România Mare, nr. 1724

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIm TUDor

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Doamne,

ocrotește

de dușmani Țara mea de glorii! La Mulți Ani!

CornELIU VADIm TUDor

Rusia ne arată mușchii

Pe data de 15 decembrie președintele Vladimir Putin și-a aranjat o emisiune în care și-a lansat mesajele politice spre Occident și spre ruși. A fost o demonstrație de culturism în care a etalat toate categoriile de mușchi spre public. Amintind despre asta, trebuie spus că cei din sală au fost, în marea lor majoritate, cetățeni cu vîrsta sub 50 de ani, reprezentînd generațiile aflate la putere în Rusia, oameni care muncesc în economie, luptă pe front sau produc bani. Putin este un președinte modern, care se adresează exact celor pe ajutorul cărora se bazează.

Regia spectacolului a fost gîndită pînă în cele mai mici detalii, ca totul să arate grandios și să trimită mesaje de toate felurile spre inamic. Adică noi, civilizația occidentală. Astfel, Putin a primit întrebări online din toată Rusia, afișate pe marele ecran din spatele său pentru a fi văzute de toată lumea, înainte ca președintele să răspundă la ele, pentru că a răspuns chiar și la intrebările incomode, ca să le demonstreze celor care-l combat și spun că e un dictator, că greșesc.

Un alt element de decor a fost uriașul ecran de care vorbeam mai devreme, ce avea o culoare albastră, iar la bază o dungă nu foarte lată de culoare galben închis. Alăturarea acestor culori ne trimite cu gîndul la steagul Ucrainei și la faptul că războiul de acolo declanșat de el este unul fratricid, de tipul celui de secesiune din SUA, iar stiloul care i-a stat permanent pe un teanc de coli de hîrtie putea sugera faptul că pacea din Ucraina stă în semnătura lui.

Machiajul a fost unul perfect, costumul negru ales special pentru a-l scoate în evidență, cravata cu nod dublu, menită a acoperi gîtul scurt al președintelui rus, iar poziția moderatorilor, cel puțin ciudată: cu spatele la privitori și așezați în lateralele președintelui rus, astfel încît el să fie în centrul atenției. Moderatorii erau niște simple voci fără identitate (nu li se vedeau chipurile), în timp ce scena era dominată de imaginea lui Putin.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn TEoDor

Un asasinat în prag de An Nou

(90 de ani de la asasinarea primului-ministru Ion Gh. Duca)

motto: „În privința oamenilor, România este, mai mult decît oricare alta, țara legendelor. La apariția cuiva pe scena noastră politică, se creează o legendă în jurul lui. Și persoana este osîndită pe urmă să trăiască, ani de­a rîndul, în opinia publică, sub înfățișarea astfel făurită” (I.G. DUCA)

Premise sumbre

Anul 1933 începuse pentru România sub semnul eșecului guvernării național-țărăniste, marcat de o profundă criză economică, pe fondul accentuării austerității, cu gîndul la combatrea efectului recesiunii, plus o diminuare a salariilor, motiv pentru care personalul Căilor Ferate Române declară grevă generală. Ce urmări a avut acest protest, se știe: ocuparea atelierelor Grivița din București (15 februarie), intervenția armatei și evacuarea greviștilor, cu mitraliera, cu un bilanț acuzator pentru orice guvern: sute de arestări, zeci de răniți și cîțiva morți prin împușcare. Izbucnirea scandalului de corupție Skoda, cu contracte umflate de către unii politicieni din guvern și militari de rang superior, pentru livrarea de armament de către uzinele cehoslovace, care a amplificat degringolada acestei guvernări (cu intrigi politice întreținute chiar de

Palat), pune capăt Guvernului Alexandru Vaida Voevod, Carol al II-lea optînd pentru un Guvern de sorginte liberală, prezidat de Ion Gh. Duca. Dacă situația internă a României proiecta societatea noastră într-un con de penumbră înșelătoare, nici din afară veștile nu erau de bun augur. Cea mai neliniștitoare veste venea din Germania unde, la 30 ianuarie, Adolf Hitler obținuse poziția de Cancelar al acestei țări. În acest cadru politic, în care sînt cunoscute preceptele extreme ale lui Hitler, teama că, în România va escalada propaganda legionară, tributară unor reflexe dăunătoare unei guvernări legitime și ponderate, crește instantaneu, dovadă fiind și avertizarea regelui făcută de către Nicolae Titulescu, în contextul influenței ireversibile pe care o va exercita nazismul în regiune.

Între aceste două repere istorice controversate, într-o lume interbelică dominată de angoasă și de incertitudine, după ce, cu trei ani mai înainte, după moartea lui Vintilă Brătianu, I.Gh. Duca este ales în funcția de președinte al PNL, acesta este chemat de rege să „salveze” ce se mai putea salva, fiind desemnat, la 14 noiembrie 1933, să ocupe funcția de prim-ministru.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Colind lîngã tîmpla tãrii ,

Albește iarna codri seculari Și vîntu-n ramuri cîntă ca pe-o harpă, Sub cetini moi, trec cerbii lopătari Îngenunchind la cîte-un ochi de apă.

E-n prag de Anul Nou, și brazi Împodobesc fereastra iernii, iară, În timp ce inimile noastre, azi, Curat colind înalță pentru Țară.

Colind cu-ai mei, cum datina ne spune: Pentru pădurea spicelor din lan, Pentru sclipirea negrului cărbune, Pentru lumina de-nceput de an;

Colind pentru căldura din furnale În care fierb luceferii de foc, Și pentru Dunărea ce-și taie cale Prin Dobrogea, spre Mare, prin alt loc;

Colind pentru zăpada ce coboară Din înălțimi și-așterne-al ei brocart Peste rotunda, românească Țară, Colind al gîndului cel mai curat;

Colind pentru rotirile din horă În care ii și fote-s avîntate, Și pentru mîini de mamă, și de soră, De ale noastre buze sărutate;

Colind pentru nectarul din pahare

Ce-l închinăm cu drag la ospeție, Și pentru oameni, pentru fiecare Român cinstit și om de omenie;

Colind pentru perpetua-nnoire

Ce aripi protectoare își desface Purtînd, din Țara mea, spre omenire, Gînd alb de dragoste și pace;

Colind pentru-nflorirea mai plenară

A națiunii noastre pe pămînt, Și vin la tîmpla ta, iubită Țară, Ca-n prag de An, Colindul să ți-l cînt!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Noi încrengături ale Mafiei F Scoateți flagrantul și băgați complotul

F 60 de ani de la moartea lui Octavian Goga F CNA doarme ca boul pe coadă

F Mare încurcătură în familia Țopescu F Maimuța hoață pe nume Capetti

PArTEA I

 Pe o ploaie mocănească, Emil Constantinescu a rostit, duminică, la Blaj, cel mai plîngăcios „discurs“ al său. Probabil că acea creatură care-i scrie textele, Zoe Petre, tocmai făcea împachetări cu nămol, aşa că a rasolit totul, parcă încercînd să-l compromită pe pupilul ei bătrîn. Să pledezi pentru Patrie şi Patriotism, dar tu să joci ceardaşul cu ungurii de gît – iată culmea demagogiei şi a neruşinării. Emile, actor ratat, nu poţi să fii şi cu România, şi cu duşmanii ei de moarte, iredentiştii maghiarii. Aşa ceva numai în capul tău plin de gărgăuni poate exista. E ca şi cum te-ai arunca în mare îmbrăcat cu un costum complet de alpinist, după care te miri că nu poţi înota şi te duci la fund. Românii şi horthyiştii sînt două categorii INCOMPATIBILE, moşule, tu nu vrei sau nu poţi să pricepi, adică eşti gasteropod? Slugarnică şi abuzivă, Televiziunea Romană a reprodus, în ediţia Jurnalului de la ora 20, întreaga „cuvîntare“ a Ţapului, adică 15 minute. Exact spaţiul acordat P.r m pentru 5 săptămîni! Simţise muierea aia, pe nume Zoe Petre, că e nevoie ca lumea să mai uite de contrabanda de ţigări, aşa că a dat dispoziţie ca în locul lui Truţulescu, capul de afiş să-l ţină Ţapulescu, aflat în pierdere de viteză. Inutil. Lumea mai rău îl înjură.  Ziariştii Sorin Ozon şi Felix rache, de la „Evenimentul zilei“, publică un document formidabil: „Cînd contrabanda cu ţigări era în plină dezvoltare, Virgil Măgureanu a ştiut şi a tăcut. Una dintre dovezi o reprezintă înregistrarea unei conversaţii între fostul director al S.R.I. și un traficant libanez“. Locul ruşinosului tîrg este vila S.r.I. din Poiana Braşov, de faţă fiind şi fata Şarpelui cu Ochelari, Anca Măgureanu. Mai ţineţi minte de cîte ori am scris noi despre locul ăsta conspirativ şi implicarea lui Asztaloș în ToATE actele majore de contrabandă? Iată că şi de data asta s-a ajuns la vorba noastră! Mai că îţi vine să crezi că presa nu face altceva decît să meargă pe urmele „României Mari“.  Am mai aflat ceva: textul din „Evenimentul zilei“ a fost „cenzurat“ şi „ajustat“ (puţin) chiar de către directorul S.I.E., Harnagea  Ziarul „Azi“ nu s-a lăsat păcălit de cele două Comunicate MINCINOASE prin care, ca la un semnal, în acelaşi minut, Regia Protocolului de Stat şi Fundaţia-fantomă „Copiii României“ (care, de fapt, este „Copilul României“, adică Dragoş Constantinescu), anunţă, după 5 zile, că iedul prezidenţial nu a cumpărat somptuoasa vilă din Str. Londra nr. 6. Evident, doar nu era să recunoască! Ziarul condus de Octavian Ştireanu publică însă o poză a uriaşei case, cu explicaţia ironică: „Imobilul nu poartă nici o inscripţie care să ateste că aici s-ar afla sediul Fundaţiei «Copiii României», preşedinte Dragoş Constantinescu“. Ruşine mare, d-le director Adrian Ghiţă! Noi te ştiam un om corect...  Anchetarea contrabandei politice de la Aeroportul Militar Otopeni tot pe alături bate, nu îndrăzneşte să se-apropie de adevăraţii vinovaţi: Dorin Marian, Dragoş Constantinescu, Costel Bobic, Nini Săpunaru, Nicu Anghel. Nici unul dintre procurorii militari nu are curajul să spargă „legea tăcerii“ (omErTA), să-şi ia inima-n dinţi şi să taie în carne vie. Fiecare dintre ei este perfect conştient că, a doua zi, ar putea să-l calce o maşină, ori să i se scoată ochii cu vreun dosar mai vechi, fie din 1987, fie din 1989, fie mai dinspre zilele noastre. Procuratura militară, care este atît de cîinoasă cu căpitanul Constantin Bucur, pe care îl chinuie ca pe hoţii de cai, de 2 ani de zile – dă acum un examen catastrofal în faţa Ţării. Ar fi bine ca aceşti oameni să ştie că, nu peste mult timp, va veni la Putere un regim

justiţiar care îi va lua la întrebări pe toţi cei care au ascuns Adevărul şi s-au făcut complici cu mafia. Să nu uite învăţămintele aspre ale Istoriei, s-au mai văzut cazuri. În definitiv, cînd Justiţia este condusă de 2 infractori dovediţi – Valeriu Stoica (ministru) şi Gh. Mocuța (secretar de stat, cea mai mare greşeală comisă pînă acum de Radu Vasile) nu putem emite nici o pretenţie. Aparatul represiv a rămas acelaşi, ca şi înainte de 1989. O şleahtă de derbedei, de activişti, securişti, nepoţi de prim-secretari, băieţi descurcăreţi, care sînt programaţi să cadă în picioare în orice împrejurare. Ieri te puneau la zid şi-ţi făceau viaţa un coşmar în numele principiilor eticii şi echităţii socialiste. Azi fac acelaşi lucru în numele democraţiei, societăţii civile, integrării euro-atlantice etc.  De altfel, prima grija a mafiotului Mocuţa, după ce şi-a văzut visul cu ochii (dar cu cîte ocoluri, pe la Departamentul de Control al primuluiministru, prin alte posturi bănoase!) a fost aceea de a fabrica şi a urgenta un dosar penal împotriva preşedintelui P.r m La porcăria asta tipic ţigănească, torţionarul de Mocuța şi-a asociat-o şi pe nevasta-sa, ţaţa Rodica. Lumea s-a lămurit: amîndoi tartorii care ticăloşesc Justiţia Română la ora actuală – Valeriu Stoica şi Gh. Mocuţa – şi-au unit eforturile, cu disperare, pentru a-l condamna, cu orice preţ, pe senatorul Vadim. Ceea ce nu ştiu imbecilii ăştia, şi nici mircea Ionescu-Quintus, dar nici măcar Emil Constantinescu, este că exact o condamnare îi este necesară preşedintelui P.r.m. pentru a-l face scăpat în cîştigător şi a-l duce la Palatul Cotroceni. Cum anume? Încercaţi şi veţi vedea.  Dar, să ne întoarcem la traficanţii de ţigări. Ramificaţiile sînt, într-adevăr, fenomenale. Am primit zilele trecute un telefon de la un fost consilier prezidenţial: „Reţeaua de bază se numeşte VIGS.R.L., înfiinţată prin 1994. Acţionari principali sînt Costel Ciucă, fiul ambasadorului Palestinei, Gh. Belean (colonel acoperit la S.R.I., membru fondator al BANKCOOP, fost aghiotant al lui Paul Niculescu Mizil, care n-are nici un amestec, evident). Trebuie să fie anchetată şi activitatea firmei TAGARIS S.R.L., înfiinţată de acelaşi Costel Ciucă la Arad, împreună cu un arab, Ali. Prin această firmă au intrat în România, ilegal, mari cantităţi de Bastos, Kim, Davidoff. Într-adevăr, protectorul mafiotului Ciucă a fost Virgil Măgureanu. Sper că aţi remarcat că presa necinstită foloseşte numele colonelului de S.R.I. Petru Pele, de la Timişoara, după cum îi dictează interesele politice: atunci cînd e invocat ca demascator al relaţiilor de tip mafiot ale lui Măgureanu cu Ciucă şi cu arabii, colonelul Pele e bun și Patria îi e recunoscătoare; atunci cînd cineva vrea să lovească în P.R.M. şi să dovedească neadevărul, cum că Pele ar face parte din aşa-zisul Serviciu Secret, el încetează să mai fie bun şi folositor. Acest Ali s-a certat cu Ciucă, fiindcă arabul avea să-i dea vreo 300.000 de dolari. În 1996, Poliţia capturează 3 TIR-uri de ţigări aparținînd firmei TAGARIS. Timp de 3 luni, arabul a fost în anchetă, dar a mituit în stîngă şi-n dreapta, a făcut presiuni chiar şi directorul S.R.I., aşa că a scăpat cu faţa curată. Unul dintre marii gangsteri, de care numai «România Mare» a avut curajul să se lege, a fost Dumitru Iliescu. Acesta patrona afaceri murdare cu limuzine şi armament. Păcat că nu se redeschide dosarul morţii foarte suspecte a colonelului de S.P.P. Sarău. Bietul om a murit într-un accident de circulaţie, dar maşina avea o defecţiune la direcţie. Nu se ştie cine a schimbat cadavrele, în aşa fel încît să reiasă că şoferul conducea maşina, dar, în realitate, Sarău se aflase la volan. Acest Sarău se îndrepta către un oraş din Moldova, probabil Galaţi, să încaseze de la

mafiotul Vitali Usturoi (şeful firmei „Valeologia“) 200.000 de dolari, ca urmare a unei tranzacţii ilegale de muniţie. În afacere mai era băgat un evreu, pe nume Bercovici, din Belgia. Acum a fost publicată conducerea firmei de Protecţie şi Pază pe care şi-a făcut-o Dumitru Iliescu şi-am văzut şi numele colonelului Răduţac. Asta fusese plutonier, dar l-a făcut Dumitru Iliescu colonel, în 2-3 ani, instalîndu-l ca şef de cabinet la uşa lui. Închipuiţi-vă că Răduţac schimba valută chiar la uşa directorului S.P.P.! Colonelul Sava Postolache i-a făcut lui Dumitru Iliescu toate lucrările, pe cînd ursarul din Strehaia urma Academia Militară şi Colegiul Superior de Apărare. Ştiu că senatorul Vadim a avut mult de pătimit din pricina atacării, în Senat, a Mafiei de la S.P.P., încă din 1995. Acum, îl prigoneşte noua Mafie. Fiindcă aşa e la noi, sînt vînaţi cei care îndrăznesc să spună lucrurilor pe nume. În actualul scandal de contrabandă sînt amestecaţi fruntaşi ai P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.D.-F.S.N. şi, din păcate, şi cîţiva oameni din P.D.S.R. Colonelul Ştefănuţ, şeful antitero din S.R.I., a intenţionat să divulge totul, dar s-a potolit, fiindcă a avut un accident de maşină groaznic, în drum spre Focşani – cică şoferul lui ar fi acroşat un TIR (?!). Dacă ar vrea să ajungă la principalii vinovaţi, procurorii ar trebui să-l ancheteze cu pîine şi cu apă pe acest Babinciuc, infractorul arestat la Constanța. Închipuiţi-vă că, dacă mai rămînea vreo două luni în libertate, Babinciuc ar fi transformat Vila de la Neptun, unde îşi petrecea vacanţele Ceauşescu, dar şi debarcaderul, în depozit de ţigări. Iertaţi-mă că sar de la una la alta, dar ştiu prea multe şi aşa se întîmplă. Multe lucruri ar fi putut fi aflate de la un alt hoţ cu ştaif, Florea Niculescu, dar acesta a fost făcut scăpat peste graniţă, în 1997, de ministrul Transporturilor, Traian Băsescu. Cine l-a tot cocoloşit pe acest Niculescu, care păgubise Credit Bank cu suma de 30 de milioane de dolari? Conducerea TAROM! Fiul mafiotului, pe nume Florea Augustin Niculescu, este pilot la TAROM şi a fost cununat de Nicolae Brutaru. Am informaţii că acest Brutaru e acţionar la Merryl Linch Bank, unde are acţiuni şi fostul ambasador al Elveţiei, Vetovaglia. Proştii cred că acest Vetovaglia ar fi fost rechemat de la post pentru o legătură extraconjugală cu o ziaristă! El era băgat în transporturile de armament din România către alte Ţări, în cîrdăşie cu arabul Taher. Una dintre relaţiile celor 2 era irakianul Naim (agent Mossad) care a facilitat ajungerea armamentului în Irak şi Kazahstan. Toate astea le ştie mai bine colonelul Ion Stoica, fostul şef al Diviziunii Economice S.R.I. pe Capitală, dar va avea el curajul să vorbească? Un alt colonel de la S.R.I., Sora, ştie totul despre prăduirea, de către Băsescu, a navelor şi avioanelor. Numiţii Băsescu şi Brutaru au vreo 50 de capete de acuzare la Parchet, dar dosarele sînt blocate de P.D.-F.S.N., care l-a cumpărat pe Ţapul «în viu». Un element-cheie, care are o genă infracţională cam aşa, ca Băsescu, este generalul de Poliţie Teodor Zaharia. Acesta a fost dat afară din funcţia pe care o avea la Iaşi de către Ion Iliescu. Motivul? Împreună cu procurorul şef al Iaşilor, care era însurat cu notăriţa-şefă, cei doi îi şantajau pe infractori, realizînd averi considerabile. Legăturile mafiote ale lui Costel Ciucă şi Marian Chiaţă sînt indiscutabile. Ei au efectuat transporturi de ţigări şi din Neuchâttel (Elveţia) unde e o fabrică de ţigări la comandă. De verificat şi împrejurările în care escrocul internaţional Paul Ţârlea (acum fugit din Ţară) i-a dat lui Radu Berceanu o valiză cu bani. De anchetat domnii Virgil Măgureanu, Mihai Stan şi alții, care sînt implicaţi în multe dintre afacerile astea necurate. Deocamdată atît. Vom reveni“. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 aprilie 1998)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Despre vin, sarmale şi… Hanul Ancuţei (II)

Şi împotriva acestei situaţii nu­i nici o scăpare?

- Ba da, îmi răspunse Păstorel adulmecînd vinul din pahar: vecina din dreapta pe care o serveşti şi sticla din stînga din care o serveşti. Căci dacă ştii să apreciezi frumosul şi plăcutul, „Cînd vecina e frumoasă/ Şi cînd vinul este bun,/ De anecdotist nuţi pasă/ Nici în seara de Crăciun”.

Toate bune, i­am replicat. Dar frumuseţea vecinei pe de o parte, tăria vinului ce lunecă uşor pe de alta şi – colac peste pupăză – anecdotistul care te toacă la cap nu sfîrşesc prin a te face să ţi­l pierzi?

- Adică să te îmbeţi?, mă întreabă Păstorel.

– un interviu inedit cu fascinantul Păstorel –Măriei Sale Domnului Ştefan Voevod. Sînt altele subtile, substanţiale şi perfide, precum Chambertin-ul, Pommard-ul (se bea ca apa), Beaume, Nuits, Montrache, care se insinuează şi răpun consumatorul cînd credea că e mai sigur de sine. Sînt altele abjecte, amintind profesionista în zdrenţe, impudică şi desmăţată, care atacă trecătorul nocturn, insultînd prin existenţa ei natura şi scoborînd noţiunea de om.

Chiar aşa!

- Un ipocrit ţi-ar răspunde că nu există oameni beţi, ci numai vinuri nebune. Eu însă îţi răspund aşa: „De cînd crîşmele cutreier/ Am văzut – şi nu o dată – / Om ce bea şi nu se-mbată./ Dar acela n-avea creier”.

Să­mi dai voie să te contrazic. Sîntem desigur de o părere că băutorul şi gurmandul sînt oameni subtili şi inteligenţi. Or, aminteşte­ţi vorbele lui BrillatSavarin: „Gastronomia e vrăjmaşa exceselor; orice om care capătă indigestie sau care se îmbată repede riscă să fie şters din controale”.

- Nu zic ba, dar amintesc că excepţiile au, printre alte rosturi, şi pe acela de a confirma reguli. Şi apoi, Brillat-Savarin a fost, după cum însăşi cartea lui o dovedeşte, un gourmet d’eau douce. Ca să fiu perfect sincer, eu cred că excesele unor anumite firi sentimentale şi impulsive nu pot anula calităţi organice cu care natura le-a înzestrat din naştere.

Atunci justifici beţia?

- N-o justific, dar o înţeleg. Şi tout comprendre c’est tout pardonner. La care adaug: bonne charité commence par soi-meme. Dar să nu glumim pe o chestie atît de serioasă. Sînt oameni – şi cei mai numeroşi – care nu văd în vin decît unii o combinaţie şi alţii un amestec de zahăr, alcool, tanin, acid tartric etc. Ei bine, vinul e ceva mai mult decît atît. Dacă ar fi să-l definesc, aş afirma că e singura fiinţă vie în stare lichidă: se naşte, trăieşte şi moare. Vin de vin se deosebeşte ca om de om, atît organic cît şi temperamental. Există vinuri uşoare, superficiale chiar şi care dispun la glumă, cum sînt unele vinuri de Moselle, Anjou, hilarele vinuri de Aÿ şi Verzenay, precum şi zglobiul Vouvray, care, după o veche expresie franceză, rîd în pahar. Sînt altele, măcar că sincere, dar agresive şi brutale, cum sînt mai toate vinurile licoroase spaniole şi italiene, cum este Tokayul vecinilor noştri de la vest şi chiar Cotnarul

Aceste aprecieri, fireşte, nu sînt universal valabile. Căci acelaşi vin nu are acelaşi sentiment faţă de cei care-l beau. „Pour éviter les suites fâcheuses de l’alcoolisme, buvez un vin loyal”, a spus Léon Daudet, medic diletant şi consumator militant.

Am aflat că în curînd hanul de la drumul mare al Ancuţei, zugrăvit de d. Mihail Sadoveanu, va să pogoare din cadru şi să devină realitate vie. Adică am aflat că s­a constituit o asociaţie cu titlul „Hanu Ancuţei”. Aşa e?

- Chiar aşa, îmi pare bine că-mi pui această întrebare. Mi-a mai fost pusă de altfel, dar agresiv şi, cum venea de la periferia scrisului, am socotit oportun să nu răspund. Răspund acum: „Divanul Meşterilor şi Cărturarilor de la Hanu-Ancuţei” este o societate academică prezidată de autorul cărţii de la care-şi trage titulatura. Hanu Ancuţei însă va fi, după cum numele o indică, o cîrciumă-restaurant condusă de un specialist. Singura legătură între cîrciuma-restaurant şi societatea academică e aceea că conducătorul comerţului dăruieşte anual o cotăparte societăţii, care din această sumă va decerne

premii de încurajare începătorilor din toate domeniile artistice.

E ceea ce o deosebeşte de celelalte societăţi similare ale căror venituri provin exclusiv din vistieria statului sau din pomana publică. Nici pomană, nici politică, cu asta pornim la drum.

Dar acesta să fie unicul scop al Divanului?

- Societatea are, fireşte, şi scopuri mai mari. Şi desigur că, dacă numele celor ce o alcătuiesc n-ar fi o garanţie că ele vor fi atinse, n-aş cuteza să le dau în vileag. În afară de încurajarea tinerelor talente, societatea îşi propune să-şi aducă contribuţia ei la propăşirea limbii româneşti, şi respectuoasă faţă de tradiţie, cătînd, după cum glăsuieşte actul constitutiv, să facă punte între trecut şi prezent.

Aici intervine un detaliu care aparent nu-i decît o glumă şi o jucărie. Şi anume: titulaturile membrilor care se numesc, în loc de preşedinte, Mare Vornic (Mihail Sadoveanu), în loc de secretar general, Mare Logofăt, în loc de casier, Vistiernic, în loc de administrator delegat, Spătar şi Portar de Suceava etc. Dar aceste titulaturi sînt utilizate fiindcă ele au fost şi fiindcă membrii Divanului au chibzuit că e bine să-şi amintească aceasta, la întîlnirile lor. Asta e partea ca să zic aşa serioasă. Partea plăcută o va constitui desigur faptul că măcar de două ori pe an, adică la cele două şedinţe obligatorii, cei mai de seamă muzicanţi, scriitori, pictori, într-un cuvînt artişti ai ţării, vor avea prilej să se întîlnească (unii nici nu se cunosc) la o masă comună şi desigur veselă, făcînd totodată şi o faptă bună (decernarea premiilor).

Dacă asociaţia aceasta academică n-ar duce decît la acest rezultat, încă îşi va fi găsit un rost în această ţară. La una din întrunirile unui mic comitet, numit Eforie, Marele Vornic mi-a dictat cîteva din dorinţele sale. Citez: „Toate cîte se spun şi se fac, să fie cu duh şi cuviinţă. Mînia şi ocara nu sînt îngăduite nici într-un chip. Acel ce se va face vinovat de unele ca acestea, se va certa cu pedeapsa tăcerii şi printr-o foarte scurtă întristare. După care Ctitorii şi Oaspeţii vor ciocni cîte o ulcică nouă pentru Meşterii şi Cărturarii morţi, care au slujit ţara şi neamul cu credinţă şi dreptate”. Aşa socot că va şi fi: „Cînd Divanul se adună/ Cu credinţă şi dreptate,/ În Divan e voie bună/ Şi-n Parnas prosperitate”.

Ora de amiază de la care a pornit convorbirea noastră a devenit între timp ceas de seară. Vorbisem destul şi destule. În faţa noastră se ridica o problemă: unde luăm masa?

Sfîrșit

LASCĂR SEBASTIAN, „Dimineaţa”, 2 ianuarie 1936 (sursa: Dosaresecrete.ro)

1950 – Cooperativa de consum, secția restaurant

Actualul Hanu Ancuței

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Modelul poetului tînăr, demn de urmat

În ultimul timp, zilnic auzim fel și fel de discuții aprinse despre tinerii de azi, cum că este o generație pierdută și fără de viitor... Și se discută cu patimă, toată lumea îi arată cu degetul, spunîndu-se că preocuparea lor este cea de consumatori de substanțe interzise, de alcool, și că sub influența acestora, comit diverse infracțiuni și acte antisociale... Situația este mult mai neplăcută, fiindcă mulți vorbesc de dragul de a vorbi și de a primi de pe urma acestor dezbateri publice salarii frumoase sau alte beneficii... Nu zicem că nu ar fi așa, situații de acest fel există, ele nu pot fi negate. Ceea ce deranjează, însă, este că în discuțiile despre tinerii de azi nu sînt abordate calitățile lor, reușitele valoroase, sau dacă cineva le amintește, aproape că nimeni nu le dă importanța cuvenită... Dar, ca peste tot, nu există pădure fără uscături... Așadar, nu negăm faptul că și-n rîndul tinerilor de azi sînt și rebeli care vor să braveze prin atitudine și conduită, numai că nu trebuie generalizat... Tinerii noștri sînt frumoși, cum odinioară pădurile noastre de stejari, învăluite în cîntec de păsări măiastre... Fiecare tînăr, în felul său, își are rolul și rostul lui în societate. Și dacă lucrurile sînt așa cum ni se prezintă, cum de mai avem atîția elevi și studenți olimpici în țara noastră? Cum de avem atîția tineri care au cîștigat premii la diverse concursuri internaționale?

Maria Pripon este expresia timpului pe care îl trăim cu toții, dar trăirile ei sînt definite de o candidă duioșie și un lirism aparte. Trebuie reținut faptul că în poezie, ca în artă în general, se cere foarte multă muncă și dăruire... Din volumul pe care îl prezentăm acum sînt evidente nu doar dăruirea de a scrie, ci și strădania autoarei de a crea un amplu tablou liric, avînd toate ingredientele la bază... De fapt, poezia Victoriei-Maria Pripon este un întreg spectacol de idei și metafore care îi înalță mesajul, prin transmiterea unor emoții, prefigurînd voința unui poet cu trăsături transcedentale... Oare poeta își premeditează poezia? Altfel spus, își conștientizează harul său poetic? Iată două întrebări la care, cu marja de eroare inerentă, încearcă să ne dea un răspuns poetic elegant: „Bobocii au devenit trandafiri/ Și după noaptea aceasta/ Va trebui să lăsăm aceste lucruri în trecut,/ Pentru că viitorul ascunde multe taine// Furtuna nu a lăsat nimic în viață/ Pentru cei mai mulți,/ Doar noi avem un viitor,/ Împreună vom reuși/ Dacă nu va fi eternă căutarea,/ Măcar acum trebuie/ Să încercăm.// Lasă lumina să dispară încet să te ghideze acasă,/ Stelele dansează strălucitor/ Pe cerul de catifea neagră/ Și zilele care vor veni/ Sînt învinse de sabia dorinței/ Lui Venus de a cîștiga lupta…// Aici e viața/ Generațiilor care vor veni,/ Uitarea e noua idee,/ Chiar dacă nu privim niciodată prima pagină/ Citim doar finalul acestui basm” („Aevum «Timp»”, pag. 41). Răspuns satisfăcător, zicem noi, pentru colegii săi de generație, tineri aspiranți la lumea creației și a frumosului liber... Vrînd, nevrînd, după cum vedem că se prezintă de pe acum cu volumul său „Vanitas” (2023), trebuie să-i dăm tinerei Victoria-Maria Pripon ce-i al ei: șansa de a scrie, astfel încît, prin timp, să ne arate că, folosindu-se de talentul său, va face o carieră literară strălucită.

