cu nevoile românilor și, pînă la urmă, extrem(ist) de mincinos în ceea ce privește promisiunile făcute. România, sub domnia sa, nu a devenit nici puternică, nu și-a apărat valorile, interesele, simbolurile sau resursele naturale, ca să nu mai vorbesc de patrimoniu ori de domeniile de excelență.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn TEoDor

OMAGIU UNUI MARE PATRIOT

Într-o țară bulversată de multe, de prea multe probleme de ordin economic, social, politic, militar –atît pe plan intern, cît și în afara țării – într-o țară în care Puterea politică – cea pe care poporul a încredințat-o clasei politice – se întoarce împotriva poporului, cel ce trebuia să fie beneficiarul ei; într-o țară în care partidele politice de la putere, deși au promis solemn o conlucrare armonioasă spre binele poporului, se mănîncă între ele, amenințînd cu desprinderea din coaliție și, indiferente la suferința milioanelor de români, își anulează reciproc unele măsuri și inițiative ce ar putea rezolva măcar o parte din greutățile românului în a-și asigura traiul de azi pe mîine; într-o țară în care Guvernul acordă fonduri masive unui stat vecin, pentru a continua un război distrugător, în detrimentul asigurării nevoilor materiale imediate ale românului de rînd; într-o țară în care politica externă este făcută preș în fața unor încrezuți occidentali, care ne tratează tot ca pe timpul cînd eram parte a Imperiilor lor criminale; și, în sfîrșit, într-o țară în care președintele acesteia este în țara lui mai mult pe post de excursionist decît de Șef de Stat – într-o asemenea țară este greu să crezi, să speri că, la finele

anului 2023, se mai pot petrece și lucruri care să taie întunericul din inima noastră, cu o salvatoare rază de lumină, lucruri care să ne redea speranța că nu este, încă, totul pierdut, că „nu mor caii cînd vor cîinii!”, că România mai are bărbați cu mintea trează și cu puterea cuvîntului în stare să dărîme zidul artificial al neîncrederii Poporului în clasa politică românească.

Da, reverberația la ultimele propoziții de mai înainte am simțit-o marți, 28 noiembrie, într-una din marile săli ale impunătorului edificiu care este Palatul Parlamentului, cu prilejul unui eveniment eclatant, organizat sub egida partidului Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) – Conferința dedicată memoriei lui Corneliu Vadim Tudor, „Cultura și patriotismul românesc” Participant la acest eveniment, am scris acest reportaj spre cunoștința cititorilor revistei „România Mare” și spre păstrarea în arhiva amintirii a ceea ce s-a întîmplat ieri (scriu aceste rînduri miercuri, 29 noiembrie) la Palatul Parlamentului, acolo unde, în afara Conferinței propriu-zise, cred că a fost momentul nașterii unui nou politician român, din stirpea (și mai mult) fostului senator Corneliu Vadim Tudor – cel căruia i-a fost dedicat evenimentul... (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Vine Mos Nicolae! ,

Scrisoare cãtre cel plecat

Îți scriu acum, cu sufletul durut, Cînd toamna-i onomatopee, Îți scriu de parcă-s în tanșee, Pe undeva, pe Dunăre sau Prut, Și trec pe lîngă mine gloate-n zbor, Rănindu-mi simțurile toate, La Alba, iar un clopot bate, Cu dangăt de iubire și de dor;

Dar, tu nu ești, să-ți ascultăm cuvînt, De-mbărbătare și de luptă, Iar umbra ta, cea ne-ntreruptă, Nu mai răzbate dintr-un greu mormînt.

Tu nu mai ești cu tunătorul grai, Să ne deschizi izvoare de argint, Pe cîmp de maci, cu pasul de alint, Te-oi odihni pe pajiștea de Rai; Dar, poate știi că lotrii au fătat Și haita mușcă la-ntîmplare, Doar, doar, din România Mare, Să mai rămînă un cătun, ca Stat, Să dăm și Olt, și Dunăre, și Jiu, Plecînd cu toții, în neștire, Nimic, doar morții-n cimitire, Vor domina peste-un adînc pustiu;

Pe urmă, cum ne vrură sorții, Nici voi, plecați într-o lumină, N-o să aveți pace divină, Românii-și vor ceda și morții!

Dar, tot mai sper că, în pofida lor, De a ne șterge de pe hartă, Românii patrioți, o altă soartă Îi va croi acestui brav popor.

Programul tău de patriot curat, Este rescris cu bărbăție Și cu mult drag de Românie, Așa cum tu, Vadime, ne-ai lăsat.

AUR curat, din Cer coboară drept, Și-ți simt chemarea cu adînc ecou –Fluviul-și adună apele din nou Și reînvie iar speranța-n piept!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Încă un lacheu al mafiotului Taher: ministrul Sorin Pantiş F Mircea, fă-te că demolezi! F România e sufocată de corcituri F Un turnător: Sorin Roşca Hemingway F S.P.P.-ul în cimitir F Dide și Ciment

PArTEA A II-A

 Americanii ne monitorizează non-stop. A trebuit să aflăm dintr-un raport al Departamentului de Stat că, în septembrie 1997, în România funcţionau 59 de staţii de Televiziune particulare şi 140 de posturi de Radio.  Secretarul de Stat al Comerţului din S.U.A. a făcut spume la gură atunci cînd Parlamentul Japoniei (Dieta) a aprobat, prin Lege, o chestie tare: sectorul bancar va primi, din fondurile publice, nu mai puţin de 240 de miliarde de dolari, în vederea reanimării lui!  Cea mai mare ruşine a presei romane, ursarul Sorin Roşca Stănescu, a încercat, cu disperare, în cursul zilei de miercuri, după ce senatorul Vadim a terminat de rostit Discursul său fulminant în faţa Camerelor Reunite ale Parlamentului (transmis, în direct, la Radio şi TVr) să-1 invite la emisiunea de seară a postului PrImA TV. De nu mai puţin de 10 ori au sunat ba el, ba secretara lui. Şi de tot atîtea ori oamenii din jurul senatorului i-au refuzat, răspunzînd că acesta nici nu vrea să audă de aşa ceva. În urmă cu vreo 3 luni, acelaşi nebun de legat, pe nume Stănescu, cu rîsul lui înfundat, de hienă astmatică, i-a dat de mai multe ori telefon preşedintelui P.r.m., să-l invite la o suită de emisiuni, în direct. Şperţarul a fost foarte uluit cînd a primit un refuz categoric! Nu se aştepta la aşa ceva! Credea că toţi oamenii politici sînt ahtiaţi să apară pe micul ecran şi să declare balivernele pe care le sugerează banda lui Bobic, aşa cum, spre veşnica lor ruşine, au dat pe gură, joi seara, deputaţii Adrian Năstase, Cristian Rădulescu şi Sorin Lepşa. De unde o fi ştiut Bombonel că „presa a ajuns să fie bătută şi arestată“? I-o fi şoptit Anca Alexandrescu, fata nărăvaşă şi mult prea hormonală a lui Horia Alexandrescu? Ce carevasăzică solidaritatea etnică! Acelaşi post-pirat i-a luat o declaraţie şi Şarpelui cu Ochelari, care şi-a sîsîit părerea în 2 cuvinte: „Regretabilă! Deplorabilă!“. Dar cu împuşcarea lui Ceauşescu oare cum rămîne, vizitiule maghiar?  Acelaşi Ciripoi nu ştie ce scaune şi mese să mai scîrţîie ca să nu-şi mai dea lumea seama că el pîrțîie. Într-un supliment al maculaturii numite „Ziua“, fostul turnător al Securităţii găzduieşte un material inimaginabil: „Un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură a fost informator – Hemingway a vîndut Serviciilor Secrete americane «rapoarte» fantasmagorice“. Îţi stă mintea-n loc ce neobrăzare are această secătură! Deci, nu numai el a fost turnător, ci şi Hemingway, ce atîta gălăgie?  La ediţia de ştiri din noaptea Învierii, Dosia n-a pierdut prilejul să-i mai tragă lui Ion Iliescu o copită despicată: au fost prezentate, ca un corp delict de o gravitate excepţională, nişte amărîte de petice ale unor plicuri cu vopsea de ouă, în interiorul cărora erau nişte fotografii vechi ale lui Nelu Cotrocelu, hîrtia fiind folosită, probabil, de negustori în lipsă de altceva. Pentru ce iau lefuri grele membrii Consiliului National al Audiovizualului? Au căzut la pace cu bandiţii de la TVr şi PRIMA TV, ori sînt înspăimîntaţi ca aceştia să nu cumva să-i vîneze şi pe ei? În orice caz, pentru laşitatea şi inutilitatea lor, P.r m promite că acest CnA bugetivor va fi desfiinţat foarte curînd. Or să fie recuperaţi 2-3 oameni de valoare iar restul, pa şi pusi, să-i angajeze mafia pe care o apără.  Nu numai Daniel Dăianu a fost ofiţer de Securitate, ci şi ta-su, care era colonel! Lume bună, nimic de zis: „ştafeta nevăzută“.  Mai rapid decît se bănuia, ies la iveală securiştii şi informatoni din C.D.r. şi P.D.-F.S.n. A venit şi rîndul primarului Braşovului, aşa-zisul liberal Ioan Ghişe, care pe el se p... Mai ţineţi minte ce era la gura acestui crocodil, acum cîţiva ani, cînd era deputat P.A.C. şi apoi P.L. ’93? Pe toţi îi punea la stîlpul infamiei, era rău, rupea lanţul, fiindcă el fusese imaculat ca Alba ca Zăpada! Aşa i-a păcălit şi pe locuitorii

marelui Municipiu transilvan, care l-au ales, în iunie 1996, ca primar. N-a făcut nimic pentru urbe, în doi ani. Dar gargară și ifose la el, cît cuprinde! Asta, pînă acum o lună, cînd un fost coleg de partid, Dumitru Butan, l-a înţepat uşor, fin, ultramarin: şi anume a publicat în presă Angajamentul de informator al lui Ghişe! Atunci, a început dezumflarea, după care „balonaşul liberal“ s-a fleşcăit. Poate că nu ne-am fi ocupat de găinarul ăsta, care îi turna la Securitate pe nişte copii de 14-15 ani (ca şi Asztaloş, la vremea lui!) dacă serile trecute n-ar fi apărut la „Milionarii de la miezul nopţii“, unde a făcut pe nebunul, a tăiat firul în patru şi, hodoronc-tronc, a sărit la beregata lui Iliescu şi Vadim! Nu-ţi e ruşine, mă, bitangule? Ei te-au pus să ţii luminarea copiilor libieni şi să scrii, cu sîrg, rapoarte şi note informative? Cine crezi că e atît de nărod încît să accepte că ai făcut-o gratis, din patriotism?! Alţi profesori şi pedagogi de ce n-au făcut-o? Aaa, ei nu-şi iubeau Ţara aşa cum ţi-o iubeai tu... Am vrea să fim bine înţeleşi: noi nu-l condamnăm pe acest nenorocit de Ghişe pentru ce-a săvîrşit în anii ’80, treaba lui, conştiinţa şi păcatul lui – noi îl condamnăm pentru delirul bolnav în care, împreună cu alţi politruci de la Alianţa Civică, i-a mitraliat, ani de zile, pe comunişti şi securişti, ascunzîndu-se ca o cîrtiţă, falsificîndu-şi biografia. Acest tip de BESTII (S.R. Stănescu, Ioan Groşan, George Arion, Dumitru Drăghici de la PROPACT, Dumitru Tinu, Cristian Tudor Popescu, Ticu Dumitrescu, Toma Koman, Emil Hurezeanu, N.C. Munteanu, Şt. Augustin Doinaş) a infestat societatea românească şi a făcut atmosferă irespirabilă.  Timp de cîţiva ani de zile l-am lăsat în plata Domnului pe un semen de-al nostru, bătut de soartă. Numele lui e Radu Sergiu Ruba şi scrie numai elucubraţii, fiind monarhist, antinaţionalist, emiţător de sentinţe dure, irevocabile. Am zis să treacă de la noi, chiar şi atunci cînd Rubaşcă ăsta ataca Partidul România Mare. De unde atîta răbdare îngerească la nişte pamfletari ca noi? Pur şi simplu ne e milă de acest băiat, fiindcă e orb din naştere. Totuşi, văzînd că nimeni nu se uită-n gura lui şi încercînd să atragă atenţia, nefericitul ăsta a forţat rău nota şi a călcat pe bec, într-un număr recent al ziarului „Curentul“ publicînd un articol absolut scandalos: „Data celebrării Paştilor o datorăm Moscovei“. De necrezut! Este o altă formă a strigăturilor idioate slobozite de unguri şi papistaşi în Catedrala Schimbarea la Față din Clujnapoca: „Plecaţi la Moscova! Comuniştilor! K.G.B.iştilor!“ – urlau, în neştire, cu ochii scoşi, la fraţii lor, ortodocşii. Măi, Ruba, băiatule, nu-ţi ajunge că te-a bătut Dumnezeu cu cea mai grozavă pedeapsă, care e întunericul veşnic? De ce ţii tu, morţiş, să te mai baţi şi singur? Prin urmare, noi, românii, popor latin, aveam nevoie să împrumutăm de la ruşi o dată astronomică stabilită prin Calendarul Iulian (realizat de strămoşul nostru, Iulius Cezar), la ora la care nu exista picior de slav în Europa?! De unde nerozia asta? Cui vrei să faci pe plac? Atragem atenţia Asociaţiei Nevăzătorilor – pe care am ajutat-o de mai multe ori şi pe care o preţuim, datorită nobleţei, hărniciei şi eroismului iubiţilor noştri fraţi fără lumina ochilor – că acest Ruba e un zănatic, care îi face de rîs. Încă o dată, „Curentul“ îşi dă cu stîngu-n dreptul: să te revendici de la marele Pamfil Şeicaru, cu care te împăunezi pe frontispiciu, şi să înjuri Ortodoxia şi Naţionalismul, cum o fac, aproape număr de număr, nişte pîrliţi de teapa lui Bogdan Teodorescu şi Dan Pavel – aşa ceva reprezintă una dintre cele mai caraghioase „ciori vopsite“ din Istoria presei române. E ca şi cum în „Scînteia“ din ilegalitate ar fi apărut poze şi texte ale lui Corneliu Zelea Codreanu.  Într-o emisiune difuzată pe TVR 2, doi minoritari obraznici –aceiaşi Vartan Arachelian şi S.R. Stănescu – l-au încolţit pe generalul de Justiţie Constantin Lucescu, încercînd să demonstreze ce crime ar fi făcut unii

reprezentanţi ai Armatei Române, în decembrie 1989. Generalul a apărat cu bravură onoarea hainei militare, făcîndu-1 securist pe Ciripoi („Nu ştiu la ce grad aţi ajuns acum!“) şi rostind un adevăr memorabil: „De ce oare, prin agitarea evenimentelor de la Timişoara şi Cluj, se încearcă numai culpabilizarea Armatei a IV-a, de Transilvania? În alte zone şi în alte oraşe n-au mai fost victime?“. Asta demonstrează că inteligenţele Armatei Române lucrează bine: într-adevăr, Puterea trădătoare de Neam, în frunte cu Emil Constantinescu, face jocul Ungariei, învinovăţind, cu orice preţ, regimentele din Ardeal. Dar şi cînd s-or pune regimentele astea cu rachetele pe toate japiţele astea, mamă-mamă, caşcaval şvaiţer or să le facă, maieuri milaneze, cu găurele!  Incontestabil, campionul nebunilor din România, depăşindu-i cu două tururi pe toţi ceilalţi competitori, este Paul Efimovici Goma. Talent literar n-a avut niciodată, decît o scurgere, grafomană, permanentă, şi o ură față de toţi şi de toate. În fond, acest Goma este un om profund nenorocit – el se iluzionează că îl iubeşte pe Dumnezeu, că respectă Poporul Român, dar e animat de un egocentrism maladiv, care i-a conectat funcţiile vitale la o ploscă cu currara. N-am dat niciodată nici măcar două parale pe prostul ăsta bolnav de închipuiri literare, care s-a autoerijat în Judecător Suprem al tuturor. Nici macar n-am folosit paginile lui de „Jurnal“, în care o bălăcărea pe Monica Lovinescu, care, între noi fie vorba, îşi merita soarta, fiindcă, vreo două decenii, ea bălăcărise, la rîndul ei, de la microfonul spurcat al „Europei Libere“, zeci de scriitori care îndrăzniseră să afirme că rusnacul de Goma e o nulitate absolută. Acum, Goma o înjură pe Lovineasca, o face slugă a străinătăţii, care a plătit-o tot timpul şi pe urmă a azvîrlit-o ca pe o otreapă la pensie – dar toată afacerea asta e atît de murdară, încît refuzăm să folosim textele scremute scrise de Goma împotriva „babei la uluci“. Ultima dizenterie a acestui „zero barat“ s-a produs tot în „Curentul“ (se miră că nu se vinde!) şi poartă titlul „Dosarele de Securitate“. Ştiţi pe cîţi înfierează Goma în numai 3 coloniţe de text? Poftim şi număraţi-i (îi reproducem în ordinea în care i-au apărut lui în bătaia praştiei): Andrei Pleşu, Emil Constantinescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, generalul Pleşiţă, Virgil Tănase, Dinu Cernescu, Lucian Pintilie, Marin Sorescu, Dan Hăulică, Titus Popovici, D.R. Popescu, Constantin Ţoiu, Fănuş Neagu, Ion Hobana, Mihai Ungheanu, Aurel Dragoş Munteanu, Nina Cassian, Maria Banuş, Ov.S. Crohmălniceanu. Eugen Barbu, V.C. Tudor (aşa scrie dobitocul de Goma), Cristina Cantacuzno, Virgil Măgureanu, Mircea Ionescu-Quintus, Ion Iliescu, nicolae Ceauşescu, Iosif Constantin Drăgan, Viorel Cataramă, Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Zoe Petre, Corneliu Coposu ş.a. Aţi socotit? Nu mai puţin de 33 de oameni! Ce denotă asta? Că acest complexat, îmbălsămat în şoricioaică, urăşte, de-a valma, tot ce mişcă. În ritmul ăsta, nu ne-ar mira dacă mîine va pune mîna pe Cartea de Telefon şi-i va lua pe toţi, la rînd, în ordine alfabetică. Ce vrea, în fond, să demonstreze acest psihopat? Cît a fost el de curajos și anticomunist, în vreme ce toţi ceilalţi erau nişte laşi? Haida-de! Cine-i crede? Ţepoşenia asta permanentă, de arici îngheţat bocnă, nu ţine loc de talent, Goma, băiatule, ţi-ai irosit viaţa, în urma ta n-o să rămînă nici un titlu de carte, nici o pagină mai de Doamne-ajută, n-avem cum să te ajutăm. Nu vezi că nu te bagă nimeni în seamă, te ignoră şi prietenii, şi duşmanii? Atunci cînd o să dai ortul popii, să nu te mire dacă, deschizînd hoţeşte un ochi, ai să vezi că n-o să te-nsoţească la groapă nici măcar un cîine rebegit. Există astfel de oameni care au pe dracul în ei, unii îşi bat nevasta şi copiii pînă-i omoară, alţii revarsă tone de fiere puturoasă pe o rază de 5.000 de kilometri în jur, ca nişte Vulcani de otravă, mînjind oameni, animale, plante, pietre, obiecte. Acesta e Goma, care ne provoacă voma – caz unicat al patologiei literare româneşti.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 aprilie 1998)

Iubiri celebre  Iubiri celebre

Filip de Königsmark şi Sofia-Dorothea de Hanovra

Pe scena teatrului Haymarket, din Londra, actorii declamă replici nemuritoare din Macbeth. Într-o lojă, exact în fața scenei, un spectator somnolează. Femeia de lîngă el soarbe cuvintele tragediei. Uşa lojei se deschide uşor, fără zgomot. Un gentilom se apropie de spectator, care deschide ochii cu un aer ursuz. Gentilomul îi întinde un bileţel, pe care spectatorul îşi aruncă privirea, apoi izbucneşte în rîs:

– La dracu, tîrfa! – strigă el, fără să-i pese că întregul parter se întoarce spre el.

În clipa aceea regele George I al Angliei a aflat despre moartea soţiei sale, Sofia-Dorothea. În seara aceea de noiembrie a anului 1726, George I mersese la teatru cu una dintre amantele sale, Hermengarde de Schulenburg, devenită nu de mult ducesă de Kendall.

Cu 12 ani în urmă George urcase pe tronul Angliei și cu 32 de ani înainte se produsese tragedia în urma căreia soţia lui devenise femeia din mînăstire, plîngîndu-și pentru totdeauna fericirea pierdută. Totul începuse în 1689, cînd frumosul

„Nu mă puteţi opri să vă iubesc“

Războiul reprezenta o motivaţie a existenţei sale. Cînd s-a terminat cel contra turcilor, s-a dus la curtea de Saxa, la sora lui, Aurora. A petrecut acolo două sau trei luni, cheltuind cu bucurie mica avere pe care împăratul Austriei i-o remisese ca recompensă pentru priceperea sa de a mănui spada.

Apoi a început să-şi caute o nouă ocupaţie. Sora lui s-a oferit să-l ajute din tot sufletul. Ea aflase că în Hanovra un colonel din garda specială a lui ErnestAugust fusese ucis de curînd în duel. Ce ocazie mai bună s-ar fi putut ivi pentru ambiţiile fratelui ei? Așa că acesta şi-a depus candidatura, care i-a fost acceptată. Dar în ce atmosferă s-a trezit brusc aruncat colonelul nostru... Curtea din Hanovra semăna cu o mlaştină din care exalau mirosuri pestilenţiale. Or, o curte este aproape întotdeauna imaginea celui căruia îi aparţine.

Numărul 2 al Hanovrei era prinţul moştenitor: George-Louis. O copie palidă a tatălui său. Permanent în căutarea noului, o neglija total pe tînăra-i soţie, Sofia-Dorothea. De la sosirea sa la Hanovra, Filip de Königsmark pusese ochii exact pe aceasta din urmă. Era greu de visat la ceva mai încîntător. Brunetă, cu o figură tristă şi o privire spiritualizată, SofiaDorothea nu avea rivală la Curtea socrului ei. Îi plăceau poezia, muzica, picta cu mult gust, cînta cu o voce melodioasă.

Prima dată cînd i s-a adresat lui Filip, ea i-a amintit că se întîlniseră cu cîţiva ani mai devreme. El avea 17 ani şi era pajul ducelui. Iar ea era fiica acestui duce. Filip şi-a amintit imediat. Dansase de mai multe ori cu ea, care nu era pe atunci decît o copilă. Filip de Königsmark nu a întîrziat să judece în sinea lui la modul cel mai aspru această curte infectă, în care colcăiau rivalităţile cele mai meschine, ambiţii mărunte şi conflicte jalnic de insignifiante. O ambianţă prea puţin demnă pentru el, un soldat strălucitor, impetuos şi mîndru de viața sa. Era dintre acei bărbaţi – scrie un contemporan – născuţi pentru a crea cutremure din dragoste.

Pe cine ar fi putut iubi el la Curtea din Hanovra?

Nu pare a fi avut vreo ezitare. Contesa de Platen, cînd l-a văzut pentru prima oară, a rămas înmărmurită de admiraţie. și nu i-a ascuns acest sentiment. În ce îl privea, i s-a părut picant să-i ia, la modul direct, propria amantă electorului pe care îl slujea. A debutat atunci o legătură tumultoasă. Contesa de Platen se comporta pasional, ceea ce nu-i displăcea deloc lui Filip. Dar pentru el, clipele petrecute la Curte nu reprezentau

Filip de Königsmark apăruse la curtea electorului de Hanovra. Königsmark! Numai numele lui provoca palpitații tuturor femeilor frumoase din Europa. Familia îi era originară din Suedia. Toţi ai lui se bătuseră peste tot pe unde li se oferise ocazia. Admirabili pentru curajul lor, fără a se împiedica de consideraţii morale, alergînd deopotrivă după cîmpuri de luptă și după fuste, ei au lăsat în istorie o urmă adîncă. Mareşalul de Saxa, învingătorul din mai 1745 de la Fontenoy contra trupelor engleze, austriece și olandeze, a fost și el un Königsmark.

În 1694, existau două persoane care reprezentau cu demnitate acest nume prestigios: Aurora, o femeie foarte frumoasă, care trăia în Saxa, îndrăgită de suveran, August cel Puternic, şi Filip, care îi urmărise pe turci pînă în Crimeea. Un bărbat magnific. Un soi de gigant, dar cu forme armonioase, un foarte bun dansator și un cavalermodel. Într-o vreme cînd peruca era obligatorie, el îşi purta părul natural, negru, în bucle căzîndu-i pe umăr.

decît o escală. El era prin excelenţă un om al războiului. Nu era făcut pentru intrigi de Curte. De ce ar fi refuzat-o pe această femeie? În fond, îi oferea plăceri de care îşi putea aminti oricînd cu încîntare.

Săptămînile treceau şi pasiunea contesei de Platen era tot mai fierbinte. Filip însă aducea mult calm în această relaţie. Atracţia pentru noutate făcea loc, încet-încet, unui sentiment pe care nu-l mai cunoscuse: obişnuinţa. Or, Filip de Königsmark nu era, în dragoste, un bărbat al obişnuinţei. Filip de Königsmark avea oroare de saţietate.

Încet-încet, s-a închegat o corespondenţă între ei. Sofia găsea în ea o plăcere melancolică şi profundă. Filip exprima la modul brutal tot ce simţea. Era totuşi soldat. Ceea ce transpărea în stil. I-a povestit, de pildă, Sofiei că marea sa pasiune pentru ea îl îmbolnăvise. „Am avut palpitaţii şi stări de ameţeală, încît a trebuit să-mi scurtez plimbarea şi să mă întorc acasă. Fără scrisoarea dv. cred că aş fi murit“. Altă dată i-a scris că dragostea i-a provocat colici abdominale, din cauza cărora nu a putut mînca, deşi îi era foame. Şi, ca întotdeauna, o întreba cînd i-ar fi putut acorda un rendez-vous. Din orgoliul unei femei

Și Sofia-Dorothea a consimţit. De data aceasta. A urmat o scrisoare înflăcărată de la Filip. Dar armata Hanovrei a trebuit să plece în campanie în Flandra şi, odată cu ea, Konigsmark. El i-a jurat Sofiei să îi scrie în fiecare zi. Şi, într-adevăr, corespondenţa între cei doi amanţi a rămas un model de dragoste aprinsă.

Rar fericirea a fost mai efemeră. Numai cîteva luni arsese Filip pentru prinţesă. Odată ce ea fusese cucerită, îşi pierduse misterul, deci cea mai importantă dintre atracţiile sale. Legătura a continuat, dar cu un Filip blazat, obosit de reproşurile tinerei sale metrese. Un Filip care se uita deja după alte femei. Culmea era că în acelaşi timp în care Sofia i-a devenit amantă, el a reînnoit relaţia cu contesa de Platen. Era picant să le ai simultan pe soacră şi pe noră.

Dar dincolo de asta, frecventa şi alte femei. Despre care prinţesa a aflat. Şi i-a reproşat aceste aventuri. „Vă cer scuze, dar nu pot trăi fără puţină plăcere şi una dintre aceste femei vă seamănă atît de tare, încît nu mă pot opri să nu întîrzii în compania ei“, i-a răspuns Filip. SofiaDorothea nu avea decît un singur gînd. Să-şi părăsească soţul, pe care îl dispreţuia, şi această Curte de care avea oroare. Ar fi vrut ca Filip să o ducă undeva departe. Din păcate, acesta nu avea bani. Nu dispunea decît de solda de la Ernest-August. Cum ar fi asigurat el existenţa unei

prinţese obişnuite să trăiască în lux, în palate bogate? Corespondenţa lor stă mărturie faptului că cei doi plănuiau o fugă împreună, numai condiţiile materiale ale lui Filip oprindu-i să o facă.

Proiectul a ajuns însă la urechile cui nu trebuia: contesa de Platen. Pe care Filip o anunţase de curînd că ruptura lor era inevitabilă. Or, contesa nu era femeia care se lăsa umilită de soartă. Cînd a înţeles că nu mai avea nici o speranţă, nimic nu i-a mai stat în cale. Suferea nu numai din dragoste, dar şi din amor propriu, ceea ce o femeie din aluatul ei, ambiţioasă şi orgolioasă nu putea ierta. A decis deci să se răzbune și pe „vița“ care şi-a permis să i-l fure pe Filip, evident era vorba despre Sofia-Dorothea, şi pe Filip de Königsmark. Clara de Ptaten i-a cerut un ultim rendez-vous lui Filip. Uşor amuzat şi dispreţuitor, el l-a acceptat. Dar ea l-a informat în grabă despre acest rendez-vous pe electorul Ernest-August. Puţin altfel. Adică schimbînd personajele: Filip se întîlnea cu Sofia-Dorothea, şi nu cu contesa. Aşa că la ora potrivită, Clara von Platen a îmbrăcat o rochie a prinţesei, s-a coafat la fel şi, avînd aceeaşi siluetă cu ea, a mers la întîlnirea cu Filip, petrecută sub privirea ascunsă a electorului, înştiinţat de Clara. A doua zi, Ernest-August, într-o criză de mănie, a cerut divorţul „prostituatei“ de fiul ei, temîndu-se ca, într-o zi, coroana Hanovrei să nu ajungă pe capul unui bastard.

A venit momentul cînd Clara von Platen putea exploata situaţia tensionată. I-a promis electorului că îl va „elibera“ ea de Filip de Königsmark.

Chemare în faţa tribunalului lui

Dumnezeu

Niciodată Sofia nu îl iubise mai mult pe Filip. În ciuda tuturor aventurilor lui. „Aţi plecat de şase zile în misiune – îi scria ea – şi nu am primit un rînd. Ce ruşine să iubesc atît şi să fiu atît de puţin iubită... Dar eu sînt născută pentru a iubi şi vă voi iubi cît voi trăi“. A fost ultima ei scrisoare către Filip. La întoarcerea lui, a căutat-o, ea parcă a uitat toate reproşurile şi au petrecut o noapte de vis. A doua zi, 1 iulie 1694, Filip a găsit în apartamentul său un bilet, în care scria că Sofia îl aştepta din nou în seara aceea.

Era deja noapte cînd Filip a apărut în apartamentele prinţesei. A bătut la ușa Sofiei și ea i-a deschis. Părea surprinsă. Nu îl invitase. Atunci el a scos biletul şi i l-a arătat. Şi-au dat seama amîndoi că scrisul ei fusese imitat.

Sofia, înnebunită de frică, l-a implorat să fugă imediat. El a înălţat din umeri rîzînd. De ce s-ar fi temut? Nu avea sabia asupra lui? Şi dacă tot era cu ea, puteau rămîne împreună. Şi au rămas trei ore. După care, cînd a părăsit apartamentele prinţesei, la 30 de metri distanță, a fost atacat de patru spadasini. Pe doi a reuşit să-i ucidă. Ceilalţi doi însă l-au ucis pe el. Durerea Sofiei-Dorothea a fost imensă. Voia să moară. Poate că ura Clarei von Platen a împiedicat-o să o facă. În faţa unei infamii atît de mari, Sofia s-a revoltat. Oficial, s-a vehiculat o intrigă banală. Prinţul moştenitor sedusese o domnişoară de onoare de la Curte, cu complicitatea Eleonorei von Knesebeck, iar Sofia-Dorothea se văzuse obligată să ceară divorţul. Prinţul moştenitor, de altfel, recunoscuse totul. Divorţul a fost imediat pronunţat.

