România Mare, nr. 1723

CRACIUN FERICIT I

Moş Crăciun

Mă uit la filme de Crăciun Şi mă revăd copil de şcoală Cînd mă veghea un înger bun Cu aripi mici, de poleială.

Singur acasă eu n-am fost, Fraţi şi surori aveam o droaie, Atunci vedeam al vremii rost: Ninsoarea se năştea din ploaie.

Priveam pe geam, cu ochii mari La oameni, păsări, animale, Geamgii şi iaurgii, coşari, Eroi ai vechii mahalale...

În sfînta seară de Ajun Împodobeam, cu toţii, bradul, Ce forfotă! Ce dans nebun! În lumi de basm treceam noi vadul.

Iată Palatul de Cleştar, Regina Nopţii, Spiriduşii Şi Moş Crăciun, cu pasul rar, Impunător, în pragul uşii.

Ne cerceta, sfătos, pe toţi, Ce pozne am făcut la şcoală, Iar barba lui, de şapte coţi Mustea a vîsc şi portocală.

Eu l-am văzut cu-adevărat, Azi ştiu, doar el putea să fie! În strai de purpură, bogat, Îl văd ca pe-o icoană vie!

Părinţii nu m-au păcălit, Nici vreun actor, plătit cu ora...

Ah, Moş Crăciun, unde-ai fugit? Ne-ai fost prieten tuturora!

Erai atît de bun cu noi Şi ne-ai făcut atîta bine

La cîţiva ani după război Aveam nevoie, toţi, de tine.

Azi, lumea s-a sălbăticit

Nu mai veni, că te omoară, Nu mai e, Doamne, de trăit În amărîta noastră ţară.

Te tîlhăresc cît ai clipi, Îţi fură sacul din spinare Şi renii tăi îi vor prăji Chiar ziua în amiaza mare.

Ce junglă! Ce pustiu bolnav!

Ce imn: „Distruge-te, române!”

Rămîi în Nordul scandinav, Noi nu te merităm, bătrîne.

Nu vezi că Însuşi Dumnezeu

De mult nu ne mai bagă-n seamă?

Acest popor a dat de greu, Trăieşte zilnic cîte-o dramă.

Apocalipsa a-nceput

De-aici, din scumpa Românie... Eu, Moş Crăciune, te salut... Adio, tu, popor pierdut Şi dulcea mea copilărie...

CornELIU VADIm TUDor

Crăciun românesc

Între Cer și Pămînt, Viețuim sub Cuvînt, Cei de sus, cei de jos, Sînt uniți prin Christos.

Să trimitem spre Cer, Rugăciuni leru-i ler Și cînd clopote bat, Gîndul nostru curat.

Să-nțelegem acum, Ce primim de Crăciun, Darul cel mai presus, Este pruncul Isus.

Și de sîntem români, Să rămînem creștini, Este darul suprem, Să luptăm să-l păstrăm.

Să deschidem în noi Uși, de suflete goi, Și-n cămări ce-am închis, Să-l primim pe Isus.

Naşterea Domnului

Coboară îngerii prelinși din cer

Pe-aripi de nori și praf sfințit, de stele, De două mii de ani, în lumi rebele, Dezleagă-al lumii presupus mister

Al pruncului născut dintr-o fecioară În ieslea unui grajd obișnuit.

Miluiți pe sărmani, Nu uitați de orfani, Cînd întinzi mîna ta, Lui Christos îi vei da.

De Crăciun nu uitați, În Lumină să stați Și la toți vă doresc, Un Crăciun Românesc.

De două mii de ani pămîntul adormit Tresare-n iarnă, pentru-a cîta oară?

Plăpîndul prunc, născut în Dumnezeu

Din raza Lui de soare și lumină, Ne-a dăruit Religia Creștină, Să trecem dincolo de mitul unui zeu.

Din ieslea Lui cu fîn mirositor, Printr-o putere-a Tatălui Ceresc, S-a luminat cu trupul pămîntesc, Să fie lumii Sfînt Mîntuitor.

A luat asupra Lui păcat după păcat, Umbrindu-și fruntea de patimi și dor, A suferit, ca orice muritor, Deși, Isus era nevinovat!

Cu trupul Lui pe cruce răstignit Între tîlharii stăpîniți de rele, Lumii-a spălat păcate, cele grele, Pentru păcatele-omenirii s-a jertfit.

MARIUS BUDăRăSCU

Astăzi, coboară îngerii în Betleem –De peste două mii de ani coboară. Mesajul sfînt, mai mult ca o comoară, În inimi îl simțim, dar nu-l vedem.

Doar ziua se-ntrupează în frumos Și ne inundă ființa de lumină, Căci azi, Biserica Creștină, În fumul de tămîie, maiestos, Ne-nnobilează-n pacea sa divină –Azi e Crăciunul – s-a născut Christos!

GEO CIOLCAN

Dragi cititori, următorul număr al revistei noastre va apărea pe piață miercuri, 3 ianuarie 2024. Sărbători fericite!

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Încă un lacheu al mafiotului Taher: ministrul Sorin Pantiş F Mircea, fă-te că demolezi! F România e sufocată de corcituri F S.P.P.-ul în cimitir F Dide și Ciment

PArTEA A IV-A

 În Mesajul de Paşte pe care s-a simţit dator să-l behăie românilor, pe toate posturile de Televiziune şi de Radio, gargaragiul de la Plătăreşti a debitat nişte platitudini de doi lei devalorizaţi, ca semn că coana Zoe Petre, care îi scrie discursurile, nu le prea are pe-astea, cu creştinismul, ea fiind cam bulbucată de felul ei. În numai 7 propoziţii, Ţapul ne-a servit 2 porţii de treabă mare, lansînd în eter 2 cacofonii jenante: „ca cea de azi“ şi „ca să zîmbească ca“. Poftă bună, Ţapulino!  Mai multe publicaţii au dat un examen catastrofal cu prilejul acestui incident. Iată, bunăoară, murdăriile publicate în „Cotidianul“ de către haimanaua Toma Roman jr. Sub titlul incredibil „Agresarea reporterilor PRIMA TV de către oamenii lui Corneliu Vadim Tudor a fost premeditată“. Prin urmare, senatorul i-ar fi chemat şi i-ar fi atras în cursă pe hingherii postului respectiv, ca să-i ia la palme în faţa casei lui. Şi modesta gazetuță de perete „Republica“ îşi dă în petec, dovedind că, în momente psihologice, este o simplă flaşnetă de mahala în mîinile lui Meleşcanu şi Asztaloş, oamenii din umbră: „Doi redactori şi un operator de la PRIMA

restituiri • restituiri

Crăciun nefericit

Niciodată n-am fost mai mîhnit ca acum. Şi nu atît lipsa banilor îmi amărăşte sufletul, cît abrutizarea societăţii româneşti. Unde te duci, unde te-ntorci, numai porci! Fiecare îşi vede de interesul lui. Dacă te pune necuratul să ceri cuiva o sumă de bani împrumut, vezi cum s-au ticăloşit oamenii: te amînă prietenul, sau cunoştinţa, o vreme, te duce cu vorba, după care dispare ca măgaru-n ceaţă. Îi laşi vorbă să te sune, dar, pauză – omul e ca şi mort. Ce primitivi! Îl întreb pe un fost parlamentar, acum cîteva minute, ce face, iar el – retras pe moşia de la ţară, pe care a cumpărat-o dintr-o privatizare cu cîntec – îmi răspunde: „Facem cîrnaţii!“. Pe mine arde cămaşa de grijă, nu ştiu cum să mă mai descurc, iar omul pe care l-am făcut deputat trăieşte bine, la aer curat, în sînul naturii, nu are obligaţii, nu are salarii de dat şi face… cîrnaţii! Dar am făcut eu, oare, vreun parlamentar? „Nu m-aţi făcut dvs., domnule preşedinte, ci eu m-am zbătut, am alergat“ – mi-a răspuns un altul. „Măi, omule, dar eu team pus pe listă şi am semnat pentru tine, mi-am asumat răspunderea“ – îi zic. „Aaaa, aia e cu totul altceva!“ –mă sfidează individul. „Carevasăzică, te-ai făcut singur parlamentar?“ – continui eu, numai pentru a vedea pînă unde poate ajunge neruşinarea umană. N-are rost să merg mai departe. Fiecare dintre cititorii mei a întîlnit în viaţă persoane cărora le-a făcut bine, dar s-au pomenit înjuraţi pentru faptul că respectivele creaturi au o datorie morală şi aşa ceva nu poate fi suportat.

Dar, nu despre mine vreau să scriu. Va veni, ea, vremea „Memoriilor“ şi mulţi se vor ruşina de ceea ce voi relata acolo. Dar, oare, mai au puterea să roşească? Nu li s-a tăbăcit, iremediabil, pingeaua obrazului? Nu-i nimic, eu îmi fac datoria de scriitor. Şi nu atît pentru a-i da în vileag pe nişte oameni de nimic – ci pentru tipologii, ca să fie de folos celor care vor veni după mine şi să fie vaccinaţi cu antiviperin, împotriva unor asemenea şerpi.

Acum, aş vrea să scriu despre Crăciun. Cîtă diferenţă faţă de Crăciunul copilăriei! Pe cît eram de săraci, pe atît eram de fericiţi. Oamenii aveau o altă calitate morală. Exista o solidaritate în suferinţă şi în speranţă. Oficial, se spunea Moş Gerilă, după modelul

TV au fost bătuţi bestial de oamenii lui Corneliu Vadim Tudor“ – îşi intitulează ciclul menstrual două proaste, pe nume marilena matei şi Elena Dumitru. Şi „Adevărul“ infractorilor Tinu şi Popescu crede că a sosit momentul răfuielilor, dînd un titlu apocaliptic, scos din burţile arabului Taher şi matrozului Băsescu(care i-au cumpărat pe viaţă): „Haidamacii lui Vadim Tudor au tăbărît cu pumnii şi picioarele asupra ziariştilor de la PRIMA TV“. Din păcate pentru ea, fosta „Scînteie“ şi-a pierdut orice brumă de credibilitate. Atunci cînd pretinzi mită de la angrosişti (pardon, taxă de protecţie mafiotă) ruşinea a dispărut. În special acest C.T. Popescu este atît de smucit, are o încrîncenare de cîine ţeapăn sau de anchetator Gestapo, răţoindu-se la toată lumea, cu o privire fixă, stropită parcă cu atropină, îmbrăcat în nişte salopete de gunoier – încît este clar pentru toată lumea că el a depăşit faza nebuniei, se află în plină turbare. Oare de ce-or fi atît de înverşunaţi cei doi mafioţi de presă, Tinu şi Popescu, încît nu pierd nici un prilej oferit cu prea mare generozitate de Pro TV, perorînd împotriva accesului la Dosarele Securităţii, pe motiv că ei ar fi ziarişti particulari? Idioată scuză, puerilă perdeluţă! Ce-aveţi mă, paţachinelor, de ascuns? Ştim noi... Mai vechiul nostru

rusesc. Dar din colinde nu îndrăznea nici o oficialitate să-l scoată pe Moş Crăciun. Sau pe Mesia-Cel-Uns. Steaua era stea adevărată, din poleială şi hîrtie creponată. Pluguşorul era Pluguşor. Sorcova – Sorcovă. Acum, lumea nu mai trăieşte, ci face play-back, uitîndu-se la televizor ca la o icoană făcătoare de minuni (minciuni). E uşor să dai vina pe comunism, ca pe un ţap ispăşitor. Dar nu comunismul e de vină pentru îndobitocirea românilor, în aceşti ultimi 25 de ani de capitalism de junglă. Îmi aduc aminte de o zi de decembrie 1981: mi-a telefonat Suzana Gîdea, ministrul Culturii, să mă invite la CC al PCR, în biroul tînărului secretar cu presa şi propaganda Petru Enache. Tema? Scriitorii să facă nişte „colinde revoluţionare“ (?!). În cabinetul acelui fermecător om care a fost Petru Enache i-am întîlnit pe Adrian Păunescu, Dinu Săraru, D.R. Popescu şi alţi scriitori importanţi. Am ascultat ceea ce ni se cerea. La un moment dat, am luat cuvîntul şi eu – cel mai tînăr dintre ei (aveam doar 32 de ani). Am început prin a spune că, în Antichitatea precreştină, la 25 decembrie se sărbătorea Dies Natalis Solis Invictus – Ziua de Naştere a Soarelui Invincibil. Pe făgaşul acelei sărbători s-a aşezat, în mod firesc, Crăciunul, al cărui nume vine de la Cronos, data fiind calculată după Bunavestire: 25 martie – 25 decembrie, adică 9 luni. (Deschid o paranteză: Christmas înseamnă Mesă, sau Liturghie, pentru Christ). Le-am mai vorbit celor prezenţi şi de calculul astronomic al Erei Creştine, stabilit de un strămoş al nostru, din Secolul VI, Dionisie cel Mic (în greceşte Exiguul). Au rămas, cu toţii, ca la dentist. La sfîrşit, Dinu Săraru mi-a spus: „Vadime, dar aşa carte ştii tu?“. Da, aşa carte ştiu eu, şi am mai învăţat între timp. La acea întîlnire, Adrian Păunescu (cu care eram certat atunci) a recitat poezia care avea ca leit-motiv rugămintea către Moş Gerilă „Să ni-l aducă pe Moş Crăciun“. Frumoasă şi temerară metaforă! Unde erau „dizidenţii“ care se bat, azi, cu cărămida în piept? Nu erau, fiindcă ei n-au avut o valoare reală niciodată.

Au trecut atîţia ani de atunci. Colinde revoluţionare n-am făcut, fiindcă aşa ceva era un non-sens. În definitiv, ce să mai revoluţionezi la Creştinism – cînd opera lui Isus Christos a reprezentat cea mai copleşitoare Revoluţie din Istorie? Au murit atîţia oameni între timp. Încerc să-i înţeleg pe revoluţionari: ce au vrut ei şi ce a ieşit! A ieşit totul pe dos! L-am văzut azi, la televizor, pe căpitanul MApN Ionel Boieru, cel care a condus plutonul de execuţie la Tîrgovişte: indiferent ce ar spune astăzi, după 25 de ani, el va rămîne în Istorie ca un ucigaş. Ironia sorţii face ca un alt Boieru, cu prenumele Traian, să fi omorît o

client Dan Papij (ce nume de pijama are şi mamelucul ăsta!) publică în „Excrementul zilei“ fotografia a 5 golani proţăpiţi în faţa porţii de la Circa 17 Poliţie, cu explicaţia mai mult decît comică: „Oamenii de la PRIMA TV agresaţi de Vadim“. Rîde lumea de voi mă, rapandulelor! Deci un singur om, fie el şi senator, a agresat nu mai puţin de 5 indivizi! Tare ca oţelul mai trebuie să fie Vadim ăsta, de a băgat în ghips 5 măgari dintr-un foc, silindu-i să se tîrască, în coate şi-n genunchi, ca să reclame fapta la Poliţie! Aici, în această solidaritate a teroriştilor şi pleşcarilor de presă, se vede cît de mult e urît un justiţiar care le pune, zilnic, în faţă oglinda ticăloşiilor lor! Evident că toate aceste trompete ruginite vor fi desfiinţate, în curînd. Fiindcă merită şi Ţara asta o presă cinstită, nu nişte hîrdaie de zoaie.  Reţineţi numele unei mahalagioaice, bondoacă şi agresivă: Silvia Petrovici, care cică e deputată P.N.Ţ.C.D. de Ilfov. Ca mîine, vom publica dosarul de infractor al bărbătuşului ei, Camil Petrovici, mare mahăr în P.N.Ţ.C.D. În ritmul acesta, din tot C.D.R.-ul n-o să mai rămînă nimic: jumătate au fost puşcăriaşi de drept comun, jumătate au fost securişti, tragi linie şi aduni, în total cinşpe mii de specialişti!

LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI Am aflat că marţi seara S.R. Stănescu va realiza o Ediție Specială la PrImA TV, avîndu-i ca invitați pe 2 deținuți: Nicolae Dide şi Nisztor Bădiceanu. Subiectul? Fireşte, tot P.R.M., tot Vadim! Abia aşteptăm, să te ţii rîs! Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 aprilie 1998)

altă mare personalitate a Istoriei Naţionale: pe Nicolae Iorga. M-am uitat şi la completul de „judecată“: Virgil Măgureanu, Gelu Voican-Voiculescu, Mugurel Florescu, Gică Popa, Constantin Lucescu şi alţii. Toţi, absolut toţi, sînt vinovaţi în faţa românilor şi, mai ales, în faţa lui Dumnezeu. Şi asta nu numai pentru că au ucis doi bătrîni suferinzi – ci pentru că au pîngărit ziua Naşterii Mîntuitorului.

Dar cei mai vinovaţi dintre toţi sînt Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan. Un triumvirat alogen, care avea misiunea să „livreze coletul“ pînă la Crăciun. Degeaba se scuză unii şi alţii – mai ales Şarpele cu Ochelari şi Pistruiatul fără Gît – ei toţi au fost complici în acea conjuraţie satanică. Citesc prin ziare că sîntem liberi. Liberi la ce? Liberi să murim de foame? Liberi să cerşim prin Europa? Liberi să fim sclavi într-o ţară făcută harcea-parcea, care nici măcar statutul de colonie nu-l are, fiind un lagăr de exterminare? Am mai scris-o şi mă văd nevoit s-o repet: o revoluţie care nu e urmată şi de o evoluţie e un dezastru. Ciclul diabolic al celor 25 de ani s-a terminat. În loc să începem o viaţă nouă şi să revenim la normalitate, ne scufundăm şi mai rău. Impunerea la conducerea României a unui specimen de altă etnie şi de altă religie, cu foarte multe bube-n cap, ne-a pus capac. Ne-a luat piuitul. Iată că Dumnezeu le dă românilor, în continuare, cît nu pot să ducă. După acest şoc colosal, ce urmează? Pierderea Ardealului, la ordinul Berlinului? Iar face Germania ordine în Europa? Secvenţa din filmul „Actorul şi sălbaticii“, cînd Toma Caragiu interpretează un Moş Crăciun cu zvastică, e mai actuală ca oricînd. Din nenorocire, românii nu mai au puterea să reacţioneze. Nervul rezistenţei le-a fost extirpat. Ei nu se mai luptă cu hoţii – ci se încaieră unii cu alţii, pe o tigaie dry-cooker sau niscaiva alimente expirate. Marii borfaşi au dat tunuri de sute de milioane de euro, dar, după cîteva zile la zdup, stau în arest la… domiciliu! Averile lor au rămas intacte, ba chiar au crescut. Stăpînii americani se prefac că ne încurajează în lupta împotriva corupţiei, cu o condiţie: să nu le atingem, lor, interesele! Ei au voie să facă orice, doar ne dau democraţie, pe săturate, pînă pleznim. Şi, ceea ce e mai grav, e că miroase a război. Crăciunul actual ştim cum arată: mohorît. Dar Crăciunul viitor? Cîţi dintre noi îl vor apuca? Doamne apără şi fereşte!

CornELIU VADIm TUDor (Text preluat din ziarul „Tricolorul“, nr. din 22 decembrie 2014)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Despre vin, sarmale şi… Hanul Ancuţei (I)

– un interviu inedit cu fascinantul Păstorel –

Pe domnul Al. O. Teodoreanu, pre nume alintat Păstorel, îl știam – cum îl ştiu atîția – nu numai ca un humorist subtil, dar şi un gastronom avizat. Domnia sa este asemenea lui Brillat-Savarin despre care dl. Maurice des Ombiaux spunea că „a iubit masa pentru ea însăşi și că, dacă a scris despre ea, e numai pentru a prelungi în meditaţie plăcerea pe care masa o procură”. Ştiind acestea și cum ne aflăm în ajunul sărbătorilor, cînd sună ceasul purcelului la cuptor cu morcovul în bot, cu codiţa încovrigată şi arozat de vin roş, am găsit de cuviinţă că Păstorel este cel indicat să tălmăceasc înţelesul acestor zile festive.

Pe un scriitor care e şi gastronom nu-l poţi găsi mai dispus să tăifăsuiască decît la o masă înflorită de o sticlă la mijloc. Deci m-am grăbit să deschid uşa unui restaurant, obişnuit loc de întîlnire unde aveam să pălăvrăgim îndelung şi tacticos despre tainele bucătăriei şi ale pivniţei. Păstorel s-a supus interogatoriului meu ca un vinovat şi adesea a răspuns prompt în catrene. Dar acest interogatoriu s-a transformat de multe ori în discuţie.

- După cum bine ştii şi d-ta, i-am spus din capul locului lui Păstorel, trăieşte încă vie tradiţia sarmalelor de purcel la ceasul sărbătorilor de iarnă. E o tradiţie nobilă asta? Şi de ce se menţine cu predilecţie tocmai de Crăciun?

- Dacă ai ţinut seama de tradiţia populară, care îţi aminteşte că nu trebuie să începi îngrăşarea porcului chiar în ziua de Ignat, e greu să nu mergi pînă la capăt şi să nu faci şi sarmale. „Căci oricum aş vrea s-ontorc,/ Datinele zic aşa:/ Nici Crăciun fără de porc/ Şi nici porc fără sarma”.

Am fost şi sînt foarte respectuos faţă de tradiţie şi m-am simţit totdeauna contrariat cînd împrejurările m-au silit să mă abat de la ea, ca de pildă anul acesta. Pentru mine, Crăciunul a reprezentat nu un simplu şi tradiţional festin, ci un ciclu de festinuri cu mîncări, cîntări şi vinuri. Dar Crăciunul acesta mă surprinde bînd apă de Karlsbad.

- Îmi vorbeşti de tradiţie. Ştiu că ai o slăbiciune specială pentru cronicari. Şi mai ştiu totodată că ai făcut cîndva, cu un prilej oarecare, elogiul năstrapei de cristal. Or, îmi amintesc că Ion Neculce, în „Cronica” sa, pomeneşte de Dabija-Vodă care bea vinul din ulcică de lut, „zicînd că e mai dulce”. Cum împaci tradiţia cu evoluţia la care a ajuns gustul dumitale?

- Cînd cristalul îţi permite să pui soare lichid în aer solid, întrebarea nici nu se mai pune. Francezii, care în ceea ce priveşte bunul gust nu au pereche, nu admit astăzi la masa lor nici măcar cristalul de culoare. În asemenea pahare, frumoase desigur în sine, ei pun flori. În turnarea vinului de preţ în pahare roşii, verzi sau fumurii, ei nu văd decît o grosolănie prusacă. Eu unul, fiindcă pe mine mă întrebi, le dau perfectă dreptate. Culoarea unui vin e desigur şi ea un agrement, iar pentru omul avizat un indiciu de sănătate sau boală. Întocmai ca tenul la om. De ce s-o falsifici sau s-o ascunzi vederii? De ce să interpui ceaţă între privirea mea şi între cele 18 carate ale Chateau-Iquem-ului? De ce să mă faci să cred că beau Pelikan-Tinte în clipa în care eu vreau să şi văd că beau Chambertin? De ce să-mi dai impresia că în paharul meu cu Vouvray s-a topit îngheţată de fistic? De ce să faci din Chablis leşie şi din Barsac sirop de smeură?

Tradiţia nu s-a pus niciodată în calea progresului, oricît de paradoxală ar părea afirmaţia, decît în capetele seci. Or fi băut ei străbunii din cupe de argint şi aur. Ba unii, ca Dabija-Vodă, de care ai pomenit d-ta, şi-or fi gustat vinul din ulcele de lut, zicînd că e mai dulce (eu prefer să fie sec, dar asta-i chestie personală), te asigur însă că cei vechi tot aşa cum n-ar renunţa astăzi la tren şi automobil de dragul căruţei, ar fi preferat şi atunci cristalul dacă l-ar fi cunoscut în formele de acum. Căci, rămîie-ţi în urechi: „Cînd convivul nu-i un bou,/ Dă-i pahar oricît de nou,/ Dacă vinul este vechiu”.

Nu şi-a terminat bine ultimul vers al catrenului său, şi la masa noastră au dat buzna cei doi maîtres d’hotel, Costică şi Virgil, care au venit unul cu o spinare de iepure împănat, iar celălalt cu sticlele de vin roş. Degustînd vinul şi pre gustul lui găsindu-l, Păstorel, potrivit obiceiului ce-l are, a început să facă reflecţii generale asupra vinului. Între altele, a demonstrat că vinuri româneşti de bună calitate se găsesc în mici cantităţi, în cantităţi necomerciale, cum a spus el, şi că vinul curent este un vin înşelător, prost vinificat, fără buchet, fără culoare, fără gust. Ascultînd acest atac, l-am întrerupt cu întrebarea:

- Dar ştii dumneata în ce condiţii sînt siliţi podgorenii noştri să lucreze?!

- Ştiu tot. E o chestie pe care o am la, ca să zic aşa, inimă şi aş putea spune chiar ficat (si jeune et cirrhosé).

În momentul acesta, Radu, garsonul, (trebue să-l cunoaşteţi!) ne atrage atenţia că cineva ne bate în geam. Era d. Ross, simpaticul nostru caricaturist. Interlocutorul meu face o paranteză verbală, desemnîndu-l, după cum se şi cuvine, caricatural: si jeune et si Ross! La care paranteză, adaugă şi catrenul: „Situaţia-i normală./ Căci, orice ai vrea să-mi spui,/ Ross e rosse de felul lui,/ Pe cînd eu sînt ros de boală”. Şi răspunsul continuă astfel: Prin diferitele periodice în care mi s-a îngăduit să mă rostesc liber în această chestiune, am tras destule focuri în aer, căutînd să demonstrez că mistreţul are păr şi găina pene, cu alte cuvinte că vitregele condiţii în care se zbat podgorenii noştri constituie o strigătoare nedreptate socială şi o acută primejdie naţională şi că ceea ce s-a făcut cu vinul nostru dovedeşte o uluitoare uşurinţă şi o profundă ignorare a problemei. Sîntem a patra ţară din lume din punct de vedere al producţiei –printre cele din urmă din punct de vedere al consumaţiei şi inexistentă din punct de vedere al exportului. Conducătorii noştri nu-şi dau seama că exportul vinului este tot atît de important – dacă nu mai mult – ca şi exportul de petrol şi porumb, de pildă. Şi nu-i nici un motiv să fie aşa, căci: „Numai omul păcătos,/ Primitiv şi fără haz./ Pune vinul mai prejos/ De secară, grîu şi gaz”. Dar dacă motiv nu este, sînt cauze. Le-am putea rezuma:

1) Un om politic indiferent;

2) Un productor ignar;

3) Un intermediar venal;

4) Un consumator ordinar.

Venind vorba apoi de complexul ce se cheamă o masă bună, mi-am interogat interlocutorul precum urmează:

- Vei fi de acord cu mine că gurmandul și gurmetul au fost totdeauna confundaţi de către ignari cu cei care înfulecă hămesiţi, fără artă, fără fineţe şi cu cei care îngurgitează băutura vulgară, fără socoteală şi fără pricepere. Nu crezi că e locul să stabilim că adevăratul mîncător şi băutor ştie să spiritualizeze masa? Nu crezi că trebuie subliniat preţul pe care îl au tovărăşia şi taifasul la masă?

- Mîncarea cea mai gustoasă şi vinul cel mai delicat îşi pierd jumătate din valoare dacă eşti silit să le consumi singur şi orice om vrednic să menţină noţiunea de om la nivelul ei va prefera la toate bunătăţile singurătăţii o masă simplă luată în bună tovărăşie. Căci, „De mîncare nu-ţi mai pasă,/ Nici de vinul din pocal/ Cînd vecina e frumoasă/ Şi convivul spiritual”.

- Dar spiritualizarea mesei să însemne oare numai tovărăşia, cît de plăcută, și taifasul, cît de subtil? Iată, de sărbători e obiceiul să se întrunească oamenii în jurul unei mese, unde fiecare se întrece să debiteze anecdote răsuflate și fără haz, zicînd că petrece. Aprobi?

- Vinul ades cînd e spiritual – și există, desigur, vinuri spirituale – ridică intelectualitatea unei mese, în măsura în care o face terre-à-terre prostul incapabil să decoleze cu mintea din farfurie. Anecdotistul, de pildă, înțeleg prin el profesionistul, adică acel personaj redutabil care cutreieră cafenelele pentru a mai afla „una nouă” şi care nu te lasă de nasturele hainei pînă ce nu-şi deşartă tot sacul lui cu marfă proastă, în timp ce d-ta te frămînţi şi suferi, cu gîndul la întîlnirea de afaceri sau poate amoroasă, pe care acel zevzec palavragiu te face s-o pierzi. Acest maniac incorigibil şi etern inamic al desfătării în grup dă buzna în mijlocul festinului, blindat de nesimţirea lui, ca un tanc veritabil între nevinovaţi fără arme. El ne sleieşte nouă sosul în farfurie şi ne otrăveşte vinul cel mai bun. Evident că situaţia aceasta neplăcută se agravează enorm cînd în faţa lui se iveşte un adversar de aceeaşi talie. E singura luptă singulară în care nu pier decît martorii, cu cît se lovesc mai aprig combatanţii. Eu am văzut un idiot bubos care în faţa asistenţei consternate, după ce a ascultat timp de aproape o jumătate de oră o anecdotă mai idioată decît el, a intervenit: „Nu-i aşa, să v-o spun eu!”. Şi ne-a repetat cu un sadism rafinat şi rece aceeaşi anecdotă, cu singura deosebire că eroul, în loc să fie colonel de cavalerie, era numai căpitan şi simplu infanterist, pe cînd scena, în loc să se petreacă la Birmingham, se petrece la Calafat şi în chiar prezenţa povestitorului. (va urma)

LASCăR SEBASTIAN, „Dimineaţa”, 2 ianuarie 1936 (sursa: Dosaresecrete.ro)

TABLET ă DE SCRIITOR

Sărbătorile de Iarnă

Sărbătorile de iarnă sînt frumoase că sînt ale noastre, ale românilor de cînd sînt aici, din timpuri legendare, și le păstrăm din moși-strămoși ca datini și obiceiuri, ca niște creștini cu credință în bunul Dumnezeu... Creștini care au fost nevoiți să înfrunte de-a lungul timpului tot felul de vitregii, pentru prosperitatea vieții lor... Nu vrem să contrazicem pe nimeni că aceste sărbători ar fi doar motive de bucurie pentru copii, așa cum deseori auzim în forfota pregătirilor pentru întîmpinarea Nașterii Mîntuitorului... Aceste sărbători creștine sînt frumoase, cu neasemuitele lor colinde, care creează momente de bucurie pentru toți creștinii ortodocși... Fiecare român le trăiește din plinul sufletului său, pregătindu-se, după posibilitățile sale, să petreacă aceste minunate sărbători sub binecuvîntarea luminii divine... De cînd ne știm, aceste momente de sărbătoare își au rădăcina în istoria neamului românesc, pentru noi, ele însemnînd crîmpeie din viața noastră dintotdeauna, cu bucuriile și darurile sale, cu neajunsurile ei, cu gîndul însă la bunul Dumnezeu... Iată că și în anul acesta a venit Crăciunul, cu clinchet de zurgălăi și cîntece de veselie, dar cu tot mai puțină zăpadă care să îmbrace în hlamidă albă întreaga natură... Nimic nu mai e ca în anii din vremea copilăriei noastre, cînd alergam cu săniuța pe ulițele satului, la colindat, cu clopoțelul în mînă, înotînd prin nămeții pufoși, înalți cît gardul... Străbăteam chiuind tot satul, poposind în curțile gospodarilor și cîntîndule la geam colindul, așa cum îl știam și-l învățasem de la frații mai mari sau de la bunicii noștri, după care eram răsplătiți cu mere, struguri sau cîte un colăcel... Frumoase erau aceste sărbători, că de fiecare dată cînd se terminau, o bună bucată de vreme încă tînjeam după ele, iar din cînd în cînd ne trezeam cu ochii în lacrimi...

