Dragi cititori, din cauza măririi tarifelor tipografice și a comisioanelor poștale, începînd de miercuri, 3 ianuarie, ne vedem nevoiți să creștem prețul revistei cu 1 leu. Astfel, un exemplar va costa 7 lei. Vă mulțumim pentru înțelegere și fidelitate!
Zilele acestea președintele Rusiei se află într-o vizită de lucru, aș spune, în Arabia Saudită. Reuters anunță că Arabia Saudită și Rusia, cei mai mari doi exportatori de petrol din lume, au cerut joi tuturor membrilor OPEC+ să se alăture unui acord privind reducerile de producție pentru binele economiei globale, la doar cîteva zile după o întîlnire a producătorilor. La cîteva ore după ce președintele rus Vladimir Putin a mers la Riad, într-o vizită aranjată în grabă, pentru a se întîlni cu prințul moștenitor al Arabiei Saudite Mohammed bin Salman, Kremlinul a lansat o declarație comună ruso-saudită despre concluziile discuțiilor.
Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Rusia și alți aliați au convenit asupra unor noi reduceri voluntare de aproximativ 2,2 milioane de barili pe zi (bpd), conduse de Arabia Saudită și Rusia, care au reînnoit reducerile lor voluntare de 1,3 milioane de barili pe zi. „În domeniul energiei, cele două părți au lăudat cooperarea strînsă dintre ele și eforturile de succes ale țărilor OPEC+ în consolidarea stabilității piețelor petroliere globale”, se arată în comunicatul publicat de Kremlin. „Ei au
subliniat importanța continuării acestei cooperări și necesitatea ca toate țările participante să se alăture acordului OPEC+, într-un mod care să servească interesele producătorilor și consumatorilor și să sprijine creșterea economiei globale”.
Agenția de știri de stat saudită SPA a declarat că prințul moștenitor, cunoscut sub numele de MbS, și Putin au subliniat în întîlnirea lor necesitatea ca membrii OPEC+ să se angajeze în acordul grupului. Surse din piața petrolului au spus că o astfel de remarcă publică explicită a Kremlinului și a regatului despre „aderarea” la reduceri părea a fi o încercare de a trimite un mesaj membrilor clubului OPEC+ care nu au tăiat sau nu au tăiat suficient.
Cel mai mare membru al OPEC exclus de la reduceri este Iranul, a cărui economie a fost supusă diferitelor sancțiuni ale SUA din 1979, după confiscarea ambasadei SUA la Teheran. Iranul crește producția și speră să atingă un volum de 3,6 milioane bpd pînă pe 20 martie 2024.
(continuare în pag. a 16-a)
IoAn TEoDor
Miercuri, 13 decembrie, se împlinesc 40 de ani de la moartea poetului Nichita Stănescu – „Îngerul blond” – cel care a schimbat coordonatele poeziei românești postbelice, printr-o viziune metalingvistică a versului transfigurat într-un limbaj dominat de o fantezie debordantă, ieșită din vechile canoane ale unei maniere de seducție clasică a metaforei ingenue. Nichita Stănescu n-a fost lîngă noi decît 50 de ani, dar ce ani! Chiar din anii de liceu, pe cînd începe să cocheteze cu poezia unde, împreună cu alți colegi scoate revista „Băcăonia”, pe care o multiplică manual, viața puștiului blond, înalt și plinuț, care concentra privirile admiratoare ale domnișoarelor, prinde un ritm de trepidație activă, proiectîndu-i un drum presărat cu multe „șicane”, care i-au marcat viața indubitabil, fixîndu-l în epicentrul multor întîmplări și trăiri de maximă intensitate psihologică și fizică.
Interesant pentru viitorul său literar, în care nu excelează în poezia cu tematică socială și cu iz patriotic, debutul în presa literară și-l face la „Tribuna” (17 martie 1957), la 24 de ani, cu poeziile „Au fost oameni mulți...” , „La lemne” și „Pămînt!”, puse sub genericul 1907, titlul unui poem pe care îl publică în revista „Gazeta literară”. Doi ani mai tîrziu debutează editorial, cu volumul colectiv „Sub semnul revoluției: 30 de tineri poeți”, anul viitor
urmînd debutul său individual cu volumul „Sensul iubirii” – carte care proiectează deja imaginea lirică a unui poet care începea să își construiască un profil neasemănător cu cel al colegilor de generație, țîșnind ca un fulger printre norii proletcultismului gri.
Volumele următoare transformă acest fulger într-o lumină prea orbitoare pentru o parte a criticii literare de la noi, „O viziune a sentimentelor” (1964); „Dreptul la timp” (1965); „Necuvintele” (1969); „În dulcele stil clasic” (1970) etc., etc.
Opera lui Nichita se încheagă în ritmul în care-și trăiește viața personală și socială, îndrăgostit de poezie și îndrăgostit de prea multe muze ale poeziei, „marele blond” se aprinde repede și se stinge instantaneu, tocmai cînd nu te așteptai. În 1952, fiind student la Facultatea de Filologie a Universității din București, se căsătorește cu o colegă, Magdalena Petrescu, dar, inima lui de poet bate prea repede, astfel că în raza ei de atracție o aduce pe Doina Ciurea, tot o colegă de facultate, cu care se căsătorește în 1962, și de care va divorța în 1981, după ce, în 1964, începe o palpitantă și agitată poveste de dragoste cu poeta Gabriela Melinescu, pînă cînd aceasta pleacă în Suedia, în anul 1975. În iulie 1978 o întîlnește pe Dorina Tudorița (Dora) Tărîță, studentă, cu care se va căsători în 1982.
(continuare în pag. a 12-a)
GEO CIOLCAN
„Iarna pe sat“, tablou de Anca Bulgaru
(Se dedică lui Nichita)
Grădina ta de vise și de dor, Zidită pe aducerile aminte, Ne reînvie gîndul călător, Albit de vremuri reci, prin Necuvinte;
Din magma contradicției cerești Te-ai întrupat în om, minune blondă, Și-n barca poeziei tu vîslești Pe marea cu furtună vagabondă;
Cuvinte-necuvinte, îndreptar, Ai răsădit în cîmpul de-alizee, Și-n rama lumii, peste calendar, Te-ai logodit cu ochiul de femeie,
Și-ai îmbrăcat cămașa de agat
Să-ți fie irizările de lapte, În Piața Amzei, o, ce mai bărbat Culege stele de pe cer, în noapte!
Și dă cu ele-n cele patru zări, Pierdute-n amfore-n Antichitate, Cometele par litere prin gări, Cu trenuri fluierînd a libertate;
Doar aerul tăiat felii, felii, La nunta ta din cer, a cîta oară?
Se-ntoarce pe pămînt în sindrofii
Sculptate-n grîul maicii de la moară;
Cînd ai plecat, a 13-a zi, mai știi
Unde-ai lăsat bagaju-n Necuvinte?
Cătînd la umbra ta printre cei vii, Nichita, zău, noi dăm de oseminte;
Numai în Piața Amzei vii încet, Și-apartamentul 16 plînge-n două, Iar tu, călare peste Alfabet, În iarnă, plîngi, cu lacrimă de rouă!
GEO CIOLCANF Încă un lacheu al mafiotului Taher: ministrul Sorin Pantiş F Mircea, fă-te că demolezi! F România e sufocată de corcituri F Un turnător: Sorin Roşca Hemingway F S.P.P.-ul în cimitir F Dide și Ciment
PArTEA A III-A
Ziarul „Naţional“ atrage atenţia asupra neîntreruptei „poliţii politice“, care a fost lăsată moştenire de Asztaloş lui Costin Georgescu („urmaşilor mei gheorduneşti/ las vouă moştenire“): „Convorbirile telefonice din România sînt ascultate de poliția politică“. Şi un subtitlu grăitor: „Sediile S.R.I., posibile terminale ale unor puncte de ascultare“. Acum credem că înţelegeţi de ce şi noua Putere îl hărţuieşte, prin tribunale, pe curajosul căpitan Constantin Bucur. Oh, dar vor plăti, vor plăti... În acelaşi ziar, nesimţitul ăla pe nume Dan Petrescu (fost puşcăriaş pentru violarea în grup şi jefuirea unei studente din Iaşi) publică un serial abominabil: „Eminescu trage fermoarul“. Hai sictir, bă, vaco. Ţin-te bine cînd dai ochii cu noi, c-o să-ţi tragem nu fermoarul, ci două palme. Istoricul Florin Constantinescu îl face cu ou și cu oțet pe Radu Vasile: „Programul Guvernului Vasile seamănă, în structura lui – responsabili, sarcini, termene – ca două picături de apă cu planurile de activitate ale birourilor organizaţiilor de bază ale P.C.R.“ Şi-a făcut intrarea în scenă o trupă muzicală zisă „Comando“, care ameninţă societatea românească cu nişte chestii de ni se face părul măciucă: „Vă omor pe capete“; „Din puşcărie vă comand“: „Gaşca mea vă sparge faţa“ etc. Ziarul emilist „Cronica Română“ confirmă, fără să vrea, ceea ce am scris noi despre bătăile demenţiale în care se aruncă, cu frenezie, copilulproblemă al Ţapului, adică Iedul Dragoş. Sub titlul „48 de VIP-uri s-au tratat în rezervele de lux de la Urgenţă“ ni se spune: „Un alt solicitant al unei asemenea rezerve «a fost chiar Dragoş Constantinescu, fiul preşedintelui Constantinescu»“. Pe meleaguri carpatine şi-a făcut apariţia o aşa-zisă urmaşă a industriaşului Mociorniţă. Fata e lacomă, cere tot, la limita de sus, doardoar se va alege cu cîteva fabrici şi niscaiva cartiere, acolo. Dar fiţi atenţi, ce Drept la Replică ofensat (şi agramat) dă nevăstuica asta hoaţă la o gazetă : „Textul şi încadrarea în pagină a acestui articol are (corect – au) conotaţii pur comuniste“ (?!). În realitate, Mociorniţă a fost un escroc, care şi-a realizat averea prin nelegiuiri. Individa asta în taior roşu şi cu ifose de luptătoare anticomunistă, pe nume Marie-Rose, o să ia un sloboz. În ziarul „Cotidianul“ poate fi citit un articol nostim: „Partidul Naţional Român a primit un bobîrnac“. Ce sa întîmplat? „Partidul Naţional Român se pregătise, ieri, să sărbătorească «înfiinţarea» oficială a partidului, prin primirea sentinţei judecătoreşti. Nu a fost să fie aşa. După ce şedinţa de la T.M.B. a întîrziat, deoarece nu se găsea nici un procuror în sediu (?!) aflarea sentinţei a bosumflat şi mai mult conducerea partidului, prezentă în număr mare în sala strîmtă a Tribunalului“. Şi acum, să luăm temperatura pacientului Asztaloş, care a răcit pe capra căruţei: „Sperăm ca într-un an de zile să avem peste 1 milion de membri de partid!“. Vedeţi cîtă dreptate aveam noi cînd reclamam, zilnic, că în fruntea principalului Serviciu Secret al româniei e un sifilitic? Aşadar, o formaţiune ca P.r.m., veche de 7 ani, ce a intrat de două ori în Parlament, abia dacă numără vreo 75.000 de membri cu carnet – iar securiştii ăştia de linia a III-a, care şi-au pus mărfarul pe şinele Dosarelor lui Măgureanu, se împopoţonează că, într-un singur an, vor avea 1.000.000 de membri! Stai, Şarpe, în bîrlogul tău, că trec românii la coasă... Total lipsită de umor pagina de... umor a ziarului
„Republica“. Nu ne-am mai ocupat de mult de „ţigăncuşa cu mustaţă“ Roxana Iordache, fata lui Tanti Bulache, care se lăudă că-i din Scornicesti. Într-un text mîncat de molii, publicat în aceeaşi „Românie liberă“ indigestă ca un stufat de bivol, negroida asta de Roxana, cu care nu-şi face nici un bărbat pomană, scrie ceva care ne gîdilă la trei coaste: „Numai că Victor Ciorbea a plecat cu demnitate, a plecat martirizat. Capitalul lui moral îl va ajuta să revină în forţă (?!) într-o zi“. Da, ştim şi unde va reveni: pe basculantă. În acelaşi ziar imposibil de citit, şi-a făcut apariţia şi Harald, eroul din „Strigoii“ lui Eminescu. Numele lui complet e Harald Alexandrescu şi se dă astrolog pe Cuţitul de Argint, vîrînd uneori, pe micul ecran, capul lui de comic din filmul mut, cu bărbia crăpată de-un ciob de geam, în genul lui Harold Lloyd, călare pe streaşină. Băiatul e monarhist, şi alianțo-civist. El pretinde că puşlamaua aia scatofagă de H.R. Patapievici, precum şi Alianţa Civică şi C.D.R, reprezintă „tot ce înseamnă valoare (?!) în societatea românească“. Băi, Harald, tare prostănac mai eşti! Divizia Naţională de Fotbal s-a degradat îngrozitor! Avem de-a face cu cea mai infectă şi scandaloasă ediţie, din 1990 şi pînă acum. Pentru a scoate campioană, cu orice preţ, echipa Rapid Bucureşti, se prostituează arbitrii marcel Lică, Sorin Corpodean, Valeriu Ioniță, Universitatea Craiova dă meciul, acasă, lui S.C. Bacău, ca Bacăul să dea meciul, în etapa viitoare, Rapidului, echipa F.C. Național primeşte nu mai puţin de 10 cartonaşe galbene (?!) caz unic în istoria fotbalului mondial, după cîte ştim noi, Steaua e decimată şi la Bucureşti, şi la Piteşti, şi la Ploieşti, un vînt de nebunie suflă pe la Federaţia Română de Fotbal, care a băgat capul la cutie şi tremură de frica lui mircea Lucescu – un bun antrenor, într-adevăr, dar duhul rău al fotbalului românesc din ultimii 20 de ani. Ce porcărie! Foarte bine, o să ia Rapidul campionatul. Dar v-aţi întrebat ce va face în Liga Campionilor Europeni dacă va da piept cu o echipă engleză, sau italiană, ori germană? Matematic va primi între 5 şi 7 goluri, fiindcă meciurile n-o să le mai arbitreze haimanalele alea de Corpodean, Lică şi Ioniţă. În locul m.Ap.n. şi al lui Viorel Păunescu, noi am retrage Steaua din campionat. Ion Diaconescu face ce face şi ajunge la Gîgă! Ultima lui „perlă“ e măreaţă şi arată de ce merg toate cu roatele în sus în românia: „Miercuri, cînd pe la ora prînzului va fi depus Jurămîntul Guvernului, ca preşedintele Constantinescu să plece cu Guvernul în buzunar (?!) la... nu știu exact unde se duce. Așa am hotărît, ca miercuri pînă pe la ora 13,00 să încheiem cu votarea, discursuri ce-o mai fi pe-acolo, şi pe urmă să ne repezim, repede, la Cotroceni şi depunem Jurămîntul Ziarul „Scînteia“ (pardon, „Adevărul“) minte ca o gazetă imperialistă. În numărul din 18 aprilie aflăm, dintr-un titlu: „Primarul Brăilei, agresat în cel mai mare parc al oraşului. Anton Lungu a fost luat la şuturi de un administrator de restaurant“. Numai că, citind articolul, aveam să ne dăm seama că nu primarul, ci adjunctul său a fost cel lovit: „Cu mîinile pe dîrlogii cailor, viceprimarul Marcel Gurgu a suferit contuzii puternice la gleznă şi gamba piciorului drept şi la inelarul mîinii stîngi“. O altă minciună a vagabonzilor de la „Ziua“: „Disperaţi că Serviciul Secret al P.R.M. a fost deconspirat, membrii P.R.M. l-au ameninţat pe redactorul ZIUA, Laszlo Kallai: «Cînd punem mîna pe tine, o şa te f... în c... şi o să te radem în cap!!»“ Ce ordinari! Ăştia publică ziua tot ce visează noaptea. Unde, cînd şi cum s-o fi petrecut o asemenea scenă, cu cerşetorul ăsta unguresc? Cînd a mai avut loc ceva
similar, ca o asemenea tîmpenie să fie plauzibilă? Atragem atenţia generalului Virgil Ardelean, care conduce ancheta cu pricina, că avem de-a face cu nişte aurolaci blestemaţi şi cu bube dulci în cap, care mint cu aceeaşi naturaleţe cu care se scobesc în nas. Dar cu noi n-o să le meargă... Ca dovadă că „Ziua“ minte ca la balamuc, fără nici o jenă, fără teamă ae consecinţe, este şi implicarea unuia dintre adjuncţii Comandantului Poliţiei Capitalei, colonelul Viorel Croitoru, acuzat că ar fi... tovarăș de șprițuri cu Vadim (?!). A doua zi fiţuica respectivă a fost nevoită să publice o dezminţire categorică a poliţistului respectiv: „N-am fost niciodată la şpriţuri cu Vadim, n-am dat niciodată mîna cu el şi nu l-am cunoscut fizic“. E clar, dle Virgil Ardelean? Acum vedeţi ce fel de borfaşi ne-au reclamat pe noi şi-au pretins că ar fi fost bătuţi? În acelaşi ziar, e publicată şi fotografia unui pretins „huligan al lui Vadim“, care, ae fapt, este un plutonier de Poliție, pe nume Olteanu, care n-a fost implicat în nici un fel de incident, pur şi simplu îşi face datoria de a asigura ordinea pe străduţa unde soarta a făcut să locuiască un preşedinte de partid parlamentar şi un premier. Oho, dar staţi să vedeţi, purtătorul de ţăcălie nu e numai rumegător, el e şi cugetător. Într-un interviu acordat tot „Europei Libere“, şi anume ţambalagiului balaoacheş Mircea Iorgulescu, Emil Constantinescu îi dă peste cap pe toţi gînditorii lumii, care de pomană s-au străduit să afle: ce e viaţa? Aiurea, nici Socrate, nici Platon, nici Aristotel, nici Spinoza, nici Pascal, nici Kant, nici Hegel, nici Schopenhauer, nici Sartre n-au izbutit să dea un răspuns corect, fiind nişte băieţi de mingi pe lîngă Maradona din Carpaţi. Luaţi-vă plaivazul de după ureche şi notaţi profunzimea Ţapului: „Viaţa este compusă din decalaje!“. Nu-i aşa că totul pare, începînd de acum, mai simplu, mai înalt, mai adînc şi mult mai lateral dezvoltat? S-au irosit, de florile mărului, 2000 de ani de Istorie! Pînă cînd un Ţap mongoloid, din rasa miţoasă Pataievici de Tighina, a descoperit piatra filosofală şi esenţa vieţii în Univers. De acum înainte, o serie de creaţii ale culturii umanităţii îşi vor schimba, imediat, denumirea: vechea revistă „Viaţa“ va deveni „Decalajul“. Filmul lui Federico Fellini „La dolce vita“ îşi va schimba numele în „Il dolce decalaggio“, poezia lui Al. Depărăţeanu „Viaţa la țară“ e musai să reintre în normalitate intitulîndu-se „Decalajul la ţară“ etc. Luînd elan, după acest succes copleşitor, Ţapul izbeşte cu coarnele şi în porţile NATO şi UE: „Trenul este pe şine, este plasat pe linia bună, depinde numai de noi să avansăm mai repede sau mai încet, să tragem pe un peron, lăsînd pe toţi să treacă împotriva noastră (?!) sau, dimpotrivă: să imprimăm o viteză care să ne ducă mai repede la ţintă“. Ţapule, n-ai avea parte de şuruburile toate şi de şina de sub roate! Aşteptăm, cu emoţie, ziua cînd Adrian Năstase va avea mai multe cuvinte decît case. Pînă acum, el nu ştie să zică decît vreo 2 clişee: „vreau să vă spun“ şi „inacceptabil“. Cam slăbănog limbaj pentru cineva care pretinde că e profesor universitar şi care s-a deplasat, recent, în S.U.A., pentru a cere sprijin ca P.D.S.r. şi social-democraţia să ia din nou Puterea în românia. În ziarul „Curentul“, preocupat prea mult de vînarea românilor, cultura nu prea e la ea acasă. În numărul de sîmbătă am aflat că Lord Byron „a murit de ftizie“ ceea ce e inexact – marele poet englez s-a prăpădit la Missolonghi, în Grecia, la 1824, de malarie, adică de friguri. Nici cu Radu Vasile nu ne e ruşine. La cîteva minute după ce, în lipsă de combatanţi (cei 15.000 de specialişti erau 1,5!) a fost ales primministru, acesta a declarat, în direct, pentru Antena 1: „Am spus-o şi în Mesajul de investiţie“ (corect de învestitură); „Orice om are, la un moment dat, mai multe dimensiuni“.
(va urma)
ALCIBIADE
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 aprilie 1998)
„Nu se mai jucau jocuri de noroc în public și nici prin case decît cu fereală; cîrciumile, lăcaş de ispite și stricăciune pentru tinerii zvăpăiaţi, stăteau închise; sodomia, prigonită, pierise; femeile se lepădaseră mai toate de veșmintele necuviincioase și aţîţătoare; copiii fuseseră depărtaţi de răutăţi și îndrumaţi pe calea cea dreaptă a bunei-cuviinţe...“.
Astfel prezintă Francesco Guicciardini, marele istoric florentin din Secolul al XVlea, imaginea oraşului său în vremea lui fra Savonarola, în anii de sfîrşit ai veacului XV. Numele călugărului predicator a devenit sinonim cu asceza dusă pînă la ultimele limite și cu fanatismul religios. În fapt, el n-a fost decît unul dintre episoadele unui proces
de transformări pe plan mental – ce veneau pe fondul unor prefaceri economice și sociale –și care au culminat cu Reforma lui Luther, Zwingli, Calvin. Pe fondul general de frică, florentinii au avut parte la sfîrşitul Secolului al XV-lea de una dintre cele mai agitate perioade din istoria lor. La 1494, regele Franţei, Carol al VIII-lea, pătrundea în Italia, declanşînd seria unor războaie ce aveau să afecteze și Florenţa. Iată deci fundalul istoric pe care s-a desfăşurat povestea lui fra Savonarola. S-o urmărim, făcînd apel la Francesco Guicciardini, dar și la istorici din zilele noastre, între care menţionăm în mod special, pe Claude Mosse, care i-a consacrat în cartea sa – „Les Histoires de l’Histoire” („Istoriile istoriei”) un portret.
„Oamenii au năravul ca, după ce au susţinut o vreme un lucru, pe urmă să întoarcă foaia, chiar fără o pricină anume“. Şi tot istoricul florentin remarca semnificaţia excomunicării aruncate de papa Alexandru VI asupra intransigentului predicator: „Excomunicarea îi îndepărtase pe mulţi dintre partizanii călugărului şi îi făcuse duşmani pe toţi cei care erau mai nehotărîţi sau se ţinuseră la o parte, căci li se părea că e mare păcat şi ocară pentru nişte drept-credincioşi să nesocotească poruncile papei“.
Într-adevăr, la 18 iunie 1497, papa aruncase anatema asupra lui fra Savonarola. Este drept, el nu s-a lăsat intimidat şi a continuat să predice la fel de înverşunat. Pe de altă parte, mulţi dintre locuitorii Florenţei s-au săturat de regimul impus de călugăr. Se bea numai apă şi vin de împărtăşanie, cîrciumile închideau la ora șase seara, gătelile cu dantelă nu erau îngăduite, erau oprite jocurile de cărţi şi zaruri, copiii erau felicitaţi atunci cînd îşi pîrau părinţii care au săvîrşit greşeli faţă de Biserică, cărţile „imorale“ ale filosofilor antici erau arse, iar cămătarii evrei au fost alungaţi din oraş.
Şi astfel, bisericile încep să se golească, încet-încet, iar cîrciumile să se umple, din nou. Piero Medici și-a trimis şi el emisari în oraş, care încercau să dirijeze nemulţumirea latentă contra călugărului.
Voi trimite potopul!
În zorii zilei de Sfîntul Gheorghe (23 aprilie) a anului 1475, un călugăr singuratic, nepotul unui medic de la curtea ducală din Ferrara, a părăsit chilia de mînăstire unde se retrăsese după o dragoste neîmpărtăşită şi a pornit spre Florenţa. Era un om mic de stat, cu părul roşcat, bogat, pe care îl ascundea sub o glugă trasă pe frunte. Din ochii săi negri, puţin miopi, izbucnea o licărire ciudată de putere, cu care fermeca dar şi înspăimînta pe cei cărora le vorbea. Buzele erau subţiri, zîmbetul şiret. Gura lui rostea cuvinte cucernice, transformate încet-încet în săgeţi ascuţite contra contemporanilor săi, ale căror vicii ascunse le denunţa neîncetat. Cel mai tare se înfuria cînd auzea numele Medici, al familiei conducătoare a Florenţei. Lorenzo era pentru el nu Magnificul, ci cel Nelegiuit, căci făcea ca în Florenţa Platon să fie mai venerat decît Christos, iar casele pline ale băncilor să fie mai importante decît religia.
Dar drumul către Florenţa avea să se dovedească mai lung decît îşi închipuise călugărul predicator. S-a oprit pe drum, la Bologna, cu gîndul să rămînă cîteva zile. Avea să stea şapte ani. În 1482, din mînăstirea dominicană în care îşi găsise adăpost, a azvîrlit primele blesteme, pe care mulţi le-au luat drept proorociri. El prevestea prăpădul ce avea să înghită Florenţa. Printre cei impresionaţi s-a aflat şi Pico della Mirandola, învăţatul umanist, care l-a adus la mînăstirea San Marco din Florenţa.
Sigur că asemenea propovăduiri – ne spune Guicciardini – nu erau pe placul lui Lorenzo Magnificul, dar nu putea să îl gonească. Îşi atrăsese deja nemulţumirea locuitorilor oraşului atunci cînd alungase un alt predicator, pe Bernardino da Feltre. Şi astfel, „fra Girolamo dobîndise în ochii poporului renumele de om sfînt și învăţat“. Predicile sale de duminică aduceau în egală măsură a teatru şi a liturghie. Abia începea şi se oprea, ca şi cum aştepta inspiraţia divină; apoi, deodată, se prăbuşea pe pupitrul amvonului, suspinînd:
– Nu mai pot, nu mai pot să vorbesc. Nu-mi rămîne decît să plîng, să izbucnesc în lacrimi...
Lumea alerga la amvon, îl sprijinea şi-l ajuta să revină la San Marco, în chilia unde dormea pe un maldăr de paie. Gloata se aduna apoi în stradă pentru a se ruga, şoptind:
– Și dacă ne-a sosit un nou Mîntuitor?
Un episod interesant şi controversat s-a petrecut la moartea lui Lorenzo Magnificul. Relaţiile lui
Savonarola cu acesta au fost stranii. Se spune că Lorenzo ar fi exclamat, la un moment dat, referinduse la călugăr: „Iată un străin care vine în casa mea fără a binevoi să-mi facă măcar o vizită“. Savonarola a respins ideea că, în calitatea sa de prior al mînăstirii create de familia Medici, trebuia să meargă să-i prezinte lui Lorenzo omagiile sale, dar a acceptat în schimb beneficiile şi protecţia lui. Pe patul de moarte, Lorenzo a primit totuşi vizita lui fra Savonarola. Probabil că nu o să ştim niciodată ce au discutat exact cei doi. Legenda apărută după moartea lor răspîndea ideea unei confesiuni şi a unei absolviri negate. Savonarola i-ar fi pretins lui Lorenzo să redea libertatea poporului florentin, la care Magnificul şi-ar fi întors faţa într-o parte, refuzînd să îi mai vorbească.
Chiar în seara morţii lui Lorenzo, la 8 aprilie 1492, a izbucnit o furtună la Florenţa. Un trăznet a lovit catedrala. Teribilă prevestire. La 23 iulie a venit rîndul papei Inocenţiu VII să moară. I-a urmat pe tronul papal tot un membru al familiei Borgia, Alexandru VI. Perioada sa a fost cea mai scandaloasă din istoria papalităţii. Proorocirile lui Savonarola nu puteau pica pe un teren mai bun.
– Biserica va fi strivită şi reînnoită, şi aceasta în curînd.
Conştient de spaima pe care o stîrnea, Savonarola a mers şi mai departe.
– Priviţi-mă, iată, dacă nimic nu se va schimba, voi trimite pe acest pămînt potopul!
Încremenirii celor de faţă i-a urmat o înghesuială de necrezut.
Fără să mai aştepte sfîrşitul liturghiei, gloata a rugit speriată. Oamenii se şi vedeau morţi. Nu poţi să nu recunoşti dibăcia oratorului de a manipula gloata. Proorocind în fiecare zi nenorociri tot mai mari, Savonarola devenea, într-o manieră tiranică, un fel de salvator al Florenţei. El a introdus elemente politice în discursul său, afirmînd că Dumnezeu însuşi voia ca Florenţa să treacă la o ocîrmuire populară de felul celei veneţiene.
Proorocule, fă minunea!
În noiembrie 1492, oraşul a fost ocupat de armatele regelui francez Carol al VIII-lea. Savonarola a profitat de prilej și şi-a instaurat controlul asupra Florenţei. Dar, deja, şi sfîrşitul lui era aproape.
Populaţia Florenţei a început să se împartă în două: cei care continuau să îl susţină pe fra şi cei care îi stăteau împotrivă. O explicaţie ne-o oferă şi Guicciardini:
Simţind că-i fugea terenul de sub picioare, Savonarola a devenit şi mai violent. Numai că el nu mai era stăpînul jocului. Papa a ameninţat cu excomunicarea pe toţi cei ce îi mai ascultau predicile. Membrii Consiliului au căpătat curaj şi rosteau vorbe de condamnare a călugărului. Procesul de manipulare a manipulantului presupune și manevra de distrugere a acestuia plecînd chiar de la cele declarate de el. După cum povesteşte tot Guicciardini, tovarăşul cel mai apropiat al lui Savonarola, fra Domenico, afirmase cu vreo doi ani înainte că ei erau gata să intre şi în foc, ieşind nevătămaţi, pentru a dovedi adevărul spuselor lor. Cum pe vremea aceea Savonarola era suficient de puternic fără să fie nevoie să-şi pună în aplicare ordalia, a confirmat şi disponibilitatea pentru o astfel de probă.
Acum, în 1498, un călugăr franciscan, fra Francesco, a spus din amvon că era dispus să intre în foc, împreună cu Savonarola, pentru a-i demonstra făţărnicia. „Lucrul a fost pe placul multor cetăţeni din ambele tabere, pentru că doreau să se isprăvească odată cu dezbinările şi să se pună capăt necontenitelor neînţelegeri“ – ne spune Guicciardini. Fra Domenico s-a oferit să intre el în foc în locul lui Savonarola. Pînă la urmă, s-ar fi convenit ca în rugul de foc să intre un călugăr dominican desemnat de Savonarola şi unul franciscan ales de superiorii săi. Dar, chiar şi aşa, Savonarola era conştient că avea să piardă, pentru că adversarul său dorea doar să demonstreze că Savonarola (sau omul ales de el) nu reuşea să scape cu viaţă. Găselniţa lui Savonarola a fost să intre în foc cu crucifixul (sau cu o bucată de azimă, potrivit altor izvoare). Adversarii s-au opus. Discuţiile au durat pînă seara, cînd o ploaie violentă a împiedicat punerea în aplicare a ordaliei. Savonarola s-a grăbit să-şi proclame victoria, dar partizanii săi se simţeau umiliţi. Într-una dintre acele răscoale spontane, care, apoi, nu mai ştie nimeni cum au pornit, florentinii au luat cu asalt mînăstirea San Marco şi i-au arestat pe fra Savonarola şi tovarăşii săi apropiaţi. În dimineaţa zilei de 23 mai 1498, în faţa palatului Senioriei, Savonarola a urcat treptele rugului. Mulţimea urla: – Şi acum, proorocule, fă minunea! Pentru o clipă, flăcările s-au dat la o parte. Lumea a îngheţat. Focul nu îl atingea pe călugăr. Dar nu a fost decît o toană a vîntului. Savonarola a ars pînă s-a transformat în cenuşă; resturile sale au fost împrăştiate în Arno.