A doua zi Sofia-Dorothea a părăsit Hanovra într-o caleaşcă flancată de călăreţi. Trăsura s-a oprit în faţa celui mai trist castel al Germaniei, cel de la Halden. Acolo a murit 32 de ani mai tîrziu. George-Louis, devenit între timp elector de Hanovra, la moartea tatălui său, îşi văzuse realizate toate speranţele: în 1714 fusese chemat să urce pe tronul Angliei, sub numele de George I. Se spune că şi-a petrecut seara în care a aflat despre moartea fostei sale soţii din cabaret în cabaret. Abia dimineaţă a ajuns la palat. Atunci un şambelan i-a întins un plic sigilat. Era o scrisoare de la Sofia-Dorothea adresată de ea de dincolo de moarte. Aflase adevărul. Ştia că George era complicele, cel puţin moral, al morţii lui Königsmark. Îi dădea întîlnire „peste un an, în faţa tribunalului lui Dumnezeu“.

Opt luni mai tîrziu murea şi George I, regele Angliei.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Destinul m-a făcut scriitor (IV)

Peste cîteva luni de muncă la fermă, zi lumină, miracolul avea să se întîmple.

Durerea înstrăinării de satul în care am scris primele mele creații literare a fost nemăsurată, pentru că mă despărțeam cu greu de odaia grajdului în care aveam un caiețel pe o măsuță improvizată, și ori de cîte ori îmi venea vreo idee ieșeam noaptea din așternut și-o notam la lumina lunii... Aici, în aceste condiții, am scris poeziile „Noapte de toamnă” și „La poarta vecinului bat”, care aveau să vadă lumina tiparului în revista „Ateneu”, din 2 februarie 1974, pag. 14, redactor, poetul Ovidiu Genaru... Și asta a durat pînă într-o zi, cînd mama avea să demoleze grajdul, în locul lui urmînd să ridice o casă cu două odăi și un hol, unde aveam să ne mutăm din casa de la drum, casa lui Gelu, fratele meu. Acesta era plecat în Siria cu serviciul, urmînd ca atunci cînd se va întoarce acasă să se căsătorească și să-și aducă nevasta în casă... De aceea, mama nu avea de ales decît să treacă la demolarea grajdului care nu mai era de folosință, că nu mai avea nici un animal în ogradă pe care să-l țină la adăpost, iar pereții erau gata să se prăbușească pentru că, acoperișul fiind șubred, apa de la ploi și de la topirea zăpezi se infiltrase peste tot. Cu lemnele recuperate și cu altele

noi, cumpărate, în ceva timp a reușit să ridice, în aceeași ogradă, o nouă casă... Casei lui Gelu îi spuneam casa de la drum, și casei celei noi, îi ziceam casa de la deal... Odată cu demolarea grajdului, odăița în care îmi găsisem colțișorul meu de rai, în care vorbeam cu gîndurile mele, cu sufletul meu, avea să piară în neant pentru totdeauna... Cu greu o convinsesem pe mama să-mi aranjeze o cameră din cele trei cîte număra casa lui Gelu, unde ne mutaserăm provizoriu, să am și eu unde să studiez și să scriu... Dar cum nimic nu e bătut în cuie pe acest pămînt, cu lumea și universul aflate într-o continuă schimbare, am decis să vin în București pentru o carieră literară. Îmi găsisem între timp loc de muncă la școala pe care o absolvisem în urmă cu ceva timp, în meseria de pedagog, prin grija și generozitatea unor oameni de suflet... Cînd i-am spus mamei despre intenția mea de a pleca la București, pentru totdeauna, a început a jeli în toată ograda, de se uitau oamenii care treceau pe drum, crezînd că a murit careva din familia noastră... Mama nu mă jeluia că voiam să plec la București, ei îi era teamă să nu rămîn fără serviciu. Se gîndea că plecînd de bună voie de la fermă, nu mă mai puteam întoarce acolo, că nu mă mai primeau... Plecasem la cerere, iar conducerea îmi eliberase adeverință cum că se dispensase de serviciile mele.

Eternul Pamfil Seicaru

Începuturile publicistice ale lui Pamfil Şeicaru prefigurează mai degrabă un destin de critic literar sau de scriitor decît de magnat al presei. Născut la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, în anul 1894, Pamfil Şeicaru luptase pe frontul de la Mărăşeşti ca sublocotenent, fusese rănit şi decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. În 1919 întemeiase împreună cu scriitorul Cezar Petrescu, de care îl va lega o lungă prietenie, o revistă literară, „Hiena”, în care apăreau foiletoane truculente şi pamflete. Patru ani mai tîrziu, numele lui Şeicaru figura în colegiul de redacţie al revistei „Gîndirea”, strămutată de la Cluj la Bucureşti, alături de Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Gib I. Mihăescu, Adrian Maniu, Al. Busuioceanu. Cu unii dintre aceştia, Şeicaru va fi coleg în redacţia ziarului „Cuvîntul” începînd din 1924. Era o generaţie nouă de scriitori, intelectuali şi publicişti apărută la sfîrşitul Primului Război Mondial, care se manifesta viu în presă şi care îi mai cuprindea pe Camil Petrescu şi Ion Vinea, liderul avangardei literare de atunci.

Calea Victoriei. Spre sfîrşitul anilor ’30, ziarul „Curentul” şi trustul omonim se instalează în palatul cu şase etaje şi tipografie proprie de pe Strada Domniţa Anastasia. Potrivit unui memorialist, Nicolae Iorga ar fi formulat, în cabina liftului redacţiei, memorabila butadă: „Şantajul şi etajul; etajul şi şantajul...”.

Dintre aceşti tineri care ilustrau mai degrabă gazetăria culturală, trei vor deveni proprietari de ziare, toate cu orientare de dreapta: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru. Dacă despre sprîncenele stufoase ale profesorului de filosofie se spunea că îi dădeau un aer „mefistofelic”, lîngă numele lui Şeicaru şi al lui Crainic se asocia în epocă epitetul „tuciuriu”, sugerîndu-se că aceştia ar fi fost ţigani. Din toţi trei, Pamfil Şeicaru a fost cel mai „realizat”, trustul său, „Curentul”, rivalizînd cu „Universul” lui Stelian Popescu, cel mai influent şi bogat magnat de presă din România interbelică.

Pamfil Şeicaru avea 36 de ani în 1928, cînd şi-a înfiinţat propriul ziar în care va semna zilnic, pînă în 1944, cînd se va refugia în străinătate, un editorial amplu, pe trei coloane de pe prima pagină, scris într-un limbaj viu, contondent, neaoş. Sediul primei redacţii a fost într-un imobil modest, strămutat apoi într-o clădire de pe Strada Doamnei nr. 1, care se afla pe locul actualului magazin de carte bisericească şi obiecte de cult ortodox de la intersecţia Străzii Doamnei cu

„Curentul” era un ziar influent, dar nu strălucea, precum „Cuvîntul” lui Nae Ionescu, prin tiraj. Era al patrulea cotidian central ca număr de exemplare, în urma „Universului”, care trăgea aproximativ 200.000. Spre sfîrşitul anilor ’30 ai secolului trecut, Pamfil Şeicaru mai edita săptămînalele „Curentul Magazin”, devenit apoi „Curentul literar”, „Curentul pentru copii şi tineret”, „Curentul familiei” şi Almanahul „Curentul”. În 1939, Şeicaru lansează „Evenimentul zilei”, cotidian în două ediţii, la orele 12, respectiv 18, la care colabora şi de care se îngrijea Ion Vinea, scriitor cu vederi moderate de stînga, diferite de ale proprietarului. Pamfil Șeicaru și-a amenajat în apropierea Mînăstirii Ciorogîrla o „fermă-model”, pe terenul primit în calitate de fost combatant decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. După refugierea lui Pamfil Şeicaru în Occident, care s-a produs cu cîteva luni înainte de lovitura de stat de la 23 august 1944, regimul comunist i-a dăruit ferma şi conacul de la Ciorogîrla lui Mihail Sadoveanu (pe lîngă reşedinţa altui refugiat, Mitropolitul Visarion Puiu, de lîngă Mînăstirea Neamţ).

Pamfil Şeicaru a fost un om de dreapta, dar nu extremist, astfel încît ziarul nu i-a fost suspendat după venirea la putere a lui Ion Antonescu. În timpul guvernării antonesciano-legionare, Şeicaru s-a stabilit în Italia, întrucît era rău văzut de către legionari. În iulie 1941, după intrarea României în război şi eliberarea Basarabiei, Pamfil Şeicaru întreprinde un lung turneu oficial, în scop propagandistic, fiind primit la Vichy de mareşalul Pétain, la Madrid de conducătorul Spaniei, Franco, iar la Lisabona de preşedintele Portugaliei, Carmona, şi de conducătorul efectiv al acesteia, Oliveira Salazar. Mircea Eliade, care era consilier de presă la Legaţia Română de la Lisabona, a fost însărcinat să-l însoţească pe ziarist prin capitala Portugaliei. Eliade avea să noteze în jurnal, în dreptul datei de 20 iulie 1941, că Ocîrmuirea recursese „...

Cînd a venit vremea să îmi iau rămas bun de la săteni și să plec către București, aveam inima sfîșiată de durere, pentru că lăsam acolo tot ce-mi era mai drag, ograda părintească, toată copilăria și adolescența petrecute în sat. Tot ceea ce am iubit, la vremea aceea, de la ograda plină cu flori de nalbă, la pomii înșiruiți pe lîngă gardul de la drum și în fața casei, am jurat că nu le voi uita vreodată și le voi așterne în amintirile mele scrise, chiar dacă satul, rudele m-au uitat... Doamne, toate acestea s-au dus, că așa trebuie să fie, să aibă un sfîrșit, iar eu, fiul risipitor, bîntuind prin această lume, am ajuns ceea ce mi-am dorit: scriitor, iar meritul nu este doar al meu, ci al tuturor celor care au crezut în mine și în talentul meu.

Sfîrșit

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

din nou la Pamfil Şeicaru, la eternul nostru Pamfil, care a terorizat pe toţi regii şi toate guvernele, dar a căzut întotdeauna în picioare”.

Şeicaru nu cruţase nici legătura Regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu şi uneori „Curentul” era confiscat de la chioşcuri de oamenii prefectului Poliţiei, Gabriel Marinescu, înainte ca pachetele de ziare să fie desfăcute. Epoca Regelui Carol al II-lea nu ducea, de altfel, lipsă de subiecte, precum celebrele afaceri Škoda (import de armament) sau Grosz-Cagero. Un alt editorial al lui Şeicaru din acele vremuri, de pildă, aborda povestea unei demimondene, Tita Cristescu, fiica primului preşedinte al Partidului Comunist din România, Cristescu-Plăpumarul, care se sinucisese din dragoste pentru tatăl regizorului Liviu Ciulei, antreprenor şi constructor de renume în epocă.

Nu poate fi trecut cu vederea interesul pe care ziarul „Curentul” îl arăta evenimentelor artistice şi culturale încă de pe prima pagină. Se împămîntenise obiceiul unei pagini de cultură – pagina a doua – în cotidiene, cutumă pe care „România liberă” a păstrat-o chiar şi în timpul regimului comunist. „Curentul” avea în redacţie scriitori, ca şi între colaboratori, bine remuneraţi, şi avea şi excelenţi reporteri, domeniu în care excelau ziarele de stînga „Dimineaţa” şi „Adevărul”.

Pentru documentare, Şeicaru comanda numeroase cărţi şi reviste străine, iar în timpul războiului exista în palatul redacţional un serviciu de ascultare a posturilor străine de radio. Se întocmea astfel un buletin informativ de uz intern. Pamfil Şeicaru a demonstrat ulterior că avea o viziune politică realistă, spre deosebire de nenumăraţi oameni politici care îşi puneau speranţele în anglo-americani şi în restaurarea democraţiei. Cînd noul regim l-a condamnat la moarte în contumacie, în 1945, Pamfil Şeicaru se afla în Occident. A fost, de altfel, singurul ziarist român condamnat la moarte. Îndată după 23 august 1944, în palatul din Strada Domniţa Anastasia şi-a instalat redacţia ziarul ţărănist „Dreptatea”, condus de N. Carandino. Ulterior, etajul al cincilea al imobilului a fost ocupat de redacţia ziarului comunist „Scînteia” şi s-au instalat acolo activiştii comunişti de prim rang Miron Constantinescu şi Silviu Brucan. La începutul anilor ’50, clădirea construită de Şeicaru devenea sediul central al Securităţii şi aşa avea să rămînă pînă la prăbuşirea fostului regim comunist.

DAN CIACHIR (dc.news.ro)

TEODORENII LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Al. O. Teodoreanu-Păstorel a avut o copilărie fericită, alături de frații săi Ion Hipolit (Ionel Teodoreanu), născut la 6 ianuarie 1897 și Puiuțu, născut în 1899, înconjurat de dragostea părinților și a bunicilor Încă din copilărie, Ionel era cu visul, iar Păstorel cu rîsul, dar memoriile celor doi demonstrează structura lor spirituală, purtînd amprenta Iașului și moștenirea familiei, în care se îmbinau trăsături comune. Ca să existe Păstorel și Ionel, a fost nevoie să existe Teodorenii. Tatăl lor, avocatul și apoi senatorul Oswald Teodoreanu era un personaj parcă turnat pentru atmosfera acelui Iași al boemei, de un mod aparte. Drumurile Teodorenilor erau diferite, adesea și paralele, ei se iubeau tachinîndu-se și, mai ales, iubeau urbea de care au fost legați toată viața. Activitatea celor doi scriitori, precum și cea a Ștefaniei Velisar Teodoreanu s-a desfășurat sub semnul totalei dăruiri: ,,sub zodia Iașului chiar și atunci ori, mai ales, atunci cînd erau bucureșteni” (Aurel Leon, Teodorenii, în Almanah Convorbiri literare, 1990, p. 54). Exprimîndune umoristic, putem spune că Păstorel avea poanta la purtător, harul în sînge, catrenele curgeau unul după altul. Jocurile de cuvinte erau prezente și în viață. Astfel, se duce la percepție și face declarația în scris, realizînd unul dintre cele mai ingenioase jocuri de cuvinte din anecdotica românească, speculînd polisemia vocabulei venit (venit – cîștig și venit, participiul de la am venit): N-am venit că am venit, Am venit că n-am venit.

Din volumul lui Mircea Handoca, Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu-Păstorel (Ed. Sport-Turism, București, 1988, p. 132-133), aflăm despre ,,Dragostea pentru muzică pe care Păstorel a moștenit-o de la bunicul Gavriile Muzicescu și de la mama sa, profesoară la Conservatorul din Iași. Geniul lui Enescu l-a fascinat. De aceea, cînd marele muzician va sosi la Iași, îl va întîmpina exaltat, ca pe un exponent strălucit al spiritualității românești: «De la New York și pînă la Tokyo, George Enescu este pentru toată lumea un mare compozitor, un neîntrecut muzician și un virtuoz fără pereche, pentru noi, românii, e ceva mai mult: alături de voievozii întemeietori de țară, alături de cronicari și ctitori, alături de marii scriitori și bărbați de stat ai neamului, el este în fața eternității o supremă justificare a dreptului la viață». La 20 noiembrie 1931 a avut loc la Academia de Muzică din Iași dezvelirea unui bust al marelui compozitor și interpret, bust executat de sculptorul Hette. În prezența lui George Enescu, a luat cuvîntul Păstorel, care a vorbit ca și cînd compozitorului în viață i s-ar fi adresat Gavril Muzicescu: «Strălucit vlăstar al eternității, din eternitate te salut! Sute de ani te-a așteptat țara mea și mulțumesc Celui de Sus că a îngăduit urechilor mele să te auză, ochilor mei să te vază și mînei mele fraterne să strîngă măiastră mîna ta. N-ai avut precursori și desigur că multă vreme nu vei avea urmaș, căci oricît de bogate ar fi zăcămintele de simțire ale unui neam, oameni ca tine nu se nasc des. Te-ai ivit deodată și tocmai cînd trebuie ca și Celălalt, ca Mihai Eminescu, care a izbucnit pe neașteptate ca un havuz de apă vie, într-o pustietate stearpă. El a făcut limba românească să cînte. Tu ai făcut cîntecul să vorbească» (TARA NOASTRĂ, 1 iunie 1932).

Strălucit și expresiv joc de cuvinte în acest final! Muzica simfonică, de operă și operetă, cea populară, liedul și romanța l-au încîntat deopotrivă. A apreciat arcușul sigur și sunetul personal al viorii lui Grigoraș Dinicu”.

În ceea ce-l privește pe Ionel Teodoreanu (1897-1954), cine dintre ,,longevivi” (considerați

azi ,,expirați”) nu-și mai amintește de Ulița copilăriei, La Medeleni sau de volumul Masa umbrelor, în care reînvie chipuri care nu pot fi uitate. La renumita cîrciumă ,,Bolta Rece” a fost și Eminescu, dus de Ion Creangă. Într-o astfel de ,,crîșmă cu zid adînc” din Iași, Oswald Teodoreanu – tatăl scriitorilor Alexandru (Păstorel) și Ionel – l-a întîlnit pe Eminescu Evenimentul e descris de Ionel în ,,Masa umbrelor”, EPLA, 1957, p. 64; cităm din acest volum: ,,Încăperea nu e arătoasă, dar simți în străfundul ei beciul cu strășnicia butoaielor, ca un glas de bas în barba încîlcită a unui călugăr. La o masă petrec niște domni studenți. Tare tineri (...) Fumează pe viață și pe moarte, aprinzînd țigară de la țigară. Beau de sting. Dau din mîini ca muții la sfat și glăsuiesc mult și cumplit ca surzii și ca muții, toți delaolaltă. Huiește bolta crîșmei și tresar sticlele de hărmălaia vinului lor. (...) Domnii studenți petrec. Au pișcat struna glumeață a anecdotelor, și-au detunat revoltele și strășniciile, și-au hăulit entuziasmul, au băut dînd dușcă, au cîntat pînă la răgușeală, au răsturnat împărății și le-au clădit întraltfel și cu încetul au ajuns pînă la malul înfiorat al versului (că fiecare dintre ei poartă o față sub pleoapă), Atît de fragedă, te-asameni cu floarea albă de cireș (...). Astfel vorbele lor au pornit spre mîndra glăsuire de argint a versului lui Eminescu.

Între timp, un bărbat fără soț a intrat în pîcla crîșmei, așezîndu-se cît mai departe de tumult, la o masă de lîngă păretele dimpotrivă. Haină roastă în coate. Frunte înaltă, chică neagră, obraz palid aparținînd mai mult luminii de lună decît vieții soarelui. A cerut vin, și-a rezemat tîmpla în pumn, cu cotul pe masă și a rămas cu umbra și cu paharul. Dar de afară lumina lunii l-a ajuns, trimițîndu-și spuma valului pînă la piciorul lui.

Cu fața spre părete mă lasă prin străini

Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini

Și cînd se va întoarce pămîntul în pămînt

Au cine o să știe de unde-s, cine sînt?

Au trecut astfel clipe, pînă cînd unul dintre studenți l-a observat pe cel singur și la o parte de lume. Obrazul acelui tînăr cu frunte bombată a tresărit, acoperindu-se de mirare.

Aplecîndu-se către ceilalți le-a șoptit un nume. Toți au amuțit clădind biserică de tăcere în noaptea vinului. Și toți au rămas cu capetele răsucite și ochii căscați spre profilul de singurătate al noului venit. Apoi, trezindu-se din uitarea de sine, s-au sfătuit între ei cu șopa-șopa, ajungînd pînă la urmă la o înțelegere. Scotocindu-și buzunarele și-au adunat paraua laolaltă pentru cele care vor urma. Apoi cel mai cutezător dintre ei, cum îl arată și fruntea și nasul în sus cu nări larg despicate și ochii cu năstrușnică privire (sau poate cel mai în stare să se urnească după atîta vin), s-a dus pînă la MoșCrîșmarul, i-a ridicat pleoapele, i-a numărat paraua adunată, apăsîndu-i-o în palmă; și i-a spus la sfîrcul urechii o anumită șoaptă.

După un timp crîșmarul s-a înapoiat cu lumînare tocmai din fundul beciului (venind cu flacără ca de la Înviere), aducînd un anume șip cuprins în odăjdile ațelor de paianjen. Tînărul a luat acea moaște a beciului cu evlavie, a destupat-o foarte cu încetul, băgător de seamă să nu tulbure în ea «icoana stelei ce-a murit» - a umplut două pahare limpezi cu picior înalt (rămase din tinerețea crîșmarului) și, cu ele în mînă, s-a îndreptat

Cuget ă ri despre carte

 Întotdeauna mi-am imaginat că Paradisul este un fel de bibliotecă. – JORGE LUIS BORGES

 Unele cărți trebuie gustate, altele devorate, dar numai unele trebuie mestecate și digerate în întregime. – Sir FRANCIS

BACON

 Nu citi precum copiii, să te amuzi. Dar nici precum cei ambițioși, ca să învețe lucruri. Nu, citește ca să trăiești! – GUSTAVE

FLAUBERT

 Singurul lucru pe care trebuie să-l ştii este unde se află biblioteca… – ALBERT

EInSTEIn

 Nu sînt prietenii mai rapide și adevărate ca acelea care se formează între cei care apreciază aceleași cărți. – IRVING

STonE

 Dacă nu-ţi face plăcere să citeşti o carte încă o dată, şi încă o dată, şi tot aşa, înseamnă că nu merită citită deloc. – OSCAR WILDE

 Nu există prieten mai loial pe lumea asta ca o carte. – ERNEST HEMINGWAY

 Cel ce nu citeşte nu are nici un avantaj asupra celui care nu ştie să citească. – MARK TWAIN

 O încăpere fără cărţi e ca un trup fără suflet.– CICERO

 O carte trebuie să fie ca un topor de gheaţă care să spargă mările îngheţate din sufletul tău. – FRANZ KAFKA

 Să citești toate cărțile bune este ca și cum ai avea conversații cu cele mai frumoase minți ale secolelor trecute. – RENÉ DESCArTES

spre masa celui cu tîmpla rezemată în pumn și lumina lunii la picioare.

– Domnule, i-a spus cu mare plecăciune a vorbei și a frunții, prin mine, un grup de studenți aci de față vă poftește să ciocniți acest pahar.

– Mulțumesc, domnule student, a spus solitarul deșteptat din adîncimile lui, privind cu mirare pe tînărul cu frunte bombată.

Apoi, văzînd paharul întins, s-a ridicat, l-a luat și l-a dus la gură, după ce a ciocnit cum se cuvine la o așa pofteală cinstită. Dar înainte ca buza lui s-ajungă la pahar, ochiul a întîlnit aur grav, iar nara a simțit mirosul frunzei de nuc a unei toamne de mult structurate. Solitarul a respirat adînc, umplîndu-și pieptul de aur, nucă și trecut, cum face omul cînd întîlnește mișcătoarea mărilor singurătate. Apoi, îndepărtînd paharul nebăut, a spus:

– Dragii mei băieți, vă mulțumesc din suflet pentru cinstea pe care mi-o faceți. Dar mă întreb: oi fi eu vrednic de un asemenea Cotnar?

Iar tînărul celuilalt pahar nebăut i-a răspuns ridicîndu-l:

– Doi români numai sînt vrednici să bea Cotnarul. Unul e Ștefan cel Mare. Celălalt e Mihai Eminescu. Să ne trăiască!

Tînărul cu frunte bombată spre viață a fost tatăl meu: Oswald Teodoreanu. Au trecut anii. Eminescu, tata și toți cei de atunci dorm în pămînt.

Vor trece anii. Într-o zi și ostenitorul acestei icoane va fi sub candela celorlalți.

Dar astăzi, în zi de Înviere, fiul ridică din mormînt mîna tatălui, cu Cotnarul de atunci, ciocnind cu Eminescu la Cina cea de Taină a neamului românesc”. Iar noi, cititorii, ridicăm din mormînt mîna cu condei a lui Ionel Teodoreanu, pe care o sărutăm cu sufletul.

ELIS rÂPEAnU

Ionel Teodoreanu

Oswald Teodoreanu

Păstorel Teodoreanu

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale

Generația ,,Epocii de aur” a construit, nu a demolat

Am citit recent în presă că cele șase proiecte de infrastructură, de 554 milioane de euro, depuse de Transgaz prin Fondul de Modernizare, au fost refuzate de Uniunea Europeană. Directorul general al instituției, Ion Sterian preciza: ,,Unul din aceste proiecte constă în construirea conductelor pentru cele 2 CGT – centrale electrice pe cogenerare, ciclu combinat cu hidrogen, de la Ișalnița și Turceni. Acolo s-au alocat bani, acolo sînt în proceduri de licitație să le construiască, dar noi nu avem banii necesari si alergăm acum pe la toate băncile să le construim infrastructura. E ceva curios ceea ce s-a întîmplat la Bruxelles, nu numai pentru mine, dar și pentru colegii mei, pentru alți factori de decizie din țară. Dar noi vom construi aceste proiecte, vom găsi soluții de finanțare. Dar bine era să avem aceste fonduri europene din Fondul de Modernizare – bani din certificatele verzi, cota României rezultată prin închiderea capacităților de producție energie electrică pe cărbune” (cotidianul.ro) Dar asta nu e tot. Am aflat, tot din presă, că UE finanțează gazoducte în Polonia și Croația pe considerentul că sînt ,,necesare” pentru a asigura securitatea aprovizionării în Europa Centrală și de Est, în timp ce România a primit un refuz categoric din partea aceleiași UE, de a finanța din Fondul de Modernizare construcția de gazoducte în țara noastră. Situația devine și mai ciudată, în condițiile în care pînă și numeroasele hidrocentrale pe care le are construite România sînt oprite să funcționeze de diverse ONG-uri și politici de mediu, deși ele pot asigura cantități importante de energie ,,verde”. Și în contextul ăsta mi-am amintit de cartea ,,Sculpturi în Apă”, scrisă de Mircea Spiceanu, un destoinic inginer, care mi-a fost vecin, plecat de cîțiva ani buni pe un drum fără întoarcere. Ca șef de proiect la ISPH pentru amenajarea hidroenergetică a Argeșului, el și-a pus amprenta pe executarea lucrărilor asigurate de Trustul de Construcții, devenit mai apoi HIDROCONSTRUCȚIA S.A. Și el scria așa: ,,Întreprinderea s-a născut odată cu Planul de electrificare a României și a început activitatea de executare a barajului Izvorul Muntelui, la Bicaz, pe Bistrița. Întregul deceniu 1950-1960 a funcționat cu sediul

Din Bucure ş tii de altădată

Revolta domnițelor în alb

Mare zarvă a provocat în protipendada bucureșteană a anului 1817 un pitac al lui Vodă Caragea: „Că afară de domnițe și de beizadele nici o altă cucoană, oricît de ingliudiusită și din protipendadă ar fi, nu are voie să mai poarte straie și cumașuri de mătăsărie albă. Adică nici aclazuri, nici catifele, nici croazele de vopseaua asta nu mai sînt îngăduite cu nici un chip jupînițelor. Decît numai domnițelor Ruxandra, Ralu și Smaranda, precum și luminăției sale bezadea Constantin”.

la Bicaz. După ce s-a construit barajul de la Bicaz s-a trecut la construirea a încă 12 hidrocentrale, în cascadă, pe Bistrița în aval, pînă la Bacău, pentru a valorifica integral potențialul hidro”. Au fost apoi realizate cca. 150 de baraje și 150 de hidrocentrale care dispuneau de 6 milioane Kw și asigurau cca. 18 miliarde Kw/h pe an, situînd România pe locul 20 în lume. Și tot Mircea Spiceanu amintea de lucrările de mare amploare pe care țara noastră, avînd specialiști de frunte și tehnologia potrivită, le-a efectuat în diverse țări de pe Glob. De pildă, în Algeria au fost realizate lucrări la un baraj hidroenergetic timp de 3 ani, cu o echipă mixtă de cca. 100 de români și 1.000 de algerieni. În cei 3 ani a fost turnați peste 60.000 de metri cubi de beton. ,,Pentru acele lucrări – își amintește el –era nevoie de niște planșe metalice (grinzi lungi) pe care Hidroconstrucția le avea rămase după terminarea lucrărilor la Porțile de Fier. Cîntăreau cîteva sute de tone. Au fost încărcate în 3 vapoare. Pe șantier era construită colonia provizorie. Oamenii noștri, cînd au ajuns pe șantier, și-au pus haina în cui și au îmbrăcat salopeta”. În 1971, ISPH a obținut un contract în Iran pentru proiectarea barajului SAVEH, care mai tîrziu a fost executat tot cu colaborarea românilor. Și mai nota acest specialist ceea ce i s-a părut aproape neverosimil: ,,Fusesem în Iran, în Liban, dar nu credeam că eu, fost deținut politic, fără să fiu membru de partid, aș putea pleca peste hotare cu toată familia”. Da, inginerul Mircea Spiceanu fusese arestat în 1962 pentru uneltire CP 209 pct. c., și condamnat să execute la Jilava o pedeapsă de 5 ani. A fost eliberat în 1963. Nu a avut resentimente.

LILIAnA TETELEA

domnița Ralu, așa că la reprezentație asista și Vodă, care nu lipsea de la nici una din reprezentațiile date de fata lui iubită. Sute de lumînări de ceară (nu de seu, ca de obicei) fuseseră împrăștiate prin sală. Cu toate acestea, toate duducile și jupînițele aflate în sală sînt triste și amărîte, fiindcă nimeni nu le ia în seamă în rochiile lor cît de elegante, de catifea imonie, de canavăț similiu, de beroză în vărguțe, de mătase liliachie sau pătlăginie, cînd în loja lui Vodă îți ia ochii albeața alcazului cu care erau înveșmîntați și beizadeaua Constantin și surorile lui, Smaranda și Ruxandra. Iar pe scenă, într-un rol de păstoriță troiană, domnița Ralu e numai o spumă de dantelărie albă“.

O asemenea ofensă nu mai fusese nicicînd adusă duducilor și jupîneselor din Țara Românească și nu putea să nu zgîndăre orgoliul cucoanelor din înalta societate: „Multe neînțelegeri familiale au urmat în casele boierilor noștri din pricina acestui nesocotit pitac al lui Vodă Caragea. Jupînițele își acuzau soții de slăbiciune față de Vodă, care destul jecmănea poporul, ca să nu se mai amestece în treburile muierești”. Teama de surghiun era însă mare și ca urmare boierii încercau din răsputeri să își liniștească jumătățile scandalizate și pe îndureratele fiice. Primul eveniment monden avea să agite însă și mai mult spiritele încinse.

„Peste cîteva zile, la teatrul de la Cișmeaua roșie se reprezenta în elinește «Mînia lui Achile». Juca și

Umilința jupîneselor a fost, așadar, totală. O adevărată revoltă a avut loc prin casele boierilor Filipești, Slătineni, Dudești, Golești și Samurcași în acea seară. Iar boierii nu au scăpat de gura bietelor duducuțe decît făgăduind în mod solemn că vor cere lui Vodă retragerea pitacului cu pricina. Boierii și-au uitat făgăduiala – jupînițele, însă, nu: „Mai multe zile la rînd, vorniceasa Tarsița Filipescu, soția lui Iordache Filipescu, a cutreierat casele jupînițelor prietene și, într-o bună zi, într-o sfîntă duminică cu vreme frumoasă de credeai că e primăvară, pe podul Mogoșoaiei nu mai puteai trece de înghesuiala caretelor de Viena care plimbau duducile, de la palatul Brâncoveanului pînă la casele Golescului. Dar iată că, parcă la un semn, în toate britcile și săniile, duducilor au început a li se părea prea cald. Toate au scuturat de pe umeri malotelele de vopsea întunecată,

I se defectase maºina de cusut

motto: „Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca să fie Mîntuitorul lumii” – 1 Ioan 4.14

Un tînăr misionar și-a luat inima-n dinți să-l viziteze pe cel care era căpetenia unui trib african, un om înverșunat peste măsură cu privire la creștinism. În timp ce s-a apropiat de coliba sa, a auzit un schimb de replici aprinse: „Ce pot să fac dacă mașina de cusut nu mai funcționează?“. „Este vina ta. Ai stricat-o intenționat, ca să nu mai trebuiască să coși cămăși. Dar cu aceasta ne cîștigăm pîinea zilnică!“. „Atunci repar-o!“. O ceartă în familie este într-adevăr un moment neplăcut. Cu toate acestea, misionarul și-a făcut auzită prezența în stil african, bătînd din palme. „Este misionarul. Nu vreau să intre aici“. „Dacă îmi permiteți“, a spus vizitatorul nedorit, „voi încerca să vă repar mașina de cusut“. I-au permis să intre și tînărul s-a așezat în fața mașinii. Sub privirile suspicioase ale celor doi soți, el a demontat unele piese, le-a curățat, a reasamblat totul și mașina a funcționat din nou. „Cine te-a trimis aici?“, l-a întrebat căpetenia tribului. „Dumnezeu! Eu sînt mesagerul Său. Și dacă vreți, vă voi spune că El a făcut ceva și mai măreț pentru voi. El L-a trimis pe Fiul Său să vă salveze“. Șeful tribului a rămas uimit că Dumnezeu l-a trimis la el pe acel meșter. Din curiozitate, el a ascultat mesajul lui Dumnezeu. În aceeași zi i-a adunat pe toți sătenii, ca și aceștia să asculte ce avea de spus omul alb despre Isus, Trimisul lui Dumnezeu, Mîntuitorul.

care le-au căzut mototol la picioare, și au rămas toatele numai în sulupuri de alcaz alb, de se vedeau numai rochii de mătăsării albe.