Astăzi nu se prea mai respectă asemenea obiceiuri, la sat se simte monotonia, tristețea, singurătatea omului în general, frămîntat de gînduri după cei din familie plecați în toată lumea după un trai mai bun... Și apoi, în sate au rămas tot mai puțini copii... Nu mai este nimic din vremea aceea, pentru că majoritatea dintre cei care decid să-și petreacă aceste sărbători pleacă oriunde, în țară, ori în toată lumea, lăsîndu-și gospodăriile cu luminile stinse și brazii, împodobiți, probabil, în singurătatea pereților casei... Mulți au renunțat să petreacă sărbătorile de iarnă așa cum o făceau părinții și vecinii noștri, cînd în gospodăriile lor venea întreg satul cu alaiul său sărbătoresc... Chiar dacă n-am avut parte de condițiile mai bune de trai de care beneficiază micuții de astăzi, iată că și noi am avut o copilărie frumoasă. Ne bucuram din plin de sărbătorile de iarnă, privind cu duioșie la mîinile mamei, cum zorea la pregătirea bucatelor de Crăciun... Mersul la biserică în acele zile era cel mai emoționant moment, darul pe care, copil fiind, îl primeam pentru mîntuirea sufletului. Ascultam molifta nașterii Domnului și, la finalul slujbei, primeam cu bucurie sfîntul mir, de la preotul nostru... În vremea aceea oamenii chiar erau credincioși, credeau în sfînta

Din Bucure ş tii de altădată

Ospãtul de Crãciun în urmã cu 200 de ani ,

Ţara Românească respira în sfîrşit liniştită, după a patra ocupaţie rusească. De doi ani se află pe tronul Moldovei Mihail Sturza. Au fost domni buni, gospodari pricepuţi, care, neasuprind poporul, au adus în Țările Române belşugul de odinioară. Era linişte şi pace. Dăjdiile nu mai erau atît de grele, nici ruşii, nici turcii nu cereau plocoane. În acest scurt interval, ajutate de două recolte bune, finanţele Munteniei şi Moldovei se refăcuseră. Domnii aveau sînge pămînean şi simţeau milă pentru ţările lor minunat de frumoase şi bogate.

Sîntem la 25 decembrie 1836. Un ger cumplit a îngheţat noroaiele care pînă mai ieri făceau să se înfunde căruţele pînă la osie pe nodurile înfundate ale Bucureştilor. Oraşul e în sărbătoare. Pe străzi, feciori cu făclii luminează goana caleştilor cu şase, opt şi zece cai înaintaşi. Sînt boierii invitaţi la masa cea mare de Crăciun de la Palat.

Dimineaţa fusese slujbă mare la Mitropolie. Domnul, îmbrăcat în frumoasa lui uniformă nouă de

colonel de husari a Ţarului, Doamna şi beizadelele au luat loc în strană după ce au sărutat mîna Mitropolitului. Toți boierii sînt de faţă. Puţini din ei mai păstrează straiele de modă veche cu giubele galbene, verzi sau roşii, după grad, şi caftane de atlas de Smirna.

Sînt cîţiva care nu au vrut să se adapteze modei noi adusă de tinerii care şi-au făcut studiile la Paris şi Berlin. Nu şi-au lepădat nici „podoaba bărbăţiei”, frumoasa lor barbă, care unora le ajunge pînă la brîu. Ceilalţi, cei tineri, poartă jobene înalte, redingote strînse pe talie şi pantalonii atît de strînşi încît jupîniţele sînt silite să întoarcă ochii, sfioase. Iar în loc de barbă şi-au lăsat favorite, mustăcioare şi cioculeţe, parcă ar fi comedianţi!

Tot timpul slujbei, Domnul Alexandru Ghica a şoptit îndelung la urechea consulului rus. Ce se petrece? Vin iar muscalii? Sau nemţii dau semne de nelinişte? Capetele cu giubele, ca şi cele cu joben se apleacă îngrijorate.

- Nu-i nimica, îi linişteşte bîrdăhănosul Vasile Lupescu, vistiernicul cel nou. Vodă îi povesteşte trimisului Ţarului ce daruri a pregătit de Crăciun. După slujba care a ţinut tocmai bine de dimineaţă pînă la ora prînzului, Domnul, Doamna, beizadelele şi toţi boierii pleacă la Curte. Îi aşteaptă acolo masa mare de Crăciun pe care o prezidează Domnul. Alexandru Ghica are un stomac delicat. De aceea abia gustă din vîrful buzelor bunătăţile ce trec dinaintea lui pe masă. În schimb, boierii (şi, în special, renumitul mîncău Grigore Iancu de la Craiova), consulul rus şi vistiernicul Lupescu fac cinste tuturor felurilor ce li se prezintă.

biserică, în preotul lor, dar mai ales în farmecul acestor sărbători, de o strălucire și de o lumină cerească plină de bucurie și mister... Iată un prilej numai bun de a te cunoaște pe tine însuți, dacă dorești acest lucru, însă nu izolîndu-te de lume, nu ghiftuindu-te cu mîncare și băutură... Asemenea momente de sărbătoare îți oferă prilejul de a fi alături de cei dragi, dar și timp de odihnă binemeritată la capătul unui an de muncă... Sărbătorile de iarnă sînt, de fapt, motiv de iertare și împăcare cu tine, în primul rînd, apoi cu cei cu care ai avut eventuale divergențe. Din păcate, de la un an la altul, oamenii devin tot mai îngrijorați pentru ziua de mîine, comercianților oferindu-le însă prilejul de a-și freca mîinile pentru cîștigurile fabuloase pe care le încasează de pe urma acestor sărbători... Pentru că omul, în goana lui după înavuțire, uită de sărbători, de biserică și Dumnezeu, pentru el, orice moment din viață înseamnă bani... Scriem astfel pentru a se lua aminte că sărbătorile de Crăciun sînt sărbătorile românilor dintotdeauna și ele trebuie întîmpinate cu evlavie și bunătate... Sărbătorilor de iarnă din zilele de azi față de cum au fost cele din vremea copilăriei noastre, nu au grad de comparație... La vremea noastră, chiar dacă în mare parte oamenii erau săraci material, sufletește erau bogați, mergeau la biserică și se rugau la Domnul, astfel reușeau să treacă mai ușor peste toate greutățile vieții, pe cînd astăzi, omul nu prea pune preț pe cele ce țin de credință și rugăciune, scopul lui este de a trăi cît mai bine și a se îmbogăți pe spinarea aproapelui său... Acum, diferența dintre sărbătorile de iarnă din vremea copilăriei noastre și cele de azi e imensă, ca de la cer la pămînt... Oricît de grea îi va fi traiul, românul va ști mereu să se bucure de viață și să respecte obiceiurile și tradițiile neamului, fiindcă ele fac parte integrantă din spiritualitatea noastră, avînd un rol determinat în evoluția pămînteană a poporului român.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

cu o ţuică veche, pentru a stimula pofta de mîncare a comesenilor. Apoi ciorbele de potroace, sarmalele din toate soiurile: de purcel şi vacă, de pulpă de găină, de piept de gîscă, de măruntaş de vînat. Vin răciturile, cu nişte murături grozave. Apoi purceii de lapte, curcanii umpluţi cu castane, iepurii la frigare, cu viţel întreg cu burta plină de găinuşe, brînzeturile, plăcintele cele mai felurite, baclavalele, fiecare fel fiind însoţit de vinul nimerit, care se toarnă din carafe de pămînt. Un adevărat ospăţ sardanapalic.

Şi nu e o masă tocmai uşor de digerat. Prînzul a început la ora 12 şi se sfîrşeşte abia la 5 după amiază. Întîi au trecut tot soiul de gustări

S-a întunecat. Soldaţii din gardă vin cu „Steaua” şi Vodă le umple basmalele cu galbeni. Apoi vine taraful de lăutari şi Domnul se retrage de la masă. Seara e bal la „Teatrul italienesc”, unde e şi Pomul de Crăciun! Nu se mai mănîncă atît de mult ca la masa de la prînz, dar dansatorii găsesc bufetul mereu bine asortat pînă în zori, cînd săniile şi caleştile încep să ducă pe boieri acasă. Prin casele mici de cărămidă şi de lut s-au aprins luminiţe, coşurile încep să scoată fum. Se pregăteşte al doilea ospăţ, care nu e mai sărac decît cel din prima zi. Şi aşa pînă la Sfîntul Vasile, cînd încep alte ospeţe…

… Crăciunul acum 2 de ani!

Sursa: „ILUSTRAȚIUNEA ROMâNă”, 1936

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

PĂSTOREL – AL. O. TEODOREANU (1894-1964) (II)

Tot în 1931 îi apare al doilea volum de proză –Mici satisfacții. Este „o carte de schițe inegale, cu malițiozitatea-i cunoscută, autorul a ironizat moravuri contemporane /…/ a folosit, uneori, calamburul de dragul calamburului” (M. Handoca, op. cit, p. 85).

În 1933 a apărut Un porc de cîine – volum de schițe scrise în grabă – operă de ficțiune, cu aluzii transparente la contemporaneitate.

În volumul Bercu Leibovici cultivă anecdota și poanta. Personajul schiței, care dă titlul volumului, „e învăluit într-o undă caldă de simpatie. Umorul e blajin. Eroul, contabil la o bancă particulară, are curajul să-i facă scandal fostului său coleg, directorul băncii, însă după ce se asigurase, în prealabil, cu alt post” (M. Handoca, op. cit. p. 87).

Vila Sonet – fosta locuință a lui Mihai Codreanu (pe Strada Rece nr. 5), declarată, din 1970, casă memorială – devenise, în deceniul al patrulea al secolului trecut, un strălucit cenaclu al Iașului, unde și-au citit din operele lor Ionel și Păstorel Teodoreanu, George Lesnea, avînd în față pahare cu Fetească de Cotnari, din cauza căreia se amînau, uneori, lecturile:

Vinul ăsta ne tot mînă

Către cele veșnice, Iar lectura se amînă

Din motive tehnice

Cu prietenul Codreanu, epigramistul se oprea adesea la vestitul han „Trei sarmale” de la Bucium. Despre acest local, sonetistul scrie unele catrene, cel mai cunoscut fiind următorul:

Către Rai mai scurtă cale

Alta nu găsești mai bună

Du-te drept la „Trei sarmale”

Și-o să-ți meargă totul strună

Iată replica lui Păstorel:

De te simți cuprins de jale, Eu te sfătuiesc pe tine

Să te duci la „Trei sarmale”

Și-o să-ți fie totul bine. * * *

La vila Sonet, a avut loc și un schimb de sonete între Mihai Codreanu și Păstorel. Primul semnează trei, iar Păstorel șase. În paranteză fie spus, în literatura română și în cea universală se cunosc scurte schimburi de sonete, dar unic rămîne Duelul sutei de sonete dintre Mircea Trifu și George Corbu, de la începutul deceniului al optulea, publicat integral în Ed. Univers Științific, București, 2012, şi în volumul Cuvinte potcovite, Ediţia a IX-a a Concursului Naţional de Epigramă „Mircea Trifu“, 2014, Ed. Semne.

Tot Mihai Codreanu este considerat nașul Academiei libere înființată în bodega lui Samoilă de pe Strada Lăpușneanu – stradă pe care azi se află Galeriile Anticariat Grumăzescu – sediul actual al Societății literar-umoristice „Academia Liberă Veche Păstorel”, datorită motto-ului pe care l-a scris:

Buni prieteni, poezia

Izvorăște din senin

Cînd din cupele de vin Stă să-și soarbă armonia.

După ce s-a mutat la București, Păstorel se repezea aproape lunar la Iași, unde nu uita să-l viziteze pe Sadoveanu, trecea și pe la vila Sonet, dar întîrzia și cu prietenii prin bodegi și restaurante. „Nu beția sau alcoolul îl interesa pe Al. O. Teodoreanu. Popasul în fața unui pahar cu vin era un prilej de a-și revedea amicii, de-a convorbi cu ei, de-a încrucișa floreta cu cei mai talentați oameni de litere ai urbei. Așa s-au născut zeci, sute de epigrame” [multe pierdute] (Cf. M. Handoca, p. 93). Întreținuți de verva lui Păstorel, mulți scriitori de proză sau poezie deveneau autori de epigrame. Prietenii susțineau că sorbea vinul cu evlavie.

În 1936, în trecere prin Cotnari, la o degustare prelungită cu prietenii, în timp ce aceștia vorbeau ba de una, ba de alta, Păstorel, inspirat, a scris următoarea parodie:

La Steaua…

La Cotnărașul cel vestit

E-o cale-atît de lungă

Că zile cinci i-au trebuit Fiatului s-ajungă

Un grup de scriitori români, în vizită la Fălticeni, 1923. Păstorel și Ionel (al treilea și, respectiv, al doilea de la dreapta, rîndul de sus), alături de Ion Marin Sadoveanu (primul din dreapta sus). În fața lor, Mihail Sadoveanu.

Deși porniți de mult pe drum, Dar pe șosele proaste, Buchetul lui abia acum Zîmbi narinei noastre

Cotnarul vostru din Maxut Încet la cap se suie, Era pe cînd nu s-a băut, Azi l-am băut și nu e

Și astăzi ca-n atîtea seri Cînd pivnița-i adîncă, Tăria vinului de ieri

Ne urmărește încă.

Cum ficatul „s-a răzvrătit“, epigramistul a fost nevoit să facă apel la leacurile recomandate de medici. De la „cura mîntuitoare de ape minerale” din „luna lui ghenar”, Păstorel trimitea de la Karlovy Vary tot felul de catrene, „unul mai spiritual decît celelalte, prin care cultiva o fină autoironie pe seama negloriosului băutor ce ajunsese“. Iată unu din catrene:

Apa asta e sărată

Și, de-o bei pe îndelete, E periculoasă, tată, Face sete.

Îi datorăm lui Paul Cortez consemnarea altui catren pe această temă: Pentru subtilul amator Care-și respectă al său gît, E bună apa de izvor, Dar ca uzaj extern. Atît.

„Cum își păstra ciornele de strălucit improvizator și cum primise unanime laude cu privire la talentul său de epigramist sui generis pe tema propriei «decadențe», Păstorel s-a hotărît să-și strîngă în volum noua producție de epistolier cu spirituale lamentări. Datorită săritorului său prieten, Profesorul Al. rosetti, directorul editurii Cultura Națională, cartea Vin și apă a apărut într-un timp record, în primăvara aceluiași an [1936], cu sugestive ilustrații în alb-negru de Ion Anestin” (Cf. Șerban Cioculescu, AMINTIRI. Mărturii, Ed. Eminescu, 1981, p.315). Catrenele poartă dedicații cu inițiale ușor de descifrat, urmate de o serie de parodii după Eminescu (după La steaua), I. Minulescu (Romanța celor trei izvoare), m. Codreanu (Poveste ieșeană), G. Topîrceanu (Balada apelor minerale), Adrian Maniu (Omul cu ficatul uscat) ș.a. Iată prima strofă din sonetul Poveste ieșeană: La Iași unde se coace bine via, Trăia demult un tînăr cărturar Ce-și stăpînea învățul bine, dar Nu-și prea putuse stăpîni beția În 1937 i se conferă premiul național pentru proză, care, se poate spune, se datorează confuziei dintre cei doi frați – Păstorel și Ionel, confuzie care, în general, îl defavoriza pe autorul Medelenilor. Iată ce scrie Ș. Cioculescu: „La un an după venirea la putere, i s-a prezentat premierului [N. Iorga], printre altele, o listă

de scriitori ce urmau să fie decorați. Figurau ambii frați Teodoreanu. Prevenit, în interval, de existența buclucașului volum, N. Iorga șterse numele lui Ionel, încredințat că acesta era epigramistul, și acordă culpabilului decorația. S-a rîs copios cu acest prilej. De altfel, în Istoria literaturii românești contemporane, II, În căutarea fondului, București, Editura Adevărul, 1934, la pag. 257, N. Iorga scria: «…și frații Teodoreanu, cu frumoasele versuri ale lui Alexandru», dar romanele lui Ionel, cărora li se consacră patru pagini nu prea binevoitoare (311-315), sînt atribuite fratelui său: «Fiul avocatului Osvald Teodoreanu și al fiicei mai mari a compozitorului Musicescu, d. Al. Teodoreanu începea la 1920 cu povestiri din lumea boierilor moldoveni, vechi și mai noi…»”

Expedițiile oenologice tot mai dese ale tînărului, acceptat de toți cei din redacția ÎNSEMNĂRI LITERARE, îl defavorizează și mai mult pe Ionel în confuziile ce se făceau între cei doi frați, dînd naștere la încurcături. Astfel, cînd tatăl logodnicei lui Ionel, Lyli, se va întîlni cu prietenul său, Vulturescu, acesta-l sfătuiește pe tatăl fetei să rupă logodna pentru că băiatul avocatului Teodoreanu e un neîntrecut chefliu. „Chefuiește noapte de noapte pînă la ziuă! /…/ Către amiezi îl găsești adesea la aperitive, la Gambrinus, înconjurat de gură-cască și de prieteni, că-i strașnic de spiritual și hazos băiatul! Răsună localul de rîsul lor” (Ștefana Velisar, Ursitul, p. 38). Pînă la urmă, lucrurile se lămuresc, nunta are loc și la ea sînt invitați și tînărul Philippide, și Bob Negruzzi „să aibă și el [Păstorel] cu cine cinsti un pahar la nunta fratelui său” (M. Handoca, op. cit., p. 15).

Înainte de a-i apărea volumul de Versuri în 1938, întors la Iași, scrie catrenul Spovedanie ce va figura în fruntea acestei opere:

Cîntat-am vinul și-l băui pe el Și-așa, precum din flori slăvitul Soare, Cules-am toată roua din pahare, Voios ca cel din urmă menestrel.

Al. O. Teodoreanu a frecventat toate cafenelele, întîmpinat de întreaga boemă bucureșteană: Fialkovski, Terasa Oteteleșanu, Berăria Gambrinus, Capșa, Cina, Modern etc. La Cina, s-a organizat o masă festivă în onoarea aviatorului scriitor Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944) care, în 1936, a conferențiat la Ateneul Român. Cu această ocazie, Păstorel a caligrafiat, în cinstea oaspetelui, următorul catren în franceză: Cotnar, vieux connétable Et seigneur palatin, Mais ce nʹest pas du vin Cʹest du soleil potable. (pe care l-a scris și în română).

Al. O. Teodoreanu a fost și un discipol al Thaliei. În 1920, la Teatrul Național din Iași s-a prezentat feeria Rodia de aur (basm în versuri) scrisă în colaborare cu Adrian Maniu. „Nu se va ști niciodată care a fost contribuția exactă a fiecăruia dintre cei doi la desăvîrșirea piesei. Poantele, ironia, glumele aparțin, fără doar și poate, lui Păstorel” (M.Handoca, op. cit. p. 78). Urmează piesa lui Păstorel, V-a venit numirea, aprobată de comitetul de lectură al Teatrului din Iași, condus de Mihai Codreanu, a cărei premieră are loc în seara de 26 octombrie 1922. Amănunte despre această premieră ne oferă tot M. Handoca (op. cit. p. 68): „Această comedie într-un act, scrisă sub zodia Caragiale, este o satirizare a poliției, care vedea în jurul ei comploturi și bombe infernale, fiind gata să terorizeze, în numele ordinei publice, pe toți cei care nu erau la putere”.

Între 1920 și 1940, epigramele sale, precum și articolele și pamfletele în care, pe un ton glumeț-amar, ataca „probleme arzătoare”, descrețesc frunțile cititorilor. În al treilea deceniu, părăsesc, pentru totdeauna, arena epigramei Macedonski, Dimitrie Teleor, Toma Florescu, Vasile Bogra, Ion Pavelescu și Giordano, iar în cel următor, înainte și după apariția antologiei lui Crevedia (1933), se sting Cincinat Pavelescu, Ion Ionescu-Quintus, Valentin Bude și Vero. Deci, rîndurile epigramiștilor valoroși care dominaseră epigrama românească de la începutul secolului pînă la dispariția lor, se răresc. Păstorel rămîne cel mai de seamă care să ducă mai departe ștafeta acestei specii.

Sfîrșit

Dr. ELIS rÂPEAnU

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale

Crăciunul din copilărie

Casa în care m-am născut și unde mi-am petrecut prima parte a vieții mele se afla în centrul unei vestite comune din Ardeal, Tilișca. Era cea mai ,,impunătoare” casă, avînd la intrare trei uși, una cu acces în locuință, alta în prăvălie și cealaltă în cîrciumă.

Oamenii ne spuneau ,,bîrsani”. Eram considerați bogați, și chiar eram, aveam de toate, iar casa noastră îmi părea atunci o căsuță din povești, în care eu și sora mea eram ca două ,,păpuși”, fiindcă mama ne aducea de la Bistrița, cînd mergea după marfă pentru prăvălie, rochițe, pantofiori de lac, șosete cu model și gentuțe. În sfintele sărbători, de Paști și de Crăciun, obligatoriu ne înnoiam, rochițele trebuiau să fie la fel, altfel, era o mare ,,problemă”. Păstrez și acum, în albumul cu amintiri, fotografia în care amîndouă pozam lîngă bradul de Crăciun, îmbrăcate ca două prințese și ținînd în brațe, eu, o păpușă, iar sora mea, un ursuleț de pluș.

De sărbători, prăvălia noastră era încărcată cu tot felul de bunătăți care, în prezent, au dispărut cu desăvîrșire. De pildă, halvaua din cutiile metalizate de dimensiunea unui tort, frumos pictate, al cărei gust era cu totul altfel decît halvaua care se găsește azi pe piață. Apoi, erau roșcove, portocale, bomboane de mătase, figurine cu Moș Crăciun din ciocolată masivă, nu doar o pojghiță ca în prezent, și zaharicale învelite în hîrtie colorată, franjurată la capete.

De Crăciun, porcul, sărmanul, era transformat în cîrnați, caltaboși, slănină și untură. Din cuptorul de pîine, aroma cozonacilor îți ,,gîdila” nările, luîndu-se parcă la întrecere cu mirosul ademenitor al scovergilor cu brînză de burduf, care se prăjeau pe plită. Pot spune că acele zile erau, pentru mine și familia mea, ,,raiul” pe pămînt.

Din păcate, însă, iadul era aproape. Ungurii pretindeau că de-acum sîntem în țara lor, iar la școală, învățătoarea ne bătea la palmă cu bățul cînd

Colinde,

nu pronunțam corect cuvintele în limba maghiară. Dar, omul fiind om, pînă la urmă ne-am acceptat reciproc. Nu era altă cale.

Într-o noapte înstelată, am fost trezită din somn de pașii cadențați ai nemților, de huruitul avioanelor care luminau cerul ca niște stele strălucitoare. Calvarul a început, și ceea ce-a urmat se numește Istorie. Nemți, evrei deportați, ruși. Comunismul s-a instalat confortabil, domnii plecînd la pușcărie, iar tovarășii, cei sus-puși, niște analfabeți, ocupînd posturile-cheie peste tot. Și astfel, domnii au devenit tovarăși și, pînă la urmă, hai să dăm mînă cu mînă, toți cu inima română...

A venit apoi acel Crăciun însîngerat, pecetluit cu un mare păcat... În prezent, sîntem în libertate, cînd poți spune de toate, dar pușculița este goală. Mulți dintre români, mai cu seamă bătrînii, unii, singuri și neajutorați, o duc greu, și văd pe chipul fiecăruia că sărăcia își pune amprenta necruțătoare.

,,Rai a fost – și astăzi e deșert

Zeu era – acum e morții mire

Mustul neputinței dă în fiert Și e multă jale-n omenire

Pacea întrupată în cuvînt

Strălucind cu întreite fețe

Dă-ne-o nouă astăzi pe pămînt

Tinerețe fără bătrînețe”. Corneliu Vadim Tudor

LILIAnA TETELEA

colinde, e vremea colindelor!

A venit vremea colindelor, cîntările ce vestesc Nașterea Mîntuitorului, ducîndu-ne totodată cu gîndul la atmosfera frumoasă a Crăciunului, la cadouri și dulciuri colorate, prăjituri coapte și rumenite, la fructe, jucării de pluș moale, catifelat, ca din fetru, cu puf ori lînă sau din plastic. Ne desprindem astăzi din România și colindele sale, scriind despre celelalte țări și cîntecele lor pentru Crăciun.

În Anglia, din noiembrie pînă în decembrie, copiii cîntă colinde de Crăciun în școli și prin sate, în speranța unei monede, a unei nuci sau doar pentru a simți bucuria dată de muzica iernii. Melodiile ascultate de ei sînt și preferatele noastre, printre care se numără „Silent Night” – un colind care în 2011 a fost inclus pe lista Patrimoniului Imaterial UNESCO. Inițial, melodia a fost scrisă în Germania de către Joseph Mohr, care a numit-o atunci „Stille nacht”, fiind tradusă apoi în engleză. Biserica este locul unde se ascultă muzica specifică lor, care le încălzește inima, „In the Bleak mid-winter”, cea despre iarna friguroasă și despre nașterea Mîntuitorului. Un colind care provine din latină, dar care a fost adoptat de către englezi, „O come, O come, Emmanuel” se poate cînta la pian, chitară, contrabas, însă își păstrează mereu farmecul. „Coventry Carol” este și el un cîntec cu un farmec aparte, asemenea colindelor „Joy to the world” și „God rest ye Merry, Gentleman”.

„It Came Upon a Midnight Clear” urmează ritmul propriilor sale floricele, cînd tonul se ridică mai sus, iar liniștea Crăciunului parcă răzbate din notele melodiei. Este un cîntec scris în America, la fel de îndrăgit ca „O Little Town of Bethlehem” și „Away in a manger”, cîntate cu dragoste de către familii în timpul Sărbătorilor de iarnă. Varianta cea mai frumoasă a colindelor este

cea cîntată de un instrument cu clape albe, ori de unul cu arcușuri lăcuite ori de corzi prăfuite.

În Australia, acolo unde Crăciunul zăbovește pe vreme cu soare și lumină, colindele speră la un strat de zăpadă. „A Christmas Day” și „The Three Drovers” sînt cîntările îndrăgite.

Suedia adăpostește colindul său cel neprețuit – „Santa Lucia”, cîntat de copii. Una din fete dă tonul, purtînd pe cap o coroană din lumînări, iar la brîu o eșarfă roșie. Este însoțită de fete îmbrăcate în alb, care țin în mînă

Ninsori de Crãciun

Sosit-a iarna-n caru-nzăpezit Învăluită în dantele albe, Simțim parfum de pom împodobit, De Leru-i Ler, de brad și plete dalbe

Pe ram se-adună vise colorate, Iar printre globuri saltă balerine, O muzică divină cîntă-n toate, Spre Bethleem trec magii să se-nchine

Colindele și vălul de ninsoare Aprind în candeli alte flori de vise, Speranța ne-mplinită nu mai moare, În suflete pridvoarele-s deschise

Trecutul își măsoară-n ani exilul, În gînduri înflorește liliacul, O mierlă-ascunsă-n noi și-nalță trilul, Proptit pe zidul clipei doarme veacul.

Magia Anului Nou

Ziua-și caută limanul, Miezul nopții schimbă anul Și din șoaptele ninsorii Crește imnul sărbătorii

Gîndurile ni se prind

De-o urare din colind; Sus, pe ceru-acoperit, Doarme anul ostenit

Timpul agățat de-o clipă

Face anilor risipă, Iernile din amintire

Ne îndeamnă la iubire

Se aud din depărtări Strămoșeștile urări, Ultima secundă lasă Anul Nou să intre-n casă.

ELIS rÂPEAnU

cîte o lumînare, iar cu cealaltă se prind una de alta. Colindele Crăciunului sînt totul, sînt tot ce fiecare țară păzește, tot ce doar ele pot îndeplini: bucuria!

Primul brad de Crăciun din România

V-ați întrebat vreodată de unde a venit ideea ca în România să împodobim un brad de Crăciun? Primul brad împodobit a fost în Letonia, în anul 1510, urmînd Franța peste 10 ani, cînd Helen de Meklenburg, după căsătoria cu ducele de Orleans, aduce tradiția și aici. Ulterior, bradul de Crăciun se răspîndește în toată Europa.

În România, Regele Carol I de origine germană, a decis în anul 1866 să împodobească primul brad în curtea regală. În „Memorii”, Principele Carol evocă ajunul Crăciunului anul 1874, care a fost de o frumusețe strălucitoare și cînd, pentru prima dată, au fost împodobiți de Principesa Elisabeta în Sala tronului 14 brazi frumoși, după obiceiul țărilor nordice și întreaga lume bună a Bucureștiului a fost prezentă și a primit cadouri simbolice.

Cîți brazi sînt împodobiți anual? Ei bine, nu a fost făcută o statistică exactă, dar se știe că se cumpărau mai mulți brazi artificiali decît cei naturali. În ultimii ani, în România se regăsesc de Crăciun în casele oamenilor tot mai mulți brazi artificiali. Este foarte importantă conștientizarea noastră, de a avea grijă de natură prin salvarea brazilor naturali. Anul acesta, la Tîrgul de Crăciun din București, atracția principală este bradul artificial. Probabil organizatorii Tîrgului vor să păstreze simplitatea Crăciunului folosind totodată simbolul acestei sărbători, respectiv bradul. Nu contează ce brad mare și bogat de Crăciun aveți, ci emoția pe care o simțiți cînd împodobiți bradul în familie. r m

File de istorie

Vlad Ţepeş: agresor sau victimă a Imperiului Otoman? (II)

Departe de idealul medieval

De data aceasta motivele invocate, printre care la loc de frunte se află și ameninţarea din partea Ungariei, nu au mai putut fi crezute de sultan, care a luat hotărîrea de a-l înlocui pe Vlad Ţepeş din domnie. Mehmet II a căutat să evite însă o campanie de proporţii împotriva Ţării Româneşti, campanie ai cărei sorţi de izbîndă erau îndoielnici, și de aceea a încercat să-l captureze pe Vlad Ţepeş prin înşelăciune. Dar capcana pregătită domnitorului de către Hamza bei şi grecul Catabolinos, în apropiere de Giurgiu, s-a terminat cu o catastrofă, cei doi fiind capturaţi şi traşi în ţeapă. Acum apar în cronicile otomane acuzaţiile cele mai grave la adresa lui Vlad Ţepeş, acuzaţii care justifică acţiunea şi eşecul de la Giurgiu, dar şi campania sultanală din 1462.

dacă se hotărau să o facă, numai pentru propriile lor interese. Așa se explică şi ameninţarea, destul de clară, la adresa Ungariei lui Matia Corvin, care, în situaţia prăbuşirii Țării Româneşti sau a instalării pe tronul ei a unui domn aliat al Porţii, s-ar fi aflat singură, faţă în faţă cu Imperiul otoman.

Victorioasă Ţara –înfrînt domnul

Curtea Veche

Pașii mei răsună ca o toacă Peste lustruite lespezi vechi, Și-alungite umbre nasc, de parcă Trec Domnițele perechi, perechi.

Dintre ziduri umbre se apleacă, Lîngă veacurile ca un pod, Peste care, astăzi, o să treacă

Dinspre ieri spre mîine – un Voievod.

Oricum, după executarea celor doi dregători otomani, lucrurile deveniseră foarte clare pentru Vlad Ţepeş. Cale de întoarcere nu mai exista şi singura opţiune plauzibilă, cu ceva sorţi de izbîndă, rămînea războiul, război care trebuia purtat cu toată hotărîrea şi duritatea, avîndu-se în vedere disproporţia uriaşă de forțe favorabilă turcilor.

În contextul politic creat de congresul de la Mantova (26 septembrie 1459-14 ianuarie 1460), de coaliţia unor state de la graniţele răsăritene ale Imperiului otoman şi de răscoala antiotomană din Moreea, de pregătirile veneţiene în vederea unui conflict decisiv cu Poarta pentru preponderenţă în Mediterana Orientală, războiul declanşat de Vlad Ţepeş în iarna dintre 1461 şi 1462 împotriva Imperiului otoman a constituit, neîndoielnic, cea dintîi acţiune de maximă însemnătate militară din Europa, care a premers declanşarea marelui război otomano-venețian din 1463. Din nefericire pentru domnitorul Țării Româneşti acţiunea s-a declanşat într-un moment de acalmie pe toate fronturile antiotomane, coaliţia statelor orientale aflîndu-se într-un moment de reflux, iar coaliţia occidentală, creştină, nefiind încă formată. De altfel, această din urmă coaliţie nici nu se va forma și va fi înlocuită doar de un sistem de alianţe ce vor gravita în jurul Veneţiei, dar aceasta începînd cu 1463. Deci, Vlad Ţepeş s-a aflat singur în faţa Imperiului otoman şi aceasta nu pentru că ar fi dorit-o dintr-un impuls războinic necontrolat, ci pentru că a fost forţat de împrejurări.