Biblioteca Nationalã , Iarna

Cum de avem atîtea școli cu elevi cu note numai de 9 și 10? Tinerii noștri de astăzi, cum am spus, sînt frumoși, harnici, și au destule preocupări, altele decît cele despre care se face atîta vorbire la posturile de televiziune, în cancelariile profesorilor și în sediile de poliție. Unul dintre tinerii care fac cinste societăți în care trăim este Victoria-maria Pripon, care la vîrsta de 14 ani citește literatură și scrie poezii, aceasta fiind marea ei pasiune... O pasiune frumoasă, de invidiat, fiind de remarcat ingeniozitatea și flexibilitatea versurilor pe care le scoate din sertarul inimii. Tînăra creatoare este dotată cu un talent poetic deosebit, care ține de structura omului matur, aflat într-o continuă căutare, sub toate ipostazele lui de metamorfozare: naștere, iubire, încercări ale vieții, moarte. Teme predilecte pentru Victoria – care, încă adolescentă, a urcat cu mult curaj la tribuna marii poezii și, după cum se întrevăd lucrurile, în bătălia sa cu timpul, victoria îi va reveni în totalitate. Nu ne stă în fire să dăm verdicte categorice, dar poeta de față merită acest lucru, ba mai mult, elogiile cititorilor săi, degustători de poezie rafinată, vor sesiza în versurile sale vocea copiluluipoet ce scrie parcă din alte dimensiuni temporale, pentru alte generații de iubitori de literatură... Scriem astfel, impresionați de lectura răscolitoare a poemului de la pagina 2, „Vanitate infinită” (Intro), cu care se deschide sumarul volumului său de poeme, intitulat „Vanitas”, scris în limba engleză și tradus în limba română de către autoare: „Am scris/ În engleză,/ Am tradus/ Misterul neterminat,/ În țara mea natală/ Dincolo de iernile geroase.// Am căutat emoții/ Care depășesc limitele/ Lumii noastre/ Cu mult timp înainte de prezent,/ Îndeplinind o misiune/ Îmbrățișînd/ Nesfîrșita vanitate/ Scrisă din lacrimile dragonilor”. Versuri excepționale, rostite cu patos din atîtea trăiri poetice, conturîndu-i profilul ce se întrevede încă de pe acum, cel al unei voci poetice feminine autentice. Talentul ei este evident, exprimat printr-o bogăție de metafore dense, strălucind în diversitatea lor, ca apa limpede a izvorului de la poalele pădurii, curgînd alene, în ritmul cîntecului de privighetoare. Victoria-

În poeziile sale, fără să dramatizeze, autoarea își exprimă nedumeririle cu privire la mersul acestei lumi, punîndu-și fel și fel de întrebări în versurile sale proaspete, ca un strugure cu boabele aurii, construite din metafore ce dau naștere emoției cuprinse în cuvinte. Victoria-Maria Pripon este indiscutabil o poetă autentică, la care lirismul ține loc de logica versului neoclasic, avînd la bază o chimie specială... Pentru noi, această poetă este revelația vremurilor actuale, descoperind în versurile ei dovada timpului în care trăiește, șoptindune, parcă voit, că tinerii noștri au și alte preocupări decît cele la care se referă presa de scandal... Pentru VictoriaMaria Pripon, moartea, la care deseori face referire în versurile sale, reprezintă simbolul poetic ancestral al lumii deznădăjduiților, trecerea noastră prin această lume, cu dublu scop: purificarea trupului și reînvierea în lumea de apoi... Moartea e privită cu tristețe de poetă, dar și cu o degajare deplină a eului său, expus la tot ce o înconjoară, cu îndoielile, neîmplinirile și, mai ales, cu nemulțumirile întîlnite în viața de zi cu zi. Poezia „Iarnă eternă” (pag. 19 ) este relevantă în acest sens: „Totul este făcut/ Pentru a dispărea,/ Viața, moartea./ Cînd furtuna se apropie/ În ultimul meu ceas,/ În ultimul meu mers/ Prin grădina florilor/ Aud, din întîmplare,/ sunetul/Săbiilor.// Aparțin/ Celor nesupuși,/ O frunză roșie se ofilește/ În tăcerea eternă/ Și nu se va mai întoarce/ Vreodată la realitate.// Zîmbetele dispar/ Cînd începe tăcerea,/ Nu a fost cazul să existe,/ Ar trebui să mă desprind/ De tot ceea ce am știut cîndva./ Și moartea penetrează/ Inima unui apus pierdut.// E iarnă eternă/ Soarele nu mai trebuie să strălucească,/ Pentru că totul a dispărut,// Scara care duce/ La cei plecați este distrusă,/ Sînt prinsă…// E iarnă în inima mea,/ Căldura zilelor senine a dispărut/ Nimic nu mai poate fi spus,/ Te vei întoarce tu/ Cîndva la mine/ Din departe…// Întunericul apune încet,/ Sînt singură,/ Fără un început,/ Îmi închei povestea./ Aștept un drum/ Pe care să îl urmez,/ M-am amăgit”.

Victoria-Maria Pripon nu face filozofie, ea scrie poezie cu toate uneltele pe care le are la îndemînă și pe care știe să le mînuiască în așa fel încît să nu lase loc de îndoială că ar fi altfel de cum este - poeta simțurilor

Iarna este anotimpul cel mai prielnic interiorizării și meditației. Vremea dialogului îndelung și în adîncime cu istoria, cu firea înaintașilor. Iarna e vremea întîlnirii omului cu semenii săi, cei care au fost și cei de acum, viața înaintează din natură către omenire, din biologic către spirit, e vremea cuvîntului, înnobilării omului prin mijlocirea graiului; austeritatea naturii îi îndeamnă să-și caute sprijinul în altă parte, în istorie și cuvînt, în experiența și moștenirea înaintașilor. Poate că iarna omul își descoperă părinții la modul cel mai profund și sentimentul adînc al ființei Patriei să fie roada lăuntrică a bucuriilor iernii, a ceasului pustiirii Naturii între două rodiri. În Transilvania, în nopțile adînci către înnoirea anului, în această iarnă ajunsă la mijlocul ei, se aducea în mijlocul casei un pom uscat, desfrunzit, o ramură pustiită de orice urmă de viață, și era îmbrăcat cu podoabe dintr-ale omului, din ceea ce Natura a rodit și i-a încredințat omului; acum omul îmbracă natura cu dintr-ale sale, cu zurgălăi, poame și lumînări și-n jurul lor, hora pruncilor este cîntarea aducerii aminte, Natura devenită Istorie. De-a lungul istoriei, omul s-a întrebat care este vremea cea mai potrivtă pentru înnoirea lui, cînd trebuie să se știe el peste an mai aproape de înnoire, în anul cel nou. Cele mai vechi calendare așază anul cel nou în acest ceas de iarnă, între cele două rodnicii, la sfîrșit de toamnă, cînd s-a încheiat povestea deschisă a Naturii, sau un ceas mai devreme înaintea primăverii, atunci cînd omul trăiește din cuvînt, cînd viața lui e mai puțin spectaculoasă, cînd în ungherul privegherii sale se descoperă fragil, trestie cugetătoare atinsă de adierea celui mai neauzit vînt.

IoAn ALEXAnDrU

totale, aferente inspirației de moment. Versurile sale conțin în mare parte o doză de pesimism, în care se simte o degajare a sinelui de lumea în care trăiește, dar în care se regăsește, ca element emoțional, în tot ceea ce o înconjoară... Scopul său este de a transmite prin versurile sale un mesaj clar pentru ceea ce am fost, ceea ce sîntem și la ceea ce să ne așteptăm să devenim atunci cînd nu vom mai fi... Și toate acestea sînt relatate prin prisma Apocalipsei, la nivel de poezie, bineînțeles, unde se poate spune orice, se poate scrie orice. La Victoria-Maria Pripon, imaginile poetice, ca și gîndirea lirică, aparte, se vor un tot unitar, înglobînd toate stările poetice și emoționale, pornind de la oameni, zăpezi, viscole, primăveri și flori. În cazul său, avem de-a face cu un poet teribil, păstrînd proporția, ca în cazul Iuliei Hașdeu. În poezia sa se simte ușurința de a scrie și de a-și manifesta elanul poetic, dar un elan al tinereții în care încrederea în viitor, în schimbarea în mai bine a omenirii, pentru ea, rămîne o incertitudine... Cu astfel de poeți trebuie să ai răbdare să le descifrezi toate fațetele și tainele formelor de exprimare, apoi analizate, fiecare în parte, pentru a-ți formula oarece părere despre potențialul lor scriitoricesc. Lumea este într-o continuă schimbare, mai bună sau mai rea, dar pe care numai poetul știe a o cînta cu înflăcărarea inimii sale, fără a se reține de la intențiile de a așterne pe hîrtie impresiile de moment, bune-rele, pe care i le oferă lumea, natura, societatea, în versuri memorabile. Este ceea ce am descoperit în cartea acestei tinere poete, pe care o putem declara fără echivoc modelul poetului tînăr, demn de urmat pentru noua generație de literați... Psihologic vorbind, Victoria-Maria Pripon este adolescenta care nu-și mimează existența poetică, dimpotrivă, este mîndră de sine în căutarea veșniciei pămîntene, și asta, pentru că are un metabolism liric puternic, sănătos. Ion mACHIDon, directorul Revistei „ Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Păstorel – acuzat de uneltire împotriva ordinii sociale

După 1944, datorită schimbărilor care au loc, Păstorel prezintă cu parcimonie situația politică și socială a țării, dar, cum subiectele noii realități erau pe buzele tuturor și, cum bancurile și glumele versificate circulau, e ușor de admis că Păstorel – el însușii creator și receptor – a preluat multe din poantele care circulau, fixîndu-le în catrene. Îndrăzneala acestor „poezioare” aflate pe buzele tuturor nu putea să rămînă fără urmări. Astfel, după căsătoria sa cu doamna Poenaru-Căplescu, în 1953 (la 59 de ani), „care a fost pînă la moartea lui cea mai potrivită tovarășă de viață” (Cf. D. Botez, Păstorel, în ARGEŞ nr. 3 (45), febr. 1970), eveniment în urma căruia are, în sfîrșit, „domiciliu stabil”, scriitorul intră în atenția organelor de securitate, făcînd parte dintre numeroșii intelectuali care au suferit ani de detenție.

E perioada în care Hrușciov lansează, la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., politica de destalinizare, poziția sa fiind în curs de consolidare. Revoluția din Ungaria, din octombrie-noiembrie 1956, zguduie edificiul sistemului socialist. Gh. Gheorghiu-Dej, deranjat de prezența trupelor sovietice în România, încearcă să se distanțeze de Moscova care devenise pentru el amenințătoare. Dar, față de atitudinea sovieticilor care-și retrag trupele în iunie 1958, Gh. Gheorghiu-Dej vrea să dea dovadă de „vigilență revoluționară”. Pentru a garanta că în România nu se poate repeta ceea ce s-a petrecut în Ungaria, sancționează și îndepărtează din partid și U.T.M. pe toți membrii care s-au abătut de la linia partidului.

În Universitatea din București, unde eram studentă, la începutul semestrului al II-lea al anului II (februariemartie 1959), s-a instituit o adevărată teroare. Au avut loc adunările generale U.T.M. unde au fost discutați, supuși unor adevărate interogatorii publice și condamnați „cu indignare” studenții utemiști care îndrăzniseră să se cunune religios, să-și boteze copiii sau să critice „literatura nouă”. Adunarea generală a avut loc în Sala Dinamo. Acolo au fost „discutați” mulți studenți dovediți sau bănuiți că s-au abătut de la politica partidului. Mi-a rămas în minte protestul unui coleg dintr-un grup de patru-cinci, din ultimul an, incriminat pentru o frază pe care o spusese la adresa poeziilor lui Beniuc și ale lui Jebeleanu. A încercat, cu ochii lucind de emoție, de frică și revoltă, să se apere, aducînd un argument pe care-l credea suprem: „Cum să fiu dușman al poporului meu cînd eu, înainte de a intra în facultate, am făcut armata la grăniceri, apărînd hotarele țării cu arma în mînă?”. Mi-era milă de el. Toți eram înfricoșați. Mă gîndeam că poate s-a aflat că mă cununasem și eu la Biserica „Sf. Ștefan” de pe Romană, din Ploiești, unde „mi-a pus pirostriile” Părintele David Croitoru – tatăl criticului literar Mircea Croitoru (fost secretar literar la LUCEAFĂRUL). Știam că nu spusesem la nimeni din facultate, dar, mă gîndeam, mai știi? Ascultam cu emoție pledoaria studentului care îndrăznise să nu fie de acord cu poeziile mult lăudaţilor Beniuc și Jebeleanu. La un moment dat, am avut impresia că-i convinsese pe cei de la prezidiu că nu e vinovat, că se va salva. Sfîntă naivitate! Era dinainte condamnat, și cei mai „îndîrjiți” erau „aleșii” studenților (colegii lui!), nu profesorii. A fost exclus din U.T.M., apoi automat, din facultate, fără drept de a ocupa un post de intelectual.

Paralel cu epurarea rîndurilor partidului și U.T.M.-ului, se ordonă arestări din rîndul „foștilor” –personalități ale vieții politice, economice, culturale etc. – mai ales intelectuali din țară, de dinainte de instaurarea „dictaturii proletariatului”. Acestor arestări le cad victime nenumărați scriitori, savanți, filozofi, lingviști, profesori ș.a., grupați în jurul renumiților cărturari C. noica, C. Pillat, Emil Cioran, Mircea Eliade, Radu rosetti, N. Steinhardt, Al. O. Teodoreanu, Simina Mezincescu ș.a. Motivele arestărilor ar putea fi socotite azi absurde dacă n-ar fi dus la condamnări de ani grei de temniță sau închisoare pe viață: opere literare scrise cu zeci de ani în urmă, lectura unor cărți și manuscrise de filozofie, discuții de înalt nivel pe marginea lor, difuzarea, prin copiere, a acestor lucrări sau a unor opere de Hegel, Goethe – deveniți, pentru completul de judecată, primejdioși regimului popular. În interogatoriul luat „învinuitului” Teodoreanu Alexandru, zis Păstorel, „de profesie scriitor”, acesta recunoaște: „Înainte de 23

august 1944, am scris unele lucrări cu profund caracter antisovietic-anticomunist”. Procesul-verbal de interogatoriu e alcătuit în termenii, cu exprimarea și cu ortografia anchetatorului – „căp. Anghel Marin”. La întrebarea „Și la care din aceste scrieri te referi, în mod concret?”, se consemnează următorul răspuns: „Prin anul 1919 sau 1920 eu am compus o fabulă, Măgari și libertate, prin care eu am adus o serie de calomnii și am ironizat regimul instaurat în Uniunea Sovietică și pe comuniști în general. Această fabulă eu am publicat-o în primele numere ale revistei FAPTA. Această fabulă a mea a fost publicată complet integral prin anii 1930-1932 în volumul II din seria lucrării mele Tămîie și otravă care a apărut după cîte-mi aduc aminte în 3.000 sau 5.000 de exemplare. În perioada anilor 1938 sau 1939 am mai publicat în revista săptămînală VREMEA, ce apărea tot la București, ca și revista FAPTA, un articol cu conținut anticomunist sau mai precis o recenzie a cărții anticomuniste scrisă de un scriitor francez cu numele Alfred Sudre. În aceeași perioadă de timp sau mai precis cred că în anul 1940-1941, am mai scris o cronică ritmată intitulată Ecologia în care de asemenea m-am dedat la calomnii și injurii împotriva Uniunii Sovietice și a Partidului Comunist din această țară. Și această lucrare am publicat-o tot în revista VREMEA“.

La întrebarea (pusă la același interogatoriu din 24 oct. 1959, care a durat de la ora 8 pînă la 17) „Dar despre lucrările scrise de dta după 23 august 1944, cu conținut asemănător, cînd vei vorbi?”, e consemnat următorul răspuns: „După 23 august 1944 nu m-am ocupat decît de scrierea unor epigrame cu conținut ironic defăimător la adresa regimului democrat-popular instaurat în R. P. Română. Astfel, îmi aduc aminte că am compus o epigramă care începea cu următoarele cuvinte: Într­un secol agitat… (necunoscută încă – nota n.) ce reprezenta sau mai precis mă refeream la anii de după 23 august și calomniam regimul democrat, în sensul că susțineam în conținutul epigramei că poporul n-avea ce să mănînce și că ar mînca numai stufat, cuvînt de care legam și altele pornografice.

Am mai scris și altele printre care una la adresa revistei săptămînale CONTEMPORANUL (necunoscută încă – nota n.), două la adresa GAZETEI LITERARE [una publicată de G. Zarafu în Bahice și politice din 1996, precum și în Antologia epigramei politice din 1994, Ed. Victor Frunză: „Gazeta­i urmărită­n țară/ Cu interes de mici și mari/ Fiindcă este literară/ Și literații, gazetari“.] și una la adresa unui tînăr scriitor prin care m-am manifestat în mod deschis împotriva introducerii realismului socialist în literatură, ironizam și defăimam îmbinarea problemelor de literatură cu cele politice, calomniam pe acei scriitori care s-au ocupat cu probleme de literatură în timpul regimului burghezo-moșieresc, regim pe care l-am susținut.

Eu am mai compus și alte epigrame cu conținut dușmănos la adresa regimului democrat pe care le-am spus unor elemente reacționare ca și mine în cercul cărora m-am învîrtit după 23 August 1944 și pînă cînd am fost arestat. Nu-mi aduc aminte de conținutul lor, însă în ele eu ironizam și calomniam anumite fenomene și măsuri luate de regimul democrat-popular în R.P.R. În ceea ce privește lucrările în proză cu conținut dușmănos anticomuniste, așa cum am arătat mai sus, nu am mai scris. Am scris, așa cum am declarat, numai epigrame după 23 august 1944. Nici una din epigramele cu conținut dușmănos pe care le-am scris după 23 august 1944 nu leam publicat și nu le-am recitat decît numai față de acele elemente reacționare ca și mine în care aveam deplină încredere că nu mă vor denunța”. [Cf. Prigoana. Documente ale procesului C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu,

A. Acterian, S. Al. George, Al. O. Teodoreanu ș.a. Editura Vremea, Colecția FID (Fapte, Idei, Documente), București, 1996, redactor coordonator Mihai Giugariu, 558 pagini].

Interogatoriul la care a fost supus Păstorel a continuat. Întrebare – „Numai acestea sînt lucrările dușmănoase regimului democrat-popular instaurat în R.P.Română pe care dta le-ai scris după 23 august 1944?”

Răspuns – „Este posibil ca eu să mai fi scris și alte epigrame cu conținut dușmănos la adresa regimului democrat-popular instaurat în R.P.Română, dar nu-mi mai aduc aminte. Îmi aduc aminte însă că am scris și unele epigrame cu conținut pornografic pe care le-am spus prietenilor cu care am avut legături” (vol. Prigoana, p. 217).

Ca toți ceilalți, Al. O. Teodoreanu e acuzat de uneltire împotriva ordinii sociale

La interogatoriul din 20 ianuarie 1960, Ovid Densușianu, condamnat la 22 de ani muncă silnică, declară: „Păstorel Teodoreanu făcea diferite epigrameanecdote cu conținut ostil regimului, pe care le difuza în scris cunoscuților săi de la masă și pe care i-am redat mai sus. În aceste epigrame el aducea grave injurii regimului democrat-popular din R.P. Română și calomnia persoanele din conducerea statului și a P.M.R.-ului” (p. 251).

În interogatoriul consemnat de secretar T. Petrescu Joițeanu, Păstorel neagă că i-ar aparține asemenea epigrame: „Epigramele ce mi se atribuie pe seama membrilor regimului nu-mi aparțin. Eu am scris epigrame glumețe, dar nu împotriva regimului. Au fost și unele ironii (subl. n.), deci potrivnice regimului”.

La dezbaterile în instanța de fond, din cuvîntul apărării (avocat Madârjac Henrich), reținem următoarele: „din depoziția martorilor și din recunoașterile inculpatului a rezultat că acesta ar fi luat parte la discuțiuni pe teme politice și literare fie la restaurant, fie la alte întîlniri cu ceilalți coinculpați, însă că participarea sa se restrînge la acele epigrame din care unele pot fi interpretate și contra regimului. /…/ Desigur că inculpatul a greșit cînd a făcut afirmații cu conținut dușmănos, fie în discuții, fie în acele epigrame cu conținut defăimător la adresa unor oameni de litere sau a vreunuia din membrii guvernului. Inculpatul a ținut să arate că epigramele ce i se atribuie pe seama membrilor guvernului nu-i aparțin, că el a scris epigrame glumețe, dar nu împotriva regimului, adăugînd că au fost și unele ironii care pot fi interpretate a fi potrivnice regimului” (p. 424). La pagina 430, citim următoarele: „Inculpatul Teodoreanu Alexandru zis Păstorel a declarat: «Mă recunosc vinovat, însă rog să se țină seama de activitatea mea publicistică de aproape 40 de ani și de vîrsta mea înaintată, ca și de faptul că sînt grav bolnav și să mi se aplice o pedeapsă minimă să o pot suporta»“. De nenumărate ori, acuzarea precizează că Păstorel a comis crima de a scrie epigrame împotriva regimului, făcîndu-se vinovat de uneltire împotriva ordinii sociale Condamnarea lui Al. O. Teodoreanu

La pronunțare (1 martie 1960), împotriva lui Păstorel se rețin, în fapt, următoarele, în legătură cu epigramele scrise: „Inculpatul a scris după 23 august 1944 o serie de epigrame cu conținut defăimător la adresa regimului democrat-popular din Republica Populară Română precum și poezii în conținutul cărora aducea calomnii împotriva unor persoane din conducerea statului și a Partidului Muncitoresc Român. A susținut că epigramele ce i se atribuie pe seama membrilor regimului nu-i aparțin, că el a scris epigrame glumețe dar nu împotriva regimului pentru ca apoi să adauge că au fost și unele ironii, deci împotriva regimului” (vol. Prigoana, p. 497-498). În legătură cu declarațiile inculpaților, precum și cu depozițiile martorilor – mai ales cînd aceștia erau deja condamnați sau coinculpați, să nu uităm că ele au fost date sub presiune, chiar sub teroare. Simina Mezincescu nu uită să amintească acest lucru într-un interviu de după 1989: „Am auzit mulți oameni care nu au trecut prin închisoare, nu au trecut prin anchetă, acuzînd Cum a putut să spună cutare totul? Numai cineva care nu știe ce gîndește poate să aducă asemenea acuzații. Rezistența umană este, ca și rezistența materialelor, diferită. Orice om rezistă atît cît poate, n-ai cum să acuzi pe cineva care a cedat la un moment dat” (vol. Prigoana, p. 529).

(continuare în pag. 6)

Dr. ELIS rÂPEAnU

Păstorel – acuzat de uneltire împotriva ordinii sociale

(urmare din pag. 5)

Demnă de admirat e atitudinea de solidaritate a unor scriitori. La dosarul inculpatului se află și referințele date de unii membri ai Uniunii Scriitorilor, care, în timp ce Păstorel era judecat spre a fi condamnat, susțineau acordarea unei pensii lui Al. O. Teodoreanu. Din referința lui Al. Philippide, cităm: „Alexandru Teodoreanu are o activitate literară care se întinde pe un interval de aproape patruzeci de ani /…/ ocupă un loc de frunte în literatura noastră între cele două războaie.

După eliberare, Al. O. Teodoreanu și-a continuat activitatea publicistică, pe care și-a intensificat-o în ultimii ani, publicînd articole prin reviste (în VEAC NOU, LUCEAFĂRUL, în GAZETA LITERARĂ, COTIDIANUL etc.) și lucrînd cu o desăvîrșită măiestrie traduceri din marii scriitori progresiști ai literaturii universale, între alții din Anatole France

Cu totul remarcabilă e traducerea din marele scriitor rus Gogol. Editura de stat pentru literatură și artă i-a tipărit acum doi ani un volum de schițe și de povestiri Berzele din Boureni. În modul acesta, Al. O. Teodoreanu și-a afirmat în chip esențial prezența în mișcarea literară actuală. Pe temeiul acestor considerente, Al. O. Teodoreanu merită să i se acorde o pensie personală. 20 sept. 1959” (p.386).

Demostene Botez amintește, în referința sa, sperînd să atragă bunăvoința puterii: „În afară de aceasta, a tradus într-o versiune de mare artă Serile din Dicanca ale lui Gogol, Nuvele de Prosper merimée și cele patru volume din Histoire contemporaine a lui Anatole France – traduceri extrem de dificile, în care el a găsit soluții artistice de înalt nivel literar. 24 IX 1960” (p. 391).

La rîndul său, Academicianul Cezar Petrescu scrie în Argument: „Literatura dintre cele două războaie nu se poate rezuma fără prezența celui mai mare scriitor satiric, care a preluat verva lui Caragiale, Tony Bacalbașa, Gh. Topîrceanu, firește suportînd ostilitățile genului din partea contemporanilor, căci un scriitor umorist nu este niciodată comod pentru contemporani (subl. n.). Toți au să-i plătească o caustică remarcă, o demascare, o ironie. Destinul lui Caragiale, de două ori respins de la premiile Academiei, sub învinuirea de nepatriotism și de calomnioase ofense aduse poporului său, o demonstrează prea bine. Deci, judecata scrierilor semnate de Al. O. Teodoreanu propune, de la început,o imparțialitate obiectivă, nu prea lesne de întîlnit din partea contemporanilor, care nu iartă urzicarea unei epigrame improvizate în cinci minute, la o masă, la o întîlnire, la un cenaclu între prieteni. 24 sept.1959“ (p. 390).

Din păcate, pentru marele umorist, nu aceeași atitudine a avut-o nașul său – Mihail Sadoveanu, care se bucura, prin poziția sa, în cadrul regimului democratpopular, de o influență care l-ar fi favorizat pe finul său. Și Păstorel e necruțător cu Sadoveanu „despre care credea că-l va ajuta în acel moment critic al vieții lui, dar care a rămas insensibil” (Cf. Mircea Handoca, op. cit. p. 204): „De­o fi să mori –/ Căci este cazul –/ Să nu­mi lași franci,/ Să­mi lași obrazul/ Să­mi fac din el bocanci“.

Nu-l iartă nici pentru că sprijinea noua putere susținînd că „lumina vine de la răsărit”: „Sadoveanu filo­rus/ Stă cu c… la apus/ Ca s­arate­Apusului/ Cum e fața rusului“.

Președinte al Tribunalului unde a fost judecat era Adrian Dimitriu. În 1960, la proces, acesta l-a întrebat pe Păstorel de ce scrie epigrame. Răspunsul e următorul: „Domnule Președinte, eu fac epigrame cum face găina ouă”. Spiritualitatea răspunsului nu l-a ajuta pe inculpat în nici un fel. Prin Sentința Tribunalului Militar al Reg. a II-a Militară, dos. Nr. 201/1960, din 1 martie, Al. O. Teodoreanu e condamnat la 6 ani închisoare corecțională și la 3 ani interdicție pentru uneltire contra ordinei sociale. Este arestat în 1961.

În interviul amintit, Simina Mezincescu (ca inculpată figura cu numele pe care îl avea atunci, Sandală Simina Mironescu) evocă întîlnirea cu Păstorel de pe vremea copilăriei: „Îmi amintesc că eram copil și eram la Sinaia. Erau în vizită la noi Dinu Noica și alții. A venit și Sanda Eremia de la București cu o mașină cu prieteni, printre care și Păstorel. Cum nu era de mîncare pentru toată lumea, tata i-a invitat la Poiana Țapului la un restaurant, o grădină mare celebră, am uitat cum se chema și, deși eu eram mică, m-a luat și pe mine. În seara aceea, la un moment dat, Păstorel a născocit o epigramă. Dinu Noica a luat un șervețel și a început

să tot scrie pe el. A scris cîteva versuri în care i-a arătat că a făcut o greșeală de română în epigrama lui. Păstorel a citit-o și a spus: Am învățat să beau cu doica și­am învățat să scriu cu Noica. Mai există o mărturie în legătură cu schimbul de replici dintre cei doi. În Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu, citim următoarele: „Miam notat schimbul de epigrame dintre noica și Păstorel Teodoreanu, care a avut loc la o masă de prînz, parcă prin 1938. /…/ Totul a fost improvizat, schimbul fiind provocat de Noica, cu cîteva rînduri scrise pe un bilețel, returnat apoi prompt de Păstorel, încă o dată de Noica și încheiat cu replica lui Păstorel”. Iată improvizațiile celor doi:

Domnului P. T. (Păstorel Teodoreanu)

Există reguli generale

De unde nu te­abați defel; Cînd vezi o turmă, cați păstorul, Un turmentat, pe Păstorel.

Domnului C. N. (Constantin Noica)

Domnul Noica, autor, M­a găsit pînă la urmă; Eu l­am căutat păstor, Însă lʹam pierdut în turmă.

Domnului P. T. care scrie lʹam cu apostrof în loc de liniuță

Ai epigrame reușite, Gramatica ți­e însă hop Căci nu­nțelegi, nefericite?

Nu­i strop de vin, e apostrof!

Păstorel încheie cu distihul menționat și de Simina Mezincescu, în care faptul că bea i-l datorează doicii.

Circulația epigramelor sale, vorbele de duh care-i aparțin, care au fost preluate din popor sau i se atribuie, i-au asigurat o popularitate egalată de puțini epigramiști români. Sursa lor era gluma care circulă, nesofisticată, a omului de rînd. Dintre epigramiști, el se apropie cel mai mult de umorul popular. E adevărat că asemenea creații – mult mai cunoscute decît cele care au văzut lumina tiparului – i-au făcut pe mulți să-l eticheteze pe Păstorel drept autor de strofe potatorice (din lat. poto,­are = a bea) și de epigrame deocheate de spus numai între bărbați și, eventual, după mai multe pahare de vin. Cele scrise după 24 august 1944 au o notă de umor gros, dată de cuvintele familiare, chiar populare, ce dau coloratura specifică omului din popor, care nu se sfiește nici de cacofoniile condamnate de (pseudo) pudibonzi, nici de cuvintele izgonite din dicționarele românești – cuvinte care creează o atmosferă de intimitate cu marea masă a ascultătorilor. Spunem ascultători pentru că, după cum a declarat cel învinuit de liberate în limbaj, epigramele de această factură n-au fost publicate. Aceste creații sînt, în egală măsură, amuzante și grave: amuzante prin umorul pe care îl conțin și grave prin criticile neiertătoare la adresa noului regim, prin aspectele sociale și politice pe care le comunică. Era imposibil ca Păstorel, cel pus veșnic pe ironii, să rămînă indiferent la realitatea care-i oferea din abundență aspecte demne de săgeţile lui. Cel renumit pentru spiritul lui bonom, prin poantele lui prietenești, își pune în evidență spiritul acid.

Era imposibil ca cei veniți în România, pe tancuri, să impună aici conducători și regim nou – „democrat-popular”, să nu sesizeze ironiile acestui mare umorist, devenite, uneori, acide: „Pe meleagul din cătun,/ Ieri veneau un rus și­un tun:/ Tunul rus și rusul tun“. Soldatul sovietic, ce ocupa un loc privilegiat la intrarea Parcului Herăstrău, e coborît din vîrful statuii, printr-o poantă izvorîtă din firescul uman, sensibil la amănuntul ce deranjează simțul olfactiv: „Soldate rus, soldate rus,/ Te­ai înălțat acolo sus/ Că liberași popoarele/ Sau fiindcă­ți put picioarele?“.

Numele lui Karol Katz, care făcea parte din comitetul de epurare a scriitorilor, îi oferă o poantă pe tavă: „În noua eră concepută,/ K.Katz­ii scriu în loc să pută,/ Iar scriitorii consacrați/ Sînt dați afară de K.Katzi“.

Acest gen de epigrame, cu o formă apropiată de cea folclorică, a constituit protestul său la adresa regimului instaurat de comuniști: „Din Banat și pînʹ la Iași/ Se resimte lipsa sării/ Fiindcă cei mai mulți ocnași/ Au ajuns la cîrma țării“.