Astăzi, o placă pusă pe locul unde s-a înălţat rugul mai păstrează amintirea personajului. Şi paginile cronicilor vechi pe care însă tot mai puţini le răsfoiesc. Adaptare de NICULAE KOSLINSKI
De curînd am fost într-o excursie de trei zile la Timișoara, cu elevii (circa 100) și profesorii Andreea Călăfăteanu, Dragoș Frâncu, Mariana Frâncu, Cristina Ciurea, Ștefan Alexandru, Viorica Lazăr, Luana Rogojan, coordonați de directoarea Gabriela Machidon, de la Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuși” din Sectorul 2 al Capitalei. Excursia a avut drept scop vizitarea unor obiective culturale din zonă, dintre care, mai cu seamă, expoziția de sculptură de la Centrul Cultural din oraș, care adăpostește cele mai reprezentative lucrări realizate de Constantin Brâncuși, aduse din diverse colecții din țară și străinătate. Drumul pînă la destinație a necesitat ceva efort atît din partea elevilor, cît și a profesorilor, deplasarea făcîndu-se cu trenul pînă la Timișoara, iar local, cu mijloacele de transport în comun, dar nimeni nu s-a plîns, știind că o asemenea șansă nu-ți surîde în orice moment... Cu această ocazie, o tînără liceană din grupul de elevi avea să mă întrebe pe șleau despre impresiile mele legate de această călătorie, obositoare de altfel, dar cu un beneficiu real pentru fiecare dintre elevi, la nivel de emoție colectivă. Îndată i-am explicat că această excursie la Timișoara înseamnă ceva mai mult decît o excursie obișnuită, dat fiind că liceul lor poartă numele lui Constantin Brâncuși, marele sculptor fiind, așadar, patronul spiritual al școlii la care învață, iar elevii, dimpreună cu profesorii însoțitori, prin prezența lor fizică, veniți de la București cu această ocazie, i-au adus un călduros omagiu... Am încercat să fiu cît mai aproape de adevăr și să fiu cît mai explicit, pentru ca eleva să înțeleagă rostul acestei excursii și, apoi, să aibă ce povesti familiei cînd se va întoarce acasă. În opinia mea, o asemenea excursie poate fi echivalentul oricărei călătorii în străinătate, dar e cu atît mai importantă cu cît ea se petrece într-o țară ca a noastră, cu o tradiție culturală de secole, cu oameni deosebiți și personalități culturale care au trăit aici de-a lungul timpului și care au lăsat creațiile lor drept zestre generațiilor care au venit după dînșii și, de ce nu, generațiilor din care astăzi fac parte și elevii care au dorit să poposească în orașul de pe Bega...
Grupul de tineri, format din elevi de clasa a IX -a și a XII-a, a beneficiat aici de condiții de cazare bune și de o supraveghere minuțioasă, evitîndu-se astfel orice evenimente neplăcute... Pentru mulți dintre cei prezenți, un cîștig în plus, pe durata celor trei zile cît a durat vizita în orașul Timișoara, îl reprezintă faptul că au poposit pentru prima oară într-un oraș-martir, locul unde s-a aprins flacăra libertății noastre, care s-a extins cu repeziciune în toată România, iar prin jertfa locuitorilor săi, de-aici aveau să se deschidă porțile către spiritul și libertatea Occidentului... Și chiar dacă celor care au contribuit la acest act de istorie națională nu li s-au îndeplinit cele dorite, cu trecerea timpului, generațiile care vor veni se vor bucura de aspirațiile înaintașilor lor, care au luptat sau au fost martori ai evenimentelor sîngeroase din decembrie 1989... Deși mi-am zis să nu vorbesc despre această perioadă istorică, și rolul orașului Timișoara, totuși, le-am amintit, pentru că sînt legate de libertatea neamului nostru... Important este, pentru mine, că această excursie mi-a dat prilejul să încerc să o conving pe tînăra liceană că orice obiectiv vizitat, orice petic de pămînt colindat, fie că le-ai mai văzut cîndva, te îmbogățesc sufletește pentru întreaga viață. Totodată, această drumeție a oferit tuturor posibilitatea de a se cunoaște altfel decît în perimetrul școlii, ori în sala de cursuri, ba mai mult, să descopere cumsecădenia unor
La data de 29 septembrie 1888, Iulia Hașdeu, suferindă de tuberculoză, părăsea această lume la vîrsta de numai 19 ani, trupul ei fiind înmormîntat într-un cavou din Cimitirul Bellu. Cînd Iulia Hașdeu s-a stins din viață, tatăl său, Bogdan Petriceicu Hașdeu, strălucit erudit, care a dominat prin personalitatea lui cultura română din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, a fost profund afectat.
Moartea prematură a Iuliei, regretele nesfîrşite faţă de pierderea ei au învăluit biografia fetei cu un asemenea nimb, încît îţi vine greu să decelezi realul de aura legendară. În perspectiva tradiţiei şi a informaţiilor puse în circulaţie de apropiaţii lui B. P. Hașdeu, şi în primul rînd de G. Ionescu-Gion – căruia-i era destinată să-i devină mireasă – Iulia Hașdeu ar fi uimit prin precocitatea-i intelectuală, depăşind, prin întreg comportamentul ei, ,,legile firii”. Fapt este că inteligenţa, puterea de asimilare a cunoştinţelor şi de însuşire a limbilor sau de manifestare artistică în multiple planuri – poezie, proză, teatru, eseistică, muzică, grafică, pictură – sînt evidente şi puternic susţinute de imensa cantitate de manuscrise rămase după moartea ei. Stimulată
de preocupările şi – de ce nu? – de ambiţiile părinţilor, care doreau ca fiica lor să strălucească mai presus de oricine, personalitatea Iuliei Hașdeu a înflorit de timpuriu, nu atît prin ceea ce au sesizat imediat contemporanii –respectiv, prin precocităţi facile: citit, scris la vîrste mici, memorare rapidă, după prima lectură sau audiţie – ci prin ceva mai adînc şi mai individualizant, şi anume prin creaţia sa extraordinară ca amploare şi profunzime.
Petriceicu Hașdeu nu a putut să facă față pierderii singurei sale fiice și a apelat la ședințe de spiritism. A corespondat cu astronomul francez Flamarion și cu celebrul spiritist W. Crookes. Se spune că a fost gazdă și participant la ședințe de spiritism la Cîmpina, alături de un episcop mitropolitan, trei generali și un profesor. Și-a dorit să mențină astfel o legătură permanentă cu sufletul fiicei sale. Se crede că Iulia i-ar fi dictat planurile arhitecturale detaliate pentru castelul de la Cîmpina, care a fost construit între anii 1894 și 1896.
Bogdan Petriceicu Hașdeu se referea mereu la mormîntul fetei ca la ,,Micul Templu”. În lăcașul unde a fost așezat trupul Iuliei par să se petreacă și în prezent evenimente de-a dreptul inexplicabile.
oameni, în afara grupului de elevi și profesori, cu treburile și emoțiile lor, de la controlorul de bilete pînă la călătorul anonim, vecin de scaun și compartiment, pînă la pietonul grăbit, întîlnit pe stradă... Oameni plini de bunăvoință față de niște drumeți străini de părțile locului cum eram noi, care poposeam pentru prima dată în orașul de pe Bega -, oameni dispuși să te asculte și să-ți fie de ajutor... Zicem astfel, să fim și noi în timp, cu vremea și vremurile... Această excursie pentru mine a însemnat, așadar, pe de o parte, șansa de a vizita un oraș pe care nu-l mai văzusem niciodată, iar pe de altă parte, bucuria de a mă fi aflat în fața cîtorva dintre operele genialului sculptor român, Constantin Brâncuși.
Vizitînd orașul Timișoara, pot spune că am vizitat o țară, pentru că oricare oraș din România reprezintă o țară, cu obiceiurile și cu tradițiile locului, cu oamenii ei, cu cultura specifică și cu nivelul lor de viață... Astfel, am cunoscut România în care năzuințele poporului și dragostea pentru ceea ce au realizat înaintașii noștri sînt de-a dreptul uluitoare. Organizarea exemplară a acestei excursii pentru elevi, ghidați la drum de o mînă de profesori, constituie o dovadă grăitoare a respectului față de școală și de valorile noastre naționale.
Această vizită din Timișoara, așa cum am arătat, cu eforturile de rigoare, a fost cum nu se poate mai folositoare și binevenită, întrucît cu astfel de momente nu te întîlnești în fiecare zi și, mai ales, nu oricînd ai șansa să fii într-un grup atît de mare de elevi și să te bucuri împreună cu ei de o excursie memorabilă. Ar mai fi de adăugat că această excursie avea să aibă un rol esențial în educarea tinerei generații, prin faptul că elevii s-au cunoscut mai bine între ei, iar profesorii au avut prilejul să interacționeze cu aceștia altfel decît atunci cînd se află la catedră... Ceea ce am văzut în aceste zile, vizitînd Timișoara, va rămîne pentru mine, mulți ani de acum încolo, una din cele mai frumoase și plăcute amintiri, cu atît mai mult cu cît am avut șansa să mă aflu, fie și pentru cîteva zile, în mijlocul unui grup de elevi liniștiți, dornici să cunoască măcar o parte din lucrările părintelui sculpturii moderne, Constantin Brâncuși.
Cinste organizatorilor și elevilor participanți!
ION MACHIDON, Directorul Revistei „ Amurg sentimental”
Din păcate, din cavou au fost sustrase multe obiecte de-a lungul timpului, inclusiv o parte din rămășițele Iuliei. Circulă zvonuri că în anul 1930, un grup de studenți ar fi furat chiar craniul tinerei, intenționînd să-l utilizeze în practici de magie neagră. Autoritățile nu ar fi reușit nici în acest moment să-l recupereze. Au mai rămas doar cîteva dintre obiectele de valoare inestimabilă și fotografii cu Iulia și tatăl său. Pe un perete din interiorul mormîntului sînt scrise, întru eternitate, Legea socială și Legea filosofică, notează muzeulhasdeu.ro
Ciudat sau nu, în locul unde ar fi trebuit să fie crucea, se află acum un Glob imens, susținut de doi sfincși, pe care sînt marcate orașele unde a trăit și a studiat Iulia: București, Roma și Paris. Sub cei doi sfincși se găsesc cărțile fundamentale ale cunoașterii universale, inclusiv Evanghelia, cărțile vechiului Orient, operele lui Platon, Descartes și Kant.
Un monolit înalt de trei metri, creat de sculptorul Ion Georgescu, conform indicațiilor Iuliei din lumea de dincolo, veghează la intrarea în cavou. Deasupra, pe plafon, încastrată în două plăci de marmură albă, odinioară se afla o carte deschisă, cu cuvîntul ,,Dumnezeu” scris din litere de aur, sugerînd că, întrun fel, aceasta veghează asupra liniștii Iuliei.
Ceasul de pe mormînt arată mereu aceeași oră: cea la care Iulia a plecat în lumea celor drepți. O legendă spune că mormîntul a fost proiectat astfel încît zgomotul produs de pașii oricărui vizitator care coboară treptele în cavou să transmită vibrații în sicriul Iuliei. r m
Alexandru Osvald Teodoreanu e cunoscut mai ales sub numele de Păstorel, pentru că, susține el, șugubăț, în sonetul Spovedanie, Am păstorit în viață vinuri rare –De-aceea îmi și zice Păstorel –Și de la Grasă pînʹ la Ottonel Le-am prețuit, pe rînd pe fiecare Întruchipează, în cel mai înalt grad, umorul caracterizat de Tudor Mușatescu astfel: pentru români nu există umor absurd, negru sau sec, „nu există decît un fel de umor – HAZ” (Contemporanul, 1 ian. 1986, p. 13). Este nu numai unu din cei mai mari epigramiști și umoriști români, ci și unicul dintre aceștia care a apucat „vremurile noi” de după 1944, cînd întreaga creație literară a fost subordonată unei singure ideologii. Dacă Alecsandri a fost numit „boier al sufletului”, pe Păstorel îl putem socoti „un boier al glumei, al poantei spumoase, al vorbei de duh nu numai în Iașul Moldovei unde nimic și nimeni în afară de moarte nu-și știe ceasul”, unde Bolta Rece și alte societăți Bahico-literare și-au onorat renumele, ci și la București, unde mișcarea literară include renumite cafenele (Aurel Leon, Umbre, Ed. Junimea, Iași, 1972, vol. II, p. 155). Minimonografia cuprinsă în volumul nostru Epigrama în literatura română, Ed. Dealul Melcilor, Brașov, 2001, p. 272-325, cuprinde un sumar bibliografic, precum și informații revelatoare privind destinul acestui reprezentant al spiritelor scînteietoare din literatura română, preluate în prezentul studiu, adăugînd alte aspecte noi.
Păstorel s-a născut pe 30 iulie 1894 la Dorohoi –veche reședință a Vornicului Țării de Sus. A copilărit la Iași, unde s-a mutat familia, capitală cu vechi și noi tradiții intelectuale și artistice, despre care Jules Romains (1885-1923) afirmase că este Oxfordul românesc. Se bucură de o bogată moștenire culturală, se trage din familii de intelectuali de tradiție. Bunicul dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (de la care viitorul epigramist a preluat numele de botez) – înaintaș al unei adevărate dinastii de jurişti, a fost decan al Colegiului de avocați din Iași și procuror general. Tatăl lui Păstorel, Osvald, era o figură a Iașului: „Trecea adesea pe la redacția ziarului OPINIA, la care colabora cu articole de dezbatere politică, urbanistică și chiar cu foiletoane literare. După ce își arunca cu zăduf uriașa geantă avocățească, se întindea la taifas cu redactorii, povestind cu gesturi largi, deformate de «bară», într-un limbaj colorat și de hîtru moldovean foc de deștept. Era vestit pentru generozitatea lui și, după un chef făcut de Osvald Teodoreanu, avea tîrgul ce povesti multe zile” (Cf. Aurel Leon, Umbre, Iași, 1972, vol II.). De la tatăl său a moștenit Păstorel verva și farmecul, jovialitatea, dar și dragostea pentru chefuri bine stropite cu „lacrimi de struguri”. Această ereditate pe linie paternă intră în rezonanță perfectă cu cea de pe linie maternă. Bunicul, preotul, născut în Basarabia, Gavriil Muzicescu, renumit muzicolog, a fost dirijorul corului Mitropoliei din Iași, „cu barbișonul lui lung, care-l prindea de minune și cu privirea parcar fi voit să cuprindă în ea tot orizontul /…/ cu ochii ageri și pătrunzători cari radiau o nesfîrșită bunătate și simpatie”. El a introdus vocile femeiești în corul Mitropoliei. A urmat și „cursurile facultății juridice, obținînd licența în Drept și îndeletnicindu-se apoi și cu avocatura” (Cf. Ioan Dafin, Figuri ieșene, seria III, Iași, Viața Românească, 1923, p. 54). De la acest bunic cu care, de altfel, semăna la figură, a moștenit și alte „virtuți” la care se referă însuși nepotul: „Și fiind el de feleșugul lui glumeț și vesel la inima lui, de vinul acătării nu-i era silă”. (Cronica fantezistă, în TRIBUNA, anul I, nr. 23, 14 iulie 1957). De la acesta a mai moștenit darul muzical ce l-a favorizat să
memoreze operele muzicale sau literare, imprimîndui armonia ritmului și a rimei, astfel încît epigramele sale, în covîrșitoarea lor majoritate, sînt bijuterii literare, adevărate modele de prozodie. Bunica maternă – Elena – născută Cristea, se trăgea dintr-o familie venită din sudul Dunării. Unul dintre nepoți spunea că tatăl ei „era cam grec”, dar, probabil, era aromân, ca atîția alții veniți în Secolul XIX în România. Despre ea, Ștefana Velisar Teodoreanu (Lily Lupaşcu, soția lui Ionel) notează în Ursitul, Ed. Minerva, 1973, p. 63: „Mă ațintea cu ochii ei negri, iscoditori, fremătînd din nasul ei subțire de grecoaică, prețăluindu-mă”. Aceeași autoare scrie despre mama lui Păstorel – Sofia Teodoreanu: „Era o mare putere în făptura ei, cu fața netedă și palidă /…/ și cu un zîmbet cu ochi pe jumătate închiși, ca și cum ar fi ascultat depărtate acorduri triste. Apoi, în mare contrast, avea scurte izbucniri, cu rîs puternic și tînăr, de răsunau pereții”. De la bunică și de la mamă, Păstorel deținea secretul cozonacilor pufoși în care puneau 50 de ouă la un kilogram de făină. Rețeta o va recomanda la Cronica Gastronomului, cu mîndria celui care o știe de acasă.
A avut o copilărie fericită, înconjurat de dragostea părinților și a bunicilor, alături de frații săi Ion Hipolit (Ionel Teodoreanu) născut la 6 ianuarie 1897 și Puiuțu născut în 1899, cel căzut eroic, ca aviator pe frontul din Franța. Încă de atunci, Ionel era cu visul, iar Păstorel cu rîsul. Memoriile celor care i-au cunoscut atestă faptul că Ionel și Păstorel erau total diferiți. Astfel, C. Botez consideră că Ionel era „de o candoare romantică de basm gen Le Grand Meaulnes”, în timp ce Păstorel era „frust, realist, cinic, zvelt și spiritual, aducînd aminte uneori de Anatole France, alteori de Jules Renard și Courtelin”. Citea VIAȚA ROMÂNEASCĂ încă de copil, învățînd să prețuiască scrisul românesc. Încă din liceu (urmat la Liceul Național și, a doua parte, la Liceul Internat, astăzi Liceul „C. Negruzzi”) citea, în original, multă literatură franceză și și-a însușit o cultură umanistă solidă. Din ultimii ani de liceu își formează obiceiul ca, în drum spre casă, să se abată pe la prietenul său Demostene Botez pentru ai „consulta”, cu interes, damigeana cu vin.
Prima sa epigramă, scrisă la 18 ani, poate n-ar fi fost băgată în seamă dacă n-ar fi fost „validată” de evoluția sa ulterioară – aceasta e adresată tatălui care, în 1912, a candidat pentru un post de senator pe lista Partidului Conservator. Adolescentul ţinteşte, de fapt, în slăbiciunea parlamentarilor (valabilă și azi) de a „ațipi” în fotoliile Senatului: Osvald a obosit În Sălile Palatului
Și-și caută odihna În dormitorul statului
Dacă Cincinat a evoluat în atmosfera SBURĂTORULUI, formația lui Păstorel stă sub semnul VIEȚII ROMÂNEȘTI. Primii pași în literatură îi face sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, pentru care avea o prețuire infinită: „Față de oameni ca el, cronologia își pierdea sensul, și contemporaneitatea se stabilește după
alte criterii” (Al. O. Teodoreanu, Domnul Ibrăileanu, în VIAȚA ROMÂNEASCĂ, martie 1956). În Tămîie și otravă, declară: „Copil, la Viața Românească, am învățat a prețui scrisul fruntașilor literaturii noastre. Adolescent, cu Viața Românească petreceam cele mai frumoase ceasuri ale vacanțelor. Astăzi, în Viața Românească, am urmărit desfășurîndu-se cele mai de seamă talente ale acestei vremi. Și, pentru a spune tot, Viața Românească m-a călăuzit cu indulgență, îndrumîndu-mi primii pași nesiguri pe poleiul primejdios al publicisticii”. Cu alte cuvinte, cel care avea să oficieze în templul literaturii umoristice, și-a făcut „țîrcovnicia literară în strana Vieții Românești”. Va publica nu numai la această revistă, versurile și proza lui vor apărea și în BILETE DE PAPAGAL, FAPTA, CONTEMPORANUL, HIENA, FLACĂRA, ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC, ȚARA NOASTRĂ, UNIVERSUL LITERAR etc. Pretutindeni împrăștia voie bună, optimism, sete de viață, pînă și în război, firea lui de om cu gluma pe buze l-a făcut iubit de camarazi și de soldați.
Debutează în 1928 cu volumul Hronicul Măscăriciului Vălătuc, şi se bucură de un mare succes. Însuși G. Călinescu, în VIAȚA LITERARĂ nr. 25 din 24 noiembrie 1928, scrie cuvinte de laudă despre inventivitatea anecdotică prodigioasă și larga veselie livrescă, zdruncinînd prejudecata că geniile orale nu se pot manifesta și în scris. Al. O. Philippide, în Pentru o antologie a umorului din VREMEA nr. 710, 8 august 1943, consideră că, în această operă, „ne întîmpină humorul moldovenesc pur, blajin, fără răutate, hazul nostru românesc, veselia pură, rîsul cinstit” – trăsături prezente și în epigrama sa.
În 1931 apare volumul Strofe cu pelin de mai / Contra Iorga Nicolai, care a stîrnit vîlvă atît printre contemporani, cît și printre urmași. În aceste „strofe”, „epigrama se articulează într-un segment de epopee burlescă. /…/ Ceea ce pare la început rodul unei polemici «cordiale», îngroșarea tușei împinge strofele [catrenele] către o sarabandă a burlescului. Astfel, Păstorel se plasează în descendența eposului eroicomic“. (Cf. Ioan Tatomir, LUCEAFĂRUL, 28 ianuarie 2998).
Cînd Iorga, meșteru-ntre meșteri, Prin munți sălhui își urlă versul, S-ascund jivinele prin peșteri
Și apele își schimbă mersul În legătură cu acest debut epigramistic, în volumul Mici satisfacții apărut în 1931, face cunoscut un principiu care ar trebui însușit de cei care-l citează, ca pe o falsă acoperire a înjghebărilor publicate între cele două coperţi, precum că, pentru fiecare dintre acestea, două-trei epigrame reușite ar motiva apariția unei cărți în domeniu. Aceasta a fost o constatare critică la adresa stării de fapt din acea perioadă cînd, ca și astăzi, devenise contagioasă boala numită epigramită De fapt, iată care este convingerea lui despre tipărirea primei cărți: „Tipărisem prima mea carte. Aș fi putut-o tipări cu șapte ani mai înainte, dar toate cărțile de debut suferă de apendicită De aceea cred că e bine ca domnii autori să le țină cît mai mult sub observație pentru ca la prima criză să le extirpe organul inutil. Asta am și făcut… am socotit totdeauna că un scriitor trebuie să se ocupe cît mai mult de cartea lui atunci cînd o scrie și deloc după ce a pus-o în vitrină”.
„În 1931, Păstorel e cunoscut peste tot” – scrie Mircea Handoca (Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu. Păstorel, Ed. Sport-Turism, 1988). E ales membru în comitetul Societății Scriitorilor Români (deci, iată, pe vremea aceea – și nu numai – scriitorii umoriști, epigramiști, nu numai că făceau parte din Societatea Scriitorilor, dar erau aleși chiar membri în comitetul de conducere), colaborează la emisiunile de radio, publică asiduu în diverse publicații. E anul cînd fondează Societatea Hanul Ancuței – despre care am mai scris: „Societate academică în felul ei – dar nu Academie, avînd menirea să contribuie la ridicarea prestigiului oamenilor de litere și al artiștilor «aflat sub nivelul mării»”.
(va urma)
Dr. ELIS rÂPEAnU
De mic copil mama m-a educat să spun lucrurilor pe nume, indiferent de consecințe. Adevărul să fie adevăr, nu minciună. Urmînd acest sfat, doar din punctul meu de vedere, am să fac o comparație între trecut și prezent. Dacă înainte de 1989 îmi permiteam anual să merg în concediu la munte și la mare, acum, în libertate, porțile sînt ferecate. După o viață de muncă de 38 de ani, în ziua cînd primesc pensia am un adevărat coșmar cînd împart banii pentru cheltuielile lunare și cele trebuincioase traiului zilnic. Și, ca să n-o lungesc, în afară de un trai modest, nu-mi mai permit nimic. Sînt o norocoasă că mi-am păstrat aceeași greutate corporală și, avînd dulapul plin cu îmbrăcăminte de calitate, rămasă din vremuri mai bune, nu mai trebuie să-mi iau haine noi, pe care oricum nu mi le-aș mai permite. Îmi amintesc de primul meu concediu la mare, cînd dintrun salariu de începător, reușeam, prin sindicat, să-mi iau un bilet care costa aproape nimic. Iar garderoba mea era bogată și ,,în pas cu moda”, ceea ce, din fericire, mă scutește azi de nevoia de a-mi cumpăra noi obiecte vestimentare. Poate de aceea mulți dintre pensionarii din prezent sînt priviți ca ,,învechiți” și ,,prăfuiți”...
Tristețea mea cea mai mare este că acum, ca pensionară, sînt catalogată ca ,,defavorizată” și persoană ,,vulnerabilă”, după o viață de muncă. Și mă întreb care e vina mea? E nedrept că sînt alăturată celor de la marginea societății, în condițiile în care am fost corectă, am muncit, mi-am plătit dările la stat, n-am furat, iar în prezent se dorește ca eu să țin capul plecat ca om ,,defavorizat”.
Îmi amintesc de o întîmplare petrecută recent și care m-a marcat profund. Într-o zi, aflîndu-mă într-un magazin, mă uitam la un produs de calitate, moment în care vînzătoarea s-a uitat la mine ,,cruciș” și mi-a zis: ,,Doamnă, nu vă mai pierdeți vremea privind, că nu vă
face bine. Pentru dumneavoastră avem marfă secondhand”. Nu i-am zis nimic, dar ,,cuiul” a rămas înfipt în sufletul meu și mă întreb mereu ce vină am că nu sînt un om bogat, pentru că n-am furat. Trist, dar adevărat. Cu atît mai mult cînd ne apropiem de sfintele sărbători ale Crăciunului. De aceea, nimic nu mi se pare mai potrivit decît să evoc aceste versuri tulburătoare ale lui Corneliu Vadim Tudor, în care mă regăsesc:
,,E iarnă, Doamne, și te strig din nou
Lupoaicele extazului mă pradă
Fluorescentul inimii halou
Revarsă raze purpurii-n zăpadă
Și corbii mari din ceruri cad perechi
Par stelele feerice cochilii
Decembrie, topind arginturi vechi, Și-a dantelat Sagradele Familii
Trec magi călăuziți de-un viu colind În omenire-s patru miliarde
Și-un singur Christ – și-acela suferind
Îngenunchez, în jur se sparg petarde
Deșertăciune-i totul, mă desprind
Și Te zăresc prin candela ce arde”.
LILIAnA TETELEAmotto: „Acum, iată, aduc cele dintîi din roadele pămîntului pe care Tu, Doamne, mi leai dat” – Deuteronom 26.10
În ținutul canadian Labrador trăiește Marcus, un băiat eschimos. Locuiește împreună cu părinții săi într-o colibă sărăcăcioasă. Doar prin vînat și pescuit își hrănește tatăl mica familie. Atunci cînd are voie să meargă cu tatăl său la pescuit în mica sa barcă, pentru Marcus este o zi mare. Tatăl îi dă o undiță și Marcus poate să o lase singur în apă, iar după aceea să o miște încet încoace și încolo. Deodată Marcus scoate un chiot de bucurie. Firul este tras în adînc și îi scapă printre degete. Tatăl său vrea să-l ajute, dar Marcus reușește singur: un cod mare se zbate în barcă. „Este peștele meu“, spune Marcus, „eu singur l-am prins“. Acasă, peștele este sărat și pus la uscat. Cîteva zile mai tîrziu, tatăl și fiul pleacă spre casa misionară. Marcus duce sub braț codul său. „Ce ai acolo, Marcus?“, îl întreabă misionarul. „Acest pește Îi aparține Domnului Isus“, spune Marcus. Misionarul nu înțelege ce vrea să spună băiatul și tatăl îi explică: „Am citit în Biblie că poporul Israel a adus odinioară lui Dumnezeu cele dintîi roade. De aceea și Marcus vrea să-I aducă Domnului Isus primul pește pe care l-a prins“.
„Cinstește pe Domnul cu averile tale și cu cele dintîi roade din tot venitul tău: căci atunci grînarele îți vor fi pline de belșug și teascurile tale vor geme de must“ (Proverbe 3.9,10).
Din Bucure ş tii de altădată
Astăzi zăpezile pe străzile și trotuarele din București par să fie o simplă amintire distantă, la fel ca viscolul, ghețușurile interminabile și mîzga maro care acoperea toate drumurile (sincer, nu ne e dor chiar de tot ce aduce iarna). În ultimii 100 de ani, Capitala s-a lovit de mai multe ori cu ierni extreme, cu ninsori și ger ieșit din comun, demn de recorduri greu de egalat. Dintre acestea, iernile din 1929, 1942, 1954 sau 1967 au rămas întipărite cel mai profund în memoria colectivă a Bucureștilor, motiv pentru care o să vă prezentăm cu ce s-au confruntat locuitorii acelor vremuri.
De la troiene de zăpadă de metri întregi care îngropau trotuarele pînă la școli închise cu săptămînile și alegeri amînate, așa arăta iarna în Bucureștiul de odinioară. Acum dacă ninge 30 de minute (și evident nu se prinde) se umple pe Instagram, Facebook și TikTok de poze și filmulețe, de parcă e o adevărată minune că a fulguit puțin. Secolul trecut însă, Capitala și întreaga țară au paralizat cu totul preț de cîteva zile în unii ani, și nu puțini au fost cei care au murit, la propriu, de frig –fie în case sau pe străzi.
Prima iarnă care a șocat Bucureștiul și întreaga țară în Secolul XX a fost iarna anului 1929, cînd România a paralizat sub troienele de zăpadă, iar oamenii au murit, la propriu, de frig. În „Gazeta Transilvaniei” de la 11 februarie 1929 se relatează faptul că „mulţi mecanici s-au îmbolnăvit, au degerat şi sînt internaţi în spitale, cei mai mulţi fiind de la Bucureşti”, potrivit „Adevărul”. Tot în 1929, la București s-au înregistrat -24 de grade Celsius, în timp ce minima acelui an a fost înregistrată în Țara Bîrsei, de -38,5 grade Celsius. Pe litoral, marea a înghețat la propriu și a dus la vase blocate și lovite puternic. Mai mult, tot în 1929 au fost închise școlile preț de o săptămînă din cauza frigului și a zăpezii necontenite, fapt consemnat și de ziare. „Din cauza
gerului puternic şi a viscolului care durează de prea multă vreme, împiedicînd mersul şcoalelor şi consumînd tot materialul aprovizionat, se închid toate şcoalele primare şi secundare din întreaga ţară pînă duminecă, 17 februarie pentru a aştepta pînă atunci o schimbare a vremei”. De asemenea, iarna grea din 1929 a dus la amînarea alegerilor pentru Senat și Camera Deputaților dintr-un motiv simplu – degeaba se țineau, că oamenii nu aveau cum să ajungă la urne din cauza zăpezii și a frigului. Astfel, alegerile au fost mutate de pe 20 februarie pînă pe 17 aprilie. Totodată, în aceeași săptămînă în care școlile au fost închise, nici serviciul poștal de stat, nici telecomunicațiile nu au fost funcționale. Gerul i-a luat pe oameni pe nepregătite, astfel că sute de oameni din toată țara au murit în fața frigului, fie în case, fie pe străzi sau în trenuri.
La puțin peste un deceniu distanță, românii aveau să se confrunte cu un nou episod de iarnă cumplită, în 1942. Atunci, întregul continent s-a confruntat cu o iarnă neobișnuit de grea, cu zăpezi interminabile și frig îngrozitor. La Brașov, termometrele indicau -38.5 grade, în timp ce la stația Băneasa de lîngă București s-a ajuns la o minimă șocantă, de -32.2 grade Celsius.
Nu aveau cum să bage de seamă bucureștenii că peste doar opt ani vor avea parte de o iarnă de coșmar. Iarna din 1954 a rămas în istorie cunoscută drept Marele Viscol, din cauza cantităților imense de zăpadă, nemaiîntîlnite, care au căzut în toată țara. Dezastrul a început pe 3 februarie, și doar în acea zi, în București, au căzut zăpezi de 115 l/mp, iar vîntul sufla cu 126 de kilometri pe oră. Astfel, în Capitală și în tot sud-estul țării s-au format zăpezi de 5 metri.
Deloc surprinzător, întregul oraș a înțepenit. Oamenii au rămas în case, unii ca să se adăpostească, alții fiind blocați în propriile cămine. După ce ziua de 3 februarie a trecut, Consiliul de Miniştri al Republicii Populare
Române i-a chemat pe toți românii capabili la muncă să iasă să deszăpezească orașele, deoarece aceștia erau „datori” să curețe zăpada și să aprovizioneze populația cu cele necesare.
Teama unei morți cumplite, cauzată de foame și/sau de ger, i-a împins pe bucureșteni în stradă, la curățat străzile și trotuarele. Împreună, oamenii au săpat adevărate tunele, au curățat cît de mult au putut din zăpadă și au aruncat-o, treptat, în Dîmbovița. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întîi pe partea cu cele două linii de transport şi cîte un metru în plus, pe stînga şi pe dreapta”, acestea au fost indicațiile de curățare a zăpezii în București. Desigur, pe străzi au ieșit de nevoie și tancuri echipate cu pluguri, pentru a duce alimente oamenilor blocați în case, și au fost aduse chiar mașini de deszăpezit din Uniunea Sovietică. Viscolul a fost precedat de un ger cumplit, care a înghețat zăpada și a făcut-o și mai greu de curățat.
Noaptea de Anul Nou din 1966 a adus în București ninsori impresionante, care au durat preț de cîteva zile și au dus la formarea de munți de zăpadă de cîte 3 metri. Și atunci, tramvaiele, mașinile și viața în București în general au fost blocate preț de cîteva zile, situația fiind rezolvată doar cu ajutorul mobilizării generale a populației.