Vlad Ţepeş era pe deplin conştient de acest lucru şi de aceea, în faimoasa scrisoare din 11 februarie 1462, adresată regelui Ungariei, Matia Corvin, după ce expune în amănunţime rezultatele expediţiei sale de la sud de Dunăre, din iarnă, subliniază adeziunea și identificarea sa cu idealul cruciadei şi cere, în consecinţă, ajutoarele absolut indispensabile pentru a face faţă uriaşei expediţii sultanale care se pregătea împotriva sa. Trebuie arătat însă că Vlad Ţepeş, ca abil om politic şi comandant militar, la fel ca şi Ştefan cel Mare ceva mai tîrziu, înţelegea să lupte împotriva otomanilor avînd în vedere, în primul rînd, interesele statului său, şi nu ca un cruciat medieval care se arunca şarjînd cu capul în jos împotriva necredincioşilor. Adeziunea sa la idealul de cruciadă în acest moment se explică numai prin dorinţa de a căpăta ajutoare de la alte puteri creştine, el fiind însă conştient că şi acestea erau foarte departe de idealul medieval al cruciadei și luptau,

Declanşînd acţiunea antiotomană în iarna dintre 1461 și 1462, pentru că, de fapt, nici nu avea de ales o altă soluţie în afară de aceea de a lovi primul şi cu toată puterea, Vlad Ţepeş a contat, prin urmare, pe un posibil ajutor din partea aliatului său, Matia Corvin, sau chiar al papei Pius II şi pe faptul că principalele forțe otomane erau încă dispersate în mai multe direcţii (Sinope, Trapezunt, Moreea etc). Din păcate, aşa cum am mai arătat, acţiunea sa a fost în contratimp atît cu cea a duşmanilor asiatici ai otomanilor, înfrînţi în 1461, cînd Sinope şi Trapezunt sînt ocupate de Mehmet II, cît și cu cea a Veneţiei, care va intra în luptă abia în 1463, după ce otomanii vor ataca primii şi vor cuceri prin surprindere Argosul. În ceea ce-l priveşte pe regele Ungariei, în ciuda alianţei pe care o avea cu voievodul Țării Româneşti, a cererilor de ajutor formulate de acesta în scrisoarea din 11 februarie 1462, a subsidiilor pe care le primise din partea papalităţii şi a promisiunii pe care o făcuse de a merge în persoană împotriva otomanilor, el nu avea cîtuşi de puţin intenţia de a se confrunta cu aceştia din două motive principale. Pe de o parte era încă prins în conflictul cu împăratul Frederic III, iar pe de altă parte, încă de la începutul domniei sale el era hotărît să-și îndrepte principalele eforturi spre Europa Centrală şi nu împotriva Imperiului otoman. Singura măsură concretă întreprinsă de matia Corvin a fost aceea de a consolida apărarea Transilvaniei. De fapt regele Ungariei, din presupus aliat, a devenit inamicul lui Vlad Ţepeş, pe care l-a şi arestat la 26 noiembrie 1462 într-un moment în care nimeni nu se aştepta la aşa ceva, încercînd să-și atribuie meritele victoriei din vară împotriva sultanului şi, pentru a-şi justifica acţiunea în faţa Europei, care aştepta de la el mari fapte de vitejie în lupta antiotomană. A lansat o adevărată campanie propagandistică de ponegrire a viteazului voievod al Țării Româneşti, acuzat de trădare, de înţelegere cu otomanii şi de cruzimi abominabile. Toate acestea au servit, repetăm, ca pretext şi justificare în faţa papei, a Veneţiei şi a întregii Europe creştine pentru propria sa renunţare la campania antiotomană pe care promisese să o întreprindă.

Ajunşi la capătul consideraţiilor noastre credem că se impun şi cîteva concluzii. Vlad Ţepeş a fost obligat să atace

Aerul e încărcat de șoapte

Ca un măr de flori, imaculat, Gîndu-mi tremură că, poate, Va ieși din somptuos Palat

Domnitorul, cu suita-ntreagă, În firet lucios împodobit, Și va da firman să fiu eu Agă Într-un timp vetust și prea albit.

Cu armură grea, de bătălie, Pe un cal cu frîie de argint, Vechiului trecut să-i fiu solie

Și-n hotare aprig să m-avînt...

Dar rămîne Curtea împietrită, Visul meu n-a fost decît un truc.

Chiar și umbra doarme, părăsită, Cînd mă-ndrept spre Hanul lui Manuc...

GEO CIOLCAN

Imperiul otoman în iarna dintre 1461 și 1462 datorită ostilităţii vădite a sultanului, care refuza să mai accepte pe tronul Ţării Româneşti un domnitor considerat rebel, chiar dacă neplata tributului din 1459 nu avusese iniţial, după opinia noastră, semnificaţia unei rupturi deschise cu Poarta. Voievodul Țării Româneşti nu a primit nici un ajutor concret din partea cuiva, deoarece inamicii Porţii şi potenţialii săi aliaţi fie fuseseră înfrînţi, fie nu intraseră încă în luptă. Aliatul său principal, Matia Corvin, nu numai că nu l-a ajutat dar, ajungînd probabil la o înţelegere cu Poarta în privinţa Ţării Româneşti, pentru a avea linişte la hotarele sale sudice, l-a arestat şi aruncat în temniţă unde a stat aproape 13 ani. Din această cauză, marea victorie obţinută de Vlad Tepes în 1462, cînd sultanul a fost obligat să se retragă la sud de Dunăre fără să-și fi atins nici unul din obiectivele iniţiale, nu a putut fi fructificată în nici un fel de puterile europene, mai ales de Veneţia. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere şi faptul că alungarea lui Vlad Ţepeş din domnie, tocmai după victorie, se explică şi prin atitudinea unei părţi a boierimii, a clasei politice care înţelegea să lupte numai în momentele de mare cumpănă, ce-i ameninţau propria existenţă. Atunci cînd acestea treceau, ea prefera să ajungă la soluţii de compromis cu marea putere din sudul Dunării.

Cu toate acestea, victoria lui Vlad Ţepeş asupra sultanului a avut o importanţă deosebită, reuşind să salveze existenţa statală a Ţării Româneşti şi făcînd posibilă încheierea compromisului cu Poarta, ceea ce, în cazul unei înfrîngeri, ar fi fost imposibil de realizat. Departe de a fi un agresor, Vlad Ţepeş a fost el cel atacat de Imperiul otoman, fiind o victimă a duplicităţii lui Matia Corvin. Cu toate acestea, el a reuşit să-și salveze ţara de la transformarea în paşalîc.

Sfîrșit

EUGEN DENIZE

Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș

Însemnãri

„Minutul lumii“ la Waterloo (II)

Două ore prea tîrziu (2)

Nici o paradă a celor douăzeci de ani napoleonieni nu a fost mai grandioasă şi mai entuziastă decît aceasta, cea din urmă. Abia s-au stins strigătele şi la ora unsprezece – cu două ore mai tîrziu decît era prevăzut, două ore fatale! – tunarii primesc ordinul să tragă în tunicile roşii de pe deal. Apoi, Ney, „le brave des braves“ porneşte la atac cu infanteria; ceasul hotărîtor al lui Napoleon începe.

De la ora unsprezece şi pînă la ora unu, regimentele franceze dau asaltul înălţimilor, ocupă sate şi poziţii, sînt aruncate înapoi, urcă din nou la asalt. Zece mii de morţi au ajuns să acopere dealul ud şi desfundat. Şi totuşi nu s-a realizat nimic altceva decît oboseala, de o parte şi de alta. Ambele armate sînt istovite, ambii comandanţi îngrijoraţi. Amîndoi ştiu că victoria va aparţine aceluia care va primi cel dintîi ajutoare, Wellington de la Bkicher, Napoleon de la Grouchy. Iar şi iar priveşte Napoleon prin ochean, noi şi noi curieri pornesc în depărtări. Dacă mareşalul său se va întoarce la timp, atunci deasupra Franţei va mai străluci o dată soarele Austerlitz-ului.

Grouchy nu ascultă de sfaturi

Între timp, Grouchy – care fără să ştie ține în mînă destinul lui Napoleon –, a pornit, conform ordinului primit, în seara de 17 iunie. Îi urmăreşte pe prusieni în direcţia indicată. Companiile umblă agale, printr-o regiune liniştită. Duşmanul încă nu se arată, nu se poate descoperi nici o urmă a armatei prusiene înfrînte. Deodată, în timp ce mareşalul ia o frugală gustare de dimineaţă într-o casă ţărănească, pămîntul începe să se cutremure. Ascultă încordaţi. Sînt tunuri, baterii care trag, undeva la o depărtare de cel mult trei ore! Cîţiva ofiţeri se aruncă, asemenea indienilor, la pămînt, pentru a determina direcţia exactă. Bubuitul îndepărtat răsună continuu, înăbuşit. Este canonada de la SaintJean, începutul Waterloo-ului.

Grouchy ţine sfat. Fierbinte îl conjură Gerard, comandantul adjunct: „II faut marcher au canon!“ („Trebuie mers în direcţia canonadei!”). Un al doilea ofiţer este de aceeaşi părere; cît mai repede într-acolo! Pentru toți este limpede că împăratul a atacat pe englezi şi că o bătălie grea s-a angajat. Grouchy ezită. Obişnuit să asculte, el se ține cu teamă de ordinul scris pe care l-a primit, de porunca de a urmări pe prusieni, Cînd îi observă ezitarea, Gerard devine mai violent: „Marchez au canon!“.

Cererea comandantului adjunct, proclamată în faţa a douăzeci de ofiţeri şi civili, sună ca un ordin şi nu ca o

rugăminte. Acest lucru îl indispune pe Grouchy. El declară sever şi apăsat, că lui nu-i este îngăduit să se abată de la datoria sa, afita timp cît nu îi parvine un contraordin. Ofiţerii sînt dezamăgiţi. Tunurile îndepărtate continuă să răsune, în timp ce o linişte apăsătoare domneşte aici. Gerard face o supremă încercare: el imploră de data aceasta să fie lăsat să se ducă, cel puţin cu divizia sa şi cu puțină cavalerie, pe cîmpul de bătaie, obligîndu-se să ajungă acolo la tîmp. Grouchy chibzuieşte. Chibzuieşte timp de o secundă! Această secundă îi hotărăşte soarta, ca şi pe aceea a lui Napoleon. Dacă Grouchy ar prinde acum curaj, dacă ar putea fi îndrăzneţ, trecînd peste supunerea faţă de ordin, dacă ar putea crede în el însuşi şi în semnele evidente care s-au arătat, Napoleon ar fi salvat. Dar omul cu mentalitate de subaltern ascultă întotdeauna de dispoziţii şi nu de chemarea realităţii. Grouchy spune deci nu. O asemenea acţiune, cum o pretinde Gerard, ar fi iresponsabilă; un corp de armată atît de mic ca cel al mareşalului n-ar mai trebui să fie încă o dată împărţit. Datoria lui este să urmărească pe prusieni, atîta tot. Ezită deci să se opună poruncii împărăteşti. Ofiţerii tac indispusi. Mărşăluiesc mai departe, Gerard şi Vandamme cu pumnii strînşi, Grouchy neliniştit şi din ceas în ceas mai nesigur. Căci, în mod ciudat, prusienii tot nu se arată, și e tot mai evident că au renunţat să se îndrepte spre Bruxelles. În curînd parvin veşti suspecte, care indică faptul că, în loc să se mai retragă, prusienii atacă din flanc pe francezi. Ar mai fi timp ca, în mare grabă, să se vină în ajutorul lui Napoleon. Grouchy aşteaptă tot mai nerăbdător solia cu ordinul de a se întoarce. Dar nici o dispoziţie în acest sens nu-i parvine. Şi tot mai departe răsună bubuitul tunurilor.

Cei doi comandanţi

Între timp s-a făcut ora unu. Englezii au respins patru atacuri franceze, dar centrul dispozitivului lui Wellington e considerabil slăbit; Napoleon se pregăteşte pentru asaltul hotărîtor. El întăreşte bateriile de la BelleAlliance şi mai înainte ca focurile tunurilor să-şi lase perdeaua între dealuri, mai aruncă o ultimă privire asupra terenului. Îi scrie lui Grouchy cerîndu-i să ţină cu orice preț contactul cu prusienii, pentru a împiedica intervenţia acestora în bătălie.

Concomitent, Ney primeşte ordinul de atac. Wellington trebuie lovit mai înainte ca prusienii să ajungă la el. Nici o altă acţiune nu cîntăreşte acum atît de mult, cînd şansele au scăzut dintr-o dată. Toată dupăamiaza, pe platou urmează atacuri teribile, cu noi şi noi trupe din infanterie. Iar şi iar cuceresc pedestraşii satele distruse, iar şi iar sînt aruncaţi înapoi, iar şi iar se ridică

valurile atacatorilor francezi împotriva careurilor tot mai greu lovite. Dar Wellington mai rezistă şi de la Grouchy nu parvine nici o veste. „Unde este Grouchy, unde a rămas Grouchy?“, mormăie Napoleon nervos. Şi comandanţii lui devin nerăbdători. Hotărît să rezolve lucrurile cu orice preţ, mareşalul Ney – tot atît de nebun în curajul său (trei cai au fost împuşcaţi sub el) pe cît este Grouchy de prevăzător – aruncă toată cavaleria franceză într-un singur atac. Zece mii de cuirasieri şi dragoni dezlănţuie o cavalcadă a morţii, sfărîmă tunurile, zdrobesc primele rînduri ale duşmanului. E drept că trebuie pînă la urmă să dea ei înşişi înapoi, dar forţa armată engleză păleşte, pumnul britanic, care a prins în strînsoarea sa dealurile, începe să se desfacă. Şi cînd cavaleria franceză decimată dă înapoi sub focul artileriei, vechea gardă porneşte cu paşi grei şi înceţi, pentru a lua cu asalt dealul de a cărui stăpînire depinde atît de mult.

Patru sute de tunuri bubuie neîntrerupt de ambele părţi. Pe front, cavalcadele cavaleriei izbesc în careurile care împroaşcă foc, tobele duduie fără încetare, toată cîmpia răsună de zgomote. Sus, pe cele două dealuri, deasupra furtunii de oameni, cei doi comandanţi ascultă însă altceva. Ei trag cu urechea ca să prindă un alt zgomot, mai slab. Două ceasornice îşi deapănă tic-tacul, ca nişte inimi de păsări, în mîinile lor: Napoleon şi Wellington se uită mereu la cronometre şi numără orele, minutele care le vor aduce ajutorul decisiv. Wellington îl ştie pe Blucher aproape, Napoleon speră că Grouchy va veni. Nici unul nu mai are rezerve. Amîndoi comandanţii privesc cu ocheanul spre marginea pădurii, unde avangarda cavaleriei prusiene începe să apară.

Trupele engleze abia mai pot opune o ultimă rezistenţă, dar şi forţele franceze sînt istovite. Oştirile stau gîfîînd faţă în faţă, ca doi luptători epuizaţi, cu braţele moi, respirînd adînc înainte de a se mai arunca pentru ultima dată unul spre celălalt. Ceasul deznodămîntului irevocabil a venit.

„Scape cine poate!“

În sfîrşit, la flancul prusienilor bubuie tunuri. Se produc hărţuieli, se aude foc de infanterişti. Grouchy?! – răsuflă uşurat Napoleon. Convins că flacul îi este asigurat, împăratul îşi aruncă ultimul efectiv împotriva centrului lui Wellington; va sparge lacătul englez, care zăvorăşte drumul spre Bruxelles şi va arunca în aer poarta Europei! Dar focul acela nu a fost decît o ciocnire minoră, datorată unei erori. Prusienii care se apropiau, zăpăciţi de uniformele diferite de ale lor ale unor ostaşi din regatul Hanovra, începuseră să tragă... Tragerile greşite se opresc însă şi din zona împădurită coboară acum marea naşă a trupelor prusiene. Nu, nu este vorba de Grouchy, nu el se apropie cu trupele lui, ci Bilucher, şi, odată cu acesta, sfîrşitul. Vestea se răspîndeşte cu repeziciune în rîndul trupelor imperiale, încep să dea înapoi – deocamdată în ordine. Dar Wellington sesizează momentul critic. Se duce călare pînă la marginea dealului apărat cu dîrzenie de englezi, îşi scoate pălăria şi o flutură deasupra capului, în direcţia inamicului care bate în retragere. Oamenii lui înţeleg imediat gestul său triumfal. Dintr-o mişcare, tot ce-a mai rămas din trupele engleze se ridică şi se aruncă asupra armatei franceze, a cărei coeziune a slăbit. Din flanc se năpusteşte şi cavaleria prusiană, lovind oştirea împuţinată şi istovită. Un strigăt fatal răsună: „Sauve qui peut!“. Încă cîteva minute şi armata franceză nu mai este deci un torent al spaimei care goneşte fără frîu, antrenînd totul cu ea, pînă şi pe Napoleon. Cavaleria duşmană care o urmăreşte loveşte parcă într-o masă apoasă lipsită de apărare şi de simţire; e gata să „pescuiască“ chiar şi caleaşca împăratului. Noaptea care se lasă îi salvează lui Napoleon, pentru un timp, viața şi libertatea. Dar omul care, la miezul nopţii, buimăcit şi plin de noroi, se prăbuşeşte în fotoliul hanului dintr-un sat oarecare nu mai este un împărat. Soarta sa e pecetluită. (va urma)

ŞTEFAN ZWEIG (traducere de I.M.)

Castelul Hougoumont în timpul bătăliei de la Waterloo

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (206)

Zeii (20)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (7)

Chia Lan – fost discipol al lui Buddha, a devenit divinitate budistă. El împiedică spiritele malefice să pătrundă în temple și mînăstiri. Este înfățișat cu trei ochi, ceea ce îi permite să vadă tot ceea ce se petrece în jurul său.

Chien-Di – zeiță daoistă, mama strămoșilor dinastiei Shang/Yin. A rămas însărcinată în chip miraculos după ce, din greșeală, a înghițit un ou de rîndunică, ce avea pe suprafața lui toate culorile. O altă versiune a mitului afirmă că sarcina a survenit atunci cînd Chien-Di a atins cu mîna oul unei păsări negre. Zeița l-a născut pe Xi, fondatorul mitic al dinastiei Shang/Yin. Zeița îl avea ca soț pe Di Ku, zeul Muzicii.

Chiguo – rege paznic al Estului în budism. Este versiunea chineză a lui Dhrtarastra din scrierile sanscrite, unde apare ca un șarpe-diavol malefic. În unele mituri brahmane el s-ar fi născut orb. Pentru chinezi, regele Chiguo este asociat anotimpului Primăverii și punctului cardinal Est. Talentul său de cîntăreț la chitară l-a asociat muzicii. De altminteri, oștirea lui este alcătuită din muzicanți, dar și din cîțiva demonivampiri. Daoiștii l-au recunoscut și ei, dar l-au numit Chiguo Molihai. Budiștii l-au inclus în gruparea „Patru regi cerești minunați“.

Chin Jin – zeitate dar oistă secundară. Este considerat un zeu al zilei.

Chi Songzi – zeitate de rang secundar, avînd funcția de stăpîn al ploii.

Chi Jiaxian – zeu sau nemuritor, este poreclit „Nemuritorul desculț“. Se povestește că pe la anul 1009 d.Chr., împăratul de atunci al dinastiei Song a făcut rugăciuni Cerului pentru a i se dărui un moștenitor.

Oameni și miracole (30)

Călătoriile extracorporale

În cazurile în care nu e vorba nici de moarte aparentă, nici de moarte iminentă, cele în care misticul este într-o stare aparent apropiată de extaz, este oare justificat să facem o apropiere între bilocatie şi călătoriile extracorporale, aşa cum au fost ele descrise de Robert Monroe şi Jeanne Guesne?

„Am trecut de mai multe ori prin experienţa părăsirii corpului, spunea Jeanne. M-am simţit existînd în afara lui, rămînînd foarte aproape, văzîndu-l, sau, dimpotrivă, mergînd foarte departe şi revenind în el, fără întreruperea conştiinţei“. Căci Jeanne a insistat asupra acestei noţiuni de „conştiinţă de a fi“, în această stare, experimentezi o nouă stare de a fi, o nouă dimensiune a conştiinţei. Şi pentru că învelişul corporal nu este indispensabil certitudinii de a exista, viaţa de după moarte pare deci posibilă.

Or, recitind relatarea lui Jeanne, atenţia este reţinută de cîteva detalii. Mai întîi, dedublarea voluntară nu se practică oricum, e nevoie de un ritual: te lungeşti, te relaxezi, respiri lent, fond sonor (la Monroe), deci tehnici care să ducă la o stare de conştiinţă astfel încît creierul să emită în acel moment unde lente. Putem apropia această stare de cea în care misticii au experienţe de bilocatie (stare de extaz, ne spun textele).

Dar, pe de altă parte, văd o diferenţă mare între bilocatie şi starea extracorporală. Jeanne, dedublată, nu reuşea să se facă auzită de persoanele pe care le întîlnea. De exemplu, în 1940, s-a „dedublat“ ca să comunice cu soţul ei prizonier în Germania, forma ei dedublată reuşind să vadă foarte bine chipul soţului ei şi chiar să-l atingă. Dar el nu a văzut-o. Jeanne citează şi cazul uneia dintre prietenele sale, dedublată ca să meargă să-şi regăsească tatăl: „Mi-am văzut tatăl vorbind cu vehemenţă, dar nu l-am auzit. Am încercat zadarnic să mă manifest îmbrăţişîndu-l. Degeaba, nu-mi simţea prezenţa...“.

Cererea împăratului a ajuns în Cer și a fost comunicată conclavului de divinități. Auzind despre ce este vorba, Chi Jiaxian a izbucnit în rîs. Ca pedeapsă, marele zeu, Împăratul de Jad l-a trimis să cîrmuiască pămîntul, așadar l-a făcut să se încarneze ca fiu al împăratului Shenzong. Ca prinț moștenitor, fostul nemuritor Chi Jiaxian avea obiceiul de a umbla desculț. Din cauza acestei plăceri, ciudată pentru un nobil, i s-a pus porecla amintită.

Chi Jingzi – zeul daoist al Focului. Tradiția afirmă că i-a învățat pe oameni cum să facă focul folosinduse de lemnul dudului. În raport cu alte divinități ale focului, Chi Jingzi reprezintă mai degrabă ideea de „Foc Spiritual“. În mitologia chineză mai există și alte versiuni despre foc. Una se referă la istoria maestrului focului, numit Suizen.

Ching Lingzi – zeu daoist al Ceaiului. Este asociat zeului Luo Yu.

Ching Long – zeul daoist al plămînilor – Qing long.

Qin-huo Niang Niang – zeul daoist al instrumentelor cu strune și al tobelor.

Chio Yuanzi – zeul daoist al creierului.

Chi Po – zeitate daoistă secundară, considerat a fi unul dintre zeii vîntului.

Chi You – unul dintre cei mai vechi zei cerești cu apucături rele. I s-au atribuit, ca funcții și responsabilități, războiul, ploaia și inventarea armelor de metal. În perioada mitică el trecea drept un rege perspicace, un descendent al marelui zeu Shen Nong. Istoricii de mai tîrziu credeau că, în Antichitatea timpurie, el a fost șeful unui trib de uriași, niște personaje îndrăznețe și pline de vitejie, urmași ai împăratului Yang Di. Ca înfățișare, zeul a fost descris în mai multe feluri. Vechimea mitologică a personajului explică de ce oamenii au avut timp să și-l imagineze în modul cel mai variat. Ar fi avut aspectul unui taur, pe jumătate om uriaș, cu cap de fier. Alții îi atribuiau aparența de om și doar coarne și copite de taur. În folclor circulă o descriere mai complexă. Fie că Chi You ar fi avut

Acest punct mi se pare esenţial, căci diferă total de relatările de bilocație. Toţi martorii spun că au atins şi l-au auzit pe misticul dedublat, că au dialogat cu el. Comunicarea s-a stabilit cu adevărat, în timp ce în cazul călătoriilor extracorpoale pare imposibilă.

În ceea ce priveşte ce se dedublează, actualmente se fac cercetări cu subiecţi psi care ar fi capabili să se deplaseze fără corp într-o cameră vecină sau depărtată şi să-i descrie în mod precis amenajarea (fără nici o legătură telepatică cu experimentatorii care nici ei nu ştiu nimic despre aceste încăperi). Realitatea acestei „dubluri energetice“ este din ce în ce mai probabilă în urma cercetărilor, mai ales asupra electromagnetismului. Căci se ştie că orice corp viu emite o radiaţie energetică sau se postulează că această radiaţie poate să aibă o anumită autonomie faţă de suportul ei emiţător, corpul material.

Cînd Ingo Swann, de exemplu, a făcut o descriere detaliată a tabloului agăţat pe peretele unei camere încuiate pe care nu o văzuse niciodată, iar aceste rezultate depăşesc şansele statistice ale hazardului, sîntem îndreptăţiţi să credem că a făcut o „excursie psihică“. Dar cum nimeni nu se afla în camera respectivă, nimeni nu a putut să depună mărturie că forma lui psihică a fost vizibilă, materializată. Şi în această privinţă mi se pare că voiajul extracorporal se deosebeşte de bilocatie. În cazul bilocaţiei, forma care „călătoreşte“ este percepută ca o realitate, martorii atestă acest lucru.

Cele mai multe relatări ale unor călătorii extracorporale ne parvin de la cel care a întreprins această călătorie (voluntar sau nu) şi care, după aceea, ne povesteşte ce a simţit: m-am simţit viu, mi-am văzut corpul inert ca un cadavru, am parcurs cutare distanţă, am întîlnit cutare persoană etc. Dar totalitatea relatărilor de bilocatie ne vin nu de la cel în cauză, ci de la martorii care l-au văzut.

Invizibilitatea (1)

A deveni invizibil este una dintre cele opt siddhi (puteri supranaturale) la care se referă acei asceţi care practică asiduu yoga: Prakamyama. La sufişti, ubicuitatea este menţionată în cele zece exemple precise care figurează în vieţile sfinţilor, ale dervişilor.

cap de șarpe și picioare de broască țestoasă, fie că pe trupul său de om tronau un cap de aramă sau unul de panteră. Tot în folclor îl găsim descris cu patru ochi, șase mîini și coarne pe cap. O variantă afirmă că avea opt mîini și opt picioare. În unele desene rupestre poate fi văzut ca un monstru, pe jumătate om, pe jumătate animal, cu cap de panteră, gheare de tigru, dar cu un coif de metal pe cap, ținînd în mîini diferite arme. În sinteză, aspectul lui straniu amintea o variantă de dragon gigant. Hrana lui consta în nisip, pietre și bucăți de fier. Este posibil ca imaginația oamenilor din vechime să se fi făcut atunci ecoul intrării în Epoca Fierului. Calitățile lui deosebite îl situau printre personajele curajoase și puternice pentru că putea să zboare prin locurile cele mai primejdioase și avea și talentul de a meșterii arme de fier. Lui i se atribuie fabricarea scutului, toporului, suliței, securii de luptă, sabiei, tridentului, lăncilor, arcului cu săgeți, bardei etc. Se spune că ar fi avut 72 de frați sau chiar 82, cu trupuri de fiare, cu capete de aramă și sprîncene de fier, coarne, frunți de fier și urechi ascuțite ca niște săbii. Toți știau să vorbească la fel ca și oamenii. Visul lui Chi You era foarte ambițios. Dorea să părăsească ocupația lui de a prelucra metalul în munți și să ocupe tronul de cîrmuitor suprem. Pentru asta trebuia să îl înlăture pe Împăratul Galben. A început prin a-i răpi tronul lui Yang Di, zeul soarelui de la Miază-noapte, după ce i-a ațîțat pe oameni și i-a determinat să intre în conflict cu acesta. A îndemnat la răscoală populația miao, alcătuită din războinici, duhuri rele, forțe necurate ale munților, copacilor și stîncilor, pe care și-a făcut-o aliată. Retras în nord, Yang Di a fost nevoit să ceară ajutorul Împăratului Galben. După ce Chi You a ajuns cu armata sa în Cîmpia Zhuolu, unde se refugiase Yang Di, a apărut Împăratul Galben cu o oaste puternică. Trupele Împăratului Galben se compuneau din zei, diavoli, fiare sălbatice (jaguari, leoparzi, tigri și urși).

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

Dar cele mai multe mărturii le-am putut aduna de la ortodocşii români. Părintele Cleopa, stareţul unei mari mînăstiri din Sihăstria unde se practică o asceză riguroasă, a cunoscut, în urmă cu mai puţin de patruzeci de ani, mai mulţi ermiţi care trăiau în pădure şi care aveau capacitatea de a apărea şi dispărea dintr-un loc fără ca cineva să-i fi văzut vreodată sosind sau plecînd.

Capacitatea de a te face invizibil şi cea de a te deplasa în mod inexplicabil ar fi unele dintre efectele rugăciunii isihaste, acea rugăciune mentală neîncetată. Ioan din Moldova, un ermit din Secolul al XVIII-lea, povestea: „Rugăciunea începuse să prindă rădăcini, a început să acţioneze, nu mai puteam dormi, abia o oră pe noapte, şi asta stînd pe un scaun“.

Rodul acestei rugăciuni neîntrerupte este o dragoste neţărmurită pentru toţi oamenii. „Deseori, spunea Ioan din Moldova, mă scol seara ca să spun rugăciunea către Isus şi sînt captivat, atras în afara mea. Nu ştiu unde. În corp sau în afara lui? Nu ştiu, Dumnezeu ştie“.

Într-o zi, corpul lui a dispărut fără ca nimeni să ştie nici unde şi nici cum.

Asemenea relatări se mai pot auzi şi azi. Astfel, cea a lui Teodul, stareţul Mînăstirii Agapia, mort în 1981, care a povestit întîlnirile sale ciudate cu episcopul Ioan, un ermit foarte avansat spiritual şi care avea multe puteri miraculoase. Era un isihast de mare renume, care trăia în Munţii Carpaţi. Cînd se deplasa la întîmplare pe cărări, era întotdeauna însoţit de un ucenic care mergea în spatele lui ca să se poată ruga fără să fie tulburat; avea capul descoperit, părul alb îi cădea în plete, avea barbă albă, faţa foarte luminoasă, purta haine vechi şi mergea cu un baston în mînă.

Într-o zi, cînd Teodul 1-a întîlnit pe cărare, ermitul i-a povestit parcursul său spiritual. În 1915 (pe cînd era deja episcop şi diplomat în teologie), a vrut să intre într-o mînăstire ca simplu călugăr, cu sarcina de a păzi vitele. Dar stareţul l-a anunţat că decisese să-1 hirotonisească (el fiind deja hirotonisit), drept pentru care a preferat să fugă şi să se retragă în pădure. (va urma) HÉLÈnE rEnArD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cum arătau Bucureştii pe la 1700

Moldoveni sau valahi, domnitorii noştri au fost aleşi în chip diferit. Pe unii îi alegea Divanul marilor boieri care vedeau în candidatul la tron doar un instrument care să le satisfacă pretenţiile politice şi economice. Aşa cum a fost cazul cu boiernaşul Constantin Cantemir, provenit din rîndurile oştirii, şi sărac, şi neştiutor de carte. Şi e de la sine înţeles că, la primul gest de nesupunere, această marionetă era îndepărtată fără vorbe prea multe. Însă vai de boierii trădători cînd domnitorii, ce-i drept puţini la număr, reveneau la tron! Cazul lui Alexandru Lăpuşneanu, reîntors în Moldova cu ajutor turcesc, care şi-a tăiat rivalii, vornicul Moţoc şi alţi boieri, este cel mai cunoscut. Sau poetul Ienăchiţă Văcărescu care, la cei 60 de ani ai săi, le făcuse viaţa amară domnitorilor Nicolae Mavrogheni şi Alexandru Moruzi, nişte ,,proşti la gîndire şi la simţire şi pozne ale firii”. Dar cel mai necăjit era Moruzi, căruia îi ardea nevasta, cu vreo 30 de ani mai tînără, o iabraşă fără istov, dar şi fiica. Tupeul poetului creştea pe măsură ce domnia lui Moruzi se apropia de sfîrşit. Dar, venind și la a doua domnie, bietul Moruzi nu s-a lăsat pînă nu a găsit un medic care l-a rezolvat pe Ienăchiță cu otravă în 1797.

Alți boieri pretendenți la tron primeau ajutor de la prieteni. Cum s-a întîmplat cu Ștefan cel Mare, ajuns domn al Moldovei în 1457 cu ajutorul militar al lui Vlad Ţepeș, vărul său, cînd și-a învins rivalul, Petru Aron, în bătălia de la Joldești. Ce-i drept, mai tîrziu Ștefan s-a achitat de datorie, venind la București, cînd l-a scos pe Radu cel Frumos din scaunul domnesc și l-a repus pe Vlad.