Circulația orală a epigramelor cu umor popular ale lui Păstorel

Forța ideii și a expresiei populare e potențată de comunicarea orală – capacitate manifestată preferențial de Păstorel, dar care e pusă în evidență de situația dată, devenind felul său firesc de comunicare, atît de potrivit spiritului său viu, neobișnuit cu lîncezeala sau compromisul. G. Călinescu însuși, după cum știm, l-a numit geniu al oralității

Iată cîteva epigrame atribuite lui Păstorel de memoria colectivă a celor amatori de expresii „neaoșe”: „Votați Soarele” (semnul electoral al guvernului Petru Groza) Cînd te văd așa pe garduri Și cu raze împrejur, Zău că­mi vine să te­asemui Cu o gaură de c…!

Diviziei „Tudor Vladimirescu” Înființată de Ana Pauker, decimată la Debrețin Din falnic vînător de munte Mi te­a făcut Ana pandur! Întîi ți­a­nfipt o stea în frunte Și­apoi un debrețin în c…!

(În paranteză fie spus, despre înființarea acestei Divizii, există mărturia lui Policarp Voinea – tatăl Academicianului Radu Voinea: după ce a strîns toți prizonierii români luați de sovietici și le-a propus să facă parte din această divizie, Ana Pauker a pus de la început întrebarea: Cine e contra? Și cîțiva ofițeri au ridicat mîna, suferind consecințele prizonieratului).

Lista catrenelor sale purtînd amprenta umorului popular, cu expresii și subînțelesuri picante, este mult mai lungă. Ne-am permis să dăm doar cîteva exemple pentru a nu depăși limita impusă de un eseu publicat într-o revistă de mare ținută, dar ar fi fost păcat să nu oferim deconectare spiritelor românilor, de orice condiție ar fi ei.

A fost eliberat din închisoare după trei ani, la începutul lui 1964, odată cu alți deținuți politici români. A fost internat la Spitalul de Ftiziologie de pe Șoseaua Viilor. Cum vinul îi era cu desăvîrșire interzis, a improvizat un catren consemnat de M. Handoca (op. cit. 1988, p.210): „Culmea ironiilor/ De rîsul copiilor/ Să pui cap bețiilor/ Pe Șoseaua Viilor“

Boala nu l-a iertat, dar și-a păstrat umorul pînă în clipa morții. Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, care l-a îngrijit în calitate de medic, după eliberare, a fost impresionat de cultura epigramistului, specificînd, totodată, faptul că „era un gurmand, îi plăceau mîncarea bună și coniacurile fine”. S-a stins din viață duminică 15 martie 1964, la ora 5 dimineața, cu cartea lui Horațiu pe măsuța de la căpătîiul patului. Al. Paleologu scrie în Contemporanul din 31 martie 1967: „Moartea lui a fost exemplară. Pînă în clipa din urmă, fără nici o iluzie, și-a permis suprema eleganță de a o întîmpina tot cu vorbe de spirit, dar fără ostentație, lucid și curtenitor, ușurînd celor din jur și nu sieși durerea despărțirii”. După mărturia lui Demostene Botez, cînd notarul a fost chemat să-i facă testamentul, acesta a spus „Domnule Teodoreanu, eu am avut plăcerea să vă cunosc. Am băut odată un pahar de vin împreună”. „Imposibil! – i-a răspuns Păstorel. Mai multe, da, un pahar niciodată!”.

La înmormîntare au luat parte peste 600 de persoane. Panegiricul a fost rostit de Adrian Brudariu. Și-au exprimat, de asemenea, durerea despărțirii Al. Paleologu, Șerban Cioculescu, Romulus Vulpescu, Demostene Botez și alții.

Au rămas neterminate, pierdute sau nepublicate lucrări despre care aflăm din relatările sale sau ale altora, dar a lăsat moștenire o operă care-i asigură un loc de seamă în literatura română, deși ultimul deceniu de viață l-a apăsat, în loc să-l înalțe pe treapta celui mai spumos umorist român.

File de istorie

Mircea Ciobanul – un tiran? (I)

Rareori întîlnim în evul mediu ro mânesc perioade încărcate de eveni mente mai dramatice decît cea în care a domnit Mircea Ciobanul. Dar tocmai abundenţa de conflicte şi fapte sîngeroase, desele şi bruştele răsturnări de situaţie sînt de natură să nedumerească pe istoric, să-i îngreuneze efortul de limpezire a semnificaţiilor profunde ale acestei domnii zbuciumate. Însuşi cuvîntul „domnie“, pus la singular, poate părea oarecum impropriu, deoarece Mircea Ciobanul a ocupat scaunul domnesc al Ţării Româneşti de nu mai puţin de trei ori (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559), înlăturarea lui în două rînduri constituind un prim şi edificator reper pentru tensiunea politică existentă în ţară. Totuşi nu vom ezita să-l folosim astfel în continuare, atît din pricina faptului că întreruperile menţionate au fost relativ scurte, cît şi, mai cu seamă, deoarece personalitatea domnului şi-a pus amprenta pe toate confruntările principale din viaţa politică a Ţării Româneşti în răstimpul 1545-1559.

Un debut de domnie fără precedent

Este surprinzător că în pofida interesului istoric incontestabil pe care îl prezintă, domniei lui Mircea Ciobanul nu i-a fost încă dedicat nici un studiu special, după ştiinţa noastră. Absenţa oricărei preocupări mai susţinute a cercetării istorice pentru acest subiect îşi are originea în orientarea pe care a căpătat-o istoriografia noastră la începuturile ei, în faza romantică, de acum mai bine de o sută de ani. Clasificarea simplistă a domnilor în „buni“ şi „răi“, prin însuşirea necritică a atitudinii favorabile sau defavorabile a cronicarilor, în mod firesc a făcut ca, printre alţii, Mircea Ciobanul să intre în ultima categorie. Urmarea acestei opinii negative a fost o lungă tăcere, istoricii mulţumindu-se numai să analizeze în treacăt şi incidental unul sau altul din aspectele epocii în care a domnit.

Să încercăm a preciza cît mai atent succesiunea cronologică a celor mai însemnate evenimente şi etape ale domniei, fiindcă însăşi datarea lor cuprinde, în majoritatea cazurilor, elemente de controversă permanentă.

Mircea Ciobanul a intrat în Bucureşti, ca domn al Ţării Româneşti, la 17 martie 1545, numit de Poartă în locul fratelui său vitreg Radu Paisie. Mircea – pe numele de botez Dumitru, după cum soţia lui, Chiajna, se numea de fapt Ana – era al cincilea fiu ai voievodului Radu cel Mare (1495-1508). Primul document intern cunoscut de la el, un hrisov din 25 martie 1545, dovedeşte că Mircea Ciobanul, în cele dintîi zile ale domniei lui, a menţinut în funcţii şi chiar a avansat patru dregători ai predecesorului său. Părea să fie deci un început de domnie paşnic; cronica ţării destramă însă grabnic o atare impresie, înregistrînd lapidar că, la numai două săptămîni după intrarea în Bucureşti, proaspătul domn a poruncit să fie ucişi Coadă vornicul, fost sfetnic apropiat al lui Radu Paisie, fratele său, Radul comisul, Dragul stolnicul, Stroe spătarul, Vintilă comisul şi „mulţi boiari carii nu sînt scrişi aici“. Cronica mai adaugă: „Şi le-au dat mare muncă, pentru avuţie“ – cu alte cuvinte i-a torturat înainte de a-i omorî, spre a obţine pentru tezaurul domnesc banii şi bijuteriile tăinuite. După o sursă externă, probabil exagerată, numărul celor ucişi ar fi fost de două sute, printre care 48 de boieri mari. Fireşte, gestul domnului poate fi interpretat ca o măsură de siguranţă luată contra boierilor rămaşi credincioşi lui Radu Paisie. Era aşadar lovită din plin baza politică internă a unei eventuale tentative de recăpătare a tronului din partea fostului domn. Totuşi, o asemenea explicaţie este fără nici o îndoială incompletă. La 27 mai 1545, deci la foarte scurt interval după măcelul amintit, îl vedem pe Mircea Ciobanul pronunţînd o sentinţă împotriva intereselor unui înalt dregător în funcţie, Cristian din Stănceşti mare spătar, care după 6 iunie 1545 va dispărea definitiv dintre membrii sfatului domnesc. Această atitudine lămureşte indirect semnificaţia mai adîncă a tăierii boierilor. Domnul inaugura o politică internă în care punea mai presus de orice autoritatea domnească, şi era hotărît, dacă va fi fost cazul, să cîrmuiască fără asentimentul marii boierimi, care trebuia să i se supună necondiţionat. Era un început

de domnie fără precedent pînă la el, începînd cu primele decenii ale Secolului XVI. Toţi ceilalţi domni căutaseră să se pună de acord cu marea feudalitate, să cîştige de partea lor, ucigînd pe boieri numai după ce aceştia le refuzaseră făţiş colaborarea şi conspiraseră contra lor. Şi alţi autori au remarcat efortul de consolidare a autorităţii domneşti care a caracterizat acţiunile lui Mircea Ciobanul în raporturile cu boierimea. Se pune întrebarea: erau oare necesare măsurile lui drastice? În răstimpul de după moartea lui Radu de la Afumaţi (1529-1545), în rîndurile feudalilor din Ţara Românească stăpînea o atmosferă de incertitudine. Constatăm patru schimbări de domni – fapt semnificativ: trei au pierit asasinaţi de boieri – şi cel puţin alte patru tentative nereuşite de răsturnare, provocate tot de boieri. Au început să capete amploare dezbinările de familie şi, implicit, răzbunările sîngeroase – semn de anarhie. Era o anarhie care dăuna grav statului acelei epoci, stabilităţii atît de necesare ţării, mereu expuse unor atacuri dinafară. Desigur, acţionînd împotriva boierimii, Mircea Ciobanul a ţinut seamă în primul rînd de această situaţie şi, în plus, a avut în minte tragedia întîmplată cu puţin timp în urmă, în anul 1538, cînd Petru Rareş, atacat din trei părţi şi trădat de boieri, a fost silit să părăsească în grabă Moldova, fără a putea să se împotrivească turcilor care-i năpădiseră ţara.

Bătălia de la Periş – cînd?

Măcelul din primăvara anului 1545 nu a întîrziat să coalizeze contra lui Mircea Ciobanul o bună parte din marea boierime. Rudele apropiate ale celor ucişi şi, curînd, alte familii, au apucat drumul pribegiei, refugiindu-se în Transilvania şi Ungaria. Cronica braşoveanului Hieronymus Ostermayer semnalează două încercări ale pribegilor, una în august 1546, iar cealaltă din 1548, de a năvăli în ţară şi a-l înlătura pe Mircea Ciobanul. Pentru una din cele două tentative dispunem şi de mărturia cronicii ţării, care oferă unele precizări interesante. Aflăm astfel că, după înscăunarea lui Mircea şi măcelul amintit, „trecînd 2 ani, iar au venit acei boieri pribegi cu oaste, pre gura Prahovei. Şi au avut război cu Mircea vodă la sat la Periş, şi au biruit Mircea vodă pre pribegi şi au prins atuncea pe Udrişte vistiariul şi pre Theodosie banul şi le-au tăiat capetele, avgust 26 deni“.

Dar cînd a avut loc lupta de la Periş: în 1546 sau în 1548? Dacă ar fi să ne luăm după cronica ţării, ar trebui să adunăm doi ani la 1545, obţinînd data 1547. Pe de altă parte însă izvoarele străine nu consemnează în acest an nici o incursiune a pribegilor în Ţara Românească. Unii istorici (I. C. Filitti, I. R. Mircea) s-au oprit asupra anului 1546, apropiind în felul acesta ştirea din cronica ţării de prima din cele două menţiuni ale lui Ostermayer; alţii au ales 1547 ca dată a luptei, bazîndu-se exclusiv pe indicaţia din cronica ţării (N. Stoicescu); cei mai mulţi, totuşi, s-au declarat pentru anul 1548, gîndind, se pare, că în izvorul intern s-au trecut din greşeală doi în loc de trei ani, cît ar fi trebuit pentru a marca intervalul corect dintre venirea la tron a lui Mircea şi ciocnirea lui cu boierii (N. Iorga, Constantin C. Giurescu, G. D. Florescu, precum şi D. Mioc, în lucrarea colectivă „Istoria României”). Rezolvarea acestei controverse istorice este astăzi înlesnită de recenta descoperire şi editare de către Virgil Cândea a versiunii arabe, din Secolul al XVII-lea, a cronicii Ţării Româneşti. Pasajul citat mai sus are, în traducerea variantei arabe, următoarea înfăţişare: „Şi în al doilea an al domniei lui, boierii pribegi au adunat ostaşi mulţi şi s-au dus spre el şi au venit în partea Prahovei şi s-au luptat cu el la satul Periş. Mircea voievod a biruit pe boieri şi pe ostaşii lor și a prins pe vistierul Udrişte şi pe banul Theodosie şi le-a tăiat capul“.

Rămîne deci lucru stabilit că lupta de la Periş a avut loc în 1546, cu atît mai mult cu cît şi menţiunea lunii – august – din versiunea de la Neamţ a cronicii Ţării Româneşti, corespunde întocmai cu indicaţia primului din cele două texte amintite înainte, aparţinînd lui Ostermayer. Se pare că, la îndemnul turcilor, episcopul tezaurariu Gheorghe Martinuzzi al Transilvaniei i-a împins pe pribegii munteni să vină la Braşov spre a discuta cu solii lui Mircea Ciobanul condiţiile unei împăcări. Voievodul le-a trimis boierilor pribegi la Braşov „jurămîntul“ său – „ca să nu se teamă“; cu alte cuvinte le-a promis că dacă se vor întoarce în ţară vor fi iertaţi, iar averile confiscate le vor fi restituite. Boierii însă nu i-au dat crezare şi, alcătuind în grabă o mică oaste, s-au îndreptat spre ţară hotărîţi să aleagă un nou domn. Chiar şi după ce au trecut hotarul, Mircea Ciobanul a procedat ca şi cum ar fi dorit cu tot dinadinsul să-şi respecte „jurămîntul“. El le-a transmis în continuare asigurări că vor fi bine primiţi la curte. De altfel, oastea pribegilor nu a întîmpinat nici o rezistenţă şi a putut înainta fără nici o greutate pînă la satul Periş, nu departe de Bucureşti – reşedinţa domnului –, unde probabil a făcut un popas. Acolo, la 24 august, oastea domnească a atacat prin surprindere, nimicind complet forţele pribegilor.

(va urma)

ŞTEFAN ANDREESCU

Biserica Curtea Veche din București, ctitorie a lui Mircea Ciobanul

Aºa

place istoria?

Cine a scris „Cei trei muschetari“ (I)

Publicul de rînd a fost totdeauna dornic să descopere omul ascuns sub costumele de curte ale regilor şi reginelor, ale miniştrilor şi favoritelor; în spatele întîmplărilor istorice el s-a străduit să găsească dramele omeneşti. Alexandre Dumas (tatăl) s-a priceput, ca nimeni altul, să-i facă pe gust.

„Un cui în care îmi agăţ romanele“

În scris, ca şi în viață, Dumas iradia atîta vitalitate încît nu putea fi niciodată plicticos. „Da –spun unii – dar nu cunoştea istoria“. E adevărat, nu era un erudit şi nici un cercetător. „Ce este istoria? – spunea el – e un cui în care îmi agăţ romanele“. De fapt îi lipsea răbdarea istoricului. Prefera ca altcineva să-i furnizeze materia primă, din care el apoi să-şi „cioplească“ romanele.

Printre tinerii scriitori din jurul său, cu care colaborase uneori la piese de teatru, se afla şi un poet fermecător: Gérard de Nerval; curînd acesta deveni prietenul intim al scriitorului. Dar Nerval avea şi el un prieten: Auguste Maquet, un tînăr cu siluetă elegantă şi mustaţă de muschetar, un om de bine şi vlăstar al unei familii de industriaşi bogaţi. Intrînd la douăzeci de ani într-un grup îndrăzneţ, antiburghez, din care făceau parte Nerval, Théophile Gauthier şi alţii, Maquet îşi preschimbase numele – cam prozaic, după părerea sa – în Augustin Mac Keat. Puţin mai tîrziu vru să-şi schimbe şi ocupaţia – era profesor de istorie la Liceul Charlemagne – şi să se apuce de gazetărie şi de teatru: se angajă la ziarul „Figaro“ şi începu să scrie piese. Directorul teatrului „Renaissance“ îi respinse o dramă, Seara de carnaval, pe care Gérard de Nerval îi sugeră s-o arate lui Dumas, doctor vestit pentru piesele neizbutite. Tot Nerval îl încunoştiință pe Maquet: „Dragul meu prieten, Dumas a rescris piesa de la un capăt la altul, păstrînd însă ideile tale. Va apărea sub numele tău. Piesa place tuturor şi va fi jucată... Rămîi cu bine, ne vom vedea mîine ca să te prezint lui Dumas“.

Mai tîrziu, după ce făcu unele cercetări istorice asupra epocii Regenţei, Maquet îi aduse lui Dumas o încercare de roman, Bunul Buvat, înfăţişînd povestea conspiraţiei lui Cellamare (ambasadorul Spaniei expulzat din Franţa pentru că participase la un complot împotriva regentului) prin prisma unui biet copist, amestecat în această afacere fără să o înţeleagă. Plăcîndu-i lucrarea, Dumas se oferi să prelucreze şi să amplifice textul lui Maquet. Cu cîţiva ani în urmă apăruseră în Franţa două ziare deosebit de populare: „La Presse“ al lui Emile Girardin şi „Le Siècle“ al lui Ledru-Rollin. Abonamentul costa doar patruzeci de franci pe an, şi aceste publicaţii aveau mulţi cititori care trebuiau ţinuţi, captivaţi. Mijlocul cel mai eficace era publicarea unor romane-foiletoane pasionante. „Urmarea în numărul viitor“ asigura succesul ziarelor. Eugène Sue şi Alexandre Dumas deveniseră maeştrii acestui gen literar. Dumas cunoştea această meserie din instinct. Romanul său Căpitanul Paul adusese ziarului „Le Siècle“ cinci mii de abonaţi în trei săptămîni. Directorii ziarelor aveau o încredere oarbă în Dumas. El refăcu romanul lui Auguste Maquet, intitulîndu-l Cavalerul d’Harmental şi acceptă

să-l publice sub semnătura amîndurora; numai că directorul refuză: „Un romanfoileton semnat de Dumas valorează trei franci rîndul; semnat Dumas și Maquet valorează treizeci de bani“.

Dumas semnă singur, dar Maquet primi opt mii de franci, un cîştig pe care numele său nu i l-ar fi adus niciodată. Socoti compensaţia echitabilă, deşi mai tîrziu avea să-şi schimbe părerea.

„L-am omorît!“ (1)

Succesul Cavalerului d’Harmental îi dovedi lui Dumas că ideea de a romanţa istoria reprezenta o mină de aur. Primi cu entuziasm proiectul lui Maquet de a scrie un roman legat de epoca lui Ludovic XIII, Richelieu, Ana de Austria şi Buckingham. Este greu de stabilit care dintre cei doi autori a descoperit primul Memoriile d­lui d’Argentan, căpitan locotenent în compania I a muschetarilor regelui, memorii apocrife scrise de Gatien de Courtilz şi publicate în 1700 la Köln, apoi în 1704 la Amsterdam de către Jean Eizevir. O fişă existentă la Biblioteca din Marsilia dovedeşte că Alexandre Dumas a împrumutat cartea în 1843 şi n-a mai restituit-o; putem fi aşadar convinşi că a citit-o şi recitit-o. Multe elemente din Cei trei muschetari, inclusiv numele uşor schimbate ale lui Athos, Porthos și Aramis au fost luate de la Gatien de Courtilz. Dar acesta era un scriitoraş lipsit de talent; aşa încît de cele mai multe ori Dumas şi Maquet au transformat în întregime episoadele, inventînd chiar altele noi.

Cu toţi colaboratorii săi, Dumas a folosit aceeaşi metodă de lucru; colaboratorul alcătuia un scenariu, pe care Dumas îl folosea drept ciornă. Îl rescria, adăugînd o mulţime de amănunte de viață, refăcea cu neîntrecută pricepere dialogul, compunea finalurile capitolelor şi stabilea dimensiunea romanului, astfel încît să răspundă necesităţilor unui foileton: să dureze cîteva luni şi să captiveze cititorii. Uneori introducea personaje noi, ca în cazul lui Grimaud, valetul taciturn cu replici monosilabice, care făceau lectura mai agreabilă şi dublau şi veniturile autorilor – căci plata se făcea după numărul de rînduri. După un timp însă „La Presse“ şi „Le Siècle“ nu mai plătiră decît rîndurile ce depăşeau jumătate de coloană. Directorul ziarului „Le Figaro“ se nimeri să fie acasă la Dumas cînd acesta îşi recitea manuscrisul tăind pagini întregi.

– Ce faci, Dumas?

– L-am omorît.

– Pe cine?

– Pe Grimaud... L-am inventat anume pentru replicile lui scurte. Acum nu-mi mai foloseşte.

De altfel, Dumas n-a fost scutit de sarcasmul confraţilor care au parodiat metoda sa de a-şi mări drepturile de autor:

– L-ați văzut?

– Pe cine?

– Pe el.

– Care el?

– Dumas.

– Tatăl?

– Da.

– Ce om!

– Aşa e.

– Ce foc!

– Desigur.

– Şi ce fecunditate!

– Dumnezeule! (va urma) A n D rÉ m AU ro IS

„Minutul lumii“ la Waterloo (III)

Nefericitul şi paradoxalul Grouchy

Abia l-a zdrobit atacul englez pe Napoleon, şi un om, pe atunci fără un nume cunoscut, aleargă într-un cupeu special pe drumul care duce la Bruxelles şi de la Bruxelles la mare, unde îl aşteaptă un vas. Trece dincolo, în Anglia, spre Londra, pentru a ajunge în capitală înaintea mesagerilor guvernului. El reuşeşte, datorită faptului că ştirea victoriei nu este încă cunoscută, să dea o lovitură răsunătoare la bursă. Este Rotschild, care odată cu aceasta întemeiază un nou imperiu şi o nouă dinastie. În ziua următoare, în Anglia se află despre biruinţă. La Paris, Fouché, veşnicul trădător, a aflat şi el despre deznodămînt. La Bruxelles şi în Germania răsună acum clopotele victoriei.

Un singur om nu ştie în dimineaţa următoare nimic despre Waterloo, deşi se află la numai patru ceasuri de locul unde s-a hotărît totul: nefericitul Grouchy; cu perseverență şi în conformitate cu planul stabilit, exact aşa cum scrie în ordin, i-a urmărit tot timpul pe prusieni. Dar, în mod ciudat, nu îi găseşte nicăieri, ceea ce îi dă un sentiment de incertitudine. Tunurile luptei mai bubuie încă, de parcă ar cere ajutor.

Nervos, Grouchy trece călare printre ofiţerii săi. Ei evită să-i adreseze cuvintele, să discute cu el: sfatul lor a fost nesocotit. Cu toţii resimt o uşurare cînd dau în sfîrşit, la Wavre, peste un corp de armată prusian izolat, ariergarda lui Bkicher. Ca nişte apucaţi, se aruncă asupra poziţiilor întărite, în fruntea tuturor e Gérard, de parcă ar căuta, împins de presimţiri sumbre, moartea. Un glonte îl doboară... La căderea nopţii, francezii cuceresc printr-un asalt satul, dar intuiesc că această victorie minoră asupra ariergărzii nu mai are nici un sens. Acolo, departe, pe cîmpul marii bătălii, a coborît o linişte totală, înspăimîntătoare muţenie, fioroasă linişte, oribilă tăcere a morţii și cu toţii simt că bubuitul tunurilor era mai bun decît această nesiguranţă care îţi macină nervii. Dimineaţa strîng bivuacul şi pleacă din nou în marş, rupţi de oboseală şi conştienţi de faptul că toate marşurile şi manevrele lor sînt acum de prisos. În fine, pe la ora zece dimineaţa, un ofiţer al statului major ajunge la ei. E ajutat să coboare de pe cal şi copleşit cu întrebări. Dar ofiţerul are faţa descompusă de groază, părul ud i s-a lipit de tîmple, tremură de încordare şi se bîlbîie rostind cuvinte pe care ei nu le înţeleg, nu pot şi nu vor să le înţeleagă. Îl consideră un dement, un individ ameţit de băutură. El spune că nu mai există împărat, că nu mai există armată, că Franţa este pierdută. Încetul cu încetul smulg de la el întregul adevăr.

Grouchy este livid şi se sprijină tremurînd în sabia sa; el ştie că de acum începe calvarul vieţii sale. Dar acceptă fără ezitare situaţia ingrată de a lua asupra sa întreaga vină. Omul supus şi nesigur care a eşuat în secunda hotărîtoare devine acum, faţă în faţă cu primejdia apropiată, din nou bărbat, aproape erou. El adună de îndată toţi ofiţerii şi ține – cu lacrimi de mînie și tristeţe în ochi – o scurtă cuvîntare, în care îşi justifică ezitările şi totodată le deplînge. Ofiţerii săi îl ascultă în tăcere, fără un cuvînt, deşi sînt aceiaşi care pînă ieri murmurau împotriva lui. Şi tocmai în acest ceas, după secunda sa pierdută, îşi arată Grouchy – prea tîrziu! – toată priceperea sa militară. Acum cînd nu mai are un ordin scris, care să-l țină în frîu, iar libertatea de a decide îi este restituită, marile sale virtuţi – chibzuinţă, pricepere, conştiinciozitate, precauţie – intră în acţiune. Înconjurat de un duşman de cinci ori mai numeros, Grouchy îşi conduce trupele înapoi printre inamici, fără să piardă nici un tun şi nici un om – o realizare tactică excepţională – salvînd ultima armată a imperiului.

Dar la întoarcere nu mai găseşte nici un împărat care să-i mulţumească, şi nici un duşman asupra căruia să-şi arunce trupele. Şi chiar dacă, pe plan exterior, viaţa lui urmează un curs ascendent – este numit comandant suprem, devine pair al Franţei şi în toate funcţiile se dovedeşte energic şi capabil – nimic nu mai poate să-i răscumpere acel moment care a făcut din el mîna destinului, dar a arătat totodată că nu este la înălţimea clipei.

Sfîrșit

ŞTEFAN ZWEIG (traducere de I.M.)

Ilustrație de Maurice Leloir, 1894

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (207)

Zeii (21)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (8)

A început atunci o bătălie dintre cele mai crude și mai înverșunate. Prin vrăjitorie Chi You a declanșat ploaia și vîntul, răspîndind o ceață densă, ceea ce l-a făcut pe Împăratul Galben să bată în retragere. Mai mult, s-a rătăcit într-o pădure deasă. Din fericire, cu el se găsea bătrînul înțelept Fenghou. Acesta a inventat un mic car, pe care a așezat un om făcut din lemn, care arăta mereu direcția Sudului, pentru că se răsucea după cum brațul său întins era atras de magnetismul terestru. Este momentul mitologic al inventării busolei chineze, care arată întotdeauna Sudul. Practic, carul-busolă l-a ajutat pe Împăratul Galben să iasă din pădure și să reia lupta cu Chi You. I-a poruncit dragonului sacru Ying Long, cel cu două aripi, să declanșeze ploaia. Atunci s-au pornit ploaia torențială și vîntul vijelios, o adevărată furtună. Din păcate exista riscul ca și armata Împăratului Galben să se înece, astfel încît acesta a fost nevoit să o cheme în ajutor pe fiica sa Ba – zeița secetei și a uscăciunii. Zeița avea un trup foarte fierbinte și emana în jur atîta căldură, încît a oprit ploaia. Dragonul Ying Long a început imediat să doboare dușmani. Adică o parte din frații lui Ying Long și mulțime de oameni din neamul miao. Între timp, nici Împăratul Galben nu a stat degeaba, și l-a prins pe monstrul (taurul) Kui de pe muntele Liupo Shan și l-a jupuit. Din pielea lui a făcut o tobă. Capul lui Kui a fost îngropat la distanță de trup. Era o măsură de prevedere ca nu cumva, prin magie, monstrul-taur să revină la viață. Atunci, Împăratul Galben l-a omorît pe zeul tunetului, Lei Shen, cu acordul acestuia, și a luat oasele cu care

Oameni

și miracole (31)

Invizibilitatea (2)

Ermitul i-a cerut apoi lui Teodul să-i aducă hîrtie şi cerneală, după care a dispărut brusc, fără ca interlocutorul său să-şi poată da seama în ce direcţie a luat-o. Teodul a pornit aşadar spre mînăstire ca să-i procure ce-i ceruse ermitul, apoi, după cîtva timp, s-a întors pe cărare ca să i le ducă. Ajuns în aceeaşi poiană, ermitul i-a apărut pe neaşteptate fără să-şi poată da seama de unde venea. Chipul lui radia. Şi, din nou, a făcut dovada capacităţii sale de clarvăzător sfătuindu-l pe Teodul să nu se ducă într-o mînăstire unde nu se afla persoana pe care dorea s-o vadă.

După cinci ani, Teodul a auzit o poveste ciudată. Un frate de la mînăstire îşi văzuse oile şi cîinii turmei sale adunîndu-se într-un mod neobişnuit şi a văzut în mijlocul lor un călugăr bătrîn care zicea: „Cu ce am păcătuit, Doamne, ca să mă arăţi oamenilor?“. Era de obicei invizibil? În orice caz, i-a cerut acelui călugăr să nu spună nimănui despre întîlnirea cu el. Promisiune ţinută doar o săptămînă... Călugărul a povestit totul preotului la spovedanie, care a pus să fie căutat peste tot ermitul, fără succes. Ermitul era din nou invizibil.

Relatări ale unor miracole identice găsim şi la ortodocşii greci sau ruşi. Numai stigmatele nu figurează în rîndul miracolelor la ortodocşi. În rest, postul, luminiscenţa şi levitaţia sînt frecvent citate.

La daoişti, faptul de a deveni invizibil e legat de faptul de a lua foc şi de a deveni luminos. Cu alte cuvinte, cele trei miracole – invizibilitate, hipertermie şi luminiscenţa – sînt provocate de aceeaşi sursă.

„Adeptul daoist, scrie Isabelle Robinet, va putea după dorinţă să apară şi apoi să dispară; va putea să se cufunde în apă fără să se ude; să nu fie ars de foc; animalele sălbatice nu-l vor ataca şi nimeni nu-i va putea face vreun rău; va comanda vîntului şi ploii, va parcurge mii de leghe într-o clipă şi, bineînţeles, va putea să zboare“.

Dintre toate puterile daoistului, cea de a deveni invizibil capătă forme diverse. Poate, pur şi simplu, să se topească în mulţime, să treacă neobservat sau, ca

să bată toba făcută din pielea lui Kui. Adusă pe cîmpul de luptă, toba a fost bătută de nouă ori la rînd, suficient ca munții să înceapă a vui, să dea naștere la ecouri puternice, asurzitoare, ceea ce a speriat oastea lui Chi You. Pusă pe fugă, înfrîntă, armata lui Chi You a fost lichidată în scurtă vreme. În final, Împăratul Galben l-a omorît și pe Chi You. Bătălia teribilă de la Zhuolu, se spune, a stabilit printre chinezi identitatea precisă a naționalității HAN-chineză.

Chong – zeu foarte vechi al Sudului. În mitologia de început el avea controlul asupra Cerului. Fratele său Li, zeu al Focului, stăpînea Pămîntul. Legătura și comunicarea între Cer și Pămînt erau libere și lesnicioase. Zeii puteau coborî pe pămînt și se amestecau deseori printre oameni. O răscoală și niște tulburări în rîndul pămîntenilor au dus la separarea fraților Chong și Li. S-a stabilit o nouă ordine care despărțea Cerul de Pămînt, așa încît zeii nu au mai descins printre oameni și nici muritorii nu au mai putut urca la Cer.