B.365.RO
Este bine cunoscută imaginea pe care cel mai faimos dintre domnitorii români a lăsat-o în străinătate contemporanilor săi și generaţiilor următoare. Este o imagine contradictorie, în care binele și răul se amestecă, de foarte multe ori trăsăturile negative fiind accentuate în raport cu cele pozitive, fapt ce a dus la crearea unui personaj hibrid, real și fictiv în acelaşi timp, un personaj istoric dar și literar, domnitorul și vampirul avîndu-și fiecare partea sa, nu întotdeauna însă foarte bine definită. A fost sau nu Vlad Țepeș o personalitate războinică, vindicativă și crudă care ar explica transformarea sa în trădător și sperjur de către duşmanii contemporani și în vampir de către imaginaţia scriitorilor de peste cîteva secole? În rîndurile ce urmează vom încerca să răspundem la această întrebare ocupîndu-ne de problema centrală a întregii sale domnii, aceea a luptei antiotomane.
Direcţia dominantă a politicii externe
I-a atacat Vlad Ţepeş pe otomani dintr-un impuls războinic necontrolat, din dorinţa de a vărsa sînge în mod inutil şi de a-și satisface astfel instinctele primare de cruzime sau a fost obligat să facă acest lucru pentru a-şi apăra ţara şi poporul în faţa ameninţării ocupaţiei străine şi a consecinţelor care ar fi decurs din acest fapt?
Ştim că Ţepeş a preluat domnia Țării Româneşti în 1456 cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, întrun moment în care sultanul Mehmet II încerca zadarnic să cucerească Belgradul, cheia întregii Europe Centrale, şi că era exponentul şi continuatorul liniei politice antiotomane preconizată de marele erou transilvănean. În ciuda intenţiilor sale, datorită morţii premature a lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş a fost obligat să-şi plătească regulat tributul către Poartă, pînă în 1459, cînd a încetat să o mai facă, invocînd sultanului starea conflictuală în care se afla cu saşii din sudul Transilvaniei şi cu regele maghiar Matia Corvin.
Aici credem că este bine să amintim trei aspecte importante ale momentului adevăratei rupturi dintre Vlad Ţepeş şi otomani. Bineînţeles că Ţepeş era hotărît, chiar de la urcarea pe tronul ţării, să ducă o politică antiotomană, de apărare a independenţei şi integrităţii ţării sale, dar această politică nu putea fi dusă în orice condiţii şi cu orice riscuri. El, ca un bun om politic și remarcabil comandant militar, îşi dădea seama că a declanşa lupta împotriva colosului otoman însemna să aştepte clipa cea mai favorabilă, atunci cînd domnia sa ar fi fost consolidată pe plan intern, iar pe plan extern ar fi putut spera în ajutoare venite de la alte ţări interesate şi ele de lupta antiotomană. În primul rînd, este vorba de o presupusă expediţie a vizirului Mahmud Paşa împotriva Ţării Româneşti, pe care două izvoare italiene (cronica anonimă La progenia della cassa de Octomani – Originea Casei Otomanilor – şi Historia turchesca –1300-1514 a lui Donado da Lezze) o plasează greşit în 1458, la mijloc fiind vorba de o eroare de cronologie, ceea ce exclude ipoteza unei ciocniri militare între Vlad Ţepeş şi otomani anterioară iernii din 1461-1462.
În al doilea rînd, încetarea plăţii tributului de 10.000 de ducaţi anual, în 1459, nu a avut, după opinia noastră, semnificaţia unei rupturi imediate şi ireparabile cu Poarta. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, dacă Vlad Ţepeş ar fi rupt deschis relaţiile cu Poarta, probabil că sultanul Mehmet II, care dorea să-şi însemne fiecare an de domnie cu cîte o nouă cucerire, nu ar fi ezitat să atace Ţara Românească. Ce a făcut însă el pînă în 1462? În 1458 cucereşte o parte însemnată din Moreea, în 1459 cucereşte
Semendria și tot ce mai rămăsese din statul sîrb, în 1460 desăvîrşeşte cucerirea Moreei, iar în 1461 cucereşte Sinope şi Trapezunt, ultimele rămăşiţe ale Imperiului byzantin. Prin urmare, sultanul şi dregătorii Porţii nu au interpretat neplata tributului ca un act de ostilitate şi nici Vlad Ţepeş nu avea vreun interes să provoace deliberat pe turci într-un moment în care se afla în conflict deschis cu saşii din sudul Transilvaniei şi cu regele Ungariei, Matia Corvin, care sprijineau pretendenţi la domnie şi grupări boiereşti ostile. Prin acest conflict, determinat de importante aspecte economice, dar dominat, în primul rînd, de cauze politice, Vlad Ţepeş urmărea atingerea a două obiective absolut necesare pentru a putea lupta cu succes împotriva Porţii: consolidarea internă a statului şi a instituţiei domniei, precum şi afirmarea poziţiei independente, de facto, a Ţării Româneşti în faţa pretenţiilor de suzeranitate ale regalităţii maghiare. Ambele obiective au fost atinse prin tratatul încheiat cu Braşovul în jurul datei de 1 octombrie 1460. Reconcilierea din 1460 dintre Vlad Ţepeş şi saşi a restituit acestora libertatea comercială în Tara Românească suprimată în timpul conflictului. De asemenea reconcilierea s-a produs în cadrul revenirii lui Vlad Ţepeş la alianţa cu Ungaria, la pregătirea acţiunii antiotomane, care a rămas, tot timpul, direcţia dominantă a politicii externe a domnitorului român.
Schimbarea atitudinii Porţii
În al treilea rînd, otomanii încep să manifeste neîncredere şi ostilitate faţă de Vlad Ţepeş abia în 1461, în timpul sau imediat după încheierea expediţiei împotriva Trapezuntului şi, în această situaţie, nemaiavînd de ales, domnitorul se hotărăşte să treacă deschis la acţiune împotriva lor în iarna dintre 1461 şi 1462. El se consideră destul de consolidat pe plan intern; îşi dădea seama că o confruntare cu Poarta devenise
inevitabilă, mai ales după încercarea nereuşită de capturare a sa de la Giurgiu de către otomani, şi conta şi pe un eventual sprijin extern care putea veni fie de la inamicii orientali ai Imperiului otoman, fie de la Matia Corvin, fie de la Veneţia. Momentul formării unei coaliţii antiotomane care să-i includă pe toţi aceştia părea foarte apropiat, în ciuda eşecului congresului de la Mantova din 1459, la care papa Pius II sperase să pună bazele unei mari cruciade antiotomane, cu o largă participare a puterilor creştine.
Să vedem însă care au fost elementele ce au provocat ruptura dintre Vlad Ţepeş şi turci şi au dus la marea confruntare din 1462. În a doua jumătate a anului 1460, Vlad Ţepeş a restabilit legăturile de bună vecinătate cu saşii din sudul Transilvaniei și a încheiat un tratat secret cu Matia Corvin, care prevedea, printre altele, şi căsătoria sa cu o rudă a acestuia. În acelaşi an este foarte posibil ca domnul Ţării Româneşti să fi purtat tratative cu o solie a puterilor orientale (Georgia, Mingrelia, Guria, Armenia, Sinope, Trapezunt, Persia) care se coalizaseră împotriva Imperiului otoman şi declanşaseră chiar operaţiuni militare împotriva acestuia. În acest fel, Vlad Ţepeş spera să primească ajutoare şi din Orient, unde exista deja o coaliţie antiotomană, dar şi din Occident, unde o astfel de coaliţie era pe cale de formare, iar acţiunea sa antiotomană, simultană cu a acestor două coaliţii, să fie încununată de succes. El îsi dădea seama că dispersarea forţelor otomane pe mai multe fronturi, unde să fie angajate în lupte grele, i-ar fi favorizat propria acţiune.
Dar evenimentele nu s-au desfăşurat aşa după cum sperase. Coaliţia antiotomană din Orient a primit o puternică lovitură prin cucerirea de către sultan, în 1461, a oraşelor Sinope şi Trapezunt, iar coaliţia antiotomană din Occident nu s-a format decît în 1463, după ce turcii au declanşat războiul cu Veneţia. De aceea, atacul lui Vlad Ţepeş din iarna 1461-1462 s-a desfăşurat fără nici un sprijin din exterior, exact în momentul în care turcii erau liberi să acţioneze militar aşa cum doreau, ceea ce ne face să credem că el nu a dorit atacul şi, prin urmare, declanşarea ostilităţilor pe scară largă cu Imperiul otoman tocmai în momentul în care acesta nu era supus la nici o presiune din exterior. Dar, așa cum vom vedea în continuare, domnitorul Țării Româneşti nu a avut de ales, turcii nu l-au lăsat să-şi aleagă momentul atacului ci, dimpotrivă, prin acţiunile şi intenţiile lor vădite l-au provocat exact atunci cînd ştiau că pot să-i dea o replică nimicitoare.
Tratatele încheiate cu Matia Corvin şi cu saşii din sudul Transilvaniei, la fel ca şi posibilele tratative cu solii coaliţiei orientale antiotomane au provocat, bineînţeles, nemulţumirea Porţii, pentru care neplata în continuare a tributului începea să fie considerată ca un semn de nesupunere. Marea majoritate a izvoarelor narative concordă în a afirma că această schimbare de atitudine a Porţii față de Vlad Țepeș s-a produs în 1461, fie în timpul campaniei împotriva Trapezuntului, fie imediat după aceea, și nu lasă să se întrevadă nici un fel de neînţelegeri anterioare referitoare la neplata tributului. Aflînd despre acordul dintre Vlad Țepeș şi Matia Corvin, sultanul, a trimis, pentru început, o solie în Țara Românească cu scopul de a-i cere voievodului să abandoneze alianţa cu Ungaria şi căsătoria proiectată, dar nu s-au obţinut rezultatele scontate. Vlad Ţepeş a acceptat să plătească haraciul. Unele izvoare vorbesc şi despre o cerere de copii pentru ieniceri, tribut de sînge pe care ţara sa nu-l dăduse niciodată. (va urma)
EUGEN DENIZE
Ar fi putut învinge Napoleon la Waterloo? Numeroşi istorici au ajuns la concluzia că deznodămîntul bătăliei de la Walerloo ar fi putut fi cu totul altul decît cel cunoscut. Aceasta nu priveşte, evident, soarta imperiului napoleonian, a cărui prăbuşire era iminentă, datorită unor profunde cauze economice, sociale şi militare obiective, printre care însăşi pretenţia edificării unui mare imperiu european, în contratimp cu mişcarea generală a istoriei. Cu toate acestea, nu putem neglija o serie de factori strict militari, a căror modificare ar fi putut configura cu totul altfel desfăşurarea celebrei lupte, – nu însă şi destinul Europei, Printre aceştia se numără, parese, întîrzierea cu două ore a adunării armatei napoleoniene pentru bătălie şi faptul că împăratul a încredinţat unui comandant lipsit de iniţiativă o misiune de importanță hotărîtoare. Această ipoteză este ilustrată de scînteietorul scriitor austriac Ştefan Zweig (1881-1942), într-o viziune modernă, caracteristică celor mai bune dintre operele sale. Zweig este cunoscut cititorilor români prin numeroase traduceri, dintre care amintim: „Joseph Fouche”, „Maria Stuart”, „Magellan”, „Amok”,
Printre dansurile, idilele amoroase, intrigile şi certurile Congresului din Viena, o veste explodează ca o lovitură de tun: Napoleon, leul încătuşat, a scăpat din cuşca de pe insula Elba. Alte vești îi urmează în ştafetă: a cucerit Lyonul, l-a izgonit pe rege, trupele franceze trec cu elan frenetic de partea sa, a ajuns la Paris, e la Palatul Tuileries. Zadarnice au fost deci bătălia de la Leipzig şi douăzeci de ani de război sîngeros. Ca prinşi de o gheară uriaşă, miniştrii care tocmai se ciorovăiau la Viena se reunesc fără întîrziere.
Se adună în grabă o armată engleză, una prusiană, una austriacă, alta rusească, pentru a doborî încă o dată – şi de data aceasta pentru totdeauna – pe uzurpator de la putere; niciodată nu a fost „Europa legitimă“ a împăraţilor şi regilor mai unită ca în acest ceas al groazei. Din nord, Wellington înaintează spre Franţa, o armată prusacă condusă de Blücher este în preajma sa, la Rin se pregăteşte Schwarzenberg şi ca rezervă mărşăluiesc lent, de-a curmezişul Germaniei, regimentele ţariste.
Fiecare ceas – un pericol
Napoleon sesizează dintr-o dată primejdia de moarte. El ştie că nu trebuie aşteptat pînă ce haita se adună. Trebuie să-i ţină pe duşmani departe unul de altul – şi să-i atace pe fiecare în parte: pe prusieni, pe englezi, pe austrieci – mai înainte ca ei să formeze o armată europeană, care să ducă la pieirea împărăţiei sale. E necesar să se grăbească, ca să nu dea timp nemulțumiţilor din propria sa țară să se trezească, trebuie să fie învingător înainte ca republicanii să se consolideze şi să se alieze cu regaliştii, înainte ca Fouche, cel cu două feţe, omul de neînţeles, în cîrdăşie
„Suflete zbuciumate”, „Jucătorul de şah” – aceasta din urmă fiind o nuvelă care exprima un protest necruţător împotriva terorii fasciste. În numeroase din lucrările sale de istorie, scriitorul urmăreşte să redea măreţia omului, să promoveze ideea înţelegerii între popoare, lupta pentru dreptate. Nu o dată temeinicia documentării şi originalitatea interpretării sale sînt însă umbrite de subiectivism, de importanţa exagerată pe care scriitorul o acordă unor aspecte individuale izolate, de lipsa unei concepţii ştiinţifice, fundamentată pe legile care guvernează mersul istoriei.
cu Talleyrand, adversarul şi oglinda sa, să îl atace pe la spate. Dintr-o singură smucitură, trebuie să se dezlănţuie împotriva duşmanilor săi, exploatînd exaltarea armatei; fiecare zi este o pierdere, fiecare ceas – un pericol. O porneşte spre Belgia.
La 15 iunie, ora trei dimineaţa, vîrfurile marii şi singurei armate a lui Napoleon trec graniţa. La 16 iunie, se izbesc la Ligny de armata prusiană şi o aruncă înapoi. Este năprasnică lovitură de labă a leului evadat, o lovitură înfiorătoare – însă nu mortală. Înfrîntă, dar nu distrusă, armata prusiană se retrage spre Bruxelles. Acum Napoleon pregăteşte cea de-a doua lovitură, contra lui Wellington, care nu trebuie lăsat să răsufle, căci fiecare zi îi aduce întăriri, iar în spatele împăratului, poporul francez, vlăguit şi neliniştit, trebuie ameţit cu rachiul tare al buletinului victoriei.
Napoleon mărşăluieşte cu întreaga sa armată pînă pe înălţimile de la Quatre-Bras, unde Wellington, adversarul rece, cu nervi de oţel, şi-a dispus trupele pe poziţii întărite. Niciodată nu au fost dispoziţiile lui Napoleon mai prudente, niciodată ordinele sale militare mai limpezi ca în acea zi; el are în vedere nu numai atacul, ci şi primejdia ca armata lui Blücher să se unească cu cea a lui Wellington.
Un om oarecare intră în istorie
Pentru a împiedica acest lucru, îşi împarte armata, desprinzînd din ea un grup care să urmărească pas cu pas efectivele prusiene, împiedicînd contactul lor cu englezii. Conducerea acestui grup de urmărire i-o încredinţează mareşalului Grouchy; un om oarecare, docil, cinstit, curajos, demn de încredere, un comandant de cavalerie, adesea încercat, dar nimic mai mult. A luptat douăzeci de ani în toate bătăliile, din Spania pînă în Rusia, din Olanda pînă în Italia, treptat a ajuns pînă la rangul de mareşal, nu fără merite, dar fără să aibă la activ vreo faptă deosebită. Nu a cucerit supremul grad militar în asalt, ci acesta ia revenit în urma a douăzeci de ani de carieră militară.
şi au rămas pe pămînturile lor, obosiţi de nesfîrşitele bivuacuri. Iată de ce este nevoit să încredinţeze acţiunea hotărîtoare unui om de valoare mijlocie.
La 17 iunie, ora unsprezece dimineaţa, o zi după victoria de la Ligny, o zi înainte de Waterloo, Napoleon îi încredinţează pentru prima oară lui Grouchy o comandă independentă. Pentru o clipă, pentru o zi, modestul Grouchy trece din ierarhia militară în istoria universală. Doar pentru o clipă, dar ce clipă! În timp ce împăratul se va năpusti asupra englezilor, Grouchy trebuie să urmărească, cu o treime din efectivele franceze, armata prusiană. O misiune aparent simplă, chiar liniară, dar totodată elastică şi cu două tăişuri, ca o spadă. Concomitent cu urmărirea, Grouchy trebuie să menţină contactul cu armata principală.
Mareşalul ia şovăitor comanda. Nu este obişnuit să acţioneze de unul singur. Chibzuinţa sa e lipsită de iniţiativă. Se simte în siguranţă numai atunci cînd privirea lui Napoleon îi călăuzeşte fapta. Grouchy îşi ia rămas bun pe o ploaie torenţială. Soldaţii săi pornesc prin noroi în urmărirea prusienilor sau cel puţin în direcţia unde presupun că se află Blucher și ai săi.
Planul de atac
În tabăra franceză, ploaia nordică curge fără întrerupere. Ca o turmă udă tropăie prin întuneric regimentele, fiecare om cu cîte două livre de glod prinse de tîlpi; nicăieri nici un adăpost, nici o casă, nici un acoperiş. Paiele sînt prea îmbibate cu apă pentru ca oamenii să se culce pe ele; cîte zece sau doisprezece soldaţi se strîng laolaltă şi moţăie în picioare, spate la spate, în timp ce, torenţial, ploaia continuă să se reverse.
Napoleon însuşi nu se odihneşte. Nervozitatea îl goneşte de colo-colo, căci acţiunile de recunoaştere eşuează datorită beznei de nepătruns, iscoadele aduc informaţii cît se poate de încîlcite. Încă nu ştie dacă Wellington acceptă lupta, iar de la Grouchy nu a parvenit nici o informaţie, în ciuda ruperii de nori, porneşte el însuşi, pe la orele unu noaptea, de-a lungul avanposturilor, pînă la distanţa la care bat tunurile duşmane. În dreptul cantonamentelor engleze, în ceaţă se înalță o lumină subţire, fumurie. Aici concepe Napoleon planul atacului de a doua zi. Abia la revărsatul zorilor, se întoarce în cocioaba de la Caillou, în modestul său cartier general, unde găseşte prima depeşă de la Grouchy; sînt informaţii confuze despre retragerea prusieniîor, însă cu promisiunea liniştitoare că va continua să fie pe urmele lor. Treptat, ploaia se potoleşte. Napoleon măsoară cu paşi mari încăperea. E nerăbdător şi priveşte fix spre orizontul galben, sperînd că depărtările se vor limpezi, în sfîrşit, apropiind clipa decisivă.
La ora cinci dimineaţa – cînd ploaia a încetat cu totul – se produce şi o clarificare interioară. Napoleon dă ordinul ca armata să se alinieze la ora nouă, gata pentru atac. Curierii aleargă în toate direcţiile. Curînd trompetele răsună, chemînd adunare. Acum abia se trînteşte Napoleon pe patul său de campanie, să doarmă măcar două ceasuri.
Două ore prea tîrziu (1)
Napoleon ştie că Grouchy nu este nici erou şi nici mare strateg, ci doar un om în care poţi avea încredere, fidel, brav, prozaic. Dar jumătate dintre mareşali săi zac în pămînt, ceilalţi sînt îmbufnaţi
Orele nouă dimineaţa. Trupele însă nu sînt toate adunate. Pămîntul înmuiat de trei zile de ploi îngreunează orice mişcare şi împiedică aducerea artileriei pe poziţiile de tragere. Vîntul este tăios, iar soarele îşi arată cu greu faţa; nu mai e soarele de la Austerlitz, radiind orbitor şi vestind biruinţa. Lumina aceasta nordică sclipeşte tristă şi spălăcită. În sfîrşit, trupele sînt gata. Acum, înainte de începerea bătăliei, Napoleon mai călăreşte o dată pe iapa sa albă în faţa întregului front. Vulturii de pe steaguri se apleacă ca bătuţi de şuierul vîntului puternic, cavaleriştii îşi scutură marţial săbiile, infanteriştii îşi agaţă, în semn de salut, bonetele în vîrful baionetelor. Toate tobele duduie într-o vîltoare frenetică, trompetele îşi ridică glasul strident spre comandant. (va urma)
ŞTEFAN ZWEIG (traducere de I.M.)
Zeii (19)
Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (6)
Chang Xi/Chang Yi – într-o variantă a mitului este zeița Lunii, în locul lui Chang E. În vechile mituri apare ca a treia soție a lui Taiyang Dijun, tatăl celor 10 sori, zeu al cerului estic. A dat naștere la 12 luni, cărora le-a devenit mamă. Este prezentă în cîteva povestiri. Printre altele, obișnuia să își îmbăieze fiicele în apele Lacului Sacru din vestul Chinei.
Chang Yong – zeiță daoistă a Justiției.
Chao Tengkong – zeul daoist al măruntaielor și viscerelor.
Cha Yu/YaYu – zeu de mai mică importanță despre care se vorbește în miturile timpurii, legate de manifestările șamanilor. Șamanii aveau grijă să își conserve trupul în Paradisul din Munții Kunlun. Zeul era un simbol folosit la ceremoniile religioase vechi, făcute în cinstea celor decedați. Cha Yu a fost omorît de doi zei mai mici amintiți rareori în mitologie.
Cheng Huang Shen – este denumirea globală a zeilor daoiști foarte importanți, protector ai localităților. În trecut, ei au fost zei în religia populară, mai apoi au fost adoptați de daoism pentru asigurarea ordinii terestre dintr-un anumit teritoriu – provincie, oraș cartier, sat etc. În religia populară sînt și zei ai solului. Ca funcționalitate, ei pot fi echivalați cu prefecții sau primarii. Fii numeroși, sînt considerați „funcționari teritoriali divini“, superiori ierarhic „zeilor solului“, adică „zei ai locului“. Acești zei apără zidurile împrejmuitoare, meterezele, fortificațiile, șanțurile și canalele împotriva spiritelor dăunătoare, demonilor, fantomelor, spiritelor străbunilor dușmănoși, răufăcătorilor etc. Același rol protector se manifestă și prin prevenirea dezastrelor naturale, calamităților –inundații, secetă, epidemii. Aceeași zei intervin pe
Dar, pentru că nimeni dintre cei care vegheau la căpătîiul papei nu l-a văzut pe mistic, situaţia mi se pare îndoielnică, şi i-am zis mai curînd „asistare spirituală“.
Într-o zi, pe cînd Antonio din Padova predica în biserica Saint-Pierre-du-Queyroix, din Limoges (alte versiuni menţionează Montpellier sau Toulouse), şi-a amintit brusc, la începutul predicii, că era aşteptat să cînte Aleluia în capela mînăstirii. Şi-a pus atunci gluga, „s-a înclinat ca pentru a dormi“ pe pupitru şi a rămas multă vreme în această atitudine. Credincioşii, bănuind că nu se simte bine sau că era în extaz, au aşteptat. După ce a cîntat Aleluia, şi-a revenit, şi-a descoperit capul şi a continuat predica în catedrală. Credincioşii din această biserică, precum şi membrii mînăstirii au declarat că l-au văzut şi unii, şi alţii la aceeaşi oră. Dar primii precizau: „în extaz“.
Relatarea „călătoriilor“
Cazul numitei Giovanna Maria Bonomo (din Bassano, Italia) este interesant pentru că relatează ea însăşi detaliile „călătoriilor“ sale. În timpul extazelor, era transportată în locuri depărtate, adresîndu-se şi dînd sfaturi unor persoane care simţeau această nevoie şi care au confirmat că au văzut-o şi auzit-o în timp ce călugăriţele din congregaţia ei afirmă că nu-şi părăsise chilia. Martorii locurilor unde se deplasa au dat descrieri precise ale feţei sale, ale taliei, ale felului ei de a vorbi. Ea însă spune în notele ei că „nu ştie sigur cînd i se pare că vorbeşte unei persoane depărtate, dacă aceasta o aude sau nu o aude“.
În una dintre scrisorile adresate unei doamne nobile din Vicenza, Giovanna Maria descrie cu precizie mînăstirea benedictină San Pietro, felul în care era clădirea, amenajarea interioară, dar ea nu intrase niciodată acolo. Face aluzie la trei vizite pe care le-ar
lîngă cei 10 judecători ai infernurilor daoiste și budiste, pentru a grăbi eliberarea sufletelor decedaților din perioada caznelor și a le favoriza evoluția spre o nouă reîncarnare, o nouă naștere pe pămînt. Unii daoiști consideră că acești zei conduc spre Paradis sufletele scăpate din Infern. Se mai spune că ei au grijă să îi pedepsească pe răufăcătorii care s-au sustras judecății omenești, îmbolnăvindu-i grav. Deasupra tuturor zeilor localităților se află un Cheng Huang șef. Fiecare Cheng Huang, indiferent cărui teritoriu i-ar aparține, este ajutat de cîte doi asistenți sau secretari. Unul, numit Bailao Ye sau Niu Tou, „Domnul Alb“, reprezentat ca un personaj înalt și slab, cu cap de bou, îmbrăcat complet în alb, cu o tichie conică, alungită, are rolul de a vedea și supraveghea tot ce se petrece în timpul zilei. Celălalt secretar, numit Neilao Ye, „Domnul Negru“, apare la fel, dar cu cap de cal și cu îmbrăcăminte de culoare neagră. El supraveghează ce se întîmplă noaptea în localitatea respectivă. Cheng Huang she este redat avînd de o parte și de alta a sa pe judecătorii civili și militari, care țin în mîini documente. Fiecare localitate posedă un templu consacrat lui Cheng Huang. Acolo, preotul daoist are îndatorirea de a face rugăciuni prin care să îl înștiințeze pe zeu despre nevoile locale, dar mai ales despre sufletele decedaților ce ar trebui trecute din Infern în Paradis sau în circuitul renașterilor. Ruga preotului/călugărului este înscrisă pe un document, care se arde în incinta templului.
Cultul lui Cheng Huang în vechea China a fost asociat celui pentru Yan Luowang – prințul Infernului. Acest zeu este așadar implicat din plin în viața religioasă daoistă a orașelor și a satelor. De obicei, un Cheng Huang, indiferent de localitate, provenea din cineva care în viața pămînteană fusese un om de seamă, un mandarin, un fost demnitar local, o persoană importantă prin faptele de binefacere față de consăteni, un erou, un om integru, căpetenia vreunei revolte populare îndreptățite sau chiar o fantomă care fusese primejdioasă la început. Așa se explică multitudinea legendelor din folclor avînd ca personaj principal cîte
fi făcut acestei doamne, deşi nu fusese niciodată acolo „corporal“. Aceste elemente sînt menţionate în procesul său – dovadă că Biserica le-a considerat destul de fondate pe mărturii de netăgăduit. Multe persoane spun că ar fi văzut-o în marile sanctuare europene şi în Palestina (preotul locului atestă acest lucru), deşi nu se mişca din mînăstirea ei din Italia. Chiar ea scrie în notele ei: „Am fost uneori cu spiritul la Milano sau la Roma... După cum dorea Domnul să mă ducă“. Dar acest „spirit“ era pur şi simplu perceput ca un „corp“ de către martori.
Putem regreta că în toate aceste cazuri lipsesc dovezi tangibile, obiecte care ar fi fost oferite sau lăsate, scrisori sau efecte personale, adică elemente concrete care să acrediteze mărturiile.
Se pare că bilocaţia poate să aibă loc în diferite stări: în starea „aparent“ normală, în starea de extaz, în starea de moarte aparentă. Dar trebuie să mărturisim că, în relatări, descrierea exactă a acestor stări diferite este destul de imprecisă. Nu trebuie să uităm că biografia unui mistic nu este destinată să folosească unei anchete ştiinţifice... Moartea iminentă (1)
Bilocaţia ar putea avea o legătură cu ceea ce se numeşte azi NDE (Near Death Experiences, experienţe de moarte iminentă), adică experienţa de „a fi mort“ şi de a reveni la viaţă. Evident, în secolele trecute, nu se făcea această comparaţie. Jerome Ribet, în Secolul al XlX-lea, istoriseşte două întîmplări care azi ar fi fost studiate de specialiştii în moarte iminentă, în frunte cu Raymond Moody. Aceste relatări folosesc bineînţeles un vocabular mistic, dar regăsim aceleaşi expresii precum cele folosite de cei care au scăpat din moarte. Saint Furcy, primul abate de la mînăstirea Lagny, a murit într-un extaz şi, în timp ce corpul său era fără viaţă, sufletul... pătrundea în locuinţele cereşti; apoi a trebuit să revină la corpul său muritor şi să-şi continue încercarea pe pămînt. Altă dată, moartea a survenit în timp ce se ruga, din cauza unei maladii misterioase. Sufletul, după ce a parcurs rînd pe rînd cerul, infernul şi purgatoriul, a revenit în corp, care nu mai era decît un cadavru.
un Cheng Huang. De regulă, muritorul, viitorul Cheng Huang, are în vis o revelație prin care i se comunică din partea Împăratului de Jad că va fi zeificat și va primi demnitatea de Cheng Huang. Prima mențiune despre un templu consacrat unui asemenea zeu, Cheng Huang Miao, datează din epoca „Trei Regate“. Atunci, în anul 239, a fost înălțat la Wuhu, provincia Anhui, un asemenea lăcaș. Cultul acestor zei ai localităților s-a generalizat în timpul Dinastiei Tang, iar sub dinastia Ming templele orașelor au fost declarate „temple de stat“. În ele omagierea zeilor era obligatorie în fiecare zi de 1 și 15 ale fiecarei luni. De la acești zei se aștepta ca ei să asigure oamenilor pacea, fericirea, bogăția, recolte îmbelșugate etc.
Cheng Ti – Sfinții împărați ai Celor Cinci Piscuri, denumiți astfel după Secolul al XI-lea. Cel mai important dintre ei, singurul cu un cult adevărat, era Taiyou Dadi, suveranul Piscului de Est.
Cheng Yuanhe – zeul daoist al cîntăreților ambulanți.
Chen Kao – zeul daoist al urechilor.
Chen Xiu – spiritul protector al Fluviului Galben.
Shiba Luohan – cei 18 arhați/sfinți de seamă ai Budismului. Rolul rolul lor este de a proteja și a răspîndi religia budistă. Vom extinde subiectul în capitolul Religie.
Shi Wang – regii Yama ai celor 10 curți de judecată/ Tribunale ale Infernului.
Shouxing/Shalou – zeul longevității în daoism. Este numit și „Bătrînul de la Polul Nord“. Tot el este zeul frumoasei stele Canope. Are puterea de a decide data morții fiecărui om. În imagini apare ca un bărbat cu un craniu enorm, cu chelie, cu bose frontale, deformări proeminente, care îi alungesc figura. Stă în picioare, să sprijină într-un baston noduros și ține în mînă o piersică – fructul nemuririi. Uneori, la picioarele lui se poate vedea o broască țestoasă și o ciupercă, ambele simboluri ale vieții îndelungate.
(va urma)
CHRISTINA MEIŢĂ-TANGSaint Sauve, episcop de Amiens, pe cînd era doar un călugăr, a avut în timpul unei maladii grave, o viziune în care sufletul s-a desprins de trup şi a pătruns în corpurile cereşti. Călugării, văzîndu-l mort, au vrut să-l îngroape. Dar, pe cînd urmau să înceapă funeraliile, sfîntul a revenit la viaţă şi a fost auzit tînguindu-se de durerea impusă de aspra necesitate de a trebui să se reîntoarcă în această lume de mizerie după ce savurase bucuriile eterne. A povestit ce splendori văzuseră ochii lui în locuinţele cereşti, slava, lumina, pacea, încîntarea preafericiţilor copleşiţi de prezenţa şi dragostea lui Dumnezeu. „Dar vai! a exclamat el. Această bucurie abia începuse cînd s-a auzit o voce divină şi m-a condamnat să părăsesc acel loc de lumină şi viaţă, ca să mă întorc în această lume de întuneric şi moarte“.
Această relatare se potriveşte perfect cu cea a reveniţilor din moarte. Toate mărturiile strînse de specialiştii în NDE şi de mine relatează acelaşi gen de senzaţii: impresia că trupul şi conştiinţa de a exista se despart; vizitarea unui peisaj minunat; întîlnirea cu o lumină, impresia unei iubiri infinite; dificultatea de a reveni în propriul corp etc. Bilocaţia, astfel descrisă, nu ar fi oare decît o ieşire din corp în momentul morţii?