În sfîrșit, mulți își cumpărau domnia direct de la Stambul, risipind multe pungoace cu galbeni, mare parte din ei împrumutați, deopotrivă și sultanului, dar și dregătorilor acestuia, mai mari și mai mici, ieșiți în cale, căci, pînă la Dumnezeu, te mănîncă sfinții, după cum sună un principiu bine-cunoscut.

Așa s-au ales domnitorii pămînteni din Moldova și Muntenia o lungă perioadă de timp. Mai precis, pînă la defecțiunea principilor Dimitrie Cantemir în Moldova (1711) și Constantin Brâncoveanu în Valahia (1716), la 2 ani după descăpățînarea lui și a celor 4 fii, la Stambul. Multă vreme, acești domnitori luminați și bogați au părut a fi loiali turcilor. Coconul Dumitrașcu fusese trimis zălog la Înalta Poartă pe timpul vremelnicei domnii a tătînelui său Constantin Cantemir, și nu pierduse vremea cu berbantlîcuri prin saloane și cafenele, ci studiase, vreme de vreo 20 de ani, prin cele mai strălucite biblioteci din Stambul, devenind un mare savant care cunoștea 12 limbi și scria în 4 alfabete. Și Constantin Brâncoveanu avea gust pentru poezie și filozofie, îi plăceau palatele strălucitoare cu tablouri scumpe și plimbările pe la curțile Evropei. Dar ei nu știau că, în secret, cei doi oameni învățați visează cum să scape Evropa de blestemul turcesc, căutînd alianțe cu Petru cel Mare, țarul rușilor, o forță care se tot ridica. Mai întîi, Cantemir-Vodă a încheiat un acord cu Petru în vederea unei cruciade împotriva turcilor. Bătălia s-a dat în luna mai a anului 1711 la Stănilești, pe Prut, unde puhoiul turcesc a copleșit ceata ruso-moldovenească. Furioși, turcii au cerut capul moldoveanului hăinit, dar țarul nu l-a trădat, luîndu-l cu sine în Rusia și copleșindu-l cu onoruri dintre cele mai strălucite. Brâncoveanu, din păcate, n-a avut acest noroc și a sfîrșit descăpățînat la Stambul dimpreună cu cei 4 fii ai săi. În atare situație, turcii s-au văzut nevoiți să recurgă la fanarioți, pripășiți prin cartierul Fanar din Stambul, unii oameni cu carte, dragomani, adecă buni cunoscători de limbi străine. Alții doar aventurieri și degrabă însetați să adune averi nenumărate. Timp de un secol, ei au jefuit Moldova și Muntenia, aducînd pagube pentru unii și cîștiguri pentru alții, pînă la revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821. Întrebat ce dorește cu zavera lui, Tudor ar fi răspuns că, la urma urmelor, turcii sînt mai înțelegători și nu doresc alta de la români decît să-și primească birul anual. În schimb, cîinii de fanarioți, peste poate de lacomi și de cruzi, îi jupoaie de 7 piei și-i scurtează de zile. Și era gata-gata Vladimirescul să ajungă domn în Valahia, dacă n-ar fi intevenit muscalii care le-au dat voie turcilor să treacă țara prin foc și sabie, avîndu-l ca antemergător pe vicleanul de Ipsilanti. Așa cum, cu un secol înainte, împăratul german Rudolf se folosise de mediocrul general Basta, să-l elimine pe Mihai Viteazul, cel care îl speriase și pe Papa Clement al VII-lea: ,,Dă-mi bani și-ți

intru în Stambul!...”, punînd în pericol ordinea prestabilită a lucrurilor, precum că numai bogații au dreptul să conducă lumea. Dar și turcii au mai cedat de la ei, gîndindu-se că ar fi mai cuminte să se întoarcă la obiceiul domnilor pămînteni, care astfel a ținut pînă la alegerea lui Cuza -Vodă de la 24 ianuarie 1859.

Cine e doritor de informații asupra Bucureștilor din perioada Evului Mediu Întîrziat are la îndemînă o bibliografie generoasă. Cum ar fi: „Anonimul brâncovenesc”, ediție îngrijită de Dan Horia Mazilu; ,,Revoluțiile Valahiei”, de Anton Maria Del Chiaro, secretarul italian al domnitorului Constantin Brâncoveanu; ,,Documente privitoare la familia Cantacuzino”, de Nicolae Iorga; ,,Documente privitoare la istoria orașului București”, de George Potra și atîtea alte studii și articole semnate de istoricii P. Cernovodeanu, G. Fotino, C. Filitti, Fl. Constantiniu și mulți alții. La toate aceste titluri mai adăugăm una de dată mai recentă: ,,Viața cotidiană bucureșteană la apusul domniilor pămîntene (16781716)”, de Elena Gheorghe, apărută la Editura ,,Cetatea de Scaun”, Tîrgoviște, anul 2021. Aici se găsesc informații interesante despre ceea ce numim evoluția urbanismului, în paralel cu mentalul colectiv. Mai exact, elemente de antropologie bucureșteană din Secolele XVII-XVIII, cum ar fi organizarea administrativă, demografia și ordinea publică, arte și meserii, învățămîntul și politica sanitară, îmbrăcămintea și alimentația, bogații și marginalii societății, sărbătorile și viața de familie.

Surprinzător sau nu, aflați că și Orașul București are o definiție care sună cam așa: ,,Orașul București a apărut și s-a dezvoltat în zona cea mai împădurită din Cîmpia Română, numită Codrii Vlăsiei, pe malul stîng al Dîmboviței... «Dîmboviță, apă dulce,/ Undă cu cerescul dar,/ Cine te-a gustat vreodată,/ Va să plece în zadar./ Dîmboviță, apă dulce,/ Cin´ te bea nu se mai duce»”.

Cartea aceasta își propune să aducă în actualitate realitățile și atmosfera acestui oraș din Secolele XVII-XVIII. Privind lucrurile cronologic, există documente care atestă străvechimea Bucureștilor, dusă prin Secolul al XIV-lea, cînd domnitorul Mircea cel Bătrîn a ridicat pe aceste locuri o cetate. Poate de aceea, pe data de 20 septembrie 1459, nepotul său, domnitorul Vlad Țepeș, a stabilit pe locul fostei cetăți capitala Ţării Românești. După planurile lui, aceasta ar fi fost a doua capitală a Țării Românești, ,,Cea de cîmpie”, loc de popas spre Dunăre, pentru el și poporeni, pe lîngă Tîrgoviștea, capitala ,,De la deal”. Și urmașul său vremelnic, Radu cel Frumos, își stabilește aici scaunul domnesc. Chiar și măritul Ștefan-Vodă a poposit la București cînd a venit în fruntea oștii sale, să-l gonească pe Radu cel Frumos de pe tron și să-l pună în loc pe vărul Vlad Ţepeș, plătindu-și astfel o mai veche datorie, cînd domnitorul valah îl ajutase pe acesta cu oaste să urce în scaunul domniei la 1457, după ce îl învinsese la Joldești, Dorohoi, pe unchiul său, crudul Petru Aron, uzurpatorul tronului.

cu hramul Bunavestire. Dar incendiile, cutremurele și invaziile vor strica toată frumusețea locului. În secolul următor, domnitorul Constantin Brâncoveanu va extinde și moderniza ansamblul arhitectonic de la Curtea Veche după modelul curților evropenești, pînă spre Universitatea de azi, Strada Lipscani și Palatul Poștelor. Spre a fi mai bine administrată, Curtea Domnească va fi împărțită în mai multe curți mai mici. Dar dacă Palatul Voievodal va fi dărîmat de mai multe ori, Biserica Bunavestire va rămîne neatinsă. Se pare că o icoană făcătoare de minuni a Sfîntului Antonie cel Mare a salvat-o, motiv pentru urmași să schimbe numele bisericii în Biserica Sf. Anton. Sub domnitorul Alexandru Ipsilanti, Curtea Veche s-a mutat la biserica Mihai-Vodă si a devenit Curtea Nouă. Și generalul mason Pavel Kiseleff, cel cu Regulamentul Organic din 1832, intenționa să traseze străzi în București, obligînd cetățenii să nu mai construiască o casă în spatele alteia și predispuse astfel la incendii.

Pentru Țările Române, epoca modernă a început în 1821, după revoluția lui Tudor Vladimirescu, atunci cînd regimul fanariot a fost înlocuit cu domniile pămîntene. Astfel, în Moldova, va fi instalat ca domn Ioniță Sandu Sturdza, iar în Valahia, Grigore Dimitrie Ghica, amîndoi pe cîte 6 ani. În curînd (1829), după războiul turcorus și pacea de la Adrianopole, în Țările Române vor fi făcute reforme economice, politice și sociale, care le vor deschide larg porțile spre progresul din Europa Occidentală, deși ele rămăseseră, în continuare, sub suzeranitatea turcilor. De-abia după Războiul de Independență din 1877-1878, vor fi cu adevărat libere.

Biserica Mînăstirii Colțea, critoria Cantacuzinilor

Revenind la situația Bucureştilor de la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, autoarea cărții în discuție, Elena Gheorghe, schițează un tablou al orașului din acea vreme. Astfel, în centrul orașului trona Curtea Domnească, desfășurată în jurul Palatului Voievodal. Dincolo de zidurile Curții se ridicau casele, prăvăliile și pivnițele meșteșugarilor și ale negustorilor. După 1700 au apărut și hanurile care păreau nişte cetăți cu zidurile lor groase, împotriva hoților, și curțile largi, pentru călători. Primul han a fost Hanul lui Mihai Zaraful. Apoi au apărut hanurile domnești: Hanul lui Șerban-Vodă (Cantacuzino), cel mai important, care cuprindea Străzile Lipscani, Smîrdan și Academiei de azi; Hanul Sf. Gheorghe Nou, Hanul lui Constantin-Vodă (Brâncoveanu). În afara Bisericii Bunavestire (Sf. Anton de azi), unde a fost uns Mihai Viteazul în 1595, în interiorul Curții Vechi au dăinuit și alte biserici, înălțate cu banii boierilor și ai negustorilor mai bogați. Dincolo de ziduri, sărăcimea și alti negustori au construit și ei bisericile lor. Paraclisul Sf. Ioan Botezătorul este a doua mare biserică a Curții Domnești. El a fost ridicat de boierul Grigore Ghica pe la 1600. Apoi Biserica Mînăstirii Colţei, construită de spătarul Mihai Cantacuzino, ca parte a complexului arhitectonic, care mai cuprindea trei paraclise, spital, spițerie, o casă pentru chirurgi, o școală sanitară. Să mai enumerăm alte biserici ale epocii: Sf. Nicolae ,,Dintr-o zi”, Biserica Doamnei, ctitoria doamnei Maria, soața lui Şerban Cantacuzino (1683), Biserica Fundenii Doamnei, Biserica Hanului Greci, Biserica Sf. Gheorghe Nou, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, unde îi odihnesc rămășițele lui și ale celor 4 fii tăiați cu toții de turci, și unde au fost prohodiți Eminescu pe 17 iunie 1889 și Vadim în 2015, Biserica Sf. Nicolae-Șelari, Mînăstirea Sf. Sava (Sec. XVI), Zlătari.

În Secolul XVII, domnitorul Mircea Ciobanu lărgește și întărește Curtea Domnească, dotînd-o cu o biserică

Tot în veacul XVI au apărut, pline de praf și de nămol, ulițele, care, la început, n-aveau nici un nume. Pe la 1800, mahalalele (= cartiere): Broșteni, Gorgani, Olteni, Măcelari, Săpunari. Pe urmă podurile, un fel de pavaje din bîrne groase de stejar, care erau așezate la cele două capete pe tălpi groase de stejar. Ele aveau dezavantajul că putrezeau repede și trebuiau înlocuite la fiecare 4-5 ani. Cea mai cunoscută arteră din București a fost Podul Mogoşoaiei, care începea din Piața Victoriei și se vărsa în Cheiul Gîrlei, la Piața Unirii. Astăzi se numește Calea Victoriei, în cinstea izbînzii din Războiul de Independență. PAUL SUDITU

Podul Mogoșoaiei, devenit, după 1878, Calea Victoriei

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Sã fie luminã... în pomul de Crãciun

Este perioada din an în care bradul devine o adevărată vedetă, împodobind căminele și luminînd sărbătorile prin prezența sa colorată. Strălucirea sa este dată, în special, de luminițele fără de care sărbătoarea Crăciunului este de neimaginat în zilele noastre. Partea luminoasă a mult iubitului pom de Crăciun se pierde în negura istoriei, fiind marcată, de diverse povești... aprinse.

Sãrbãtoare la lumînare

Luminile din pomul de Crăciun au strălucirea lor aparte în istorie. Tradiția legată de lumini și de pomii care rămîn verzi pe parcursul întregului an face trimitere la ritualurile păgîne din timpul iernii, care, ulterior, au fost preluate și adaptate de creștini. În Secolul al XVII-lea, germanii au fost primii care au combinat cele două elemente, bradul și luminile și, astfel, a luat naștere tradiția pomului de Crăciun. După posibilitățile tehnice ale vremii, pionierii brazilor de Crăciun aveau cetinile împodobite cu lumînări aprinse. Deși primele referințe documentare în acest sens datează din anul 1660, există o legendă conform căreia Martin Luther a fost primul care a aprins lumînări în bradul de Crăciun, inspirat de cerul plin de stele din noaptea de Ajun, cu un secol înainte.

Fixarea rudimentarei instalații pe crengile de brad nu reprezenta chiar o operațiune simplă, metoda fiind greoaie și cerînd multă ingeniozitate de la amatorii de „iluminare” aniversară. Și, nu în ultimul rînd, era o chestiune de viață și de moarte, la propriu, fiind nevoie de de multă atenție pentru a nu transforma pomul de Crăciun în foc de tabără. Treptat, oamenii au inventat tot felul de soluții: prindeau lumînările cu ace, le legau de crengi cu ață sau foloseau ceară topită pe post de adeziv. Chiar și așa, decorul de lumini nu era prea

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (14)

Darul conchistadorilor (3)

Un călugăr dominican pe nume Vicente de Valverde a venit cu o ofertă pe care Atahualpa nu o putea refuza – dacă avea să se convertească la creştinism, putea fi strangulat, în schimb. Regele a primit. A fost urmat de o serie de conducători-marionetă, dintre care ultimul a fost decapitat în 1571. Pînă atunci, incaşii fuseseră copleşiţi de alte trei epidemii de variolă şi decimaţi de alte boli noi, cum ar fi oreionul şi rujeola. În 1576, în Peru, numărul lor scăzuse de la 7 milioane la numai o jumătate de milion.

Rujeola a ucis încă 2 milioane de băştinaşi din Mexic în primul deceniu după 1600, iar indienii din America de Nord au fost, la rîndul lor, decimaţi de virus. În total, se estimează că bolile nou-venite au ucis aproximativ 45 de milioane de persoane în cele două Americi între anii 1500 şi 1650, probabil 90% din populaţia băştinaşă.

Tifosul

Tifosul este răspîndit de păduchii infectaţi şi prosperă în locuri aglomerate, unde igiena este precară, precum închisorile, taberele de refugiaţi sau în mijlocul armatelor aflate pe cîmpul de luptă.

Printre simptome se numără febra, durerile de cap extrem de puternice, durerile musculare intense, confuzia şi delirul. S-a spus că epidemia de ciumă care a făcut ravagii în Atena în 430 î.Chr. a fost de fapt o epidemie de tifos, dar prima izbucnire clară a bolii în Europa a avut loc în 1489, în rîndurile soldaţilor spanioli care asediau oraşul Granada, aflat sub

stabil, existînd, în permanență pericolul ca bradul să ia foc de la vreo lumînare. Motiv pentru care instalația de brad funcționa cel mult 30 de minute. În tot acest timp, membrii familiei care deținea un astfel de brad luminat îl supravegheau în permanență și aveau mereu în preajmă rezerve de apă sau saci de nisip, în cazul în care se întîmpla vreun accident.

O, brad modern...

Lucrurile se schimbă radical în Secolul al XIX-lea, odată cu apariția energiei electrice. Pe 22 decembrie 1882, Edward Hibberd Johnson, vicepreședinte al companiei Edison Electric Light și prieten al lui Thomas Edison – celebrul inventator al becului electric – a fost primul care a avut ideea să-și împodobească bradul din locuința sa, din cartierul Manhattan, cu 80 de becuri roșii, albe și albastre, prinse pe fire de cablu.

Simbolul verde și luminat al Crăciunului a fost amplasat în camera de oaspeți, lîngă fereastră, așezat pe

stăpînirea maurilor. Epidemii de proporţii s-au produs în vremuri de foamete, de sărăcie extremă sau de război, iar boala era cunoscută sub diferite nume, cum ar fi „febra foametei” sau „febra închisorii”. Se estimează că în 1759 un sfert dintre cei închişi în puşcăriile Angliei au murit de tifos.

Boala a făcut ravagii în Irlanda în timpul Marii Foamete, iar condiţiile din timpul Primului Război Mondial au ajutat şi ele la răspîndirea sa. Pe frontul de vest, posturile de despăduchere au ţinut tifosul sub control, dar în 1914 boala a izbucnit într-un lagăr de prizonieri de război sîrbi şi apoi s-a răspîndit în rîndurile populaţiei civile. În mai 1915, magnatul ceaiului, sir Thomas Lipton, care se întorcea dintr-o misiune umanitară, a anunţat că tifosul „făcea ravagii peste tot... nici bărbaţii, nici femeile, nici copiii, indiferent de poziţia socială, nu sînt imuni în faţa bolii”. Nouă dintre cele 12 surori medicale americane dintr-un spital erau bolnave, iar un medic american care se întîlnise cu Lipton la sosirea acestuia era mort cîteva zile mai tîrziu, cînd sir Thomas s-a întors. Oamenii tremurau pe marginea drumului, „prea slăbiţi ca să poată merge”, în timp ce spitalele erau supraaglomerate, iar victimele erau lăsate să moară afară, fiindcă nu mai rămăsese loc nici măcar pentru a le întinde pe podea. Dintre cei care se molipseau, aproximativ trei sferturi aveau să moară şi, deşi s-au înfiinţat centre în care victimele şi hainele lor erau dezinfectate, peste 150.000 de oameni au pierit în şase luni.

Pînă în 1916, oamenii de ştiinţă descoperiseră deja microorganismul care provoacă tifosul, dar asta nu a împiedicat boala să continue să facă ravagii şi în anul următor, cînd haosul antrenat de Revoluţia Rusă s-a adăugat celui creat de Marele Război. Timp îndelungat, restul lumii nu a aflat ce se petrecea, dar la 29 ianuarie 1918 The Times a anunţat că, în sfîrşit, ruşii recunoscuseră că tifosul făcea ravagii „de o gravitate fără precedent”. Mîncarea era insuficientă, iar doctorii erau

o cutie motorizată, care îl învîrtea de șase ori pe minut. Astfel, putea fi admirat de toți trecătorii. Premiera istorică nu a trecut neobservată de către ziariști. Publicația Detroit Post a remarcat bradul din casa lui Johnson, împodobit cu becuri de mărimea unei nuci și faptul că, pe lîngă instalația din pom, mai existau încă două cabluri cu cîte 14 becuri montate pe tavan. În scurt timp, știrea despre prima instalație electrică pentru bradul de Crăciun a devenit cunoscută, chiar dacă, la acel moment, inovația decorativă era un obiect destul de exclusivist, pe care și-l permiteau doar cei mai înstăriți. Mai exact, prețul pentru împodobirea unui brad de dimensiuni medii depășea 300 de dolari.

O sãrbãtoare „electrizantã”

În anii următori, Edward Johnson și Thomas Edison au adus diferite îmbunătățiri luminilor electrice pentru brad, iar în 1890 au scos invenția pe piață, promovînd-o în marile magazine. Ani mai tîrziu, în 1895 a fost aprinsă prima instalație cu beculețe în bradul de la Casa Albă, sub președinția lui Grover Cleveland.

În 1903, General Electric a început să ofere spre vînzare primele instalații pentru bradul de Crăciun. Dar și așa, acestea erau destule de scumpe, prețul lor ajungînd la 12 dolari. Pentru că mulți dintre americani nu își permiteau să cumpere aceste podoabe, magazinele din unele orașe au găsit soluția: închirierea lor, pentru doar 1,50 de dolari. Prin anii 1940, atunci cînd electrificarea a devenit standard în America, luminile electrice au înlocuit total instalațiile pentru brad cu lumînări din ceară. Astfel, pericolul brazilor în flăcări a fost înlocuit cu frustrarea anuală a descîlcirii firelor electrice ale instalațiilor colorate. Dar chiar și așa, cu tot acest ,,inconvenient”, americanii îi mulțumesc lui Edward Johnson, pe care îl numesc „Tatăl pomului de Crăciun cu lumini electrice”.

HISTory.Com

rari. La Groznîi erau numai şapte medici la 11.000 de pacienţi: „Spitalele erau spitale doar cu numele, bolnavii erau îngrămădiţi în camere goale şi zăceau pe podele înfăşuraţi în pături, fără ca nimeni să aibă grijă de ei şi fără nici un mijloc de subzistenţă în afară de o bucată de pîine neagră care le era îndesată în palme în fiecare dimineaţă”, scria reporterul ziarului The Times. „Păduchii mici şi albi care mişună şi se înmulţesc peste tot, chiriaşi ai celor flămînzi, nespălaţi, osteniţi şi epuizaţi de război, transmit microbul”.

La sfîrşitul Primului Război Mondial, o pandemie făcea ravagii şi în Serbia, Macedonia, Ucraina, Austria şi în estul Poloniei. Oraşele din Serbia erau pline de refugiaţi, iar măsuri de precauţie cum a fost pulverizarea gazolinei asupra oamenilor nu au fost suficiente pentru a preveni 120.000 de îmbolnăviri în ultimele nouă luni ale anului 1919. Bolşevicii au recunoscut că în Rusia s-au înregistrat 1,3 milioane de cazuri de îmbolnăviri în perioada cuprinsă între septembrie 1918 şi martie 1919, iar cadavrele erau adunate în grămezi. Peste un milion de oameni care fugeau de conflictele din interiorul ţării au copleşit punctele de carantină de la graniţă şi au transmis în mod constant boala în ţările învecinate. Un comunicat din Polonia, de la Dorohusk, spunea că într-un tren plin de refugiaţi „pe toţi colcăiau păduchii, iar printre ei erau 15 cazuri de tifos în stare gravă”.

Unităţile sanitare mobile dezinfectaseră peste 300.000 de persoane şi 72.000 de locuinţe din Polonia în 1919, dar în iunie 1920 The Times a relatat că tifosul făcuse ravagii „ca în vremea cînd Moartea Neagră s-a dezlănţuit asupra Europei medievale”. În Galiţia, şcolile au fost închise, iar activităţile comerciale au încetat. Nu mai erau haine curate, medicamente, iar alimente rămăseseră foarte puţine. În oraşele şi satele mai mici nu era nici măcar apă, iar apele menajere se scurgeau direct în canale deschise.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Istoria în oglinda timpului

ISTORIA DE LA PALAT

La 325 de ani de la înălțarea

Palatului Domnesc de la Potlogi – Ctitorie a Domnitorului CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Dacă privești cu atenție harta României și pui ochii pe București, Capitala Țării, din centrul lui pornesc în toate direcțiile, asemenea unui uriaș evantai, drumurile care fac legătura Țării cu inima ei – Bucureștiul – într-o ingenioasă țesătură de artere de circulație prin care pulsează viața transportatorilor, într-un ritm neîntrerupt și într-un volum din ce în ce mai voluminos. Din una din aceste artere de circulație, care, întîmplător, se numește Autostrada I (București-Pitești), cam pe la kilometrul 30 față de București se desprinde DJ 701, un drum paralel cu albia rîului Argeș, de-a lungul căruia, în cîmpie deschisă, se înșiră localități rurale – comune și sate, cu nume românești, revendicate din cine știe ce întîmplări și legende dintr-un trecut îndepărtat: Stoenești, Găiseni, Cărpenișu, Potlogi, Crovu, Pitaru, Odobești, după care schimbăm un pic peisajul pentru că am ajuns în orașul Titu – punct în care ne oprim cu geografia rutieră, aceasta penetrînd DN7 București – Pitești.

Pe aceeași hartă, în dreptul localității Potlogi descoperim un semn minuscul și o însemnare scrisă cu culoare roșie, care ne amintește de numele unui domnitor al Țării Românești, devenit martir, cu trei sute și ceva de ani în urmă – este vorba de Domnitorul Constantin Brâncoveanu – domn al Munteniei, între anii 1688-1714, și de Palatul Brâncovenesc, ridicat de acest domnitor

De la acest semn și de la această adnotare generatoare de întrebări, pornim cu adevărat la drum, încercînd să deslușim, dincolo de însemnele topografice de pe hartă, lumea care se ascunde în umbra lăsată de Palatul Domnesc de la Potlogi, ca o amprentă a Istoriei de pe aceste meleaguri, păstrată vie și după mai bine de trei secole.

Potlogi – pe harta României

Așezată la intersecția mai multor drumuri județene, în cîmpia de sud a județului Dîmbovița, comuna Potlogi este ca o placă turnantă între localitățile din zonă, legînd cu funia drumurilor Titu de Bolintin Vale; Corbii Mari de Răcari și Lungulețu de Potlogi. Pe o suprafață de aproape 5199 ha (dintre care 1400 ha intravilan) trăiesc astăzi aproape 9.000 de locuitori, așezați în 2.545 de gospodării frumoase, răspîndiți în cele 5 sate ale comunei: Potlogi, Pitaru, Podu Cristinii, Românești și Vlăsceni. În îngălbenitele hrisoave deținute de Arhiva Națională a României data de 5 februarie 1580 apare ca cea dintîi atestare documentară a localității Potlogi. Cum era regula în acele vremuri, dobîndirea unor proprietăți era certificată de un document semnat de

Domnitor, așa cum s-au petrecut lucrurile și cu moșiile satului Potlogi, cînd Mihnea Vodă, domnul Țării Românești, semnează Hrisovul domnesc din 5 februarie 1580 prin care atestă stăpînirea jupînului Dragomir, fostul mare vornic, împreună cu soția și fiul său, a cîtorva sate, nominalizîndu-le ca atare: Fălcoi, Captarești, Românești, Ciocoveni, Potlogi, Privaliștea, Beloivani, Bucoveni, Cîstivești. După această primă fixare în timp tot documentele vechi ne vorbesc despre desele mișcări funciare, cînd pămîntul trece dintr-o mînă într-alta, proprietarii și arendașii constituind un tandem care a generat dezvoltarea proprietății agrare, conducînd la comasări pe întinderi mari de suprafețe, întărind astfel puterea celor care stăpîneau pămîntul și creîndu-le poziții dominatoare în societate. Aceste transformări de proprietăți, într-o unitate de timp relativ scurtă, demonstrează un fapt îmbucurător, anume că, în acest perimetru de sate românești, viața pămîntului – văzut ca bun primordial al dezvoltării generale a societății – era destul de activă, aceasta formînd premisele emancipării anumitor clase sociale, care vor determina punerea bazelor unei noi societăți, net superioare pe toate planurile – societatea capitalistă. Deși sat dezvoltat pe coordonatele unei localități rurale, Potlogi se remarcă prin promovarea unor noi relații economico-sociale, cu timpul, statutul de sat este înlocuit cu cel de tîrg (de oraș), producția și schimbul de mărfuri configurînd acest loc nou în ierarhia localităților dîmbovițene. În acest areal bine distinct erau cuprinse satele Potlogi, Vlăsceni, Văcăreștii de Răstoacă, Românești, Cărpeniș, Găiseni și Ziduri. Ce „minune” a zămislit această translație seducătoare a unui oarecare sat de pe malul Argeșului, în contextul în care alte numeroase sate, cu aceleași terenuri explorabile, trăiau în anonimat? – se poate întreba cititorul neavizat, care nu cunoaște istoria de aproape 450 de ani a acestei localități. Pentru că am creat în mod special acest suspans și premisele formulării unei astfel de întrebări firești, a sosit vremea să lămurim această întrebare, „deconspirînd” mobilul „minunii” de la Potlogi.

Danciu Vornicul, în mîinile fiului acestuia, Matei Paharnicul din Brâncoveni (viitorul Domn Matei Basarab), iar cele din ramura lui David Postelnicul din Brâncoveni se regăsesc în posesia lui Preda Postelnicul Brâncoveanu. Prin mariaje și alianțe familiale marea avere ajunge în mîinile marelui Vornic Preda, fiul lui David, care primește de soție pe nepoata de soră a lui Matei Basarab. După moartea Domnitorului Matei Basarab (1654), marele Vornic Preda este ucis mișelește, moștenitor fiind fiul său Matei (supranumit Papa sau Pavel), căsătorit cu Stanca, fiica marelui postelnic Constantin Cantacuzino – unind două mari dinastii: Brâncovenii și Cantacuzinii într-o mare și bogată familie. Din mariajul de mai sus rezultă 3 copii: Barbu, Matei și Constantin, viitorul Domn al Țării Românești. La moartea Domnitorului Șerban Cantacuzino (16781688), s-a întrunit sfatul boierilor munteni pentru a alege un alt domn, profitînd și de faptul că Poarta nu s-a amestecat de data aceasta în numirea urmașului la domnie. Normal ar fi fost alegerea fiului Gheorghe (Iordache) Șerban, însă, vîrsta prea fragedă a acestuia (născut în 1673 – deci, avea doar 15 ani) determină alegerea nepotului răposatului domn, pe Constantin Brâncoveanu, om matur (34 de ani) și cu experiență, care deținuse mai multe dregătorii. Ajunși cu reportajul în acest cadru de începere a domniei lui Constantin Brâncoveanu, om cu moșii întinse în Oltul copilăriei sale, tema noastră ne obligă să poposim la Potlogi, în Dîmbovița, și să dezlegăm misterul dezvoltării neobișnuite a acestei așezări rurale. După cum aflăm din date istorice, orașul Tîrgoviște a avut privilegiul de a fi reședință domnească și capitala Țării Românești mai bine de 3 secole, între anii 1396 și 1714, deși, în diferite perioade, Țara Românească a avut două capitale: cînd Tîrgoviște, cînd București – după dorința domnilor: mai departe sau mai aproape de Imperiul Otoman, cel care numea și mazilea domnii pămînteni din cele două provincii (principate) – Muntenia și Moldova. Ei bine, trecînd, în drumul său de la Tîrgoviște la București, Constantin Brâncoveanu s-o fi oprit în satul Potlogi, unde, cucerit de frumusețea locurilor, s-a interesat dacă poate cumpăra aici pămînt, ceea ce s-a și realizat, cu timpul.

Un Domnitor pentru Potlogi

Pînă să povestim despre Potlogii de Dîmbovița dăm o raită prin județul Olt și poposim un timp – doar pentru dezlegarea firului unui arbore genealogic de răsunet – cel al neamului Brâncovenilor – familie de boieri olteni, cu rol semnificativ în Istoria Țării Românești în Secolele XVII – XIX, cea care a dat Munteniei doi domnitori (Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu). Marea carte de Istorie consemnează, pe la anul 1500, un fel de catalog impresionant, care se deschide cu un oarecare David postelnicul din Brâncoveni, nepotul lui Danciu Vornicul, amintiți într-un document prin care primul cumpăra de la Stanca, soția răposatului Danciu, „jumătate din sat și din mori și din vii și din tot venitul cît va fi de baștină Brâncovenii”. Averile se succed odată cu trecerea anilor și dispariția pămîntească a unora dintre eroii acestui arbore genealogic, ajungînd ca o parte să revină ramurii

Pentru că Istoria nu se face cu povești (nu doar cu povești), istoricii – neobosiți căutători în colbul secolelor, au formulat și probabilitatea primei întîlniri al lui Constantin Brâncoveanu, vel agă și unul dintre ispravnicii Bucureștilor, cu numele satului Potlogi, data fixată fiind cea de 11 septembrie 1679. În acea zi, conform hronicilor, viitorul domn, împreună cu Badea Bălăceanu bel vornic, Radu Crețulescu vel logofăt și Hristea vel vistier, îl împuternicesc pe Pîrvul Cantacuzino să întoarcă 100 de taleri slujerului Dumitrașcu și să ia în schimb zălog de la acesta moșia – cu clauza înapoierii odată cu plata împrumutului. Cum proprietatea pusă zălog de către slujer era în vecinătatea pămîntului lui Pîrvul Cantacuzino, normal, prin nerespectarea angajamentului inițial, terenul ajungea în proprietatea lui Pîrvul. Acest Pîrvul Cantacuziano devine un latifundiar cunoscut în zonă; mai mult, după moartea acestuia, soția, Ilinca Stolniceasa,

mărește suprafața de pămînt a familiei. Plecînd de la relația domnitorului cu Pîrvul Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu intră, probabil, în posesia unor suprafețe de teren din cele achiziționate de Pîrvul, în altă ipostază fiind posibile schimburi de terenuri între domn și boieri.