Dinspre cealaltă parte a uliței venea tocmai sania domniței Ralu, înconjurată de arnăuți și ciohodari. Și era domnița înveșmîntată numai în vopsea albă! Cînd s-au întîlnit caleștile, cea a domniței cu cele ale duducilor înveșmîntate numai în vopseaua interzisă, s-a schimbat Ralu la față și a poruncit arnăuților să se întoarcă spre curtea nouă. Pînă seara, caleștile duducilor victorioase, strălucitoare de frumusețe, de salupurile de tot felul dar numai albe, s-au plimbat pe Podul Mogoșoaiei, călcînd astfel, prin cea mai pașnică revoluție cunoscută în istorie, porunca lui Vodă”.

Afrontul adus domniței Ralu era prea mare pentru ca lucrurile să rămînă așa: „De cum a ajuns la Curte, spărgînd sfatul lui Vodă, domnița Ralu a cerut pedepsirea duducilor care au înfruntat-o, călcînd cu nerușinare porunca domnească. Vodă avea el alte griji, dar de amarnica Ralu nu putea scăpa atît de ușor. De aceea, a doua zi, logofătul spătăriei citea la răspîntii un nou pitac al lui Vodă, în care poruncea zapciilor agiei «unde or întîlni duduci cu veștminte albe să le despoaie și să aducă hainele rupte la Curte».

De frică, nici o duducă nu a mai ieșit în rochii de vopsea albă, dar nici domnița Ralu nu s-a bucurat prea mult de înfrîngerea revoltei. Primind vești rele de la Stambul, într-o bună zi, Vodă Caragea cu domnițele și beizadeaua, au fugit rușinos peste munți. Blestemul duducilor îl ajunsese pesemne!“.

Sursa: Art. „Pe vremea lui Caragea –o revoltă a bucureștencelor”, 1937

File de istorie

Nunta prinţului moştenitor (III)

Punguţa cu... 25 de piese de aur (2)

Înainte de a prezenta şi celelalte momente ce au marcat, într-un fel sau altul, nunta tinerilor prinţi moştenitori, nu este lipsită de interes o „revistă a presei“ bucureştene din ziua de 23 ianuarie, aşa cum a fost ea publicată de „Universul”: „Adevărul consideră ca cinici pe observatorii (aflaţi la putere) care susţin actualmente monarhia; conchide că conservatorii ciocoi vor muri. Constituţionalul urează bună venire prinţului şi prinţesei moştenitori ai tronului. Confratele e convins că tinerii moştenitori vor semăna pe pămîntul ţării binele. Luptei i se pare înrudirea cu Anglia neeficace. Confratele zice că unirea României cu Marea Britanie nu e o garanţie pentru introducerea la noi a libertăţilor... La Patrie urează bună venire AA. LL. Regale. Confratele doreşte prinţilor moştenitori să urmeze exemplul bun şi viteaz al marilor noştri domni. Românul salută ziua de 24 ianuarie, cînd s-a făcut unirea Principatelor Române. Zice: «Şi cît a mai bate o suflare românească într-un piept românesc, idealul va fi acelaşi: o Românie mare şi puternică de la Tisa pînă la Nistru şi din Carpaţi pînă la Dunăre şi Mare». Timpul zice că serbarea de azi înseamnă realizarea idealului românismului. După confratele, primirea ce s-a făcut perechii princiare e o dovadă că poporul a înţeles utilitatea dinastiei...“.

Revenind la ziua de 24 ianuarie, să amintim că seara, la Teatrul Naţional a avut loc o reprezentaţie de gală cu „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare, în traducerea „unui domn deputat G. Sterian“. „Decorurile – notează I. Cerkez – mi s-a spus, erau prea reuşite, piesa bine jucată, corurile şi partea muzicală executate de elevii Conservatorului sub direcţia directorului Ioan Andrei Wachmann. Locurile cele mai de pe urmă din galerie erau ocupate tot de persoane de distincţie în mare toaletă. Cînd a sosit familia regală în loja din mijloc, toată lumea, ridicîndu-se printr-o singură pornire, a stat cu respect în picioare cît s-a cîntat Imnul“ׅ.

La sfîrşitul spectacolului, actorul C. Nottara a recitat o poezie a lui D.C. OllănescuAscanio, începînd cu versul „Bine ai venit la noi, mireasă” şi continuînd cu „alte multe

rime cam întortochiate. Mult mai graţioase îmi par alte versuri ale nemuritorului nostru poet Alecsandri: «Mergeţi veseli prin verdeaţă,/ Pe o cărare la un loc;/ Tot spre viaţă cu dulceaţă/ Şi spre loc plin de noroc...», care erau înscrise în salonul de primire de la gară, prin mănunchiurile şi ghirlandele de roze...“.

Peste două zile, marţi, 26 ianuarie, sala Teatrului Naţional a găzduit un mare bal, organizat de primarul Capitalei în onoarea perechii princiare. „Toţi sînt unanimi a spune că aşa decoraţie cu gust nu s-a mai văzut la noi. Tot teatrul s-a îmbrăcat în roze, în verdeaţă şi funde de stofă vaporoase azurii şi roze. Lustrul (candelabrul) din mijlocul plafonului, transformat într-un coş de flori, de unde plecau graţioase ghirlande în toate părţile, mai în fiecare floare se ascundea o lumină electrică. Aşa că totul părea o feerie. Scena era transformată într-un parc cu masivuri de verdeaţă, iar de o parte la stînga era un dais de catifea roşie căptuşită cu mătase trandafirie şi pe estrada de sub acest cort trei jeţuri aurite. O lume nemaipomenită. Prinţesa purta o rochie de mătase albă, cu o garnitură pe poale de mici flori albastre şi o diademă de peruzele şi briliante magnifică, care se armoniza foarte mult cu frumuseţea blondă. S-a făcut un cadril de onoare, jucînd dînsa cu primarul Triandafil, şi au stat pînă la unu noaptea“.

Recepţii, cadouri şi discursuri

Miercuri, 27 ianuarie, la Palatul Regal, „la recepţiunea damelor, un grup a oferit un frumos surtout de masă compus din trei mari bucăţi de argint masiv cu devize în româneşte şi figuri alegorice, lucrat la Berlin de casa Talge. Acesta forma cadoul damelor şi fostelor ministrese din Partidul Naţional Liberal, cu doamna Mitiţă Sturdza în frunte. Damele guvernamentale şi femeile miniştrilor actuali i-au oferit o casetă lucrată de casa Fromant-Maurice de la Paris şi înăuntru o recipisă a Casei de depuneri de 230.000 lei, la dispoziţia prinţesei, pentru o operă de binefacere. Această casetă era acompaniată de un discurs întortochiat şi cu totul ridicol, în stil preţios de cronici, compus de faimosul farseur Ureche, fost ministru, profesor de istorie naţională etc. I s-au mai oferit, de Societatea «Furnice», două costume într-o ladă ornată cu picturi. Muscalii

birjari i-au oferit o tavă de argint. Societatea pictorilor i-a oferit un album cu acuarele etc.“.

În aceeaşi zi au avut loc însă şi alte primiri, cum aflăm din ziarul „Universul”. „La orele 10 a fost primit clerul catolic. Vicarul arhiepiscopesc a citit o adresă în care se fac urări pentru prosperitatea dinastiei şi a noilor căsătoriţi“. O jumătate de oră mai tîrziu a fost primită delegaţia clerului protestant: „D. Witting, preşedintele societăţii, a citit o adresă“. La 10.45 au fost primiţi reprezentanţii a două societăţi de binefacere germane. Dar cea mai plăcută impresie a produs delegaţia coloniei italiene din Bucureşti, care a oferit un „suvenir tinerei perechi“. „Regele, cu acest prilej, a zis că se simte fericit de a primi delegaţia italiană, căci italienii au dovedit întotdeauna iubire pentru România“. Ştiindu-l pe Carol un om sobru şi echilibrat, mulţi au reţinut mai degrabă sîmburele politic al spuselor sale decît unda de sentimentalism în care își învăluise frazele rostite. El nu putea neglija faptul că în 1888 Italia aderase la tratatul de alianţă germano-româno-austro-ungar, act politic în care regele român îşi pusese mari speranţe pentru viitorul independent al tînărului său regat.

Suita delegaţiilor venite la Palatul Regal pentru a adresa felicitări tinerilor căsătoriţi continuase apoi cu aceea a Băncii României, apoi a Societăţii Dacia-România, a funcţionarilor publici, condusă de preşedintele ei de onoare, principele D. Ghika, a Societăţii silvicultorilor şi aceea „de dare la semn“.

Joi, 28 ianuarie, la Palat a fost un prînz la care au luat parte toţi foştii şi actualii miniştri. „O damă de onoare engleză, madam Manşon, şi un colonel de husari negru, îmbrăcat de sus pînă jos în negru, au acompaniat prinţesa, probabil – gîndea I. Cerksz – ca să poată raporta de visu părinţilor sau reginei Engliterei modul primirii şi impresia produsă; vor pleca peste cîteva zile“.

Oprim aici reportajul acestei nunţi princiare, cu regretul de a nu fi putut afla ce au raportat cei doi emisari englezi la întoarcerea lor în ţară. Ceea ce se poate spune însă fără teama de a greşi este faptul că românii au adoptat-o pe prinţesa Maria fără rezerve, iar ea, mai mult decît oricare alt membru al Casei Regale, i-a înţeles şi iubit, împărtăşindu-le necazurile şi bucuriile. Împreună cu regele Ferdinand, n-a ezitat nici o clipă de-a lungul drumului pe care l-a parcurs Regatul Român spre a deveni România Mare. Sfîrșit MARIAN

Castelul Krauchenwies, locul unde cei doi și-au petrecut luna de miere

Doi poeți ardeleni, luptători pentru Marea Unire din 1918 (II)

Însă aria tematică a creaţiilor celor doi poeţi, O. Goga și A. Cotruș amintiţi în această sinteză, nu se limitează numai la evocarea nostalgică a universului copilăriei. Dimpotrivă. Evantaiul tematic are o amplă deschidere spre realităţile sociale ale românilor, coroborate cu istoria frămîntată a Ardealului inclus de multă vreme în Imperiul AustroUngar. Astfel, eroilor neamului român, reprezentativi pentru istoria şi cultura noastră, cum ar fi: Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Avram Iancu, Eminescu, Maria Doamna, Aurel Vlaicu ș.a., le sînt dedicate ample şi evocatoare poeme. De pildă, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Eminescu (1939), Aron Cotruş dedică genialului poet amplul poem „Eminescu”. Dar nu numai „eroii-simbol” ai neamului sînt prezenţi în creaţia celor doi poeţi, ci şi personaje anonime, ale căror portrete colective sînt amplu şi splendid creionate, cum ar fi: clăcaşii, plugarii (evocaţi de Goga) sau minerii, cosaşii, plugarii (cîntaţi de Cotruş).

Cu riscul de a extinde această evocare comparativă, consider că merită să amintesc sensibilitatea celor doi poeți față de frumusețea peisajelor românești, mai ales, a unor realități geografice cărora li se atribuie o valoare simbolică, precum Munții Carpați, Ceahlăul sau rîurile Olt, Mureș etc.: „Bătrîne Olt! – cu buza arsă/ îți sărutăm unda căruntă…/ Dar, de ne-om prăpădi cu toții,/ Tu, Oltule, să ne răzbuni!” (Octavian Goga, „Oltul”); „Murăș, Murăș, apă lină/ Prea de mulți străini ești plină;/… Arieșul se răcește,/ Oltul tot se mai iuțește” (Aron Cotruș, „Înstrăinații”); „Ai noștri sînt acești munți/ pietroși, mănoși, cărunți, căci…/ noi le-am deschis adîncurile de aur și fier/… noi le-am spintecat uriașele pîntece,/ noi le-am proslăvit frumusețile-n cîntece/ și le-am cunoscut sufletul și furtunile, mai bine ca orișicine” (Aron Cotruș, „Munții”); „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă”/ De-am închide-a Țării poartă,/ Alții near cerși la Poartă/…/ Doamne, Dă-i la neam unire/ și Dă-i demnă cîrmuire” (Octavian Goga, „Munții noștri”).

Ceea ce îi apropie cel mai mult pe cei doi mari intelectuali ardeleni este, însă, contribuţia lor la pregătirea Marii Uniri, prin faptele şi, mai ales, prin scrierile lor, pentru care au avut de pătimit ani mulţi. Atît Cotruş, cît şi Goga au fost urmăriţi, amendaţi, persecutaţi şi inculpaţi pentru vina de a fi apărat drepturile românilor din Ardeal. Elevul Cotruş Aron „a pătimit” pentru poemul „Tisa” („Ursită în lume ai fost, Tisă…/ La ropotul jalnic de ape,/ În inimi se zbate durerea/ Şi lacrimi ne udă pămîntul…”), fiind nevoit să se mute de la liceul din Blaj la cel din Braşov, la fel ca elevul Goga. Ca soldat participant la război, Cotruş, nevoit să evite o condamnare pentru un articol scris pe front, a trecut graniţa în Italia… Octavian Goga însă a fost amendat, arestat, deţinut şi judecat pentru diverse „delicte de presă”. În 1911, la închisoarea din Seghedin l-a vizitat admiratorul său, I.L. Caragiale, venit cu trenul de la Berlin, cel ce îşi exprimase deja revolta în ziarul „Universul” astfel: „Cazul lui Goga este din cale afară de mîhnitor… Goga, o onoare a literelor române, încoronat de Academia Română, după raportul unui ilustru profesor, academician şi ministru, Titu Maiorescu, astăzi umilit şi maltratat”. La procesul intentat împotriva lui Goga au mai intervenit, în apărarea lui: M. Sadoveanu, Em. Gîrleanu. Şt. O. Iosif, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu şi alţii.

Însă cea mai importantă asemănare dintre Octavian Goga şi Aron Cotruş constă în iubirea lor statornică faţă de pămîntul strămoşesc. Cei doi mari poeţi şi publicişti nu numai că au militat, prin scrierile lor, pentru eliberarea naţională şi socială a românilor din Transilvania, dar s-au şi înrolat efectiv în armatele române angrenate în Primul Război Mondial şi, apoi, s-au implicat în acţiunile de unire a tuturor teritoriilor româneşti cu Ţara.

Dacă despre activitatea de militant a lui Goga se cunosc mai multe aspecte, despre biografia şi lupta „pro patria” a lui Aron Cotruş se ştiu mai puţine. Din documentele aflate în arhivele Ministerului de Externe

al României şi ale Ministerului Forţelor Armate, cercetate şi comentate de Ion Dodu Bălan, reiese că tînărul Aron Cotruş a fost „recrutat” obligatoriu în armata austroungară, ca soldat cu termen redus. Odată ajuns la graniţa cu Italia, pentru a evita o condamnare pentru articolele sale considerate „dăunătoare” Imperiului Austro-ungar, a trecut la Frontul Italian de luptă şi s-a înrolat ca voluntar în „Legiunea Română” compusă din soldaţi români, fiind repartizat la Comisia de propagandă dusă împotriva inamicului comun. Impresionat de ororile războiului, publică poezia „Mizeriile vremii”, iar la Padova înfiinţează gazeta „Neamul Românesc”, în care susţine cauza dreaptă a luptei românilor în acel război. La Roma, i se încredinţează serviciul de propagandă antirăzboi pe care l-a condus pînă în 1920, cînd se întoarce în ţară cu ultima unitate militară a Legiunii Române din Italia şi îşi va continua activitatea de jurnalist la ziarul „Românul” din Arad, apoi, de director al revistei „Banatul” de la Timişoara. După ce este primit membru al Societăţii Scriitorilor Români şi ales preşedinte al sindicatelor presei din Ardeal şi Banat, urmează o carieră diplomatică de jurnalist la Milano (1928), în Polonia (1930-1937), în Spania şi Portugalia (1937-1944). Din rapoartele trimise la Ministerul de Externe şi din aprecierile superiorilor săi, reiese că Aron Cotruş a desfăşurat o prodigioasă activitate de ziarist-diplomat în ţările în care a fost trimis, stabilind relaţii extinse cu intelectuali de prestigiu şi cu jurnalişti din redacţiile unor publicaţii (de la Milano, Varşovia, Madrid, Lisabona) prin intermediul cărora a făcut cunoscută România sub aspectele ei istorice, sociale, politice şi, mai ales, culturale, luptîndu-se pentru a anihila propaganda antiromânească. Pentru rezultatele obţinute, a fost decorat cu Medalia Ferdinand şi cu distincţia Polonia Restituta în grad de ofiţer. După 23 august 1944, de la noul Minister de Externe n-a primit mijloacele financiare necesare pentru aducerea în ţară a arhivei de presă de la Madrid, invocîndu-se o nouă lege apărută cu privire la „clarificarea situaţiei personale” a funcţionarilor care au activat pînă atunci în afara ţării. Cunoscînd soarta multor scriitori spanioli care, după Războiul Civil din 1936-1939, s-au autoexilat de teama represiunilor, Aron Cotruş, în aşteptarea unei decizii favorabile din ţară şi, probabil, văzîndu-şi numele pe Lista scriitorilor interzişi, a rămas în Spania, unde a continuat să publice poezii şi articole în care a evocat originea romano-dacă a românilor, vieţuirea lor neîntreruptă în spaţiul carpato-danubiano-pontic, latinitatea limbii române şi evoluţia literaturii şi culturii noastre în spiritul curentelor şi ideilor europene. Poemele sale, „Rapsodia valah㔺i „Rapsodia iberică”, tipărite la Madrid, în spaniolă şi română, atestă încrederea sa statornică în virtuţile românilor.

În cele din urmă, Cotruş, pierzîndu-şi speranţa de a reveni în ţară, vrînd să-şi împlinească setea de „cunoaştere a depărtărilor”, atît de des evocată în poeziile sale, a emigrat în America, unde a continuat să se „războiască” în scris cu „străinătatea”: „Străină, străinătate…/ rai cu porţile-ncuiate…/ Vai de cine-n ele bate…/ Străine cu chip de sfînt,/ tu mă-ntrebi de ce tot cînt,/ cu privirile-n pămînt/ şi cu zîmbet trist şi frînt…/ între-aceşti străini pereţi,/ îmi cînt ţara dintre ceţi”. Aron Cotruş a mai scris pînă în 1961 cînd a murit sărac şi părăsit de lume. A fost înmormîntat într-un cimitir din Cleveland (unde îşi dorm somnul de veci mulţi americani de origine română). A murit dezamăgit că

n-a primit dreptul de a se întoarce în pămîntul ţării sale pe care l-a iubit atît de mult şi pe care l-a evocat cu patos. Cam în aceeaşi perioadă a acelor ani frămîntaţi din istoria României, Octavian Goga se implica în desfăşurarea evenimentelor premergătoare războiului şi milita activ, prin scrieri şi fapte, pentru eliberarea Transilvaniei de sub dominaţia habsburgică şi Unirea acesteia cu Ţara. În perioada neutralităţii (1914-1916), este membru în Comitetul Ligii Culturale, condusă de N. Iorga, transformată, la iniţiativa lui Goga, în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor. Pentru a dobîndi sprijinul maselor largi din toate provinciile româneşti, membrii Ligii ţin conferinţe, organizează mitinguri, Goga fiind un orator înflăcărat, iar discursurile sale sînt publicate în presa transilvană de atunci. Mai mult chiar: Goga se înrolează ca simplu soldat în Regimentul 80 infanterie, pe frontul din Dobrogea. Însă, generalul Prezan îl numeşte în biroul de propagandă, convingîndu-l că „efectul moral al scrierilor sale (în „Gazeta pentru front”) ar face cît două divizii de combatanţi”. În 1917, Goga, împreună cu alţi scriitori de marcă (Sadoveanu, Delavrancea, Vlahuţă, Vasile Militaru, Lucian Blaga), înfiinţează la Iaşi ziarul „România”, organ al apărării naţionale.

După încetarea războiului, cu regretul de a nu fi putut să participe la Adunarea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 (după o călătorie prin Rusia aflată încă în revoluţia de la 1917), ajunge la Paris şi Londra, unde reuşeşte să ia legătura cu diverse personalităţi române şi străine pentru a sprijini unirea şi recunoaşterea ei internaţională. Revenit în ţară, este numit membru în Consiliul dirigent şi va îndeplini mai multe demnităţi publice (ministru al Instrucţiunii publice, al Cultelor şi Artelor, ministru de Interne, vicepreşedinte de partid). În 1932, întemeiază Partidul naţional-agrar dar, ulterior, comite greşeala de a face alianţă cu un partid de extremă dreaptă, deloc popular, condus de A.C. Cuza. În 1937, este desemnat şi numit de regele Carol al II-lea ca prim-ministru al României, dar i se forţează demisia după numai 44 de zile de guvernare şi este numit în acea înaltă funcţie patriarhul Miron Cristea, în fruntea unui guvern de uniune naţională. Deziluzionat ca în versurile: „Dorurile mele/ N-au întruchipare,/ Dorurile mele-s/ Frunze pe cărare…/ Spulberate şi strivite frunze pe cărare”, Octavian Goga, bolnav şi dezamăgit că nu şi-a îndeplinit visul de a contribui la modernizarea României întregite, pleacă la Viena pentru a-şi îngriji sănătatea, dar, după cîteva luni de la întoarcere, moare la 6 mai 1938.

O stranie coincidenţă face ca, exact după 80 de ani, cel ce i-a consacrat cîteva decenii de muncă pentru a-l scoate din uitarea impusă de Lista scriitorilor interzişi, Ion Dodu Bălan, să moară tot pe 6 mai, în 2018! Aron Cotruş, după o viaţă zbuciumată, dăruită prin scrierile sale ţării în care s-a născut, ar fi meritat să se întoarcă, măcar după moarte, în pămîntul strămoşesc! Dar dorinţa nu i s-a îndeplinit. Încă!

Octavian Goga – omul – îşi doarme somnul etern în mormîntul aşezat în mausoleul de la Ciucea, iar figura politicianului (convins cîndva că ar fi putut fi util ţării sale reîntregite) se destramă în uitare! Dar, ca mulţi alţi intelectuali, patrioţi adevăraţi, şi cei doi poeţi vor dăinui în memoria generaţiilor viitoare prin operele create şi, totodată, prin strădania lor de a menţine mereu vie flacăra conştiinţei noaste naţionale.

În acest context, merită a fi subliniat faptul că momentele hotărîtoare din istoria Românilor (Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române de la 1859, Războiul de Independenţă din 1877, Realizarea Statului Unitar Naţional de la 1918) au fost pregătite pe calea scrisului, a diplomaţiei, a presei şi chiar a participării active şi efective a vîrfurilor intelectualităţii române.

Această succintă prezentare (prin care am încercat să rezum, din perspectivă comparativă, aspectele similare din viaţa, creaţia şi contribuţia celor doi poeţi ardeleni la lupta pentru revenirea Transilvaniei în graniţele fireşti ale spaţiului geografic carpato-danubiano-pontic, locuit neîntrerupt de români de-a lungul secolelor) este doar o analiză sumară care nu poate suplini lectura celor două lucrări elaborate de criticul şi istoricul literar Ion Dodu Bălan. Numai astfel, cititorii ar avea prilejul de a cunoaşte documente inedite, comentarii detaliate, analize literare şi consideraţii critice pertinente formulate de autor de-a lungul multor ani de muncă asiduă.

Sfîrșit

ELENA BĂLAN-OSIAC (Editurafrm.ro)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (204)

Zeii (18)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (5)

Caishen Ye – termen atribuit zeilor bogăției și celor care îmbunătățesc starea financiară. În această categorie sînt incluși nu numai zeii daoiști, ci și divinități din religia populară. Mitologii au făcut unele clasificări ale zeilor, imitînd birocrația din administrația imperială chineză. O primă încercare a fost împărțirea lor în două categorii, una a zeilor „civili“, alta a zeilor „militari“. Printre zeii „civili“ ai bogăției îi regăsim pe Tian Guan (Administratorul Cerului), Bigan (personaj din romanul „Împuternicirea zeilor“), Fan Li (negustor înstărit din Perioada Primăvara-Toamna Statelor Dezbinate“ și Wen Chang (zeul literaților). În privința zeilor „militari“, trebuie amintiți eroii căzuți în războaiele diferitelor epoci, ca de exemplu, Wulu și Guandi, generali ai unor împărați, dar mai ales Zhao Gongming.

Can Cong – zeu daoist al viermilor de mătase. El i-a instruit pe oameni cum să obțină mătasea cultivînd viermii descoperiți de el. Se spune că ar fi fost strămoșul regilor din Shu, astăzi provincia Sichuan. Numele zeului provine din alăturarea cuvintelor can – cu sensul de „vierme de mătase“ și cong – însemnînd „grupare“, „grămadă“. Legenda spune că pe vremea cînd Can Cong trăia pe pămînt nici un om nu murea, ci, atunci cînd îi venea cuiva rîndul să părăsească lumea acesta, el dispărea devenind nemuritor.

La fel ca și ceilalți, Can Cong, aflat pe muntele Yu, a dispărut și a intrat în rîndul nemuritorilor, devenind însă și zeu. A lăsat în urma sa un fiu, Po Huo și un nepot de bunic, Yu Fu. De atunci încolo în fiecare an Can Cong le-a dăruit oamenilor cîte un vierme de mătase. Acesta, reproducîndu-se, se înmulțea în suficientă măsură pentru a le asigura oamenilor materia

Oameni și miracole (28)

Indiciul unei mutaţii (2)

Dar această analiză poate să fie aplicată stării corporale a unui mistic? Cu alte cuvinte, prezenţa neobişnuită în organism sau în sînge a unor substanţe chimice analoage cu esenţele parfumate ar fi oare de ajuns ca să creeze o stare fizică diferită şi „miracolele“ care o însoţesc? Sau trebuie să ne gîndim că unirea cu divinul provoacă o stare sufletească specială – lucru de care nimeni nu se îndoieşte –, care ar fi declanşatoarea unei chimii foarte deosebite a sîngelui şi a unei mutaţii prodigioase a corpului?

Mai rămîne de explicat „proiectarea“ unor parfumuri la distanţă...

Dacă nu negi valoarea tuturor mărturiilor, atunci eşti obligat să recunoşti că e vorba de un adevărat miracol.

* * *

A te afla în acelaşi timp în două locuri se numeşte „bilocaţie“. E posibilitatea de a te transporta instantaneu într-un loc, deşi în acelaşi timp eşti văzut în altul. Dar mai înseamnă şi – nuanţat – să te afli întrun loc în mod inexplicabil ca urmare a unei deplasări materialmente imposibilă. În relatările din Secolul al XVII-lea şi Secolul al XVIII-lea, se foloseşte cuvîntul „translaţie“. În acest capitol, voi studia şi alt miracol, cel al „invizibilităţii“, căci are legături cu bilocaţia. A nu te mai afla acolo unde tocmai ai fost văzut constituie şi asta ceva inexplicabil.

În unele biografii, mai ales referitoare la sufişti, găsim cuvîntul „ubicuitate“ care este capacitatea de a te afla peste tot în acelaşi timp (multilocaţie). Se pare că a fi „peste tot“ în acelaşi timp nu are nici o legătură cu misticii care nu se deplasează pentru plăcerea lor, ci pentru o misiune spirituală. Misticul se simte abilitat la o „ieşire psihică“ într-un scop spiritual determinat. În timp ce o parte din el rămîne „inertă“ într-un loc, alta e activă în altă parte.

primă, deci mătasea viitoarelor țesături. În compensație oamenii îi făceau zeului daruri. Iconografic, Can Cong este imaginat de obicei, îmbrăcat în haine verzi. Cang Jie – personaj mitologic faimos al Antichității. Așa cum l-a descris gînditorul Wang Chong, Cang Jie avea patru ochi și opt pupile și era capabil să vadă tainele Cerului și ale Pămîntului, asemenea suveranilor mitici Yu și Shun sau asemenea puternicului duce Wen Dejin. Despre Cang Jie se găsesc informații în faimoasa lucrare „Analele lui Lu“, scrisă de Lii Buwei, vestit negustor, om de stat și mecenat din dinastia Zhou, Perioada Statele Combatante. Aflăm, de asemenea, informații în lucrarea „Cartea din Huainan“, scrisă de prințul Liu An din dinastia Han de Apus și în însemnările filozofului Han Feizi din dinastia Zhou. Din lucrările menționate rezultă că Cang Jie a trăit în timpul Împăratului Galben și a ocupat funcția de ministru și istoriograf oficial al împăratului. După ce Împăratul Galben a unificat țara, el i-a cerut lui Cang Jie să creeze o altă modalitate de notare a faptelor, pentru a înlocui sistemul greoi al sforilor înnodate. Legenda spune că, într-una din zile, pe cînd se afla pe malul unui rîu, a trecut în zbor un Fenix, din ciocul căruia a căzut un bulgăre de pămînt solid. Pe bucata de pămînt rămăsese imprimată urma unui copite de animal. Cang Jie l-a întrebat pe un vînător, dacă își dă seama ce animal și-a lăsat amprenta pe bulgărele de pămînt. Vînătorul a recunoscut imediat animalul. Cang Jie a avut atunci o revelație. Și-a dat seama că unele semne pot sugera înțelesul, sensul sau pot dezvălui identitatea cuvintelor aflate sub forma desenului. Se spune că Cang Jie a născocit astfel ideogramele chineze.

Într-o altă variantă a mitului, se spune că, Cang Jie după ce a observat urmele lăsate de labele păsărilor și animalelor pe pămînt umed și moale, a avut revelația scrisului cu ideograme.

Mulțumit de realizare a lui Cang Jie, Împăratul Galben a înălțat un templu pe malul rîului unde s-a ivit ideea scrisului. Multe localități din China îl revendică, pe Cang Jie ca fiind al lor. În fiecare există și cîte un

E vorba cu adevărat de dedublare sau e doar o viziune percepută de martori? Avînd în vedere că azi se studiază cu atenţie „ieşirile din corp“, o comparaţie cu dedublarea care se operează în bilocaţie va permite să se sublinieze apropierile şi divergentele.

Cazurile cele mai probante, cele în care mărturiile sînt cît se poate de solide, se referă la mistici, al căror extaz te duce cu gîndul la o stare de moarte aparentă, fie că sînt doar în extaz, fie că sînt într-adevăr pe patul de moarte.

Agnès din Langeac se afla într-o zi în extaz şi a „rămas ca moartă timp de douăzeci şi patru de ore“. În această perioadă i-ar fi apărut domnului Olier, la Paris, în timp ce corpul ei rămăsese foarte vizibil la Langeac. Cazul este interesant, mai întîi pentru că Agnès era o mare mistică marcată de miracol (hipertermie, parfumuri, abstinenţă absolută faţă de mîncare, nealterarea cadavrului), apoi pentru că deţinem despre această bilocaţie documente remarcabile.