Chuang Kong – zeu daoist cunoscut ca domn al patului. Soția sa este zeița Chuang Mu. Amîndurora li se aduc ofrande din partea femeilor care își doresc copii.

Chuang Mu – zeiță daoistă a paturilor și dormitoarelor, precum și a tot ce se întîmplă acolo – somn, desfătare erotică, naștere. Soțul ei, Chuang Kong, personaj foarte popular, îi este de ajutor în tot ce face.

Chu Jung/Zhu Rong – unul dintre zeii focului. Are puterea și libertatea de a-i pedepsi pe cei care încalcă legile Cerului. Este cunoscut și sub numele de Huo Bu. Se numără printre slujbașii Ministerului ceresc al Focului și este regent al sudului Cerului. Tot el este cel care execută, ca un fel de călău, sentințele date de Cer. Cu alte cuvinte, Zhu Rong încarnează focul, răzbunarea și justiția. Simbolizează, în general, un bine al lumii. În mitologia dinaintea dinastiei Qin el era considerat un guvernator al întregii emisfere sudice. Printre faptele lui

un cameleon, să se identifice cu copacii cînd se află în pădure etc. „Sfîntul e una cu Cerul şi Pămîntul“.

Pao p’ou Tseu explică: „Trupul omului este în mod natural vizibil, dar există metode pentru a-l face invizibil“.

Aceste metode fac apel la o noţiune foarte importantă în daoism: cea a metamorfozelor, pentru regăsirea „adevăratei forme”. Formă pe care trebuie să înveţi s-o decelezi dincolo de aparenţe. Şi, cînd adeptul reuşeşte să se facă suflu sau aer, sau lumină, ştie să se facă şi evanescent şi să dispară.

„Capacitatea de a deveni invizibil, continuă Isabelle Robinet, este în mod constant asociată cu cea de a apărea după dorinţă, de a-şi stinge lumina, de a da drumul la hăţuri. Metoda pentru a ieşi din fiinţă şi de a intra în nefiinţă, a te elibera de corp şi a scăpa de el transformîndu­te în lumina lichidă a lui Chen Ciu King conferă putere celui care o practică timp de şapte ani de a-şi transforma corpul în şaptezeci şi două de lumini, a dispărea şi a apărea, a fi vizibil sau ascuns“.

Bilocaţia mi se pare, dintre toate miracolele, cea mai ambiguă şi poate cea mai puţin atestată. În majoritatea cazurilor, dovezile nu mi se par suficiente ca să afirm că a existat, în realitate, dedublarea. Ipoteza unei apariţii este mai probabilă. Ce-i aceea o apariţie dacă nu manifestarea la distanţă a unei persoane alteia? Nu este o viziune, pentru că viziunea îşi are sursa în creierul celui care vede, în timp ce apariţia îşi are sursa în exterior.

Totuşi, nu pare de neconceput ca o parte din corpul uman, partea sa „energetică“, să se poată „materializa“ şi manifesta departe de sursă, învelişul corporal. Ceea ce ar declanşa această „dedublare“ – unde cele două părţi vizibile nu ar fi de aceeaşi natură (una fiind carne, cealaltă energie) – ar putea să fie o legătură telepatică puternică între cel care se „dedublează“ şi cel care îl vede. Cel care vede, martorul, ar lua atunci această manifestare, pe care o putem numi apariţie, drept realitate.

Dar, dacă admitem că unele fiinţe excepţionale au dobîndit puterea de a se manifesta la depărtare după dorinţă, atunci miracolul există indiferent care e natura părţii „dedublate“.

merită menționată lupta dusă împotriva lui Gong Gong, zeul Apelor, pentru stabilirea supremației, confruntare din care a ieșit învingător. Gong Gong, umilit, a încercat să se sinucidă, izbindu-se cu capul de Muntele Buzhou ceea ce a declanșat teribilul Potop de pe Pămînt. Zhu Rong a luat parte și la desființarea legăturilor dintre Cer și Pămînt, după care doar zeii au mai putut coborî printre oameni. Din porunca Împăratului celest Da Di, Zhu Rong a trebuit să-l execute pe Gun, pentru că eșuase în stăvilirea inundațiilor/Potopului. O variantă a mitului afirmă că Gun a fost omorît parțial, fiind îngropat de viu, pe jumătate, sub o stîncă din Muntele Yulin. Zhu Rong este portretizat ca un bărbat semeț, falnic, protejat de armură, cu sabia în mînă și călare pe un tigru uriaș.

Chu Jiang – regele celui de-al doilea Infern daoist, spațiu în care sînt supuși pedepselor hoții, pungașii, criminalii, intermediarii în afacerile necinstite, medicii ignoranți, indivizii care au provocat în viață răniri oamenilor și animalelor. Al doilea Infern are în subordine 16 compartimente în care li se aplică vinovaților pedepse ca flămînzirea, însetarea, sfîrtecarea trupurilor. Tot acolo, animale sălbatice îngrozitoare îi devorează pe păcătoși. Se crede că Infernul acela este alcătuit în principal dintr-un lac de gheață. Așa se explică chinuirea prin gheață și prin foc. Adepții daoismului îl venerează pe Chu Jiang în prima zi a lunii a treia din an.

Chung Kuei/Zhong Guei – zeu daoist al călătorilor și al examenelor imperiale. În viața reală, personajul s-a sinucis pentru că a fost nedreptățit la examenele imperiale. Ca orice sinucigaș, el a devenit un spirit gui Ca zeu, este devotat studioșilor și îi ocrotește pe călători de necazuri. Este ilustrat îmbrăcat într-o robă lungă de culoare roșie. Uneori, apare însoțit de un demon. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

În schimb, invizibilitatea nu poate avea explicaţie, poate doar în miopia martorului...

Corpul veșnic (1)

Dintre toate miracolele corpului, cel al păstrării nealterate a cadavrului, al neputrezirii sale se observă cel mai rar – puţine persoane se pot lăuda că au asistat la o exhumare descoperind un cadavru neputrezit – şi cel mai uşor de constatat, căci, în prezenţa unui astfel de cadavru, e uşor de povestit ceea ce vezi.

Acest miracol aparţine aproape exclusiv sfinţilor catolici deoarece procedura de canonizare cere, chiar şi azi, exhumarea cadavrului pentru „recunoaşterea rămăşiţelor pămînteşti“. (Se pare totuşi că există unele cazuri şi la sfinţii ortodocşi.)

În biografiile misticilor, acest miracol este menţionat sub două forme: fie corpul mort, înainte de îngropare, nu prezintă nici rigiditatea cadaverică şi nici începutul de descompunere la mai multe zile după moarte; fie cadavrul, exhumat, apare intact, fără mirosuri urîte, fără descompunere, şi asta la mulţi ani după îngropare, fără să se poată găsi nici un fel de explicaţie pentru această nealterare.

Numărul de cazuri este într-adevăr tulburător. Thurston avansa cifra de patruzeci şi doi de sfinţi, între anii 1400 şi 1900, dintre care douăzeci şi două de cazuri susţinute cu dovezi serioase şi şapte pentru care menţiunea figurează în biografie. Şi vom vedea că există şi cazuri contemporane.

* * *

Atenţia vecinilor a fost atrasă mai întîi de nişte lumini ciudate: „Puteam vedea din casele noastre, ziceau ei, la zece minute distanţă în faţa noastră, la sud, o lumină strălucind pe un mormînt, o lumină diferită de cele obişnuite, care apărea şi dispărea“.

I-au alertat pe călugării de la mînăstire, care nu i-au crezut. Dar, din cauza insistenţelor, s-au dus împreună spre locul de unde se producea acel fenomen luminos. Nu era un mormînt oarecare. Acolo fusese îngropat un om sfînt, un călugăr maronit, părintele Charbel Maklouf.

(va urma)

HÉLÈnE rEnArD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pîinea noastră cea de toate zilele, paşii spre Divinitate

Prin lucrarea sa, „Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti”, apărută la Editura Etnologică în anul 2011, cercetătoarea Ofelia Văduva aduce o importantă contribuţie la cercetarea unui domeniu reprezentativ din cultura populară românească. Anume că simbolurile, tradiţiile şi obiceiurile populare din toate zonele ţării, corelate cu vestimentaţia si gastronomia, susţin ideea existenţei neîntrerupte, de peste 2.000 de ani, a românilor la nordul şi sudul Dunării.

Modurile prin care un popor își procură și își prepară hrana sînt segmente intrinseci din cultura lui - bucătăria și băuturile, mesele ocazionate de anumite evenimente și sărbători religioase sau ambianța tipică - și devin mărci culturale definitorii, părți din antropologia lui.

Turismul, în general, este preocupat de recuperarea și punerea în valoare a multor caracteristici ale gastronomiei naționale la care adăugăm costumația și decorul specifice fiecărui eveniment, muzica, obiceiurile și tradițiile.

Dacă în universul satului tradițional se mai păstrează, într-o oarecare măsură, elemente specifice culturii vechi, legate de feluri de mîncare, băuturi și petreceri, în general, la orașe, unde lumea e atît de cosmopolită, situația s-a schimbat hotărîtor. Mai ales în ultimele decenii, prin toate tipurile de restaurante, pensiuni și alte stabilimente de acest fel, pe lîngă sortimentele de mîncare tradițională românească, la mare căutare a ajuns gastronomia europeană, asiatică sau chiar sudamericană. Ca atare, s-au deschis localuri profilate numai pe specificul culinar din anumite țări.

Trăim vremuri tulburi, cînd globalizarea împinge omenirea la pierderea identității naționale prin amestecul culturilor și raselor și schimbul de populații. Ca atare, este bine-venit demersul Ofeliei Văduva de a identifica și scoate la lumină elemente ale bucătăriei românești, parte componentă a culturii noastre de ieri și de azi. În acest scop, autoarea a consultat o bibliografie bogată, care, coroborată cu cercetările proprii, prin care a relevat practici, simboluri și obiceiuri devenite elemente specifice culturii vechi, a încercat să afle care sînt cele ce au devenit mîncăruri tradiționale. Numai că, ajunși la acest punct, etnologii s-au lovit de două obstacole. În primul rînd că orice identificare a specificului național culinar trebuie să înceapă în lumea satului, unde se mai consumă feluri de mîncare (sau bucate) și băuturi tradiționale la toate petrecerile: nunți, botezuri, zile onomastice sau aniversări. Urmează marile sărbători de peste an, Paștele, Crăciunul și celelalte obiceiuri și tradiții, cu muzica, ambianța și costumele aferente.

Cît privește așa-zisele preparate culinare românești, stropite cu băuturile specifice fiecărei zone folclorice, cercetătorii au stabilit că puține mai sînt românești și mai merită să se constituie în branduri de țară: mititeii, țuica și cam atît. În rest, delicioasele sarmale, chiftelele, ciulamaua, musacaua, sarailia și baclavaua sînt turcești. Gulașul, papricașul și palinka sînt ungurești. Zacusca, bulgărească. Supa, zama, zupa sau șlibovița, nemțești. Cît despre unica noastră mămăligă, o întîlnim și la

„Pîinea noastră cea de toate zilele“, pictură de Octav Băncilă

bulgari (mămăliciki sau caciamacul) sau la italieni și francezi (polenta).

Cercetînd natura alimentelor, se observă că evenimentele cărora le sînt dedicate sau modul lor de preparare (autohton sau împrumutat) sînt diferite. De aceea etnologii le-au împărțit pe categorii: alimente naturale/ alimente transformate culinar (gătite), alimente vegetale/alimente pe bază de carne; mîncarea de dulce/mîncarea de post (ascetism culinar); alimente ceremoniale/alimente ritualice. Să nu uităm nici dimensiunile spirituale în care se desfăşoară sacrificiul animalelor.

Alimente naturale

Parte componentă a recuzitei rituale, alimentele, roade ale pămîntului, trimit mental la ciclicitatea vegetației și, în ultimă instanță, la viața veșnică. Dintre alimentele în stare naturală, care conțin simboluri străvechi, se detașează mierea, aliment sacru, hrana și băutura zeilor. ,,Cică Dumnezeu, după ce a făcut viețuitoarele, le-a cerut să-I arate ce au înfăptuit. Toate au trecut prin fața Lui și I-au cerut binecuvîntarea. La urmă, a sosit și albina, ostenită și asudată de muncă și alergătură, cu trupul zgîriat și plin de spinii și mărăcinii prin care zburase în căutarea hranei. Bunului Dumnezeu I-a plăcut hărnicia ei și a blagoslovit-o ca năduşala și sîngele să i se prefacă în miere și ceară. Mierea să-i fie hrană și altora, iar ceara să ardă în lumînări la sfintele icoane. Cu timpul, mierea și-a pierdut caracterul sacru, dar ceara nu, fiindcă din ea s-au făcut lumînări. Albina este musca lui Dumnezeu, care a binecuvîntat-o să fie de folos oamenilor și bisericii...”. Sau: ,,Cînd era prunc, Zeus a fost hrănit și păzit de două surori: Melissa și Amaltheia, fiicele lui Melisseu, regele Cretei” (,,Dincolo de Dunăre. Studii de etnologie balcanică” - Marianne Mesnil și Asia Popova). Mitologia și pragmatismul se regăsesc astfel îngemănate în simbolistica mierii, axată pe ideea de puritate, blîndeţe şi bunătate din cele mai vechi timpuri.

Laptele este și el un aliment primar. Amestecat cu mierea, reprezintă un arhetip alimentar. Cică în Paradis ar exista mai multe izvoare cu lapte și miere. Aceste alimente sînt și ofrandă pentru zei. Tot în mitologie se mai vorbește de laptele Demetrei și al Herei, simbolul vieții, al fertilității și al sănătății. Mierea și laptele se toarnă în scăldătoarea pruncului, a mirilor și chiar a morților. Și Paparudele se stropesc cu lapte.

Oul este simbolul universal al nașterii și al purității. Dar și al nemuririi prin repetare. Se păstrează peste an la icoane ca sămînţă a Soarelui.

Sarea este simbolul curățeniei și al purității. Darul zeilor. Mierea și laptele, pîinea și sarea, simbol al zeilor veșnici și al prieteniei. Sfînta sare, sfînta dreptate. Indispensabilă vieții, dar nocivă în cantități mari.

Peștele este singurul aliment de origine animală tolerat în post. Prin urmare, un aliment ritualic. În mitologia românească are mai multe simboluri. Peștele stă în apă. Pamîntul stă pe patru pești care, cînd se mișcă, produc cutremurul. Cei patru pești sînt cele patru posturi mai importante. Peștele apare și în Biblie cu peștii înmulțiți de Isus. ,,Dezlegarea la pește” de Bunavestire, Floriile, Nașterea Sfintei Mării. ,,Cine înghite un pește viu de Blagoveștenie, acela va prinde pești tot anul”.

Vinul este băutura sacră, legat de cultul lui Dionysos. Și de Isus, care a transformat apa-n vin la nunta din Cana Galileea. Faptul că, la sfatul regelui Burebista, preotul Deceneu poruncește stîrpirea viței-de-vie simbolizează ideea că, în vremurile străvechi, doar mierea și laptele erau considerate băuturi sacre. Și creștinismul a lăudat

calitățile vinului, dacă este băut cu măsură. Vinul și colacii, ritualuri străvechi, simbolizează belșugul la multe popoare. Vinul - sîngele Domnului, pîineatrupul Lui.

Alimente transformate culinar

Sub acțiunea apei și a focului, apar alimentele preparate culinar.

Să începem cu pîinea cea de toate zilele, întrucît la multe popoare reprezintă hrana de bază, dar și simbol al sărăciei: pîine cu sare, pîine uscată, o cojiță de pîine... Pîinea se face din cereale: grîu, orz, secară, porumb, mei, orez. În momente de cumpănă grea, războaie, foamete sau molime, făina neagră se amestecă cu tărîţe sau cu rumeguș și dă un produs alimentar amar, dar comestibil. Pînă nu demult, pîinea neagră era un alt simbol al sărăciei și mizeriei, precum și traiul în țară străină (,,Fie pîinea cît de rea, tot mai bine-n țara mea...”). Pîinea albă o consumau doar bogații. La rîndu-i, bobul de grîu semănat simbolizează veșnicia vieții. Pîinea o găsim și în rugăciunea ,,Tatăl nostru”. Componentele grîu-făinăpîine sînt simbolul Sfintei Treimi, Tatăl-Fiul-Sfîntul Duh. Colacul este un alt produs al făinii, care s-a extins prin folosirea ritualului. Dacă pîinea provine din latină, colacul provine din slavă. Tot așa cum albină, miere, ceară, fagure, stup provin din latinește, iar prisacă, matcă, trîntor au rădăcini slave. Cultivarea grîului simbolizează lupta neîntreruptă a omului cu natura. Dar pîinea din făină mai suportă și unele adaosuri: cartoful (la sași și șvabi), tărîța, turtițe (în zonele sărace). Pînă la apariția drojdiei de bere, la frămîntarea pîinii se foloseau turtițele de cocă sau plămada. La un festival de muzică populară din Basarabia, cineva a împărțit în sală cîteva pîini mari pe care publicul le-a rupt în bucăți mai mici și le-a dat mai departe, într-un fel de urare de rodnicie, fertilitate. La marile sărbători, nuntă, botez, dar și la înmormîntare, pîinea este magie, lumea de aici-lumea de dincolo. La fel și colacii: de nuntă, de înmormîntare, de pomană. Apropo de cuvîntul pomană. Are o dublă rădăcină. Pentru unii vine din latinește: pro mani (pentru zeii casei, manii sau larii, care păzesc casa de duhurile rele, în fapt, strămoșii). Pentru alții, provine din slavă (pominati, nepominati: în amintirea lui...).

Forme plastice şi simboluri

Prin frămîntarea aluatului/modelarea lutului, pîinea poate fi inclusă în manifestările de artă populară: păsări, flori, o cruce sau forme geometrice, întîlnite și în țesături și încondeieri de ouă. Coliva este metafora vieții îngemănată cu moartea. Hrana morților și simbolul reînvierii. E mare păcat să nu faci mortului colivă. Mucenicii, simbolul celor 40 de mucenici uciși la Sevasta în timpul prigoanei împotrivă creștinilor. Pasca, alături de ouăle roșii, semnul sărbătorii Paștelui.

Postul. Prescripții și interdicții alimentare

Cînd te scoli de la masă, să zici: ,,MulţumescuȚi, Doamne, că m-ai săturat/ De bunătățile Tale cele pămînteşti./ Nu mă lipsi nici de cele cerești...”. Sau: ,,Mulţumescu-Ți, Doamne,/ De pîine și de sare,/ Și de darurile tale...”. Să nu mănînci pînă crăpi. Să nu înjuri la masă. Să nu te așezi fără să te fi spălat pe mîini.

Postul, practică ascetică. Se relevă prin trecerea de la cotidian la sărbătoare și de la profan la sacru. Este și un factor ordonator al existenţei umane. Gestul postului, alături de rugăciunile zilnice, plus datul de pomană simbolizează comunicarea cu Divinitatea. Purificarea interioară prin cele patru posturi simbolizează hrana spirituală, detașarea de profan și apropierea de sacru. Să nu uităm că, în vechime, Săptămîna Patimilor cerea anumite practici severe prin care comemoram chinurile lui Christos, precum și ale morților din familie.

Să nu uităm: modelul alimentar, transmis pînă la noi, este bazat pe convingeri creștine, conform cărora hrana este un dar divin (,,Bogdaproste, Doamne, pentru pîinea asta...”) și că prelucrarea și asimilarea ei în timp și spațiu ne apropie de Dumnezeu: ,,Pîinea noastră cea de toate zilele” este principalul scop al existenței noastre, apropierea de Dumnezeu, la început cu pași timizi și, mai tîrziu, mai apăsat.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

De unde vin numele lunilor anului?

Anul Nou aduce cu el calendare proaspete, planuri, promisiuni și dorința de a consemna evenimentele vieții noastre în file de jurnal. Toate acestea au ceva în comun: lunile anului. Numele celor 12 luni au devenit atît de prezente în tot ceea ce facem, încît le tratăm ca pe o relație veche: ne sînt indispensabile, dar nu le mai acordăm atîta atenție. De unde vin numele lor, cine le-a inventat și ce semnifică?

Ianuarie – Prima lună, cea care deschide calea noului an, poartă numele zeului roman Ianus. Asocierea nu este întîmplătoare. Ianus avea în fișa postului său divin responsabilitatea de a se ocupa de porți și începuturi. Ambele reprezintă frumoase metafore pentru orice debut, fiecare ușă deschizînd o cale, ce poate reprezenta o nouă etapă. Ianus era, de regulă, reprezentat ca avînd două fețe, privind atît înainte, cît și înapoi, așa cum facem și noi în preajma Revelionului: analizăm ce am realizat și ne gîndim la viitor.

Februarie – La fel ca surorile sale, februarie este tot de origine latină, provenind din februarius sau din februa. Februa era denumirea sub care se desfășura un festival al purificării, menit să pregătească oamenii pentru sosirea primăverii. După ce februarie a fost adăugată calendarului roman, sărbătoarea începea în data de 15, cu ritualuri pentru alungarea spiritelor rele, purificarea orașului, eliberarea fertilității și sănătății.

martie – Martie este o lună mai cu moț, pentru multă vreme fiind vedeta care deschidea calendarul roman. De la întemeierea Romei, în anul 750 î.Chr., pînă în jurul anului 150 î.Chr., romanii au funcționat cu un calendar de mic litraj, care cuprindea doar 10 luni și care începea din martie. Se consideră că Romulus este cel care a conceput această metodă de calculare a timpului. Pe lîngă faptul că era prima, mai avea și numele unui zeu puternic: Marte, patronul războiului și agriculturii. Atît de puternic încît și o planetă (Marte) și o zi a săptămînii (marți) au fost numite în onoarea lui. Dacă războiul nu prea are legătură cu primăvara, în schimb agricultura are și se consideră că luna poartă numele lui Marte pentru a marca începutul unui nou ciclu agricol.

Aprilie – Nebunatică precum o știm, avea 29 de zile la început, primind una ca bonus, în timpul reformei din anii 40 î.Chr.. Numele are o origine ambiguă. O variantă este cea care pleacă de la aperio, aperire, apertus, cu sensul de a se deschide, așa cum fac florile în această perioadă a anului. Alte teorii o aduc în discuție pe zeița frumuseții, Afrodita, sosia greacă a romanei Venus. În timp ce la țară, în aprilie, aveau loc

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (15)

Tifosul (2)

„În aproape fiecare bordei, informa corespondentul ziarului The Times, sînt cîteva cazuri de tifos şi în multe situaţii familii întregi sînt lovite de boală şi, prin forţa împrejurărilor, urmează să moară neîngrijite de nimeni”; în regiune muriseră aproape 50 de doctori, iar acum nu mai rămăsese decît unu la 150.000 de locuitori, aşa că ţăranii trebuiau să joace ei înşişi rolurile de medic, asistentă medicală şi antreprenor de pompe funebre: „Cînd moare un bolnav care nu are rude, vecinii lui sărmani şi flămînzi îi dezbracă trupul de hainele mizerabile şi contaminate şi le vînd pe cîţiva bănuţi, răspîndind astfel boala”. În iulie 1920, dr. Norman White, membru al Comisiei pentru combaterea tifosului în Galiţia din cadrul Ligii Naţiunilor, spunea: „Cei din păturile sărace erau infestaţi aproape în bloc cu păduchi”, iar The Times recunoştea în păduche „o ameninţare mai periculoasă decît omul înarmat”. În anul următor, un corespondent al acestui

multe sărbători cîmpenești, la Roma, festivitățile erau dedicate unor zeități feminine și, în special, lui Venus. mai – În cazul lui florar, inspirația a venit de la zeița Maia. Poate mai puțin celebră decît alți zei, Maia, în mitologia greacă, era fiica lui Atlas (titanul condamnat să țină tot cerul pe umeri) și mama lui Hermes (mesagerul zeilor). Maia era considerată un simbol al maternității și ocrotitoarea Pămîntului. Luna mai începea cu sărbătoarea cunoscută drept Ludi Florae, dedicată plăcerii sub toate formele. Spre mijlocul lui mai, romanii treceau în extrema opusă și organizau o serie de ritualuri menite să îmblînzească umbrele celor trecuți în veșnicie.

Iunie – Dacă au făcut grecilor concesia de a le ceda denumirea lunii mai, romanii revin în forță cu următoarea pe listă: iunie. Soția lui Jupiter, Junona și-a cerut și primit drepturile. Atît numele zeiței cît și al lunii s-ar părea că provin din termenul juventas (tinerețe). În Calendarul ilustrat al lui Filocalus (din 354 d.Chr.) luna era reprezentată sub forma unui nud masculin ținînd o torță, simbol al solstițiului de vară, notat de romani în data de 24 iunie.

Iulie – În miezul verii, avem parte de prima lună care poartă numele unei persoane reale. Iulie este luna în care a venit pe lume Iulius Cezar. Cum se întîmplă adesea, a fost nevoie ca ocrotitorul lui Brutus să moară, în anul 44 î.Chr., pentru ca luna nașterii sale să îi poarte numele. Înainte de acest trist eveniment, luna se numea Quintilis, avînd în vedere că în vechiul calendar, unde numărătoarea începea din martie, iulie era cea de-a cincea în șirul anului.

August – Ca să nu rămînă mai prejos, Augustus, primul care a purtat titulatura de împărat roman, și-a primit și el propria lună, în anul 8 î.Chr., la șase ani după trecerea în lumea celor drepți. Viitorul împărat venise pe lume cu mai modestul nume de Octavian, însă Iulius Cezar l-a adoptat, numindu-l moștenitorul său. Astfel, a avut nevoie și de un nume pe măsură, optînd pentru

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii ziar a călătorit în Rusia pînă la Sîzran şi a aflat că acolo situaţia era la fel de sumbră. Oamenii erau „cadaverici, plini de paraziţi şi epuizaţi”, trăiau în „condiţii sanitare de nedescris” în tabere aglomerate, „acoperiţi de muşte bîzîind, înveşmîntaţi în zdrenţe şi haine vechi şi rupte. M-am întrebat cîţi dintre ei vor mai fi în viaţă după iarnă”. Liga Naţiunilor a estimat că, la vremea cînd epidemia s-a stins, în Rusia muriseră pînă la 3 milioane de oameni. Încă o dată, tifosul s-a dovedit a fi „asemenea molimelor de demult, care au năpăstuit şi au ucis oamenii în toate timpurile”.

Cînd a izbucnit al Doilea Război Mondial, proprietăţile insecticide ale DDT-ului fuseseră descoperite deja, iar acesta s-a dovedit extrem de eficient împotriva păduchilor. DDT-ul, o igienă mai bună şi dezvoltarea unui vaccin au făcut ca nici un soldat din Statele Unite să nu moară de tifos în timpul războiului. Cu toate acestea, boala a lovit armata germană care a invadat Rusia în 1941 şi 50.000 de persoane au murit de pe urma ei în Egipt, Algeria şi Maroc. În lagărele de concentrare, naziştii au creat condiţii propice pentru proliferarea bolii, astfel că tifosul a ucis foarte mulţi oameni în lagăre precum Theresienstadt şi Bergen-Belsen. În prezent, tratamentul cu antibiotice dă rezultate foarte bune, dar în zonele îndepărtate din Anzi, din

Augustus. Se spune că luna august are tot 31 de zile, pentru ca cei doi lideri romani să se bucure de cinstire egală. Luna august s-a dovedit una benefică pentru Imperiul Roman, multe din reușitele sale istorice fiind înregistrate în această perioadă: intrarea triumfală a lui Augustus în Roma, cîștigarea autorității asupra Egiptului, sfîrșitul războaielor civile etc.

Septembrie – Începînd din septembrie, socoteala lunilor devine mai simplă, denumirile lor fiind inspirate de ordinea în vechiul calendar roman. Septembrie vine din latinul septem, care înseamnă șapte. În calendarul roman de 10 luni, septembrie era, într-adevăr, cea de-a șaptea lună. Ulterior, ianuarie și februarie au fost adăugate, dar numele lunii a noua a rămas neschimbat. Între 12 și 14 septembrie aveau loc Ludi Romani, festivități cu caracter religios, extinse apoi între 5 și 19 septembrie. Data de 4 septembrie îi era închinată lui Iulius Cezar, zeificat postum și ținut la mare cinste de romani.

octombrie – Toamna, romanii au lăsat lunile să curgă în vechile formule. Octombrie, de la octo (opt) și-a păstrat denumirea din calendarul anterior celui iulian. Cu toate acestea, nu se poate plînge de discriminare, fiind o lună în care romanii sărbătoreau din plin: Mundus patet (festivități dedicate trecerii către lumea umbrelor și ploilor), în 5 octombrie, Meditrinalia (sărbătoare în cinstea zeilor) în data de 11, Augustalia (închinată lui Augustus) în 12 sau Armilustrium (sărbătoare militară) pe 19. Conform crezului politic „pîine și circ”, cel puțin cel de-al doilea ingredient era asigurat din plin.

noiembrie – De la novem (nouă), intră în calendar și penultima lună a anului, noiembrie. Vremea capricioasă nu îi ținea în casă pe romanii dornici de distracție, aceștia avînd posibilitatea de a participa la spectacole de teatru sau întreceri atletice deschise publicului larg.

Decembrie – Anul roman timpuriu se încheia cu luna a 10-a, așa că decem a trecut în denumirea lui decembrie și a rămas acolo. O sumedenie de sărbători păgîne au precedat sărbătorile de iarnă ale zilelor noastre. Saturnaliile, care începeau în 17 și țineau pînă în 23 decembrie, se lăsau cu sacrificii aduse zeului Saturn și petreceri publice urmate de oferirea unor daruri. Ordinea socială era răsturnată, jocurile de noroc, permise, iar stăpînii schimbau rolurile cu sclavii lor. Tot în preajma actualului Crăciun, la data romană de 25 decembrie era sărbătorit zeul soarelui neînvins, Sol Invictus, protectorul soldaților.

Tot romanii ne-au dat și numele calendarului, fiecare primă zi a lunii fiind numită calendae, semnificînd începutul unui nou ciclu lunar.

PUBLIMIx.RO

Himalaya şi din unele regiuni ale Africii boala încă mai izbucneşte.

Holera (1)

Holera atacă intestinele, provocînd diaree şi vomă. Victimele suferă de dureri puternice la nivelul membrelor şi al abdomenului și pot pierde cîţiva litri de fluide în cîteva minute, deshidratîndu-se puternic şi zbîrcindu-se. Pielea ia o nuanţă neagră sau albastră, iar respiraţia devine un efort teribil. Uneori, durerea e atît de intensă, încît corpul se strînge ghem şi poate să fie readus la forma normală numai după moarte, care poate surveni în mai puţin de 24 de ore. Un medic englez a descris un caz în care a descoperit o victimă de 30 de ani „distrusă de holeră în numai şase ore şi transformată într-un schelet ţeapăn de 70 de ani”. Probabil că boala a lovit India demult, în Secolul al IV-lea î.Chr., cînd o inscripţie de pe un templu anunţa cu amărăciune: „Buzele albastre, chipul supt, ochii duşi în fundul capului, pîntecele scobit, membrele ţepene şi încovoiate ca şi cînd ar fi arse de foc, acestea sînt semnele marii boli care... s-a pogorît pentru a-i ucide pe viteji”. Se crede însă că prima pandemie ar fi izbucnit în 1817, la Jessore, răspîndindu-se apoi în toată India. (va urma)

JOHN WITHINGTON

România în oglinda istoriei

Un asasinat în prag de An Nou

(90 de ani de la asasinarea primului-ministru Ion Gh. Duca)

La acest joc al destinului a luat parte și PNL, care la 1 octombrie a adoptat un program de guvernare care preconiza, printre altele: întărirea regimului parlamentarconstituțional, simplificarea aparatului administrativ, reducerea impozitelor, combaterea șomajului, luarea de măsuri împotriva mișcărilor anarhice etc. Prima misiune de anvergură la care era chemat să se înhame noul premier erau alegerile parlamentare, programate ulterior constituirii noului guvern, astfel că noul prim-ministru este nevoit săși asume responsabilitatea organizării respectivului scrutin. După ce vom ajunge la finalul acestui articol vom constata că tocmai aceste alegeri (în special cadrul de pregătire a acestora) i-au adus sfîrșitul premierului Ion Gh. Duca.