De la aceste întîmplări (neîntîmplătoare, totuși) aureolate de îndrăgostirea lui Constantin Brâncoveanu de Potlogi, cu locurile și oamenii lui, pînă la apariția Palatului domnesc, în care a locuit Domnitorul – obiectiv ce a propulsat Potlogiul pe traiectoria unui tîrg medieval, cu valențe mult mai strălucitoare – timpul și-a așezat coroana lui de lauri peste fruntea unuia dintre cei mai luminați domnitori români, rămas în Istorie ca un neînfricat deschizător de drumuri societății românești din Țara Românească din a doua jumătate a Secolului al XVII-lea.

Popas între Tîrgoviște și București

Așa precum curgea apa Argeșului la vale, cărînd cu ea bolovanii anilor, cu dureri și frămîntări mistuitoare ce se cerneau peste capetele locuitorilor Țării Românești, tot așa trecură și primii ani ai domniei lui Constantin din Brâncoveni. Acum, aflîndu-se într-o zonă a vieții de relativă liniște, tot făcînd naveta între Tîrgoviște și București, a luat decizia de a croi un loc de popas pe această rută. Satul Potlogi, unde deținea mai multe proprietăți, localitate așezată la o importantă răspîntie de drumuri: București – Tîrgoviște – Cîmpulung și Găiești – Pitești – Craiova, întrunea cerințele lui Vodă Brâncoveanu.

Acum pășim pe cărări de lumină spre ceea ce se va numi Palatul Domnesc de la Potlogi – construcție începută în primăvara anului 1698 și terminată (cu finisările în anul următor) în același an. Vara, sub arșița năvalnică a astrului ceresc, pe șantier era forfotă mare. Conducerea complicatelor lucrări ale Palatului a fost încredințată de Voievod bunului său prieten, boierul Mihail Corbeanu, din satul Corbii Mari. Pentru lucrări, alături de meșterii locului au fost aduși meșteri pricepuți din Dalmația (Croația de astăzi). Zorul și priceperea meseriașilor au dat roade – în toamnă Palatul putea fi admirat de trecători, chiar dacă (deocamdată) nu se putea locui în acesta. Ca anecdotă sau ca realitate, se spune că, în lipsa forței de muncă necalificată, căutînd salahori, oamenii Curții ieșeau la drumul mare și pe cine prindeau prin zonă îi puneau la muncă: chiar femeia însărcinată trebuia să transporte 5 cărămizi, iar preoții 3.

La 27 octombrie 1698, pe cînd mustul își mai potolise revolta înspumată din butoaie, în așteptarea dării primului cep, venind de la Tîrgoviște spre București, Constantin Brâncoveanu se oprește din nou pe șantier, cum a mai făcut și în alte dăți. De data aceasta, văzînd cît au înaintat lucrările, palatul fiind gata la roșu, s-a bucurat și a hotărît pe loc să consemneze evenimentul, fixînd în acest fel actul de naștere al palatului, printr-o pisanie de marmură așezată deasupra foișorului principal: „Io Constantin Basarab Voievod, aceste case den temelia lor sînt înălțate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voievod, fiului său Constantin Brâncoveanu; începîndu-le și sfîrșindu-le la leat 7200 (1698) și al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai Vtori Postelnic Corbeanul”

De acum înainte vizitele și șederea la Potlogi ale Domnitorului se înmulțesc, dorind să urmărească personal terminarea lucrărilor, cronica anului 1699 consemnînd prezența lui Brâncoveanu la Potlogi de 4 ori cîte o săptămînă, două, în special pentru a urmări lucrările de decorație. După atîta trudă și interes manifestat pentru terminarea Palatului, în condițiile acceptate de Domnitor, a sosit și ziua mult așteptată – răsplata credinței unui conducător de Țară că, iată, casa acestuia poate fi oriunde pe întinsul Țării, chiar între țăranii (și țiganii) pe care-i cumpărase cu sat, cu tot, nu doar în cele două capitale: Tîrgoviște și București. Exact la un an de la Pisania amintită mai sus, aflîndu-se la Potlogi, între 19 și 28 octombrie 1699, Constantin Brâncoveanu hotărăște inaugurarea Palatului în ziua de Sfîntul Dumitru, hramul bisericii paraclis. Ziua a fost una specială –Domnitorul și întrega lui familie, boieri și dregători de la Curte, invitați din împrejurimi și nelipsita gloată – au privit înmărmuriți o construcție ce nu se mai văzuse prin aceste locuri cu case modeste și fără strălucirea pe care o răspîndea Palatul de la Potlogi precum Luceafărul de seară spintecă bolta înstelată cu snopul lui de lumină aurie.

Glorie și decădere

Construit în stil brâncovenesc, stilul arhitectonic ce reprezintă amprenta epocii Domnitorului Constantin Brâncoveanu – deschizător de drumuri în multe sectoare de activitate – Palatul domnesc de la Potlogi a cunoscut glorie și întuneric, după care iar glorie, murind și înviind în 3 secole de mai multe ori. Cei care i-au călcat, la inaugurare,

scara monumentală și cărămida din pardoseală, priveau cu ochii mirați la odăile spațioase, luminate de geamuri generoase, pereții acoperiți de zugrăveli și desene cu stucatură copleșeau vizitatorul, acesta simțindu-se ca într-un carusel cu schimbări bruște de altitudine și cu dezvoltarea de imagini considerate supranaturale.

Dominarea asupra celui care intra în curtea Palatului începea de la poarta monumentală, cu boltă din piatră, străjuită de încăperile paznicului și ale corpului de gardă. O spectaculoasă impresie vizuală o forma raportul geometric dintre parterul înalt de 4,50 metri și impunătorul etaj înalt de 6 metri, unde erau dispuse apartamentele. Iată, ca o exemplificare a gloriei apuse, ce scrie un austriac, la mulți ani distanță de la evenimentul de aur al lui Constantin Brâncoveanu: „Stucaturile, sculpturile, galeriile, portretele, chiar planul grădinii și curții interioare, totul oricît de sălbăticit zace acum, trădează totuși gustul european și încredințează pe vizitator că a fost înălțat de meșteri străini din avutul unui prinț bogat, al nefericitului Constantin Brâncoveanu, strămoșul actualului proprietar”.

Avea dreptate acest Fr. I. Sulzer cînd scria că totul este... sălbăticit, ba, mai grav, descrierea devine apocaliptică: „Potlogii întrecuse cu mult pe toate celelalte palate în mărime și în construcție, mai înainte de a fi decăzut atît de mult și să fi ajuns ruină în așa fel că fără o cheltuială princiară, niciodată să nu mai poată să ajungă la strălucirea sa de odinioară”. Întradevăr, după mazilirea domnitorului în 1714, cele două palate reprezentative pentru stilul brâncovenesc (Potlogi și Mogoșoaia), au fost devastate de armata turcă. Pe urmă au venit alte nenorociri – numeroase incendii au distrus frumusețea de palat, etalînd, în locul la ce era altădată, structuri de lemnărie arsă, zidărie spartă și obiecte dispărute. Pe lîngă turci și natură, localnicii au dat o mînă de „ajutor” trecerii în amintire a Palatului de la Potlogi, în construcția unor locuințe din localitate s-ar fi descoperit grinzi din acoperișul Palatului și materiale din marele zid ce împrejmuia pe trei părți construcția. Pentru ca tacîmul să fie complet, cel care i-a urmat la domnie, Șerban Cantacuzino, amplifică distrugerea palatului, în anul 1715 solicitînd și recuperarea averilor brâncovenești. Este de neînțeles cum atît unii urmași ai Voievodului, cît și autoritățile locale, rămîn indiferenți la acest proces de continuă degradare a construcției de la Potlogi, culmea!, străinii sînt mai mult preocupați de recuperarea acestui patrimoniu național, decît noi, așa cum o face un general rus, ajuns la Potlogi după revoluția de la 1848 care, impresionat de istoria acestor locuri, acoperă Palatul cu șindrilă, vrînd să stopeze degradarea acestuia; apoi, un comandant al trupelor austriece de la 1874 ridica problema monumentelor istorice românești lăsate în paragină, în fața Europei.

Studiind activitatea generațiilor care, prin moștenire, au intrat în posesia averilor lui Constantin Brâncoveanu, s-a constatat că unii urmași ai domnitorului au fost interesați mai mult de exploatarea terenurilor (prin metoda arendei), care aduceau foloase financiare, palatul fiind lăsat în voia sorții.

Prin 1910 un reprezentant al Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, pe nume Virgiliu N. Drăghiceanu, care, însoțit de autoritățile locale și de la Prefectură avea misiunea să constate „opera de distrugere ce se săvîrșește la palatul brâncovenesc de la Potlogi”, acțiune în urma căreia delegatul Ministerului a întocmit un proces verbal, la plecare, dezgustat ceea ce a văzut, și-a vărsat năduful, conchizînd: „Între zidurile unde șezuse un voievod al țării, porcii continuă să se răsfețe pe un strat gros de 2 metri de gunoi”.

La Potlogi răsare iar soarele Voievodului

Deși Palatul Brâncoveanu de la Potlogi era declarat monument istoric încă din anul 1910, abia în anul 1954 încep lucrările de restaurare, după ce s-a întocmit un proiect de către specialiștii din domeniu. Situația Palatului era dezastruoasă. Greu de privit. Iată cum era prezentată într-un raport întocmit de specialiști, așa precum ne precizează autoarea unei excepționale lucrări monografice, cartea „Istorie la Potlogi – O altfel de monografie”, prof. Valentina Vasile:

„Palatul păstrează numai zidurile parțial dărîmate în partea superioară. Bolțile, rămase descoperite și expuse de ani de zile sub ploaie și zăpadă, s-au năruit în întregime. Au dispărut acoperișul, planșele și scările exterioare cu palierele lor, grinzile de legătură din grosimea zidăriei, precum și tocurile și tîmplăria ușilor și ferestrelor. Logia, foișorul și corpul ieșind din partea de vest sînt dărîmate, iar toate elementele de piatră de la coloane, console, parapete și trafoare au fost smulse din locul lor și nu mai există. Temeliile exterioare și interioare de asemenea au dispărut și ele aproape în întregime, cu slabe urme de culori albite de soare și de ploi. Anexele gospodărești, grajdurile, bucătăria sînt toate dărîmate”. Mai rămăsese, totuși, ceva – ca un simbol al măreției de odinioară: „Numai poarta de intrare, pe jumătate ruinată și o parte din zidul de împrejmuire mai mărginesc o curte pustie, fără urme de plantații”.

Prioritățile economiei românești din acea vreme au dus inevitabil la oprirea restaurării, reluată în anul 1971, de data aceasta în plan a fost inclus întregul Ansamblu, adică și biserica și incinta. Deși la prima vedere Palatul Brâncovenesc din Potlogi părea că este perfect, restaurarea mai avea mult de lucru pînă cînd întregul Complex să arate ca pe vremea Voievodului. Deși după 1989 guvernele care au fost la conducere în România nu au avut, ca prioritate, întreținerea și refacerea (acolo unde era cazul) unora dintre reperele istorice, culturale și arhitectonice ale României, în situația Palatului Brâncovenesc de la Potlogi, oameni cu suflet mare, românesc, atît la nivel local cît și la nivel central, n-au rămas indiferenți în fața acestui semn istoric de o inestimabilă valoare, care ne arată opera unui brav Domnitor al Țării Românești. Trecînd peste inevitabilele divergențe, dar pătrunși de fiorul reîntîlnirii cu una din Curțile marelui Brâncoveanu, oameni politici și specialiști în domeniu și-au dat mîna și, în 2011, în urma unui studiu complex, înlăturînd și unele erori săvîrșite în trecut, în opera de restaurare, au început refacerea ansamblului, prin implementarea atît a proiectului european „Restaurarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum și crearea (modernizarea) infrastructurii conexe din zona Ansamblului Brâncovenesc Potlogi”, cît și a două proiecte adiacente: amenajarea pîrîului Tudorel, din zona învecinată, și amenajarea unei parcări, pe o suprafață de 1000 de metri pătrați.

Cu diferite hopuri și cîteodată cu incertitudini, dar întotdeauna cu entuziasm și cu mîndria de a contribui la opera de redeșteptare a Istorie Domnești a Potlogilor, meșteri pricepuți, după o muncă ce a însumat aproape 1500 de zile, lucrarea a fost terminată. Nu doar că a fost terminată, dar renovarea Palatului a fost făcută cu obiecte autentice din patrimoniul Complexului Național Muzeal Curtea Domnească, reconstituirea mergînd pe făgașul modelelor autentice ale vechii Curți Domnești – elemente care demonstrează grija și totodată mîndria restauratorilor de a reda României mileniului III un Ansamblu Voievodal din Secolul XVII, în toată splendoarea și autenticitatea cu care s-a străduit Domnul martir Constantin Brâncoveanu să lase drept moștenire urmașilor săi și Țării.

29 noiembrie 2015 poate fi numită o a doua dată de naștere a Complexului Muzeal Palatul Brâncovenesc de la Potlogi. În acea zi de duminică, în prezența reprezentanților Consiliului Județean Dîmbovița și ai Primăriei din localitate, precum și ai invitaților și (normal) a multor sute de locuitori, a fost inaugurat noul Palat, fiind redat astfel în circuitul turistic național și internațional. Splendoarea de la Potlogi – satul cu rezonanțe istorice perene – își așteaptă oaspeții, cu emoția de a ne aminti mereu de cel care, trădat de români, a plătit cu capul în fața Sultanului, neabandonînd credința creștină, împreună cu ginerele și fiii săi, la 15/26 august 1714 – CONSTANTIN BRâNCOVEANU.

GEO CIOLCAN

Palatul în ruină

Drama generalilor români

Horia Macellariu a făcut onoare țării sale (II)

Viceamiralul Bogdenko perseverează (2)

Luînd în calcul şi aceste concluzii, care corespundeau întru totul realităţii istorice, în urma reexaminării cazului, Parchetul Curţii Bucureşti a decis, prin Ordonanţa din 10 august 1946, scoaterea de sub orice învinuire a contraamiralului Horia Macellariu.

„Grupul de ingineri“

La acea dată însă, cazul contraamiralului Horia Macellariu intrase într-o altă fază. După propriile-i declaraţii, în vara anului 1945 luase legătura cu ing. Ioan Bujoiu, discutînd constituirea unui comitet de conducere a luptei împotriva regimului şi guvernului impus de sovietici la 6 martie 1945. Din acel comitet, condus de ing. Bujoiu, mai făceau parte ing. Dumitru Gheorghiu, Alexandru Balş, Traian Niţescu şi Vintilă Brătianu. A participat la constituirea organizaţiei Sumanele Negre, colaborînd apoi intens cu grupul căpitanului Mihail Ţanţu. A fost unul dintre organizatorii manifestaţiei din 8 noiembrie 1945 din Bucureşti, iar în primăvara lui 1946, în urma contactului cu lt. col. Eugen Plesnilă, i s-a încredinţat „conducerea forțelor de rezistență pentru apărarea Capitalei din organizaţia generalului Aldea“. Cu acel prilej, E. Plesnilă l-a informat că, la propunerea generalului Aldea, regele Mihai avusese cuvinte de apreciere la adresa lui şi îşi manifestase încrederea că îşi va îndeplini misiunile ce îi vor fi încredinţate. La 27 mai 1946 i s-a făcut o percheziţie acasă şi a aflat că Poliția şi Siguranţa operaseră cîteva arestări printre membrii Sumanelor Negre. H. Macellariu şi-a părăsit locuinţa, acţionînd clandestin şi cît mai prudent, pentru a nu i se da de urmă. Iniţial, a stat ascuns la familia Berechet Athanase, o rudă prin alianţă, în str. Aurel Vlaicu, nr. 186, apoi la familia bătrînilor Giani, în str. Popa Nan, nr. 64, sub numele de Aman. Aici a rămas pînă în noiembrie 1947, cu excepţia celor 30 zile din toamna lui 1946, cînd s-a aflat la Predeal. La solicitarea sa, în 4 noiembrie 1947, comandorul Dumitru Condeescu i-a găsit o locuinţă cu chirie în str. Toamnei, nr. 104, unde s-a mutat sub numele de avocat Ion Popa. Concomitent, a reluat legătura cu „Grupul de ingineri“ (I. Bujoiu, D. Gheorghiu, Al. Balş, T. Niţescu), formînd un nou comitet de conducere al organizaţiei Mişcarea Libertăţii Româneşti, care îşi propunea ca scop răsturnarea prin forţă a guvernului dr. Petru Groza, în momentul izbucnirii aşteptatului conflict dintre U.R.S.S. şi marile puteri occidentale sau la 90 de zile după semnarea Tratatului cu Austria, cînd se credea că trupele sovietice se vor retrage din România. Comitetul Mişcării Rezistenţei Româneşti condus de ing. Bujoiu a ţinut legătura, pînă în decembrie 1947, şi cu mareşalul Palatului Regal, Dimitrie Negel, iar prin ing. Gheorghiu avea legături cu americanii, prin col. John Lowel, iar Traian Niţescu a preluat şi conducerea organizaţiei lui Vintilă Brătianu, după plecarea acestuia din ţară. T. Niţescu avea o legătură şi cu americanul Umbcek, care i-a declarat că aşteptatul conflict între foştii aliaţi avea să înceapă la sfîrşitul lunii februarie 1948.

Întîlnirile lui H. Macellariu cu ceilalţi membri ai comitetului aveau loc la 10 zile sau la două săptămîni, în locuinţa ing. Bujoiu sau la domiciliul contraamiralului din str. Toamnei, nr. 104. Organizaţia condusă de H. Macellariu era structurată pe ramuri conduse de lt. comandor Ştefan Eftimie, comandor Toma Matei, comandor D. Condeescu şi avocat Puiu Polizu. La rîndul lor, aceştia recrutau alţi aderenţi, astfel încît fiecare grup să nu fie mai mare de 4-5 persoane, şi acestea nu trebuiau să aibă legături decît în sus, în formă de „spic“. Pentru conspirativitate, semnul de recunoaştere era o monedă de 5 lei cu efigia regelui şi ca răspuns un ac de siguranţă. În privinţa numărului aderenţilor, comandorul Condeescu aprecia că erau cîteva sute de persoane în toată ţara, fapt contestat de H. Macellariu, care afirma că „nu leam considerat nici atît, avînd în vedere cunoştinţa despre oameni“ şi aprecia că „situaţia nu se va schimba într-un viitor apropiat“. Concomitent s-a constituit şi un comitet reprezentativ în străinătate compus din: dr. Hodoş, dr. Moruzzi şi V. Brătianu. Acesta trebuia să ia legătura cu gen. N. Rădescu, considerat conducător, şi să-l informeze asupra activităţii organizaţiilor din ţară.

La 10 februarie 1948, la propunerea contraamiralului H. Macellariu, s-a redactat o scrisoare către gen. N. Rădescu, semnată „GELU“ – Grupul Economic al Laboratoarelor Unite, pe care a trimis-o adresantului prin colonelul american Lowel. Alături de Macellariu, scrisoarea mai purta semnăturile inginerilor Gheorghiu şi Niţescu. „Ceream prin generalul Rădescu – explica el la 26 aprilie 1948 – mijloace de la anglo-americani, de asemenea, să sondeze dacă şi cînd va izbucni un război între americani şi ruşi, cînd organizaţiile noastre vor păşi la acţiune“. Cu încredere în viitorul democratic al ţării, dar şi cu o dezarmantă lipsă de realism în aprecierea desfăşurărilor politice internaţionale, în februarie 1948, H. Macellariu și colaboratorii săi au întocmit chiar şi lista unui viitor guvern din care ar fi trebuit să facă parte următoarele persoane: gen. Nicolae Rădescu – preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de interne, Al. Popp – vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al economiei naţionale, Mihail Romniceanu – ministrul finanţelor şi Banca Naţională a României, gen. Mardare – ministrul apărării naţionale, amiralul Gheorghiu – ministrul marinei, comandorul Popp – ministrul aviaţiei, Titel Petrescu –ministru de externe, Adrian Dumitru – ministrul muncii, N. Mărgineanu – ministrul educaţiei, Aurelian Bentbiu –ministrul justiţiei, col. Petrescu – ministrul sănătăţii şi Vasile Munteanu – ministrul informaţiilor.

La 23 martie 1948, aflînd despre unele arestări făcute între timp, H. Macellariu s-a mutat în casa comandorului Condeescu, în str. Grigore Mora, nr. 21. Pentru puţin timp, căci Siguranţa începuse să strîngă cercul în jurul său. A locuit apoi succesiv la familia Romeo Snaidero, în bd. Ferdinand, nr. 22, apoi la familia Cîrligeanu, în str. Ghica Tei, nr. 78, după care s-a mutat în locuinţa lui Vasile Nedelcu, în str. Matei Voievod, nr. 120. „Filat“ permanent, a solicitat ajutor col. Alexandru Popovici, stabilind o întîlnire în str. Mihai Bravu. Iniţiativă fatală, deoarece col. Popovici era la rîndul său urmărit de Siguranţă

La 19 aprilie 1948, după ce reuşise atîta timp să înşele vigilenţa urmăritorilor săi, contraamiralul H. Macellariu a fost arestat, în plină noapte, pe str. Mihai Bravu din Bucureşti.

„Religia îmi interzice sinuciderea“

Procesul Mişcării Libertăţii Româneşti a început la 27 octombrie 1948. Prin sentinţa nr. 1834 din 2 noiembrie, H. Macellariu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru „crimă de înaltă trădare prin necredinţă“, 7 ani închisoare corecţională, 20.000 lei amendă şi 5 ani interdicţie corecţională pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale“, 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru „crima de organizare şi participare la organizaţii de tip fascist, politice şi paramilitare“, 10 ani

temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru „crima de complot în scop de trădare“, 10 ani detenţie riguroasă şi 5 ani degradare civică pentru „crima de complot în scop de surpare a ordinii constituţionale“, 10 ani detenţie riguroasă şi 5 am degradare civică pentru „crima de complot în scop de răzvrătire“.

Conform articolelor 101 şi 105 din Codul penal, s-a decis executarea celei mai grele dintre pedepse –muncă silnică pe viaţă şi 20.000 lei amendă –, iar în baza articolului 193 din Codul penal, i s-a confiscat averea.

Cu aproape doi ani în urmă, la 18 noiembrie 1946, Curtea Militară de Casare și Justiţie, care judecase procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă, prin Decizia nr. 2, îl condamnase, în contumacie, pe H. Macellariu la muncă silnică pe viaţă. Referindu-se la acest fapt, în memoriul pe care l-a redactat la 23 aprilie 1948, din închisoarea de la Aiud, el afirma că nu se prezentase la acest proces „pentru că nu mă puteam apăra în deplină libertate, declarînd că fusesem abilitat de Maiestatea Sa Regele în această mişcare. Nu se poate concepe că o abilitare din partea şefului statului într-o anumită sarcină a unui cetăţean înseamnă tulburarea ordinii şi siguranţei statului“. Pe baza acestui raţionament, valabil în condiţiile oricărui stat de drept, nu însă şi în cele din România post 6 martie 1945, H. Macellariu respinge orice acuzaţie formulată de organele de represiune comuniste.

La 4 noiembrie 1948 a fost încarcerat la închisoarea Aiud, unde a rămas pînă la 2 februarie 1958, în condiţii de detenţie foarte grele: „regim celular, la secret, fără contact cu familia (oral, scris sau ajutor), fără muncă, carte sau scris, fără aer, lumină, soare, fără a şti ce se petrece în lume sau a putea să mă manifest“. După 10 ani, la 4 aprilie 1958, a fost transferat la penitenciarul Rîmnicu Sărat, „într-un regim şi mai sever de condiţiuni speciale, fără ca să-mi recunosc vreo greşeală care să justifice pedepsirea mea şi mai rău“.

Ajuns într-o stare de sănătate precară, la 23 aprilie 1958 s-a adresat directorului general al penitenciarelor: „Sunt bătrîn (64 de ani) şi bolnav (distrofie cu o debilitate generală, astenie şi frecvente lipotimii, cardiac-miocardită, afecţiuni digestive – gastrită şi enterocolită, tulburări de vedere – imagini suprapuse, vedenii colorate, orificiile lerniale slăbite, picioarele se umflă din cauza ţesuturilor slăbite, reumatic în această stare a sănătăţii şi a vîrstei sînt pus într-un regim de execuţie înăsprit, în care nu pot, la nevoie, să mă întind zilnic timp de 17 ore şi cu regimul alimentar – pe care-l aveam în penitenciarul Aiud din cauza boalei – suprimat, în continuarea acestei situaţii, căreia nu-i pot face faţă, cu slabele mele puteri rămase, îmi văd sfîrşitul vieţii grăbit, fără ca să am vreo vină, care să justifice înăsprirea tratamentului impus“. Ca atare, cerea să fie transferat la un penitenciar „atribuit inculpărilor asemănătoare cu a mea şi într-un regim potrivit stării sănătăţii mele“. El solicita, totodată, să i se trimită sentinţele de condamnare pentru ca, „în deplină cunoştinţă de cauză, să pot cere revizuirea proceselor mele“. În finalul cererii sale, H. Macellariu făcea încă o dată dovada demnităţii sale: „Ar părea paradoxal acest apel la viaţă omenească din partea unui condamnat politic să moară în temniţă, cînd normal ar fi să dorească cu un minut mai devreme să se curme această agonie. Sînt însă comandamente care îmi ordonă să fac acest apel: religia mea îmi interzice sinuciderea şi dimpotrivă îmi impune nu numai să-mi păstrez corpul, dar şi să mi-l apăr; meseria mea de marinar şi militar m-a învăţat să nu abandonez în furtună şi mai presus de orice este credinţa mea, intimă şi nezdruncinată, a nevinovăţiei mele şi a nedreptăţii ce mi s-a făcut. Nicicînd n-am fost un trădător, un necredincios, un tulburător al ţării şi neamului meu. Tot trecutul meu este martor că viaţa şi activitatea mea am pus-o în serviciul şi pentru binele poporului român”. În încheiere, îndrăznea să spere: „Cîndva, cînd patimile politice se vor atenua, realitatea va apare în tot adevărul ei“.

Pînă atunci, însă, aveau să mai treacă mulţi ani...

La 13 aprilie 1963, H. Macellariu a fost transferat la închisoarea Jilava, iar la 13 iunie acelaşi an la Gherla, după care, la 3 decembrie 1963 a fost dus la Dej. Înainte de eliberare, la 29 iulie 1964, în urma Decretului de amnistie nr. 411/1964, fusese adus din nou la Gherla. I se redusese, între timp, la 3 ianuarie 1963, pedeapsa din muncă silnică pe viaţă în muncă silnică pe 25 ani... Sfîrșit

Col. dr. ALESANDRU DUŢU, FLORICA DOBRE

La graniţa dintre ani

Printre cele dintîi amintiri frumoase ale fiecăruia dintre noi sînt cele legate de sărbătorile de iarnă. Avem în lumea satului tradiții care vin din străvechea Europă pre-creștină, dar orașul a schimbat destul de mult această poveste. În interiorul zidurilor sărbătorile de iarnă au ieșit din ritual pentru a împlini mici bucurii, pentru a apropia mai mult membrii cetății. Pentru orașul românesc modern, nu mai vechi de circa 200 de ani, Crăciunul și Anul Nou, așa cum îl petrecem noi azi, este o prezență relativ tînără. Orașul Europei centrale trece la sărbătoarea de iarnă modernă, cu brad de Crăciun la reședință, cadouri pentru toți cei ai casei, dar și pentru prieteni de departe, undeva în prima parte a Secolului al XIX-lea. Această realitate urbană își are plecarea în jocurile de iarnă medievale, de care se bucura întreaga comunitate, de la marile orașe de pe valea Rinului pînă la satele flamande risipite de-a lungul brațelor de vărsare ale aceluiași fluviu. Peter Brueghel cel Bătrîn sau Hendrick Avercamp, ne-au lăsat amintiri ale bucuriilor de iarnă, din Secolele al XV-lea și al XVI-lea.

Sîntem, așadar, atît de ataşaţi afectiv de povestea sărbătorilor de iarnă! Însă povestea lor este trăită – aşa cum o ştim noi în orașul românesc, cu puțin mai mult de 100 de ani. Totul se naște treptat la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, în România așezată instituțional a regelui Carol I. Atunci, la reședințele frumoase ridicate chiar și de clasa de mijloc, își fac apariția bradul împodobit de Crăciun, cadourile ascunse sub ramurile lui iar mai apoi, cea din urmă revedere din an, numită de noi Revelion. De fapt, petrecerea începea după miezul nopții, odată cu trecerea în noul an. Către anul 1900 avem multe cărți poștale, frumos tipărite, cu Moș Crăciun înconjurat de copii așteptînd cadourile, dar și originale simboluri al zilei de 1 ianuarie. Deși este ziua Sf. Vasile cel Mare prin tradiție, ziua de 1 ianuarie pentru lumea orașului ajunge să fie simbolizată fie prin zîmbetul unei fete frumoase, fie prin chipul unui copil, amîndoi oferind privitorului urări de bine și sănătate pentru noul an.

O poveste urbană despre Crăciun

La începutul Secolului XX jucăriile pentru copii erau pentru cei mai mulţi un obiect simbolic, dulciurile sau îmbrăcămintea nouă fiind cadoul cel mai primit. Primenirea cu haine noi era cadoul obișnuit al copiilor de două ori pe an: de Crăciun şi de Paşte. Bucuriile iernii aveau o altă tonalitate faţă de ceea ce trăim astăzi. La periferiile oraşelor şi tîrgurilor îngropate în nămeţi sau în lipsa acestuia, de straturi de noroi şi băltoace adînci, sărbătorile iernii treceau cu repeziciune, timpul cunoştea slabe oscilaţii faţă de rutina zilelor de peste an. Copii și adulți deopotrivă aveau bucuriile lor, aşteptate cu mare nerăbdare: plimbatul cu sania la Șosea, patinajul pe Cișmigiu, vizitarea rudelor și a prietenilor apropiați, iar la margine de oraș era foarte întîlnit colindatul cu Steaua, Moş Ajunul, apoi Sorcova. Jocurile aduse de iarnă pe maidanele întinse şi pustii erau foarte așteptate, de toată suflarea mahalalei. Se juca săniușul sau se patina pe oglinda înghețată a bălților. Pe lacul Cișmigiu a existat cel dintîi patinoar amenajat în mijlocul iernii, pe care bucureștenii îl luau cu asalt îndeosebi în lunile ianuarie si februarie.

Dar să trecem de primul cerc al demografiilor citadine şi să intrăm în cartierele semi-periferice ale negustorilor, comercianţilor şi funcţionarilor de la 1900, unde descoperim un peisaj mai nuanţat. Ici colo apărea cîte un brăduţ împodobit, iar sensul de cadou primea culoare şi conţinut pentru toţi cei ai casei. Existau colindele cetelor de mahalagii, care se aventurau mai departe de casă, iar vizitele rudelor şi prietenilor erau evenimente obișnuite în perioada sărbătorilor.

Mai departe, către centrul oraşelor şi tîrgurilor, pe marile bule-

varde şi arterele proaspăt modernizate, luminile şi voioşia răzbăteau aproape din fiecare casă. Aici cetele de irozi colindători de la mahala nu ajungeau vreodată; era spaţiul cosmopolit al protipendadei; oraşul oficial, cu pretenţii şi preţiozităţi. Sărbătorile erau prilej de întîlnire în saloanele restaurantelor, dar și a varieteurilor închiriate din timp, iar toaletele pregătite la rîndul lor de luni de zile ofereau privirii o lume unită în veselia împrejurărilor dar foarte diferită în aceea a intereselor.

Din perioada interbelică avem imagini cu petreceri de revelion la Palatul Cercului Militar, dar și în saloanele marilor hoteluri. Mai rar se practica vilegiatura. Sporturile de iarnă erau un prilej de relaxare pentru orășeni, mai ales după 1920, însă nu erau legate de sărbătorile de iarnă.