Pentru cazurile de bilocație în care misticul a fost considerat în stare de moarte aparentă, se pare că această apropiere bilocaţie-NDE e justificată. Hubert Larcher notează în această privinţă: „E vorba despre o dedublare a aceluiaşi personaj care, în timp ce se află în stare de moarte aparentă aici, apare în altă parte, şi uneori la mare distanţă, unei persoane sau mai multor persoane, apoi, revenind la viaţă, este în stare să descrie ce se petrecea acolo unde a apărut, chiar dacă nu ştia nimic despre acel loc. Această stare de moarte aparentă se manifestă uneori printr-o sincopă sau o comă, chiar în momentul în care dublura se manifestă văzului, auzului, mirosului, pipăitului martorului aflat la distanţă, căruia îi prezice uneori un eveniment care va avea loc chiar în acea zi sau mai tîrziu“.
(va urma)
HÉLÈNE RENARD
Ca să înțelegem mai bine conflictul din Ucraina, istoricul Corvin Lupu își începe demonstrația cu anul 1945, momentul cînd s-a încheiat pacea după cel de-al doilea război mondial, și omenirea s-a trezit cu două forțe conducătoare - SUA și URSS. O vreme, cei doi poli de putere sau mai suportat, dar curînd, între ele a căzut o cortină de fier, și amenințările cu un nou război mondial, de data aceasta, unul atomic, s-au tot înmulțit. Capitalismul putred și bazat pe exploatarea omului de către om versus comunismul care clama egalitatea între oameni, dar totul era o utopie, întrucît Statul era cel mai mare exploatator. Si vis pacem, para bellum. Sub acest slogan a început cursa înarmărilor, care făcea ca cele două superputeri să rămînă la conducerea planetei, amenințîndu-se reciproc. Și această luptă pentru pentru pace a ținut pînă cînd americanii i-au convins pe Gorbaciov și Elțîn să arunce în aer comunismul falimentar. Bine, nici capitalismul, cu împărțirea lui pe clase sociale, bogați și săraci, exploatare și lupta pentru îmbogățire cu orice preț, nu era mai breaz, dar atunci, în 1990 citadela comunistă trebuia să sară în aer cu orice preț, așa cum s-a convenit la întîlnirea de la Malta dintre Bush senior și Gorbaciov, de fapt, doi pioni ai mișcării globaliste despre care se tot vorbea, dar se știau destul de puține. Și a sărit, desigur, în schimbul unei mari sume de bani și al Premiului Nobel pentru Pace oferit lui Gorbaciov. Cu Boris Elțîn, lucrurile au mers mai lesne, fiindcă Papașa era mai ușor de lămurit, mai ales după ora 10 dimineața, cînd deja era mangă. În interval, americanii băgaseră de seamă că alianța pe toate planurile Germania -URSS ar fi fost fatală pentru dorința de a rămîne singurul stăpîn al lumii. Germania cu puternica ei economie, ordinea și disciplina în muncă, și URSS cu uriașele ei resurse naturale, populația de peste 200 de milioane și întinderea ei pe două continente, plus perspectiva unei posibile alianțe cu China. Pentru americani, o nouă alianță de tipul Pactului Ribbentrop-Molotov trebuia împiedicată cu orice preț. Și de aceea trupele militare americane n-au mai plecat nici azi din Germania. Și de aceea, la Malta, Gorbaciov a fost convins să accepte intrarea în UE și-n NATO a unor țări răsăritene - Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Croația, urmînd ca, mai tîrziu, să fie invitate și altele, precum Serbia, Albania, Ucraina sau Georgia. Dar Serbia a lăsat-o mai moale cu admiterea: ,,Nu vrem sa ajungem ca România!”. Şi dacă ne gîndim că în aceste ţări urmau să fie instalate baze militare, iată-l pe Putin în situaţia de a privi defilarea trupelor NATO prin Piaţa Roşie. Dar diplomația rusă e mai deșteaptă ca diplomația americană și englezească sau, astfel spus, evreii ruși sînt mai deștepți ca evreii americani și englezi. Drept pentru care, Putin a și ocupat Crimeea, a împărțit în două Georgia și a avertizat Ucraina să nu meargă prea departe cu gluma admiterii în UE și-n NATO, căci va avea parte de un război pustiitor. Ceea ce se și întîmplă de un an și jumătate. Bătălia pentru Ucraina este cruntă. De acolo luau rușii cereale și resurse naturale, oferind în schimb gaze, petrol și curent electric. Dar de acolo furau într-o veselie și băieții lui Biden. De acolo și din România, făcîndu-l pe un avocat de-al lui Trump să exclame că va veni vremea cînd lumea va afla ce nemernici au fost globaliștii lui Biden împreună cu slugile lor Băsescu și Iohannis. Și mijlocul prin care
SUA visa să pună mîna pe uriașele păduri din Siberia era Ucraina, unde conducerea țării era asigurată de evreii khazari în frunte cu Zelenski.
Dar conflictul din Ucraina se poate rezuma și în citeva idei principale. ● În mare, acest conflict s-a declanșat între două mari forțe militare, economice și politice: pe de o parte rușii naționaliști, avîndu-l vîrf de lance pe Vladimir Putin, susținut din spate de un grup de oligarhi suveraniști și patrioți - Medvedev, Şoigu, Rogozin, Gherasimov, Lavrov, Patrușev, Narîșkin, Mișustin și alții. Iar pe de altă parte globaliștii în frunte cu multimiliardarii Rockefeller, Rothschild, Morgan, Wartburg, Zuckerberg, oameni de afaceri și bancheri putred de bogați. Ei sînt susținuți de toată Europa occidentală și instituțiile ei - UE și NATO. Toate aceste entități stau sub influența directă a evreilor khazari. Aceste forțe înarmează Ucraina, dar nu direct, să nu-i înfurie pe ruși, ci prin intermediul UE și NATO care oferă bani, armament, asistență diplomatică. UE și NATO oferă, nu vinde, și în felul acesta întreaga Europă, condusă de niste miniștri corupți și incompetenți, s-a trezit mai slăbită ca oricînd, economic și militar, gata să fie călcată în picioare, cînd va fi să fie, și de americani, și de ruși. Faptul că SUA au interzis țărilor europene să mai importe gaz și petrol din Rusia la prețuri convenabile a fost un alt mijloc de a slăbi Europa, dar și de a întări SUA, liberă să-și vîndă gazele de șist la prețuri de cîteva ori mai mari, îmbogățindu-i pe miliardarii americani. ● Prin embargoul impus Rusiei de a mai vinde către Europa materie primă, Rusia n-a ieșit slăbită în nici un fel, întrucît exporturile ei au mers către recent formatul grup BRICS, în frunte cu măreața Chină, întărind-o și întărindu-se. Să mai repet cît de mare este diferența dintre diplomația ruso-chineză și cea americană?
Cine cîștigă din acest război? Cum am mai spus, cîștigă SUA, că își vinde gazul de șist, inferior gazului rusesc. Al doilea, că scapă de armamentul și muniția uzate fizic și moral, dar și de depozitele de hrană ale armatei, vechi de cîteva decenii. SUA mai cîștigă și prin aceea că obligă țările UE și NATO, rămase fară apărare, să cumpere masiv armament american. Printre țările păcălite, se numără, se putea?, și România, prin voința discreționară a slugoiului Iohannis care n-a întrebat Poporul Român dacă vrea să se împrumute ca să-l ajute pe Zelenski să rămînă la putere. Și drept mulțumire, nenorocitul tocmai interzisese folosirea Limbii Române în Ucraina. Și vai de curul lui Iohannis ce urma să pățească, vorba doamnei Chiajna într-un film despre Alexandru Lăpușneanu, necruțător cu vînzătorii de țară. Și încă ceva: acum vreo 20 de ani, Vadim își semna articolele despre corupția din România: ,,Tata-Glonţu”. Dar cel mai mult cîstigă ruşii. ● Operațiunea Militară a rușilor din Ucraina este începutul unui amplu proces de globalizare a țării lor și implicit, pe termen lung, a întregii omeniri. Deja mulți dintre marii oligarhi ruși, care puseseră mîna pe resursele naturale ale Rusiei și le înstrăinaseră în întreaga lume, să li se șteargă urma, au fost uciși sau împinși la sinucidere. Alții au înfundat pușcăria. ● La începutul conflictului, armata rusă nu era prea bine instruită, de unde și optimismul lui Zelenski cum că îi va rezolva repede pe ruși... Acum situația e alta, de unde și eșecul ucrainienilor în mult sperata contraofensivă de toamnă, coroborat cu refuzul Congresului American de a mai finanța Ucraina,
ceea ce reclamă necesitatea impunerii de urgență a tratativelor de pace. ● Ca proiect mai îndepărtat, Rusia preconizează o desprindere de cooperarea cu Occidentul globalist, în perspectiva apropiată a funcționării grupului BRICS. În această privință, iată o expresie nouă, care ar prinde bine și altora: elaborarea unui program de dezvoltare naționalist și suveranist. ● Federația Rusă este continuatoarea fostei URSS, dar fără ideologia iudeo-bolșevică. Noua grupare de la Kremlin a eliminat ateismul științific. Putin se vrea continuatorul țarilor. Biserica Ortodoxă Rusă este sprijinită de stat, nu prigonită. Patriarhul Chiril al Moscovei nu este patriarhul Iulian al nostru. ● Acum, în fruntea țării, se găsesc doar etnici ruși. Au fost cooptați și evrei, dar nu pe funcțiile înalte de conducere. ●Sub bagheta clicii globaliste a lui Iohannis, la noi se poartă o propagandă globalistă criminală și prostească. De ce, sub ministeriatul insignifiantului Marcel Vela, mașinile Poliției Române erau vopsite în galben și bleu, culorile Ucrainei, și s-a renunțat la Tricolor? ● Deși cenzura nu suflă un cuvînt, un conflict major între suveraniști și globaliști stă se explodeze în curînd, dovadă că organizația BRICS prinde contur. Mai rămîne de rezolvat moneda în care se vor face tranzacțiile viitoare, rubla rusească sau yuanul chinezesc, după care se speră că lucrurile vor intra în normal. ● Vînzînd petrol și gaze Chinei, Occidentului și chiar Americii, rușii au dobîndit tehnologie nouă, mai ales în domeniul militar. ● În generozitatea lui, istoricul Corvin Lupu spune, dacă sînteti deștepți, chiar de mîine, nu vă luați după Chirieac, Pouleanu și începeți să cumpărați ruble și yuani. ● Istoria este ciclică și ce se spunea acum două secole, cum că Parisul ar fi putut trăi fără Europa, dar Europa n-ar fi trăit fără Paris, la fel este și astăzi. Rusia, cu uriașele ei resurse naturale, ogivele nucleare, mai multe decît au toate celelalte țări la un loc, și aliați unul și unul, habar n-are de Europa, dar Europa fără gazul, cărbunii și petrolul rusesc, atît de ieftine, dă faliment. ● În pofida campaniei de îndobitocire a populației lumii, mai ales prin mijloacele media, încetîncet, mai toată planeta manifestă repulsie față de globalizare. ● Și Rusia mai are ceva care îi umple de optimism pe adepții suveranismului din toată lumea: dorința de a elimina corupția, drogurile, violența, prostituția și imoralitatea din propria țară; să reintroducă serviciul militar obligatoriu; învățămîntul și asistența medicală gratuite; să schimbe starea psihică a populației otrăvită de programele difuzate pe rețelele de internet. ● Începînd din anul 2014, de cînd a intrat sub influența nefastă a Occidentului, din prietenă, Ucraina a devenit inamica Rusiei. Acceptînd baze militare pe teritoriul ei, din situația de țară-tampon între Occident și estul Europei, așa cum se stabilise la sfîrșitul celui deal doilea război mondial, Ucraina a devenit rampa de lansare a rachetelor NATO spre Rusia, care, de la înălțimea ei, n-a acceptat un asemenea afront și a trecut la măsuri în consecință. În aproape un deceniu, SUA și Occidentul au jefuit Ucraina de principalele ei resurse. ● Astăzi, Ucraina este o țară depopulată. Cine a putut să fugă, a fugit. Și degeaba speră la o reconstrucție generală, căci nu mai are forță de muncă. ● În repetate rînduri Zelenski a declarat că va face din Ucraina un Israel european, așa cum, pînă la al doilea război, evreii sperau să facă cu România.
● Fără gazul și petrolul rusești, Europa, a fost nevoită să ridice prețul curentului electric, devenind tot mai slăbită, și nu e greu de înțeles unde va duce această politică. SUA vor să țină sub control Europa să nu-i dea prin cap formarea propriei armate, alta decît armata NATO, și nici o apropiere tot mai periculoasă de Rusia și China, cu uriașul lor potențial militar și economic.
● Prosperitatea Occidentului din ultimele două secole s-a datorat, în mare parte, jafului practicat în coloniile din Africa, Asia și America de Sud. Dar acum SUA vor slăbirea Europei cu orice preț. Și au scos din mînecă asul cu invazia săracilor din fostele colonii, care, dacă nu va fi oprită la timp, va fi prăpăd. Sfîrșit
PAUL SUDITUO zi pe care toate lanțurile de restaurant fast-food ar trebui să o celebreze. Dacă ea nu ar fi existat, nici meniul lor nu ar fi fost așa bogat. La 3 decembrie 1586, Sir Thomas Harriot aduce în Anglia un pasager nu atît clandestin, cît bun pentru orice festin. Cartoful se instalează confortabil în farfuriile europenilor, unde se simte bine și în zilele noastre.
Thomas Harriot (1560 – 1621) a fost un om cu știință de carte. Astronom, matematician, etnograf și poliglot, s-a dovedit un adevărat spirit renascentist. A fost primul care a desenat imaginea Lunii văzute prin telescop, la 26 iulie 1609, cu patru luni mai devreme decît a făcut-o Galileo Galilei. Absolvind cursurile de la St Mary Hall, Oxford, Harriot a plecat înspre Lumea Nouă, însoțind expediția din 1585 spre Insulele Roanoke, finanțată Sir Walter Raleigh și condusă de Sir Ralph Lane. Harriot era un membru de bază al echipei, pentru că învățase limba vorbită de triburile de acolo, de la doi băștinași, Wanchese și Manteo. După întoarcerea sa în Anglia a lucrat pentru cel deal nouălea conte de Northumberland. În casa acestuia, a devenit un matematician prolific și un astronom renumit, tot lui fiindu-i atribuită și teoria refracției.
Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii
Cele mai teribile molime din istoria omenirii (13)
Darul conchistadorilor (2)
În ciuda ospitalităţii lui Montezuma, Cortés înţelegea cît de mult îi ura poporul său pe nou-veniţi, în timp ce lăcomia de aur a spaniolilor şi repulsia lor faţă de sacrificiile omeneşti au început să-l convingă pe împărat că Hernan Cortés nu era Quetzalcoatl, la drept vorbind. Conchistadorul l-a luat ostatic pe Montezuma şi l-a silit să-i predea comorile din palatul tatălui său, ceea ce i-a înfuriat şi mai mult pe azteci.
Cortés întrecuse cu mult limita ordinelor primite, aşa că o altă armată spaniolă a fost trimisă la Veracruz pentru a-1 pune la punct, aducînd în acelaşi timp noi mostre ale virusului variolei. Dar abilul Cortés l-a numit pe Pedro de Alvarado conducător al oraşului Tenochtitlân şi s-a grăbit să se întoarcă la Veracruz, unde a preluat repede comanda noii armate. Cînd s-a întors în capitala aztecă, a aflat că Alvarado ordonase ca sute de nobili azteci neînarmaţi să fie masacraţi fără nici un motiv. Cuitláhuac, fratele mai ambiţios al lui Montezuma, ia asediat pe spanioli în palatul lor, iar aceştia erau cît pe ce să fie învinşi. Împăratul s-a urcat pe acoperiş şi a cerut pace, dar a fost rănit cînd oamenii lui i-au răspuns cu pietre şi săgeţi. A murit după trei zile, probabil în urma rănilor primite, sau poate că a fost asasinat de spanioli. La 30 iunie 1520, conchistadorii au încercat să fugă, dar captura pe care o cărau cu ei i-a încetinit atît de mult, încît mulţi s-au înecat în lacul Texoco, în timp ce alţii au fost răpuşi de azteci sau tîrîţi spre a fi sacrificaţi. Pe cînd jefuiau cadavrele, aztecii au dat peste cel puţin un purtător de variolă.
Cartoful a fost cultivat pentru prima dată în zona de sud a statului Peru de azi și în partea de nord-vest a Boliviei. Se crede că asemenea culturi au existat încă de acum 10.000 de ani, dar primele dovezi concrete datează din anii 2.500 î.Chr. În zona Altiplano, cartoful a fost principala sursă de hrană pentru locuitorii Imperiului Inca, predecesorii acestuia și succesorii lor spanioli. În Bolivia și Peru, la 10.000 de metri altitudine, tuberculii expuși frigului aspru al nopții s-au transformat în ceea ce băștinașii numesc chuño (cartofi uscați și înghețați). Dacă sînt depozitați la rece, pot fi păstrați ani de zile, fără a-și pierde valoarea nutrițională. Spaniolii îi hrăneau cu chuño pe muncitorii din minele de argint, care au adus guvernului bogății fabuloase.
Cartofii erau foarte prețuiți și de civilizația precolumbiană Mapuche, mai ales de cei care locuiau în zonele unde porumbul nu ajungea la maturitate din cauza climei mai aspre.
Cartoful cucereşte Europa
Pe lîngă Sir Thomas Harriot și alți marinari întorși din călătoriile lor în Lumea Nouă au adus cartofi și porumb, în primul rînd ca hrană pentru drum. Proviziile rămase nefolosite au fost plantate în diverse locuri. Pe aceleași căi, cartofii au pătruns, mai întîi, în țările care aveau, pe acea vreme, supremația maritimă, Anglia și Spania. În 1588, botanistul Carolus Clusius a pictat o plantă de cartof, pe care denumit-o „Papas Peruanorum” și care creștea în Țările de Jos. În 1601, același om de știință nota că în Nordul Italiei, cartoful reprezintă o sursă de hrană comună pentru oameni și animale.
Spaniolii dețineau pe atunci un adevărat imperiu european, iar cartofii au reprezentat o bună sursă de hrană pentru armatele lor. Țăranii din așezările străbătute de militari au adoptat și adaptat cultura care era, spre deosebire de grîne, mai greu de jefuit de armatele
Variola este una dintre bolile cel mai uşor de transmis într-un oraş aglomerat şi, în mai puţin de două săptămîni, localnicii au început să se îmbolnăvească. Ei numeau boala „marea spuzeală” şi erau înspăimîntaţi de simptomele ei: băşicile „ne-au apărut pe feţe, pe piept, pe pîntece, eram acoperiţi de vezicule usturătoare din cap pînă-n picioare... Bolnavii erau atît de neajutoraţi, încît nu puteau decît să zacă în paturi asemenea cadavrelor, neputînd să se mişte”. Boala i-a mistuit precum un incendiu izbucnit în pădure. Printre cei mulţi care au murit s-au numărat Cuitlâhuac şi fiul său. Douăzeci de ani mai tîrziu, misionarul Toribio di Benavente scria în istoria indienilor că victimele „mureau pe capete, ca ploşniţele. Mulţi alţii au murit de foame, căci, fiind cu toţii cuprinşi de boală în acelaşi timp, nu puteau să aibă grijă unul de celălalt”. Era imposibil ca toate cadavrele să fie îngropate, aşa că atunci cînd o întreagă familie murea, „ei dărîmau casele peste morţi, iar căminele le deveneau morminte”. În 1521, Cortés s-a întors la Tenochtitlán cu o mare armată compusă din cîteva sute de spanioli şi zeci de mii de indieni, duşmanii tiranicilor azteci. Deşi erau extrem de slăbiţi de variolă, aztecii au reuşit să facă faţă eroic timp de trei luni, pînă cînd cetatea a capitulat. Cînd au pătruns în oraş, spaniolii au descoperit că nu puteau merge pe străzi fără a călca pe cadavrele celor care muriseră din pricina bolii. Cel puţin jumătate din populaţie părea să fi pierit, iar în afara capitalei abia dacă mai rămăsese vreun sat care să nu fi avut aceeaşi soartă. După ce au cucerit Tenochtitlánul, spaniolii l-au distrus, iar Imperiul Aztec s-a destrămat. În timp ce în Mexic se petrecea acest dezastru, mai departe spre sud incaşii îşi extinseseră imperiul, sub conducerea puternicului lor rege, Huayna Capac Inca. Optzeci de ani mai tîrziu, cronicarul Guaman Poma, originar din Peru, avea să scrie: „După ce am citit istorisiri despre feluriţi regi şi împăraţi ai lumii, sînt sigur că nici unul dintre ei nu a avut măreţia sau puterea
cotropitoare. Cultivarea era momentan limitată la parcele mai mici de grădină, deoarece cultura mare pe cîmp era guvernată de niște reguli precise privind perioadele de semănat, recoltat și furajat animalele. După 1750, în Franța și Germania, guvernele și marii proprietari de terenuri au schimbat aceste reguli și au început să cultive cartofi pe suprafețe întinse. În perioada foametei provocate de schimbarea și răcirea climatică din anii 1770, cartoful s-a dovedit mai rezistent decît alte culturi, ceea ce la propulsat în topul surselor de hrană.
În Franța, la sfîrșitul Secolului al XVI-lea, cartoful a fost introdus în ținuturile Franche-Comté, Alsacia și Lorena. La sfîrșitul Secolului al XVIII-lea era deja menționat în ediția din 1785 a „Bunului grădinar” și înlocuise aproape complet napii. În Secolul al XIX-lea, cartofii reprezentau cea mai importantă cultură pentru noile sortimente de mîncare, avînd trei mari avantaje: rezistau mult timp, erau sățioși și ieftini.
Aceleași calități, la care se adaugă rețete care le scot din ce în ce mai mult gustul în evidență, ne fac să îi îndrăgim și azi. Poți savura o porție de cartofi la fel de gustoși în Africa, America, Asia sau Europa, indiferent de obiceiurile culinare și tradițiile culturale ale țării în care te afli. Un specialist al adaptării și un reprezentant al globalizării, cartoful nostru cel de toate zilele, pare să ne spună: „La trecutu-mi mare, mare viitor”.
lui Inca... nici unul dintre ei nu a fost atît de respectat şi n-a purtat o coroană atît de semeaţă”. În 1527, armatele lui Huayna Capac încheiau triumfătoare un război de zece ani purtat în Ecuador, dar în acelaşi timp variola se extindea de-a lungul coastei Mării Caraibilor şi prin văile din Columbia şi Venezuela, ajutată de excelenta reţea de drumuri a incaşilor. Cînd misterioasa boală a lovit capitala incaşă Cuzco, mesagerii au parcurs în fugă o distanţă de 1.600 de kilometri pînă la Quito pentru a-i duce vestea regelui.
La începutul anului 1528, el a aflat că membrii familiei sale, generalul lui preferat şi conducătorul oraşului Cuzco muriseră cu toţii şi că vracii spuneau că leacurile lor nu erau de nici un folos. Huayna Capac şi-a început lungul drum spre casă, dar, după 240 de kilometri, boala a lovit. A făcut rapid ravagii în rîndurile armatei, ucigînd şi mulţi alţi generali de încredere, „cu feţele acoperite complet de cruste usturătoare”. Un cronicar peruan din Secolul al XVII-lea spune că, înnebunit, regele „a poruncit să i se pregătească o casă din piatră în care să se izoleze. Şi acolo a murit”. Din nefericire, nu lăsase indicaţii precise cu privire la cine avea să-i fie urmaş la tron, aşa încît cei doi fii ai săi au pornit un război civil. În acest moment a sosit un alt conchistador, Francisco Pizzaro. El l-a capturat repede pe tînărul rege Atahualpa, care ieşise învingător din luptele intestine pentru putere, şi 1-a silit să-i predea o încăpere plină de aur şi de două ori mai mult argint în schimbul eliberării. Dar, odată ce a primit comoara, Pizzaro a organizat un simulacru de proces, în urma căruia prizonierul a fost găsit vinovat pentru mai multe capete de acuzare, printre care şi idolatria, şi 1-a condamnat la moarte prin ardere pe rug. Atahualpa a fost îngrozit, crezînd că sufletul său nu mai putea să ajungă în lumea de dincolo dacă trupul avea să-i fie ars.
(va urma)
JOHN WITHINGTON(urmare din pag. 1)
Laureat al multor premii literare (naționale și internaționale), pentru opera sa valoroasă, lui Nichita Stănescu i se acordă în 1975 Premiul Herder. Într-o asemenea cavalcadă de trăiri la cote de intensitate puternică, înconjurat nu întotdeauna de oameni cu inimi prietenoase, inima largă și încăpătoare a poetului se răzvrătește: în 31 martie 1974 suferă un preinfarct, fiind internat la Spitalul de Urgență Floreasca. Cum starea de grație alterna cu episoade nefavorabile stării generale de sănătate, „uzina” organismului, care este ficatul, a dat și ea semne de reparații, astfel că, toamna anului 1981 îl găsește pe poet internat la Spitalul Fundeni, la primele semne ale bolii hepatice.
Schimbat și îmbătrînit prea devreme, cu urmele suferinței pe chip, chiar dacă se forța să ne demenstreze că a trecut cu bine peste aceste încercări, totuși, manifestînd o poziție refractară la tratamentul indicat de către doctori, Nichita Stănescu se apropie cu pași clătinați spre tragicul final. Final declanșat în decembrie 1983, la DrobetaTurnu Severin, în timpul unei ceremonii de nuntă, cînd are o criză hepatică puternică. Pe 12 decembrie, cînd este adus la București, se internează la Spitalul de Urgență Floreasca, în stare gravă, unde, în fatidica zi de 13 decembrie, încetează din viață.
Dintr-o biografie complexă, cu un șir de suișuri și coborîșuri, de multe ori tratate de poet ca niște jocuri de societate – starea lui de spirit nedîndu-i răgazul necesar să mediteze la o proiecție a eului pe un spațiu virtual mediu sau lung – noi, cei care l-am cunoscut, trebuie să luăm de bun ceea ce ne-a lăsat poetul însuși, cînd s-a referit la acest subiect: „Biografia poetului e opera lui. Eu încerc, în spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele. Dacă ele au un caracter – ca orice poezie lirică – metafizic, încerc să fac din personajul meu un personaj concret, fizic. Mă bizui foarte mult pe amintirile răzlețe, care, de ce să n-o spunem, nu prea au mare legătură cu opera. Epica cea mare e înlăuntru, în spirit, iar nu pe stradă, pe caldarîm”.
Securiștii - printre poeți
Într-o altă situație, un articol închinat lui Nichita și operei sale, după ce am luat la cunoștință despre o părere cu privire la reflectarea personajului N.S. în propria-i biografie, fie el și metafizic – ar fi continuat cu o deschidere mai amplă asupra poeziei nichitiene, cu „revoluția” produsă în lirica românească postbelică, ajungînd, într-o analiză comparativă, de la dărîmarea unor bariere cognitive la impactul cu versul „inventat” de Nichita, pînă la epigonii de astăzi, care încearcă să-i prindă umbra, stîlcind, în mod inconștient, frumusețea perenă a Limbii Române. De data aceasta, însă, vreau
să canalizez acest articol pe o albie nouă în ceea ce privește viața și opera poetului Nichita Stănescu, un curs inedit al sacralizării numelui Nichita, deși miar fi plăcut mai mult să-i recitesc poeziile și să scriu despre avuabilitatea pe care o generează, într-o iconică imagine a subtilității versului perceput ca pe o alelopatie la verosimilitatea versului.
Schimbarea acestei direcții se datorează apariției unei cărți – e la modă acum deconspirarea Securității care a interferat, pe toate planurile, cu viața noastră (politică, economică, culturală etc.) – volum ce se încadrează în categoria clasificată mai sus. Titlul cărții – incitant și deschizător de polemici – „NICHITA ȘI SECURITATEA”, apărută la Editura „Cuantic”, sub semnătura lui Fabian Anton, „de profesie scenograf și regizor, s-a afirmat de-a lungul anilor mai ales ca poet, fotograf, grafician, jurnalist și editor”, cum este prezentat de Wikipedia. Eu chiar mă întrebam: după o avalanșă de asemenea... săpături în ogorul securistic al regimului Ceaușescu, care au exploatat filonul CNSAS, dînd pe piață titluri precum: „Cioran și Securitatea”, „Corneliu Coposu sub lupa Securității”, „George Călinescu și Securitatea” etc., cînd îi va veni rîndul și poetului avangardist Nichita Stănescu să fie „cartografiat” prin intermediul odioasei Securități de pînă la 1989. Iată misterul dezlegat acum, în preajma comemorării celor patru decenii de la dispariția lui pămînteană.
Faptul că avem acces la niște documente, la niște dosare întocmite cu atîta meticulozitate de fosta Securitate, prin care ne era radiografiată viața publică, dar și cea personală, aduce în lumină cel puțin două situații contradictorii: descoperim cum am fost urmăriți, dar descoperim și cum am fost turnați de colegi și de prieteni, ba cîteodată chiar de membrii propriei familii. Într-o retorică acidă, aș putea întreba: Quid prodest? Analizînd la rece, în planul deconspirării unor turnătorii mîrșave, mai ales cele urmate de consecințe dramatice pentru partea a doua a cestui binom – fapte petrecute cu zeci de ani în urmă, situația în care unii protagoniști nici nu mai sînt printre noi, ce se configurează în această dramă? O surpriză colosală, urmată de o dezamăgire tardivă, și o nebuloasă, ca un nor acid, care otrăvește viața celor care au trăit asemenea evenimente, fără a le ușura memoria afectivă. Dimpotrivă. În fine, cunoscîndu-ne trecutul, poate ne deșteptăm la cap și nu mai permitem să se repete aceste fapte de cea mai joasă speță umană. Totuși, de unde știm că, în zilele noastre, pe cînd ne străduim să scoatem de la naftalină insecticidul
cu care ne otrăvea viața fostul regim, actualele organe de forță ale Statului nu procedează așijderea? Răspunsul, probabil, îl vom avea peste alți 50 de ani!
Cît despre tagma scriitorilor din România anilor socialismului, ajunși sub lupa Securității, problematica poate fi asemuită cu o degenerescență în timp, temă ce își poate afla locul într-un material de sine stătător, avînd în centru procesul de infiltrare în lumea scriitorilor a unor ofițeri de Securitate, unii chiar cu valențe literare, cum a fost situația și în cazul Nichita Stănescu, cu căpitanul Ion Tipsie. Nichita Stănescu – Dosar de urmărire
Premiat de instituțiile literare autohtone, dar și de cele internaționale, poetul Nichita Stănescu era la apogeul carierei sale prin anii ʼ70, cărțile de poezie purtînd semnătura sa, și adulația publicului cititor din România creîndui un postament propice accederii la Premiul Nobel pentru Literatură, cînd, în 1979, este nominalizat de Academia Suedeză pentru acest titlu de glorie, alături de alți corifei ai literaturii de atunci: Elytis Odisseas, Max Frisch, Jorge Luis Borges și Leopold Sedar Senghor (premiul fiind acordat poetului grec Elytis Odisseas). Pentru cei care voiau să dirijeze chiar și viața personală a individului, un om de talia lui Nichita Stănescu nu putea rămîne în afara sferei de cercetare a unei facțiuni din armata de 15.000 de ofițeri de securitate (atît se spune că erau la finele anului 1989) și a unuia sau mai multora informatori din totalul de 400.000, cît se preconizează că acopereu listele de turnători.
Cazul Nichita Stănescu, privit în oglinda Securității, este unul cu caracteristici mai aparte, documentele din fondul arhivistic al Securității Statului relevînd ba pagini care reflectă îndoiala asupra onestității civice a poetului, ba altele care ilustrează un statut vertical, atît din punct de vedere social, cît și literar. De fapt, citind cartea amintită, am reținut această debusolare și incertitudine în raport cu adevărata atitudine a poetului Nichita Stănescu chiar și din partea unor colegi și prieteni, puși în postura de a-l „fotografia”, spre a-l încadra într-unul din tiparele acelor vremi. De la ce pornea dilema? De la un fel de dualism sub care era privit poetul, dualism rezumat astfel:
1. Cu toate că, în opera lui Nichita găsești și versuri despre patrie și popor, despre România acelor ani („Această țară de vis”, „Cîntec despre Doja” etc.), atitudinea lui reținută în ce privește regimentarea în plutonul cîntăreților oficiali a creat o nesiguranță în definirea de către autorități a demersului liric al poetului, cu reflexe patriotarde;
Blocul din Piața Amzei, unde a locuit poetul2. În contrast cu ideea de mai sus, tagma scriitorilor care apreciau neimplicarea lui Nichita în cîntece de slavă închinate Partidului și Conducătorului iubit ajungea în cumpănă atunci cînd analiza unele luări de poziție ale lui Nichita Stănescu față de unele controverse de ordin literar, care făceau valuri în Uniunea Scriitorilor din România în acei ani. De pildă, să luăm cazul Eugen Barbu, un scriitor de talent, dar criticat de o parte a colegilor pentru plagiat, totuși, autorul romanului „Groapa”, făcea parte dintre autorii români apreciați de Nichita și cărora le acorda încrederea sa. O nedumerire și mai mare era determinată de apărarea luată de Nichita în cazul provocat de vulcanicul poet Ion Gheorghe (tot pentru plagiat), dispută care l-a adus pe autorul „Necuvintelor” în răspăr cu Dorin Tudoran (acuzatorul lui Ion Gheorghe), dar și cu pictorul Sorin Dumitrescu, prieten cu Nichita, ultimul fiind bulversat de o frază dintr-un articol din „Flacăra”, în care Nichita scria, negru pe alb: „Ion Gheorghe este un poet român și opera lui valorează mai mult decît dreptatea lui Dorin Tudoran”.