Ion Gheorghe Duca – omul politic

Născut la București, la 20 decembrie 1879, fiul ing. Gheorghe Duca (fost director general al CFR și al Școlii de Poduri și Șosele) și al Luciei Ghica și nepotul generalului Ion Duca (fost ministru sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza), Ion Gh. Duca a absolvit Liceul „Sfîntul Sava”, după care a plecat la Paris unde a obținut un doctorat în Drept, cu lucrarea „Les sociétés coopératives en Roumanie”. Revenit în țară, după studii, își face debutul în magistratură, ca ajutor de judecător la Tribunalul Rîmnicu Vîlcea, iar numai după trei luni a fost numit director al Casei Centrale a Băncilor Populare. În plan politic, după ce devine membru al PNL, în 1907 este ales deputat de Vîlcea. Cum tînărul Duca s-a dovedit un bun publicist încă de pe băncile facultății, prin desele colaborări la ziarul „Universul” și la revista „Viața Românească”, PNL îl numește director al oficiosului liberal, ziarul „Viitorul”

Încă de la începutul carierei sale politice Ion Gh. Duca, format la școala lui Ion I.C.Brătianu, s-a numărat printre teoreticienii de frunte ai liberalismului românesc, fiind autorul a numeroase lucrări de doctrină și istorie, dintre care amintesc: „Politica externă a României” (1913); „Chestiunea graniței Banatului” (1924); „Un grand ami de la cause Roumaine, Saint Aulaire” (1930); „Memorii”, în 4 volume (apărute în 1992 la Editura „Macheavelli”, București).

Dacă vorbim de ascensiunea sa politică nu o putem face decît alăturîndu-i adjectivele fulminant și excepțional Într-adevăr, cariera guvernamentală a lui I.Gh.Duca, în care a ocupat funcții de mare răspundere, cuprinse între 1914 (avea 35 de ani) și 1933, este impresionantă: ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (4 ianuarie 1914 – 26 ianuarie 1918; 29 noiembrie 1918 – 12 decembrie 1918), ministru al Agriculturii și Domeniilor (12 decembrie 1918 – 12 septembrie 1919), ministru de Externe (19 ianuarie 1922 – 28 martie 1926), ministru de Interne (22 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928), Prim-ministru (14 noiembrie 1933 – 29 decembrie 1933). Între aceste repere temporale s-a înălțat și s-a frînt, ca un vreasc rupt de furtună, viața tumultoasă a celui care avea să rămînă în Istoria României ca ultimul model al Brătienilor.

Cu toată știința lui de carte și cu tot profesionalismul cu care și-a îndeplinit sarcinile de stat, Duca era un om modest, condus mereu de o morală sănătoasă, integru, dar neîndurător față de tendințele anarhiste și extremiste din societatea românească. De altfel, un apropiat al său, Gheorghe Selten, îl descria ca pe un om care „n­a făcut niciodată paradă de cultura sa vastă, de talentul său superior, de inteligența sa prodigioasă, fiind modest pînă la sfiiciune” În confirmarea cuvintelor de mai sus vin și următoarele realități: Ion Gh. Duca nu avea nici o proprietate în București, el locuind într-un mic apartament cu chirie, în aprorierea Pieței Romane; în ziua în care a fost asasinat, primul-

ministru purta o cămașă albă peticită, iar asupra sa avea doar 80 de lei!

Condiții și împrejurări nefaste

Datorită unor împrejurări speciale, viața politică a lui Ion Gh. Duca a traversat cîteva momente (perioade) care l-au solicitat la maximum, punîndu-i la încercare atît abilitățile de bun politician, cît și puterea de muncă și încrederea nestrămutată în opera socială și politică în care se angajase, în numele Partidului Național Liberal. Iată elementele care conferă autenticitate alegației de mai sus:

1. Participarea României la Primul Război Mondial;

2. Realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia;

3. Restaurația carlistă;

4. Ascensiunea Gărzii de Fier.

Avînd funcții importante în stat, în timpul desfășurării în România a acestor evenimente, am putea spune, cu deznodămînt crucial pentru viitorul României, I.Gh. Duca s-a implicat cu trup și suflet în rezolvarea unor probleme-cheie pentru societatea românească. În timpul mandatului de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Duca s-a numărat printre cei care au redactat textul Tratatului cu Puterile Antantei. După război, în virtutea funcției de ministru de Externe, a militat pentru o politică de înțelegere, susținînd Mica Înțelegere la care au aderat România, Iugoslavia și Cehoslovacia, cu scopul de a frîna politica revizionistă ungară și visul de restaurare al Habsburgilor. Spre exemplificare, iată viziunea ministrului de Externe Ion Gh. Duca, în ce privește relațiile politice externe, ca notă caracteristică a diplomației românești, care trebuia să fie „O politică de alianțe, chiar de alianțe intime și credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă și de abdicare a

oricărei individualități și a oricărui spirit de inițiativă, o politică în care trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decît pe alții”. (Ați auzit, domnilor Iohannis și Ciolacu, plus doamna Luminița Odobescu: „o politică în care trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decît pe alții”! Voi ce faceți? Vă sprijiniți puterea politică pe forțe din afara țării, ostile poporului român!). Continuînd ideea politicii externe și a principiilor care au stat la baza acesteia, pe timpul mandatului de ministru de Externe al lui I.Gh. Duca, trebuie să consemnăm faptul că, în 1924, acesta a fost ales președinte al Comisiei pentru Reducerea Armamentelor și, în această calitate, vicepreședinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor. În perioada în care a fost ministru de Interne –perioadă marcată de frămîntări politice, care au avut loc după moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927) și a primministrului Ion I.C. Brătianu ( 24 noiembrie 1927), Duca a urmărit, în principal, două direcții:

1. Prevenirea reîntoarcerii în țară a principelui moștenitor Carol, care renunțase la drepturile monarhice și trăia în exil la Paris, alături de Elena Lupescu, declarînd că „preferă să i se taie o mînă decît s­o întindă aventurierului”

2. Combaterea activităților anarhice și extremiste, reprezentate de Garda de Fier care, impulsionată din afară, devenea tot mai vehementă împotriva Guvernului liberal, făcîndu-l pe premier să afirme: „Azi mai mult ca oricînd ordinea, ordinea materială și cea morală, constituie condiția esențială a oricărei rodnice înfăptuiri. Sîntem, deci, hotărîți, tocmai pentru a ne putea aplica programul și a salva țara, să menținem cu orice preț și împotriva oricui ordinea publică”.

Cu toate aceste măsuri, forțe politice (interne și externe) se manifestau împotriva a ceea ce credea politicianul liberal că este demn pentru țară: forțe oculte l-au adus pe Carol în țară (pe ascuns), apoi, prin atragerea unor lideri politicieni, chiar din tabăra tinerilor liberali, la 8 iunie 1926, cele două Corpuri Legislative au votat numirea Alteței Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României. Deși monarhist, I.Gh. Duca a luat poziție cu demnitate atunci cînd, în februarie 1931, la Congresul PNL, referindu-se la manevrele regelui care urmărea instaurarea unei dictaturi personale, cu abrogarea Constituției și a eliminării partidelor din viața politică a României, a declarat: „Orice experiențe pot duce la deziluzii amare și orice abateri pot atrage consecințe primejdioase”. Ca o ironie a sorții, tocmai cel care se împotrivise cît putuse întoarcerii în țară a Prințului moștenitor Carol (cunoașteți declarația cu tăiatul mîinii) este desemnat de „aventurier”, la 14 noiembrie 1933, prim-ministru al României. Din acest moment pare că începe numărarea inversă a zilelor pe care le mai avea de trăit Ion Gh. Duca...

Ultimul drum la Sinaia

Astfel, cum am mai scris, prima misiune a noului guvern de sub conducerea lui Ion Gh. Duca erau alegerile, fixate între 20 și 29 decembrie 1933. Campania electorală pentru aceste alegeri a fost marcată profund de incidente cu violență, provocate îndeosebi de Mișcarea Legionară, nemulțumită de corupția din Administrație (după Guvern, violențele „urmăreau schimbarea pe cale revoluționară a ordinii legale în stat și instaurarea unui regim politic neconform Constituției și tratatelor de pace”). Poftim? Cînd, și în ce împrejurări am mai auzit noi acest slogan?

Situația devenind explozivă, din punctul de vedere al Guvernului, lucru care nu mai suporta amînări, pe 9 decembrie, în plină campanie electorală, Legiunea Arhanghelului Mihail a fost scoasă în afara legii, ceea ce îi punea pe legionari în imposibilitatea de a mai participa la alegerile respective, moment de escaladare a manifestărilor antiguvernamentale. Publicată în Monitorul Oficial de sîmbătă, 9 decembrie 1933, Hotărîrea conchidea, printre altele: „În virtutea art. 107, ultim aliniat din Constituție și a art. 2 al legii din 23 decembrie 1925, hotărăște: Art. I. Gruparea «Arhanghelul Mihai», astăzi «Garda de Fier» este și rămîne dizolvată. Art. II. Localurile de întrunire ale membrilor acestei grupări vor fi închise, iar arhivele și orice corespondență vor fi ridicate de autoritățile respective, ori unde s-ar găsi”. Ca răspuns la manifestările membrilor Gărzii de Fier, au loc ciocniri între legionari și forțele de ordine, în urma schimburilor de focuri înregistrîndu-se decesul a numeroși membri ai Gărzii de Fier, poliția organizînd și raiduri în sediile din țară ale Mișcării. În urma acestui conflict deschis, fitilul unor evenimente grave fusese deja aprins. Primulministru Duca devenea dușmanul declarat al Mișcării, acesta primind chiar scrisori de amenințare (29 noiembrie, 7 și 10 decembrie) din partea generalului Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, lider al legionarilor. Mai mult decît atît, după cîștigarea alegerilor din 20 decembrie de către PNL, Corneliu Zelea Codreanu se exprimă extrem de radical –singura soluție pentru „reglarea” situației, pe care o face și publică, este asasinarea prim-ministrului Duca!

Așa cum am mai scris, Ion Gh. Duca a trăit sărac și a murit sărac.Față de această stare socială care, trebuie să recunoaștem, este aproape imposibil de înțeles (comparînd cu bogățiile exorbitante ale politicienilor noștri de azi), prim-ministrul Duca era și un adevărat patriot român, acesta punînd înainte de toate interesele României, în orice împrejurare, fără a lua în considerație riscurile asumate. În acest sens, am găsit un citat dintr-o cuvîntare, din 30 decembrie 1933, a istoricului și politicianului Ioan Alexandru Lapedatu (1876-1950), membru PNL, fost ministru al Cultelor și Artelor în 6 guverne și ministru de Stat al României în 4 guverne, fost președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general, prieten cu Duca, pe care o redau, în scopul de a ne completa viziunea personală despre cel ce avea să sfîrșească pe un peron de gară, împușcat în cap. Iată conținutul acestui mic dialog, dar cu ce semnificații profunde asupra ințelegerii unei personalități de marcă a primei jumătăți de Secol XX, din România. „Cît de mult punea Ion Gh. Duca interesul țării deasupra persoanei sale, ne­o spune un prieten de­al lui, fostul ministru C. (Constantin) Xeni. Domnul Xeni l­a vizitat pe regretatul prim­ministru în ziua de 24 decembrie 1933 la locuința din București. L­a găsit singur, citind o carte nou apărută. Era liniștit deși primise numeroase scrisori de amenințare de la dușmanii săi. La întrebarea dacă s­au luat măsuri serioase pentru paza lui, Duca a răspuns: «Nu știu dacă s-au luat măsuri. Îmi este indiferent ce va fi cu persoana mea. Eram dator pentru salvarea țării să fac ce am făcut. Am conștiința că mi-am împlinit datoria». Și după o pauză – spune C. Xeni – Ion Gh. Duca continuă: «Poate voi pieri. Dar ce importă! E riscul sarcinii de a guverna...». «Cine ar fi crezut, continuă autorul rîndurilor de mai sus, că peste 48 de ore sîngele său generos va stropi pietrele unui peron de gară»”.

Tocmai în acest climat de bulversare a societății românești, după alegerile din 20 decembrie 1933, cînd atmosfera politică fierbea la cote ridicate, și Garda de Fier era chitită pentru orice gest suprem, regele Carol al II-lea, care huzurea la Palatul de la Sinaia, după sărbătorile de iarnă, îl cheamă pe primul-ministru la Sinaia, nu pentru cine știe ce problemă importantă de stat, ci cu pretextul... destituirii guvernatorului Băncii Naționale.

Fără să pună întrebări și să se mire de acea chemare intempestivă (cine ar fi îndrăznit să-l chestioneze pe rege?), primul-ministru a plecat cu trenul la Sinaia, fără să știe că în vagonul alăturat îl însoțea „echipa morții”, legionarii Nicolae Constantinescu, Ion Caranica și Doru Belimace. Audiența la rege a durat două ore, la ora 21.30 I.Gh. Duca urcă în automobil împreună cu doctorul Constantinescu și porni spre gară. Cei 3 asasini îl așteptau pe peronul gării, gata să intre în acțiune. Trenul de București, la care era atașat și vagonul ministerial, a avut o mică întîrziere, ceea ce i-a frămîntat în oarecare măsură pe cei trei, planul criminal rămînînd, însă, neschimbat, fiecare avînd un rol bine stabilit, cu mai multe variante de atac, în așa fel încît primul-ministru să nu scape de gloanțele ucigașe. Ora 21.55. Premierul sosește la gara Sinaia. Parcă urmînd un scenariu de film, în care primul-ministru trebuia sacrificat, în acea seară s-au săvîrșit mai multe încălcări ale protocolului vizavi de călătoria unui astfel de demnitar: cei 8 polițiști care îl însoțeau de obicei pe Duca rămăseseră la București, astfel că la Sinaia acesta avea ca escortă doar un agent de poliție; pentru a ajunge la vagonul special, Duca ar fi trebuit să intre prin biroul șefului de gară, dar, cum nimeni nu l-a pregătit pentru acest traseu, prim-ministrul a traversat tot peronul prin mulțime, folosind intrarea principală. Cei trei stăteau la pîndă, fiecare ocupînd o poziție strategică din care să intervină, în caz de dereglare a planului inițial.

Nu a fost cazul, însă.

La un moment dat, pe cînd Duca mai avea de făcut doar cîțiva pași pînă la vagon, o petardă a explodat în mulțime, s-a creat panică și un noruleț de fum a învăluit călătorii de pe peron. Acesta a fost momentul și semnalul prestabilit: legionarul Nicolae Constantinescu i-a pus o mînă „prietenească” pe umăr, după care a slobozit 5 gloanțe direct în capul primului-ministru. Asta a fost. Ion Gh. Duca a murit pe loc, crima de la Sinaia intrînd în Istorie.

Ca un făcut, după ce se zvonise că regele fusese atenționat despre acest asasinat, de către șeful Poliției, Gavrilă Marinescu, regele cerîndu-i să nu ia nici o măsură, ce a urmat imediat după împușcarea lui I.Gh. Duca pare să confirme varianta de mai sus, „întărită” de atitudinea regelui și a Casei Regale în raport cu tragica moarte a șefului Guvernului de la București. Astfel, din presa vremii aflăm că, după ce Duca a căzut ca secerat pe peronul rece al gării regale Sinaia, trupul neînsuflețit al acestuia a fost transportat la Castelul Peleș și depus într-o cameră de la parter, lîngă dependințele servitorilor, într-o crasă lipsă de respect pentru cel ce fusese doar cu puțin timp în urmă primul-ministru al Guvernului Majestății Sale Carol al II-lea! De fapt, și în continuare, regele și-a dat arama pe față vizavi de fostul premier: nu s-a dus să-l vadă; nu a depus o floare (a trimis doar un aghiotant); nu a participat nici la funeraliile fostului premier (catafalcul lui Duca a fost depus la Ateneul Român). În schimb, ca o compensare la această distanțare a regelui față de un prim-ministru (nota bene: numit de rege!), mii de români au luat parte la funeralii, cinstind prin acest gest memoria unui luptător pentru binele țării.

Procesul care a urmat acestei odioase crime a constituit o mare deziluzie pentru cei care, folosind pretextul judecării celor trei, doreau

să obțină condamnarea liderilor Legiunii, fapt pentru care, pe banca acuzaților sînt aduși alți 50 de legionari, printre care: Codreanu (fiul și tatăl), Ionel Moța, Generalul Zizi Cantacuzino, Gheorghe Clima, preotul DumitrescuBorșa, Victor Silaghi, Nicoleta Niculescu și alții care sînt învinuiți pentru „îndemn la asasinat” și complot împotriva statului. Strategia apărării, care arată că cei trei sînt singurii vinovați de crimă, aceștia acționînd independent de orice comandă politică, a dat o altă turnură procesului, cursul acestuia fiind influențat și de intervenția „neplanificată” a unor lideri politici (Iuliu Maniu, Vaida­Voevod, Constantin Argetoianu sau mareșalul Averescu) – aceștia depunînd mărturie favorabilă cauzei legionare. Prin pedepsirea doar a celor trei și prin achitarea celorlalți, prin implicarea politicului în deznodămîntul procesului, s-a dovedit că legionarii aveau susținători în interiorul aparatului de stat. Mai tîrziu, în viitoarea guvernare național-legionară, cei care au judecat acest proces (generalul Petrovicescu –procurorul militar de caz și generalul Dona – unul dintre judecători) vor fi recompensați cu înalte demnități de stat.

Cei trei „Nicadori” (denumire formată din inițialele acestora) vor fi condamnați la muncă silnică pe viață, pedeapsă neexecutată în total, fiindcă, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, 14 legionari, printre care și Corneliu Zelea Codreanu și membrii grupului „Nicadorii”, au fost asasinați în pădurea Tîncăbești, în timp ce erau transportați de la Rîmnicu Sărat la București, sub pretextul unei încercări de evadare, la ordinul regelui Carol al II-lea. Ziarele românești din zilele următoare reflectă crima din gara Sinaia, fiecare titrînd cu litere mari drama prin care trece țara, prin pierderea omului politic Ion Gh. Duca. Am în față trei ziare de acum 90 de ani, cu foile îngălbenite de vreme, care, pe pagini întregi, în ferpare, comunicate și în comentarii largi, descriu drama din gara Sinaia, reînviind emoția și regretele celor care l-au cunoscut și apreciat pe cel care a fost Ion G. Duca. „Viitorul”, din 31 decembrie 1933, oficiosul PNL, ocupă locul I, cu titluri ca: „DOLIUL ȚĂRII. ASASINAREA LUI I.G. DUCA, Președintele Consiliului de Miniștri”, „I.G.DUCA, Primul sfetnic al Tronului RĂPUS ÎN SLUJBA ȚĂRII – Cum s­a săvîrșit monstruosul asasinat de la Sinaia”; „DOLIUL NAȚIONAL al României”; „Adevărul”, din 31 decembrie 1933: „Asasinarea lui I.G. Duca”; „După asasinarea primului­ministru”; „Manifestul guvernului către țară”; „Universul” din 3 și 4 ianuarie 1934: „Funeraliile naționale ale lui I.G. Duca”; „O încercare anterioară de asasinat”, prin care ne dezvăluie că, cu cîteva zile mai înainte, cei trei au vrut să-l asasineze pe Duca în momentul cînd acesta pleca de la președinția Consiliului, dar au eșuat întrucît prim-ministrul și-a schimbat direcția de mers. Tot acest ziar, pe pagina I, publică un articol semnat de Constantin Bacalbașa, intitulat „De la Barbu Catargiu la I.G. Duca”, prin care face o paralelă între cele două asasinate, reliefîndu-se faptul că ambii prim-miniștri și șefi de partide aveau aceeași vîrstă cînd au fost asasinați – 55 de ani, la un interval de 71 de ani (8/20 iunie 1862 – 29 decembrie 1933).

În contextul de față și în condițiile actuale, de escaladare a conflictelor politice, merită să cităm din acest articol concluziile ziaristului Constantin Bacalbașa (fondator al ziarelor „Țara”, „Patriotul” și „România mea”): „Acei care sădesc în sufletele tinere astfel de patimi sînt cei mai criminali printre făcătorii de rele. Fiindcă nici un om nu s-a putut înălța prin crimă și nici un partid politic nu s-a putut funda pe cadavrele adversarilor asasinați”.

La aproape un secol de la scrierea acestor rînduri, învățămintele lor sînt din ce în ce mai actuale...

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Caius Iulius Caesar, al 84-lea dictator al Romei (I)

Caius Iulius Caesar a fost cel de-al 84-lea dictator al Romei şi posesorul unei averi echivalente cu 5 milioane de lire sterline (aproximativ 14 milioane de dolari). Aşa ni-l prezintă ultimul său biograf, Michael Grant, a cărui lucrare „Iulius Caesar“ a apărut în luna noiembrie a anului 1969 la editura londoneză „Weidenfeld şi Nicolson“. Din fragmentul pe care-l publicăm se vede clar maniera modernă de tratare a subiectului: ea nu se limitează numai la terminologie, ci priveşte abordarea problemei în ansamblul său. Trebuie însă să semnalăm, de la bun început, că apariţia unei asemenea lucrări nu are deloc un caracter de senzaţie, autorul fiind un apreciat specialist în istoria antică, iar editura bucurîndu-se de un prestigiu mai presus de orice suspiciune. Marele juriu al cititorilor noştri este invitat să se pronunţe.

eforturi mari. În ultimii ani avusese de pătimit de pe urma unor leşinuri care erau poate de origine epileptică. Asemenea accese îi pricinuiseră mari neplăceri în momentele cele mai critice ale ultimelor sale campanii în Africa de nord şi Spania. Gîndul la moarte îl determinase să întocmească un testament prin care dădea indicaţii precise asupra felului în care urma să fie împărţită averea sa personală; gonind toată viaţa după bogăţii, el agonisise echivalentul a 5 milioane de lire sterline actuale – poate chiar mult mai mult.

se specializase. În vremea lui, de pildă cu prilejul sărbătoririi triumfurilor oficiale consacrate victoriilor din Africa de nord şi Spania. În timpul ceremoniilor s-au găsit soldaţi care s-au plîns că gratificaţiile ce le fuseseră acordate ar fi fost mai consistente dacă triumfurile nu ar fi costat atît de mult. Caesar se fălise totdeauna cu excelentele relaţii pe care le avea cu trupele sale, cărora li se treceau multe cu vederea. Pe de altă parte însă, îl scotea din fire tot ceea ce putea trece drept nelealitate, astfel încît a luat personal de ceafă pe unul dintre cei care cîrteau şi l-a tîrît pînă la eşafod, pentru a fi executat. Apoi a poruncit ca doi dintre bătrînii săi ostaşi să fie oferiţi ca jertfe zeului Marte. Capetele lor au fost atîrnate în faţa reşedinţei pe care o ocupa Caesar în calitatea lui de Mare Preot al zeului războiului.

Cea mai elegantă recepţie din Roma anului 44 î.Chr. a fost aceea oferită la 14 martie de către Marcus Lepidus. Oaspeţii săi au petrecut o seară de neuitat – mai bine zis o după-amiază şi o seară, deoarece romanii, ori de cîte ori dispuneau de timp liber, veneau la cină încă de la începutul după-amiezii. Dar poate că de data aceasta masa a început tîrziu, dat fiind că printre invitaţi se număra şi dictatorul Iulius Caesar, un om extrem de ocupat.

Îmbătrînire prematură

Atunci cînd îl avea pe Caesar musafir, gazda era sigură că va trebui să rezolve o grea problemă: cea a securităţii dictatorului. În luna decembrie a anului 45, cînd îi făcuse o vizită lui Cicero la Pozzuoli, în apropiere de Napoli, distinsul oaspete adusese cu sine propria sa escortă militară, ceea ce dăduse naştere la mari complicaţii. Iată ce scria Cicero prietenului său Atticus în legătură cu cele întîmplate: „Cînd a ajuns la locuinţa lui Philippus, cu o seară înainte de a veni la mine, casa era atît de plină de soldaţi, încît abia de s-a mai găsit o încăpere liberă unde să i se servească cina. Două mii de oameni! Eram pe drept cuvînt alarmat de ceea ce avea să urmeze a doua zi, dar noroc de Cassius Barba, care mi-a venit în ajutor, împrumutîndu-mi cîteva sentinele. În incinta proprietăţii mele s-a instalat o adevărată tabără şi casa a fost pusă sub pază. Caesar nu este genul de musafir căruia să-i spui: Mai poftiţi pe la mine şi la întoarcere! O singură dată ajunge!“.

După cît se pare însă, douăsprezece săptămîni mai tîrziu, în calitatea sa de gazdă a marelui om de stat, Lepidus nu a mai avut de furcă cu întreţinerea unei imense gloate de soldaţi. Căci între timp, Caesar îşi concediase garda personală, alcătuită din spanioli, măsură de o imprudenţă frizînd aproape necugetarea, deoarece dictatorul ştia perfect că numărul celor care voiau să se descotorosească de el era foarte mare. Mai avuseseră loc comploturi şi mai circulaseră zvonuri despre altele. Şi totuşi, în ciuda mustrărilor pe care i le făceau sfătuitorii săi, Caesar declarase că, de acum înainte, se va mulţumi cu o simplă escortă civilă. Senatul votase o lege prin care i se aproba o gardă formată din senatori şi cavaleri, dar Caesar nu-şi luase osteneala să o înfiinţeze cu adevărat. Partea cea mai proastă era că sănătatea lui începuse să lase de dorit; de prea multă vreme făcea

Caesar îmbătrînise de-a binelea. Era un bărbat înalt şi bine legat, cu pielea de culoare deschisă şi ochii negri şi vioi. Dar pierduse părul de timpuriu, defect la care era atît de sensibil, încît folosea cununa de lauri a învingătorului drept mijloc de a-şi ascunde pleşuvia. Busturile sale din acea epocă îl arată mult mai în vîrstă decît cei 56 de ani pe care îi avea. E drept că majoritatea acestor portrete au fost făcute după moartea Iui şi s-ar putea ca ele să-i fi exagerat bătrîneţea, pentru a da chipului său o aură de măreţie. Dar alte portrete, cele de pe monede, sînt cu siguranţă contemporane cu el şi pledează în acelaşi sens.

Starea de decrepitudine se ivise în ciuda frugalităţii lui Caesar în materie de hrană şi băutură – sau poate tocmai din cauza ei. În orice caz, problema meniului nu era de natură să dea prea multă bătaie de cap celor care îl invitau la masă. La Milano, cu prilejul unui ospăț la care participase, sparanghelul servit fusese dres cu sos de smirnă în locul uleiului de măsline. Fără să-și piardă calmul, Caesar îl mîncase, cercetîndu-i ca pe niște prost crescuți pe cei din anturajul său care nu fuseseră în stare să-l înghită. Nu e exclus ca printre însoțitori să fi fost și Hirtius, șeful secretariatului său, pe care o asemenea atitudine de indiferența culinară trebuie că l-a îndurerat pînă în adîncul inimii: Hirtius se bucura de o atare faimă pentru calitatea sosurilor pe care le servea la el acasă, încît prietenilor săi le era frică să-1 invite la masă. Nici calitatea vinului nu-l interesa pe Caesar. Vrăjmaşul său politic, Cato, al cărui ascetism în alte domenii îi permitea să pilească din belşug, remarca într-un rînd că Caesar era singurul om care îndrăznise să răstoarne un guvern fără să fie beat turtă. Moravurile sale spartane nu îl împiedicau pe dictator să fie vizibil uzat la o vîrstă destul de puțin avansată. Dar perspectiva morţii îl lăsa cu desăvîrşire nepăsător, parte din fatalism, parte pur şi simplu din neglijență.

Duşmanul marilor familii

În această atitudine se făcea simţit şi un element de dispreţ. Caesar se deosebea fundamental de dictatorii cu care ne-a obişnuit Secolul al XX-lea, fiind unul dintre oamenii cei mai cultivaţi, mai savanţi şi mai străluciţi ai epocii sale. Oricît de înclinaţi ar fi să aibă o părere contrarie elevii şi elevele de astăzi, „Comentariile“ sale pe marginea războiului cu galii şi a războiului civil sînt excepţionale capodopere literare, scrise într-o latină de puritatea unui giuvaer. Ar fi putut ajunge şi un orator remarcabil, de aceeaşi valoare cu Cicero, dacă şiar fi dat osteneala să dezvolte tehnica neobişnuită a elocinţei sale: vocea lui, niţeluş ascuţită, ca şi viguroasele gesturi cu care îşi însoţea cuvîntările erau de o eficacitate rar întîlnită. Toleranţa nu fusese niciodată un punct forte al caracterului său. În cîteva împrejurări, lipsa acestei însuşiri fusese cît pe-aci să transforme în eşecuri spectaculoasele victorii militare în care

La Roma circulau tot felul de zvonuri cum că Caesar ar fi urmărit sinistrul ţel de a se încorona ca rege. De fapt, o seamă de admiratori ai lui, cărora după toate probabilităţile nu le împărtăşea gîndurile cele mai intime, îi solicitau în gura mare să reînvie regalitatea. Dar, după ce două dintre tentativele lor dăduseră greş – datorită promptei intervenţii a unor tribuni ostili acestei idei –, Caesar a găsit cu cale să pună în scenă o ceremonie care să demonstreze lumii că nu nutreşte asemenea intenţii. În consecinţă, în ziua de 15 februarie a anului 44 î.Chr., cu prilejul tradiţionalei sărbători religioase a Lupercaliilor, consulul Marc Antoniu a oferit în mod public diadema regală lui lulius Caesar. Tot în mod public şi în două rînduri dictatorul a refuzat-o, arătînd că ea se cuvine lui Jupiter, singurul şi adevăratul monarh al Romei. Caesar a poruncit ulterior ca gestul lui să fie înregistrat în scris. Unii istorici sînt de părere că autorii înscenării ar fi fost adversarii lui Caesar. Dar chiar dacă aşa s-a întîmplat, înseamnă că el a ştiut să se folosească de prilej, pentru a dovedi că nu doreşte să devină rege. De altfel, cu puţin înainte de această manifestare publică, el luase o altă măsură, care făcea inutilă orice preocupare de a urca pe tron: devenise dictator pe viaţă. O inscripţie care s-a păstrat arată că încă la data de 9 februarie Caesar căpătase acest titlu, gravat şi pe monedele timpului, alături de portretul său.

O milă calculată

Faptul trebuie să fi provocat un şoc foarte puternic. Conform constituţiei romane, toată esenţa dictaturii se baza pe caracterul său vremelnic, pe care nici unul dintre predecesorii săi – 83 la număr – nu se încumetase să o nesocotească. Spre sfîrşitul anului 45, durata dictaturii lui Caesar fusese prelungită pînă la zece ani, destul de mult pentru gustul patricienilor. Dar acum, după ce ocupa acest post de 24 de luni, se produsese numirea lui in perpetuo, ceea ce venea într-o flagrantă contradicţie cu noţiunea de „stare excepţională“ pentru care fusese creată perioada de doi ani.

Să nu fi ştiut Caesar că noul său titlu irita atît de mult clasele dominante, sau să nu se fi sinchisit de asta? Într-adevăr, o asemenea măsură evita scandalul pe care l-ar fi provocat încoronarea lui ca rege, dar diferenţa dintre cele două situaţii era extrem de redusă, ba chiar, după părerea lui Cicero şi a altora care gîndeau ca el, diferenţa era practic inexistentă.