Domnul Olier era un om care se bucura în vremea sa de o mare reputaţie intelectuală şi spirituală. Cînd a văzut-o pe Agnès la Paris, a crezut cît se poate de natural că are o viziune. Şi, ca să se convingă de realitatea acestei „vizite“, s-a dus după cîteva zile la Langeac. Avem deci relatarea unui om pentru care „translaţia“ (bilocaţia) maicii Agnès cerea dovezi. Iată relatarea: „Domnul Olier s-a prezentat la vorbitor. Maica Agnès a venit să-i deschidă şi, cu voalul lăsat pe faţă, a început să-i vorbească. Olier, vrînd să ştie dacă îi apăruse, a rugat-o să-şi ridice voalul, ceea ce ea a şi făcut. Măicuţă, i-a zis el, te-am văzut în altă parte. Ai dreptate, m-ai văzut, a răspuns ea, de două ori la Paris unde ţi-am apărut în refugiul tău de la Saint-Lazare, pentru că am primit ordin de la Fecioară să mă rog pentru convertirea ta“ Această bilocaţie a fost foarte discutată în cadrul sfintei congregaţii însărcinate cu dezbaterea în vederea canonizării sfintei, dar în cele din urmă a fost demonstrată ca fiind indubitabilă (chiar dacă s-a admis o parte de „înfrumuseţare“). În cazul procesului de canonizare a lui Agnès din Langeac s-au cules optzeci

mormînt sau un loc ales a fi ales din legendă unde întîmplarea a favorizat inventarea scrisului. Printre localități, menționăm Chang’an – capitala Dinastiei Tang, orașul din provincia Henan, ori districtul administrației Bai Shui.

Can nü – zeița viermilor de mătase. Este numită și „Doamna cu cap de cal“. Se povestește că a trăit cîndva o fată mîhnită profund din cauza pierderii (rătăcirii) tatălui ei. După ce fata a rămas singură, unica ei dorință era să își regăsească părintele. S-a adresat atunci calului și i-a propus să plece împreună în căutarea tatălui care dispăruse. Dacă va accepta și îl vor găsi, fata promise să devină soția calului. Animalul s-a învoit și imediat au pornit la drum. După un timp l-au găsit pe tatăl fetei. Bucuroși, s-au întors cu toții acasă. Fata nu și-a putut ține făgăduiala de a se mărita cu calul ei, deoarece tatăl s-a opus cu strășnicie. Mai mult, rușinat de situație, tatăl fetei a ucis calul cu o săgeată și apoi l-a jupuit. Fata a plîns moartea animalului, dar, miracol, pielea calului a crescut îndeajuns de mult ca să o poată înveli pe fată și să fugă cu ea. După ce a aflat cele întîmplate tatăl fetei a plecat în căutarea lor. La puține zile, a văzut-o pe fată în vîrful unui copac, înfășurată în pielea calului sub forma unui cocon al viermelui de mătase. De atunci încolo, copacul s-a numit dud, iar frunzele lui au constituit hrana de bază a viermilor de mătase.

Cha-Chen – zeiță daoistă a rujeolei. Are și o pereche Chen-Chen, cu aceeași misiune. În unele temple, zeița apare ca o divinitate de sex masculin. Statuile care o înfățișează au zugrăvită pe chipul lor erupția pustulică specifică bolii.

Chang Fei – zeul măcelarilor, divinitate secundară a religiei daoiste.

Chang Xia – zeitate secundară, în religia daoistă. Este zeul viselor și al gravidității.

Chang Pan – zeul daoist al zidarilor.

Chang Cai – zeul daoist al mîniei, furiei și melancoliei.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

de depoziţii care susţin acest lucru. Să reţinem această menţiune: părea moartă.

În somn sau în vis (1)

Alfonso din Liguori a spus că s-a dus la Roma să-1 vadă pe patul de moarte pe Papa Clement al XIVlea în timp ce se afla la palatul episcopal cu vicarul general. Era într-o zi de 21 septembrie. Alfonso, care intra frecvent în extaz, stătea nemişcat în fotoliu, fără să mişte sau să vorbească. A stat aşa toată ziua şi toată noaptea, fără să dea vreun semn de viaţă. A doua zi, cînd şi-a revenit, a pronunţat aceste cuvinte: „Ai crezut că dorm, dar nu, am fost la căpătîiul papei care tocmai a murit“. Or, peste cîteva zile s-a aflat că papa murise într-adevăr în ziua de 22 septembrie chiar la acea oră. Vorbele lui Alfonso din Liguori nu au fost luate în serios, nici de sora Agatha aflată lîngă el, care a mărturisit că îi venise să rîdă, nici de procuratorul Credinţei – „avocatul diavolului“ – la procesul său de canonizare, pentru care acest extaz era doar un somn, iar această bilocaţie un vis.

De aceea a argumentat la proces: „Această imobilitate prelungită nu dovedeşte deloc o stare extatică, ci pur şi simplu o mare slăbiciune fizică... Acest somn era provocat de o stare morbidă... Cît priveşte cuvintele pronunţate în momentul trezirii, ele exprimau visările unui bolnav. El cunoştea perfect starea pontifului roman... Nu este deci de mirare că, în timpul acelor două zile de letargie, a visat că asista la ultimele momente ale lui Clement al XIV-lea şi că la trezire a luat visul drept realitate. Această trezire şi anunţarea morţii Papei chiar la ora la care Clement al XIV-lea îşi dădea sufletul sînt doar coincidente fortuite...“.

Se constată încă o dată prudenţa spiritului critic al membrilor Bisericii oficiale în procese înainte de a admite miracolele. Totuşi, în toate biografiile lui Alfonso din Liguori, această bilocaţie este menţionată fără a fi pusă la îndoială.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA

CEAIULUI...

Nu sînt putinist, dar nici globalist nu pot să fiu (II)

„Turiștii“ aveau să fie încartiruiți în unități militare ale Securității și MApN, unde se instruiau zilnic și, la momentul potrivit, au primit uniforme românești, arme și muniții, căci numeroși generali și colonei, comandanți de divizii și regimente, își trădaseră comandantul suprem. La primul ordin, toți acești așa-ziși turiști urmau să intre în dispozitiv provocînd sabotaje și tulburări urbane și căutînd să scoată în stradă numeroși români pentru a da loviturii de stat aspectul unei revoluții naționale. În toată lumea, armata pregătește și dispune de astfel de luptători care cunosc limba țărilor unde urmează să fie detașati pentru a intra în acțiune. Nu numai rușii, dar și nemții, americanii sau francezii dispun de astfel de trupe speciale, baieți și fete. Ceaușescu știa că, la ordinul Elenei, avea microfoane și era ascultat în biroul său de lucru, acasă sau în automobil. De aceea, cînd trebuia să transmită vreun ordin cuiva de încredere, își lua măsuri de protecție ieșind din birou sau, după caz, vorbind în șoaptă. Săracul, se afla strîns ca într-o menghină. Toți cei care îl lingușeau urmăreau, de fapt, să-l răstoarne. Mai mult ca sigur că se împăcase cu gîndul că va muri de moarte violentă. Nu pot să uit scena din 1988 a sărbătoririi lui, cu ocazia împlinirii vîrstei de 70 de ani, cînd toți supușii se întreceau urîndu-i cele cuvenite, iar el era inexplicabil de trist, chiar dacă, alături, Leana îi făcea zîmbre. Să fi fost doar bolile care îl măcinau încet-încet? Spre exemplu, generalul Victor Atanasie Stănculescu sau ministrul Gh. Oprea și Tudor Postelnicu, Dincă, Bobu sau Ursu îl serveau și pe el, dar și pe tovarășa care alesese alt drum. Ceaușescu reprezenta un pol de putere, căci mai avea tovarăși loiali - Manea Mănescu, Ştefan Andrei, NiculescuMizil, Ioan Totu, iar Ceaușeasca și acoliții ei, alt pol. Încă de la înființare, Securitatea s-a extins sub protecția KGB. Tot sub comanda KGB a acționat și în 1989. Astăzi, lucrurile s-au mai nuanțat: pe lîngă stăpînii KGB de ieri, Serviciile noastre Secrete ascultă și de CIA. Bunăoară, în cazul securistului Puiu Popoviciu, ginerele lui Ion Dincă, ajuns miliardar pe căi frauduloase și arestat în România, CIA a făcut presiuni la București să fie eliberat și lăsat să fugă la Londra, desigur, contra unui comision de sute de milioane de dolari care, așa se spune, au intrat în buzunarele clanului Biden. Prin fiul ei, Hunter, familia Biden a supt miliarde din coloniile Ucraina și România. Avocatul lui Donald Trump a declarat că escrocheriile lui Hunter în Ucraina (ajutat de Zelenski și de fostul președinte Poroșenko, ambii evrei khazari, la fel ca alții, încăpușați la putere), sînt nimic pe lîngă jaful provocat de ei în România sub Băsescu și Iohannis, în schimbul promisiunii că nu vor suferi rigorile legii pentru trădarea de țară. Dar, curînd, va veni și vremea cînd lumea se va cutremura de ce au fost în stare acești nenorociți care încă se zbenguiesc în libertate. Desigur, o contribuție importantă la prăbușirea economică și morală a României a avut-o și procesul globalizării la scară mondială, inițiat și orchestrat de oculta khazaro-bolșevică. Și cine a îndrăznit să facă altcumva, globalizarea l-a destituit din funcție sau chiar l-a lichidat. Ca de exemplu Sorin Moisescu, ghinionistul procuror-general al României postdecembriste care a încercat să caseze sentința de condamnare la moarte a Mareșalului Ion Antonescu. Dar, prinzînd de veste, s-au opus evreii americani, care au și obținut mazilirea lui Moisescu.

Încet-încet, echipa care îl propulsase pe Nicolae Ceaușescu la conducerea țării, după 20 de ani îl părăsise, cumpărată sau șantajată de Securitate care, susține istoricul Corvin Lupu, între timp, acaparase întreaga economie națională făcînd afaceri în folos propriu cu Occidentul. Din păcate, și URSS, și Occidentul rezonau pe aceeași idee: Ceaușescu le fusese util o vreme, cum ar fi înțelegerea dintre israelieni și lumea arabă la care

el își adusese o contribuție majoră, făcîndu-i pe unii să murmure dacă n-ar fi oportun să îi fie atribuit Premiul Nobel pentru Pace. Dar atunci, în anii ’80, mai potrivită ar fi fost eliminarea sa din joc, fiindcă îi iritase și pe ruși, și pe occidentali cu pretențiile sale de independență. La fel se gîndeau și românii obligați să alerge după hrană și benzină zi și noapte. Românii nu mai erau aceiași ca în august 1968, cînd umpluseră Piața Palatului, aclamîndu-l pentru poziția sa curajoasă în apărarea Primăverii de la Praga. Și în decembrie 1989, unități ale Serviciilor Secrete Cehoslovace acționaseră pe teritoriul României, făcînd și dregînd lucruri care nu se fac între frați. Ce-i drept, în acei 25 de ani, România progresase enorm sub Ceaușescu, muncind în trei schimburi și păstrîndu-și suveranitatea și independența, dar nu puteau să nu bage de seamă că și în Occident se muncea pe brînci, dar era timp și de distracții și, în general, oamenii o duceau mult mai bine. Ajuns în acest punct, istoricul Corvin Lupu face o afirmație surprinzătoare: magazinele alimentare erau mai tot timpul goale nu din cauza lui Ceaușescu, obsedat să plătească datoriile țării și cu alimente, ci din cauza aceleași Securități care ascunsese în depozite mii de tone de alimente, în speranța că, răzbită de foame, întreaga populație va provoca o revoltă națională de nestăvilit. La fel ședeau lucrurile și cu benzina și căldura din apartamente. Aici, Corvin Lupu este contrazis de Ştefan Andrei și de alți foști demnitari comuniști, care, în memoriile lor, afirmă că încercaseră să-l convingă pe Ceaușescu să nu exagereze cu economiile și, în general, cu scăderea nivelului de trai al populației, căci nu în felul acesta se plăteau datoriile țării. Dar Ceaușescu o ținea una și bună că poporul român este inventiv și va găsi o modalitate să se descurce și cu mai puțin. Că în decembrie 1989, populația din Bucureșți, Iași, Brașov, Timișoara, dînd buzna în sediile partidului unic, găsiseră prin birouri numai bunătăți, aceasta se întîmpla fiindcă între cei din conducerea țării și restul populației se căscase o prăpastie amețitoare. Și Panait Istrati scrisese într-o carte a lui despre utopia comunismului din URSS, care, deși clama pentru egalitatea între oameni, deja trecuseră la împărțirea societății comuniste în conducători și conduși. Auzi colo povestea lui Corvin Lupu, altfel un istoric de valoare: depozitele cu alimente din România și uriașele rezervoare de benzină erau pline ochi, dădeau pe dinafară, dar Securitatea plănuise să le pună lacăt și să treacă populația pe regim, în speranța că lumea va ieși în stradă și își va striga nemulțumirea, iar

Ceaușescu va demisiona. Și Nea Nicu habar n-avea de situația aceasta... Greu de crezut.

Revenind la implacabilul sfîrșit al lui Ceaușescu, mai aflăm o veste incredibilă: dacă voiau securiștii, Ceaușescu nu s-ar mai fi ales în noiembrie 1989, la al XIV-lea congres. Dar l-au lăsat să se mai joace de-a democrația, căci, cu ceva vreme mai înainte, generalul Iulian Vlad convocase o teleconferință cu toți comandanții de Securitate de prin județe, informîndu-i că, foarte curînd, Ceaușescu va fi debarcat și împușcat. Istoricul Corvin Lupu vine cu noutăți și în legătură cu desfășurarea loviturii de stat, sau ,,Loviluția”, cum a denumit-o senatorul țărănist Valentin Gabrielescu, șeful unei comisii de cercetare a evenimentelor. Alertat de șefii săi, speriați că acea comisie va ajunge la adevăr, senatorul Sergiu Nicolaescu a organizat o altă comisie de cercetare, stabilind că, de fapt, măcelul din decembrie 1989 fusese o revoluție cum mă vezi și cum te văd a masselor populare, punct. Corvin Lupu aduce noutăți și în legătură cu moartea ministrului Vasile Milea. Cercetînd arhive sau stînd de vorbă cu mulți martori de încredere, el a stabilit că generalul Vasile Milea se numărase printre puținii demnitari care rămăseseră alături de comandantul lor suprem. Și degeaba acesta îl numise trădător, fiindcă el executase ordinele șefului cu privire la împrăștierea demonstranților trăgînd deasupra lor, cum a fost cazul cu mulțimea adunată la Podul Vitan sau chiar direct în ei, cum s-a întîmplat la baricada de la Hotelul ,,Inter”. De fapt, ordinul de retragere a armatei în cazarmă, care îl înfuriase pe Ceaușescu, îl dăduse generalul V.A. Stănculescu, alt mare nemernic, și spion sovietic, și amant al tovarășei, de la care primise instrucțiuni cum să-l termine pe Nea Nicu. Generalul Vasile Milea nu se sinucisese, ros de remușcări, cum știa Ceaușescu, ci fusese sinucis. De către cine? Poate de aghiotantul său, un ofițer de

Întîlnirea de la Malta, momentul cheie de dinaintea evenimentelor din decembrie 1989, din România

„Loviluția“ română din 1989

la Direcția a V-a a Securității, sau poate de colonelul Gheorghe Pîrcălăbescu, comandantul trupelor de Gărzi patriotice. Patru ore a zăcut pe o canapea generalul Vasile Milea în biroul sau, doar sîngerînd, căci glontele de pistol îi trecuse pe lîngă inimă. Pe la ora 12, în sfîrșit, l-au dus la Spitalul Militar, unde cineva l-a ucis prin strangulare. Astăzi, Pîrcălăbescu, spune Corvin Lupu, este ditamai generalul cu patru stele și are o pensie incredibilă. Deh, jertfele patriotice sînt plătite bine. Dintre cei peste 60.000 de ostași ruși veniți în Romania în decembrie 1989 cu misiunea de a se implica în desfășurarea loviturii de stat, 25.000 au rămas aici pînă-n ziua de azi. Ei s-au amestecat și în evenimentele de la Tg. Mureș din martie 1990, și în mineriade, greve și în alte evenimente de mai tîrziu. După cum spunea și Petre Roman, cu toții s-au implicat în tot felul de afaceri, sau au devenit parlamentari și miniștri, avînd grijă, desigur, să nu iasă prea mult în față. N-ar fi o exagerare dacă i-am considera cureaua de transmisie, legătura trainică a României cu Putin, căci legătura cu SUA, UE și NATO au stabilit-o alții. Și cretinii care se tot perindă pe la televizor își plîng de milă că rușii s-ar putea să ne dea cu nucleara-n cap. Nu ne dau, fiindcă dulăul nu pleacă din ușa măcelăriei. (va urma)

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Magazinul cu vise

Sîntem la început de decembrie vom intra curînd, odată cu ziua de Moș Nicolae, în febra tumultoasei luni a sărbătorilor de iarnă și a cadourilor. Bulevardele și magazinele se animă, freamătă, gem de oameni, urmînd ca în cîteva zile să ne lăsăm cu toții cuprinși de această adevărată „febră a cumpărăturilor”. În această lume efervescentă, cei mai sinceri și cei mai plini de speranțe sînt, bineînțeles, copiii. Magazinele și-au pregătit deja „armele” cu care vor să cucerească „lumea prichindeilor”: vitrinele multicolore, luminoase – de multe ori adevărate opere de artă urbană – pline cu jucării, cu hăinuțe, cu dulciuri…

Vitrinele magazinelor cu jucării de azi nu sînt totuși – așa cum ați putea crede – cu nimic mai spectaculoase decît cele din Bucureștiul de ieri. Atît doar că micuții de atunci sînt astăzi bunicii noștri. Ca să vă conving, o să vă invit pentru început într-o vizită la cel mai mare și mai modern magazin bucureștean din perioada interbelică, la minunatul „Aux Galeries Lafayette” din Calea Victoriei. Ne vom așeza acum într-un colț ascuns al raionului și vom spiona împreună această lume plină de freamăt și de dorințe. O lume atît de asemănătoare totuși celei de azi. Chiar și jucăriile sînt aceleași. Aproape aceleași: trompete, săbii, puști, mașinuțe, păpuși, animăluțe... Avem astăzi în plus doar jocurile video (sînt oare cu adevărat un cîștig pentru copiii noștri?). În rest aceleași vise și aceleași suspine. Doar că micuții de ieri sînt bunicii noștri de azi.

Un paradis minuscul

„Un ascensor elegant, după chipul și asemănarea acestor mari magazine, mă urcă la etajul în care sînt expuse, ca într-un minuscul paradis, mii de jucării… O mare de capete – copii în înfrigurarea ispitei rafturilor încărcate cu atîtea minuni pe care de atîtea ori le-au trăit în nevinovatele lor visuri – forfotește în dreapta și în stînga. Copiii, grupuri-grupuri, privesc cu nesaț jucăriile pe care o mînă generoasă le-a împrăștiat cu

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (12)

Epidemii de ciumă ulterioare (3)

Iniţial, pandemia s-a răspîndit lent, dar odată ce a ajuns la Canton, în martie 1894, a ucis 60.000 de persoane în cîteva săptămîni.

Cînd s-a răspîndit către Hong Kong, au pierit 100.000 de oameni, în special băştinaşi chinezi. Tratamentul medical evoluase surprinzător de puţin din Evul Mediu şi se presupunea că între 60% şi 90% dintre cei care contractaseră boala aveau să moară, în timp ce vindecarea în cazul formei pulmonare era practic neîntîlnită. Dar pe cînd boala continua să facă ravagii, oamenii de ştiinţă au descoperit bacilul ce provoca ciuma, iar în 1898 un cercetător francez a reuşit să demonstreze că acesta era răspîndit de puricii şobolanului negru.

Din cauza sărăciei ţării, responsabilii cu sănătatea publică din India erau permanent îngrijoraţi de posibilitatea apariţiei unor epidemii, aşa că, atunci cînd ciuma a lovit Bombayul şi Calcutta, în 1896, mulţi s-au aşteptat la un adevărat dezastru. Autorităţii britanice au încercat să-i izoleze pe cei care intraseră în contact cu bolnavii, dezinfectînd locuinţe, afumînd sau arzînd obiecte personale şi dezinfectînd în fiecare zi cu acid carbolic canalele de scurgeri şi instalaţiile sanitare. Molima s-a răspîndit în pofida acestor măsuri de precauţie, omorînd 853.000 de persoane în 1903, apoi peste un milion în anul ce a urmat. The Times a apreciat că proporţiile dezastrului erau „incredibile”. Cei care

nemiluita, în toată prăvălia. Băieți de toate vîrstele fac cerc în jurul cailor, trompetelor, săbiilor, puștilor, soldaților de plumb; cei mai puțin războinici admiră animalele uriașe de cauciuc, automobilele, jocurile de societate. Unul singur încearcă mecanismul unui negru care dansează și care s-a încăpățînat pentru moment să încremenească într-o atitudine ciudată. Băieții, ca de obicei, sînt mai zgomotoși, și vai de mamele care le-ar refuza ceva din acest fermecător paradis! Fetițele, din contră, sînt mai cuminți. Ele examinează cu ochi mari, liniștiți, cuprinzători, lumea aceea de păpuși. De toate mărimile, de toate culorile, de cauciuc, de porțelan sau de ceară, cu ochii verzi, albaștri, căprui, negri, îmbrăcate ca niște mici prințese, sau desbrăcate în cămășuțele lor străvezii... Ici și acolo crîmpeie de conversații în șoapte:

- Dacă mi-o cumperi, mămico, pe cea care doarme în raftul de sus, o voi îmbrăca cu ceea ce am eu mai bun, o voi mîngîia toată ziua şi noaptea vom dormi împreună. Îi voi face culcuș de pernițe moi, să n-o doară capul și plăpumioară de mătase albastră ca ochișorii ei... Îi voi pune un nume frumos și vom fi două surori bune și ascultătoare.

Într-alt colț, o dolofană cu ochi de cicoare își convinge «colega» că cele două păpuși pe care le are acasă au nevoie de una mai mare, una care să le fie... mamă:

- Am bucătărie, sufragerie, vase, dormitor și Rodica și Vivica – cele două păpușele – au nevoie de o mamă...”.

au suferit au fost din nou băştinaşii: din peste un milion de oameni care au murit de ciumă în 1904, numai cinci erau europeni. În 1906, s-au făcut mari eforturi pentru a extermina şobolanii, iar numărul victimelor a scăzut sub 300.000, dar anul ce a urmat a fost cel mai greu dintre toţi, aducînd peste 1,3 milioane de victime. La sfîrşitul anului 1910, s-a estimat că epidemia răpise aproape 7 milioane de vieţi.

Pe măsură ce comerţul s-a extins tot mai mult, cuprinzînd întreaga lume, ciuma a reuşit să pătrundă în Africa, din Egipt şi pînă în Africa de Sud, în Orientul Mijlociu, în cea mai mare parte din America de Sud, în Caraibe, în sud-estul Asiei şi în Australia iar pandemia avea să continue timp de încă o jumătate de secol. Ultima mare izbucnire a bolii s-a produs în Peru şi în Argentina în 1945, dar Organizaţia Mondială a Sănătăţii a considerat că a treia pandemie a luat sfîrşit abia în 1959. Chiar foarte recent, în 2001, 100 de decese provocate de ciumă s-au înregistrat în Republica Democrată Congo, unde războiul a făcut ca boala să fie mai greu de ţinută sub control.

Darul conchistadorilor (1)

În al doilea deceniu al Secolului al XVI-lea, aztecii au văzut semne ciudate de rău augur: o limbă misterioasă de foc a luminat cerurile, un templu sfînt a luat foc, o cometă a brăzdat cerul, iar într-o zi liniştită, Lacul Texoco, care înconjura legendara lor capitală insulară, Tenochtitlan, a început să clocotească. În oraşul Tenochtitlan, care se afla pe locul unde a fost ridicat actualul Ciudad de Mexico, superstiţiosul împărat Montezuma era profund tulburat. De pe teritoriile mayaşilor din peninsula Yucatan îi ajunsese la urechi vestea că o seminţie de oameni cu pielea albă venise de dincolo de mări, purtaţi de „turnuri înaripate”, cu arme care scuipau un foc ucigător. Asemenea multor azteci, şi Montezuma credea

O mamă care plînge

„Mamele cu ochi înlăcrimați – așa sînt mamele iubitoare – ascultă spovedaniile scumpelor odrasle în fața acestor păpuși a căror casă e într-adevăr un colț de rai... Fetițele se spovedesc în șoaptă, cu ochii strălucind de bucurie și de mulțumire. Totuși, în acest emoționant și gingaș decor, o doamnă care alege, tăcută, un număr de păpuși, își șterge pe furiș cîte o lacrimă. O fetiță, micuță ca o păpușică, privește cu ochii mari, întrebători... Doamna o privește lung, apoi îmbrățișînd-o, isbucnește în plîns. Scena mută, duioasă, își găsește o explicație în scuzele doamnei pe care i le adresează mamei micuței:

- N-aș fi vrut, doamnă... Mă iertați... Mă stăpînesc cît pot... Dar durerea mă biruie... Am avut și eu, acum doi ani, un asemenea îngeraș... Într-o zi, Dumnezeu mi l-a luat... Am rămas cu păpușile... Și eu cumpăram altădată... Acum cumpăr pentru alții, o amintire tristă și o mîngîiere...

Doamna, aproape transfigurată, ștergîndu-și lacrimile, dispăru în mulțimea de cumpărători voioși care-și alegeau bucuriile de sărbători. Suflet de mamă. Numai mamele își pot da seama ce se petrece, în fiecare an, în sufletul acestei femei, în ceasul în care cumpără păpuși, în amintirea îngerașului care a urcat la cer...”.

Sursa: Art. „Într-un magazin cu jucării”, revista „Ilustrațiunea Română”, 1931

că, odinioară, şarpele cu pene, zeul Quetzalcoatl, îşi făcuse apariţia pe pămînt, sub înfăţişarea unui regeprofet, cu barbă şi pielea palidă, şi că într-o bună zi avea să se întoarcă. Dar ceea ce împăratul nu ştia era că oamenii albi aduseseră cu ei o armă invizibilă mult mai ucigătoare decît armele lor scuipătoare de flăcări – variola. În 1507, virusul provocase deja o epidemie cumplită în rîndurile indienilor din Hispaniola, insula pe care se află astăzi Haiti şi Republica Dominicană, iar în 1519 acolo izbucnise o altă epidemie, omorînd aproape o treime dintre locuitori înainte de a se răspîndi spre Puerto Rico, Jamaica şi Cuba.

Cam în acea perioadă, spaniolul Hernan Cortes a acostat lîngă actualul port Veracruz, cu o armată de 550 de soldaţi. Cortes şi-a ars pur şi simplu corăbiile pentru a zădărnici eventualele intenţii ale tovarăşilor săi de-a o lua la sănătoasa. Apoi, la 16 august, cu 350 de soldaţi, el s-a îndreptat spre interiorul continentului.

Montezuma îi tot trimitea lui Cortes aur şi nestemate în dar, promiţîndu-i şi mai mult dacă avea să-i ocolească, dar nu a reuşit decît să stîrnească lăcomia spaniolilor, iar la 8 noiembrie Cortes a sosit la Tenochtitlan. Montezuma a venit pe una dintre căile de acces care legau insula de continent şi, în faţa supuşilor săi, 1-a salutat pe spaniol ca pe îndelung aşteptatul zeu ce se întorsese să-i conducă încă o dată. Şi-a găzduit oaspeţii într-un palat plin de bogăţii, apoi i-a plimbat prin unul dintre cele mai spectaculoase oraşe ale lumii, în care locuiau în jur de 300.000 de oameni, cu pieţele pline de mărfuri, dar cu temple pe care şiroia sîngele provenit din sacrificii umane. În curînd, neîncrederea reciprocă a sporit tot mai mult.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Senatorul Corneliu Vadim Tudor,

OMAGIU UNUI MARE PATRIOT

(urmare din pag. 1)

Amintiri din viață și din luptă

Sfîrșit de toamnă în București, în Bucureștii anului 1949. Pe lîngă anotimpul drapat cu perdele de ploi, care, treptat, treptat, se metamorfozează în biciuiri albe și reci de zăpadă, ajutată de pale de vînt să șficuie fețele trecătorilor, timpul mai purta încă amprenta războiului, sfîrșit cu cîțiva ani mai înainte: lipsuri și sărăcie, frig în casele oamenilor, nelichidarea urmelor războiului, din care mii de români (prizonieri de război) înghețau și mureau în Siberia, precum și zdruncinarea societății românești datorată profundelor și rapidelor transformări politice, economice și sociale de pe scena politică românească – prinsă între dictatura Moscovei – acțiunea noilor forțe politice de la București și rezistența fostelor forțe politice aflate la putere în România interbelică.

Totuși, în acest peisaj dezolant, chiar și în parametri uneori neprietenoși, viața își urma cursul ei, cu principalele cicluri cunoscute – nașterea și moartea –evenimente care nu întrebau niciodată, înainte de a veni, dacă ai condiții pentru un prunc venit pe lume, sau dacă ai bani de înmormîntare, la plecarea din acea lume a unui membru de familie. Cam în sensul acesti paradigme umane s-au petrecut lucrurile și în ziua de 28 noiembrie 1949 cînd, într-un București cu atmosferă jilavă, într-o casă modestă din cartierul Rahova, a venit pe lume cel de-al cincilea (și ultimul) copil al familiei Tudor (Ilie, croitor, mama, Eugenia, casnică), căruia i-au dat numele Corneliu. De cîte ori ne vorbea despre numele lui de botez, Corneliu Vadim Tudor nu omitea să amintescă semnificația biblică a acestuia – în onomastica creștină numele a pătruns prin cel care a fost Papa Cornelius, martir de origine romană; în Noul Testament, Cornelius era un centurion trimis de îngeri în căutarea lui Petru, întîlnirea celor doi terminîndu-se cu convertirea lui Cornelius la Creștinism și, prin botezarea acestuia de către Sfîntul Petru. În calendar este sărbătorit pe 13 septembrie.

De mic a dat piept cu greutățile vieții: numărul mare de frați și surori, sărăcia generală a țării, accentuată de seceta istorică din anii 1948 și 1949, totul în contextul amintit mai sus, cel generat de război, precum și de plata datoriilor de război, și-au pus amprenta pe viața puștiului care bătea mingea cu picioarele goale pe vreun maidan din preajma uzinei „Vulcan”, în același timp – așa cum vom fi martori mai tîrziu la lupta lui Corneliu Vadim Tudor cu dușmanii țării – aceste lipsuri l-au întărit și i-au creat un aparat propriu, în intimitatea sa, de autoapărare și de întărire a credinței că este un învingător.

Referitor la acei ani de lipsuri materiale – întărind paralela de mai sus, dintre sărăcie și formarea unui moral drept, sănătos – iată ce scria Corneliu Vadim Tudor, pentru a elucida enigma atitudinii unui fost coleg de liceu și prieten în acea vreme, care, după decembrie 1989, nu numai că nu l-a mai băgat în seamă, dar l-a și atacat în presă, într-un mod de-a dreptul inuman: „Acum

de ce m-o privi atît de crîncen (...) fostul meu coleg? Fusesem eu un exploatator veros, iar el un proletar năpăstuit? Raportul era invers; el stătea într-un fel de vilă, pe strada General Dona, iar eu locuisem pînă la vîrsta de 23 de ani într-o casă de paiantă, cu pămînt și rogojină pe jos, în cartierul muncitoresc al Rahovei. Odată, chiar a venit la mine și, în modestul antreu de 2 metri pe 2, biata mea mamă ne pusese la amîndoi o strachină de ciorbă cu fasole – era tot ce aveam, arareori noi mîncam și felul doi la masă”.