Iată cum, în acest context de fricțiuni artificiale între unii făuritori de literatură din țara noastră, incitați, probabil, de scandalurile verbale de pe culoarele unor redacții sau de la Uniunea Scriitorilor, organele de Securitate au reacționat prompt, în luna mai a anului 1970 deschizîndu-i dosar de urmărire informativă lui Nichita Stănescu, totodată instalîndu-i în apartament un sistem de ascultare – acțiuni care s-au materializat într-un Dosar Documentar, care cuprinde patru volume. Pentru elucidarea oricărei supoziții, autorul cărții susține că: „Cercetarea documentelor aflate în aceste dosare ne face să afirmăm cu certitudine că, în ele, nu există nici un document de colaborare a poetului cu Securitatea și nici o dovadă că acesta ar fi avut vreun contact instituțional cu organele de represiune”.
După cum denotă multe din consemnările de la dosar, cred că mobilul urmăririi poetului era, în principal, descoperirea unor „dușmani ai poporului” în rîndul celor din anturajul lui Nichita, avînd în vedere și următoarea notă din Dosar, care nu-l incriminează pe poet, părînd doar ca o mîngîiere pe obraz, și o dojană din partea unui părinte protector: „În privința poziției sale politice, se remarcă faptul că este un poet patriot, dar în unele situații, determinate de nemulțumiri personale, cît și sub influența alcoolului, face unele afirmații necorespunzătoare. Astfel a făcut în perioada 19731975, cînd i-au apărut mai puține poezii”. Apoi, ca un fel de disculpare, în numele poetului, ofițerul de Securitate notează: „În perioada iunie-octombrie 1977 a fost vizitat în mai multe rînduri la domiciliu de Paul Goma, fără ca acesta să-l poată influența negativ, Nichita Stănescu luînd în anturajul său poziție împotriva lui Goma”.
Trecînd la analiza documentelor elaborate în cazul urmăririi lui Nichita Stănescu, documente reproduse în volumul la care fac referire, constat, ca și în alte cazuri similare, de altfel, că Securitatea dispunea de atîția oameni încît să-i pună pe urmele unor persoane (personalități), în varii ipostaze din viața lor socială, dar și privată, aceștia pierzînd timpul cu filajul și, apoi, cu scrierea unor adevărate „romane”, consemnînd orice mișcare a „suspectului”, și în orice poziție de intimitate s-ar afla acesta. Personal, nu înțeleg zelul dus pînă la
paroxism al unora dintre angajații securității (care, după felul cum se exprimau în scris, nu erau proști), dar plăteau tribut prostiei generale care cuprinsese capetele înfierbîntate ale unora dintre conducătorii acestora, care primeau și disecau tot felul de tîmpenii aduse de subordonați.
Întru justificarea constatării de mai sus, iată ce nota un oarecare Gh. Radovan, într-o notă clasificată „Strict secret”, din 3 februarie 1971, printre altele: „În ultima vreme, revista «România literară» a organizat întîlniri cu cititorii săi la întreprinderea bucureșteană «Electromagnetica» și la Cluj. Despre aceste manifestări revista publica relatări, dar dincolo de ele în lumea scriitorilor circulau «amănunte» legate atît de unele materiale citite de poeți cît și de opinia ascultătorilor. De exemplu, la «Electromagnetica» Nichita Stănescu a citit poezii în stilul care-l caracterizează, nițel obscure, nițel de neînțeles. După lectură, o tovarășe inginer (nu i se pomenește numele) l-a întrebat pe autor ce a vrut să comunice în poeziile închinate iubitei. Poetul a răspuns printr-o întrebare: Dumneta ce ai înțeles? Inginera ar fi replicat: Am înțeles că mărturisiți dragostea dumneavoastră pentru cineva, dar dacă acel cineva aș fi fost eu, vă respingeam iubirea. S-a rîs, iar Nichita Stănescu a răspuns: S-ar putea și așa”. Dacă „Nota” este fără nici o semnificație informativă (desigur, d.p.d.v. al siguranței Statului, în viziunea Securității), am aflat că, în vremurile acelea, chiar și marii poeți și scriitori ai țării se întîlneau cu cititorii, mergînd prin fabrici și uzine, la locul de muncă al acestora. Astăzi? Astăzi nu mai sînt nici poeții care să citească din opera lor muncitorilor români, dar nu mai există nici acele fabrici și uzine, și nici muncitorii dornici de poezie!
Dar, nu toate documentele din Arhiva Securității cu privire la Nichita Stănescu aveau un conținut pueril ca acela de mai sus. Urmărindu-i pașii și activitatea literară, la Securitate se aprindea becul de alarmă, astfel cum se cerea, în mod expres, să se identifice (și să se verifice) ce lucrări au fost trimise de Nichita Stănescu numitului Gwiazdomorschi Otto din Bîrlad, în scopul traducerii de către acesta în limba germană, pe care intenționează să le trimită la o revistă din Republica Federală Germană. Fără să știe însă, problema cu Securitatea devenea din ce în ce mai apăsătoare pentru talentatul poet. Acesta fiind o fire populară și liberă în gîndire și în exprimare, mai ales în tovărășia unui pahar cu tărie, avea multe luări de poziție care nu erau pe placul organelor de urmărire, acestea consemnînd „atitudinea dușmănoasă” a poetului și reacțiile lui spontane față de anumite aspecte din societatea românească, în special în plan literar și artistic.
În această zonă a „mersului pe sîrmă” aflăm, de pildă, că, întors dintr-o călătorie din Anglia, Nichita Stănescu s-a plîns, în fața poetei Vera Lungu, de indiferența presei literare din România, care n-a scris despre această vizită, în timp ce presa din Anglia l-a lăudat așa cum n-a fost niciodată lăudat în România. Mai departe, dialogul ia o altă turnură, gata să amorseze o bombă cu fitil, pentru libertatea poetului. Reproduc din Nota informativă: „Dînd o replică Verei Lungu, care afirmase că statul român a cheltuit 10.000 de dolari pentru înscrierea filmului lui N. Breban la festivalul de la Cannes, Nichita Stănescu a adus injurii statului nostru care, în afara cazului de mai sus, «a plătit sute de mii de dolari cu Desculț a lui Zaharia Stancu să facă ocolul lumii», în timp ce lui nu i se oferă o bursă de 2.000 de dolari în străinătate”. Mai departe, în același dialog nervos, lui Nichita îi trece glonțul pe lîngă ureche, după ce securistul notează (și raportează): „În continuarea discuțiilor cu Vera Lungu, Nichita Stănescu a făcut unele afirmații tendențioase și bancuri la adresa Tovarășului Secretar General al partidului”. Colac peste pupăză, cum spune poporul, i s-au adus învinuiri, tot în aceeași notă, pentru faptul că se ocupă cu traficul de valută. Nici pe linie politică nu este „corect”, atentul ofițer notînd, insidios, că: „Față de hotărîrea partidului privind îmbunătățirea
activității ideologice și muncii cultural-educative, Nichita Stănescu nu a adoptat vreo atitudine publică, însă în cercurile sale intime, la domiciliul lui Vera Lungu, cît și în alte împrejurări, s-a exprimat că «nu este de acord cu nimic din noile vederi ale hotărîrii»”. După cum se poate constata, odată cu înaintarea în vîrstă și cu creșterea numărului de cititori care îi înțeleg opera literară, proporțional cu succesul cărților editate, apetitul lui Nichita Stănescu pentru a lua atitudine împotriva neajunsurilor care-l deranjau îmbrăca forme din ce în ce mai radicale, ajungînd un fel de „oaie neagră” a generației sale de scriitori. Suspectat de Securitate pentru „ieșirile în decor”, Nichita Stănescu se afla (din concurență, din invidie?) și în vizorul unor confrați. În acest sens, în carte este redată o Notă din 29 octombrie 1975, notă în care este pomenită o „revoltă” a scriitoarei și jurnalistei Sînziana Pop (pe atunci, redactor și șef de secție la revista „Luceafărul”), care se descarcă față de o altă persoană: „Nu știu cînd am să izbucnesc! La Conferința pe țară n-am să tac. Tu știi că Nichita ia cîte 5000 de la Fulga (Laurențiu Fulga – vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor – n.a.) în fiecare lună, dintre care jumătate ca ajutor de boală, deși mai are 4500 leafă de redactor șef adjunct la România Literară? Nici nu trece pe la Comitet!”.
Drumul lui Nichita Stănescu prin meandrele realității socialiste, cu farurile Securității ațintite asupra sa, nu s-a terminat nici cînd Securitatea a conchis că s-a terminat. De ce? Pentru că, deși într-un Raport din 15 ianuarie 1975, după o trecere în revistă a avatarurilor poetului sub ghilotina Securității, se concluzionează faptul că: „Față de cele de mai sus considerăm că aspectele pentru care a fost luat în lucru au fost clarificate, iar atitudinea sa prezentă nu justifică urmărirea în continuare de către organele noastre, motiv pentru are propunem a se aproba închiderea DUI «Socrate» cu menținerea elementului urmărit în evidența generală, clasarea materialelor la C.I.D. și informarea organelor de partid cu rezultatul verificărilor întreprinse”, supravegherea a continuat. Materialele din carte dovedesc aceasta, adîncind și mai mult enigma acestui caz atipic. Să nu uităm faptul că Nichita Stănescu era membru al PCR, în cadrul Organizației Uniunii Scriitorilor, situație în care, raportat la multele manifestări nelalocul lor (să le spunem), poetul nu a fost niciodată pus în discuția organizației de partid, deși se recomandă acest lucru. Din acest contrast apare balansarea ideii de colaboraționist sau nu al organelor de Securitate.
Pentru a elucida dilema – interpretabilă în cele două variante – redau, în final, concluzia lui Ovidiu Pecican, cel care semnează „O întîmpinare”, în debutul cărții lui Fabian Anton: „Au trebuit să treacă mai multe decenii pînă cînd astăzi, dobîndind acces la fondul arhivistic al Securității referitor la Nichita, să apară dovezile că lucrurile nu au stat tocmai astfel. Din acest punct de vedere cartea de față se cuvine privită ca un act de onoare și de justiție morală, chipul poetului fiind reabilitat, în sfîrșit, cu probe care atîrnă greu în cumpănă”.
Acum, la 40 de ani de la moartea poetului, să-l citim din nou pe Nichita Stănescu, într-o viziune mai pragmatică asupra operei și vieții acestuia, iertîndu-i greșelile umane, de multe ori determinate de prea multă adorație a unor contemporani la adresa poetului...
Nichita Stănescu alături de Dora Nichita Stănescu alături de Corneliu Vadim Tudor și de compozitorul Doru Popovici și pictorul Mihai Bandac, la Premiile Revistei „Săptămîna“, în decembrie 1980„N-am fost un trădător, un necredincios, răzvrătit sau complotist împotriva patriei și a neamului meu. M-am bătut pentru întregirea neamului românesc, m-am bătut pentru graniţele lui sfărîmate. Am dorit ca țara mea, în care m-am născut liber, fiecare locuitor, indiferent de origine etnică, de credinţa religioasă, de starea socială și de ideile sale politice, să fie liber și egal a se manifesta prin grai și scris, fără teamă, supunîndu-se fără constrîngere voinţei majorităţii poporului, exprimată liber și fără teamă, iar neamul meu să fie independent și stăpîn pe destinele lui, respectînd coexistența și drepturile celorlalte neamuri“.
Este un fragment din memoriul datat 20 februarie 1957, pe care contraamiralul Horia Macellariu, aflat atunci în penitenciarul Aiud, l-a înaintat Tribunalului Militar Bucureşti, aducînd la cunoştinţa acestei instanţe că de la 19 aprilie 1948 nu mai avea „nici o legătură cu lumea exterioară“, solicitînd să i se precizeze motivele detenţiei sale, pentru a se putea apăra. La 19 aprilie 1948 fusese arestat, dar deja cu un an și jumătate în urmă, la 18 noiembrie 1946, Curtea Militară de Casare şi Justiţie îl condamnase, în contumacie, la muncă silnică pe viaţă, pentru participarea la „complotare întru distrugerea unităţii statului“, la 25 ani muncă silnică pentru complicitate la „păstrarea de armament, muniţii şi exploziv“, la 10 ani detenţie riguroasă, 5 ani degradare civică şi 50.000 lei cheltuieli de judecată pentru „răzvrătire“, instanţa decizînd să execute pedeapsa cea mai grea.
S-a impus de la începutul carierei sale ca un ofiţer „inteligent, harnic şi priceput“, aşa cum remarca amiralul Negrescu, comandantul Flotilei de operaţii, la 16 decembrie 1916, cînd deşi era doar sublocotenent, i se încredinţase comanda vasului amiral „Principele Nicolae“ şi se remarcase „sub ploaia de obuze de toate calibrele la Turtucaia, de două ori la Rasova, o dată la Hîrșova“. În 1920, a fost numit comandant al Şcolii de pilotaj şi hidroaviaţie, abia înfiinţată. Trei ani mai tîrziu, a fost ambarcat pe distrugătorul „Mărăşeşti“, dovedindu-se „un ofiţer eminent sub toate raporturile, achitîndu-se ireproşabil de toate însărcinările date“. După ce a comandat torpilorul „Lepri“ (1923-1924), a lucrat pînă în 1927 în Statul major al marinei, fiind trimis la Școala de război și Centrul de înalte Studii Navale de la Paris. Cităm din caracterizarea pe care i-a făcut-o vice-amiralul Durind-Viel, comandantul acelei școli: „Excelent ofiţer, avînd cunoştinţe generale şi mult fond. Cultura sa latină îi înlesneşte serios asimilarea raţionamentelor şi metodelor şcolii“. La sfîrşitul cursurilor, în 1928, cînd a obţinut brevetul de ofiţer de stat major, acelaşi viceamiral DurindViel aprecia: „A făcut onoare țării sale și corpului său, lăsînd şcolii, ca ofiţer şi camarad, cel mai frumos suvenir“.
Dacă pentru întreaga lume sfîrşitul războiului a fost o imensă bucurie, pentru contraamiralul Horia Macellariu nu a reprezentat decît începutul unui adevărat calvar. La 6 iunie 1945, Comisia Aliată de Control l-a acuzat de „conlucrare activă cu Germania fascistă“ și de acţiuni criminale împotriva Naţiunilor Unite. După 23 august 1944, într-o scrisoare adresată
dr. Petru Groza, generalul Susaikov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control, afirma că în tot cursul războiului, Horia Macellariu fusese „unul din oamenii cei mai apropiaţi ai fostului comandant al Flotei germane din Marea Neagră, amiral Brinkman“, că în primele zile după 23 august 1944 a dovedit „neglijenţă criminală“, permiţînd comandamentului german să deplaseze „fără opunere Flota militară germană din Constanța în Bulgaria“, că a îngăduit aceloraşi germani să distrugă bateriile de coastă, inclusiv bateria Tirpitz, şi staţiile de radio pe care le aveau pe litoralul românesc. „În intervalul 25-28 august – continuă generalul Susaikov – Macellariu nu numai că nu a luptat contra nemţilor, însă prin acţiunile şi dispoziţiile date a sprijinit activ pe nemţi prin asigurarea bazelor pentru vasele germane, furnizîndu-le carburanţi, subzistente și muniţii. Mai mult, la data de 26 august 1944, conform ordinelor lui Macellariu, a fost pregătită pentru luptă artileria de coastă a României cu scopul de a împiedica intrarea trupelor sovietice spre coasta vestică a Mării Negre“. Invocînd art. 14 al Convenţiei de armistiţiu, generalul Susaikov cerea „darea în judecată a contraamiralului Macellariu ca criminal de război“.
Cercetînd aceste învinuiri, Cabinetul 7 al Tribunalului Poporului a studiat documentele oficiale aflate în arhiva Statului major al marinei şi declaraţiile numeroşilor martori, stabilind că în funcţiile pe care le-a avut pînă la 23 august 1944, contraamiralul Macellariu nu a avut „nici o iniţiativă din punct de vedere operativ“, marina română fiind subordonată amiralului german al Mării Negre, care primea directive din partea Grupului de Sud al marinei germane. Prin urmare, referatul de cercetare aprecia în mod corect că „colaborarea sa cu forţele germane nu se poate încadra în decretullege pentru urmărirea și sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul țării decît dacă s-ar constata că el, în calitatea pe care a avut-o, militînd pentru hitlerism şi avînd răspunderea efectivă, a permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării sau dacă a militat pentru pregătirea sau săvîrşirea faptelor de mai sus prin grai, scris sau prin alte mijloace”. „Din actele şi probele cercetate la acest cabinet – se arată în continuare – nu se constată însă nici o activitate a contraamiralului Macellariu în acest sens şi nu se constată nici că în calitatea pe care a avut-o ar fi încălcat legile internaţionale de purtare a războiului... Din toate acestea – continua raportul – se constată că activitatea contraamiralului Macellariu înainte de 23 august nu poate fi încadrată în dispoziţiile legii criminalilor de război“.
În acelaşi spirit obiectiv, referatul se pronunţa şi asupra activităţii contraamiralului Macellariu după 23 august 1944. Se arăta că acesta îndeplinise ordinele eşaloanelor superioare, că înţelegerea realizată împreună cu generalul Costin Ionaşcu, comandantul Diviziei 9 infanterie, care acţiona în zonă, cu amiralul Brinkman se datorase superiorităţii forţelor navale germane din portul Constanţa, că ordinul Marelui Stat Major român pentru dezarmarea trupelor germane sosise la 25 august 1944, ora 17.30, după ce majoritatea navelor germane părăsiseră portul Constanța sub protecţia bateriei Tirpitz,
care avea tunurile îndreptate asupra obiectivelor româneşti. Mai mult, Macellariu, prevăzînd sosirea unui astfel de ordin din partea M. St. M., ordonase deja atacarea navelor germane în situaţia în care acestea ar fi deschis focul.
Cît priveşte acuzaţia de necooperare cu forţele sovietice, referatul preciza: „Este adevărat că în acest interval, de la 26 la 31 august 1944, iscînduse diferitele neînţelegeri şi contraamiralul Macellariu fiind pus de mai multe ori în situaţia de a refuza mai multe cereri ale Comandamentului maritim rus, se putea la un moment dat ca el să fie suspectat, însă, în realitate, din toate probele şi documentele de la dosar se constată că el nu a făcut altceva decît a încercat să execute ordinele primite de la guvernul român şi de la Marele Stat Major şi că, în executarea ordinelor primite, contraamiralul Macellariu Horia sa conformat întocmai dispoziţiunilor superioare şi în relaţiile purtate cu comandamentele sovietice a arătat nu numai hotărîrea sa de a alătura forţele sale sub ordinele forţelor sovietice contra inamicului comun, Germania, dar a arătat şi un deosebit tact, fără de care rezolvarea unor probleme atît de grele nu ar fi putut conduce la rezultatele ajunse, rezultate de perfectă cooperare a flotei române cu flota sovietică, concluzii la care a ajuns, de altfel, şi actualul ministru al marinei, viceamiralul Gheorghiu, în cercetările sale“.
Pentru toate aceste motive, arăta în încheiere referatul emis de Cabinetul 7 al Tribunalului poporului, „nu se poate face în speţă aplicarea nici unui text din Legea 312/1945, în sarcina sa negăsindu-se nici o culpabilitate“.
Viceamiralul Bogdenko perseverează (1)
Nemulţumită cu acest rezultat, Comisia Aliată de Control a revenit la 29 noiembrie 1945, prin viceamiralul Bogdenko, arătînd că „nu este de acord cu raportul domnului acuzator public Săracu în afacerea lui Horia Macellariu şi perseverează asupra continuării cercetării contra vinovatului și tragerea lui la răspundere“. Concomitent, Comisia Aliată de Control s-a adresat şi Comisiei române pentru aplicarea armistiţiului, la 13 decembrie 1945, revenind insistent la 8 ianuarie, 2 februarie, 23 și 28 februarie 1946, intervenţii în urma cărora ministrul de război, gen. Constantin Vasiliu-Răşcanu, a numit o comisie compusă din generalii Mihail Lascăr, Grigore Nicolau şi Ioan Popescu pentru a stabili răspunderile contraamiralului Macellariu faţă de învinuirile ce i se aduceau de sovietici în legătură cu acţiunile desfăşurate în Marea Neagră şi la Dunăre, după 23 august 1944.
În luna mai 1946, comisia si-a finalizat cercetarea, ajungînd la următoarea concluzie: „Marina regală a încetat complet operaţiunile militare contra U.R.S.S. din momentul cunoaşterii Proclamaţiei Maiestăţii Sale Regelui Mihai I, a comunicatelor guvernului şi Preşedinţiei Consiliului de Miniştri din noaptea de 23/24 august 1944, cum şi în baza ordinelor primite de la Statul major al marinei. Cooperarea cu flota germană, în zilele ce au urmat declarării armistiţiului, atît în zona portului Constanţa, cît şi în porturile Dunării de Jos, nu a putut fi constatată sub nici o formă. Din contră, atitudinea dîrză a comandamentelor şi unităţilor, expectativa strictă şi energică adoptată, ameninţarea cu represalii şi utilizarea forţei, au impus germanilor respectarea angajamentului declarat de guvernul român. Pînă la primirea ordinului de dezarmare a armatei germane, la 25 august 1944, atitudinea faţă de flota și unităţile germane de litoral a fost aceea decurgînd din Comunicatul guvernului care asigura armata germană că se poate retrage în linişte, cu condiţia categorică de a nu fi agresivă. Plecarea flotei germane fără luptă din portul Constanța s-a produs în urma unui act de comandament, lămurit prin justificările aduse şi avînd la bază numai consideraţiuni de ordin militar strategico-tactic. Orice alte interpretări atingînd buna-credinţă, loialitatea, sinceritatea şi onoarea sa nu pot fi puse în discuţie“. (va urma)
Col. dr. ALESANDRU DUŢU, FLORICA DOBRE
Îmi face oricînd plăcere să vorbesc despre Muzeul Luvru pe care îl cunosc din copilărie şi unde lucrez de mai bine de treizeci de ani. Această plăcere este cu atît mai mare cu cît mă adresez prietenilor noştri români, prin tradiţie amatori de artă, sensibili faţă de valorile civilizaţiei greceşti şi romane, ale căror vestigii pe teritoriul românesc au ştiut să le păstreze, înfruntînd vicisitudinile timpului.
Tezaurul artei antice
De fapt, nu mă voi ocupa de Luvru în general, muzeu care, de la un capăt la altul al interminabilelor sale galerii, oferă vizitatorului antichităţi din Egipt şi din Orientul Mijlociu, picturi, sculpturi, mobilier şi obiecte de artă europeană de la începutul evului mediu pînă la sfîrşitul Secolului al XIX-lea. Mă voi mărgini să vorbesc – şi subiectul nu este deloc uşor – despre departamentul în care am partea mea de răspundere, cel al antichităţilor din arta greacă şi romană. Basoreliefuri, statui mari şi mici de marmură, bronz sau teracotă, vase pictate sau fără ornamente, argintărie şi giuvaeruri, recipiente de sticlă, obiecte de fildeş sau de lemn, fresce şi mozaicuri, inscripţii de tot felul, toate acestea se numără cu miile. Cu rare excepţii operele respective nu provin de pe teritoriul naţional. În majoritate ele au fost aduse în Franţa demult, de la Renaştere încoace, dar mai ales în Secolul al XVII-lea, de către cei care cumpărau din Italia producţii artistice vechi, spre a-şi împodobi cu ele parcurile sau castelele.
Pe la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, contele de Choiseul, ambasadorul Franţei la Constantinopol, îşi însărcina subalternii să achiziţioneze pe contul său, în provinciile Imperiului otoman, statui, vase de marmură, detalii de opere arhitectonice, pietre cu inscripţii etc. Astfel a fost adusă în Franţa una din comorile departamentului de antichităţi: o placă a frizei Parthenonului. Din colecţiile marilor seniori, ca şi din cele ale regelui însuşi, Revoluţia de Ia 1789 a făcut bunuri naţionale, punîndu-le la dispoziţia publicului şi artiştilor.
Totuşi, colecţiile particulare, cumpărate la licitaţii publice sau direct de la proprietarii lor, uneori chiar lăsate în mod generos de aceştia prin testamente – au fost cele care, în cursul Secolului al XIX-lea, aveau să facă din Luvru unul din primele muzee ale lumii în domeniul antichităţii clasice. În 1863, după îndelungate negocieri, au fost achiziţionate cîteva mii de vase greceşti, pe care un italian bogat, marchizul Campana, sa văzut nevoit să le vîndă ca să-şi plătească datoriile; achiziţia era cu atît mai preţioasă cu cît, spre deosebire de ceea ce se întîmplă adeseori în comerţul de antichităţi, provenienţa acestor vase era cunoscută.
Astăzi era achiziţiilor masive s-a încheiat. Nu mai există, cel puţin în Europa, acele vaste colecţii a căror împrăștiere ar putea alimenta muzeele. Înseamnă oare aceasta că ne mărginim să păstrăm ceea ce predecesorii noştri au acumulat în sălile noastre? Nicidecum. Primim donaţii şi cumpărăm de la anticari – rareori, e drept, şi atunci nu alegem orice, ci numai piese excepţionale. Creditele de care dispunem nu sînt nelimitate, deci în loc să le risipim pentru cîteva piese de valoare mijlocie care nu aduc nimic nou, e mai bine – credem noi – să le epuizăm dintr-o dată pentru achiziţionarea unei opere ce iese cu adevărat din comun.
O problemă: autenticitatea
Bineînţeles că alegerea acestor opere excepţionale cere rezolvarea unor probleme. Este grav dacă te înşeli. Astăzi nimeni nu ignoră activitatea falsificatorilor, ingeniozitatea lor în a da obiectelor pe care le confecţionează aparenţa, adeseori tulburătoare, a autenticităţii. Exemple celebre ne arată că pînă şi cei mai competenţi dintre conservatori nu sînt totdeauna scutiţi de erori.
Ca toate marile muzee, Luvrul dispune de mijloace de detectare necunoscute altădată. Laboratorul nostru, aflat într-o continuă dezvoltare, ne procură informaţii foarte utile. Dar oricît ar fi de precise, ele nu sînt totdeauna concludente. Proba cu carbon 14, de exemplu, una din marile cuceriri ale ştiinţei epocii noastre, nu este în ce priveşte obiectele supuse aprecierii noastre atît de hotărîtoare cum ne-am putea închipui. Falsificatorul poate, de pildă, sculpta dintr-un bloc de marmură antică statuia pe care vrea să ne-o vîndă...
Aprecierea specialistului rămîne, aşadar, ca şi altădată, esenţială în decizia de a accepta sau de a refuza un obiect. În meseria noastră, siguranţa şi ascuţimea ochiului au o importanţă primordială. E un dar înnăscut, dar aptitudinile naturale nu sînt suficiente. Numai comparînd o operă cu piese de o incontestabilă autenticitate, mai ales cu cele dezgropate prin săpături organizate, se poate recunoaşte într-însa stilul unei epoci, trăsăturile particulare ale cutărui atelier sau ale cutărui artist. Iată de ce la Luvru conservatorii antichităţilor clasice sînt aleşi dintre cei care, după absolvirea universităţii, au petrecut cîțiva ani în cunoscutele şcoli de arheologie create încă de la mijlocul Secolului al XIX-lea de Franţa la Atena şi la Roma. De asemenea, în cursul carierei noastre trebuie să ne ţinem la curent cu descoperirile din ce în ce mai numeroase făcute în diferite țări, să citim articolele şi cărțile care apar, în număr tot mai mare, pe teme din specialitatea noastră. Căci – nu e de prisos s-o amintim – într-o vreme în care disciplina, cu totul recentă, cunoscută sub numele de muzeografie, tinde să stabilească reguli general valabile pentru toate muzeele, întrun departament ca al nostru trebuie să fim în orice caz specialişti în arheologie.
Boala bronzului
Rolul nostru nu se mărgineşte doar la cumpărarea de noi piese – fapt, am mai spus-o, relativ rar. Sîntem, de asemenea, datori să asigurăm întreţinerea operelor înregistrate în inventarele noastre, să le păstrăm în bună stare, să le prezentăm publicului în modul cel mai expresiv şi mai atrăgător cu putinţă, să facem cunoscute bogăţiile noastre prin publicarea de articole destinate cercetătorilor, prin cataloage la îndemîna vizitatorilor nespecialişti.
Întreţinerea, sau ceea ce se numeşte mai propriu conservarea, pune probleme diferite, după natura materialelor respective. Cele mai multe dintre sculpturile noastre sînt de marmură şi, prin faptul că se găsesc la adăpost de intemperii, sînt oarecum ferite de eroziunea
timpului, ca şi mozaicurile montate pe pereţi. Vasele şi figurile de teracotă nu ne fac nici ele prea mari griji, închise în vitrine, nimeni nu le atinge în afară de noi, care, evident, lucrăm cu toată grija. Singurele care trebuie supravegheate îndeaproape sînt anumite vase – cele cu fond alb –, unele statuete acoperite cu o vopsea delicată sau poleite cu aur; ele nu suportă temperaturi prea ridicate şi se fărîmiţează cînd sînt atinse cu mîna. Paharele sînt şi mai dificile, nu numai fiindcă se sparg uşor, dar şi din cauză că irizarea, care dă frumuseţe multora dintre ele, dispare la căldură sau la simpla atingere.
Lucru ciudat, bronzul ne îngrijorează cel mai mult, deoarece este supus bolilor – un fel de lepră care apare la suprafaţa lui, se răspîndeşte treptat şi poate ajunge să-l nimicească complet. În trecut, părţile atinse erau acoperite cu o unsoare fără să se țină seama că, sub acest acoperămînt, microbul îşi continua opera nocivă. Astăzi dispunem de procedee mai eficace, dar nu putem încă spune dacă aceste tratamente înlătură definitiv răul.
Piesele de muzeu primite de noi au aparţinut adesea unor colecţionari care erau de părere că numai operele fără nici o leziune, fără nici o lacună sînt demne de a fi expuse. Dacă la dezgroparea ei o statuie apărea mutilată – şi aşa se întîmpla aproape întotdeauna – un sculptor era pus să adauge braţele sau picioarele lipsă, să-i lipească nasul, să-i rotunjească bărbia etc. Unele dintre cele mai celebre antichităţi de Ia Luvru, ca şi din alte muzee cu vechi tradiţii, erau astfel rezultatul unei „colaborări“ între doi artişti: cel din antichitate şi cel din timpul Renaşterii sau al lui Napoleon.
Vasele au fost şi ele nu o dată „reconstituite“: restauratorii nu se sfiau să aplice la căuşul unei cupe piciorul alteia, să pilească partea ce refuza să se potrivească profilului unei amfore, să ascundă înnădirile sau părţile refăcute, pictînd – într-un stil ce imita cu stîngăcie originalul – figuri sau scene cărora le denaturau adesea înțelesul.
Prin 1930 a început vasta campanie de remediere a acestor contrafaceri involuntare. Ea mai e în curs şi acum şi va mai dura multă vreme. Fiecare caz ridica problemele lui şi adesea opere cunoscute îşi schimbă cu totul aspectul.
Sanctuarul frumosului
Despre public n-am vorbit încă, şi totuşi lui îi sînt destinate muzeele. Desigur că de cîteva generaţii încoace publicul s-a schimbat. S-a schimbat mai cu seamă ideea publicului despre muzee şi rolul lor. Odinioară erau locuri vizitate doar de amatori izolaţi şi rari. Epoca noastră se îndreaptă spre colectivităţi şi unul din eforturile ei majore este consacrat difuzării culturii. Muzeele, vechi sanctuare ale Frumosului, sînt considerate azi centre educative. Grupuri organizate, din ce în ce mai numeroase, se opresc îndelung în sălile noastre, unde ghizi, formaţi prin metode ştiinţifice, le predau cursuri de istorie, le explică cu competenţă şi talent locul ce-l ocupă fiecare operă în evoluţia artei. Aş vrea să cred că cei ce participă la aceste vizite nu se mărginesc doar să mulţumească ghidului pentru ceea ce le-a împărtăşit, ci simt nevoia să mai vină o dată, singuri, spre a se reculege în tăcere în faţa operelor. În orice caz, publicul de astăzi este doritor să înţeleagă, să se instruiască, şi noi trebuie să ne comportăm în consecinţă. În clipa cînd au început să se manifeste aceste noi tendinţe – acum vreo șapte decenii – predecesorii noştri au pornit să modifice de la un capăt la altul prezentarea obiectelor şi aspectul sălilor. Mai înainte, acestea erau ticsite pînă la refuz cu opere de calitate inegală, dispuse nesistematic.