Caesar continua să creadă că patricienii nu meritau să fie trataţi decît într-un singur mod, nedîndu-li-se nici o libertate de acţiune, dar adoptîndu-se în schimb faţă de dînşii o politică de „clemenţă“, o politică pe care ei o găseau profund umilitoare. În timpul războiului civil, el ajunsese la concluzia că era mai indicat din punct de vedere politic să se abțină de la excese atunci cînd avea de-a face cu patricieni. Atît de mult înţelegea să profite de pe urma unei asemenea atitudini, încît pusese să se înalţe un templu consacrat clemenţei lui Caesar, în interiorul căruia a fost instalată ulterior o statuie a Clemenței strîngînd mîna dictatorului. Pentru patricieni însă, mila afişată cu atîta ostentaţie nu era decît o insultă în plus. (va urma)

MICHAEL GRANT

Democraţie fără calomnie OVESTI ADEVARATE p

Liberatea de exprimare și libertatea presei sînt elemente esențiale ale oricărei societăți democratice. Nu a fost întotdeauna așa și nici azi nu este în anumite părți ale lumii. Au fost oameni care au luptat, au făcut închisoare sau și-au dat viața pentru ca noi să ne putem exprima fără constrîngeri punctul de vedere. Unul dintre acești oameni este John Peter Zenger, un tipograf de origine germană, care lucra în New York, pe cazul căruia a fost întemeiat textul Primului Amendament din Constituția Statelor Unite. Acuzat de calomnie de guvernatorul englez William Cosby, a fost arestat și închis vreme de opt luni. La 5 august 1735, cei 12 jurați, convinși de pledoaria fulminantă a celui mai bun avocat al vremii, Andrew Hamilton, au ignorat presiunile oficialului britanic și au avut curajul de a pronunța verdictul „Nevinovat”, deoarece informațiile furnizate s-au dovedit a fi adevărate. Procesul lui Zenger este o poveste remarcabilă despre nașterea presei libere, despre curaj și hotărîrea de a spune lucrurilor pe nume.

The Cosby Show

au coincis în mod fericit cu cele ale grupului de oameni deciși să se opună metodelor dictatoriale practicate de guvernatorul Cosby. Englezul își adjudecase deja cronici favorabile în singurul ziar care apărea pe atunci în oraș, The New York Gazette. Echipa de marionete din redacție îi înălța ode în versuri și proză. Membrii opoziției, printre care personalități influente precum Rip Van Dam, Lewis Morris și un avocat extrem de energic, considerat creierul operațiunii, James Alexander au decis să se organizeze sub numele de Partidul Popular și să fondeze propria publicație independentă. Alexander l-a abordat pe John Peter Zenger, care alături de William Bradford reprezenta întreaga forță tipografică din zonă, cu propunerea de a scoate un ziar săptămînal, numit The New York Weekly Journal. Zenger, strîmtorat financiar, a acceptat cu entuziasm.

Personajul negativ al întregii afaceri Zenger a fost întruchipat de William Cosby, care a sosit la New York în data de 7 august 1731, pentru a prelua postul de guvernator al provinciei. Cosby și-a cîștigat rapid reputația de ticălos fără pereche. Este aproape imposibil de găsit un adjectiv pozitiv asociat numelui său, printre relatările vremii. Noul guvernator era numit: „răzbunător”, „lacom”, „invidios”, „impulsiv”, „prostănac”, „ignorant”, „arogant” și alte asemenea apelative de „alint”.

În doar un an de la instalare, Cosby a reușit să stîrnească un uriaș scandal în jurul numelui său, care a dus, în final, la aresterea și, ulterior, la achitarea lui Zenger. Primul adversar împotriva căruia s-a îndreptat a fost Rip Van Dam, un venerabil și respectat membru al consiliului provincial, în vîrstă de 71 de ani. Guvernatorul englez i-a pretins, nici mai mult, nici mai puțin, decît jumătate din salariul de guvernator pe care Van Dam îl primise, pentru că ocupase provizoriu această demnitate, de la numirea lui Cosby în funcție, de către regele George al II-lea, pînă la sosirea lui în America, un an mai tîrziu. După cum era de așteptat, această solicitare absurdă nu a găsit rezolvare pe cale amiabilă, în consecință, Cosby s-a gîndit că ar fi o idee bună să îl dea în judecată pe consilier.

Deoarece independența justiției nu îi provoca insomnii și conștient de faptul că jurații nu i-ar da cîștig de cauză, oficialul britanic a încercat să aranjeze lucrurile astfel încît cazul său să ajungă la o instanță specială, fără juriu. Van Dam a contracarat prin avocații săi, contestînd legalitatea acestui demers. Adoptarea unei decizii cu privire la cît era de legală metoda aplicată de guvernator, revenea celor trei membri ai Curții Supreme. Aceștia au votat 2 la 1 în favoarea lui Cosby. Guvernatorul i-a scris judecătorului dizident, Lewis Morris, cerîndu-i explicații cu privire la votul său. Explicațiile i-au fost oferite, dar nu după cum se aștepta Cosby, printr-o scrisoare, ci prin intermediul unui pamflet, tipărit de John Peter Zenger. Cosby a explodat, înlocuindu-l pe Morris cu un lingușitor devotat al puterii, James Delancey.

Autograf de tipograf

Peter Zenger, născut în Germania, a emigrat cu familia în America, la vîrsta de 13 ani, devenind ucenicul primului tipograf din New York, William Bradford. După ce a învățat tainele meseriei, a hotărît să înceapă o afacere pe cont propriu. Planurile sale

La 5 noiembrie 1733, Zenger a publicat primul număr al ziarului. Materialele includeau relatări detaliate cu privire la acțiunile dubioase ale guvernatorului, care trăsese toate sforile posibile, pentru a-l împiedica pe Morris să intre în consiliul local, ca reprezentant al Partidului Popular. Cu toate acestea, judecătorul a reușit să adune suficiente voturi, iar Cosby a rămas cu buzele umflate și cu imaginea șifonată. Ziarul a continuat să publice materiale ale principalilor opozanți ai guvernatorului (de multe ori anonime, dar la fel de apreciate de public). În plus, avocatul James Alexander publica editoriale consistente pe tema libertății presei și a libertății de exprimare, în care arăta că „Suprimarea presei libere este în scurt timp urmată de pierderea libertății. Chiar și o restrîngere a libertății presei ar fi fatală. Orice națiune, din Antichitate, pînă în prezent, care și-a pierdut dreptul de a se exprima deschis, și-a pierdut și libertatea, iar membrii săi au devenit sclavi”. Bătălia cu calomnia

Cosby a rezistat atacurilor ziarului timp de două luni, după care a pornit la luptă, propunîndu-și să le închidă gura, prin orice mijloace. A făcut apel la prietenii săi din justiție, dar aceștia nu au putut convinge jurații că publicația merită pusă la zid pentru calomnie. Nici nu era clar împotriva cui ar putea fi îndreptate acuzațiile, avînd în vedere că majoritatea articolelor – mai ales cele care îl făceau cu ou și cu oțet pe guvernator – erau anonime. Cosby a oferit o recompensă de 50 de lire pentru descoperirea autorilor.

Cel mai la îndemînă pentru răzbunare rămăsese tipograful, adică John Peter Zenger. La 17 noiembrie 1734, șeriful l-a arestat pe Zenger, sub acuzația de calomnie, punîndu-l la păstrare în închisoarea din New York, pentru opt luni. Următorul număr al ziarului nu a apărut, însă, cu ajutorul soției tipografului, inamicii lui Cosby s-au repliat apoi și au continuat să îl publice. Bineînțeles, consacrau spații largi abuzurilor săvîrșite de guvernator și amicii lui, precum și detaliilor legate de arestarea lui Zenger.

Cauțiunea enormă, de 800 de lire, stabilită pentru eliberarea tipografului, a fost transformată în avatanj strategic, pentru a cîștiga simpatia opiniei publice față de prizonier.

Proces de conştiinţă

Apărarea lui Zenger a fost încredințată lui Andrew Hamilton, cel mai celebru avocat din Lumea Nouă. James Alexander și William Smith preluaseră inițial cazul, pentru a-și apăra colaboratorul, dar au fost respinși de prietenii judecători ai guvernatorului, din teama că vor depune chiar prea multe eforturi pentru a-l scoate din belea pe bietul tipograf. Cosby a încercat, bineînțeles, să influențeze și alegerea juraților, făcînd presiuni atît de mari, încît pînă și membrii completului de judecată au dat înapoi, încercînd să păstreze măcar aparențele. În final, au fost aleși 12 jurați, relativ „curați”.

Procesul a început la 4 august, în sala mare a Primăriei New York, prin citirea rechizitoriului, de către procurorul general Bradley. Zenger era prezentat drept un „răzvrătit, care publică frecvent știri false și calomnii, cu rele intenții, pentru a-l defăima pe guvernatorul Cosby și pe oamenii săi”. Avocatul apărării, Andrew Hamilton, a surprins întreaga audiență, anunțînd că nu contestă faptul că acele informații despre guvernator au fost publicate, scutind martorii acuzării de deranjul confirmării acestui fapt. Ideea pe care a mers în pledoaria sa a fost de a arăta că nu poate fi vorba de calomnie, atîta timp cît informațiile se dovedesc adevărate, chiar dacă ele nu sînt favorabile celor despre care se scrie. Hamilton a propus o interpretare diferită a actelor legislative care reglementau pe acea vreme calomnia, arătînd că legea engleză nu poate fi aplicată identic în America. Legea nu ar trebui, afirma el, „să interzică plîngerile îndreptățite ale oamenilor care au avut de suferit din partea unei administrații corupte”.

Argumentele lui Hamilton puteau fi de bunsimț, însă teoria lui nu prea avea atunci nici o bază legală. Faptul că anumite date și fapte prezentate erau adevărate nu diminua, se pare, cu nimic gravitatea acuzației de calomnie, dacă reclamantul își considera onoarea atacată. Tocmai aici a intervenit geniul avocatului, care, fără un temei legal solid, dar făcînd apel la sentimentul mîndriei patriotice de a construi o lume mai bună, foarte puternic în rîndurile coloniștilor – și, implicit, printre jurați – a reușit să întoarcă decizia în favoarea sa. A prezentat cazul nu ca fiind al unui simplu tipograf, ci ca pe o problemă de principii fundamentale privind liberatea presei și libertatea în general. Discursul său poate fi considerat o capodoperă a oratoriei juridice, chiar și azi: „Este firesc, e un privilegiu, mai mult chiar, e un drept pe care toți oamenii liberi trebuie să îl pretindă: acela de a se plînge dacă sînt nedreptățiți. Au dreptul de a se manifesta public împotriva abuzurilor puterii, să își pună în gardă vecinii cu privire la excesele autorităților și să își manifeste cu curaj credința în binefacerile libertății, asumîndu-și toate riscurile pentru a o păstra. Pierderea libertății, pentru o minte luminată, e mai rea decît moartea. Cu toate acestea, știm că oriunde și oricînd s-au găsit din aceia care, pentru anumite avantaje și onoruri iluzorii, au fost dispuși să se dea de partea opresorilor, să își distrugă țara. Aceste aspecte trebuie luate în considerare de orice om care prețuiește libertatea. Cel care își iubește țara va pune mai presus de orice libertatea ei, știind că fără libertate, viața e o tortură”. Cine ar fi putut să se împotrivească unor asemenea argumente? În orice caz, cei 12 jurați, nu. În pofida recomandării judecătorului Delancey, amicul lui Cosby, jurații au revenit în sală, după deliberare, votînd pentru o triplă eliberare: a lui Zenger, a presei și a societății americane.

La jumătate de secol după procesul lui Zenger, pe cînd membrii celui dintîi Congres dezbăteau ideile cu privire la libertățile fundamentale, ale primelor 10 amendamente din Constituția SUA, nepotul lui Lewis Morris nota: „Procesul lui Zenger, din 1735, a fost sămînța libertății americane, a deschis calea care avea să revoluționeze întreaga țară”.

FAmoUSTrIALS.Com

Procesul lui John Peter Zenger

Biblioteca na ț ional ă

Cum trăiau

românii

pe timpul lui Mozart, Beethoven și Napoleon (I)

Timp de 90 de ani Principatele Dunărene au fost călcate de patru ori de armatele dușmane. Ocuparea Olteniei de către nemți, care a ținut 21 de ani, de la 1718 la 1739 (Pacea de la Passarowitz – Pacea de la Belgrad); ocuparea Moldovei și Munteniei de către ruși 1769 - 1774 (Pacea de la Cuciuc-Cainargi și răpirea Bucovinei); ocuparea Moldovei și Munteniei de către ruși – 1806 - 1812 (Pacea de la București și răpirea Basarabiei). Mai mult decît fanarioții, au influențat rușii și austriecii asupra societății moldo-valahe, mai ales asupra femeilor, pe care le-au făcut să simtă că n-au de ce să fie ele slugile bărbaților lor și că e păcat pentru dînsele a sta ca turcoaicele închise în haremuri. Nu li s-a spus: bărbații să asude, voi să flecăriți. Dar a ajuns să i se dea femeii atenția ce i se cuvine, pentru ca din roabă să se facă stăpînă. Dă-i nas lui Ivan/ Și se urcă pe divan. Nu s-a făcut într-o zi, două, nici într-un an, doi, dar în 50 de ani femeia româncă, după ce s-a urcat pe divan, repede a sărit dincolo de el. Perioada acestui salt, cam între anii 1770 - 1820, vom depăna-o puțin aici.

Vremuri de veselie! Abia 2 - 3 ani după plecarea rușilor din București, sub domnia Măriei Sale Alexandru Vodă Ipsilanti, viața orașului a și căpătat o altă înfățișare. Încep a se deschide cîrciumi pentru feciorii de boieri, lucru nemaiauzit pînă atunci, și grădini de vară cu mititei, vin și lăutari, la care se duceau, sărind noaptea pe una din ferestrele palatului, înșiși fiii lui Vodă, beizadelele Constantin și Dumitru.

Pitulicea țiganca, cea care făcea dresuri pentru obrajii cucoanelor și le încondeia sprîncenele, cea pe care o dezmierdase și Enăchiță Văcărescu, poetul care peste cîțiva ani se va îndrăgosti de Doamna Zoe a lui Alexandru Vodă Moruzi, aruncîndu-i din foișorul Dudescului poezioare de libov în rădvanul ei cînd trecea prin fața porții acestuia –acea Pitulicea, cu alte țigănci de-ale ei cutreiera mahalalele orașului, de la Ferentari la Podul Tîrgului d-afară, să dibuiască fetele nostime pe care le ducea fie în casele boierilor, cînd erau văduvi sau holtei, fie pe la grădinile de vară să chefuiască cu cuconașii. O fi fost ea, deși n-o putem afirma, una dintre acele care, în schimbul unor mici galbeni, avea grijă de chefurile beizadelelor, a căror mamă de altfel, Ecaterina Doamna (fata lui Dumitru Moruzi și a Sultanei Mavrocordat) era și ea femeie cu fire poetică, ce afișa la curte multă libertate de trai și căreia îi plăcea să se plimbe la miezul nopții, singură, prin livezile Sfîntului Elefterie. Fiii ei în tot cazul, elevii mult învățaților Raicevici și Linchoult, băieți care aveau, cum spuneau ei, un piccolo principio di onore e di sentimento și aveau o neînfrîntă poftă de a-și trăi tinerețile. În jurul acestor doi feciori domnești se învîrtea tot tineretul de aur al Bucureștilor acelor vremi. Aveau boieri români o deosebită dragoste pentru femeile de origine greacă, despre care spunea cîntecul atunci la modă că le este sărutul ca mierea chiar de o fi ele cît de mici: mică, mică, mică/ dar cu sărutul dulce. Și așa s-a întîmplat într-o zi de s-au întîlnit beizadelele cu vestita Sofia, a cărei poveste pe scurt trebuie arătată aici, fiindcă o vom întîlni și în alte împrejurări, și în ea și, precum o va întîlni toată boierimea de atunci, în toate colțurile Europei pînă la Versailles, spunînd reginei Franței: Madame, vos beaux yeux me font mal! Născută la Constantinopol prin anii 1760, micuța Sofia își petrecuse o tristă copilărie în sărăcăcioasa casă a părinților ei, care aveau de hrănit o numeroasă familie. Rămăsese totuși o tradiție în familie că ei se coborau din comneni, împărați ai Byzanțului, dar, după căderea orașului sub turci, să răciseră, ca

aproape toți grecii. O fi, n-o fi, fapt este că părinții ei trăiau foarte greu și, cum morala în cercurile nevoiașe se deosebește adesea de aceea pe care o sancționează tratatele de etică, mama Sofiei își lua uneori fata în piață cînd precupețea, nu atît pentru a avea un ajutor la vînzarea mărfurilor sale, cît poate pentru a atrage alte foloase din frumusețea copilei. La început lucrurile merseseră greu și singurul amator care se înfățișa a fost un ienicerc turc. Bun și atît. Însă, la scurtă vreme după aceea, o nouă întîlnire urma să schimbe cu desăvîrșire cursul vieții micuței Sofia.

Într-o caldă zi de primăvară a anului 1775, fetița, care avea acum vreo 15 ani, stătea cu mamă-sa în Pera, vînzînd zarzavat – se precizează chiar că se aflau în preajma mormîntului lui Bonneval – cînd trecu deodată în fața lor strălucitul alai al unui ambasador străin, acel al Poloniei, domnul de Boskamp Liasopolski. Cum zări Excelența Sa, din treacăt, pe această frumoasă copilă, își opri calul și, chemînd-o lîngă el, o întrebă cum o cheamă, a cui este și ce face acolo. Mama copilei își scoase capul de după verzele ei. Urmă un mic sfat în trei, după care domnul de Boskamp pofti pe mamă și pe fată să vină a doua zi la ambasada Poloniei. Iar în ziua de apoi, în mai puțin de un ceas, polonul cumpărase pe fata grecului cu suma de 1.500 de piaștri. Aducîndu-și apoi odorul în palatul ambasadei, începu să-i facă educația: profesori de limbile polonă și germană, maeștrii de muzică, dans și pictură, un pic de istorie, un dram de literatură și de gramatică și o umbră de sintaxă – să aibă copila cu ce face față în lumea mare. Se zice că Boskamp avea un gînd ciudat. El era însurat cu o moldoveancă, Bălașa, despre care se afirmă că era iubita regelui Poloniei. Foarte mîhnit de necredința femeii sale, hotărî să crească această fetiță, a cărei frumusețe îl orbise și pe el, cu gîndul că ducînd-o la Varșovia s-ar amoreza regele de ea, putînd el astfel să-și recapete nevasta.

Un an mai tîrziu, în 1776, Boskamp a trebuit să plece în Polonia lăsînd la ambasada din Pera pe Sofia în paza unui secretar bătrîn și a unor femei de încredere. În țara lui, el află că regele avea de gînd să-l mute la alta ambasadă. Trimise deci răspunse secretarului său să plece pe dată din Istanbul, aducînd cu el la Varșovia pe tînăra fată, menită să cucerească inima regelui Stanislas August. Lucrurile se întorseseră însă altfel decît fuseseră plănuite. Plecarea din Constantinopol a avut loc pe la sfîrșitul verii 1776, iar drumul îl ducea prin Țările Românești. Aici o aștepta pe Sofia un lucru pe care nu și l-ar fi închipuit. Întîiul popas mai îndelungat a fost la București. Coborînd din rădvan, încă prăfuită de drum, încă amețită de hopuri, căzut frumoasa Sofia în mijlocul acestui oraș libertin din vremea lui Vodă Ipsilanti. Și cum beizadelelor și feciorilor de boieri le plăceau grecoaicele cu sărutul dulce, ei puseră pe dată, nu se știe cum, mîna pe frumoasa fată. Din chef în chef, din brațe în brațe –rochii, juvaere și lux – fetița brutarului și a precupeței învăța din bob în bob plăcerile dragostei și ale vieții. Pe bietul secretar, însărcinat de ambasadorul Poloniei să-i aducă odorul nevătămat la Varșovia, îl treceau nădușelile, de credea că o să își piardă mințile. Abia după vreo două luni ajunse moșul să facă pe fată să înțeleagă că trebuie să plece mai departe. Porniră... Dar ce plecare mai fost și aceea. Tinerii boieri munteni întovărășiră pe Sofia pînă la Iași. Odată ajunși în capitala Moldovei, cuconii de pe malul Dîmboviței prezentară pe încîntătoarea lor prietenă cuconilor de pe malul Buhluiului. Iar aici tot tămbălăul început din nou. Înfuriat, secretarul nemaiputîndu-și

stăpîni indignarea, scrise stăpînului său, arătîndu-i cu de-amănuntul cine anume este odorul plătit cu 1.500 de galbeni la ambasada din Pera. Însă primi în curînd răspunsul lui Boskamp, prin care era înștiințat să se întoarcă îndată la Varșovia, lăsînd-o pe Sofia în voia soartei, căci ea nu-l mai interesa, deoarece iubita lui soție Bălașa murise, și, ca atare, nu mai avea nevoie de farmecele grecoaicei pentru a ațîța poftele regelui Poloniei.

Fata rămase deci la Iași, spre marea ciudă a jupîneselor moldovence, care o urau de moarte, fiindcă nu numai că-i destrăbăla pe feciorii lor, dar le fura și inimile bărbaților. Cum totul însă în lume este de fapt în funcție de interes sau de vanitate, vom vedea mai departe cum aceleași jupînese de sub Grigore Vodă Ghika își vor schimba cu desăvîrșire sentimentele sub Alexandru Vodă Mavrocordat, iar sub Potemkin vor fi chiar lipsite de orice simțămînt de demnitate. După cîteva luni de petrecere în Iași, prin iarna anului 1777, se gîndi deodată tînăra răsfățată a boierilor moldoveni că are acum învățătură destulă pentru a-și face singură drumul în lume. Îi trebuia la Varșovia, unde auzise că e viața mai bogată și mai rafinată decît în încîntătoarele, dar pentru poftele ei acum neîndestulătoarele Țări Românești.

Povestea acestei femei am depănat-o aiurea. Vom arăta aici numai faptele în legătură cu țările noastre. Sofia s-a priceput să facă niște căsătorii strălucite, întîi cu contele de Witt, guvernatorul Cameniței și unul din favoriții împărătesei Ecaterina a Rusiei, și apoi cu contele Felix Potocki, unul din marii aristocrați europeni. A fost pe la toate curțile Europei, încîntînd pretutindeni pe toți cei care au cunoscut-o. Călătoria ei la Paris care a avut loc în anul 1781 a fost, ca să zicem așa, triumfală. Toți bărbații se amorezaseră de Sofia de Witt. Contele Langeron spune despre ea: „E cea mai frumoasă femeie din Europa”. El a cunoscut-o chiar acolo, la Versailles, și tot acolo o văzu întîia dată Principele Charles de Ligne. Cît despre dontele de la Garde, care a fost cel mai înfocat admirator al ei, el ne asigură în memoriile asupra Congresului de la Viena, că: „Felul acesta de frumusețe a dispărut din lume, anume acel amestec de farmec oriental cu finețe occidentală. Să fi văzut pe această contesă cînd s-a arătat întîi la curtea regelui Franței, ce impresie a făcut, ce entuziasm general a stîrnit...”. Iar în altă parte, la Garde ne asigură că la picioarele ei zăceau regi, miniștri, eroi și artiști, încît îți puteai face o idee despre Socrate, Pericles și Alcibiade la picioarele Aspasiei...

Atunci, la Paris, Sofia de Witt avea abia 21 de ani. Patru ani mai tîrziu, în 1785, o regăsim la Iași în intimitatea zilnică a doamnei Zamfira Mavrocordat locuind chiar la Curtea Domnească. Această doamnă a Moldovei era fata lui Nicolae Vodă Caradja, o femeie frumoasă, cuminte și înțeleaptă, cu suflet simțitor, posedînd o oarecare cultură. Tovărășia acestei tinere contese poloneze, purtată pe la toate curțile Europei, cunoscătoare a etichetei suveranilor din Schonbrunn și din Versailles, nu i putea fi ei decît de folos, iar ce or fi bîrfind jupînesele moldovence despre o oarecare grecoaică Sofia, care cu opt ani înainte își făcuse de cap în capitala Moldovei, nu o privea pe ea, Doamna țării, care pe acele vremuri nici nu fusese încă la Iași. De altfel, bîrfele nu erau pe față, ba dimpotrivă, fiind bine primită la curte, nu putea fi decît bine primită și în societate.

Contele de Hauterive, secretarul lui Mavrocordat, ne asigură că: „Doamna de Witt e blîndă și frumoasă ca un înger”. Atît de bine s-a priceput ea să facă să i se uite poveștile de altădată, încît aici chiar, în locul unde mai fusese acum opt ani, Domnul și Doamna au primit-o cu tot alaiul cuvenit femeilor din cel mai înalt rang, iar moldovencele cu familiaritatea și cu politețea pe care le arată ele de obicei femeilor cele mai cinstite... (va urma)

CONSTANTIN GANE

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Sancțiuni, criză și instabilitate. Milioane de cetățeni iranieni au devenit cerșetori în 10 ani. Cine este de vină pentru asta?

De multe secole Persia – Iranul de astăzi – a fost centrul unuia dintre cele mai mari imperii din istorie și cel mai înalt nivel de dezvoltare a societății persane a făcut posibilă crearea propriei culturi, religii, tehnologii științifice și inginerie avansate. Cu toate acestea, Persia nu a reușit să-și mențină măreția pînă astăzi. Statul a fost redenumit Republica Islamică Iran în prima jumătate a Secolului al XX-lea, iar în 1979 țara a cunoscut o revoluție islamică violentă, care a dus la un nou regim de guvernare și la schimbări dramatice în politica externă. De atunci, de mai bine de 40 de ani, Iranul a fost supus unor sancțiuni occidentale fără precedent, dintre care majoritatea au fost inițiate de Statele Unite ale Americii, dar amploarea acestor restricții abia acum devine clară. Conform datelor recente ale Băncii Mondiale, în ultimul deceniu, din cauza sancțiunilor și a politicilor economice ineficiente, aproximativ zece milioane de iranienii s-au trezit în sărăcie, iar sancțiunile au lovit în mod deosebit femeile. Problemele economice au dus deja anul trecut la proteste masive, ceea ce indică o criză a relațiilor dintre populație și autorități, care nu este benefică pentru statul ce se pregătește activ pentru alegerile parlamentare din luna martie.

Prima rundă de sancțiuni împotriva Iranului a fost implementată în perioada 1979-2005: motivul rupturii tuturor relațiilor a fost atacarea ambasadei Statelor Unite la Teheran, în 1979. În timpul operațiunii, iranienii au capturat 52 de diplomați americani și i-au eliberat abia după 444 de zile. SUA au răspuns imediat înghețînd toate activele iraniene (aproximativ 12 miliarde de dolari) și rezervele de aur din băncile sale. Sancțiunile le-au interzis cetățenilor și companiilor americane să facă afaceri în Iran și să participe la asociații în comun cu companii iraniene, inclusiv în industria petrolului și gazelor; de asemenea, era interzis importul de bunuri iraniene, cu excepția alimentelor și a unor covoare.

suplimentare asupra Iranului ca parte a unei politici de „presiune maximă”. Sancțiunile au afectat furnizarea de petrol iranian în străinătate, precum și peste 700 de bănci, companii și persoane.

lunii octombrie 2022 era peste 325 de mii de riali, iar la jumătatea lunii noiembrie 2023 a depășit 510 mii de riali. Încercările de a abandona complet rata oficială, care este utilizată pentru importul de bunuri esențiale, duc la o creștere a inflației, iar o rată constantă de 42.000 de riali este încă în uz.

Politica de sancțiuni a SUA a devenit și mai dură după ce armata irakiană a invadat Iranul, ceea ce a marcat începutul lungului război Iran-Irak – primul război din Golful Persic. Astfel, a intrat în vigoare o interdicție pentru organizațiile financiare internaționale de a acorda împrumuturi Iranului și tuturor țărilor, de a vinde arme și a acorda asistență către Teheran. În anii 1990, regimul de sancțiuni a început să prevadă măsuri dure împotriva țărilor terțe. La începutul anilor 2000, sancțiunile americane au vizat limitarea domeniului de aplicare al programului nuclear al Iranului, iar noi restricții au paralizat activitatea băncilor locale. A doua etapă este considerată a fi introducerea sancțiunilor multilaterale, care sînt în vigoare din 2006 pînă în prezent. Sancțiunile din Europa au continuat să crească în 2012: blocul interzice furnizarea de bunuri, tehnologii, petrol și gaze din Iran și, de asemenea, introduce măsuri restrictive împotriva organizațiilor financiare și bancare ale țării. Drept urmare, acest set de măsuri a cauzat daune deosebite economiei iraniene. Perioada 2010-2014 s-a dovedit a fi deosebit de dificilă pentru Teheran, cînd și alte țări au introdus sancțiuni împotriva Iranului. Cu toate acestea, pe măsură ce negocierile progresează, sancțiunile se reduc. La 14 iulie 2015, China, Franța, Germania, Rusia, Marea Britanie, SUA, UE și Iranul au convenit adoptarea Planului de acțiune cuprinzător comun (JCPOA) – așa-numitul „acord nuclear”. La 20 iulie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluție; restricțiile menționate în document au inclus, printre altele, o înghețare a activelor iraniene și un embargo asupra importului și exportului de rachete balistice iraniene. Apropo, sancțiunile impuse și-au pierdut forța abia în octombrie 2023. Dar dificultățile nu s-au încheiat aici: odată cu venirea la putere a lui Donald Trump în 2018, Statele Unite au introdus restricții

De-a lungul multor ani de restricții, țările occidentale nu și-au atins obiectivul de a abandona complet programul nuclear al Iranului. Un efect negativ tangibil, chiar și dintr-o politică de sancțiuni atît de strictă, a apărut doar ani mai tîrziu, notează analiștii. Împreună cu politicile ineficiente, recesiunea globală și o serie de alți factori, sancțiunile au cauzat Iranului pierderi de 1,7 miliarde de dolari din 1984 pînă în 2005, 40 de miliarde de dolari din 2006 pînă în 2012 și 90 de miliarde de dolari din 2012 pînă în 2016. Încasările financiare din multe țări care au cooperat anterior cu Teheranul s-au prăbușit brusc în 2012. Acest lucru s-a întîmplat din cauza faptului că Iranul a fost deconectat de la sistemul financiar global – în special, munca prin SWIFT a fost interzisă. În plus, vînzările de petrol au fost blocate, acestea fiind probabil principala sursă de venit a țării, 50 – 60% din veniturile bugetare. Înainte de implementarea sancțiunilor, livrările de combustibil în străinătate reprezentau 80% din veniturile totale din exporturi ale Iranului. Din cauza sancțiunilor, veniturile totale din export de combustibil au scăzut cu 60% în mai puțin de un an. Situația a fost agravată de volatilitatea prețurilor petrolului pe piețele mondiale.

Excluderea Iranului din sistemul financiar global și deconectarea băncilor locale de la SWIFT au forțat companiile iraniene să folosească vechiul sistem hawala, care era mai costisitor, iar tranzacțiile se efectuau mult mai încet. Principalul dezavantaj al sistemului este că fluxurile de numerar pur și simplu nu pot fi urmărite, așa că este adesea folosit pentru piața drogurilor, finanțarea terorismului și spălarea banilor. În același timp, după zece ani în care au fost deconectate de la sistemul internațional de plăți, băncile se pare că deja s-au adaptat la noua viață și acum folosesc propriul lor sistem SEPAM (System for Electronic Payments Messaging). Cu ajutorul lui, Iranul poate face comerț cu China, Turcia, India și țări din Orientul Mijlociu.