„Așa s-a călit oțelul” – era intitulat un roman sovietic scris de un anume Ostrovski, pe care Editura „Cartea Rusă” ni l-a adus în țară și pe care l-am citit în copilărie. Păstrînd esența și semnificația titlului, așa s-a călit viitorul luptător pentru dreptatea românilor –nu doar după 1989, ci și înainte de acest prag politic și social, Corneliu Vadim Tudor constituind primul reper al intelectualului și, apoi, al politicianului român, care, după 1989, a pledat și a luptat pînă la sacrificiul vieții sale pentru apărarea drepturilor românilor, pentru promovarea naționalismului luminat, în ce privește raporturile României cu alte state, pentru eradicarea hoției și a corupției, pentru educarea noilor generații în spiritul curat al Poporului Român, în iubirea pentru adevăratele valori ale acestui neam, pentru o independență reală a României, în raport cu statele aparținînd Uniunii Europene, de asemenea, a militat acerb în vederea întoarcerii Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța și a Insulei Șerpilor la PatriaMamă, adică România.

Doar trecînd în revistă elementele de mai sus –cărora li se pot adăuga alte și alte manifestări ale fostului senator și președinte de partid, Corneliu Vadim Tudor, în folosul românilor și al României – și avem toate datele pentru a desena portretul unui adevărat luptător și mare patriot român, care, dacă nu l-ar fi sabotat (dușmanii, în primul rînd, dar și unii amici), dacă nu l-ar fi îndepărtat în mod brutal de la misiunea lui istorică de a salva România, altfel ar fi arătat țara

noastră astăzi, la 34 de ani de la bulversarea țării, din decembrie 1989.

Corneliu Vadim Tudor era omul complet. Cu liceul la „Sfîntul Sava”, cu Facultatea de Filozofie a Universității din București (cu o teză despre Sociologia Religiilor), cu o bursă Herder la Viena, în 1978-1979, acordată de un alt mare scriitor și patriot român, Eugen Barbu, studii edificate cu un doctorat în Istorie, lucrînd, apoi, în presă (AGERPRES și „România Liberă”), colaborator la „Săptămîna” lui Eugen Barbu, întemeietorul revistelor „România Mare” și „Politica”, și al ziarului „Tricolorul” – toate 3 cu spații largi acordate problemelor la zi cu care se confrunta România în trecerea ei la o nouă etapă de dezvoltare, și cu un preponderent spirit românesc în abordarea oricărui subiect jurnalistic, culminînd (tot alături de Eugen Barbu) cu înființarea Partidului România Mare, pe 20 iunie 1991 – iată o parte din moștenirea lăsată românilor de acest fiu devotat al (fostei) clase muncitoare de altădată.

Ridicînd Partidul România Mare la cote naționale, cu o serie de reprezentanți în funcții de conducere în cele două Camere ale Parlamentului României, dar, mai ales, cu fulminantele discursuri ale președintelui partidului de la Tribuna Senatului sau de la cea a Camerelor unite, Corneliu Vadim Tudor a cîștigat aprecierile unui număr tot mai mare de români, dar, în același timp, și-a atras o pătură grea și slinoasă de ură din partea unor politicieni și intelectuali români, deranjați de vocea (și de ideile) de Tribun ale vulcanicului senator și președinte de partid, acestora adăugîndu-se unii fugari din străinătate (care se dădeau mari „dizidenți”), dar care nu doreau la conducerea României un român patriot, și cărora le era silă de curentul naționalist propagat de PRM, în frunte cu neobositul și seducătorul său președinte. Atacul lupilor cu chip de om Din punctul de vedere al românului corect, lucrurile evoluau în matca dorită și muncită de PRM, în frunte cu al său președinte, senatorul Corneliu Vadim Tudor.

Tudor, în Parlamentul României

Asta era la suprafață. În subteran, însă, se amorsa bomba politică pentru aruncarea în aer a celui care a avut curajul ca, în numele celor ce au făurit istoria acestei Țări, în numele însuși al Poporului Român, să propage ideile iubirii de Țară și de Popor, ideile emancipării (ca la 1848) a României, nefăcînd altceva decît respectarea Constituției României. Mai întîi, în presa autohtonă, dar vîndută străinătății, a prins să se reverse valuri de cianură umană: acuzații grave, fără nici o acoperire; denigrări în linie; atacuri suburbane, cu atingerea relațiilor de familie, cîte și mai cîte invenții stupide.

Desigur, Corneliu Vadim Tudor nu era omul care să se sperie de lătratul unor dulăi jerpeliți și fără dinți, și să tacă. Replicile au fost pe măsură: în presă, de la Tribuna Parlamentului sau chiar la Tribunal. Și, deși a cîștigat, oficial, moral era din ce în ce mai trist și mai devastat, practic, nu pricepea cum de tot binele pe care-l face (Programul Cina Creștină, dedicat oamenilor săraci și în vîrstă, sprijinul financiar oferit unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri arheologice, premii și donații pentru studii unui număr de studenți etc., etc...), la un moment dat se întoarce împotriva lui. Măcinarea lui interioară s-a amplificat odată cu încercarea de detronare de la șefia PRM cînd, la 15 iunie 2013, într-o ședință extraordinară, ilegală, a Consiliului Național al PRM, la care au participat delegați de la 24 de organizații județene ale PRM, cu 116 voturi (contra 9) s-a hotărît revocarea din funcția de președinte al PRM a lui Corneliu Vadim Tudor, la 27 iunie fiind exclus din partid.

Chiar dacă Tribunalul Bucuești a decis repunerea în funcție a celui care a creat acest partid și nu existau motive pentru debarcarea sa de la conducerea PRM, trauma sufletească a săpat la temelia fostului sportiv,

campion la aruncarea suliței, fiindu-i deschisă calea spre drama de peste doar doi ani. Chiar dacă sîntem în perimetrul anului 2013, să nu dăm uitării cea mai mare (și dureroasă) nedreptate făcută politicianului și patriotului Corneliu Vadim Tudor, cu prilejul alegerilor prezidențiale din anul 2000. În acel an mobilizarea membrilor și simpatizanților PRM a fost perfectă: în primul tur candidatul PRM s-a clasat pe locul doi (cu 3.178.293 de voturi din total (28,34%), în urma reprezentantului PSD, Ion Iliescu (4.076.273 de voturi; (36,35%) – Corneliu Vadim Tudor intrînd, deci, în turul doi al acelor alegeri.

În acest punct s-a rupt complet firul actului democratic posibil în România, acesta fiind înlocuit cu cea mai ordinară și mai veche meserie din lume: hoția, în speță, furtul voturilor din tabăra PRM și trecerea acestora în zona PSD. Așa se face că, deși reprezentantul PRM depășește numărul de voturi din primul tur cu aproape 150.000, Ion Iliescu se desprinde în cîștigător cu neverosimila cifră (în raport cu cea din primul tur) de 6.696.623 de alegători care au spus Da, la rubrica PSD. Cu posibilitatea trecerii chiar a unor dușmani ai lui Iliescu (gen Doina Cornea, care a spus că decît cu Vadim președinte, mai bine cu comunistul de Iliescu) în tabăra iliesciană, totuși, diferența este neverosimilă, aceasta trădînd un mare furt de la urne. Iată încă o pagină neagră din acest capitol al asaltului asupra lui Vadim al lupilor cu chip de om.

Acumulate în timp, durerile sufletești s-au transferat în organism, corpul său de atlet reclamînd impactul cu aceste lovituri ale soartei. Astfel, pe nesimțite, se ajunge la borna 14 septembrie 2015 cînd, pe înserate, la ora 18.30, pe un pat de spital, inima largă și plină de românism a celui care a fost Corneliu Vadim Tudor și-a oprit ritmul definitiv.

Marele fluviu își adună apele

După plecarea dintre noi a lui Corneliu Vadim Tudor, Partidul România Mare a intrat în vrie. „Lupii” care l-au atacat pe Vadim, de care am pomenit mai sus, au atacat și partidul, pentru a fi siguri că spiritul fostului președinte nu reînvie, aceștia urmînd să așeze, plocon, acest partid de patrioți români, la picioarele unor profitori ai „Revoluției” din decembrie 1989, spre derutarea masei de membri PRM și de susținători. Ne aducem aminte de un oarecare Popescu, pe urmă de un Victor Iovici, care, cu mare tam-tam mediatic se făleau cu marele partid creat de Corneliu Vadim Tudor și de revista „România Mare”. Așa cum știm cu toții, a murit Corneliu Vadim Tudor, a murit și PRM, trenul fără locomotivă, chiar dacă-i dai drumul la vale, merge ce merge, pînă cînd deraiază și provoacă și victime. Întrebarea care flutura pe buzele a mii de români era una logică: cine va prelua mesajul PRM, al președintelui său și al programului acestuia? Răspunsul pentru românii care nu se dau în vînt după himere politice a venit acum cîțiva ani, prin 2019, cînd pe eșicherul politicii românești s-a ivit o formațiune politică cu o abreviație de metal rar (AUR), în traducere: Alianța pentru Unirea Românilor Cu un program pur românesc și cu un președinte tînăr și cu idei naționaliste și suveraniste (ambele noțiuni ieșind din sfera extremismului), partidul lui George Simion a avut repede priză la publicul românesc, acei români care tînjeau după proiecția în mintea lor a programului fostului PRM și a președintelui acestuia, regretatul Corneliu Vadim Tudor. Dar, numai atît! O întrebare plutea, totuși, în aer: oare, în programul AUR nu este și ceva din fostul PRM? Și dacă poate fi adevărat, de ce nu se coalizează o forță politică comună, spre binele românilor și al României?

Răspunsul a venit în această toamnă, cînd Lidia Vadim Tudor, fiica marelui patriot Corneliu Vadim Tudor, simțind nevoia și chemarea de a duce mai departe ideile și programul PRM, a găsit oglinda reflectoare a spiritului vadimist, și s-a înscris în singurul partid

care poate reprezenta, cu adevărat, viitorul României

– Alianța pentru Unirea Românilor (AUR). „Tata ar fi vrut să-i duc mai departe crezul politic și moștenirea morală”, a explicat redactorul-șef al revistei „România Mare” decizia de a se alătura acestui partid. Motivația Lidiei Vadim Tudor închide în ea speranța tuturor românilor ce și-o pun în salvarea Țării de către AUR: „AUR este singurul partid care are ca obiectiv național refacerea României Mari, lucru pentru care și tatăl meu, Corneliu Vadim Tudor, a militat atîția ani de zile. Este singurul partid care provine dintr-o mișcare patriotică autentică. Într-o Românie în care naționalismul este tot mai prezent, AUR promovează o reîntoarcerea la valorile nționale, lucru de care tinerii au atîta nevoie în ziua de astăzi. Este nevoie de lideri precum Gerge Simion pentru a traversa această criză politică, mai ales pentru noi, tinerii, pentru că în numele lor vreau să vorbesc și pentru ei vreau să muncesc”.

Ecoul acestei acțiuni îndrăznețe, și pragmatice, de apropiere a celor două curente politice și chiar de contopire într-un șuvoi mai puternic și cu o mai largă cuprindere a românilor, l-am trăit aievea marți, 28 noiembrie, în incinta marelui Palat al Parlamentului României. Sub cupola unei săli primitoare, într-o organizare perfectă, a avut loc o întîlnire de suflet dintre reprezentanții AUR (senatori și deputați) și foști parlamentari ai PRM, precum și un mare număr de simpatizanți din cele două tabere. Motivul acestei întruniri? Cum în aceeași zi se împlineau 74 de ani de la nașterea fostului fondator și președinte al PRM, Corneliu Vadim Tudor, cu o intuiție de strateg militar și de politician versat, președintele AUR, domnul George Simion, a pus la cale acest eveniment, sub impulsul sincer de a demonstra atașamentul față de viziunea fostului lider al PRM în ce privește dragostea pentru români și România, arătîndu-ne tuturor că filonul de aur al politicii PRM, pe cînd era condus de Corneliu Vadim Tudor, strălucește astăzi în AUR-ul președintelui George Simion.

Avînd în memoria mea vizuală imaginea altor momente în care am participat la Omagierea sau la Comemorarea neuitatului Corneliu Vadim Tudor, ceea ce am văzut și am trăit marți, 28 noiembrie, între orele 13 și 16, nu are nici un grad de comparație – evenimentul, într-o evocare sublimă a celui ce a fost Corneliu Vadim Tudor, fiind impecabil organizat de AUR, în prim-plan, în acest domeniu, situîndu-se doamna Cristina Dumitrescu (Șef Serviciu Grup Prlamentar AUR Camera Deputaților) și doamna Stela Florea (Consilier grup Parlamentar AUR Camera Deputaților), alături de o echipă profesionistă de tehnicieni care au transmis în permanență imagini cu fostul senator Corneliu Vadim Tudor, în diferite ipostaze, în Parlament sau la diferite acțiuni publice, în timp ce cîntece patriotice însoțeau aceste imagini.

Pînă să înceapă Conferința am privit „masa prezidiului”, unde erau așezate plăcuțe cu numele și calitatea (profesia) celor 17 oficialități înscrise pentru intervenții, încă un prilej să constat că sintagma acestui capitol din acest reportaj nu este gratuită, aceasta avînd o acoperire faptică rezonabilă.

(urmare din pag. 13)

Cu cine să încep? Marius Marinescu – dr.ing., fost senator PRM; Alexandru Florian Săraru – profesor, scriitor, poet, fost președinte al Organizației de Tineret PRM București (a fost și moderatorul Conferinței); Petre Popeangă – Prof. Univ. Dr., fost senator PRM; Răzvan Biro – Președinte al Organizației de Tineret AUR, fost Președinte al Organizației de Tineret PRM Mureș. Împreună la aceeași masă au luat loc George Simion – Deputat, Președintele AUR; Lidia Vadim Tudor – Redactor-șef al revistei „România Mare”; Dr. Ing. Marius Dorin Lulea – Prim-vicepreședinte AUR; Gen. (r) Prof. Dr. Mircea Chelaru – Deputat; Sorin Lavric –senator AUR, scriitor; Cristina Dumitrescu (vezi mai sus); Daniel Florea – Deputat AUR, jurist; Dorel Vulpoiu – Președintele Blocului Unității Naționale; Prof. Univ. Livius Țîrnea – Profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș”, Timișoara.

Vibrația trecutului prin emoția prezentului

Toți acești vorbitori, fiecare punîndu-și amprenta pe discursul rostit, au urmărit firul roșu al acestei Conferințe speciale, aducîndu-ne în față (din propria experiență sau din cea colectivă) imaginea luminoasă al celui pe care-l omagiam – Corneliu Vadim Tudor. După intonarea Imnului Național, cînd în sală se simțea vibrația emoțională a ineditului eveniment, cu figura fostului senator privindu-ne parcă nedumerit de această încrucișare de forțe cu valențe aproape identice cu geometria sa spirituală, ce părea că – gata, gata – coboară de pe ecranul imens, căutîndu-și loc la tribună, cuvîntul președintelui AUR, George Nicolae Simion, a deschis calea dezbaterilor în cadrul acestei Conferințe în care, la fiecare vorbitor, indiferent de nucleul subiectului abordat, cuvintele nu erau altceva decît expresia amintirii Tribunului, în contextul foarte actual al binomului Cultură și Patriotism în societatea românească. Chiar despre acest binom a cuvîntat domnul George Simion, reliefînd o caracteristică a discursurilor fostului senator Corneliu Vadim Tudor (observație întîlnită la majoritatea celor care au urmat la cuvînt), anume că, printr-o cunoaștere profundă a realității din România acelor ani, și cu o intuiție genială – proiectînd pe mai mulți ani dezvoltarea generală a României, a fixat aproape sută la sută situația dramatică în care va ajunge țara noastră avînd la conducere o clasă politică trădătoare, ruptă de popor și de nevoile acestuia. Președintele AUR, George Simion, a evidențiat, în cuvinte pline de căldură și de venerație, cultul pentru valorile Patriei și pentru oamenii ei manifestat de Corneliu Vadim Tudor, aducînd din trecut în prezent cu edificatorul exemplu de dezvoltare a mesajului fostului președinte PRM, prin prezența în AUR a Lidiei Vadim Tudor.

Aducînd problema la zi, președintele AUR a lansat un apel către poporul român, către cei care mai cred în redeșteptarea națiunii noastre, să nu ezite și să nu se lase timorați de propaganda unor partide care au demonstrat, aflîndu-se la putere, că nu guvernele și politica lor erau în slujba poporului, ci invers – românii să vină cu încredere în rîndurile Alianței pentru Unirea Românilor. Astfel cum este și denumirea partidului, în unirea românilor sub acest simbol național va consta puterea noastră.

La rîndul ei, Lidia Vadim Tudor a mulțumit președintelui AUR pentru prilejul oferit de a lucra

împreună spre a duce mai departe ideile generoase ale tatălui, Corneliu Vadim Tudor. Îmbujorată de emoție și simțind încărcătura momentului pe care-l trăia, exact în ziua în care iubitul ei tată ar fi împlinit 74 de ani, Lidia Vadim Tudor, redactorul-șef al revistei „România Mare”, ne-a demonstrat încă o dată adeverirea unui vechi proverb: „Din stejar, stejar răsare!”. În situația de față putem spune că fiica cea mare a Tribunului trăiește o dublă emoție: omagierea părintelui său și angajarea pe drumul politicii naționale, prin aderarea la formațiunea politică AUR – o provocare ale cărei coordonate, prin mijlocirea ideilor exprimate în intervenția sa, ne arată că tînăra membră AUR va fi o destoinică purtătoare de mesaj, politic și patriotic, a celui sub a cărui emblemă de lumină și de adevăr am trăit, astăzi, cîteva ore în monumentala clădire a Parlamentului României –Corneliu Vadim Tudor. Mesajul, încărcat cu speranța și vivacitatea specifice tinereții, dar și unei înțelepciuni precoce, a fost urmărit îndeaproape de o parte din membrii familiei: doamna Doina Vadim Tudor și Jeni Vadim Tudor (mama și sora), Maria Magdalena Dumitru (sora Tribunului) și de familia extinsă. Într-un cadru mai larg, a fost ca o reuniune de familie peste care umbra lui Corneliu Vadim Tudor a reînviat momente de neuitat din anii în care prezența lui era acoperișul de siguranță al întregii familii.

Luările de cuvînt au venit peste asistență asemenea unei brize binefăcătoare și purificatoare. Din unghere de conștiință și din felii de amintiri perene acești oameni frumoși, de vîrste și preocupări diferite, cu statutul moral vertical și cu un crez curat pentru viitorul acestei Țări –toți care au trăit cîndva în apropierea lavei țășnitoare din creuzetul Patriotismului, dar și Patimilor Românești –inima cea mare a românului Corneliu Vadim Tudor – șiau depănat, cu emoție și cu tresărire, amintirile comune. Dacă domnul General Mircea Chelaru a tunat și a fulgerat împotriva bestiilor care i-au blocat accedarea în Parlamentul Țării, nominalizînd persoane în cauză, dacă domnul Marius Marinescu a dezvoltat un subiect axat pe umanismul fostului președinte PRM, prelungind sentimentul de protecție și la lumea animalelor; dacă doamna Cristina Dumitrescu a elogiat activitatea celui omagiat, prin reflectarea atitudinii lui Corneliu Vadim Tudor în comportamentul și educația celor două fiice (Lidia și Jeni) pe care le-a cunoscut bine, acestea fiindu-i studente la Universitate; dacă domnul Petre Popeangă, cel care are carnetul de membru PRM cu numărul 10, a reînviat un moment politic important – de negocieri la UE – cînd Corneliu Vadim Tudor a intervenit, aplanînd un posibil conflict internațional, în favoarea României; dacă domnul Răzvan Biro și-a amintit cu emoție de activitățile organizate în cadrul Organizației de Tineret PRM Mureș; dacă domnul Daniel Florea ne-a reliefat imaginea unui Corneliu Vadim Tudor dominînd viața politică și culturală a României acelor ani în care era la conducerea PRM și în Senat; dacă domnul Marius-Dorin Lulea ne-a prezentat o sinteză a creatorului de cultură și de izvor de patriotism curat, românesc – îngemănări ale ființei care purta numele de Corneliu Vadim Tudor, ei, bine, o mărturisire aparte, din cuprinsul căreia noi, cei din sală, am simțit așa, ca o mireasmă de trandafir tîrziu ce plutește în aer dinspre un trecut cu chip uman, bine definit, spre un prezent sumbru și un viitor volatil, ne-a prilejuit-o domnul Alexandru Florian Săraru

Iată, în rezumat, dar cu aceeași notă de emoție, amintirea domnului profesor: atras în mod serios de personalitatea domnului Corneliu Vadim Tudor și de politica PRM, cum a împlinit 18 ani s-a și înscris în PRM, îndeplinindu-și visul adolescenței sale. Sub aripa președintelui PRM a evoluat rapid pe linie politică, ajungînd Președintele Organizației de Tineret București, a publicat primul volum de versuri, în fața căruia a stat două ore pentru a-i scrie mentorului său o dedicație, aceasta fiind numai din trei cuvinte...

Astăzi, Parlamentul Țării acolo unde, ani de zile, a răsunat vocea de Tribun a senatorului Corneliu Vadim Tudor, intervențiile sale terminîndu-se, de multe ori, cu ropote de aplauze, reprezentanți ai partidului Alianța pentru Unirea Românilor și ai fostului Partid România Mare, au reiterat, în cunoștință de cauză și responsabili pentru cele exprimate, necesitatea întoarcerii la

valorile promovate de Corneliu Vadim Tudor – ca singurele oportunități pentru a salva țara și poporul român de la o catastrofă națională, avînd în vedere, în principal îndepărtarea majorității clasei politice actuale de la nevoile stringente ale românilor, stare de fapt coroborată cu pierderea din ce în ce mai mult a suveranității statale, a independenței noastre economice, ca să nu mai pomenim de înstrăinarea, istorică și culturală, de ruperea legăturii transcedentale a milioane de români cu Patria-Mamă.

Ca într-o alegație de suflet, mulți vorbitori au simțit nevoia să-și exemplifice intervenția cu prezentarea de versuri sau de aforisme din bogata operă literară a lui Corneliu Vadim Tudor – creîndu-se momente reale de pătrundere într-o atmosferă aproape sacerdotală, prin versuri precum cele despre Patrie: „Toate trec de parcă n-ar fi fost/ vor muri grandoarea și minciuna/ zilele de praznic și de post –/ patria rămîne totdeauna// Zorile se năruiesc și cresc/ poate mîine nici nu se arată/ totul e predestinat firesc –/ patria nu moare niciodată// Însă steaua ce-o avem în cer/ suferă de dragoste de țară/ fie-mi dar îngăduit să sper –/ patria-i speranță milenară ”.

Pentru că tema simpozionului a fost „Cultura și Patriotismul Românesc”, iată, ce dovadă mai palpabilă putea să existe în limitele titulaturii de mai sus și a implicării poetului Corneliu Vadim Tudor în a-și exprima, din punct de vedere literar, sentimentul său de patriot român, ca în versurile ultimelor două strofe din poezia „Poporul român”, publicată în volumul „Saturnalii” (retras din librării, la intervenția iresponsabilă și antiromânească a fostului rabin Mozes Rozen), versuri aduse la lumina rampei de subsemnatul: „Poporul e împărăția, în întregime și în parte/ el e coconul ce se naște și veteranul de război/ el e bărbatul și femeia îndrăgostiți pînă la moarte/ și e orația de nuntă pentru aceste vremuri noi/ Poporul e asceza noastră cu preț suprem al libertății/ el ne va judeca odată de-am fost sau n-am fost patrioți/ poporul este țara însăși vibrînd în agora cetății/ și e destinul României pe care au vînat-o toți”. ... Trei ore s-au scurs de parcă timpul s-a condensat într-o singură oră. Peste Conferința dedicată memoriei lui Corneliu Vadim Tudor – „Cultura și patriotismul românesc”, s-a lăsat cortina, dar și nu peste ideile și crezul care ne-au rămas de la fostul senator, președinte de partid, poet, scriitor, istoric, om de cultură – Corneliu Vadim Tudor. Sub cupola Parlamentului României, am trăit sentimentul unei simbioze între trecut și prezent în politica românească – AUR, prin președintele George Simion și Lidia Vadim Tudor, ecoul unui alt președinte de partid patriot, pot fi epicentrul unui nou pol politic autohton spre care românii, dezamăgiți de minciunile și trădările partidelor care au fost pînă acum la putere în România, să se îndrepte cu încredere. Nu mai e mult. Deja a început: marele fluviu își adună apele.

Mulțumim AUR, felicitări președintelui George Simion, felicitări staff-ului AUR pentru inițiativa de a omagia un patriot de talia lui Corneliu Vadim Tudor, cu o temă ruptă din patrimoniul nostru ancestral: „CULTURA ȘI PATRIOTISMUL ROMÂNESC”! Fie ca această întîlnire, și altele care vor urma, sub aureola de învingător a Alianței pentru Unirea Românilor, să reușească să schimbe începutul Imnului Național: „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte”! Prea am dormit destul!

Suleyman legiuitorul

Debut furtunos

În Imperiul Otoman – asemenea şi Ţărilor Române – orice descendent de sex bărbătesc avea dreptul să urce pe tron. Totuşi, în virtutea unui drept tribal ancestral, cel mai mare dintre fii era chemat să îi succeadă tatălui său. Inexistenţa unor principii ferme a făcut însă ca în timp să apară conflicte între fraţi. Iată de ce Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului, a impus – după consultarea unui mare număr de ulemale (învăţaţi religioşi) faimoasa „lege a fratricidului“, ce permitea noului sultan să-și omoare fraţii. Teribila măsură, ce a contribuit la conturarea sentimentului de oroare pe care regimul otoman îl inspira europenilor, era gîndită pentru „binele statului“. Ca singur fiu supravieţuitor al lui Selim I, Suleyman a fost scutit să pună în aplicare „legea fratricidului“.

a căutat să stăvilească un alt fenomen negativ: amestecul haremului în viaţa politică a statului. Haremul – acest cuvînt ce înfierbîntă şi azi imaginaţia, dar care nu era altceva decît acea parte a palatului unde locuiau femeile, care, potrivit religiei islamice, nu se puteau amesteca cu bărbaţii – prin soţia care îi dădea sultanului primul născut, dar şi prin intrigile celorlalte soţii, se va impune însă, încă din vremea lui Suleyman. În 1541, de altfel, acesta a fost înfrînt, prin conlucrarea dintre corsarul Hayired din Barbarossa şi fiica lui Selim I, Şah Sultan, fiind înlocuit cu vîrstnicul Hadîm Suleyman paşa.

La 18 august 1555, Bayazid, celălalt fiu al lui Hurrem Sultan, a reuşit să îl înfrîngă şi omoare pe falsul Mustafa. El lua astfel o serioasă opţiune în confruntarea cu fratele său Selim. Chiar Roxelana se afla în faţa unei grele alegeri, surse din epocă arătînd că oscila între cei doi fii. La rîndul lor, Bayazid la Kütahya, unde era guvernator, şi Selim la Manisa se pregăteau de confruntarea finală. Ea a fost amînată doar de influenţa mamei lor. După moartea ei însă, conflictul nu a mai putut fi evitat.

Suleyman însuşi începuse să se teamă de Bayazid, considerat mult prea capabil şi prea voluntar, aşa încît sprijinul sultanului s-a îndreptat către Selim. El a trimis viziri la cei doi fii ai săi, care să îi sfătuiască să evite o confruntare cu armele. Doar că lui Selim i l-a trimis pe Sokollu Mehmed paşa, cel care avea să-i asigure cîştigarea tronului, iar pentru el însuşi o frumoasă carieră de mare vizir.

Domnia lui Suleyman – asemenea celor ale predecesorilor săi – a fost marcată de numărul mare de războaie purtate. S-a calculat că şi-a condus armata în 13 campanii majore, petrecînd 10 ani pe cîmpurile de luptă. Dar, aşa cum ne arată şi supranumele pe care i l-au acordat urmaşii, Legiuitorul, Suleyman a desfăşurat şi o vastă activitate de organizare juridică şi administrativă a imperiului. Chiar a doua zi după ce s-a urcat pe tron, noul sultan a hotărît că armatele sale trebuiau să plătească pentru toate proviziile pe care le cereau în timpul campaniilor. Ni s-a păstrat şi jurnalul expediţiei din Moldova, din 1538. Se povesteşte acolo că li s-a tăiat capul la doi oşteni prinşi că au jefuit. Sigur, oriunde războiul presupune jaf şi distrugere. Ar fi absurd să ne închipuim că oștile otomane au respectat întocmai porunca lui Suleyman. Dar prea s-a extins imaginea din Secolele XVIII-XIX, a imperiului decadent, şi asupra epocilor anterioare, pentru care nu se potriveşte. Sau, cum spunea Nicolae Iorga, „nu zic că turcii n-au meritat să fie calomniaţi, totuşi, ei au fost calomniaţi prea mult“.

Victoria haremului

În 1526, Suleyman zdrobea la Mohacs în ziua de 29 august, floarea nobilimii maghiare, în frunte cu nevîrstnicul rege Ludovic II. Practic, regatul ungar dispărea. O parte a sa rămînea încă o vreme cu titulatura de regat, vasal sultanului, avîndu-l în frunte pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, în 1540 însă acesta murea. Peste numai un an, în vreme ce partea de nord a Ungariei revenea Habsburgilor, zona centrală era transformată în pașalîc, cu centrul la Buda. Transilvania devenea un principat autonom, sub suzeranitatea Porţii.

În 1528, Suleyman pornea o nouă campanie în ţinuturile ungureşti, dirijată împotriva Habsburgilor. În cursul acesteia, din 27 septembrie pînă în 15 octombrie 1529, otomanii au asediat pentru prima oară Viena. Suburbiile oraşului au fost distruse, zidurile de apărare au avut de suferit în urma tirurilor artileriei otomane, dar cetatea a rezistat. Akîngiii, trupele „de comando“ – ca să folosim un termen modern – ale porţii au ajuns, peste Munţii Alpi, pînă în sudul Germaniei, în Bavaria. Spaima a fost mai mare decît rezultatele concrete obţinute, în tot Secolul XVI, mamele își speriau copiii neascultători cu venirea „Turcului“. Dar imperiul atinsese deja limita firească a expansiunii sale spre Vest.