Anii puterii populare l-au alungat pe Moş Crăciun. Acesta a fost înlocuit de un substitut cultural, nenumit o vreme şi botezat mai apoi „Moş Gerilă”. Pe vremea cînd nu i se găsise un nume potrivit cu uzanţele epocii, Moş Crăciun se metamorfozase – aşa cum ne arată ziarul „Naţiunea” din decembrie 1948 – într-un proletar robust, alergînd prin periferiile îngheţate ale unui oraş, avînd în mîna stîngă carnetul de partid. Şi în timp ce alerga în miez de noapte, obișnuitele accesorii ale costumaţiei de Moş Crăciun erau luate de vînt: masca cu barbă albă, căciula tradiţională, iar vestitul palton roşu lăsa vederii un bust dezvelit în oţelul gerului de iarnă. Această imagine arăta clar metamorfoza petrecută cu rapiditate în casele şi sufletele oamenilor. Situaţia s-a mai calmat către anii ʼ60, iar proletarul lăsa locul unui „Moş Gerilă” mai candid, care-şi reluase sacul cu jucării, lăsînd carnetul de partid pentru alte împrejurări. Dar s-au petrecut şi schimbări în bine: bradul de Crăciun a devenit între timp o bucurie pentru aproape fiecare casă începînd cu anii ’70, iar atenţiile faţă de copii se extind şi asupra celor mari, ca o recuperare a unor epoci dispărute.

de a petrece şi prima întîlnire cu noul an, devenise un obicei al protipendadei româneşti din doua parte a Secolului al XIX-lea. Obiceiul a coborît şi către clasele medii la finalul Secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după Primul Război Mondial. Odinioară, înainte de acest obicei, anul era deschis de primul bal din 6 ianuarie. Palatul Sutzu şi Palatul Regal, Palatul Ştirbey, Ghica sau Grădişteanu au trăit astfel de vremuri. Cu timpul însă, Revelionul a detronat impozanţa balului din ianuarie, care a dispărut cu totul după 1916.

În pragul dintre ani era obiceiul ca fiecare copil să primească haine groase, bocanci, pantaloni, palton, costum etc. Dar erau oferite şi jucării mecanice: tancuri, avioane, camioane şi trenuleţuri care mergeau pe şină. Fetele primeau păpuşi, leagăne cu păpuşi, maşină de gătit cu lemne, cu tot felul de crăticioare, „Hopa-Mitică”, Piticuţ, soldăţei de plumb, pitici… era o mare bucurie. O bucurie care nu se trăia prin sevrajul cumpărăturilor ca astăzi, iar petreceri în stradă de Anul Nou nu erau. Totul se trăia în tihna familiei sau a celor dragi şi mai rar într-un restaurant reţinut din vreme pentru distracţia de Anul Nou. Se obişnuia să se ofere mici surprize celor dragi, precum trimiterea unor virtuozi la reşedinţa celor dragi sau alte mici cadouri surpriză, dar şi vizite făcute fără să fie anunţate.

Despre Revelion, o aducere aminte

Dacă există un prag pe care dorim să-l trecem senini şi bucuroşi întreaga noastră viaţă, acela nu poate fi decît pragul Anului Nou. Pentru că există credinţa, foarte veche, potrivită căreia, după cît de senini şi bucuroşi vom trece acest prag, tot aşa vom şi trăi în noul an ce vine. Astăzi cunoaştem sevrajul cumpărăturilor şi ferenezia timpului care nu mai are răbdare. Dar cum era cu o sută de ani în urmă? Sau la jumătatea Secolului XX? Avem povestea copilului de atunci, din ce amintiri s-au mai strecurat prin trecerea zecilor de ani. Copilul de atunci îşi aminteşte că „era o adevărată frenezie pentru noi, copiii, frenezie care a continuat şi în timpul războiului. Mergeam cu «Moş Ajunul», cu «Steaua», cu «Sorcova». Cînd venea rîndul Anului Nou era obiceiul ca naşul să-i adune pe fini la el şi toată lumea se distra, cu muzică, cu dansuri care erau atunci la modă. După 12 noaptea, toţi copilandrii trebuiau să pornească cu Sorcova, începînd cu naşul. Apoi cu ceilalţi invitați. Acum primeau numai bani. Apoi cînd se bătea halviţa mai era un obicei. Halviţa se făcea în casă. Era şi o mare bucurie pentru noi. Mergeau toţi finii la naşi cu tort, cu felurite daruri, iar naşul făcea masă mare”.

Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană recentă, la nivel de masă a început să respire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej

Revelion

în „viteze“ diferite

Revelionul era trăit în felurite chipuri în funcţie de treapta socială pe care te aşezase destinul. Dar, indiferent de aceasta, era un prilej foarte potrivit pentru socializare, cunoaştere şi distracţie. Mahalaua a descoperit Revelionul – paradoxal – în anii puterii populare – cînd cei norocoşi se bucurau de balurile găzduite şi cu acest prilej de căminele culturale sau sindicale, de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal. Dar cei mai mulţi petreceau Revelionul la vreun cămin cultural sau vreo cantină improvizată în sala de dans. Pentru cei mai mulţi, nou înfiinţatele uzine şi fabrici aveau cîte un cămin cultural – în regimul interbelic se numeau „atenee populare”, unde formaţii improvizate din muncitori mai talentaţi imitau melodii la modă pentru spre bucuria colegilor lor strînşi de sindicate pentru a petrece împreună trecerea dintre ani. Această modă, foarte gustată de altfel, a dispărut la finalul anilor ’70, cînd Nicolae Ceauşescu a hotărît primatul „Cîntării României” şi a regimului său. De atunci, orchestrele muncitoreşti, improvizate, dar talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale şi forţat polemice.

Revenind la povestea noastră de început, clasele mijlocii se bucurau adesea de un revelion tihnit, în familie, iar uneori alături de rude şi prieteni, pe cînd oraşul protipendadei sărbătorea de multe ori pe alte meleaguri. Plecarea la munte cu prilejul sărbătorilor de iarnă este un obicei care a apărut la nivel de masă pentru nomenclatura comunistă din regimul DejCeaușescu. Apoi, prin oferta turistică a ONT, plecarea a fost accesibilă și oamenilor obișnuiți.

Frumuseţea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară clandestinitate la începutul anilor ’80, foarte similar cu anii ’50. Au existat şi greutăţi nedorite, dearece regimul comunist avea grijă să lucrezi şi în ultima zi a anului, iar schimbul doi pierdea adesea clipa de bucurie a trecerii dintre ani. Îmi amintesc cum am fugit sărind gardul uzinei I.O.R. în noaptea de 31 decembrie 1988, pentru a ajunge la timp alături de oaspeţii care mă aşteptau acasă. Indiferent de timpuri, de neajunsurile sau împlinirile lor, trecerea dintre ani a rămas o bucurie, un sentiment de tihnă şi detaşare, care nu au putut fi evacuate din istorie, nici de cele mai neînchipuite oprelişti. În ultimii ani, Crăciunul şi Revelionul şi-au recuperat spaţiul istoric alterat ideologic timp de aproape 50 de ani.

ADrIAn mAJUrU (Bucurestiivechisinoi.ro)

Invitație de Anul Nou, 1900

La Mulți Ani, 1900!

Naşterea lui Isus Christos

Nașterea Domnului nostru Isus Christos e cel mai mare eveniment din Istoria omenirii. Atît de mare, încît a devenit centrul Istoriei universale. De la El încoace se numără anii, veacurile și miile de ani. Și tot astfel, de la El încoace, spre începutul lumii. Orice încercări s-au făcut de a schimba centrul istoric al omenirii s-au dovedit zadarnice. Și orice încercări se fac și s-ar mai face de a-l înlocui cu altul, de a da o nouă numărătoare timpului, toate vor fi izbite de zădărnicie. Niciodată neamurile nu s-au lăsat și nu se vor lăsa convinse că poate fi un eveniment mai mare sau că poate fi un alt evenimente egal în Istorie cu Nașterea Domnului nostru Isus Christos. Omenirea a dat filozofi de mărime uriașă, omenirea a dat genii strălucitoare în toate artele și științele; a dat eroi gigantici, care au acoperit cu umbra lor trecătoare unul, două sau chiar trei continente într-o scurtă viață de om. Și cu toate acestea, care dintre acești filozofi, care dintre aceste genii a putut să detroneze pe Isus Christos și să ajungă centrul istoriei în locul lui? Sute și sute de învățați, îndrăciți în spiritul lor, au scris mii și mii de cărți ca să detroneze pe Isus din inima Istoriei și din inima omului. Mai mult decît atît, urmașe ale cruntului Irod și ale sîngeroșilor împărați romani, două state revoluționare au încercat prin violență nemaipomenită să dezrădăcineze pe Isus din suflete: statul revoluţiei franceze de la 1789 şi statul revoluţiei ruse de la 1917. Şi cu toate acestea, nici sinistra încercare bolşevică nu va izbuti, precum nici sinistra încercare franceză n-a izbutit. Isus Christos rămîne centrul Istoriei universale. Isus Christos rămîne centrul inimii omeneşti. El luptă cu vrăjmaşii binecuvîntîndu-i; El întîmpină violenţa cu zîmbetul copilului născut în iesle. Această biruinţă continuă, fără sînge, fără victime, fără trîmbiţe şi fără prăzi, a lui Isus împotriva vrăjmaşilor săi, e minune din minunea petrecută la Betleem. Chiar dacă n-am şti că Cel care biruie astfel este Fiul lui Dumnezeu, socotindu-i sumedeniile de vrăjmaşi înfrinţi, ar trebui să ne încredinţăm că nu puterea omenească e puterea Lui. Fiindcă noi ştim cu toţii că nu există putere omenească care să nu fie înfiinţată de altă putere omenească. Cine s-a potrivit cu Alexandru cel Mare? Cine s-a egalat cu Iulius Cezar? Cine s-a măsurat cu Napoleon Bonaparte? Şi totuşi, aceste supreme puteri omeneşti au fost doborîte de alte puteri omeneşti. Dacă Isus Christos n-ar fi decît o putere omenească în luptă cu grozavele puteri omeneşti ce-I stau împotrivă, atunci El ar fi fost de multă vreme înfrînt, iar azi n-ar fi decît un nume omenesc ca Alexandru cel Mare, ca Iulius Cezar sau ca Napoleon Bonaparte. Dar dacă Isus Christos biruie întotdeauna împotriva tuturor vrăjmaşilor, puterea care se desface din El nu poate să fie putere omenească. Cine luptă împotriva Lui, luptă împotriva imposibilului, împotriva nemărginitului, împotriva veşniciei. Cu cît cineva izbeşte mai violent în Isus Christos, cu atît îl apucă groaza mai adîncă în faţa infinitului, pe care îl crede adversar. Împăratul Iulian Apostatul, care voia să-L detroneze pe Isus, a murit strigînd: „Ai învins, Galileene!“. Împăratul Nero, care frigea pe creştini în flăcări, a murit nebun. Filosoful anticreştin Auguste Comte a murit smintit. Filosoful Friedrich Nietzsche, care se credea Anticrist, a murit nebun. Lenin, ţarul roşu, care a declarat ultimul război violent împotriva lui Christos, a murit, de asemenea, nebun. Cine izbeşte în Isus Christos nu loveşte pe Isus Christos, ci se izbeşte pe sine însuşi. Orice adversar al Creştinismului se aseamănă cu musca prinsă între două geamuri, care, crezînd că se luptă cu ele, se izbeşte cînd într-o parte, cînd în cealaltă, pînă cade turmentată şi istovită. Privind toate aceste fapte şi altele asemenea lor, creştinul adevărat, oricît ar fi el de simplu, trebuie să aibă o milă imensă pentru aceşti împăraţi, pentru aceşti filosofi, pentru aceşti savanţi şi oameni politici care cred, în nebunia lor, că se iau la trîntă cu Dumnezeu însuşi. Dar noi? Noi aceştia, care stăm şi ascultăm în clipa de faţă cuvinte despre minunata naştere a lui Isus Christos, ce facem noi oare decît să participăm Ia această minune, fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama; fie că vrem cu toată inima, fie că vrem numai pe jumătate? Iată, astăzi e a 1938-a oară de cînd omenirea sărbătoreşte naşterea Domnului nostru Isus Christos!

Astăzi omenirea sîntem noi. Ieri au fost părinţii şi strămoşii noştri. Mîine vor fi copiii şi strănepoţii noştri. Cei dinaintea noastră au trecut. Noi, cei de azi, ca mîine nu vom mai fi, iar cei care încă nu s-au născut ne vor lua locul. Şi cu toate acestea, în mijlocul nostru e naşterea Domnului. Ea e centrul Istoriei universale fiindcă e centrul vieţii noastre de azi. E ca o explozie de lumină în sufletele noastre; vibrează în noi nu ştiu ce bucurii negrăite de care nu ne dăm seama bine. E incontestabil că ziua de azi nu seamănă cu celelalte zile din an. Și toţi cei care au trăit înaintea noastră, toţi cei care au avut sub soare norocul să spună „astăzi trăim“, precum îl avem noi cei prezenţi, au trăit aceleaşi bucurii luminoase pe care le trăim noi azi. Şi toţi cei care vor avea norocul să spună după noi: „astăzi trăim”, vor simţi aceleaşi bucurii pe care le gustăm noi astăzi. Naşterea Domnului e izvorul mereu proaspăt şi mereu actual de lumină şi de bucurie sufletească fiindcă e un izvor care vine din eternitate. Ce fapt mai minunat şi mai extraordinar voim noi decît această sărbătoare pe care o trăim de 1938 de ani, cu toate vrăjmăşiile sîngeroase ale împăraţilor, ale filosofilor, ale savanţilor şi oamenilor politici, care au voit cu tot dinadinsul s-o şteargă de pe faţa pămîntului? Minunile lui Dumnezeu sînt simple. Minunile lui Dumnezeu nu sînt complicate şi nu izbesc ochiul ca minunile diavolului sau ca minunile omului întovărăşit cu el. Minunile lui Dumnezeu sînt mai simple decît cele mai simple lucruri din lume. Minunile lui Dumnezeu sînt uneori atît de simple încît ochiul nostru, deprins cu spectacole grandioase, nu le mai poate observa. Trebuie ochiul cel dinlăuntru, al sufletului, ca să le poate lămuri. Ce minune mai simplă şi ce minune mai dumnezeiască decît aceasta ca, după 1938 de ani, să luăm parte cu sufletul la Naşterea Fiului lui Dumnezeu în ieslea săracă de la Betleem? Şi ce minune mai simplă voiţi decît Naşterea lui Dumnezeu ca prunc din sînul pururea feciorelnic al Mariei, în cumplita smerenie a unui staul de ciobani? Şi totuşi, în forma aceasta umilă, în noaptea aceasta cu creştetul de stea şi cu văzduhul înghirlandat de îngeri, s-a petrecut cel mai mare eveniment al Istoriei omeneşti, s-a petrecut a doua creaţiune a omului, s-au pus temeliile morale ale lumii celei noi. Căci Dumnezeu însuşi s-a întrupat în om pentru ca omul să se poată ridica pînă la Dumnezeu... Eu ştiu cît e de greu ca mintea noastră modernă să creadă în adevărul zguduitor al acestei minuni dumnezeieşti. Mintea noastră modernă crede că pămîntul se învîrteşte în jurul Soarelui, fiindcă aceasta i-a spus-o un om, deşi ochiul nostru vede că Soarele se mişcă în jurul Pămîntului. Mintea noastră modernă crede că există eterul fiindcă i-a spus-o un om, deşi nimeni n-a văzut eterul. Mintea noastră crede că există oameni în planeta Marte, fiindcă i-a spus-o un om, deşi nimeni n-a văzut presupusele vieţuitoare din Marte. Mintea noastră modernă crede ca omul se trage din maimuţă, fiindcă i-a spus-o un om, deşi nimeni n-a văzut vreodată o maimuţă transformată în om. Dar aceeaşi minte modernă, care crede toate astea, pregetă să creadă că Dumnezeu însuşi S-a născut în chip de om, deşi Isus Christos a trăit pe pămînt în carne şi oase. Oricît de absurde ar fi ipotezele ştiinţifice, ele sînt la mintea omului fiindcă sînt formulate

de om. Dar Naşterea Domnului e un adevăr dumnezeiesc şi tot ceea ce este dumnezeiesc e mai presus de mintea omului. Minunea naşterii covîrşeşte puterea de înţelegere a minții noastre. Nimeni nu va putea vreodată să demonstreze în mod ştiinţific naşterea miraculoasă din Fecioară, fiindcă această naştere e mai presus de natura omenească. Pentru mintea noastră modernă pare o absurditate. Dar măreţia fără asemănare a minunii acesteia stă tocmai în covîrşitoarea ei absurditate. În faţa ei mintea rămîne uluită. Te-ai întrebat însă vreodată dacă mintea ta poate să priceapă totul? Luaţi unul şi acelaşi lucru. Tu te vezi într-un fel, iar prietenul tău într-un fel cu totul contrar. Îl discutaţi zile întregi şi nu ajungeţi la nici un acord. Iar dacă, Doamne fereşte, lucrul cu pricina e o idee politică, tu o vezi ca partidul în care activezi, iar prietenul tău o vede ca partidul său. Discuţia se înverşunează, rupeţi prietenia şi deveniţi duşmani pe toată viaţa, dar de acord nu mai ajungeţi. Gîndeşte-te la lumea filosofilor. Acolo se petrece exact ca în lumea dumitale politică. Ce zice un filosof că e alb, alt filosof zice că e negru. Nicăieri nu există o mai adîncă neînţelegere ca între filosofi, care sînt totuşi cele mai alese minţi ale omenirii. Dar dacă te-ai lua pe tu însuţi, crezi că te înţelegi perfect în tot ceea ce eşti, în tot ceea ce poţi şi în tot ceea ce vrei? Nu ţi s-a întîmplat niciodată să faci un act de care nici nu bănuiai că eşti capabil? Dacă actul este frumos, îţi pari mai mare de cum te credeai. Dacă actul e mîrşav, îţi pari mai mic decît îţi plăcea să te închipuieşti. Ai un suflet în tine. Doctrina creştină te învaţă că acest suflet e nemuritor. Şi parcă nu-ţi vine să crezi. Fiindcă mintea ta constată că după moartea fiecărui om nu mai rămîne decît un pumn de oase. Dar dacă îţi întrebi în taină inima, vei descoperi în ea o dorinţă neţărmuită ca sufletul să fie nemuritor. Şi niciodată nu mai eşti încîntat decît atunci cînd, asistînd la o şedinţă de spiritism, pleci de la această experiență vulgară cu iluzia că sufletul trăiește după moarte. Iată dar cît de relativă este mintea noastră. Cît de mărginite sînt puterile ei de înţelegere chiar atunci cînd o credem foarte modernă, adică foarte ştiinţifică. Eu am curajul să afirm că niciodată oamenii nu s-au certat mai barbar între ei şi nu s-au sfîşiat mai bestial decît în epoca noastră de mentalitate ştiinţifică şi modernă. Nimeni dintre muritori nu se dovedeşte capabil să ne dea un adevăr asupra căruia să fim toţi de acord şi să-l acceptăm ca normă de conducere în viaţă. Dar omenirea nu poate trăi fără acest adevăr absolut. Toată fiinţa ei, turburată ca un ocean în bătaia uraganului, ţipă după acest adevăr absolut în care să creadă că se poate mîntui. În viaţa omenirii de azi e un rău adînc şi imens care o înveninează şi ne face pe toţi nefericiţi. Mintea noastră constată prezenţa acestui rău, dar e incapabilă să-i găsească leacul. Ei bine, Biserica Creştină numeşte răul acesta păcat, şi ne învaţă că păcatul e cauza tragicei babilonii în care se zdrumică lumea noastră modernă. De ce s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu în chip de om? Ca să mîntuie omenirea de răul acesta, de păcatul acesta care ne orbeşte minţile, care ne face să nu ne înţelegem între noi, care ne face să ne sfîşiem unii pe alţii mai sălbatic decît fiarele. Naşterea lui Dumnezeu între noi e descoperirea adevărului definitiv şi absolut, pe care nici o minte omenească nu e capabilă să ni-l dea. Dacă sîntem atenţi la cîntecul bisericesc al Crăciunului, descoperim acolo care e înţelesul minunii fără asemănare pe care o sărbătorim: „Naşterea Ta, Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei...“. Şi tot în acest cîntec, Christos care Se naşte e preamărit ca „Soarele dreptăţii“ şi „Răsăritul cel de sus“. Cum soarele revarsă lumina asupra Pămîntului, Christos cel născut în chip de om revarsă lumina cunoaşterii asupra minţii noastre, care caută adevărul vieţii şi singură nu-l poate găsi. Pentru noi, oamenii, naşterea e cunoaştere. E cunoaşterea adevărului vieţii, descoperit prin Isus Christos. Neputîndu-ne pune de acord nici măcar cu prietenii noştri, fiecare putem să ne punem de acord cu Christos Mîntuitorul, îmbrăţişînd cu toată fiinţa noastră adevărul pe care ni l-a descoperit El. Dar cînd fiecare dintre noi va fi în desăvîrşit acord cu Isus Christos ne vom regăsi totodată de acord unii cu alţii. O mare înţelegere între oameni, imposibil de obţinut prin filosofia sau prin ştiinţa omenească, devine posibilă prin lumina lui Isus Cnristos Cel născut în iesle. Adevărul acesta se vesteşte din adîncul Cerului în fiecare noapte sfîntă a Naşterii Domnului: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire!“. NICHIFOR CRAINIC (1938)

L-am folosit, acum la gunoi cu el

Prin anii ʼ35 - ʼ40, în America, comunismul și, în special, sovieticii reprezentau ceva minunat. Presa de peste Ocean se întrecea în laude și osanale la adresa lor, împrietenindu-i cu cetățenii Statelor Unite și cosmetizînd toate abuzurile și crimele sovieticilor și ale lui Stalin. Imediat cum s-a terminat războiul contra inamicului comun, Germania nazistă, cum dintr-o dată sovieticii și Stalin au devenit niște draci împielițați, care erau tratați ca atare de aceiași ziariști ce pînă deunăzi nu mai știau cum să-i pupe.

Ipocrizia asta occidentală e deja cunoscută de toți cei care mai gîndim în țara asta. Totuși, ăn urmă cu un an, dacă îndrăzneai să comentezi ceva contra propagandei de stat erai împroșcat cu noroi de sus pînă jos și făcut nebun, putinist, rusofil etc. Între timp, jurnaliștii respectivi se aliniază ordinului venit de sus, de la centru, și curînd îi veți vedea scuipîndu-l pe cel nu de mult adulat.

Site-ul de informații UnHerd își pune întrebări în lumina ultimelor evenimente din Ucraina, a blocării fondurilor în Congresul American și a împingerii în plan secund din punct de vedere mediatic a celui care, la un moment dat, părea șeful planetei. Mă refer, desigur, la Volodimir Zelenski.

De la invadarea Ucrainei de către Rusia, publicului occidental i s-a vîndut povestea unui front ucrainean unit în angajamentul său neclintit pentru o victorie militară totală asupra Rusiei. În ultimele săptămîni, însă, această narațiune a început să se prăbușească. În ciuda eșecului contraofensivei Ucrainei, susținută de NATO, care este acum universal acceptat, Zelenski continuă să vorbească despre o victorie obținută cu orice preț. Astfel, Ucraina trebuie să continue lupta pînă cînd reia fiecare centimetru de teritoriu pierdut, inclusiv Crimeea, excluzînd desigur orice negocieri cu Putin. Acest lucru este de înțeles: el a mizat totul pentru atingerea acestui obiectiv. Mai puțin ar însemna probabil sfîrșitul carierei sale politice, care e mult mai importantă pentru el decît viețile conaționalilor săi și infrastructura țării sale.

Poziția lui Zelenski pare din ce în ce mai izolată. După cum a scris Simon Shuster în revista Time, „asociații lui Zelenski sînt extrem de sceptici cu privire la politica actuală”, descriind credința președintelui în victoria finală a Ucrainei asupra Rusiei ca fiind „imobilă, aproape de mesianic”.

La începutul lunii noiembrie, nimeni altul decît comandantul-șef al Ucrainei, generalul Valery Zaluzhny, a declarat pentru The Economist că războiul cu Rusia a ajuns într-un impas și evoluează într-un lung război de uzură – unul în care Rusia are un avantaj. Mulți au considerat asta ca fiind un semnal al faptului că generalul crede că a venit momentul să negocieze un acord cu Rusia. Acest lucru a dus la o confruntare publică între Zalujni și Zelenski, care a mustrat evaluarea generalului și și-a repetat refuzul de a negocia orice acord de încetare a focului cu Moscova. De atunci, rivalitatea dintre cei doi s-a transformat într-o luptă totală pentru putere. Potrivit site-ului de știri ucrainean Ukrainska Pravda, Zelenski vede popularitatea lui Zaluzhny ca pe o amenințare politică, iar evenimentele recente nu au făcut decît să sporească temerile președintelui. Într-adevăr, armata este împărțită între cei care sînt subordonați lui Zaluzhny și cei care sînt loiali comandantului forțelor terestre Oleksandr Syrskyi, un aliat al lui Zelenski.

Dar Zalujni nu a fost singurul care l-a criticat pe președinte. În urmă cu două săptămîni, primarul Kievului, Vitali Klitschko, a susținut public comentariile lui Zalujni despre război, declarînd că Zelenski „plătea pentru greșelile pe care le-a făcut”. La începutul acestei luni, a ieșit în primplan un conflict de lungă durată între Zelenski și

fostul președinte Petro Poroșenko, cînd autoritățile ucrainene l-au oprit pe fostul șef al statului să părăsească țara pentru o întîlnire planificată cu premierul ungar Viktor Orbán. Potrivit criticilor săi, aceasta este o dovadă a controlului din ce în ce mai autoritar al lui Zelenski asupra țării. „La un moment dat, nu vom mai fi altfel decît Rusia, unde totul depinde de capriciul unui singur om”, a spus Klitschko pentru Der Spiegel. Ivanna KlympushTsintsadze, fostul viceprim-ministru al lui Poroșenko, a vorbit și ea despre „o întoarcere la autoritarism”. Dar Zelenski nu se confruntă doar cu critici cu privire la calea de urmat pentru Ucraina; unii spun acum că întreaga strategie a fost greșită de la început. Oleksii Arestovych, fostul consilier prezidențial al președintelui, devenit acum critic, a scris recent că „războiul s-ar fi putut termina cu acordurile de la Istanbul, iar cîteva sute de mii de oameni ar fi încă în viață”, referindu-se la o rundă de discuții de pace care a avut loc în martie și începutul lunii aprilie 2022, mediată de Turcia. Cu acea ocazie, negociatorii ruși și ucraineni ajunseseră la un acord provizoriu cu privire la schițele unui acord interimar negociat, prin care Rusia acceptase să retragă trupele pe această linie înainte de 24 februarie 2022 în schimbul neutralității Ucrainei; înțelegerea ar fi fost blocată de Boris Johnson și reprezentanți ai Departamentului de Stat american și ai Pentagonului. Chiar și David Arakhamia, liderul parlamentar al partidului Servitorul Poporului al lui Zelenski, care a condus delegația ucraineană la discuțiile de pace cu Moscova, a susținut recent că Rusia este „gata să pună capăt războiului dacă acceptăm neutralitatea”, dar că discuțiile s-au sistat în cele din urmă pentru mai multe motive, inclusiv vizita lui Johnson la Kiev, informînd oficialii ucraineni că ar trebui să continue lupta.

Zelenski nu se confruntă doar cu o opoziție crescîndă din partea politicienilor rivali și a armatei, ci și din partea ucrainenilor obișnuiți. În toată țara, familiile soldaților au început să iasă în stradă pentru a cere limitarea timpului de serviciu militar și întoarcerea celor care au servit 18 luni sau mai mult, precum și informații despre cei peste 15.000 de soldați dispăruți în acțiune. Între timp, o petiție care cere modificarea regulilor de mobilizare a atins pragul de 25.000 de semnături pentru examinare prezidențială, complicînd și mai mult impulsul lui Zelenski pentru angrenarea mai multor trupe.

Acest val tot mai mare de ostilitate față de președinte – și strategia de război a Ucrainei, în general – înseamnă că viitorul său politic pare din ce în ce mai incert. Potrivit unui sondaj recent, ratingurile de aprobare ale lui Zelenski și Zaluzhny sînt acum aproape identice, în timp ce The Economist a raportat că încrederea în președinte a scăzut la 32%. Un alt sondaj l-a indicat în continuare pe Zelenski drept candidatul favorit la alegeri, dar cu un sprijin din ce în ce mai mare atît pentru Poroșenko – pe locul doi –cît și pentru Zalujni (care, trebuie menționat, nu și-a manifestat încă nici o ambiție politică).

Nu ar trebui să fim surprinși, așadar, că Zelenski a exclus recent organizarea unor noi alegeri, programate inițial pentru martie viitor, invocînd probleme de securitate și finanțare. Cei mai mulți ucraineni susțin decizia, dar asta nu înseamnă că problemele lui Zelenski s-au încheiat. La urma urmei, eșecul contraofensivei provoacă o reacție în rîndul susținătorilor săi occidentali, deoarece își dau seama că este puțin probabil ca Ucraina să-și îmbunătățească poziția pe cîmpul de luptă. Unii analiști occidentali descriu o imagine și mai sumbră, observînd că Ucraina nici măcar nu este în măsură să apere status quo-ul teritorial. „Fiecare categorie este în favoarea Rusiei și va continua să se încline în favoarea Rusiei”, potrivit fostului locotenent al armatei americane Daniel Davis, senior Fellow și expert militar. Chiar și secretarul

general al NATO, Jens Stoltenberg, a spus că NATO „ar trebui să fie pregătită pentru vești proaste”. Cu un astfel de pesimism larg răspîndit, noile angajamente de ajutor pentru Ucraina au ajuns la cel mai scăzut nivel de la începutul războiului, potrivit instrumentului de urmărire a ajutorului pentru Ucraina al Institutului Kiel, cu sediul în Germania. Statele membre ale UE se luptă de luni de zile să ajungă la un acord privind un pachet de ajutor de 50 de miliarde de euro pentru Ucraina, în mare parte din cauza opoziției Ungariei, și nu este un mister faptul că liderii europeni s-au „obosit” de războiul din Ucraina, așa cum a spus recent Giorgia Meloni. Blocajul militar întărește opinia în Germania – și în cercurile diplomatice britanice – că negocierile cu Moscova ar fi în interesul Ucrainei.

Dincolo de Atlantic, între timp, sprijinul pentru strategia lui Zelenski este la un nivel record. Încercările din ce în ce mai disperate ale administrației Biden de a convinge Congresul să aprobe o nouă rundă de finanțare de urgență pentru Ucraina au eșuat din nou în urmă cu două săptămîni, cînd Senatul a blocat încă un alt proiect de lege de ajutor. În unele privințe, Biden se află într-o poziție similară cu Zelenski: el a promis sistematic o victorie completă a Ucrainei și a refuzat să negocieze cu Putin, așa că este de înțeles să facă o întoarcere înainte de următoarele alegeri. Cu toate acestea, în cercurile de apărare din SUA există o conștientizare tot mai mare a faptului că un conflict prelungit ar periclita serios interesele SUA.

O modalitate prin care administrația Biden poate salva situația ar putea fi „înghețarea” conflictului pentru moment – cel puțin pînă la alegerile din SUA – printr-un fel de acord informal cu Rusia. Dar această strategie prezintă propriile sale probleme: nu numai că este departe de a fi clar dacă Rusia ar accepta înghețarea războiului în timp ce se bucură de un avantaj tactic, dar ar necesita, de asemenea, să-l îmbarce pe Zelenski sau să-l scoată din decor.

Din perspectiva SUA, o schimbare a regimului democratic în Ucraina ar fi, fără îndoială, soluția preferată; dar, după cum am menționat, alegerile nu sînt pe masă în acest moment. Acest lucru nu înseamnă însă că schimbarea nu va veni; în orice caz, nu face decît să mărească riscul ca oponenții lui Zelenski – în interiorul și în afara țării – să încerce să scape de el prin alte mijloace.

Într-adevăr, Zelensky însuși și-a exprimat recent îngrijorarea că în Ucraina este pusă la cale o nouă lovitură de stat de tip Maidan – deși a acuzat Rusia, nu inamicii locali, că se află în spatele acestor planuri. Indiferent de cît de credibil crede cineva că este acest scenariu, el vorbește despre schimbarea statutului lui Zelensky pe scena mondială: în timp ce țările occidentale și segmente importante ale establishmentului ucrainean caută o strategie de ieșire, Zelenski nu mai este văzut ca un atu – ci ca o răspundere.