Mai mult de jumătate din obiectele de la Luvru au fost retrase şi instalate în depozite accesibile numai cercetărilor. Ferestre, altădată condamnate, s-au deschis şi lumina a pătruns în săli ai căror pereţi erau acum zugrăviţi în culori deschise. Antichităţile, odinioară dispersate în întreaga clădire, au fost repartizate în două etaje, legate direct prin două scări interioare: jos piesele grele, marmurele, mozaicurile, sus micile obiecte de bronz, de metale preţioase, de teracotă, figurine şi vase.
Putea-vom păstra încă multă vreme această prezentare care, cînd a fost realizată, a stîrnit peste tot o legitimă admiraţie? E o expunere clară, aerisită şi logică, corespunzătoare evoluţiei artei. Evident, nu putem şti de pe acum ce ne va aduce timpul. Viitorul va hotărî.
PlERRE DEVAMBEZ, conservator-şef la Muzeul Luvru
(urmare din pag. 1)
După întoarcerea sa la Moscova din Arabia Saudită, Putin a purtat joi discuții cu președintele iranian Ebrahim Raisi la Kremlin, împreună cu viceprim-ministrul rus Alexander Novak și ministrul Apărării, Serghei Şoigu.
Misterul încă înconjoară călătoria lui Putin la Riad și Abu Dhabi, în care a fost escortat de patru avioane de luptă rusești, și nu a fost imediat clar ce problemă anume era atît de importantă pentru Putin pentru a face o călătorie în străinătate. Kremlinul a spus că Putin și MbS au discutat și despre conflictele din Gaza, Ucraina și Yemen, programul nuclear iranian și aprofundarea cooperării în domeniul apărării.
MbS, în vîrstă de 38 de ani, a încercat să reafirme Arabia Saudită ca putere regională, cu mai puțină deferență față de Statele Unite. Arabia Saudită este cel mai mare cumpărător de arme americane. Putin, care a trimis trupe în Ucraina în februarie 2022, spune că Rusia este angajată într-o luptă existențială cu Occidentul și a curtat aliați din Orientul Mijlociu, Africa, America Latină și Asia, pe fondul încercărilor occidentale de a izola Moscova. „În ceea ce privește
criza din Ucraina, partea rusă și-a exprimat aprecierea pentru eforturile umanitare și politice întreprinse de Alteța Sa Regală Mohammed bin Salman”, se arată în comunicatul comun.
Grupul de producători OPEC+, ai cărui membri pompează mai mult de 40% din petrolul mondial, a trebuit să-și amîne întîlnirea din cauza dezacordurilor cu producătorii africani cu privire la producție, deși unii comercianți au spus că suspectează o schismă mai profundă în interiorul grupului. După ce producătorii au decis să reducă oferta, prețul petrolului a scăzut la
În ultimii 25 de ani, cu excepția anului trecut, am riscat să fac prognoze. Să spun ce cred eu despre cele mai importante evenimente care urmau să caracterizeze anul următor. Nu m-am înșelat niciodată. Puteți verifica. Acum mă încumet să fac o prognoză politică despre situația la nivel global, cu mai bine de două săptămîni înainte de încheierea anului. Și vă iau din nou martori!
Prognoza mea este că ambele conflicte extrem de grave care au inflamat planeta vor fi soluționate pînă la mijlocul anului 2024. Practic, înainte de alegerile din Statele Unite și din Uniunea Europeană. Și din capul locului afirm că sfîrșitul celor două războaie, din Ucraina și din Fîșia Gaza, va fi consecința campaniilor electorale care urmează. Dar cum se va întîmpla acest lucru? Și cu ce preț?
Începem de la preț. Prețul este resetarea întregului echilibru mondial. Prețul este transformarea unei lumi unipolare, dominată de Statele Unite și de aliații ei occidentali, într-o lume bipolară. În care apare un nou centru de putere, care este China. În jurul Chinei se aliniază state refuzate de lumea occidentală sau chiar state demonizate de această lume. Și fără nici un fel de discuție, acolo se vor înrola și statele nealiniate. Acest nou echilibru la nivel mondial și în pus iminența alegerilor din întreg Occidentul vor determina decizii cu caracter istoric, care vor trasa liniile păcii în Ucraina și Gaza.
Ucraina nu va mai fi subvenționată și deja a primit semnalele corespunzătoare. Ca atare, va trebui să încheie pace cu Federația Rusă, probabil în urma ejectării lui Volodimir Zelenski. Și deja se acumulează semnale în acest sens. Volodimir Zelenski va deveni statuie. Cu alte cuvinte, va fi eliminat, pentru a nu fi compromis și pentru ca Occidentul, care s-a ploconit în fața lui de atîtea ori, să nu fie la rîndul lui compromis. Ucraina nu va intra în NATO și probabil nici în UE. Acesta va fi prețul, la care nu este deloc exclus să se adauge și Peninsula Crimeea. În paranteză fie spus, Rusia va beneficia de o victorie amară. Pentru că nu ea, ci China va conduce o jumătate din concertul lumii.
Se va instaura pace și în Gaza. Forțele armate ale Israelului vor accelera și vor reuși în linii mari să anihileze pentru mult timp de acum încolo celulele terorismului Hamas. Gaza va intra fie în administrare internațională, fie – cred în acest scenariu – în administrarea Autorității Palestiniene. Care, pe parcursul anului viitor se va transforma în stat.
Acesta va fi prețul păcii! SORIN ROȘCA STĂNESCU (Corectnews.ro)
un minim din cinci luni – un semn clar că piața se așteptase la o acțiune mai directă din partea OPEC+. Putin și MbS, care controlează împreună o cincime din petrolul pompat în fiecare zi, au fost arătați zîmbind și angajîndu-se într-o strîngere de mînă efuzivă în timp ce Putin ieșea din mașina sa în capitala saudită. Atît MbS, cît și Putin, în vîrstă de 71 de ani, își doresc și au nevoie de prețuri mari pentru petrol, sîngele vital al economiilor lor. Întrebarea pentru ambii este cît de mult din sarcină ar trebui să-și asume fiecare pentru a menține prețurile ridicate.
La discuțiile cu MbS, Putin a spus că o vizită planificată a prințului în Rusia a fost anulată în ultimul moment, ceea ce l-a determinat să viziteze Riad. „V-am așteptat la Moscova”, a spus Putin zîmbind pentru MbS. „Știu că unele evenimente au forțat o corectare a acestor planuri, dar, așa cum am spus deja, nimic nu poate împiedica dezvoltarea relațiilor noastre de prietenie”. Putin a spus apoi: „Dar următoarea întîlnire ar trebui să fie la Moscova”. Prințul moștenitor a replicat printr-un traducător rus că este gata să facă asta. „Atunci sîntem de acord”, a spus Putin.
Carevasăzică trebuie să ne așteptăm la creșterea prețului petrolului fiindcă domnii aceștia nu glumesc și ne sancționează și ei la rîndul lor știind că pot face asta mai bine decît am făcut noi cu Putin.
Nu pentru că sîntem români merităm mai mult, ci pentru că sîntem un popor cald şi primitor. De-a lungul timpului am tot permis străinilor să ne calce pe cap, să ne pună tribut, să pună la conducerea ţării pe cine voiau ei, dar măcar ne mai ofereau cîte ceva din cultura şi felul lor de a trăi, lucruri care ne-au definit în ultima sută de ani, adunînd cîte un pic din sistemul de infrastructură roman, sistemul culinar şi muzical turcesc şi pragmatismul austriac. Dar se pare că în ultimii 34 de ani plecăm capul şi nu mai primim nimic folositor de la cei care ne ţin sub jugul lor. Primim doar droguri şi sentimente de ură, trădare, egoism, răutate, invidie ş.a., pe care le deţineam în subconştientul nostru şi în trecut, dar acum, parcă mai mult ca oricînd, le lăsăm să ne invadeze sufletul şi comportamentul şi ele migrează din subconştient către conştient şi nu ne deranjează foarte mult. Guvernanţii noştri au inventat an de an motive ca să arunce cu bani spre interesele străinilor. Întîi au fost moldovenii, invocîndu-se că sînt fraţii noştri de peste Prut. Am înţeles 1, 2, 5, 10 ani, dar cîţi ani, totuşi, să oferim gratuit energie electrică, benzină, gaze şi, evident, bani? Oferi unui frate mai sărac un ajutor cîteva luni sau cîţiva ani, dar nu 100 de ani, el nefăcînd nici un efort să se ridice din sărăcie. A venit apoi războiul ruso-ucrainean şi, ca să apărăm interesele americane, am oferit ajutor financiar şi militar ucrainienilor, cei care deţin o bună parte din România Mare, cei care ne-au blocat din 1991 braţul Sulina şi care nu a făcut nici un efort să remedieze grava situaţie creată, cei care au pus în pericol integritatea Deltei Dumării cu lărgirea canalului Bîstroe, cei care îi fugăresc pe preoţii români care vor să slujească în limba română în bisericile româneşti către etnicii români din Ucraina, cei care refuză să facă buletine ucrainiene etnicilor români care vor un astfel de act sau cei care fac sketchuri, prin actualul lor preşedinte, prin care îşi bat joc de etnicii din ţara lor. Acum, ultimul război Israel-Hamas, a atras automat un ajutor către Statul Evreu, deşi nu sînt o ţară săracă, iar răspunsul lor la atacurile teroriste din 7 octombrie a.c. este unul disproporţionat şi de 10 ori mai nimicitor, Israelul ieşind cu această mutare
din categoria ţărilor care au nevoie moralmente de ajutor. Ultimii, dar nu cei din urmă, sînt americanii. Să nu uităm de sumele de bani din bugetul naţional care merg către NATO. Cine crede că americanii, în afară de salarii, mai plătesc altceva pentru prezenţa lor pe teritoriul nostru, se înșală. Mîncare, băutură, energie electrică, benzină, apă, cablu, reparaţii, autorizaţii, să nu fim naivi să credem că sînt plătite de către ei. Plus sumele exorbitante prin care cumpărăm rugină din anii `80 de la ei. Ca să nu mai vorbesc că nu am primit de la ei nici o urmă de recunoştinţă pentru că îşi extind influenţa militară şi economică pe teritoriul ţării noastre. Încă avem nevoie de vize. La fel ucrainienii. Nu zic să ne dea înapoi teritoriile furate acum 80 de ani, care oricum sînt populate de etnia română, drept mulţumire că îi ajutăm financiar, militar şi umanitar în război, dar măcar să permită slujbe în limba română în bisericile din zonele populate masiv de către români sau alte facilităţi care se acordă de obicei minorităţilor. Pentru israelieni s-a construit deja de anul trecut un oraş în România. Oare se ştia de război înainte ca el să înceapă? Niciodată străinii nu te vor ajuta dacă te duci repede la ei să îţi oferi serviciile fără să le ceri ceva în schimb. Guvernele noastre au fost în formaţie de ghiocel de 34 de ani. Pentru români mai sînt bani de pensii, salarii, alocaţii, subvenţii, toate mărite? Pentru aşa ceva nu. Moldovenii, ucrainienii, israelienii, americanii şi firmele de armament şi vaccinuri au nevoie mai multă de banii noştri. Românii, pe ultimul loc. Sau chiar mai jos, adică niciodată. E MANUEL A NDRONACHE
Cancelarul austriac Karl Nehammer și ministrul de Interne Gerhard Karner ar putea fi de acord ca România și Bulgaria să intre în Schengen cu aeroporturile dacă cele două țări și Comisia Europeană acceptă un set de cereri. Această informație a fost dată publicității de radioul public austriac ORF, citînd surse guvernamentale. Austria și-a flexibilizat poziția în ceea ce privește spațiul Schengen și este de acord cu ridicarea granițelor aeriene pentru România. Marcel Ciolacu a zis că Predoiu, ministrul de Interne, are mandat să se vadă cu omologul austriac și să ducă negocierile la bun sfîrșit. „După ani de zile de așteptări, vom realiza împreună și acest vis! România merită în Schengen!”, a transmis Marcel Ciolacu. Guvernul american a aprobat „de urgenţă”, fără a trece prin Congres, vînzarea către Israel a aproape 14.000 de obuze de tanc servind în războiul său împotriva Hamas în Fîşia Gaza, a transmis sîmbătă adminstraţia de la Washington, citată de AFP. „Secretarul de stat (Antony Blinken) a stabilit şi a justificat în detaliu Congresului că există o urgenţă pentru a vinde imediat aceste echipamente guvernului israelian (...) fără examinarea parlamentară impusă de legislaţia privind controlul exporturilor de arme”, a indicat diplomaţia americană. „Statele Unite sînt angajate pentru securitatea Israelului şi este crucial pentru interesele naţionale americane să ajute Israelul să dezvolte şi să menţină o capacitate puternică de autoapărare”, a mai subliniat Departamentul de Stat. În pofida relaţiilor diplomatice uneori tensionate, Washingtonul este principalul sprijin al Israelului şi îi oferă acestuia anual, începînd din 2016, sub preşedinţia lui Barack Obama, un ajutor militar de 3,8 miliarde de dolari. Statele Unite au respins prin veto vineri seara o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU cerînd un „armistiţiu umanitar imediat” în Fîşia Gaza. Potrivit datelor de la Agenția de Statistică a Uniunii Europene, Austria se află în topul celor mai fericite țări din blocul comunitar format din 27 de state membre, informează The Independent. Austria a obținut un scor general de 7,9 din 10 în publicația anuală a Eurostat privind „indicatorii de calitate a vieții”, bazată pe sondaje efectuate în statele membre. Polonia, Finlanda și România s-au clasat pe locul doi, avînd un scor de 7,7 din 10, în timp ce, la celălalt capăt al scalei se află Bulgaria, care a avut cel mai mic scor, fiind singura țară cu un scor sub șase (5,6) în ceea ce privește indicele general de satisfacție a vieții. Eurostat a declarat că publicația sa își propune „să surprindă tendințele privind bunăstarea subiectivă a cetățenilor europeni”, remarcînd că „cetățenii UE tind să fie destul de mulțumiți de viața lor în general, raportînd o medie de 7,1 puncte din 10”. „Este interesant să observăm că unele țări asociate cu niveluri scăzute de venituri, cum ar fi România și Polonia, se numără printre țările în care satisfacția de viață este cea mai mare – arătînd complexitatea relației dintre starea de bine subiectivă și bunăstarea economică”, se arată în comunicatul Eurostat. Italia, Spania și Franța, trei dintre cele mai mari economii din UE, au un scor de 7,1. Germania a fost considerată una dintre cele mai nefericite țări în cadrul sondajului, depășind doar Bulgaria, cu un scor de 6,5. În cifrele din anul precedent, Germania a obținut un scor de 7,1. Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, susţine că există o cale ca România „să evadeze” definitiv de la „periferia Europei”, arătînd că în următorii ani Ucraina, Republica Moldova, Georgia şi Balcanii de Vest „vor face parte din familia europeană şi din familia euro-atlantică”, iar ţara noastră nu va mai fi „frontiera de răsărit a Vestului”. „Nu va fi un lucru simplu, dar pentru mine este un lucru extrem de evident. Se reîmpart cărţile şi de influenţă politică şi geopolitică, şi de influenţă economică şi comercială, şi de reputaţie, şi de centralitate în Europa şi în lume. Cred că există o cale ca România să evadeze definitiv de la periferia Europei şi să meargă în centrul Europei. Luînd din punct de vedere geografic, războiul din Ucraina, care va continua pentru o perioadă de timp, are ca efect indirect, dar foarte direct pentru echilibrul Europei faptul că (...) în următorii ani Ucraina, Republica Moldova, Georgia şi Balcanii de Vest, toţi vecinii României vor face parte din familia europeană şi
din familia euro-atlantică. Va fi greu, dar sînt convins că vom avea toţi vecinii noştri pentru prima dată (în familia europeană – n. r.), iar România nu mai este frontiera de Răsărit a Vestului, România este geografic mult mai în centrul Europei”, a explicat Geoană. „Concluzia este că nimeni nu te invită să te aşezi la masa decidenţilor, dacă nu îţi iei fotoliul pe care îl meriţi. Trebuie să începem să ne apărăm interesele, să ne promovăm. În cartea mea vorbesc şi despre un patrulater pe care îl văd în Europa: Franţa - Germania - Polonia - România. Este un patrulater natural. Cele două mari ţări din Vestul Europei şi cele două mari ţări de aici. Pînă în 2030, aşa cum preşedintele Maia Sandu a propus, Republica Moldova va fi în Uniunea Europeană alături de România. În sine, este un moment extrem de important pentru istoria naţională a României”, a adăugat Mircea Geoană, care şi-a lansat sîmbătă, la Timişoara, cartea „Bătălia pentru viitorul României. Gîndurile unui român la vîrful NATO”, al cărei mesaj este, potrivit autorului, că şi înaintaşii noştri aveau probleme, dar au ştiut în momentele istorice să strîngă rîndurile. Cîteva sute de manifestanţi pro-UE au mărşăluit sîmbătă prin Tbilisi, cu o săptămînă înainte ca Bruxelles-ul să decidă dacă va acorda sau nu Georgiei statutul de ţară candidată, transmite France Presse Liderii UE urmează să se întîlnească pe 14 şi 15 decembrie pentru a discuta această chestiune în cadrul unui summit în care sînt programate negocieri cu Ucraina şi Republica Moldova, care sînt deja candidate oficiale la aderarea la UE. Fluturînd steaguri europene şi georgiene, manifestanţii, care reprezentau mai multe ONG-uri, au mărşăluit pe principalul bulevard din Tbilisi. În Piaţa Europei, demonstranţii au desfăşurat un steag european de 33 de metri lungime. „Unitatea georgienilor este de o importanţă decisivă pentru a asigura drumul nostru spre UE”, au declarat organizatorii într-un comunicat. „Ar fi extrem de grav dacă (liderul ungar Viktor) Orban – la instigarea Rusiei – ar putea forţa Uniunea Europeană să meargă împotriva unor decizii care ar duce la un viitor european comun, la libertatea comună a Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova în cadrul spaţiului european“, a declarat președintele Georgiei, prezentă la manifestație. Un studiu efectuat de Rexecode Institute și publicat recent dezvăluie că muncitorii din Bulgaria au înregistrat o medie semnificativă de ore lucrate în 2022, plasîndu-se pe locul doi în Uniunea Europeană, fiind depășiți doar de muncitorii din România în ceea ce privește numărul de ore lucrate anual. Potrivit datelor colectate de Rexecode Institute, bulgarii au lucrat în medie 1.993 de ore pe an în 2022, cifră care depășește considerabil media la nivelul UE, stabilită la 1.679 de ore lucrate anul trecut. Locul întîi în clasamentul european al numărului de ore lucrate îl ocupă românii, care au înregistrat o medie de 2.029 de ore lucrate în 2022, iar bulgarii sînt urmați de greci, cu un total de 1.979 de ore lucrate. „Numărul de ore pe care noi îl muncim față de aceste două țări nu cred că este un avantaj pentru noi, dar nici vreo mîndrie. Nu numărul de ore contează, ci productivitatea activității. Dacă olandezii și austriecii muncesc mai puține ore decît noi, dar au venituri mai mari decît noi, înseamnă că au productivitatea muncii mai mare și o organizare mai bună a activității”, a declarat analistul Mircea Coșea. Situație foarte tensionată în America de Sud, unde președintele Venezuelei Nicolas Maduro a anunțat anexarea prin referendum a Guayanei Esequiba, un teritoriu vast și bogat în resurse, disputat de Venezuela. „Este vorba de un conflict tipic Secolului XXI, un conflict pentru resurse. Teritoriul Essequibo, parte a Guyana, este o oază de resurse naturale puțin exploatate”, a precizat Radu Carp, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, pe pagina personală de Facebook, amintind că „Venezuela și-a normalizat întrucîtva relațiile cu statele occidentale prin acordurile din Barbados, dar în prezent investitorii sînt atrași mai mult de Guyana vecină”. „Maduro nu face altceva decît să îi urmeze exemplul lui Putin: din moment ce dreptul internațional nu se mai poate aplica, primează ce este socotit drept de un regim autoritar. Comunitatea internațională nu poate impune dreptul internațional în disputa dintre cele două țări. Rămîne doar sprijinul SUA
pentru Guyana. SUA nu pot însă să lupte pentru aplicarea dreptului internațional, a drepturilor omului și pentru apărarea principiului inviolabilității frontierelor pretutindeni în lume. Va fi intimidat Maduro? Va fi lăsat să intervină în forță în Guyana? Facem parte dintr-o lume multipolară, cu atît de mulți poli de putere încît democrația a ajuns să fie un obiect de lux, greu de practicat”, a conchis profesorul Radu Carp. Reuters titrează faptul că va deveni tot mai dificil pentru autorități să țină bilanțul victimelor rezultate în urma războiului din Orientul Mijlociu. Potrivit datelor Ministerului Sănătății din Gaza, cel puțin 17.487 de palestinieni au fost uciși, în timp ce bilanțurile israeliene indică 1.200 de decese în urma incursiunii Hamasului în Israel. Agențiile de ajutor avertizează că situația umanitară din Gaza se agravează pe zi ce trece, majoritatea dintre cei 2,3 milioane de locuitori fiind fără adăpost și blocați într-o enclavă mică, sub asediu, cu puține provizii de hrană, apă, îngrijire medicală, combustibil sau adăpost sigur. Cu infrastructura de bază distrusă, serviciile de telefonie și internet întrerupte frecvent și un număr de statisticieni din domeniul sănătății uciși sau dispăruți, există o îngrijorare tot mai mare că autoritățile sanitare din Gaza nu vor putea să continue să țină o evidență precisă a numărului victimelor. Subvenţiile pentru instalarea de cazane autonome pe bază de combustibili fosili nu vor fi permise începînd cu 1 ianuarie 2025. Măsura luată de Uniunea Europeană este motivată de angajamentul Uniunii în lupta împotriva schimbărilor climatice. Această decizie are ca scop reducerea treptată a emisiilor și consumului de energie din clădiri în întreaga Uniune Europeană. Comunicatul Comisiei Europene transmite că, pînă în 2040, centralele de apartament ar trebui complet interzise și înlocuite cu alte metode de încălzire pentru domicilii. Totodată, sînt așteptate și măsuri clare din partea statelor membre pentru a implementa noua perioadă de tranziție. Statele membre vor trebui, de asemenea, să stabilească măsuri specifice privind eliminarea treptată a combustibililor fosili utilizaţi pentru încălzire şi răcire, în vederea eliminării complete a cazanelor pe bază de combustibili fosili pînă în 2040, transmite Comisia Europeană. Trump ar obține 47% din voturi în timp ce Biden doar 43% la alegerile de anul viitor, arată un sondaj al Wall-Street Journal, citat de The Guardian. Potrivit aceluiași sondaj, Biden se află la cel mai scăzut nivel de aprobare al președinției sale, o constatare confirmată și de alte sondaje. Dacă în sondaj sînt incluși și alți posibili candidați la președinție, avansul lui Trump se extinde la șase puncte procentuale în fața lui Biden. Deși Biden și-a exprimat dorința de a candida pentru un al doilea mandat, mulți din Partidul Democrat ar dori să-l vadă renunțînd, temîndu-se de vîrsta lui înaintată – 81 de ani în ziua alegerilor și 86 de ani, după opt ani la Casa Albă, dacă va cîștiga anul viitor. Rechizitoriul fiului președintelui, Hunter Biden, în California, pune obstacole suplimentare în calea lui spre realegere. Între timp, Trump, în ciuda faptului că este favorit pentru nominalizarea republicanilor, are propriile sale probleme cu legea. Trump, care va împlini 78 de ani în ziua votării, are patru dosare penale, unele dintre ele tocmai pentru că a încercat să anuleze victoria lui Biden din 2020. Jurnalistul Ion Cristoiu vine cu o previziune neașteptată privind alegerile prezidențiale din 2024. Dacă majoritatea sondajelor iau în calcul lideri ai PSD, PNL, AUR, sau oameni politici, Ion Cristoiu spune că în locul lui Klaus Iohannis, la Cotroceni, va fi ales un independent. „La prezidențiale nu se duce nici dracuʼ. La anuʼ un independent va cîștiga și cred că România trebuie să aibă și experiența asta. Dacă este independent s-ar putea să fie mai unificator decît președintele, el e independent, nu e nici cu ăia, nici cu ăia și s-ar putea ca ăsta să fie președintele ideal în România. Prin această vizită istorică avem de a face cu întoarcerea Uniunii Sovietice sub numele de Rusia în Orientul Mijlociu. Această vizită are loc într-un moment cumplit pentru America pentru că după prăbușirea Uniunii Sovietice America a rămas nașul întregului Orient Mijlociu, nu doar pentru Israel. Toată țările arabe se uită cu neliniște la tragedia palestiniană. Nu au cum să nu rezoneze cu palestinienii. Numai că pînă acum în această zonă nu s-a ivit un alt naș”, a declarat Cristoiu într-un podcast. r.m.
„Sîntem pe partea dreaptă a istoriei” – Venezuela și Guyana sînt în pragul războiului. De ce este acest conflict periculos pentru Statele Unite? (I)
Toată săptămîna trecută lumea a urmărit intens America de Sud, unde s-au desfășurat conflicte demne de condeiul scriitorului american O. Henry. Președintele venezuelean Nicolas Maduro a organizat un referendum privind anexarea regiunii Essequibo, bogată în petrol și minerale. Nu ar fi nici o problemă dacă în ultimii 100 de ani, Guyana independentă nu ar fi considerat aceste pămînturi teritoriul său. Armata guyană este de 36 de ori mai mică decît cea a Venezuelei, iar președintele guyanez Irfaan Ali a avertizat deja lumea, prin intermediul CNN, că țara sa are toate șansele să „devină o a doua Ucraina”. Într-o oarecare măsură, profețiile lui Ali s-au adeverit –chiar înainte de a se declanșa, conflictul a atras deja atenția principalelor puteri mondiale și regionale. SUA, China, India și Rusia și-au arătat deja interesul față de soarta regiunii bogate în resurse. Nici Brazilia, Columbia și Surinam nu au stat deoparte. Presa internațională a analizat motivul pentru care ceața războiului se adună peste Guyana, cît de probabil este un război mare în „jungla de banane” și de ce acest conflict ar putea deveni o surpriză neplăcută pentru Statele Unite.
Există o parohie guyaneză în America
Președintele venezuelean Nicolas Maduro a anunțat mobilizarea la scurt timp după anunțul anexării regiunii Essequibo, teritoriul statului vecin Guyana. Potrivit ziarului spaniol El Pais, președintele a reușit să numească și un șef temporar al regiunii Essequibo, generalul-maior Alexis Rodriguez Cabello. La scurt timp după aceasta, un elicopter militar care transporta ofițeri guyanezi de rang înalt a dispărut de pe radar în vestul Guyanei, deși, potrivit forțelor de ordine, acest lucru sa întîmplat cel mai probabil din cauza vremii nefavorabile. Norii se adună.
La 3 decembrie, în Venezuela a avut loc un referendum consultativ privind includerea terenurilor aflate la vest de rîul Essequibo în Republica Bolivariană. La vot au participat 10,5 milioane de venezueleni din cei 28 de milioane de locuitori ai țării. 95% au susținut propunerea de a contesta decizia Curții de Arbitraj de la Paris din 1899 privind dreptul de proprietate asupra regiunii Essequibo de către Imperiul Britanic, iar aproximativ 4% au fost împotrivă. Nicolas Maduro a numit rezultatele referendumului „un succes complet pentru democrație”. „Sînteți de acord cu crearea statului Guyana-Essequibo, dezvoltarea unui plan accelerat pentru servicii complete pentru populația actuală și viitoare a acestui teritoriu, care include acordarea cetățeniei și o carte de identitate venezueleană în conformitate cu prevederile Convenției de la Geneva și cu dreptul internațional și va duce la încorporarea statului menționat în Venezuela?” – aceasta a fost una dintre întrebările referendumului.
prezidențiale de anul viitor. În toamnă, opoziția a ales un candidat, Maria Corina Machado, o liberală care a primit peste 2,4 milioane de voturi și a cărei popularitate este în creștere. În același timp, regimul de guvernămînt a fost de acord să permită opoziției să participe la alegerile viitoare (ca răspuns la acest pas, Statele Unite au relaxat sancțiunile petroliere împotriva Venezuelei). Nicolas Maduro, prin anexarea Essequibo, poate spera să adune populația în jurul lui. În plus, declararea stării de urgență i-ar putea oferi posibilitatea de a anula sau amîna alegerile, consideră analiștii de la Institutul American Cato.
Deputații Adunării Naționale a Venezuelei au aprobat pe 6 decembrie un Proiect de lege pentru a proteja Essequibo și a-l declara al 24-lea stat oficial al țării. Mai mult, în aceeași zi, Nicolas Maduro, în cadrul unei ședințe a Consiliului Federal de Guvern, a arătat o hartă pe care Essequibo apare ca teritoriu originar al Venezuelei, și care va trebui agățată în școli, colegii și universități, relatează portalul Ultimas Noticias În plus, Nicolas Maduro a apelat la companiile petroliere străine care forează în regiunea Essequibo și s-a oferit să „părăsească pe cale amiabilă pămîntul Venezuelei” în termen de trei luni. „Propun tuturor acestor firme să se retragă din operațiunile de pe teritoriul nostru, care este supus delimitării, în termen de trei luni. Doar în sensul bun. Cu respect pentru dreptul internațional, cu respect pentru legi”, a declarat președintele Venezuelei.
Guvernul Guyanei a permis anterior companiilor străine să producă petrol. Concesiunea a fost acordată unei sucursale a gigantului american Exxon Mobil, precum și companiei chineze China National Offshore Oil Corp, Quatar Energy din Qatar și Total Energies din Franța. În același timp, Nicolas Maduro a autorizat compania petrolieră de stat PDVSA și corporația minieră venezueleană din Guyana (CVG) să creeze unități care să opereze în Essequibo și le-a eliberat licențe pentru explorarea și dezvoltarea petrolului, gazului, fierului, diamantelor și aurului. Președintele guyanez, Irfaan Ali, a numit declarațiile lui Maduro o amenințare directă împotriva țării sale și a spus că va solicita ajutor de la Consiliul de Securitate al ONU. Forțele armate din Guyana sînt în alertă, a adăugat Irfaan Ali într-un mesaj adresat națiunii și sînt „în contact cu parteneri”, inclusiv cu Statele Unite. Într-un „discurs pasional către mii de guyanezi”, a raportat Guyana Chronicle, președintele a spus: „Am un mesaj către președintele Nicolas Maduro: nimic din ceea ce spui, nici propagandă sau minciună, nu va provoca frică în inima mea sau în inima oricărui guyanez. (...) Vom face totul în cadrul dreptului internațional. Vom face totul în limitele demnității umane pentru a proteja ceea ce este al nostru, pentru a ne proteja granițele, pentru a proteja Essequibo”. După cum a spus președintele, el „își va conduce întotdeauna poporul, va merge umăr la umăr cu guyanezii, indiferent de dificultăți sau pericole”. Cu toate acestea, a declarat că va crea o unitate militară pe teritoriul aflat în dispută, dar aceasta va avea sediul în statul vecin Venezuelei, Essequibo”, scrie Bloomberg
Caracteristicile politicii naționale în regiunea petrolieră
Ministrul de externe venezuelean, Iván Gil, a purtat o conversație telefonică cu omologul său guyanez, Hugh Todd, pe 6 decembrie. Ei au discutat despre „problema disputei teritoriale”. Hugh Todd, interesant, a inițiat discuția, iar rezultatul acestor negocieri a fost o declarație despre „acordul părților de a menține deschise canalele de comunicare”. În același timp, Ivan Gil a spus că Venezuela are o „alianță strategică” cu
Rusia, iar țara intenționează să dezvolte în continuare relațiile cu partea rusă. El a reușit să se întîlnească și cu ambasadorul rus Serghei Melik-Bagdasarov, iar la întîlnire s-a discutat despre situația actuală din regiune.
Statele Unite monitorizează, de asemenea, îndeaproape evoluțiile. Potrivit lui John Kirby, SUA „în mod evident nu doresc să aibă loc nici o violență sau conflict în regiune”. Este important de menționat că compania americană Exxon Mobil a găsit petrol în Essequibo în 2015, iar în aceeași perioadă Venezuela și-a reiterat pretențiile.