Perioada de început a domniei lui Suleyman a marcat şi un interesant fenomen în politica internă, ce a avut importante consecinţe asupra evoluţiei imperiului. Locul marelui vizir Piri Mehmed a fost luat, în 1535, de Ibrahim paşa. Ascensiunea lui semnifica victoria reprezentanţilor sistemului devşirme asupra membrilor aristocraţiei turce. Lutfi paşa, care i-a urmat lui Ibrahim,

Intrigile Roxelanei Domnia lui Suleyman avea să fie marcată de luptele dintre favoritele haremului pentru a-şi impune fiul iubit ca succesor. Mai întîi, Hurrem Sultan (cunoscută de europeni sub numele de Roxelana) a obţinut întîietatea, pentru fiul ei Mehmed. Şi-a plasat, totodată, aliaţii în posturi importante din administraţie şi armată. Dar moartea neaşteptată a lui Mehmed a aruncat-o întrun con de umbră. A fost rîndul altei favorite, Gulbahar Sultan, să spere. Fiul ei cel mai mare, Mustafa, a devenit prezumtivul succesor. Se bucura şi de sprijinul ulemalelor şi al corpului ienicerilor, cît şi de cel al lui Husrev paşa, al doilea vizir. Frumoasa Roxelana nu s-a lăsat însă înfrîntă atît de uşor. Era o persoană cu multă voinţă. Peste aproape două secole și jumătate, Joseph Haydn avea să-i consacre Simfonia nr. 63 ce-i poartă numele. Hurrem Sultan deci a făcut în aşa fel încît să obţină exilarea lui Hadîm Suleymanşi Husrev pe motiv de corupţie, obţinînd marele vizirat pentru ginerele ei Damat Rustem pașa şi impunîndu-l pe debilul Selim drept moştenitor. A trebuit apoi să lupte din greu, pentru a-i asigura succesul. Marele vizir Rustem paşa a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l împiedica pe Mustafa în lupta contra safavizilor din Iran, tocmai pentru a nu-i crea aureola unui bun luptător, pe care Selim nu avea cum să o concureze. Damat Rüstem şi Hurrem Sultan au răspîndit zvonul – parţial întemeiat – că Mustafa căuta sprijinul spahiilor din Anatolia şi altor forţe locale pentru a se opune acaparării puterii la Istanbul de către elementele devsirme. Rustem chiar a falsificat o scrisoare care îl arăta pe Mustafa cerînd ajutor safavizilor. Urmarea acestor intrigi a fost că atunci cînd Suleyman a condus o nouă expediţie prin Anatolia, în vara anului 1553, oficial contra safavizilor, s-a oprit la Aktepe, lîngă Konya. Acolo l-a omorît pe Mustafa, la 5 octombrie. Era eliminat de pe scena politică cel mai capabil dintre posibilii săi succesori, iar Suleyman intrase definitiv sub stăpînirea Roxelanei, ipotecînd astfel viitorul imperiului.

Execuţia lui Mustafa a stîrnit nemulţumirea corpului ienicerilor şi a spahiilor din Anatolia. În iulie 1555 a apărut în partea răsăriteană a imperiului un fals Mustafa, care a preluat conducerea celor nemulţumiţi. Răsculaţii au ajuns pînă la Gallipoli, trecînd în partea europeană a imperiului. Falsul Mustafa şi-a instalat centrul puterii în Macedonia, punînd ca mare vizir pe un lider al temutelor trupe de akingii. Și-a extins stăpînirea pînă în Dobrogea, fiind întîmpinat cu mult entuziasm de populaţia din Rumelia, partea europeană a Imperiului otoman.

Cum în jurul lui Selim s-au aflat mai ales ienicerii, iar alături de Bayazid au mers elementele nemulţumite grupate anterior în jurul falsului Mustafa, avem de a face, din nou, cu opoziţia de interese dintre reprezentanţii sistemului devsirme şi cei ai aristocraţiei turce. Victoria lui Selim, lîngă Konya, urmată de fuga lui Bayazid la iranieni – care l-au predat însă, în schimbul unei sume însemnate de bani, în februarie 1560 lui Suleyman – a consfinţit victoria primei grupări asupra celei de a doua.

Teroarea succeselor sale

Pe plan extern, Suleyman a trebuit să penduleze permanent între teatru de luptă european şi cel asiatic. În Europa, principalul inamic îi erau Habsburgii, care încercau să obţină controlul asupra Transilvaniei. Vor reuşi abia la sfîrşitul secolului următor. În est, confruntarea cu Iranul safavid avea să se cronicizeze, marcînd şi prima jumătate a secolului următor.

Domnia lui Suleyman s-a încheiat oarecum simetric. La 1 mai 1566, sultanul părăsea Istanbulul, plecînd în cea de a 13-a şi ultima sa campanie. A ajuns cu greu – o miniatură îl înfăţişează sprijinit de umărul marelui vizir Sokollu Mehmed paşa – pînă sub zidurile Szigetvárului. După un asediu care a durat o lună, la 8 septembrie, tabăra era ridicată. Două zile mai tîrziu, Suleyman, septuagenar şi bolnav, murea în cortul său. Vestea a fost tăinuită pînă ce Selim a reuşit să ajungă la Istanbul şi să-şi asigure tronul imperial. A fost înmormîntat în minunata moschee Suleymaniye, una din cele mai frumoase bijuterii arhitectonice din Istanbul.

Suleyman este, fără îndoială, suveranul cel mai vestit al dinastiei otomane. Domnia sa, cu o durată impresionantă, corespunde fazei de maximă strălucire a Imperiului otoman. Înalt şi slab, nu tocmai bine proporţionat, cu frunte înaltă, nas acvilin, ochii negri şi mari, oferea o imagine maiestuoasă, demnă de un monarh atît de important. Puţini favorabili acestui necredincios, observatorii occidentali erau totuşi unanimi în a-i recunoaşte grandoarea. Îi reproşau anumite slăbiciuni, prea marea supunere în tinereţe, faţă de Ibrahim paşa, apoi faţă de Roxelana, asasinarea celor doi fii. Dar pe ansamblu, îl considerau un om înţelept, de o mare elevaţie morală, fidel angajamentelor sale, virtuos în viaţa particulară, instruit şi zelos în materie de religie. Cu vîrsta, pietatea şi virtutea s-au unit într-o austeritate dintre cele mai riguroase, în vreme ce fermitatea de caracter s-a transformat într-o aparentă indiferenţă faţă de toate întîmplările destinului.

Şi poate că cel mai bine surprind esenţa domniei sale aceste cuvinte ale ambasadorului lui Ferdinand de Habsburg la Poartă, Busbecq, unul dintre cei mai obiectivi observatori ai lumii otomane. „Suleyman se înfăţişează înaintea noastră cu toată teroarea pe care o inspiră succesele sale și cele ale strămoşilor săi. Din cele trei continente ale emisferei noastre, fiecare contribuie cu partea sa la distrugerea noastră. Ca un trăznet, el loveşte, fărîmă şi distruge tot ce se află în calea sa“.

MIHAI CONRAD

Hurrem Sultan: Concubina sultanului care a devenit regină

Un președinte extrem(ist) de rezistent

(urmare din pag. 1)

Se mai spune pe același site al Președinției că „Președintele Klaus Iohannis a preluat în mod constant semnalele cetățenilor și a acționat ca un liant al vectorilor democratici din România, reușind crearea unui front comun pentru reafirmarea idealurilor și a valorilor europene”. Extrem(ist) de neadevărat. Președintele nu a preluat nici un fel de semnal de la cetățeni, fiindcă dînsul a fost extrem(ist) de distant, de arogant și de inabordabil pe tot parcursul domniei sale.

În plan intern, zice același site ale Președinției, „domnul Klaus Iohannis și-a îndeplinit pe parcursul mandatului promisiunea de a fi un «alt fel» de Președinte și de a face politică în alt mod”. Extrem de adevărat. A fost un președinte „altfel” decît ar fi trebuit să fie. A fost un președinte extrem(ist) de nepatriot, a fost un președinte extrem(ist) de dezinteresat de soarta țării, a fost un președinte extrem(ist) de cheltuitor cu banii publici și, în general, a fost un președinte

extrem(ist) în comportamentul său (paltonul aruncat, avioanele de nabab, tăcerile sale prelungi etc.).

De asemenea, a fost un președinte extrem de rezist(ent). Prima dată a ieșit în stradă în celebra geacă roșie printre cei care rezist(au) prin piețe contra regimului Dragnea. A făcut astfel un gest extrem(ist) de nepotrivit pentru un președinte, alături de declarațiile sale extremiste și anormale pentru funcția ocupată, contra unui partid politic românesc, PSD-ul pe care l-a denumit într-un mod extrem(ist) de nazist (fiindcă ei au inventat termenul) „ciuma roșie”, deși a devenit mai apoi singurul președinte post decembrist care a numit cei mai mulți prim-miniștri PSD-iști.

Extrem(ist) de curioasă rezist(ența) la putere a domnului președinte și modul ineficient în care și-a exercitat atribuțiile legale. Extrem(ist) de delăsător în susținerea marelui său proiect „România Educată”, de care s-a ales bineînțeles praful și pulberea, ca să nu mai vorbesc de modul complet dezinteresat si arogant în care a tratat greva profesorilor.

Accente • Accente

Iohannis, mai slab decît crede și speră

1 Decembrie a adus pe scenă un președinte grăbit, deranjat de obligațiile oficiale, care își pregătește vacanța ce va urma la sfîrșitul mandatului. Dar planul său de a prelungi guvernarea PSD-PNL și după plecarea sa de la Palatul Cotroceni e amenințat din mai multe direcții. Un președinte ales democratic de peste 7 milioane de români ar fi trebuit să dea dovadă, mai ales în momente solemne, de o abilitate mai mare prin a face gesturi care să încurajeze solidaritatea națională.

Klaus Iohannis, cu ocazia Zilei Naționale, la recepția organizată pe fugă din cauza plecării în Dubai, nu a invitat pe nimeni din partea USR și nici a formațiunii AUR. Decizia lui Klaus Iohannis poate indica faptul că președintele se teme de cele două partide. Amîndouă se află pe un trend ascendent în ce privește susținerea opiniei publice, putînd să-i încurce socotelile politice.

Noul pol de centru-dreapta despre care se vorbește tot mai des în ultima vreme este o amenințare pentru planul lui Iohannis de a prelungi guvernarea PSD-PNL și după alegerile parlamentare. Pentru actualul președinte, succesul alianței e vital pentru a-și păstra imunitatea și după terminarea mandatului.

Iohannis vrea să evite întrebările despre proprietățile imobiliare, despre deciziile luate în timpul pandemiei sau despre cheltuirea banilor publici prin deplasări luxoase în străinătate. Pentru asta are nevoie de un guvern prietenos, cu o majoritate confortabilă în Parlament. „Putem spune cu încredere că am reușit să menținem economia solidă, să încurajăm investițiile, să asigurăm securitatea cetățenilor noștri. Și toate acestea nu ar fi fost posibile dacă nu am fi avut o guvernare stabilă, fără blocaje politice toxice, chiar dacă i se pot reproșa lucruri și acestei guvernări.

Fără o coerență guvernamentală, ar fi fost cu mult mai dificil să trecem cu bine prin crizele multiple cu care ne confruntăm”, a spus Klaus Iohannis în discursul său ținut cu ocazia Zilei Naționale, în care a lăudat alianța PSD-PNL.

Comisia Europeană

și confruntarea politică din România

Investigația DNA privind campania de vaccinare, refuzul invitării reprezentanților USR și AUR la recepția de la Palatul Cotroceni și atacurile dure ale PSD din ultima vreme la adresa partidului condus de Cătălin Drulă sugerează că formarea polului de centru-dreapta (USR, PMP, Forța Dreptei) e privită cu îngrijorare de către cei de la putere.

Acțiunea procurorilor a atras critici din partea Opoziției, implicînd și Comisia Europeană întrun posibil scandal politic din România. „Aș dori să aduc în atenția dumneavoastră o acțiune extrem de îngrijorătoare din partea unui procuror al Direcției Naționale Anticorupție (DNA) de a pune sub acuzare foști miniștri pentru participarea României la achiziția de vaccinuri COVID-19, în ciuda lipsei unor dovezi sau suspiciuni rezonabile de corupție. Direcția Națională Anticorupție își depășește competențele și se substituie puterii executive a statului, al cărei rol este de a lua decizii de oportunitate, mai ales într-o situație de urgență fără precedent în domeniul sănătății publice”, i-a scris Cătălin Drulă, liderul USR, Ursulei von der Leyen, președinta Comisiei Europene. Prin mesaj, șeful partidului semnalează că decizia achiziției vaccinurilor din timpul pandemiei nu a aparținut în totalitate Guvernului României, fiind una negociată cu instituțiile europene.

E de așteptat ca în viitorul apropiat Comisia să reacționeze, un proces și posibile condamnări ale unor miniștri în legătură cu achiziția de vaccinuri poate crea o situație complicată la nivelul Uniunii Europene, mai ales pentru că, la vremea respectivă, încheierea contractelor a fost făcută întrun mediu competitiv și prin proceduri nu foarte transparente.

Pentru cel de-al doilea mandat, obiectivul său fundamental a fost acela de a construi o țară prosperă, sigură, un stat funcțional care, prin instituțiile sale, se află în slujba cetățeanului, pe care îl servește și îl respectă. O voce puternică în Europa și în lume, o țară care își promovează valorile și identitatea și își protejează resursele. Un stat în care Guvernul lucrează cu responsabilitate în beneficiul tuturor cetățenilor, iar Parlamentul legiferează bine și eficient.

Extrem (ist) de prost a lucrat pentru a-și îndeplini obiectivul fundamental fiindcă nu știe să comunice sau să muncească, ci doar să se plimbe și să reziste cît mai mult la putere. Ținînd cont de toate acestea, e nepotrivită declarația domnului Iohannis că nu dorește în jurul său reziști și extremiști cînd însuși domnia sa e un rezist și un extrem(ist). A fost un președinte extrem(ist) de slab, un sas extrem(ist) de atipic și un om extrem(ist) de detestat în special de cei pe care i-a păcălit să-l voteze de două ori.

În aceste condiții, mă așteptam să nu apară la recepția de la Palatul Cotroceni și să dispară din conștiința națională la fel de repede cum au dispărut și alții ca el.

Liberalii, fără direcție

O altă problemă pe care o are Iohannis e cea a pierderii controlului asupra PNL. Cu cît se apropie sfîrșitul mandatului cu atît actualul președinte devine o povară mai mare pentru partid. Lipsa de popularitate, luxul în care călătorește și lungile vacanțe au devenit greu de apărat de către liberali.

În partid se aud tot mai multe voci care cer desprinderea de PSD și găsirea unor formule de colaborare cu USR și preconizatul pol de dreapta ca o variantă politică rațională, printr-o poziționare împotriva socialdemocraților și a lui George Simion. O astfel de alianță anti PSD și AUR ar putea reprezenta platforma politică pentru alegerea unui președinte pro-european, atașat de valorile NATO, care să reprezinte o garanție cu privire la evoluția democratică a României și în viitorul deceniu. Iohannis percepe o astfel de construcție ca pe o amenințare la adresa lui, eșecul strategiei pe care a construit-o împreună cu Marcel Ciolacu, liderul PSD, și Nicolae Ciucă, actualul președinte al PNL.

Trei obstacole și trei ideologii

Sînt trei mari obstacole care stau în calea șefului statului în ce privește moștenirea politică pe care vrea s-o lase românilor:

• Alianța PSD-PNL pe care o susține e una artificială, realizată împotriva voinței multor liberali și a votanților partidului, care în marea lor majoritate sînt anti PSD;

• Prăbușirea susținerii publice pentru Klaus Iohannis înseamnă că orice proiect politic vine dinspre Palatul Cotroceni nu se bucură de o prea mare apreciere din partea alegătorilor, avînd puține șanse să capete aderență cu toate eforturile pe care le fac unii lideri de opinie și agențiile de informații.

• O tot mai mare nemulțumire față de deciziile guvernului în ce privește politica fiscală, teama de o nouă creștere a taxelor și inflația fac ca popularitatea celor două formațiuni care guvernează împreună –PSD și PNL – să fie într-o continuă scădere.

Confruntările politice vor crește în intensitate, iar Ziua Națională e linia de start pentru formațiunile politice care pleacă într-o cursă electorală complicată.

Se vor confrunta trei blocuri ideologice și economice mari. În jurul acestor abordări politice gravitează lideri, partide, grupuri de afaceri și interese. Cine va reuși să convingă electoratul, dar și pe aliații strategici ai României că reprezintă soluția de viitor va prelua controlul țării pentru următorii ani.

Cursa abia începe, iar Iohannis nu e favorit, avînd mai puțină putere să influențeze desfășurarea ei decît crede și speră.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)

A ctualitatea pe scurt

 Potrivit unui recent sondaj realizat de INSCOP, există o creștere semnificativă în rîndul românilor care se declară mîndri că fac parte din națiunea română. Cifrele arată că 95% dintre cei chestionați se simt mîndri că sînt români, o creștere semnificativă comparativ cu datele din 2013, cînd acest procent era de 83%. O altă descoperire notabilă este legată de obiceiurile de Ziua Națională, unde aproape jumătate dintre români (49,7%) obișnuiesc să arboreze Tricolorul acasă, față de doar 26,3% înregistrat în 2013. Referitor la mutarea Zilei Naționale într-un anotimp mai călduros, 26,4% dintre români sînt de acord, în scădere față de 29,6% înregistrat în 2013. Totodată, 69,7% nu susțin o astfel de schimbare, comparativ cu 55,3% în 201. Din analiza socio-demografică reiese că persoanele cu studii primare și locuitorii din regiunea de nord-vest sînt mai deschise ideii de a muta Ziua Națională într-un anotimp mai călduros decît media. Studiul subliniază că a fi român înseamnă pentru 93,6% dintre respondenți să vorbești limba română, iar pentru 90,6% să ai cetățenie română. Cu privire la ideea că a fi român presupune să ai o familie cu rădăcini românești, 77,2% dintre respondenți sînt de acord, în timp ce 64% consideră că a fi român înseamnă să fii creștin ortodox.  Primăria Slatina a ales ca în acest an să decoreze orașul cu o tematică neobișnuită. Astfel, în jurul bradului de Crăciun din oraș au apărut girafe, elefanți, lei și tigri, conform Biz Brașov. Figurine precum renii, spiridușii, oamenii de zăpadă și chiar Moș Crăciun lipsesc cu desăvîrșire. Fotografia cu noile decoruri a fost publicată chiar de primarul din Slatina, Emil Mot. El i-a chemat pe localnici, vineri, pe 1 decembrie, să asiste la aprinderea luminilor de sărbătoare și să vadă noile decorațiuni, inspirate dintr-un parc de aventură din Africa.  Alegerile europarlamentare vor avea loc în 9 iunie 2024, ca în toată Uniunea Europeană. Liderii coaliției de guvernare au stabilit și data alegerilor locale, care vor avea loc în 29 septembrie 2024, conform Digi24. Mai sînt de stabilit datele pentru alegerile parlamentare și cele prezidențiale. Conform unor surse din coaliție, PNL ar vrea ca alegerile parlamentare să aibă loc în 8 decembrie, după cele prezidențiale, care ar urma să aibă loc în 10 sau în 24 noiembrie. Liberalii ar vrea ca alegerile locale să fie organizate simultan cu cele parlamentare, dar acest scenariu nu ar fi pe placul PSD. Social-democrații ar vrea ca alegerile parlamentare să aibă loc în aceeași zi cu primul tur al alegerilor prezidențiale. Scopul ar fi ca votul politic să tragă în turul al doilea candidatul PSD la alegerile prezidențiale, dat fiind că sondajele plasează social-democrații la peste 30% intenție de vot. La negocieri, PSD s-a opus alegerilor parlamentare pentru 8 decembrie, motivînd expirarea mandatului actualului Parlament în 6 decembrie.  Rusia pornește de la ipoteza că sancțiunile impuse împotriva sa de Statele Unite și aliații săi vor dura mulți ani, dar și de la ideea că influența SUA asupra economiei mondiale este în scădere, a declarat vineri purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, citat de Reuters. Peskov a comentat astfel un interviu pentru Financial Times în care secretarul de stat adjunct al SUA pentru resurse energetice, Geoffrey Pyatt, a spus că Washingtonul urmărește să înjumătățească veniturile din petrol și gaze ale Rusiei pînă la sfîrșitul deceniului. „Nu avem nici o îndoială că aceste sancțiuni vor dura mulți ani. Chiar și fără declarații din partea respectabilului reprezentant (american), știam deja acest lucru. Ne asumăm acest lucru atunci cînd ne formulăm poziția”, a declarat presei Peskov. Rusia se laudă frecvent cu faptul că economia sa s-a dovedit mai rezistentă decît se preconiza în fața unor sancțiuni occidentale fără precedent din cauza războiului din Ucraina.  Europarlamentarul Victor Negrescu anunţă că există trei variante prin care România poate adera la Spaţiul Schengen pînă la finalul acestui an. „În contextul Consiliului Justiție și Afaceri Interne de săptămîna aceasta, unde se va discuta despre extinderea spațiului Schengen, a amînării votului privind intrarea României în zona de liberă circulație dar și a posibilei renunțări iminente la exercitarea veto-

ului de către Olanda, prezint ultimele trei variante posibile pentru a obține o decizie favorabilă țării noastre pînă la finalul anului”, a scris Victor Negrescu pe Facebook. „Varianta 1, pe care personal o propun și am susținut-o în discuțiile mele de la Viena și cu oficialii europeni, presupune o aprobare tacită a intrării României în spațiul Schengen printr-un vot în cadrul reuniunii ambasadorilor statelor membre UE și validarea sa în orice Consiliu UE care ar avea loc pînă la finalul anului. Varianta 2, mult prea riscantă pentru că presupune o politizare a subiectului, implică o discuție și un vot fie în Consiliul de Afaceri Externe din 11 decembrie, fie în Consiliul European. Varianta 3, evaluată de instituțiile europene, presupune un Consiliu UE extraordinar care să aibă pe ordinea de zi inclusiv acest subiect. Este varianta posibilă dacă executivul din Austria va insista cu revendicări adiționale, precum menținerea unor controale suplimentare la frontieră, garanții privind securizarea frontierelor sau un mecanism de aderare specific pentru Bulgaria și România”, a mai scris europarlamentarul. „În acest context general, dar și în raport cu discuțiile pe care le-am avut recent în Austria și cu reprezentanții instituțiilor europene la cel mai înalt nivel, șansele României de a adera la spațiul Schengen, mai ales în formula accederii etapizate, au crescut simțitor. Invit astfel pe toți cei care caută să politizeze subiectul să acționeze cu prudență și diplomație, și să ajute în mod dezinteresat astfel încît acest obiectiv central al României să fie îndeplinit”, a concluzionat Negrescu.  Papa Francisc a subliniat duminică necesitatea ca toate religiile lumii să se unească pentru a se opune devastării „rapace” a mediului, transmite Reuters. Papa, în vîrstă de 86 de ani, urma să susţină un discurs în deschiderea Pavilionului Credinţei din cadrul conferinţei climatice COP28 de la Dubai, însă o inflamaţie pulmonară l-a forţat să rămînă la Vatican. Cardinalul secretar de stat Pietro Parolin a citit mesajul Papei în locul acestuia, aşa cum a făcut şi sîmbătă, în cazul discursul principal al Suveranului pontif de la summitul ONU dedicat climei. „Religiile, ca voci ale conştiinţei în beneficiul umanităţii, ne amintesc că sîntem creaturi finite, dominate de o nevoie de infinit”, a transmis Papa, menţionînd că un Pavilion al Credinţei reprezintă o premieră la o conferinţă COP. Religiile, a subliniat Suveranul pontif, „trebuie să acţioneze, în mod urgent, pentru binele mediului”, să-şi educe membrii pentru a urma „stiluri de viaţă sobre şi fraterne” în locul celor risipitoare, şi să acţioneze pentru o revenire la contemplarea individuală a măreţiei naturii. În discursul său adresat liderilor religioşi, Papa Francisc a mai spus că pacea şi modul în care este gestionată planeta sînt interdependente. „În faţa ochilor noştri, putem vedea cum războaiele şi conflictele dăunează mediului şi divizează naţiunile, împiedicînd un angajament comun de a aborda probleme comune, cum ar fi protecţia planetei”, a spus Suveranul, conform Agerpres  România a semnat aderarea la International Solar Alliance (ISA), un angajament puternic al guvernului român de a sprijini şi promova energia solară ca sursă principală de energie curată şi durabilă, în cadrul unui eveniment special organizat în cadrul conferinţei COP28, în Emiratele Arabe Unite, informează un comunicat de presă al Ministerului Energiei, potrivit Agerpres România se alătură altor 122 de state membre ale ISA, cu scopul de a contribui activ la tranziţia verde globală. Semnarea aderării la ISA reprezintă un pas important în realizarea obiectivelor Naţiunilor Unite legate de energie curată şi sustenabilă pînă în 2030. Prin aderarea la Internaţional Solar Alliance, România îşi asumă un rol de lider în promovarea energiei solare la nivel regional şi global. ISA reprezintă şi un mediu propice pentru colaborare şi transfer de cunoştinţe între statele membre, facilitînd crearea de parteneriate şi investiţii în sectorul energetic. Astfel, România va putea beneficia de expertiză internaţională şi de resurse financiare pentru a accelera implementarea sistemelor de energie solară şi a altor tehnologii inovatoare.  Președintele turc Tayyip Erdogan a declarat luni că premierul israelian Benjamin Netanyahu va fi judecat ca și criminal de război din cauza ofensivei Israelului aflate în desfășurare în Fîșia Gaza,

transmite Reuters. El a făcut această declarație într-un discurs pe care l-a ținut la o reuniune a unui comitet al Organizației pentru Cooperare Islamică (OCI) la Istanbul. În plus, Erdogan a mai afirmat că Gaza este pămînt palestinian și va aparține întotdeauna palestinienilor.  Devine din ce în ce mai dificil pentru Uniunea Europeană să ofere asistență financiară Ucrainei, a declarat secretarul de presă al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov, scrie Interfax. În cadrul unui briefing de presă, acestuia i s-a cerut să comenteze ceea ce a scris publicația Financial Times, potrivit căreia Ucraina ar putea să nu primească 50 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană din cauza crizei financiare din Germania și a întăririi poziției extremei drepte în Europa. „Aceasta este mai degrabă o întrebare pentru europenii înșiși. Este clar că le este din ce în ce mai dificil să ardă bani în barilul ucrainean fără fund”, a spus el. Peskov a fost, de asemenea, întrebat cum ar putea afecta acest lucru cursul războiului din Ucraina. „În ceea ce ne privește, operațiunea militară specială va continua. Economia noastră s-a adaptat la condițiile Districtului Militar de Nord și asigură regimul necesar pentru continuarea acesteia”, a spus reprezentantul Kremlinului.  Miliardarul Bill Gates, cofondator al Microsoft, a susținut într-un podcast că tehnologia nu va putea înlocui oamenii, dar ar putea face posibil ca oamenii să lucreze doar trei zile pe săptămînă. Gates a vorbit despre o lume în care „mașinile vor putea produce toate alimentele și bunurile”, iar oamenii nu vor mai trebui să lucreze cinci zile pe săptămînă sau mai mult pentru a cîștiga un salariu decent. Tehnologia ar putea face ca într-o zi oamenii „să nu mai muncească atît de mult”. „Dacă am ajunge la o societate în care trebuie să lucrezi doar trei zile pe săptămînă, probabil că ar fi în regulă”, a spus Bill Gates. Cu toate acestea, el a recunoscut anterior pericolele unei utilizări greșite a inteligenței artificiale. Și directorul executiv al JP Morgan, Jamie Dimon, a estimat că următoarea generație de angajați va lucra doar 3,5 zile pe săptămînă datorită inteligenței artificiale. „Copiii voștri vor trăi pînă la 100 de ani și nu vor face cancer datorită tehnologiei și probabil vor munci trei zile și jumătate pe săptămînă”, a spus Jamie Dimon pentru Bloomberg în luna octombrie.  Procesul în care primul-ministru israelian Benjamin Netanyahu este acuzat de corupție, fraudă și abuz de încredere a fost reluat în plin război cu Hamas. Acesta este bănuit că a primit de la o serie de persoane ultrabogate un important volum de cadouri în valoare de circa 700.000 de şekeli (176.000 de euro), sub formă de trabucuri, sticle de şampanie şi bijuterii, între 2007 şi 2016. Între presupuşii săi ,,binefăcători” se numără ,,nababul” hollywoodian Arnon Milchan, producător al unor pelicule de succes ca ,,Pretty Woman” și ,,Născuţi asasini”, Netanyahu fiind bănuit că a susţinut o măsură fiscală care i-ar fi adus acestuia milioane de dolari în plus, dar Ministerul Finanţelor s-a opus. Totuși, premierul israelian susţine că a acceptat doar cadouri de la prieteni, fără să le fi cerut, şi că este victima unei vînători de vrăjitoare. Potrivit presei israeliene, Benjamin Netanyahu nu va fi chemat la bară în viitorul imediat, dar ar putea compărea pentru a depune mărturie peste cîteva luni. Procesul început în 2020 este o premieră în Israel pentru un prim-ministru în exerciţiu.  Secretarul general al NATO a declarat pentru televiziunea germană ARD că aliații trebuie să fie pregătiți pentru vești proaste de pe frontul din Ucraina. ,,Războaiele se desfășoară în etape. Trebuie să susținem Ucraina și la bine, și la rău. Trebuie să fim pregătiți pentru vești proaste”, a spus Jens Stoltenberg, fără a explica despre ce ,,vești proaste” este vorba. Declarațiile secretarului general NATO vin pe fondul dezbaterilor privind livrările de muniție și susținerea financiară a Ucrainei, în timp ce numărul trupelor ruse de pe front este în creștere, președintele Vladimir Putin semnînd un decret pentru mobilizarea a 170.000 de soldați. ,,Cu cît sprijinim mai mult Ucraina, cu atît războiul se va încheia mai repede”, a spus secretarul general NATO, adăugînd însă că ,,nu reușim să cooperăm atît de bine pe cît ar trebui”. El a cerut guvernelor aliate să privească dincolo de interesele naționale și să vadă imaginea de ansamblu. r m

Un punct de vedere

A doua oară în istorie cînd România nu are proiect de țară

România se află, pentru a doua oară în istorie, lipsită de un mare proiect național. Nimeni nu are nici un fel de viziune clară pentru acest popor. Ce obiective avem? Care este marele plan pentru deceniile următoare? Toate acestea lipsesc și din discursul public și preocupările elitei politice. Este o postură periculoasă pentru țară, pentru că induce moleșeala socială, divizarea politică și vom deveni, treptat, o victimă a istoriei. O națiune care nu mai are un ideal comun nu mai are pentru ce să fie solidară și își va consuma energiile în nesfîrșite lupte interne, în loc să se concentreze pe obținerea obiectivelor mari, strategice. Este o lecție simplă, pe care o putem cu ușurință învăța și din istoria altor națiuni europene, dar și din propria noastră istorie, mai scurtă, dar mai „didactică”.

Lipsa unei viziuni pentru viitor, a unui „proiect de țară” se vede la tot pasul. Bunăoară, din faptul că aproape toate facilitățile oferite unor anumite industrii (IT, agricultură, industrie alimentară sau construcții) au fost anulate la doar cîțiva ani de cînd au fost introduse. Sau din faptul că în 2019 strategia energetică a România se baza pe construcția unor centrale pe gaz, iar după doar patru ani gazul a dispărut din strategiile guvernamentale și au apărut mini-reactoarele nucleare și panourile fotovoltaice. Sau din faptul că ne propunem să construim două reactoare nucleare cu o firmă care nu a mai construit nici unul de aproape 20 de ani și care nici nu mai produce mai nimic de atunci. Sau din faptul că sîntem singura națiune europeană care și-a propus să își crească o clasă medie, iar după nici 20 de ani și-a schimbat prioritățile și vrea să o comprime. Sau din haosul creat în educație de așa-zise reforme făcute an de an.

Ideea națională a apărut în Principatele Române la mijlocul Secolului al XIX-lea, atunci cînd a apărut și prima generație de români conectați la circuitul marilor curente occidentale. Generația lui Bălcescu, Heliade Rădulescu, Kogălniceanu, a bătrînului Brătianu. Această excepțională generație, insuficient prețuită și respectată este prima generație care a avut un proiect de țară, prima generație cu un plan pentru români, cu obiective clare și puternice. Aceste obiective erau Unirea Principatelor române și independența.

Elita care a eșuat în 1848 a reușit, în 1859 și în 1862, să înfăptuiască Unirea Principatelor. Primul punct din proiectul lor de țară. Apoi a reușit, la 1877 și 1878, să obțină independența și suveranitatea națională. A urmat o altă generație cu un alt proiect de țară: desăvîrșirea Unirii, prin integrarea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Basarabiei (cu tot cu Bugeacul). Acest proiect a fost urmărit cu tenacitate de o generație la fel de strălucită ca prima, generație dominată de către Ionel Brătianu, PP Carp, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Constantin Stere, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș. Și acest al doilea proiect de țară a fost îndeplinit, în perioada 1918-1920, prin desăvîrșirea României Mari.