Se prea poate ca în curînd domnul Zelenski să fie îndepărtat de la conducere ori printr-o revoluție ori prin alegeri pe care sub presiunea străzii să fie obligat să le organizeze, ori cine știe cum?

Sigur e că povestea lui s-a terminat previzibil pentru că occidentalii nu sînt foarte inventivi și folosesc mereu aceleași scheme.

IoAn TEoDor

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

„Sîntem pe partea dreaptă a istoriei” – Venezuela și Guyana sînt în pragul războiului. De ce este acest conflict periculos pentru Statele Unite? (II)

Paramaribo se înalță în razele soarelui

Forțele armate ale Braziliei au declarat că își întăresc prezența în orașele nordice Pacaraima și Boa Vista de la granița cu Venezuela „ca parte a acțiunilor de garantare a integrității teritoriului național, supraveghere și protecție”. Comandamentul a anunțat că acolo a fost transferată o brigadă de infanterie de aproximativ două mii de soldați. În plus, vehiculele blindate sînt transferate spre nord din regiunile sudice și centrale ale Braziliei. De asemenea, India monitorizează îndeaproape situația – adevărul este că 40% din populația Guyanei este compusă din descendenți ai indienilor etnici care au ajuns în America de Sud în anii stăpînirii britanice. Mai mult, India, care își cumpără cea mai mare parte a petrolului din Rusia, se teme de sancțiunile SUA și, prin urmare, este foarte interesată de petrolul guyanez și venezuelean. „Deși Guyana este departe de India, oferă o sursă de petrol prietenoasă și mai puțin controversată decît Rusia sau chiar Venezuela, care a fost anterior un furnizor important. Guyana este, de asemenea, prietenă cu Statele Unite. Indoguyanezii alcătuiesc cel mai mare grup etnic al țării (aproximativ 40% din populația totală), iar ambele țări au o formă parlamentară de guvernare. India și Guyana împărtășesc, de asemenea, hinduismul și islamul și au experiențe similare cu coloniile britanice”, potrivit unui articol al lui Scott MacDonald pentru revista National Interest. Merită adăugat că, atunci cînd Statele Unite au ridicat sancțiunile asupra petrolului și gazelor din Venezuela timp de șase luni în octombrie, India a decis aproape imediat să reia achizițiile oprite anterior. Indian Express a raportat la începutul lunii decembrie că India’s Reliance Industries (RIL) a închiriat trei tancuri pentru a transporta petrol din Venezuela. Două dintre ele sînt programate să fie încărcate săptămîna aceasta, iar unul la începutul lunii ianuarie. Venezuela a fost al cincilea furnizor de petrol al Indiei în 2019, dar după impunerea sancțiunilor americane în 2020, partea indiană a încetat să mai cumpere. În sfîrșit, merită menționat că în ianuarie a devenit cunoscut faptul că „Guyana a devenit un concurent neașteptat pentru petrolul rusesc pe piața indiană”. Columbia adaugă, de asemenea, o stare de incertitudine la situație. Multă vreme, țara a fost un aliat al Statelor Unite, dar de anul trecut s-a mutat brusc la stînga – un fost membru al grupării teroriste M-19, Gustavo Petro, a devenit președintele acesteia. Nu numai că l-a recunoscut pe Nicolás Maduro drept lider legitim al Venezuelei (ceea ce nu a făcut fostul președinte pro-american Iván Duque), dar și-a

îmbunătățit semnificativ relațiile cu țara vecină. El a anunțat, de asemenea, un parteneriat între companiile petroliere din cele două state.

Vișina de pe acest tort de incertitudine politică este vecinul estic al Guyanei, Surinam, o fostă colonie olandeză. Oficialul Paramaribo cere autorităților guyaneze să returneze o bucată de pămînt în sud-estul țării. Pretențiile sale sînt susținute de Franța.

Curtea Internațională de Justiție, conchistadori, maimuțe

Într-un interviu acordat AFP, procurorul general al Guyanei, Anil Nandall, a spus că „orice acțiune sau orice încercare de a adopta orice acțiune în urma referendumului ar necesita o cerere la Consiliul de Securitate al ONU în calitate de parte vătămată”. Oficialul a adăugat că Guyana va invoca articolele 41 și 42 din Carta ONU, care pot autoriza restricții economice sau acțiuni militare pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Acum, Curtea Internațională de Justiție de la Haga se ocupă de stabilirea granițelor în regiunea aflată în litigiu. Instanța a ordonat Venezuelei „să se abțină de la orice acțiune care ar putea schimba situația care se desfășoară în prezent pe teritoriul aflat în conflict”. Cu toate acestea, instanța nu a satisfăcut cererea Guyanei de a declara ilegitim referendumul lui Nicolas Maduro. Venezuela nu recunoaște jurisdicția Curții Internaționale de Justiție în această chestiune, argumentînd că rîul Essequibo formează „o frontieră naturală recunoscută încă din 1777”. Guyana susține că granițele au fost stabilite de Arbitrajul de la Paris în 1899.

Informații istorice importante: primii europeni de pe pămînturile Guyanei au fost conchistadorii spanioli.

Essequibo a fost explorat de însuși Amerigo Vespucci, după care a fost numit continentul. Cu toate acestea, în Secolul al XVI-lea, coloniștii olandezi au început să exploreze Guyana, care i-au întîlnit acolo pe spanioli, care, la rîndul lor, i-au întîlnit pe indieni. Au extras „aur alb”, sare, regiunea fiind bogată în ape sărate. Pentru a o proteja împotriva atacurilor olandezilor, francezilor și britanicilor, s-a decis construirea unei cetăți. În 1644, pionierii exploratori englezi din Guyana au spus Parlamentului că spaniolii și olandezii îl căutau pe El Dorado în aceste locuri. În paralel, olandezii s-au certat cu spaniolii asupra granițelor coloniilor. În Secolul al XIX-lea, Gran Columbia a lui Simon Bolivar a continuat disputele teritoriale, iar Guyana și Essequibo au fost ocupate de britanici. Marea Britanie a ignorat evenimentele și în cele din urmă a creat o mare colonie, Guyana Britanică, formată din Essequibo și alte două provincii. Apoi Gran Columbia s-a dezintegrat, au apărut Columbia și Venezuela independente, iar britanicii, între timp, au mușcat bucată cu bucată din ținuturile de jure venezuelene. În 1899, la propunerea Statelor Unite, cazul a fost supus arbitrajului internațional la Paris, iar cea mai mare parte a terenului în litigiu a fost atribuită Guyanei Britanice. Ulterior s-a dezintegrat și s-a format Guyana independentă. Acum Venezuela – unde puterea s-a schimbat revoluționar – revendică Essequibo de la fosta colonie a Imperiului Britanic. Venezuela modernă este mai mare și mai puternică decît Guyana, spre deosebire de vremurile luptei împotriva colonialismului britanic. Potrivit Institutului Cato, numărul forțelor armate venezuelene este de 123.000 de soldați față de 3.400, cît numără trupele guyaneze. În plus, Nicolas Maduro are 514 vehicule blindate, în timp ce adversarii săi au doar 6. Cu toate acestea, o serie de analiști cred că cifrele sînt exagerate. Dar chiar și așa, Venezuela „umflată” este încă mult mai puternică decît Guyana. Granița dintre cele două țări are o lungime de 800 de kilometri și este acoperită de o junglă impenetrabilă. Tancurile și vehiculele blindate nu pot fi folosite acolo și doar micile detașamente pot conduce bătălii. „Cea mai logică opțiune pentru dictatorul Nicolas Maduro este o combinație între un atac aerian asupra puținelor centre urbane din Essequibo și aterizări pe insule din Caraibe”, spun analiștii de la Institutul Cato. Guyana contează în mod clar pe ajutorul unor puteri cu interese în Essequibo.

În general, în America de Sud totul este ca întotdeauna – petrol, republici bananiere, zgomot de sabie, absurditate și interese de peste mări prea strîns împletite. Și jungle impenetrabile, unde sînt o mulțime de maimuțe sălbatice. O. Henry ar fi încîntat. Sfîrșit n.K.

Doza de sãnãtate

Cînd inima rîde, celulele dansează

Fiecare om este minunat și vindecabil, dacă își recunoaște frumusețea și importanța existenței. Boala nu este altceva decît pierderea întregii armonii interne a corpului și a încrederii în puterea interioară. Hotărîtor pentru vindecare este să ne despărțim de scenariul vechi conform căruia sîntem victime ale părinților și să preluăm cîrma vieții noastre. Să lăsăm trecutul cu structurile lui bolnave la o parte, deoarece „în spatele celulei stă gîndul”. Să ne îngrijim de energia corpului în scop constructiv.

O inimă sănătoasă are mărimea pumnului posesorului. Ea este preocupată mereu să bată, nu doarme niciodată, doar activitatea ei scade în timpul somnului; are aproximativ 100.000 de bătăi pe zi. Vasele de sînge din corpul uman au o lungime de 96.000 km. Bărbații și, în special, sportivii au inima mai mare decît femeile deoarece ea bate mai rapid la efort fizic sau emoții. Conform statisticilor, aproximativ 1/3 din populația globului suferă de o boală cardiacă, femeile fiind mai predispose; cele care suferă de depresie au șanse mai mari de a suferi un atac de cord, care se manifestă diferit la femei (dureri de maxilar, respirație tăiată, amețeală, leșin, dureri în partea superioară a abdomenului și presiune în partea de sus a spatelui).

În vechile credințe intelectul și emoțiile apar din inimă, spiritul se ascunde tot aici, unde este și centrul

Oistorie a farselor (333)

O farsă radiofonică a panicat milioane de oameni (3)

Un cotidian din Rhode Island raporta mai tîrziu cum: „femei plîngînd isteric au invadat redacţia ziarului Providence Journal pentru a afla detalii despre masacrul şi distrugerea oraşului New York”. În Pittsburgh un bărbat a venit acasă după o zi de muncă pentru a-şi descoperi soţia pe punctul de a se otrăvi. „Mai bine mă omor cu mîna mea decît să fiu ucisă în halul ăla!“, ţipa ea. În statul Washington, de pe Coasta de Vest, o avarie de curent electric în oraşul Concrete i-a asigurat pe mulţi cetăţeni că marţienii erau foarte aproape. Cei care locuiau pe marginea Rîului Hudson, pe care marţienii aparent îl traversau, au anunţat că i-au văzut într-adevăr pe monştrii invadatori. Angajaţii ziarului New York Herald Tribune au început să doneze măşti de gaze.

Pentru că studiourile CBS au fost invadate de poliţie, emisiunea a luat sfîrşit. Welles a citit o declaraţie conform căreia piesa nu era decît „versiunea radiofonică a companiei de teatru Mercury despre ceea ce înseamnă să te îmbraci în cearşaf şi să sari brusc dintr-un tufiş ca să strigi bau! Invadatorul cu faţă rotundă şi un rînjet larg din camera dumneavoastră de zi este un locuitor al stratului cu dovleci, iar dacă clopoţelul de la uşă sună şi afară nu apare nimeni, să ştiţi că nu este un marţian... este Halloween“. Și la ora 9 p. m. pe alt post de radio, comentatorul Walter Winchell asigura din nou milioanele de ascultători: „Domnilor şi doamnelor, nu aveţi motive să vă alarmaţi. America nu a căzut; repet, America nu a căzut“.

La mijlocul nopţii, Welles citea pe ecranul luminos ce se învîrtea pe clădirea companiei Times din Times Square, New York, acest mesaj: „ORSON WELLES

CAUZEAZĂ PANICĂ“. Pînă a doua zi devenise o celebritate internaţională. Chemat la o conferinţă de presă a reţelei CBS, el şi-a exprimat regretul şi dezorientarea. Existau zvonuri că i s-ar putea interzice apariţia la radio şi chiar să fie trimis în judecată. În Anglia, bătrînul H.G. Wells era furios din cauza schimbărilor efectuate asupra romanului său şi încă şi mai furios datorită afirmaţiilor conform cărora ar fi fost implicat în producţia teatrală pentru a-şi promova noul roman, Apropo de Dolores. Împotriva lui Welles şi a reţelei CBS au fost intentate procese pentru obţinerea de despăgubiri în valoare totală de 750.000 de dolari de către ascultătorii ce pretindeau daune morale

fericirii. Asocierea dintre inimă și dragoste se datorează plantei numită silphium, ale cărei păstăi au forma inimii și erau folosite ca metodă contraceptivă în Grecia antică. Știrile proaste, gîndirea negativă fac rău inimii, dar rîsul și buna dispoziție îi dau o stare de bine. Cancerul cardiac este o bolă foarte rară datorită faptului că celulele inimii nu se divid.

Ar trebui să facem inima să „rîdă” cît mai des pentru ca celule corpului să poată „dansa”, vibra. Medicina energo-informațională este în măsură să depisteze vibrațiile patologice, să le neutralizeze, fenomen ce întrerupe procesul de autodistrugere și reactivează procesul de autovindecare. De asemenea, terapia „Soul prints” ajută sufletul să se detoxifieze, să vindece rănile vechi, să capete motivație și creativitate, să învingă frica de a deschide drumuri noi. Frica este o lipsă de încredere în cursul vieții, iar în prezent frica de boală este adînc înrădăcinată în conștiința noastră.

Cele mai multe afecțiuni neurologice reprezintă, în esență, probleme sufletești. Bolile neurologice (depresia) constutuie factori de risc pentru apariția unor afecțiuni precum Parkinson, scleroza multiplă, epilepsie, infarct, diabet. Cu cît sîntem mai echilibrați, adică ne străduim să vedem „luminița” de la capătul tunelului, cu atît mai repede ieșim din acel iureș emoțional care ne face să

provocate de încrederea lor în realitatea emisiunii. Aceste pagube au fost rezolvate în afara tribunalului. Timp de săptămîni întregi, editorialele ziarelor au perorat numai în jurul acestui eveniment. Un studiu realizat de Universitatea Princeton privind isteria în masă provocată la 30 octombrie a ajuns la concluzia că aproape două milioane de oameni crezuseră ce au auzit la radio, în special cei cu o educaţie mai slabă şi/ sau cei din statele sudice. Publicat, scenariul piesei în forma adaptată de Welles şi Koch s-a vîndut în 500.000 de exemplare.

Welles a asigurat reţeaua CBS că nu va mai face niciodată o astfel de farsă. Devenit acum faimos în întreaga lume, „Bărbatul de pe Marte“ a refuzat mai tîrziu să regizeze producţia Războiul lumilor. Îi ajunsese atîta science-fiction. În schimb, a plecat la Hollywood pentru a regiza Cetăţeanul Kane, care i-a adus mai multe probleme datorită descrierii ireverenţioase a magnatului presei scrise, William Randolph Hearst.

Morala? Această farsă aparţine categoriei credesau-nu-cum-vrei. Un an mai tîrziu, producţia, tradusă, a fost transmisă în Brazilia.

Rezultatul? L-aţi ghicit probabil. Isterie şi panică în masă.

În loc de funcționar monoton, s-a vrut escroc și farsor (1)

Aka Royal St. Cyr, S. Clifford Weinberg, Ethan Allen Weinberg, Rodney S. Wyman, Sterling C. Wyman şi C. Sterling Weinberg – acest artist al schimbării rapide, cu la fel de multe nume false ca şi Demara, s-a născut în Brooklyn cu numele de Stanley Weinburg. Un bărbat scund, dintr-o familie săracă de imigranţi, care şi-a refuzat destinul de funcţionar monoton, în schimb acceptîndu-l pe cel de escroc şi farsor, ca şi lui Voight, i-a plăcut să se deghizeze în uniformă şi cunoştea totul despre închisori, în special interiorul acestora. Convingător, spiritual şi autoritar, indiferent dacă era delegat consular al Americii în Maroc, ataşat militar sîrb sau consul general român, nu s-a dat niciodată în lături de la mese extraordinar de scumpe în restaurante de lux sau de la împrumutul de farse de la alţii. Într-unul din ultimele sale roluri, din 1915, a încercat să întreacă în măiestrie festa lui Cole cu vasul Dreadnought, ajungînd să fie condus oficial într-un tur de prezentare a vasului american militar Wyoming.

(va urma)

STUART GORDON

vedem totul în negru. Viața se trăiește clipă de clipă și capătă mereu diferite nuanțe, la fel ca și problemele noastre de sănătate. Boala are un parcurs dinamic și trebuie tratată dintr-o perspectivă personalizată. Medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, reprezintă viitorul în medicină.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Trec anii

orIZonTAL:

1) Petrecere la sfîrșit de an;

2) Poet contemporan, prezent în temă cu titlul ,,Și mii de ani vor trece” (Cristian) – Un an în esență;

3) Final de succes! – Scriitor autohton, autor al volumului ,,Zăpada din anul o mie” (Nicolae);

4) Camere de la țară (dim.) – Taman cînd se mai adaugă un an!; 5) Sînt în plus! – Măsuri de capacitate; 6) Tamburine - ,,Blonda anului”, film din creația acestui regizor american (John); 7) Ne-a lăsat povestirea ,,Un cadou de Anul Nou” (Vergiliu) – Întîlnite prin parc! - ,,Fosforibozitrasferaza” (abr.; biochimie); 8) Încadrat la slujbă – A scris romanul ,,Paradisul pentru o mie de ani” (Romulus); 9) Cu puțini ani înainte (pl.) – Din an în an; 10) Face o clasă în doi ani – Sudate.

VErTICAL: 1) Trecut-au anii (fem.; sg.); 2) Un an de dos! – Scriitor norvegian prezent în context cu romanul ,,Ultimii ani din viață” (Olav Ole Julius) – Iluzii pierdute!; 3) Ne-a lăsat volumul liric ,,Pasul meu peste ani” (Ion Th.) – Celebru scriitor francez de la care avem romanele ,,Căpitan la 15 ani”, ,,Doi ani de vacanță” și ,,Doi ani pe un bloc de gheață” (Jules); 4) Sfînt sărbătorit în prima zi a noului an – Pseudonimul lui Tudor Vianu; 5) Neîntors! – Luați din urmă! – Anul trecut (abr.; uz.); 6) Cîine de vînătoare – Început de iunie!;

7) Insulă croată – Repere!; 8) Cîte patru în fiecare an; 9) Satelit al Planetei Saturn – Slugă la stăpîni cu ani în urmă; 10) Cunoștințe din primii ani de școală.

DICȚIONAR: VUVE; PTR; IEV; ATR; SIT; rEIA.

GH ENE

Dezlegarea careului ,,PEISAJ DE IARNă”

1) CARAION – TV; 2) AR – TOMOZEI; 3) RADU – ARAMA; 4) IGA – GT – PAT; 5) AONO – URA – A; 6) NN – FATADA; 7) O – MATASARI; 8) PEA – A – A – IJ; 9) ORNARE – IDA; 10) LEU – EVERAC.

GHID PRIN EUROPA

Pe urmele lui Horea la Viena (III)

Domnia familiei de Habsburg (2)

Biserica Gotică apare în clipa în care oamenii își dau seama că în bisericile de tip romanic lumina Domnului nu pătrunde în cantitate suficientă și atunci oamenii gîndesc ferestre de mari dimensiuni pentru a căror realizare au nevoie de un element arhitectural utilizat mai mult în criptele bisericilor romanice. Acest element, ogiva, este o structură de arce încrucișate făcute din piatră ce aveau spațiile dintre ele umplute cu ceva mai ușor (spre exemplu, cărămidă). Ea înlocuiește arcul dublou și preia o parte din greutatea bolților descărcată pe ziduri în patru puncte în loc de două, iar succesiunea de ogive va duce la o adevărată armătură a bolții. Primul șantier gotic apare între 1137 – 1144 la Paris, cu ocazia construirii bisericii Saint Denis. Aici un pietrar a intuit că ogivele vor repartiza împingerile laterale în cele patru unghiuri ale traveei permițînd astfel realizarea unor deschideri în pereții laterali fără a compromite siguranța zidurilor. În forma sa tîrzie, mai complexă, catedrala gotică devine o osatură uriașă purtînd greutatea unui sistem de bolți în arc frînt. Odată rezolvată problema structurii, meșterii sticlari își dau seama că nu puteau produce ferestre de mari dimensiuni și atunci inventează vitraliul ce presupunea fixarea bucăților de sticlă colorată prin lame de plumb dispuse în așa fel încît să contribuie la desenul figurilor și scenelor religioase ce decorau ferestrele.

Un alt element ce va apărea odată cu lansarea catedralelor este arcul butant ce va propti zidurile foarte înalte sitúate la zeci de metri față de sol. Sistemul constructiv se va răspîndi mai întîi în Franța și apoi în toată Europa occidentală în același timp cu iradierea catolicismului.

Împotriva strălucirii religioase romanice și a fastului benedictin care atrăgea donațiile oamenilor se va ridica Sf. Bernard, ai cărui adepți, călugării Cistercieni, al căror nume se trage de la Cistercicum – numele latin al abatiei de Citeaux – și-au propus să ducă o viață austeră întemeiată pe rugăciunea individuală și pe muncă fizică. Buni ingineri și tehnicieni, cistercienii vor prelua experiméntele gotice franceze într-o variantă sobră ce le reflectă conduita și pe care o vor aduce în Transilvania noastră unde vor construi prima biserică gotică de la noi în cadrul Abației Cisterciene de la Cîrța ale cărei ruine se pot vizita și astăzi.

După toate aceste eforturi de a inventa un nou stil arhitectural, în 1550, Giorgio Vasari, pictor, architect și istoric de artă italian l-a considerat o artă inspirată de o cultură, inferioară, barbară, ca cea a goților, cei mai cunoscuți barbari ai perioadei medievale timpurii, și de la numele lor i s-a spus „gotic”.

Revenind la catedrala din Viena, o să spunem că aceasta a suferit stricăciuni importante la asediul

orașului din 1683, cînd doar intervenția curajoasă a regelui polonez Jan Sobieski i-a salvat pe vienezi și pe europeni de un dezastru. De asemenea, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial focul pornit de la luptele de stradă a ajuns pînă la acoperiș. Catedrala a fost redeschisă în 1948, acoperișul a fost reparat și decorat cu țigle oferite de cetățenii vienezi în 1950. Alături de aceste dezastre, alte două evenimente legate de un mare compozitor al lumii au avut loc aici: nunta lui Wolfgang Amadeus Mozart în 1782 și funeraliile sale în 1791.

Clădirea este construită din piatră închisă la culoare contrastînd cu țiglele colorate ale acoperișului. Turnul de nord se numește Bătrînul Ștefan și are 135 de metri. A fost construit între 1359 – 1433 și reconstruit după distrugerile provocate de război. Ca să ajungi în vîrf trebuie să urci o scară cu 343 de trepte.

Ca orice catedrală gotică ar fi trebuit să aibă două turnuri, dar al doilea nu a fost niciodată terminat și adus la înălțimea celuilalt turn de nord, însă a primit o coroniță renascentistă în 1529. Vîrful acestuia oferă o vedere foarte frumoasă asupra orașului și asupra clopotului Pummerin, unul din cele mai mari din lume, fabricat din fonta unui tun capturat de la turci în asediul din 1683, fapt care-mi amintește că și Coroana României este fabricată tot din oțelul obținut de la un tun turcesc capturat în Războiul de Independență din 1877. În exterior este sculptat „O5”, cifra 5 reprezintă a cincea literă din alfabet, „E”. Astfel, înțelesul inscripției este „OE”, abrevierea de la Osterreich, adică Austria și a fost scrisă de rezistența anti nazistă de după anexarea acestui stat de către Germania lui Hitler.

Intrînd în catedrală, în capela din stînga altarului se află un altul apaținînd bisericii de la 1447 aurit și pictat cu Fecioara Maria între Sf. Caterina și Sf. Barbara, pictură absolut firească ce apare și pe la noi prin bisericile fortificate din Transilvania. Amvonul de piatră construit la 1510 – 1550 la mijlocul navei catedralei, aduce în fața privitorului patru părinți ai bisericii catolice: Ambrozie, Gregorie, Augustin și Jerôme. Un rar autoportret al artistului Anton Pilgram, arhitect și sculptor născut în Cehia la Brno, apare sculptat sub scările Amvonului, portret ce face tranziția spre Renaștere, cînd artistul

începuse să devină faimos. Liniile amvonului sînt acoperite de simboluri importante: soparlele animale ale luminii, broaștele animale ale întunericului, cîinele Domnului pe acoperiș protejează preotul și poate fi o trimitere la Ordinul Dominican. Roțile reprezentînd Sfînta Treime se rostogolesc în sus, în timp ce roțile cu patru părți reprezentînd cele patru anotimpuri, moartea și viața se rostogolesc în jos. De asemenea, în Altarul Apostolilor aflat în partea de sud a catedralei găsim spectaculosul mormînt al împăratului Frederick al III-lea care a încercat să readucă în granițele Austriei teritorii înstrăinate, dar pe la 1480 a pierdut o bătălie împotriva aproape românului Mathia Corvin al Ungariei. Construcția acestui sarcofag, cît și decorarea au durat 45 de ani începînd la 25 de ani după moartea lui. Sarcofagul este făcut din marmură roșie extrasă din cariera de la Adnet. A fost sculptat de către Nicolaes Gerharts van Leyden. Pe sarcofag este reprezentată ceremonia încoronării împăratului, înconjurat fiind de toate blazoanele zonelor stăpînite de el și se găsesc 240 de statui.

Bratislava –un oraș surprinzător (I)

A doua zi ne-am trezit pe la 9.30 fiindcă urma să plecăm… la Bratislava. Cînd am ieșit din Viena începuse să fulguiască, dar pînă am ajuns în Slovacia era deja soare. Granița dintre Slovacia și Austria parcă era părăsită. Nici țipenie de om, așa că am trecut prin ea că prin brînză. Ce diferență față de acum 20 de ani, cînd pun pariu că sîrma ghimpată și mitralierele la vedere erau ceva absolut normal, fiindcă vorbim de granița între lumea comunistă și cea capitalistă. Cum am trecut vama, aproape că am intrat în Bratislava. Prima atestare documentară a localității (sub numele de Brezalauspurc, „cetatea lui Brezalau”) este făcută de Analele de la Salzburg, în care sînt descrise Bătăliile de la Pojon, între bavarezi și unguri, duse în afara zidurilor Castelului Bratislava, în 907. Castelul și-a primit, probabil, numele de la Predslav, al treilea fiu al regelui Svätopluk I, sau poate de la nobilul local Braslav. Acest nume vechi reapare sub forma Braslava sau Preslava, pe monezi emise de regele Ștefan I al Ungariei, datînd din jurul anului 1000. Mai tîrziu în Evul Mediu, a ajuns la forma finală a numelui în germană, Pressburg, numele în slovacă, Prešporok, derivînd de acolo. Deși Pressburg a fost numele oficial pînă în 1919, locuitorii slovaci ai orașului îl numeau adesea Prešporok, și cei maghiari Pozsony (scris Posony înainte de Secolul al XIX-lea). Numele maghiar, încă folosit de vorbitorii acestei limbi, este posibil să fie derivat de la Božaň, conducător din Secolul al XIlea al Castelului Bratislava. Pe lîngă aceste nume, în documente din epoca Renașterii orașul a fost numit Istropolis, „Orașul Dunării” în greaca veche.

Primele așezări permanente în zona Bratislavei de astăzi datează din epoca Culturii Ceramicii Lineare, în jurul anului 5000 î.Chr., în era neolitică.

(va urma)

nICU mArIUS mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Alde plan

Vorba asta o spuneau disprețuitor românii prin anii ʹ50, referindu-se desigur la planurile economice ale Partidului Muncitoresc Român, pe care, desigur nu dădeau nici doi bani găuriți fiindcă îi cunoșteau bine pe cei ce le făceau. Acum vorba asta se potrivește la fel de bine generalilor care s-au ocupat de planurile militare ale Ucrainei în războiul cu Rusia. Că mare parte a acestor generali sînt occidentali și, în speță, americani știm demult. Ce mi se pare îngrijorător e că

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

ele au cam eșuat în fața puterii militare rusești și, de unde pînă acum credeam că interoperabilitatea și inteligența generalilor NATO sînt peste cele ale armatei ruse, încep să cred că m-am înșelat, iar asta ne-ar pune pe toți în mare pericol, dacă Rusiei i-ar da prin cap să declare război alianței.

Conform The New York Times, generalii se pregătesc de un nou plan de luptă contra oamenilor lui Putin, după ce contraofensiva ucraineană sprijinită inclusiv de logistică occidentală a eșuat lamentabil.

(continuare în pag. 22) T.I.

ETICHETA

Incompetenții care ne conduc

Orice companie își numește la conducere oameni care știu ce au de făcut pentru a nu ajunge la faliment. Întotdeauna competența și priceperea au fost prețuite pe lumea asta indiferent că vorbim despre un măturător de stradă sau de directorul unei companii multinaționale. Din motive care-mi scapă, în politică este exact pe dos. Ajung în funcții de conducere, în demnități ale statului mai bine zis, tot felul de incapabili, deși nu au condus în viața lor nici măcar un grup de prieteni în excursie. Indivizi din ăștia sînt iresponsabili, fiindcă trebuie să fii diliu să admiți fără să clipești că tu

ai declanșa un război nuclear în care ar muri milioane de oameni sau să respingi propunerile de pace îndemnînd la război fiindcă te crezi erou într-un joc video. Nu știu cum au ajuns acești gugumani să conducă state și milioane de oameni. Poate pentru că milioanele de gugumani i-au votat? Asta să fie răspunsul?

Ideea e că sînt și orgolioși și nu acceptă că s-ar putea să fi greșit, deși istoria e plină de exemple ale unora care se credeau infailibili dar au sfîrșit cu nasul în țărînă.

(continuare în pag. 22)

IoAn

TEoDor

Facebook: Tribunul

U cigașii S tatului R omân (2)

motto: ,,Pămîntul e condus de sataniști,/ Îi vezi cum ne dau lecții de morală,/ De-aceea, astăzi, ochii mei sînt triști,/ Iar boala omenirii e mortală”. CornELIU VADIm TUDor (,,Bacoviană”)

Este incontestabil faptul că întreaga criză pandemică a fost regizată, planificată și aplicată la nivel planetar de capii Noii Ordini Mondiale, plus că nimic din această poveste nu are nici o tangență cu sănătatea umană. Dr. Carrie Madej din SUA a spus: ,,Acest nou vaccin NU ESTE asemănător cu obișnuitul vaccin antigripal. Este vorba de un modificator genetic, prin care ne sînt introduse în organism tehnologii ce ne pot schimba modul nostru de viață, identitatea noastră, și asta foarte rapid”. Mai mult, ,,Dacă un simptom se dezvoltă după o vaccinare ARNM, nici eu, și nici un alt medic nu vă mai poate ajuta cu ceva, daunele cauzate de vaccinare vor fi ireversibile genetic” (D. Wolfgang Woodarg, din Germania). Celebrul profesor universitar Eric Caumes, din Franța, a provocat un cutremur în lumea medicală afirmînd că ,,nu a văzut niciodată așa de multe efecte adverse la un vaccin, ca la cel produs de Pfizer”.

Așadar, o mare cacealma la nivel planetar, care a fost posibilă din cauza lipsei de informare sau mai bine zis greșita selecție a surselor de informare. Mulți oameni s-au rezumat doar în a spune ,,Ce să facem, asta-i viața!” sau ,,Terminați odată cu conspirațiile astea!”, dar iată că aceste ,,conspirații” ne-au băgat rudele, vecinii și prietenii în pămînt. Noroc că s-au folosit acei saci negri, ca să nu se murdărească de noroi cadavrele. Ce să mai zicem de acei bătuți în cap care s-au vaccinat pentru doi mici și o apă plată. Alții și-au vaccinat și copiii, ca să plece cu ei în concediu sau ,,să poată bea o cafea cu un prieten” (Premierul Cîțu).

Doamne, ce lume smintită, sau cum spunea Jacques Attali, unul dintre cei mai înfocați adepți ai Noii Ordini Mondiale: ,,IDIOȚII vor merge singuri la tăiere!”. Da, așa s-a întîmplat, dar nu numai cu vaccinurile, ci și cu măștile, pe care guvernanții români le-au cumpărat cu 0,25 lei bucata și le-au vîndut apoi cu 2-3 lei sau chiar 7 lei, deși făceau mai mult rău decît bine. ,,Măștile sînt o crimă împotriva umanității și un abuz asupra copiilor!”, a spus celebrul doctor neurolog Margarite GrieszBrisson, din Franța, care a completat concluzia sa: ,,Respirarea aerului nostru expirat va crea fără îndoială o deficiență de oxigen și o intoxicație de dioxid de carbon la nivelul creierului uman, foarte sensibil la lipsa de oxigen. Există celule nervoase, de exemplu, în hipocamp, care nu pot supraviețui mai mult de 3 minute fără oxigen. Simptomele acute sînt dureri de cap, somnolențe, amețeli, probleme de concentrare, încetinirea timpului de reacție – reacții ale sistemului cognitiv”.