Datele de la US Geological Survey afirmă că regiunea Essequibo este a doua cea mai mare zonă petrolieră cu reserve nedescoperite: blocul Stabroek. Estimarea resurselor recuperabile ale blocului a fost inițial de pînă la 5 miliarde bep (baril echivalent petrol), apoi 6 miliarde bep, iar în prezent 11 miliarde bep. Potrivit Financial Times, conflictul dintre cele două țări din America de Sud bogate în petrol va deveni o nouă criză pentru președintele american Joe Biden, care „a pariat pe apropierea de regimul lui Nicolas Maduro în speranța că Donald Trump va fi arestat. Sancțiunile economice îl vor încuraja pe președintele venezuelean să se îndrepte către alegeri libere și corecte și vor contribui la îmbunătățirea situației pe piața petrolului”.
Inițial, Departamentul de Stat al SUA a comentat cu reținere rezultatele referendumului. În octombrie, Casa Albă a relaxat sancțiunile asupra sectorului petrolier al Venezuelei, după ce a ajuns la un acord între guvern și partidele de opoziție cu privire la alegerile din 2024. Cu toate acestea, președintele guyanez Irfaan Ali a declarat, într-un interviu pentru CNN, că guvernul său este angajat într-un dialog activ cu Pentagonul și Departamentul de Stat și așteaptă „mesaje convingătoare pentru Caracas”. De asemenea, el l-a avertizat pe Nicolas Maduro asupra riscului „transformării Guyanei într-o altă Ucraina”. „Le-am explicat foarte clar investitorilor și fiecărui guyanez că Essequibo aparține Guyanei. În 1899 granițele au fost stabilite. Venezuela a participat la reglementarea frontierei. Cînd am cîștigat independența, a început conflictul”, a declarant Irfaan Ali. „Această dispută este în fața Curții Internaționale de Justiție și acolo va fi rezolvată. Așa că le-am spus investitorilor noștri să nu se teamă. Sîntem de partea dreaptă a istoriei, de partea dreaptă a legii și nu există absolut nici o amenințare la adresa investițiilor în Essequibo, care aparține Guyanei”, a adăugat politicianul. În plus, Irfaan Ali a anunțat garanțiile pe care le-a primit de la președintele brazilian Lula da Silva. (va urma) N.K.
Rinichii sînt mașina de spălat a corpului, avînd rolul de a elimina „deșeurile” din organism, de a menține un echilibru electrolitic și de a regla tensiunea arterială. Rinichii au forma boabei de fasole și se întîlnesc la toate vertebratele. Sînt plasați în regiunea profundă a abdomenului, de o parte și de alta a coloanei vertebrale. Rinichiul stîng este situat ușor mai sus decît cel drept. Fiecare rinichi este înconjurat de o capsulă renală dură, cu rol de protejare, completată de o capsulă adipoasă, cu rol de apărare împotriva traumatismelor, iar în partea superioară a rinichilor se găsesc glandele suprarenale. Menținerea homeostazei este cel mai important rol al rinichilor, alături de eliminarea produselor reziduale prin urină și de reabsorbția nutrienților (glucoza, aminoacizii, apa, fosfatul, bicarbonatul, magneziul, potasiul, sodiul). Reglarea tensiunii pe termen lung este de asemenea o funcție fizio-biologică importantă a rinichilor.
Sînt multe boli care pot afecta rinichii. Nefropatia diabetică, care duce la deteriorarea capilarelor rinichiului afectat ca urmare a diabetului, manifestate prin acumularea de lichide, apetit scăzut, stomac deranjat, stări de slabiciune, capacitatea de concentrare scăzută. Pietrele se formează datorită unui metabolism dereglat, se produce o acumulare solidă de minerale, care poate provoca dureri foarte mari. Infecțiile renale nu trebuie neglijate, ele producînd o urinare dureroasă,
O farsă radiofonică a panicat milioane de oameni (2)
Mai tîrziu, Welles a negat că intenţia lui fusese de a crea panică. Poate că experienţele din tinereţe l-au determinat să judece greşit efectul unei prezentări dramatice prin falsificarea buletinelor de ştiri, a numelor reale de locuri şi oameni şi prin mărturii îngrozitoare care puteau fi cu uşurinţă considerate adevărate de către ascultătorii care deschideau radioul mai tîrziu, fără a prinde introducerea prin care se anunţa că totul era o dramatizare a Teatrului Mercury.
Puţini din cei implicaţi în procesul de producţie au luat în serios piesa de teatru. Căzînd de acord cu scenaristul Howard Koch că piesa este incredibilă, secretara lui Welles, Augusta Weissberger, i-a spus: „E prea stupidă. O să ne facem complet de rîs“. Chiar şi aşa, cînd scenariul a ajuns la reţea, CBS a contrazis-o pe Augusta. Trebuia să se opereze nişte schimbări, în special privind numele de locuri şi instituţii. Aşadar, în ultimul moment, Welles şi Koch rescriau drama pentru a o face mai puţin credibilă. Nu au avut însă succes, deşi avanpremierele publicate în ziarele de duminică evidenţiaseră faptul că era vorba de o transmisie radiofonică a unei piese ştiinţifico-fantastice.
Exact la ora 8 p.m. în ziua de duminică, 30 octombrie, crainicul Dan Seymour a intrat în emisie directă. „Columbia Broadcasting System şi posturile de radio afiliate prezintă Orson Welles şi «Teatrul Mercury în direct» cu piesa Războiul lumilor de H. G. Wells“, anunţa el. Orchestra condusă de Bernard Herrmann a interpretat douăzeci de secunde din Concertul numărul 1 pentru pian al lui Ceaikovski, apoi Seymour l-a prezentat pe Welles, care a rostit sumbrul prolog. „Acum ştim, spunea Welles pe un ton grav, savant, că la începutul Secolului al XX-lea această lume era urmărită îndeaproape de fiinţe mult mai inteligente decît oamenii, şi totuşi la fel de muritoare ca aceştia“.
Această introducere a fost urmată de ştirile despre vreme, apoi de muzică, iar în curînd emisiunea a fost întreruptă de un buletin de „ştiri“ care raporta explozii de gaz pe planeta Marte. Interpretat de Welles, „profesorul Pierson“ de la Observatorul Princeton a descris ceea ce observase cu ajutorul telescopului său. Dat fiind mesajul unui seismograf care înregistrase un şoc „cu o intensitate asemănătoare unui cutremur“
dureri lombare și, în multe cazuri, chiar febră. Insuficiența renală duce la o scădere a capacității de filtrare a rinichilor. Nefrita renală este o inflamație a nefronilor. Tumorile renale pot fi benigne sau maligne, iar cel mai frecvent cancer renal malign este carcinomul cu celule renale. Sindromul nefrotic este atunci cînd deteriorarea rinichiului afectează funcția renală (ochi umflati, crește nivelul de colesterol, oboseala, lipsa poftei de mîncare).
Medicina energo-informațională poate restabili funcționalitatea rinichilor printr-o detoxifiere focusată la nivel celular, poate reface balanța energetică a rinichilor, reface sistemul imunitar al rinichilor în comunicare cu metabolismul, dar și regla balanța electroliților în rinichi, conform necesarului, fără medicamente de sinteză, boala fiind tratată în dinamica ei. Terapia este personalizată, după măsurarea energetică a rinichilor și a suprarenalelor. Chiar și la pacienții care fac dializă s-a constatat o îmbunătățire radicală a stării de sănătate și mai ales recîștigarea vitalității. Tensiunea arterială se restabilește, totul fără durere sau medicamente de sinteză.
Medicina energo-informațională tratează corpul în totalitatea lui fizică și emoțională. Nu avem voie să uităm nici un moment importanța psihicului în restabilirea sănătății pacientului. Diagnosticarea energetică atestă
pe o rază de douăzeci de mile din Princeton, Pierson presupunea că un meteorit mare este cauza acestui şoc. În urma unor anunţuri ce localizau obiectul „imens, cuprins de flăcări“ la Grover’s Mill lîngă Trenton, New Jersey, a fost trimisă la faţa locului o echipă mobilă de jurnalişti care să investigheze. Programul, avînd acum o vechime de unsprezece minute, a fost schimbat cu muzică de dans. Un minut mai tîrziu, în cadrul emisiunii rivale Emisiunea lui Charlie McCarthy (cîştigînd o treime din audienţa totală la radio), cîntăreţul Nelson Eddy a început să interpreteze o piesă de operă. Ascultătorii au început şi ei să schimbe frecventa.
Analizele ulterioare au sugerat că 12% din ascultătorii lui McCarthy (aproape patru milioane de oameni) s-au oprit pe postul CBS tocmai în momentul în care auzeau cum un reporter – aparent autentic –descria scena de la Grover’s Mill. Un obiect ciudat îngropat pe jumătate într-o fisură imensă. Din el se auzea un mîrîit. Capacul obiectului se deschidea! Monstrul ieşise la suprafaţă! Avea tentacule, un corp de dimensiunea unui urs, ochi negri ca de şarpe, o gură în formă de V din care îi picura salivă! Emitea raze care aprindeau în flăcări maşinile, grajdurile şi oamenii! Vocea crainicului se ridica din ce în ce mai mult în aer, cuprinsă de teroare – apoi, misterios, ştirea a fost întreruptă „datorită împrejurărilor dincolo de puterea noastră de control“.
Şase milioane de oameni ascultau în acest moment. Mulţi deschiseseră radioul prea tîrziu pentru a auzi anunţul iniţial. Teroarea a început cînd oamenii au aflat că gazul otrăvitor al marţienilor se răspîndeşte peste Coasta de Est. Camera de control a studioului CBS a primit telefon de la secţia locală de poliţie care era deja invadată de apeluri îngrijorătoare. „Desigur că nu este real“, au fost liniştiţi poliţiştii. Dar telefoanele au continuat. La patruzeci şi două de minute după începerea emisiunii, Dan Seymour a pătruns în studioul de emisie şi a anunţat că totul este doar o piesă de teatru. Dar era prea tîrziu. Mii de cetăţeni, convinşi că marţienii vin pe Pămînt, îşi abandonaseră casele. Unii se strînseseră în biserici, alţii se înarmaseră. Peste tot, oameni speriaţi sunau la redacţiile de ziare, de radio şi la poliţie pentru a afla cum pot scăpa de gazul ucigaş. Panica era mai gravă în aria Trenton, aflată la mai puţin de douăzeci de mile de Grover’s Mill, toate autostrăzile fiind blocate pentru că oamenii încercau să fugă cu maşinile lor. (va urma)
STUART GORDON
statutul energetic al fiecărui organ, iar la nevoie și dacă pacientul dorește se poate face și o diagnosticare a aurei, care ne arată și profilul psiholgic al pacientului. Este o modalitate modernă de diagnosticare și tratament, cu rădăcini puternice în medicina alternativă chineză, adaptată tehnologiei vestului.
Mai mult, acum avem în pachetul terapiilor renale și carduri de acupunctură fără ace, fără durere; cardul se conectează la energia rinichilor pacientului aflat în terapie, se activează detoxifierea rinichilor, dereglările de potență, tensiunea arterială, reglarea electroliților și a meridianelor energetice. În terapie se folosesc și vibrații homeopatice în funcție de diagnosticare. Boala are un factor energetic, evoluția ei este mereu în schimbare. Numai o terapie personalizată poate trata cauza îmbolnăvirii.
FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
orIZonTAL: 1) Poet buzoian de la care nea rămas poezia ,,Patru ierni cu lupi” (Ion) – Tudor Vianu; 2) Măsura iernii! – Poet autohton, autor al ciclului de versuri ,,Să nu superi iarna” (Gheorghe); 3) ,,Era iarnă și ningea”, melodie din repertoriul acestei îndrăgite interprete (Ioana) – Poet ieșean prezent în context cu titlul ,,Iarna” (Horia); 4) Inimă de țigan! – George Topîrceanu – Loc de odihnă; 5) Localitate în Japonia – Rea la inimă; 6) Nicolae Nițescu – Partea de la stradă a unei clădiri; 7) Păsări care își petrec iarna la noi; 8) Fluviu de coastă în SUA – Ion Jalea; 9) Gătire – Așa-i, prin Bihor; 10) Prozator român, autor al romanului ,,Iarna iubirii” (Corneliu) – Dramaturg român, din creația căruia amintim piesa de teatru ,,O lebădă iarna” (Paul).
VErTICAL: 1) Poet oltean care ne-a lăsat versurile intitulate ,,Iarna” și ,,Alba Iarnă” (Virgil); 2) Celebru scriitor francez, autor al poemului ,,Trandafirii iernii” (Louis) – Studiate la geologie; 3) Poet moldav, prezent în temă cu titlurile ,,Iarna” și ,,Pastel de iarnă” (Ilie) – „Reverie de iarnă“ e titlul poeziei aparținînd acestui autor român (Emil); 4) Folosit la tăiere – Localitate în Guinea Bissau; 5) Ion Onoriu – Pus la semănat; 6) Floare din catafalcul iernii – Elena Văcărescu; 7) Vara plouă, iarna ninge – Specie; 8) Plapuma iernii – Ioana Radu; 9) Peisaj de iarnă – Regiune din care lipsește iarna; 10) Trai – Compozitor român, autor al piesei vocale ,,Pastel de iarnă” (Vasile).
DICȚIONAR: AONO; PEA; IDA; OFA. GH. ENE
Dezlegarea careului ,,REPLICI”
1) PERIFERICI; 2) ACAPARATOR; 3) RUS – NOTARI; 4) ASASINA – AT; 5) SORA – ATELA; 6) UNICAT – SAN; 7) T – TALENT – T; 8) ARIDE – AERE; 9) TE – ASALTA; 10) INOT – ETICA.
Perioada antică, perioada romană, perioada medievală (2)
Prezența romană a durat pînă în Secolul al V-lea. Poziționarea castrului în partea de est a imperiului l-a transformat într-o pradă ușoară pentru popoarele migratoare germanice, cărora le-a căzut curînd victimă. Drept centru al evului mediu timpuriu în Viena a fost considerat Berghof, care s-a transformat într-un centru comercial pentru regiunea viticolă înconjurătoare. Cea dintîi atestare documentară medievală este cea din 881 în Analele Salzburgului. Referirea a fost făcută în contextul unor lupte cu ungurii. Anul 955 a avut un rol hotărîtor asupra dezvoltării ulterioare a Vienei după ce în acest an regele francilor de est Otto I i-a învins pe unguri în bătălia de la Lechfeld (de lîngă Augsburg). În 976 sa organizat comitatul Ostarrîchi (sau Marchia orientalis, ulterior Marcha Austriae și Osterland), pe al cărui teritoriu, la granița cu Ungaria, se află Viena de astăzi. Începînd cu Secolul al XI-lea, Viena a devenit un centru comercial important, în 1155 orașul fiind ridicat de Heinrich Jasomirgott la rangul de capitală. După numai un an, Viena a primit statutul de ducat autonom. Domnia familiei de Habsburg (1)
În 1278 ducatul a fost cucerit de regele german Rudolf I, din Casa de Habsburg. Astfel a început domnia acestei familii în Austria, domnie care continuat pînă în 1918, la sfîrșitul Primului Război Mondial. Viena s-a aflat în evul mediu în umbra orașului Praga, care fusese desemnată reședință imperială pentru Casa de Luxemburg. Dinastia de Habsburg a încercat să dezvolte Viena, pentru a ține pasul cu Praga. O contribuție remarcabilă a avut Rudolf IV, care printr-o politică economică inteligentă, a ridicat nivelul de trai al populației. Două decizii importante i-au adus acestuia titlul de fondator: constituirea Universității din Viena în 1365 după modelul Universității Caroline din Praga și construirea Bazilicii „Sfîntul Ștefan”. Etapele următoare au fost marcate de conflicte între moștenitori, care au stîrnit tulburări și au condus la declinul economic al țării.
În 1438 Viena a ajuns oraș de reședință al Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană, din dispoziția ducelui Albrecht V, devenit rege romano-german. Numele ducelui este însă legat și de marea acțiune de deportare și omorîre a evreilor vienezi din 1421-1422. În 1469 Viena a devenit reședință arhiepiscopală, ceea ce a determinat ridicarea Bazilicii Sfîntul Ștefan la rang de catedrală. În perioada de domnie a lui Frierich III, un monarh slab din dinastia de Habsburg, Viena s-a aflat mereu la dispoziția potrivnicilor săi, deoarece acesta nu putea asigura pacea ținutului împotriva bandelor de mercenari ce bîntuiau nestingheriți locurile. În 1556 Viena a devenit reședință imperială, după intrarea Regatului Ungariei și al Boemiei sub dominația Casei de Habsburg.
Din 1551 a început recatolicizarea orașului, care căzuse repede sub influența protestantismului lutheran. Regele Ferdinand I i-a adus la Viena pe iezuiți, care au exercitat o influență majoră asupra poporului, au
pus bazele unui colegiu, li s-a transferat conducerea universității din Viena, au practicat cenzura editorială, au implementat prin acțiunile lor așa-zisa „contrareformă” a Sfîntului Imperiu Roman. Reprezentantul iezuit cel mai de seamă a fost Melchior Khlesl, arhiepiscop de Viena în jurul anului 1600. Acest război religios a dus la exproprieri și expulzări brutale, încît în 1640 în Austria au rămas foarte puțini protestanți. În 1529 a avut loc primul asediu otoman al Vienei, însă turcii nu au reușit să cucerească orașul. Granița dintre Viena și regiunea ungară devenită provincie otomană a rămas timp de 200 de ani la o distanță de doar 150 km, ceea ce a creat o atmosferă de nesiguranță, împiedicînd dezvoltarea Vienei. Totuși nu au încetat să apară construcții noi nici în această perioadă, care însă erau destinate sistemului de apărare a orașului. Fortificațiile ce au constituit pînă în Secolul al XVIIlea obiectivul principal al constructorilor epocii, și-au dovedit eficacitatea cu ocazia celui de-al doilea asediu otoman al Vienei, cînd cetatea a rezistat timp de două luni, pînă la intervenția armatei regelui polonez Jan Sobieski, care a despresurat-o, în 1683. Acest moment crucial a decis definitiv retragerea armatelor Imperiului Otoman din partea centrală a Europei.
Viena are, de asemenea, multe palate: Trautson, Auersperg, Schwarzenberg și Liechtenstein, pecum și palatul de iarnă al prințului Eugeniu de Savoia.
La cererea împăratului Leopold I (1640-1705), Johann Fischer von Erlach (1656-1723) a schițat primele planuri ale palatului Schönbrunn. Palatul, situat departe de porțile orașului vechi, a fost căminul împărătesei Maria Tereza (1717-1780), care l-a pus pe Nikolaus Pacassi să refacă palatul între 1745 și 1749 după cîteva din ideile ei. Palatul Belvedere (de Sus și de Jos) a fost construit pentru prințul Eugeniu de Savoia (1663-1736) ca reședință. Arhitectul celor două clădiri, terminate în 1716 și respectiv 1723, considerate exemple de arhitectură în stil baroc, se numea Johann Lukas von Hildebrandt (16681745). Pentru multe secole, Viena a fost centrul muzicii clasice și al operei. Christoph Willibald Gluck, Wolfgang Amadeus Mozart, Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Johannes Brahms, Anton Bruckner și alții, au lucrat la Viena, iar Antonio Vivaldi a murit aici. Johann Strauss-fiul și familia sa au creat valsurile, iar orașul a devenit casă așa-zisei „A Doua Școală Vieneză”, cu Arnold Schönberg, Alban Berg și Anton Webern, toți fiind născuți aici.
Revenind la plimbarea noastră vieneză, trebuie spus că prima dată am ajuns la stația de U-bahn, cum numesc ei metroul, am coborît în subteran, neam luat biletele de la niște automate și... inutil să vă mai spun că totul arăta foarte bine, deși eu am văzut în periplul meu vienez și mizerii pe stradă, nu doar cîini cu covrigi în coadă. Am văzut mult clădiri impunătoare, că doar fusese capitală imperială, dar arhitectura lor îmi era familiară atît din Brașovul natal cît și din restul orașelor transilvane.
Catedrala Stephan’s Dom, spre exemplu, e o construcție monumentală, dar avem și noi Biserica Neagră; apoi m-am urcat în Roata din Prater să văd Viena de sus, dar noi avem Tîmpa; multe palate frumoase cu interioare deosebite, dar avem și noi Peleșul și, una peste alta, dacă stau să mă gîndesc bine, cel puțin jumătate din aurul și luxul care sînt acolo au fost create cu sudoarea frunții țăranilor iobagi din Transilvania, fie că snobilor și iubitorilor de Occident nu le va conveni chestia asta.
În concluzie, nu pot spune că Viena m-a dat pe spate prea tare, deși voiam să văd cîini cu covrigi în coadă, să văd locuri publice fără fir de praf sau de gunoi, în sfîrșit, eram pregătit pentru toate senzațiile acelea mărețe pe care cică ar trebui să le ai cînd te duci în Occident și nu mi s-a întîmplat să simt nimic. Dar nimic! Mi s-a părut un oraș normal, foarte frumos, cu oameni liniștiți, calmi și zîmbitori, foarte politicoși, cu arhitectură și construcții deosebite, cu un sistem de transport local
extrem de ordonat și bine pus la punct, cu magazine bine aprovizionate și de dimensiuni considerabile. Între timp venise metroul care ne-a dus pînă întrun punct unde am coborît. De acolo am ieșit pe scările rulante direct în față la Stephan`s Dom. Acum stau și mă întreb cum să vă descriu catedrala asta. E ceva imens, pe stilul bisericilor gotice din Transilvania, nava cu tot felul de arabescuri lucrate în piatră sau marmură la interior și cu o dantelarie excepțională pe turnurile de la exterior. Plus de asta, dintr-o parte era luminată cu un sistem de reflectoare colorate care se schimbau periodic astfel încît totul arăta foarte bine. Pînă să vă spun istoria edificiului trebuie să știți că de la Viena la Istanbul, din lumea medievală pînă în zilele noastre, nu există catedrala gotică mai mare și mai frumoasă decît Biserica Neagră din Brașov.
Catedrala din Viena a supraviețuit multor războaie și a devenit un simbol al libertății orașului. Construcția a început în anul 1147 și cea mai cunoscută caracteristică a sa, acoperișul diamantat, a fost adăugată abia în 1952, ceea ce înseamnă că au lucrat la ea 800 și ceva de ani. Prima biserică ce a ocupat spațiul unde se află acum Stephan`s Dom a fost o construcție în stil romanic peste care s-a construit alta mai mare. Un incendiu petrcut în anul 1258 a distrus-o și a început construcția actualei catedrale pe la începutul Secolului al XIV-lea. Înainte să vorbim despre biserica propriu-zisă, să deslușim un pic ce e cu stilurile arhitecturale. Astfel, primele construcții destinate slăvirii Divinității sînt templele care au îndeobște trei încăperi ce indică trecerea de la lumea laică spre noua grădină a pămîntului purificat și apoi la rai. Simbolul pămîntului purificat de Cerul coborît pe el se regăsește în construcția turnului principal care este de plan pătrat peste care se așează un dom semicircular. Domul, cupola semicirculară, reprezintă continuitatea mișcării planetelor pe bolta cerească și Cerul care se coboară pe Pămînt. La bisericile moldovenești turnul se clădește peste un octogon care simbolizează, prin colțurile sale, cele 7 zile ale Creației și a 8-a zi a Învierii. Coloanele ce susțin acoperișul sînt considerate a fi mulțimea credincioșilor ce stau în fața Domnului zi și noapte, slăvindu-L, iar Iconostasul reprezintă perdeaua împodobită a templului care simbolizează separarea între ceruri și pămînt, generînd expresia „a trece în lumea de dincolo”, iar în biserica ortodoxă poartă icoanele cele mai importante cum sînt cele ale profeților, ale celor 12 apostoli, ale Mîntuitorului și Maicii Sale. Decorațiunile cu îngerași, flori, sfinți nu fac decît să încerce recrearea Raiului în Biserică. Numele vine din latinescul „basilica”, o clădire spațioasă din Roma Antică, ce servea ca sală de audiență pentru împărat sau judecători pînă cînd adunările de creștini încep să o folosească ca loc de întîlnire și venerare a lui Christos ca nou împărat și judecător.
(va urma)
nICU mArIUS mArIn
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul
Se apropie alegerile prezidențiale în Statele Unite ale Americii și republicanii probabil se simt victorioși din moment ce au decis să se folosească de puterea pe care o au deja în Congres pentru a face lucrurile așa cum doresc ei. Unul din primele lucruri pe care l-au făcut zilele acestea a fost acela de a se declara sătui de întreținerea războaielor altora, tăind fondurile pentru ucraineni și israelieni. Astfel,
The Guardian e de părere că este puțin probabil ca Congresul să aprobe mai multe finanțări pentru Ucraina înainte de sfîrșitul anului, după ce GOP a cerut reglementări mai stricte la frontieră. Senatul a blocat un Proiect de lege de finanțare suplimentară care includea ajutor financiar de 106 miliarde de dolari pentru Ucraina, Israel și Taiwan, precum și prevederi care vizează consolidarea securității la frontieră. Votul, care a căzut în mare parte pe liniile de partid, crește probabilitatea ca Congresul să nu aprobe mai multe finanțări pentru Ucraina înainte de sfîrșitul anului, deoarece Casa Albă a avertizat că Kievul are nevoie disperată de mai mult ajutor. Votul a fost 49 la 51, deoarece fiecare republican din Senat s-a opus avansării legislației. Au fost necesare 60 de voturi pentru a prelua Proiectul de lege. Republicanii din ambele camere ale Congresului au cerut reglementări mai stricte la frontieră în schimbul sprijinului lor și au spus că Proiectul de lege nu a îndeplinit cerințele.
(continuare în pag. 22)
Vitali Klitcico, fostul mare boxer, nu a fost niciodată un prieten al lui Volodimir Zelenski, fiind asociat mai mereu cu fostul adversar al actualului președinte ucrainean, Petru Poroșenko. Deunăzi, primarul Kievului a bătut gongul unei partide contra domnului Zelenski, alăturîndu-se cîrtelilor opoziției care l-a mai criticat și în trecut pe acesta. Potrivit pretigiosului și cunoscutului ziar The Times, acesta l-a acuzat că devine pe zi ce trece un autocrat la fel ca adversarul său, președintele Putin. E o critică directă și fără precedent după ce numai cu un an în urmă nimeni nu s-ar fi gîndit să-l atace astfel pe Zelenski. Probabil apropierea alegerilor de anul viitor și lipsa rezultatelor concludente ale războiului contra Rusiei sînt responsabile pentru asta. Prin urmare, comentariile lui Klitschko sînt cel mai mare indiciu de pînă acum al unei rupturi tot mai mari în rîndul conducerii Ucrainei în urma contraofensivei ei nereușite împotriva trupelor ruse de ocupație. „Oamenii se întreabă de ce nu am fost mai bine pregătiți pentru acest război, de ce Zelenski a negat pînă
la sfîrșit că se va ajunge la asta”, a declarat Klitschko pentru publicația elvețiană 20 Minuten. „Oamenii văd cine este eficient și cine nu. Și au fost și sînt încă multe așteptări. Zelenski plătește pentru greșelile pe care le-a făcut”.
Sondajul intern ucrainean citat luna trecută de The Economist a evidențiat faptul că ratingul de încredere al lui Zelenski a fost de 32%. Cea mai de încredere persoană din Ucraina este de departe generalul Valery Zaluzhny, șeful forțelor armate, care are un rating de încredere de 70%. Kyrylo Budanov, șeful spionajului, are 45%. (continuare în pag. 22)
IoAn TEoDor
motto: ,,Ne paște, în curînd, o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi în ușă va intra” – CornELIU VADIm TUDor (,,Apocalipsa nu dă telefon”)
Cîndva, Corneliu Vadim Tudor spunea: ,,Singurul lucru bine organizat în România este... CRIMA! Ea este corolarul haosului, anarhiei și crizei morale grave care au pus jug de flăcări pe grumazul Poporului Român”. Așadar, nu e vorba doar de simpla crimă fizică, ci și de cea politică, economică, socială, financiară, morală, medicală, educațională și, nu în ultimul rînd, de cea spirituală. Apogeul crimei se cheamă GENOCID, însemnînd ,,crimă comisă cu intenția de a distruge un grup uman, național, etnic și chiar planetar” (DEX).
Avem și exemple în acest sens, cum ar fi zicerea lui Ken Adachi, redactorul site-ului ,,Educate Yourself”: ,,Noua Ordine Mondială are în plan ca, din 7 miliarde de oameni, populația Planetei să ajungă la doar 500 de milioane”. În completare, a venit și Ted Turner, fondator al Cable News Network – CNN, care a spus: ,,O populație mondială redusă cu 95% față de prezent ar fi ideală”. Aici s-a mizat mult și pe faptul că ,,Neștiința este cel mai sigur iad” (Sf. Ignatie Briancianinov), sau altfel spus: ,,Dictatura Noii Ordini Mondiale se va impune cu ajutorul PROSTULUI MAJORITAR, în special a celui «cu școală»!” (Gl. Radu Theodoru). Legat de asta, amintiți-vă de acel HANDICAPAT, care deținea o diplomă de studii falsă, dar a fost numit... ministrul Sănătății în România, cazul nefiind unic, motiv pentru care presa centrală a avut pîine de mîncat multă vreme.
Cert este că planul Noii Ordini Mondiale este în grafic, marea masă a oamenilor nesesizînd că preșul i s-a tras deja de sub picioare, semn că proștii cu școală i-au încălecat pe deștepții fără școală. Acum, totul se desfășoară sub genericul ,,Ascultăm numai de specialiști!”, dar nu ni s-a spus dacă ăștia au sau nu au școală, căci specialist cu trei facultăți absolvite se dădea și primarul Marian Vanghelie, cel care, la o emisiune TV, îi explica moderatorului care era diferența între termenii ,,Cordeală” și ,,Mangleală”.
Tot ,,specialiști” s-au dat, în timpul pandemiei, și Arafat, Gheorghiță, Imri, Cercel, Rafila, Vela, Cîțu, Voiculescu, Tătaru ș.a., care trebuie luați la întrebări cu privire la achizițiile făcute pe timpul pandemiei, mai ales că TOȚI au avut și mai au legături directe (contractuale) sau indirecte cu tot soiul de firme farmaceutice. La întrebări pe același aspect se cuvine a fi luați și mulți medici, profesori, preoți, politicieni, care s-au supus orbește măsurilor dictate total anapoda pe timpul pandemiei. România ajunsese atunci în situația care se potrivește perfect spuselor unui mare spirit moral: ,,Această țară ar putea fi iadul văzut de dincolo”, iar ,,locuitorii de pe altă planetă s-ar putea uita la noi ca la niște microbi” (Ion D.Sîrbu). Mai precis, e vorba de disoluția instituțională a statului, prin reforme care au bulversat și au distrus continuu esența protecției unei națiuni: sistem judiciar, medicină, educație, administrare teritorială, tradiții, artă etc. Ultimele bastioane a ceea ce înseamnă siguranță națională și patriotism – Internele și Apărarea – au fost distruse prin aceleași politici de subfinanțare a instituțiilor și subsalarizare a personalului, fapt ce a cauzat plecarea oamenilor competenți și angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente și predispuse la corupție. (continuare în pag. 23)
VALENTIN TURIGIOIU(urmare din pag. 21)
Votul a avut loc la o zi după ce democrații din Senat au dezvăluit oficial Proiectul de lege suplimentar de securitate de 111 miliarde de dolari, reflectînd cererea de finanțare pe care Joe Biden a emis-o în octombrie pentru a oferi asistență aliaților SUA din străinătate.
Înaintea votului, Biden a rostit o cuvîntare prin care îndemna Congresul să adopte Proiectul de lege, avertizînd că o lipsă de acțiune nu va fi de folos decît pentru Vladimir Putin, președintele Rusiei, în războiul împotriva Ucrainei. „Cine este pregătit să renunțe să-l tragă la răspundere pe Putin pentru acest comportament? Cine dintre noi este cu adevărat pregătit să facă asta?”, a întrebat Biden. „Nu sînt pregătit să plec și cred că nici poporul american nu este”.
Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, s-a adresat liderilor grupului de națiuni G7 și le-a cerut să-l încurce pe Vladimir Putin cîștigînd „bătălia motivațiilor” și nu dînd dovadă de slăbiciune. Liderii G7 s-au întîlnit prin video la scurt timp, într-o manifestare de solidaritate cu liderul ucrainean, care a inclus încercarea de a revigora sancțiunile împotriva Rusiei.
Zelenski le-a mulțumit liderilor G7 pentru sprijinul acordat și a avertizat că Moscova mizează pe un colaps al sprijinului occidental pentru Ucraina. „Rusia crede că America și Europa vor da dovadă de slăbiciune și nu vor menține sprijinul pentru Ucraina la nivelul corespunzător. Putin crede că lumea liberă nu își va aplica pe deplin propriile sancțiuni, iar elita rusă își bate
joc de îndoielile lumii cu privire la utilizarea activelor rusești pentru a compensa daunele cauzate de agresiunea rusă”, a spus el. „Toate acestea fac parte dintr-o problemă mult mai amplă – ce poate face libertatea și ce pot face dictaturile. Trebuie să răspundem împreună la aceste întrebări”. Aceste argumente nu au reușit să-i influențeze pe republicanii din Senat miercuri. Deși Proiectul de lege de finanțare suplimentară includea o serie de măsuri de securitate la frontieră, republicanii din ambele camere au insistat că legislația trebuie să meargă mai departe în limitarea cererilor de azil și eliberare condiționată ale migranților. Acele propuneri nu sînt un început pentru mulți democrați, ceea ce face neclar modul în care un Proiect de lege suplimentar poate trece de Congresul divizat.