După Primul Război Mondial, elita românească s-a trezit lipsită de orice mare proiect, de orice obiectiv

național. Părea că nu mai avem nimic de așteptat de la istorie și că ne-am deconectat, urmînd a trăi o viață liniștită. Nu numai că acea perioadă a fost un mare eșec economic, dar lipsa unei viziuni naționale integratoare a divizat politic românimea, consumînd de pomană energiile unei elite mult mai numeroase și mai sofisticate decît cele de dinaintea sa.

Dacă ne uităm cu atenție la acea perioadă o să observăm că, spre deosebire de perioada antebelică, marcată de o creștere economică impresionantă, perioada interbelică este cea mai proastă, din punct de vedere economic, din istoria României. Niciodată, cu excepția acelor decenii, economia noastră nu a fost cea din urmă pe continent, din punct de vedere al performanței. Dar recunoașterea cifrelor din statisticile comparate nu este încă bine primită la București, pentru că ar conduce la demitizarea interbelicului. Ori asta este împotriva discursului public oficial și oficios, axat pe supra-valorizarea perioadei respective.

Cele două decenii fără proiect de țară s-au sfîrșit printr-o catastrofă: destrămarea țării, în doar cîteva luni din 1940 și, mai apoi, intrarea într-un război disproporționat de partea care urma să fie supusă capitulării. Cu toate acestea, înțelepciunea de ultim moment din actul de la 23 August a condus la refacerea parțială a unității naționale.

România a intrat apoi pe mîna unui partid impus de la Moscova, care a rupt orice legătură cu Occidentul căruia îi aparțineam și părea că ne vom afunda în neant. Numai că, cinic vorbind, și generația de comuniști autohtoni care a condus țara, a avut un proiect de țară, chiar dacă acela nu era cel de care România avea nevoie atunci decît parțial. Acel proiect a fost de recuperare a suveranității, de independență față de Moscova și de industrializare a țării. Proiect care a și reușit, în linii mari. România a reușit să scape de trupele sovietice, apoi să se distanțeze destul de vizibil și de clar de linia Moscovei, căpătînd o independență destul de mare, chiar dacă nu totală. Al doilea val al generației de lideri comuniști a sofisticat proiectul de țară, cu un accent puternic pe dezvoltarea infrastructurii și a industriei, țintind o independență economică, care, deși iluzorie, a condus la realizarea unor obiective impresionante și la transformarea țării într-o națiune cu mari capacități industriale. Finalul acestei generații, în anii ’80 a găsit România angrenată într-un anti-proiect de țară, axat pe insularizare și închidere în interior, în totală contradicție cu mersul lumii, care tindea atunci spre globalizare.

A urmat o generație, după debarcarea regimului comunist, cu un proiect de țară cît se poate de ambițios: integrarea euro-atlantică a României (intrarea în Uniunea Europeană și în NATO). Paradoxal, o generație integral dezvoltată în regimul comunist a reușit, în mai puțin de două decenii, să aducă țara în situația de membru al celor două organizații, adică să o aducă în lumea occidentală.

După care ne-am întors, parcă, în anul 1920: sărbătoarea continuă a integrării în NATO și UE, ignorarea viitorului, a noilor inamici, divizarea internă. Și mai ales lipsa unei viziuni, a unui mare proiect. Unde vrem să ducem România? Nu există un răspuns la această întrebare în generația actuală de „lideri”.

Este acum, pentru noi, sfîrșitul istoriei? Nicidecum. Sîntem, oare, lipsiți, de obiective mari? Nicidecum. Națiunea noastră se află încă despărțită și locuiește în două state românești. De ce nu ar fi refacerea Unității naționale un obiectiv de țară? Avem, apoi, un mare deficit de dezvoltare față de statele apusene. De ce nu ar putea fi atingerea mediilor europene

un proiect de țară? În sens mai larg, Europa este în continuă pierdere de competitivitate și de relevanță în raport cu ceilalți poli ai lumii actuale, America și Asia de Sud-Est. De ce nu ar fi un proiect de țară schimbarea cursului descendent al Uniunii Europene?

Pentru că sîntem o țară prea mică pentru așa ceva sau pentru că ne credem prea mici pentru așa ceva?

Astăzi, toate discursurile oficiale încep cu sforăitoarea frază referitoare la cea mai bună situație de securitate militară și economică pe care o avem. Uităm, cu toții, că această realizare a fost obținută acum mai bine de 16 ani și că lumea s-a schimbat de atunci și au apărut noi inamici, în fața cărora sîntem extrem de vulnerabili. Chiar dacă acești noi inamici nu sînt state vecine, ci alt fel de pericole. Astăzi, principalul pericol pentru România este îngroparea sa în afara curentului principal de dezvoltare de pe glob, a economiei cunoașterii. Țara noastră se află în afara cercului națiunilor care contează, pentru că noi am rămas o societate din secolul trecut, care își construiește o economie de secolul trecut. A fi pe primul loc în UE la abandon școlar și pe ultimul loc la ponderea absolvenților de facultate înseamnă că am renunțat la viitor și ne propunem să devenim o țară bananieră în mijlocul Europei.

Dacă în perioada interbelică eram amenințați de revizionismul maghiar și de cel sovietic (marginal și de cel bulgăresc), astăzi sîntem amenințați de un inamic mult mai subtil, dar și mai greu de învins: depopularea, emigrarea masivă a românilor în străinătate. Reîntoarcerea românilor acasă sau reținerea tinerilor care vor să plece nu au avut loc pe agenda publică și nici printre obiectivele unui nou program de țară. Nimeni nu are nici un plan să stopeze emigrarea românilor, deși puținii rămași acasă nu pot să plătească nici măcar pensiile celor care au ridicat această economie.

Sărăcia unei prea mari părți din populație a fost ignorată și în perioada interbelică (cu excepția notabilă a lui Ion Mihalache și a țărăniștilor) și este și astăzi ignorată. Faptul că avem cea mai mare populație săracă a Uniunii Europene nu va opri șampaniile să curgă la petrecerile unei elite care își ignoră poporul de votanți. Faptul că a doua cea mai bogată țară europeană în resurse energetice are nevoie să distribuie vouchere pentru plata facturilor la energie pentru un sfert din populație ar fi trebuit să îi oripileze pe toți politicienii noștri. Dar nu, nici eradicarea sărăciei nu poate fi un proiect de țară la București.

Astăzi, întocmai ca în perioada interbelică, ne batem cu pumnii în piept că sîntem „grînarul Europei”. Dar uităm că producția vegetală este cea mai simplă și mai ieftină materie primă de pe glob. Nimeni nu va mînca vreodată boabe de grîu sau de porumb și prea puțini mănîncă semințe de floarea-soarelui. Iată de ce România nu este printre marile puteri agricole ale continentului, deși este campion la producția de porumb și de floarea-soarelui și imediat lîngă podium la grîu. Dar atîta timp cît nu avem zootehnie și importăm majoritatea cărnii de care avem nevoie, nu vom fi niciodată o putere agricolă. În perioada interbelică eram nemulțumiți că sîntem o economie „eminamente agricolă”, deși nici atunci nu prea străluceam la zootehnie. Doar că românii nu mîncau prea multă carne, pe atunci. Pentru a înțelege miza, trebuie să spunem că țara cu cea mai performantă agricultură a Europei este, astăzi, Olanda. Numai că Olanda nu este o țară „eminamente agricolă”, ci este „eminentă agricol”. Și iată că nici creșterea agriculturii sau a prelucrării nu își găsește loc în strategiile noastre de viitor sau într-un eventual proiect de țară. Nu avem proiect de țară? Păi pînă la urmă cine să îl facă? O clasă politică care a ajuns dominată de o mediocritate stridentă? O clasă politică care a pus în fruntea unei autorități feroviare un istoric și un drumar în fruntea autorității pentru comunicații? O clasă politică care a pus în fruntea justiției o absolventă de facultate particulară? O clasă politică condusă de către o biografie dominată de o dispută privind bacalaureatul?

PETRIȘOR PEIU (SolidNews.ro)

Doza de sãnãtate

Ficatul bolnav are efecte distructive asupra altor organe ale corpului

În medicina clasică, ficatului bolnav i se atribuie consumul excesiv de alcool sau infecțiile virale. Noile cercetări efectuate în domeniu au relevat multe alte cauze care stau la baza îmbolnăvirii ficatului. Trebuie menționat faptul că în întreaga lume pentru aceste afecțiuni se înregistrează cele mai mari cheltuieli în domeniul asigurărilor de sănătate.

Cancerul celulelor ficatului este a doua cauză a mortalității pe planetă. Revista de cercetare germană „Die deutsche leberstiftung” afirmă că noxele toxice eliberate prin abuzul de medicamente de sinteză, bolile autoimune sau moștenite genetic, inflamațiile de pe ductul colecistic, bacteriile patogene și paraziții contribuie la îmbolnăvirea ficatului. Alimentația necorespunzătoare și sedentarismul cauzează steatoză hepatică, inflamații, ficat fibromatos sau chiar ciroză. Îngrijorător este faptul că tot mai mulți copii suferă de afecțiuni ale ficatului, mai ales cei supraponderali.

Cercetătorii din domeniul sănătății solicită scoaterea zahărului din băuturile pentru copii, dar aceasta constituie doar o picătură în cazanul plin de factori dăunători sănătății adultului și a copilului. Alimentația procesată este tot mai frecvent întîlnită pe masa noastră. În alimente s-au descoperit peste 200 de molecule sintetice, pe care organismul nu știe cum să le metabolizeze, deci le depune în spațiul dintre celule,

O istorie a farselor (331)

„Puștiul galben“ (2)

Închiriind o bancă abandonată, el a angajat clienţii unei săli de biliard pe post de casieri şi a umplut sacii de bani cu discuri de plumb. Convingîndu-l pe un producător de săpun că înfiinţase astfel o bancă rentabilă, l-a păcălit pe acesta să depună o sumă considerabilă cu o rată foarte ridicată a dobînzii. Cu altă ocazie, a cumpărat o carieră de piatră părăsită, pe care a umplut-o cu praf de aur împrăştiat cu ajutorul unei arme de foc. Dînd de veste că pămîntul conţine aur şi că intenţionează să deschidă o mină de exploatare, a vîndut acţiuni celor lacomi şi creduli. Aceeaşi tactică a adoptat-o cu succes într-o mică aşezare de-a lungul rîului Chicago. Majoritatea afacerilor sale erau pe termen scurt, rareori cu o durată mai mare de o săptămînă, deşi unul din birourile-fantomă de brokeraj a continuat să funcţioneze aproape douăzeci de ani. Deseori prins, trimis la închisoare de patruzeci şi unu de ori, Weill a stat, în total, în spatele gratiilor doar şase ani. Condamnat în cele din urmă la douăzeci şi şase de luni în închisoarea din Atlanta pentru a fi vîndut un puţ de petrol din care ţîşnea numai apă, la eliberare, în 1941, s-a hotărît că este momentul să se retragă şi să se bucure de roadele muncii sale... ceea ce s-a şi întîmplat în cea de-a treia şi lunga parte a vieţii sale.

O farsă radiofonică a panicat milioane de oameni

Una dintre cele mai extraordinare panicări în masă a timpurilor moderne a apărut la 30 octombrie 1938, cînd „Teatrul Mercury în direct“ a transmis, pe postul de radio CBS din New York, adaptarea radiofonică a romanului ştiinţifico-fantastic Războiul lumilor, de H.G. Wells (1915-1985), scris în 1897. Această descriere cutremurătoare a invaziei Pămîntului de către marţieni era atît de realistă, încît milioane de oameni au crezut că are loc cu adevărat. Persoana responsabilă de eveniment era uimitorul regizor Orson Welles.

Născut în Wisconsin ca cel de-al doilea fiu al unor părinţi cu talent muzical, Welles a fost un geniu. La vîrsta de zece ani oferea prima lecţie de artă. La vîrsta de şaisprezece ani, aflat pe propriile picioare în Irlanda, se alăturase renumitului teatru Gate din Dublin. În Anglia îl cunoscuse pe George Bernard Shaw, apoi

unde este lăsată și hrana celulelor, deci vorbim despre un cerc vicios din care greu se mai poate ieși.

Medicina energo-informațională debutează în tratamente cu o „deratizare” a întregului organism la nivel de celulă și curățirea spațiului extracelular. La nevoie se introduc cu mult succes și drenajele limfatice. Influențele genetice dar și epigenetice pot duce la îmbolnăvirea ficatului, dereglări în microbiomul intestinal, o mucoasă intestinală care are bariera de apărare întreruptă, un sistem imunitar scăzut – toate acestea provoacă boli autoimune ale ficatului.

Ficatul joacă un rol primordial în menținerea imunității corpului, ne apără de infecții virale prin eliberarea de interferon. Funcționalitatea normală a ficatului ne apără de diabetul tip II și este esențială în orice boală cronică. Medicina energo-informațională este în măsură să readucă ficatul la funcționare optimă.

Din cele descrise rezultă că ficatul este organul de care depinde cel mai mult viața noastră, are directă legătură cu subconștientul nostru, este un organ iertător și tolerant, astfel că se reface în aproximativ un an chiar și în urma intervențiilor chirurgicale. Pentru a funcționa optim, ficatul are nevoie de o alimentație cît mai puțin procesată, odihnă și un mediu cît mai puțin chimizat.

călătorise în Spania şi Maroc înainte ca, întors în America la vîrsta coaptă de optsprezece ani, creaţia sa Shakespeare al tuturor – un comentariu asupra trei dintre piesele de teatru semnate de Shakespeare – să îi facă numele cunoscut. Curînd, vocea sa pompoasă era notorie şi iubită în cadrul emisiunilor de radio, atît ca personajul Umbra, cît şi ca jurnalist de opinie în cadrul unui program de ştiri – Mersul vremurilor. Regizînd prima piesă de teatru doar cu actori negri – dramatizare a piesei Macbeth – în cartierul Harlem din New York în anul 1935 şi renumit deja ca actor, a înfiinţat în 1937 Teatrul Mercury – o companie cu repertoriu clasic pentru care el scria, interpreta, crea decorurile, producea şi regiza. După prima sa producţie, Iuliu Cezar, un succes triumfător, au urmat şi alte regizări, atît pe scenă cît şi transmise în direct la radio, ultima dintre ele fiind cea menţionată mai devreme, „Teatrul Mercury în direct“. Această producţie includea patru dramatizări: Poveste despre două oraşe, Cele treizeci şi nouă de trepte, Insula comorii – şi, desigur, Războiul lumilor.

Aproape că nici nu mai trebuia să aibă loc. Programată iniţial pentru data de 30 octombrie, era o adaptare a romanului de aventuri Lorna Doone de R. D. Blackmore – dar cu o săptămînă înainte de emisie, Welles a respins manuscrisul pe motiv că este plictisitor. În schimb, şi-a îndreptat atenţia către altă creaţie cumpărată de compania Mercury – Războiul lumilor. Totuşi, nici acest manuscris nu i-a plăcut: folosea data şi localizarea originală a romanului –sfîrşitul de secol în Anglia. S-a hotărît atunci să modernizeze acţiunea şi limbajul şi să plaseze acţiunea în SUA. Voia să o difuzeze la 30 octombrie deoarece pica tocmai în ajunul de Halloween – seara ideală în care să-i sperie nu numai pe ascultători, dar şi pe cei de la postul de radio, pe care îi considera mult prea serioşi.

Dar farsa s-a întors împotriva lui.

Timp de o lună şi mai bine, posturile de radio din America mediatizaseră evenimentele îngrijorătoare din Europa. Naziştii anexaseră Austria; englezii primiseră măşti de gaze; fantoma războiului ameninţa tot mai aproape. Puţini se îndoiau că, mai devreme sau mai tîrziu, SUA se vor implica în conflict. Oamenii erau agitaţi şi speriaţi. (va urma)

STUART GORDON

În terapiile oferite de medicina energo-informațională ficatul, cu imunitatea lui, și metabolismul sînt subiectele primei ședințe de terapie. Noi privim ficatul ca pe un soare existent în corp, iar legătura sa cu organele corpului reprezintă razele soarelui.

Pe parcursul terapiilor se discută și despre stilul de viață al pacientului și despre alimentație. Numai dacă terapeutul reușește să îl facă pe pacient să conștientizeze importanța ficatului pentru viața lui, putem fi siguri ca terapia va funcționa. Analizele de sînge pe care unii pacienți, chiar la recomandarea noastră, le fac după încheierea terapiilor, atestă valori în parametri normali.

Medicina energo-informațională vă pune la dispoziție tratamente moderne, în aproximativ 50 de minute avem diagnosticul și un buletin de analize energetic, apoi vă sînt recomandate terapiile corespunzătoare, cu aparatele care au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Secundari; 2) Bun la adunare; 3) Conținutul unei truse! – Funcția de reproducere (pl.); 4) A lua viața în serios – Scăpat jos!; 5) Parte frățească – Manual de sudură; 6) Nu are pereche – Încălțat fără ciorapi; 7) Har divin; 8) Nu-s bune de sămînță –Degajate la înălțime; 9) Teșite la capete – A ataca decisiv; 10) Mers la pește – Nota zece la purtare.

VERTICAL: 1) Trimiși de sus; 2) Distincție militară – Tren fără locomotivă!; 3) Ieșiți la lumină; 4) Suflet de pripas! – Intermitent; 5) Își au idolul lor – Ieșit la vot; 6) Date la corectat – Ape fără pește!; 7) Eșuat pe uscat –Te privește de sus; 8) Centru vital! – Luați cu frumosul; 9) Cîntec religios – Plin de draci!; 10) Generatoare de tensiune.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ALEGORII”

1) COMUNICARE; 2) OMOGENIZAT; 3) LITERAT – CR; 4) AT – REMANIA; 5) BETEGITE – V; 6) ORA – UC – ARA; 7) REBELIUNE; 8) A – AMA – ITAN; 9) RARITAT – LA; 10) IMAS – CALAI.

GHID PRIN EUROPA

Pe urmele lui Horea la Viena (I)

După ce încheiasem anul turistic 2007 cu petrecerile de Halloween am decis cu soția mea, Raluca, să nu stăm acasă de Revelion, ci să mergem undeva. Unde să mergem? Păi, la Viena! Prietenii noștri – David și Angelica – fuseseră chiar în vara acelui an și, cum le plăcuse, o a doua călătorie în orașul lui Strauss nu putea să le strice. Bilete de avion nu mai erau, așa că urma să ne deplasăm cu mașina. Zis și făcut. Am încălțat roțile din față ale SEAT-ului cu niște gume de iarnă și am stabilit plecarea pentru seara zilei de 28 decembrie, urmînd să ne întoarcem în țară pe 2 ianuarie. De menționat că în perioada respectivă încă nu aveam agenția de turism, eram salariați prin alte părți, ceea ce însemna că lucrasem de luni pînă vineri de la 8 la 16. În seara respectivă hotărîsem plecarea pentru ora 1 noaptea. Eu trebuia să dorm de la 17 pînă la 1, ca să mă odihnesc pentru drumul lung ce urma să îl facem. Am dormit de m-am rupt, așa că pe la ora 21 îl sun pe David.

- Ce faci, dormi?

- Nu dorm, stăm pe aici.

- Auzi, ce-ai zice să plecăm acum?

- Nu am nimic împotrivă.

- Ok, la 22 sîntem la voi cu bagajele

La ora stabilită nu eram cu bagajele la ei, ci eram deja cu ele în mașină plecînd către Viena via Tg. Mureș – Cluj – Oradea. Proastă alegere, dacă mă întrebați acum. Hotărîsem cu David să conducem în țară pe rînd noi doi, schimbîndu-ne la fiecare trei ore, iar cînd vom ajunge pe autostradă să o lăsăm și pe Raluca. Am avut noroc de șosea liberă și fără zăpadă pînă la Oradea, cu o mică problemă între Turda și Cluj, cînd am dat peste o perdea groasă de ceață care ne-a făcut probleme vreo cîțiva km buni. În rest, putem spune că am zburat către graniță, astfel încît pe la 5 dimineața intram în Oradea, de unde am ieșit pe căile știute de mine din perioada studenției, așa că am făcut și un tur de oraș noaptea. La 5.30 eram la frontieră, unde un nene vameș somnoros s-a uitat la cărțile noastre de identitate ce frumoase sînt, ne-a urat drum bun și ne-a poftit în țara vecină și prietenă numită Ungaria. Aici, primul lucru constatat a fost lipsa gropilor. Cale de vreo 20 de km am mers continuu pînă în Berretyoyfalljou primul oraș de la frontieră, unde am făcut plinul dintr-o stație MOL cu forinții cumpărați special din țară și ne-am luat rovinieta pentru a traversa Ungaria. Am și mîncat cu ocazia asta și apoi i-am dat drumul mai departe.

Am traversat Debrecen-ul și am intrat pe autostrada care urma să ne ducă la Budapesta. Mijeau zorii în Ungaria și noi alergam cu 130 de km/h, oprind doar cînd și cînd pe la benzinării sau alte popasuri pentru diverse nevoi. Așa am funcționat pînă dincolo de Budapesta, cînd Raluca a trecut prima dată la volan. Eu și David ne-am dus în spate să moțăim un pic și fetele au rămas în față. Cît am ațipit noi, înaintasem deja destul de mult spre granița cu Austria, iar Raluca tocmai depășea niște camioane și, desigur, viteza legală... motiv de glume și tachinări prietenești pînă-n ziua de azi. Cînd am intrat în Austria am cumpărat rovinieta de la un OMV, după

cum probabil ați intuit. Anormal era faptul că în magazinul stației era o înghesuială de nu puteai să arunci un ac și de peste tot se auzea vorbindu-se românește. Ne-am uitat unii la alții mirați și am plecat mai departe spre Viena, unde ar fi trebuit să ajungem în mod normal în 60 de minute dacă nu ne-am fi oprit la faimosul centru comercial de la porțile Vienei, Pandorf. După ce am lăsat mașina în parcare ne-au trebuit cam 4 ore să intrăm prin fiecare magazin, fiindcă nu numai că era începutul perioadei de reduceri, dar voiam să nu ratăm nimic. Nu mi-a venit să cred că așa ceva poate exista și încă nu văzusem South Center Shopping din capitala Austriei…

Am pornit din nou la drum pentru etapa finală pînă la hotel. Cînd am intrat în Viena, după ce traversasem cîteva șosele, am simțit cum începe să mă cuprindă oboseala. Îmi țineam cu mare greutate ochii deschiși și mă forțam să conduc mai departe pînă ce aș fi găsit un loc unde să opresc ca să-l rog pe David să mă schimbe. Eram după aproape 14 ore de călătorie și condus. La un moment dat, Raluca mă întreabă:

- Nicu, ce naiba faci? De ce mergi așa în zig-zag cu mașina?

- Ei, merg în zig-zag…

- Eu zic să oprești să te schimb – zice David.

- Păi, uite, mai merg pînă acolo și opresc – îi zic.

- Nu, oprești ACUM!

- Ok.

Am oprit, m-am dat jos și am preluat harta Vienei de la David, continuînd drumul. Tot stînd cu ochii după autostrada A32, ce urma să ne ducă la hotel, firește că am ratat-o și ne-am trezit în altă parte. La primul stop, am deschis geamul și am întrebat niște localnici dintr-o mașină de alături cum ajungem la Schonbrunn, fiindcă știam că hotelul e aproape de acest palat-muzeu și ne puteam orienta mai ușor. Răspunsul a fost: „Tot înainte pînă vedeți palatul pe stînga”. Mulțumiți de răspuns, am tot mers înainte prin Viena pînă am văzut Schonbrunnul, unde am făcut dreapta așa cum scria pe hartă și de aici am ajuns foarte ușor și repede la hotel.

Am debarcat și ne-am făcut prezența în recepție, unde am fost primiți cu multă ospitalitate și amabilitate și am fost conduși în camere. Ne-am despachetat rapid și ne-am dus să ne vedem cu Ange și Devi, să mîncăm ceva și apoi, deși era 7 seara, să ieșim la un tur de Viena by night. Pînă să continui cu povestea plimbării, să vorbim un pic despre istoria orașului.

Viena, datorită suprafeței sale de numai 414,65 km², este cel mai mic land al Austriei și totodată singurul land care nu se învecinează pe nici una din granițele sale cu o altă țară. Întrucît este regiune autonomă, cu statut special, în cadrul republicii federale din care face parte, Viena dispune de suprafețe construite și de o infrastructură mult extinse în raport cu suprafața sa. 11,3% din suprafață este alocată construcțiilor, 11,1%

reprezintă suprafața ocupată de rețelele de circulație, altele decît cele pe șine, care acoperă la rîndul lor 2,2% din suprafața totală a landului. Viena este considerată a fi regiunea cu cea mai mare suprafață destinată parcurilor și grădinilor, care se bucură de un procent semnificativ de 28,4%, reprezentînd 117,76 km². Apele reprezintă 4,6%, adică o suprafață de numai 19,1 km², fiind prezente pe o mai mare întindere în Burgenland. Viena se numără printre cele patru regiuni cultivatoare de viță de vie. 1,7% din suprafață a fost atribuită viticulturii, în timp ce suprafața împădurită acoperă 16,6%, iar agricultura se realizează pe 15,8% din totalul suprafeței acestei regiuni.

Clima Vienei este temperat continentală cu influențe oceanice dinspre vest. Precipitațiile sînt în Viena relativ mici în comparație cu celelalte regiuni ale Austriei, perioadele de secetă fiind lungi, iernile sînt însă blînde față de restul țării. Temperatura medie se ridică la 11,4° C în centrul Vienei, coborînd la 10,2° C spre periferie. Precipitațiile sînt în medie de 600 mm, vienezii bucurîndu-se de numai 60 de zile de vară, față de cele 70 de zile de iarnă pe an. În Viena se află Institutul Central de Meteorologie și Geodinamică.

Dezvoltarea sa ca unul dintre cele mai mari și importante orașe ale Europei Centrale, Viena o datorează, între altele, poziției sale geografice favorabile între culmile nord-estice ale Alpilor, în zona bazinelor vieneze. Orașul istoric a fost ridicat numai în partea de sud a Dunării, astăzi însă el se întinde pe ambele maluri. Viena a luat naștere la intersecția dintre direcția vest-est a Dunării cu cea din nord-sud. Fluviul formează aici mai multe brațe care cuprind numeroase insule. După căderea Cortinei de Fier s-au reluat relațiile economice și de tranzit dintre țările din nordul și cele din estul Austriei. Apropierea geografică de „blocul de est” de odinioară s-a făcut din nou remarcată fiindcă Viena se află la o distanță de doar 60 km de capitala Slovaciei, Bratislava, ceea ce este un caz unic în Europa (făcînd abstracție de cazul Vatican-Roma). Începînd cu 21 decembrie 2007, odată cu extinderea spațiului Schengen, care a inclus printre altele și țările învecinate Austriei (Cehia, Slovacia și Ungaria), granițele au devenit libere, permițînd pentru prima dată din 1918 să fie trecute fără control.

Perioada antică, perioada romană, perioada medievală (1)

Descoperirile arheologice au demonstrat că bazinul Vienei a început să fie locuit din epoca pietrei. În epoca bronzului, teritoriul a continuat să fie locuit, fapt atestat și de mormintele de incinerare descoperite aici. Epoca fierului prin Cultura Hallstatt s-a bucurat de o și mai bună reprezentare arheologică în această zonă, dovezile locuirii în perioada respectivă fiind de necontestat (necropole și alte urme). Din perioada celtică provin datele despre Oppidum-ul aflat pe Leopoldsberg și o cetate celtică denumită Vedunia („rîuleț de pădure”).

În Secolul I d.Chr., romanii au ridicat pe locul unde astăzi se află centrul istoric al Vienei, în apropierea Dunării, un castru și un oraș civil cu numele Vindobona (localizat în sectorul 3 al orașului de astăzi). Inițiativa romană a avut drept scop asigurarea graniței provinciei romane Pannonia. Se pot încă vedea pe străzile sectorului 1 (în centru) zidul și străzile castrului roman. (va urma) nICU mArIUS mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare ETICHETA

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Războiul provocat de Occident

Așa cum scriu și în articolul „Casta”, adevărul iese la iveală întotdeauna, iar vinovații de producerea dezastrelor, crimelor și nenorocirilor se vor dezvinovăți întotdeauna, vor scăpa basma curată, iar oamenii vor uita răul ce li s-a făcut. Vorbesc despre războiul din Ucraina, care a ajuns în faza dezvăluirilor spectaculoase, confirmînd ceea ce bănuiam mulți dintre noi: că a fost declanșat de Occident, care avea poftă să se bată cu rușii însă nu în mod direct, ci prin intermediari, ca să nu-și distrugă orașele, țările și confortul.

Recent, într-un interviu acordat unei jurnaliste ucrainene pe nume Natalia Moseiciuc, liderul fracțiunii Servitorul Poporului, David Arakhamia, cel care a condus delegația Ucrainei la negocierile de pace din Belarus și Turcia din primăvara anului 2022, spune că războiul a început din cauza lui Boris Johnson. Citez de pe site-ul strana.ua: „«Scopul Rusiei a fost să facă presiuni asupra noastră, astfel încît să acceptăm neutralitatea. Acesta a fost principalul lor scop»“.

(continuare în pag. 22) T.I.

Casta

Dacă ai fi îndrăznit în pandemie să zici ceva de vaccinuri erai împroșcat cu zoaie de sus și pînă jos pe motiv că ești anti. Casta celor care credeau în vaccin ca-n Dumnezeu era solidară în fanatismul ei și nemiloasă cu cei care îndrăzneau să aibă opinii contrare. Vacciniștii erau atît de convinși de adevărul lor încît nimeni și nimic nu-i putea clinti. Te-ar fi omorît dacă ar fi putut doar pentru că puneai întrebări pertinente și concludente în cauză. Înainte de pandemie au existat și alte caste formate ad-hoc de indivizi fanatizați și porniți împotriva

dușmanului comun, caste identice cu cele ale vacciniștilor și de care aceștia rîd și pe care le acuză de toate relele pămîntului. Mă refer desigur la bolșevici și staliniști.

Mucoșii frumoși și liberi de acum au senzația că dacă protestează contra agresiunilor împotriva naturii lipinduși mîinile de asfalt ca să împiedice circulația mașinilor sau stropind cu ulei capodopere ale artei universale fiindcă au ei senzația că așa ne salvează pe toți din minciunile care li s-au inoculat și în care cred din ignoranță, incultură și în unele cazuri din retard, sînt niște eroi ai rasei umane, deși sînt doar penibili și chiar periculoși în anumite acțiuni.

Toți indivizii care într-un moment al istoriei s-au lăsat prostiți de alții din cauza neștiinței în care se bălăceau și a aroganței de a se crede buricul lumii au sfîrșit prin a face rău celor din jur, deși nu ar fi recunoscut asta nici arși pe rug.

(continuare în pag. 22)

IoAn TEoDor

motto: ,,Citius. Altius. Fortius” (Mai repede, mai sus, mai puternic!) – Deviza Jocurilor Olimpice

Oare cîți bunici și părinți și-au îndrumat copiii și nepoții cu vorbe ca acestea: ,,Adună înțelepciune, dobîndește pricepere! Nu le uita și nu te îndepărta de la cuvintele gurii Mele!” (Pilde 4-5)? Vă spun eu: puțini, foarte puțini, acesta fiind și motivul pentru care, din ce în ce mai des, sîntem bombardați cu știri de genul: ,,Nepotul și-a ucis bunicul pentru a-i lua pensia” sau ,,La o școală, un elev a înjunghiat o profesoară”.