Unde mai punem faptul că măștile respective aveau orificii cu mult mai mari decît dimensiunea virusului, ca și cum se urmărea să se prindă țînțari cu năvodul. Adevărul este că nici nu-mi vine să cred că milioane de români au acceptat atît de ușor aceste proceduri – vaccinare și portul măștii – de... SINUCIDERE (sic!). Erau vremurile cînd Donald Trump, fostul președinte american, a spus: ,,În maxim 4-5 ani, Statele Unite nu vor mai exista” și cînd a tras această concluzie să știți că la decesele post vaccinării s-a referit.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Alde plan

(urmare din pag. 21)

Asta mă determină să cred că generalii americani habar nu au de cum luptă rușii pe care-i consideră probabil niște înapoiați.

Președintele Volodimir Zelenski a ajuns la Washington într-un moment critic, atît pe cîmpul de luptă, cît și pe Capitol Hill. Liderii militari americani și ucraineni caută o nouă strategie pe care să o poată începe la începutul anului viitor pentru a reînvia averea Kievului și pentru a semnala sprijinul pentru războiul țării împotriva Rusiei, potrivit oficialilor americani și ucraineni.

Impulsul pentru o nouă abordare vine după ce contraofensiva Ucrainei de cîteva luni a eșuat în obiectivul său de a recuceri teritoriul pierdut în fața armatei ruse invadatoare și după săptămîni de întîlniri adesea tensionate între oficiali americani de vîrf și omologii lor ucraineni.

Președintele Volodimir Zelenski al Ucrainei a sosit la Washington pentru întîlniri aranjate în grabă săptămîna trecută cu președintele Biden și Congresul pentru a discuta calea de urmat. Cei doi președinți vor încerca să demonstreze solidaritate și să susțină sprijinul pentru Ucraina într-un moment critic, atît pe cîmpul de luptă, cît și pe Capitol Hill. Eșecurile Ucrainei au venit pe măsură ce sprijinul republican pentru continuarea asistenței financiare americane pentru Kiev s-a erodat. Chiar și unii înalți oficiali americani și-au exprimat îngrijorarea că, dacă războiul va intra într-un impas îndelungat anul viitor, președintele Vladimir V. Putin al Rusiei va cîștiga avantaj. „Nu putem să-l lăsăm pe Putin să cîștige”, a spus Biden săptămîna trecută, în timp ce făcea presiuni asupra Congresului pentru o nouă rundă de finanțare pentru Ucraina. „Este în interesul nostru covîrșitor național și în interesul internațional al tuturor prietenilor noștri. Orice perturbare a capacității noastre de a ajuta Ucraina întărește în mod clar poziția lui Putin”.

Armata rusă, după propria călătorie eșuată către Kiev în 2022, a început să-și reconstruiască puterea. Moscova are acum mai multe trupe, muniție și rachete și și-a sporit avantajul puterii de foc cu o flotă de drone de luptă, multe dintre ele furnizate de Iran, potrivit oficialilor americani. Statele Unite intensifică sfaturile militare față în față pe care le oferă Ucrainei, trimițînd un general de trei stele la Kiev pentru a petrece timp considerabil pe teren. Ofițerii militari americani și ucraineni spun că speră să elaboreze luna viitoare detaliile unei noi strategii într-o serie de jocuri de război programate să aibă loc la Wiesbaden, Germania.

Americanii susțin o strategie conservatoare care se concentrează pe menținerea teritoriului pe care îl are Ucraina și să adune provizii și forțe pe parcursul anului. Ucrainenii vor să intre în atac, fie la sol, fie cu lovituri la distanță lungă, cu speranța de a capta atenția lumii. Miza este uriașă. Fără o nouă strategie, cît și o finanțare suplimentară, oficialii americani spun că Ucraina ar putea pierde războiul. Oficialii administrației susțin că dl Putin pariază pe sprijinul american diminuat, subliniind declarațiile sale recente conform cărora, dacă Ucraina rămîne fără muniție furnizată de NATO, Rusia va cîștiga în cîteva zile. Statele Unite au oferit Ucrainei un vast sprijin militar și economic, de peste 111 miliarde de dolari în ultimii doi ani. Dar un număr semnificativ de republicani spun acum că se opun cheltuielilor suplimentare, iar alții cer să vadă o nouă strategie înainte de a vota pentru orice fonduri suplimentare. Mulți lideri ucraineni nu realizează cît de precară este finanțarea continuă a SUA pentru război, au spus oficialii americani. Acești generali ucraineni și înalți oficiali civili au așteptări nerealiste cu privire la ceea ce va furniza Statele Unite, au spus ei. Ei cer milioane de runde de artilerie, de exemplu, din stocurile occidentale care nu există. În același timp, oficialii ucraineni examinează strategiile care se bazează pe loviturile lor profunde de succes asupra Crimeei toamna trecută. Caută modalități creative de a menține Rusia în dezechilibru cu atacuri împotriva fabricilor de arme, a depozitelor de arme și

Incompetenții care ne conduc

(urmare din pag. 21)

Astfel, după ce au ținut-o langa cu „vom lupta pînă la capăt contra Rusiei”, „Putin nu trebuie să cîștige”, „vom distruge Rusia prin sancțiuni economice” etc., incompetenții și orgolioșii de care pomeneam mai sus au început să vină la pocăință. Ei, proștii, au crezut că-l pot învinge pe Putin cu sancțiuni economice, de parcă Rusia era un stat pe care-l lăsaseră fără economie și care trăia din mila lor (a se citi împrumuturi). Acum se uită ca boii în țeavă și nu pricep ce li s-a întîmplat. Li s-a întîmplat că Rusia e un colos care i-a rezistat și lui Napoleon și lui Hitler, fiindcă de fiecare dată a avut la conducere oameni competenți. Așa și acum, cînd la conducerea Băncii Naționale Ruse se află doamna Nebiulina și echipa dînsei, care a transformat sancțiunile occidentale în creștere economică.

Dacă de partea noastră am fi avut niște profesioniști care să gîndească ca la șah răpounsul adversarului la mutările lor, ar fi fost pregătiți să mute în consecință și să facă inutilă strategia doamnei Nebiulina. Cum de partea noastră sînt unii care au capul plin de slogane de superioritate rasială și de simboluri LGBTQ, nu de economie și strategie, sîntem în situația actuală în care nu doar că sancțiunile economice s-au dovedit a fi degeaba, dar tocmai se dovedește că există companii occidentale care produc și livrează echipamente și componente necesare echipării elicopterelor de atac rusești, rachetelor Kalibr sau dronelor Orlan.

Firește că Uniunea Europeană arată cu degetul spre China, că așa știu incompetenții să-și justifice eșecurile, arătînd spre alții, dar adevărul e altul. Importurile rusești de microelectronice, sisteme de navigație fără fir și prin satelit și alte piese critice supuse sancțiunilor și-au revenit la niveluri apropiate de dinainte de război, cu o rată lunară de rulare de 900 de milioane de dolari în primele nouă luni ale acestui an, potrivit unui viitor raport al Centrului analitic al

Institutului KSE. Toate acestea indică faptul că, în timp ce sancțiunile occidentale impuse asupra invaziei pe scară largă a Rusiei din 24 februarie 2022 au avut un impact temporar, Moscova și ajutoarele săi au reușit în mare măsură să reconfigureze lanțurile de aprovizionare – cu ajutorul Chinei, Hong Kongu-lui și țărilor din Curtea din spate a Rusiei, cum ar fi Kazahstanul și Turcia, membru NATO. Aceasta, la rîndul său, ridică întrebarea dacă, în timp ce UE se străduiește să livreze un al 12-lea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei la timp pentru un summit al liderilor care a avut loc săptămîna trecută, blocul oferă încă un studiu de caz pentru definiția nebuniei, adesea atribuită lui Albert Einstein: „să faci același lucru iar și iar, așteptînd un rezultat diferit”.

Pentru Elina Ribakova, directorul programului internațional la Institutul KSE, și sectorul privat occidental trebuie tras la răspundere. Ar trebui, susține ea, să i se solicite să își urmărească produsele de-a lungul întregului lanț valoric pînă la destinația lor finală – la fel cum băncile au fost forțate să înăsprească controalele împotriva spălării banilor și verificările clienților după prăbușirea din 2008. Descoperirile Institutului KSE evidențiază, într-un mod sistematic, constatările anecdotice ale raportărilor Politico din acest an: în investigațiile lor, au arătat cum muniția de lunetist fabricată în SUA își găsește drumul în puștile rusești și cum China s-a poziționat ca mediatorul Rusiei cu furnizorul de echipamente neletale, dar utile din punct de vedere militar.

Aplicarea legislației este o chestiune care revine țărilor membre în mod individual. Unii sînt de acord cu programul. Alții, precum premierul ungar Viktor Orbán, simpatizează în mod deschis cu Rusia. Iar alții, încă, sînt în conflict – ca atunci cînd s-a constatat că soțul premierului eston Kaja Kallas deținea o participație într-o firmă de transport de marfă care încă mai desfășura afaceri în Rusia. Apoi sînt țări precum Austria neutră,

a liniilor de tren pentru mutarea munițiilor și pentru a obține victorii simbolice. Un fost înalt oficial militar ucrainean a refuzat să discute propunerile, dar a spus că noul plan este „foarte îndrăzneț”.

Oficialii americani spun că, fără o schimbare de strategie, 2024 ar putea fi asemănător cu 1916, cel mai mortal an al Primului Război Mondial, cînd mii de tineri și-au pierdut viața și liniile de luptă s-au schimbat foarte puțin.

Campania din 2023 nu a fost un eșec total. Oficialii americani subliniază atacurile de succes și dăunătoare ale Ucrainei asupra flotei Rusiei de la Marea Neagră și a posturilor de comandă militare din Crimeea. A fost, au spus unii oficiali, o victorie navală majoră a unei țări fără marină. Rachetele britanice Storm Shadow cu rază mai lungă de acțiune au deteriorat semnificativ țintele din Crimeea. Pe 22 septembrie, o grindină de rachete Storm Shadow a lovit sediul Flotei Ruse de la Marea Neagră din Sevastopol. Cîteva zile mai tîrziu, Rusia și-a retras părți din flotă din Crimeea.

Operațiunile au permis Ucrainei să exporte cereale de la Odesa și au menținut unele căi maritime deschise, o victorie critică, dar s-au schimbat puțin în cursul general al războiului și nu au permis Ucrainei să recîștige nici un teritoriu.

Oficialii americani încearcă să-i pregătească pe ucraineni pentru anul viitor, spunîndu-le că orice ajutor pe care Congresul îl aprobă nu este probabil să se potrivească cu tipul de finanțare oferit de Washington în primii doi ani de război. „Trebuie să lupte inteligent și eficient”, a spus Michael Kofman, membru senior în programul Rusia și Eurasia la Carnegie Endowment for International Peace, care a vizitat recent Ucraina. „Dacă Ucraina și Occidentul fac ceea ce trebuie în urmărirea unei strategii pe termen lung, atunci Ucraina ar putea recupera avantajul.”

Tare-mi e teamă că Ucraina nu va recupera nimic, ba dimpotrivă, va pierde ceea ce au ocupat rușii deja, iar totul se va termina cu un armistițiu de tipul celui din Coreea și asta chiar la anul.

cu legături istorice cu complexul militar-industrial sovietic care i-au lăsat pe politicieni și forțele de ordine într-un punct mort.

Acest lucru este important pentru că, după cum a spus cercetătorul independent Kamil Galeev pentru Politico, Rusia încă susține astăzi un principiu de organizare care datează de la începutul erei sovietice, conform căruia industria civilă ar trebui să „poate trece 100% la producția militară dacă este nevoie”.

În ciuda dovezilor privind încălcările pe scară largă, doar cîteva cazuri de sancțiuni sînt urmărite de organele de aplicare a legii europene. Printre aceștia, procurorii germani au asigurat arestarea unui om de afaceri suspectat că a furnizat strunguri de precizie la două companii rusești care produc puști de lunetă. Rușii cu legături strînse cu Putin – și banii lor – continuă să fie mai mult decît bineveniți în Europa, în ciuda morții și distrugerii pe care regimul său le-a declanșat. Fosta lui soție, Lyudmila, și noul ei partener au investit banii în imobiliare de lux în Spania, Elveția și Franța, după cum a constatat o investigație Politico la începutul anului. Iar atunci cînd Consiliul European – filiala interguvernamentală a UE – sancționează liderii de afaceri ruși suspectați că au ajutat regimul lui Putin, s-a bazat adesea pe dovezi dezordonate care fac deciziile ușor de contestat în instanță, a mai constatat Politico

Aproape 1.600 de multinaționale occidentale continuă, între timp, să facă afaceri în Rusia. Mulți dintre cei care au anunțat că se vor retrage s-au luptat să facă acest lucru, așa cum a descoperit Politico atunci cînd a investigat companiile occidentale de băuturi alcoolice care au spus că au părăsit Rusia, doar pentru a descoperi că băutura lor era încă disponibilă gratuit. Așadar sîntem conduși de niște mincinoși ordinari și iresponsabili care fac afaceri cu inamicul pentru a-și crește profiturile, dar au pretenția ca noi, cei mici, să fim corecți în aplicarea sancțiunilor și asta în timp ce de partea cealaltă profesioniștii ruși, chinezi, saudiți și indieni se pregătesc să spulbere Pax Americana și UE.

U cigașii S tatului R omân (2)

(urmare din pag. 21)

Pînă la îndeplinirea termenului prezis de Trump mai sînt vreo 2-3 ani, dar pînă atunci, hai să vedem și să numărăm morții post-vaccinare din România. Sînt multe de spus, dar vă dau doar un exemplu, petrecut în data de 8 aprilie 2021, cînd la nivel național au fost raportați oficial 4.761 de infectați, dintre care 209 au decedat, 528 s-au vindecat, restul de 4.024 fiind izolați pentru 15 zile. Pînă aici, toate bune, dar iată că în 23 aprilie, deci 15 zile mai tîrziu, 1.756 din cei infectați nu figurau nici pe lista celor vindecați, nici pe cea a celor decedați, iar pînă la mijlocul lunii mai, numărul celor ,,volatilizați” ajunsese la circa 2.500. Legat de asta, cu siguranță se va spune că nu mai contează asta acum, dar pe mine mă duce gîndul în Italia, unde, în urma unor anchete penale, s-a dispus dezgroparea tinerilor pentru a vedea dacă mai au sau nu organe. Logica elementară ne trimite la Bill Gates, ale cărui vaccinuri au în compoziție particule din organe umane. Mai nou, același Bill Gates, care și-a construit o fabrică de... ȚÎNȚARI (a se citi laborator biologic), ne-a avertizat că va apărea un nou virus, care se va împrăștia, ce să vezi, prin intermediul țînțarilor, dar nu trebuie să ne facem griji, pentru că, tot el, a pregătit din timp și vaccinul salvator.

Este vorba de un extrem de perfid plan pus în mișcare prin manipulare, minciună, mistificare, inducerea fricii și crearea suspiciunii. Nu mai este nevoie de o lege a vaccinării obligatorii. Se va ajunge pînă acolo încît, printr-un act administrativ, se va prevedea că cei care au temperatura peste 37 de grade vor intra imediat în ,,sistemul de alertă”! Cei depistați nu vor mai avea dreptul de a munci, de a merge la frizer sau la stomatolog, de a desfășura diverse activități sociale, de a trăi normal! Vor fi trimiși acasă cu recomandarea de a se prezenta la spital, unde își vor rezolva ,,problema” sau vor fi preluați de un echipaj de poliție ,,sanitară” și vor fi conduși ,,în siguranță și cu demnitate” spre unități specializate de ,,control epidemiologic”. Acolo vor intra în protocolul COVID-19, urmat de protocolul COVID 21, 22, 23... sau valul 1, 2, 3 pînă la valul 8 sau 9. După efectuarea testelor și aflarea rezultatelor va urma izolarea în acele ,,spitale din carton/ folii de plastic” sau în corturi ISU. Așadar, povestea va continua printr-o vădită încălcare a ,,Dreptului omului la viață, libertate și securitate” (Art. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului – 1948).

Fără discuție, este vorba de cel mai groaznic... GENOCID din istoria omenirii, pus în mișcare printr-o procedură foarte simplă, denumită vaccinare, despre care fostul premier Cîțu spunea că este ,,o excelentă intrare în NORMALITATE!”, iar dr. Rafila, fostul reprezentant al României la OMS, declara că ,,vaccinurile sînt de tip nou, avansat, care nu au mai fost folosite pînă acum”. Și, ca să aibă motiv de a se urca singur în dubă, mister Rafila a adăugat: ,,Vaccinarea trebuie făcută, foarte repede, întregii populații, imediat cum sosește transportul, pentru că vaccinul este foarte termosensibil și se transportă doar la minus 80 de grade Celsius”(?!).

Doamne, cîtă pușcărie vor face toți cei implicați, pentru complicitatea manifestată în genunchi față de oculta mondială. Să nu uităm, de pildă, de Ludovic Orban, care ne spunea: ,,Nu trebuie să renunțăm la vaccinare și mască, pentru că vor urma noi valuri de pandemii”. De unde știai maestre, că așa va fi, pentru că o țară întreagă te-a văzut cît de tare te durea la bască de aceste treburi? Ce mai, puterea statală era ticsită de așa-zișii specialiști în crize pandemice, cum ar fi Arafat, Imri, Vela, Tătaru, Gheorghiță, Vlad Voiculescu sau Streinu-Cercel, care ne explica: ,,Vaccinul e compus din nanoparticule, foarte ingenios făcut, adică tehnologie science-fiction”. Declarația a făcut-o ca invitat la postul tv Antena 3, un satelit CNN, gigant media american, fondat de Ted Turner (cel ce a afirmat: ,,95% din populația lumii trebuie să dispară”).

Să nu uităm că Streinu-Cercel a fost adînc implicat în mai vechile crize pandemice denumite ,,Vaca nebună”, ,,Gripa aviară” și ,,Gripa porcină”, tot cacealmale regizate și aplicate de oculta mondială. Mai mult, în calitate de parlamentar, Streinu-Cercel, împreună cu colegii săi de la PSD, a încercat să scoată o lege prin care toți cei implicați în gestionarea unei astfel de pandemii să nu poată fi trași la răspundere ulterior. Adică, spre exemplu, toți cei care au achiziționat aceste vaccinuri, prea multe, scumpe și letale, să fie lăsați în plata Domnului. La fel și cei acuzați de... genocid, să fie, cel mult, arestați în prezența camerelor de filmat TV și apoi eliberați rapid pe caz de boală, cum ar fi platfus, greață sau mătreață. DNA se pricepe de minune la asta, încă de pe vremea celebrilor justițiari Kövesi, Bica, Macovei, ,,Portocală”, Băsescu ș.a.

Și, dacă am ajuns să vorbim de Justiție, precizez că în data de 14 iunie 2021, la Judecătoria Sectorului 2-București, subsemnatul a înregistrat o acțiune civilă, ce a făcut obiectul Dosarului nr.12940/300/2021. A fost vorba de o acțiune împotriva Statului Român, reprezentat prin Administrația Prezidențială, Guvernul României, Ministerul Finanțelor și Ministerul Sănătății. Solicitarea mea a fost simplă și clară: ,,Instituțiile menționate SĂ FIE OBLIGATE ca, la modul cel mai FERM și URGENT posibil, SĂ ÎNCETEZE VACCINAREA POPULAȚIEI ÎMPOTRIVA COVID-19”.

Motivarea mea s-a axat pe faptul că, peste tot în jurul meu, se produceau decese sau luam act de tot soiul de efecte post-vaccinare, unele cumplite și de neimaginat. Rudele, prietenii și vecinii mei cădeau victime acestei vaccinări letale, fără ca vreo instituție a statului să intervină într-un fel sau altul. Mai mult, deși în motivarea acțiunii mele nu am făcut nici o referire asupra faptului că vaccinarea ar fi fost sau nu obligatorie, iată la ce concluzie a ajuns instanța de fond: ,,Instanța urmează a avea în vedere prevederile H.G. nr. 1021/2020 privind aprobarea Strategiei de vaccinare împotriva COVID-19 în România, care prevede expres în Capitolul V din Anexă, lit. D, necesitatea consimțămîntului informat al pacientului în vederea vaccinării, astfel că în România vaccinarea împotriva COVID 19 nu este obligatorie”.

Oare judecătoarea Sîrbu Ioana-Adriana, autoarea acestor inepții, nu știa că despre respectivul ,,consimțămînt informat” nu putea fi vorba, întrucît toate vaccinurile erau lipsite de prospect? Se știa doar că inventatorul tehnologiei ARN Mesager, Robert Malone, s-a retras din Salk Institute (SUA), declarînd: ,,Este cel mai cumplit coșmar al vaccinologilor, OPRIȚI VACCINAREA!”, adică exact ce am solicitat și eu instanței de judecată, care a închis cauza astfel: ,,Analizînd interesul justificat de reclamant pe calea răspunsului la întîmpinare, avînd în vedere că nici o dispoziție legală nu instituie în sarcina reclamantului sau a membrilor familiei sale cerința vaccinării împotriva COVID 19, instanța reține că reclamantul nu poate obține nici un folos practic în cazul obligării pîrîtelor să înceteze vaccinarea populației împotriva COVID 19 și, deci, nu justifică un interes juridic determinat, personal, născut și actual în formularea acțiunii, excepția invocată urmînd a fi admisă, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 40 alin.1 din Codul de procedură civilă, ca lipsită de interes.

Avînd în vedere efectul admiterii acestei excepții, instanța constată că nu se mai impune analiza celorlalte excepții invocate de pîrîte prin întîmpinările formulate în cauză”.

Sincer să fiu, mă așteptam să pierd procesul, la mijloc fiind vorba de un război biologic planetar, adepții Noii Ordini Mondiale profitînd de pasivitatea complicitară a adminitrațiilor statale. Luați ca exemplu România, în care Președinția, Guvernul, CSAT, SRI, Ministerul Apărării, Avocatul Poporului, Justiția și chiar Biserica nu au avut nici o reacție, țara fiind lăsată de izbeliște în fața planului diabolic al Noii Ordini Mondiale, care își realizează obiectivele rapid și neabătut.

Adevărul este că România, intrată într-o Europă

plină de tîlhari, a fost obligată să cumpere vaccinuri cu 15-20 de euro bucata, conform unor recente concluzii ale Curții de Conturi. Guvernul Cîțu a comandat 120 de milioane de doze de vaccin, asta ca și cum banii statului ar fi vreo moștenire de la mă-sa sau ta-su. Cu mult tupeu, omul a achitat micii și apa plată pentru cei care s-au vaccinat printre tarabele din piețe, la guri de metrou sau în tot soiul de spații improvizate pe lîngă mall-uri sau benzinării, toate lipsite de cele mai elementare norme antiseptice. Au urmat tombolele, reclamele provaccinare și premiile loteriei. Cînd s-au terminat micii și apa plată, cei vaccinați au primit cîte o sută de lei, că doar balta are pește, cum se zice. Apoi, totul s-a secretizat, conform Principiului nr. 3 al Planului de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale: ,,SCOPUL SFINȚEȘTE MIJLOACELE – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale faci uz de calomnii, hoții, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc.”.

Pe acest principiu s-a bazat și Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, atunci cînd, în mod secret și în regim privat, a comandat pentru întreaga Europă 1,8 miliarde de vaccinuri, necesare, zicea ea, pînă la valul 8 al pandemiei. Acum, pînă cînd procuroarea europeană Kövesi îi va curăța podelele cu mopul, Ursula e plecată într-o insulă exotică, unde cu siguranță își va aminti cum l-a îngenuncheat ea pe Iohannis, cam în stilul ăsta: ,,Măi omule, vezi că arde carnea pe mine, pentru că nu vreau ca tone de vaccinuri să se umple de praf în depozitele Uniunii Europene. Noi (UE – n.n.) ți-am aprobat un împrumut de 30 de miliarde de euro, bani mulți, așa că să vă achitați urgent porția de vaccinuri. Poți chiar să-i ordoni lui Arafat să mai comande cît mai multe instalații ATI, izolete, combinezoane, medicamente ș.a.m.d.! Băgați vrăjeala aia cu jalea de la ATI, cu colapsul României, știți voi, că ați mai făcut de-astea!”.

Ce mai, povestea denumită COVID 19 s-a dovedit a fi cea mai mare cacealma din istoria omenirii. Adrian Păunescu avea dreptate cînd scria: ,,Aceasta e o lume nebunească,/ Pe care noi n-o mai putem salva,/ Menită și să scadă, și să crească/ Purtînd principiul răstignirii în ea” (,,Umanitatea sub escortă”).

Niciodată în decursul istoriei nu i-a fost pregătită omenirii o capcană atît de perfidă și de subtilă, niciodată nu a existat pe Glob un plan atît de bine structurat și de sinistru ca planul ,,MAREA RESETARE A OMENIRII”, parte integrantă a politicilor globaliste marca NEW WORLD ORDER! Dar, că să vezi și să nu crezi: ,,Nimeni nu e vinovat, pentru că așa s-a primit ordin!” (Cîțu). De la cine ați primit ordin, meștere?... și răspunsul e sugerat de Vlad Voiculescu: ,,Premierul Florin Cîțu, care se consulta des cu Iohannis”. E vorba de acel Vlad Voiculescu care a fost de două ori ministru al Sănătății, instituție transformată rapid în minister al... MORȚII. Este acea pramatie care a numit-o pe Oana Sivache - eiusdem farinae – director general la ASSMB, după ce, la un concurs pentru ocuparea unui post de șef serviciu, a obținut doar 4 puncte dintr-un maxim de 100. Este individa care mi-a făcut plîngere penală pentru că am scris de ea în Revista ,,România Mare”, dar într-un viitor articol voi relata cum s-a finalizat respectiva plîngere. Fiți pe fază, circul va fi total, dar pînă atunci stau și mă întreb: oare Dana Budeanu a avut dreptate cînd a afirmat că ,,95% dintre români sînt proști făcuți grămadă”? La fel spunea și Petre Țuțea: ,,Păcat că am făcut pușcărie pentru un popor de tîmpiți!”. Iar Corneliu Vadim Tudor a avut tăria să-și exprime nemulțumirea: ,,Poporul meu, sînt supărat pe tine./ Nu ești așa cum am crezut cîndva/ Faci pactul cu dușmanul, ce rușine!/ Aștepți momentul ca să poți trăda./ Purtat de mînă ești, de toți borfașii/ Te mint că îți vor binele, în fond,/ Prin mărăcini și rîpe îți duc pașii,/ Te păcălește orice vagabond./ Toți nespălații lumii, fără școală,/ Te joacă azi la zaruri pe maidan./ Dar tineretul nu se mai răscoală/ Fiindcă-i plecat să facă rost de-un ban” (,,Poporul meu, sînt supărat pe tine”). (va urma)

Plugusor de speranta

, ,

Aho, Aho, Români uitați

De ai noștri guvernanți, Stați puțin și nu plecați, Că rămîneți iar cu dor

Fără-al nostru Plugușor, Fără casa părintească, Fără limba strămoșească, Fără Dunăre și Jiu, Fără Mureș, Olt – ce-i viu Între vechile hotare

Ținem România Mare!

Aho, Aho, Copii și frați, Oameni mari și luminați, Lîngă brad v-alăturați Și Plugușor ascultați, Cu zîmbet și voie bună

Că-i din datină străbună, Căci din datini s-a-ntrupat, Dar acum e transformat, Plugușoru-i cu de toate, Ce-avem noi – realitate, Și ce-am trăit cu toptanuʼ, Uite-acum se duce anuʼ, Și-o luăm iar cu nevoi

Dacă nu-ngrijim de noi!

Ia dați bice din condei

Să se-audă pînʼ la ei, La Guvern și-n Parlament, Ca mare eveniment, Că le-aducem Plugușor

Să nu uite de popor, Să nu uite – acolo, sus,

Că tot poporul i-a pus, Și, de n-or fi de folos, Tot poporul i-o da jos!

Aho, Aho, Din depărtări, Peste mări și peste țări,

Dincolo de Fălticeni, Că e-nchis la Cotroceni, Președintele-i hai-hui, Și-i turist în țara lui, Vine, pleacă, nici nu știi, Dacă e pe la Sibii, Ori se-ascunde, pe furiș, Pe pîrtie-n Păltiniș.

Dar, mai nou, fără pricină, E-n America Latină, Și-n Africa, pe cămilă, Zău, că ți se face silă

De-așa șef de stat „subțire”, Cu atîta nesimțire!

Ia mai tunați măi, flăcăi, Nu din slabii zurgălăi, Cu ecoul lor prea stins, Ci bubuiți dinadins, Să răsune peste tot –Cu racheta Patriot, Să vină-n țară, trec anii, Să vadă pe ce-a dat banii, Că ne-am făcut chiar de rîs, În poligon, făcînd... fîs!

Aho, aho, Români, mai stați, Chiar de sînteți supărați De reduceri și scumpiri

Ce ne-ngroapă-n amintiri

De ce-am fost și ce-am ajuns.

Doamne, nu ne-a fost de-ajuns?

Nu ne-am vaccinat solid

Și-am murit tot de Covid?

Și-avem doze, milioane, Să le punem la icoane, Cînd, cu banii, dați ca proștii, Ne hrăneam copiii noștri, Să n-o-ngrășăm pe Ursula!

Ne-am furat singuri căciula!

Aho, Aho,

Poate dă niște covrigi De-aceia, de la Buzău, Merităm de Anul Nou! Aho, Aho, Țărani de ieri, Astăzi sînteți fermieri, Urcați-vă pe tractoare, Trageți brazda mare, mare, Între cele vechi hotare, Dar, fugiți de Port, de Mare, Că acolo e pricina: Stăpînă e Ucraina, Ce și-a luat cutezanța Și ne-a ocupat Constanța. Ei descarcă, ei încarcă, Pe vapoare, nu în barcă, Și români, agricultori, Stau ca proștii, muritori, Pe pămînt, în țara lor, Fiindcă Statul – trădător, Și-a abandonat țăranii Și, cum vor americanii, Grîul românesc să zacă, În siloz să putrezească, Căci, în țara noastră-n toate, Alții au prioritate!

Ia acționați claxonul Că acu-i Revelionul!

Parcă-i un hău, De la noi pînʼ la Buzău, Că ne-a dat premier nou: ʼNalt în șură, Bun de gură, Pare tatăl protector, Mulțumit și zîmbitor, Cu toată lumea-i amic, SUA-i la degetul mic, Israelu-i frate bun, De Ucraina ce să mai spun?

Pe toți îi are-n vedere, Numai România piere

Sub politici de trădare, Parc-o trece-n conservare, Vine tot cu taxe noi, Și la cîrnați de Pleșcoi Sînt prețuri de nu te-atingi.

Și-l sărbătorim și noi, Aruncînd tot la gunoi: Supărări, Trădări, Amînări, Vînzări, Furtișaguri, Rămășaguri, Cei corupți (Că-s cam mulți), Și ne-a durut, Să rămînă în trecut! La anul, c-avem alegeri, Români, găsiți înțelegeri În inimă, ca în știință, Și votați după conștiință: Primari drepți, Parlamentari înțelepți, Președinte – de onoare –Pentru-o Românie Mare, Nu unul să-i fie frică, Și s-o facă și mai mică! Să fie un Președinte, Patriot – cu multă minte, Cu iubire de popor, Cu stimă de Tricolor, Cu iubire de cei mulți, Mai ales de cei desculți, Să conducă țara bine, Nu la ordine străine,

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Să fie român – român, Cu sînge de dac străbun, Nu un dulap, ca un lemn, Fără inimă, ca semn

Că-i de-al nostru, și îl doare, Și pentru țară se moare!

Aho, Aho, Așa dorim

La anul să vă găsim: Sănătoși

Bucuroși, Cu fruntea luminată, Și România bogată, În lume apreciată, Așa cum era odată. Să ne fie țara toată, Nu pe veci amanetată, Să trăim între hotare Într-o Românie Mare!

La Plugușor s-aveți bani –LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!

GEO CIOLCAN

La Multi Ani 2024! ,

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.