Biden a declarat că este dispus să facă „compromisuri semnificative la graniță”, dar i-a acuzat pe republicani că au abordat problema de maniera „totul sau nimic” în discuțiile privind imigrația. „Aceasta trebuie să fie o negociere”, a spus Biden. „Republicanii cred că pot obține tot ce își doresc fără nici un compromis bipartizan. Acesta nu este răspunsul”.
Aceste tensiuni s-au răspîndit marți seara, cînd un briefing clasificat al Senatului despre Ucraina a izbucnit într-un cor de strigăte. Zelenski era programat să vorbească la ședința de informare, dar a fost forțat să anuleze intervenția din cauza unei probleme „de ultimă oră”, potrivit liderului majorității Senatului Democrat, Chuck Schumer. Briefing-ul a avut loc în ciuda absenței lui Zelenski, dar Schumer i-a acuzat apoi pe republicani
(urmare din pag. 21)
Klitschko s-a oprit înainte de a cere demisia lui Zelenski sau de a comenta propriile sale ambiții. A susținut, de asemenea, că Zelenski a fost izolat și că tendințele sale autoritare reprezintă un pericol pentru societatea ucraineană. „La un moment dat nu vom mai fi altfel decît Rusia, unde totul depinde de capriciul unui singur om”, a spus el pentru Der Spiegel, revista germană de știri, într-un interviu separat.
Cu toate acestea, Klitschko, care a fost unul dintre liderii revoluției ucrainene de la Maidan din 2014, care l-a răsturnat pe președintele pro-Moscova al țării, a spus că nu dorește ca Zelenski să părăsească funcția pînă la încheierea războiului. El a mai spus că ar fi „neînțelept” să comenteze acum ambițiile sale politice. Alegerile prezidențiale erau programate în martie, dar alegerile sînt interzise în temeiul legii marțiale introduse atunci cînd Rusia a invadat Ucraina. Kievul a susținut că votul nu ar fi corect, deoarece atît de mulți soldați sînt pe front și milioane de ucraineni au fost forțați să fugă din țară.
Remarcile lui Klitschko vin pe măsură ce politica revine în Ucraina după un an în care țara s-a consolidat în jurul lui Zelenski în fața atacului Rusiei. Zalujni a stîrnit furie în administrația prezidențială luna trecută, cînd a spus că războiul a ajuns într-un impas care probabil nu va fi depășit în viitorul apropiat. Zelenski a negat că războiul a fost în impas, dar a recunoscut săptămîna trecută că contraofensiva nu a reușit să obțină „rezultatele dorite”. Oleksii Arestovych, un fost consilier prezidențial, a devenit unul dintre cei mai mari critici ai lui Zelenski. El a spus că vrea să fie președinte și a sugerat că Kievul trebuie să negocieze cu Rusia pentru a pune capăt războiului, lucru pe care Zelenski l-a exclus.
După ce a rezistat efortului Ucrainei de a sparge liniile sale defensive, Rusia se află acum din nou în ofensivă în estul Ucrainei, unde aruncă un număr imens de trupe pentru a captura orașul Avdiivka, important din punct de vedere strategic. „Inamicul a primit comanda de a captura orașul cu orice preț”, a spus Vitaliy Barabash, șeful administrației militare a orașului. Atacurile reînnoite ale Rusiei au promovat un avertisment din partea lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO. „Războaiele se dezvoltă în etape”, a spus el pentru postul german ARD. „Trebuie să sprijinim Ucraina atît în momentele bune, cît și în cele rele. De asemenea, ar trebui să fim pregătiți pentru vești proaste”.
Cum se vede, lucrurile se schimbă în țara vecină și probabil că pe președintele Zelenski l-ar salva niște garanții concrete de admitere a țării sale în Uniunea Europeană alături de Moldova. Ce va fi pînă la final o să vedem, cert e că lucrurile merg prost pe frontul de est și cum americanii, din ceea ce se vede, îi cam lasă din brațe pe ucraineni tăindule finanțarea fiindcă și la ei se apropie alegerile prezidențiale, războiul probabil se va încheia undeva anul viitor.
că au „deturnat” întîlnirea pentru a discuta despre securitatea frontierei. Republicanii l-au criticat apoi pe Schumer pentru că a refuzat să abordeze problemele cruciale care au creat actualul impas. Chiar dacă republicanii și-au exprimat îngrijorări serioase cu privire la prevederile din Proiectul de lege, cei 10 miliarde de dolari alocați pentru ajutorarea Israelului au stîrnit critici din partea lui Bernie Sanders. Într-o scrisoare trimisă colegilor săi marți, senatorul progresist din Vermont i-a avertizat să nu furnizeze un „cec în alb” lui Benjamin Netanyahu, primministrul Israelului, în timp ce numărul morților din Gaza continuă să crească. „Nu, nu cred că ar trebui să alocăm 10,1 miliarde de dolari pentru ca guvernul extremist de dreapta Netanyahu să-și continue strategia militară actuală”, a scris Sanders. „Ceea ce face guvernul Netanyahu este imoral, este împotriva dreptului internațional, iar Statele Unite nu ar trebui să fie complice la aceste acțiuni”.
După ce a devenit clar că Proiectul de lege nu va avansa miercuri, Sanders s-a alăturat republicanilor pentru a se opune moțiunii. Schumer a votat inițial pentru avansarea Proiectului de lege, dar apoi și-a trecut votul pe „nu”, o manevră procedurală care îi va permite să reia legislația la o dată ulterioară. Așadar, americanii nu doar că refuză să-i mai ajute pe ucraineni, dar fac același lucru în privința Israelului și a... Taiwan-ului – o veste bună pentru președintele Xi Jinping. Dacă viitorul președinte american va fi ales din rîndul republicanilor va duce o politică de neimplicare a țării sale în războaiele altora, iar asta va însemna un pas în spate și un semnal dat Rusiei și Chinei că pot face ce-și doresc.
Cîteodată, fac ce nu îmi place să fac, spun ceea ce nu îmi place să spun, rănesc oameni pe care n-am nici un drept să-i rănesc. În fiecare zi, mă trezesc cu gîndul de a fi mai bun, mai generos, mai tolerant – dar iureșul năvalnic al vieții mă cuprinde în vîrtejul lui și încă n-am puterea să mă opun. Aceasta este marea mea părere de rău.
N-am avut în toată existența mea decît un singur talent: prin scrisul meu i-am făcut pe oameni ca, în aceeași zi, să rîdă în hohote și să plîngă în hohote.
Mi-am creat o faimă atît de trainică în popor, că nici dacă aș scrie eu însumi o carte împotriva mea n-aș putea să o zdruncin. Lumea mi-ar zice: „Hai, fii serios, întoarce-te la treabă, tu nu îți mai aparții”.
Marea greșeală a României de-a lungul istoriei este aceea că privește cînd la Est, cînd la Vest, în loc să se uite către singurul punct cardinal care contează cu adevărat: Înainte.
Muncesc duminica, mănînc în zile de post, beau vin la petreceri, și în general, nu sînt ușă de biserică. Și, cu toate astea, sînt mai creștin decît cei ce respectă toate canoanele. De ce? Pentru că Dumnezeu ne cere să ne bucurăm, nu să ne mutilăm. Și cu atît mai puțin să ne mortificăm.
În toamna lui 1974 am scris un reportaj pe platforma nucleară de la Măgurele. La un moment dat, către seară, am intrat și în baraca unor muncitori, care luaseră leafa, mîncau salam cu pîine și beau bere. Pe unul dintre ei, ceva mai tînăr și mai sărac cu duhul, de care rîdeau toți, l-am întrebat: „Măi, băiete, ce faci tu dacă îți cade o bombă atomică în cap?”. Răspunsul lui a fost măreț: „Lasă că mă descurc eu!”. Nu sînt așa toți românii noștri descurcăreți, nu cred că ei pot găsi o soluție la orice?
„Arătați mai bine în realitate decît la televizor” – mi se spune, invariabil. E o iluzie mai mult decît optică; e o iluzie temporală, căci va veni o vreme cînd în realitate voi fi un schelet și tot ceea ce va mai rămîne din mine va fi pelicula din televizor.
Tata a luptat sub comanda Mareșalului Antonescu, fiind rănit la Odessa, în 1941, în războiul sfînt pentru dezrobirea Basarabiei și Bucovinei; el a trăit și s-a chinuit apoi, mai bine de 50 de ani, cu șase schije în picior. Așa că mie să nu-mi vorbească nimeni de aiurea despre toate astea: pentru mine, Basarabia și Bucovina sînt mai mult decît două provincii istorice românești, ele sînt răni de familie, sînt cîrjele tatei și gemetele lui de durere pe vreme urîtă.
Războiul pentru Întregirea Neamului, din 1916-1919 mă trimite cu gîndul la „Iliada”: așa cum în opera lui Homer interveneau zeii din Olymp pentru protejații lor, tot astfel atunci cînd noi, românii, am epuizat toate mijloacele și păream pierduți, s-au luptat pentru cauza națională morții noștri din ceruri, care au fost mai puternici decît morții invadatorilor. Întîiul Război Mondial a fost pentru noi un război mistic, ca dovadă și cultul morților, mausoleele și ceremoniile care au urmat.
Am pierdut tronul lui Mihai Viteazul și al lui Alexandru Ioan Cuza, în decembrie 2000, printr-o uriașă fraudă electorală. Ce ar fi trebuit să fac? Să mă împușc? N-am făcut așa ceva, m-am controlat cu gîndul că asta a fost voința lui Dumnezeu și viața merge înainte. Problema nu e a mea, ci a românilor: s-au pomenit, pentru a treia oară, cu un cadavru în fruntea lor, care era o simplă marionetă în mîna Mafiei. Pesemne că societatea românească încă nu era pregătită pentru adevăr și dreptate. C.V.T.
(urmare din pag. 21)
Așadar, Sănătatea e bolnavă coaptă, Justiția și-a tras singură capacul la cavou, Educația nu are nici măcar cei șapte ani de acasă, Biserica a făcut pact cu Diavolul, în sensul că Prea Nepăsătorul Patriah nu simte că trăim vremuri grele, în care avem nevoie mai mult ca oricînd de credință, iar cei din Servicii refuză să depună jurămîntul cu mîna pe Biblie. Ce să mai zicem de faptul că prin așa-zisele alegeri democratice nu se mai poate salva nimic, fapt care mă duce cu gîndul la generalul roman Alcibiade, care a spus: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut”.
Și, dacă stăm bine să ne gîndim, într-o țară în care numărul cozilor de topor a depășit cu mult numărul topoarelor, era de așteptat ca președintele acesteia să declare: ,,Țara a eșuat!”. Ce să mai zicem de actualul premier, Marcel Ciolacu, care a încercat să cosmetizeze dezastrul persistent din România, în cel mai iresponsabil mod: ,,Sînt multe de rezolvat, dar așa se întîmplă cînd la nivelul clasei politice se produc mici erori, greșeli sau neînțelegeri!”. Păi, domnule premier, respectivele ,,mici greșeli” au pus țara pe butuci, iar populația a fost decimată conform planului globalist, în fața căruia toți politicienii au căzut în genunchi, așteptînd, probabil, să fie și biciuiți de noii stăpîni. Auziți vorbă: ,,mici greșeli”! Dar hai să vedem ce spunea Mihai Eminescu despre o astfel de situație: ,,Greșelile politicienilor sînt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați și se împiedică dezvoltarea unei țări întregi, blocîndu-se, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.
Planul globalist, pe care clasa politică românească, cu mici excepții, l-a respectat orbește, a creat două categorii distincte în cadrul societății: cei care au cîștigat, adică cioclii planetari (,,specialiștii”), și vaccinații, care și-au sponsorizat propria... MOARTE, fiindcă din banii lor s-au plătit serurile letale. A se reține spusele Dr. Sucharit Bhakdi, potrivit căruia, ,,Prin vaccinul împotriva virusului CV19 s-a inoculat însăși gena virusului, ucigîndu-se limfocitele, adică exact acele celule care luptă cu virușii, anulîndu-se practic sistemul imunitar. (Acum înțelegeți de ce vaccinații contactau virusul, chiar și de mai multe ori? – n.m.) Prin vaccin s-a implantat direct sămînța bolilor autoimune. Cei care au dat acordul intrării acestor vaccinuri pe piață sînt... CRIMINALI!”. În completarea celebrului medic a venit și Dr. Michael Yeadon, fostul vicepreședinte al Companiei Pfizer, care a afirmat: ,,Dictatura COVID a fost pregătită și repetată de ani de zile!”.
Dacă nu credeți, vă prezint doar două dovezi în acest sens:
1. În data de 12 septembrie 2019, la Bruxelles, Belgia, a fost organizat un summit al Comisiei Europene în cooperare cu Organizația Mondială a Sănătății, singurul punct al Ordinii de zi fiind... PLANIFICAREA PANDEMIEI. Atunci s-a stabilit ca vaccinarea să înceapă în Europa, în aceeași zi - 27 decembrie 2020 -, ca să nu fie țări codașe care să aibă timp să se răzgîndească după ce văd efectele din țările fruntașe.
Printre invitații la acest summit s-au aflat Nanette Cocero, președinte global al Companiei Pfizer, dr. Seth Berkley, CEO GAVI, Global Vacine Alliance –o organizație susținută financiar de Fundația Bill & Melinda Gates, Joe Cerrel, director al aceleiași fundații. Gura lumii vorbește că acolo a fost prezent și mister Rafila, însoțit de doi consilieri ministeriali, dar să-l lăsăm pe el să ne spună mai multe.
2. După 36 de zile de la acel summit, mai precis în data de 18 octombrie 2019, Fundația Bill & Melinda Gates, împreună cu Forumul Economic Mondial și Institutul John Hopkins, a realizat un exercițiu de simulare a focarului de coronavirus. Atunci s-a preconizat ca beneficiul financiar al întregii proceduri de vaccinare să ajungă la circa 100 de miliarde de dolari din vînzări și 40 de miliarde de dolari în profituri post-impozitare, cifrele fiind estimate anual.
Așadar, un GENOCID cu migală pregătit, despre care dr. Roberto Petrella (Italia) spunea: ,,Covid 19 este
un program de exterminare în masă pentru populația lumii. Majoritatea persoanelor vaccinate vor înceta să mai existe pentru societate – fie mor, fie vor fi niște legume!”. Mai mult, ,,A fost o mare batjocură felul în care, înainte de a ți se face vaccinul, erai pus să semnezi o declarație pe propria răspundere” (Arhim. Partenie, din Sfîntul Munte Athos). Grav este și faptul că Alexandru Rafila, actualul ministru al Sănătății, nu a luat nici o măsură împotriva deselor campanii de donare de sînge, neoprindu-i de la donare pe cei vaccinați, al căror sînge conține celebra proteină SPIKE, care, printre altele, produce accidente vasculare de tot soiul. Deci, în România, genocidul încă e activ, deși, zice-se, pandemia a luat sfîrșit. Oare de ce nu se sesizează nimeni pe acest aspect în România, în condițiile în care în Japonia, de pildă, țara în care rata de vaccinare a populației a fost extrem de redusă, pentru motive de securitate maximă, vaccinaților li s-a interzis să doneze sînge?
Și acum îmi aduc aminte de ancheta de presă pe care am făcut-o cu alți colegi în secțiile ATI ale spitalelor din București, unde, pe lîngă faptul că pacienții erau legați de pat, sedați, ținuți fără apă și mîncare, am descoperit că tratamentul medicamentos era aplicat ca și cum pacienții trebuiau salvați de la viață, nicidecum de la moarte. Încă de pe drumul către spital, pacientul era îndopat cu AZITROX, un antibiotic foarte puternic, administrat pentru prevenirea infecțiilor spitalicești, dar care epuiza ficatul, deci COMORBIDITATEA mult îndrăgită de COVID-19 era asigurată. Apoi, după ce pacientul era umflat ca un balon cu oxigen – la spitalul ATI din Sibiu, procentul deceselor a fost de... 100% – se administra la greu PARASINUS, prescris pentru inflamația mucoasei nazale, dureri de cap și de dinți, nevralgii, migrene (v. Prospectul), deci nici o tangență cu virusul pandemic. Mai mult, prospectul atenționa: ,,Nu se utilizează cînd ficatul are probleme”, cum erau cele produse de Azitrox, adică se întîlniseră tusea cu junghiul să distrugă virusul.
Oare ce ,,specialiști” din România au stabilit aceste metode de... ,,vindecare”? Vă spun eu: politicienii momentului, care au publicat în Monitorul Oficial întreaga procedură medicală împotriva virusului. Să nu uităm că majoritatea deciziilor luate de politicieni în privința ,,Luptei împotriva virusului” erau emise în toiul nopții, în regim de urgență și fără a fi trecute prin Parlament, Comisii de specialitate sau supuse spre consultare societății civile.
Iată în ce piesă au ajuns românii să joace – cu coliva pe masă, în regia lui Iohannis, Orban, Cîțu, Vela, Arafat, Cercel, Rafila, Imri, Voiculescu și alți ,,specialiști” în... CRIME! Se pare că, în loc de școli, spitale sau autostrăzi, mai necesare ar fi pușcării și case nebuni pentru toți acești bezmetici, care au pus doliu peste întreaga țară. Unde mai punem faptul că Uniunea Europeană, România și alte puteri politico-administrative au comandat și chiar au plătit vaccinuri pentru valurile pandemice 3, 4, 5, 6... (Alo, ambulanța!).
Acesta este și motivul pentru care DNA a nominalizat deja cîțiva inculpați în această poveste – Cîțu, Voiculescu și Mihăilă – dar mă surprinde faptul că procurorii s-au limitat doar la suma de bani uriașă angajată în achiziția de vaccinuri, și nu au făcut nici o mențiune cu privire la cea mai gravă faptă imputabilă celor vizați: genocidul!
Legat de asta, nu cred că există om în România care să nu-și aducă aminte de faptul că premierul Cîțu numea vaccinarea ca fiind ,,o normalitate”, iar despre nevaccinați spunea că sînt ,,teroriști”. Ce mai, oamenii au murit pe capete atunci, mor și acum, iar Florin Vasilică Cîțu ne aburea zilnic cu un clip propagandistic rămas de pomină: ,,Numai vaccinați putem bea o cafea cu prietenii”.
La rampă a ieșit acum și Vlad Voiculescu, o secătură care, alături de alți colegi din secta satanistă (USR), a pus la zid întreaga justiție românească, reclamînd că aceasta ,,execută un ordin politic”. Ce javre! Ce nemernici! Ce... CRIMINALI!
(va urma)
Nu
Personal, îmi închipui o asemenea Adunare ca pe o Catedrală a Istoriei Neamului, ori în templul Domnului nu se fluieră, nu se huiduie, nu se pune la zid, nu se scot ochii, nu se linşează fraţii. Dar, nu doresc să vorbeasc cu păcat, deci nu socot pe nimeni vinovat pentru situaţia dezastruoasă în care ne aflăm cu toţii.
Un gînd năstruşnic însă nu-mi pot reprima: dacă ar fi trăit acum Ceauşescu, Unirea s-ar fi realizat. Pentru că n-ar fi existat anarhie, nici haos economic, iar nivelul de trai – chiar dacă ar fi rămas la cota amărîtului an 1989 – ar fi fost de cîteva ori mai ridicat decît este acum, suficient de îmbietor pentru toate clasele Republicii Moldova, inclusiv pentru rusofoni. Aş mai avea ceva de spus, dacă tot sîntem la momentul adevărului. Este vorba despre comportamentul inuman, iresponsabil, al Occidentului. Nu numai că ţările vestice n-au ajutat deloc Republica Moldova, mai ales în timpul sîngerosului conflict din Transnistria, nu numai că s-a aplicat un „dublu standard” în relaţiile cu Moldova (pe de o parte) şi cu Ţările Baltice (pe de altă parte) –dar, în timp ce Chişinăul este înfometat cu bunăştiinţă, Moscova primeşte infuzii tari, de zeci de miliarde de dolari! Acesta e ajutorul dat de Occident ţărilor scăpate din temniţa sovietică? Tot puşcăria e consolidată? Şi astfel îmi explic multe. Îmi explic, de pildă, poziţia unui distins membru al Parlamentului European, e vorba de reprezentantul Portugaliei, care, la sfîrşitul unui dineu oferit de Parlamentul României în seara zilei de 19 iulie 1993, la Vila Lac 1, mi-a spus: „Partidul dvs. se numeşte România Mare, dar nu ştiţi că Europa este împotriva revizuirii graniţelor statornicite după al II-lea Război Mondial?”. Fulgerător, mi-a trecut prin minte, într-o fracţiune de secundă, acordul HitlerStalin din 1939, în baza căruia ni s-a furat din nou Basarabia, dar şi Bucovina de Nord, miam mai adus aminte şi de jertfele uriaşe date de poporul român pe ambele fronturi ale acelui carnagiu, şi împotriva lui Stalin, şi împotriva lui Hitler, am revăzut cu ochii minţii maniera bestială în care ne-a vîndut Apusul la Yalta, dar şi viscolul secerător de vieţi, care sufla din nările de gheaţă ale Kremlinului, oh, m-am gîndit şi la toată campania de aţîţare a Estului la revoltă, şi pentru că tot mi s-a pomenit de graniţe imuabile, uite că ştiam foarte bine că doctrina asta nu s-a aplicat nici Germaniei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, ţări care s-au unit ori s-au dezmembrat, uneori cu participarea directă a moralistului Occident. Numai noi sîntem împiedicaţi, noi, care sîntem cel mai vechi popor din Europa. Poate că tocmai nobleţea asta nu ni se iartă. Nu i-am dat parlamentarului european nici un răspuns. Pentru că mi-am mai adus aminte ceva: Portugalia a fost o mare putere colonială şi, minunea secolului, n-a participat la nici unul din cele două războaie mondiale, n-a pierdut nici o unghie de pămînt, aşa că, vorba ţăranilor români, sătulul nu crede flămîndului, iar cel călare nu crede celui pe jos. Asta e situaţia. E albastră. E disperată. E fără ieşire. Şi tocmai pentru că este aşa, Basarabia va reveni la Patria-Mamă. Şi asta pentru că există un Dumnezeu, care are rezolvări miraculoase. Haideţi să ne rugăm Lui, să ne lumineze mintea şi să ne îndrepte paşii!
Sfîrșit
CornELIU VADIm TUDor
(text reprodus din Revista ,,România Mare”, nr. din 31 ianuarie 2010)
Columbia a introdus o lege care impune taxe suplimentare pentru alimentele ultraprocesate, cum ar fi chipsurile, mezelurile și ciocolata. Este planificat ca valoarea cotei accizelor, stabilită inițial la 10%, să crească treptat și să ajungă la 20% în 2025. Activiștii locali și reprezentanții din domeniul sănătății speră astfel să evite repetarea experienței țărilor industrializate dezvoltate, cum ar fi Statele Unite, unde tratarea bolilor asociate cu o alimentație deficitară costă bugetul 173 de miliarde de dolari pe an.
Excesul de greutate, o problemă globală
Potrivit Asociației Mondiale a Sănătății (OMS), 2,2 miliarde sau 40% dintre locuitorii plenetei sînt obezi sau supraponderali. În ultimii 40 de ani, această cifră s-a triplat, iar apoi situația a fost agravată de pandemia de coronavirus: sălile de sport și locurile de recreere activă au fost închise mult timp din cauza carantinei, iar tendința de lucru la distanță a contribuit la o scădere și mai mare a mobilității oamenilor. Din cauza consecințelor pandemiei, pînă în 2025, 42% din populația lumii va suferi de exces de greutate corporală, avertizează cercetătorii de la Școala Superioară de Economie. Statisticile pentru tinerii locuitori ai planetei par deosebit de triste: problema obezității, potrivit cercetătorilor, pînă în acest moment va afecta peste 205 milioane de copii cu vîrsta cuprinsă între 5 și 19 ani. Prognozele pe termen lung sînt și mai negre: conform experților de la World Obezity Federation, pînă în 2035 jumătate din populația lumii va fi supraponderală. Potrivit unui raport publicat de BBC, prețurile mari îi forțează deja pe cetățenii din întreaga lume să acorde preferință nu cărnii naturale, ci alimentelor procesate, care sînt mai ieftine.
Zonele afectate de obezitate
În acest moment, deținătorii recordului între țările cu cele mai mari rate de obezitate nu sînt Statele Unite sau Mexic (ai căror rezidenți au fost recunoscuți ca cei mai obezi din lume în 2017), ci insulele din regiunea Pacificului: Nauru, Palau, Tuvalu, Insulele Cook și Insulele Marshall. Potrivit organizației de cercetare NCD Risk Factor Collaboration și a Our World in Data, cei mai obezi oameni – 88,5% – locuiesc pe insula Nauru. Republica nu are teren arabil, locuitorii mănîncă rar fructe și sînt foarte sedentari. Se hrănesc în principal cu produse semifabricate bogate în calorii, livrate de pe continent. Aproape toate aceste produse sînt bogate în zahăr și grăsimi și au o valoare nutritivă foarte mică. Statele Unite ale Americii ocupă locul 12 în lume la numărul de persoane care suferă de obezitate, dar pe primul loc la același indicator în rîndul țărilor cu venituri mari. În 2019, tratarea obezității a costat sistemul local de sănătate 173 de miliarde de dolari. De exemplu, sistemul național de sănătate din Marea Britanie costă 6 miliarde de lire sterline anual pentru a
Adresa redacţiei revistei
„România Mare“ se află în
Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.
Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro
rezolva aceleași probleme. Conform previziunilor WOF, pînă în 2035 lumea va cheltui 4 miliarde de dolari pe an pe probleme legate de obezitate, iar pierderea economică totală va fi de pînă la 3% din PIB-ul global. Numai consecințele economice ale fumatului și ale conflictelor armate sînt mai costisitoare pentru umanitate.
În noiembrie, în Columbia a intrat în vigoare o lege privind mîncarea ultra procesată. Experții în sănătate și activiștii au făcut lobby pentru introducerea unor taxe mai mari pentru alimentele ultraprocesate, inclusiv fast-food, ciocolată, mezeluri și chipsuri. În prima etapă, taxa va fi de 10%, va crește la 15% în 2024 și va ajunge la 20% pînă în 2025. O excepție a fost făcută pentru unele produse tradiționale columbiene, cum ar fi salchichon. Potrivit Beatrice Champagne, director executiv al Coaliției de Apărare a Sănătății din SUA (care reprezintă divizia din America Latină), țările de pe continent vor să evite calea țărilor industrializate bogate, cum ar fi Statele Unite. Bolile legate de alimentație sînt adesea o mare problemă acolo, a subliniat ea. Cu toate acestea, nu se poate spune că columbienii sînt proactivi. O persoană consumă în medie 12 grame de sare pe zi, cea mai mare rată din America Latină și una dintre cele mai mari din lume. Alimentele bogate în sodiu duc la o creștere a bolilor cardiace și vasculare, ceea ce provoacă aproape un sfert din decesele din țară; sarea se găsește produsele la care se va introduce o acciză – carne procesată, murături, sosuri, conserve și condimente. Pe ambalaje vor exista indicații legate de prezența ingredientelor dăunătoare.
Exemplul Columbiei diferă de practicile tradiționale, spune Franco Sassi, profesor de politică internațională de sănătate și economie la Imperial College London Business School. Guvernele din întreaga lume impun taxe de sănătate, cum ar fi accizele la băuturile bogate în zahăr sau tutunul, dar puține le-au extins la alimentele procesate. În viitor, țările pot adopta o astfel de abordare extinsă, crede profesorul. Totuși, noua lege a avut și critici. Prețurile deja în creștere la produsele alimentare chiar nu ne permit să vorbim despre introducerea de noi taxe în majoritatea țărilor, a subliniat profesorul. Totuși, situația poate fi gestionată prin reducerea TVA la produsele mai sănătoase și creșterea acestuia la cele mai dăunătoare, a sugerat Sassi.
Abordare scandinavă
Primul stat din lume care a introdus o taxă pe alimentele grase a fost Danemarca; introducerea de accize crescute la produsele care conțin mai mult de 2,3% grăsimi saturate a intrat în vigoare în 2011. Cu toate acestea, după doar un an, autoritățile locale au abandonat această practică din cauza creșterii prețurilor și a impactului negativ asupra afacerilor. Din cauza creșterii prețurilor la alimente, danezii au început să refuze produsele taxate în țară, dar le-au cumpărat activ
pe cele din străinătate. O altă consecință negativă a fost aceea că producătorii din Danemarca au început să înlocuiască grăsimile naturale cu acizi grași transnocivi.
În continuare, Ungaria a introdus o „taxă pe jetoane”. Nu numai produsele alimentare sărate, ci și dulci au fost supuse unor taxe majorate. Și a funcționat: 19% dintre locuitorii țării au început să bea mai rar sucuri, iar 73% și-au redus consumul de junk-food.
În 2013 (imediat după ce ONU i-a recunoscut pe mexicani drept cei mai grași oameni de pe planetă), autoritățile mexicane au introdus o taxă de 8% pe mîncarea ultra procesată și o taxă de 10% pe sucurile acidulate. Consumul de alimente bogate în zahăr a scăzut după aceea, dar pierderea globală în greutate pentru națiune, potrivit profesorului de la Harvard School of Public Health Walter Willett, ar fi ciudat de așteptat. Pentru a rezolva problema obezității, în opinia sa, este necesar un întreg set de măsuri. Apoi, în 2014, practica accizelor la sucuri a fost adoptată în Chile. Și aici a avut succes și interesul pentru achizițiile cu îndulcitori a scăzut cu 21,6%. În statul indian Kerala, unde fiecare al doilea școlar era obez, în 2016 a fost introdusă așa-numita „taxă pentru grăsimi”. Acciza a fost obligatorie pentru restaurantele care vînd fast-food – pizza, hamburgeri, tacos și gogoși. Astfel, potrivit BBC, autoritățile locale au răspuns la apariția unui număr mare de sucursale ale lanțurilor de catering în stat. Ca răspuns, reprezentanții McDonaldʼs, Burger King și KFC au insistat să extindă taxa la alimentele grase locale.
Fără rîuri de limonadă
„Taxa Coca-Cola” a avut un efect pozitiv și în Franța. În 2012, aici a fost interzisă vînzarea băuturilor cu zahăr sau îndulcitori, iar o lege adoptată în țară în 2017 a interzis unităților de alimentație publică să distribuie sucuri în cantități nelimitate. Pe parcursul a cinci ani, numărul persoanelor supraponderale din țară a scăzut de la 49 la 47,3%, iar taxele din vînzarea băuturilor îndulcite în 2022 au alimentat bugetul republicii cu 500 de milioane de euro. După ce au observat un efect pozitiv, au revenit din nou la subiect în 2023: Consiliul Fiscal francez a propus introducerea unei taxe majorate asupra altor produse cu conținut ridicat de zahăr. Potrivit Le Figaro, era vorba despre cereale și produse de cofetărie, băuturi din soia și siropuri. Atît în Franța, cît și în Marea Britanie, rata taxei alimentare variază în funcție de conținutul de zahăr al băuturii. De exemplu, din 2018, britanicii taxează băuturile care conțin mai mult de 8 grame de zahăr la 100 de mililitri la 0,35 de dolari, iar pe cele care conțin mai mult de cinci grame la 100 de mililitri la 0,25 de dolari.
Cel mai adesea, astfel de măsuri au un efect pozitiv, dar există și excepții. Taxa pe zahăr introdusă în Finlanda în 2011 nu numai că nu a redus cererea de dulciuri, dar a crescut și prețurile acestora. UE a considerat o astfel de măsură o restrîngere a concurenței, iar în 2017 țara a abandonat-o. Totodată, în 2023, potrivit portalului Ule, oficialii responsabili cu sănătatea au ridicat din nou subiectul introducerii accizei la zahăr. Șase partide au fost pentru, doar unul împotrivă. Practica arată că, în majoritatea cazurilor, introducerea unei taxe pe „alimentele nesănătoase” a contribuit la reducerea consumului acesteia. Potrivit deputatului Majilis al Kazahstanului, Maharram Maharramov, în statele în care este în vigoare o acciză similară, pînă la 70% dintre producători au redus conținutul de componente dăunătoare supuse unor taxe suplimentare. Anul acesta a fost propusă introducerea unei măsuri similare în Kazahstan. N.K.
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS bOOk CONSUlTINg SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.
Abonamente prin: SC MANPRES DISTRIbUTION SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.