Odată cu deconectarea de la SWIFT, populației a devenit mai dificil să obțină acces la multe bunuri și servicii. Mai mult decît atît, odată cu relaxarea sancțiunilor – în special, deblocarea unei părți din rezervele valutare ale Iranului – situația nu s-a îmbunătățit: acum, chiar și cu prezența valutei străine în țară, cetățenii suferă de un deficit grav de bunuri esențiale, inclusiv medicamente, piese auto și alimente, pe care Iranul le-ar putea importa din țările occidentale.

Politicile financiare ineficiente au dus la o creștere bruscă a prețurilor, iar în decurs de un an – din 2012 pînă în 2013 – inflația a atins pragul de 40%, de 2,6 ori mai mare decît media din ultimii 12 ani. În același timp, moneda națională a Iranului s-a depreciat la un nivel record, pierzînd instantaneu aproximativ 80% din valoarea sa față de dolarul american. În timpul celei de-a doua crize, în 2018, pentru a încetini inflația, guvernul a stabilit cursul oficial al dolarului la 42 de mii de riali, dar acest lucru nu a ajutat mult timp. Pe lîngă cel oficial, țara are un curs de piață, care la jumătatea

În 2014, situația macroeconomică din țară a început să se îmbunătățească treptat, dar începînd cu 2020, cînd Statele Unite s-au retras din JCPOA și au introdus sancțiuni suplimentare, creșterea prețurilor a început să se accelereze din nou. Prețurile alimentelor, cum ar fi pîinea și ouăle, au crescut cel mai mult, inflația la alimente și băuturi atingînd 81,2 - 87% în toamna lui 2022, cel mai ridicat nivel din 2012.

Alte consecințe ale sancțiunilor împotriva Iranului

Sancțiunile împotriva sectoarelor petroliere și financiare ale țării au condus la o izolare aproape completă a Iranului de sistemul financiar și economic global. Din 2012 pînă în 2021, creșterea medie anuală a PIB-ului a fost de doar 0,58%. De asemenea, din cauza restricțiilor impuse de Occident, multe companii străine au părăsit piața iraniană în masă. Organizațiile au redus afacerile în țară și au încetat să investească în economia iraniană, chiar și în zone care nu au fost direct supuse sancțiunilor. Teheranul a reușit să compenseze pierderea potențialelor investiții doar parțial prin redirecționarea comerțului către țări din Asia și Europa de Est. În 2022, pe fondul hiperinflației din Iran, salariul minim s-a dovedit a fi de două ori mai mic decît costul coșului de consum cu bunuri esențiale. În plus, aproape jumătate dintre iranieni nu primesc nici măcar salariul minim, deoarece sînt angajați în sectorul informal.

Deprecierea continuă a monedei naționale, accelerarea inflației și consecințele grave ale pandemiei, combinate cu politica monetară blîndă a Băncii Centrale locale au condus la faptul că nivelul sărăciei în Iran a crescut brusc în ultimii zece ani de sancțiuni. Prima estimare oficială a sărăciei în țară din 1979 a fost publicată de Banca Mondială la mijlocul lunii noiembrie 2023. Cercetătorii au identificat o relație între dinamica nivelului sărăciei în Iran și introducerea sancțiunilor: atunci cînd au fost introduse restricții, nivelul de trai s-a înrăutățit și cînd sancțiunile au fost atenuate sau complet ridicate, nivelul de trai al iranienilor a crescut. Banca Mondială adaugă că PIB-ul pe cap de locuitor a scăzut cu 0,6 puncte procentuale anual în ultimul deceniu, iar PIB-ul real al Iranului în anumiți ani a cîștigat cu pînă la 19 puncte procentuale.

Cercetătorii subliniază că motivele sărăciei și problemelor economice ale țării constau nu numai în măsuri restrictive: situația a fost agravată de dependența puternică a Teheranului de veniturile din petrol, care, la rîndul lor, depind de fluctuațiile prețurilor mondiale, precum și de inflația ridicată și de lipsa de indexare a plăților guvernamentale celor care au nevoie.

Cu toate acestea, alți cercetători consideră că estimările Băncii Mondiale sînt oarecum umflate. Omul de știință Tech Javad Salehi-Isfahani, într-o conversație cu Bloomberg, a spus că tendința de creștere a sărăciei este într-adevăr fixă; totuși, conform calculelor sale, numărul săracilor din Iran a scăzut efectiv în ultimii doi ani datorită plăților din partea statului. Raportul spune că beneficiile au avut un efect pozitiv asupra gospodăriilor sărace, dar impactul s-a dovedit a fi temporar, deoarece plățile nu au ținut pasul cu accelerarea rapidă a inflației. În același timp, Salehi-Isfahani este de acord că sancțiunile americane au devenit principalul motor al sărăciei în țară.

Este imposibilă efectuarea unei paralele între situația Iranului și cea a Rusiei sub sancțiuni, afirmă experții. „Analogiile sînt nepotrivite”, a spus Natalia Zubarevici, specialist în domeniul dezvoltării socioeconomice a regiunilor. Potrivit acesteia, în ciuda faptului că sancțiunile încetinesc procesele economice, prăbușirea economiei ruse nu se va produce.

Doza de sãnãtate

Corpul și spiritul – două fațete ale aceleiași medalii (Terapia Soul Prints)

Medicina energo-informațională se focusează, în terapiile pe care le practică, atît pe corpul fizic, cît și pe psihicul pacientului, cauza primordială a îmbolnăvirii. Că omul este o ființă energetică nu mai este un secret pentru nimeni, ca atare trebuie tratat mai întîi din punct de vedere energetic, adică pe cauza îmbolnăvirii. Oamenii pot somatiza de la o simplă îmbujorare a obrajilor, pînă la cancer. O disbioză intestinală poate duce la amețeală, pierdererea echilibrului sau depresie. Să nu uităm că după concedii, mai ales după cel de iarnă, multe persoane se aleg cu enterocolite sau cu alte forme de dereglări intestinale care, dacă nu sînt tratate la timp și corespunzător, în timp dereglează imunitatea și metabolismul.

Legătura directă dintre psihic și sistemul gastric este cunoscută din antichitate, atît de popoarele asiatice, cît și în Grecia antică. Grecii știau că un intestin dereglat crește producția de adrenalină, fapt care duce la o epuizare a suprarenalelor sau la o acumulare de stres, iar problemele nerezolvate, la o stocare a limfei. Persoanele care își schimbă locul (prin concediu, de exemplu) și sînt mereu constipați ar fi bine să își regleze sistemul limfatic, partea emoțională și sistemul imunitar. Dereglarea florei intestinale poate cauza, de asemenea, depresii, scăderea nivelului de energie, dereglarea somnului, lipsă de concentrare și pierderi de echilibru.

Oistorie a farselor (334)

În loc de funcționar monoton, s-a vrut escroc și farsor (2)

Îmbrăcînd uniforma de un albastru pal a „consulului general român“, Stanley Weinburg a fost întîmpinat la debarcader cu o masă de prînz, a inspectat o gardă de onoare ce arborase drapelul României lîngă cel american şi a fost cinstit cu mîncare si băutură în salonul ofiţerilor. Dorind ca lumea să-i recunoască isteţimea, a rezervat o cameră la hotelul Astoria din New York, înainte de aceasta anunţînd public că ospitalitatea marinei americane îl impresionase în aşa manieră, încît voia să o răsplătească prin organizarea unui banchet de primă clasă – în onoarea lui. Nici nu a început bine petrecerea că a fost arestat şi, după o perioadă petrecută în spatele gratiilor, a început iarăşi o serie de imposturi, pînă în 1921 cînd a pus la cale cea mai mare farsă a sa. Aceasta s-a declanşat cînd a aflat că oficialităţile de la Casa Albă au refuzat să-i ofere o audienţă prezidenţială prinţesei Fatima a Afganistanului.

Dîndu-se drept locotenent-comandant Rodney Sterling Wyman, ofiţer al Departamentului de stat pentru relaţii navale (un post inexistent), Weyman a invitat-o pe prinţesa fabulos de bogată în apartamentul său de la hotel Astoria. Îi spusese că putea să-i aranjeze o vizită la Washington şi o primire din partea preşedintelui Harding. Telefonînd la Departamentul de stat, care l-a anunţat să meargă mai departe cu pregătirile, i-a spus prinţesei că, desigur, în astfel de cazuri, cadourile în bani sînt un obicei, pentru a cumpăra „atenţii pentru înaltele oficialităţi“. Prinţesa a înţeles perfect şi, în schimbul privilegiului de a-l întîlni pe preşedinte, i-a înmînat lui Weyman suma de 10.000 de dolari. Şi falsul ofiţer de protocol şi-a făcut datoria. Găsind locuri de cazare corespunzătoare prinţesei şi celor trei fii ai ei în Washington, Stanley i-a condus – îmbrăcat într-o uniformă scrobită, ca nouă – în Biroul Oval al Casei Albe. Preşedintele apărînd într-un costum elegant şi prinţesa în robă tradiţională albă, au fost realizate fotografii pe pajiştea din faţa Casei Albe. Prinţesa a obţinut ce

Indiferent de vîrstă, gen, profesie, majoritatea oamenilor cu probleme de sănătate nu se gîndesc și la necesitatea unei detoxofieri a sufletului. Procesul de autovindecare este pus în mișcare în timpul somnului, prin vise. Mulțumirea omului, puterea sufletului, sănătatea corpului fizic sînt adînc ascunse în palma și în fruntea omului.

Terapia Soul Prints aduce ordine în organism, avînd ca efect eliberarea sufletului. Psihicul apăsat de gîndire și simțire oferă informații patologice în procesele biofizicale din organism, provocînd un haos în metabolismul celular, pînă la nivel de matrice. Celula începe să acționeze pe modul „bolnav”. În acest sens, terapia Soul Prints activează organismul din punct de vedere regenerativ și detoxifiant. Efectele pozitive asupra somnului încep să se simtă chiar și după prima terapie. Se îmbunătățește calitatea somnului, coșmarurile dispar, crește calitatea sănătății corporale și spirituale.

Esența sufletului sînt amintirile, iar visele sînt amintiri ale dorințelor netrăite. Omul este înzestat cu epifiza, care este în măsură să primească date comprimate din spațiul hipercuantic, cît și să transmită date către acest spațiu. Somnul este al șaselea simț al omului, el este activ cînd celelalte cinci sînt deconectate. Somnul și intuiția sînt interconectate. În timpul zilei, corpul este controlat de MIS (direcția de control a corpului) și rămîne activă doar intuiția. Visele

şi-a dorit, la fel ca Weyman. Imposturile sale variau. Angajat ca asistent al unui renumit chirurg din Viena, dr. Adolf Lorenz, cariera „doctorului Weyman“ a luat sfîrşit cînd lipsa lui de cunoştinţe medicale a devenit prea evidentă. În continuare, devine un consultant medical foarte popular, petrecăreţ, trimis în Peru de către o companie de exploatare a ţiţeiului. Hotărîndu-se că Hollywood are nevoie de el, ca doctor personal al lui Rudolph Valentino, a ajutat la aranjarea funeraliilor idolului său de pe ecranul mut, apoi a devenit doctorul personal al indignatei Pola Negri încercînd şi impostura de avocat. A ajuns de două ori la închisoare pentru practicarea acestei meserii fără licenţă, ducîndu-l la concluzia că este mai uşor si mai sigur să găsească ceva de lucru ca profesor de medicină sau de drept. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost „consultant de recrutări prin selecţie“, sfătuind cum să eviţi să fii racolat în armată. El şi nouă dintre clienţii săi au ajuns, în schimb, racolaţi în închisoare. După război s-a reprofilat în jurnalism. Această meserie i se potrivea ca o mănuşă. În 1948, angajat de o agenţie de presă ca unul din corespondenţii la Naţiunile Unite, a devenit atît de cunoscut la sediul ONU din New York, încît i s-a oferit un post de ofiţer de presă al delegaţiei thailandeze. Dar a făcut greşeala să dea telefon la Departamentul de stat şi să întrebe dacă acceptarea acestui post i-ar afecta drepturile de cetăţean american. Departamentul de stat a descoperit un dosar stufos pe numele lui Stanley Weyman şi nu a găsit situaţia deloc amuzantă. Sfîrşitul carierei lui ca jurnalist. După care, totul a mers înspre rău.

Dar e greu să nu-ţi placă de el. Avea o inimă bună. Dîndu-se drept expert în închisori, în cea numită Sing Sing din New York a ţinut un întreg discurs împotriva sistemului de pedepse capitalist, şi la Universitatea Middlesex din Anglia a ţinut un curs cu tema: „Nebunia: apărarea ei prin delicte“. În timpul acestui curs, el a sugerat ca toţi psihiatrii de închisoare să fie „supuşi unei examinări mintale aprofundate“.

Fără îndoială, remarca se baza pe o bogată experienţă personală. (va urma) STUART GORDON

sînt o sursă de energie, fiind identice cu energia omului. Noi vedem lumea nu așa cum este, ci așa cum este energia noastră.

Omul modern are acces la informație, ceea ce îi dă putere. Important este să folosească informația în interesul său. Diagnosticul îl pune specialistul, nu internetul, deoarece boala are întotdeauna și o componentă energetică, deci trebuie tratată în dimensiunea ei energetică.

Prin tratamentele oferite de medicina energoinformațională procesul de autodistrugere este oprit și cel de autovindecare se pune în mișcare. Este o terapie blîndă, destinată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Nedumeriri

ORIZONTAL: 1) Acțiuni riscante; 2) Mută și munții din loc; 3) Un an în armată – La gura sobei; 4) Vinde vechituri – Ton sec!; 5) Luna florilor – A da din coate; 6) Stare bună; 7) Reușit la facultate – Un fel de mîncare; 8) Boabă ucigătoare – Pornit din senin; 9) Dus cu capul – Ruptă din rai!; 10) Țin calea apelor –Stingere cu apă.

VERTICAL: 1) Dezastru natural; 2) Loc de întîlnire – Om care dispune; 3) Scoase în evidență; 4) A trece prin pasaj – Lasou indigen; 5) Cap de afiș! – Luată de urechi – Medii de comunicare; 6) Abateri de la subiect; 7) Mustrat verbal – A avea habar; 8) Tipic bisericesc –Ocupat cu animale; 9) Milostivă; 10) Inimă de tirani! – Venit din Orient.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,TREC ANII”

1) ANIVERSARE; 2) BALAN – INEL; 3) S – ES – STOIE; 4) ODAITE – TAM; 5) LU –LITRI – E; 6) VUVE – ERMAN; 7) ENE – AR – PRT; 8) N – RIT – GUGA; 9) TINERI – RAR; 10) ELEV – UNITE.

GHID PRIN EUROPA

Bratislava – un or aș surprinzător (II)

În jurul anului 200 î.Chr., tribul celt Boii (pe care-i bate Burebista la scor de neprezentare) a fondat prima așezare importantă, un oraș fortificat cunoscut ca Oppidum, bătînd și monezi de argint cunoscute ca biatec. Zona a ajuns sub influență romană din Secolul I d.Chr. pînă în Secolul IV, făcînd parte din Limes Romanus, un sistem de apărare a granițelor imperiului. Romanii au introdus viticultura în regiune, începînd o tradiție a producției de vin, care continuă și în prezent.

Strămoșii slavi ai slovacilor moderni au ajuns în regiune în Secolele al V-lea și al VI-lea, în timpul Epocii Migrației Popoarelor. Ca reacție la măcelurile perpetuate de avari, triburile locale slave s-au revoltat și au pus bazele regatului lui Samo (623–658), cea mai veche entitate politică slavă. În Secolul al IX-lea, castelele de la Bratislava și Devín erau centre importante ale statelor slave din Principatul Nitrei și Moravia Mare. Cel mai vechi document care atestă existența orașului este din 907, și face referire la căderea Moraviei Mari sub presiunea atacurilor ungare.

În Secolul al X-lea, teritoriul Bratislavei de astăzi a trecut sub stăpînirea regatului Ungariei și a devenit un centru economic și administrativ cheie la frontiera regatului. Din cauza acestei poziții strategice, orașul a fost locul a numeroase atacuri și bătălii. În același timp, tocmai din acest motiv, Bratislava a devenit un centru economic și politic important. Primele privilegii orășenești i-au fost acordate în 1291, de către Andrei al III-lea al Ungariei. În 1405, Bratislava a fost declarată oraș regal liber de către regele Sigismund de Luxemburg, care, în 1436, i-a permis orașului să folosească stema proprie. După Bătălia de la Mohacs în 1526, în care Regatul Ungariei a fost înfrînt de Imperiul Otoman, turcii au asediat și provocat daune Bratislavei, nereușind însă să o cucerească. Datorită înaintării otomane în teritoriu ungar, Bratislava a fost desemnată capitala Ungariei în 1536, făcînd parte din Imperiul Habsburgic, în ceea ce avea să fie o nouă eră. Bratislava a devenit un oraș al încoronărilor, sediu al regilor, arhiepiscopilor (1543), nobilimii, organizațiilor și breslelor majore. Între 1536 și 1830, 11 regi și regine au fost încoronați în Catedrala Sfîntului Martin. Cu toate acestea, Secolul al XVII-lea a fost marcat de rebeliuni anti-habsburgice, lupte cu turcii, inundații, epidemii și alte dezastre.

Reforma protestantă a ajuns la Bratislava în a doua jumătate a Secolului al XVI-lea, găsind adepți în principal în rîndul orășenilor. Ca rezultat al revoltelor frecvente împotriva habsburgilor catolici, suburbiile au fost devastate. Orașul și castelul au fost deseori capturate de insurgenți, pentru a fi apoi recucerite de trupele imperiale. Această perioadă de revolte s-a terminat în 1711, prin semnarea Păcii de la Satu-Mare.

Bratislava a înflorit în timpul domniei Mariei Tereza a Austriei, din Secolul al XVIII-lea, devenind cel mai mare și mai important oraș de pe teritoriul statelor actuale Slovacia și Ungaria. Populația s-a triplat; s-au construit numeroase palate, mînăstiri, conace și străzi, iar Bratislava a fost centrul vieții sociale și culturale a regiunii. Cu toate acestea, orașul

a început să-și piardă din importanță în timpul domniei fiului Mariei Tereza, Iosif al II-lea, cînd bijuteriile coroanei au fost duse la Viena, în 1783, cu scopul de a întări legătura dintre Austria și Ungaria. Multe funcții centrale au fost mutate la Buda, împreună cu o mare parte din nobilime. Bratislava a devenit un centru al Mișcării Naționale Slovace aici fiind publicate primul ziar în slovacă, Presspurske Nowiny, și primul roman în slovacă.

Istoria Bratislavei din Secolul al XIX-lea a avut strînse legături cu evenimentele majore din Europa. Pacea de la Pressburg între Austria și Franța a fost semnată la Bratislava, în 1805. Castelul Devín a fost devastat de trupele lui Napoleon în 1809, și Castelul Bratislava distrus de foc în 1811. Ca reacție la Revoluția din 1848 de pe pe teritoriul habsburgic, Ferdinand I al Austriei a semnat, în palatul arhiepiscopului primat din Bratislava, așa-numitele Legi din Martie, care, între altele, prevedeau inclusiv abolirea șerbiei.

Industria s-a dezvoltat rapid în Secolul al XIX-lea. Prima cale ferată cu locomoție cabalină de pe teritoriul Slovaciei și Ungariei actuale, de la Bratislava la Svätý Jur, a fost construită în 1840. O nouă linie, spre Viena, folosind o locomotivă cu aburi, a fost inaugurată în 1848. Au fost înființate multe instituții industriale și financiare—prima bancă din Slovacia de astăzi a fost fondată în 1842. Primul pod permanent al orașului peste Dunăre, Starý most, a fost construit în 1891.

În urma Primului Război Mondial și formării Cehoslovaciei pe 28 octombrie 1918, Bratislava a fost încorporată în noul stat, în ciuda unor mișcări care se opuneau acestei măsuri. Populația germană și maghiară a încercat să împiedice unirea și a declarat Bratislava oraș liber. Cu toate acestea, Legiunile Cehoslovace au intrat în oraș în ianuarie 1919, acesta devenind oraș cehoslovac. Datorită importanței sale economice și poziției sale strategice pe Dunăre, Bratislava a devenit în scurt timp sediul organelor politice și organizațiilor slovace, fiind ales capitală în defavoarea orașelor Martin și Nitra cu care era în competiție. La 27 martie 1919, a fost adoptat în mod oficial numele de Bratislava.

În 1938, Germania a anexat Austria în Anschluss; mai tîrziu în același an a anexat Petržalka și Devín pe criterii etnice. Bratislava a fost declarată capitala Republicii Slovace pe 14 martie 1939, dar noul stat a căzut sub influența Germaniei. În 1941-1942 și 1944-1945, guvernul slovac i-a expulzat pe cei aproximativ 15.000 de evrei din Bratislava, cei mai mulți fiind trimiși în lagăre de concentrare. Bratislava a fost bombardată de către Aliați, fiind ocupată de trupele germane în 1944 și cucerită de Armata Roșie pe 4 aprilie 1945. La sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial, majoritatea germanilor din Bratislava au fost evacuați de autoritățile germane; unii s-au întors după război, dar au fost expulzați prin Decretele Beneš. În perioada regimului socialist, după preluarea puterii în Cehoslovacia de către Partidul Comunist Cehoslovac în februarie 1948, orașul a anexat noi teritorii, și populația a crescut

semnificativ. Proporția de etnici slovaci a atins 90% din populația orașului. Guvernul comunist a construit cîteva edificii grandioase, precum podul Nový Most și sediul Radioului Slovac, afectînd uneori în mod negativ zona istorică a orașului. După încercarea nereușită de relaxare si transformare a regimul comunist, în 1968, orașul a fost ocupat de trupele Pactului de la Varșovia. Cehoslovacia a fost declarată stat federal și orașul a devenit capitala Republicii Socialiste Slovace, unul din cele două state ale federației. Dizidenții din Bratislava au anticipat căderea comunismului prin Demonstrația Lumînării din Bratislava, în 1988, și orașul a devenit un centru important al Revoluției de Catifea din 1989. În 1993, orașul a devenit capitala noii Republici Slovace, formate în urma Divorțului de Catifea. În anii 1990 și la începutul Secolului al XXI-lea, economia orașului a înflorit datorită investițiilor străine. Orașul a găzduit evenimente culturale și politice importante, inclusiv Summitul Slovacia 2005 între George W. Bush și Vladimir Putin.

Un alt aspect important este acela că lanțul Munților Carpați începe pe teritoriul orașului prin masivul Carpații Mici (Malé Karpaty) mai exact cu dealul pe care se găsește Castelul Bratislava. Zonele depresionare Záhorie și Depresiunea Dunăreană se întind pînă în Bratislava. Cel mai jos punct al orașului este pe suprafața Dunării, la 126 m.d.M., și cel mai înalt este Devínska Kobyla, la 514 m. Altitudinea medie este de 140 m.

Majoritatea clădirilor istorice sînt concentrate în Orașul Vechi. Primăria Bratislavei este un complex de clădiri ridicate în Secolele al XIV-lea și al XIV-lea, care acum reprezintă Muzeul Orașului. Poarta lui Mihail este singura poartă ce s-a păstrat din fortificațiile medievale, și este una din cele mai vechi clădiri ale orașului; cea mai îngustă casă din Europa se află în apropiere. Clădirea Bibliotecii Universității, construită în 1756, a fost folosită de Dieta (parlamentul) Regatului Ungariei din 1802 pînă în 1848. Mare parte din legislația importantă din Era de Reformare Maghiară (precum abolirea șerbiei și fondarea Academiei Ungare de Științe) a fost ratificată aici.

Centrul istoric prezintă numeroase palate de stil baroc. Palatul Grassalkovich, construit în jurul anului 1760, este acum reședința președintelui slovac, în timp ce guvernul slovac își are sediul în fostul Palat Arhiepiscopal. În 1805, împărații Napoleon I al Franței și Francisc al II-lea au semnat a patra Pace de la Pressburg în Palatul Primatului. Alte case mai mici sînt semnificative din punct de vedere istoric; compozitorul Johann Nepomuk Hummel s-a născut într-o casă din Secolul XVIII, în Orașul Vechi. Catedrala în stil gotic Sfîntul Martin, construită între Secolele al XIII-lea și al XVI-lea, care a servit drept biserica de încoronare a Regatului Ungariei între 1563 și 1830 și Biserica Franciscană, datînd din Secolul al XIII-lea, a fost un loc al ceremoniilor cavalerești în timp ce Biserica Sfînta Elisabeta, cunoscută mai degrabă ca Biserica Albastră, este construită în întregime conform stilului Art Nouveau.

(va urma)

nICU mArIUS mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Să ne păstrăm nădejdea și credința

A trecut Crăciunul, moment de reflecție la un capăt de an pentru cei mai mulți dintre noi. Mă uitam în jurul meu, și mă uit, în general, de o vreme încoace, și văd că lumea este mai apropiată de pămînt decît de Cer. Observ, privind la televizor, navigînd pe internet sau citind presa internațională, că pămîntul, materialul, carnalul din noi este mai prezent ca niciodată. Toată lumea e interesată doar de trup și de cele necesare lui, nu de suflet. E o filosofie a banului, a înfrumusețării trupului, a mîndriei personale pentru ceea ce am realizat, o conștiință a faptului că tot ceea ce avem ni se datorează, că sîntem stăpînii deplini ai vieților noastre, deși

nu e deloc așa.

Mă uit la filmele de Crăciun și nu văd nici o mențiune la Nașterea lui Christos, ci doar la magie, vrăjitorii, cadouri și Moș Crăciun. Crăciunul devine el însuși posesorul unor puteri dumnezeiești de a face și desface lucruri, de zici că e vreun zeu și nu o sărbătoare dedicată nașterii Fiului lui Dumnezeu. Nu mai vorbesc despre faptul că frumusețea trupului este promovată intens peste tot, de parcă ar folosi la ceva, iar Dumnezeu se scrie invariabil cu „d” ca și cum ar fi un zeu oarecare și nu Singurul.

(continuare în pag. 22)

U cigașii

T.I.

ETICHETA

Creștini doar cu numele

Din 1054 pînă acum bisericile creștine au evoluat diferit. Cea care s-a rupt de Biserica fondată de Christos și l-a ales pe Papă drept cap al său a devenit Catolică și, pentru că lucrurile nu au mers bine, din ea s-a desprins cea numită protestantă pentru ca, mai apoi, și aceasta să dea naștere neoprotestanților. Toate aceste rupturi ale creștinilor au adus multă durere și moarte în sînul bisericii catolice, zis universale. Biserica catolică a fost și este încă reperul pentru creștinism. Cetățenii planetei, cînd aud de creștini, prima dată se raportează la Papă și

la catolicism. Pentru ei, noi, cei din Biserica Ortodoxă, nici nu existăm. Sîntem probabil o ciudățenie care mai nou e asimilată lui Putin și cam atît. Habar nu au că sîntem biserica înființată de Fiul lui Dumnezeu acum 2023 de ani și poate că e mai bine așa, fiindcă în felul acesta s-au putut păstra nealterate și neatacate de oameni principiile fundamentale oferite nouă de Christos și transformate în legi imuabile la cele 7 consilii ecumenice byzantine.

(continuare în pag. 22)

IoAn TEoDor

motto: ,,Cui dolet meminit” (Cine a îndurat suferințe, își aduce aminte de ele) – CICEro (,,Pro Murena”)

Nu știu dacă mai există om în țara asta care să nu creadă că întreaga poveste cu pandemia a fost planificată, regizată și pusă în practică de adepții Noii Ordini Mondiale, adică niște CRIMINALI odioși, împotriva cărora ar trebui deschis un proces internațional de timpul celui de la Nürnberg, 1945.

Bine, așa ar trebui, dar credeți că madam Kövesi o va urca în dubă pe Ursula von der Leyen, sau că Arafat, Gheorghiță, Cîțu, Cercel, Voiculescu ș.a. vor fi, cîndva, condamnați pentru... GENOCID? Nicidecum, și asta pentru că organele judiciare din România s-au axat doar pe așa-zisele pagube bugetare, dar nu trebuie omis faptul că, atunci cînd se vîră mîna pînă la urmăr în cașcavalul statului, se cheamă tot... CRIMĂ, nu fizică, e adevărat, dar ECONOMICĂ, sigur (v. cod penal și Legea anticorupție).

Cu toate acestea, iată că, spre exemplu, Vlad Voiculescu a devenit apărătorul diavolului, acuzînd, cu tupeul specific șmecherașilor de gang, absolut TOT. Pentru el, cel mai vinovat este Statul, apoi Iohannis – aici are dreptate -, de Justiție nici nu vrea să audă, iar în povestea cu pandemia s-a declarat total neimplicat. Cică răspunzători ar fi doar oficialii europeni, care au dat ordine, directive, recomandări etc. Nu e prost Voiculescu, dar nebun e sigur, cum sînt, de altfel, toți cei care au acceptat să fie complicii unei uriașe mașinării a... MORȚII, care avea ca motto: ,,96% din populația lumii trebuie să dispară” (Ted Turner – fondator CNN).

Pentru toate aceste adevăruri, despre am scris în Revista ,,România Mare” încă de acum 5 ani, poate că eram etichetat drept ,,nebun”, și asta, în timp ce Vlad Voiculescu, Cîțu, Arafat, Gheorghiță, Cercel, Vela ș.a. erau considerați cei mai deștepți și competenți, ba chiar eroi salvatori ai nației.

Doamne, ce vremuri de neimaginat trăiam: erau răstigniți tocmai cei care au încercat, cu orice preț, să lumineze mintea poporului. Posturile ,,News România TV” și ,,6 TV” au fost desființate, ,,Nașul TV” a fost amendat săptămînal de CNA, George Simion și Diana Șoșoacă, care erau principalii animatori ai protestelor antivacciniste, au fost bălăcăriți în fel și chip de mass-media vîndută forțelor sataniste. Chiar și oamenii de rînd, care au înțeles ce se afla în spatele cortinei globaliste, au fost amendați, marginalizați, amenințați, dați afară din serviciu ș.a.m.d., iar această prigoană e în toi și acum.

Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Aceasta e o lume nebunească,/ Pe care noi n-o mai putem salva,/ Menită și să scadă, și să crească,/ Purtînd principiul răstignirii-n ea./ Cîndva, vreun greier, dacă o să poată,/ Va mai cînta peste pustiu, cri-cri,/ Despre o lume care a fost odată,/ O, biata noastră lume scufundată,/ O lume care nu mai poate fi” (,,Umanitatea sub escortă”). (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Să ne păstrăm nădejdea și credința

(urmare din pag. 21)

Am văzut zilele trecute pe internet fotografii ale unor fotomodele din anii ʼ60, ʼ70 și ʼ80. Toate, fără excepție, celebre la vremea lor, pe cînd acum noi, generațiile tinere, habar nu avem că ar fi existat. Atunci de ce toată zbaterea asta pentru a fi la modă și pentru a arăta bine fizic? Ca să cîștigăm o glorie pieritoare și de scurtă durată? Merită efortul?

Cu toate acestea, promovarea intensivă și agresivă a culturii materiale este peste tot. Copiii, adolescenții văd exemplele unora ca ei care cîntă despre mașini ultra scumpe, apar îmbrăcați doar în haine de firmă și sînt înconjurați de femei sau de bărbați frumoși. Firește că unii dintre ei își doresc să obțină aceleași lucruri. Cum să le obțină? Prin învățat, prin lectură, prin exercițiu și muncă? Eee, dar ce, au ei timp pentru plicticoșenii din astea? Prin social media, prin postări care să le aducă sute de mii de urmăritori. Ce nu știe această majoritate

Creștini doar cu numele

(urmare din pag. 21)

Tocmai de aceea, nu cred că e bine să-i judecăm și să-i condamnăm prea tare pe semenii noștri creștini: în primul rînd fiindcă nu avem acest drept, apoi fiindcă, fără să vrea, ei ne protejează de loviturile vrăjmașilor văzuți, care-și imaginează că lovind în ei și în bisericile lor distrug esența creștinismului. Astfel, după ce au reușit prin implementarea ideilor iluministe să erodeze legătura dintre om și Biserică, în ultimii 30 de ani au desăvîrșit această „operă” golind bisericile din Occident, satanizînd America la propriu, sădind în mințile tinerelor generații prin filme și internet, prin a scrie Dumnezeu cu „d”, Crăciun cu „c” și punînd în mijlocul sărbătorii Crăciunului pe Moș Crăciun și cadourile materiale, nu Nașterea Fiului lui Dumnezeu, ori interzicînd folosirea sintagmei „Crăciun Fericit” și impunînd înlocuirea ei cu cea de „Sărbători Fericite”, de zici că sîntem în comunism, ideea că Dumnezeu e o poveste, că nu există și că singurele lucruri care există cu adevărat și fac minuni sînt magia și vrăjitorii.