Mai zilele trecute, nepoata mea, aflată în clasa a VII-a a Școlii ,,Maria Rosetti” din București, a fost abordată de o colegă de clasă, care-i cerea socoteală: ,,De ce ai luat tu nota 10 la test și mie mi-a dat doar 9”? Vă dați seama cîtă lipsă de educație a dovedit respectiva copilă? Azi, ea și-a agresat verbal o colegă, dar poate că mîine va folosi pumnii, iar la sfîrșitul liceului, dacă va ajunge pînă acolo, va lua o armă. Există o similitudine între această evoluție a lipsei de educație și zicerea potrivit căreia o tornadă s-ar forma de la o simplă bătaie din aripi a unui fluture. Deci, atenție, dragi părinți și bunici, nu minimalizați derapajele educaționale ale copiilor și nepoților voștri, ascunzîndu-vă în spatele formulei ,,Ce să facem, așa sînt copiii!”.

O vorbă din bătrîni spunea că ,,Învățul îl dezbară bățul” (Anton Pann - ,,Despre amor și ură”), dar să nu uităm un sfat mult mai prețios: ,,Aceasta-i arta de-a trăi, copile:/ Să fii curat la suflet și la trup/ Iar viața ta să n-o măsori în zile/ Ci-n fapte bune precum mierea-n stup./ Ferește-te de anturaje rele/ Sînt pline pușcăriile de cei/ Ce-au săvîrșit păcate mari și grele/ Influențați de niște derbedei./ Aceasta-i arta de a trăi, copile:/ Lui Dumnezeu dă-I slavă ne-ncetat/ Și vei trăi în veci, sătul de zile/ Și ai să fii un om adevărat” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Arta educației”).

Se zice că un copil, oricît de mult l-ai iubi, trebuie pupat doar în somn, dar oare cîți părinți și bunici mai urmează, acum, acest sfat? Și, la urma urmei, despre ce astfel de iubiri mai putem vorbi, din moment ce, din ce în ce mai des, auzim formulări de genul: ,,Eu te-am făcut, eu te omor!” sau ,,Îmi las copilul singur, că s-a făcut mare”.

Iată de ce, acum, copiii și nepoții noștri, ca urmare a faptului că sînt needucați, nu mai fac sport, chiulesc la ora de Religie, nu mai știu ce este aceea o ciorbă, o salată sau un fruct. Vorbesc tare, gesticulează în mod necontrolat și se îmbracă cu haine decupate, largi, cu mînecile atîrnate și turul pantalonilor pînă la genunchi. Mai nou, tatuajele cu imagini sataniste și sîrmele înfipte în nas, urechi și limbă au devenit apanajul celor mai teribiliști tineri. Obișnuiesc să meargă în tîrlă, prin locuri ascunse, pentru a nu fi văzuți ce prostii fac. Acum să nu credeți că un grup de 6-7 copii sau tineri se duc în pădure sau într-un gang pentru a recita versuri de Eminescu sau pentru a rezolva o problemă de fizică. Nu, scopul lor este acela de a fuma pe ascuns, de a consuma alcool sau pentru a se... DROGA! Să nu uităm că România se află pe primul loc în Europa în privința acestor efecte ,,educative”.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Războiul provocat de Occident

(urmare din pag. 21)

„«Erau gata să pună capăt războiului dacă acceptam neutralitatea, așa cum a făcut-o cîndva Finlanda dimpreună cu angajamentul de a nu adera la NATO». Întrebat fiind de ce Ucraina nu a fost de acord, el a răspuns că pentru aceasta, în primul rînd, ar fi fost necesară schimbarea Constituției, iar în al doilea rînd, nu exista încredere în ruși că se vor ține de cuvînt. El a mai spus că Boris Johnson a venit atunci la Kiev și a spus că nu vrea să semneze nimic cu rușii și să ne luptăm. Să ne amintim că, potrivit rapoartelor presei, Putin, în primăvara lui 2022, era gata să retragă trupele pe linie pe 24 februarie în schimbul statutului neutru al Ucrainei. Iar fostul cancelar german Schroder, care a participat la negocieri, a declarat că Putin chiar a fost de acord să returneze Donbass-ul Ucrainei, cu un statut special. Trebuie remarcat faptul că mass-media a raportat anterior în mod repetat că autoritățile ucrainene au refuzat să semneze acordul în primăvara lui 2022, după negocieri cu Johnson și acum, după cum vedem, Arakhamia a confirmat de fapt acest lucru”.

Mă gîndesc că Arakhamia a spus lucrurile astea abia acum, fiindcă acum l-au întrebat, dar poate și pentru că acum i s-a permis să le spună, fiindcă a început să se vorbească despre pace din ce în ce mai insistent. Faptul că madam Ursula, de la Comisia Europeană, laudă progresele de basm făcute de Ucraina pe calea

Casta

(urmare din pag. 21)

Un exemplu perfect în acest sens sînt cei care în plină epidemie de ciumă au ajuns la concluzia că pisicile sînt de vină pentru boală și drept urmare au început să le ucidă sistematic. Așadar, s-au înmulțit șobolanii, adevărații responsabili, iar ciuma a secerat și mai multe vieți printre care și pe cele ale dobitocilor care susținuseră uciderea pisicilor.

Dacă respectivii au plătit cu viața imbecilitatea, ce s-o fi ales de pionierii sovietici care-și raportau tații la CEKA pentru că furaseră un sac de porumb ca să le dea lor să mănînce și aceștia erau trimiși fie în GULAG, fie în fața plutonului de execuție? Probabil cei care și-au înțeles fapta au rămas cu traume pe viață, iar restul cu siguranță au ajuns și ei victime ale sistemului pentru că justiția divină funcționează întotdeauna.

Ce poți să le spui în general tuturor celor cărora le intră în cap o idee greșită doar pentru că așa le zic unii în care au încredere sau pentru că au crezut în ea o viață întreagă? Cum poți să-i convingi că ideea respectivă nu e bună? Nu poți, fiindcă respectivii nu cedează nici în fața unor probe indubitabile, pentru că asta ar însemna să-și recunoască greșeala, ori pe toți acești oameni îi leagă o trăsătură fundamentală de caracter: mîndria. Ei nu greșesc niciodată, cu atît mai mult față de unii pe care-i consideră inferiori.

Interesant e faptul că de fiecare dată după ce trece momentul de criză se dovedește eroarea, greșeala, prostia, manipularea. De fiecare dată. Așa a fost în toată istoria umanității și tot așa e și acum. După ce a trecut

reformelor necesare aderării la Uniunea Europeană, mă fac să cred că pînă la urmă se va găsi o soluție de a opri conflictul din țara vecină.

Rusia ocupă în prezent mari părți din sudul și estul Ucrainei, iar Kievul spune de luni de zile că războiul nu se va încheia decît dacă teritoriul anexat este readus sub controlul Ucrainei. Zelenski a declarat la începutul acestei luni că sfîrşitul războiului va necesita „restabilirea integrităţii teritoriale, a drepturilor şi a libertăţii cetăţenilor. O altă etapă a războiului este restabilirea justiţiei. Restabilirea suveranității este principiul principal pentru încheierea etapei fierbinți a războiului. Totul se va sfîrși în pace”, a adăugat președintele ucrainean.

Așa ceva nu cred că se va întîmpla vreodată fiindcă de regulă teritoriile cîștigate prin război nu se mai dau înapoi, fiind plătite cu vieți omenești, ori așa ceva nu se poate negocia. Cu toate acestea, aliații Ucrainei vor să o pună într-o poziție puternică mai degrabă în jurul mesei de negocieri, decît pe cîmpul de luptă

Statele Unite și Germania sînt în discuții cu privire la a convinge Ucraina să negocieze un acord de pace cu Rusia pe linia actualului front de luptă, potrivit unui raport citat de Newsweek. Se spune că cele mai mari două state din NATO și cei mai mari susținători militari ai Kievului limitează în mod deliberat livrările de arme pentru a-i face clar președintelui Zelenski că conflictul este acum „înghețat”.

pandemia au ieșit la iveală neregulile din procedurile de autorizare ale vaccinurilor, faptul că substanțele din ele au produs sute de morți în ultimii doi ani și corupția care a dus la nivelul Uniunii Europene prin achiziționarea de vaccinuri de 5-6 ori mai multe decît totalul populației. Cu toate astea, se găsesc destui care să motiveze toate astea și să le arunce în derizoriu doar ca să nu fie obligați să recunoască greșelile pe care le-au făcut.

Mă și mir că la noi în Romînia avem acum un scandal pe tema aceasta fiindcă un procuror DNA, pe numele său George Adrian Matei, a deschis din oficiu un dosar cu privire la săvîrșirea infracțiunii de abuz în serviciu pe numele fostului premier premier Florin Cîțu (PNL) și în cazul foștilor miniștri USR ai Sănătății, Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă. Ce e interesant aici este faptul că, pentru prima dată în ultimii 33 de ani, sînt puși sub acuzare politicieni care nu sînt din PSD, ci din partide considerate de către Bruxelles democratice, corecte și în general frecventabile.

Alt aspect deosebit este acela că procurorul care anchetează cazul a fost același cu procurorul care l-a trimis după gratii pe fostul lider PSD, Liviu Dragnea, într-o perioadă în care puțini ar fi avut curajul să facă anchete cu conducătorul de facto al României de atunci. De ce zic că e interesant? Fiindcă cei din casta vacciniștilor, nemaiputînd să acuze faptul că ancheta ar avea un substrat politic, fiindcă li s-ar fi răspuns „adică ce, PSD-ul poate fi anchetat, iar PNL-ul și mai ales USRul sînt inviolabili?” au găsit imediat altceva mult mai pe gustul lor. Ce anume? Procurorul e un antivaccinist convins și face asta din răzbunare, nu din spirit de dreptate. Ca urmare, să i se ia cazul și să fie dat cuiva care să-l uite într-un dosar și vinovații să scape, iar firele să nu ducă la Bruxelles astfel încît doamna procuror al UE – Laura Codruța Koveși – să fie obligată să o ia la întrebări pe Ursula von der Leyen.

Înțelegeți? Indivizii ăștia se leagă de orice detaliu și fac din țînțar armăsar doar să le scape pielea celor de-un fel cu ei sau lor înșiși fiindcă doar atîta pot și se miră apoi că în urma acestui comportament îi ia lumea cu pietre pe stradă și cu „huo”.

Tocmai fiindcă apărarea asta a lor mi se pare scîrboasă și revoltătoare nu voi insista asupra ei, sperînd că procurorul își va face treaba și va administra probele corespunzătoare tragerii la răspundere a vinovaților indiferent că sînt politicieni români sau de la vîrful UE. Altfel, vom rămîne în aceeași baltă puturoasă a mișeliilor mărunte de castă și nu cred că merităm așa ceva.

În ciuda sosirii unor cantități mici de tancuri de luptă occidentale moderne, cum ar fi Leopard 2, de fabricație germană, contraofensiva de vară a Ucrainei nu a reușit să obțină cîștiguri teritoriale semnificative, ceea ce duce la îngrijorarea unora dintre partenerii săi că războiul s-ar putea transforma acum într-o luptă de uzură. Lipsa de progres pe cîmpul de luptă a concentrat, de asemenea, atenția asupra recunoașterii că Uniunea Europeană nu își va îndeplini ținta de a furniza Ucrainei un milion de obuze și rachete pînă în martie, termenul stabilit și refuzul ferm al Berlinului de a oferi Kievului Taurus, o rachetă de croazieră stealth lansată prin aer cu o rază de acțiune de peste 300 de mile.

Ziarul Bild titrează faptul că surse guvernamentale germane spun că scopul este acum de a pune Ucraina într-o „poziție de negociere strategică bună”, din care să poată deschide discuții cu Kremlinul despre „suveranitatea și integritatea sa teritorială”. „Casa Albă și cancelaria se consultă în acest sens. Zelenski ar trebui să înțeleagă că nu poate continua, fără ajutor din exterior. El ar trebui să se uite la națiunea sa și să explice că trebuie să negocieze cu Berlin și Washington o alternativă pentru negocieri, care ar putea fi un conflict înghețat fără concordanță între părțile aflate în conflict“.

Cam așa stau lucrurile acum. Le-au distrus țara, leau omorît oamenii și acum se pregătesc să facă pace și apoi, desigur, să participe la reconstrucția Ucrainei pentru a-și umple conturile de miliarde de dolari. Vechea poveste.

Caseta cu bijuterii

 Cu o seară înainte de a muri (ciroză), Călinescu și-a întrebat un colaborator ce va apărea a doua zi, semnat de el, în „Contemporanul”. Omul a răspuns, gîtuit de emoție, că poezia „Pămîntul”. - Oh! De ce tocmai asta nu mai e nimic altceva de la mine?

E bine de știut că, înainte cu cinci ani, mai exact în 1960, Divinul Critic îi trimisese o scrisoare lui Leonte Răutu, în care îl ruga să îi permită să plece la tratament în Franța – refuz categoric.

 Nu am înțeles niciodată de ce americanii evită cifra 13, împingînd prejudecata pînă la absurd: de pildă, nu se menționează cifra la etajul 13 al clădirilor. Totuși, atunci cînd George Washington a arborat, pe catarg, drapelul tinerei Republici, s-au tras 13 salve de tun, iar vulturul de pe stemă are 13 pene în fiecare aripă.

 Ieșisem cu Eugen Barbu la o „tălpică” (plimbare). La un moment dat, îl văd pe stradă pe criticul de film D.I. Suchianu, mic, gîrbovit și cu baston. „Îl vezi pe omulețul ăsta, patroane? E Suchianu. Cînd era mic, l-a ținut Caragiale în brațe”. Răspunsul m-a lăsat fără replică: „Da? Mai bine îl scăpa”.

 Un proverb care îi plăcea lui Nicolae Iorga, acesta spunîndu-l studenților neatenți la cursuri: „Pentru o babă surdă nu toacă popa de două ori!”.

 Tristan Tzara a jucat șah cu Lenin, la Cabaretul Voltaire, din Zürich. Asta se întîmpla în 1916. Apoi, la 10 februarie 1959 părintele mișcării dadaiste avea să declare, la BBC: „Pot spune că l-am cunoscut personal pe Lenin, am jucat șah cu el. Dar, spre marea mea rușine, trebuie să mărturisesc că pe atunci nu știam că Lenin era Lenin. Am aflat mult mai tîrziu”.

 Întrebat de ce sparge bănci, americanul Willy Sutton a răspuns sincer, revoltat de stupiditatea întrebării: „Pentru că acolo sînt banii”. Normal, nu pot să-l contrazici.

 Lordul Byron avea o tristețe permanentă, datorită infirmității sale. Ne lasă și o mărturie: „Tristețile sînt cei mai buni învățători. Un om poate vedea mai departe printr-o lacrimă decît printr-un telescop”. r.m.

restituiri • restituiri • restituiri

Nu vom renunţa niciodată la Basarabia! (II)

Pentru comparaţie, imaginaţi-vă cum ar arăta astăzi China dacă s-ar proceda la o bruscă liberalizare politică. Probabil că am asista la cea mai mare baie de sînge din Istoria umanităţii, la cele mai crîncene răfuieli şi vînători de oameni, cu cel puţin cîteva zeci de milioane de victime. Şi asta pentru că există nişte legi care, dacă nu sînt respectate, duc la fărădelegi. Cel mai important lucru este ca liberalizarea economică să nu se facă în acelaşi timp cu cea politică, fiindcă se vor anula reciproc. Din păcate, aberaţia asta a avut şi mai are loc, sub ochii noştri, în România. Rezultatele sînt catastrofale, oricît de mult ar vrea unii să dea vina pe moştenirea comunismului. Noroc că mai avem cîte ceva din moştenirea asta, altminteri muream demult de foame. Dar, să nu mă îndepărtez de subiect. Problema fierbinte a acestui miez de vară este decizia preşedintelui Mircea Snegur de a cere în scris apropierea Republicii Moldova de Comunitatea Statelor Independente. Nu fac parte dintre aceia care se grăbesc să-l acuze pe morocănosul moldovean de trădare. Mai degrabă cred că asistăm la disperarea lui şi a echipei care îl înconjoară, în faţa prăpastiei economice în care se prăvălesc conaţionalii lor. Niciodată, de la seceta din 1946, Basarabia n-a suferit de o foame atît de crîncenă,

chiar pe timpul cît rapacele imperiu ţaristo-stalinist îi lua aproape tot. Chiar şi atunci, încă mai rămînea ceva pe fundul hambarelor, tot mai sclipeau nişte poame rumene în livezi, iar muncitorul şi ţăranul îşi puneau în ştergar un codru pe pîine cu ceva brînză şi ceapă. Acum, însă, veştile ce ne parvin de acolo sînt dramatice. În Basarabia se trăieşte cam de 3 ori mai rău decît în România. Cauzele? Multe şi felurite. Necazul cel mare abia acum începe: în loc să se apropie de noi, în decursul celor 4 ani care au trecut din august 1989, cînd a avut loc Renaşterea lor, moldovenii de peste Prut se îndepărtează. Pentru că ei află de la agenţii KGB, cît şi de la Televiziunea Română şi presa mercenară de la noi, că românii sînt un popor de fascişti, care îi persecută pe minoritarii unguri, evrei şi ţigani, că la noi se violează totul, de la fetiţe de 2 ani pînă la bătrîne de 100 de ani, că la putere sînt tot comuniştii care i-ar fi adus pe ruşi la putere în 1945, că Eminescu a fost fascist şi Mihai Viteazul paranoic, că Armata şi Biserica Ortodoxă ar fi cuiburi de securişti şi trădători de ţară şi multe, multe nenorociri. Oare cu ce inimă ar veni spre noi, să sece Prutul dintr-o sorbire, un ţăran curat la suflet, din spaţiul sacru al cetăţilor lui Ştefan cel Mare, cînd lui îi şopteşte un estropiat ca Ion Cristoiu că idolul său nu era chiar un idol, fiind curvar şi sîngeros, aşa că

Prin practicarea sportului, tînăra generație va fi salvată!

(urmare din pag. 21)

Ce să mai zicem de faptul că, în curînd, ne vom ,,educa” odraslele și din punct de vedere sexual, adică le vom introduce prezervativele, pentru protecție, în ghiozdan. Pînă atunci, am face bine să ne recunoaștem vina pentru distrugerea propriului nostru viitor, adică a copiilor și nepoților noștri, care au fost vaccinați cu seruri ucigașe, sînt trimiși să moară pe diverse teatre de război care nu se mai sfîrșesc, sau sînt lăsați șomeri, bolnavi, săraci, fără nici un sprijin ș.a.m.d.

Chiar așa, dragi și ,,responsabili” părinți și bunici, ați făcut vreodată un protest sau ați inițiat vreo acțiune împotriva acestei stări de fapt? NU! Și din acest motiv sîntem etichetați drept criminalii propriilor noastre odrasle, pe care le-am adus pe lume cu multă iubire, iar acum le tăiem aripile cu o crasă inconștiență. Totuși, dacă am avea o fărîmă de suflet, am putea face un ultim efort, pentru ca nepoții și copiii noștri să se îndrepte către o activitate cu adevărat benefică, mai precis către sport, care poate fi singura și ultima lor salvare. Numai prin sport ei se pot îndepărta de la tabletă, țigări, alcool, droguri și sex deșănțat. Decît pe primul loc în lumea iadului, mai bine campioni ai AMBIȚIEI, CURAJULUI, DISCIPLINEI, VOINȚEI, MUNCII, PRESTIGIULUI și ai FAIR-PLAY-ului. Toate aceste lucruri mi-au venit în minte după ce l-am cunoscut pe profesorul de sport ALEXAnDrU ProDAnA (42 de ani), actualmente antrenor de volei în sală la CSS 2 București, funcție pe care o deține din anul 2012. De reținut că, în România, acest sport s-a aflat, cîndva, în topul mondial, atît la nivel de cluburi

sportive, cît și la cel al echipei naționale. Este considerat unul dintre cele mai frumoase și selecte sporturi, în prezent România făcîndu-se cunoscută și la volei pe zăpadă – a cucerit titlul de vicecampioană europeană în 2018 – dar și la volei pe plajă (beach volleyball), sport introdus în programul Jocurilor Olimpice în anul 1995.

Revenind la tînărul antrenor Alexandru Prodana, să reținem că acesta și-a început activitatea sportivă la CNNT Craiova în 1991, unde, timp de 9 ani, ca junior, a fost de 4 ori Campion al României, o dată vicecampion și de alte 4 ori a ocupat locul III. Așadar, un sportiv de înaltă performanță, care și-a încheiat cariera la echipa de seniori a Universității Craiova.

Acum, și-a format o echipă masculină la CSS 2 București, participantă la Campionatul Național de juniori U15, din care îi putem evidenția pe Maxim Bogdan, Taune David și Furnică Rareș, toți posibil viitori componenți ai lotului național. De fapt, tînărul antrenor a format, de-a lungul timpului, și alți jucători valoroși, precum Miron Cornel, campion al României cu SCM Zalău, Miron Cătălin și Dumitru Alin, jucători la Steaua București, Ioniță Valentin de la CSM București ș.a.

Observați, deci, ce oameni de treabă se găsesc în lumea sportului românesc. Și povestea continuă, pentru că tînărul antrenor de volei în sală intenționează să alcătuiască și o echipă feminină, pe care, cu siguranță, o va urca pe cele mai înalte culmi ale sportului românesc de performanță.

Fără discuție, practicarea sportului, sub orice formă, este singura soluție prin care tînăra generație se poate salva de la orice pericol ce le poate afecta

nu merita să fie trecut între Sfinţi?! Oare cum să voteze unirea un credincios cu frica lui Dumnezeu, atîta timp cît el află de la Moses Rosen şi Laszlo Tökeş că în aerul României pluteşte miros de pogrom? A existat oare – în toată Istoria României – vreun moment în care să fie batjocorite mai amarnic valorile sacre ale acestui neam, aşa cum se petrece acum? În goană după un capital politic îndoielnic, domnii din Opoziţie i-au călcat zi şi noapte în picioare pe marii apostoli ai unităţii neamului românesc: Grigore Vieru, Leonida Lari şi Dumitru Matcovschi. Iar dacă noi am îndrăznit să le sărim în apărare, s-a găsit imediat un retevei şi pentru cojocul nostru: din fascişti şi comunişti n-am fost scoşi, ba chiar în Parlament am fost făcuţi bolşevici şi „aripa sovietică a sălii”. Ce demonstrează toate acestea? Un singur şi tragic adevăr: societatea românească încă nu e pregătită pentru unirea cu Basarabia! Dacă, printr-o minune, s-ar săvîrşi acum această unire, am asista la coalizarea fulgerătoare a tuturor relelor de la Bucureşti şi Chişinău, care ne-ar otrăvi viaţa tuturor. Imaginaţi-vă cum ar arăta o Mare Adunare Naţională a Unirii, în care zurbagiii de extremă dreaptă de pe ambele maluri ale Prutului n-ar lăsa pe nimeni să se apropie de microfon, ar acuza pe toată lumea care nu e cu ei, ar fluiera, ar huidui.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(text reprodus din Revista ,,România Mare”, nr. din 31 ianuarie 2010)

viitorul și chiar viața. Puțini știu că Legea Sportului din România, oricînd și oriunde, dă maximă prioritate sportului, față de activitatea școlară. Adică, atunci cînd un elev are teză la matematică și, în aceeași zi, trebuie să joace o finală națională într-un oarecare sport, va fi scutit pentru teza respectivă. Mai mult, aceeași lege prevede că ,,instituțiile statului, școlile, universitățile, administrațiile locale ș.a. sînt OBLIGATE să sprijine sportul de performanță” (Art. 3 pct. 1-3). Prin urmare, ar fi o mare greșeală ca părinții și bunicii să nu profite de această oportunitate oferită copiilor. Luați ca exemplu opțiunea micuților Antonia Alexandra (8 ani) și Denis Răzvan (9 ani), care s-au înscris la kick box, în Academia lui BENNY ADEGBUYI din București.

Despre această legendă vie a sportului de performanță românesc sînt multe de spus, dar voi aminti doar că Benny se află în top 10 mondial ca luptător K1 și kick boxer, iar de ceva vreme a semnat cu GLORY, cea mai importantă promoție de kick boxing a planetei. La vîrsta de 38 de ani și cu vasta sa experiență în lumea sportului, celebrului luptător nu i-a fost greu să-i facă pe micii combatanți să înțeleagă că, în sport, toată lumea are numai de cîștigat.

În concluzie, să reținem că practicarea sportului este cel mai eficient mod prin care tînăra generație din România își poate asigura o viață sănătoasă și armonioasă. Sportul îi poate ajuta nu doar să-și întărească sănătatea trupului, ci și să dobîndească un caracter puternic care să le fie util în viață, fiindcă ,,În lumea sportului, cel mai important lucru nu este să cîștigi, ci să participi, așa cum, în viață, nu contează triumful, ci lupta” (Pierre de Coubertin).

Benny Adegbuyi și cei doi viitori campioni

Echipele de volei C.S.S. 2 București – U15 (în mijloc, antrenorul Alexandru Prodana)

George Simion la „Patru ani de AUR“: „Anul 2024 o să fie cîștigat în trombă de către români!“

Pe 1 decembrie 2019 apărea pe scena politică din România o mișcare ce avea să schimbe cu totul peisajul politic, o mișcare ce avea să dea o nouă speranță românilor: Alianța pentru Unirea Românilor (AUR). Astăzi, la patru ani distanță, AUR a celebrat acest moment festiv alături de cei care au fost implicați în proiect încă de la început. În cadrul unui eveniment special organizat la Alba Iulia, AUR a conferit mai multe distincții membrilor, dar și unor personalități ale societății românești, al căror rol este acela de a recunoaște atitudinea meritorie prin care au sprijinit cele patru valori fundamentale din doctrina AUR.

În deschiderea evenimentului, președintele AUR, George Simion, a mulțumit tuturor celor care au pus umărul la consolidarea AUR drept singura alternativă politică din România. „Mă bucur că sîntem din ce în ce mai mulți. Mă bucur că o mișcare politică începută acum 4 ani la Alba Iulia a început să prindă contur în sensul în care anul viitor vom reuși cu toții să dăm țării conducători, să dăm țării guvern, să dăm țării primari, să dăm țării președinte. Din ce în ce mai mulți oameni vin alături de AUR. Pentru că vin din ce în ce mai mulți membri în AUR și ne apropiem de numărul de 100.000 de membri, astăzi pe 1 decembrie am semnat 5.000 de diplome de membri fondatori. Au fost 5.000 de oameni care neștiind că AUR va intra în parlament, neștiind că AUR va fi principala forță politică a românilor, neștiind care va fi viitorul, și-au jertfit timpul, și-au jertfit resursele pentru un ideal, pentru un crez. Anul 2024 o să fie cîștigat, în sfîrșit, în trombă de către români. Primele alegeri pe care le avem sînt cele de pe 9 iunie pentru Parlamentul European, iar lista noastră va fi cea care va bate partidele sistemului. Știu că AUR va cîștiga alegerile din 2024 pentru că voi care mă cunoașteți mai de aproape știți foarte bine că tot ce ne-am pus în cap în anii aceștia, prin sudoare, prin efort am realizat, am făcut împreună”, a spus George Simion.

Acesta a subliniat că „proiectul AUR prinde contur. Sînt garanție că acest proiect politic nu va devia și își va atinge scopul pentru care a fost inițiat. Nu stă nimeni în spatele nostru, îl avem sus pe Bunul Dumnezeu care ne ajută”.

În cadrul Congresul Extraordinar al partidului Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), au fost adoptate o serie de rezoluții și au fost completate structurile de conducere ale partidului. La eveniment au participat 555 de delegați din toate județele țării. În discursul susținut în fața delegaților prezenți, Claudiu Tîrziu, președintele Consiliului Național de Conducere al AUR, a declarat că mișcarea din jurul AUR trebuie să preia guvernarea cu ajutorul românilor în 2024. „Eram aici acum 4 ani, pe 1 decembrie, la Alba Iulia, cînd am lansat partidul împreună cu fratele George Simion și

v-am spus celor care ați fost prezenți la acea vreme că ori facem politică pe reperele pe care ni le-am pus în statut și pe drapel: familie, națiune, credință și libertate, ori mai bine nu începem, pentru că vom dezamăgi extraordinar de mult și pentru că vom irosi ultima șansă de renaștere națională, de ridicare a acestui popor din genunchi și de transformare a statului român în unul care să conteze la nivel planetar. Ați înțeles atunci pentru că pe mulți va revăd și azi aici și pentru că știu ce au însemnat cei 4 ani de luptă, de jertfă, de renunțări, de frustrări, de lacrimi, de scrîșnet din dinți, de cheltuieli. Știu foarte bine. (…) Această mișcare trebuie, este obligatoriu să preia guvernarea cu ajutorul românilor în 2024. Nu mai avem timp la viteza cu care cei de la București, de la guvernare, PSD-PNL ajutați de UDMR cel mai adesea, răspund la ordinele din afară împotriva intereselor naționale sau lucrează de la sine putere în răspăr cu interesul nostru, al fiecăruia. Viteza aceasta este mult prea mare. În cîțiva ani, dacă vor rămîne la putere, praful și pulberea se va alege de România și nu va mai exista speranță, nu va mai exista energie care să poată duce mișcarea noastră acolo unde îi este locul și să facă ce a promis pentru români”, a spus liderul senatorilor AUR.

Pe parcursul lucrărilor Congresului au fost prezentate și rezultatele Caravanei Medicale AUR, la eveniment luînd parte și unul dintre beneficiarii serviciilor medicale

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

asigurate în cadrul Caravanei. Cristina Butură, coordonator Caravana Medicală AUR, a dat citire strategiei de propagandă politică a AUR pentru anul 2024 care vizează continuarea activităților derulate în cadrul Caravanei Medicale în parteneriat cu Asociația Medici pentru Satele Țării și crearea unor noi programe de sprijinire a populației pentru un stil de viață sănătos.

Prim-vicepreședintele AUR, Marius Lulea, a prezentat în cadrul Congresului strategia de propagandă politică a AUR de susținere a producătorilor români în 2024. Potrivit acestuia, AUR își propune să sprijine producătorii autohtoni și afacerile românești prin implementarea unor politici economice care să promoveze dezvoltarea și prosperitatea în interiorul țării. Avînd în vedere importanța sprijinirii afacerilor românești, a producătorilor autohtoni și a specialiștilor din România, AUR propune o Strategie de propagandă politică pentru anul 2024 orientată spre consolidarea și extinderea inițiativelor politice și legislative de susținere a producătorilor români și inițiativei private.

Vicepreședintele AUR, Valeriu Munteanu, a prezentat celor peste 500 participanți la congres Rezoluția cu titlul „Anul electoral 2024 – între suveranism și suveranitate”. Această rezoluție a fost adoptată avînd în vedere importanța anului 2024 pentru destinul țării noastre, în care România va fi martoră a unui exercițiu democratic complex, ce va cuprinde alegeri europarlamentare, locale, parlamentare și prezidențiale, și avînd în vedere misiunea AUR de a cîștiga toate aceste alegeri în numele poporului român suveran.

Nu în ultimul rînd, în privința alegerilor, AUR își propune să cîștige încrederea cetățenilor și să aducă la Cotroceni un lider puternic, dedicat valorilor suveraniste și capabil să reprezinte demn interesele naționale în plan extern. Un punct important al rezoluției se referă la alegerile parlamentare de anul viitor, unde AUR vizează obținerea unei majorități parlamentare solide, bazată pe principiile suveranității, justiției sociale și responsabilității față de popor și se angajează să promoveze legi și politici care să consolideze statul de drept și să asigure dezvoltarea durabilă a României. În privința alegerilor europarlamentare, AUR își propune să obțină un mandat clar și puternic în Parlamentul European, pentru a reprezenta vocea fermă a poporului român în cadrul Uniunii Europene, pledînd pentru suveranitate și interesele naționale. Referitor la alegerile locale, Alianța își propune să cîștige un număr important de primării, consilii județene și locale, pentru a implementa politici eficiente la nivel local și pentru a construi o administrație eficientă și responsabilă față de cetățeni.

BIROUL DE PRESĂ AL ALIANȚEI PENTRU UNIREA ROMâNILOR

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.