În acest fel, am ajuns în situația ca în statele vest europene căsătoria să aibă loc exclusiv la Primărie, tinerii însurăței nemaitrecînd pe la Biserica pe care o socotesc ceva inutil. De aceea, bisericile au fost transformate în restaurante, magazine de haine și mai știu eu ce, fiind considerate mai degrabă monumente ale artei si arhitecturii decît case ale lui Dumnezeu și locuri de săvîrșire a Liturghiei.

Pentru cetățeanul vestic, în momentul în care a stabilit că Dumnezeu nu există, iar preoții Lui nu sînt altceva decît niște funcționari publici care-i stîrnesc invidia prin poziția socială pe care o au și prin fondurile de care beneficiază, totul e posibil. Totuși, fiindcă Biserica este o importantă instituție administrativă a cărei influență se face încă simțită în societate, ea trebuie să gireze toate anormalitățile pe care noua ordine mondială dorește să ni le impună. Girîndu-le, se întîmplă două lucruri: se poate spune că biserica creștină susține noile trenduri și în același timp o compromite în ochii credincioșilor practicanți cărora li se va spune cu perfidie: „Vedeți? Biserica voastră e o mizerie și preoții voștri la fel, fiindcă susțin tot ceea ce contravine creștinismului și părerilor voastre. Asta înseamnă că vă mint și dumnezeul vostru nu există fiindcă dacă ar exista nu ar permite să se întîmple așa ceva. Prin urmare vă sfătuim să vă părăsiți biserica și să veniți alături de noi”.

Astfel, aflu de pe site-ul Associated Press că Papa aprobă binecuvîntările pentru cuplurile de același sex, care nu trebuie să semene cu căsătoria. Cred că Papa Francisc ori are o misiune clară de a distruge Biserica Catolică, ori și-a pierdut mințile. Astfel, Vaticanul a emis un nou document care explică o schimbare radicală în politica sa, insistînd că oamenii care caută dragostea și mila lui Dumnezeu nu ar trebui să facă obiectul „unei analize morale exhaustive” (18 decembrie).

„ROMA (AP) – Papa Francisc a aprobat în mod oficial lăsarea preoților catolici să binecuvînteze cuplurile de același sex, a anunțat luni Vaticanul, o schimbare radicală a politicii care urmărea să facă biserica mai incluzivă, menținînd în același timp interdicția strictă a căsătoriilor gay”. Dar, în timp ce

de copii este că respectivele vedete sînt promovate de echipe întregi care le aduc urmăritori și notorietate.

Nu mai face nimeni nimic din plăcere, ci exclusiv pentru bani. Cînd îi întrebi de ce urmăresc doar bani cît mai mulți îți vor spune că vor și ei să aibă ce au vecinii, prietenii, colegii, ba chiar să-i depășească. De ce? Ca să fie invidiați și să se poată „da mari”, adică mîndri. De ce să faci asta? Te simți așa de mic și neînsemnat încît vrei să fii și tu cineva? Dar tu ești cineva prin ceea ce reprezinți pentru familia și prietenii tăi. De ce trebuie să ai haine, mașini, case cum au bogații lumii? La ce-ți folosește? La nimic. Le poți pierde peste noapte. Atunci la ce sînt bune eforturile?

Cînd materialul, pămîntescul cîștigă teren, pierde duhovnicescul din noi. Cînd sîntem furioși permanent, cînd criticăm pe ceilalți ca să ne ridicăm în ochii proprii, cînd nu ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute sau să ne ierte, toate ne merg pe dos și slăbim legătura cu Creatorul. Țările occidentale au slăbit această legătură pînă ce aproape

declarația Vaticanului a fost anunțată de unii ca un pas către înlăturarea discriminării în Biserica Catolică, unii susținători LGBTQ+ au avertizat că au subliniat ideea bisericii conform căreia cuplurile gay rămîn inferioare parteneriatelor heterosexuale. Documentul emis de biroul de doctrină al Vaticanului detaliază o scrisoare trimisă de Francisc către doi cardinali conservatori, care a fost publicată în octombrie. În acel răspuns preliminar, Francisc a sugerat că astfel de binecuvîntări ar putea fi oferite în anumite circumstanțe dacă binecuvîntările nu ar fi confundate cu ritualul căsătoriei. Noul document repetă această condiție și o detaliază, reafirmînd ideea că taina căsătoriei este o uniune pe viață între un bărbat și o femeie și subliniază faptul că binecuvîntările în cauză nu trebuie să fie legate de nici o celebrare catolică sau serviciu religios specific și nu ar trebui să fie conferite în același timp cu o ceremonie de unire civilă. Mai mult, binecuvîntările nu pot folosi ritualuri stabilite sau chiar implică îmbrăcămintea și gesturile care aparțin unei nunți.

Nu este prima dată cînd Papa Francisc lucrează pentru a deschide Biserica către comunitatea LGBTQ+. Unii spun că este prea mult, iar alții spun că nu este suficient. În luna noiembrie, Vaticanul a declarat că este permis, în anumite circumstanțe, ca persoanele trans să fie botezate la catolici și să servească ca nași. „A fi homosexual nu este o crimă” – la începutul acestui an, Papa a spus aceste cuvinte într-un interviu acordat AP, criticînd legile care criminalizează homosexualitatea. Eu știu că Papa este infailibil în chestiuni de credință, dar să spui că „a fi homosexual nu este o crimă” înseamnă să condamni distrugerea orașelor biblice Sodoma și Gomora de către Dumnezeu și să-l critici pe Creator! Eu știam că Papa este locțiitorul Sf. Petru pe scaunul episcopal al Romei nu că se substituie lui Dumnezeu, decît dacă nu mai slujește Acestuia, ci altcuiva.

La cîteva luni după ce a devenit Papă, Francisc a spus: „Cine sînt eu să judec?” cînd a venit vorba de orientarea sexuală a preoților. Atitudine lașă și ipocrită a unui lup în piele de oaie. Păi dacă și Isus ar fi făcut la fel și nu i-ar fi luat cu biciul pe zarafii din templu, unde am fi ajuns?

Documentul la care am făcut referire marchează cel mai recent gest al unui Papă care a făcut din primirea catolicilor LGBTQ+ un semn distinctiv al papalitații sale. De la replica rostită în 2013, „Cine sînt eu să judec?” legată de un pretins homosexual, la comentariul său din 2023 pentru The Associated Press că „A fi homosexual nu este o crimă”, Francisc s-a distins de toți predecesorii săi prin mesajul său de bun venit și e posibil să fie și cel care pune catolicismul pe butuci.

Tradiționaliștii au fost însă revoltați. Bloggerul tradiționalist Luigi Casalini de pe blogul Messa in Latino (Latin Mass) a scris că documentul părea a fi o formă de erezie. „Biserica se dărîmă”, a scris el. Ulrich Lehner, teologul de la Universitatea Notre Dame, a fost, de asemenea, îngrijorat, spunînd că ar semăna doar confuzie și ar putea duce la dezbinare în biserică. „Declarația Vaticanului este, în opinia mea, cel mai nefericit anunț public din ultimele decenii”, a spus el într-o declarație. „Mai mult, unii episcopi îl vor folosi ca pretext pentru a face ceea ce interzice în mod explicit documentul, mai ales că Vaticanul nu i-a oprit pînă acum. Este – și urăsc să o spun – o invitație la schismă”. Ramón Gómez, responsabil pentru drepturile omului pentru grupul Mișcarea pentru Integrare și Eliberare Homosexuală din Chile, a afirmat

au rupt-o. Pentru generații întregi de tineri și de adulți contează doar banul, frumusețea, hainele și poziția socială. Desigur, magia, și minunile sînt venite așa, din neant, că Dumnezeu – au stabilit deja – nu există.

La noi, în România, bisericile sînt încă pline de credincioși cu vîrste cuprinse între anii prunciei și cei ai senectuții, copiii știu că Dumnezeu există, își fac o cruce, zic un „Doamne ajută”, iar asta contează enorm. Ne mai împiedicăm și noi, cădem, dar ne ridicăm și mergem înainte cu credință în Cel de Sus, fiindcă fără El nu putem face nimic.

În toată nebunia asta materială a lumii mai apar din cînd în cînd momente de normalitate, cum a fost cel din Piața Trafalgar din Londra, unde în cadrul unui eveniment organizat de primăria orașului cîteva coruri românești de colindători au putut fi auzite aducînd prin cîntec și rugăciune o bucată din cultura și tradițiile românești.

La acest început de an vă doresc tuturor să vă păstrați credința și nădejdea în Dumnezeu, fiindcă fără ele ne va fi tot mai greu să răzbim în anii care vin.

că declarația a fost un pas către eliminarea discriminării în biserică și ar putea ajuta persoanele LGBTQ+ în țări în care chiar și uniunile civile nu sînt legale. Dar el a spus că documentul a fost „întîrziat” și „contradictoriu” în specificarea unei binecuvîntări neritualizate care nu poate fi confundată cu căsătoria. Un e mesaj mixt, a spus el, „dar astfel încă o dată semnalul că cuplurile de același sex sînt inferioare cuplurilor heterosexuale”. Biserica Angliei, scrie The Times, a anunțat duminică o mișcare similară care permite clerului să binecuvînteze uniunile cuplurilor de același sex care au avut cununii civile sau parteneriate, dar interzice în continuare nunțile bisericești pentru cuplurile de același sex. „Biserica ne-a binecuvîntat – căsătoria între persoane de același sex ar trebui să fie următoarea”. Doi preoți din Suffolk, care au fost printre primele cupluri care au primit rugăciunile CofE, dezvăluie sprijinul pe care l-au primit în întreaga lume și povestesc despre speranțele lor pentru viitor.

Pe 17 decembrie, Catherine Bond și Jane Pearse, doi preoți în vîrstă de 63 de ani ai parohiei Sfîntul Ioan Botezătorul cu Sfîntul Edmund din Felixstowe, au fost printre primele cupluri de același sex care au primit o binecuvîntare la un serviciu al Bisericii Angliei. Pe lîngă faptul că cei doi preoți sînt femei, mai sînt și lesbiene! Cu alte cuvinte, au ajuns cei arși de Dumnezeu în Sodoma și Gomora să-I păstorească turma! Ați înțeles ce fel de biserică creștină e cea anglicană: doar cu numele. Perechea, scrie același The Times, urmează să conducă o slujbă în Ajunul Crăciunului la Sfîntul Ioan Botezătorul, la o săptămînă după ce au fost binecuvîntați acolo. „Catherine nu și-a terminat predica încă și nu am scris rugăciunile”, a spus Pearse. „Nu am terminat de împodobit bradul nostru... și nici nu am terminat de împachetat cadourile!”, a adăugat Bond. Așa ceva… Doamne păzește! În opinia lui Catherine Bond, este doar o chestiune de timp pînă cînd căsătoria homosexuală va fi permisă în Biserica Angliei. „Biserica nu a vrut să aibă preoți de mult timp și asta s-a schimbat. Biblia a fost folosită pentru a justifica apartheid-ul în trecut și pentru a justifica sclavia”, a spus ea. „Acesta este doar încă unul dintre acele lucruri. Va merge, se va schimba și vom ajunge la o căsătorie egală în cele din urmă, asta cred că va fi următorul lucru care se va schimba”.

Cuvintele uneia dintre rugăciunile pentru binecuvîntări pentru persoane de același sex vorbesc despre un „pelerinaj al harului”. Pentru Pearse, aceasta este ceea ce comunitatea creștină se angajează acum, cînd își deschide porțile: „Cred că sîntem în acel pelerinaj al harului și acesta este un pas pe drum”. Dar ce spune Biblia? Potrivit cuplului fericit, există doar două sau trei referiri posibile la homosexualitate în text și în principal în Vechiul Testament. „Isus nu a spus nimic despre homosexualitate. Mă țin de asta”, a spus Bond. „Simt că sînt iubit de Isus, așa că nu este nimic în neregulă cu mine pentru că sînt gay. Mă rog că aceasta ar fi abordarea tuturor creștinilor”.

În sfîrșit, cred că cetățenii occidentali, moderni și progresiști sînt în marea lor majoritate creștini doar cu numele, fiindcă bisericile care-i conduc spre asta i-au împins. Problema e că s-ar putea ca după ce ei se vor prăbuși, e posibil să vină rîndul nostru, și nu putem rezista decît într-un singur fel: rugîndu-ne, citind Psalmi, și urmînd preoții, Biserica și pe Dumnezeul cel Viu.

U cigașii S tatului

(urmare din pag. 21)

Sincer să fiu, am rămas perplex cînd l-am auzit pe dr. Streinu-Cercel spunînd: ,,Vinovații de faptul că s-au cheltuit mulți bani pe vaccinuri, care au expirat și s-au aruncat la canal, sînt cei care nu s-au vaccinat, Statul a făcut un lucru minunat, cumpărînd multe vaccinuri, ca să fie pentru toată lumea, și pentru eventuale alte valuri pandemice”. De reținut că același Streinu-Cercel, al cărui spital a fost sponsorizat la greu de firma Pfizer, ne-a anunțat de atunci că ,,Pandemia nu se va termina pînă în 2022”.

Păi, măi omule, tu, care le știi pe toate și ne spui ziua ce visezi noaptea, de ce nu-l chemi pe Vlad Voiculescu, să vă urcați singuri în dubă? Ce crezi, că lumea a uitat ce ai făcut matale cînd a fost vorba de ,,Vaca nebună”, ,,Gripa porcină” și ,,Gripa Aviară”?

Cum ghiceai tu că vor muri 200.000 de porci sau două milioane de păsări? Ba chiar, recent, la o emisiune TV a lui Ciutacu – alt deștept care s-a vaccinat de 2-3 ori, iar acum a devenit un antivaccinist convins –, te-ai luat în gură cu George Simion și, după ce acesta ți-a dat peste bot cu cîteva adevăruri dure, te-ai umflat în pene și i-ai spus: ,,Cei care au administrat pandemia în România merită felicitați!”. Doamne ferește!

Și încă ceva, mister Cercel – care porți și un nume predestinat, Streinu, adică total străin și paralel cu lumea medicală: ce a fost în capul dumitale cînd neai spus, la Antena 3, că ,,Vaccinul ARN-mesager este un vaccin cu nanoparticule, foarte ingenios făcut, adică tehnologie science-fiction”? Legat de asta, mai am o întrebare: cînd îți vei da demisia? Pentru că, în timp ce ne aburești cu ,,tehnologia science-fiction”, dr. Brian Bridle, profesor de imunologie virală la Universitatea din Guelph – Canada, făcea următoarea declarație: ,,Proteina spike a virusului SARS-COV-2 este cea care produce infecția. Prin vaccinare, aceasta pătrunde în circulația sanguină, se concentrează în diverse organe (splină, ficat, măduva osoasă, ovare, glande suprarenale) și determină gravele afecțiuni ale sistemului circulator care au provocat decese. Corpul persoanei vaccinate continuă să producă proteina toxică, care poate ajunge și în laptele matern, provocînd hemoragii gastrointestinale bebelușilor alăptați de mame vaccinate”.

Așadar, iadul pe pămînt, iar Voiculescu, Cercel, Gheorghiță, Arafat ș.a. vorbesc numai de ,,nevinovăție”, ,,science-fiction”, ,,eroism cu felicitări” sau ,,normalitate, care îți dă posibilitatea de a bea o cafea cu prietenii” (Cîțu). Știu că ,,Ne vreți stinsă-n noi lumina, ne vreți oase sub pămînt/ Dar vom cîștiga întreaga luptă și vom lumina pe cerul sfînt”, iar pentru asta ,,N-am să tac, chiar dacă vouă, iudelor, nu vă convine!/ N-am să tac cînd strigă-n mine toți românii noștri morți/ Nu mai vreau la cîrma țării saduchei și lifte rele/ Vreau un Țepeș să ne facă din păduri troiți la porți/ Și vreo cîteva țepușe pentru criminali și hoți” (Eliana Popa - ,,N-am să tac!”).

Grav este faptul că acești ciocli planetari sînt încă bine mersi, nu-i întreabă nimeni de-o vorbă, ba chiar sînt ridicați în slăvi și plimbați, ca ursul prin sat, pe toată planeta. De reținut că 95% din mass-media planetară este sluga fidelă a Noii Ordini Mondiale, și asta nu de ieri, de azi. La fel și în România, unde presa nu mai este ,,a patra putere în stat” și nici „cîine de pază al democrației” Presa este o slugă fidelă a puterii statale, că nu degeaba este susținută financiar de Guvern, partide politice, Sörös, sponsori și clanuri mafiote, baroni locali și corupți de tot soiul. Acum, să nu credeți că, spre exemplu, ,,România TV”, ,,Digi24”, ,,B1-TV”, ,,Realitatea TV” sau ,,Antena 3” fac presă adevărată, deși, în mod cu totul penibil, se declară lideri de audiență, uitînd că, absolut TOATE, au avut, pe timpul pandemiei, o poziție eminamente pro-vaccinare. Nu cred că ați uitat de celebrele

R omân (3)

reclame în care diverse VIP-uri ne explicau cît de letale, pardon, eficiente erau vaccinurile. Probabil încă vi-i amintiți pe Marcel Pavel, Simona Halep, Lucian Mîndruță, ori pe Andreea Esca, cea care a făcut penibila declarație, rămasă de pomină: ,,Pe la ora 23, aveam poftă de cartofi prăjiți cu mujdei, dar am constatat că nu mai aveam gust și miros”. Vasăzică, la ora 23 ai pus tigaia pe aragaz ca să-ți prăjești cartofi? Păi, cartofi a ajuns să mănînce o divă, cu un salariu de peste 30.000 de euro lunar, după cum zice gura lumii? Dragă Andreea, între timp, ai dat vreo declarație în fața anchetatorilor penali pentru complicitate... la CRIMĂ, sau urmează să o dai? Și încă ceva: cum te simți acum, cînd dai știri despre efectele adverse ale vaccinului anti COVID 19 sau despre decesele post-vaccinare? Nu crezi că s-a ivit ocazia de a-ți da demisia de bun-simț? Vorba vine, căci de unde atît bun-simț?

Cert este că toți acești farisei, care au făcut pact cu diavolul, trebuie ascunși în cele mai întunecate pușcării. Aici nu vorbim de o simplă crimă, ci de un autentic GENOCID, premeditat și demarat cu discernămînt. Ce mai, medici care au depus un jurămînt, profesori, jurnaliști, oameni ai legii și chiar preoți cu Biblia în mînă au format o armată de sataniști dispusă să împrăștie moartea în jurul lor. Presa și-a mințit cititorii, medici cu duiumul și-au salvat pacienții... de la viață, nicidecum de la moarte, iar părinți și bunici inconștienți și-au vaccinat copiii și nepoții cu serurile letale. A fost, de fapt, o sinucidere în masă, cu cîntec înainte, sau cum a spus Jacques Attali, un proeminent cap al Noii Ordini Mondiale: ,,Nu ne facem griji, pentru că IDIOȚII vor merge singuri la tăiere!”. Griji și-a făcut doar Iohannis, care jelea precum babele la margine de mormînt: ,,Păcat că s-au vaccinat atît de puțini oameni!”. Dar ce voiai, călărețule, să rămîi singur în țară? Păi, cine te mai înjura și te trimitea la origini, așa cum s-a întîmplat cînd ai acceptat alianța dintre ,,cea mai neagră ciumă – PNL” (cum zicea Ciolacu) și ,,cel mai penal partid – PSD”, după cum chiar ’mneata ai grăit? Mă mai întreb și ce s-ar face ditamai dulapul prezidențial – poate noptieră sau sertar -, cînd vor veni vremurile în care poporul va regreta: ,,Păcat că au fost arestați atît de puțini politicieni care ne-au pus viețile la mezat!”.

De fapt, chiar trăim astfel de vremuri, în care politicienii ar trebui să intre singuri în pușcării, precum dau năvală turmele de vite în imensele țarcuri. Dar, ce să facem, că nu ne lasă Vlad Voiculescu. Cică ,,tragerea la răspundere a clasei politice este o acțiune total nedemocratică”, sau altfel spus, ,,Nu e de vină nimeni, niciodată/ Arareori, cîte-un Acar Păun./ Batista pe țambal se pune-ndată/ Deși se plînge cu baloane de săpun” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”).

După cum știți, Vlad Voiculescu e membru USR, partid format numai din foști bursieri Sörös, promotori ai doctrinei acestui proeminent lider al Noii Ordini Mondiale, de unde și mult trîmbițata ,,nevinovăție” a fostului ministru al Sănătății din perioada pandemiei. Voiculescu a lăsat să se înțeleagă că ,,vinovat e Iohannis”, dar o țară întreagă a aflat că acest nemernic avea în plan să devină regele întregului sistem de sănătate din România, primul pas fiind numirea Oanei Sivache în fruntea Administrației spitalelor și serviciilor din Municipiul București (ASSMB).

Cei doi s-au cunoscut cu ani în urmă, cînd Oana Sivache era purtătoare de cuvînt la Centrala de Apă din Tîrgoviște. La un moment dat, întreaga instalație de apă potabilă din zonă a fost infestată cu fecale, urină și substanțe toxice de tot soiul, motiv pentru care peste 500 de cetățeni au ajuns pe mîna medicilor. Dezastrul a fost total, numai că purtătoarea de cuvînt Oana Sivache nu a făcut public dezastrul, declarînd în fața presei că ,,Direcția Centrului de Apă din Tîrgoviște nu a dat avizul de a se face publică situația deosebit de gravă”. Pînă la urmă, Vlad Voiculescu a scos-o din rahat, că,

nu-i așa, formațiunea politică din care face parte se numește... ,,Salvați România”. Tot cam atunci, Voiculescu a cumpărat un teren de la parohul Sivache din Brănești, soțul Oanei Sivache, cu precizarea că bucata de pămînt era din curtea bisericii, deci alt scandal cu duba la poartă. Și, pentru că Voiculescu este de la USR, și în acest caz s-a pus batista pe țambal. Ba mai mult, acesta începuse o campanie publicitară pentru strîngerea de fonduri în vederea construirii unui complex destinat copiilor bolnavi de cancer. Bani s-au strîns cu duiumul, ajutat fiind și de Oana Sivache, numai că, pînă acum, Voiculescu nu a pus nici măcar o cărămidă la complexul ,,Magic Camp”. Așadar, o cacealma cu iz penal cît casa, din care Voiculescu a dispărut ca măgarul în ceață direct în aglomeratul București. Acolo a rupt ușa lui Nicușor Dan, primarul Capitalei, căruia i-a spus fără ocolișuri: ,,Vreau să o pui pe Oana Sivache director general la ASSMB!”. Auzindu-i cererea imperativă, Nicușor Dan mai să dea în apoplexie, dar a apucat măcar să-i dea o replică lui Voiculescu: ,,Ce să facă o asemenea caricatură la ASSMB, unde a dat de curînd examen de ocupare a unui post mai mărunt și a obținut doar 4 puncte din maximum de 100 de puncte?”. În completarea lui Nicușor Dan a venit și viceprimarul USR Horia Tomescu: ,,Sivache va bloca întreaga activitate în ASSMB”.

Ei bine, cu toate acestea, dezastruosul personaj Oana Sivache, care picase concursul pentru un modest post de șef serviciu, a ajuns... director general la ASSMB printr-o decizie politică marca USR, ceea ce este total în afara legii. Cum era de așteptat, femeia a început să se comporte ca și cum instituția respectivă ar fi fost moșia sa. Din banii pentru medicamentele și hrana pacienților s-au întocmit contracte cu mass-media, pentru ca tanti Sivache să fie lăudată încontinuu, zi de vară pînă-n seară. Contracte s-au încheiat și cu instituții de învățămînt, cum ar fi cel cu Universitatea Politehnică București, adică studențimea din Politehnică să poată face practică în spitalele bucureștene. Bine, vă veți întreba, de ce astfel de contracte nu s-au făcut cu cei de la Medicină? Iată care este șmecheria: tanti Oana Sivache își dorește nespus să intre și ea în posesia unui doctorat, dar nu cu învățare, examene și alte alea. Nu, ea visează ca rectorul Politehnicii să-i bată la ușă și să-i pună diploma pe masă.

Pe lîngă asta, în ASSMB, angajările au început să se facă total anapoda, în sensul că toate epavele profesionale din Spitalul Sf. Luca, administrat de Mister Ștolică, un apropiat al Oanei Sivache, sînt aduse pe salarii grele în ASSMB. Mai mult, DNA a încept să facă ample anchete în spitalele ASSMB, unde contractele de achiziție semnate de Sivache sînt suspecte și pe față, și pe dos. Pe lîngă asta, Vlad Voiculescu mai are doar un pas pînă la poarta pușcăriei, deși domnia sa, sanchi, în povestea cu pandemia, nici usturoi n-a mîncat și nici gura nu-i miroase. Ce nemernici! Ce criminali!

Alte comentarii fiind de prisos, nu rămîne decît să vă spun că, așa după cum mi-a relatat o șefă de direcție din ASSMB, tanti Sivache se lăuda că-mi va face plîngere penală fiindcă am scris de ea în Revista ,,România Mare”. Sincer să fiu, n-am crezut că individa va face așa ceva, dar iată că, la Secția de Poliție nr.14 din București – Departamentul Criminalistică (?!), s-a înregistrat dosarul nr. 7782/P/2023, în care am fost deja audiat. Am recunoscut tot, adică am spus că am scris despre ea în revistă, că i-am solicitat un interviu jurnalistic și am propus să fie arestată. În plus, am solicitat ca tanti Sivache să fie expertizată psihiatric și chiar să i se dea cîteva ciocănele, dar nu la genunchi, ci la cap.

ULTIMA ORĂ. Am aflat de ce tanti Sivache a luat doar 4 puncte la examenul susținut la ASSMB. Coala albă predată la sfîrșitul concursului avea format A4. (va urma)

ACTUALITATEA PE MAPAMOND

Un an de pierderi, cataclisme și rugăciuni

– cele mai importante evenimente ale anului 2023 surprinse în imagini –

Anul 2023 a fost marcat de suferință: izbucnirea unui nou conflict militar major și întețirea dezastrelor naturale au fost cele mai importante aspecte care au ținut lumea întreagă cu sufletul la gură. Dar toți cei îngrijorați de destinele lor și ale țărilor din care provin și-au găsit mîngîierea în rugăciuni, sărbători și lucruri frumoase. Vă arătăm cele mai memorabile imagini din selecția anuală a celor mai bune fotografii realizate de fotografi de la agenția internațională Associated Press

Moscheea distrusă

În toamna lui 2023, în lume a izbucnit un alt conflict militar major: operațiunea Hamas Al-Aqsa Flood, în timpul căreia militanți înarmați ai mișcării au invadat teritoriul israelian, au ucis și au luat ostatici, nu a rămas fără un răspuns imediat. Această fotografie arată o moschee din Gaza care a fost bombardată de armata israeliană la două zile după atacul palestinian. A fost numită după șeicul Ahmed Yassin, liderul spiritual al Hamas, care a fost ucis aici cu aproape 20 de ani în urmă de o rachetă trasă dintr-un elicopter israelian.

Calea spre casă

Criza din Orientul Mijlociu, care a izbucnit cu o vigoare reînnoită, i-a forțat pe mulți să părăsească regiunea. Atît străinii care locuiau aici, cît și persoanele cu dublă cetățenie au părăsit Israelul. Mulți au fost nevoiți să pornească într-o călătorie foarte lungă spre casă. Ca, de exemplu, acest argentinian, pe care cei dragi l-au așteptat pe aeroportul din Buenos Aires cu lacrimi în ochi.

Tsatsa și Chucha

În 2023, conflictul din Ucraina a continuat. În noaptea de 6 iunie, barajul hidrocentralei Kakhovskaya a fost distrus, ceea ce a dus la un adevărat dezastru natural. Pîrîul care țîșnea din rezervor a inundat aproximativ 30 de așezări, inclusiv unul dintre districtele Herson. În imagine apare Tatyana,

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43

redactie@revistaromaniamare.ro

o femeie în vîrstă, care încearcă să își salveze cățeii, Tsatsa și Chucha.

Valuri de proteste

Francezii s-au revoltat pentru a schimba viitorul țării lor. Șeful statului Emmanuel Macron s-a confruntat cu proteste masive care au măturat străzile din aproape toate orașele mari după reforma sistemului de pensii. Locuitorii din Franța nu au fost mulțumiți de perspectiva de a-și pune capăt vieții profesionale nu la 62, ci la 64 de ani. Mitinguri, revolte și greve au durat mai bine de patru luni, dar Macron nu a auzit aspirațiile oamenilor, sau le-a auzit, dar nu le-a împărtășit și de aceea în aprilie a semnat reforma adoptată de Senat.

Focul a coborît din cer

Poate părea că această fotografie este doar un apus de soare frumos. De fapt, așa au ars pădurile în suburbiile Atenei în vara trecută. Valurile de temperature caniculare au fost fără precedent, astfel că termometrele au înregistrat în mod regulat 44 - 45 de grade Celsius.

În total, trei valuri de căldură mediteraneene succesive au lovit Grecia. În unele regiuni, incendiile de pădure au fost oprite doar de apă. Așa a fost cazul pe Insula Rodos din Marea Egee, unde oamenii fugeau de temperaturile ridicate de pe plajele din vecinătatea cărora aproape toată vegetația a fost arsă.

Nisip și pietre

Sate întregi din provincia Herat din Afganistan au fost distruse de puternice cutremure cu magnitudinea de 6,3 în luna octombrie. Aproximativ 2.500 de oameni au

devenit victimele lor, iar cel puțin 10.000 au fost răniți. Mulți dintre cei care au supraviețuit și au încercat să aștepte ajutor au trebuit să depășească o altă dificultate – o furtună puternică de nisip care a acoperit regiunea a doua zi după cel de-al doilea șoc seismic.

Rîul vieții

Rîul Rio Bravo, care curge de-a lungul graniței dintre Statele Unite și Mexic, a devenit un adevărat colac de salvare pentru mulți dintre cei care încearcă să ajungă în Statele Unite în căutarea unei existențe mai bune. Sfîșiat de războaiele cartelurilor de droguri, Mexicul nu poate oferi cetățenilor săi condiții mai bune decît locurile de muncă ilegale prost plătite din Statele Unite. Același lucru este valabil și pentru cetățenii multor țări situate în America Centrală și de Sud. Această familie a decis să traverseze rîul pe o saltea gonflabilă obișnuită. Deși curenții sînt puternici ,mulți reușesc să traverseze Rio Bravo.

Spălarea de păcate

În India, populația locală nu se poate lăuda cu un nivel de trai ridicat, dar zeii îi ajută pe indieni să supraviețuiască necazurilor. Festivalul anual Magh Mela are loc în mod tradițional în ianuarie și februarie la Triveni Sangam, la confluența a trei rîuri: două reale (Ganga și Yamuna) și unul mitic (Saraswati). În timpul pelerinajului, credincioșii își mărturisesc păcatele. Faptul că Gange și Yamuna sînt, de fapt, cele mai murdare rîuri din țară nu îi deranjează. Festivalul durează 45 de zile.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.